Ministerul Educației, Culturii și Cercetării Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept

Referat
“Dreptul natural renăscut –
tradiţii şi renovări”

A elaborat studenta anului I (gr. 1804):

Bobescu Mihaela
Coordonator : Valentin Mărgineanu

Chișinău, 2019
 Cuprins :

1. Introducere. Definiţia dreptului natural

2.Repere istorico – filozofice

3.Drept pozitiv şi drept natural

4.Actualitatea dreptului natural

5. Concluzie

1
 În viaţa juridică a zilelor noastre, avem sentimentul că se pune prea mult
accent pe dreptul pozitiv şi tindem să uităm începutul, baza, esenţa şi nu în
ultimul rînd importanţa dreptului natural.

La început, aș dori să ofer o definiţie a dreptului natural, după care v-a urma
un reper istorico – filozofic, diferenţa dintre drept natural şi dreptul divin,
după - o comparaţie a dreptului natural cu drept pozitiv şi în fine, v-oi
încerca să argumentez prinr-o concluzie de ce se consideră actual dreptul
natural.

“ Dreptul natural este ceea ce firea a povăţuit pe toate animalele, căci acest
drept nu este specific neamului omenesc, ci este comun tuturor animalelor ce
se nasc pe pămînt, în apă şi chiar păsărilor. De aici decurge legătura
bărbatului cu femeia pe care noi o numim căsătoria, de aici procrearea
copiilor, de aici educarea lor.”
(Ulpianus).
Ceea ce poate fi discutat în definiţia dată de Ulpianus este ideea unui drept comun, tuturor
vieţuitoarelor, inclusiv animalelor. Animalele, lipsite de raţiune, fiind instinctuale, activitatea lor este
redusă la trei necesităţi vitale ale organismului: apărarea, alimentarea şi reproducerea. Din cauza lipsei
raţiunii ele nu pot răspunde de faptele lor. Reproducerea este un act instinctual, fără conştientizarea
necesităţii sau sensului, alimentarea fiind actul principal de supravieţuire, iarăşi prin prezenţa nevoii
instinctuale. Singurul lucru ce ar corespunde atît animalelor, cît şi oamenilor este apărarea. Dreptul de
apărare fiind socotit un drept natural, opozabil tuturor, dar noi oamenii ne apărăm prin instinct și
raţiune, pe cînd animalele numai prin instinct.
Definiţia dată de mai sus era probabil prima dintre încercări de a defini
dreptul natural. Conceptul a fost împrumutat de romani din filosofia greacă “
ius nature, ius naturale “.

Originea dreptului natural e reductibilă la principiile filosofice formulate în

anantichitatea greacă. Filosofii greci, influenţaţi de tradiţiile lor vechi
înrădăcinate, în mentalitatea greacă, şi de caracterul sacru al legii, au creat
conceptul. De la ei a fost împrumutat conceptul de romani “lex naturalis”.

Trebuie să distingem conceptele “ius natural” şi “lex naturalis”. Ius

înseamnă drept, drept în forma lui obiectivă, pe cînd Lex se referă la o normă
definită, scrisă, adică legea.

Legea face parte din sfera dreptului: “in iust ist lex”.

Thomas Hobbes în „Leviathan” explică în felul următor diferența dintre ius

naturale și lex naturalis : prima este o libertate absolută a tuturor indivizilor
ca prin voința individuală să folosească puterea lui în așa fel încît să poată
face orice pentru apărarea vieții și prin urmare asta ar însemna o “facere” cît
mai avantajoasă după propriile păreri și judecată. Al doilea ar fi o normă
distinsă de rațiune, care interzice să facem ceva ce ar putea dăuna vieții
noastre sau ne-ar priva de mijloace protectoare. După distincţia aceasta, ius
înseamnă libertatea de a face sau a nu face ceva, iar lex determină obligaţiile
pozitive sau negative, cu privire la ce trebuie să facem sau ce nu trebuie să
facem.

Deci după Hobbes, dreptul natural este o libertate absolută tuturor la care
prin lumina raţiunii şi judecăţii individului se adaugă obligaţiile faţă de
semenii săi, încît prin interesele generale să nu fie vătămate interesele
individuale şi invers. În opinia noastră, dreptul natural rezidă însuşi în natura
umană, însuşi este un drept inerent care are la bază morala, conţinînd legi
nescrise bazate pe natura umană şi nu pe convenţii. El este inalienabil,
universal, intangibil, egal distribuit în indivizii speciei umane.
2
Grecii au crezut în existenţa unei legi superioare legilor umane, în legea
naturală. Aristotel defineşte în Etica Nicomahica: există două tipuri de
justiţie, una naturală şi una juridică. Prima este valabilă peste tot şi nu
depinde de acceptare, iar a doua poate să aibă mai multe forme prescriptive
în funcţie de convenţie.

La romani se pune în evidenţă Cicero, teza lui principală fiind “Natura iuris
ab hominis repetenda est natura” (“Dreptul nu e un produs al voinţei, ci e
dat de natură”).

În cartea lui On the Republic prinde elementele teoriei dreptului natural:

a) dreptul natural reflectă ordinea cosmică, şi nu este făcut de om;

b) nu este nevoie de oameni înţelepţi pentru a vorbi despre dreptul natural, el

se dezvăluie fiecăruia în raţiunea lui;

c) legea naturală este o lege morală, prin urmare nu poate fi abrogată sau
modificată de către legislaţie;

d) normele care protejează subiecţii legii naturale sunt obligatorii din punct
de vedere moral şi nu pot fi încălcate prin lege emisă de stat;

e) legea statului poate scuza actele imorale, dar cei care le comit plătesc un
preţ greu prin forma detradării propriei lor naturi umane.

Toma de Aquino implică în definirea dreptului şi divinitatea.

De fapt în doctrina tomistică delimitează patru tipuri de legi:

 1) Legea eternă - desemnează înţelepciunea divină, care direcţionează
toatea cţiunile, faptele. De aici se derivă toate legile care au un scop
bun.

2) Legea naturală - este produsul raţiunii umane.

3) Legea umană - depinde de raţiunea umană, dar raţiunea are ea însăşi o

origine divină.

4) Legea divină - este raţiunea divină care călăuzeşte fiinţa umană.

John Locke continuă tradiţia medievală în sensul că dreptul natural relevă un

plan divin, dar insistă într-un mod specific modern pe raţiune. Prin urmare
drepturile naturale sunt drepturi raţionale, care privesc toţi indivizii speciei
umane.

Dreptul la viaţă şi libertate sunt inalienabile, ele nu pot fi acordate şi retrase

de către o instanţă umană, decît printr-un consimţămînt privitor la
coexistenţa indivizilor.

Cu Locke începe tradiţia modernă a constrîngerilor juridice, care trebuie puse

împotriva guvernului. Altfel spus conştientizarea caracterului natural al
drepturilor impune organizarea statului în limitele predeterminate de
drepturile natural.
3
Dreptul natural a fost întotdeauna obţinut teoretic prin contrastul permanent
cu dreptul pozitiv, adică cu dreptul concret existent în organizarea unei
societăţi umane date. Abia mai tîrziu, în secolul XX s-a încercat întemeierea
dreptului fără apelul la dreptul natural, şi anume prin doctrina pozitivismului
legal formulată de Hans Kelsen. Pozitivismul consacră ideea potrivit căreia
nimic nu trebuie să fie afirmat în afara unui suport pozitiv procurat de
experienţă.

Punctul de pornire a lui Kelsen este distincţia făcută de Kant între om, ca
parte a naturii şi supusă legilor naturii, şi om ca fiinţă raţională, care are
conduite potrivite imperativelor sociale. La Kant apare “sollen”, adică ceea
ce ar trebui să fie, în sens moral, şi “sein” - cea ce este. La Kelsen “sollen”-
ul devine amoral, şi e aplicat numai cu privire la partea procedurală juridică.

Dreptul natural, legile dreptului natural fac parte dintr-o justiţie superioară –
justiţia raţiunii, dar asta nu înseamnă că dreptul pozitiv este inferior total.
Este inferior dreptului natural în principiu, însă numai prin dreptul pozitiv
pot fi legile naturale consacrate şi formal, fizic în Constituții, în Pacte, în
Declarații.
4
Teoria dreptului natural, dincolo de interpretarea filozofică se referă şi la
probleme privind organizarea şi funcţionarea statului contemporan.
Doctrina lui ius naturalis a fost un mijloc de formulare a idealurilor absolute.

Principiile dreptului natural au fost absorbite în dispoziţii generale ale

Constituţiilor, şi în felul dat, legile naturale au devenit parte a dreptului
pozitiv.

Actualitate înseamnă ceea ce este actual în prezent, în timpul de faţă. Dreptul

natural, sau mai bine zis o parte din dreptul natural, partea care s-a transpus,
se reflectă în dreptul pozitiv şi a primit actualitate prin Constituţii moderne,
prin convenţii. S-a dovedit că dreptul nescris ar fi superior şi trebuie să facă
parte din principiile fundamentale ale unui drept scris care să fie conform
rațiunii și demnității umane. În acest sens, în reflectarea lui în dreptul pozitiv,
menţine dreptul natural în actualitate.

Pe lîngă actualitate trebuie menţionată şi continuitatea lui, pentru că exact

prin continuitate pe parcursul istoriei dreptul natural era prezent chiar
şiatunci cînd el nu era recunoscut în dreptul pozitiv. El este actual azi în
formă scrisă în toate constituţiile statelor de drept, dar datorită faptului că nu
este determinat de condiţiiistorice date, el este şi continuu…
5

În concluzie, aș vrea să spun că actualitatea dreptului natural este aceasta :

deşi epoca modernă a obţinut o corectare a dreptului pozitiv prin dreptul
natural, acesta din urmă, ca drept raţional şi ideal rămîne ca un fel de
principiu care să vegheze permanent asupra dreptului pozitiv care, prin starea
de excepţie, starea de urgenţă, starea de asediu sau diverse ordonanţe de
urgenţă sau chiar legi şi regulamente abusive - tinde mereu, datorită
intereselor politice şi a conflictelor de putere, să întoarcă legile positive
împotriva legilor natural.

În acest sens, dreptul natural nu este actual doar azi, ci este actual
-întotdeauna.
 Bibliografie:
1. Manual de Filosofia Dreptului (Suport de curs), Chișinău-2016 (autori:
V. Mărgineanu, R. Ciobanu, E. Rîbca, v. Zaharia)

2. Note de curs Istoria Filosofiei Dreptului (ciclul I), Chișinău-2013

(autori: V. Capcelea, Oleg Sedlețchi)

3. “Actualitatea teoriei dreptului natural”, Universitatea Babeş – Bolyai,

Faculatea de Drept, autor: Nagypál Viola

4. Hanga, Vladimir, Bob, D.M., Curs de drept privat roman, Univers

juridic, 2011