CONTROLUL FINANCIAR II

CONF.UNIV.DR. ANIȘOARA BĂBĂLĂU

b.2. Controlul financiar preventiv delegat

Organizarea controlului financiar preventiv delegat
Potrivit Legii nr.84/2003, prin care s-au adus modificări O.G. nr.119/1999, controlul financiar
preventiv delegat se exercită de controlori delegaţi, numiţi de ministrul finanţelor publice asupra proiectelor
de operaţiuni ale ordonatorilor principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de
stat, bugetul oricărui fond special. De asemenea, ministrul finanţelor publice poate numi controlori delegaţi
pentru operaţiunile privind datoria publică şi alte operaţiuni specifice Ministerului Finanţelor Publice.
Prin excepţie de la această regulă, ministrul finanţelor publice poate decide exercitarea controlului
financiar preventiv delegat şi asupra operaţiunilor finanţate sau cofinanţate din fonduri publice ale unor
ordonatori secundari sau terţiari de credite sau ale unor persoane juridice de drept privat, dacă prin aceştia
se derulează un volum ridicat de credite bugetare, iar operaţiunile presupun un grad ridicat de risc. De
asemenea se pot numi controlori delegaţi şi la agenţiile de implementare, pentru asigurarea gestiunii
financiare în condiţii de legalitate, economicitate şi eficienţă a fondurilor acordate României de Uniunea
Europeană şi pentru implementarea procedurilor prevăzute de regulamentele organismelor finanţatoare.
Procedura de control
Controlul financiar preventiv delegat se exercită de controlorii delegaţi asupra operaţiunilor
menţionate în ordinul de numire al ministrului finanţelor publice. Restul operaţiunilor prin care se afectează
fondurile şi patrimoniul public intră în competenţa exclusivă a controlului preventiv intern. Controlorii
delegaţi îşi desfăşoară activitatea la sediul instituţiilor publice la care au fost numiţi.
Operaţiunile ce intră în competenţa controlului financiar preventiv delegat sunt supuse iniţial
controlului preventiv intern; dacă au fost refuzate la viza de control preventiv intern, aceste operaţiuni nu
mai sunt supuse controlului preventiv delegat. Ordonatorul de credite poate solicita un aviz consultativ
asupra acestor operaţiuni, dar nu constituie act de pronunţare asupra legalităţii şi regularităţii operaţiunilor.
Ca şi la controlul preventiv intern, procedura de control începe cu predarea documentelor către
controlorii delegaţi de către compartimentele de specialitate ale entităţilor publice în cauză.
În acest sens, conducătorul entităţii publice are obligaţia de a asigura controlorilor delegaţi spaţiul
şi dotarea adecvată, necesare exercitării în bune condiţii a atribuţiilor, precum şi cooperarea personalului
din serviciile de specialitate şi a persoanelor desemnate cu exercitarea controlului financiar preventiv intern.
Controlorii delegaţi vor prelua documentele, însoţite de acte justificative şi vor proceda la
verificarea formală a acestora. Perioada maximă de verificare este de 3 zile lucrătoare de la prezentarea
operaţiunii, însoţită de documentele justificative şi informaţiile solicitate. în situaţii excepţionale,
controlorul delegat poate prelungi activitatea de verificare cu maximum 5 zile lucrătoare, cu obligaţia
informării controlorului financiar şef şi conducătorului entităţii publice în cauză.
Controlorii delegaţi sunt obligaţi să informeze ordonatorul de credite, pentru a lua măsurile legale
ce se impun, atunci când sesizează că, în mod repetat, prin controlul preventiv intern s-a acordat viză pentru
operaţiunile care nu întrunesc condiţiile de legalitate, regularitate şi, după caz, de încadrare în limitele şi
destinaţia creditelor bugetare sau de angajament.
Pentru operaţiunile supuse controlului financiar preventiv delegat, controlorul delegat va acorda
viză, dacă acestea îndeplinesc condiţiile cerute de lege (legalitate, regularitate şi încadrare în limitele şi
destinaţia creditelor bugetare), în urma verificărilor de fond.
Dacă în urma parcurgerii procedurii de verificare, controlorul delegat constată că operaţiunile nu
îndeplinesc condiţiile cerute de lege (şi enumerate mai sus), va comunica ordonatorului de credite motivele
pentru care operaţiunea nu poate fi efectuată, consemnând acest fapt şi în Registrul privind operaţiunile
prezentate la viza de control financiar preventiv.
O copie de pe textul comunicării va fi transmisă şi controlorului financiar şef. La rândul lui,
ordonatorul de credite poate solicita în scris acordarea de viză, deoarece consideră, cu argumente
corespunzătoare, că operaţiunea poate fi efectuată, îndeplinind condiţiile de legalitate şi regularitate. în caz
contrar, operaţiunea se consideră retrasă de la viză, iar actele justificative se restituie, sub semnătură,
compartimentului de specialitate.
În situaţia în care argumentele prezentate de ordonatorul de credite sunt întemeiate, controlorul
delegat va acorda viza pentru efectuarea operaţiunii.
Controlorul delegat va aduce la cunoştinţă ordonatorului de credite refuzul de viză, dacă
argumentele prezentate le consideră neîntemeiate sau insuficiente şi va restitui actele justificative
compartimentului de specialitate.
Uneori, în situaţii complexe, controlorul delegat poate cere controlorului financiar şef constituirea
unei comisii formată din 3 membrii ai Corpului Controlorilor delegaţi pentru formularea unei opinii neutre.
Aceasta va fi adusă la cunoştinţa controlorului delegat în 3 zile de la solicitarea sa.
Opinia neutră se motivează şi se formulează în scris şi are rol consultativ, soluţia finală fiind de
competenţa exclusivă a controlorului delegat.
Operaţiunile refuzate la viză, cu excepţia celor care depăşesc limitele creditelor bugetare, se pot
efectua de ordonatorul de credite pe propria răspundere, printr-un act de decizie internă, pe care-l va
comunica controlorului delegat şi compartimentului de audit intern. Controlorul delegat va consemna acest
fapt în Registrul privind operaţiunile prezentate la viza de control financiar preventiv cu ocazia raporturilor
lunare adresate controlorului financiar şef, controlorul delegat va informa Ministerul Finanţelor Publice cu
privire la operaţiunile refuzate la viză şi efectuate de ordonatorul de credite, pe răspunderea sa. De
asemenea, va fi înştiinţată şi Curtea de Conturi, cu ocazia efectuării controalelor de descărcare de gestiune
sau altor controale dispuse de aceasta.
Controlorii delegaţi
Aşa cum am menţionat mai sus, controlorii delegaţi sunt numiţi prin ordin de ministrul finanţelor
publice, la propunerea controlorului financiar şef.
Controlorii delegaţi au statutul de funcţionari publici, realizând funcţii din structura Ministerului
Finanţelor.
Ansamblul controlorilor delegaţi alcătuieşte Corpul controlorilor delegaţi, care se organizează ca
un compartiment distinct, în structura Ministerului Finanţelor Publice, atât la nivel central, cât şi teritorii.
Organizarea corpului controlorilor delegaţi la nivel teritorial este rezultatul extinderii controlului
financiar preventiv delegat şi la unii ordonatori secundari şi terţiari de credite, la agenţiile de implementare,
precum şi la alte entităţi publice.
Corpul controlorilor delegaţi este condus de controlorul financiar şef, care are doi adjuncţi.

B. Auditul public intern

Concept
Iniţial, auditul public intern şi controlul financiar preventiv a fost reglementate prin Ordonanţa
Guvernului nr. 119/1999. Prevederile acesteia cu privire la auditul public intern au fost abrogate prin Legea
nr.672/2002, pe care l-a reglementat într-o concepţie nouă, modernă.
Ca urmare a acestor acte normative, în prezent cele două activităţi de control financiar sunt
reglementate separat, astfel:
- auditul public intern, prin Legea nr.672/2002 privind auditul public intern, republicată în anul
2013;
 - controlul intern şi controlul financiar preventiv, prin Ordonanţa Guvernului nr.119/1999 privind
controlul intern şi controlul financiar preventiv, republicată.
Potrivit reglementărilor legale în vigoare, auditul public intern reprezintă o activitate funcţional
independentă şi obiectivă, care dă asigurări şi consiliere conducerii pentru buna administrare a veniturilor
şi cheltuielilor publice, perfecţionând activităţile entităţii publice. Ajută, astfel, entitatea publică, să îşi
îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică a controlului şi a proceselor de
administrare, care evaluează şi îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat pe
gestiunea riscului.
Obiectivele şi sfera auditului public intern
Din analiza definiţiei activităţii de audit public intern, reies şi obiectivele acestei forme de control, care
constau în:
- îmbunătăţirea sistemelor şi activităţilor entităţii publice, prin asigurarea obiectivă şi consilierea
conducerii;
- sprijinirea îndeplinirii obiectivelor entităţii publice printr-o abordare sistematică şi metodică
prin care se evaluează şi se îmbunătăţeşte eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului,
a controlului şi a proceselor administrării.
Astfel, se auditează cel puţin o dată la trei ani, fără a se limita la acestea, următoarele:
- angajamentele legale şi bugetare din care derivă direct sau indirect obligaţii de plată, inclusiv
din fondurile comunitare;
- plăţile asumate prin angajamente bugetare şi legale, inclusiv din fondurile comunitare;
- vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului ori al
unităţilor administrativ-teritoriale;
- concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului ori al unităţilor
administrativ-teritoriale;
- alocarea creditelor bugetare;
- sistemul contabil şi fiabilitatea acestuia;
- sistemul de luare a deciziilor şi sistemele informatice;
- sistemele de conducere şi control, precum şi riscurile;
- constituirea veniturilor publice, respectiv modul de autorizare şi stabilire a titlurilor de creanţă,
precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora.
Titlul de creanţă este actul juridic prin care se stabileşte întinderea obligaţiei bugetare ce revine
contribuabililor (persoane fizice şi juridice) din impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare,
întocmit de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii.
Din categoria titlurilor de creanţă fac parte:
- actul sau documentul de impunere pentru obligaţiile bugetare provenite din impozite, taxe şi
contribuţii;
- declaraţia vamală pentru obligaţiile de plată în vamă;
- procesul-verbal de constatare a contravenţiei, pentru obligaţiile privind plata amenzilor
contravenţionale;
- procesul-verbal sau documentul prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată,
pentru obligaţii bugetare reprezentând dobânzi, penalităţi şi majorări de întârziere;
- alte documente emise de organele competente, prin care se constată şi se individualizează
creanţe bugetare.
Tipurile de audit
Potrivit legislaţiei actuale în domeniu, sunt reglementate trei tipuri de audit:
-auditul de sistem;
-auditul de performanţă;
-auditul de regularitate.
Auditul de sistem reprezintă o evaluare de profunzime a sistemelor de conducere şi control intern,
cu scopul de a stabili dacă acestea funcţionează economic, eficace şi eficient, pentru identificarea
deficienţelor şi formularea de recomandări pentru corectarea acestora.
 Deşi controlul intern formează obiectul auditului intern, între acestea nu trebuie făcută confuzie,
deoarece controlul intern constă în ansamblul de măsuri exercitate la nivelul entităţii publice, stabilite de
conducere în concordanţă cu obiectivele acesteia şi cu reglementările legale, în vederea asigurării
administrării fondurilor în mod economic, eficace şi eficient.
Auditul de regularitate se referă la examinarea acţiunilor asupra efectelor financiare pe seama
fondurilor publice sau a patrimoniului public, sub aspectul respectării ansamblului principiilor, regulilor
procedurale şi metodologice care le sunt aplicabile.
Auditul performanţei examinează corectitudinea criteriilor stabilite pentru implementarea
obiectivelor entităţii publice, evaluează rezultatele şi apreciează dacă sunt conforme cu obiectivele.

Organizarea auditului public intern

Auditul public intern a fost organizat ca activitate funcţional independentă şi obiectivă, cu privire
la formarea şi utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public.
Această formă de control este aplicabilă categoriilor de entităţi publice cuprinse în conţiunutul
Legii nr.672/2002 privind auditul public intern.
Auditul public intern este organizat astfel:
a) Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI);
b) Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI);
c) Compartimentele de audit public intern din entităţile publice;
d) Comitetele de audit intern.
Comitetul pentru Audit Public Intern s-a înfiinţat pe lângă Unitatea Centrală de Armonizare pentru
Auditul Public Intern (UCAAPI), ca organism cu caracter consultativ, pentru a acţiona în vederea definirii
strategiei şi a îmbunătăţirii activităţii de audit public intern, în sectorul public.
Comitetul pentru Audit Public Intern este alcătuit din 11 membri, astfel:
- preşedintele Camerei Auditorilor Financiari din România;
- profesori universitari cu specialitate în domeniul auditului public intern - 2 persoane;
- specialişti cu înaltă calificare în domeniul auditului public intern - 3 persoane;
- directorul general al Unităţii Centrale de Armonizare pentru Auditul Public Intern;
- experţi din alte domenii de activitate, respectiv contabilitate publică, juridic, sisteme informatice
- 3 persoane;
-un reprezentant din conducerea structurilor asociative ale autorităților publice locale.
Membrii Comitetului pentru Audit Public Intern nu pot face parte din structura Ministerului
Finanţelor Publice, cu excepţia directorului general al Unităţii Centrale de Armonizare pentru Audit Public
Intern (UCAAPI).
Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.A.P.I. este aprobat de plenul acesteia, cu o
majoritate de jumătate plus unu de voturi.
Comitetul pentru Audit Public Intern este condus de un preşedinte ales cu majoritate simplă
de voturi din membrii comitetului, pentru o perioadă de 3 ani. Preşedintele convoacă întâlnirile
Comitetului pentru Audit Public Intern.
Secretariatul tehnic al Comitetului pentru Audit Public Intern este asigurat de Unitatea Centrală
de Armonizare pentru Auditul Public Intern.
Potrivit prevederilor legale, Comitetul pentru Audit Public Intern îndeplineşte următoarele atribuţii
principale:
- dezbate planurile strategice de dezvoltare în domeniul auditului public intern şi emite o opinie
asupra direcţiilor de dezvoltare a acestuia;
- dezbate şi emite o opinie asupra actului normativ elaborat de UCAAPI în domeniul auditului
public intern;
- dezbate şi avizează raportul anual privind activitatea de audit public intern şi îl prezintă
Guvernului;
- avizează planul misiunilor de audit public intern de interes naţional cu implicaţii multisectoriale;
 - dezbate şi emite o opinie asupra rapoartelor de audit public intern de interes naţional cu
implicaţii multisectoriale;
- analizează importanţa recomandărilor formulate de auditorii interni în cazul divergenţelor de
opinii către conducătorul entităţii publice şi auditorii interni, emiţând o opinie asupra consecinţelor
neimplementării recomandărilor formulate de aceştia;
- avizează numirea şi revocarea directorului general al Unităţii Centrale de Armonizare pentru
Auditul Public Intern (UCAAPI);
- analizează pregătirea profesională continuă a auditorilor;
- analizează acordurile de cooperare între auditul intern şi cel extern referitor la definirea
conceptelor şi la utilizarea standardelor în domeniu, precum şi schimbul de rezultate din activitatea propriu-
zisă de audit.
Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI) este constituită în
cadrul Ministerului Finanţelor Publice, în subordinea directă a ministrului finanţelor publice.
Conducerea acestui organism este încredinţată unui director general, numit de ministrul finanţelor
publice, cu avizul Comitetului pentru Audit Public Intern.
Directorul general are calitatea de funcţionar public şi trebuie să aibă o înaltă calificare profesională
în domeniul financiar-contabil şi al auditului. De asemenea, trebuie să îndeplinească cerinţele Codului
privind conduita etică a auditorului intern.
UCAAPI are structuri şi în teritoriu, care cuprind auditorii interni din cadrul birourilor teritoriale
de audit ale Ministerului Finanţelor Publice. Aceştia exercită competenţele delegate ale Unităţii Centrale
de Armonizare pentru Auditul Public Intern.
Ca atribuţii principale ale UCAAPI reţinem:
- elaborează, conduce şi aplică o strategie unitară în domeniul auditului public intern şi
monitorizează la nivel naţional această activitate;
- dezvoltă şi implementează proceduri şi metodologii uniforme, bazate pe standardele
internaţionale, inclusiv manualele de audit intern;
- dezvoltă cadrul normativ în domeniul auditului public intern;
- elaborează Codul privind conduita etică a auditorului intern şi verifică respectarea acestuia de
către compartimentele de audit public intern.
În acest sens, poate iniţia măsuri corective în colaborare cu conducătorul unităţii publice în cauză.
- coordonează sistemul de recrutare şi de pregătire profesională în domeniul auditului public
intern;
- dă avizul pentru numirea sau destituirea şefilor compartimentelor de audit public intern din
entităţile publice;
- elaborează raportul anual de audit public intern, pe baza rapoartelor primite;
- efectuează misiuni de audit public intern de interes naţional cu implicaţii multisectoriale;
- cooperează cu Curtea de Conturi, alte instituţii şi autorităţi publice din România, precum şi cu
autorităţi şi organizaţii de control financiar public din alte state, inclusiv de la Comisia Europeană.
Compartimentul de audit public intern se organizează la nivelul instituţiilor public, conducerea
având obligaţia creării cadrului organizatoric şi funcţional necesar desfăşurării activităţii de audit public
intern.
Pentru instituţiile publice mici, nesubordonate altor entităţi publice, auditul public intern se
limitează la auditul de regularitate şi se efectuează de compartimentele de audit intern ale Ministerului
Finanţelor Publice.
La entităţile publice subordonate, conducătorul acestora poate stabili menţinerea unui
compartiment funcţional de audit public intern, cu acordul entităţii publice de la nivelul ierarhic imediat
superior. Dacă nu se înfiinţează acest compartiment, auditul entităţii respective se efectuează de către
compartimentul de audit public intern al entităţii publice de la nivelul ierarhic imediat superior.
Astfel, compartimentul de audit public intern se constituie în subordinea directă a conducerii
entităţii publice, iar conducătorul acestuia se numeşte sau se destituie de către conducătorul entităţii
publice, cu avizul Unităţii Centrale de Armonizare pentru Auditul Public Intern.
 Conducătorul compartimentului de audit public intern este responsabil de organizarea şi
desfăşurarea activităţilor de audit.
La rândul său, compartimentul de audit public intern îndeplineşte următoarele atribuţii:
- elaborează norme metodologice specifice entităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea, cu
avizul Unităţii Centrale de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI), în cazul entităţilor publice
subordonate, respectiv aflate în coordonarea sau sub autoritatea altei entităţi publice, cu avizul acesteia;
- elaborează proiectul planului anual de audit public intern;
- efectuează activităţi de audit public intern pentru a evalua dacă sistemele de management
financiar şi control ale entităţii publice sunt transparente şi conforme cu normele de legalitate, regularitate,
economicitate, eficienţă şi eficacitate;
- informează Unitatea Centrală de Armonizare a Auditului Public Intern despre recomandările
neînsuşite de către conducătorul entităţii publice auditate, precum şi despre consecinţele acestora;
- raportează periodic asupra constatărilor, concluziilor şi recomandărilor rezultate din activităţile
sale de audit;
- în cazul identificării unor nereguli, raportează conducătorului entităţii publice şi structurii de
control abilitate;
- Verifică respectarea normelor, instrucţiunilor, precum şi a Codului privind conduita etică în
cadrul compartimentelor de audit intern din entităţile publice subordonate, aflate în coordonare sau sub
autoritatea altei entităţi publice.
Din analiza atribuţiilor compartimentului de audit public intern, rezultă că acesta nu se implică în
elaborarea procedurilor de control intern şi desfăşurarea activităţilor supuse auditului public intern.
Comitetele pentru audit intern
Instituțiile publice centrale care desfășoară în cursul un exercițiu bugetar un buget mai mare de
2.000.000.000 lei trebuie să constituie un comitet de audit pentru a acționa în vederea creșterii eficienței
activității de audit public intern.Acesta este alcătuit din 5-7 membri,numiți de conducătorul instituției
centrale și este format din auditori interni cu experiență(minimum 5 ani),specialiști cu minimum 5 ani
experiență în domeniul finaniar-contabil,resurse umane,juridic,sisteme informatice, precum și conducătorul
compartimentului de audit public intern.
Desfăşurarea auditului public intern
Auditul public intern la entităţile publice se realizează de către compartimentul de audit public
intern, care evaluează dacă sistemele de management financiar şi control ale entităţii publice se aplică în
conformitate cu normele de legalitate, regularitate, economicitate, eficienţă şi eficacitate.
Prin compartimentul de audit public intern se auditează cel puţin o dată la trei ani toate activităţile
desfăşurate de entitatea publică, inclusiv din entităţile subordonate, cu privire la formarea şi utilizarea
fondurilor publice, precum şi la administrarea patrimoniului public.
Personalul care alcătuieşte compartimentul de audit financiar poartă denumirea de auditori interni.
Desfăşurarea activităţilor specifice de către auditorii interni presupune:
- plan de audit public intern;
- ordin de serviciu;
- raport de audit public intern.
Planul de audit public intern
Proiectul planului de audit public intern se elaborează de compartimentul de audit public intern, pe
baza evaluării riscului asociat diferitelor situaţii şi activităţi (program şi operaţiuni), precum şi prin
preluarea sugestiilor conducătorului entităţii publice prin consultare cu entităţile publice ierarhic superioare,
ţinând seama de recomandările Curţii de Conturi.
Planul de audit public intern se aprobă de conducătorul entităţii publice, fără a se lua în considerare
auditurile ad-hoc, precum şi misiunile de audit public intern cu caracter excepţional.
Ordinul de serviciu
În realizarea misiunilor lor, auditorii interni îşi desfăşoară activitatea pe bază de ordin de serviciu,
emis de şeful compartimentului de audit public intern, care prevede în mod explicit, scopul, obiectivele,
tipul şi durata auditului public intern, precum şi nominalizarea echipei de auditare.
 Entitatea publică care urmează să fie auditată este notificată cu 15 zile înainte de declanşarea
misiunii de audit.
Pentru îndeplinirea scopului şi obiectivelor precizate în ordinul de serviciu, auditorii interni au
acces la toate datele şi informaţiile, inclusiv cele existente în format electronic, pe care le consideră utile şi
importante. De asemenea, pot solicita date şi informaţii şi copii după documente, pentru conformitate, de
la persoanele fizice şi juridice aflate în legătură cu structura auditată.
Auditorii interni pot, de asemenea, efectua la persoanele fizice şi juridice aflate în legătură cu
structura auditată, orice fel de reverificări financiare şi contabile legate de activităţile de control intern la
care acestea au fost supuse, care vor fi utilizate pentru constatarea legalităţii şi a regularităţii activităţii
respective.
Reprezentanţilor autorizaţi ai Comisiei Europene şi ai Curţii de Conturi Europene li se asigură
drepturi similare celor prevăzute pentru auditorii interni, cu scopul protejării intereselor financiare ale
Uniunii Europene.
Raportul de audit public intern
La sfârşitul fiecărei misiuni de audit public intern, auditorii interni elaborează un proiect de raport
de audit public intern, care reflectă cadrul general, obiectivele, constatările, concluziile şi recomandările
efectuate. însoţit de documente justificative, acest proiect se transmite la structura auditată.
În maximum 15 zile de la data primirii raportului, entitatea publică auditată va transmite punctele
sale de vedere, care vor fi analizate ulterior de auditorii interni.
În termen de 10 zile de la primirea punctelor de vedere, se organizează o reuniune de conciliere
între compartimentul de audit public intern şi structura auditată, la iniţiativa celei dintâi, în cadrul căreia se
analizează constatările şi concluziile, în vederea acceptării recomandărilor formulate.
Raportul de audit trebuie să prezinte uşurinţă în înţelegere, fără ambiguităţi sau exprimări confuze
şi să includă numai informaţii care să fie susţinute de probe de audit suficiente şi relevante.
Rezultatele concilierii, împreună cu raportul de audit public finalizat, se trimit conducătorului
entităţii publice care a aprobat misiunea, pentru analiză şi avizare.
După avizare, recomandările cuprinse în raportul de audit public intern se comunică structurii
auditate. Despre recomandările care nu au fost avizate, şeful compartimentului de audit public intern este
obligat să informeze Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern.
Recomandările cuprinse în raportul de audit public intern vor fi supuse unui program de
implementare, după un calendar prestabilit.
Compartimentul de audit public intern verifică şi raportează UCAAPI sau organului ierarhic
superior, după caz, evoluţiile pozitive înregistrate în aplicarea recomandărilor.
Auditorii interni au, în general, statut de funcţionari publici.
Numirea sau revocarea acestora se face de conducătorul entităţii publice, cu avizul conducătorului
compartimentului de audit public intern.
Pentru auditorii interni care nu au statut de funcţionari publici, selectarea, stabilirea drepturilor şi
obligaţiilor se fac în concordanţă cu regulamentele proprii de funcţionare a entităţii publice.
Auditorii interni trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile în mod obiectiv şi independent, cu
profesionalism şi integritate.
Aceştia sunt obligaţi să nu divulge informaţiile luate la cunoştinţă cu prilejul îndeplinirii misiunilor
de audit public intern.

C.Controlul financiar de stat

Noţiune
Controlul financiar de stat este controlul exercitat de stat, prin organele sale specializate cu privire
la modul cum sunt administrate şi gestionate mijloacele financiare ale statului, ale colectivităţilor locale,
ale instituţiilor publice şi ale agenţilor economici publici subordonaţi acestora şi îndeplinite obligaţiile
contribuabililor faţă de bugetul public.
Controlul financiar al statului este organizat şi funcţionează în subordinea Ministerului Finanţelor
Publice. În structura acestuia, organele de stat cu atribuţii de control în domeniul financiar sunt Direcţia
generală a controlului financiar de stat şi Garda Financiară.
Direcţia generală a controlului financiar de stat
Organizarea Direcţiei generale a controlului financiar de stat
Direcţia generală a controlului financiar de stat este organizată ca structură a Ministerului
Finanţelor Publice, atât în plan central cât şi în plan teritorial.
La nivel central (al Ministerului Finanţelor Publice) întâlnim Direcţia generală a controlului
financiar de stat, iar în judeţe şi municipiul Bucureşti funcţionează direcţii ale controlului financiar de stat
ca unităţi teritoriale ale acestei forme de control.
În cadrul Direcţiei generale a controlului financiar de stat, atât la nivel central, cât şi al direcţiilor
din teritoriu, sunt organizate două compartimente:
- serviciul de metodologie, coordonare şi programare a activităţii controlului de stat;
- serviciul de control.
În virtutea raporturilor ierarhice, Ministerul Finanţelor Publice, prin ordin al ministrului, este cel
care aprobă structura organizatorică, numărul de personal şi numeşte conducătorii acestor structuri
funcţionale teritoriale.
Direcţia generală a controlului financiar de stat din Ministerul Finanţelor Publice şi structurile sale
din teritorii îndeplinesc următoarele atribuţii:
- controlează utilizarea fondurilor acordate de stat pentru realizarea de investiţii de interes public,
ca şi al subvenţionării unor activităţi, produse şi alte destinaţii prevăzute de lege;
- verifică realitatea şi exactitatea înregistrărilor în evidenţele prevăzute de lege şi de actele de
constituire a societăţilor comerciale şi a celorlalţi agenţi economici, urmărind stabilirea corectă şi
îndeplinirea integrală şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat;
- controlează modul de folosire a mijloacelor materiale şi a fondurilor băneşti, precum şi
respectarea reglementărilor financiar-contabile în activitatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale
cu capital de stat;
Pe lângă aceste atribuţii principale, Direcţia generală a controlului financiar de stat efectuează şi
alte acte şi operaţiuni de control financiar stabilite în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Drepturile organelor Direcţiei generale a controlului financiar de stat şi obligaţiile unităţilor
controlate.
Organele Direcţiei generale a controlului financiar de stat, în baza rezultatelor controalelor
efectuate, au dreptul să dispună următoarele:
- luarea unor măsuri în vederea înlăturării neregulilor constatate şi prevenirea acestora în
activitatea financiar-contabilă a autorităţilor administraţiei centrale şi locale, precum şi a regiilor autonome;
- completarea şi corectarea bilanţurilor contabile şi virarea la buget a impozitelor şi taxelor legal
datorate statului;
- suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor financiar-contabile şi fiscale.
La rândul lor, organele de conducere şi salariaţii unităţilor controlate, la cererea organelor de
control financiar, au următoarele obligaţii:
- să pună la dispoziţia organelor de control actele şi documentele justificative, dările de seamă,
bilanţurile contabile şi alte documente necesare controlului;
- să prezinte spre verificare bunurile valorice pe care le gestionează sau le au spre păstrare şi care,
potrivit legii, intră sub incidenţa controlului;
- să dea informaţiile necesare, verbale şi în scris, să asigure sprijinul pentru desfăşurarea în bune
condiţii a obiectivelor controlului;
- să elibereze, potrivit legii, documentele solicitate în original sau copii certificate.
În aceste condiţii, controlul financiar devine eficient dacă personalul împuternicit în acest sens îşi
îndeplineşte cu bună credinţă atribuţiile de control, întocmind toate actele de control impuse de
împrejurările de fapt existente în unităţile controlate, iar în conţinutul lor sunt înscrise date şi fapte reale
(din care reies încălcările normelor financiar-fiscale, răspunderea juridică a persoanelor vinovate, măsurile
necesare înlăturării neregulilor constatate etc.
Nerespectarea sau neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege pentru conducere şi ceilalţi
salariaţi ai unităţilor supuse controlului financiar de stat sunt calificate contravenţii şi sancţionate cu amendă
pecuniară.
Constatarea contravenţiilor şi stabilirea cuantumului amenzilor (dacă se dovedeşte necesar) se fac
de organele de control financiar împuternicite în acest sens de Ministerul Finanţelor Publice.
Procedura controlului exercitat de Direcţia generală a controlului financiar de stat şi
unităţile sale teritoriale
Procedura de control cuprinde o serie de acte şi operaţiuni referitoare la programarea şi efectuarea
controlului, întocmirea actelor de control, precum şi adoptarea unor măsuri necesare în vederea înlăturării
neregulilor constatate.
Controlul exercitat de Direcţia generală a controlului financiar de stat este un control tematic
(programat).
Pentru programarea controlului, legea prevede că un agent economic, într-un an calendaristic, poate
face obiectul unui singur control al contabilităţii, pentru sinceritatea bilanţurilor şi determinarea sumelor
datorate cu orice titlu statului. Este supusă controlului întreaga perioadă scursă de la verificarea precedentă,
de aceeaşi natură şi pentru aceleaşi obiective care, potrivit legii, nu s-a prescris.
De la această regulă fac excepţie verificările reclamaţiilor cu privire la încălcările legilor financiare
(care se efectuează ori de câte ori este cazul), precum şi verificarea acţiunilor de documentare, analiză şi
urmărire a implementării unor reglementări (care se pot efectua numai după notificarea şi obţinerea
acordului agentului economic).
Controlul financiar de stat poate fi programat asupra întregii activităţi financiar-contabile a unităţii
controlate sau numai asupra uneia dintre componentele acestei activităţi.
În timpul acţiunii de control, se verifică modul de calcul şi de plată a impozitelor şi altor sume de
bani datorate statului, utilizarea eficientă a valorilor materiale şi băneşti, precum şi ţinerea completă şi
corectă a evidenţelor contabile.
Acţiunea de verificare se încheie cu întocmirea unor acte de control financiar, cu caracter
constatator şi decizional.
Pentru a se evita abuzul de control, legea stabileşte ca durata maximă a unei acţiuni de control, la
sediul unui agent economic să fie de 3 luni, indiferent de perioada supusă controlului.
De asemenea, pe parcursul desfăşurării acţiunilor de control, agenţii economici au dreptul să fie
asistaţi de o persoană autorizată în acest sens.
Rezultatele controlului se comunică celor controlaţi în termen de 30 de zile de la terminarea
verificării la sediul acestora.
Măsurile dispuse prin actele de control pot fi supuse unor contestaţii, potrivit normelor legale în
vigoare.

Direcția generală antifraudă fiscală

În cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală s-a organizat și funcționează Direcția

generală antifraudă fiscală,structură fără personalitate juridică cu atribuții de prevenire,descoperire și
combatere a actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală și vamală.
Direcția generală antifraudă fiscală este coordonată de un vicepreședinte,cu rang de subsecretar de
stat și este condusă de un inspector general antifraudă numit prin decizia primului-ministru.
Inspectorul general antifraudă este ajutat în activitatea sa de inspectori generali adjuncți numiți în
funcție tot prin decizia primului-ministru.
În cadrul Direcției generale antifraudă fiscală funcționează direcții regionale antifraudă fiscală
conduse de inspectori generali adjuncți antifraudă.
 Personalul Direcției generale antifraudă fiscală este compus din funcționari publici care ocupă
funcții publice specifice și funcții generale specifice.
Inspectorii antifraudă poartă în timpul serviciului uniformă,însemne distinctive,ecusoane și după
caz,armament și alte mijloace tehnice utilizate ca mijloc individual de apărare,protecție și comunicare.Toate
acestea se atribuie gratuit și pot fi utilizate numai în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu.
Armamentul se poate asigura atât prin achiziții publice,cât și prin redistribuire de la alte instituții
autorizate,pe baza protocoalelor încheiate în condițiile legii,în măsura disponibilităților cu condiția predării
acestuia în perfectă stare fizică și de funcționare tehnica și de fiabilitate.
Direcția generală antifraudă are următoarele atribuții:
-să efectueze controale în toate spațiile în care se produc,se depozitează sau se comercializează
bunuri și servicii ori se desfășoară activități care cad sub incidența actelor normative naționale;
-să verifice respectarea reglementărilor legale privind circulația mărfurilor pe drumurile publice,căi
ferate și fluviale,etc.;
-să dispună măsuri cu privire la confiscarea bunurilor a căror fabricație,depozitare,transport sau
desfacere este ilicită și să ridice documentele financiar-contabile și de altă natură care pot servii la dovedirea
contravențiilor sau, după caz,a infracțiunilor;
-să legitimeze și să stabilească identitatea administratorilor entităților controlate, precum și a
oricăror persoane implicate în săvârșirea faptelor de fraudă și evaziune fiscală și vamală constatate și să
solicite acestora explicații scrise ,după caz;
-să constate contravențiile și să aplice sancțiunile corespunzătoare;
-să oprească mijloacele de transport pentru verificarea documentelor de însoțire a bunurilor și a
persoanelor transportate;
-să efectueze acte de control inopinat;
-să efectueze verificări necesare prevenirii și descoperirii faptelor de fraudă și evaziune fiscală și
vamală etc.

D.Inspecţia fiscală
Concept
Controlul fiscal sau inspecţia fiscală cuprinde ansamblul activităţilor desfăşurate de organele de
inspecţie fiscală care au ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalităţii şi conformităţii declaraţiilor
fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor
legislaţiei fiscale şi contabile, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată, precum şi a accesoriilor aferente
acestora.
Inspecţia fiscală se exercită prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau prin
compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, potrivit Codului de procedură
fiscală, asupra tuturor persoanelor juridice, indiferent de forma lor de organizare, care au obligaţii de
stabilire, reţinere şi plată a impozitelor şi taxelor.
Drepturile şi obligaţiile organelor fiscale
În vederea îndeplinirii atribuţiilor ce le revin, organelor fiscale le sunt conferite, prin lege,
numeroase drepturi.
Astfel, au dreptul să examineze documentele aflate în dosarul fiscal al contribuabilului, să verifice
concordanţa dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă, să discute constatările
şi să solicite explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai contribuabililor sau împuterniciţilor acestora.
Pentru determinarea corectă a impozitelor datorate de contribuabili, organele fiscale pot solicita
informaţii de la alte persoane care pot da relaţii în legătură cu operaţiunile verificate.
Alte drepturi recunoscute organelor fiscale putem enumera:
- stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată şi de obligaţii fiscale accesorii aferente acestora;
- verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile;
- dispunerea măsurilor asigurătorii în condiţiile legii;
 - efectuarea de investigaţii fiscale;
- aplicarea de sancţiuni, potrivit prevederilor legale.
Corespunzător drepturilor conferite de lege, organelor fiscale le revin următoarele obligaţii:
- să înştiinţeze contribuabilul în legătură cu acţiunea de control care urmează să se desfăşoare,
prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală;
- înainte de începerea inspecţiei fiscale, să prezinte contribuabilului legitimaţia de inspecţie şi
ordinul de serviciu semnat de conducătorul organelor de control;
- să consemneze începerea inspecţiei fiscale în registrul unic de control;
- să informeze contribuabilul asupra constatărilor rezultate din inspecţia fiscală;
- să sesizeze organul de urmărire penală, dacă constatările întrunesc elementele constitutive ale
unei infracţiuni.
Drepturile şi obligaţiile contribuabililor
La începutul inspecţiei fiscale, contribuabilul are dreptul să numească persoane care să furnizeze
informaţii organelor fiscale.
Pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale, are dreptul să fie informat asupra constatărilor
rezultate din inspecţia fiscală şi să-şi prezinte în scris punctul de vedere în legătură cu aceste constatări.
Pe lângă aceste drepturi, în Codul de procedură fiscală regăsim şi numeroase obligaţii ale
contribuabililor:
- să pună la dispoziţia organelor fiscale un spaţiu adecvat, precum şi logistica necesară
desfăşurării inspecţiei fiscale;
- să colaboreze la constatarea stărilor fiscale de fapt;
- să dea informaţii, să prezinte la locul de desfăşurare a inspecţiei fiscale toate documentele,
precum şi orice alte date necesare clarificării situaţiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal;
- la încheierea inspecţiei fiscale, să dea o declaraţie scrisă pe propria răspundere din care să
rezulte că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi informaţiile relevante pentru inspecţia fiscală;
- să îndeplinească măsurile prevăzute în actul de control.
Perioada supusă inspecţiei fiscale
Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii
fiscale.
Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani.
Procedura desfăşurării inspecţiei fiscale
Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în spaţiile de lucru ale contribuabilului. Dacă nu există
un astfel de spaţiu, atunci activitatea de inspecţie se va putea desfăşura la sediul organului fiscal sau în
orice alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul.
Activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale,
trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală.
Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit sau taxă şi pentru fiecare
perioadă supusă impozitării. Prin excepţie de la această regulă, se poate decide reluarea controlului pentru
o anumită perioadă dată, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de
prescripţie, dacă apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau
erori de calcul care influenţează rezultatele acestora.
Reverificarea unei perioade impozabile se realizează numai la iniţiativa organului fiscal, cu
aprobarea conducătorului acestuia.
Potrivit Codului de procedură fiscală, procedura de desfăşurare a inspecţiei fiscale presupune mai
multe etape, în vederea stabilirii imaginii corecte cu privire la declararea, calcularea şi plata obligaţiilor
fiscale.
a) Pregătirea inspecţiei fiscale, prin examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al
contribuabilului (a actelor de înfiinţare a contribuabilului, a declaraţiei de înregistrare ca plătitor de impozite
şi taxe), precum şi a compartimentelor care, prin atribuţiile pe care le îndeplinesc, deţin informaţii cu privire
la situaţia fiscală a contribuabilului (administraţia financiară, trezorerie,).
 Din analiza declaraţiilor existente la dosarul fiscal şi a informaţiilor culese de la celelalte
compartimente, inspectorul stabileşte dacă au fost depuse toate declaraţiile şi nu există plăţi restante de
efectuat.
b) Înştiinţarea contribuabilului, cu excepţia situaţiilor în care controlul se desfăşoară în mod
inopinat şi încrucişat, pentru soluţionarea unor cereri ale contribuabilului, în cazul unor acţiuni îndeplinite
ca urmare a solicitării unor autorităţi şi în cazul refacerii controlului ca urmare a unei dispoziţii de
reverificare.
c) Deplasarea persoanelor împuternicite cu exercitarea inspecţiei fiscale la locul de desfăşurare a
controlului.
Astfel, inspecţia se desfăşoară în spaţiile de lucru ale contribuabilului, în prezenţa acestuia sau a
unei persoane desemnată de el. Contribuabilul trebuie să pună la dispoziţie un spaţiu adecvat, precum şi
logistica necesară desfăşurării inspecţiei fiscale.
Acţiunea de control se desfăşoară, de regulă, în timpul programului de lucru al contribuabilului,
cu încercarea de a afecta cât mai puţin activitatea curentă. Inspecţia fiscală se poate desfăşura şi în afara
programului de lucru al contribuabilului, cu acordul scris al acestuia şi cu aprobarea conducătorului
organului fiscal.
d) Constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultate din activitatea
contribuabilului supus inspecţiei, precum şi verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu
cele din evidenţa contabilă a contribuabilului.
În funcţie de volumul acţiunii de verificare inspecţia fiscală poate fi:
- inspecţie fiscală generală;
În cazul acestei forme de inspecţie, se verifică toate obligaţile fiscale ale unui contribuabil pe o
perioadă de timp determinată.
- inspecţie fiscală parţială;
În acest caz, se verifică una sau mai multe obligaţii fiscale, pentru o perioadă de timp determinată.
Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozite, dacă
acestea prezintă interes pentru aplicarea legii fiscale.
În realizarea sarcinilor încredinţate, organele de inspecţie fiscală folosesc următoarele proceduri şi
metode de control:
- verificarea prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi
operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de calcul, evidenţiere şi de plată a obligaţiilor
fiscale datorate bugetului de stat;
- verificarea exhaustivă, care constă în activitatea de verificare a tuturor documentelor şi
operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de calcul, evidenţiere şi de plată a obligaţiilor
fiscale datorate bugetului de stat
- controlul electronic, care constă în activitatea de verificare a contabilităţii şi a surselor acesteia,
prelucrate în mediu electronic, utilizând metode de analiză, evaluare şi testare asistate de instrumente
informatice specializate.
e) Organele fiscale stabilesc, dacă este cazul, diferenţe de obligaţii fiscale de plată, dispun măsuri
asiguratorii şi aplică sancţiuni, potrivit prevederilor legale.
f) La încheierea perioadei de control, rezultatele inspecţiei sunt consemnate într-un raport scris.
Dacă se modifică baza de impunere, raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de
impunere, care va cuprinde şi diferenţe în plus sau în minus faţă de creanţa fiscală anterioară. Decizie
de impunere se emite şi în cazul în care baza de impunere nu se modifică; aceasta se comunică în scris
contribuabilului.

E.Controlul exercitat de Curtea de Conturi

Scurt istoric
 Înalta Curte de Conturi a fost înfiinţată în anul 1864 şi era competentă să cerceteze şi să stabilească
conturile veniturilor tezaurului, casieriilor generale de judeţe, regiilor administraţiilor contribuţiilor
indirecte, precum şi să încheie socotelile cheltuielilor făcute de agenţii contabili. Cu timpul, prin legi
modificatoare, i s-au atribuit şi unele competenţe jurisdicţionale privind apelurile făcute de organele
comunale, precum şi contabilii şi perceptorii direcţi care nu erau supuşi jurisdicţiei de prima instanţă a
Curţii, împotriva încheierilor comunale sau administraţiei de care aparţineau.
Constituţia din 1923 a supus controlului preventiv al Curţii de Conturi deciziile ordonatorilor
principali de alocaţii bugetare. în anul 1929 au fost abrogate aceste prevederi printr-o lege de reorganizare
a Curţii de Conturi. în anul 1948, înalta Curte de Conturi a fost desfiinţată, prin decretul-lege 352/1948.
După evenimentele din decembrie 1989 a apărut necesitatea reînfiinţării Curţii de Conturi.
Sediul materiei
Activitatea Curţii de Conturi este reglementată de Constituţia României, republicată şi Legea
94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în anul 2014(M.O.238/2014).
Competenţa Curţii de Conturi
Curtea de Conturi a României a fost reintrodusă ca organ de control financiar prin art. 139 al
Constituţiei României din 1991. Potrivit alin 1 al acestui articol, Curtea de Conturi exercită controlul
asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale
sectorului public. în condiţiile legii, Curtea de Conturi exercită şi atribuţii jurisdicţionale.
în aplicarea dispoziţiilor constituţionale, Parlamentul a adoptat Legea nr. 94/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi în care aceasta era calificată ca fiind organ suprem de control
financiar şi de jurisdicţie în domeniul financiar.
Calificarea organ suprem a făcut obiectul criticii de neconstituţionalitate asupra căreia Curtea
Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 64/1994, definitivă prin nerecurare.
Prin decizia Curţii Constituţionale s-a reţinut caracterul de organ suprem al Curţii de Conturi în
domeniul financiar şi s-a precizat că acesta nu vine în conflict cu nici o prevedere constituţională şi
corespunde atribuţiilor conferite de lege Curţii de Conturi, de a controla modul de îndeplinire a sarcinilor
legale de către celelalte organe de control financiar ale statului.
Prin dispoziţiile Legii 99/1999 prin care s-au adus modificări Legii 94/1992, Curtea de Conturi este
calificată autoritatea administrativă autonomă de control financiar care exercită şi atribuţii asupra
modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public.
Potrivit statutului său constituţional, Curtea de Conturi devine o autoritate administrativă
autonomă, nefiind subordonată nici unei alte autorităţi a statului.
Ca autoritate de control, Curtea de Conturi este, îndeosebi, un organ al Parlamentului, care exercită
un control general asupra gestiunii bugetului public naţional.
La baza funcţionării Curţii de Conturi stă principiul autonomiei, regăsit în lege prin sintagma în
mod independent
Prin modificările şi completările aduse Legii 94/1992, Curtea de Conturi era instituţia supremă de
control financiar ulterior extern asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public. Curtea de Conturi exercită atribuţii jurisdicţionale în condiţiile
prezentei legi.
Prin Constituţia României republicată în anul 2003, Curtea de Conturi exercită controlul asupra
modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public.
În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de
instanţele judecătoreşti specializate.
Aşadar, prin Constituţie, i-au fost retrase atribuţiile jurisdicţionale Curţii de Conturi.
În aceste condiţii, principalele atribuţii ale Curţii de Conturi sunt:
- atribuţii de control şi audit financiar;
- atribuţii de raportare, avizare şi alte competenţe.
 Membrii Curţii de Conturi sunt consilieri de conturi,numiți pe un mandat de 9 ani. Pe durata
exercitării mandatului lor membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi inamovibili.
Revocarea membrilor Curţii de Conturi se face de către Parlament, în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege.
Atribuţii de control ale Curţii de Conturi
Curtea de Conturi îşi exercită atribuţiile de control financiar asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi asupra
modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale.
Obiectivele controlului Curţii de Conturi sunt urmărirea respectării legii în gestionarea mijloacelor
materiale şi băneşti, precum şi analizarea calităţii gestiunii financiare din punct de vedere al economicităţii,
eficienţei şi eficacităţii.
În vederea îndeplinirii atribuţiilor stabilite de lege, Curtea de Conturi controlează:
- formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale
bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea fondurilor între aceste bugete;
- constituirea și utilizarea celorlalte fondurilor publice componente ale bugetului general
consolidat;
- formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite
interne şi externe;
- utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi a transferurilor şi a altor forme
de sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale;
- constituirea, administrarea, utilizarea şi gestionarea resurselor financiare privind protecţia
mediului, îmbunătăţirea calităţii condiţiilor de muncă şi viaţă;
- modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale de către instituţiile publice, regiile autonome etc.
- constituirea,administrarea și utilizarea fondurilor publice de căre autoritățile administrative
autonome și de către instituțiile publice înfiinate prin lege,precum și de organismele autonome de asigurări
sociale ale statului:
- alte domenii în care prin lege s-a stabilit competenţa Curţii;
Sunt supuse controlului Curţii de Conturi următoarele subiecte: statul şi unităţile administrativ-
teritoriale, cu serviciile şi instituţiile lor publice, autonome sau neautonome, regiile autonome, organismele
autonome de asigurări sociale sau de altă natură, societăţile comerciale cu capital majoritar de stat,
societăţile de investiţii financiare, alte persoane juridice, stabilite prin lege.
Controlul bugetului Curţii de Conturi se exercită de către o comisie instituită în acest scop de
cele două Camere ale Parlamentului.
Curtea de Conturi are atribuţii de control şi asupra execuţiei bugetelor Preşedinţiei, Guvernului,
Camerei Deputaţilor şi Senatului, Curţii Constituţionale, înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Consiliului
Legislativ şi Avocatului Poporului. După conţinutul său, controlul exercitat de Curtea de Conturi este un
control de audit public extern şi priveşte respectarea dispoziţiilor legale privind gestionarea şi folosirea
fondurilor publice.
Atribuţii de raportare, avizare şi alte competenţe
Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului
public naţional din exerciţiul bugetar expirat cuprinzând şi neregulile constatate.
Raportul public anual se elaborează de Curtea de Conturi, în termen de 6 luni de la primirea
contului general anual de execuţie a bugetului de stat, contului general de execuţie a bugetului asigurărilor
sociale de stat, conturilor anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale, conturilor fondului de tezaur,
contului anual al datoriei publice.
Raportul public anual cuprinde: observaţiile Curţii de Conturi asupra conturilor de execuţie a
bugetelor supuse controlului său; concluziile degajate din controalele dispuse de Camera Deputaţilor sau
de Senat.
În îndeplinirea atribuţiilor conferite de lege, Curtea de Conturi mai are competenţe:
- să evalueze activitatea de control financiar propriu a persoanelor juridice controlate;
 - să solicite organelor de control financiar şi ale Băncii Naţionale a României verificarea, cu
prioritate, a unor obiective, în cadrul atribuţiilor lor legale;
- să ceară şi să utilizeze rapoartele celorlalte organisme cu atribuţii de control financiar.
În baza constatărilor rezultate în urma controlului efectuat, Curtea de Conturi are dreptul să decidă:
- suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor legale din domeniul financiar,
contabil şi fiscal;
- blocarea fondurilor bugetare sau speciale, atunci când se constată utilizarea nelegală sau
ineficientă a acestora;
- înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă controlată, corectarea
bilanţului contabil, a contului de profit şi pierderi şi a contului de execuţie.

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL FINANCIAR

Noţiuni generale
Prin răspundere juridică înţelegem acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat şi suportată de
cel vinovat de încălcarea unor norme de drept. Această formă de răspundere presupune utilizarea forţei de
constrângere a statului în vederea sancţionării celui vinovat de săvârşirea unei fapte ilicite.
În domeniul dreptului, s-au conturat următoarele forme ale răspunderii juridice: răspunderea civilă,
răspunderea penală, răspunderea administrativ-contravenţională, răspunderea administrativ-disciplinară,
răspunderea patrimonială. Aceste forme de răspundere se regăsesc şi în legătură cu încălcarea normelor juridice
de drept financiar.

Evaziunea fiscală
Noţiune
Impozitele şi taxele au constituit şi constituie importante surse de venit la bugetul general al
statului.
Totalitatea impozitelor şi taxelor colectate de la persoanele fizice şi juridice la bugetul general al
statului formează sistemul fiscal.
Sistemul fiscal actual este conceput pentru a corespunde cerinţelor impuse de reforma social-
economică, în vederea integrării României în Uniunea Europeană.
Colectarea de impozite şi taxe la bugetul general al statului este justificată de faptul că funcţionarea unei
societăţi implică efectuarea de cheltuieli care nu pot fi acoperite decât prin resurse sigure şi eficiente. Dacă
resursele proprii ale statului nu sunt suficiente, atunci se apelează la impozite şi taxe. Impozitul apare, astfel, ca
o renumeraţie pentru serviciile de orice natură pe care statul le asigură.
Sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor
şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor
fondurilor speciale de către persoanele fizice şi juridice române sau străine constituie fapte de evaziune
fiscală.
În literatura de specialitate, noţiunea de evaziune fiscală este utilizată într-un sens mai larg decît
cea care face obiectul dreptului, adică de evaziune fiscală legală şi evaziune fiscală frauduloasă.
Evaziunea fiscală legală este o formă de evaziune care permite sustragerea de la impunere a unei
părţi din materia impozabilă, fără ca această atitudine să fie considerată o încălcare a prevederilor legii.
Exemplificativă pentru constatarea unei asemenea forme de evaziune este reducerea impozitului ca urmare
a scăderii din profitul impozabil a cheltuielilor de sponsorizare.
Evaziunea fiscală frauduloasă este consecinţa încălcării dispoziţiilor legii, iar autorii unor astfel
de fapte urmează să fie traşi la răspundere juridică penală sau contravenţională, după caz.
Acesta este şi sensul cel mai des utilizat în practica şi literatura juridică de specialitate.
 O concentrare atentă asupra fenomenului de evaziune fiscală se poate observa şi pe plan
internaţional, în cazul agenţiilor şi organizaţiilor interguvernamentale.
Legislaţia fiscală din ţările dezvoltate, şi nu numai, a oferit în ultimii ani instrumente variate de a
stopa evaziunea fiscală.
Această tendinţă a accentuat conflictul dintre organele fiscale şi contribuabili, pe măsură ce
legislaţia fiscală s-a înăsprit, contribuabilii au căutat să găsească procedee legale de reducere a obligaţiilor
fiscale prin scăpările existente în lege.

Efectele evaziunii fiscale

Din analiza definiţiilor impozitelor şi taxelor, precum şi a fenomenului de evaziune fiscală,
reies şi efectele pe care acesta le provoacă:
- efecte asupra formării veniturilor statului,
- efecte economice,
- efecte sociale
- efecte politice.
Efectele fenomenului de evaziune fiscală asupra formării veniturilor statului
Fenomenul de evaziune fiscală determină, în primul rând, o reducere a cuantumului veniturilor
datorate bugetului general. Această reducere împiedică, la rândul ei, buna funcţionare a domeniilor de
activitate ale societăţii care trăiesc de la bugetul statului (învăţământul, sănătatea, armata, întreţinerea
autorităţilor legislative, executorie, judecătoreşti etc.)1.
Lipsa de resurse financiare determină statul să ia singurele măsuri cu efect imediat2: introducerea
de noi impozite şi taxe şi majorarea cotelor de impunere la cele existente.
Aceste măsuri determină o creştere a presiunii fiscale asupra contribuabililor şi au ca efect imediat
creşterea rezistenţei la impozitare, şi în consecinţă, o creştere a fenomenului de evaziune fiscală.
Amplificarea fenomenului de evaziune fiscală înseamnă diminuarea şi mai accentuată a volumului
veniturilor statului, iar ciclul negativ descris mai sus se poate repeta cu o amploare şi mai mare.
Astfel, apare un cerc vicios, din care se poate ieşi doar prin adoptarea unor măsuri de reducere a
evaziunii fiscale şi, implicit, o creştere a veniturilor datorate bugetului general al statului. Având fonduri
băneşti sigure, statul îşi poate îndeplini, în condiţii mai bune, serviciile şi funcţiile sale, iar, dacă nu este
nevoie de resurse suplimentare, se pot diminua cotele de impunere.
În consecinţă, fenomenul de evaziune fiscală influenţează în mod negativ cuantumul veniturilor bugetului
general, prin două mecanisme:
-unul direct, prin care bugetul statului este lipsit de veniturile, ce i se cuvin prin lege, ca urmare a sustragerii
de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale;
-un altul indirect, prin determinarea autorităţilor publice competente de a majora cotele de impunere la
impozitele existente şi de a mări presiunea fiscală, rezistenţa la impozite şi, implicit, mărirea dimensiunii
fenomenului de evaziune fiscală, urmată de diminuarea veniturilor la bugetul statului.
Efectele economice ale fenomenului de evaziune fiscală
Ca instrument de corelare a veniturilor cu cheltuieli publice, bugetul de stat ocupă un loc
important în procesul de constituire şi mobilizare a resurselor financiare la fondul bănesc al statului şi
repartizarea acestora către diverşi beneficiari, persoane fizice sau juridice.
Prin intermediul bugetului general se repartizează o mare parte din produsul intern brut, astfel că
devine un important mijloc de intervenţie în viaţa societăţii, prin asigurarea dezvoltării învăţământului,
ştiinţei, culturii, sănătăţii, prin redistribuirea resurselor financiare între sfera productivă şi cea neproductivă
etc.
Astfel, pentru a-şi îndeplini aceste funcţii, bugetul general are nevoie de venituri sigure şi într-un
volum adecvat. Dacă aceste venituri, dintr-un motiv sau altul, nu se încasează în cuantumul şi la termenul
prevăzut de lege, bugetul de stat nu mai are forţa financiară necesară îndeplinirii scopurilor sale.

1
Domenii de activitate, de altfel, foarte importante, fără de care societatea nici nu poate fi concepută.
2
Destinate acoperirii lipsei de fonduri financiare.
 În consecinţă, fenomenul de evaziune fiscală diminuează considerabil volumul veniturilor
bugetului general al statului şi implicit, îi reduce şi forţa financiară de care are nevoie în îndeplinirea
sarcinilor sale.
Adoptarea Codului fiscal şi Codului de procedură fiscală se înscrie în cadrul măsurilor generale de
combatere a evaziunii fiscale, menite să asigure cele mai potrivite mijloace pentru realizarea veniturilor din
impozite şi taxe.