NOŢIUNI GENERALE PRIVIND FINANŢELE PUBLICE ŞI SISTEMUL

ŞTIINŢELOR JURIDICE

A. Conceptul de drept

Omul ca fiinţă socială a trăit întotdeauna într-o colectivitate în care se formează în funcţie de
anumite situaţii, de norme de conduită de la cele mai simple până la cele mai complexe, determinate de
nevoile dezvoltării sociale.
Evoluţia organizării sociale a colectivităţilor a reclamat constituirea unui organism distinct care
să asigure respectarea normelor de conduită între membrii colectivităţilor. Acest organism, distinct de
colectivitatea respectivă, s-a numit pe rând cetate (civitatis polis), apoi republică sau imperiu, iar cu
timpul a căpătat denumirea de stat. Astfel, evoluţia societăţii umane a confirmat dictonul ubi societas,
ibi ius (unde este societate, acolo este şi drept).
Dreptul, în general, este un ansamblu de reguli asigurate şi garantate de către stat, care au ca
scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un
climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei
sociale.
Regulile şi normele juridice chemate să disciplineze comportamentul uman au constituit din
vechime obiect de reflecţie, analiză şi cercetare pentru gândirea umană.
o Din punct de vedere terminologic, termenul drept derivă din latinescul directus, în
înţelesul de direct, rectiliniu. În limbajul juridic românesc, termenul drept este utilizat
cu două înţelesuri: un prim sens este cel de drept obiectiv, iar cel de-al doilea sens este
denumit drept subiectiv.
o Dreptul obiectiv constă în "totalitatea normelor juridice edictate sau sancţionate de stat prin
organul legiuitor dintr-o etapă dată".
o Dreptul subiectiv reprezintă facultatea prerogativă, indrituirea (adică dreptul) recunoscut
unei persoane fizice sau juridice în temeiul unei norme juridice, pe care îl foloseşte şi
exercită nemijlocit.
Evident că drepturile subiective sunt organic legate de dreptul obiectiv, neputând fi concepute
dacă nu sunt prevăzute în normele juridice. Dar şi dreptul obiectiv ar rămâne fără sens dacă prevederile
normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective, în relaţiile interumane.
Dreptul, aşadar, este dat de un ansamblu de reguli de conduită şi norme destinate a influenţa şi,
uneori, determina comportamentul oamenilor în societate, stabilind drepturi şi obligaţii a căror respectare
este asigurată, la nevoie, de forţa de constrângere a statului.

B.Sistemul ştiinţelor juridice

Din timpuri care se pierd în negura vremurilor, dreptul a constituit obiect de analiză şi cercetare
pentru gândirea umană. Astfel de preocupări întâlnim, în antichitate la Platon şi Aristotel, apoi în epoca
medievală la Toma D'Aquino, Hugo Gotius, Jean Bodin,
J. Looke, Montesquieu, J. J. Rousseau, Kant, Hegel etc.
Concomitent cu demersurile lor filosofice, dreptul a fost studiat şi de jurişti, nevoiţi să găsească
răspunsuri la problemele ridicate de aplicarea sa. S-au remarcat, în mod deosebit pe lângă Cicero,
jurisconsulţii romani Gaius, Ulpian, Papinian şi alţii, iar în perioada medievală glossatorii, care prin elevii
şi urmaşii lor au contribuit la renaşterea dreptului roman în şcolile juridice din Anglia şi Franţa.
Ştiinţele juridice fac parte din categoria ştiinţelor sociale, în opoziţie cu ştiinţele naturii, care
au ca obiect de studiu natura, cum ar fi fizica, chimia, biologia etc.
 Ştiinţele juridice le includem în categoria ştiinţelor sociale întrucât dreptul este un fenomen
social, un produs al vieţii în societate, iar obiectul lor de studiu nu este o creaţie a naturii, ci a inteligenţei
şi voinţei umane, un fenomen cultural şi nu natural.
Obiectul ştiinţelor juridice îl constituie, aşadar, studierea dreptului, fenomenului juridic în toată
complexitatea sa, a ordinii de drept în societate ş.a.
Ca urmare a creşterii importanţei dreptului în viaţa internă şi internaţională a societăţii, ştiinţa
juridică a cunoscut şi ea o dezvoltare impresionantă în epoca contemporană. Ca urmare, numărul
disciplinelor juridice s-a mărit şi diversificat, au apărut noi ramuri şi subramuri, unele cu caracter pur
juridic, altele cu caracter auxiliar sau mixt. Complexitatea fenomenului juridic îndeamnă la sporirea
achiziţiilor dreptului din perspective multiple, întrucât unitatea ştiinţei se manifestă în diversitate, iar
ştiinţa dreptului se întemeiază pe conexiuni deloc neglijabile.
Dreptul este un sistem complex, iar ansamblul disciplinelor sale se constituie într-un sistem al
ştiinţelor juridice, în cadrul căruia se disting trei grupe, în funcţie de sfera şi modul de abordare a
studiului dreptului, şi anume:
a) ştiinţele juridice teoretice (globale);
b) ştiinţele juridice istorice;
c) ştiinţele juridice de ramură.
Din prima grupă face parte disciplina "teoria generală a dreptului", care îşi propune să cerceteze
sistemul juridic în ansamblu pentru a-i desprinde trăsăturile şi a le aplica cercetării particulare.
Pentru aceasta nu se poate rezuma la a fi doar o sinteză a cunoştinţelor de ramură, ci trebuie să
dea dovadă de coerenţă, pentru că numai aşa ştiinţele juridice se pot constitui în sistem.
Teoria generală a dreptului, reprezintă din punct de vedere epistemologic, o ştiinţă
fundamentală (de sinteză), iar din punct de vedere practic serveşte nemijlocit procesului de elaborare şi
aplicare a dreptului.
Ştiinţele juridice istorice, aşa cum arată şi denumirea lor, se ocupă de apariţia şi evoluţia dreptului,
adică de studiul istoric al acestuia.
Cercetarea istorică a dreptului, în ansamblul său, de pe teritoriul ţării noastre constituie obiectul
de studiu al disciplinei "Istoria dreptului românesc".
În ceea ce priveşte ştiinţele juridice de ramură acestea s-au constituit pe măsura dezvoltării
complexe a vieţii sociale şi a reglementărilor juridice care s-au impus în acest domeniu.
Ştiinţele juridice propriu-zise se ocupă, în general, fiecare de studiul unei ramuri de drept.
Astfel, ştiinţei dreptului civil îi corespunde dreptul civil, ştiinţei dreptului constituţional - dreptul
constituţional, ştiinţei dreptului penal - dreptul penal, ştiinţei dreptului financiar - dreptul financiar.
Studiul dreptului internaţional face obiectul ştiinţei dreptului internaţional.
În limbajul uzual nu se foloseşte, de obicei terminologia completă (de exemplu, ştiinţa dreptului
financiar), ci aceea a ramurii - drept financiar, drept civil, drept penal etc. pentru a desemna disciplina
ştiinţifică respectivă.
Potrivit profesorului Ioan Gliga, "ştiinţa dreptului financiar public este ansamblul sistematic al
ideilor, teoriilor şi celorlalte cunoştinţe despre reglementările juridice referitoare la componentele
structurale ale finanţelor publice". Astfel, obiectul ştiinţei dreptului financiar îl constituie reglementările
juridice privind bugetul public naţional şi procedura bugetară, veniturile bugetare, cheltuielile publice
şi bugetare, datoria publică, controlul financiar, realizarea creanţelor bugetare etc.
Conceptele, teoriile, principiile şi legităţile care stau la baza ştiinţei dreptului financiar se află
în strânsă legătură cu teoria generală a dreptului şi cu celelate ştiinţe juridice de ramură.
Analiza fenomenului juridic în complexitatea sa implică şi contribuţia unor ştiinţe de graniţă,
interdisciplinare, considerate ca auxiliare ştiinţelor juridice, cum ar fi: criminologia, criminalistica,
medicina legală, psihologia judiciară, sociologia juridică, informatica juridică ş.a.
în condiţiile trecerii la economia de piaţă şi creării statului de drept, ştiinţele juridice din
România (fie ele istorice, teoretice sau de ramură) trebuie să-şi intensifice procesul necesar de
interelaţionare şi transfer de concepte, tehnici şi metode de la alte ştiinţe, cum ar fi, medicina, sociologia,
psihologia, economia ş.a.
 Ştiinţele auxiliare dreptului, prin folosirea unor mijloace specifice altor ştiinţe au un rol
important în practică, prin sprijinirea organelor implicate în activitatea juridică, în vederea rezolvării
diverselor speţe, care apar în diferite ipostaze.
Pe de altă parte, "înţelegerea dreptului, care condiţionează cunoaşterea sa implică recurgerea la
ştiinţe auxiliare dreptului. Fără îndoială, acestea nu au doar o virtute documentară, nici doar cognitivă.
Ele ţintesc mult mai departe, spre viitor, în sensul ameliorării dreptului. Rămâne ca înainte de a schimba,
dacă este cazul, ordinea lucrurilor vieţii juridice, să o înţelegem bine".

C.Apariţia şi evoluţia istorică a finanţelor publice şi a dreptului financiar

C.1. Apariţia finanţelor publice

Apariţia finanţelor publice este strâns legată de apariţia statului şi dezvoltarea relaţiilor
marfă-bani, care au permis formarea şi utilizarea resurselor sub formă bănească.
De la apariţia primelor elemente de finanţe - sfârşitul orânduirii comunei primitive şi începutul
orânduirii sclavagiste - şi până în prezent, finanţele au fost o componentă a sistemului relaţiilor economice.
În orânduirea comunei primitive nu au existat condiţii propice pentru apariţia
finanţelor, deoarece organizarea socială în forma sa arhaică nu impunea nevoia existenţei unui
organ permanent de administrare a treburilor obştei, precum şi a unei forţe publice de
constrângere. De asemenea, economia a avut un caracter predominant natural, mai ales până la
apariţia diviziunii sociale a muncii.
Dezvoltarea şi diversificarea producţiei de mărfuri au determinat creşterea productivităţii şi
intensificarea schimburilor, care, în final, au avut ca efect acumulări peste nevoile curente şi implicit a
condus la apariţia proprietăţii private. Inegalitatea de avere, la rândul său, a generat scindarea societăţii
în clase sociale, ale căror interese diferite reclamă nevoia existenţei unor instituţii permanente, care să
apere şi să garanteze starea de fapt nou apărută, constituind începutul organizării statale.
Astfel, apariţia statului coincide cu primele stadii de dezvoltare a societăţii sclavagiste, în care
proprietatea privată şi interesele celor care o deţin sunt apărate prin organele sale.
În Dacia, relaţiile sclavagiste au apărut încă din prima jumătate a sec. I î.e.n., dar în forma lor
clasică s-au dezvoltat abia după cucerirea romană.
Pe ţărmul Pontului Euxin (Mării Negre), relaţiile sclavagiste au apărut încă din sec. VII î.e.n.
Instituţiile juridice ale cetăţilor de pe malurile Pontului Euxin erau asemănătoare cu acelea ale
metropolelor care le-au întemeiat. Cetăţile pontice fiind organizate în general pe bazele democraţiei
sclavagiste, erau conduse de adunarea poporului liber, din care sclavii erau excluşi şi de sfatul
orăşenesc sau Senat. Acestea reprezentau organul suprem de conducere.
În ceea ce priveşte funcţiile administrative ale cetăţilor pontice, acestea erau încredinţate unor
dregători speciali.
Administraţia financiară era încredinţată la Histria unuia sau mai multor vistieri, care aveau ca
sarcină gestiunea efectivă a tezaurului şi unor împărţitori, ce distribuiau fondurile publice. Un important
rol fiscal îl aveau şi colegiul celor zece, ce stabilea impozitele şi controlul prealabil şi visteria publică a
oraşului. Acest colegiu avea şi un secretar.
Organizarea financiară a Daciei romane era asemănătoare cu aceea a celorlalte provincii
romane.
În principal, se plăteau două categorii de impozite: directe şi indirecte.
Din categoria impozitelor directe făceau parte şi capitaţia şi impozitul funciar.
Capitaţia sau impozitul personal (tributum capitis, capitatio plebeia) era plătită de toţi locuitorii
provinciei, indiferent dacă erau sau nu cetăţeni. În timpul împăratului Alexandru Sever, a fost introdus
un impozit special pentru negustori cunoscut sub numele de aurum negotiatiorum.
Impozitul funciar (capitatio terrena, stipendium) era plătit pe toate terenurile particulare, cu
excepţia cetăţilor care se bucurau de ius italicum (Sarmisegetusa, Apullum, Potaissa, Napoca etc),
deoarece terenurile erau socotite ca făcând parte din teritoriul roman şi, în consecinţă, neimpozabile.
Din categoria impozitelor indirecte făceau parte: impozitul pe moşteniri (uicessima
hereditatum) şi cel pe eliberările de sclavi1.

1
Reprezenta 5% din valoarea sclavului eliberat şi era plătit chiar de acesta.
 Un venit important îl constituiau, de asemenea, taxele vamale, care se percepeau în interiorul
Imperiului roman la trecerea dintr-o circumscripţie în alta.
Circumscripţiile sau regiunile vamale (Italia, Sicilia, Spania, Britania, Illyricum) cuprindeau, la
rândul lor, mai multe provincii. Dacia a făcut parte din circumscripţia vamală a Illiriei.
Alte impozite indirecte le-au constituit dările pentru exploatarea salinelor şi arendarea păşunilor
şi a minelor de fier2.

C.2. Trăsături generale ale fiscalităţii medievale româneşti

Încă din perioada cnezatelor şi voievodatelor, locuitorii dădeau conducătorilor acestora anumite
dări în natură şi prestau în folosul lor anumite munci. Dar de o organizare fiscală propriu-zisă, cu un
anumit sistem de obligaţii, nu putem vorbi decât după întemeierea statelor feudale româneşti (sec. XIV-
lea).
La începuturile sale, veniturile statului au provenit, în general, din domeniul domnesc3, dări
ocazionale ale locuitorilor, oferite cu diverse prilejuri (ridicarea unor cetăţi, a unor lăcaşuri de cult),
apoi din vămi şi amenzi.
Din nevoia de apărare a teritoriului, la începutul sec. al XV - lea a fost introdusă o obligaţie nouă,
în bani, numită bir în Ţara Românească şi dare în Moldova. Apare, astfel, un impozit permanent în bani
o dată cu înfiinţarea armatei regulate.
Începând cu mijlocul sec. al XV-lea, în Ţara Românească şi Moldova, sistemul fiscal era
aproape identic şi se caracteriza prin:
- fiscalitate excesivă, care abia îngăduia o reproducţie simplă a gospodăriei ţărăneşti;
- obţinerea din dări directe a principalelor venituri ale statului;
- principala masă impozabilă o constituia ţărănimea;
- existenţa principiului răspunderii solidare la dări, atât în cadrul unor unităţi fiscale, cât şi
într-un cadru mai larg;
- în cadrul aceleiaşi categorii sociale, devenită şi categorie fiscală, repartiţia dărilor se făcea
proporţional cu averea;
- pe toată perioada organizării fiscale medievale (sec. al XIV-lea - începutul sec. al XIX-lea)
au avut loc încercări de reformare a sistemului fiscal. Reformele se făceau în cadrul şi cu aprobarea
adunărilor de stări;
- obligaţiile economice către Poarta otomană au influenţat permanent cuantumul dărilor
interne;
- dominaţia otomană a influenţat parţial şi sistemul fiscal, în sensul că vechile dări în natură
au fost transformate în obligaţii băneşti, iar imunităţile fiscale (începând cu începutul sec. al XVI-lea)
sunt treptat eliminate4;
- fiscalitatea medievală românească se caracterizează prin abuzurile nemăsurate ale
aparatului fiscal, începând cu marele vistier şi terminând cu organele fiscale ale satului - pârcălabul,
vornicul, vătămanul.
Tezaurul constituia, ca şi în alte state medievale, o rezervă de metale preţioase şi obiecte de
mare valoare, aflată la dispoziţia domnitorului, pentru nevoile statului sau interese personale.
Într-o perioadă în care nu exista buget, tezaurul reprezenta o formă de manifestare a
finanţelor publice. Această instituţie cade în desuetudine la sfârşitul sec. al XVII-lea şi începutul
sec. al XVIII-lea, ca urmare a creşterii economiei băneşti şi a intensificării circulaţiei monetare.
Organizarea fiscală şi financiară a statului feudal românesc se referă la două instituţii
importante: vistieria şi cămara.
Vistieria a reprezentat instituţia centrală a organizării fiscale, unde s-au concentrat toate datele
de constatare referitoare la contribuabili şi materia impozabilă. Tot de la vistierie plecau dispoziţiile de
repartiţie a dărilor, se strângeau veniturile şi se ţinea evidenţa cheltuielilor5.

2
Minele de aur erau proprietatea împăratului şi de exploatarea lor se ocupa un procurator aurariarum.
3
Obligaţiile ţăranilor dependenţi din satele aflate pe moşia domnească.
4
S-a revenit asupra lor, dar mult mai târziu şi sub alte forme.
5
în formă rudimentară, instituţia vistieriei este atestată documentar atât în Moldova, cît şi în Ţara Românească la
începutul sec. al XV-lea.
 Dregătorul aflat în fruntea vistieriei s-a numit la începutul sec. al XV-lea protovistier, iar
apoi toată durata orânduirii feudale mare vistier.Acesta avea atribuții în colectarea veniturilor și
contabilizarea cheltuielilor;era considerat ministru de finanțe al acelor vremuri.
Veniturile vistieriei erau folosite pentru acoperirea unor nevoi publice: de apărare a ţării, de
întreţinere a armatei şi cetăţelor, a Curţii, achitarea obligaţiilor către puterile suzerane etc.
Cămara a reprezentat o instituţie particulară, aflată în subordinea domnului ţării6.
La început, cămara domnească cuprindea veniturile de pe domeniul domnesc (de la ocne, vămi
şi amenzi); apoi, s-au adăugat şi veniturile provenite din dările de cotitate.
În fruntea cămării domneşti se afla marele cămăraş. Veniturile cămării erau destinate domnului
şi familiei sale.
Ca în toate statele epocii feudale, şi în Ţara Românească şi Moldova, dările, după principiul
aşezării lor, se împărţeau în:
a) dări de repartiţie, la al căror mod de aşezare se ţinea cont de potenţialul fiscal
al contribuabilului. Dările de repartiţie erau percepute direct de organele fiscale domneşti.
b) dările de cotitate, s-au perceput în natură, iar din secolul al XVI-lea şi în bani.
Principalele dări de cotitate care au durat pe toată perioada feudală au fost:
- oieritul, numit în Ţara Românească şi vama oilor, iar în Moldova, goştină de oi, era darea
de oi plătită proporţional cu numărul lor:
- goştina sau darea de porci, zisă şi vama porcilor;
- dijmăritul era darea de stupi, numită şi albinărit în Ţara Românească şi deseatură de albine
(în Moldova);
- vinăriciul era darea de vin, numită în Moldova şi deseatină din vin sau vădrărit.
La acestea, s-au adăugat altele noi, cum ar fi:
- pogonăritul, era darea pe pogoanele de porumb;
- tutunăritul, darea percepută pe terenurile cultivate cu tutun;
- văcăritul, cel mai însemnat dintre impozite, era o dare în bani pe cai, boi, vaci şi bivoli, pe
care trebuiau să o plătească toţi cei ce posedau vite mari, indiferent de categoria socială, inclusiv clasele
privilegiate, boierii şi clerul înalt, precum şi mănăstirile.
Dările în bani au coexistat cu dările în natură. Locuitorii trebuiau să exercite diverse munci la
cetăţi, iazuri, mori, drumuri, poduri, la care se adăugau obligaţii legate de oaste sau alte servicii: strajă,
posadă etc.
Deosebit de împovărătoare, în această perioadă, au fost dările în natură şi în bani către Poarta
Otomană.
Dările în bani erau haraciul sau tributul în folosul statului suveran şi peşcheşurile sau diferitele daruri
în favoarea sultanului şi a curţii sale, la care se adaugă mukarrerul (sumele de bani plătite la cumpărările şi
confirmările de domnie). De plata tributurilor și achitarea peșcheșurilor se ocupa
capuchehaia(reprezentantul diplomatic al domnitorului la Înalta Poartă). Acesta era un intermediar între
domnitor, dregătorii otomani și lumea bancară de la Constantinopol.
Prestaţiile în natură erau fixe (constau în livrarea unui număr de oi, cai, boi, şoimi) şi ocazionale,
prilejuite mai ales de războaiele de cucerire purtate de turci.
Transilvania, la rândul ei, a cunoscut trei categorii de obligaţii fiscale: faţă de stat, de stăpânul
de moşie şi de biserică.
În ceea ce priveşte categoriile de contribuabili, acestea sunt identice cu clasele şi categoriile
sociale:
- ţărănimea liberă şi aservită, supusă tuturor dărilor;
- categoriile sociale de mijloc (curtenii, slujitorii, târgoveţii), care au beneficiat de unele
scutiri de dări;
- marea boierime, înaltul cler şi mănăstirile, care nu plăteau impozite. Începând cu sec. al
XVI-lea şi aceste categorii sunt supuse la unele dări.
Începând cu secolul al XVII-lea, existau două categorii de contribuabili:
- breslele fiscale, care cuprindeau peste 36 de grupuri social-economice şi beneficiau de
privilegii fiscale (după spusele Condicii vistieriei lui Constantin Brâncoveanu);
- birnicii, categorie care cuprindea ţărănimea liberă şi aservită.

6
Documentar este atestată în Ţara Românească o dată cu vistieria, iar în Moldova ceva mai târziu.
 În fiscalitatea medievală românească se constată existenţa unui aparat fiscal dezvoltat şi bine
organizat. În fruntea ierarhiei fiscale se afla mare vistier, având ca sarcină principală buna chivernisire
a veniturilor statului7.
La început, birarii erau cei care se ocupau de toate operaţiunile legate de dările de repartiţie,
apoi au fost create organe pentru fiecare dare şi chiar pentru fiecare operaţiune fiscală.
Sarcini în legătură cu veniturile statului au şi vistiernicii, iar cu cele particulare, ale domnului,
cămărăşeii şi stolnicii.
Dregătorii fiscali care se ocupau de alte dări, îndeosebi de cele de cotitate, ca şi de munci şi
slujbe, poartă de obicei numele obligaţiei: tăleraşi, sulgeri, oieri, dijmari, goştinari etc.
Începând cu a doua jumătate a sec. al XVI-lea, se creează instituţia judeţelor de bir8. Satele
în care se aşezau birarii pentru strângerea dărilor se numeau scaune de bir, mai multe în fiecare
judeţ. În fiecare judeţ funcţionau 1- 2 birari de judeţ, precum şi mai mulţi birari.

C.3. Relaţiile financiare în perioada destrămării feudalismului şi apariţiei capitalismului

a. Trăsături generale
În perioada 1750 - 1830, în Ţara Românească şi Moldova, dările de repartiţie şi cotitate continuă să
fie principale surse de venituri.
Trăsăturile fiscalităţii româneşti rămân, în linii mari, aceleaşi cu cele ale epocii anterioare:
- principalele venituri proveneau din dările plătite de ţărănime (liberă şi aservită);
- se păstrează răspunderea solidară la dări a unui grup social-economic;
- aparatul fiscal continuă să comită abuzuri.
Reformele sociale şi administrative ale lui Constantin Mavrocordat au adus şi elemente noi:
- repartiţia dărilor în funcţie de aşezarea geografică a satelor, de fertilitatea solului;
- instituirea lefilor pentru dregători;
- înfiinţarea unor categorii fiscale în slujba clasei stăpânitoare (scutelnici, posluşnici);
- instituirea unor noi unităţi fiscale de impunere (lude sau liude), cu aceeaşi capacitate fiscală
în toată ţara9.
Vistieria a avut şi în această perioadă rolul principal în dirijarea întregii activităţi a aparatului
fiscal. Marele vistier răspundea faţă de domn, de îndeplinirea la timp a încasării dărilor, de achitarea
datoriilor faţă de Poartă şi de efectuarea plăţilor.
În Transilvania, principalele categorii de obligaţii faţă de stat rămân dările după părţi, după
animale, pentru întreţinerea armatei, muncile obşteşti, capitaţia.
Printr-o patentă din 1754, împărăteasa Maria Tereza a fixat următoarele impozite directe către
stat:
- impozitele pe avere, percepute pentru bunuri imobile (terenuri) şi bunuri mobile (animale,
vase de fiert rachiu);
- impozitele pe cap (taxa capitis) variabile în funcţie de contribuabili.
b. Organele fiscale
Sistemul fiscal al Ţării Româneşti şi Moldovei a fost cel fixat de Constantin Mavrocordat prin
reformele sale.
În anul 1775 intervine o schimbare însemnată, în sensul că domnia hotărăşte înfiinţarea unor
unităţi fiscale ideale în care să intre toată masa birnicilor, obligată la plata tuturor dărilor. Aceste unităţi
au purtat numele de liude sau lude10.
Celelalte categorii fiscale, care intrau la birnici, adică breslele de negustori, mazili, meşteşugari
plăteau birurile fie individual, fie în unităţi fiscale numite cruci.
C. Regulamentul organic

7
Este atestat documentar în prima jumătate a sec. al XV-lea.
8
Domnul încredinţează unor mari dregători sarcina impunerii şi perceperii dărilor de repartiţie în câte un judeţ, în
schimbul a 10% din încasări.
9
Dumitru Firoiu, Liviu Marcu, şi alţii, Istoria dreptului românesc, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1984, p.
185.
10
Liuda era rezultatul unei estimări a puterii de contribuţie a ţăranilor, în funcţie de averea acestora şi de
posibilităţile de desfacere pe piaţă a mărfurilor produse de gospodăria ţărănească.
 Regulamentele organice au fost introduse în Muntenia (în anul 1831) şi în Moldova (1832) în
perioada ocupaţiei ruseşti (1828 - 1856). Acestea cuprind o adevărată reformă în domeniul financiar, în
sensul că desfiinţează unele dări şi instituţii, crează noi venituri şi instituie noi ordini în încasarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare.

C.4. Relaţiile financiare în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea
După Unirea Principatelor Române de la 1859 au avut loc schimbări importante în viaţa
societăţii, inclusiv în domeniul finanţelor publice.
Bugetul era considerat un act legislativ în care se prevedea şi se aprobau veniturile şi
cheltuielile anuale ale statului şi tuturor serviciilor publice11.
Anul financiar a coincis cu exerciţiul bugetar; începea la
1 aprilie şi se termina la 31 martie anul următor.
Elaborarea şi aprobarea bugetului general al statului cuprindea mai multe faze:
- iniţial, ministerele sau administraţiile publice comunicau Ministerului de Finanţe până la 1
decembrie, propunerile pentru bugetul viitor;
- Ministerul de Finanţe supunea aceste propuneri comisiei tehnice legislative, după care
comunica ministerelor hotărârea luată;
- până la 1 ianuarie, proiectele de buget se depuneau la Ministerul de Finanţe;
- până la 15 ianuarie, erau supuse unor amendamente în vederea echilibrării şi definitivării;
- apoi, Ministerul de Finanţe întocmea bugetul general al statului, pe baza proiectelor
ministerelor sau administraţiilor financiare şi a propriului său buget;
- până cel mai târziu la data de 1 martie proiectul de buget era aprobat de Consiliul de Miniştri şi
Adunarea Deputaţilor.
Dacă bugetul nu era aprobat în timp util, guvernul putea fi împuternicit, prin Decret Regal, să
aplice bugetul din anul precedent, însă nu mai mult de un an.

C.5. Finanţele publice şi dreptul financiar între cele două războaie mondiale
Încheierea primului război mondial (cu urmări dezastruoase pentru economie) şi crearea statului
naţional unitar român (1918) au determinat unificarea sistemului fiscal şi o reformă radicală, care să
ducă la o echilibrare bugetară.
a.Sistemul fiscal
Reforma fiscală a fost începută de Nicolae Titulescu în anul 1921, prin introducerea impozitului
cedular12, completat cu unul global pe venit progresiv şi pe lux, cifră de afaceri şi anexă, precum şi
scutiri pentru minim de existenţă.
Prin Legea privind impozitul progresiv pe avere şi îmbogăţirea din timpul războiului13 se
stabileau 8 impozite, din care 7 cedulare şi un impozit progresiv pe venitul global.
Tot prin Legea din 1921 s-a introdus şi un impozit extraordinar - impozitul progresiv pe avere
şi pe îmbogăţirea din timpul războiului - aplicat asupra întregii averi nete a contribuabilului în cotă de
3% până la 65 % sau chiar 91%.
Criza de supraproducţie din 1929 - 1933 a determinat o nouă politică fiscală - de sporire a
taxelor de consumaţie şi de modificare a impozitului pe lux şi cifră de afaceri, precum şi a contribuţiilor
directe. De la 1 aprilie 1934 impozitul global a fost înlocuit cu unul supracotă ce se percepea la sursă.
Prin Legea contribuţiilor directe (1941) s-a trecut la simplificarea impozitelor şi contopirea
cotelor, la extinderea sistemului de impunere pe cale de reţinere şi virare directă. Procedura de impunere
a impozitelor şi taxelor a fost stabilită prin Codul de procedură fiscală adoptat la 1 aprilie 194214.
b.Organizarea bugetară
Organizarea bugetară s-a menţinut, în general, pe principiile perioadei anterioare.
În vederea unei mai bune organizări financiare, fiecare minister elabora un buget interior de
execuţie, prin care se repartizau creditele bugetare între diferite servicii publice centrale şi locale.

11
Liviu Marcu ş.a., Op. cit., p. 101.
12
Vezi în acest sens, Legea privind impozitul progresiv pe avere, publicată în M. O. din 1 august 1921.
13
Publicată în Monitorul Oficial din 1 august 1921.
14
Publicat în M.O. nr.78/1 aprilie 1942.
 La nivel local, prin Legea din 14 aprilie 1933, existau bugete proprii, elaborate de prefect sau
primar, după caz, şi aprobate de consiliul judeţean sau comunal.
Veniturile bugetelor locale erau constituite pe două căi:
- prin subvenţii, cote adiţionale etc;
- venituri independente, provenite din taxe comunale, calculaţia mărfurilor etc.
Cheltuielile publice se efectuau prin serviciile de contabilitate ale administraţiilor respective.
În ceea ce priveşte aparatul fiscal, acesta a fost organizat pe principiul separării puterilor, şi
anume:
- constatarea şi aşezarea impozitelor;
- administrarea încasării şi plăţii impozitelor.

C.6. Finanţele publice şi dreptul financiar după cel de-al doilea război mondial
După cel de-al doilea război mondial s-a trecut la restructurare financiară însoţită de măsuri
radicale.
Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (1948) a dat o altă natură prelevărilor la
bugetul de stat, prin desfiinţarea impozitelor directe. Astfel, impozitul pe cifra de afaceri a fost înlocuit cu
impozitul pe circulaţia produselor; se aplica atât asupra produselor de consum individual, cât şi asupra
mijloacelor de producţie.
Din 1954, a devenit impozit pe circulaţia mărfurilor şi se percepea numai asupra bunurilor de
consum individual.
Până în 1978 cele mai importante impozite au fost: impozitul pe beneficii, impozitul pe produs
şi vărsămintele din beneficiu.
De la 1 ianuarie 1979, în locul impozitului pe beneficiu şi a impozitului pe produs s-a introdus
aşa-zisa prelevare pentru societate a unei părţi din valoarea producţiei nete, ca formă de participare a
întreprinderilor industriale de stat la crearea fondurilor bugetului de stat.
Vărsămintele din beneficiile întreprinderilor de stat au dobândit o nouă reglementare (Legea
nr.29/1978) şi au devenit principala sursă de venit a bugetului de stat, până în decembrie 1989, deoarece
se prelua întreg beneficiul creat de întreprindere, după acoperirea unor nevoi financiare planificate ale
acestora.
În domeniul finanţelor socialiste, bugetul a avut un rol important, o "menire tehnico-financiară
subordonată principiului planificării socialiste"15.
Bugetul de stat s-a caracterizat prin poziţia de subordonare faţă de planul economic şi prin
natura sa juridică de "plan financiar" cu rol în finanţarea economiei naţionale.
Ultimul act legislativ cu caracter general în domeniul financiar (Legea nr.9/1972, modificată şi
completată prin Legea nr.2/1979), a stabilit rolul bugetului de stat, după cum urmează: "bugetul de stat
cuprinde veniturile centralizate ale statului şi repartizarea acestora în concordanţă cu obiectivele
planului naţional unic, pentru finanţarea dezvoltării economiei naţionale, acţiunilor social-culturale,
apărării ţării şi altor nevoi ale societăţii.
Potrivit prevederilor legii mai sus amintite, bugetul de stat se compunea din bugetul republican
şi bugetele locale; era deci înlăturată orice manifestare de autonomie financiară a organelor de stat
locale.

C.7. Finanţele publice după evenimentele din decembrie 1989

După evenimentele din decembrie 1989, România a traversat o perioadă de reformă în toate
domeniile vieţii social-economice, inclusiv în domeniul financiar fiscal.
Prin legile ordinare adoptate au fost introduse noi impozite şi taxe (impozitul pe profit, taxa pe
valoarea adăugată, impozitul pe venit); s-a înfiinţat Curtea de Conturi şi alte organe de control financiar;
a fost introdusă autonomia financiară a unităţilor administrativ teritoriale (prin Legea finanţelor publice
locale).
Legea-cadru în materie financiară o constituie Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, care
reglementează un sistem unitar de bugete alcătuit din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de
stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele instituţiilor
statului cu caracter autonom, bugetul creditelor externe nerambursabile, alte categorii de bugete.
Începând cu 1 ianuarie 2004 a intrat în vigoare Codul fiscal care stabileşte cadrul legal pentru
impozitele şi taxele constituite ca venituri la bugetul de stat şi bugetele locale. De asemenea, prin

15
I. Gliga, Gh. Gilescu, P. Olcescu, Drept financiar, E.D.P., Bucureşti, 1981, p. 47.
adoptarea Codului de procedură fiscală s-a constituit o procedură specială pentru administrarea
impozitelor şi taxelor.
Toate aceste măsuri financiar-fiscale au fost adoptate pentru uniformizarea legislaţiei ţării
noastre cu legislaţia Uniunii Europene.

D. Conceptul de finanţe

.1. Finanţele publice

Pentru îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale, statul mobilizează importante resurse publice şi
efectuează cheltuieli băneşti.
Contribuţia persoanelor fizice şi juridice la fondurile publice diferă de la o orânduire la alta, de
la o categorie socială la alta, de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
Apariţia statului şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani sunt cele două condiţii care au făcut
necesară şi posibilă apariţia finanţelor publice.
Etimologic, cuvântul finanţe derivă din expresiile financias, financia pecuniaria în sensul de
"plată de bani".
În sec. al XV-lea în Franţa se utilizau expresiile hommes de finances şi financiers, care
desemneau termenii de arendaşi de impozite şi persoanele care încasau impozitele regelui.
Termenul de finance desemna o sumă de bani şi mai ales un venit al statului, iar les finances
întregul patrimoniu al statului.
În limba germană (sec. XV - XVI) au circulat expresiile finanz, în sensul de plată în bani şi
finantzer, care-l numea pe cămătar.
În dreptul englez, noţiunea de finanţe are mai multe sensuri, însemnând administrarea (mai ales
publică) de bani, suportul financiar al unei întreprinderi sau resursele financiare ale unui stat, companii
sau persoane.
În timp, termenul de finanţe a căpătat, mai multe sensuri, iar în vorbirea curentă, noţiunea de
finanţe este folosită în sensul de bani, resurse băneşti, venituri ale statului etc.
Astfel, relaţiile băneşti care se stabilesc între stat, pe de o parte, şi contribuabili, pe de altă parte,
în care se constituie şi se utilizează fondurile băneşti necesare satisfacerii intereselor generale ale
societăţii, reprezintă conţinutul economic al finanţelor.
Altfel spus, relaţiile de natură economică apărute în "procesul de mobilizare şi repartizare a
resurselor necesare statului, în formă bănească, sunt denumite relaţii finaciare".
În statele cu economie de piaţă s-a consacrat conceptul de finanţe publice bazat pe necesitatea
unor operaţiuni financiare de repartizare a produsului social şi, în special, a venitului naţional.
Aceste operaţiuni financiare se concretizează în transferuri băneşti de la persoanele fizice şi
juridice către bugetul statului, de la bugetul de stat către agenţi economici, instituţii sau persoane fizice,
precum şi între agenţii economici, între instituţii şi chiar în interiorul diverselor structuri economice, cu
prilejul formării sau utilizării diverselor fonduri.
În evoluţia finanţelor publice, sunt cunoscute două concepţii:
- concepţiile clasice;
- concepţiile moderne.
Ambele concepţii au la bază gradul de implicare a statului în viaţa economică a societăţii.
Concepţiile clasice sunt legate de doctrina economică liberală, de la sfârşitul sec. al XIX şi
începutul sec. al XX - lea, potrivit căreia viaţa economică trebuie să se desfăşoare conform principiului
laisser - faire, laisser - passer.
În această perioadă, în viaţa economică, era dominantă iniţiativa privată, aşa cum a fost
dezvoltată de Francois Quesney sau Adam Smith. Rolul statului era limitat doar la menţinerea ordinii
publice, apărării frontierelor ţării, întreţinerii lucrărilor publice (drumuri, poduri), dezvoltarea relaţiilor
diplomatice cu alte state; acesta era considerat plastic stat jandarm sau paznic de noapte.
Rolul finanţelor publice se reduce la a asigura resurse băneşti necesare funcţionării instituţiilor
publice. Astfel, s-a impus limitarea la maximum a cheltuielilor publice. Acestea erau considerate un rău
necesar şi trebuiau să fie efectuate doar pentru acoperirea nevoilor publice care nu puteau să fie furnizate de
agenţii privaţi. Erau excluse cheltuielile cu caracter economic, iar cele care depăşeau sfera menţinerii ordinii
sociale şi întreţinerii armatei reprezentau o risipă.
 Potrivit concepţiei liberale, impozitele aveau o singură funcţie, aceea de a procura statului mijloacele
de finanţare a cheltuielilor sale, iar la împrumuturi nu trebuia să se apeleze decât în caz de forţă majoră, când
statul avea nevoie urgentă de resurse suplimentare.
Astfel, impozitele, taxele şi împrumuturile trebuiau să fie reglementate în aşa fel încât să nu modifice
relaţiile social-economice.
Existenţa unui echilibru între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată cheia de boltă a
finanţelor publice. Apariţia deficitului bugetar şi acoperirea sa prin emisiune monetară era considerată
un fenomen negativ, generator de inflaţie, care împiedica funcţionarea normală a mecanismului
economic.
În situaţia excedentului bugetar, acesta era considerat rezultatul unui exces de prelevări care grevau
asupra economiei particulare.
Concepţiile moderne despre finanţele publice s-au născut în prima jumătate a sec. al XX-lea,
datorită rezultatelor primului război mondial şi crahului financiar din 1929 - 1933. Promotorul acestei
concepţii a fost lordul englez J.M.Keynes în lucrarea Teoria generală a utilizării mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor.
Potrivit acestei teorii, puterile publice pot (din punct de vedere tehnic) şi trebuie (din punct de
vedere politic) să utilizeze finanţele publice pentru a asigura echilibrul ţării:
- echilibrul economic, prin politica bugetară şi dezvoltarea infrastructurii, prin
realizarea de investiţii de interes general, deoarece resursele publice nu dispar într-o
prăpastie financiară, ci reapar în circuitul economic (ideea statului filtru) şi pot mai bine
să satisfacă nevoile generale ale societăţii, decât dacă ar rămâne în proprietatea persoanelor
private;
- echilibrul social, deoarece transferurile de fonduri băneşti şi fiscalitatea pot
atenua efectele şomajului.
După cel de-al doilea război mondial, statul a depăşit funcţiile sale tradiţionale şi a intervenit
constant în viaţa economică şi socială, prin măsuri de redistribuire a veniturilor şi sistemele de asigurări
sociale care s-au dezvoltat în marea majoritate a ţărilor europene.
Extinderea rolului statului la multiple domenii ale vieţii economice şi sociale a determinat
schimbarea naturii finanţelor publice.
După criza economică a anilor 70, s-a reţinut în plan doctrinar şi guvernamental o concepţie
neoliberală, avându-l ca promotor pe Friederich von Hayek (1899 - 1992).
În plan doctrinar a fost însuşită de mai multe şcoli de gândire (Şcoala de la Chicago a lui Milton
Friedman, Şcoala Public Choise a lui James M. Buchanan), iar în plan guvernamental a fost aplicată de
Margaret Thatcher în Marea Britanie şi Ronald Reagan în SUA.
Potrivit acestei concepţii, autorităţile publice nu mai pot să regleze activitatea economică şi
socială, ci prin intervenţiile lor împiedică dezvoltarea economică şi limitează libertăţile.
S-a realizat, astfel, o dereglementare a activităţilor naţionale, o privatizare a întreprinderilor
publice, o reducere a contribuţiilor obligatorii (pentru a stimula dezvoltarea agenţilor economici) şi a
politicii bugetare. În prezent, aceste concepţii inspiră cea mai mare parte a guvernelor, dar cu unele
aspecte particulare, în care finanţele publice au un rol considerabil.
În concluzie, statul mobilizează la dispoziţia sa importante resurse publice pentru acoperirea
diverselor nevoi ale societăţii.
În procesul de constituire şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului se nasc şi relaţii de
repartiţie, în dublu sens, între stat şi persoanele fizice sau juridice. Aşadar, finanţele publice sunt relaţiile
sociale de natură economică, exprimate sub forma bănească, care apar în procesul de repartizare a
produsului intern brut, în strânsă legătură cu îndeplinirea nevoilor generale ale societăţii.

4.2. Finanţele private

Analiza conceptului de finanţe presupune referiri şi la finanţele private.
Necesitatea constituirii de fonduri băneşti la dispoziţia statului priveşte deopotrivă viaţa publică
şi viaţa privată, cu precizarea că mijloacele şi efectele finanţelor publice sunt cu totul diferite de cele
ale finanţelor private.
Astfel, în timp ce finanţele publice se referă la procurarea resurselor publice şi efectuarea
cheltuielilor, la datoria publică a statului, controlul efectuat de autorităţile publice asupra modului de
constituire şi utilizare a mijloacelor băneşti publice, finanţele private sunt determinate de existenţa şi
funcţionarea băncilor, diverşilor agenţi economici (societăţi comerciale cu capital de stat, cu capital
privat, sau mixt, regii autonome), a societăţilor de asigurări şi reasigurări, cu resursele şi cheltuielile
acestora.
Între finanţele publice şi finanţele private există asemănări şi deosebiri.
Asemănările derivă din problemele comune cu care se confruntă şi care sunt legate, în principal,
de realizarea echilibrului financiar, procurarea resurselor, reducerea cheltuielilor, exercitarea
controlului asupra utilizării acestora etc.
Deosebirile apar însă, atunci când se caută soluţii pentru rezolvarea acestor probleme.
Astfel, în timp ce echilibrul finanţelor private este condiţionat de raportul cerere-ofertă de pe
piaţa de capital, echilibrul finanţelor publice se realizează prin punerea în mişcare a pârghiilor
economico-financiare ale statului şi prin intervenţia forţei de constrângere a acestuia.
Problema realizării echilibrului financiar este aceea care diferenţiază, până la urmă, finanţele
publice de cele private:
- statul îşi asigură resursele băneşti necesare funcţionării sale de la persoanele fizice şi juridice prin
utilizarea unor măsuri de constrângere şi, mai puţin, înţelegerile contractuale; în schimb, agenţii economici îşi
procură resursele financiare necesare pe baze convenţionale;
- împotriva statului nu se iau măsuri de executare silită, când instituţiile sale nu efectuează
cheltuielile prevăzute; agenţii economici, însă, sunt supuşi măsurilor de executare silită dacă nu-şi
îndeplinesc obligaţiile legale sau contractuale;
- în timp ce finanţele private au ca obiect modul de constituire a capitalului social la nivelul
agenţilor economici, repartizarea profitului, modalităţii de efectuare a plasamentelor atunci când există
lichidităţi temporare sau pe timp îndelungat; finanţele publice vizează satisfacerea nevoilor generale ale
societăţii. Chiar şi atunci când statul se implică în activitatea economică el nu urmăreşte prioritar
realizarea de profit, ci, mai ales, asigurarea unor activităţi cu o importanţă şi utilitate socială deosebită;
- gestiunea financiară a agenţilor economici urmează regulile dreptului comercial, în timp ce
organizarea şi gestionarea finanţelor publice este supusă dreptului public.
Cu toate aceste deosebiri, trebuie să remarcăm faptul că finanţele publice şi cele private tind să
se întrepătrundă şi să trăiască în simbioză, atât pe plan funcţional, cât şi organic, instituţional16.

16
Prin fiscalitate, statul facilitează sau limitează autofinanţarea întreprinderilor private, limitează sau amplifică
cheltuielile private ale cetăţenilor.