Aspecte fundamentale privind cheltuielile publice și datoria

publică

Conf.univ. dr. Anișoara Băbălău

A. Cheltuieli publice

Noțiuni generale

Cheltuielile publice cuprind relaţiile financiare de repartizare şi utilizare a resurselor

băneşti ale statului în vederea îndeplinirii unor nevoi sociale, considerate de strictă necesitate şi
prioritare la momentul respectiv. Analiza elementelor care stau la baza cheltuielilor publice ne
ajută să stabilim, cu uşurinţă, natura juridică a acestora, care se distinge de natura cheltuielilor
bugetare. Astfel că între cheltuielile publice şi cele bugetare există un raport ca de la întreg
(cheltuieli publice) la parte (cheltuieli bugetare).
Cheltuielile publice reprezintă mijloacele prin care statul intervine în viaţa social-
economică a întregii societăţi pentru a susţine finanţarea obiectivelor şi acţiunilor de interes
general, considerate prin programele bugetare anuale de strictă necesitate şi prioritare într-o
anumită perioadă de timp.
Volumul cheltuielilor publice diferă de la un stat la altul şi de la o perioadă la alta, în funcţie
de politica economico-financiară adoptată, de puterea economică de care dispun statele, de gradul
lor de dezvoltare, precum şi de alte priorităţi şi opţiuni pe care le au în vedere.
În literatura juridică de specialitate, cheltuielile publice sunt identificate prin actele şi
operaţiunile de întrebuinţare a fondurilor băneşti necesare statului şi altor colectivităţi publice, în
scopul întreţinerii materiale a organelor de stat şi serviciilor publice, satisfacerii trebuinţelor
social-culturale şi celorlalte necesităţi colective. Astfel spus, cheltuielile publice sunt considerate
modalităţi de repartizare şi utilizare a fondului bănesc bugetar în vederea satisfacerii nevoilor
generale ale societăţii.
În fapt, cheltuielile publice sunt plăţi efectuate din fondul de resurse financiar-publice ale
statului pentru realizarea unor nevoi sociale, susţinerea învăţământului, culturii, ştiinţei şi artei,
întreţinerea armatei, întreţinerea organelor puterii politice, executive şi judecătoreşti etc., la care
se adaugă cheltuielile efectuate de alte colectivităţi (asociaţii sportive, culturale, profesionale).
Toate aceste cheltuieli se acoperă din următoarele surse: cheltuieli bugetare, cheltuieli
extrabugetare (formate din resursele financiare constituite în afara bugetului de stat), cheltuieli
acoperite din fonduri cu destinaţie specială.
În efectuarea cheltuielilor publice, statul şi colectivităţile locale au în vedere nu numai
realizarea unor obiective de interes general, ci şi susţinerea unor acţiuni care vizează condiţii
optime de viaţă pentru toţi membrii societăţii.
Volumul cheltuielilor publice, împreună cu alţi indicatori macroeconomici (mărimea
deficitului bugetar şi a veniturilor bugetare) constituie dovada gradului de intervenţie a statului în
economie.
 Clasificarea cheltuielilor publice după natura şi destinaţia lor specifică
După acest criteriu, sunt stabilite următoarele categorii de cheltuieli:cheltuieli pentru
finanţarea unor acţiuni şi obiective economice; cheltuieli pentru finanţarea acţiunilor social-
culturale;cheltuieli pentru întreţinerea aparatului de stat;cheltuieli pentru apărarea ţării, siguranţa
naţională şi ordinea publică.
A.1.Cheltuieli pentru finanţarea unor acţiuni şi obiective economice reflectă intervenţia
statului în domeniul economic. La rândul lor, aceste cheltuieli se grupează astfel:cheltuieli publice
pentru industrie, transporturi, construcţii de locuinţe;cheltuieli publice pentru agricultură;cheltuieli
publice pentru protecţia mediului;cheltuieli publice pentru cercetare-dezvoltare.
În general, aceste cheltuieli publice sunt dirijate către sectorul public şi, mai puţin, către
sectorul privat. Sectorul public cuprinde unităţile economice strategice cu capital majoritar de stat,
din domeniul producţiei de bunuri sau prestărilor de servicii, în care statul are putere de decizie.
Astfel de întreprinderi îşi desfăşoară activitatea pe bază de autofinanţare, împrumuturi, credite
bancare sau din ajutorul statului.
A.2.Cheltuieli pentru finanţarea acţiunilor social –culturale prezintă un rol important în
societate, deoarece se îndeplinesc unele nevoi sociale, referitoare la educaţia copiilor şi tinerilor,
asistenţa medicală a membrilor societăţii, ridicarea nivelului de cultură, asigurarea şi securitatea
socială a indivizilor etc.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale cuprind:cheltuieli publice pentru
învăţământ;cheltuieli publice pentru sănătate;cheltuieli publice pentru cultură, religie şi acţiuni
privind activitatea sportivă şi de tineret;cheltuieli privind asigurările şi securitatea socială;alte
cheltuieli social-culturale.
A.3.Cheltuieli publice pentru cultură, religie şi acţiuni cu activitate sportivă şi de tineret
Resursele financiare publice destinate culturii, religiei, acţiunilor cu activitatea sportivă şi
de tineret intră în componenţa investiţiilor în capital uman. Aceste resurse sunt îndreptate spre
instituţiile culturale (edituri, biblioteci, muzee, case de cultură), instituţii artistice (de teatru, case
de film, filarmonică), instituţii religioase (bisericii, case parohiale etc.), acţiuni sportive şi de
tineret.
A.4.Cheltuieli pentru întreţinerea aparatului de stat
Structurile aparatului de stat, prin activităţile specifice pe care le desfăşoară, contribuie la
dezvoltarea economică-socială a societăţii şi la desfăşurarea activităţilor în toate domeniile.
Principala sursă de finanţare pentru aparatul de stat rămâne bugetul general al statului, în
funcţie de subordonarea instituţiilor publice. La aceasta se adaugă venituri proprii realizate din
anumite activităţi speciale, donaţii, sponsorizări, credite externe sau ajutor financiar
nerambursabil.
A.5Cheltuieli publice pentru apărarea ţării, siguranţă naţională şi ordine publică
Cheltuieli publice pentru apărarea ţării sunt cheltuieli neproductive, care consumă o parte
din produsul intern brut. Din aceste motive, în multe state ale lumii au existat tendinţe de reducere
a resurselor destinate scopurilor militare.
Cheltuieli publice pentru siguranţă naţională şi ordine publică se referă la cheltuielile
pentru întreţinerea poliţiei, jandarmeriei, organelor de securitate naţională, serviciile de informaţii,
serviciile speciale de pază şi protecţie.
A.6.Cheltuieli publice pentru asigurările şi securitatea socială
 Asigurările sociale reprezintă un sistem de protecţie şi ajutorare a persoanelor active, a
pensionarilor şi a membrilor lor de familie prin acordarea de pensii, indemnizaţii, trimiteri la
odihnă şi tratament, în perioada în care se găsesc în incapacitate temporară sau totală de muncă,
ori când au ajuns la o anumită limită de vârstă, precum şi în alte situaţii care necesită ajutor din
partea statului sau altor organizaţii.
Securitatea socială cuprinde un ansamblu de prestaţii menite să asigure persoanei şi
membrilor familiei acestuia un venit minim şi să-l protejeze de anumite riscuri sociale, urmate de
o scădere evidentă a nivelului de trai.
Sursele de finanţare a acestor cheltuieli sunt diferite şi au la bază contribuţiile salariaţilor,
patronilor, liber-profesioniştilor, subvenţii de la buget, resurse provenite din fondurile speciale,
donaţii de la organizaţii neguvernamentale, resurse externe, etc.
Ajutorul de şomaj reprezintă o formă de susţinere a persoanelor lipsite temporar de un loc
de muncă. Se acordă dintr-un fond financiar constituit din contribuţiile obligatorii ale angajaţilor
şi angajatorilor şi din resurse venite de la bugetul statului.
Asistenţa socială cuprinde acţiunile întreprinse de societate pentru ocrotirea persoanelor în
vârstă şi fără venituri, a persoanelor handicapate, a familiilor cu mulţi copii, etc.
În România regăsim mai multe forme de acordare de ajutoare pentru copii, bătrâni,
persoane defavorizate;alocaţia de stat pentru copii la care se adaugă alocaţia suplimentară, de
care beneficiază cei care au în întreţinere doi sau mai mulţi copii minori;alocaţiile lunare de
întreţinere pentru copii minori daţi în plasament familial;venitul minim garantat instituit pentru
ajutorarea persoanelor afectate de sărăcie;măsurile de protecţie speciale acordate persoanelor cu
handicap;înfiinţarea de cămine pentru bătrâni, cămine spitale, cantine de ajutor social, etc.
În acest sens a fost creat şi Fondul Român de Dezvoltare Socială care finanţează proiecte
în comunităţile din mediul rural.
În concluzie, aceste cheltuieli trebuie să fie utilizate într-o astfel de măsură încât să nu încurajeze
lipsa de preocupare pentru asigurarea personală a unui nivel de trai, la care s-ar adăuga măsurile
de sprijin material şi uman a persoanelor care vor să iasă într-o situaţie mai grea a vieţii lor,
pentru a se recalifica sau pentru a-şi găsi un nou loc de muncă.

Concluzii:
Cheltuielile publice reprezintă mijloacele prin care statul intervine în viaţa social-economică a
întregii societăţi pentru a susţine finanţarea obiectivelor şi acţiunilor de interes general, considerate prin
programele bugetare anuale de strictă necesitate şi prioritare într-o anumită perioadă de timp.
Cheltuielile publice cuprind relaţiile financiare de repartizare şi utilizare a resurselor băneşti ale
statului în vederea îndeplinirii unor nevoi sociale, considerate de strictă necesitate şi prioritare la momentul
respectiv.
 B. Datoria publică

Noţiune

Nevoile generale ale societăţii sunt acoperite în cea mai mare parte din impozite, taxe, contribuţii,
alte prelevări pe care statul le percepe de la contribuabili. Uneori, aceste resurse ordinare se dovedesc a fi
insuficiente şi, atunci, statul şi colectivităţile locale sunt silite să apeleze la resurse extraordinare, adică la
împrumuturi publice. În mod normal, împrumuturile se fac exclusiv pentru lansarea unor noi investiţii de
interes general, pentru modernizarea şi dezvoltarea activelor economice existente.
De asemenea, la aceste împrumuturi se apelează pentru acoperirea eventualelor goluri de casă care
pot să apară din neîncasarea la timp a veniturilor şi din necesitatea efectuării unor cheltuieli ajunse la
scadenţă. Totodată, prin aceste împrumuturi se evită fiscalitatea excesivă, care ar deveni o frână în calea
dezvoltării economice şi, în timp, ar lipsi statul de importante resurse financiare.
În majoritatea lucrărilor de specialitate, din punct de vedere terminologic, noţiunea de împrumut
public este sinonimă cu aceea de credit public. Noţiunea de credit are o largă utilizare, fiind întâlnită în
majoritatea domeniilor de activitate economică şi socială, dar mai ales în domeniul comercial şi cel
financiar-bancar. În funcţie de calitatea creditorului, creditul este de mai multe feluri: credit bancar, acordat
de bănci sau alte instituţii financiare; credit comercial, acordat cu ocazia vânzării-cumpărării unor mărfuri,
de către vânzător cumpărătorului; credit bugetar, acordat de la buget instituţiilor publice etc.
Instituţia datoriei publice a fost creată în perioada interbelică, ca urmare a creşterii nevoii de noi
resurse financiare publice, şi a cunoscut o amplă şi variată dezvoltare, mai ales după înfiinţarea instituţiilor
financiare internaţionale.
Conținutul acestei instituții constă,pe de o parte,în împrumuturile de stat contractate de Guvern și
autoritățile publice locale,la care se adaugă plata dobânzilor și altor costuri aferente,iar pe de altă parte,în
garanțiile de stat și locale asumate pentru susținerea diverselor împrumuturi interne și externe,contractate
de diverse persoane juridice dare realizează proiecte și investiții de mare interes pentru societate.
Guvernul este autorizat să angajeze în numele și în contul statului obligații de natura datoriei
publice guvernamentale numai prin Ministerul Economiei și Finanțelor,în următoarele scopuri:
-finanțarea deficitului bugetului de stat;
-finanțarea temporară a deficitelor din anii precedenți și din exercițiul curent ale bugetului de stat
și bugetul asigurărilor sociale de stat;
-refinanțarea și rambursarea anticipată a datoriei publice guvernamentale;
-finanțarea unor programe sau proiecte considerate prioritare pentru economia românească.
Împrumutul public reprezintă acordul de voinţă încheiat între stat şi o persoană fizică sau juridică,
prin care cel de-al doilea subiect se obligă să pună la dispoziţia primului o sumă de bani, pe o perioadă
determinată, cu obligaţia rambursării la o dată stabilită, la care se adaugă dobânda şi alte costuri
suplimentare.
Garanţiile de stat sau garanţiile locale reprezintă angajamentele în numele statului asumate de
Ministerul Finanţelor Publice sau autorităţile administraţiei publice locale faţă de instituţiile creditoare, de
a achita sumele de bani restante în cazul neexecutării obligaţiilor de plată ale debitorului.
Precizăm că împrumuturile contractate sau garantate de autorităţile locale fac parte din datoria
publică a ţării, dar obligaţia rambursării lor revine numai autorităţiilor care le-au contractat, exclusiv din
veniturile care au stat la baza garantării lor.

Clasificarea împrumuturilor de stat

 a. După criteriul teritorialităţii, împrumuturile de stat se clasifică în: -împrumuturi de stat interne;
-împrumuturi de stat externe.
b. După criteriul perioadei pentru care sunt acordate, împrumuturile se clasifică în:
-împrumuturi pe termen scurt, atunci când sunt acordate pe o perioadă de maximum 12 luni;
-împrumuturi pe termen mediu, atunci când sunt acordate pe o perioadă cuprinsă între 12 luni şi
5 ani;
-împrumuturi pe termen lung, atunci când sunt acordate pe o perioadă de peste 5 ani.
c. În funcţie de poziţia statului faţă de creditori, împrumuturile pot fi:
-împrumuturi contractate direct de stat;
-împrumuturi garantate de stat.

Împrumuturile de stat interne, împrumuturile de stat externe şi garanţiile acestora

A. Împrumuturile de stat interne sunt împrumuturile contractate de Guvern, prin Ministerul

Finanţelor Publice, direct sau prin agenţi specializaţi, de pe piaţa financiară internă, din disponibilităţile
existente în contul general al Trezoreriei statului, de la bănci sau alte instituţii de credit.
Contractarea împrumuturilor de stat interne se realizează prin utilizarea mai multor instrumente
financiare:
-titlurile de stat în monedă naţională;
-împrumuturile de stat de la B.N.R.;
-împrumuturile de stat de la băncile comerciale din România;
-împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului.
a. Titlurile de stat sunt înscrisuri care atestă datoria publică sub formă de bonuri de tezaur,
certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare şi reprezintă împrumuturile statului în monedă
naţională sau în valută, pe termen scurt, mediu sau lung. Acestea pot fi emise în formă materializată sau
dematerializată, nominative sau la purtător şi pot fi negociabile sau nenegociabile. Asemenea înscrisuri
conferă proprietarilor lor un drept de creanţă, care poate fi valorificat pe piaţa primară a titlurilor de stat.
Bonurile de tezaur, certificatele de trezorerie şi celelalte instrumente create de Ministerul Finanţelor
Publice sunt titluri de credit emise de stat în vederea atragerii de împrumuturi pe termen scurt, pentru
efectuarea unor cheltuieli bugetare imediate, care , la scadenţă, vor fi plătite din caseria generală a statului.
Titlurile de stat pe termen mediu sau lung sunt obligaţiunile de stat cu o scadenţă de peste un an şi
maximum 5 ani de la emisiune, respectiv de peste 5 ani de la emisiune, fie purtătoare de dobândă, fie cu
discount emise conform clauzelor împrumutului de stat.
Titlurile de stat în formă materializată sunt înscrisurile imprimate, care conţin menţiuni obligatorii
referitoare la emitent, valoarea nominală, rata dobânzii, scadenţa, modul de transmisiune şi alte elemente
necesare individualizării lor. Asemenea titluri există în formă fizică.
Titlurile de stat în formă dematerializată sunt titlurile pentru care emisiunea, probaţiunea şi
transmisiunea drepturilor încorporate se evidenţiază prin înscriere în sistemul de înregistrare în cont.
Sistemul de înregistrare în cont este un sistem operaţional prin intermediul căruia titlurile de stat
sunt emise în formă dematerializată, iar înregistrarea lor se face de Ministerul Finanţelor Publice sau de un
agent desemnat de acesta.
Titlurile de stat nominative sunt titlurile emise pe numele unei singure persoane, iar transmiterea
lor operează numai prin serviciile unui agent oficial.
Titlurile de stat la purtător sunt titlurile în care nu este specificat numele şi prenumele titularului
său, iar transmiterea se face prin simpla înmânare, fără îndeplinirea vreunei formalităţi.
Emisia titlurilor de stat este dată în competenţa exclusivă a Ministerului Finanţelor Publice. Acesta
le poate emite direct sau prin intermediul instituţiilor financiare specializate care dobândesc calitatea de
agent al statului.
 Circulaţia şi valorificarea titlurilor de stat se face pe pieţele financiare ale titlurilor de stat.
Piaţa primară a titlurilor de stat este piaţa pe care se efectuează, pentru prima dată, operaţiunile
legate de vânzarea acestora, în scopul atragerii pe termen scurt, mediu şi lung a capacităţilor financiare
disponibile.
Piaţa secundară a titlurilor de stat reprezintă totalitatea operaţiunilor de vânzare, de cumpărare şi
alte operaţiuni cu titluri de stat aflate în circulaţie, libere de sarcini.
Participanţii pe piaţa primară şi secundară a titlurilor de stat sunt intermediarii pieţei primare,
intermediarii pieţei secundare, persoanele juridice şi persoanele fizice, care, potrivit legii, pot desfăşura
operaţiuni cu titluri de stat.
Valorificarea titlurilor de stat pe piaţa primară a acestora se face utilizându-se trei modalităţi:
subscripţia publică, subscripţia publică garantată şi licitaţia.
Alegerea modalităţii optime se face ţinând cont de condiţiile pieţei, experienţa intermediarilor şi
tipul titlurilor de stat emise.
Tranzacţiile pe piaţa secundară a titlurilor de stat dematerializate se realizează prin sistemul
bursier, în cadrul căruia se negociează titlurile de către deţinătorii lor înregistraţi, cu ajutorul intermediarilor
pieţei primare sau ai pieţei secundare.
b. Împrumuturi de stat de la Banca Naţională a României
Potrivit prevederilor legi, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să împrumute fonduri în
numele statului, direct de la B.N.R. . Asemenea împrumuturi se contractează pentru a acoperi decalajul
temporar dintre încasări şi plăţi din contul curent al Trezoreriei statului. Termenul de rambursare este de
cel mult 180 de zile, iar dobânda este negociată de părţi, fără a-l depăşi pe cel practicat de piaţă.
c.Împrumuturi de stat de la bănci comerciale
Potrivit prevederilor legale, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat de Guvern să contracteze
datorie publică guvernamentală directă de la băncile comerciale din România, pe bază de convenţii, în
condiţiile rezultate în urma negocierilor.
Împrumuturi asemănătoare, pe bază de negociere, pot fi contractate şi cu alte instituţii creditoare
româneşti. De obicei, astfel de împrumuturi se contractează pe o perioadă scurtă de timp, a căror scadenţă
operează în cursul aceluiaşi an fiscal.
B. Garanţiile împrumuturilor de stat interne
Garanţiile de stat sunt o obligaţie indirectă a statului român, prin intermediul Ministerului
Finanţelor, faţă de o instituţie creditoare de a plăti acesteia o anumită sumă se bani, în cazul neexecutării
obligaţiilor de plată ale debitorului.
Împrumuturile interne, garantate de stat prin intermediul Ministerului Finanţelor, pot fi contractate
pe termen scurt, mediu sau lung şi privesc, în exclusivitate, finanţarea din resurse interne a unor obiective
sau programe prioritare pentru ţara noastră.
Astfel că pentru împrumuturile interne, contractate de o persoană juridică de la o instituţie
creditoare, Ministerul Finanţelor Publice poate să emită garanţii de stat, cu avizul Comitetului
Interministerial de Finanţări,Garanţii şi Asigurări.
Autorităţile administraţiei publice centrale nu pot beneficia de garanţii sau subîmprumuturi
acordate de Ministerul Finanţelor Publice.
În acest sens, între Ministerul Finanţelor în calitate de garant şi persoanele juridice ce contractează
un împrumut cu garanţia statului, în calitate de garantat, se încheie o convenţie în care sunt stipulate
drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare, inclusiv cele referitoare la plata comisionului de risc.
Ministerul Finanţelor emite în favoarea instituţiei creditoare o scrisoare de garanţie, în care se
specifică termenii şi condiţiile în care aceasta se acordă.
În scopul asigurării fondurilor necesare pentru acoperirea riscurilor financiare ce decurg din
garantarea de către stat a împrumuturilor contractate de persoanele juridice, se constituie un fond de risc
din care se vor efectua toate plăţile rezultate din executarea scrisorilor de garanţie.
Fondul de risc se constituie din sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii
împrumuturilor garantate, din dobânzile obţinute din plasamentele sumelor aflate în depozite, din majorările
de întârziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor, din fondurile bugetare alocate în acest
scop,sume recuperate, precum şi din alte surse legal constituite.
Executarea garanţiilor de stat pentru împrumuturi interne se face de către instituţiile creditoare
atunci când beneficiarul împrumutului nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată rezultată din contractul de
împrumut făcându-se dovada că au fost întreprinse toate măsurile de recuperare a creditului şi a obligaţiilor
adiacente de la beneficiarul acestuia.
Garanţiile de stat pentru împrumuturi interne îşi încetează valabilitatea când beneficiarul
împrumutului şi-a achitat obligaţia faţă de instituţia creditoare, garantul a făcut în totalitate plăţile datorate,
iar termenul de valabilitate stipulat în scrisoarea de garanţie a expirat.În urma stingerii obligaţiilor asumate
prin contract, scrisoare de garanţie va fi restituită Ministerului Finanţelor în termen de 10 zile de la data
plăţii creditului.

C. Împrumuturile de stat externe

Împrumuturile contractate de stat de pe piaţa externă fac parte din datoria publică externă şi
reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului de rambursare a lor, de plată a dobânzilor şi a
altor costuri aferente.
Astfel de împrumuturi se efectuează cu scopul de a finanţa deficitul bugetar, pentru susţinerea
balanţei de plăţi, consolidarea rezervei valutate a statului, finanţarea investiţiilor pentru sectoarele
prioritare.
Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să contracteze direct împrumuturi de la instituţii
financiare internaţionale sau de la alţi creditori, pe care, apoi, să le subîmprumute unor beneficiari finali, în
scopul realizării proiectelor sau programelor de importanţă prioritară pentru România.
Subîmprumuturile se acordă beneficiarilor finali pe baza unor acorduri de împrumut subsidiar
încheiate între aceştia şi Ministerul Finanţelor Publice.Încheierea acestor acorduri este condiţionată de
avizul Comitetului Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări, pentru împrumuturile a căror
rambursare se face exclusiv din surse proprii ale agenţilor economici sau de avizul Comisiei de Autorizare
a Împrumuturilor Locale, în cazul în care subîmprumutat este o autoritate a administraţiei publice locale.
Instrumentele datoriei publice externe sunt următoarele:
-titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe;
-împrumuturile de stat de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare
internaţionale sau alte organizaţii internaţionale;
-împrumuturile de la băncile străine sau de la companii străine, după caz.
a. Titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe sunt înscrisuri care atestă datoria
publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare şi constituie
împrumuturile statului în valută, pe termen scurt, mediu şi lung; după caz, pot fi emise sub formă
materializată sau dematerializată, nominative sau la purtător, negociabile ori nenegociabile.
Angajarea împrumuturilor externe prin titluri de stat se poate face numai condiţionat de încadrarea
lor în plafonul anual de îndatorare publică externă, aprobat de Parlament, iar emisia , regimul, circulaţia şi
plata titlurilor în cauză sunt comune titlurilor de stat în monedă naţională.
b. Împrumuturi contractate direct de stat de la diverşi terţi străini.
Guvernul, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate contracta împrumuturi externe, în limitele
plafonului anual de îndatorare publică, de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii
financiare internaţionale, bănci sau companii străine, investitori privaţi străini.
Principalele instituţii financiare internaţionale de la care contractăm împrumuturi externe sunt, în
plan universal, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, iar în plan regional Banca Europeană
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
1.Fondul Monetar Internaţional a fost creat la Conferinţa monetară financiară a Naţiunilor Unite
de la Bretton Woods, din 1944 şi a început să funcţioneze la 1 martie 1947.
Îi-a început activitatea cu un număr de 39 de ţări membre, iar în prezent numără peste 180.
Scopul creării F.M.I. a fost stabilirea unui cadru permanent de cooperare pentru reglementarea
monetară internaţională.
 Organismul care trasează politica F.M.I. este Comitetul Interimar, compus din miniştrii a 24 de ţări
care au un loc în Consiliul Executiv, aleşi în mod egal din ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare.
Preşedenţia Comitetului este asigurată prin rotaţie. Consiliul executiv este prezidat de directorul general,
numit pe o perioadă de 5 ani. Lor le este delegată competenţa punerii în practică a politicii promovată de
acest mecanism.
Conducerea activităţii F.M.I. este asigurată de Consiliul Guvernatorilor, în componenţa căruia intră
câte un reprezentant din ţările membre, numit prin alternanţă, care pot fi miniştrii de finanţe ori guvernatorii
băncilor centrale ale statelor în cauză.
Deciziile sunt luate prin vot proporţional, fiecare ţară are un număr mic de voturi de bază, care se
multiplică proporţional cu mărimea cotei de participare.
Astfel, puterea de votare este semnificativ determinată de contribuţia financiară în cadrul F.M.I.,
care, la rândul ei, este stabilită în funcţie de indicatorii economici şi financiari ai fiecărei ţări.
România este membră a F.M.I. din 1972.
Obiectivele actuale ale Fondului Monetar Internaţional sunt:
-promovarea cooperării monetare internaţionale;
-promovarea stabilităţii valutare;
-scurtarea duratei şi reducerea gradului de dezechilibru al balanţei de plăţi externe, prin acordarea
de credite statelor-membre.
Acordarea unor astfel de credite statelor-membre cu deficit în balanţa de plăţi se înscrie în
facilităţile acordate acestora.
Din rândul facilităţilor ordinare, se detaşează Acordul Stand-by, care constă în asistenţa acordată
membrilor săi pe maximum 3 ani pentru echilibrarea balanţei de plăţi. Astfel, ţara care beneficează de
facilităţi ordinare dispune de o linie de creditare, din care se eliberează, întrun număr de tranşe, creditul
acordat.
Facilităţile speciale sunt de natură conjuncturală şi au fost create după 1990, datorită
transformărilor în plan economic şi politic din spaţiul european central şi de est. Aceste facilităţi au constat
în acordarea de împrumuturi, cu o perioadă de rambursare cuprinsă între 4 şi 10 ani.
Facilităţile financiare compensatorii constau în acordarea de asistenţă financiară ţărilor aflate în
criză datorită scăderii exportului.
Toate aceste credite se acordă numai după îndeplinirea unor condiţii impuse de F.M.I. în vederea
redresării balanţei de plăţi, într-o perioadă determinată.
Condiţiile impuse de F.M.I. fac obiectul unor negocieri cu guvernele statelor membre, încheiate
prin perfectarea unor acorduri, prin care beneficiari creditelor se angajează să pună în aplicare un program
de politică economică (prin respectarea unor criterii economice performante referitoare la rata dobânzilor,
creditul intern, sistemul preţurilor, cursul valutar, finanţarea sectorului public).
Astfel, F.M.I. are puteri importante de control anual global cu privire la politica economică a
statelor-membre şi le poate sancţiona recurgând de la constrângerea morală până la suspendarea ajutorului
acordat.
2. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D. sau Banca Mondială) a fost
înfiinţată în anul 1944, în paralel cu F.M.I..
Are structuri echivalente cu Fondul Monetar Internaţional; de altfel, nici un stat nu este admis ca
membru B.I.R.D., dacă nu a aderat iniţial la F.M.I..
Banca Mondială a fost creată pentru sprijinirea ţărilor care au suferit pierderi materiale după cel
de-al doilea Război Mondial. Grupul Băncii Mondiale s-a creat prin aderarea la Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (înfiinţată în anul 1944, la Washington) a încă două instituţii –Corporaţia
Financiară Internaţională (1956) şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (1960).
Banca Mondială este o instituţie specializată a O.N.U. şi principalul organism cu caracter universal
de finanţare a dezvoltării economice.
Obiectivele actuale sunt:
-sprijinirea investiţiilor economice ale statelor membre în curs de dezvoltare, prin acordarea de
împrumuturi pe termen lung;
 -acordarea de credite organismelor guvernamentale, instituţiilor publice ori particulare pentru
proiecte de investiţii din diverse domenii (agricultură, energie, educaţie, sănătate);
-garantarea împrumuturilor obţinute de statele membre pe piaţa financiară internaţională.
Organizatoric, Grupul Băncii Mondiale are o structură asemănătoare F.M.I., în sensul că autoritatea
sa supremă este Consiliul Guvernatorilor, iar conducerea operativă este realizată de consiliul directorilor
executivi. Acesta este alcătuit din 24 de membri, din rândul cărora SUA, Japonia, Marea Britanie, Germania
şi Franţa sunt membri de drept, restul 19 fiind desemnaţi de către grupurile de state membre ale acestei
instituţii.
Preşedenţia Consiliului Directorilor Executivi este rezervată SUA, iar şedinţele se desfăşoară de
două ori pe săptămână.
Întrunirile Comitetului Interimar au loc de două ori pe an (primăvara şi toamna), pentru a superviza
transferul resurselor băncii către ţările în curs de dezvoltare.
3.Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost înfiinţată cu ocazia negocierilor
desfăşurate în cadrul Grupului celor şapte (G7), încheiate la 29 mai 1990. Are sediul la Londra, iar printre
obiectivele sale se numără sprijinirea unor ţări în vederea trecerii la economia de piaţă, promovarea
iniţiativei private în ţările Europei Centrale şi de Răsărit, finanţarea acţiunilor care vizează protecţia
mediului înconjurător, susţinerea proiectelor de infrastructură guvernamentală.
Capitalul subscris de ţările membre se varsă în dolari, euro, yeni japonezi.
B.E.R.D. este condusă de un Consiliu al Guvernatorilor. Un alt organism de conducere este
Comitetul Executiv, compus din 23 de membri, din care 9 reprezintă ţările membre ale Uniunii Europene,
unul reprezintă UE, unul este din partea Băncii Europene pentru Investiţii, iar restul sunt din afara spaţiului
european.
D.Garanţiile de stat pentru împrumuturi externe
Ministerul Finanţelor, în numele statului român, este autorizat să acorde garanţii de stat pentru
împrumuturile externe, contractate pentru finanţarea unor investiţii de importanţă majoră pentru societate,
pentru creşterea rezervei valutate a statului etc.
Garanţiile de stat pentru împrumuturi externe constau în angajamentele pe care statul român, prin
Ministerul Finanţelor Publice, şi le asumă faţă de creditorii externi, de a plăti acestora sumele împrumutate
de anumite persoane juridice autohtone, în cazul neexecutării obligaţiilor de plată .
Valoarea totală a garanţiilor de stat pentru împrumuturi externe care pot fi acordate într-un an
trebuie să se încadreze în plafonul de îndatorare publică externă, aprobat anual de Guvern.
Procedura emiterii garanţiilor de stat pentru împrumuturi externe prevede acceptarea de Ministerul
Finanţelor a clauzelor cuprinse în contractele de împrumut încheiate între persoanele juridice şi instituţiile
creditoare. Astfel, între Ministerul Finanţelor, în calitate de garant, şi persoanele juridice care contractează
un împrumut extern, în calitate de garantat se încheie o convenţie în care sunt stipulate drepturile şi
obligaţiile părţilor semnatare, inclusiv cele referitoare la plata comisionului de risc.
În baza acestei convenţii, Ministerul Finanţelor emite scrisoarea de garanţie în favoarea instituţiei
creditoare.
Cuantumul comisionului de risc se determină în funcţie de gradul de risc şi se virează în contul
fondului de risc de către beneficiarul creditului garantat.
Fondul de risc se gestionează de către Ministerul Finanţelor Publice, prin contul general al
trezoreriei statului şi se constituie din sume încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii
împrumuturilor externe garantate, din dobânzile obţinute din plasamentele sumelor aflare în depozite, din
majorările de întârziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor, din fondurile bugetare alocate în
acest scop, precum şi din alte surse legal constituite.
Plata împrumuturilor externe garantate de stat se face de către beneficiarul împrumuturilor. Dacă
acesta nu-şi poate îndeplini obligaţiile de plată, va comunica această situaţie în scris Ministerului Finanţelor,
în vederea exercitării calităţii de garant, cu zece zile înainte de data scadenţei. Beneficiarul împrumutului
va prezenta o cerere de plată, în care sunt cuprinse ratele de credit datorate, dobânzile şi alte costuri, precum
şi data plăţilor ce urmează să fie făcute instituţiei creditoare, de către Ministerul Finanţelor Publice, în
conformitate cu termenii scrisorii de garanţie.
 În aceste condiţii, Ministerul Finanţelor va solicita BNR plata la extern a sumelor scadente către
instituţia creditoare, urmând a deconta contravaloarea în lei a sumelor plătite la bancă, a doua zi lucrătoare
de la primirea confirmării de plată la extern. Aceste plăţi urmează să fie recuperate de la beneficiarii
creditelor. Sumele recuperate constituie venituri pentru fondul de risc.
Stingerea obligaţiilor ce decurg din contractul de împrumut atrage încetarea valabilităţii scrisorii
de garanţie.
E. Operaţiuni privind gestionarea şi înregistrarea datoriei publice
E1. Operaţiuni privind gestionarea datoriei publice
Prin gestiunea datoriei publice înţelegem operaţiunile privind contractarea împrumuturilor interne
şi externe, organizarea şi ţinerea evidenţei în conturi specifice, rambursarea datoriei publice, calculul şi
plata dobânzilor etc..
Astfel, datoria publică se gestionează distinct pe cele două forme ale sale:
-datoria publică internă;
-datoria publică externă.
De asemenea, datoria publică se cuantifică în funcţie de termenul pentru care se contractează
împrumuturile:
-datoria publică pe termen scurt (flotantă);
-datoria publică pe termen mediu şi lung (consolidată).
Instituţia publică autorizată legal să administreze datoria publică şi garanţiile de stat este Ministerul
Finanţelor Publice, prin aparatul de specialitate din cadrul acestuia.
Operaţiunile de gestiune cele mai frecvente sunt:
a. gestionarea normală a datoriei publice constă în plata dobânzilor stipulate în contractul de
împrumut;
b. gestionarea excepţională cuprinde operaţiunea de conversiune a datoriei publice.
Conversiunea este operaţiunea care constă în schimbarea titlului vechi de împrumut contra unui titlu având
aceeaşi valoare, dar purtând o dobândă mai mică. Acest procedeu se aplică exclusiv împrumuturilor de stat
interne. Operaţiunea de conversiune poate fi determinată de dificultăţile financiare ale statului debitor, dar
şi de scăderea pe piaţa internă a ratei dobânzilor, ca urmare a sporirii capitalului disponibil.
c. amortizarea datoriei publice se referă la rambursarea împrumutului la o anumită dată stipulată
în contract. Se disting două tipuri de amortizare, recunoscute oficial la care se adaugă cea de-a treia,
nerecunoscută oficial, dar care este cea mai importantă în practică.
c.1. amortizarea obligatorie cunoaşte trei modalităţi:
- rambursarea la dată unică, când statul se angajează să ramburseze global împrumutul la o dată
scadentă;
- rambursarea anticipată, posibilă doar prin cumpărări la bursă;
- rambursarea eşalonată, cea mai favorizată în împrumuturile pe termen lung.
c.2. amortizarea facultativă este întâlnită în cazul împrumuturilor pe termen lung. În cadrul acestor
împrumuturi, există posibilitatea rambursării împrumutului înainte de scadenţă, chiar şi atunci când există
interdicţii de rambursare anticipată, prin răscumpărarea titlurilor la bursă. Astfel, se amortizează datoria
înainte de scadenţă.
c.3. amortizarea indirectă este făcută de deprecierea monetară. Astfel, oricare ar fi întinderea
deprecierii monetare, statul nu rambursează şi nu plăteşte dobânzi decât pe baza valorii nominale a titlurilor
de împrumut.
E2. Operaţiuni privind înregistrarea datoriei publice şi a garanţiilor de stat
Pentru înregistrarea datoriei publice şi a garanţiilor de stat, Ministerul Finanţelor Publice ţine
registre în care sunt înscrise menţiuni privind împrumuturile care implică datoria publică.
Registrul datoriei publice a statului are două componente: subregistrul datoriei publice interne şi
subregistrul datoriei publice externe.
Registrul garanţiilor de stat pentru împrumuturi are şi el două componente: subregistrul garanţiilor
interne de stat şi subregistrul garanţiilor externe de stat.
 Registrele cuprind date privind situaţia datoriei publice, a scrisorilor de garanţie, inclusiv valoarea
acestora, nivelul dobânzilor, comisioanelor.
Organele fiscale competente au obligaţia de a exercita controlul în domeniul împrumuturilor
publice, de a constata contravenţiile şi de a aplica sancţiuni legale în cazul constatării unor abateri.
De asemenea, împreună cu BNR şi băncile comerciale, Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte
anual şi contul general al datoriei publice a statului, care constituie anexă la contul general anual de execuţie
al bugetului de stat.
F.Datoria publică locală
Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale defineşte conceptul de datorie publică locală
ca totalitate a obligaţiilor de plată, la un moment dat, ale autorităţilor administraţiei publice locale, rezultate
din acorduri şi contracte de împrumut interne şi externe, prin care se stipulează termenii şi condiţiile
împrumutului dintre beneficiar şi creditor.
Deşi statistic datoria publică locală face parte din datoria publică a ţării, totuşi nu reprezintă o
datorie sau răspundere a Guvernului, motiv pentru care plata serviciului aferent unor asemenea împrumuturi
se va efectua exclusiv din veniturile prin care s-au garantat împrumuturile de către autorităţile administraţiei
publice locale.
Aprobarea contractării de împrumuturi este de competenţa Consiliului Local sau Judeţean, după
caz, care hotărăsc aceasta cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor care le compun.
Împrumuturile contractate de colectivităţile locale pot fi garantate prin orice sursă de venituri, cu
excepţia transferurilor de la bugetul de stat cu destinaţie specială.
Autorităţile colectivităţilor locale pot angaja împrumuturi interne sau externe, numai cu avizul
Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor locale.
Instrumentele datoriei publice locale sunt: titlurile de valoare, împrumuturile de la băncile
comerciale sau de la alte instituţii de credit, creditele furnizor, leasing-ul financiar, garanţia locală.

Concluzii:
În concluzie, datoria publică, întrucât se naşte şi se stinge în urma contractării unor împrumuturi
de către stat, în literatura de specialitate şi în practica uzuală, este cunoscută şi sub denumirea de împrumut
sau credit public.
Împrumutul public reprezintă acordul de voinţă încheiat între stat şi o persoană fizică sau juridică,
prin care cel de-al doilea subiect se obligă să pună la dispoziţia primului o sumă de bani, pe o perioadă
determinată, cu obligaţia rambursării la o dată stabilită, la care se adaugă dobânda şi alte costuri
suplimentare.