Considerații introductive

Dreptul este sistemul normelor stabilite sau recunoscute de stat, în scopul reglementării relaţiilor
sociale conform voinţei de stat, a căror respectare obligatorie este garantată de forţa coercitivă a
statului.Dreptul nu este o creație spontană si abstractă. Ca produs socio-istoric, el suportă influența
directă sau indirectă a factorilor sau elementelor care se înfruntă pentru a-i determina substanța și a-i
modela forma.1
De-a lungul timpului, dreptul a fost pus în situația de a acoperi o gamă cât mai largă de raporturi
juridice. Reglementările nu erau suficiente pentru a satisface nevoile juridice ale societății în
permanentă dezvoltare și schimbare. Chiar și obiceiul era depășit în fața unor elemente complet noi
sau străine. Acesta este motivul pentru care, din cele mai vechi timpuri, cunoașterea altor sisteme de
drept decât cele ale statului de referință a fost esențială.În epoca contemporană sunt cunoscute
următoarele mari sisteme juridice, împărțite conform regulilor dreptului comparat, în:sistemul
romano-germanic (francez și german, sistem din care face parte și țara noastră);sistemul anglo-saxon
/ common-law (cel englez aplicabil în Marea Britanie, dar și în numeroase țări ce au fost asuprite și
exploatate multe secole de-a rândul de Marea Britanie, cum ar fi: India, unele țări africane – ca de
exemplu, Africa de Sud); sistemele religioase și tradiționale (de exemplu: dreptul musulman general
de Coran, dreptul ebraic, dreptul hindus, dreptul chinez tradițional, cel japonez);sisteme cutumiare –
din unele state africane.

Familia de drept romano-germanic

Familia de drept romano-germanic se întemeiază pe cel mai mare și mai organizat sistem de
drept cunoscut vreodată, dreptul roman. Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită
instituite sau sancționate de statul roman și se constituite într-un sistem extrem de vast și complex,
format din numeroase ramuri și instituții juridice.
Pentru prima dată în istoria omenirii, romanii au reușit să creeze un sistem unitar de concepte
prin intermediul cărora să traducă interesele fundamentale ale societății romane. Limbajul juridic
creat de romani a reușit să se remarce printr-o excepțională precizie, oferă simetrie construcțiilor
juridice și reprezintă instrumentul ideal al gândirii juridice. Alte sisteme de drept antice (babilonian,
iudaic, egiptean) nu au reușit să dezvolte o terminologie juridică bine conturată, distinctă de limbajul
comun. Datorită caracteristicilor sale deosebite, dreptul roman a avut o arie de răspândire foarte
mare, Influența sa făcându-se simțită pe toate continentele.
Sistemul de drept romano-germanic se caracterizează prin următoarele trăsături definitorii
precum: îşi are originea în dreptul roman; predomină dreptul scris; redomină dreptul codificat;
sistemul normelor juridice sunt grupate în funcţie de obiectul şi metoda de reglementare în ramuri şi
instituţii juridice; actul normativ este principalul izvor de drept.
Familia de drept romano-germanică este, la ora actuală, formată pe doi mari piloni:
- dreptul german și dreptul din țările scandinave – dreptul austriac, dreptul scandinav, dreptul
elvețian;

1
Leontin-Jean Constantinesco, Tratat de drept comparat, vol. I, Introducere în dreptul comparat, București, Editura All,
1997, p. 3

1
 - dreptul francez/latin – dreptul francez, dreptul italian, dreptul spaniol, dreptul portughez, pe
de altă parte.2 Dintre acestea, definitorii sunt dreptul german și dreptul francez, ele fiind și
sistemele cu cea mai mare influență asupra evoluției dreptului comparat.

I. Formarea şi răspândirea marelui sistem romano-germanic:

Marele sistem de drept romano-germanic nu este, după cum s-ar putea crede, sistemul
rezultat dintr-o fuziune a dreptului roman cu cutumele germanice. Atât elementul romanic, cât şi cel
germanic au exercitat, în procesul său de formare, o influenţă hotărâtoare rezultând marele sistem
juridic contemporan care include sistemele francez, german şi cele înrudite cu acestea.
Această alăturare a sistemelor francez şi german poate suscita ea însăşi anumite nedumeriri.
Sunt evidente deosebirile de mentalitate, de mod de abordare al fenomenului juridic, de terminologie,
şi chiar de conţinut a unor instituţii.
O analiză aprofundată demonstrază însă că aceste deosebiri sunt departe de a fi esenţiale.
Cele două sisteme naţionale au o bogată moştenire comună provenită din dreptul roman, pe de o
parte, din dreptul cutumiar german, care a influenţat nu numai legislaţia modernă germană, dar şi
cutumele franceze ce au stat la baza codificărilor napoleoniene, pe de altă parte. În ambele sisteme
rolul de izvor de drept principal îl reprezintă legea. Tendinţa de codificare, ilustrată de apariţia
codurilor civile şi comerciale, tendinţă ce îşi pune amprenta pe înfăţişarea sistemului, reprezintă una
din cele mai însemnate trăsături de unire.
O privire atentă asupra formării acestui mare sistem de drept apare, în această lumină, absolut
necesară. Autorii care au studiat istoria dreptului european sunt de acord cu faptul că momentul
apariţiei dreptului romano-germanic se situează în secolul al XIII-lea al erei noastre. Astfel cum arată
René David elemente juridice au fiinţat şi înainte de această dată. Exista, bineînţeles, dreptul roman,
care se aplica pe vaste teritorii, existau de asemenea, cutumele aplicabile peste tot în Europa, dintre
care rolul preponderent l-au avut cutumele franceze şi germane. A fost o epocă de acumulări, în care,
cu trecerea secolelor, s-a sintetizat un nou sistem de drept.
Un rol important în acest proces de sintetizare l-a avut activitatea desfăşurată de universităţile
medievale. Focare ale culturii timpului, universităţile europene, îndeosebi cele italiene, franceze şi
germane au strâns în jurul lor pe marii jurisconsulţi formaţi la şcoala dreptului roman, şi au reuşit să
creeze o doctrină juridică cu caracter universal. Universităţile erau înclinate, aşadar, să întreprindă o
operă de sinteză şi să apeleze la marele fond juridic pe care îl reprezintă dreptul roman. În sprijinul
acestui mod de a proceda veneau prestigiul şi perfecţiunea formală a dreptului roman. Expresie a
unei civilizaţii strălucite, drept unitar şi unificator, totodată, acesta era departe de imperfecţiunile de
care dădeau dovadă unele cutume şi era un mijloc excelent în opera de unificare naţională, ce
începuse în Germania sau Italia.
Începând din secolul al XIII-lea, dreptul roman capătă din ce în ce mai mult teren în Europa.
Pe plan pozitiv, aceasta se traduce în marele proces de receptare a dreptului roman, de transmitere al
acestuia la popoare care avuseră iniţial alte sisteme juridice, filtrând mesajul acestuia prin interesele
clasei dominante din societăţile feudale. Receptarea dreptului roman care a avut loc, practic, peste tot
în Europa, a fost considerabil uşurată de marea răspândire a compilaţiilor lui Iustinian (Carpus iuris
civilis) şi de faptul că acestea erau redactate, în cea mai mare parte, în latină, limba de circulaţie a
timpului3.
În unele ţări, cum au fost Belgia şi Olanda, receptarea a fost aproape totală. În alte state a
avut doar un caracter parţial, fiind restrânsă la un anumit număr de reguli sau la anumite regiuni
geografice. Astfel, de pildă, Franţa era înpărţită în două: partea de nord-est, învecinată cu Germania,

2
A se vedea pentru dezvoltări V.D. Zlătescu, Drept privat comparat, Editura Oscar Print, București, 1997 și Aurel
Bonciog, Drept privat comparat, Editura Fundației România de Mâine, Bucuresti, 2003, p. 64 - 98
3
Vladimir Hanga, „Mari legiuitori ai lumii”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag. 135 şi urm.

2
era denumită „ţara de drept scris”, în timp ce partea de sud-vest era „ţara dreptului nescris”, în care
guverna cutumele locale.
Procesul de receptare s-a lovit, în aceste condiţii, de forţa cutumei. Cutumele nu reprezentau,
cel mai adesea, decât reglementări fragmentare, fiind departe de caracterul sistematic şi complet al
unui cod. În operaţia de redactare a cutumelor, autorii, juriştii cei mai prestigioşi ai timpului, au
apelat la cunoştinţele lor de drept roman, creând reguli de drept inspirate din acesta. S-a produs astfel
primul pas în fuziunea dintre dreptul roman şi cutumă, care a condus la romanizarea popoarelor
europene.
Un rol însemnat în receptarea dreptului roman l-au avut şcolile glosatorilor şi
postglosatorilor. Dacă cei dintâi îşi propuseseră să stabilească, practicând pe marginea scrierilor
clasice, glose sau adnotări, sensul exact al dispoziţiilor, postglosatorii au încercat începând cu secolul
al XIII-lea, să dea expresie unor noi preocupări. Prin intervenţiile lor ei au adus dezvoltări
considerabile dreptului roman, în sensul intereselor tinerelor clase burgheze, punând bazele unor
direcţii noi ale dreptului privat, cum ar fi dreptul comercial sau dreptul internaţional privat4.
În felul acesta, postglosatorii au făcut o operă de creaţie, realizând nu numai fuziunea
dreptului roman cu prevederi ce îşi găseau originea în cutume, ci şi îmbogăţirea acestuia cu dispoziţii
noi, ale căror autori erau ei înşişi.
S-a născut prin aceasta un drept roman modernizat, cunoscut sub denumirea de „usus
modernus pandectarum”, corespunzător relaţiilor de producţie care începuseră să se impună. În
Portugalia şi Spania, „usus modernus pandectarum” a fost stopat în bună măsură prin aşa-numita
legea „citatelor”, care impunea ca, în cazurile de dubiu să se recurgă la opiniile a trei jurisconsulţi:
Bartolus, Baldus şi Accursius.
Receptarea dreptului roman nu s-a oprit însă aici. Una dintre căile cele mai însemnate ale
pătrunderii sale în Europa au fost codificările întreprinse în diferite ţări europene, cu începere din
secolul al XVIII-lea.
Prin adoptarea unor coduri civile au fost introduse, în multe state, un număr important de
principii şi norme din dreptul roman. Astfel au fost: codul bavarez din 1756, codul prusian din 1794,
codul francez şi cel austriac, codul german din 1900 şi codurile elveţiene din 1881, 1907 şi 1911.
De asemenea, receptarea codului civil francez de către numeroase ţări, cum ar fi: Belgia,
Olanda, Polonia, România, Egipt şi statul Luisiana. El a reprezentat un puternic izvor de inspiraţie
pentru codurile italian, spaniol şi chiar portughez, şi a fost exportat prin intermediul acestora din
urmă în majoritatea statelor Americii latine.
O anumită influenţă în configurarea sistemului de drept romano-germanic a avut-o dreptul
canonic catolic, cât şi dreptul canonic protestant şi cel ortodox.
Închegarea marelui sistem romano-germanic s-a înfăptuit astfel în decursul multor secole,
timp în care s-a desăvârşit unirea unor fonduri normative diferite. Dreptul roman, cutumele „barbare”
şi dreptul canonic au reprezentat în acest proces sursele cele mai însemnate şi mai bogate de principii
şi de norme.
Sinteza care s-a produs a condus la apariţia unui drept nou, unui drept modern, care a reuşit
să se dezbare de regulile medievale.
Cercetarea istoriei dreptului german pune în evidenţă unitatea fundamentală dintre acesta şi
dreptul francez, unitate ce îndreptăţeşte încadrarea lor într-unul şi acelaşi mare sistem de drept.
Se observă la ambele sisteme juridice un fond comun de norme datorat atât receptării paralele
a dreptului roman, cât şi a numeroase elemente identice ce se puteau întâlni în cutumele franceze şi
germane, care au trecut, parcurgând anumite etape, în codificătile moderne.
De asemenea, structura identică a sistemului izvoarelor dreptului, în care legea scrisă
reprezintă izvorul principal, este un alt element care atestă originea comună a sistemelor francez şi
german.

4
Mario G. Losano, „Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi extraeuropean”, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005

3
 La început a fost cutuma. Această aserţiune poate defini cel mai bine perioada originilor
sistemului german, situată în cel de-al doilea şi al treilea secol al mileniului al doilea, în care nu
despre preponderenţa ei este de vorbit, ci despre exclusivitatea ei ca sursă de drept. Cu începere din
secolul al XIII-lea îşi fac apariţia acele consolidări ale cutumei ce poartă denumirea de „oglinzi”.
„Saxenspiegel” (oglinda saxonă), cea mai cunoscută dintre acestea, datorită lui Eike von Repgowe
sau „Schwabenspiegel” (oglinda şvabă) reflectă întregul drept al statelor germane în acel secol.
Peste acest drept cutumiar s-a suprapus, începând din secolul al XV-lea, dreptul roman.
Receptarea a fost mult uşurată de faptul că Sfântul Imperiu German de origine romană se socotise
continuatorul Imperiului Roman. Institutele lui Iustinian, de exemplu, erau aplicate în mod direct cu
titlul de „kaiserrecht” (drept imperial). Este citat, ca o curiozitate, faptul că unele legi ale împăraţilor
Frederic I şi Frederic al II-lea au fost inserate în modul cel mai firesc în Codul lui Iustinian5.
Un moment de seamă în procesul de formare al sistemului german este reprezentat de
codificarea realizată în Prusia în anul 1794. Iniţiativa elaborării unui cod general, care să cuprindă nu
numai materia dreptului privat, dar şi pe cea a dreptului constituţional, a dreptului administrativ,
chiar şi a dreptului penal a aparţinut lui Frederic cel Mare, care însă nu a trăit pentru a-şi vedea
înfăptuit visul.
Marea perioadă de înflorire a dreptului german a rămas însă secolul al XIX-lea. Cele mai
însemnate lucrări legislative ale acestui secol au fost codul civil (Bürgerlisches Gesetzbuch –
B.G.B.) promulat în 1869 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900 şi codul civil general austriac
(Allgemeines bürgerlisches Gesetzbuch – A.B.G.B.) din 1911. Întreaga dezvoltare a dreptului privat
în ţările de limbă germană a avut loc în jurul acestor două coduri.
Răspândirea principiilor sistemului romano-germanic s-a făcut şi prin intermediul codului
civil german (B.G.B.). Acest cod nu este o simplă imitaţie a codului civil francez, ci este dimpotrivă,
o remarcabilă creaţie a juriştilor germani, care reflectă luptele de opinii şi valoroasele cristalizări
teoretice cunoscute de literatura juridică din statele germane din a doua jum. a secolului al XIX-lea.
După codul german, o altă codificare importantă este cea elveţiană. În 1911, Confederaţia
Elvetică a adoptat codul obligaţiilor, iar în 1912 codul civil, opere legislative remarcabile, care au
profitat din plin de experienţa codificărilor din Franţa şi Germania. Codurile elveţiene au fost
receptate în 1926 în Turcia şi au exercitat o influenţă remarcabilă asupra proiectelor codurilor
mexican din 1928 şi grec din 1940 şi 1945. În felul acesta s-a format marele sistem de drept romano-
germanic, cel mai răspândit dintre sistemele juridice ale lumii de astăzi.

II. Diferența dintre sistemul romano-germanic și sistemul englez

Dacă în state precum Franţa, Germania, Italia, Spania, România, legea reprezintă izvorul de
drept cel mai însemnat, celelalte izvoare, cum ar fi cutuma sau jurisprudenţa neavând de jucat decât
un rol de ordin secund, nu tot astfel se prezintă lucrurile în insulele britanice.
În sistemul englez izvorul principal este jurisprudenţa. El este, s-ar putea spune, un sistem
predominant jurisprudenţial, actul normativ scris, „statute law” având doar o poziţie secundară.Al
doilea criteriu în reprezintă identitatea unor instituţii, concepte şi tehnici fundamentale. Deosebirea
dintre sistemul juridic romano-germanic (continental) şi cel englez este frapantă, îndeosebi datorită
folosirii unor concepte cu totul diferite. Astfel în dreptul englez vom întâlni frecvent termeni ca
„trust”, „consideration”, „real property” şi „personal property”, care nu au corespondenţi precişi în
dreptul francez sau german. Tot în dreptul britanic vom întâlni trei şiruri paralele de reglementări,
dintre care două de origine jurisprudenţială: „common-law” şi „equity” şi unul de origine legală,
„statute-law”, care uneori se completează unul pe celălalt, iar alteori se corectează devenind în
limbajul nostru continental, derogări: „equity” derogă de la „common-law”, iar „statute-law” poate
deroga de la amândouă.Aceste particularităţi marcante determină o mentalitate juridică specifică la
cercetătorii fiecăruia din aceste sisteme. Astfel, cum spunea autorul francez René David, că „juristul

5
Michel Fromont şi Alfred Rieg, „Introduction en droit allemand”, Edition Cujas, Paris, 1977

4
format la şcoala unui anumit sistem juridic, atunci când simte că nu înţelege nimic dintr-un sistem
juridic străin, e semnul cel mai bun că acesta aparţine unei mari familii de drept diferite”6.

III. Interviu despre diferențele sistemului romano-germanic și cel englez în practica

avocaturii
7
Vremurile au făcut ca avocații calificați în common law să se afle din ce în ce mai des la masa
tratativelor cu cei din dreptul romano germanic. În ciuda globalizării accelerate și a tendințelor de
unificare a dreptului în cadrul Uniunii Europene, între cele două familii de drept sunt încă diferențe
semnificative. Datorită tradițiilor de secole ale fiecăreia dintre cele două culturi juridice, persistă
mentalități diferite, stiluri diferite de abordare a negocierilor contractuale. Mai mult, contractele se
redacteaza de cele mai multe ori în limba engleză. Aici pot interveni capcane pentru avocații educați
în sisteme de drept diferite deoarece același termen din limba engleză poate fi înțeles diferit de către
un avocat englez comparativ cu avocați din alte jurisdictii, având în vedere că reflectă concepțiile
diferite ale fiecărui sistem legal asupra noțiunii respective. Despre aceste capcane ne vorbește Neil
McGregor, managing partner la McGregor & Partners S.C.A..
Bizlawyer: Cum se adaptează un avocat educat în dreptul anglo-saxon într-o tara cu un sistem
de drept romano-germanic? Neil McGregor: În cazul meu, încă de la început m-am calificat în
jurisdictii mixte, în Scotia, unde sistemul de drept combină elemente romano-germanice și anglo-
saxone și apoi in Anglia unde m-am calificat in sistemul de common law, astfel încât nu mi-a fost
prea greu sa ma adaptez în România. Însă, ca să vă răspund la întrebare, aș spune că a avea
cunoștiințe aprofundate de common law reprezintă un avantaj pentru avocații din România. În
contextul în care granițele între cele două sisteme de drept încep să se estompeze, ca efect al
internaționalizării relațiilor comerciale și al globalizării, influențele dreptului anglo saxon se resimt
din ce în ce mai mult în sistemul continental, mai ales în abordarea contractelor. Bineînteles că și
reciproca este valabilă. Adică este important pentru un avocat britanic să cunoască și dreptul
continental pentru că în negocierile internaționale contează foarte mult să poți înțelege cum gândesc
cei care se află de cealaltă parte a mesei, cum va aborda și interpreta judecătorul o clauză
contractuală în eventualitatea unui litigiu, în funcție de dreptul aplicabil contractului. Pentru că, în
ciuda interferențelor tot mai accentuate ale celor două familii de drept și a avocaților din cele două
tipuri de jurisdicții, diferențele de abordare a unei problematici juridice ramân destul de consistente.
Este evidentă necesitatea armonizării dreptului în contractele între părți aflate sub jurisdicții diferite.
La nivel european și chiar internațional se încearcă unificarea reglementărilor în tot mai multe
domenii. Însă procesul este anevoios datorită diferențelor de mentalitate care sunt încă foarte mari,
ca efect al unor traditii de secole, care nu se pot șterge în câtiva ani de globalizare accelerată. Sub
acest aspect, o expertiză în ambele sisteme de drept este binevenită și chiar necesară atât pentru
avocații continentali, cât și pentru cei britanici.
Care sunt aceste diferențe de mentalitate ale avocatilor din jurisdicțiile common law și ale celor
din dreptul continental? În primul rând, pornesc alte principii si de la prefigurarea diferita a modului
în care judecatorul va interpreta clauzele contractuale. Dreptul englez porneste de la principiul
prioritatii comportamentului extern fata de vointa interna a partilor. Daca în common law
jurisprudența este izvor de drept, în cel continental nu este. As spune că de aici provin principalele
diferențe de mentalitate. Aceasta face ca în common law avocatul să fie mult mai flexibil, spre
deosebire de cel continental, care este mai mult tehnic, având în vedere doar legea, ca izvor de drept.
Ca atare, în cadrul negocierilor precontractuale, avocatul englez va fi mai focusat pe fapte, pe
modurile de executare a obligatiilor și va căuta să obțină o poziție de favoare pentru clientul său. În

6
René David, „Les grands systémes de droit contemporains”, pag. 18
7
http://www.bizlawyer.ro/stiri/piata-avocaturii/stilul-anglo-saxon-vs-stilul-romano-germanic-in-avocatura-diferente-de-
mentalitateti-de-abordare-a-contractelor-capcanele-la-care-trebuie-sa-fie-atenti-avocatii-atunci-cand-se-afla-de-cealalta-
parte-a-mesei-cu-un-avocat-britanic

5
schimb, avocatul continental va fi mai atent la respectarea legalității contractului, astfel încât să evite
inserarea unor clauze nule sau anulabil.
IV. Concluzii:

Marea familie de drept romano-germanic se caracterizează, în primul rând, prin

preponderenţa legii scrise. Specific acestui sistem este existenţa codurilor civile şi comerciale,
adevărate monumente legislative grupând reglementări din domenii întregi de relaţii sociale, supuse
unei sistematizări riguroase. Codul civil francez din 1804, codul civil german (B.G.B.) din 1900, cele
mai cunoscute dintre acestea se mai aplică si astăzi.
Îndeosebi codul francez, strâns legat de numele lui Napoleon, a avut un destin de excepţie
fiind receptat, nu numai în statele care, în timpul imperiului napoleonian sau în cel al expansiunii
coloniale, au fost supuse dominaţiei franceze, ci şi în alte state în care influenţa franceză a avut doar
aspecte culturale, cum a fost ţara noastră.
O altă particularitate a sistemului romano-germanic este împărţită în ramuri de drept. Prima şi
cea mai importantă diviziune, moştenită din dreptul roman, este cea în drept public şi drept privat. În
raport de aceasta, despărţirea în ramuri apare ca efectul unor criterii secundare. Dreptul public se
împarte, astfel, în drept constituţional, administrativ, financiar etc., iar dreptul privat în drept civil,
comercial, dreptul familiei etc., fără ca deosebirile dintre aceste ramuri sa aibă caracterul esenţial al
celui dintre dreptul public şi dreptul privat.

6
V. Bibliografie:

1. Victor Dan Zlătescu, „Geografie juridică contemporană”, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1981
2. Mario G. Losano, „Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi
extraeuropean”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
3. Ion Craiovan, „Tratat elementar de teoria generală a dreptului”, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002
4. Ion Craiovan, „Doctrina juridică”, Ed. CH Beck, Bucureşti, 1999
5. Nicolae Popa, „Teoria generală a dreptului”, Ediţia a II-a, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2005
6. http://www.bizlawyer.ro/stiri/piata-avocaturii/stilul-anglo-saxon-vs-stilul-romano-
germanic-in-avocatura-diferente-de-mentalitateti-de-abordare-a-contractelor-capcanele-
la-care-trebuie-sa-fie-atenti-avocatii-atunci-cand-se-afla-de-cealalta-parte-a-mesei-cu-un-
avocat-britanic