SISTEMUL DE DREPT ROMANO-GERMANIC

SISTEMUL DE DREPT ROMANO - GERMANIC

Dreptul este sistemul normelor stabilite sau recunoscute de stat, în scopul

reglementării relaţiilor sociale conform voinţei de stat, a căror respectare obligatorie
este garantată de forţa coercitivă a statului.
Dreptul nu este o creaţie spontană si abstractă. Ca produs socio-istoric, el
suportă influenţa directă sau indirectă a factorilor sau elementelor care se înfruntă
pentru a-i determina substanţa şi a-i modela forma.1
De-a lungul timpului, dreptul a fost pus în situaţia de a acoperi o gamă cât mai
largă de raporturi juridice. Reglementările nu erau suficiente pentru a satisface
nevoile juridice ale societăţii în permanentă dezvoltare şi schimbare. Chiar şi
obiceiul era depăşit în faţa unor elemente complet noi sau străine. Acesta este
motivul pentru care, din cele mai vechi timpuri, cunoaşterea altor sisteme de drept
decât cele ale statului de referinţă a fost esenţială.
În epoca contemporană sunt cunoscute următoarele mari sisteme juridice,
împărţite conform regulilor dreptului comparat, în:
- sistemul romano-germanic (francez şi german, sistem din care face parte şi
ţara noastră);
- sistemul anglo-saxon / common-law (cel englez aplicabil în Marea Britanie,
dar şi în numeroase ţări ce au fost asuprite şi exploatate multe secole de-a rândul de
Marea Britanie, cum ar fi: India, unele ţări africane – ca de exemplu, Africa de Sud);
- sistemele religioase şi tradiţionale (de exemplu: dreptul musulman, dreptul
ebraic, dreptul hindus, dreptul chinez tradiţional, cel japonez);
- sisteme cutumiare – din unele state africane.

1
Leontin-Jean Constantinesco, Tratat de drept comparat, vol. I, Introducere în dreptul comparat, Bucureşti, Editura
All, 1997,

2
 SISTEMUL DE DREPT ROMANO - GERMANIC

Unii autori2 fac referire şi la sistemul de drept socialist. Şi în fostul sistem

socialist a existat o reglementare unitară. Ceea ce a fost caracteristic ţărilor socialiste
a fost existenţa unui stat social, care caracterizează implicarea statului în
reglementarea în amănunţime a vieţii sociale (exemplificăm cu realizarea unei
economii planificate).
Dacă putem da un exemplu de un sistem comun de drept, ne putem referi la
„Sistemul European”, care a făcut mari progrese în a armoniza legislaţiile naţionale
ale statelor membre. Rămâne de văzut dacă acest „Sistem European” va fi sau nu
superior celorlalte sisteme ori reglementărilor naţionale.
Lumea contemporană se prezintă împărţită în câteva mari sisteme sau familii
de drept între care, criteriul esenţial de deosebire îl constituie tipul istoric de drept
căruia ele îi aparţin3. Formarea acestor mari familii juridice îşi găseşte explicaţia în
apropierea sistemelor de drept din diferite ţări ca urmare a transformărilor sociale
petrecute în acestea.Fenomenul receptării dreptului unui anumit stat de către altele
s-a repetat de mai multe ori în istorie, de exemplu, procesul de pătrundere a dreptului
roman într-un mare număr de ţări din Europa şi din alte continente, ca America de
Sud şi Africa, sau cel al receptării dreptului englez „common-law” în Statele Unite şi
în alte ţări care au făcut parte din imperiul colonial britanic. Acţiunea de receptare a
avut cauze dintre cele mai diferite: cucerirea militară, dominaţia politică, economică
sau ideologică, sau opera de unificare a legislaţiei unor state, pentru care exemplul
cel mai potrivit îl reprezintă ţările scandinave.
Receptarea nu este însă singura cale de formare a unui sistem de drept. Sunt
cazuri când asemănarea condiţiilor social-politice din anumite ţări se reflectă prin
intermediul unei anumite conştiinţe juridice, a unei ideologii comune şi a unei

2
Victor Dan Zlătescu, Drept privat comparat, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997
3
Victor Dan Zlătescu, „Geografie juridică contemporană”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981,

3
 SISTEMUL DE DREPT ROMANO - GERMANIC

mentalităţi juridice asemănătoare în instituţii juridice care au trăsături apropiate fără

a se putea vorbi de receptarea dreptului vreunuia dintre aceste state de către altul.
Pe astfel de căi, uneori în decursul unui timp îndelungat, drepturile naţionale
s-au grupat în mai multe sisteme sau familii de drept. În cadrul fiecăreia dintre
aceste familii asemănările dintre sistemele juridice naţionale sunt mult mai puternice
decât deosebirile dintre ele. Deosebirea esenţială ce trebuie făcută între marile
sisteme de drept este cea care priveşte apartenenţa acestora la un anumit tip istoric
de drept, cu alte cuvinte cea care pune la bază criteriul esenţei dreptului.
Există însă între marile sisteme de drept, în afara deosebirilor fundamentale şi
alte deosebiri de substanţă, cum ar fi cele care îşi găsesc sorgintea într-o anumită
ideologie pe care o reflectă reglementarea legală, o anumită tipologie a izvoarelor de
drept, un conţinut specific acordat anumitor concepte de bază, o tehnică legislativă
particulară.
Împărţirea pe tipuri istorice de drept prezintă avantajul că facilitează
considerabil comparaţia contrastată, cea care scoate în evidenţă deosebirile esenţiale
dintre sistemele juridice. Ea apare insuficient de nuanţată, atunci când sunt supuse
comparaţiei, sisteme naţionale ce se încadrează în unul şi acelaşi tip istoric de drept.
Pentru astfel de situaţii este necesară folosirea unor criterii secundare capabile să
deosebească marile sisteme de drept din cadrul aceluiaşi tip istoric.
Primul este criteriul ierarhiei izvoarelor de drept. Dacă în state precum Franţa,
Germania, Italia, Spania, România, legea reprezintă izvorul de drept cel mai
însemnat, celelalte izvoare, cum ar fi cutuma sau jurisprudenţa neavând de jucat
decât un rol de ordin secund, nu tot astfel se prezintă lucrurile în insulele britanice.
În sistemul englez izvorul principal este jurisprudenţa. El este, s-ar putea
spune, un sistem predominant jurisprudenţial, actul normativ scris, „statute law”
având doar o poziţie secundară.

4
 SISTEMUL DE DREPT ROMANO - GERMANIC

Al doilea criteriu în reprezintă identitatea unor instituţii, concepte şi tehnici

fundamentale. Deosebirea dintre sistemul juridic romano-germanic (continental) şi
cel englez este frapantă, îndeosebi datorită folosirii unor concepte cu totul diferite.
Astfel în dreptul englez vom întâlni frecvent termeni ca „trust”, „consideration”,
„real property” şi „personal property”, care nu au corespondenţi precişi în dreptul
francez sau german.
Formarea şi răspândirea marelui sistem romano-germanic

Marele sistem de drept romano-germanic nu este, după cum s-ar putea crede,
sistemul rezultat dintr-o fuziune a dreptului roman cu cutumele germanice, după
cum nu este nici acel „hlutiger römischer Recht”, dreptul roman contemporan, care
s-a aplicat în Germania. Atât elementul romanic, cât şi cel germanic au exercitat, în
procesul său de formare, o influenţă hotărâtoare rezultând marele sistem juridic
contemporan care include sistemele francez si german şi cele înrudite cu acestea.
Este o denumire convenţională, pentru că un mare număr de sisteme naţionale
nu îşi găseşte sorgintea în nici unul din aceste drepturi, ci reprezintă rezultatul
exportului de legislaţie practicat de state ce au deţinut altădată întinse imperii
coloniale, ca Spania, Franţa, sau în mai mică măsură, Italia.
Autorii care au studiat istoria dreptului european sunt de acord cu faptul că
momentul apariţiei dreptului romano-germanic se situează în secolul al XIII-lea al
erei noastre. Astfel cum arată R. David elemente juridice au fiinţat şi înainte de
această dată. Exista, bineînţeles, dreptul roman, care se aplica pe vaste teritorii,
existau de asemenea, cutumele aplicabile peste tot în Europa, dintre care rolul
preponderent l-au avut cutumele franceze şi germane. A fost o epocă de acumulări,
în care, cu trecerea secolelor, s-a sintetizat un nou sistem de drept.
Un rol important în acest proces de sintetizare l-a avut activitatea desfăşurată
de universităţile medievale. Focare ale culturii timpului, universităţile europene,

5
 SISTEMUL DE DREPT ROMANO - GERMANIC

îndeosebi cele italiene, franceze şi germane au strâns în jurul lor pe marii

jurisconsulţi formaţi la şcoala dreptului roman, şi au reuşit să creeze o doctrină
juridică cu caracter universal.
Începând din secolul al XIII-lea, dreptul roman capătă din ce în ce mai mult
teren în Europa. Pe plan pozitiv, aceasta se traduce în marele proces de receptare a
dreptului roman, de transmitere al acestuia la popoare care avuseră iniţial alte
sisteme juridice, filtrând mesajul acestuia prin interesele clasei dominante din
societăţile feudale. Receptarea dreptului roman care a avut loc, practic, peste tot în
Europa, a fost considerabil uşurată de marea răspândire a compilaţiilor lui Iustinian
(Carpus iuris civilis) şi de faptul că acestea erau redactate, în cea mai mare parte, în
latină, limba de circulaţie a timpului4. În unele ţări, cum au fost Belgia şi Olanda,
receptarea a fost aproape totală. În alte state a avut doar un caracter parţial, fiind
restrânsă la un anumit număr de reguli sau la anumite regiuni geografice. Astfel, de
pildă, Franţa era înpărţită în două: partea de nord-est, învecinată cu Germania, era
denumită „ţara de drept scris”, în timp ce partea de sud-vest era „ţara dreptului
nescris”, în care guverna cutumele locale.
Una dintre căile cele mai însemnate ale pătrunderii dreptului roman în Europa
au fost codificările întreprinse în diferite ţări europene, cu începere din secolul al
XVIII-lea. Prin adoptarea unor coduri civile au fost introduse, în multe state, un
număr important de principii şi norme din dreptul roman. Astfel au fost: codul
bavarez din 1756, codul prusian din 1794, codul francez şi cel austriac, codul
german din 1900 şi codurile elveţiene din 1881, 1907 şi 1911. De asemenea,
receptarea codului civil francez de către numeroase ţări, cum ar fi: Belgia, Olanda,
Polonia, România.
O anumită influenţă în configurarea sistemului de drept romano-germanic a
avut-o dreptul canonic catolic, cât şi dreptul canonic protestant şi cel ortodox.
4
Vladimir Hanga, „Mari legiuitori ai lumii”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977,

6
 SISTEMUL DE DREPT ROMANO - GERMANIC

Închegarea marelui sistem romano-germanic s-a înfăptuit astfel în decursul

multor secole, timp în care s-a desăvârşit unirea unor fonduri normative diferite.
Dreptul roman, cutumele „barbare” şi dreptul canonic au reprezentat în acest proces
sursele cele mai însemnate şi mai bogate de principii şi de norme.
Sinteza care s-a produs a condus la apariţia unui drept nou, unui drept modern,
care a reuşit să se dezbare de regulile medievale.
Caracteristicile familiei de drept romano-germanic
a) În dreptul romano-germanic, dreptul public este separat de dreptul privat.
Ulpian, jurisconsult roman din secolul II, considera că dreptul public
reglementează organizarea statului, iar dreptul privat se referă la cetăţeni, acesta
fiind, aşadar, format din principii de drept civil, dreptul ginţilor şi dreptul natural.
Dreptul public este o creaţie a dreptului natural; el diferă de concepţia romană
despre stat, introducând ideea de contract social, idee străină romanilor, în timpul
cărora populaţia nu participa la crearea puterilor statului.
b) O altă trăsătură a dreptului romano-germanic este unitatea dreptului privat,
înţelegând prin aceasta existenţa unor principii comune fundamentale care stau la
baza dreptului civil, dreptului comercial, dreptului internaţional privat, chiar dacă
multe state au coduri separate care reglementează raporturile comerciale, distincte de
codurile civile.
c) Faptul că nu toate normele dreptului civil, existente în legislaţiile statelor,
sunt de origine romană şi că în aceste legislaţii s-au perpetuat cutume locale nu
afectează sistemul. Astfel, în codurile civile sau comerciale există norme care îşi au
izvorul în cutumele locale; de exemplu, uniunea de bunuri familiale, în dreptul
francez, îşi are originea în cutumele franceze; multe state au preluat normele
canonice în privinţa căsătoriei, filiaţiei şi chiar succesiunii, care diferă de dreptul
roman.

7
 SISTEMUL DE DREPT ROMANO - GERMANIC

Aceste deosebiri nu aduc atingere trăsăturilor familiilor de drept ale statelor

care folosesc dreptul romano-germanic, întrucât concepţia asupra dreptului este
comună, vocabularul juridic este comun şi metoda de urmat pentru găsirea unei
soluţii în proces, de asemenea, comună.
d) Deşi mai toate sistemele de drept modern au renunţat la răspunderea
colectivă pentru încălcarea obligaţiilor juridice, specific dreptului romano-germanic
este modul de a concepe materia obligaţiilor.
e) O altă trăsătură comună familiei romano-germanice o constituie forma
comună de reglementare, tehnica legislativă. Mai toate statele din cadrul acestei
familii au coduri, care instituie norme pentru relaţiile civile, familiale şi bunuri.
f)Dreptul romano-germanic a păstrat puţine caractere de formalism de la
dreptul roman. Astfel, voinţa omului poate crea acte juridice fără ca ea să fie
exprimată într-o formă solemnă anume sau cu participarea magistraţilor. Totuşi,
căsătoria este un act solemn, transferul proprietăţii imobiliare se face cu acte
autentice, contractele cu o anumită valoare trebuie făcute în formă scrisă etc.
g) Principiul reglementării drepturilor subiective este caracteristic dreptului
romano-germanic. În dreptul englez, judecătorul creează dreptul reclamantului din
obligaţia pârâtului, care trebuie dovedită. În dreptul romano-germanic, drepturile
sunt subiective: proprietarul poate cere restituirea bunului său în temeiul propriului
drept subiectiv, fiul are dreptul la moştenirea părintelui.
Familia de drept romano-germanică este, la ora actuală, formată pe doi mari
piloni:
- dreptul german şi dreptul din țările scandinave – dreptul austriac, dreptul
scandinav, dreptul elvețian;
- dreptul francez/latin – dreptul francez, dreptul italian, dreptul spaniol, dreptul
portughez, pe de altă parte.5 Dintre acestea, definitorii sunt dreptul german și dreptul
5
Aurel Bonciog, Drept privat comparat, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2003,

8
 SISTEMUL DE DREPT ROMANO - GERMANIC

francez, ele fiind și sistemele cu cea mai mare influență asupra evoluției dreptului
comparat.
Specifică sistemelor care alcătuiesc familia de drept romano-germanic
(sistemul juridic francez și sistemele naționale înrudite: italian, spaniol, portughez,
belgian, român, cele din Americă latină etc., precum și sistemul german) este
existența codurilor civile și comerciale, adevărate monumente legislative grupând
reglementări din domenii întregi de relații sociale, supuse unei sistematizări
riguroase (Codul civil francez din 1804, Codul civil german din 1900 – cele mai
cunoscute dintre acestea se aplică și în ziua de astăzi). Îndeosebi Codul francez,
strâns legat de numele lui Napoleon, datorită calităților sale incontestabile și tradiției
dreptului roman, a avut un destin de excepție, fiind receptat nu numai în statele care
în timpul imperiului napoleonian sau în cel al expansiunii coloniale au fost supuse
dominației franceze, ci și în alte state în care influența franceză a avut doar aspecte
culturale, cum a fost țara noastră . Într-adevăr, Codul civil adoptat în 1864 sub
domnia principelui Alexandru Ioan Cuza, și aflat în vigoare în țara noastră, desigur,
cu modificări substanțiale, era inițial o reproducere destul de fidelă a codului
francez.
Un anume sistem de drept este legat de o anume naţiune, este determinat de
anumiţi factori culturali, iar o teorie a dreptului, ca disciplină juridică, nu poate pleca
decât de la acest tipic naţional. Viziunea aceasta nu trebuie însă absolutizată,
deoarece în istorie au existat numeroase exemple de cazuri în care teoria generală a
dreptului sau teoria anumitor ramuri ale dreptului a fost împărtășită, mai mult sau
mai puţin în scopuri comparative, de doctrinarii mai multor ţări. Mai ales în cazul
receptării dreptului, existenţa unei concepţii unitare despre drept sau anumite ramuri
ale dreptului a fost esenţială în succesul împământenirii dreptului receptat. Cel mai
cunoscut exemplu nouă este cel al Codului civil român, care a fost rezultatul unei

9
 SISTEMUL DE DREPT ROMANO - GERMANIC

bune cunoaşteri de către juriştii vremii a bagajului conceptual al acestei ramuri a

dreptului.
Țările din Europa de Est (Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, R.D.
Germană, România, Ungaria) au avut, până la ocupația sovietică, sisteme de drept de
tip romano-germanic. Dispariția sistemului socialist, ca urmare a profundelor
transformări revoluționare petrecute în țările din Est, a determinat dispariția marelui
sistem de drept al statelor socialiste. În acest context, cu transformări specifice de la
țară la țară, sistemele naționale de drept ale acestor state și-au reluat locul în cadrul
marii familii de drept romano-germanic.

10