CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE DREPT

Conf.univ.dr. Mihail Niemesch

Secţiunea 1. Originea dreptului. Evoluţie istorică.

Originea dreptului se regăseşte în cele mai vechi timpuri ale apariţiei şi

dezvoltării colectivităţilor umane, atunci când practicile şi regulile se îmbinau
cu tradiţia şi obişnuinţa, iar acestea din urmă guvernau relaţiile de înţelegere
sau de luptă dintre triburi. De aici, valabilitatea foarte cunoscutului adagiu latin:
„ Ubi societas, ibi jus”.
Întrebarea care se pune este aceea de a şti dacă dreptul este indisolubil
legat de societate de la primele sale forme primitive de organizare sau, din
potrivă, dacă dreptul apare ca şi statul, doar la un anumit moment al evoluţiei
istorice a omului. Răspunsul la întrebare este legat de modul în care este
conceput dreptul: este el doar apanajul statului sau, în general, orice grup
social este capabil să formuleze reguli juridice? Există, pe de altă parte, un
drept natural, ideal, anterior fiecărei reguli pozitive şi care este neschimbat în
esenţa sa?1
Străvechile norme de convieţuire socială erau inspirate din/şi guvernate
de morală, echitate, dreptate, dar apariţia acestora are la bază voinţa omului.
Mai exact, voinţa generală şi interesul comun al societăţii.2
Normele de conduită ale epocii primitive nu pot fi considerate norme
juridice în sensul dreptului modern, ci doar norme obşteşti cu caracter
obişnuielnic şi care cuprindeau prescripţii comportamentale, morale, religioase
şi sancţionatoare ( când era cazul).
Dreptul s-a născut în Orientul antic şi tot acolo au apărut şi primele
colecţii de norme juridice. Egiptul antic şi Mesopotamia( Babilonul) reprezintă
cel mai vechi centru al civilizaţiei umane.
În epoca Evului mediu timpuriu, din punctul de vedere al dreptului, se
distinge în primul rând opera legislativă a împăratului Justinian cunoscută sub
numele „ Corpus iuris civilis” şi care cuprindea 4 părţi, şi anume:
- Codul
- Digestele
- Instituţiile şi
- Novellele.
După cum profesorul Vladimir Hanga remarcă Justinian a fost „ omul
marilor restituiri politice, religioase şi legislative.”3
Opera legislativă a lui Justinian a debutat într-un context social extrem
de sensibil. Astfel, în acea vreme legislaţia romană era aruncată într-un
adevărat haos, actele normative erau adesea contradictorii şi ele nu mai
corespundeau cerinţelor sociale.

1
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 32.
2
J.J.Rousseau, Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.101
3
Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.136.

1
 Secţiunea a 2-a. Importanţa şi necesitatea studierii dreptului.

Fenomenul dreptului este o creaţie a societăţii, aflată în slujba societăţii

prin care se asigură reguli de conduită, statuând drepturi şi obligaţii pentru
subiecţii de drept.
Dreptul apără şi promovează valorile sociale în orice stat de drept ca o
garanţie a respectării drepturilor individului. Dreptul modern are un profund
caracter normativ, el trebuie să fie dinamic şi apt să răspundă la nevoia
socială cu promptitudine. În acelaşi sens, într-un articol recent apărut se reţine
în mod just faptul că „ legea nu există şi nu se dezvoltă în mod abstract, ci se
află într-o legătură indisolubilă cu societatea care o influenţează în funcţie de
propriile cerinţe”4.
Omul este o fiinţă socială ( zoon politikon), iar dreptul este făurit în
strânsă legătură cu această caracteristică umană. După cum subliniază
profesorul Ioan Humă „cunoaşterea normelor de drept şi, pe un plan mai
cuprinzător, a fenomenului juridic este şi trebuie să fie mai mult decât
reflectarea ca atare a fenomenalităţii juridice în conştiinţa insului, aproprierea
pur gnoseologică; poţi astfel cunoaşte dreptul şi totuşi să înfăptuieşti non
dreptul! Din perspectiva comportamentului uman dezirabil, cunoaşterea
autentică a dreptului este aceea care se continuă organic în acţiunea pozitivă
de realizare a normativităţii juridice”.5
Marele cărturar român de talie europeană Dimitrie Cantemir spunea „
legile sunt matca şi mama noastră”. Prin acest adagiu se ilustrează foarte bine
ideea că fiecare cetăţean trebuie să studieze dreptul, trebuie să aibă noţiuni
de bază cu privire la fenomenul juridic pentru că numai aşa individul poate să
fie un bun element social care înţelege şi respectă valorile umane recunoscute
şi apărate de societate.

Secţiunea a 3-a. Rolul ştiinţelor juridice în sistemul ştiinţelor

sociale.

Prin ştiinţă se înţelege: ansamblul sistematic de cunoştinţe de scriere

veridice despre realitatea obiectivă şi subiectivă; un ansamblu de cunoştinţe
dintre-un anumit domeniu al cunoaşterii6.
După cum am arătat deja sistemul ştiinţelor înglobează şi sistemul
ştiinţelor sociale care conţin ca subsisteme:
a. Ştiinţele umane, de exemplu economia, sociologia,
psihologia etc.;
b. Ştiinţele istorice având ca obiect reconstituirea şi
interpretarea trecutului;
c. Ştiinţele juridice care vizează aspectele umane de tip
normativ.

4
O.C. Niemesch, Evoluţia unor instituţii juridice de la practica judecătorească la reglementarea în noul Cod
civil în Rolul Europei într-o societate polarizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 691.
5
I. Humă, op.cit., p. 5.
6
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, 1975, p.931.

2
 Cele două funcţii principale ale dreptului sunt:
- funcţia practică prin care sunt stabilite faptele şi situaţiile de
cercetat;
- funcţia teoretică prin intermediul căreia sunt elaborate teoriile,
principiile, conceptele ce se cercetează.

Secţiunea a 4-a. Sistemul ştiinţelor juridice

Dreptul este o ştiinţă a valorilor, o ştiinţă a normelor şi o ştiinţă a

realităţii. Dreptul nu este un ambalaj exterior pentru deciziile autorităţii, ci un
limbaj cu efecte de structură, un rezultat al confruntării între interese şi valori.7
Calitatea dreptului ca ştiinţă a fost pusă la îndoială, ridicând întrebarea
dacă dreptul nu este numai o artă, o tehnică. După cum arată Pierre
Pescatore citat de profesor Sofia Popescu8 „ ... dreptul este şi ştiinţă şi artă.
Dreptul, ca sistem normativ, poate fi cunoscut şi studiat şi din acest punct de
vedere, putem vorbi despre ştiinţa dreptului, dar înainte de toate dreptul, ca
sistem normativ, trebuie transpus în practică, în viaţa socială şi din acest al
doilea punct de vedere, dreptul trebuie să intervină ca artă şi ca tehnică,
constând în ştiinţa practică de a face ( savoir faire) a acelora care sunt
chemaţi să elaboreze legi, adică despre tehnica legislativă şi tehnica aplicării
dreptului, adică practica judecătorească şi administrativă”.
În rândul ştiinţelor sociale dreptul ocupă un loc aparte şi de impact
social. Sistemul ştiinţelor dreptului ( a ştiinţelor juridice) este alcătuit din
următoarele părţi:
 Teoria generală a dreptului;
 Ştiinţele juridice de ramură;
 Ştiinţe juridice istorice;
 Ştiinţele ajutătoare.

7
C. Voicu, A. C. Voicu, op.cit., p. 10.
8
S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 10.

3
 CAPITOLUL II
CONCEPTUL ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI

Secţiunea 1. Conceptul de drept şi accepţiunile noţiunii.

Studiul dreptului impune analizarea noţiunii de drept. Cuvântul „drept”

este folosit în mai multe accepţiuni; el îşi are originea în cuvântul latin
„directus”, evocând sensul: direct, rectiliniu. Corespondentul latin al cuvântului
drept este „ jus” având sensurile: drept, lege etc.

Sensurile noţiunii de drept mai pot fi privite şi ca:

 drept naţional, adică ansamblul de norme juridice şi instituţii ce
compun dreptul obiectiv şi pozitiv al unui stat ( dreptul românesc,
dreptul englez);
 dreptul internaţional, adică totalitatea normelor juridice create de
state pe baza acordului lor de voinţă, exprimat în forme juridice
specifice, pentru a reglementa raporturile dintre ele privind pacea,
securitatea şi cooperarea internaţională, norme a căror aplicare
este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de
necesitate prin sancţiunea individuală sau colectivă a statelor.9
Cuvântul drept mai este asociat ca adjectiv în aprecierea de natură
morală ( de exemplu: om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.). În
afara termenului de drept se întrebuinţează şi termenul de juridic.10

Secţiunea a 2-a. Definirea dreptului.

Încercarea de a defini dreptul datează din cele mai vechi timpuri. Astfel:
în dreptul roman era definit jus est ars boni et aequi ( dreptul este arta binelui
şi a echităţii). Cicero, una dintre figurile proeminente ale culturii romane,
consideră că „ dreptul e stabilit prin lege, iar legea derivă din natura noastră
care se conduce după voinţa divină şi are în ea ceva nepieritor. Nu toate legile
sunt juste, criteriul de apreciere a justului fiind conştiinţa morală”.11
Hugo Grotius, jurist de forţă al Evului mediu, lansează ideea dreptului
raţional distinct de religie în vreme ce şcoala istorică a dreptului lansează
ideea că dreptul este un produs istoric.
În privinţa definirii dreptului propunem:
 dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către
stat care au ca scop organizarea şi disciplinarea
comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un
climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării
drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale.12

9
Gh. Moca, Drept internaţional public, Ed. Era, Bucureşti, 1999, p. 57.
10
N.Popa, op.cit., p. 31.
11
A se vedea I. Hatmanu, Istoria doctrinelor juridice, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1993, p. 26.
12
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p.97.

4
  dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau
recunoscute de puterea de stat, care au ca scop organizarea şi
disciplinarea comportamentului subiectelor de drept în cadrul
celor mai importante relaţii din societate, conform valorilor sociale
ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a
căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a
statului.13

Secţiunea a 3-a. Dimensiunea socială a dreptului.

Dreptul este un produs social, iar fenomenul juridic se regăseşte în

activitatea noastră zilnică din orice domeniu. Fără drept, cu normele şi
instituţiile sale, statul modern nu se poate ridica la dezideratul „ stat de drept”
în cadrul căruia drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt protejate.
Dreptul nu poate fi disociat de viaţa socială a omului. Realitatea juridică
este o componentă a realităţii sociale şi se intersectează cu realitatea
economică, politică etc.

Secţiunea a 4-a. Tipologia dreptului şi sistemul de drept.

Fenomenul juridic este extrem de complex şi aflat într-o continuă

evoluţie. Influenţele principale vin din sectorul economic şi politic.
Dreptul ca ştiinţă socială nu este static. Normele juridice şi instituţiile de
drept nu sunt permanente. Istoria dreptului demonstrează existenţa unor tipuri
de drept diverse atât din punct de vedre istoric, dar şi geografic cu puternice
influenţe socio-politice. Metoda tipologică de studierea a dreptului vizează
diferenţele dintre sistemele de drept, cât şi elementele comune.
Sistemele de drept aparţin de diverse culturi juridice care formează din
punct de vedere al dreptului comparat: „Familia de drept”. Familia de drept
grupează, conţine sisteme juridice naţionale ordonate din prisma trăsăturilor
comune ale acestora.
Doctrina română clasifică familia de drept în:
a. Marele sistem de drept romano-germanic;
b. Marele sistem de drept anglo-saxon;
c. Sistemele juridice şi religioase tradiţionale.
Secţiunea a 6-a. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat.

După cum s-a arătat dreptul roman a jucat un rol esenţial atât sub
aspect normativ, cât şi sub aspect instituţional în elaborarea şi evoluţia
dreptului modern.
Profesorii Emil Molcuţ şi Dan Oancea arată că14 romanii au creat şi au
cercetat distinct dreptul privat de dreptul public. Potrivit acestei concepţii

13
C. Voicu, A.C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 46.
14
E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1993, pp. 7-8.

5
dreptul privat cuprinde norme juridice care apără interesele indivizilor în
opoziţie cu dreptul public care apără interesele statului. Această concepţie a
fost exprimată într-o formă clară abia către sfârşitul epocii clasice, în textul prin
care Ulpian precizează criteriile pe baza cărora putem distinge domeniul
dreptului public de cel al dreptului privat: „ publicum jus este quod ad statum
rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem” ( dreptul public
este cel care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul privat- la
interesele fiecăruia).
Din punctul de vedere al dreptului intern, dreptul public are ca obiect de
reglementare relaţiile sociale ce vizează raporturile dintre cetăţeni şi stat sau
raporturile interstatale. Această diviziune a dreptului cuprinde: drept
constituţional, drept penal, drept administrativ, drept internaţional public etc.
În privinţa dreptului privat precizăm că acesta reglementează relaţiile
patrimoniale şi nepatrimoniale ale particularilor. În această diviziune regăsim:
drept civil, drept internaţional privat etc.

Secţiunea a 7-a. Factorii de configurare a dreptului.

Personalitatea dreptului este puternic influenţată de realitatea socială.

Dreptul nu este o creaţie spontană, el este un produs socio-istoric influenţat
direct de numeroşi factori după cum urmează:
 Mediul natural;
 Cadrul social-politic şi ideologic;
 Factorul uman;
 Religia, morala şi drepturile omului.

6
 CAPITOLUL III
PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE DREPTULUI. METODE
SPECIFICE DE CERCETARE ALE DREPTULUI. FUNCŢIILE
DREPTULUI

Secţiunea 1. Principalele caracteristici ale dreptului

Dreptul este o creaţie a oamenilor în cadrul evoluţiei socio-istorice.

Modul de formare are la bază procesul de acumulare de norme juridice şi
organizare statală, dar şi procesul creativ prin care noi şi noi cunoştinţe
juridice s-au acumulat. Astfel, ştiinţele juridice au suferit de-a lungul secolelor
un puternic proces evolutiv în strânsă legătură cu practica juridică şi cu
dezvoltarea teoriilor specifice.

Caracteristicile dreptului:
1. ştiinţa dreptului are o istorie proprie care este integrată în istoria
statului, dreptul şi statul nu se pot separa, ci se găsesc într-o
strânsă interdependenţă, lucru valabil şi pentru ştiinţele despre
drept şi despre stat;
2. ştiinţa dreptului are un puternic caracter normativ;
3. ştiinţa dreptului are un aparat conceptual propriu ce operează cu
noţiuni şi definiţii specifice cum ar fi: subiect de drept, raport
juridic, act normativ, fapt ilicit etc.;
4. dreptul foloseşte expresia „ lege” într-un sens propriu spre
deosebire de celelalte ştiinţe ce folosesc termenul „lege” ca şi
fundament al unui fenomen. Ştiinţa dreptului înţelege prin lege-
norma de drept;
5. ştiinţa dreptului are profunde conotaţii socio-umane.

Secţiunea a 2-a. Metodele cercetării ştiinţifice a dreptului.

Principalele metode de studiere a dreptului sunt:

a. Metoda generalizării şi abstractizării teoretice a fenomenului
juridic. Toate ştiinţele juridice folosesc această metodă de
cercetare a dreptului.
b. Metoda logică se pliază foarte bine pe cercetarea ştiinţei
dreptului întrucât ea este o ştiinţă deductivă. Metoda istorică de
cercetare a dreptului ajută la cunoașterea dreptului pe baza
evoluţiei sale istorice. Sensul evenimentelor dintr-o anumită
perioadă, valorile sociale15 din acea perioadă şi-au pus amprenta
pe regulile de drept şi pe instituţiile contemporane. Creaţia juridică
este până la urmă o valoare socială care trebuie luată în
15
A se vedea E. Ciongaru, Law as the value, in Volume of International Conference - The Knowledge – Based
Organization - KBO 2012, Ministry of National Defence „Nicolae Bălcescu” Land Forces Academy Publishing
House, Sibiu, 2012, pp. 619-620.

7
 considerare atât de jurişti, cât şi de istorici. Nu în ultimul rând
pentru practicienii dreptului creaţia juridică poate deveni o sursă
de inspiraţie.
c. Metoda comparativă are ca obiectiv compararea sistemelor
de drept diferite, a ramurilor şi instituţiilor, a normelor de drept.
Metoda sociologică analizează fenomenul juridic din perspectiva
influenţei societăţii asupra fenomenului juridic în general.
Secţiunea a 3-a. Funcţiile dreptului.

Funcţiile dreptului din perspectiva teoriei generale a dreptului.

Sub acest aspect, funcţiile dreptului sunt analizate din punct de vedere
normativ, al conţinutului, creării şi evoluţiei dreptului prin raportare la
împrejurările socio-istorice de determinare.
A. Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării
social-politice. Funcţia de conservare, protejare şi garantare a valorilor
sociale esenţiale. Rolul principal al dreptului îl reprezintă ocrotirea
valorilor sociale. Din acest motiv rezultă gradul ridicat de implicare în
viaţa socială a fenomenului juridic. Dreptul realizează activităţi specifice
în sensul de mai sus prin: stabilirea direcţiilor şi tiparelor de convieţuire
socială, elaborarea unui sisteme de reguli juridice obligatorii erga
omnes, sancţionarea oricărei încălcări a legii, în limita şi spiritul actului
normativ aplicabil în vederea restabilirii ordinii de drept, crearea unui
cadrul instituţional şi normativ în spiritul principiilor de drept în vederea
asigurării ordinii sociale.
B. Funcţia de conducere a societăţii.
D. Funcţia normativă a dreptului este considerată o adevărată funcţie
de sinteză, în sensul că le implică pe toate celelalte.

8
 CAPITOLUL IV
DREPTUL ŞI STATUL

Secţiunea 1. Noţiunea de „ stat”. Scurt istoric.

Cea mai importantă instituţie politică a unei societăţi este statul.

Elementele de bază ale organizării, funcţionării şi conducerii oricărei societăţi
se înfăptuiesc cu şi prin instituţiile statale.
Statul a apărut cu circa 6.000 de ani în urmă în Orientul antic unde au
apărut state precum India, Babilon, Egipt.
Secţiunea a 2-a. Sensurile termenului „ stat” şi definiţia statului.

A. Sensul istorico-geografic.
B. Sensul politico-juridic.

Secţiunea a 3-a. Elementele statului.

A. Teritoriul.
B. Populaţia.
C. Forţa publică.
Secţiunea a 4-a. Puterea de stat. Exercitare şi trăsături definitorii.

1. Exercitarea puterii de stat. Separaţia puterilor.

Separaţia puterilor în stat este menită să asigure un echilibru sociale şi
ea a apărut în Secolul Luminilor ca o adevărată reacţie de împotrivire la
adresa monarhiei absolute şi a celebrei formule a regelui Ludovic al XIV-lea „
L’ état c’est moi” ( Statul sunt eu).
Asigurarea unui echilibru între cele trei puteri revine dreptului, .... prin
fixarea cadrului legal de funcţionare a fiecărei puteri, cadrul în care trebuie să
se regleze şi raporturile fireşti de cooperare a puterilor şi de integrare a
acestora în sistemul social politic de organizare socială.16
2 .Trăsăturile puterii de stat
Puterea statală reprezintă o formă de organizare de stat a puterii
populare.
a. Ea exprimă voinţa poporului. Voinţa poporului este voinţa
generală şi obligatorie.
b. Puterea de stat se exercită prin organele şi instituţiile
puterii.
c. Obiectul puterii de sta îl reprezintă guvernarea întregii
societăţi.
d. Puterea de stat se exercită în cadrul legal, iar în caz de
nevoie este permisă folosirea forţei coercitive a organelor şi
instituţiilor specializate.

16
Nicolae Popa, op.cit., pp. 86-87.

9
 Secţiunea a 5-a. Organele statului.

Funcţiile statului se realizează prin mecanisme şi instituţii proprii având

competenţe specifice deferite de Constituţie sau alte acte normative.
Elementul de bază al mecanismului statului îl constituie organul de
stat... acea parte componentă a aparatului de stat, învestită cu competenţă şi
putere şi care se caracterizează prin aceea că cei care o compun au o calitate
specifică-deputaţi, funcţionari de stat sau magistraţi.17
Fiind o expresie a celor trei puteri etatice, organele de stat se împart în:
1. organele puterii legislative care au ca principală funcţie elaborarea
de acte normative. Denumirea acestor organe este variată, dar
toate sunt învestite cu puterea de legiferare ( parlament, congres,
adunare etc.)
2. organele puterii executive au ca principale atribuţii aplicarea legii
şi administrarea societăţii. Organele puterii executive sunt
centrale şi locale fiind conduse de miniştri sau de înalţi funcţionari
publici ( de exemplu, prefectul).
3. Organele judecătoreşti îndeplinesc o funcţie jurisdicţională având
ca finalitate asigurarea respectării drepturilor omului şi a ordinii
juridice în ansamblu său..

Secţiunea a 6-a. Consideraţii privind statul de drept. Trăsături.

Statul de drept reprezintă o mare victorie în evoluţia umanităţii pentru că

elimină opresiunile şi arbitrariul forţei publice. Scopul principal îl reprezintă
transformarea statului într-un instrument aflat în slujba cetăţeanului, sub
domnia legii ( rule of law).
Trăsături ale statului de drept:
a. Autonomia dreptului.
b. Previzibilitatea şi predictibilitatea.

17
Nicolae Popa, op.cit., p. 87.

10
 CAPITOLUL V
PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

Secţiunea 1. Consideraţii introductive.

Prin expresia „ principiile generale ale dreptului” se înţelege un

ansamblu de idei directoare care, fără a avea caracterul precis şi concret al
normelor de drept pozitiv, orientează aplicarea dreptului şi evoluţia lui.18
Principiile generale ale dreptului sunt „acele elemente fundamentale,
idei cu un grad ridicat de generalitate, ce pot fi regăsite în orice sistem de
drept şi care călăuzesc, pe o durată de timp relativ îndelungată, atât
elaborarea, evoluţia, interpretarea, cât şi aplicarea normelor de drept”.19
Trăsături esenţiale ale principiilor generale de drept:
1) sunt idei de bază ale ştiinţei dreptului;
2) au caracter general;
3) se regăsesc în mai multe ramuri de drept;
4) relaţionează cu ordinea juridică şi promovează valori juridice
esenţiale;
5) fie că izvorăsc din norma de drept, fie că e vorba de principii
nescrise ale dreptului, fac să predomine spiritul legii, faţă de litera legii;
Succint, pot fi reţinute următoarele trăsături specifice: maximum de
generalitate, valoarea lor juridică imperativă, caracterul lor interdependent şi
unitar.
Pentru practică, cele mai folositoare sunt acele generalizări care ar
putea servi ca un fel de recomandări la rezolvarea problemelor concrete. Se
pot formula doar principii, norme orientative pentru comportamentul optim în
practică; ştiinţa administraţiei ( afirmaţia este valabilă pentru toate ramurile
dreptului-n.a.) nu poate formula reguli pe baza cărora să se rezolve toate
cazurile concrete, ci doar criterii, reguli şi principii cu ajutorul cărora se poate
acţiona raţional şi eficient.20
Secţiunea a 2-a. Clasificări ale principiilor dreptului.

Potrivit opiniei regretatului profesor Jery Wroblewski pot fi distinse cinci

categorii de principii, şi anume:
- principiile pozitive ale dreptului, definite ca „ norme explicit
formulate în textele de drept pozitiv sau cel puţin, construite, plecând de la
elementele conţinute în aceste dispoziţii”;
- principiile implicite ale dreptului, adică acele reguli tratate ca
premise sau consecinţe ale dispoziţiilor dreptului pozitiv, fără a fi expres
enunţate;

18
S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 163.
19
Al. F. Măgureanu, Principiile generale ale dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 80.
20
M. T. Oroveanu, Principiile generale ale ştiinţei administraţiei, în Studii de drept românesc, an 8(41), nr. 3-4
(iulie-decembrie))/1996, Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 179.

11
 - principiile extrasistemice ale dreptului, adică acele reguli privite ca
principii, dar care nu pot fi încadrate în primele două categorii pentru că sunt
exterioare dreptului pozitiv;
- principiile-nume, ca denumiri fără caracter normativ, ce
caracterizează trăsăturile esenţiale ale unei instituţii juridice;
- principiile-construcţii ale dreptului, sunt instrumente conceptuale
presupuse în elaborarea dogmatică a dreptului sau în aplicarea şi
interpretarea legii.21

În Constituţia României sunt consacrate o serie de principii precum:

principiul supremaţiei legii (art. 16 alin. 2) principiul legalităţii pedepsei (art. 23
alin. 12 "nulla poena sine lege"), principiul "bunei credinţe în exercitarea
drepturilor şi a libertăţilor " (art. 57), principiul neretroactivităţii legii (art. 15
alin.2).

Secţiunea a 3-a. Scurtă prezentare a unor principii generale ale

dreptului.

1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului. Acest

principiu girează practic premisa existenţei statului de drept. După cum arată
profesorul N. Popa22 în statul de drept întinderea puterii trebuie să fie
compensată de scurtimea duratei sale ( a celor care o deţin), izvorul oricărei
puteri politice sau civile trebuie să fie voinţa suverană a poporului, iar aceasta
trebuie să-şi găsească formule juridice potrivite de exprimare în aşa fel încât
puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o democraţie.
Guvernarea prin drept ( Rule of Law) în cadrul statului de drept se
realizează în ansamblul condiţiilor interne şi internaţionale într-o etapă dată,
scopul fiind formarea unui climat propice dezvoltării individului în cadrul unei
societăţi democratice.23
2. Principiul separaţiei puterilor în stat statuează existenţa în stat a
puterii legislative,executive şi judecătoreşti şi călăuzește întregul proces de
legiferare cu privire la activităţile organelor statului. Separaţia puterilor trebuie
înţeleasă ca un echilibru al lor şi garantarea faptului că puterea nu trebuie să
se concentreze în mâinile unei singure structuri, ci în ale mai multor organe de
stat, în măsură să se controleze unele pe altele.24

21
J. Wroblewski, Dictionnaire encyclopédique de théorie et sociologie du droit, V. Principes du Droit, PUF,
1993, p. 474 şi apud N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a 2-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 100..
22
N. Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 101.
23
R. P. Vonica, Introducere generală în drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 51.
24
M. Bădescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Sitech, Craiova, 2013, p. 93.

12
 CAPITOLUL VI
DREPTUL ÎN SISTEMUL REGLEMENTĂRILOR SOCIALE

Orice societate este alcătuită dintr-un ansamblu de reguli care

guvernează relaţiile interumane.
Dinamica socială este animată de acţiunile şi interesele indivizilor, dar
această dinamică, înlăuntrul căreia se regăsesc toate raporturile interumane,
se desfăşoară în limitele impuse de juridic, cât şi de o serie de alte reguli
sociale. Mai mult decât atât, dreptul are caracter sistemic, supunându-se ca
atare regulilor Teoriei generale a sistemelor25.
Activitatea umană se desfăşoară într-un cadru normativ prin care sunt
reglate conduite şi comportamentele umane.

Secţiunea 1. Dreptul şi morala.

Printre normele sociale care stau la baza organizării sociale se află şi

morală. Aceasta este un ansamblu de reguli de conduită cu ajutorul cărora
oamenii pot stabili ce este bine şi rău, just şi injust.
În epoci îndepărtate, morala se confunda cu dreptul şi cu religia, de cele
mai multe ori apreciindu-se că normele îşi au originea în voinţa divină.
Pitagora afirma că toate normele de comportare vin de la zei, iar oamenii care
nu le respectă jignesc divinitatea şi sunt pedepsiţi de ea.26
Potrivit profesorului S. Popescu27 morala este formată din ideile comune
despre bine şi rău care se regăsesc în conştiinţele individuale şi formează, se
poate spune, conştiinţa unui popor, într-un moment al evoluţiei sale.
Încercând să evidenţieze însemnătatea pe care o are morala în
interacţiunea cu dreptul, Eugeniu Speranţia28 arată că: principala forţă, forţa
fundamentală a dreptului este valabilitatea sa logică şi obligativitatea sa
morală.
Tot în acelaşi sens, este demnă de reţinut şi opinia lui Guy Durand29
care afirmă că „ morala a servit întotdeauna ca o proto-legislaţie socială”.
Legislaţia actuală foloseşte termenul de „bune moravuri”. Bunele
moravuri sunt regulile bunei cuviinţe şi arată subiectului de drept ceea ce
trebuie să se facă şi ceea ce este interzis.
Întrucât dreptul şi morala au caracter normativ este evident că între
acestea există asemănări şi deosebiri.
A. Asemănări:
- atât regulile de drept, cât şi regulile morale vizează raporturile
sociale dintre indivizi sau dintre indivizi şi alte colectivităţi umane;
- atât dreptul, cât şi morala sunt logice şi raţionale;

25
C.R. Butculescu, Rolul dreptului internațional în uniformizarea culturilor juridice, în volumul Dreptul
românesc în contextul exigențelor Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 445.
26
D. Ţop, Dimensiunea istorică a dreptului, Tipărire-tehnoredactare SC REFACIS GA SRL, 2002, p. 80.
27
S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex., Bucureşti, 2000, p. 124.
28
E. Speranţia, Introducere în filozofia dreptului, Tipografia Cluj, 1946, p. 389.
29
G. Durand, Du rapport entre le droit et l’ étique înThemis, vol. 20, nr. 2/1986, p. 285.

13
 -atât dreptul, cât şi morala protejează ideile de justeţe, libertate,
egalitate;
- ambele prescriu un comportament de urmat.
B. Deosebiri:
- morala are la baza precepte religioase sau comandamente
individuale sau colective, în vreme ce dreptul este o creaţie etatică;
- scopul dreptului este organizarea socială, pe când scopul moralei
este îmbunătăţirea virtuţilor umane;
- obiectul de reglementare al moralei vizează faptele interne, în schimb
dreptul reglementează faptele materiale exterioare;
- cea mai mare distincție o găsim însă la regimul sancţionator, întrucât
încălcările normelor de drept se sancţionează potrivit legilor scrise,
cu ajutorul forţei de constrângere a statului, încălcările normelor
morale se sancţionează prin intervenţia oprobriului public,
desconsiderarea, marginalizarea etc.
Dreptul şi morala interacţionează, deşi sunt sisteme normative distincte.
În acest sens, cu titlu de exemplu amintim câteva prevederi legale,
constituţionale, civile şi penale:
 art. 26 din Constituţie30 face referire la morală;
 prevederile art. 14 din Noul Cod civil 31
reglementează buna-credinţă şi menţionează că
obligaţiile civile trebuie executate în acord cu
ordinea publică şi bunele moravuri. Încercând să
arată legătura dintre drept şi morală, profesor M.
Uliescu32 exemplifică prin art. 14 din Noul Cod civil
şi notează : fără îndoială că raportul dintre morală
şi drept este evident. Principiile etice şi normele
morale regăsindu-se de cele mai multe ori în
norme juridice, precise şi riguroase, uneori chiar
imperative.
 Art. 203 din Cod penal33 prin care se incriminează
şi sancţionează fapta de „ lăsare fără ajutor a unei
persoane aflate în dificultate”

Secţiunea a 2-a. Uzanţele.

30
Art.26 alin.2 din Constituţia României prevede că persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu
încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
31
Art. 14 alin.1 din Noul Cod civil prevede că orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să-şi exercite
drepturile şi să-şi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
32
M. Uliescu, Buna-credinţă în Noul Cod civil în M. Uliescu ( coordonator), Noul Cod civil. Studii şi
comentarii, vol. I, CarteaI şi Cartea a II-a, ( art. 1-534), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 92.
33
Art. 203 alin.1 din Noul Cod penal stabileşte că omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată
autorităţile de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu
are putinţa de a se salva se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

14
 Ca ansamblu de reguli sociale34, ele sunt alcătuite din moravuri şi datini
ce se referă la anumite sfere ale relaţiilor sociale, având o anumită influenţă şi
asupra fenomenului juridic.
Potrivit profesorului S. Popescu35 nu orice obicei, nu orice uzanţă se
transformă însă în normă de drept cutumiar. Pentru aceasta este necesar să
fie îndeplinită două condiţii:
a). Să fie practicate în mod regulat, constant, adică să constituie o
obișnuință;
b). Să fie considerate ca obligatorii, să fie respectate ca norme juridice,
adică sancţionate de autoritatea publică.
Obiceiul se formează spontan ca urmare a unei conduite repetate şi
prelungite până când aceasta devine automatism. În esenţă, uzanţele
reprezintă la rândul lor o categorie specială de norme sociale. Dreptul pozitiv
român, la art. 1 alin. 6 din Noul Cod civil, arată că prin uzanţe se înţelege
obiceiul ( cutuma şi uzurile profesionale).

Secţiunea a 3-a. Concluzii.

 activitatea umană reprezintă un cumul de comportamente,

conduite supuse unui sistem de reguli;
 atât dreptul, cât şi morala vizează raporturile dintre indivizi;
 uzanţele, obiceiurile se formează printr-o conduită repetată și
prelungită.

Secţiunea a 4-a. Întrebări/subiecte.

I. Morala este:
a. un ansamblu de reguli de conduită ce arată ce este just sau
injust;
b. un ansamblu de cutume şi tradiţii;
c. o variantă a normei de drept.

II. Scopul moralei este:

a. organizarea socială;
b. o modalitate de tragere la răspundere a infractorilor;
c. îmbunătăţirea virtuţilor umane.

III. Morala este factor de configurare a:

a. infracţiunii;
b. dreptului;
c. stabilirii şi individualizării pedepsei.

34
E. Ciongaru, Usages – the legal regime in New Civil Code, in Volume of International Conference CKS -
Challenges of the Knowledge Society, “Nicolae Titulescu” University of Bucharest, ProUniversitaria Publishing
House, Bucharest, 2013, p.206.
35
S. Popescu, op.cit., p. 134

15
 CAPITOLUL VII
NORMA JURIDICĂ

Definim norma juridică a fiind o regulă de conduită obligatorie, generală

şi impersonală prin care societatea impune subiectelor de drept o anumită
conduită prin care să se asigure ordinea socială, normă a cărei respectare
este asigurată la nevoie de forţa de constrângere a statului.

Secţiunea a 2-a. Caracterele normei juridice.

a. Caracter general
b. Caracterul impersonal
c. Norma juridică prescrie conduite sociale, ea reglementând relaţii
sociale.
d. Norma juridică are un caracter tipic.
e. Norma juridică este obligatorie.

Secţiunea a 3-a. Structura normei juridice.

Structura nomei juridice conţine:

o Structura internă ( ipoteză, dispoziţie, sancţiune)
o Structura externă ( tehnico-legislativă).
2. Structura externă a normei de drept
Reprezintă forma exterioară de exprimare a normei juridice,
respectiv modul de redactare a regulii de drept.
Secţiunea a 4-a. Clasificarea normei juridice. Criterii de clasificare.

I. În funcţie de obiectul de reglementare juridic şi potrivit metodelor de

reglementare.
Din acest punct de vedere normele pot fi de:
 drept constituţional,
 drept penal,
 drept administrativ,
 drept civil etc.;
II. După izvorul de drept din care provin normele juridice pot fi:
 legi,
 decrete,
 ordonanţe de guvern etc.

Secţiunea a 5-a. Acţiunea normei juridice.

Neretroactivitatea legii reprezintă principiul fundamental al acţiunii

normei juridice. Acest principiu este un adevărat „ dat” potrivit căruia legea
acţionează numai pentru viitor. Acest principiu este consacrat de prevederile

16
art. 15 alin. 2 din Constituţia României care statuează că legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.
Ieşirea din vigoare a normei juridice. Momentul ieşirii din vigoare a
normei juridice nu este precizat în lege întrucât aceasta nu se adoptă pe o
perioadă nedeterminată. O excepţie o reprezintă însă normele juridice
temporare care se aplică în cazuri speciale şi pentru situaţii provizorii, cum ar
fi calamităţile, starea de război etc. Odată cu încetarea situaţiilor excepţionale
încetează şi valabilitatea normei juridice aferente.
2. Acţiunea normei juridice în spaţiu
Aşadar, cercetarea normei juridice în spaţiu trebuie să se facă atât sub
aspectul legii naţionale, dar şi sub aspectul legii internaţionale.
La umbra supremaţiei puterii de stat îşi produce efecte principiul
teritorialităţii. Astfel, actele normative elaborate şi emise de către un stat sunt
obligatorii pe întreg teritoriul statului respectiv.
3. Acţiunea normei juridice asupra persoanei. Norma juridică este
teritorială, dar şi personală, deoarece regula de drept se aplică tuturor
persoanelor care se află pe teritoriul unui stat.
Secţiunea a 7-a. Întrebări/subiecte.

I. Norma juridică este o regulă:

a. obligatorie pentru toate subiectele de drept;
b. impersonală, adresată doar persoanelor juridice;
c. facultativă şi lipsită de sancţiune.

II. Norma juridică este impersonală întrucât:

a. se adresează doar majorilor;
b. se adresează tuturor categoriilor sociale;
c. nu are un anumit destinatar în rândul subiectelor de drept.

III. Norma juridică prescrie:

a. o acţiune;
b. o inacţiune;
c. o conduită.

IV. Ipoteza normei juridice stabileşte:

a. sancţiunea ce se aplică în cazul nerespectării acesteia;
b. condiţiile în care intervine norma juridică;
c. data intrării în vigoare a normei juridice.

V. În funcţie de izvorul de drept din care provin, normele juridice pot

fi:
a. norme de drept privat sau public;
b. legi, decrete, ordonanţe de guvern;
c. norme generale sau speciale.

17
 VI. Potrivit principiului neretroactivităţii legii, norma juridică
acţionează:
a. numai pentru viitor;
b. doar pe teritoriul unui stat;
c. selectiv şi pe etape de timp.

VII. Norma juridică iese din vigoare:

a. expres şi tacit;
b. doar prin căderea în desuetudine;
c. doar prin ajungerea la termen.

VIII. Norma juridică:

a. se aplică şi apatrizilor;
b. nu se aplică apatrizilor;
c. se aplică apatrizilor doar în situaţii expres şi limitativ
prevăzute de lege.

18
 CAPITOLUL VIII
IZVOARELE DREPTULUI

Secţiunea 1. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului.

Etimologic, termenul de „ izvor” sau „ izvoare”, în asociere cu termenul

drept sugerează ideea de sursă sau de origine a dreptului, ideea de factori
care determină originea şi existenţa dreptului, ideea de condiţii şi factori din
care decurge dreptul.36
Secţiunea a 2-a. Legea.

Legea a fost definită în moduri diferite, după cum urmează:

1. formulă generală care enunţă o corelaţie între fenomene fizice,
verificată prin experienţă; în sens larg, principiu esenţial şi
constant;
2. formulă generală care enunţă o corelaţie între fenomene fizice şi
organizarea socială; în sens larg, regulă imperativă care exprimă
un ideal, o normă, o etică;
3. regulă imperativă cu caracter general, care emană de la un
deţinător al autorităţii într-un grup social, impusă omului din
exterior şi sancţionată prin intermediul forţei publice.37

Secţiunea a 3-a. Cutuma

Cutuma a fost definită ca regula de drept, în general nescrisă, care

atribuie unei practici constante şi repetate un caracter juridic coercitiv,
recunoscut de către cei interesaţi.38
a. condiţia obiectivă ( materială)
b. condiţia subiectivă ( psihologică)
Prima condiţie se referă la practica incontestabilă şi prelungită (longa
inveterata consuetudo).

Secţiunea a 4-a. Jurisprudenţa.

Se spune că originea jurisprudenţei trebuie căutată mai înainte de

naşterea legii.

Secţiunea a 5-a. Doctrina.

36
D. Ţop, Dimensiunea istorică a dreptului, Tipărire-tehnoredactare SC REFACOS GA SRL, 2002, p. 110.
37
Dictionnaire encyclopédique de théorie et de sociologie du droit, 2e édition entièrement refondue, corrigée et
augmentée, sub redacţia lui André-Jean Arnaud şi J-G Belley, J-A Carty, J. Commaille, A. Devillé, E.
Landowski, F.Ost, J-F. Perrin, M. van de Kerchove, J. Wroblewski, LGDJ, Paris, 1993, p. 352.
38
Dictionnaire encyclopédique de théorie et de sociologie du droit, op. cit., 1993, p.118.

19
 Doctrina reprezintă un studiu sistematic şi critic al diferitelor materii
juridice. Ea este constituită din opiniile cu autoritate emise de autori în lucrările
lor. Doctrina înseamnă dreptul, astfel cum este conceput de teorie, explicarea
lui ştiinţifică, generalizarea şi sistematizarea lui.39

Secţiunea a 6-a. „Dreptul autonom”.

Spre deosebire de dreptul care emană de la stat, „dreptul autonom”

provine de la formaţiuni sociale, care au fie un caracter economic ( de
exemplu, cooperativele, corporaţii economice), fie caracter social (de exemplu,
sindicate profesionale), fie un caracter ştiinţific, cultural-sportiv (de exemplu,
asociaţiile ştiinţifice, federaţiile sportive).40
Ca exemplu pot fi date: Centrocoop-Uniunea Naţională a Cooperaţiei
de Consum, Asociaţia Sportivă „ PHOENIX” Ceptura-Prahova, Sindicatul
Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual etc.
Aceste formaţiuni se supun cât priveşte organizarea lor interioară şi
modalitatea de înfiinţare legislaţiei naţionale, normelor generale, de
provenienţă statală, dar ele au competenţa de a elabora o seamă de norme
care reglementează ordinea lor interioară. Tocmai această competenţă a lor
de a elabora norme privind ordinea lor interioară le conferă o anumită „
autonomie”. De exemplu Statutul avocaţilor, publicat în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 898 din 19 decembrie 2011, Statutul notarilor publici publicat în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 13 din 14 ianuarie 2000, Statutul Centrocoop
aprobat prin Hotărârea nr. 3 din 23 februarie 2007 la Congresul Extraordinar
de la Sovata şi autentificat notarial cu nr. 767/13.03.2007.
Şi aceste norme specifice urmează procedura normală de aducere la
cunoștința publicului. Fiind aduse la cunoştinţa publicului, instanţele
judecătoreşti pot să se pronunţe, în baza acestor acte normative asupra
litigiilor ivite.
Secţiunea a 9-a. Întrebări/subiecte.

I. Legea reprezintă:
a. actul normativ cu forţă juridică superioară celorlalte izvoare
de drept;
b. o regulă socială a cărei respectare este facultativă;
c. o normă cutumiară transmisă prin viu grai.

II. Legea este creaţia:

a. practicii constante a cetăţenilor;
b. autorităţii publice;
c. opiniei specialiştilor în drept.

III. Cutuma reprezintă:

a. un elaborat al Parlamentului European;

39
S Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 159.
40
S. Popescu, op.cit., p. 161-162.

20
 b. o regulă de drept nescrisă bazată pe o practică juridică
constantă şi repetată;
c. ansamblul deciziilor judecătoreşti ale instanţei supreme.

IV. Cutuma se aduce la cunoştinţa publică prin:

a. publicare în Monitorul Oficial;
b. transmitere prin viu grai;
c. întocmirea de articole în presă.

V. Jurisprudenţa:
a. reprezintă cu certitudine izvor de drept în sistemul anglo-
saxon;
b. reprezintă cu certitudine izvor de drept în sistemul romano-
germanic;
c. nu reprezintă izvor de drept.

21
 CAPITOLUL IX
REALIZAREA ŞI APLICAREA DREPTULUI

Secţiunea 1. Realizarea dreptului. Noţiune şi concept.

În esenţă, putem definim realizarea dreptului ca fiind procesul social de

implementare a prescripţiilor normelor de drept prin care subiectele de drept
respectă şi pun în executare regulile normative, în vreme ce organele etatice
aplică dreptul potrivit limitelor şi competenţelor legale.

Secţiunea a 2-a. Modurile de realizare a dreptului.

1.Respectarea prescripţiilor normelor juridice

Realizarea dreptului prin respectarea prescripţiilor juridice presupune
următoarele atitudini ale subiectelor de drept:
1) îndeplinirea cerinţelor legale, imperative sau permisive;
2) executarea normei juridice în vederea valorificării drepturilor
subiective, dar cu respectarea libertăţii celorlalţi.
2. Aplicarea normei juridice de către organele de stat competente.
Trăsăturile actelor de aplicare a dreptului şi diferenţele faţă de actele
normative.
a. au un caracter concret care se referă la o anumită
situaţie de fapt, în schimb normele juridice sunt generale
şi impersonale;
b. actul de aplicare a dreptului se naşte, modifică sau
stinge un raport juridic, în schimb regula de drept nu
generează automat un raport de drept;
c. în privinţa acţiunii în timp, observăm că actele de
aplicare a dreptului sunt influenţate de elaborarea şi
comunicarea părţilor interesate, în vreme ce actul
normativ este producător de efecte juridice din momentul
publicării sau la o dată ulterioară şi precizată. De remarcat
faptul că norma juridică încetează să-şi mai producă
efectele prin ajungerea la termen sau prin abrogare, în
schimb efectul în timp al actelor de aplicare este influenţat
de natura acestora ( penale, civile etc.), de tipul de litigiu,
de urgenţa măsurilor etc.
d. actele de aplicare pot fi elaborate de toate cele trei
puteri din stat ( legislativă, executivă, judecătorească).

Secţiunea a 3-a. Fazele de aplicare a dreptului.

Stabilirea stării de fapt reprezintă prima fază a aplicării dreptului, dar şi

cea mai importantă întrucât de aceasta sunt legate următoarele faze.

22
Alegerea normei juridice reprezintă a doua etapă a procesului de aplicare a
dreptului. În cadrul acestei etape, misiunea organului competent este de a
stabili norma juridică aplicabilă situaţiei de fapt corect reţinute. Operaţiunea
respectivă se desfăşoară cu respectarea principiului legalităţii. Activităţile
specifice organului de aplicare constau în: desemnarea regulii de drept
incidente, constatarea valabilităţii normei juridice, corelaţia şi, eventual,
coroborarea cu alte norme de drept.
a. Interpretarea dreptului
b. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare

Secţiunea a 5-a. Întrebări/subiecte.

I. Realizarea dreptului reprezintă:

a. o acţiune specifică puterii executive;
b. procesul social de implementare a prescripţiilor normelor de
drept;
c. o creaţie legislativă a parlamentului.

II. Libertatea individului

a. nu are limite;
b. este limitată parţial;
c. este limitată legal astfel încât să nu fie atinsă libertatea
celorlalţi.

III. Aplicarea dreptului se realizează de către:

a. doar executorii judecătoreşti;
b. de fiecare individ în parte;
c. de organele statului.

IV. Actele de aplicare a dreptului au un caracter:

a. general;
b. facultativ, la alegerea organului de drept;
c. concret ce se referă la o situaţie de fapt.

V. Stabilirea stării de fapt reprezintă:

a. concluzia oricărei hotărâri judecătoreşti;
b. lămurirea tuturor elementelor ce conduc la aflarea
adevărului;
c. sancţiunea ce se aplică faptelor ilicite.

23
 CAPITOLUL X
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

Secţiunea 1. Noţiuni introductive. Considerentele şi scopurile

interpretării normei juridice.

Operaţiunea de interpretare a regulii de drept conduce la explicarea unui

text de lege.
Considerentele pentru care este necesară interpretarea normelor
juridice sunt:
- în primul rând, norma juridică ce are un caracter general şi
impersonal, nu poate, oricât de perfectă ar fi formularea ei, să
cuprindă situaţiile posibile care apar în viaţă. Or, ea trebuie
aplicată unor situaţii concrete;
- în al doilea rând, norma juridică, pentru a fi cunoscută şi corect
aplicată, trebuie coroborată cu celelalte norme, să fie înțeleasă
ca parte componentă a unui sistem de reglementări. Astfel, o
normă juridică cuprinsă în partea specială a codului penal nu
poate fi înţeleasă corespunzător decât dacă este analizată în
strânsă legătură cu normele juridice din partea generală a
codului;
- în al treilea rând, interpretarea este impusă de modul de
redactare a textelor normative. Limbajul şi stilul, terminologia
utilizată de legiuitor şi a modul concret de formulare a
propoziţiilor juridice, reclamă lămuriri şi explicaţii care necesită
cunoştinţe de specialitate care să permită găsirea sensului real
al unor concepte, expresii, formulări etc.;
- în al patrulea rând, interpretarea este determinată şi de
existenţa unor texte normative confuz redactate, al căror limbaj
şi stil sunt în neconcordanţă cu exigențele dreptului modern.
După cum precizează profesor Sofia Popescu41 în practica aplicării
dreptului prin cuvântul „ interpretare” se desemnează ansamblul procedeelor
intelectuale care servesc la definirea şi precizarea într-o situaţie dată a normei
juridice aplicabile. Luată în acest sens, interpretarea trebuie înţeleasă în
sensul că nu înseamnă numai clarificarea unui text obscur, ci şi
circumstanţierea unui text general, rectificarea imperfecţiunilor textului legii,
rezolvarea contradicţiilor din textul legii.

Secţiunea a 2-a. Formele interpretării normelor juridice.

A. Interpretarea oficială
B. Interpretarea neoficială ( doctrinară). Nu este obligatorie, ci
facultativă.

41
S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 279.

24
Secţiunea a 4-a. Principiile de interpretare a normelor juridice.

1) Asigurarea efectului juridic al normei de drept

2) Lacunele legislative se vor interpreta în favoarea libertăţii de
acţiune
3) Tot ce nu este interzis este permis
4) Asigurarea unei coerenţe şi permanenţe în procesul de
interpretare
5) Interpretul trebuie să asigure o interpretare justă şi echitabilă.

Secţiunea a 6-a. Întrebări/subiecte.

I. Interpretarea oficială este:

a. obligatorie;
b. facultativă;
c. subordonată interpretării doctrinare.

II. Metoda gramaticală de interpretare a normei juridice

urmăreşte:
a. sensul sintactic şi morfologic al cuvintelor;
b. spiritul actului normativ;
c. condiţiile istorice ale apariţiei legii.

III. Interpretarea normei juridice trebuie să asigure:

a. o interpretare justă şi echitabilă;
b. o interpretare în favoarea părţii vătămate;
c. o interpretare subiectivă.

25
 CAPITOLUL XI
RAPORTUL JURIDIC

Secţiunea 1. Noţiunea de raport juridic. Premisele raportului juridic.

Putem defini raportul juridic ca fiind relaţia socială reglementată de
norma juridică, impunând o anumită conduită subiecţilor de drept, conduită a
cărei respectare poate fi obţinută pe calea coerciţiei puterii statale.

Secţiunea a 2-a. Trăsăturile raportului juridic.

a. Raportul juridic este un raport social;

b. Raportul juridic este un raport de
suprastructură;
c. Raportul juridic este un raport voliţional;
d. Raportul juridic este un raport valoric;
e. Raportul juridic reprezintă o categorie
istorică.

Secţiunea a 3-a. Structura raportului juridic: subiectele, conţinutul

şi obiectul.

1.Subiectele raportului juridic.

După cum s-a reţinut atunci când s-a analizat trăsătura raportului juridic
de a fi un raport social, subiectele raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii.
2. Conţinutul raportului juridic este format din drepturile şi obligaţiile
subiectelor de drept.
3. Obiectul raportului juridic îl reprezintă chiar conduita constând în
acţiunile pe care titularul dreptului le exercită sau le pretinde titularului
obligaţiei pe parcursul desfăşurării raportului juridic.
Secţiunea a 4-a. Faptul juridic.

Faptul juridic reprezintă acele împrejurări care produc efecte

juridice în temeiul unor norme juridice, efecte juridice care constau în
naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.
Secţiunea a 6-a. Întrebări/subiecte.

I. Raportul juridic:
a. nu se diferenţiază de celelalte raporturi sociale;
b. se diferenţiază de celelalte raporturi sociale, tocmai pentru
că este reglementat de o normă juridică, prestabilită;
c. se diferenţiază de celelalte raporturi sociale numai dacă
titularul său decide în acest sens.

II. Raportul juridic:

26
 a. reprezintă principala formă de realizare a dreptului;
b. reprezintă o excepţie pe planul realizării dreptului;
c. este întotdeauna echivalent cu raportul social.

III. Premisele raportului juridic sunt:

a. existenţa conflictelor între subiectele de drept;
b. existenţa doar a unor acte normative;
c. norma juridică, subiectele de drept şi faptele juridice.

IV. Trăsăturile raportului juridic sunt următoarele:

a. unicitatea şi impersonalitatea sa;
b. complexitatea şi repetitivitatea sa;
c. un raport social, un raport de suprastructură, un
raport voliţional, un raport valoric şi reprezintă o categorie
istorică.

V. Structura raportului juridic este compusă din:

a. subiecte, conţinut şi obiectul raportului juridic;
b. ipoteză, dispoziţie şi sancţiune;
c. normă juridică şi raport social.

VI. Conţinutul raportului juridic este format din:

a. comportamentul impus subiectelor de drept;
b. drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept;
c. norma juridică ce trebuie respectată.
VII. După criteriul opozabilităţii lor, drepturile subiective pot fi:
a. drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale;
b. drepturi absolute şi drepturi relative;
c. drepturi reale şi drepturi de creanţă.
VIII. Clasificarea în drepturi principale şi accesorii are la bază:
a. criteriul corelaţiei dintre drepturi;
b. criteriul gradului de certitudine oferit titularului
dreptului;
c. criteriul naturii conţinutului dreptului.
IX. Obiectul raportului juridic:
a. se confundă cu conţinutul raportului juridic;
b. constă în conduita subiectului de drept;
c. este format dintre drepturi şi obligaţii.
X. Faptele juridice:
a. nu reprezintă o premisă a raportului juridic;
b. nu produc efecte juridice;
c. se pot clasifica în evenimente şi acţiuni, care la rândul
lor pot fi acţiuni licite şi acţiuni ilicite.

27
 CAPITOLUL XII
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Secţiunea 1. Noţiunea.

Respectarea normelor de drept reprezintă o obligaţie esenţială pentru

orice cetăţean. Respectarea regulilor de drept se află în strânsă legătură cu
principiul responsabilităţii care se impune în plan moral, social, politic, sar mai
ales juridic.

Secţiunea a 2-a. Definiţia şi trăsăturile răspunderii juridice.

Trăsăturile răspunderii juridice:

a. răspunderea juridică reprezintă un raport juridic de
constrângere;
b. răspunderea juridică dă naştere dreptului statului de a
aplica o sancţiune şi obligaţiei persoanei vinovate de a se
supune sancţiunii;
c. sancţiunea aplicată se supune principiului legalităţii;
d. sancţiunea se aplică numai prin organele statului.

Secţiunea a 3-a. Condiţiile răspunderii juridice.

a). Conduita ilicită

b). Vinovăţia
c). Legătura de cauzalitate

Secţiunea a 4-a. Reguli care guvernează răspunderea juridică.

a. Sancţiunile se aplică numai pentru fapte ilicite;

b. Sancţiunile se aplică în mod just şi potrivit gradului de
vinovăţie şi pagubei produse;
c. Sancţiunea pentru fapta antisocială se aplică o singură dată
potrivit principiului „ non bis in idem” ( nu de două ori pentru
Secţiunea a 5-a. Subiectele răspunderii juridice.

Subiectele răspunderii juridice sunt persoanele fizice sau persoanele

juridice
Secţiunea a 7-a. Întrebări/subiecte.

I. Respectarea normelor de drept este obligatorie:

a. pentru toţi cetăţenii;
b. a. pentru toţi cetăţenii, cu excepţia minorilor;
c. doar în anumite intervale orare.

28
II. Sancţiunea ce se aplică în caz de nerespectare a normei de
drept poate fi dispusă:
a. doar de autorităţile publice;
b. de persoana vătămată;
c. şi de autorităţile publice, şi de persoana vătămată.

III. Pentru antrenarea răspunderii juridice este necesară întrunirea

concomitentă:
a. a tuturor condiţiilor;
b. a două condiţii;
c. a minim o condiţie.

29
 CAPITOLUL XIII
INTRODUCERE ÎN DREPTUL UNIUNII EUROPENE

Secţiunea 1. Consideraţii introductive.

Integrarea europeană este un „ proces prin care ţările membre ale

Uniunii Europene înţeleg să-şi transfere, în mod progresiv, de la nivel naţional
la nivel supranaţional, o serie de competenţe ce ţin de resortul suveranităţii
naţionale, acceptând să le exercite în comun şi cooperând în domeniile
respective de activitate în scopul atingerii unor obiective de natură politică,
economică, socială şi culturală ce vizează progresul şi dezvoltarea acestor
state.”42

Secţiunea a 2-a. Obiectivele Uniunii Europene.

Obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene pot fi sintetizate după

cum urmează:
 Promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a
activităţii economice în ansamblul Uniunii
 Creşterea durabilă şi neinflaţionistă
 Promovarea unui grad înalt de competitivitate şi de convergenţă a
performanţelor economice
 Un nivel de folosire a forţei de muncă şi protecţie socială ridicat
 Creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii
 Promovarea coeziunii economice şi sociale
 Promovarea solidarităţii între statele membre
 Egalitatea între bărbaţi şi femei
 Un nivel ridicat al protecţiei şi ameliorării mediului.43
Mijloacele de realizare a acestor obiective sunt reprezentate de
instituirea unei pieţe comune şi a unei uniuni economice şi monetare şi de
punerea în aplicare a politicilor sau acţiunilor comune ale Uniunii Europene.

Secţiunea a 4-a. Instituţii ale Uniunii Europene.

În esenţă, Uniunea Europeană apare ca o organizaţie internaţională

interguvernamentală cu caracter atipic ale cărei instituţii cu putere de decizie
sunt:
A. Consiliul Uniunii Europene
B. Comisia Europeană
Secţiunea a 5-a. Definiţia dreptului Uniunii Europene.44

42
I. Jinga, A. Popescu, Integrarea Europeană. Dicţionar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000, p.113.
43
Pentru o analiză detaliată a acestor obiective a se vedea O. Manolache, Tratat de drept comunitar, ediţia 5, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 79-81.

30
 Încercând o definire a dreptului Uniunii Europene, profesorul Dumitru
Mazilu arată că acesta „ poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice
prin care se consacră structurile, rolul şi funcţiile instituţiilor europene, precum
şi raportul acestora cu instituţiile naţionale în îndeplinirea obiectivelor de
progres şi dezvoltare ale popoarelor Continentului.”45

Secţiunea a 10-a. Întrebări/subiecte.

I. Libertăţile consacrate la nivelul Uniunii Europene:

a. nu există asemenea libertăţi, ci numai drepturi şi privilegii;
b. sunt libertatea de circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a
serviciilor şi a capitalurilor;
c. sunt libertatea de exprimare şi la asociere a cetăţenilor
statelor membre.

II. Uniunea Europeană este.

a. o confederaţie;
b. o organizaţie internaţională de tip clasic;
c. o organizaţie internaţională interguvernamentală, cu
caracter atipic.

III. La nivelul Uniunii Europene, competenţele pot fi:

a. doar competenţe exclusive;
b. numai competenţe exclusive şi partajate;
c. competenţe exclusive, partajate şi competenţe de a sprijini,
coordona sau completa acţiunile statelor membre.

IV. Principiile Uniunii Europene:

a. Sunt principiul atribuirii de competenţe, principiul
subsidiarităţii şi principiul proporţionalităţii;
b. nu există asemenea principii, ci numai linii directoare;
c. există numai principiul participării egale a statelor membre
la luarea deciziilor.

V. Membrii Parlamentului european:

a. sunt numiţi de către statele membre;
b. sunt aleşi prin vot şi reprezintă cetăţenii Uniunii Europene;
c. participă exclusiv la activitatea executivă a Uniunii
Europene;

44
Toate referirile din lucrările de specialitate mai vechi cu privire la dreptul comunitar trebuie reevaluate ca
raportându-se la dreptul Uniunii Europene.
45
D. Mazilu, Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, curs, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005, p.56.

31
 VI. Uniunea Europeană:
a. nu are personalitatea juridică;
b. are o personalitate juridică restrânsă, fiind supusă unor
autorizări speciale din partea statelor membre;
c. are personalitate juridică.

VII. Izvoarele primare ale dreptului Uniunii Europene cuprind:

a. tratatele institutive, tratatele modificatoare şi tratatele de
aderare ale statelor membre;
b. doar tratatele institutive;
c. Constituţia Europei.

VIII. Regulamentul, ca act juridic al Uniunii Europene, se adresează:

a. numai statelor membre, cu condiţia ratificării lui de către
parlamentul naţional;
b. numai statelor nemembre;
c. statelor membre, atât statului ca entitate juridică, cât şi
celorlalte subiecte de drept, persoane fizice şi juridice.

IX. Recomandările şi avizele:

a. au forţă obligatorie, dacă au fost publicate în Jurnalul
Oficial;
b. nu au forţă obligatorie;
c. sunt obligatorii doar pentru statele membre.

X. Raportul dintre dreptul naţional al statului membru şi dreptul

Uniunii Europene:
a. se caracterizează prin prioritatea normei de drept intern;
b. se caracterizează prin prioritatea normei de drept al Uniunii
Europene faţă de norma de drept intern contrară;
c. nu se pune o asemenea problemă, deoarece domeniul de
reglementare al normei de drept intern este întotdeauna
diferit de cel al normei de drept al Uniunii Europene.

32