Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept

Anul II

Cuprins

Conf. univ. dr. Oana Ghita

Dreptul familiei …………………………………………………………………4

Craiova

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale pentru studiu este interzisă de lege sub sancţiune
penală.

1
 I. Informaţii generale
Numele cursului: Dreptul familiei
Codul cursului: D16DRFRL433
An, semestru: An II, Sem. II
Tipul cursului: Obligatoriu
Coordonatorul de disciplină: Oana Ghita
Birou: Calea Bucuresti nr.107 D, C 4.2, Craiova, Facultatea de Drept
E-mail: ghita.oana@gmail.com
Consultaţii: Luni 12.00-14.00

Introducere
Cursul de „Dreptul familiei” se predă în semestrul II, anul II, la Specializarea Drept, și are ca scop
studierea şi aprofundarea conceptelor şi noţiunilor specifice dreptului civil - familia

Obiective
Disciplina are ca scop imprimarea unei mentalităţi liberale viitorului jurist, având în vedere că
acesta va fi profund implicat în protecţia juridică a persoanelor.

Rezultate așteptate
 să înţeleagă conexiunea dintre prevederile legislației interne şi cele ale tratatelor internaţionale
 să înţeleagă si sa utilizeze corect notiunile si institutiile de dreptul familiei
 să dobândească cunoştinţele necesare pentru exercitarea unei profesii juridice.

Structura cursului
Cursul este structurat pe 14 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii noţiunilor
specifice dreptului familiei.
Modulul Tema
1 Aspecte generale privind dreptul familiei şi modificările survenite după modificarea
legislaţiei; Logodna
2 Căsătoria - condiţii de fond şi de formă la încheierea acesteia
3 Nulitatea căsătoriei şi efectele acesteia
4 Efectele căsătoriei ; Conventia matrimoniala
5 Regimuri matrimoniale: regimul matrimonial primar
6 Regimuri matrimoniale: regimul comunităţii legale
7 Regimuri matrimoniale: regimurile convenţionale
8 Desfacerea căsătoriei
9 Efectele desfacerii căsătoriei
10 Filiaţia fata de mama; posesia de stat
11 Filiaţia paterna; reproducerea umana asistata medical cu tert donator
12 Adopţia
13 Autoritate părintească
14 Obligaţia de întreţinere

2
 Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenții, cât şi studiu
individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului – studentului.
În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea materialelor
obligatorii şi în rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii. Studenţii au libertatea de a-şi
gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite astfel încât acesta să fie suficient
pentru însuşirea şi sedimentarea cunoştinţelor dobândite.

Competențe obținute
 Cunoaşterea conţinutului instituţiilor dreptului familiei;
 Interpretarea normelor dreptului familiei;
 Explicarea relaţiei dintre dreptul familiei si alte ramuri de drept
 Înţelegerea relatiilor ce determina obiectul dreptului familiei
 Dezvoltarea abilităţii de a înţelege şi media puncte de vedere diferite asupra unor situaţii
conflictuale;
 Proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode,
tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare;
 Folosirea unei gândiri logice in analiza faptelor analizate.

Informații evaluare
Evaluarea studenţilor se realizează în mod continuu pe întreg parcursul anului universitar, prin
intermediul următoarelor activităţi: participarea activă a studenţilor la seminar; verificarea
continuă a cunoştinţelor dobândite; rezultatul/rezultatele obţinute la testarea/testările
semestriale; evaluarea finală
Evaluarea finală se realizează conform formei de verificare prevăzută în planul de învăţământ .
Nota finală va fi calculată având în vedere cele două note şi ponderarea (20% şi 70%)
conform algoritmului: (nota evaluare parcurs x0,2) + (notă evaluare finală x0,7)+1p (pentru
îndeplinirea procentului de prezenţă). Exemplu: (6x0,2) + (8x0,7) =1,2 +5,6+1 =7,8.

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice referitoare
la Dreptul internațional public. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul
regăsindu-se mai multe unităţi de învățare, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze
parcurgerea materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea acestei resurse se recomandă
următoarea succesiune :
1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi şi consultarea recomandărilor bibliografice.
2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).
5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.

3
 II. Suport curs

Modulul I.
ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL FAMILIEI ŞI MODIFICĂRILE
SURVENITE DUPĂ MODIFICAREA LEGISLAŢIEI;
LOGODNA

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea sociologică şi noţiunea juridică de familie
2. Funcţiile familiei
3. Definiţia şi obiectul dreptului familiei
4. Principiile fundamentale ale dreptului familiei
5. Logodna - noţiune şi reglementare
6. Ruperea logodnei
7. Obligaţia de restituire a darurilor

Timp alocat: 1 h

Bibliografie:
1. Oana Ghita, Roxana Gabriela Albastroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012.
2. Marieta Avram, Drept civil. Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013.
3. Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

 definiţi dreptul familiei;
 prezentaţi functiile dreptului familiei;
 prezentaţi principiile specifice dreptului familiei;
 determinati obiectul dreptului familiei;
 definiti logodna;
 determinati efectele juridice pe care le poate produce ruperea logodnei.

1. Noţiunea sociologică şi noţiunea juridică de familie

Potrivit art. 258 NCC, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe
egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea
copiilor lor.
În sens sociologic, familia, ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul
de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de

4
 viaţă şi interese. În cadrul relaţiilor de familie apar aspecte morale, sociale, fiziologice şi acestea
au un profund caracter de complexitate, pe care nu-l găsim în cadrul altor relaţii sociale.
În mod obişnuit, familia dă naştere următoarelor raporturi:
– cele de căsătorie (baza familiei din punct de vedere sociologic);
– cele efective dintre soţi (un efect al căsătoriei);
– cele dintre părinţi şi copii (rezultatul raporturilor dintre soţi).
Sociologii disting forma simplă (nucleară) a familiei, care este reprezentată de părinţi şi
copiii necăsătoriţi şi o formă extinsă, care cuprinde şi alte persoane.
În sens juridic, familia reprezintă grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii
ce rezultă din căsătorie, rudenie (naturală, de sânge sau civilă) sau alte raporturi asimilate de
lege celor de familie.
Potrivit Codului Civil, cercul moştenitorilor legali îi cuprinde pe: soţul supravieţuitor,
descendenţi (cum sunt copiii şi nepoţii), pe ascendenţi (cum sunt părinţii şi bunicii), rudele
colaterale [art. 963 alin. (1) NCC].
Convenţia europeană pentru drepturile omului, în art. 8, reglementează dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie (Comisia şi Curtea de Justiţie pentru Drepturile Omului
au interpretat expresia viaţă de familie ca înglobând „cel puţin raporturile dintre rudele
apropiate care ar avea un rol considerabil în viaţa de familie”, cum ar fi, de exemplu, relaţiile
dintre bunici şi nepoţi).

2. Funcţiile familiei
a. Perpetuarea speciei umane. Avându-se în vedere funcţia biologică a familiei s-a susţinut
că, în realitate, familia reprezintă uniunea bărbat–femeie în scopul procreării.
Condiţiile naturale de dezvoltare a familiei trebuie privite în strânsă legătură cu relaţiile
sociale dintre familie şi societate. Rezultă astfel că această funcţie biologică poate fi influenţată de
societate, fie promovând o politică de stimulare a natalităţii, fie de frânare a sporului populaţiei.
Această politică a societăţii se realizează prin mijloace juridice.
b. Funcţia economică îşi găseşte expresia în gospodărirea celor doi soţi prin suportarea în
comun a cheltuielilor căsniciei şi prin dobândirea unor bunuri în comun.
c. Funcţia educativă. În primul rând, părinţii sunt cei care au îndatorirea de creştere şi
educare a copiilor lor minori (art. 261 NCC), iar, în al doilea rând, statul este obligat să sprijine
procesul de educare a minorilor prin măsuri economice şi sociale.

3. Definiţia şi obiectul dreptului familiei

a. Definitie: Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie şi celelalte raporturi
asimilate de lege cu raportul de familie. (spre ex.: raporturile stabilite între soţul dintr-o căsătorie
subsecventă şi copilul dintr-o căsătorie anterioară).
Caracterul normelor – ponderea normelor imperative în defavoarea normelor dispozitive
predominante în dreptul civil. Interesul ocrotit prin asemenea norme nu este exclusiv particular,
iar opţiunea unei anumite conduite nu este lăsată la aprecierea părţilor.
Specificul sancţiunilor – aplicabile în cazul abaterii subiectului de la conduita prescrisă. În
timp ce în dreptul civil scopul sancţiunii este acela al repunerii părţilor în situaţia anterioară, în
dreptul familiei normele juridice conţin o reglementare generică, iar măsurile punitive sunt, de
regulă, indirecte. Ex.: art. 309 alin. (1) NCC dispune: „soţii îşi datorează reciproc respect,
fidelitate şi sprijin moral”, însă aceste obligaţii nu pot fi obţinute prin mijloace coercitive – în
cazul soţilor alternativa fiind desfacerea căsătoriei.
b. Obiectul dreptului familiei
Este dat de raporturile de familie. Acestea sunt:

5
 a) raporturile de căsătorie, cele privind încheierea căsătoriei, relaţiile personale şi
patrimoniale dintre soţi, nulitatea şi desfacerea căsătoriei;
b) raporturile ce rezultă din rudenie atât în linie dreaptă, ascendentă şi descendentă, cât şi în
linie colaterală;
c) raporturile ce rezultă din adopţie;
d) raporturile asimilate de lege cu cele de familie – raporturile dintre foştii soţi sau dintre
soţul dintr-o căsătorie subsecventă şi copilul dintr-o căsătorie anterioară.

4. Principiile fundamentale ale dreptului familiei

a. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei. Actele juridice internaţionale privind drepturile
omului consacră necesitatea ocrotirii de către stat a familiei. În aceste documente internaţionale
instituţia familiei este considerată element fundamental al societăţii. Principiul este reglementat în
Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1948 în art.
16 pct. 3. Acest principiu mai este reglementat în Pactul internaţional privind drepturile
economice, sociale şi culturale, adoptat tot de ONU în 1966, în art. 10.
Pe plan european principiul e reglementat în Convenţia europeană pentru drepturile omului,
în art. 8 şi art. 12, precum şi în art. 5 din Protocolul nr. 7 la aceasta, toate ratificate de România.
În art. 8 al Convenţiei se prevede că orice persoană are drept la respectarea vieţii sale private
şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi
publice decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi dacă acesta constituie o măsură care,
într-o societate democratică, este necesară siguranţei naţionale, sociale şi apărării ordinii publice.
Acest principiu este reglementat şi în art. 26 şi art. 48 alin. (1) din Constituţia României şi art. 258
alin. (2) şi (3) NCC.
b. Principiul ocrotirii interesului superior al copilului – art. 263 alin. (1) NCC stabileşte că
„orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea
interesului superior al copilului”, iar art. 483 alin. (2) NCC arată că părinţii îşi exercită autoritatea
părintească numai în interesului superior al copilului.
Necesitatea ocrotirii copilului e subliniată în Declaraţia universală a dreptului omului şi
Declaraţia universală a drepturilor copilului (adoptate de ONU în 1959 şi ratificate de România în
1990) şi în Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului (adoptată în noiembrie 1989; după
ratificarea ei de 20 de state, aceasta a intrat în vigoare la 20 decembrie 1990 în România, devenind
un fel de regulă la nivel internaţional a drepturilor copilului).
c. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi este reglementat în Declaraţia universală a
drepturilor omului, art. 16 pct. 2, şi în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice.
Există chiar o reglementare specific internaţională a ONU din 1962, şi anume Convenţia
internaţională privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea
căsătoriilor.
În legislaţia naţională principiul este consacrat de art. 48 alin. (1) din Constituţie şi art. 258
alin. (1) NCC. Articolul 259 NCC consacră dreptul bărbatului şi al femeii de a se căsători, cu
scopul de a întemeia o familie, una din condiţiile esenţiale, de fond, la căsătorie fiind
consimţământul personal şi liber exprimat al fiecăruia dintre viitorii soţi.
d. Principiul egalităţii în drepturi şi îndatoriri a soţilor, prevăzut de art. 48 alin. (1) din
Constituţie şi art. 258 alin. (1) NCC. Principiul este reglementat şi de art. 16 pct. 1 din Declaraţia
universală a drepturilor omului. Există chiar o Convenţie privind drepturile politice ale femeii din
1952, ratificată de România în 1954.
Ca o consecinţă a egalităţii soţilor, putem vorbi şi de autonomia şi de independenţa acestora
în relaţiile dintre ei. Astfel, nu există posibilitatea cenzurării reciproce a corespondenţei sau
impunerii voinţei unuia dintre soţi în alegerea profesiei celuilalt.
e. Principiul monogamiei – art. 273 NCC: „este interzisă încheierea unei noi căsătorii de
către persoana care este căsătorită”. Cu alte cuvinte, nu se poate căsători bărbatul sau femeia

6
căsătorită sau cei pentru care s-a pronunţat desfacerea căsătoriei, dar hotărârea judecătorească nu
este definitivă. Este ceea ce se numeşte monogamie serială, deoarece nu sunt interzise căsătoriile
succesive, ci existenţa mai multor căsătorii în acelaşi timp. Din punct de vedere penal o asemenea
faptă constituie infracţiunea de bigamie, iar din punct de vedere civil aceasta se sancţionează cu
desfiinţarea celei de-a doua căsătorii [art. 293 alin. (1) şi art. 273 NCC].

5. Logodna
Articolul 266 NCC defineşte logodna ca fiind promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.
Aceasta poate fi încheiată, ca şi căsătoria, doar între persoane de sex diferit şi cu respectarea
condiţiilor de fond pentru încheierea căsătoriei, cu unele excepţii. Încheierea logodnei, ca şi
ruperea acesteia, nu este condiţionată de existenţa unui înscris sau a unei ceremonii solemne, nu
este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Putem spune că existenţa logodnei nu implică o obligaţie „de rezultat”, adică de a încheia
ulterior căsătoria.
Din reglementarea legală rezultă că viaţa de cuplu organizată în scopul încheierii ulterioare a
unei căsătorii este o etapă premaritală, care nu include neapărat şi coabitarea logodnicilor. Deşi
noţiunea de logodnă nu se suprapune cu aceea de concubinaj, acestea nu se exclud reciproc.
Practica CEDO a stabilit că legăturile existente între logodnici intră în sfera noţiunii de viaţă
privată reglementată de art. 8 din Convenţia europeană, pronunţându-se cu privire la relaţia dintre
un deţinut şi logodnica sa.

6. Ruperea logodnei
Logodnicul care rupe logodna nu poate fi obligat la încheierea căsătoriei, dar renunţarea la
căsătorie poate duce la consecinţe juridice de natură patrimonială.
Articolul 267 alin. (2) NCC instituie o prezumţie legală a clauzei penale stipulate între părţi
pentru ruperea logodnei pe de o parte dar şi a faptului că aceasta este considerată nescrisă pe de
altă parte. Astfel, logodnicul vinovat de ruperea logodnei poate fi obligat la despăgubiri pentru
cheltuieli făcute sau contractate în vederea căsătoriei, dacă acestea au fost potrivite cu
împrejurările, precum şi pentru alte prejudicii cauzate.
Angajarea răspunderii prevăzute la art. 269 NCC priveşte atât pe cel care este iniţiatorul
ruperii logodnei, dar şi pe cel care în mod culpabil l-a determinat pe celălalt să rupă logodna.
Aceasta nu înseamnă că ruperea logodnei este interzisă, ci numai că nu poate fi exercitată în
mod abuziv, fără a răspunde pentru prejudiciul astfel cauzat.
Nu trebuie confundată ruperea logodnei în mod intempestiv de către unul dintre logodnici cu
disoluţia acesteia şi încetarea ei prin nefinalizarea promisiunii de căsătorie.

7. Obligaţia de restituire a darurilor

Indiferent de motivul ruperii logodnei, art. 268 NCC instituie obligaţia de restituire a
darurilor pe care logodnicii le-au primit ca urmare a acesteia sau pe durata acesteia, în scopul
încheierii căsătoriei, cu excepţia darurilor obişnuite.
Raţiunea legiuitorului se menţine în principiul îmbogăţirii fără justă cauză, astfel încât
obligaţia de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici. De
aceea este consacrat principiul restituirii în natură şi numai în subsidiar, dacă acest lucru nu mai
este posibil, prin echivalent în limita îmbogăţirii celuilalt logodnic.
Deoarece legiuitorul nu distinge, obligaţia de restituire priveşte atât darurile făcute de
logodnici unul altuia, cât şi pe cele primite de aceştia ori de unul dintre ei de la terţe persoane.
În ce priveşte valoarea economică a darurilor, sintagma folosită de legiuitor ne indică
darurile manuale care ar putea presupune forma autentică specifică unei donaţii. Din dispoziţiile

7
art. 1011 alin. (4) NCC reiese că în aprecierea valorii reduse a bunurilor care constituie obiectul
darului manual se ţine seama de starea materială a donatorului.
Potrivit art. 270 NCC, dreptul la acţiune întemeiat pe art. 268 şi art. 269 NCC se prescrie
într-un an de la ruperea logodnei. Este vorba de un termen special de prescripţie de la care părţile
nu pot deroga, fiind vorba de o dispoziţie imperativă. Termenul este supus întreruperii şi
suspendării în condiţiile prevăzute de lege.

Test de autoevaluare:
1. Definiti dreptul familiei. – 2 puncte
2. Enumerati principiile generale ce calauzesc dreptul familiei. – 2 puncte
3. Care sunt relatiile ce contureaza obiectul dreptului familiei ? - 2 puncte
4. Definiti logodna. – 2 puncte
5. Ce efecte juridice produce ruperea logodnei comparativ cu incetarea sa ? – 2 puncte

Speţe: 1. R.G. şi A.P. s-au cunoscut în 2010, la Londra. După o relaţie de 2 ani, R.G. i-a
dăruit lui A.P. un inel de logodnă, cu diamante, de 8.000 de dolari. A.P. a primit 60.000 de dolari
pentru organizarea petrecerii de nunta. În plus, a mai primit încă pe atât pentru a-şi cumpăra o
masina, iar chiria apartamentului din Londra, unde locuia cu sora ei, l-a costat pe R.G. alte 7.000
de lire sterline. R.G. mărturiseşte ca relatiile cu A.P. s-au racit in ultima perioada, iar aceasta l-a
parasit. Astfel, el i-a cerut banii cheltuiţi înapoi. Pentru că fata a refuzat, a dat-o in judecată.
Precizati solutia in speta enuntata. Indicati temeiul de drept.
Raspuns: A.P. trebuie să îi înapoieze fostului logodnic banii pe care acesta i-a dat pentru
organizarea nunţii, precum si toate celelalte cheltuieli realizate in vederea incheierii casatoriei. De
asemenea, data fiind valoarea mare a inelului de logodna – chiar daca face parte din categoria
darurilor obisnuite ale casatoriei – acesta trebuie restituit. Ori de cate ori nu este posibila restituirea
bunurilor in natura, se va proceda la plata echivalentului. Temeiul juridic este reprezentat de art.
268 şi art. 269 C.Civ.
2. Analizati principiul monogamiei si determinati sanctiunile ce pot fi aplicate in cazul
incalcarii sale.

Grile:
1. Reprezintă cauză necesară şi determinantă a căsătoriei:
a) întemeierea relaţiilor de familie;
b) deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie;
c) liberul consimţământ al soţilor.
2. Dreptul familiei are ca obiect:
a) raporturile de căsătorie;
b) raporturile de filiaţie;
c) raporturile de mostenire.
3. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi implică:
a) voinţa concordantă a viitorilor soţi ca unic factor subiectiv relevant şi absolut necesar la
încheierea căsătoriei;
b) exprimarea în mod indispensabil a consimţământului personal şi liber de către fiecare dintre
viitorii soţi;

8
 c) manifestarea tacită a consimţământului de către fiecare dintre viitorii soţi.
4. Acţiunea în repararea prejudiciului cauzat prin ruperea logodnei:
a) poate fi angajată într-un termen de prescripţie de 1 an de la ruperea logodnei;
b) poate fi angajată într-un termen de prescripţie de 3 ani de la ruperea logodnei;
c) determină proba în sarcina reclamantului.
5. Răspunderea pentru ruperea logodnei:
a) poate fi angajată în situaţia denunţării abuzive a logodnei;
b) poate fi angajată într-un termen de prescripţie de 3 ani de la ruperea logodnei;
c) poate fi angajată în situaţia determinării culpabile a ruperii logodnei.

9
 Modulul II.
CASATORIA - CONDITII DE FOND SI DE FORMA LA INCHEIEREA ACESTEIA

Unitatea de învăţare:
1. Condiţii de fond pozitive la căsătorie
2. Lipsa impedimentelor la căsătorie
3. Condiţiile de formă ale căsătoriei

Timp alocat: 1 h

Bibliografie:
1. Oana Ghita, Roxana Gabriela Albastroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012.
2. Marieta Avram, Drept civil. Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013.
3. Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

 Determinarea si intelegerea conditiilor de fond ce trebuie indeplinite la momentul
incheierii casatoriei;
 Recunoasterea conditiilor de fond negative (impedimente) la casatorie
1. Condiţii de fond pozitive la căsătorie
 Cunoasterea formalitatilor ce trebuie indeplinite atat inainte de casatorie, cat si dupa
Prin condiţii de fond stricto sensu înţelegem ceea ce trebuie să existe pentru a se putea
incheierea acesteia
încheia căsătoria.
a. Consimţământul
Articolul 271 NCC stabileşte posibilitatea încheierii căsătoriei numai prin consimţământul
personal şi liber al bărbatului şi femeii.
Consimţământul trebuie să fie personal, ceea ce înseamnă că la încheierea căsătoriei nu este
permisă reprezentarea. În sens juridic, consimţământul liber la căsătorie înseamnă lipsa viciilor de
consimţământ (dolul, eroarea şi violenţa).
Căsătoria poate fi anulată pentru eroarea provocată prin dol în situaţia în care persoana al
cărei consimţământ a fost viciat a avut o falsă reprezentare a calităţilor viitorului soţ, calităţi pe
care dacă le-ar fi cunoscut în realitate, nu şi-ar fi dat consimţământul la încheierea căsătoriei. Dolul
poate fi considerat viciu de consimţământ şi atunci când manoperele viclene s-au manifestat prin
reticenţă.
b. Vârsta matrimonială
Potrivit art. 272 alin. (1) NCC, vârsta minimă la căsătorie este de 18 ani, atât la bărbat, cât şi
la femeie. Codul Civil stabileşte numai vârsta minimă înainte de îndeplinirea căreia încheierea
căsătoriei este oprită. În consecinţă:
– nefiind prevăzută o vârstă maximă, rezultă că o căsătorie poate fi încheiată oricând, chiar şi
în extremis vitae momentis.
– căsătoria poate fi încheiată oricare ar fi diferenţa de vârstă dintre soţi.
Raţiunile stabilirii vârstei matrimoniale sunt atât de ordin biologic, cât şi de ordin psihic şi
moral.

10
 Codul Civil reglementează în art. 272 alin. (2) posibilitatea acordării unei dispense de vârstă
la încheierea căsătoriei atât la bărbat, cât la femeie, dacă au împlinit 16 ani, cu respectarea
următoarelor condiţii:
– să existe motive temeinice pentru acordarea dispensei (ex. starea de graviditate, naşterea
unui copil);
– să se prezinte un certificat medico-legal prin care să se demonstreze instalarea pubertăţii,
anterior încuviinţării părinteşti şi autorizării instanţei de tutelă.
– încuviinţarea părinţilor, a tutorelui sau a persoanei care exercită drepturile părinteşti,
această încuviinţare nefiind una generală, privind o persoană anume determinată.
– autorizarea căsătoriei de către instanţa de tutelă, ce presupune verificarea condiţiilor
enunţate anterior. Cererea este de competenţa instanţei de la domiciliul minorului şi se
soluţionează după ascultarea obligatorie a acestuia.
c. Diferenţa de sex.
Ca şi condiţie de fond la căsătorie, diferenţa de sex rezultă din însăşi definiţia căsătoriei [art.
259 alin. (1) şi (2) NCC], dar şi din alte prevederi: art. 266 alin. (5), art. 271 NCC. Interdicţia
căsătoriei între persoane de acelaşi sex este prevăzută expres de art. 277 alin. (1) NCC.
Calificarea diferenţei de sex drept o condiţie de fond corespunde delimitărilor pe care
practica judiciară le face în privinţa malformaţiilor genitale. Astfel, malformaţiile genitale grave
(lipsa de diferenţiere sexuală) atrag nulitatea căsătoriei, în timp ce acelea uşoare nu afectează
existenţa căsătoriei. Practica judiciară motivează că, deoarece diferenţa de sex este un element
esenţial pentru ca o căsătorie să aibă loc, când o malformaţie genitală reprezintă o nediferenţiere
sexuală, duce la nulitatea absolută a căsătoriei. Hermafroditismul împiedică posibilitatea de
procreare şi relaţiile normale dintre soţi.
Din textele menţionate rezultă că această condiţie este una de ordine publică, legiuitorul
interzicând în mod expres şi imperativ nu numai căsătoriile, dar şi parteneriatele civile încheiate
între persoane de acelaşi sex, indiferent de cetăţenie.

2. Lipsa impedimentelor la căsătorie

Impedimentele la căsătorie sunt împrejurări de fapt sau de drept a căror existenţă împiedică
încheierea căsătoriei. Ele se invocă pe calea opoziţiei la căsătorie sau din oficiu, de către ofiţerul
de stare civilă.
a. Starea de persoană căsătorită
Potrivit art. 273 NCC, este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este
căsătorită. Aceasta înseamnă că fiecare din viitorii soţi trebuie să fie necăsătorit, divorţat, văduv
sau fost soţ dintr-o căsătorie desfiinţată. Acest impediment e menit să apere principiul
monogamiei, care, în dreptul nostru, e de esenţa căsătoriei.
Principiul fiind de ordine publică, face ca acest impediment să se impună şi străinilor aflaţi
pe teritoriul României şi a căror lege naţională admite căsătoria poligamă, în sensul că pe teritoriul
român nu vor putea încheia o căsătorie subsecventă. Asemenea străini însă, care sunt poligami în
ţara lor nu pot fi consideraţi bigami pe teritoriul României.
Încălcarea monogamiei conduce, potrivit art. 293 alin. (1) NCC, la nulitatea absolută a
căsătoriei, iar potrivit Codului penal, cel care încheie o asemenea căsătorie răspunde penal pentru
infracţiunea de bigamie.
Există şi situaţii de excepţie:
– nu va fi bigam soţul care se căsătoreşte între data declarării judecătoreşti a morţii celuilalt
soţ şi data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte;
– nu e sau nu va fi bigam soţul care, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti
declarative de moarte a celuilalt soţ se căsătoreşte, iar, ulterior, celălalt soţ apare. În acest caz,
căsătoria subsecventă rămâne valabilă. Prima căsătorie va fi considerată desfăcută la data încheierii
celei de-a doua căsătorii, potrivit art. 293 alin. (2) NCC.

11
 b. Rudenia firească sau de sânge
Articolul 274 NCC dispune că „este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie
dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până al patrulea grad inclusiv”.
Rudenia de sânge e cel mai vechi impediment la căsătorie şi raţiunea sa e dată de asigurarea
unei descendenţe sănătoase, dar şi de considerente care ţin de moralitatea relaţiilor de familie.
Încălcarea acestui impediment se sancţionează cu nulitatea căsătoriei, iar din punct de vedere
penal e incriminată ca incest relaţia intimă dintre rudele în linie dreaptă şi dintre fraţi şi surori în
linie colaterală. Impedimentul se referă atât la rudenia din căsătorie, cât şi la rudenia din afara
căsătoriei.
Potrivit art. 274 alin. (2) NCC, pentru motive temeinice se poate încuviinţa căsătoria între
rudele colaterale de gradul IV (verişori primari), încuviinţare care se face printr-o dispensă de
rudenie, acordată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul solicitantul.
În ceea ce priveşte rudenia civilă sau din adopţie, potrivit art. 274 alin. (3) NCC, e interzisă
căsătoria între adoptator sau ascendenţii lui pe de o parte şi adoptat sau descendenţii lui pe de altă
parte. De asemenea e oprită căsătoria între copiii adoptatorilor şi cel adoptat sau descendenţii
acestuia, precum şi între copiii adoptaţi de aceeaşi persoană.
c. Impedimente rezultate din tutelă
Articolul 275 NCC prevede: „căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află
sub tutela sa”. Raţiunea acestui impediment e aceea de a nu se abate instituţia tutelei de la
finalitatea sa, adică ocrotirea minorului.
d. Impedimente rezultate din starea de alienaţie şi debilitate mintală
Articolul 276 NCC dispune: „este interzis să se căsătorească alienatul mintal şi debilul
mintal. Acesta este un impediment dirimant ce atrage nulitatea absolută a căsătoriei, deoarece
alienaţii şi debilii mintali sunt opriţi să se căsătorească, chiar în intervalele de luciditate.
Impedimentul se aplică fără a se deosebi după cum alienatul sau debilul mintal a fost pus sau nu
sub interdicţie judecătorească.
Practica judiciară a decis că:
a) starea de alienaţie şi debilitate mintală trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei şi
ea, fiind o stare de fapt, poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, dovada putându-se face şi
ulterior încheierii căsătoriei, cu ocazia judecării constatării nulităţii absolute a căsătoriei;
b) alienaţia şi debilitatea mintală constituie situaţii de fapt care, prin însăşi existenţa lor, duc
la interzicerea căsătoriei, chiar dacă nu au fost constatate prin interdicţie specială şi chiar dacă
alienatul sau debilul mintal s-ar afla în momentul încheierii căsătoriei într-o stare pasageră de
luciditate.

3. Condiţiile de formă ale căsătoriei

a. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate
În concordanţă cu prevederile art. 278 NCC, soţii sunt obligaţi să prezinte certificatele
medicale care atestă starea sănătăţii lor la depunerea declaraţiei de căsătorie. Starea sănătăţii soţilor
este importantă pentru relaţiile de familie născute din căsătorie.
O problemă discutată a fost aceea dacă poate fi interzisă căsătoria persoanelor ce suferă de
boli incurabile. Există concepţii potrivit cărora este interzisă căsătoria celor care suferă de maladii
periculoase pentru celălalt soţ sau ar prezenta riscuri pentru copiii ce ar putea rezulta din căsătorie.
Anumite legislaţii exclud chiar posibilitatea căsătoriei persoanelor ce suferă de boli venerice sau
ereditare. Potrivit unei concepţii mai largi, se acordă viitorilor soţi posibilitatea de a hotărî singuri,
în cunoştinţă de cauză, cu privire la căsătorie.
b. Condiţii sau cerinţe prealabile celebrării căsătoriei
Declaraţia de căsătorie
Este reglementată de art. 280 NCC – „cei care vor să se căsătorească vor face personal
declaraţia de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria”.

12
 Forma declaraţiei de căsătorie este cea scrisă.
Cuprinsul declaraţiei de căsătorie este tipizat.
Dovezile ce trebuie prezentate odată cu declaraţia de căsătorie sunt actele de stare civilă şi
certificatele de sănătate (prenupţiale).
Declaraţia de căsătorie trebuie făcută personal de către fiecare dintre soţi. Per a contrario, nu
poate fi făcută prin reprezentare.
Declaraţia se face la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor al primăriei,
unde urmează să se celebreze căsătoria, adică la domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre soţi. Dacă
unul dintre soţi se află în imposibilitate să facă declaraţia la acest serviciu, atunci o face la primăria
locului unde se află, primărie care o expediază în termen de 48 de ore la primăria locului de
celebrare a căsătoriei.
Dacă unul dintre viitorii soţi este minor, reprezentanţii legali vor face o declaraţie prin care
încuviinţează încheierea căsătoriei.
Declaraţia va conţine menţiunea că nu există niciun impediment legal la căsătorie şi alegerea
numelui de familie pe care soţii îl vor purta în timpul căsătoriei, precum şi regimul matrimonial
ales.
În ce priveşte alegerea numelui, soţii au patru posibilităţi:
– să păstreze fiecare numele dinaintea căsătoriei;
– să ia numele oricăruia dintre ei;
– să ia numele lor reunite;
– unul să-şi păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.
După primirea declaraţiei şi a dovezilor se procedează la publicarea declaraţiei de căsătorie
prin afişarea în extras într-un loc special amenajat la sediul primăriei şi pe pagina de internet a
acesteia.
Aceeaşi publicitate se va face şi la sediul primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau
reşedinţa, dacă este cazul.
Dacă nu s-a încheiat căsătoria în termen de 30 zile de la data publicării declaraţiei, aceasta
poate fi reînnoită, respectându-se dispoziţiile privitoare la publicitate (art. 284 NCC).
Fixarea datei celebrării căsătoriei
După primirea şi înregistrarea declaraţiei însoţite de dovezile cerute de lege, ofiţerul stării
civile stabileşte data celebrării căsătoriei, în termen de 10 zile de la afişarea acesteia, termen ce
cuprinde atât data afişării, cât şi data încheierii căsătoriei.
Importanţa intervalului de timp dintre momentul înregistrării declaraţiei de căsătorie şi
data celebrării căsătoriei
Intervalul este de 10 zile, perioadă în care terţii pot face opoziţie la căsătorie, iar ofiţerul de
stare civilă face verificări dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond ale căsătoriei şi verifică
temeinicia opoziţiilor la căsătorie.
Termenul nu este imperativ (mai poate fi micşorat). În cazul în care nu sunt motive temeinice
pentru micşorarea acestui interval de timp, iar ofiţerul de stare civilă a procedat la micşorare,
căsătoria e valabil încheiată, dar atrage răspunderea disciplinară a funcţionarului public.
Soluţionarea opoziţiilor la căsătorie
Ofiţerul de stare civilă poate refuza să celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care
este obligat să le facă, a opunerilor la căsătorie primite sau a informaţiilor pe care le are, găseşte că
cerinţele legale nu sunt îndeplinite; va pronunţa o decizie care trebuie să cuprindă motivarea
refuzului încheierii căsătoriei, decizie care e supusă controlului judecătoresc în temeiul Legii
contenciosului administrativ.
Dacă opoziţiile sunt nelegal întocmite, e dator de asemenea să le verifice, dar numai ca
informaţie, şi în acest caz nu e obligat să motiveze decizia.
Articolul 287 NCC: – „viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei,
pentru a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a doi martori, în faţa
ofiţerului de stare civilă”.

13
 Regula prevăzută de art. 287 este că celebrarea căsătoriei are loc la serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor. Cu toate acestea, art. 287 alin. (2) prevede posibilitatea
celebrării căsătoriei şi în afara sediului serviciului.
În cazul viitorilor soţi care sunt amândoi cetăţeni români, căsătoria se poate încheia pe o
navă cu pavilion român, aflată în timpul unei călătorii în afara hotarelor ţării, comandantul navei
fiind învestit cu atribuţii de ofiţer de stare civilă.
În ceea ce priveşte competenţa delegatului de stare civilă, putem deosebi mai multe aspecte:
 Competenţa materială (rationae materiae). Această competenţă este determinată de calitatea
pe care o are cel ce instrumentează şi de atribuţiile ce i-au fost delegate.
În situaţia în care persoana care a instrumentat încheierea căsătoriei în calitate de ofiţer de
stare civilă, nu ar avea această calitate, actul astfel încheiat este lovit de nulitate.
Totuşi, lipsa calităţii de ofiţer de stare civilă nu împiedică valabilitatea căsătoriei, dacă a
existat convingerea generală că persoana în faţa căreia s-a oficiat actul de căsătorie avea calitatea
să-l instrumenteze – „error comunis facit jus”.
 Competenţa personală (rationae personae). Această competenţă este stabilită de domiciliul sau
reşedinţa viitorilor soţi. Ofiţerul de stare civilă este competent să încheie căsătoria dacă cel
puţin unul din viitorii soţi îşi are domiciliul sau reşedinţa în cuprinsul localităţii în care el îşi
exercită atribuţiile.
Nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa personală a delegatului de stare civilă nu
duce la nulitatea căsătoriei încheiată în aceste condiţii.
 Competenţa teritorială (rationae loci). Competenţa aceasta este determinată în funcţie de
limitele teritoriului în care funcţionează delegatul de stare civilă.
În situaţia în care operează în afara acestor limite, el şi-a depăşit atribuţiile din punct de
vedere teritorial. Încălcarea dispoziţiilor privind competenţa teritorială a delegatului de stare civilă
nu duce la nulitatea căsătoriei încheiate în aceste condiţii.
c. Condiţii sau cerinţe privind celebrarea căsătoriei
Căsătoria se încheie în cadrul unui ritual oral solemn şi public. Viitorii soţi se vor prezenta în
faţa ofiţerului de stare civilă care, după ce va constata că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege
pentru încheierea căsătoriei, va rosti formula finală, care reprezintă momentul încheierii căsătoriei:
„în urma consimţământului dvs. liber exprimat, vă declar căsătoriţi”.
d. Înregistrarea şi dovada căsătoriei
În dreptul român, momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă îi
declară pe viitorii soţi căsătoriţi.
În cea mai mare parte a legislaţiilor străine, acest moment e acelaşi cu cel din legislaţia
română. Mai există legislaţii care prevăd ca moment al încheierii căsătoriei fie înregistrarea
căsătoriei, fie semnarea actului de căsătorie.
În practică s-a constatat că momentul încheierii căsătoriei e acela al dării consimţământului,
iar nu momentul înregistrării căsătoriei.
Înregistrarea căsătoriei e numai o cerinţă de formă, posterioară căsătoriei. Ea reprezintă
posibilitatea de dovadă a căsătoriei, pentru că în urma înregistrării căsătoriei se eliberează actul de
căsătorie, care reprezintă dovada acesteia, care se semnează de către soţi, de cei doi martori şi de
ofiţerul de stare civilă (art. 290 NCC).
Pe actul de căsătorie se va face şi menţiunea regimului matrimonial ales.
Ofiţerul de stare civilă va comunica din oficiu la RNNRM (Registrul Naţional Notarial al
Regimurilor Matrimoniale), şi notarului public care a autentificat convenţia matrimonială o copie
de pe actul de căsătorie.
Dovada căsătoriei se realizează de regulă cu actul de căsătorie şi cu certificatul de căsătorie
eliberat pe baza acestuia.
Dacă proba de stare civilă nu se poate realiza cu actul de stare civilă [art. 103 lit. a)-d) NCC]
pentru că nu au existat registre de stare civilă ori au fost pierdute sau distruse, fie nu este posibilă
procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau extrasului de pe actul de stare civilă, fie

14
întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau refuzată, dovada căsătoriei se poate face prin
orice mijloc de probă.

Test de autoevaluare:
1. Analizati consimtamantul ca si conditie de fond la incheierea casatoriei. – 2 puncte
2. Enumerati conditiile de fond pozitive la incheierea casatoriei.– 2 puncte
3. Determinati efectele juridice pe care le produc starea de alienaţie şi debilitatea mintală. – 2
puncte
4. Care este cuprinsul declaratiei la casatorie?– 2 puncte
5. Ce presupune principiul „error comunis facit jus”? – 2 puncte

Speţe: 1. La data de 10 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, va admite

cererea formulată de reclamanta D.F. şi va constata nulitatea căsătoriei încheiată între D.F. şi pârâtul
D.C. la 12 octombrie 2008, la Primăria Sectorului 4 Bucureşti şi va dispune ca reclamanta să reia
numele purtat anterior căsătoriei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa reţine că la data de 12 octombrie 2008, pârâtul se afla
în proces de divorţ cu prima sa soţie. Motivati solutia instantei.
Raspuns: Instanta a sanctionat cu nulitatea casatoria incheiata cu incalcarea conditiilor de
fond privitoare la existenta starii de persoană căsătorită. La data incheierii casatoriei cu D.F., D.C.
chiar daca era in proces de divort, casatoria era inca valabila, nefiind desfacuta printr-o hotarare
definitiva.
2. J.I. a chemat în judecată pe J.D.E. solicitând anularea căsătoriei încheiate de aceştia, susţinând
că, la încheierea căsătoriei, consimţământul său a fost viciat, în sensul că a fost indus în eroare de
aceasta şi de părinţii ei, cu privire la starea sănătăţii pârâtei, bolnavă de epilepsie.
Instanţa a reţinut că, cu ocazia logodnei, reclamantul a luat cunoştinţă despre una din crizele
comiţiale ale pârâtei, iar medicul competent, când a eliberat certificatul prenupţial, i-a spus acestuia că
pârâta suferă de o "anumită boală".
Identificaţi si analizati viciile de consimţământ ce pot afecta valabilitatea căsătoriei.

Grile:
1. Reprezintă impediment la căsătorie:
a) căsătoria între copiii adoptatorului, pe de o parte, şi adoptat şi copiii lui, pe de altă parte;
b) căsătoria între rudele în linie colaterală, după gradul 4;
c) tutore şi persoana ce s-a aflat sub tutela sa.
2. Bigamia reprezintă:
a) o încălcare a principiului monogamiei;
b) situaţia în care data desfacerii primei căsătorii este ulterioară datei încheierii celei de a
doua;
c) situaţia în care o persoană a încheiat o nouă căsătorie, iar prima este declarată nulă chiar
după data încheierii celei de a doua căsătorii.
3. Formalităţile de publicitate ulterioare încheierii căsătoriei sunt realizate prin:
a) indicarea locului încheierii căsătoriei;
b) comunicarea de către ofiţerul de stare civilă a unei copii a actului de căsătorie la Registrul
Naţional Notarial al Regimurilor Matrimoniale;
c) transmiterea unei copii a actului de căsătorie notarului public care a autentificat convenţia
matrimonială, dacă aceasta există.

15
 4. Opoziţia la căsătorie poate fi făcută:
a) de orice persoană interesată;
b) de ofiţerul de stare civilă ori de câte ori deţine informaţii relevante;
c) în lipsa cerinţelor minimale, sub forma unui act oficios de informare care nu poate fi
ignorat de ofiţerul de stare civilă.
5. Solemnitatea căsătoriei este redată prin:
a) îndeplinirea condiţiilor de fond;
b) încheierea sa în faţa ofiţerului de stare civilă;
c) existenţa unui element de extraneitate.

16
 Modulul III.
NULITATEA CASATORIEI SI EFECTELE ACESTEIA

Unitatea de învăţare:
1. Cazuri de nulitate absolută a căsătoriei.
2. Cazuri de nulitate relativă a căsătoriei.
3. Acţiunea în declararea nulităţii
4. Regimul juridic al nulităţilor.
5. Efectele nulităţii.

Timp alocat: : 1h

Bibliografie:
1. Oana Ghita, Roxana Gabriela Albastroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012.
2. Marieta Avram, Drept civil. Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013.
3. Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 Recunoasterea si determinarea cauzelor de nulitate relativa si/sau absoluta;
 Cunoasterea regimului juridic al nulitatilor;
 Cunoasterea efectelor pe care nulitatea le produce.

1. Cazuri de nulitate absolută a căsătoriei

Încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor legale cu privire la vârsta matrimonială -art.
294 C.civ.
Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată de bărbatul sau femeia care nu au împlinit
16 ani.
Cu toate acestea, nulitatea absolută care intervine în acest caz prezintă, faţă de nulităţile din
dreptul comun, o particularitate, şi anume că ea poate fi înlăturată datorită unor anumite fapte, sau
nulitatea respectivă, deşi absolută, poate fi acoperită dacă între timp, adică până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti, s-a ivit una din următoarele situaţii:
– dacă soţul care nu avusese vârsta legală în momentul încheierii căsătoriei a împlinit această
vârstă. Imediat ce soţul respectiv a împlinit vârsta legală încetează orice posibilitate de a invoca
nulitatea;
– dacă soţia a dat naştere, până la constatarea nulităţii, unui copil. În această situaţie trebuie
apărat interesul superior al copilului;
– dacă în aceeaşi perioadă de timp soţia a rămas însărcinată.

17
Încheierea căsătoriei de către o persoană care este deja căsătorită - art. 273 şi art. 293 alin. (1)
C.civ.
Principiul monogamiei este unul din principiile fundamentale în dreptul familiei, fiind apărat
şi pe calea sancţionării cu nulitatea absolută a căsătoriei subsecvente. Momentul în funcţie de care
se verifică starea de bigamie este acela al încheierii celei de-a doua căsătorii, şi nu momentul
ulterior, eventual, al pronunţării hotărârii judecătoreşti asupra acţiunii în nulitate, cea de-a doua
căsătorie fiind nulă chiar dacă prima căsătorie a fost desfăcută prin divorţ, sau a încetat după data
încheierii celei de-a doua, până la constatarea nulităţii ei.
În cazul declarării morţii prezumate, soţul supravieţuitor care s-a recăsătorit nu poate fi
socotit bigam, cea de-a doua căsătorie fiind valabilă, dacă a fost încheiată între răstimpul dintre
data fixată prin hotărâre judecătorească ca fiind aceea a morţii şi rămânerea definitivă a hotărârii
declarative.
Dacă nulitatea pentru bigamie a celei de-a doua căsătorii a fost declarată anterior hotărârii
declarative de moarte, atunci hotărârea pronunţată privind nulitatea urmează a fi modificată pe
calea unei acţiuni principale.
În cazul în care soţul celui declarat mort se recăsătoreşte, iar ulterior se reîntoarce cel
declarat mort, s-ar putea considera că prima căsătorie este cea valabilă, deoarece a fost desfăcută
printr-o hotărâre judecătorească, ulterior anulată, cu efect retroactiv, astfel că cea de-a doua
căsătorie este lovită de nulitate pentru bigamie.
În cazul în care data stabilită ca fiind a morţii se rectifică, astfel încât ea este ulterioară noii
căsătorii încheiate de soţul celui declarat mort, prima căsătorie se consideră desfăcută pe data
încheierii celei de-a doua.
Dacă soţul celui declarat mort şi care se recăsătoreşte este de rea-credinţă, atunci cea de-a
doua căsătorie este nulă pentru bigamie.
Acţiunea în nulitate poate fi introdusă de orice persoană interesată, este imprescriptibilă şi nu
e condiţionată de exercitarea acţiunii de divorţ.
Încheierea căsătoriei între rude în grad prohibit de lege - art. 274 şi art. 293 alin. (1) C.civ.
Căsătoria încheiată între rude în linie dreaptă – adică între tată şi fiică, mamă şi fiu, bunic şi
nepoată, bunică şi nepot, străbunic şi strănepoată, străbunică şi strănepot – sau în linie colaterală
până la gradul al IV-lea inclusiv – adică între frate şi soră, unchi şi nepoată, mătuşă şi nepot, văr
primar şi verişoară primară – este sancţionată, din considerente de ordin biologic şi moral, cu
nulitatea absolută.
Potrivit art. 274 alin. (2) C.Civ., pentru motive temeinice, poate fi încuviinţată de către
instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul solicitantul căsătoria între verii primari
(rudenie colaterală de gradul al IV-lea ), dar în lipsa autorizării prealabile căsătoria este nulă.
Căsătoria încheiată cu încălcarea impedimentului rezultat din rudenia de sânge constituie
incest. Impedimentul la căsătorie, respectiv sancţiunea nulităţii căsătoriei se aplică indiferent dacă
rudenia rezultă din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Încheierea căsătoriei între persoane legate prin adopţie - art. 274 alin. (3), art. 469 şi art. 470
alin. (2) C. Civ.
Impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie există, potrivit legii, atât între adoptat şi
descendenţii acestuia, pe de o parte, şi rudele sale fireşti, pe de altă parte, cât şi între adoptat şi
descendenţii acestuia, pe de o parte şi persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopţiei, pe de
altă parte.
Sancţiunea încheierii unei astfel de căsătorii rezultă din prevederile art. 274 alin. (3) C.Civ. şi
este nulitatea absolută.
Adoptatul devine rudă cu rudele adoptatorului, ca şi un copil firesc al acestuia, iar drepturile
şi obligaţiile izvorâte din filiaţie între adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele acestuia încetează.
Consecinţa logică ce se impune este aceea că este nulă atât căsătoria încheiată între adoptator
şi ascendenţii săi, pe de o parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte, cât şi căsătoria între

18
adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi alte rude ale adoptatorului decât ascendenţii, pe de altă
parte.
Încheierea căsătoriei de către alienatul sau debilul mintal - art. 276 şi art. 293 alin. (1) C.Civ.
Căsătoria celui suferind de alienaţie sau debilitate mintală este lovită de nulitate absolută fără
a distinge după cum persoana se află sau nu sub interdicţie judecătorească, chiar dacă încheierea
căsătoriei a avut loc într-un moment de luciditate pasageră; în acest context nu are nicio importanţă
dacă existenţa maladiei a fost comunicată celuilalt soţ înainte de încheierea căsătoriei, aşa cum
obligă art. 278 C.Civ. – căsătoria urmând a fi desfiinţată şi atunci când celălalt soţ a consimţit în
deplină cunoştinţă de cauză, acceptând boala soţului său şi dorind menţinerea căsătoriei – sau
boala a fost tăinuită.
Pentru a se putea pronunţa desfiinţarea căsătoriei, esenţial este ca boala psihică a soţului sub
forma alienaţiei sau debilităţii mintale să fi existat în momentul încheierii căsătoriei, împrejurare
ce poate fi dovedită în faţa instanţei prin oricare din mijloacele admise de lege (înscrisuri, martori).
Debutul vreuneia din aceste afecţiuni ulterior căsătoriei nu justifică desfiinţarea căsătoriei, dar
poate susţine cererea în desfacerea acesteia.
Este lovită de nulitate relativă căsătoria încheiată de cel lipsit vremelnic de facultăţile sale
mintale cât timp nu are discernământul faptelor sale (art. 299 C.civ.). În acest sens, s-a decis că
persoanele care nu au vremelnic discernământul faptelor sunt oprite să se căsătorească numai atât
timp cât nu au posibilitatea să consimtă în mod conştient, spre deosebire de alienaţii şi debilii
mintali, care sunt împiedicaţi să se căsătorească chiar dacă nu se află puşi sub interdicţie.
Dacă se pune numai problema lipsei vremelnice a discernământului, instanţa va verifica dacă
motivul invocat drept cauză a lipsei de discernământ putea crea în fapt un astfel de efect şi dacă
acesta a existat la data încheierii căsătoriei.
Lipsa de solemnitate - art. 287 alin. (1) şi art. 293 alin. (1) C. Civ.
Căsătoria se încheie, potrivit art. 287 alin. (1) NCC, prin consimţământul viitorilor soţi, care
sunt obligaţi să fie prezenţi împreună, însoţiţi de doi martori la sediul primăriei, pentru a-şi da
consimţământul personal şi în mod public, în faţa ofiţerului de stare civilă.
Solemnitatea celebrării căsătoriei trasează demarcaţia formală între căsătorie şi concubinaj.
Lipsa unuia dintre elementele solemnităţii alterează însăşi cerinţa solemnităţii în întregul ei şi face
de neînlăturat sancţiunea nulităţii.
Este nulă absolut căsătoria oficiată de o altă persoană decât ofiţerul de stare civilă, căsătoria
încheiată fără participarea unuia sau a ambilor soţi, în lipsa martorilor sau în prezenţa unui singur
martor, precum şi căsătoria a cărei încheiere nu a fost constatată de către ofiţerul de stare civilă. Cu
toate acestea, lipsa calităţii de ofiţer de stare civilă nu împiedică valabilitatea căsătoriei dacă a
existat convingerea generală că persoana în faţa căreia s-a oficiat actul de căsătorie avea calitatea
sa-l instrumenteze – „error comunis facit jus”.
Lipsa de publicitate - art. 287 şi art. 293 alin. (1) C. Civ.
În afară de prezenţa efectivă si concomitentă a viitorilor soţi în faţa ofiţerului de stare civilă
şi la sediul serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor, noul Cod Civil mai impune
şi obligaţia ofiţerului de stare civilă de a publica, în extras, declaraţia de căsătorie din ziua primirii
acesteia dar şi să asigure accesul oricărei persoane la oficierea căsătoriei.
Această din urmă condiţie de publicitate trebuie să fie îndeplinită nu numai în cazul în care
încheierea căsătoriei s-ar face la sediul serviciului public comunitar local de evidenţă a
persoanelor, ci chiar şi atunci când, în virtutea dispoziţiilor art. 287 alin. (2) NCC, încheierea
căsătoriei s-ar face, în afara sediului „serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor”.
Necompetenţa ofiţerului de stare civilă
Deşi nu este prevăzută în mod expres printre cauzele de nulitate a căsătoriei, necompetenţa
ofiţerului de stare civilă care a oficiat căsătoria este tradiţional admisă ca sursă virtuală de nulitate
absolută.
Competenţa ofiţerului de stare civilă îmbracă trei forme:
– competenţa materială;

19
 – competenţa personală;
– competenţa teritorială.
În ceea ce priveşte necompetenţa sa „rationae materiae”, aceasta duce la încălcarea
dispoziţiilor privitoare la nulitatea absolută. Prin excepţie, dacă înregistrările au fost făcute în
registrul de stare civilă de o persoană necompetentă care a exercitat în mod public atribuţia de
ofiţer de stare civilă, creând o stare de eroare comună invincibilă, căsătoria este valabilă, ca o
aplicaţiune a principiului „error communis facit jus”.
Într-o acţiune pentru constatarea nulităţii unei astfel de căsătorii, instanţa va stabili mai întâi
două împrejurări esenţiale: una de ordin obiectiv, respectiv dacă persoana necompetentă a exercitat
în mod public atribuţia de ofiţer de stare civilă, şi alta de ordin subiectiv, şi anume dacă soţii au
cunoscut sau nu împrejurarea că acea persoană nu are calitatea de ofiţer de stare civilă. Dacă au
cunoscut acest fapt, ei nu vor mai putea fi consideraţi în eroare, chiar dacă toate celelalte persoane
prezente au fost în eroare.
Dacă în privinţa necompetenţei ofiţerului de stare civilă cu privire la competenţa personală
nu operează cauza de nulitate, în ceea ce priveşte necompetenţa privind teritoriul pe care
instrumentează ofiţerul de stare civilă (rationae loci), se aprecia anterior intrării în vigoare a
Noului Cod civil că ea duce la nulitatea căsătoriei.
Prin prisma faptului că noul Cod Civil reglementează în mod expres posibilitatea încheierii
căsătoriei şi într-un alt loc decât acela al primăriei, considerăm că în mod tacit a fost abrogată în
acest fel cauza de nulitate absolută în ceea ce priveşte competenţa teritorială.
Frauda la lege sau căsătoria fictivă - art. 295 alin. (1) C.civ.
Prin fraudarea sau eludarea legii se înţelege operaţia juridică prin care sunt folosite de către
părţi unele dispoziţii legale, dar nu în scopul pentru care acestea au fost edictate, ci numai în
scopul ca în acest mod să fie eludate alte dispoziţii legale. Astfel, scopul încheierii căsătoriei nu
este acela de a întemeia o familie, ci de a beneficia de unele dispoziţii legale, de care nu pot
beneficia decât cei căsătoriţi.
Frauda la lege este, de asemenea, admisă ca un caz distinct de nulitate absolută a actelor
juridice. În privinţa căsătoriei, realizarea fraudei la lege duce neapărat şi la fictivitatea acesteia, ca,
de pildă, în cazul în care autorul infracţiunii de viol încheie căsătoria cu victima în scopul de a
scăpa de consecinţele legii penale (dispoziţii în prezent abrogate).
Căsătoria este fictivă atunci când nu s-a încheiat în scopul de a întemeia o familie, adică de a
avea relaţii personale şi patrimoniale specifice căsătoriei. Căsătoria fictivă este considerată a fi
încheiată în lipsa consimţământului, deoarece părţile nu şi-au exprimat un consimţământ valabil în
vederea încheierii căsătoriei, ci numai unul formal, voinţa lor internă fiind cu totul alta, ceea ce
duce la aplicarea sancţiunii nulităţii absolute.
Având în vedere că, în cazul căsătoriei fictive, consimţământul exprimat în vederea încheierii
acesteia nu este sincer, se poate spune că această căsătorie apare ca o formă a simulaţiei.
Din acest punct de vedere căsătoria fictivă se poate analiza ca o lipsă de consimţământ la
căsătorie, deoarece voinţa declarată, exteriorizată, nu corespunde cu voinţa internă, care nu este în
sensul întemeierii reale a unei căsătorii, a unor raporturi de familie.
O altă condiţie a căsătoriei fictive este scopul, sau intenţia de a se obţine unele efecte
secundare ale căsătoriei, cum ar fi folosinţa locuinţei sau scopul de a se eluda anumite dispoziţii
legale imperative, altele decât cele care reglementează căsătoria. Astfel, căsătoria fictivă se
analizează ca o fraudă a legii.
În cazul fraudării legii se folosesc mijloace legale pentru a se obţine rezultate ilegale.
Este şi cazul căsătoriei fictive: părţile se căsătoresc, ceea ce este permis legal, dar cu scopul
de a se obţine rezultate care altfel nu s-ar fi putut obţine şi care sunt ilegale, câtă vreme nu s-au
urmărit şi stabilit raporturi specifice căsătoriei.
Potrivit art. 295 alin. (2) C.Civ., nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas
însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei. Prin îndeplinirea acestor condiţii de

20
acoperire a nulităţii căsătoriei fictive până la momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti, legiuitorul a înţeles că, în fapt, scopul căsătoriei a fost atins, prin întemeierea
efectivă a familiei.
Lipsa diferenţierii sexuale - art. 277 alin. (1) şi (2) C.civ.
Nerespectarea acestei condiţii duce, indiscutabil, la nulitatea absolută a căsătoriei. În practica
judiciară s-a decis că diferenţierea sexuală este de esenţa căsătoriei. Aşadar, va fi lovită de nulitate
absolută căsătoria persoanelor de acelaşi sex, precum şi a acelora al căror sex nu este bine precizat,
astfel că din acest motiv este cu neputinţă consumarea căsătoriei.
Lipsa consimţământului - art. 271 şi art. 293 alin. (1) C.civ.
Lipsa consimţământului duce la nulitatea absolută, atât atunci când este vorba de lipsa sa
materială, cât şi atunci când este vorba de lipsa psihică a acestuia, în cazul celui lipsit vremelnic de
facultăţile mintale. La fel, debilii şi alienaţii mintali nu pot exprima un consimţământ valabil, însă,
în acest caz, căsătoria va fi nulă şi din motive de ordin biologic şi social.
Inexistenţa consimţământului echivalează şi cu neexprimarea acestuia, răspunsul negativ al
unuia dintre soţi la întrebarea delegatului de stare civilă sau neexprimarea acestuia cu respectarea
condiţiilor de formă prevăzute de lege, adică personal de viitorii soţi, simultan şi public.

2. Cazuri de nulitate relativă a căsătoriei

Nulitatea relativă operează în cazul lipsei încuviinţărilor cerute de lege pentru căsătoria
minorului (art. 297 C.Civ.), vicierii consimţământului (art. 298 C.civ.), lipsei discernământului
(art. 299 C.Civ.) şi existenţei tutelei (art. 300 C.Civ.).
Lipsa încuviinţărilor cerute de lege pentru căsătoria minorului - art. 297 C.Civ.
Aşa cum am arătat, nulitatea absolută intervine în cazul căsătoriei minorului care nu a
împlinit 16 ani, iar nulitatea relativă intervine în cazul în care minorul nu a obţinut încuviinţarea
părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui, şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie
minorul îşi are domiciliul.
Viciile de consimţământ - art. 298 C.Civ.
Dolul
Eroarea provocată prin dol duce la anularea căsătoriei, chiar dacă ea nu poartă asupra
calităţilor esenţiale ale soţului care a provocat-o, dacă această împrejurare a determinat
consimţământul celuilalt soţ.
Dolul comisiv este întâlnit, spre exemplu, atunci când unul dintre soţi care, suferind de o
boală gravă şi de durată, a indus în eroare pe celălalt soţ în privinţa stării sale de sănătate, prin
prezentarea unui certificat prenupţial fals.
Dolul poate fi considerat viciu de consimţământ şi în cazul în care manoperele viclene s-au
manifestat prin reticenţă. Astfel, în practica judiciară, s-a apreciat că suntem în faţa dolului prin
reticenţă în următoarele situaţii:
– ascunderea stării de graviditate rezultată din relaţiile intime întreţinute cu un alt bărbat
înaintea căsătoriei ;
– ascunderea cu bună-ştiinţă de către oricare dintre soţi a imposibilităţii maladive de
procreare;
– ascunderea de către soţ a stării de impotenţă.
Malformaţia care nu constituie o nediferenţiere de sex, dar are caracterul unei maladii care
nu a fost cunoscută de celălalt soţ întrucât i-a fost ascunsă, constituie motiv de anulare a căsătoriei
care s-a încheiat ca urmare a unui dol reticent.
Eroarea
Spre deosebire de dreptul comun, unde la actele juridice bilaterale eroarea se poate referi fie
la identitatea fizică, fie la identitatea civilă, fie la calităţile esenţiale ale părţilor, la actul juridic al
căsătoriei sfera de aplicare a acestui viciu de consimţământ este restrânsă la eroarea asupra
identităţii fizice a celuilalt soţ.

21
 Eroarea cu privire la identitatea fizică poate fi concepută în cazul gemenilor identici.
Această restrângere este menită a evita cazurile în care s-ar putea cere anularea căsătoriei
pentru eroare asupra identităţii civile a celuilalt soţ sau asupra calităţilor esenţiale ale acestuia,
situaţie în care, practic, s-ar încerca o eludare a dispoziţiilor legale privitoare la divorţ, iar dovada
unor chestiuni atât de relative ar fi foarte greu de făcut.
Violenţa
Ca şi în privinţa dolului, NCC nu face decât să enumere violenţa ca viciu de consimţământ la
căsătorie, ceea ce înseamnă că şi în cazul acesteia se vor aplica dispoziţiile dreptului comun
referitoare la violenţă, aceasta fiind foarte rar întâlnită atât sub forma de violenţă morală (metus)
cât, mai ales, sub cea fizică (vis).
În acest sens, s-a constatat că instanţa judecătorească chemată să pronunţe anularea căsătoriei
pentru violenţă va trebui să cântărească greutatea acţiunilor invocate drept violenţă în raport cu
starea psihică a soţului a cărui voinţă a fost alterată. Dacă răpirea va putea constitui un caz de
violenţă (în măsura în care persoana răpită nu va consimţi ulterior, în mod liber, la căsătorie),
seducţia necoroborată cu acte materiale, nu va putea, prin ea însăşi, să constituie viciu de
consimţământ.
În schimb însă, căsătoria încheiată sub imperiul unor acte violente cum ar fi loviturile, o
puternică constrângere, ameninţarea cu moartea, ameninţarea cu o armă, va putea fi anulată,
întrucât încheierea ei s-a făcut printr-un consimţământ viciat prin violenţă.
De asemenea, în cazul în care, la încheierea căsătoriei, consimţământul unuia dintre soţi a
fost viciat prin violenţă exercitată de către tatăl acestuia, căsătoria va fi declarată nulă dacă
acţiunea a fost introdusă în termen.
Violenţa trebuie să aibă un anumit grad de intensitate şi gravitate care să pună pe cel în cauză
în situaţia obiectivă, unanim acceptată, de a nu se opune căsătoriei.
Violenţa poate constitui motiv de anulare a căsătoriei, însă, date fiind condiţiile impuse de
lege la încheierea căsătoriei şi obligativitatea verificării prealabile a acestora, în practică astfel de
cazuri se întâlnesc foarte rar.
Existenţa tutelei - art. 300 C.civ.
S-a considerat că raţiuni de ordin moral impun această sancţiune. Tutela, ca mijloc de
ocrotire a minorului, reprezintă o formă alternativă de înfăptuire a ocrotirii părinteşti, fapt ce dă
naştere în beneficiul tutorelui la drepturi (inclusiv dreptul de a încuviinţa căsătoria minorului,
potrivit art. 272 alin. 2 C.Civ.) şi obligaţii similare celor părinteşti, astfel că sancţiunea prevăzută
pentru încălcarea acestui impediment este nulitatea relativă. Încetarea tutelei sau dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu a minorului atrage posibilitatea încheierii căsătoriei cu fostul său
tutore.

3. Acţiunea în declararea nulităţii

Acţiunea în nulitate relativă poate fi introdusă numai de soţul al cărui consimţământ a fost
viciat sau de cel a cărui încuviinţare era necesară pentru căsătoria minorului. Anularea căsătoriei în
cazul tutelei poate fi cerută de soţul minor. În principiu, potrivit art. 302 NCC, moştenitorii
acestuia nu pot continua acţiunea în nulitate relativă, deoarece este o acţiune personală. Cu toate
acestea, dacă acţiunea a fost pornită de unul dintre soţi, moştenitorii vor fi introduşi în cauză şi o
vor putea continua. Ori de câte ori legiuitorul a vrut ca o acţiune privitoare la starea civilă să fie
continuată de moştenitori a prevăzut aceasta în mod expres, cum este cazul, de exemplu, cu
acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, cu cea în stabilirea paternităţii şi cu acţiunea în
tăgăduirea paternităţii.
Dat fiind că această acţiune în nulitate are un caracter personal, procurorul nu o poate
introduce. Nulitatea relativă a căsătoriei poate fi confirmată tacit sau expres.
Acţiunea în nulitate a căsătoriei se poate introduce în termen de 6 luni de la încetarea
violenţei, ori de la descoperirea erorii sau a dolului.

22
 Termenul de 6 luni în care poate fi introdusă acţiunea în anularea căsătoriei pentru viclenie
curge de la data când partea al cărei consimţământ a fost viciat a descoperit existenţa vicleniei.
Potrivit art. 301 alin. (3) C.Civ. în cazul căsătoriei încheiate între tutore şi persoana minoră aflată
sub tutela sa, acţiunea în anularea căsătoriei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la încheierea
căsătoriei.
Acţiunea în nulitate relativă, ca şi cea în nulitate absolută, este de competenţa instanţei
determinată după dreptul comun, neaplicându-se dispoziţiile speciale pentru competenţa în materia
divorţului.
Competenţa aparţine, în primă instanţă, judecătoriei în a cărei rază teritorială domiciliază
pârâtul, iar hotărârea judecătorească produce efectele constitutive de drepturi, prin crearea unei
situaţii juridice noi, fiind opozabilă erga omnes.

4. Regimul juridic al nulităţilor

Regimul juridic al nulităţilor căsătoriei se referă la persoanele care pot invoca nevalabilitatea
căsătoriei, la imprescriptibilitatea acţiunii şi la posibilitatea de confirmare a căsătoriei nevalabile.
Nulităţile în general – inclusiv cele din materia actului juridic al căsătoriei – au caracter
judiciar, sancţiunea fiind producătoare de efecte numai în baza hotărârii definitive a instanţei.
Titularul acţiunii
Din punct de vedere al sferei persoanelor îndreptăţite să o invoce, nulitatea absolută se află la
îndemâna soţilor şi a oricărei persoane care justifică un interes legitim. De exemplu, rudele soţului
decedat vor putea solicita constatarea nulităţii absolute a căsătoriei pentru a înlătura vocaţia
succesorală a soţului supravieţuitor; desfiinţarea căsătoriei pentru bigamie poate fi cerută de soţul
din căsătoria valabilă.
Un asemenea drept este de asemenea recunoscut procurorului, dar numai în timpul vieţii
soţilor, în măsura în care iniţiativa sa este necesară pentru apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor. În baza rolului activ,
instanţa civilă poate semnala părţilor caracterul îndoielnic al valabilităţii căsătoriei, dar ea nu se
poate sesiza din oficiu cu privire la nulitatea căsătoriei, ca expresie a principiului disponibilităţii,
specific procesului civil.
În cursul procesului penal, instanţa sesizată cu privire la săvârşirea infracţiunii de bigamie,
constatând existenţa faptei, se va pronunţa cu privire la nulitatea căsătoriei, dar nu şi asupra
raporturilor născute din căsătoria desfiinţată şi anume cele care nu-şi au izvorul imediat în
infracţiunea de bigamie, cum ar fi numele de familie pe care îl vor avea soţii sau unul dintre ei
după desfiinţarea căsătoriei, stabilirea domiciliului copiilor minori rezultaţi din căsătorie.
Nulitatea relativă a căsătoriei poate fi invocată numai de soţul care pretinde că i-a fost viciat
consimţământul prin eroare, dol sau violenţă, sau de cel a cărui încuviinţare era necesară în cazul
căsătoriei minorului.
Dreptul la acţiune nu se transferă asupra moştenitorilor, aceştia nu o vor putea iniţia, dar o
vor putea continua dacă a fost pornită de către unul dintre soţi, potrivit art. 302 C.Civ..
Procurorul, în limitele atribuţiilor de sesizare a instanţei, este de asemenea îndreptăţit să
promoveze acţiunea în anularea căsătoriei (ori de câte ori acţiunea este pornită de procuror,
titularul dreptului va fi introdus în proces şi va putea uza de dreptul de dispoziţie recunoscut
părţilor în procesul civil, renunţând, de exemplu, la judecată; de asemenea, titularul va putea cere
continuarea judecăţii dacă procurorul şi-ar retrage cererea).
Termene
Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei este imprescriptibilă.
Anularea căsătoriei poate fi cerută în limitele termenului de 6 luni socotit de la încetarea
violenţei ori de la descoperirea erorii sau a dolului, potrivit art. 301 alin. (1) şi (3) C.Civ.
Împlinirea termenului de prescripţie echivalează cu confirmarea tacită a validităţii căsătoriei,
prezumându-se că titularul dreptului la acţiune a renunţat la dreptul de a invoca nulitatea relativă.

23
 Dovada nulităţii
Cauzele de nulitate pot fi dovedite prin oricare mijloace de probă admise de lege în cauzele
privitoare la starea civilă şi la divorţ, prin derogare de la regulile dreptului comun în materie de
probe.

5. Efectele nulităţii
Dacă instanţa declarată nulă sau anulează căsătoria, ea este obligată să stabilească, prin
aceeaşi hotărâre, buna sau reaua-credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei.
Hotărârea este supusă apelului şi căilor extraordinare de atac în termenele şi în condiţiile
dreptului comun; hotărârea de admitere a acţiunii în desfiinţarea căsătoriei, rămasă definitivă, este
opozabilă erga omnes.
Căsătoria este desfiinţată din ziua rămânerii definitive a hotărârii; în lipsa unei dispoziţii
exprese, unii autori consideră că, prin analogie cu desfacerea căsătoriei, faţă de terţi, cât priveşte
raporturile patrimoniale, hotărârea îşi produce efectele de la data când s-a făcut menţiunea cuvenită
pe marginea actului de căsătorie sau de la data când terţii au cunoscut desfiinţarea căsătoriei.
Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre soţi
Soţii sunt consideraţi, sub aspect juridic, ca şi cum nu ar fi fost niciodată căsătoriţi.
Astfel, se consideră că:
– soţii nu au avut obligaţii rezultând din situaţia de căsătoriţi. Căsătoria încheiată până la
aceeaşi dată de către unul dintre soţi rămâne în fiinţă, nefiind caz de bigamie. Soţii se pot căsători,
fiecare cu altcineva, sau chiar între ei, dacă, între timp, a dispărut cauza de nulitate;
– soţii îşi redobândesc numele avut înainte de încheierea căsătoriei, dacă acesta se
schimbase prin căsătorie. Soţul care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ nu-l poate menţine
după desfiinţarea căsătoriei, ca în cazul divorţului, deoarece nu există o dispoziţie legală care să
permită aceasta;
– între soţi nu a avut loc suspendarea prescripţiei, căci ei se consideră că nu au avut această
calitate (de soţi).
În situaţia în care desfiinţarea căsătoriei are loc înainte ca unul dintre soţi să fi împlinit vârsta
de 18 ani, trebuie analizat în funcţie de cum minorul a fost sau nu de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei. Astfel, potrivit art. 39 alin. (2) NCC, „în cazul anulării căsătoriei, minorul care a fost
de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu”. Per a
contrario, minorul ce a cunoscut cauza de nulitate nu va păstra capacitatea de exerciţiu dobândită
la căsătorie, căci el se consideră că nu a fost căsătorit şi nu a avut această capacitate nici în trecut.
Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi
În acest caz pot exista trei situaţii:
– obligaţiile de întreţinere nu au putut exista între soţi; cum obligaţia de întreţinere între
soţi are fundamentul în căsătorie, desfiinţarea acesteia duce, în mod automat, la dispariţia
obligaţiei de întreţinere dintre soţi;
– regimul comunităţii legale de bunuri, care ia naştere în virtutea căsătoriei şi se referă la
bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei, se consideră, prin efectul retroactiv al desfiinţării
căsătoriei, că nu a fost niciodată aplicabil. În consecinţă, cu privire la bunurile dobândite de soţii
respectivi în timpul căsătoriei nu se mai aplică dispoziţiile legale privind bunurile comune, iar în
cazul când asemenea bunuri au fost dobândite în indiviziune, ele vor fi supuse regulilor dreptului
comun cu privire la coproprietate.
– dreptul de moştenitor al soţului supravieţuitor nu poate opera, deoarece calitatea de soţ se
consideră că nu a existat niciodată.
Dacă moartea unuia dintre soţi ar interveni după rămânerea definitivă a hotărârii prin care
căsătoria a fost declarată nulă sau anulată, între persoanele respective nu mai există şi nu au existat
niciodată legături de căsătorie, care să le atribuie calitatea de soţi şi, prin aceasta, însăşi vocaţia
succesorală. Chiar aparenţa de soţi, care existase până la data când hotărârea ce a desfiinţat
căsătoria a rămas definitivă, nu mai există în momentul în care intervine moartea unuia dintre ei.

24
 În cazul în care moartea unuia dintre soţi este anterioară datei când hotărârea de desfiinţare a
rămas definitivă, în baza hotărârii prin care s-a declarat nulitatea sau anularea căsătoriei şi în
virtutea efectului retroactiv care este de natura nulităţilor, căsătoria se consideră desfiinţată, din
chiar momentul încheierii ei, cauza de nulitate prevalând în raport cu încetarea căsătoriei prin
decesul unuia dintre soţi.
Prin urmare, căsătoria nu poate să producă niciun fel de efecte. Soţul supravieţuitor nu poate
avea niciun fel de pretenţii succesorale, iar dacă între timp primise bunurile moştenirii celuilalt soţ,
el trebuie să le restituie, deoarece nu are nicio calitate de a le reţine; unicul temei legal pe care s-ar
fi putut era calitatea de soţ. În virtutea hotărârii care a desfiinţat căsătoria, cu efect retroactiv, el
este considerat că nu are şi nu a avut vreodată această calitate.
Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii
Aplicarea riguroasă a principiului retroactivităţii în materie de nulitate a căsătoriei ar avea
drept consecinţă, în privinţa copiilor născuţi sau concepuţi în timpul acelei căsătorii, pierderea
statutului legal de copii din căsătorie, pentru simplul motiv că părinţii lor, din punct de vedere
juridic, nu au fost căsătoriţi niciodată. Prevalând însă principiul ocrotirii interesului superior al
copiilor, prin excepţie de la această regulă, art. 305 alin. (1) C.Civ. stabileşte că nulitatea
căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor, care păstrează situaţia de copii din căsătorie; în
consecinţă, potrivit art. 305 alin. (2) C.Civ., în privinţa acestor copii se vor aplica, prin asemănare,
dispoziţiile prevăzute la divorţ, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii.
Ca o aplicare a excepţiei expres prevăzute de art. 305 C.Civ., va beneficia de prezumţia de
paternitate copilul născut în timpul căsătoriei desfiinţate, precum şi copilul conceput în timpul
căsătoriei desfiinţate [art. 408 alin. (2) C.Civ., respectiv art. 414 alin. (1) C.Civ.].
Aşadar, copilul nu este nevoit, asemenea celui din afara căsătoriei, să-şi stabilească
paternitatea „din afara căsătoriei”, fie pe cale judecătorească, fie pe cale de recunoaştere voluntară
a tatălui, ci este protejat recunoscându-i-se filiaţia şi implicit rudenia pe linie paternă, cu toate
consecinţele privind drepturile şi obligaţiile acestei calităţi.
În cazul în care s-ar contesta filiaţia din căsătorie, ori s-ar tăgădui paternitatea copilului
respectiv, după cum urmează şi în cazul în care copilul ar avea să-şi stabilească filiaţia printr-o
acţiune în reclamaţie de stat, se va proceda întocmai ca şi cum ar fi vorba de copii rezultaţi dintr-o
căsătorie valabilă.
Căsătoria putativă - art. 304 C.Civ.
Definiţie. Căsătoria putativă este acea căsătorie care, deşi nulă sau anulată, produce unele
efecte în raporturile dintre soţi, în considerarea faptului că cel puţin unul dintre aceştia a fost de
bună-credinţă.
Bună-credinţă a unuia sau a ambilor soţi la încheierea căsătoriei constă în credinţa greşită că
au încheiat o căsătorie valabilă, adică faptul că nu au cunoscut existenţa unui impediment la
încheierea căsătoriei sau că nu au respectat o condiţie de fond.
Buna-credinţă nu trebuie dovedită, ea se prezumă, pe când reaua-credinţă trebuie dovedită de
cel care o invocă. Soţul de bună-credinţă va avea acelaşi regim juridic cu un soţ divorţat, în timp ce
soţul de rea-credinţă va avea statutul juridic de concubin.
Efectele căsătoriei putative diferă după cum ambii soţi sau doar unul dintre ei a fost de bună-
credinţă.
În cazul putativităţii bilaterale se vor aplica, în ce îi priveşte pe ambii soţi, dispoziţiile
privitoare la divorţ, cum ar fi:
– între soţi au existat obligaţiile specifice căsătoriei;
– între soţi a operat suspendarea cursului prescripţiei extinctive;
– se va menţine capacitatea de exerciţiu dobândită prin efectul căsătoriei de către minor;
– nu se va putea menţine însă numele de familie al celuilalt soţ, luat odată cu încheierea
căsătoriei;
– dacă soţii au ales un regim matrimonial prin convenţie matrimonială se va aplica acesta
sau, dacă nu au făcut o asemenea alegere, regimul comunităţii legale de bunuri;

25
 – va putea exista obligaţia de întreţinere între foştii soţi;
– se va menţine vocaţia succesorală dacă decesul celuilalt soţ a avut loc înainte de
desfiinţarea căsătoriei prin hotărâre judecătorească.
În cazul putativităţii unilaterale efectele menţionate se vor produce numai cu privire la soţul
care a fost de bună-credinţă.

Test de autoevaluare:
1. Determinati 7 cauze care atrag nulitatea absoluta a casatoriei. – 2 puncte
2. Ce sanctiune atrag viciile de consimţământ la incheierea casatoriei? Analizati. – 2 puncte
3. Care sunt efectele juridice pe care nulitatea casatoriei le atrage cu privire la relaţiile
patrimoniale dintre soţi ? – 2 puncte
4. Care sunt efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii ? – 2
puncte
5. Ce este casatoria putativa ? – 2 puncte

Speţe:1. Prin acţiunea introdusă la 26 februarie 2012, R.S. a cerut anularea căsătoriei dintre
N.E. şi B.E. căsătorie înregistrată la nr. 8 din 15 ianuarie 2012 la Oficiul stării civile din comuna
Ezeriş, jud. Caras-Severin.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, datorită omisiunii de a se verifica vârsta viitorilor soţi,
căsătoria a fost încheiată, deşi B.E., nu împlinise vârsta de 18 ani, fiind născut la data de 1 ianuarie
1995.
Prin sentinţa civilă nr. 24 din 3 martie 2012, instanta a admis acţiunea şi a dispus anularea
căsătoriei, reţinând că a fost încheiată cu nesocotirea prevederilor art. 272 Noul Cod civil.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambii soţi, susţinând că greşit a fost declarată nulă
căsătoria dintre ei, deoarece la acea dată soţia era gravidă. Pronuntati solutia instantei de apel.
Motivati.
Raspuns: Instanta de apel modifica sentinta pronuntata de judecatorie, respinge actiunea
formulata. Potrivit art. 294 C. Civ. căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16
ani este lovită de nulitate absolută. Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia
a născut ori a rămas însărcinată.
2. Reclamantul B.R.M. a chemat în judecată pe pârâta B.A.M. pentru ca instanţa, prin sentinţa ce
o va pronunţa, să declare nulă căsătoria părţilor, încheiată la 31 iulie 2015.
În motivarea cererii se susţine că, la data încheierii căsătoriei, consimţământul exprimat de pârâtă
nu a fost dat în scopul întemeierii unei familii, fiind vorba de o căsătorie simulată; martora propusă spre
audiere de către reclamant declară că pârâta "s-a căsătorit cu reclamantul pentru a se răzbuna pe un fost
prieten". Analizati casatoria fictiva avand in vedere situatia din speta.

Grile:
1. Potrivit dispozitiilor C.civ. poate fi validată căsătoria nulă absolut:
a) în cazul căsătoriei între rude de sânge în grad prohibit;
b) în materia căsătoriei fictive;
c) în cazul lipsei condiţiei publicităţii.
2. Căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală, nu va fi
declarată nulă, dacă:
a) soţia a dat naştere unui copil;

26
 b) unul dintre soţi are, de la unitatea militară, o permisie mai scurtă de 10 zile;
c) unul dintre soţi este lipsit de discernământ în momentul încheierii căsătoriei.
3. Constituie cauze de nulitate relativă a căsătoriei:
a) lipsa existenţei consimţământului;
b) lipsa vremelnică a discernământului;
c) lipsa încuviinţării sau a autorizării necesare a căsătoriei minorului.
4. Căsătoria putativă reprezintă:
a) căsătoria încheiată cu alt scop decât acela de a întemeia o familie;
b) căsătoria încheiată cu nerespectarea condiţiilor de validitate, în cazul în care cel puţin unul
dintre soţi a fost de bună-credinţă;
c) căsătoria nulă sau anulată, dar la încheierea căreia ambii soţi au fost de bună-credinţă.
5. Referitor la efectele căsătoriei putative:
a) asupra raporturilor patrimoniale dintre foştii soţi, acestea sunt supuse dispoziţiilor
referitoare la divorţ;
b) asupra raporturilor nepatrimoniale, ambii soţi vor avea situaţia de soţi dintr-o căsătorie
valabilă, dar desfăcută prin divorţ;
c) soţul minor de bună-credinţă la încheierea căsătoriei va păstra capacitatea deplină de
exerciţiu şi după constatarea nulităţii sau anulării căsătoriei.

27
 Modulul IV.
EFECTELE CASATORIEI

Unitatea de învăţare:
1. Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre soţi şi la capacitatea de
exerciţiu;
2. Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi – aspecte generale.
3. Conventia matrimoniala.

Timp alocat: : 1 h

Bibliografie:
1. Oana Ghita, Roxana Gabriela Albastroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012.
2. Marieta Avram, Drept civil. Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013.
3. Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

 prezentaţi efectele căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre soţi
 prezentaţi efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu;
 definiti regimul matrimonial;
 determinati aspectele generale privitoare la conventia matrimoniala.

1. Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre soţi şi la

capacitatea de exerciţiu
Normele ce privesc efectele căsătoriei reglementează parţial relaţiile personale dintre soţi,
care dobândesc astfel un caracter juridic, majoritatea raporturilor de acest gen având mai degrabă
un caracter moral. Articolul 307 C.Civ. prevede că relaţiilor de familie li se aplică dispoziţiile
Carţii a II-a, Titlul II, Capitolul V „Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor”, indiferent de
regimul matrimonial ales. O reglementare riguroasă a raporturilor personale dintre soţi ar constitui
o ingerinţă neavenită a legiuitorului în relaţiile de familie.
În relaţiile ce se nasc în timpul căsătoriei este consacrat principiul egalităţii dintre soţi, ca o
aplicare a principiul egalităţii sexelor prevăzut în art. 48 alin. (1) din Constituţie şi constă în aceea
că soţii hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte căsătoria (art. 308 NCC).
Efectele generale ale căsătoriei sunt guvernate de legea reşedinţei obişnuite comune a soţilor,
iar în lipsă, de legea cetăţeniei comune a acestora ori de legea statului pe teritoriul căruia a fost
celebrată căsătoria, dacă nu există o cetăţenie comună [art. 2589 alin. (1) NCC].
Obligaţia de respect şi sprijin moral - art. 309 C.Civ. - este o consecinţă a prieteniei şi
afecţiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie. Obligaţia are un caracter juridic, fiind
dublată şi de prevederile legii penale, care sancţionează fapta celui care are obligaţia legală de
întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la aceasta, de a-l părăsi, alunga sau lăsa fără ajutor, expunându-l

28
la suferinţe fizice sau morale. Sprijinul moral poate consta într-o susţinere reciprocă a soţilor în
proiectele profesionale, îngrijirea atentă a soţului suferind sau o stimulare pentru ca soţul sau soţia
să se poată afirma pe diferite planuri.
Obligaţia de fidelitate - art. 309 C.Civ. - rezultă implicit din principiul monogamiei. Codul
Civil se referă şi la unele consecinţe ale acestei obligaţii. Prezumţia de paternitate se întemeiază pe
obligaţia de fidelitate a soţilor, potrivit căreia soţul mamei este tatăl copilului născut de aceasta.
Anterior intrării în vigoare a noului Cod Civil, această obligaţie exista pentru femeie, iar în virtutea
principiului egalităţii între sexe, ea exista şi pentru bărbat. După dezincriminarea penală a
infracţiunii de adulter, încălcarea obligaţiei de fidelitate poate constitui un motiv de divorţ.
Obligaţia de coabitare. Finalitatea relaţiilor dintre soţi impune obligaţia de a locui
împreună. Această îndatorire rezultă din regula emisă în dispoziţiile art. 309 alin. (2) NCC, pentru
ca în finalul acestui articol să fie prevăzut că pentru motive temeinice, soţii pot hotărî să locuiască
separat. Refuzul unuia dintre soţi de a avea un domiciliu comun în lipsa unor motive temeinice
poate constitui motiv de divorţ. Există şi situaţii de excepţie, când sunt posibile domicilii separate
ale soţilor. De exemplu: când numai unul dintre soţi îşi schimbă locul de muncă într-o altă
localitate şi acolo încheie un contract de închiriere pentru o altă locuinţă.
Un soţ va putea cere evacuarea celuilalt soţ pentru comportarea abuzivă. Există însă
posibilitatea evacuării soţului turbulent dacă sănătatea celuilalt soţ este în pericol, nu are unde
locui sau locuinţa nu poate fi împărţită provizoriu. Astfel, în timpul divorţului pot fi luate măsuri
provizorii privind locuinţa comună.
Obligaţia conjugală rezultă implicit din obligaţia de coabitare, nefiind reglementată expres.
Obligaţia subzistă şi în situaţia în care soţii locuiesc separat, fiind o obligaţie distinctă de aceea
privind locuinţa comună. Nerespectarea acestei obligaţii de către unul dintre soţi poate constitui
motiv de divorţ. Conţinutul acestei obligaţii constă în îndatorirea soţilor de a avea relaţii intime
împreună.
Numele soţilor. Odată cu declaraţia de căsătorie, soţii stabilesc şi numele pe care urmează
să-l poarte în timpul căsătoriei. Articolul 282 NCC conferă soţilor următoarele posibilităţi:
a) să-şi păstreze fiecare numele avut dinainte de căsătorie;
b) să-şi aleagă, de comun acord, un nume comun al unuia sau altuia dintre ei, situaţie în
care se va schimba numai numele unuia dintre soţi;
c) să-şi aleagă ca nume comun numele lor reunite, situaţie în care se vor schimba numele
ambilor soţi;
d) un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele
lor reunite.
Opţiunea soţilor va fi făcută fie în cuprinsul declaraţiei de căsătorie, fie ulterior, dar nu mai
târziu de momentul încheierii căsătoriei, printr-un înscris separat care se va ataşa la declaraţia de
căsătorie.
Dacă viitorii soţi nu s-au pronunţat în niciun fel, până la momentul încheierii căsătoriei, cu
privire la numele pe care îl vor purta, se prezumă că fiecare rămâne la numele avut până atunci.
În cazul în care soţii au hotărât să poarte în timpul căsătoriei un nume comun pe care l-au
declarat ofiţerului de stare civilă, niciunul dintre ei nu va putea cere schimbarea acestui nume pe
cale administrativă decât cu consimţământul celuilalt soţ [art. 311 alin. (2) NCC].
Secretul corespondenţei. Niciunul dintre soţi nu va fi îndreptăţit, în temeiul respectării
obligaţiilor de mai sus, să exercite un control de orice natură asupra corespondenţei şi relaţiilor
sociale ale celuilalt soţ (art. 310 NCC).
Niciunul dintre soţi nu va avea nevoie de consimţământul celuilalt soţ în alegerea profesiei,
nefiind exclusă însă posibilitatea consultării soţilor în legătură cu aceasta.
În temeiul principiului egalităţii soţilor, fiecare dintre ei îşi poate dezvolta relaţiile umane,
încheierea căsătoriei neducând la dispariţia unuia sau a ambilor soţi din viaţa profesională.

29
 Căsătoria reprezintă însă o „limitare a libertăţii individuale” sub aspectul comportamentului
soţilor. Spre exemplu, practicarea unor hobby-uri sau a unor activităţi de o moralitate îndoielnică,
ce ar presupune absenţa repetată de acasă, poate constitui motiv de divorţ.
Cetăţenia nu se dobândeşte şi nu se pierde prin căsătorie; cu alte cuvinte, căsătoria, prin ea
însăşi, nu va avea efecte cu privire la cetăţenia soţilor.

2. Efectele căsătoriei cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi

Definitie: Prin regim matrimonial înţelegem totalitatea normelor juridice care reglementează
relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi pe cele dintre soţi şi terţi privind bunurile comune.
Dacă până în prezent dreptul familiei cunoştea o reglementare distinctă, după intrarea în
vigoare a noului Cod Civil, în contextul aplicării principiului unificării normelor legislative, care
guvernează raporturile de drept privat, sunt reintroduse şi reglementările privind dreptul familiei,
care în mod tradiţional constituie o parte a dreptului civil, iar nu o ramură distinctă de drept.
Reformarea regimului matrimonial din România constituie una dintre cele mai importante
modificări adusă prin noul Cod Civil. Regulile referitoare la singura posibilitate existentă
anterior, în Codul familiei, regimul comunităţii legale de bunuri, fără posibilitate de derogare, cu
partajarea în părţi egale a bunurilor comune la data încetării comunităţii de bunuri, erau reguli ce
nu mai corespundeau unei societăţi în care acumularea personală de bunuri devine deziderat social.
Clasificare:
a) După izvorul lor, regimurile matrimoniale sunt:
– legale;
– convenţionale. Se numeşte convenţie matrimonială actul juridic, încheiat fie înainte de
celebrarea căsătoriei, prin care viitorii soţi stabilesc regimul matrimonial căruia i se vor supune, fie
în timpul căsătoriei, prin care soţii modifică ori înlocuiesc regimul matrimonial.
b) După structura lor sunt:
– de comunitate;
– universale sau parţiale de bunuri;
– de separaţie (regimul separaţiei de bunuri şi regimul dotal);
– regimuri matrimoniale eclectice, care îmbină separaţia de bunuri în timpul căsătoriei, cu
principiul comunităţii de bunuri ce se manifestă la desfacerea acesteia.
c) După cum se pot sau nu modifica în timpul căsătoriei:
– regimuri mutabile;
– regimuri imutabile.

3. Convenţia matrimonială
Reglementare: art. 329-338, dar şi art. 366-369 C.Civ.
Definitie : actul juridic prin care viitorii soţi sau soţii, uzând de libertatea conferită de
legiuitor, îşi stabilesc, prin acordul lor, regimul matrimonial propriu sau îşi modifică, în timpul
căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit. Această noţiune desemnează acea
convenţie prin care viitorii soţi stabilesc regimul convenţional căruia se supun.
În doctrină convenţia matrimonială a fost definită ca fiind actul juridic prin care părţile îşi
reglementează raporturile patrimoniale esenţiale care se vor desfăşura între ei în timpul căsătoriei.
Din punct de vedere terminologic, există o diversitate de expresii pentru a desemna această
noţiune: convenţie matrimonială, contract matrimonial, acord prenupţial, contract de căsătorie
sau convenţie de căsătorie.
Potrivit art. 312 C.Civ., viitorii soţi vor putea alege ca regim matrimonial: a) comunitatea
legală, b) separaţia de bunuri sau c) comunitatea convenţională.
Viitorii soţi vor putea stabili de comun acord, înainte de încheierea căsătoriei, regimul juridic
aplicabil bunurilor dobândite de ei după încheierea mariajului.

30
 Cu toate acestea, indiferent de regimul matrimonial aplicabil, soţii sunt obligaţi să contribuie,
în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a
prevăzut altfel. Orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar
unuia dintre soţi este considerată nescrisă, deoarece este firesc ca fiecare din soţi să participe, în
funcţie de veniturile sale, la bunul mers al căsătoriei, astfel că art. 326 prevede că munca oricăruia
dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile
căsătoriei.
Alegerea regimului aplicabil va trebui consemnată într-un înscris denumit „Convenţie
matrimonială” care va fi autentificat de Notarul Public având consimţământul tuturor părţilor,
exprimat de acestea fie personal, fie printr-un mandatar împuternicit să facă acest lucru prin
procură specială şi autentică, având un conţinut predeterminat, sub sancţiunea nulităţii absolute
prevăzută de dispoziţiile art. 330 C.Civ. Convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie
produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei, iar Convenţia încheiată în timpul căsătoriei
produce efecte de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei.
Publicitatea
Convenţia matrimonială încheiată va fi înscrisă în Registrul Naţional Notarial al Regimurilor
Matrimoniale (RNNRM), ţinut în format electronic potrivit legii, fie de către Notarul Public, fie de
către părţile contractante (soţii înşişi).
Înscrierea convenţiei matrimoniale în RNNRM asigură posibilitatea cunoaşterii de către
oricine a regimului matrimonial ales de soţi. De aceea orice persoană, fără a fi obligată să justifice
un interes, va putea cerceta RNNRM şi va putea solicita eliberarea unor extrase certificate,
neîndeplinirea formalităţilor de publicitate făcând ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de
bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale. În cazul în care
convenţia matrimonială nu a fost înscrisă în RNNRM, aceasta va fi inopozabilă terţilor. În schimb,
în cazul în care este lovită de nulitate, între soţi se va aplica regimul comunităţii legale, iar potrivit
dispoziţiilor art. 338 C.Civ. drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă nu vor fi afectate.
De menţionat este faptul că, potrivit art. 369 C.Civ., regimul matrimonial, odată ales, poate fi
modificat sau înlocuit de soţi cu un alt regim matrimonial numai după trecerea a cel puţin un an de
la data încheierii căsătoriei.
După trecerea termenului de 1 an, modificarea sau înlocuirea unei convenţii matrimoniale cu
alta se va putea face de către soţi ori de câte ori aceştia o doresc, cu respectarea condiţiilor cu
privire la încheierea şi publicitatea noii convenţii matrimoniale, referitoare la înscrierea actului în
RNNRM, în registrul de stare civilă sau în alte registre de publicitate (cartea funciară, registrul
comerţului etc.).
Astfel, creditorii care se consideră prejudiciaţi pot introduce acţiune pauliană în termen de un
an de la înscriere, sau, după caz, de când au luat cunoştinţă de aceste împrejurări pe altă cale,
acesta fiind un termen de decădere şi nu de prescripţie. Mai mult creditorii pot invoca oricând, pe
cale de excepţie, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcut în frauda
intereselor lor.

Test de autoevaluare:
1. Care sunt efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu ? – 2 puncte
2. Ce efecte produce incheierea casatoriei asupra numelui sotilor ? – 2 puncte
3. Clasificati regimurile matrimoniale in functie de structura lor. – 2 puncte
4. Definiti regimul matrimonial ? – 2 puncte
5. Care sunt modalitatile de a asigura publicitatea conventiei matrimoniale? – 2 puncte

Speţe:1. In august 2006, X si Y se casatoresc. In ianuarie 2012, cei doi soti doresc sa
incheie o conventie matrimoniala prin care apartamentul cu 4 camere-bun propriu al sotiei-sa

31
devina bun comun. Mai doresc sa se prevada ca datoria rezultata dintr-un credit bancar din
februarie 2005 pentru achizitionarea unor produse cosmetice sa devina datorie comuna. Cei doi se
prezinta la notar pentru a autentifica conventia. Va autentifica notarul conventia?
Raspuns: Da, poate fi modificat regimul matrimonial, fiind adoptat regimul comunitatii
conventionale. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 366 din Noul Cod civil, regimul comunităţii
convenţionale este definit ca normă derogatorie de la regimul comunităţii legale, potrivit acordului
dintre părţi.
2. Prin actiunea înregistrata la data de 08.01.2009 pe rolul Judecatoriei sectorului 6
Bucuresti, reclamantul M.B.A. a chemat în judecata pe pârâta M.C., solicitând instantei
pronuntarea unei sentinte prin care sa se dispuna desfacerea casatoriei partilor din culpa comuna si
revenirea pârâtei la numele purtat anterior casatoriei.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a învederat ca este de acord cu desfacerea
casatoriei, dar solicita instantei încuviintarea de a-si pastra numele dobândit prin casatorie.
În motivarea acestei cereri, pârâta a sustinut ca este angajata cu contract de munca pe durata
nedeterminata si figureaza în fisa specimenelor de semnatura în relatia dintre institutia în care
lucreaza si alte institutii ale statului, existând motive temeinice ce justifica pastrarea numelui
dobândit prin casatorie, chiar si în situatia în care pârâtul nu ar fi de acord.
Prin sentinta data instanta a admis, în parte, actiunea reclamantului, a dispus desfacerea
casatoriei partilor prin acord si revenirea la numele avut de pârâta inainte de casatorie. Motivati
sentinta si indicati temeiul juridic.

Grile:
1. Numele de familie pe care îl vor purta soţii în timpul căsătoriei poate fi:
a) numele oricăruia dintre ei ori numele lor reunite;
b) un nume oarecare ales de comun acord de viitorii soţi;
c) un soţ poate să-şi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor
reunite.
2. Potrivit dispozitiilor C. Civ., principiul independenţei soţilor este concretizat prin:
a) posibilitatea de a cenzura corespondenţa;
b) posibilitatea de a dispune liber de opţiunea profesională;
c) posibilitatea de a întreţine relaţii sociale nealterate de calitatea de soţ.
3. Nulitatea convenţiei matrimoniale:
a) atrage aplicarea între soţi a regimului matrimonial primar;
b) atrage aplicarea între soţi a regimului matrimonial al comunităţii legale, fără a aduce
atingere drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă;
c) nu îşi produce efecte asupra regimului matrimonial în genere, ci doar sancţionează
clauzele prevăzute în convenţie.
4. Publicitatea convenţiei matrimoniale se realizează prin:
a) afişarea unei copii de pe actul de căsătorie alături de un exemplar al convenţiei, la sediul
de stare civilă unde a avut loc oficierea căsătoriei;
b) înscrierea în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale;
c) menţiunea ce se face pe actul de căsătorie referitor la convenţie.
5. Convenţia matrimonială încheiată de minorul cu vârsta legală pentru căsătorie:
a) este validă dacă a fost încheiată cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi autorizarea instanţei
de tutelă;
b) poate fi anulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei;
c) nu poate fi anulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei.

32
 Modulul V.
REGIMURI MATRIMONIALE: REGIMUL MATRIMONIAL PRIMAR

Unitatea de învăţare:
1. Locuinţa de familie
2. Cheltuielile casatoriei
3. Independența soților în relațiile conjugale
4. Relațiile conjugale în „perioada de criză”

Timp alocat: : 1 h

Bibliografie:
5. Oana Ghita, Roxana Gabriela Albastroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012.
6. Marieta Avram, Drept civil. Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013.
7. Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

 Definiţi locuinta de familie;
 Definiti cheltuielile casatoriei;
 Determinati elementele care atesta independența soților în relațiile conjugale;
 In ce conditii se poate recurge la reprezentarea prin mandat judiciar.

1. Locuinţa de familie
Potrivit art. 309 alin. (2) C.Civ., soţii au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive
temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat.
Obligaţia soţilor de a locui împreună este expres reglementată şi de art. 215 alin. (1) şi (2) C.
civ. fr., în sensul că soţii se obligă reciproc la o comunitate de viaţă, iar reşedinţa familiei este
locuinţa pe care au ales-o de comun acord.
Observăm astfel că legea instituie obligaţia soţilor de a locui împreună, şi nu pe aceea de a
avea un domiciliu comun. Astfel, în condiţiile în care soţii deţin mai multe imobile, intră sub
incidenţa regimului matrimonial primar numai locuinţa care prin destinaţia ei îndeplineşte funcţia
de locuinţă a familiei. În situaţia normală, locuinţa familiei este aceea în care locuiesc soţii şi copiii
lor.
Dacă soţii sunt separaţi în fapt sau au locuinţe separate, atunci îndeplineşte acest rol imobilul
în care locuiesc unul dintre soţi şi copiii soţilor.
Potrivit art. 321 C.Civ.: locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă,
locuinţa soţului la care se află copiii. Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciară, în

33
condiţiile legii, a unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului,
condiţie ce a fost prevăzută de legiuitor pentru opozabilitatea faţă de terţi.
În cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un
drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este
încheiat înainte de căsătorie.
Se observă astfel că textul instituie o normă de drept ce ţine de regimul primar imperativ,
nefiind posibilă încheierea unei convenţii contrare prin care soţii să stipuleze faptul că numai unul
dintre ei va avea drepturi locative.
Potrivit art. 324, la desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către
ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre
soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea
căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.
Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt
soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuinţă, cu excepţia
cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri
comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit
beneficiul contractului de închiriere.
Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului şi produce
efecte faţă de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.
În temeiul art. 322 alin. (1) C.Civ., niciunul dintre soţi, chiar dacă este proprietar exclusiv,
nu poate dispune fără consimţământul scris al celuilalt soţ de drepturile asupra locuinţei familiei
şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia.
De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau decorează
locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt soţ. În cazul
în care consimţământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soţ poate să sesizeze instanţa de
tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.
Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen
de un an de la data la care a luat cunoştinţă despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data
încetării regimului matrimonial.
În lipsa notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul care nu şi-a dat consimţământul nu
poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care
terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei.
După cum se observă, legiuitorul a instituit un regim juridic special al locuinţei familiei, ce
presupune o limitare a dreptului de proprietate al unuia dintre soţi, în sensul că nu poate dispune
singur prin acte juridice de locuinţa familiei, chiar dacă bunul îi aparţine în totalitate, fiind bunul
său propriu.
Totodată, această limitare nu trebuie înţeleasă în mod absolut, întrucât locuinţa familiei nu
devine un bun inalienabil, scos din circuitul civil, protecţia juridică fiind asigurată doar prin cerinţa
consimţământului expres al ambilor soţi.

2. Cheltuielile casatoriei
Articolul 325 Cod civil reglementează obligația de sprijin material reciproc. Astfel,
stabilește că, dacă nu s-a prevăzut altfel prin convenţie matrimonială, cheltuielile căsătoriei vor fi
suportate de către soţi în funcţie de posibilităţile fiecăruia, fiind sancționată cu nulitatea orice
convenţie prin care se atribuie suportarea integrală a cheltuielilor de unul dintre soţi.
Aşa cum este normal cheltuielile căsătoriei privesc soţii, acestea nefiind aplicabile
cuplurilor ce trăiesc în concubinaj și nici în cazul căsătoriei simulate. Trebuie admis că aceste
cheltuieli nu încetează nici în cazul separaţiei în fapt, deşi au existat autori care au militat pentru
soluţia contrară întrucât au considerat cheltuielile căsătoriei ca fiind legate de convieţuirea soţilor.

34
 Pentru o mai bună imagine de ansamblu asupra obligațiilor, în genere, din cadrul familiei,
considerăm necesar a fi făcută diferența între cheltuielile căsătoriei și obligația de gospodărire (în
dreptul francez, obligații menajere). Acestea din urma cuprind cheltuielile strict necesare
menajului, precum şi cele necesare întreţinerii şi educaţiei copiilor, în timp ce în categoria
cheltuielilor căsătoriei pot fi introduse şi primele de asigurare a locuinţei, cheltuielile cu
întreţinerea și amenajarea acesteia şi chiar cheltuieli pentru întreţinerea unei reşedinţe secundare cu
condiţia ca acestea să nu depăşească nivelul de trai al familiei, cu alte cuinte, să nu fie exagerate în
comparaţie cu posibilităţile reale de existenţă ale familiei în cauză.
Se impune a se face diferenţa şi între cheltuielile căsătoriei şi obligaţia morală de
întreţinere între soţi. Aceasta din urmă, reglementată atât în Codul familiei în art. 86 cât și în Noul
Cod civil, conferă soțului aflat în nevoie – neavând putința unui câștig, din cauza incapacitãții de a
munci – dreptul la întreținere din partea celuilalt soț.
Stabilirea cotelor de contribuţie la aceste cheltuieli se poate face în convenţia matrimonială,
legea lăsând la latitudinea părţilor stabilirea proporţiilor, însă interzice categoric clauzele ce ar
putea dispensa pe vreunul din soţi de această obligaţie (art. 325 alin. 3 NCC). În cazul în care soţii
nu se înţeleg în ceea ce priveşte cota de contribuţie, judecătorul este cel care stabileşte aceste
obligaţii, la cererea unuia dintre soţi, avându-se în vedere realităţile zilnice și rata inflației. În
dreptul francez, jurisprudenţa a statuat că poate fi menţinută suma fixată iniţial pentru soţul ce cu
rea credinţă s-a pus în imposibilitatea de a achita cheltuielile căsătoriei, tocmai în vederea limitării
posibilităților de sustragere a soților de la îndeplinirea obligațiilor ce le incumbă.
Modalităţile de contribuire ale fiecăruia dintre soţi sunt determinate de felul în care îşi
gestionează propriile resurse, fiecare dintre ei putând plătii printr-o sumă de bani cota parte din
remuneraţia lunară, capitalul acestora, punerea la dispoziţie a unei locuinţe sau orice întreprindere
a unuia dintre soţi în vederea acoperirii nevoilor căsătoriei. Deasemenea, art. 326 Noul Cod civil –
ca dealtfel și vechile reglementări regăsite la nivelul Codului familiei – dispune că munca oricăruia
dintre soţi în gospodărie și pentru creşterea copiilor, reprezintă, în acest sens, o contribuţie la
cheltuielile căsătoriei. Observăm că, pentru o mai bună aplicare a principiului egalității în drepturi,
legiutorul a modificat sintagma “munca femeii în gospodărie” cu “munca oricăruia dintre soți în
gospodărie”.
De asemenea, participarea efectivă a unuia dintre soți la activitatea profesională a celuilalt
soţ îi conferă primului dreptul de a obţine o compensaţie, dacă participarea sa a depăşit limitele
obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei. Jurisprudența
franceză s-a dovedit unitară în acest sens, de-a lungul timpului. Astfel, stăruința instanțelor în
această materie se regăsește și în bine cunoscuta hotărâre luată în cazul Yvonnei Printemps ce
avea ca obiect plata indemnizației pe care aceasta trebuia să o primească după rolul deținut în
piesele lui Sacha Guitry, în urma divorțului lor.
În ceea ce priveşte nerespectarea obligaţiilor de sprijin material, Noul Cod civil nu
reglementează o anume sancţiune în cazul neîndeplinirii acestora. În dreptul francez, art. 214 alin.
2 C.civ. dispune că „dacă unul dintre soţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile, poate fi constrâns în forma
prevăzută de Codul de Procedura Civila”. Legea din 2 ianuarie 1973 referitoare la plata pensiei
alimentare este aplicabilă și în acest caz, fiind permisă astfel soţului petent obţinerea plăţii direct
de la debitorul consortului, de îndată ce decizia dată în instanţă devine executorie, şi fără a mai fi
nevoie de o somaţie.

3. Independența soților în relațiile conjugale

Această autonomie a soților poate fi văzută ca o finalitate a unor presiuni sociale, pe o
lungă perioadă de timp, devenite din ce în ce mai puternice, până la momentul în care legea a
trebuit să se conformeze acestor realități sociale: dorința femeilor de a avea drepturi egale cu
bărbatul în cadrul căsătoriei, dispariția ierarhiei existente la nivel de cuplu, aspirația noilor
generații către alte tipuri de uniune în afara căsătoriei, cu alte cuvinte concurența pe care
concubinajul o face uniunilor maritale.

35
 S-a arătat în literatura de specialitate că, pe măsură ce statul intervine cu scopul de a întări
securitatea individului, asistăm la o disoluţie a grupului familial, ceea ce nu este întrutotul
adevărat, deoarece, în societăţile moderne statele asigură o considerabilă libertate a individului în
privinţa relaţiei de familie, fapt relevat şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
care a lăsat statelor membre o mai mare libertate în reglementarea relaţiilor de familie.
Întrucât independență înseamnă în primul rând autonomie financiară, legea proclamă
libertatea profesională a soților; deasemenea, independența cere recunoașterea deplinei capacități a
femeii căsătorite, iar legea asigură, în acest sens, egalitatea femeii cu bărbatul și în cadrul
căsătoriei.
După cum observăm, legiuitorul a înțeles, de-a lungul timpului, să reglementeze o
liberalizare a raporturilor de familie, atât în planul relațiilor patrimoniale, cât și în cel al relațiilor
personale.
Autonomia soților în cadrul relaţiilor patrimoniale:
 În materie bancară
Această libertate de acţionare a soţilor în materie bancară este dată de art. 317 Noul Cod
civil care în alin. 1 spune că „dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să încheie orice
acte juridice cu celalalt soţ sau cu terţe persoane”. Alin. 2 reglementează strict această autonomie
în materie bancară: „fiecare soţ poate să facă singur, fără consimţământul celuilalt, depozite
bancare, precum și orice alte operaţiuni în legătură cu acestea”. Poate fi depozitar orice agent
autorizat în acest sens: bănci, Casa de Economii și Consemnaţiuni, etc.
În dreptul francez, articolul 221 C. civ. sunt prevăzute expres anumite tipuri de conturi, pe
lângă cele personale, fiind posibilă deschiderea unui cont, sau crearea unui depozit ce are mai
mulţi titulari însă unul dintre aceştia trebuie să fie unul dintre soţi. Dat fiind faptul că în Noul Cod
civil nu se specifică tipul de operațiune în materie bancară, vom admite că legiuitorul a considerat
că sunt permise orice operaţiuni bancare sau bursiere de depunere și gestionare. În raport cu
societatea bancară, soţul titular al contului are, chiar și după desfacerea sau încetarea căsătoriei,
dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărârea judecătorească executorie nu s-a
decis altfel.
În ceea ce priveşte relaţiile cu terţii, singurii terţi implicaţi în aceste raporturi sunt
depozitarii, aceștia neavând dreptul de a cere explicaţii soţului deponent în legătură cu sursa
depozitului, regimul matrimonial existent între soţi, relaţiile de fapt existente între aceştia,
existenţa sau nu a copiilor minori etc. Independenţa patrimonială a soţilor în cadrul raporturilor
patrimoniale în materie bancară este limitată de reglementările articolului 318 NCC care determină
dreptul instanței de a-l obliga pe unul dintre soți, la cererea celuilalt, sau pe orice terț, să furnizeze
informații cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale. Evident, terţii pot refuza furnizarea
informaţiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului
profesional.
 În materie mobiliară
În cadrul reglementărilor de la nivelul Noului Cod civil se renunță la prezumția mandatului
tacit reciproc, recunoscându-se fiecărui soț dreptul de a folosi un bun comun, de a face acte de
conservare, de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și de a încheia
acte de dobândire de astfel de bunuri, fără consimțământul expres al celuilalt soț. Limitările aduse
în acest sens și reglementate în art. 345 NCC privesc, pe de o parte, actele de folosință care implică
schimbarea destinației bunului comun, acte pentru care este necesar consimțământul ambilor soți
și, pe de altă parte, după cum deja am văzut într-o secțiune anterioară, bunurile mobile din locuinţa
de familie şi evident, bunurile mobile aparţinând celuilalt soţ. Întâlnim reglementat expres dreptul
unui soț de a încheia singur acte de dobândire de bunuri comune, acte cu privire la care în prezent
există în doctrină cotroverse privind valabilitatea lor. Astfel, oricare dintre soţi poate dispune
singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii,
anumitor formalităţi de publicitate.

36
 În noua reglementare legiuitorul manifestă o preocupare deosebită pentru a proteja
interesele terților cu care se încheie astfel de acte, care nu necesită consimțământul ambilor soți.
Pentru că soluția propusă nu impune nici măcar la nivel de prezumție existența consimțământului
ambilor soți, soțul care nu a participat la încheierea unor astfel de acte, în măsura în care este
prejudiciat în interesele sale, va putea pretinde daune interese de la celălalt soț, fără a fi afectate în
vreun fel drepturile dobândite de terți ( art. 345, alin. 3 NCC).
Beneficiul acestei prezumţii este subordonat bunei credinţe a terţului. Pe cale de
interpretare, dacă terțul a cunoscut că prin actul încheiat este prejudiciat interesul celuilalt soț, va
putea cere desființarea actului, contestând chiar dreptul dobândit de terți. Problema este destul de
delicată întrucât, practic, este destul de dificil de dovedit că terțul contractant a cunoscut că prin
actul încheiat afectează interesele celuilalt soț, culpa sa fiind tot mai greu de rețiunt în condițiile în
care prin lege pentru actul în cauză nici nu este necesar consimțământul soțului prejudiciat. Totuși,
dacă reaua credinţă a terţului este dovedită, soţul necontractant beneficiază de toate acţiunile
dreptului comun: acţiunea în anularea actului, acţiunea în revendicarea bunului al cărui unic
proprietar este, sau a bunului comun, acţiunea în responsabilitatea terţului dacă i s-a cauzat un
prejudiciu.
Între soţi validitatea actului încheiat in aceste condiţii este supusă regulilor regimului
matrimonial adoptat.
Referitor la condiţiile obiective ale acestui articol, doctrina franceză a cunoscut mai multe
polemici în încercarea de a disocia sau nu între bunurile mobile corporale şi cele incorporale. De
altfel, şi în ceea ce prieşte felul actelor încheiate au existat două teze generate de jurisprudenţă
neunitară în această materie: în cazul actelor cu titlu oneros nu a existat nicio divergenţa de opinie,
fiind incluse toate aceste acte, însă în cazul celor cu titlu gratuit s-au desprins două păreri: o primă
teză restrictivă exclude aceste acte cu titlu gratuit din cadrul actelor permise, deoarece se consideră
că donaţiile sunt mult prea îndepărtate ca specie de gestiunea curentă, neavându-şi, în concluzie,
locul nici în gestiunea soţilor, iar în cea de-a doua teză, extensivă, se consideră că nu trebuie
disociat între aceste acte întrucât nici legiuitorul nu a făcut-o în textul de lege.
În dreptul nostru, Noul Cod civil, extinde interdicția instituită prin vechiul Cod al familiei
privind încheierea de acte juridice civile în temeiul mandatului tacit reciproc, la toate actele de
dispoziție privind bunurile comune, fără a mai face deosebire după cum acestea sunt mobile sau
imobile, pentru toate actele de dispoziție privind bunurile comune fiind necesar acordul ambilor
soți. Cu toate acestea se instituie și aici o derogare, prin care este permis unui soț să dispună singur
de bunuri mobile comune, dar numai în următoarele condiții : actul de dispoziție să privească un
bun comun mobil; să fie un act de dispoziție cu titlu oneros; bunurile în cauză să nu fie supuse unei
formalități de pubilicitate prevăzute de lege.
În cazul în care printr-un astfel de act, sunt prejudiciate interesele celuilalt soț, acesta nu va
putea pretinde decât daune interese de la celalat soț, fără a prejudicia interesele terțului dobânditor.
Aparent această derogare este menită să faciliteze derularea raporturilor juridice privind bunurile
comune ale soților, iar faptul că ea se limitează numai la bunuri mobile care nu sunt supuse vreunei
formalități de publicitate, precum și faptul că pot fi încheiate numai acte de dispoziție cu titlu
oneros, conferă deplină securitate drepturilor soților asupra bunurilor comune.

4. Relațiile conjugale în „perioada de criză”

Pe lângă mandatul convenţional prevăzut de art. 329, prin care se prevede că un soţ poate să
dea mandat celuilalt soţ să-l reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit
regimului matrimonial, Noul Cod Civil are în vedere anumite situaţii de criză a familiei, fiind
reglementate în cadrul regimului primar o serie de norme speciale având ca scop protecţia
acesteia. În acest sens sunt prezente art. 330 referitor la mandatul judiciar şi art. 331 referitor la
măsurile urgente ce trebuiesc luate în cazul actelor de dispoziţie care pun în pericol grav
interesele familiei.

37
 a. Reprezentarea prin mandat judiciar
Potrivit art. 330 alin. 1 Noul Cod Civil, în cazul în care unul dintre soţi se află în
imposibilitatea de aşi manifesta voinţa, celălalt soţ poate fi abilitat de instanţă pentru al
reprezenta în vederea exercitării drepturilor rezultate din regulile impuse de regimul matrimonial
ales, condiţiile şi extinderea acestei reprezentări fiind stabilite de instanţă în funcţie de fiecare
caz în parte.
Condiţiile reprezentării:
Cauza necesităţii acestei reprezentări este dată de imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa ce se
poate datora bolii fizice sau psihice a soţului pârât. Astfel, pentru soluţionarea acestor litigii sunt
utilizate atât regulile din materia regimurilor matrimoniale cât şi cele ce reglementează
incapacitatea.
În ceea ce priveşte obiectul acestui mandat judiciar, art. 330 nu reglementează strict întinderea
şi limitele reprezentării acestea fiind lăsate în seama judecătorului, legea vorbind doar de
posibilitatea de reprezentare în „exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului
matrimonial”.
În dreptul francez, problema reprezentării este tratată de articolele 217, 219 Cod Civil,
făcându-se distincţie între autorizarea dată de instanţă unuia dintre soţi pentru încheierea unor
acte la care în mod normal era nevoie de consimţământul ambilor, şi reprezentarea unuia dintre
soţi de către consortul său în cazul în care acesta se află în imposibilitatea de a-şi da
consimţământul, sau refuză în mod nejustificat. Spre deosebire de art. 217, în baza căruia unul
dintre soţi poate obţine, în condiţiile arătate, autorizarea de a încheia singur anumite acte
juridice, în baza art. 219 din Codul Civil francez, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitatea
de a-şi manifesta voinţa, celălalt poate fi abilitat în justiţie spre a-l reprezenta, în mod general
sau numai pentru acte particulare, în exercitarea puterilor rezultând din regimul matrimonial,
condiţiile şi întinderea acestor puteri fiind vizate de judecător. Astfel, se dă naştere la o polemică
în cadrul doctrinei fiind avansate două teze în ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a art. 219;
într-una din teze se susţine că acest articol trebuie rezervat cazului în care soţul petent se referă
la un act ce priveşte numai bunurile proprii sau personale ale consortului, în timp ce cea de a
doua teză susţine aplicarea acestui articol întocmai ca şi în situaţiile prevăzute de articolul 217.
În această materie jurisprudenţa nu a avut încă ocazia să se pronunţe deoarece toate litigiile au
prevăzut cazuri comune celor două articole.
Efecte:
Alin. 2 al aceluiaşi articol din Noul Cod Civil dispune că mandatul încetează atunci când soţul
reprezentat nu se mai află în situaţia prevazută la alin. 1 sau când este numit un tutore sau, după
caz, un curator. Chiar dacă art. 330 nu menţionează, consortul reprezentat este obligat personal
prin actele încheiate de soţul său, urmând regulile generale din materia mandatului. În acelaşi
timp, soţul reprezentant nu se obligă, el fiind numai ţinut să răspundă de aceste acte la expirarea
delegării de putere.
Cu toate acestea, alin. 3 al aceluiaşi articol din Noul Cod Civil dispune că art. 361 referitor la
actele de înstrăinare şi grevare, precum şi art. 362 privitor la nulitatea relativă sunt aplicabile în
mod corespunzător.
b. Măsurile urgente impuse de art. 331 Cod Civil
În cadrul acestui articol, legiuitorul a prevăzut alte măsuri de protecţie a soţilor împotriva unei
gestiuni dăunătoare intereselor familiei. În acest sens, legea dispune că dacă unul dintre soţi îşi
încalcă în mod grav îndatoririle, punând în pericol interesele familiei, judecătorul poate lua
măsurile urgente care se impun. Astfel, el poate interzice acestui soţ de a încheia, fără
consimţământul consortului său, acte de dispoziţie asupra bunurilor sale proprii sau asupra celor
comune, mobile sau imobile, ăi poate interzice mutarea mobilelor, cu excepţia celor care sunt
destinate uzului personal al soţilor.
Condiţiile intervenţiei judecătoreşti:
Aplicarea articolului în discuţie este supusă unei triple exigenţe, şi anume:

38
 - o nerespectare gravă, de către unul dintre soţi, a obligaţiilor ce-i incumbă;
- aceasta să creeze un pericol;
- pericolul să ameninţe interesele familiei.
În privinţa nerespectării grave a obligaţiilor unuia dintre soţi, legea nu distinge cu privire la
felul acestora, iar în doctrina franceză părerile sunt âmpărţite, pornindu-se de la ideea că în
cadrul regimului primar drepturile personale şi cele pecuniare precum şi îndatoririle morale şi
patrimoniale se întrepătrund adesea. Această nerespectare a obligaţiilor trebuie să creeze un
pericol, dacă nu iminent, cel puţin probabil, pentru interesele familiei.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, judecătorul poate lua „toutes les mesures urgentes” ce
sunt necesare.
În dreptul francez, cel ce ia aceste măsuri este „juge des affaires familiaux”, în cadrul unei
proceduri contencioase. În principiu, art.220-1 reglementează soluţionarea litigiului printr-o
„ordonance de refere” şi numai excepţional printr-o „ordonance sur requete”.
Măsurile luate de judecător:
Aceste măsuri se iau pe o durată determinată , ce nu poate depaşi, nici cu eventuale prelungiri,
2 ani. Hotărârea prin care se iau astfel de măsuri este supusă publicităţii, fiind obligatorie
publicarea acesteia.
Măsurile dispuse de judecător în aceste condiţii nu pot sta la baza unei reorganizări durabile a
raporturilor dintre soţi, ele fiind caracterizate de precaritate şi fiind deasemenea provizorii, aşa
cum deja am văzut.
Prin reforma din 2005 în legislaţia franceză, au fost introduse în materia divorţului anumite
reglementări; astfel este alin. 3 al art. 220-1 referitor la violenţa conjugală ce pune în pericol
consortul sau copiii.
Actele încheiate în violarea unor astfel de măsuri sunt anulabile la cererea soţului reclamant,
dacă sunt încheiate cu un terţ de rea credinţă sau după publicarea hotărârii.
Concluzionând, am putea spune că pe bună dreptate regimul matrimonial primar reprezintă
cadrul legal pe scheletul căruia soţii îşi pot configura regimul matrimonial pe care îl consideră
potrivit felului lor de a convieţui, fără însă, aşa cum am spus de la începutul scurtei noastre
prezentări, a face derogări de la acesta.

Test de autoevaluare:
1. Definiti locuinta de familie. – 2 puncte
2. Ce reprezinta cheltuielile casatoriei?– 2 puncte
3. Care sunt elementele care atesta independenta sotilor in relatiile conjugale ? – 2 puncte
4. In ce constau masurile urgente luate de judecator in temeiul art. 331 C.civ.?– 2 puncte
5. Care sunt conditiile in care se poate recurge la reprezentarea prin mandat judiciar intre
soti ?– 2 puncte

Speţe: 1. La data de 12 septembrie 2013 A.M. a incheiat un contract de locatiune avand ca

obiect apartamentul situat in Deva. In 29 mai 2014 a incheiat casatoria cu A.S. care s-a mutat cu
sotul sau, in apartamentul inchiriat din Deva. La doua luni de la incheierea casatoriei mama lui
A.M. i-a rugat e cei doi sa ii permita sa locuiasca alaturi de ei pentru o perioada de 3 luni. In 2
februarie 2016 s-a nascut A.R., fiica lui A.M. si a lui A.S. Având ca temei un contract de închiriere
a locuinţei încheiat de unul dintre soţi înainte de căsătorie, li se atribuie membrilor familiei
drepturi de locaţiune ? Motivaţi pentru fiecare persoana din speta prezentata.
Raspuns: A.M.are un drept de locatiune intemeiat pe contractual incheiat. A.S. are un drept
de locatiune in temeiul art. 323 alin. (1) C. civ. A.R. are un drept de locatiune in temeiul art. 496
alin. (1) C. civ. Mama lui A.M. dobandeste un drept locative propriu numai in cazul in care este
trecuta in contractual de locatiune, legea neconferind expres rudelor acest drep.

39
2. Prin Încheierea de carte funciară nr. xyz/29.11.2012 a Biroului de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară D a fost admisă cererea Biroului Notarului Public C și, pe cale de consecință, s-a
dispus Notarea în cartea funciară a declaraţiei soţilor A.A. și A.B. în sensul că imobilul
înscris în CF nr. 311487 D proprietate exclusivă a lui A.B., constituie locuinţa familiei.
Determinati efectele juridice pe care le produce aceasta inscriere. Motivati.

Grile:
1. Posibilitatea notării locuinţei de familie în cartea funciară reprezintă:
a) un drept atribuit în exclusivitate soţului proprietar al imobilului;
b) un drept atribuit oricăruia dintre soţi;
c) un drept atribuit în exclusivitate soţului titular al contractului de închiriere a
imobilului.
3. Cheltuielile obişnuite ale căsătoriei presupun:
a) susţinerea cheltuielilor menajului comun;
b) susţinerea cheltuielilor pentru creşterea şi educarea copiilor minori;
c) susţinerea cheltuielilor voluptorii.
3. În funcţie de izvorul lor, regimurile matrimoniale se clasifică în:
a) legale şi convenţionale;
b) de separaţie şi de comunitate;
c) universale şi parţiale.
4. Actele de dispoziţie asupra locuinţei de familie sunt supuse:
a) regulilor cogestiunii soţilor;
b) reglementărilor regimului matrimonial ales de soţi;
c) reglementărilor regimului primar.
5. Regimul matrimonial primar reprezintă:
a) un set de norme juridice aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soţi, precum şi
raporturilor dintre soţi şi terţi, oricare ar fi regimul matrimonial concret;
b) un ansamblu de norme de ordine publică aplicabil imediat;
c) un ansamblu de norme ce organizează independent tot ceea ce înseamnă aspectele
pecuniare ale căsătoriei.

40
 Modulul VI.
REGIMUL COMUNITATII LEGALE

Unitatea de învăţare:
1. Aspecte generale
2. Bunurile proprii ale sotilor
3. Bunurile commune ale sotilor
4. Domeniul de aplicare a comunităţii de bunuri
5. Lichidarea comunităţii de bunuri

Timp alocat: : 1 h

Bibliografie:
1. Oana Ghita, Roxana Gabriela Albastroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012.
2. Marieta Avram, Drept civil. Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013.
3. Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

 definiţi regimul comunitatii de bunuri;
 determinati categoriile de bunuri proprii ale sotilor;
 cunoasteti criteriile de determinare a bunurilor comune;
 cunoasteti modalitatea de lichidare a regimului counitatii de bunuri.

1. Aspecte generale
Constituie regula în materie şi se aplică ori de câte ori soţii nu şi-au stabilit anterior
căsătoriei regimul matrimonial ce urmează să li se aplice sau până la modificarea acestuia la cel
puţin 1 an de la încheierea căsătoriei, prin convenţie matrimonială.
Astfel, încheierea unui convenţii matrimoniale este necesară numai pentru regimul separaţiei
de bunuri sau regimul comunităţii convenţionale.
Indiferent de regimul matrimonial pentru care vor opta, viitorii soţi vor trebui să îl indice
imediat după încheierea căsătoriei, făcându-se în acest sens menţiune pe actul de căsătorie, el
producând efecte în raporturile dintre soţi din ziua încheierii căsătoriei, iar faţă de terţi după
îndeplinirea formalităţilor de publicitate.
Şi în noua reglementare în cadrul regimului comunităţii legale coexistă trei patrimonii:-
patrimoniul propriu al soţului, alcătuit din drepturi şi obligaţii calificate de lege ca fiind proprii; -
patrimoniul propriu al soţiei, de asemenea alcătuit din drepturi şi datorii proprii; - comunitatea
alcătuită dintr-o latură activă (drepturi şi bunuri dobândite în timpul căsătoriei) şi o latură pasivă
(datorii calificate de lege ca fiind datorii comune ale soţilor).

41
 2. Bunurile proprii ale sotilor
Potrivit art. 340 NCC, sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ:
a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care
dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune. În acest caz, spre deosebire de
reglementarea din Codul familiei, s-a instituit condiţia ca dispunătorul să fi prevăzut în mod expres
că bunurile vor fi comune, ceea ce presupune o schimbare în privinţa soluţiilor adoptate până în
prezent.
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui
fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra
semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau
literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral
adus unuia dintre soţi;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul
dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii.
S-a apreciat că dividendele sunt un accesoriu al acţiunii, deci un fruct civil al acesteia, ceea
ce subliniază caracterul injust al excluderii fructelor bunurilor proprii din regimul comunităţii
legale.

3. Bunuri comune ale soţilor

Criterii legale pentru determinarea bunurilor comune
Condiţiile pentru ca unui bun să i se aplice prezumţia prevăzută de art. 339 NCC sunt:
a) bunul să fie dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei;
b) bunul să nu facă parte din categoria de bunuri pe care legea le consideră proprii.
Bunurile dobândite de oricare dintre soţi sunt considerate comune, deoarece legea presupune
că ambii soţi au avut o contribuţie la dobândirea lor. Aceasta poate fi:
– directă – ce constă în munca sau mijloacele băneşti ale ambilor soţi;
– indirectă – prin economisirea unor mijloace comune, cum e cazul muncii depuse de
oricare dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor.
Deoarece comunitatea de bunuri e un efect legal al căsătoriei, bunurile dobândite de oricare
dintre soţi în condiţiile precizate mai sus este comun, chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit
efectiv la această dobândire. Contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune este presupusă de
lege, dar nu este o condiţie pentru considerarea bunurilor ca fiind comune. Însă, de contribuţia
soţilor la dobândirea bunurilor comune se ţine seama la determinarea cotelor ce se cuvin soţilor în
cazul împărţirii bunurilor comune.
În anumite împrejurări, bunurile dobândite de un soţ, deşi în timpul căsătoriei, nu sunt
considerate bunuri comune, ci bunuri proprii, cum ar fi, spre exemplu, bunurile dobândite prin
moştenire legală, bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei sau bunurile
dobândite în temeiul subrogaţiei – atunci când se dobândesc cu valoarea unui bun propriu.

42
 4. Domeniul de aplicare a comunităţii de bunuri
Prezumţia legală de comunitate de bunuri se aplică tuturor categoriilor de bunuri, fără a face
deosebirea după natura lor, sub condiţia ca ele să nu se încadreze în categoria de bunuri pe care
legea le consideră bunuri proprii. Se consideră bun comun orice bun, în sensul de lucru susceptibil
de apropriere juridică, ce poate fi obiect de drept şi obligaţie patrimonială, precum şi drepturile
reale privitoare la bunul respectiv. Prezumţia de comunitate se va aplica atât în cazul în care lucrul
este dobândit ca obiect al unui drept de proprietate, cât şi atunci când constituie obiectul unui drept
de creanţă, indiferent după cum un astfel de drept corespunde unui drept de natură contractuală sau
extracontractuală. În categoria bunurilor comune cuprindem nu numai dobândirea unui drept, ci şi
dobândirea posesiei unui bun.
Soţii pot dobândi în timpul căsătoriei toate bunurile ce pot face obiectul proprietăţii private şi
se află în circuitul civil. Deci, nu pot deveni bunuri comune acelea care nu sunt susceptibile de
apropriere individuală, cum ar fi, spre exemplu, bunurile din proprietatea publică, precum şi alte
bunuri, scoase total sau parţial din circuitul civil.
Potrivit regimului comunităţii legale, soţii au două categorii de bunuri:
a) comune ambilor soţi, bunuri ce constituie regula;
b) proprii fiecăruia dintre ei, excepţia.
Astfel, bunurile proprii ale soţilor au un caracter subsidiar, de excepţie, preponderentă fiind
comunitatea de bunuri instituită de art. 339 NCC.
Soţii vor contribui în raport cu posibilităţile fiecăruia la cheltuielile traiului comun. Munca
depusă de oricare dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor constituie un aport la
sarcinile căsătoriei şi va fi avută în vedere ca o contribuţie indirectă la dobândirea bunurilor
comune, în momentul partajării acestora. Practica judiciară a stabilit că este admisibilă acţiunea
introdusă de către unul dintre soţi pentru obligarea celuilalt soţ de a contribui, proporţional cu
posibilităţile sale, la cheltuielile comune ale căsătoriei.
Împrejurarea că o anumită perioadă de timp soţii au întrerupt convieţuirea, trăind separat în
fapt, nu înlătură caracterul de bunuri comune pentru perioada separaţiei în fapt, deoarece soţii
continuă a fi căsătoriţi. Faptul că ele s-au dobândit prin contribuţia exclusivă a unuia dintre ei pe
perioada separaţiei în fapt va avea relevanţă la stabilirea cotelor de contribuţie asupra bunurilor.
Lipsa de contribuţie a unuia dintre soţi pe o anumită perioadă a căsătoriei la dobândirea
bunurilor comune, nu implică exceptarea bunurilor dobândite în acea perioadă de la regimul
bunurilor comune. Prezumţia comunităţii de bunuri a soţilor se înfăţişează ca un efect legal al
căsătoriei. Rezultă că aplicarea ei nu se face în funcţie de convieţuirea soţilor şi nici de contribuţia
lor la dobândirea bunurilor comune.

5. Lichidarea regimului comunitatii de bunuri

Potrivit noilor reglementări, lichidarea comunităţii de bunuri se face între soţul supravieţuitor
şi moştenitorii soţului decedat, fie prin hotărâre judecătorească, fie prin act autentic notarial. Până
la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa
obligaţiilor. Când comunitatea încetează, obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori
proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.
În condiţiile în care regimul comunităţii de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii
soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părţi ce
revine fiecăruia (art. 356 NCC). În cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile
sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune.
În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei
sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba
contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală.

43
 Noul Cod Civil nu cunoaşte, în caz de partaj, decât o singură aplicare a îmbogăţirii fără just
temei, caz prevăzut de art. 328 NCC. Potrivit acestui text de lege, soţul care, dincolo de obligaţia
de a contribui la cheltuielile casnice, a participat la activitatea profesională a celuilalt soţ, poate
obţine o compensaţie, dar numai în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă.

Test de autoevaluare:
1. Definiti regimul legal al comunitatii de bunuri – 2 puncte
2. Care sunt categoriile de bunuri proprii ale sotilor ? – 2 puncte
3. Care sunt criteriile de determinare a bunurilor comune ? – 2 puncte
4. Determinati domeniul de aplicare a comunitatii de bunuri. – 2 puncte
5. Care este modalitatea de lichidare a regimului comunitatii de bunuri ? – 2 puncte

Speţe: 1. Prin sentinţa civilă nr. 4222/2012, Judecătoria Cluj-Napoca a admis acţiunea
reclamantului P.C. în contradictoriu cu pârâta G.L., având ca obiect partajarea bunurilor comune.
Din probele administrate a rezultat că pârâta a contractat înainte de încheierea căsătoriei un
credit pe termen lung pentru cumpărarea apartamentului în litigiu, achitând un avans de
aproximativ 30% din valoarea imobilului din veniturile proprii.
Instanţa a reţinut că soţii au avut o contribuţie egală la plata ratelor, rezultând o contribuţie la
dobândirea apartametului de 65% pentru pârâta G.L. şi 35% pentru reclamantul P.C.
Instanţa de fond a mai obligat-o pe pârâtă la plata unei sulte reprezentând procentul de 35%
din valoarea de piaţă a bunului.
Prezentati modalitatea de determinare a bunurilor comune în cadrul regimului matrimonial al
comunităţii legale.
Raspuns: Potrivit art. 339 C.Civ. se prezuma a fi bunuri comune bunurile dobândite de
oricare dintre soţi în timpul căsătoriei si care să nu facă parte din categoria de bunuri pe care legea
le consideră proprii.
2. Doamna Popescu vă solicită ajutorul în soluţionarea următoarei situaţii:
La data de 9 martie 2012 a depus la bancă suma de 12.000 lei, sumă pe care o economisise pe o
perioadă îndelungată de timp, din închirierea apartamentului mostenit de la mama sa, in Sinaia.
După o perioadă de neînţelegeri cu soţul său, cu care era căsătorită din data de 30 noiembrie 2011
şi cu care încheiase, de mână, o convenţie matrimonială în care alegeau regimul matrimonial al
comunităţii convenţionale, stabilind ca apartamentul este bun comun, hotărăsc să divorţeze.
Doamna Popsecu nu ştie ce se va întâmpla cu depozitul bancar. Analizaţi modalităţile de
instituire ale regimului matrimonial legal.

Grile:
1. Potrivit regimului comunităţii legale, soţii deţin:
a) bunuri comune ambilor soţi şi bunuri proprii fiecăruia dintre ei;
b) în exclusivitate bunuri comune ale soţilor;
c) bunuri comune stabilite prin convenţie.
2. Bunurile dobândite de oricare dintre soţi în cadrul comunităţii legale sunt:
a) bunuri comune pe cote-părţi;
b) bunuri comune în devălmăşie;
c) bunuri proprii ale soţului care le dobândeşte.
3. Regimul juridic al bunurilor proprii în cadrul comunităţii de bunuri:
a) este dat de obligativitatea de a constitui un inventar al bunurilor mobile;
b) conferă posibilitatea fiecărui soţ de a folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale;

44
 c) conferă posibilitatea fiecărui soţ de a folosi, administra şi dispune liber de bunurile
comune.
4. În cadrul comunităţii legale, reprezintă datorii legale ale soţilor:
a) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale
căsătoriei;
b) obligaţiile de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a bunurilor
aparţinând unui terţ, în măsura sporului comunităţii de bunuri;
c) obligaţiile de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită de către unul dintre soţi a
unor bunuri proprietate publică.
5. În cadrul comunităţii legale, creditorii personali ai soţilor:
a) pot urmări bunurile personale ale soţului debitor;
b) pot urmări bunurile personale ale oricăruia dintre soţi;
c) pot cere împărţirea judiciară a bunurilor, în măsura în care creanţa a rămas neacoperită.

45
 Modulul VII.
REGIMURILE MATRIMONIALE CONVENTIONALE

Unitatea de învăţare:
1. Regimul comunitatii conventionale.
2. Regimul separatiei de bunuri.

Timp alocat: : 1 h

Bibliografie:
1. Oana Ghita, Roxana Gabriela Albastroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012.
2. Marieta Avram, Drept civil. Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013.
3. Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

 definiţi regimul comunitatii conventionale;
 determinati obiectul regimului comunitatii conventionale;
 cunoasteti modalitatea de lichidare, respectiv incetare a regimului comunitatii
conventionale;
 definiti regimul separatiei de bunuri;
 cunoasteti modalitatea de constituire a regimului separatiei de bunuri;
 determinati modalitatea de lichidare, respectiv incetare a regimului separatiei de bunuri.

1. Regimul comunităţii convenţionale

Este singurul regim convenţional de comunitate reglementat de noul Cod civil. Regimul
comunităţii convenţionale se aplică atunci când, în condiţiile şi în limitele permise, se derogă, prin
convenţie matrimonială, de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale. Rezultă că regimul
comunităţii convenţionale reprezintă o soluţie alternativă pentru familiile care optează să adopte un
regim de comunitate, dar doresc să opereze modificări faţă de reglementările regimului comunităţii
legale.
Potrivit dispoziţiilor art. 367 NCC, convenţia matrimonială prin care viitorii soţi adoptă
regimul comunităţii convenţionale se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele
aspectele:
a) includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte sau după încheierea
căsătoriei, cu excepţia bunurilor de uz personal şi a bunurilor destinate exercitării profesiei unuia
dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de
bunuri;
b) restrângerea comunităţii la bunurile anume determinate în convenţia matrimonială,
indiferent dacă sunt dobândite înainte sau în timpul căsătoriei;

46
 c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în
acest caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod
abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei
de tutelă;
d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă
acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii;
e) modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.
Se observă astfel că numai clauzele care sunt în mod expres şi limitativ prevăzute de art. 367
NCC pot forma obiectul convenţiei matrimoniale prin care se aduc modificări regimului
comunităţii legale. Ca urmare a caracterului imperativ al acestei dispoziţii, orice alte clauze prin
care s-ar modifica regimul comunităţii legale vor fi lovite de nulitate absolută.
Potrivit dispoziţiilor art. 368 NCC, în măsura în care prin convenţie matrimonială nu se
prevede altfel, regimul juridic al comunităţii convenţionale se completează cu dispoziţiile legale
privind regimul comunităţii legale.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile matrimoniale se vor încheia prin act autentic
notarial, cu consimţământul personal al viitorilor soţi. Prin convenţia matrimonială se stabileşte
regimul matrimonial ales, fiind interzisă sub sancţiunea nulităţii absolute orice clauză prin care s-ar
deroga de la prevederile legale ale regimului matrimonial pentru care s-a optat. Sunt de asemenea
interzise clauzele prin care s-ar aduce atingere egalităţii dintre soţi, responsabilităţii părinteşti sau
devoluţiunii succesorale legale. Potrivit art. 369 alin. (1) NCC, convenţiile matrimoniale încheiate
în timpul căsătoriei în vederea înlocuirii ori modificării regimului matrimonial, respectă condiţiile
prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale.
 Prima clauză vizează includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte sau
după încheierea căsătoriei - art. 367 lit. a) C.Civ.
Obiectul material al clauzei îl constituie bunurile proprii dobândite înainte sau după
încheierea căsătoriei. În ambele ipoteze reglementate de text, soţii au posibilitatea de a schimba
calitatea bunurilor lor proprii, pentru a le include în masa bunurilor comune.
Prima ipoteză vizează situaţia viitorilor soţi şi priveşte bunurile proprii pe care aceştia le
deţin la data încheierii căsătoriei.
A doua ipoteză vizează situaţia soţilor care adoptă regimul comunităţii convenţionale în
timpul căsătoriei, schimbând un regim matrimonial anterior. În această ipoteză, clauza vizează
bunurile proprii pe care soţii le-au dobândit în timpul căsătoriei potrivit regimului matrimonial
avut anterior.
Textul se referă la includerea în comunitate a unor bunuri proprii, dar convenţia
matrimonială poate avea ca obiect toate bunurile proprii sau numai unele bunuri proprii, precis
determinate prin convenţie. Ca efect al clauzei, soţii îşi asumă obligaţia de a răspunde în comun
pentru sarcina care grevează bunul/bunurile aduse în comunitate.
Adoptarea acestei clauze presupune încrederea în buna-credinţă a celuilalt soţ, câtă vreme
datoriile proprii ale celuilalt vor fi suportate de ambii soţi din bunurile comune. Pe de altă parte,
preluarea de către comunitate a pasivului este consecinţa corelativă a preluării în masa bunurilor
comune a bunului/bunurilor proprii.
 Restrângerea comunităţii la bunurile anume determinate în convenţia matrimonială,
indiferent dacă sunt dobândite înainte sau în timpul căsătoriei - art. 367 lit. b) C.civ.
Obiectul material al clauzei îl constituie anumite bunuri comune, individual determinate în
cuprinsul convenţiei.
Scopul clauzei este acela de a permite soţilor să stabilească o comunitate restrânsă, care să
cuprindă numai bunurile comune enumerate în convenţie.
Prima ipoteză vizată de text se referă la includerea în masa bunurilor comune a unor bunuri
prezente, anume determinate, dintre bunurile dobândite de fiecare dintre viitorii soţi anterior
căsătoriei.

47
 A doua ipoteză permite soţilor să restrângă masa bunurilor comune numai la anumite bunuri
dobândite în timpul căsătoriei. Această restrângere va putea fi efectuată printr-o convenţie
matrimonială încheiată de soţi în timpul căsătoriei, prin care se schimbă un regim matrimonial
anterior, de vreme ce textul se referă la bunuri determinate dobândite în timpul căsătoriei.
A treia ipoteză permisă de text constituie o combinaţie între cele două variante anterioare,
prin care soţii restrâng masa bunurilor comune numai la anumite bunuri, individual determinate,
dintre bunurile dobândite înainte şi în timpul căsătoriei. Textul menţionează expres că restrângerea
poate privi bunuri anume determinate, fără a face deosebire după cum bunurile au fost dobândite
înainte sau după încheierea căsătoriei. Convenţia matrimonială va fi încheiată în timpul căsătoriei,
de vreme ce între bunurile determinate vizate de clauza de restrângere sunt cuprinse şi bunuri
dobândite în timpul căsătoriei.
 Obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare -
art. 367 lit. c) C.Civ.
Clauza are ca obiect modificarea puterilor soţilor. Observăm că textul se referă la „anumite
acte de administrare”, fără a distinge cu privire la calitatea sau cantitatea bunurilor asupra cărora
soţii convin să încheie actele de administrare cu consimţământ conjunct.
Astfel, textul nu face deosebire cu privire la calitatea de bun comun sau bun propriu a
bunului ce constituie obiectul material al actelor de administrare, însă, din analiza art. 342 NCC
potrivit căruia fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale proprii, reiese
faptul că legiuitorul a înţeles că acele clauze privind administrarea comună a bunurilor soţilor au în
vedere exclusiv bunurile comune ale acestora. Instituirea obligaţiei soţului proprietar de a obţine
acordul expres al celuilalt soţ pentru a efectua acte de administrare asupra bunurilor proprietatea sa
exclusivă, ar constitui o imixtiune gravă în regimul juridic al bunurilor proprii. Luând în
considerare faptul că dispoziţiile art. 342 sunt de ordine publică, nu sunt admise derogări, tocmai
pentru a nu se depăşi una dintre limitele obiectului convenţiei matrimoniale prevăzută de art. 332
alin. (2) NCC şi anume egalitatea între soţi. În consecinţă, considerăm că dispoziţiile art. 367 lit. c)
NCC au în vedere numai actele de administrare efectuate asupra bunurilor comune ale soţilor.
Textul nu distinge nici dacă actele de administrare cu consimţământ conjunct pot avea ca
obiect material numai unul sau mai multe bunuri determinate sau întreaga masă a bunurilor
comune. Considerăm alături de alţi autori, că o asemenea clauză, pentru a nu fi contrară
dispoziţiilor art. 345 alin. (2) NCC privitoare la regula gestiunii paralele aplicată actelor de
administrare, va fi valabilă doar în cazul acelor acte juridice şi bunuri expres menţionate în clauză
ca fiind supuse regulii acordului ambilor soţi, administrării conjuncte.
Textul art. 367 lit. c) NCC precizează în continuare că în cazul în care unul dintre soţi se află
în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv la încheierea anumitor acte de
administrare, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a
instanţei.
În condiţiile adoptării prin convenţia matrimonială a clauzei care impune necesitatea
obţinerii acordului celuilalt soţ pentru îndeplinirea anumitor acte de administrare, soţul diligent
poate fi împiedicat să efectueze actul de către celălalt soţ, care nu poate sau refuză abuziv să-şi dea
acordul. În aceste situaţii, soţul diligent se va putea adresa instanţei de judecată, cerând să i se
acorde dreptul de reprezentare al celuilalt soţ sau, după caz, dreptul de a exercita acte de
administrare fără consimţământul celuilalt soţ. Măsura va fi luată de instanţa de tutelă numai cu
privire la acele acte de administrare vizate de convenţia matrimonială.

 Includerea clauzei de preciput - art. 367 lit. d) C.Civ.

Codul civil reglementează clauza de preciput în art. 333 în paragraful intitulat „Alegerea
regimului matrimonial”, alături de dispoziţiile care privesc convenţia matrimonială. Plasarea
clauzei de preciput în acest paragraf se explică prin faptul că această clauză are aplicare atât în
regimul comunităţii convenţionale, cât şi în regimul separaţiei de bunuri, adică în ambele regimuri
matrimoniale convenţionale reglementate de Codul civil.

48
 Potrivit dispoziţiilor art. 333 alin. (1) NCC, „prin convenţie matrimonială se poate stipula ca
soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre
bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate”.
Clauza de preciput face parte din categoria clauzelor care încalcă egalitatea partajului. Prin
obiectul său, clauza reprezintă un avantaj matrimonial instituit în favoarea soţului supravieţuitor.
Prin natura sa, clauza este o dobândire cu titlu gratuit.
Scopul clauzei este de a autoriza pe soţul supravieţuitor să preia, în natură, înainte de partajul
moştenirii, un bun determinat sau anumite bunuri determinate, dintre bunurile comune. Convenţia
matrimonială va trebui sa precizeze bunul sau bunurile care formează obiectul material al clauzei
de preciput. Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii.
Potrivit dispoziţiilor art. 333 alin. (4) NCC „clauza de preciput devine caducă atunci când
comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor, când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului
dispunător ori când aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au
fost vândute la cererea creditorilor comuni”.
Potrivit dispoziţiilor art. 367 lit. d) Noul Cod Civil, „executarea clauzei de preciput se face în
natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al
comunităţii”. Textul reia dispoziţiile de ordin general ale art. 333 alin. (5) NCC, care prevede că
„executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin
echivalent”. Operaţiunea de preluare a bunului sau a bunurilor ce formează obiectul clauzei de
preciput va fi făcută prima, iar după ce soţul supravieţuitor a efectuat preluarea, masa rămasă a
bunurilor comune va forma obiectul partajului moştenirii.

2. Regimul separaţiei de bunuri

Regimul separaţiei de bunuri presupune recunoaşterea unui drept de proprietate exclusivă
pentru bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei şi asupra bunurilor pe care soţul le-a
dobândit singur în timpul căsătoriei. La adoptarea acestui regim, soţii trebuie să întocmească un
inventar al bunurilor mobile care aparţin fiecăruia dintre ei la data încheierii căsătoriei. În lipsa
inventarului dreptul de proprietate exclusivă se prezumă, până la proba contrară, în favoarea
soţului posesor.
Bunurile dobândite de soţi împreună aparţin acestora în proprietate comună pe cote-părţi. Un
soţ se poate folosi de bunurile celuilalt soţ, dacă acesta nu se opune, caz în care acesta are
obligaţiile unui uzufructuar, fiind obligat să restituie fructele şi veniturile existente la data
solicitării lor de către soţul proprietar sau după caz la data încetării sau schimbării regimului
matrimonial. În materia datoriilor soţii nu răspund solidar decât pentru obligațiile asumate de
oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea
şi educarea copiilor. În rest, niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte
săvârşite de către celălalt soţ.
Printre avantajele regimului matrimonial al separaţiei de bunuri se numără împiedicarea
ajungerii la situaţia desfacerii căsătoriei, în cazul în care unul dintre soţi dispune în mod abuziv sau
dăunător familiei de bunurile comune, un astfel de regim fiind necesar în cazul soţilor ale căror
profesii presupun riscuri financiare, întrucât în cadrul acestui regim fiecare dintre soţi îşi păstrează
proprietatea exclusivă asupra bunurilor sale. Un alt avantaj al acestui regim matrimonial ar fi acela
că el protejează soţii în cazul unui pasiv foarte important, fiind totodată un regim matrimonial
stimulativ, fiecare dintre soţi având interesul de a-şi asigura o masă de bunuri proprii.
În ciuda avantajelor pe care le presupune acest tip de regim matrimonial este adesea nedrept,
în special în privinţa aceluia dintre soţi care nu exercită o activitate profesională, însă se ocupă de
menaj şi de creşterea copiilor. Astfel, în cazul în care acesta ar rămâne văduv va beneficia doar de
partea sa din succesiunea soţului decedat.

49
 Acest tip de regim nu este recomandat în situaţia actuală din ţara noastră, în condiţiile în care
numărul şomerilor este din ce în ce mai mare şi situaţia economică a familiilor tot mai instabilă,
întrucât ar crea dezechilibre grave în familiile cu venituri modeste.
Potrivit art. 360 NCC, fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor
dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume
propriu după această dată. La adoptarea acestui regim, notarul public întocmeşte un inventar al
bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire. În toate cazurile, pentru
opozabilitate faţă de terţi, inventarul se anexează la convenţia matrimonială, supunându-se
aceloraşi formalităţi de publicitate ca şi convenţia matrimonială.
În condiţiile în care bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei
condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă
nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege.
Fiind un regim separatist, în principiu neexistând o masă a bunurilor comune, în momentul
lichidării regimului matrimonial nu are loc un partaj propriu-zis, soţii preluându-şi fiecare bunurile
proprii. Împărţirea bunurilor este supusă regulilor partajului succesiunii în cazul decesului unuia
dintre soţi.

Test de autoevaluare:
1. Definiti regimul separatiei de bunuri. – 2 puncte
2. Ce este clauza de preciput ? – 2 puncte
3. Care este modalitatea de constituire a regimului separatiei de bunuri ?– 2 puncte
4. Enumerati clauzele ce pot face parte din obiectul conventiei matrimoniale prin care se
instituie regimul comunitatii conventionale. – 2 puncte
5. Care este modalitatea de lichidare a regimului separatiei de bunuri ?– 2 puncte

Speţe: 1. Ce natură juridică vor avea bunurile dobândite de soţi în timpul unei căsătorii declarate
nule în situaţia în care:
a) niciunul dintre aceştia nu a avut cunoştinţă de cauza de nulitate;
b) amândoi soţii au cunoscut existenţa cauzei de nulitate;
c) doar unul dintre soţi a cunoscut la data încheierii căsătoriei că aceasta nu este valabilă.
Motivaţi.
2. La data de 15 martie 2012 V.A. şi V.B în calitate de legatari universali ai defunctului V.M,
au chemat în judecată pe C.G. pentru a se efectua succesiunea.
În motivarea actiunii, reclamanţii V.A. şi V.B. susţin că pârâta C.G. a scos din masa
succesorală un tablou în valoare de 5.000 euro şi o icoană în valoare de 3.000 euro, ambele fiind
elemente decorative ale imobilului în care pârâta şi defunctul locuiseră.
În fapt, lucrurile s-au petrecut astfel: C.G. şi V.M. au încheiat căsătoria înregistrată la nr.7 din
data de 2 aprilie 2009 la Oficiul de stare civilă al sectorului 1, Bucureşti. La data de 12 mai 2010,
soţii au hotărât prin convenţie matrimonială desfăşurarea căsătoriei lor sub regimul comunităţii
convenţionale, în acest fel restrângând comunitatea de bunuri la imobilul în care locuiau şi la
bunurile mobile ce mobilează şi decorează locuinţa. În aceeaşi convenţie este stipulat că, în caz de
deces, C.G. lasă în beneficiul soţului său V.M. un tablou şi o icoană, ambele deţinute cu titlul de
bun comun în devălmăşie.
Enumeraţi condiţiile de instituire a unei clauze de preciput şi cauzele care îi pot determina
caducitatea.

50
 Grile:
1. Prin regimul comunităţii convenţionale soţii au dreptul:
a) să includă în comunitate bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei, cu excepţia
bunurilor de uz personal şi a celor destinate profesiei;
b) să dispună prin convenţie matrimonială angajarea comunităţii universale de bunuri;
c) să dispună prin convenţie matrimonială restrângerea comunităţii de bunuri şi datorii
limitativ determinate, cu excepţia cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei.
2. Regimul comunităţii convenţionale se aplică:
a) atunci când prin convenţie matrimonială se derogă de la dispoziţiile privind regimul
primar imperativ;
b) atunci când prin convenţie matrimonială se derogă de la dispoziţiile privind regimul
comunităţii legale;
c) atunci când prin convenţie matrimonială soţii dispun că fiecare dintre ei este proprietar
exclusiv al bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi asupra bunurilor
dobândite în nume propriu după această dată.
3. Inventarul bunurilor mobile poate cuprinde:
a) bunurile mobile proprii, indiferent de modalitatea de dobândire în timpul regimului
comunităţii legale;
b) bunurile mobile proprii, indiferent de modalitatea de dobândire în timpul regimului
separaţiei de bunuri;
c) bunurile mobile proprii, dobândite înaintea încheierii căsătoriei guvernate de regimul
comunităţii legale.
4. Regimul separaţiei de bunuri are ca sursă:
a) lipsa de opţiune a soţilor pentru instituirea unui regim matrimonial;
b) hotărârea judecătorească pronunţată la cererea unuia dintre soţi, atunci când celălalt soţ
încheie acte care pun în pericol grav interesele patrimoniale ale familiei;
convenţia matrimonială încheiată înaintea sau în timpul căsătoriei.
5. Potrivit art. 360 NCC, regimul separaţiei de bunuri presupune:
a) separaţia totală de patrimonii a soţilor;
b) că fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv al bunurilor dobândite înainte de încheierea
căsătoriei, precum şi al bunurilor dobândite în nume propriu după această dată.
c) o derogare, prin convenţie matrimonială, de la regimul matrimonial primar.

51
 Modulul VIII.
DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Unitatea de învăţare:
1. Aspecte generale
2. Divorţul prin acordul soţilor şi divorţul prin cerere acceptată de pârât
3. Divorţul pe cale administrativă sau prin procedură notarială
4. Divorţul din cauza stării sănătăţii unuia dintre soţi
5. Divorţul din culpă
6. Prestaţia compensatorie
7. Divorţul după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani

Timp alocat: : 1 h

Bibliografie:
8. Oana Ghita, Roxana Gabriela Albastroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012.
9. Marieta Avram, Drept civil. Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013.
10. Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

 Determinati modalitatile in care se poate desface casatoria;
 Definiti prestatia compensatorie.

1. Aspecte generale
Definitie: Prin divorţ se înţelege disoluţia unei căsătorii valabil încheiate, prin hotărâre
judecătorească pronunţată în condiţiile legii sau, pe cale administrativă sau prin procedură
notarială ca urmare a consimţământului liber exprimat al soţilor.
O asemenea soluţie de separare poate interveni fie din cauza unor motive temeinice,
imputabile ambilor soţi sau numai soţului pârât, fie prin acordul soţilor.
Desfacerea căsătoriei prin divorţ produce consecinţe multiple, ce se răsfrâng atât asupra
relaţiilor de natură personală, cât şi asupra relaţiilor de natură patrimonială generate prin încheierea
căsătoriei.
În literatura juridică au fost evidenţiate trei sisteme referitoare la divorţ: sistemul divorţului-
remediu, sistemul divorţului-sancţiune şi concepţia mixtă a divorţului remediu-sancţiune.
Potrivit concepţiei divorţului-remediu, căsătoria devine imposibilă, fie datorită unor motive
imputabile soţilor, fie datorită unor motive neimputabile acestora. Spre exemplu, poate constitui
divorţ-remediu divorţul prin acordul soţilor (art. 928-931 NCPC) sau starea de sănătate a unuia
dintre soţi, ceea ce face imposibilă continuarea căsătoriei, desfacerea acesteia putându-se face la
cererea oricăruia dintre soţi (art. 932 NCPC).

52
 În concepţia divorţului-sancţiune, divorţul este o sancţiune ce se pronunţă pentru culpa unuia
dintre soţi şi împotriva acestuia. El poate fi pronunţat şi datorită culpei ambilor soţi, însă nu poate
fi admis exclusiv din culpa soţului reclamant, în temeiul principiului nemo auditur propriam
turpitudinem allegans, (art. 933-934 NCPC).
În concepţia mixtă, divorţul este considerat de regulă o sancţiune, iar prin excepţie poate fi
admis ca un remediu.
Reglementare: art. 373-404 NCC.

2. Divorţul prin acordul soţilor şi divorţul prin cerere acceptată de pârât

Observăm astfel că noul Cod civil, prin art. 373 lit. a), promovează o nouă concepţie cu
privire la divorţul prin acordul soţilor, concepţie de inspiraţie franceză .
În noua reglementare, spre deosebire de vechea legislaţie în care divorţul prin consimţământ
trebuie solicitat de către ambii soţi, se instituie şi posibilitatea solicitării divorţului de către unul
dintre soţi, cu singura condiţie ca cererea să fie acceptată şi de către celălalt soţ. Divorţul prin
acordul soţilor poate fi astfel promovat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau
nu copii minori rezultaţi din căsătorie, cu singura condiţie ca niciun dintre soţi să nu fie pus sub
interdicţie.
Se observă astfel că art. 373 lit a) prevede două forme de desfacere a căsătoriei, o formă
simplă, constând în divorţul prin cerere comună, şi o altă formă, denumită divorţ prin cerere
acceptată de pârât.
În cazul divorţului prin acordul soţilor, la cererea comună a acestora, părţile nu trebuie să
indice niciun fapt, fie el obiectiv sau subiectiv, care a dus la desfacerea căsătoriei, motiv pentru
care în literatura juridică franceză această modalitate de soluţionare a divorţului a fost denumită şi
„divorţul misterios”. În această ipoteză cauzele reale de desfacere a căsătoriei sunt necunoscute,
fiind acoperite de acordul de voinţă al soţilor.
În cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul părţilor, ea va fi semnată de ambii
soţi sau de către un mandatar cu procură specială autentică. În condiţiile în care mandatarul este
avocat, el va certifica semnăturile soţilor, potrivit legii. În cererea de divorţ, soţii pot stabili şi
modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului, singurele condiţii
impuse de legiuitor fiind acelea ca ambii soţi să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să nu aibă
consimţământul viciat, instanţa având obligaţia de a verifica existenţa consimţământului soţilor,
după care va fixa termen pentru soluţionarea cererii în camera de consiliu.
În cazul divorţului prin cerere acceptată de pârât, acesta presupune formularea unei acţiuni
de divorţ întemeiată pe culpa soţului pârât, iar dacă acesta recunoaşte faptele ce au dus la
destrămarea căsătoriei aşa cum au fost formulate de către reclamant, instanţa de judecată va
pronunţa divorţul, fără a cerceta temeinicia motivelor de divorţ şi fără a face referire la culpă.

3. Divorţul pe cale administrativă sau prin procedură notarială

În cazul divorţului prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură notarială,
cererea de divorţ se depune de soţi împreună, sau prin mandatar cu procură specială, care trebuie
să cuprindă acordul soţului reprezentat. În această din urmă situaţie, mandatarul are termen în
cunoştinţă pentru soţul reprezentat. Ofiţerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea
la RNECD (Registrul Naţional de Evidenţă a Cererilor de Divorţ) şi în registrul de divorţuri şi
acordă un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorţ. La expirarea acestui
termen, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze
şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat. Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul
de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo
menţiune cu privire la culpa soţilor. În opinia noastră acest termen are un caracter obligatoriu, fiind
acordat pentru a da posibilitatea soţilor de a-şi lămuri conflictele şi neînţelegerile ivite între ei.

53
 În privinţa raporturilor nepatrimoniale, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul
căsătoriei, ofiţerul de stare civilă sau după caz notarul public luând act de această înţelegere, în caz
contrar, fiecare dintre foştii soţi purtând numele dinaintea căsătoriei. În cazul în care soţii nu se
înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după
caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se
adreseze instanţei de judecată.
Astfel, notarul public emite încheierea de respingere a cererii de divorţ într-unul dintre
următoarele cazuri: în situaţia în care nu are competenţa legală de a soluţiona cererea de divorţ, în
cazul în care unul dintre soţi este pus sub interdicţie, în situaţia în care unul dintre soţi nu îşi poate
exprima consimţământul liber şi neviciat, dacă la depunerea cererii nu sunt prezenţi ambii soţi sau
mandatul nu cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute de art. 375 NCC, dacă unul dintre soţi
refuză să semneze cererea personal, când soţii refuză să dea declaraţiile prevăzute de lege, atunci
când soţii nu se înţeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat după divorţ de către
fiecare dintre ei, când soţii nu prezintă, la depunerea cererii de divorţ, actul de căsătorie în original,
când soţii au copii minori şi nu s-a realizat acordul acestora cu privire la stabilirea locuinţei
copiilor după divorţ, cu privire la contribuţia lor la creşterea şi educarea copiilor, atunci când
cererea de divorţ rămâne fără obiect, întrucât căsătoria a fost desfăcută de către o altă autoritate
competentă, în situaţia în care soţii s-au împăcat, îşi retrag cererea de divorţ, în cazul decesului
unuia dintre soţi, în situaţia imposibilităţii audierii minorului sub 10 ani sau în lipsa raportului de
anchetă psihosocială, precum şi în situaţia în care nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile legale
prevăzute de Codul civil pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor.
În cazul în care cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofiţerul
de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul de căsătorie.
Când cererea de divorţ a fost depusă la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima
locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie
certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în
actul de căsătorie.
Se observă că noul Cod civil instituie posibilitatea pentru soţi de a divorţa prin acord în
cadrul unei proceduri judiciare, dar şi în cadrul unei proceduri administrative desfăşurate în faţa
ofiţerului de stare civilă ori în cadrul unei proceduri notariale desfăşurate în faţa notarului public.
În cazul procedurii divorţului cu copii minori, audierea minorilor se face de către notarul public
după realizarea raportului de anchetă socială de către organele abilitate. În toate celelalte cazuri,
divorţul se pronunţă numai de către instanţa de judecată.
În noua reglementare, soţii pot apela oricând la procedura divorţului pe cale judiciară,
apreciem chiar că este de preferat ca părţile să apeleze la procedura divorţului prin acordul soţilor
pe cale judiciară în toate cazurile, deoarece o hotărâre judecătorească beneficiază de autoritate de
lucru judecat, în timp ce actul ofiţerului de stare civilă, dar şi actul notarial, pot fi atacate în
instanţă cu acţiune în anulare sau în constatarea nulităţii pentru vicii de formă sau de fond. De
asemenea, în cazul refuzului ofiţerului de stare civilă sau al notarului public nu există nicio cale de
atac, soţii se pot adresa instanţei de judecată cu cerere de divorţ pentru a se dispune desfacerea
căsătoriei prin acordul lor, pentru culpa unuia sau a ambilor soţi, ori din cauza stării de sănătate a
unuia dintre aceştia.
Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul este opozabilă erga omnes, în
condiţiile legii.

4. Divorţul din cauza stării sănătăţii unuia dintre soţi

Codul familiei prevedea la articolul 38 alin. (3) că divorţul putea avea loc „la cererea
oricăruia dintre soţi, dacă starea sănătăţii unuia dintre ei face imposibilă continuarea căsătoriei”.
Concret, vechiul Cod permitea ca soţul sănătos să poată cere divorţul dacă celălalt soţ este bolnav,
divorţul fiind ca un remediu al unei situaţii ce nu mai putea continua, fără a se încerca să se

54
stabilească culpa vreunuia dintre soţi. Conform noului Cod civil, această situaţie nu mai este
posibilă, întrucât acesta oferă posibilitatea numai soţului bolnav de a cere divorţul, pe motiv că
starea sa de sănătate nu-i mai permite continuarea căsătoriei.
În lipsa unei reglementări legislative, instanţa de judecată este obligată să administreze probe
privind existenţa bolii şi starea sănătăţii soţului bolnav, şi va pronunţa divorţul fără a face
menţiune despre culpă în desfacerea căsătoriei.

5. Divorţul din culpă

La art. 373 lit. b) noul Cod civil prevede divorţul din culpă, fără a arăta exemplificativ care
sunt motivele de divorţ. Astfel, instanţa va pronunţa divorţul din culpa soţului pârât atunci când,
din cauza unor motive temeinice imputabile acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil
vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
În literatura de specialitate au fost considerate motive temeinice: infidelitatea unuia dintre
soţi, refuzul de a contribui la cheltuielile familiei, actele de violenţă ale unuia dintre soţi etc.
Astfel, neexistând o reglementare expresă, existenţa şi temeinicia motivelor de divorţ sunt
lăsate la aprecierea judecătorului, care trebuie să examineze cu atenţie susţinerile părţilor şi
probatoriul administrat în cauză.
În aceste condiţii, potrivit art. 384 alin. (2), soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul
pierde drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia,
divorţul fiind pronunţat ca o sancţiune faţă de soţul aflat în culpă.
Culpa este luată în considerare cu privire la efectele ei după pronunţarea divorţului distinct
de dreptul la prestaţia compensatorie; astfel, potrivit dispoziţiilor art. 388, soţul nevinovat, care
suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească. În
această situaţie, instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.

6. Prestaţia compensatorie
Reglementată de dispoziţiile art. 390 NCC, este o instituţie juridică nouă, ce are ca finalitate
compensarea unui dezechilibru pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o
solicită. Aceasta poate fi acordată, în cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a
soţului pârât, soţului reclamant care a suferit prin desfacerea căsătoriei o modificare a modului de
viaţă, care să determine scăderea nivelului de trai sub un nivel decent, chiar dacă nu se află în
incapacitate de muncă.
Mai mult, soţul reclamant are un drept de opţiune între a solicita dreptul la prestaţia
compensatorie sau dreptul la pensia de întreţinere. Pentru a opera această instituţie trebuie întrunite
cumulativ următoarele condiţii: prestaţia compensatorie se poate acorda numai în cazul în care
căsătoria a durat cel puţin 20 de ani, divorţul să fi fost pronunţat din culpa exclusivă a soţului
pârât, să existe un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă
ale celui care solicită prestaţia compensatorie.
Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei. La
stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele soţului care o solicită, cât şi de
mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea
regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice,
cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a
avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o
activitate producătoare de venituri si altele asemenea.
Prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei
rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care
aparţin debitorului.

55
 Instanţa poate mări sau micşora prestaţia compensatorie, dacă se modifică, în mod
semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului.
În cazul în care prestaţia compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează,
trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
Prestaţia compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, prin recăsătorirea soţului
creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă
asemănătoare celor din timpul căsătoriei. Totodată, în cazul în care divorţul este pronunţat din
culpa comună a soţilor sau fără a se stabili culpa lor, oricare dintre ei va putea beneficia de
o prestaţie compensatorie, care să compenseze, în măsura în care este posibil, diferenţele
importante pe care divorţul le-ar determina în modul de viaţă al celui care o solicită.

7. Divorţul după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani

Separarea în fapt a soţilor poate fi determinată de dorinţa ambilor soţi de a se separa pentru a
avea posibilitatea de a reflecta asupra relaţiei lor, de refuzul unuia dintre ei de a coabita cu celălalt
sau de părăsirea domiciliului conjugal.
În situaţia prevăzută de art. 373 lit. c) NCC, divorţul poate avea loc la cererea unuia dintre
soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin doi ani. În această ipoteză divorţul se pronunţă
din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu
divorţul, situaţie în care desfacerea căsătoriei se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa
soţilor.

Test de autoevaluare:
1. Determinati modalitatile in care oate avea loc desfacerea casatoriei. – 2 puncte
2. Care sunt conditiile in care o casatorie se poate desface in fata notarului public ? – 2
puncte
3. Prezentati pe scurt divortul pe cale administrativa. – 2 puncte
4. Definiti prestatia compensatorie. – 2 puncte
5. Analizati comparativ prestatia compensatorie si desagubirile la divort. – 2 puncte

Speţe:1. Se poate constitui o prestaţie compensatorie sub forma uzufructului asupra

apartamentului achiziţionat de soţi în cadrul regimului comunităţii legale? Motivaţi.
Raspuns: Nu. Potrivit art. 706 C. Civ. din obiectul dreptului de uzufruct fac
parte: orice bunuri mobile si imobile, corporale ori incorporale, inclusiv o masa patrimoniala, o
universalitate de fapt ori o cota-parte din aceasta. Niciodata bunuri in devalmasie, astfel cum sunt
cele din cadrul regimului comunitatii de bunuri.
2. Instanţa de judecată a admis acţiunea reclamantei A.M. şi a desfăcut din culpa exclusivă
a pârâtului A.T. căsătoria părţilor, a încredinţat reclamantei pe cele două minore rezultate din
căsătorie şi a atribuit acesteia folosinţa apartamentului dobândit în timpul căsătoriei, până la
soluţionarea procesului de partajal bunurilor comune. De asemenea, instanţa a dispus evacuarea
pârâtului A.T. din apartament. În motivarea hotărârii instanţa a reţinut că relaţiile de căsătorie s-au
deteriorat din vina pârâtului care a avut un comportament violent faţă de reclamantă şi de cele
două minore.
Pârâtul a declarat apel susţinând că, în mod greşit, prima instanţă a dispus evacuarea sa din
apartamentul proprietate comună, întrucât procesul de partaj nu era finalizat.
Determinati care sunt consecinţele patrimoniale ale stabilirii culpei exclusive a unuia dintre
soţi la divorţ.

56
 Grile:
1. Reprezintă motive de divorţ:
a) vătămarea gravă a raporturilor dintre soţi şi imposibilitatea continuării căsătoriei;
b) separarea în fapt a soţilor, care a durat cel puţin 2 ani;
c) stabilirea domiciliului, de către cel puţin unul dintre soţi în alt loc decât locuinţa de
familie.
2. Divorţul poate avea loc:
a) din culpă pe cale administrativă sau prin procedură notarială;
b) prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură notarială;
c) prin acordul soţilor pe cale judiciară.
3. Sunt considerate cazuri de divorţ remediu:
a) divorţul cerut pentru că din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
b) divorţul la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
c) divorţul la cererea unuia dintre soţi acceptată de celălalt.
4. Divorţul soţilor poate fi pronunţat de notarul public:
a) dacă la data cererii de divorţ au adoptat copii minori;
b) dacă există copii minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, iar soţii
convin asupra tuturor aspectelor;
c) la cererea unuia dintre soţi acceptată de celălalt.
5. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă poate fi pronunţat în
următoarele condiţii:
a) dacă există copii minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, iar soţii
convin asupra tuturor aspectelor;
b) copiii din căsătorie ori adoptaţi nu mai sunt minori;
c) există copii minori ai unuia sau altuia dintre soţi, proveniţi dintr-o căsătorie anterioară.

57
 Modulul IX.
EFECTELE DESFACERII CASATORIEI

Unitatea de învăţare:
1. Efectele desfacerii căsătoriei privitoare la relaţiile personale
2. Efectele desfacerii căsătoriei privitoare la relaţiile patrimoniale
3. Efectele divorţului cu privire la copiii minori

Timp alocat: : 1 h

Bibliografie:
1. Oana Ghita, Roxana Gabriela Albastroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012.
2. Marieta Avram, Drept civil. Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013.
3. Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

 Determinati efectele desfacerii căsătoriei privitoare la relaţiile personale dintre fostii
soti ;
 Determinati efectele desfacerii căsătoriei privitoare la relaţiile patrimoniale dintre
fostii soti
 Determinati efectele divorţului cu privire la copiii minori.

1. Efectele divorţului cu privire la relaţiile personale dintre foştii soţi

Desfacerea căsătoriei producând efecte numai pentru viitor, înseamnă că tot pentru viitor
încetează obligaţia reciprocă de coabitare, obligaţia de fidelitate şi de sprijin moral.
Numele foştilor soţi. Dacă la încheierea căsătoriei fiecare soţ şi-a păstrat numele său, la
divorţ nu există nicio problemă.
Dacă soţii au adoptat un nume comun, potrivit art. 383 alin. (3) NCC, regula este că fiecare
dintre foştii soţi va purta numele ce-l avea înainte de căsătorie.
Excepţie: [art. 383 alin. (1) NCC]: soţii se pot învoi ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei
numele de familie al celuilalt soţ să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei, învoială
despre care instanţa va lua act prin hotărârea de divorţ.
Dacă există motive temeinice [art. 383 alin. (2) NCC]. cum ar fi, de exemplu, faptul că soţul
care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt desfăşoară o activitate publică, instanţa va putea
încuviinţa, prin hotărârea de divorţ, dreptul de a purta în continuare numele celuilalt soţ, chiar în
lipsa învoielii acestuia. Această prevedere legală, aşa cum ea a fost aplicată şi în practică, a fost
înţeleasă ca un mijloc de evitare a cauzării unui prejudiciu moral soţului solicitant, care s-a distins
prin activităţi deosebite pe plan ştiinţific.

58
 Dacă dovada unor motive temeinice în acest sens nu poate fi făcută, în lipsa învoielii dintre
soţi, instanţa nu poate încuviinţa purtarea în continuare a numelui celuilalt soţ.

2. Efectele divorţului cu privire la relaţiile patrimoniale dintre foştii soţi

Între foştii soţi, după divorţ, încetează şi raporturile patrimoniale care au rezultat din
căsătorie, cu excepţia acelora care se pot naşte între ei pe data desfacerii căsătoriei, în temeiul legii
sau pe cale convenţională.
Astfel, ca efect al divorţului, încetează:
– obligaţia de a suporta cheltuielile căsătoriei;
– obligaţia reciprocă de sprijin material;
– obligaţia legală de întreţinere dintre soţi; se păstrează însă, în caz de nevoie, o obligaţie
legală de întreţinere între foştii soţi;
– regimul matrimonial de bunuri prin lichidarea acestuia;
– beneficiul contractului de închiriere a locuinţei comune;
– vocaţia succesorală reciprocă.
Stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia dintre soţi privind bunurile comune în cazul
regimului comunităţii legale
Împărţirea drepturilor comune se face astfel:
A. Dacă există o învoială a soţilor cu privire la determinarea cotei de contribuţie a fiecăruia
dintre soţi, atunci împărţirea se face potrivit cotelor-părţi astfel stabilite.
B. În caz contrar, stabilirea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ se face prin hotărâre
judecătorească, împărţirea făcându-se potrivit acestor cote.
Criteriul stabilirii prin hotărâre judecătorească a cotei fiecărui soţ cu privire la bunurile
comune
Stabilirea acestui criteriu are loc în funcţie de temeiul juridic al comunităţii de bunuri. Astfel,
potrivit concepţiei că temeiul comunităţii l-ar forma numai existenţa relaţiilor de căsătorie, criteriul
egalităţii bărbat-femeie ar conduce la împărţirea lor în mod egal (potrivit acestei concepţii, fiecare
dintre soţi ar avea dreptul la jumătate din bunurile comune).
Dacă însă temeiul juridic al comunităţii de bunuri îl formează nu numai existenţa căsătoriei,
ci şi participarea fiecăruia dintre soţi prin munca sa ori prin mijloacele sale la dobândirea bunurilor
comune, atunci împărţirea acestor bunuri nu se poate face în toate cazurile în părţi egale.
Cota-parte ce se cuvine fiecăruia dintre soţi se stabileşte în raport cu contribuţia sa la
dobândirea şi conservarea bunurilor comune. De aceea, cotele-părţi ale soţilor pot fi inegale dacă
aportul acestora la dobândirea bunurilor comune este diferit. Această inegalitate poate merge până
la inexistenţa oricărui drept al unuia dintre soţi asupra bunurilor comune, dacă se dovedeşte că
acesta nu a avut nicio contribuţie la dobândirea bunurilor şi la susţinerea sarcinilor căsătoriei.
Când nu se poate determina contribuţia fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, instanţa
poate împărţi bunurile comune în părţi egale între soţi.
Contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune trebuie înţeleasă nu în sensul de
contribuţie la dobândirea fiecărui bun în parte, ci în sensul de contribuţie la dobândirea tuturor
bunurilor comune.
Cazul separaţiei în fapt a soţilor
În stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, dacă este cazul, se va
ţine seama de împrejurarea că o anumită perioadă de timp soţii au locuit separat, această perioadă
având importanţă pentru stabilirea contribuţiei soţilor la dobândirea bunurilor comune.
În practica judiciară s-a decis că perioadele de timp în care viaţa în comun a fost întreruptă
trebuie avute în vedere numai în măsura în care această stare de fapt este de natură să contribuie la
determinarea cotei de participare a soţilor.
Proba contribuţiei soţilor

59
 Stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune se poate face prin orice
mijloc de probă, deoarece este vorba despre dovada unor situaţii de fapt.
Legea privind procedura împărţirii bunurilor comune
Articolele 979-995 NCPC privind procedura partajului judiciar se aplică şi în materia
partajului bunurilor comune.
Potrivit procedurii reglementate de lege, instanţa, după ce stabileşte masa bunurilor comune
care urmează să se împartă, va determina cotele-părţi ce revin soţilor, în raport de care se face
împărţirea.
Această împărţire trebuie să se facă astfel încât, pe cât posibil, să revină fiecărui soţ bunuri în
natură şi numai în cazul în care împărţirea în natură nu este posibilă, să se procedeze la vânzarea
bunurilor comune prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, prin licitaţie publică ori să se
atribuie toate bunurile unuia dintre soţi urmând ca celălalt să primească echivalentul cotei sale
părţi, în alte bunuri sau bani.
Referindu-se la modul de lichidare a stării de indiviziune, instanţa supremă, într-o decizie de
îndrumare, a arătat că, în cazul în care, în cadrul procedurii de împărţeală, instanţa constată că un
bun nu poate fi comod partajabil în natură, ea nu va dispune întotdeauna scoaterea lui la vânzare, ci
va trebui să examineze dacă nu există motive temeinice care să impună lichidarea indiviziunii prin
atribuirea bunului unuia dintre copărtaşi, urmând ca celălalt să primească echivalentul
corespunzător cotei sale, în bani.
La împărţirea bunurilor comune urmează să se aibă în vedere respectarea intereselor soţilor
şi ale copiilor, prin atribuirea acelor bunuri care sunt de cea mai mare trebuinţă.
Masa bunurilor comune supusă împărţirii. Sume excluse
Sunt excluse de la aducerea la masa de partaj sumele provenite din veniturile din muncă,
plătite ca pensie de întreţinere sau pentru o altă datorie personală ori cheltuielile făcute de un soţ în
afara sarcinilor căsătoriei.
Condiţii speciale privind procedura partajului
Instanţa competentă să pronunţe partajul este instanţa de divorţ (art. 114 NCPC), dacă
împărţirea se face în cadrul procesului de divorţ. Dacă împărţirea bunurilor comune se face printr-o
cerere separată, după divorţ, va fi competentă instanţa de la domiciliul pârâtului, potrivit dreptului
comun. Astfel, în cazul în care prin aceeaşi acţiune s-a cerut desfacerea căsătoriei şi împărţirea
bunurilor comune, competentă este aceeaşi instanţă sesizată cu judecarea capătului de cerere
privitor la desfacerea căsătoriei, potrivit principiului în temeiul căruia cererile accesorii şi
incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Dreptul la acţiunea în împărţirea bunurilor comune nu se prescrie.
Dacă până la împărţirea bunurilor comune există pericolul ca unul dintre soţi să înstrăineze o
parte din bunuri sau să le deterioreze, instanţa judecătorească poate să ia măsura sechestrului
judiciar, pentru perioada desfăşurării procesului, sechestru ce va fi încuviinţat pe calea ordonanţei
preşedinţiale.
Efectele împărţirii bunurilor comune
Bunurile supuse împărţirii devin proprii fie în totalitatea lor ori numai în parte, fie în
materialitatea lor ori numai pe cote-părţi.
Data încetării comunităţii de bunuri
Potrivit art. 385 NCC, regimul matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de
divorţ. Oricare dintre soţi poate solicita instanţei să constate însă că regimul matrimonial a încetat
de la o dată anterioară, şi anume aceea a separaţiei în fapt.
Încetarea regimului matrimonial nu se confundă cu lichidarea acestuia prin partaj.
În consecinţă, bunurile dobândite după desfacerea căsătoriei de oricare dintre foştii soţi nu
mai sunt bunuri comune.
Obligaţiile asumate de foştii soţi nu mai pot fi considerate comune.
În ceea ce priveşte proprietatea comună, aceasta continuă să-şi păstreze caracterul
codevălmaş şi după desfacerea căsătoriei până la data împărţelii, netransformându-se de drept în

60
proprietate pe cote-părţi, deoarece această formă de proprietate se caracterizează prin aceea că
bunul nefracţionat în materialitatea sa aparţine concomitent mai multor titulari, fiecare având o
cotă ideală determinată de dreptul de proprietate, iar nu numai una determinabilă.

3. Efectele divorţului cu privire la copiii minori

Desfacerea căsătoriei are consecinţe deosebit de importante în relaţiile dintre părinţi şi copii.
Cum aceste relaţii există atât în plan personal, cât şi patrimonial, şi efectele divorţului vor fi
personale şi patrimoniale.
Efectele divorţului asupra raporturilor personale dintre părinţi şi copii
Odată cu pronunţarea divorţului, instanţa de judecată este obligată să rezolve problema
stabilirii domiciliului copiilor minori rezultaţi din căsătorie şi exercitării autorităţii părinteşti.
Locuinţa copilului după divorţ (art. 400 NCC)
Odată cu pronunţarea divorţului, instanţa de judecată va hotărî locuinţa copilului la părintele
cu care locuieşte în mod statornic. În acest scop, instanţa de judecată va asculta: părţile (părinţii),
autoritatea tutelară şi, ţinând seama de interesele minorilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă
au împlinit 10 ani, va hotărî pentru fiecare dintre copii, dacă va locui la tată sau la mamă
Legiuitorul a prevăzut şi posibilitatea stabilirii locuinţei minorului potrivit învoielii
părinţilor, dar a condiţionat această prerogativă de încuviinţarea ei de către instanţa de judecată.
În mod excepţional, instanţa va putea stabili locuinţa copilului la bunici, la alte rude sau
persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire.
În aprecierea acestor condiţii, accentul cade pe condiţiile morale, deoarece influenţează în
mod hotărâtor dezvoltarea personalităţii copilului.
Este irelevant sub aspectul stabilirii locuinţei copiilor din vina cui s-a pronunţat divorţul.
Exercitarea autorităţii părinteşti privind copilul
Articolul 397 NCC prevede că după divorţ autoritatea părintească revine în comun ambilor
părinţi.
Părintele divorţat la care nu va locui copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu
acesta şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.
Deoarece în practica instanţelor de judecată s-au constatat numeroase litigii legate de
modalităţile de exercitare a dreptului părintelui de a avea legături personale cu copilul, modalităţile
de exercitare a acestui drept sunt următoarele:
– vizitarea copilului la locuinţa părintelui cu care locuieşte în mod statornic;
– vizitarea copilului la şcoală sau petrecerea vacanţelor şcolare la ambii părinţi.
Modificarea măsurilor luate cu privire la persoana copilului
În caz de schimbare a împrejurărilor care au determinat măsurile privitoare la persoana
minorului, art. 403 NCC prevede că instanţa de judecată, la cererea oricărui părinte sau chiar a
copilului, dacă a împlinit 14 ani, a autorităţii tutelare sau a unei instituţii de ocrotire, a procurorului
sau a unui alt membru al familiei va putea modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile
personale sau patrimoniale dintre părinţii divorţaţi şi copii.
În practica judecătorească s-a arătat că modificarea măsurilor privitoare la drepturile şi
obligaţiile personale ori patrimoniale ale copilului îşi găseşte justificare şi poate fi luată numai
atunci când se stabileşte că interesele minorului o cer.
Efectele patrimoniale ale divorţului faţă de copiii minori
Aceste efecte se referă la:
– întreţinerea copiilor minori şi la exercitarea ocrotirii părinteşti privind bunurile minorilor
şi actele civile patrimoniale ale copiilor;
– obligarea părinţilor la suportarea cheltuielilor de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională.

61
 Articolul 499 NCC prevede că instanţa judecătorească va stabili contribuţia fiecărui părinte
la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului până la vârsta de
18 ani şi până la 26 ani, dacă se află în continuarea studiilor.
Părinţii se pot învoi cu privire la contribuţia lor, dar această învoială nu va produce efecte
decât dacă a fost încuviinţată de instanţa de judecată.
Deşi legea nu prevede anume, în practica judiciară s-a statornicit regula că renunţarea la
pensia de întreţinere, care constituie un drept al copilului, nu poate fi ratificată de instanţa de
judecată chiar dacă s-ar constata că posibilităţile materiale ale părintelui care a renunţat sunt
îndestulătoare pentru copii.
Schimbarea situaţiei materiale a părinţilor sau a nevoilor copilului justifică modificarea
contribuţiei părinţilor stabilită prin hotărâre judecătorească sau prin învoiala soţilor.
Când sunt doi sau mai mulţi copii, iar stabilirea locuinţei acestora se face la părinţi diferiţi,
instanţa e nevoită să vegheze pe cât posibil ca fiecărui copil să-i fie asigurat în continuare acelaşi
nivel de trai.
În acest sens, tot practica judiciară a mai statornicit şi regula conform căreia, chiar dacă
fiecare dintre părinţi a primit în grija lui câte un copil, părintele care realizează un venit mai mare
este obligat să contribuie la întreţinerea celuilalt, deoarece ambii copii trebuie să beneficieze
deopotrivă de acelaşi nivel de trai.

Test de autoevaluare:
1. Determinati efectele desfacerii căsătoriei privitoare la relaţiile personale dintre fostii soti
– 2 puncte
2. Determinati efectele desfacerii căsătoriei privitoare la relaţiile patrimoniale dintre fostii
soti – 2 puncte
3. Determinati criteriul stabilirii prin hotărâre judecătorească a cotei fiecărui soţ cu privire
la bunurile comune – 2 puncte
4. Care este data încetării comunităţii de bunuri ? – 2 puncte
5. Determinati efectele divorţului cu privire la copiii minori – 2 puncte

Speţe: 1. Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instante la data de 10.09.2014 sub nr.
29071/212/2014, reclamanta C.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.P. desfacerea
casatoriei încheiate între parti la data de 30.06.1974 si înregistrata sub nr. (...) din culpa exclusiva a
pârâtului. Pornind de la aceasta ipoteza enumeraţi cel puţin 5 capete de cerere accesorii cererii de
divorţ.
2. Comentaţi admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei acţiuni în anularea unei căsătorii
desfăcute deja prin hotărâre definitivă de divorţ.

Grile:
1. Măsurile vremelnice în timpul procesului de divorţ:
a) au caracter perpetuu, fiind dispuse de instanţă;
b) sunt acordate pe calea procedurală a ordonanţei preşedinţiale;
c) au caracter provizoriu, limitat pe perioada derulării procesului de divorţ.
2. În cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, soţul care nu a împlinit vârsta de 18 ani:
a) îşi menţine capacitatea deplină de exerciţiu;
b) îşi pierde capacitatea deplină de exerciţiu;
c) îşi pierde capacitatea de folosinţă.

62
 3. Locuinţa copilului după divorţ:
a) poate fi stabilită prin învoială la unul dintre părinţi, bunici, sau alte rude, cu
consimţământul acestora;
b) este stabilită la părintele a cărui culpă nu a fost reţinută la divorţ;
c) în lipsa învoielii părinţilor, este stabilită de instanţă, la părintele cu care locuieşte în mod
statornic.
4. Prestaţia compensatorie:
a) se stabileşte la o dată ulterioară desfacerii căsătoriei;
b) poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în
natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului;
c) în cazul în care constă într-o sumă de bani, se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de
rata inflaţiei.
5. Dreptul la compensaţie al unuia dintre soţi:
a) apare ca o consecinţă a îmbogăţirii soţului ce a beneficiat în orice manieră de sprijinul
material al celuilalt soţ;
b) apare ca o consec5inţă a disproporţiei existente între venitul din muncă şi cel asimilat
acestuia obţinut de unul dinte soţi;
c) apare ca o consecinţă a îmbogăţirii unuia dintre soţi, în urma participării efective la
activitatea profesională a celuilalt soţ şi care excede solidarităţii menajere.

63
 Modulul X.
FILIAŢIA FATA DE MAMA

Unitatea de învăţare:
1. Aspecte generale
2. Posesia de stat
3. Filiatia fata de mama

Timp alocat: : 1 h

Bibliografie:
1. Oana Ghita, Roxana Gabriela Albastroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012.
2. Marieta Avram, Drept civil. Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013.
3. Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

 definiţi filiatia;
 determinati tipurile de filiatie;
 definiti posesia;
 cunoasteti modalitatea de stabilire a filiatiei fata de mama.

1. Aspecte generale
Definiţie. Potrivit art. 405 NCC, „rudenia reprezintă legătura bazată pe descendenţa unei
persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun”.
Felurile rudeniei. Acelaşi text de lege, diferenţiază rudenia firească de rudenia civilă,
definindu-le.
- Rudenia firească reprezintă legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă
persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun [art. 405 alin. (1) NCC].
- Rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile prevăzute de lege
[art. 405 alin. (2) NCC].
- Afinitatea este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ [art. 407 alin. (1) NCC].
Clasificarea relaţiilor de rudenie
a) Rudenia în linie dreaptă
– ascendentă;
– descendentă.
Reprezintă rezultatul descendenţei unei persoane din altă persoană şi se calculează în funcţie
de numărul naşterilor.
b) Rudenia în linie colaterală – rezultă din existenţa unui ascendent comun şi se calculează
după numărul naşterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun şi coborând de la

64
aceasta până la cealaltă rudă.
Definiţia filiaţiei. În sens larg, noţiunea de filiaţie reprezintă legătura existentă între o
persoană şi ascendenţii săi. În sens restrâns, reprezintă raportul de descendenţă dintre o persoană şi
părinţii săi.
Privită în raport cu mama, filiaţia poartă numele de maternitate, în timp ce, în raport cu tatăl,
este denumită paternitate.
 Filiaţia firească şi filiaţia civilă
Filiaţia firească este în mod necesar o transpunere fidelă a realităţii biologice stabilite între o
persoană şi ascendenţii săi, în timp ce filiaţia civilă se fundamentează pe operaţiunea juridică a
adopţiei.
Importanţa acestei clasificări este dată de efectele juridice prevăzute de lege ce decurg din
relaţia de rudenie, acestea având acelaşi conţinut, indiferent de izvorul rudeniei.
 Filiaţia din căsătorie şi filiaţia din afara căsătoriei
Filiaţia din căsătorie se stabileşte în momentul în care persoana s-a născut ori a fost
concepută în timpul căsătoriei părinţilor săi, fără a avea importanţă valabilitatea actului juridic al
căsătoriei, în timp ce filiaţia din afara căsătoriei este stabilită în funcţie de starea civilă de persoane
căsătorite a părinţilor la momentul concepţiunii ori naşterii copilului, fie de înlăturarea prezumţiei
legale de paternitate printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
 Filiaţia naturală şi filiaţia prin reproducere umană asistată medical cu terţ donator
Filiaţia naturală se stabileşte astfel: maternitatea se stabileşte după regula universală mater
semper certa est, rezultând din faptul naşterii, dar putând fi stabilită şi prin recunoaştere sau prin
hotărâre judecătorească [art. 408 alin. (1) NCC], iar în funcţie de starea civilă a mamei la
momentul concepţiei ori la momentul naşterii, se va stabili paternitatea persoanei după cum este
din căsătorie – aplicându-se prezumţia legală a paternităţii [art. 408 alin. (2) NCC] – ori din afara
căsătoriei, prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, de la caz la caz [art. 408 alin. (3)
NCC].

2. Posesia de stat
Potrivit art. 410 alin. (1) NCC, posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiaţie şi
rudenie dintre copil şi familia din care se pretinde că face parte.
Constă, în principal, în următoarele elemente:
– tractatus – o persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de
creşterea şi educarea sa, iar copilul se comportă faţă de aceasta ca fiind părintele său;
– fama – copilul este recunoscut de către familie, în societate şi, când este cazul, de către
autorităţile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;
– nomen – copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.
Alături de aceste elemente principale, posesia de stat poate rezulta din orice alte împrejurări
accesorii, spre exemplu fotografii de familie.
Caracterele posesiei de stat
– Continuă: nu înseamnă permanentă, dar presupune ca elementele posesiei de stat să aibă
o anumită stabilitate, să se întrunească o perioadă de timp suficientă pentru a crea credinţa că
filiaţia reală a persoanei este aceea indicată de folosinţa stării civile.
– Paşnică: adică netulburată, dacă folosinţa stării civile nu a fost dobândită sau conservată
prin acte de violenţă, fizică sau morală, provocate de o altă persoană;
– Publică: implică folosinţa stării civile în văzul tuturor, pentru a fi cunoscută;
– Neechivocă: neputând rezulta dintr-un comportament ambiguu.
Posesia de stat se probează prin orice mijloc de probă.
Posesia de stat conformă cu actul de naştere

65
 Principiu: Nicio persoană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de mamă decât aceea ce rezultă
din actul de naştere şi posesia de stat conformă cu acesta şi nimeni nu poate contesta filiaţia faţă de
mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naştere – prezumţie absolută.
Excepţie: Dovada filiaţiei faţă de mamă se face prin orice mijloc de probă:
– în cazul substituirii copilului, stabilită pe cale judiciară;
– în cazul în care a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a
născut.
Prezumţia timpului legal al concepţiunii
Noţiune. Potrivit art. 414 alin. (1) NCC, copilul conceput sau născut în timpul căsătoriei are
ca tată pe soţul mamei.
Perioada legală a concepţiunii. Timpul legal al concepţiei se consideră a fi cuprins între a trei
suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului.
Se calculează zi cu zi, regresiv, de la momentul naşterii copilului care nu se va include,
intrând în calcul ziua de împlinire, rezultând o perioadă de 121 zile.
Alineatul (2) al art. 412 NCC dispune că prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face
dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut sau chiar în
afara acestui interval.
Caracterul prezumţiei. Prezumţie legală mixtă.

3. Filiaţia faţă de mamă

a. Stabilirea maternităţii prin efectul legii
Regula. Maternitatea rezultă din faptul naşterii, stabilindu-se prin efectul legii şi fiind
probată prin actul de naştere întocmit în registrul de stare civilă, precum şi cu certificatul de
naştere eliberat pe baza acestuia, potrivit art. 409 alin. (1) NCC.
Două elemente de fapt interesează în stabilirea filiaţiei faţă de mamă:
– împrejurarea că o anumită femeie a dat naştere unui copil;
– identitatea copilului care revendică maternitatea cu aceea a copilului născut de femeia
respectivă, aşadar, faptul că acest copil şi nu un altul a fost născut de respectiva femeie.
Dovada filiaţiei
Principiu: Dovada filiaţiei materne sau paterne se face prin actul de naştere întocmit în
registrul de stare civilă, precum şi cu certificatul de naştere eliberat în baza acestuia.
Excepţie:
– dovada filiaţiei faţă de mamă se poate face prin orice mijloc de probă: în cazul
substituirii fie a copilului, fie a mamei, stabilită pe cale judiciară;
– prin orice mijloc de probă, în faţa instanţelor judecătoreşti: în cazul reconstituirii sau al
întocmirii ulterioare a actului de stare civilă, în cadrul acţiunilor de stare civilă.
Dovada absolută a maternităţii se realizează prin actul de naştere conform cu posesia de stat.
Actele de stare civilă, ca înscrisuri autentice, fac dovada până la înscrierea în fals pentru
ceea ce constată personal ofiţerul de stare civilă şi până la proba contrară, pentru celelalte
menţiuni.
Contestarea maternităţii rezultând din certificatul constatator al naşterii
Cazuri de admisibilitate
– în cazul substituirii copilului, produsă din eroare ori prin fraudă, constatată judecătoreşte;
– în cazul maternităţii simulate, adică a substituirii mamei, din eroare ori prin fraudă,
constatată judecătoreşte.
Acţiunea în contestarea maternităţii
Dreptul la acţiune în contestarea maternităţii este recunoscut oricărei persoane interesate.
Sarcina probei revine reclamantului, care poate dovedi faptul pozitiv contrar, adică al existenţei
unei legături de filiaţie diferită faţă de cea contestată, excluzând-o pe cea din urmă.

66
 Dovada filiaţiei se face prin certificat constatator al naşterii, prin expertiză medico-legală de
stabilire a filiaţiei, iar când acestea sunt imposibile, prin orice mijloc de probă.
Renunţarea la drept este inadmisibilă. Părinţii şi copilul vor fi citaţi în toate cazurile. Instanţa
se pronunţă din oficiu asupra stabilirii numelui copilului, a exercitării autorităţii părinteşti şi a
obligaţiei părinţilor de a-l întreţine pe copil.
b. Stabilirea maternităţii prin recunoaşterea mamei
Cazurile recunoaşterii
Potrivit art. 415 alin. (1) NCC, maternitatea poate fi stabilită prin recunoaşterea mamei:
– în momentul în care naşterea nu a fost înregistrată în registrul stării civile;
– în situaţia în care copilul a fost trecut în acest registru ca fiind născut din părinţi
necunoscuţi.
Stabilirea filiaţiei pe această cale este posibilă atât faţă de copilul minor, cât şi faţă de
descendentul devenit major. Poate fi recunoscut copilul conceput dar nenăscut, precum şi persoana
decedată, dar numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.
Formele recunoaşterii de maternitate
Recunoaşterea de filiaţie poate fi făcută, sub sancţiunea nulităţii absolute, prin una din
formele limitativ prevăzute de textul art. 416 alin. (1) NCC:
– recunoaşterea prin declaraţie la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor – în scris ori verbal, la orice sediu de stare civilă, odată cu înregistrarea naşterii
copilului ori la o dată ulterioară;
– recunoaşterea prin înscris autentic – reprezintă constatarea mărturisirii de filiaţie într-un
înscris întocmit sau primit de o autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege;
– recunoaşterea prin testament – poate îmbrăca oricare din formele testamentului, şi este
irevocabilă.
Recunoaşterea are următoarele caractere juridice: este un act pur şi simplu, personal,
unilateral, declarativ, erga omnes, irevocabil şi solemn.
Contestarea recunoaşterii de maternitate
Articolul 420 alin. (1) NCC dispune că recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi
contestată oricând, de orice persoană interesată.
Acţiunea se porneşte împotriva autorului recunoaşterii, iar după decesul acestuia, împotriva
moştenitorilor săi, sau împotriva copilului recunoscut, minor sau major ori a moştenitorilor
acestuia.
Proba cade în sarcina pârâtului.
Hotărârea are efect retroactiv.
Nulitatea recunoaşterii de maternitate (art. 418-420 NCC)
Nulitatea absolută a recunoaşterii de maternitate intervine dacă:
– a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu
toate acestea, dacă filiaţia anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoaşterea
este valabilă;
– a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenţi fireşti;
– a fost făcută într-o altă situaţie decât cele două prevăzute limitativ în art. 415 alin. (1)
NCC;
– a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, oricând, fie pe cale de
acţiune fie de excepţie.
Nulitatea relativă a recunoaşterii de maternitate poate fi cerută:
– în cazul viciilor de consimţământ (eroare, dol sau violenţă);
– în cazul lipsei discernământului.
Nulitatea relativă poate fi invocată de autorul recunoaşterii. Prescripţia dreptului la acţiune
intervine în termenul general de 3 ani şi începe să curgă de la data încetării violenţei ori, după caz,

67
a descoperirii erorii sau dolului, iar în cazul lipsei discernământului de la momentul cunoaşterii
cauzei anulării, fie de autor, fie de reprezentantul acestuia.
c. Stabilirea maternităţii prin hotărâre judecătorească
Cazuri. Potrivit art. 423 NCC, stabilirea maternităţii se face prin hotărâre judecătorească, în
cazul în care:
– proba filiaţiei materne nu se poate face cu certificatul de naştere;
– se contestă realitatea celor înscrise în certificatul de naştere.
Acţiunea în stabilirea maternităţii
Dreptul la acţiune aparţine copilului şi se porneşte în numele său de reprezentantul său legal,
putând fi continuată de moştenitorii săi în condiţiile legii.
Acţiunea se introduce împotriva pretinsei mame sau a moştenitorilor pretinsei mame.
Acţiunea este imprescriptibilă, ca regulă, dacă între timp copilul a decedat înainte de
introducerea acţiunii, moştenitorii săi o pot formula în termen de un an de la data decesului.
Se dovedeşte prin orice mijloc de probă.
Hotărârea are efect retroactiv.
Contestarea maternităţii stabilite prin hotărâre
Maternitatea stabilită prin hotărâre poate fi contestată de persoanele interesate, cu excepţia
celor care au participat ca parte în procesul de stabilire a maternităţii.
Dreptul la acţiune nu se prescrie extinctiv.

Test de autoevaluare:
1. Definiţi filiatia – 2 puncte
2. Determinati tipurile de filiatie – 2 puncte
3. Definiti posesia – 2 puncte
4. Care sunt formele recunoasterii de maternitate ?– 2 puncte
5. Care sunt modalitatile de stabilire a filiatiei fata de mama ? – 2 puncte

Speţe: 1. Familia Popescu, în calitate de reclamant a solicitat instanţei de judecată să

stabilească faptul că minora I.S. este fiica lor, precum şi să oblige pe pârâţi, familia Ionescu, la
încredinţarea acesteia.
S-a reţinut ca situaţie de fapt: în data de 25 noiembrie 2011, în Spitalul clinic "Sfânta
Maria" din Bucureşti, secţia de maternitate, doamna Popescu a născut pe I.S., iar doamna Ionescu
pe P.M., cele două minore fiind substituite din eroare. Din probele administrate, instanţa de
judecată a admis acţiunea.
Pârâta, doamna Ionescu, a solicitat respingerea acţiunii, motivându-şi cererea prin faptul că
"nimeni nu poate contesta filiaţia faţă de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu
actul de naştere", indicând textul art. 411 alin. (1) şi (2) C.Civ.. Care este soluţia dată de instanţă?
Motivaţi!
Raspuns: Acelasi text de lege [art. 411 alin. (3)C. Civ.] reglementeaza exceptiile de la regula
enuntata in speta de parata. Astfel, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o
substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a
născut, se poate face dovada adevăratei filiaţii cu orice mijloc de probă.
2. Reclamanta B.E., în calitate de reprezentant al fiicei sale, minora B.S. în vârstă de 2 ani, a
solicitat instanţei de judecată stabilirea paternităţii din afara căsătoriei faţă de pârâtul V.M. şi să se
încuviinţeze purtarea numelui acestuia de către minoră. În motivarea acţiunii, reclamanta B.E. a
arătat că a avut o relaţie de concubinaj cu pârâtul V.M., relaţie notorie şi care s-a desfăşurat şi în
perioada legală de concepţiune.

68
 Pârâtul V.M. a solicitat respingerea acţiunii, întrucât reclamanta B.E. nu a împlinit 18 ani. De
asemenea, pârâtul a susţinut că acţiunea de stabilire a paternităţii copilului a fost introdusă după
împlinirea termenului de prescripţie. Ce a decis instanţa de judecată? Motivaţi!

Grile:
1. Sunt cazuri de nulitate absolută a recunoaşterii de maternitate:
a) recunoaşterea se referă la un copil având, la data recunoaşterii, legătură de filiaţie deja
stabilită;
b) recunoaşterea a fost făcută cu lipsa discernământului;
c) recunoaşterea a fost făcută de o altă persoană decât mama sau reprezentantul acesteia
având procură specială şi autentică.
2. Cazurile de eficacitate a recunoaşterii maternităţii sunt:
a) naşterea a fost înregistrată, iar registrul de stare civilă a fost pierdut ulterior;
b) naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă;
c) copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinţi necunoscuţi.
3. Formele recunoaşterii de maternitate:
a) se stabilesc după cum copilul este din căsătorie ori din afara acesteia;
b) prin lege, prin recunoaştere ori prin hotărâre judecătorească;
c) prin declaraţie la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor, prin înscris
autentic, ori prin testament.
4. Sunt caractere ale recunoaşterii de filiaţie:
a) act juridic solemn, pur si simplu, translativ;
b) act juridic irevocabil, consensual, producând efecte erga omnes;
c) act juridic unilateral, solemn, declarativ.
5. Posesia de stat conformă cu actul de naştere:
a) generează prezumţia absolută că maternitatea astfel indicată corespunde realităţii;
b) este, în principiu, inatacabilă în instanţă;
c) generează prezumţia relativă a paternităţii din căsătorie.

69
 Modulul XI.
FILIATIA PATERNA

Unitatea de învăţare:
1. Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie
2. Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei
3. Filiaţia în cazul reproducerii umane asistate medical cu terţ donator

Timp alocat: : 1h
Bibliografie:
1. Oana Ghita, Roxana Gabriela Albastroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012.
2. Marieta Avram, Drept civil. Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013.
3. Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

 Cunoasteti modalitatea de stabilire a filiatiei faţă de tatăl din căsătorie;
 Cunoasteti modalitatea de stabilire a filiatiei faţă de tatăl din afara căsătoriei;
 Cunoasteti modalitatea de stabilire a filiatiei în cazul reproducerii umane asistate medical
cu terţ donator.

1. Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie

Filiaţia paternă rezultă din faptul procreaţiei.
Potrivit art. 414 alin. (1) NCC, paternitatea copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei
mamei se stabileşte prin aplicarea prezumţiei de paternitate, potrivit căreia „pater est quem nuptiae
demonstrat” (soţul mamei este tatăl copilului) şi se dovedeşte prin actul de naştere şi prin actul de
căsătorie al părinţilor, precum şi prin certificatele de stare civilă corespunzătoare.
Prezumţia de paternitate
Potrivit art. 414 NCC, copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul
mamei. Pater is quem nuptiae demonstrat este o regulă moştenită din dreptul roman. Paternitatea
poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Este o prezumţie
mixtă.
Codul civil stabileşte, în art. 412 alin. (1), că intervalul de timp cuprins între a 300-a şi a 180-
a zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii, termen ce se calculează zi cu zi.
Copiii beneficiari ai prezumţiei de paternitate:
– copilul conceput şi născut în timpul aceleiaşi căsătorii a mamei;
– copilul conceput în perioada celibatului mamei şi născut ulterior căsătoriei acesteia;
– copilul rezultat dintr-o căsătorie nulă sau anulată.

70
 Conflictele de paternitate
Conflictele de paternitate au ca fundament sursa duală a prezumţiei de paternitate rezultată
fie din faptul concepţiunii, fie din faptul naşterii.
1. Cazul copilului conceput în timpul unei căsătorii a mamei şi născut în timpul căsătoriei
subsecvente acesteia, naşterea petrecându-se la mai puţin de 300 de zile de la data desfacerii,
nulităţii, anulării ori încetării mariajului anterior.
2. Cazul în care soţia celui declarat mort prin hotărâre definitivă se recăsătoreşte şi la mai
puţin de 300 de zile de la data încheierii căsătoriei subsecvente devine mamă, apoi reapare fostul
soţ şi hotărârea declarativă de moarte este anulată.
3. Cazul soţiei bigame.
Aceste cazuri în care se regăsesc conflicte de paternitate sunt soluţionate dându-se
preeminenţă prezumţiei de paternitate a soţului mamei de la momentul naşterii copilului.
Tăgada paternităţii
Prezumţia instituită de art. 414 NCC indică faptul că un copil născut sau conceput în timp
căsătoriei îl are ca tată pe soţul mamei, paternitatea putând fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca
soţul mamei să fie tatăl copilului.
Titularii dreptului la acţiune în tăgada paternităţii
1. Dreptul la acţiune al soţului mamei sau al moştenitorilor acestuia
– acţiunea se îndreaptă împotriva copilului sau, dacă acesta este decedat, împotriva
moştenitorilor săi;
– este supus prescripţiei extinctive în termen de 3 ani, calculat fie de la data când a luat
cunoştinţă că în privinţa sa operează o prezumţie de paternitate, fie de la data când a aflat că
prezumata sa paternitate nu corespunde cu adevărul, în timp ce pentru soţul pus sub interdicţie
judecătorească prescripţia curge de la data ridicării interdicţiei;
– acţiunea poate fi pornită de moştenitorii soţului în termen de un an de la data decesului,
sau aceştia vor continua acţiunea deja pornită.
2. Dreptul la acţiune al mamei copilului sau al moştenitorilor acesteia
– se îndreaptă împotriva copilului, sau dacă acesta este decedat, împotriva moştenitorilor
săi;
– acţiunea pornită în nume propriu de mama copilului se prescrie în termen de 3 ani de la
data naşterii copilului;
– acţiunea poate fi pornită de mama copilului, în calitate de reprezentant al acestuia,
oricând în timpul minorităţii copilului;
– acţiunea pornită de mama copilului, în calitate de moştenitor al acestuia, se prescrie în
termen de un an de la data decesului copilului;
– acţiunea poate fi pornită de moştenitorii mamei în termen de un an de la data decesului
acesteia, sau aceştia vor continua acţiunea deja pornită.
3. Dreptul la acţiune al copilului sau al moştenitorilor acestuia
– se îndreaptă împotriva celui prezumat a-i fi tată, adică soţul (sau fostul soţ) mamei;
– este imprescriptibil pe timpul vieţii copilului;
– pe timpul minorităţii, în numele copilului, acţiunea se porneşte de reprezentantul său
legal;
– minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu poate exercita personal dreptul la acţiune;
– acţiunea poate fi pornită de moştenitorii copilului în termen de un an de la data decesului,
sau aceştia vor continua acţiunea deja pornită.
4. Dreptul la acţiune al tatălui biologic sau al moştenitorilor acestuia
– se îndreaptă fie împotriva soţului mamei ori a moştenitorilor săi, fie împotriva copilului
sau a moştenitorilor săi;
– acţiunea va fi admisă numai dacă tatăl biologic face dovada paternităţii sale faţă de copil;
– dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii tatălui biologic;
– tatăl biologic pus sub interdicţie poate porni acţiunea printr-un tutore sau curator numit

71
de instanţă;
– acţiunea poate fi pornită de moştenitorii tatălui biologic în termen de un an de la data
decesului acestuia, sau aceştia vor continua acţiunea deja pornită.
Aspecte procedurale
– competenţa aparţine instanţei de tutelă;
– în caz de moştenire vacantă, acţiunea se poate porni împotriva comunei, oraşului sau a
municipiului de la locul deschiderii moştenirii;
– părinţii şi copilul sunt citaţi în toate cazurile referitoare la filiaţie;
– titularul dreptului la acţiune nu poate renunţa la dreptul subiectiv conferit prin lege;
– titularul dreptului la acţiune poate renunţa la judecata pricinii;
– reprezentantul titularului dreptului la acţiune nu poate renunţa la judecata pricinii;
– sarcina probei aparţine reclamantului din proces, acesta demonstrând că este cu neputinţă
ca soţul/fostul soţ al mamei să fie tatăl copilului (se adaugă condiţia din cazul tatălui biologic, ca
reclamant, de a-şi dovedi paternitatea);
– proba se face prin orice mijloc de probă;
– hotărârea are efect declarativ;
– efectele hotărârii se produc referitor la perspectiva stabilirii filiaţiei paterne din afara
căsătoriei, stabilirea numelui copilului, exercitarea autorităţii părinteşti şi a obligaţiei legale de
întreţinere.
Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie
Copilul înregistrat în actele de stare civilă, din eroare sau prin fraudă, ca fiind rezultat din
căsătorie, chiar dacă părinţii săi nu au fost căsătoriţi, ori nici nu a fost conceput şi nici nu s-a
născut în timpul căsătoriei mamei, este un copil aparent din căsătorie al cărui statut poate fi
contestat pe cale judecătorească.
Această acţiune are ca obiectiv constatarea că prezumţia de paternitate a soţului mamei este
inaplicabilă.
Potrivit art. 434 NCC, acţiunea poate fi intentată de orice persoană interesată şi este
imprescriptibilă extinctiv.
Poate fi pornită şi după decesul copilului.
Hotărârea are efect retroactiv.

2. Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei

Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte fie pe cale de recunoaştere voluntară a
tatălui, fie pe cale judecătorească.
Potrivit art. 260 şi art. 448 NCC, fie că sunt din căsătorie, fie că sunt din afara căsătoriei,
copiii se bucură de aceeaşi situaţie legală. Principiul este reafirmat şi în art. 446 NCC referitor la
raporturile dintre tată şi copilul născut prin reproducere umană asistată medical.
Stabilirea paternităţii din afara căsătoriei prin recunoaştere
Potrivit textului reglementat de art. 415 alin. (2) NCC, paternitatea copilului conceput sau
născut de o mamă necăsătorită, precum şi în cazul copilului a cărui paternitate a fost tăgăduită se
stabileşte prin recunoaşterea voluntară a tatălui.
a) Cazurile recunoaşterii
Recunoaşterea de paternitate poate privi orice copil care, la data recunoaşterii, nu are o
filiaţie paternă stabilită potrivit legii.
Poate interveni atât în timpul vieţii copilului, cât şi după decesul acestuia, însă numai dacă a
lăsat descendenţi fireşti.
b) Formele recunoaşterii
Recunoaşterea de filiaţie poate fi făcută, sub sancţiunea nulităţii absolute, prin una din
formele limitativ prevăzute de textul art. 416 alin. (1) NCC:
– recunoaşterea prin declaraţie la serviciul public comunitar local de evidenţă a

72
persoanelor – în scris ori verbal, la orice sediu de stare civilă, odată cu înregistrarea naşterii
copilului ori la o dată ulterioară;
– recunoaşterea prin înscris autentic – reprezintă constatarea mărturisirii de filiaţie într-un
înscris întocmit sau primit de o autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege;
– recunoaşterea prin testament – poate îmbrăca oricare din formele testamentului, şi este
irevocabilă.
Recunoaşterea are următoarele caractere juridice: este un act pur şi simplu, personal,
unilateral, declarativ, erga omnes, irevocabil şi solemn.
Contestarea recunoaşterii de paternitate
Articolul 420 alin. (1) NCC dispune că recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi
contestată oricând, de orice persoană interesată.
Acţiunea se porneşte împotriva autorului recunoaşterii, iar după decesul acestuia, împotriva
moştenitorilor săi, sau împotriva copilului recunoscut, minor sau major ori a moştenitorilor
acestuia.
Proba cade în sarcina pârâtului.
Hotărârea are efect retroactiv.
Nulitatea recunoaşterii de paternitate
Nulitatea absolută a recunoaşterii de paternitate intervine dacă:
– a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu
toate acestea, dacă filiaţia anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoaşterea
este valabilă;
– a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenţi fireşti;
– a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege, în art. 416 alin. (1) NCC.
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, oricând, fie pe cale de
acţiune, fie de excepţie.
Hotărârea de admitere a acţiunii are efect declarativ şi este opozabilă erga omnes.
Prin înlăturarea paternităţii se acoperă nulitatea absolută a unei eventuale recunoaşteri
subsecvente acesteia.
Nulitatea relativă a recunoaşterii de paternitate poate fi cerută:
– în cazul viciilor de consimţământ (eroare, dol sau violenţă)
– în cazul lipsei discernământului.
Nulitatea relativă poate fi invocată de autorul recunoaşterii. Prescripţia dreptului la acţiune
intervine în termenul general de 3 ani şi începe să curgă de la data încetării violenţei ori, după caz,
a descoperirii erorii sau dolului, iar în cazul lipsei discernământului de la momentul cunoaşterii
cauzei anulării, fie de autor, fie de reprezentantul acestuia.
Stabilirea paternităţii din afara căsătoriei prin hotărâre judecătorească
Potrivit art. 424 NCC, paternitatea copilului conceput sau născut de o mamă necăsătorită,
precum şi în cazul copilului a cărui paternitate a fost tăgăduită, dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl
recunoaşte, se stabileşte prin hotărâre judecătorească.
Cazuri: Potrivit art. 424 NCC, stabilirea paternităţii se face prin hotărâre judecătorească, în
cazul:
– copilului născut în afara căsătoriei şi nerecunoscut de tată.
Acţiunea în stabilirea paternităţii
Dreptul la acţiune aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mamă, chiar dacă
aceasta este minoră sau de reprezentantul său legal, putând fi continuată de moştenitorii săi în
condiţiile legii.
Acţiunea se introduce împotriva pretinsului tată sau a moştenitorilor acestuia.
Acţiunea este imprescriptibilă, ca regulă, iar dacă între timp copilul a decedat înainte de
introducerea acţiunii, moştenitorii săi o pot formula în termen de un an de la data decesului.
Renunţarea la drept este inadmisibilă, în schimb putându-se renunţa la judecarea cererii
formulate personal de titularul dreptului.

73
 Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în
perioada timpului legal al concepţiunii. Înlăturarea prezumţiei se face prin proba adusă de tată ca
fiind exclus ca el să fi conceput acel copil. Se dovedeşte prin orice mijloc de probă.
Hotărârea are efect retroactiv, instanţa fiind obligată să statueze şi pentru stabilirea numelui
copilului, exercitarea autorităţii părinteşti şi a obligaţiei legale de întreţinere, chiar dacă nu s-au
formulat cereri în acest sens.
Hotărârea instanţei este supusă căilor de atac.
Potrivit art. 101 NCC, hotărârea rămasă definitivă se comunică serviciului public comunitar
local de evidenţă a persoanelor de la locul înregistrării naşterii, pentru a se face modificarea actului
de stare civilă a copilului.
Dreptul la despăgubiri al mamei
Articolul 428 alin. (1) NCC recunoaşte pentru mama copilului un drept de a fi despăgubită
cu cheltuielile ce ţin de perioada de sarcină şi naştere.
Ea poate solicita şi obţine de la pretinsul tată:
– jumătate din cheltuielile naşterii şi ale lehuziei;
– jumătate din cheltuielile făcute cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în perioada de
lehuzie.
Reprezintă un drept propriu al mamei.
Acţiunea în despăgubiri
– se intentează în termen de 3 ani de la naşterea copilului;
– se poate formula şi în situaţia în care copilul s-a născut mort sau a murit înainte de
pronunţarea hotărârii privind stabilirea paternităţii;
– poate fi admisă doar dacă mama a formulat acţiune pentru stabilirea paternităţii;
– se vor acorda despăgubiri numai dacă bărbatul împotriva căruia a purtat judecata a fost
declarat tatăl copilului;
– acţiunea în stabilirea paternităţii trebuie să fi fost pornită de mamă în contradictoriu cu
pretinsul tată şi nu cu moştenitorii acestuia (obligaţia tatălui nu trece asupra moştenitorilor săi);
– acţiunea în stabilirea paternităţii trebuie să fi fost pornită de mamă înaintea recunoaşterii
voluntare a paternităţii de către acelaşi bărbat;
– dreptul mamei este transmisibil moştenitorilor acesteia.

3. Filiaţia în cazul reproducerii umane asistate medical cu terţ donator

Reproducerea umană asistată medical desemnează acele practici clinice şi biologice care
permit concepţiunea in vitro, transferul de embrioni şi inseminarea artificială, precum şi orice alte
tehnici care fac posibilă procreaţia în afara procesului natural.
În condiţiile NCC, reproducerea umană asistată medical cu terţ donator presupune:
– forma exogenă a procedeului medical, în cadrul căreia concepţiunea se realizează cu
ajutorul materialului genetic exterior cuplului parental;
– forma endogenă a procedeului medical, în cadrul căreia concepţiunea se realizează prin
fertilizarea extracorporală, cu materialul genetic al cuplului parental.
Noţiunea de „părinţi”. Articolul 441 alin. (3) NCC determină noţiunea de părinţi ca fiind fie
un bărbat şi o femeie, fie o femeie singură.
Sediul materiei: art. 441-447 NCC, art. 447 referindu-se exclusiv la reproducerea umană
asistată medical cu terţ donator.
Principii
Principiul mater in iure semper certa est – presupunând că maternitatea copilului născut prin
concepţiune asistată medical se face în aceleaşi condiţii ca şi în cazul copilului născut prin
concepţiune naturală.
Principiul confidenţialităţii – presupune că informaţiile referitoare la datele privind
identitatea părinţilor, a copilului astfel procreat precum şi a terţului donator sunt protejate.

74
 În mod excepţional, legea permite autorizarea accesului la informaţii, pentru motive
întemeiate, persoanei astfel concepute, precum şi descendenţilor săi.
Principiul excluderii legăturii de filiaţie dintre copil şi donator – presupune că nu se va
putea stabili nicio legătură de filiaţie între terţul donator şi copilul astfel conceput. În acest caz,
nicio acţiune în răspundere nu poate fi pornită împotriva donatorului.
Principiul asimilării situaţiei juridice a copilului astfel conceput copilului născut prin
concepţiune naturală – presupune garantarea unui tratament identic al copiilor.
Principiul caracterului necontestabil al filiaţiei – presupune imposibilitatea contestării de
către cineva a filiaţiei pe motive ce ţin de reproducerea umană asistată medical, nici chiar copilul
astfel născut, neputând contesta acest lucru.
Condiţii:
Articolul 442 NCC dispune asupra condiţiilor în care se poate realiza reproducerea umană
asistată medical:
– părinţii trebuie să îşi dea consimţământul în prealabil;
– să se asigure deplina confidenţialitate a informaţiilor;
– un notar public să le explice părinţilor, în mod expres, consecinţele actului lor cu privire
la filiaţie.
Consimţământul părinţilor
Exprimarea consimţământului:
– trebuie făcută în formă solemnă, în faţa notarului public;
– se face în deplina cunoaştere a consecinţelor actului consimţit;
– se face în condiţii de deplină confidenţialitate;
– este prealabilă concepţiunii.
Revocarea consimţământului:
– poate fi făcută, în mod expres, până în momentul realizării concepţiunii medical asistate;
– poate fi făcută, în mod expres, inclusiv în ultimul moment, înainte de realizarea
procedurii.
Ineficacitatea consimţământului:
– în cazul în care a survenit decesul unuia dintre părinţi, până în momentul concepţiunii;
– în cazul în care a fost introdusă o cerere de divorţ, până în momentul concepţiunii;
– în cazul în care a intervenit separaţia în fapt.
Filiaţia faţă de mamă
Stabilirea maternităţii se face în condiţii identice ca în cazul copilului născut natural.
În funcţie de starea civilă a mamei de la momentul concepţiunii sau al naşterii se va stabili
filiaţia faţă de tată.
Pentru o femeie singură care recurge la reproducerea umană asistată medical, copilul va fi
considerat din afara căsătoriei.
Filiaţia faţă de tată
Paternitatea din căsătorie
În cazul mamei căsătorite, soţul mamei este prezumat tatăl copilului.
Regula: Potrivit art. 443 alin. (1) NCC, nimeni nu poate contesta filiaţia copilului pentru
motive ce ţin de reproducerea umană asistată medical şi nici copilul astfel născut nu poate contesta
filiaţia sa.
Excepţii: constituie abateri de la principiul imutabilităţii filiaţiei copilului conceput prin
reproducere umană asistată medical cu terţ donator.
 Potrivit art. 443 alin. (2) NCC, poate fi tăgăduită paternitatea copilului, de către soţul
mamei care nu a consimţit la reproducerea umană asistată medical realizată cu ajutorul unui terţ
donator.
Prezumţia de paternitate este înlăturată dacă:
– consimţământul soţului mamei nu există;
– lipsa consimţământului are în vedere următoarele situaţii:

75
  refuzul;
 neexprimarea consimţământului;
 retragerea consimţământului;
 consimţământul a rămas fără efect.
– consimţământul rămâne fără efect:
 prin introducerea unei cereri de divorţ;
 prin separaţia părţilor.
– consimţământul nerevocat în mod expres sau tacit nu permite introducerea acţiunii în
tăgada paternităţii;
– poate introduce acţiunea în tăgada paternităţii şi soţul mamei care s-a căsătorit cu aceasta
după concepţiunea copilului, pentru procedeul reproducerii umane asistate dând consimţământul
partenerul mamei de la acel moment.
 Potrivit art. 443 alin. (3) NCC, poate fi tăgăduită paternitatea copilului care nu a fost
conceput în acest mod.
Cauză:
– exprimarea consimţământului soţului mamei pentru procedeul naşterii umane asistată
medical;
– realizarea procedeului medical;
– existenţa unei relaţii extraconjugale a mamei;
– concepţiunea copilului ca o consecinţă a relaţiei extraconjugale.
Acţiune:
– se contestă faptul că respectivul copil a fost născut prin reproducere umană asistată
medical;
– dreptul la acţiune aparţine:
 soţului mamei şi moştenitorilor săi;
 mamei şi moştenitorilor săi;
 copilului şi moştenitorilor săi;
 pretinsului tată biologic şi moştenitorilor săi.
– acţiunea este cea de drept comun.
Paternitatea din afara căsătoriei
Dacă mama copilului născut prin reproducere umană asistată medical nu este căsătorită nici
la data concepţiunii şi nici la data naşterii copilului, acesta nu va beneficia de prezumţia de
paternitate, fiind copil din afara căsătoriei.
Filiaţia copilului din afara căsătoriei poate fi stabilită faţă de partenerul mamei care a
consimţit în vederea realizării concepţiunii prin reproducere umană asistată medical:
– prin recunoaştere;
– prin hotărâre judecătorească.
 Stabilirea paternităţii prin recunoaştere
Recunoaşterea de filiaţie poate fi făcută, prin una din formele limitativ prevăzute de textul
art. 416 alin. (1) NCC:
– recunoaşterea prin declaraţie la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor – în scris ori verbal, la orice sediu de stare civilă, odată cu înregistrarea naşterii
copilului ori la o dată ulterioară;
– recunoaşterea prin înscris autentic – reprezintă constatarea mărturisirii de filiaţie într-un
înscris întocmit sau primit de o autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege;
– recunoaşterea prin testament – poate îmbrăca oricare din formele testamentului, şi este
irevocabilă.
 Stabilirea paternităţii pe cale judecătorească
Dreptul la acţiune aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mamă, chiar dacă
aceasta este minoră, sau de reprezentantul său legal, putând fi continuată de moştenitorii săi în
condiţiile legii.

76
 Acţiunea se introduce împotriva bărbatului al cărui consimţământ exprimat a fost menţinut şi
producător de efecte la data concepţiunii copilului, sau după caz, a moştenitorilor acestuia.
Acţiunea este imprescriptibilă, ca regulă, iar dacă între timp copilul a decedat înainte de
introducerea acţiunii, moştenitorii săi o pot formula în termen de un an de la data decesului.
Renunţarea la drept este inadmisibilă, în schimb putându-se renunţa la judecarea cererii
formulate personal de titularul dreptului.
Obiectul probaţiunii este reprezentat de faptul existenţei şi eficacităţii consimţământului
bărbatului care era partenerul mamei în perioada realizării reproducerii umane asistate medical.
Astfel, pârâtul se poate prevala:
– de lipsa consimţământului, sau de revocarea acestuia;
– de starea de separaţie în fapt a părţilor înainte de momentul concepţiunii, ce are ca efect
considerarea retractării tacite a consimţământului;
– de faptul decesului bărbatului survenit înainte de data concepţiunii, în cazul în care
acţiunea se îndreaptă împotriva moştenitorilor acestuia.
Hotărârea are efect retroactiv, instanţa fiind obligată să statueze şi pentru stabilirea numelui
copilului, exercitarea autorităţii părinteşti şi a obligaţiei legale de întreţinere, chiar dacă nu s-au
formulat cereri în acest sens.
Hotărârea instanţei este supusă căilor de atac.
Potrivit art. 101 NCC, hotărârea rămasă definitivă se comunică serviciului public comunitar
local de evidenţă a persoanelor de la locul înregistrării naşterii, pentru a se face modificarea actului
de stare civilă a copilului.
Articolul 444 NCC prevede că în cazul omisiunii tatălui de a recunoaşte paternitatea
copilului născut prin reproducere umană asistată medical, se angajează răspunderea acestuia, atât
moral, concretizată prin posibilitatea de stabilire a paternităţii pe cale judecătorească, dar şi de
natură patrimonială, fiind reprezentată de cheltuielile făcute cu întreţinerea copilului până la data
introducerii acţiunii în stabilire a paternităţii.

Test de autoevaluare:
1. Analizati prezumptia de paternitate. – 2 puncte
2. Care sunt titularii dreptului la acţiune în tăgada paternităţii ?– 2 puncte
3. Care sunt modurile de stabilire a paternităţii prin recunoaştere ?– 2 puncte
4. Dreptul la despăgubiri al mamei – 2 puncte
5. Care sunt principiile ce guverneaza filiatia în cazul reproducerii umane asistate medical
cu terţ donator ? – 2 puncte

Speţe:1. Judecatoria Baia de Arama, prin sentinta civila nr.496/2.10.2006 a respins exceptia
lipsei de interes a minorului C.M.A. in promovarea actiunii privind contestarea recunoasterii de
paternitate, a admis actiunea privind contestarea recunoasterii de paternitate, formulata de
reclamanta B. G., s-a constatat ca paratul C. M. nu este tatal biologic al minorului C. M. A.
Pentru a pronunta aceasta solutie instanta de fond a retinut ca, din depozitiile martorilor
audiati, coroborate cu concluziile expertizei medico legale a rezultat in mod indubitabil faptul, ca
recunoasterea paternitatii facuta de parat in momentul nasterii minorului, nu corespunde
adevarului,paratul nefiind tatal biologic al minorului, scopul promovarii actiunii fiind stabilirea
adevaratei filiatii a copilului, situatie ce presupune si existenta interesului minorului. Argumentati
aceasta actiune si solutia data avand in vedere temeiul legal.
Raspuns: Potrivit dispozitiilor art. 420 C. Civ. recunoasterea paternitatii ce nu corespunde
adevarului poate fi contestata de orice persoana interesata. Datele de stare civila ale unei persoane
trebuie sa corespunda adevarului, chestiunile referitoare la statutul persoanei interesand in mod
deosebit atat persoana in cauza – cu toate implicatiile ce decurg in privinta raporturilor

77
nepatrimoniale si patrimoniale in care este implicata persoana inca de la nasterea sa, dar si
societatea.
Tocmai datorita acestor aspecte, legea a consacrat in mod expres dreptul oricarei persoane de a
contesta o recunoastere ce nu corespunde realitatii, avandu-se in vedere si drepturile copilului
consacrate de Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor care in art. 8 alin. 2
teza a II-a prevede ca minorul are dreptul la stabilirea si pastrarea identitatii sale, de a-si cunoaste
parintii si de a fi ingrijit, crescut si educat de acestia.
2. Reclamantul B.P. a solicitat instanţei de judecată să constate că nu este fiul legitim al
domnului Popescu, ci al lui Ionescu, cu care mama sa a avut o relaţie anterioară căsătoriei cu
domnul Popescu. În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că defunctul Ionescu, fiind pe patul de
moarte, a declarat că B.P. este fiul său dintr-o relaţie pe care a avut-o cu mama petiţionarului şi că
nu l-a putut legitima, deoarece, fiind bolnav, se temea că soţia sa actuală îl va părăsi dacă ar afla
acest lucru.
Instanţa de judecată a reţinut că înscrierea naşterii petiţionarului s-a făcut pe baza declaraţiei
domnului Popescu, soţ legitim al mamei reclamantului, pe de o parte, precum şi faptul că posesia
de stat a petiţionarului, de la naştere şi până la data soluţionării procesului era de fiu din căsătorie
al domnului Popescu. Pornind de la cele enuntate in speta analizaţi formele de recunoaştere a
paternităţii.

Grile:
1. Sunt titularii dreptului la acţiune în tăgada paternităţii:
a) orice persoană interesată;
b) soţul mamei, mama copilului, copilul, precum şi moştenitorii fiecăruia dintre aceştia;
c) soţul mamei, mama copilului, tatăl biologic, copilul, precum şi moştenitorii fiecăruia
dintre aceştia.
2. Începutul cursului termenului de prescripţie în cazul acţiunii pentru tăgada paternităţii
pornită de soţul mamei este:
a) momentul naşterii copilului;
b) momentul în care acesta a cunoscut că este prezumat tată al copilului;
c) momentul în care acesta a cunoscut că prezumţia legală de paternitate nu corespunde
realităţii.
3. Mama copilului are dreptul la acţiune în tăgada paternităţii:
a) în nume propriu, cu paza termenului de prescripţie de 3 ani calculat de la data naşterii
copilului;
b) în nume propriu, cu paza termenului de prescripţie de 1 an calculat de la data naşterii
copilului;
c) ca reprezentant legal, oricând în timpul minorităţii copilului.
4. Cu privire la acţiunea în tăgada paternităţii a tatălui biologic:
a) poate fi admisă de instanţa de tutelă numai dacă reclamantul face dovada imposibilităţii de
procreare a soţului mamei;
b) poate fi admisă de instanţa de tutelă numai dacă reclamantul face dovada paternităţii sale
faţă de copil;
c) dreptul se naşte în momentul în care nu există conformitate între actul de naştere şi posesia
de stat.
5. Consimţământul în cazul procedurii reproducerii umane asistate medical cu terţ donator:
a) poate fi revocat oricând;
b) nu poate fi revocat;
c) poate fi revocat inclusiv în faţa medicului chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea
cu terţ donator.

78
 Modulul XII.
ADOPŢIA

Unitatea de învăţare:
1. Aspecte generale
2. Condiţii de fond pozitive la încheierea adopţiei
3. Impedimente la adopţie
4. Efectele adoptiei
5. Încetarea adopţiei

Timp alocat: 1 h

Bibliografie:
1. Oana Ghita, Roxana Gabriela Albastroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012.
2. Marieta Avram, Drept civil. Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013.
3. Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

 determinati natura juridica a adoptiei;
 cunoasteti conditiile de fond necesare la incheierea adoptiei;
 cunoasteti impedimentele la adoptie;
 determinati efectele adoptiei.

1. Aspecte generale
Definiţie: Potrivit art. 451 NCC adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează
legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele
adoptatorului.
Scopul adopţiei: ocrotirea interesului superior al copilului.
Natura juridică a adopţiei:
În doctrină se consideră că adopţia este:
– un act de autoritate;
– un act în care determinant este consimţământul părţilor implicate;
– un act juridic complex, care presupune atât manifestarea de voinţă a părţilor angajate în
operaţiunea juridică a adopţiei, cât şi încuviinţarea instanţei, fiecare dintre acestea reprezentând un
element esenţial.
Principiile adopţiei
1. Principiul ocrotirii interesului superior al copilului. Articolul 263 alin. (1) NCC stabileşte
că „orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea
interesului superior al copilului”, iar art. 483 alin. (2) NCC arată că părinţii îşi exercită autoritatea
părintească numai în interesului superior al copilului.

79
 Acest principiu este concretizat prin ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, în
cursul procedurii de adopţie, prin determinarea scopului adopţiei ca fiind acela de a ocroti interesul
minorului şi sancţionarea unei adopţii fictive cu nulitatea absolută. Potrivit art. 467 NCC, adopţia
poate fi încuviinţată de instanţă şi fără acordul părinţilor fireşti, ori de câte ori aceasta este în
interesul copilului, iar potrivit art. 456 NCC, în cazul în care spre adopţie sunt daţi fraţi, se
încearcă înfierea acestora de către aceeaşi familie, iar când nu este posibil, de familii diferite,
numai dacă este în interesul lor superior.
2. Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial. Principiul creşterii
copilului într-un mediu familial este un criteriu în selecţia părinţilor adoptivi. Capacitatea viitorului
părinte adoptiv de a asigura copilului mediul familial dorit este verificată în condiţiile legii şi
confirmată apoi în cursul procedurii adopţiei, de această dată, pe baza evaluărilor directe privind
evoluţia relaţiilor dintre adoptat şi adoptator, prin rapoartele stabilit a fi realizate. Evaluarea
persoanei sau a familiei adoptatoare se face ţinând seama, alături de alte elemente, de viaţa
familială; în cazul în care numai unul dintre soţi solicită adopţia, interesează motivele pentru care
celălalt soţ nu se asociază la cerere.
Legiuitorul nu interzice adopţia de către o persoană necăsătorită şi nici nu stabileşte explicit
vreun criteriu de preferinţă în favoarea adoptatorilor soţ şi soţie.
3. Principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică,
culturală şi lingvistică. Acest principiu vizează, în esenţă, asigurarea unui mediu stabil pentru
copil, care să permită păstrarea elementelor structurale fundamentale ale personalităţii sale.
În aplicarea principiului continuităţii în educarea copilului, în cadrul activităţilor vizând
identificarea celui mai potrivit adoptator (familii adoptatoare), au prioritate rudele din familia
extinsă, asistentul maternal profesionist la care se află copilul sau persoana ori familia la care
copilul se află în plasament.
4. Principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la adopţie. Interesul superior
al copilului reclamă asigurarea grabnică a unui mediu protector, deci rapiditate şi operativitate în
îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei, pentru eficientizarea măsurii impuse.
5. Principiul confidenţialităţii informaţiilor cu privire la adopţie. Potrivit art. 474 NCC,
informaţiile cu privire la adopţie sunt confidenţiale. Legislatorul a considerat ca necesară
reglementarea regimului juridic al informaţiilor referitoare la adopţie printr-o lege specială.

2. Condiţii de fond pozitive la încheierea adopţiei

 Condiţii privitoare la persoana adoptată
Vârsta adoptatului
Adopţia constituie o formă de ocrotire alternativă ocrotirii părinteşti.
Regula: Articolul 455 alin. (1) NCC dispune că poate fi adoptat copilul până la dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu.
Excepţia: Potrivit art. 455 alin. (2) NCC, este posibilă adopţia persoanei care a dobândit
capacitate deplină de exerciţiu, numai dacă adoptatul a fost crescut pe timpul minorităţii de
persoana sau familia care doreşte să îl adopte.
Condiţii de admisibilitate a adopţiei persoanei care a dobândit capacitate deplină de
exerciţiu:
– persoana să fi împlinit 18 ani sau să fi dobândit capacitate deplină de exerciţiu anterior
majoratului civil;
– persoana să fi fost crescută pe timpul minorităţii de cei care doresc să o adopte.
Existenţa condiţiei creşterii persoanei ce urmează a fi adoptată, pe timpul minorităţii, de
către familia sau persoana adoptivă nu reprezintă decât manifestarea normală a relaţiilor de
ocrotire pe care aceasta din urmă le manifestă anticipat, prin cererea de adopţie stabilind juridic o
relaţie de rudenie ce faptic a fost deja susţinută prin comportamentul reciproc atât al adoptatului,

80
cât şi al adoptatorului. Cererea de adopţie a părintelui adoptiv este dovada legăturilor afective
statornicite, a căror consacrare juridică nu este lipsită de interes pentru niciuna din părţi, ţinând
seama de multitudinea de efecte ale filiaţiei şi ale rudeniei civile.
Din analiza elementelor componente ale acestei condiţii rezultă că ocrotirea pe timpul
minorităţii trebuie să fie asemenea celei rezultate din filiaţia naturală, îndeplinirea obligaţiei de
întreţinere a minorului să fie efectivă, în sensul convieţuirii acestuia cu familia sau persoana ce
urmează a-l adopta, nevoia de educaţie să fie una susţinută, iar raporturile personale dintre aceştia
să aibă un caracter continuu, bazat pe legături afective, şi nu unul rezultat din stabilirea unor relaţii
temporare.
În ceea ce priveşte factorul temporal, legiuitorul nu a prevăzut expres o perioadă de timp, pe
parcursul minorităţii, în care copilul să fie crescut de persoana ori familia ce urmează a-l adopta
după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, deoarece intervalul de timp în care se pot stabili
legături afectiv-emoţionale între aceştia nu reprezintă decât un factor subiectiv.
Adopţia persoanei aflată sub interdicţie judecătorească se stabileşte după cum aceasta:
– este minoră – adopţia urmând regimul juridic aplicabil copilului;
– este majoră – adopţia urmând regimul juridic derogator al adopţiei în cazul persoanei
majore.
Consimţământul adoptatului, dacă a împlinit vârsta de 10 ani
Articolul 463 alin. (1) lit. b) NCC dispune ca o condiţie de fond la încheierea adopţiei,
consimţământul minorului care a împlinit vârsta de 10 ani. Capacitatea juridică specială
recunoscută copilului în acest caz face ca opinia acestuia să fie decisivă, fiind cu neputinţă de
suplinit prin vreo încuviinţare ori manifestare de voinţă a altei persoane şi împiedicând adopţia în
cazul în care copilul nu consimte.
Legiuitorul nu prevede însă, în acelaşi material legislativ, şi momentul în care trebuie
exprimat consimţământul, nefiind reglementată nicio condiţie de formă în acest sens.
Determinarea consimţământul minorului care a împlinit vârsta de 10 ani ca o condiţie de
fond la adopţie este o modalitate de concretizare a principiului ocrotirii interesului superior al
copilului.
Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti sau al tutorelui copilului
Consimţământul părinţilor fireşti se cere:
– numai în cazul copilului minor;
– indiferent dacă copilul este din căsătorie sau din afara căsătoriei, dar cu filiaţia legal
stabilită;
– indiferent dacă părinţii acestuia sunt despărţiţi în fapt, divorţaţi ori necăsătoriţi;
– chiar dacă unul din părinţi sau o terţă persoană exercită autoritatea părintească;
– chiar dacă unul din părinţi este decăzut din drepturile părinteşti sau i s-a aplicat pedeapsa
interzicerii drepturilor părinteşti, în acest caz fiind necesar şi consimţământul persoanei care
exercită autoritatea părintească.
Consimţământul unuia dintre părinţi este îndestulător dacă:
– celălalt părinte este necunoscut, mort, declarat mort sau în neputinţă de a-şi exprima
consimţământul.
Adopţia se poate încheia fără consimţământul părinţilor fireşti:
– dacă ambii părinţi sunt necunoscuţi, decedaţi, declaraţi morţi sau se află în imposibilitatea
de a-şi da consimţământul, acesta fiind suplinit de manifestarea de voinţă a tutorelui;
– în cazul adopţiei succesive a aceluiaşi copil de către soţul părintelui adoptiv;
– în cazul adopţiei copilului firesc al celuilalt soţ.
Consimţământul tutorelui se cere:
– în subsidiar, atunci când este imposibil de luat consimţământul părinţilor fireşti, ori acesta
este neîndestulător;
– alături de părinţii fireşti, dacă ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti sau li s-
a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti;

81
 – alături de părinţii fireşti, dacă autoritatea părintească este exercitată de o altă persoană
decât unul din părinţi;
– dacă ambii părinţi sunt necunoscuţi, decedaţi, declaraţi morţi sau se află în imposibilitatea
de a-şi da consimţământul.
Caracterele consimţământului părinţilor fireşti ori al tutorelui:
– informat – presupune cunoaşterea tuturor efectelor ce rezultă din încuviinţarea adopţiei;
– liber – să nu fie afectat de vicii de consimţământ (eroare asupra identităţii adoptatului,
dol, violenţă), acestea atrăgând nulitatea relativă a adopţiei;
– necondiţionat – presupune încheierea adopţiei în unicul scop de ocrotire a interesului
superior al copilului, fără a fi condiţionat de promisiunea unor foloase;
Potrivit art. 466 alin. (1) NCC, consimţământul părinţilor fireşti ori al tutorelui poate fi dat
numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data naşterii copilului – termen prohibitiv.
Potrivit art. 466 alin. (2) NCC, consimţământul poate fi revocat în termen de 30 de zile de la
data exprimării lui.
Refuzul părinţilor fireşti sau al tutorelui de a consimţi la adopţie
Principiu: refuzul ocrotitorului de a consimţi la adopţia copilului împiedică finalizarea
operaţiunii juridice, chiar dacă minorul, în vârstă de peste 10 ani, ar fi de acord cu adopţia.
Excepţie: Potrivit art. 467 NCC, instanţa de tutelă poate trece peste refuzul părinţilor fireşti
ori al tutorelui dacă:
– se dovedeşte prin orice mijloc de probă că refuzul este abuziv. Acest refuz abuziv poate
rezulta din neînţelegerile survenite asupra contraprestaţiei promise sau efectuate în considerarea
adopţiei;
– instanţa apreciază că adopţia este în interesul minorului, în funcţie şi de opinia acestuia.
Potrivit art. 264 NCC, este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani;
de asemenea, poate fi ascultat şi minorul care nu a atins acest prag, în toate cazurile opinia
minorului nefiind obligatorie pentru instanţă, ci doar se va ţine seama de ea, în funcţie de vârsta şi
maturitatea copilului.
 Condiţii privitoare la persoana care adoptă
Vârsta adoptatorului
Potrivit art. 460 NCC, adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai mare decât adoptatul.
Chiar dacă legea nu impune o vârstă minimă sau o vârstă maximă pentru persoana ce doreşte
a adopta, legiuitorul impune o diferenţă de vârstă între adoptator şi adoptat de 18 ani, tocmai
pentru a reda o situaţie ce imită starea de filiaţie naturală.
În mod excepţional, alin. (2) al aceluiaşi articol conferă posibilitatea ca, pentru motive
temeinice, să fie acceptată de către instanţa de tutelă o diferenţă de cel puţin 16 ani între adoptat şi
adoptator. Ca motiv temeinic poate fi considerată situaţia în care se află soţul părintelui firesc al
copilului.
Capacitatea deplină de exerciţiu
Articolul 459 NCC prevede că persoanele care nu au capacitate deplină de exerciţiu, precum
şi persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu pot adopta. Raţiunea condiţiei existenţei
capacităţii depline de exerciţiu derivă din efectele pe care adopţia le are, acelea de stabilire a
filiaţiei şi implicit a rudeniei. Necesitatea ocrotirii minorului nu poate fi îndeplinită de o persoană
care la rândul său are nevoie de ocrotire.
În acelaşi sens, s-a considerat că persoana care este exclusă de la tutela unui copil, potrivit
art. 113 alin. (1) lit. b)-g) NCC, nu poate îndeplini condiţiile pentru a adopta.
Aptitudinea de a adopta
În completarea capacităţii de exerciţiu depline se află reglementările textului de lege al art.
461 NCC, referitoare la condiţiile morale şi materiale ale adoptatorului. Astfel, adoptatorul sau
familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare
creşterii, educării şi dezvoltării armonioase a copilului.

82
 Dat fiind că autoritatea părintească se exercită până la momentul în care copilul dobândeşte
capacitatea deplină de exerciţiu (art. 484 NCC), s-a considerat că aceste aptitudini nu sunt necesare
în cazul adopţiei persoanei majore.
Consimţământul adoptatorului sau al soţilor adoptatori
Adopţia poate fi încuviinţată faţă de un singur părinte adoptiv sau faţă de soţii adoptatori, fie
simultan, fie succesiv.
Cazul adoptatorului persoană căsătorită: pe lângă acordul adoptatorului, implică acceptul
soţului în cazul adopţiei fie a unui minor, fie a unui major. Necesitatea acordului este dată atât de
buna desfăşurare a raporturilor familiale, în care va fi integrat şi adoptatul, dar şi de efectele ce
rezultă din urma încheierii acestui act, efecte precum obligaţia de întreţinere a copilului, ce îi
implică pe ambii soţi. Acordul soţului adoptatorului persoană căsătorită este cerut chiar dacă cei
doi sunt despărţiţi în fapt.
Cazul adoptatorului soţ al părintelui adoptiv: pe lângă acordul adoptatorului implică şi
consimţământul acestuia în calitate de părinte adoptiv fundamentat în temeiul efectelor adopţiei
anterioare.
Cazul adoptatorului soţ al părintelui firesc: pe lângă acordul adoptatorului, se cere în acest
caz şi consimţământul soţului, dar ca părinte firesc al minorului.

3. Impedimente la adopţie
Pluralitatea de adoptaţi
Regula: Potrivit art. 456 NCC, adopţia fraţilor, indiferent de sex, de către persoane sau
familii diferite se poate face numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.
O astfel de adopţie are avantajul de a conserva atât legătura de rudenie firească dintre fraţi,
cât şi legăturile afective stabilite între aceştia şi de a contribui, prin plasarea în cadrul aceleiaşi
familii, la împlinirea principiului creşterii şi educării într-un mediu familial, precum şi a
principiului continuităţii în creşterea şi educarea minorului.
Excepţie: Poate fi permisă adopţia separată a fraţilor ori de câte ori se constată că motivele ce
îndreptăţesc această măsură sunt conforme cu principiul interesului superior al copilului.
Adopţia între fraţi
Potrivit art. 457 NCC, adopţia între fraţi, indiferent de sex, este interzisă. Cum textul de lege
nu face nicio referire, nu se va diferenţia după cum fraţii sunt rezultaţi din căsătorie ori din afara
acesteia, dacă sunt fraţi buni, cosangvini sau couterini.
Interdicţia este de strică aplicare, adopţia fiind posibilă între alte rude fireşti.
Raţionamentul acestei interdicţii este dat de încercarea de a preveni relaţiile de filiaţie şi de
rudenie civilă incompatibile cu relaţiile de rudenie firească.
Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum
şi adopţia între soţi sau foşti soţi
Potrivit art. 458 NCC, acest tip de adopţie este interzis, dată fiind incompatibilitatea calităţii
de soţ cu cea de frate, precum şi aceleia de soţ cu cea de părinte şi descendent al celuilalt soţ.
Aşadar, este interzisă:
– adopţia a doi soţi împreună, fie concomitent, fie simultan de către acelaşi adoptator;
– adopţia de către adoptatorul care, în raport cu adoptat are calitatea de soţ, sau fost soţ;
– adopţia unuia dintre soţi de către părinţii fireşti ai celuilalt soţ
Adopţia de către persoana cu boli psihice sau handicap mintal
Acest impediment, reglementat de textul art. 459 NCC, prevede imposibilitatea adopţiei de
către persoana cu boli psihice sau handicap mintal, nefiind precizate aceste boli, dar observându-se
clar că sfera interdicţiei prezente în cadrul impedimentelor la căsătorie este lărgită, aici nemaifiind
vorba doar de alienatul şi debilul mintal.

83
 Raţiunea acestui impediment este dată de scopul adopţiei, acela de a asigura ocrotirea
minorului, lucru care nu se realizează în cazul adopţiei încheiate de o persoană ce are ea însăşi
nevoie de ocrotire.
Adopţia simultană sau succesivă a aceleiaşi persoane de către mai mulţi adoptatori
Regula: Potrivit art. 462 alin. (1) NCC, este interzisă adopţia aceleiaşi persoane de către doi
adoptatori împreună, fie simultan, fie succesiv.
Raţiunea acestui impediment se află în ideea de a nu se ajunge la relaţii de filiaţie civilă
multiplicate ori multiplicabile la nesfârşit şi evident pentru a nu exista posibilitatea de sustragere
de la îndeplinirea obligaţiilor legale de ocrotire părintească.
Excepţii:
– adopţia simultană sau succesivă de către adoptatorii soţ şi soţie – interesează ca la data
încuviinţării adopţiei cei doi adoptatori să fie căsătoriţi între ei;
– adopţia succesivă în situaţia decesului adoptatorului sau a soţilor adoptatori – pe data
rămânerii definitive a hotărârii de încuviinţare a noii adopţii, adopţia anterioară este desfăcută de
drept;
– adopţia succesivă în cazul încetării, din orice motiv, a adopţiei anterioare – adopţia
încetează fie prin desfacere, fie prin declararea nulităţii acesteia.

4. Efectele adopţiei
 Filiaţia şi rudenia persoanei adoptate
Sediul materiei: art. 469-474 NCC.
Potrivit art. 469 NCC, adopţia produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti prin care a fost încuviinţată.
Acestea sunt concretizate în:
– efectul pozitiv, achizitiv – naşterea legăturii de filiaţie adoptivă şi a raporturilor de
rudenie civilă; transferul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti în favoarea
adoptatorului/adoptatorilor: modificarea numelui şi a prenumelui, obligaţia legală de întreţinere,
vocaţia succesorală reciprocă.
– efectul negativ, extinctiv – încetarea relaţiilor de filiaţie firească între adoptat şi părinţii
săi, dar şi a rudeniei fireşti dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi rudele fireşti ale
adoptatului, pe de altă parte, excluzând filiaţia firească dintre adoptat şi descendenţii săi fireşti,
care rămâne neatinsă, ca şi rudenia firească dintre fraţii adoptaţi de către acelaşi părinte sau familie
adoptatoare.
Noul act de naştere al adoptatului va fi întocmit de serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor în baza hotărârii definitive de încuviinţare a adopţiei, la o dată ulterioară
acesteia.
Stabilirea relaţiilor de filiaţie şi de rudenie civilă
Efectul principal al adopţiei este acela de stabilire a relaţiilor de:
– filiaţie civilă între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator sau adoptatori,
pe de altă parte;
– rudenie civilă între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi rudele părintelui sau
părinţilor adoptivi, pe de altă parte.
După cum putem observa, adopţia nu afectează legătura de filiaţie dintre persoana adoptată şi
descendenţii săi fireşti. Aceştia devin rude cu adoptatorul, dar şi cu rudele fireşti ale acestuia.
Stingerea relaţiilor de filiaţie şi de rudenie firească
Efectul extinctiv al adopţiei este contrar şi simultan celui constitutiv şi se concretizează în
stingerea rudeniei fireşti între adoptat şi părinţii săi, dar şi a rudeniei fireşti dintre adoptat şi
descendenţii săi, pe de o parte, şi rudele fireşti ale adoptatului, pe de altă parte.

84
 În cazul adopţiei copilului firesc al celuilalt soţ, efectul extinctiv este parţial, în sensul că se
manifestă numai referitor la relaţia de filiaţie, respectiv rudenie firească faţă de părintele ce nu este
căsătorit cu adoptatorul.
În cazul adopţiei copilului adoptiv al celuilalt soţ, nu există efect extinctiv, deoarece acesta s-
a manifestat referitor la filiaţia şi rudenia firească la momentul încheierii adopţiei deja existente.
 Filiaţia şi rudenia adoptivă
Drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de copilul adoptat
Potrivit art. 471 alin. (1) NCC, adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi
îndatoririle părintelui faţă de copilul său firesc.
Naşterea relaţiilor de filiaţie civilă are ca efect transferul drepturilor şi îndatoririlor personale
cât şi patrimoniale, de la părinţii fireşti ai minorului, către părinţii adoptivi.
Acestea sunt concretizate în:
– modificarea numelui şi eventual a prenumelui
Articolul 473 alin. (1) NCC dispune că adoptatul primeşte numele de familie al celui care îl
adoptă. În cazul în care adopţia se face de către doi soţi ce au acelaşi nume de familie, copilul va
lua numele comun al acestora, iar dacă numele soţilor este diferit, cei doi se vor înţelege şi vor
comunica instanţei ce urmează a încuviinţa adopţia. În cazul în care soţii nu se înţeleg, instanţa
este cea care va decide asupra numelui purtat de minor.
În cazul adopţiei excepţionale a persoanei căsătorite ce are un nume comun cu soţul, aceasta
va prelua numele adoptatorului numai cu încuviinţarea soţului său.
Pentru motive temeinice, instanţa poate dispune la cererea părinţilor adoptivi sau a unuia
dintre ei schimbarea prenumelui copilului, cu consimţământul obligatoriu al copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani. În acest caz, indiferent de motive şi de cererea părinţilor, acordul
minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatoriu.
Articolul 473 alin. (5) NCC prevede că noul act de naştere al adoptatului, în temeiul
hotărârii definitive de încuviinţare a adopţiei, va fi întocmit de serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor de la locul naşterii copilului, în noul act fiind trecuţi părinţii săi adoptivi;
vechiul act se păstrează, menţionându-se pe marginea sa întocmirea noului act.
– obligaţia legală de întreţinere
Din dispoziţiile art. 471 NCC coroborat cu art. 499 alin. (1) NCC rezultă că, atât în cazul
adoptatorilor soţ şi soţie, cât şi al adoptatorului căsătorit cu părintele firesc al adoptatului,
drepturile şi îndatoririle părinteşti aparţin ambilor părinţi în mod egal şi amândoi răspund pentru
creşterea copiilor minori.
– vocaţia succesorală
– cetăţenia adoptatului, în cazul adopţiei internaţional.
În cazul decăderii unuia dintre părinţi din exerciţiul drepturilor părinteşti, instanţa de tutelă
va atribui celuilalt părinte autoritatea părintească.
În cazul decăderii părintelui singur deţinător al autorităţii părinteşti sau a ambilor părinţi din
exerciţiul drepturilor părinteşti, instanţa de tutelă dispune ca măsură de protecţie a copilului rămas
fără ocrotire părintească, instituirea tutelei.
În toate cazurile de instituire a tutelei, dacă minorul a împlinit vârsta de 10 ani, conform art.
264 NCC, este obligatorie ascultarea sa de către instanţă, aceasta luând în seamă opţiunea
minorului, în funcţie de vârsta şi maturitatea sa şi cu respectarea principiului interesului superior al
copilului.
Drepturile şi îndatoririle persoanei adoptate
Potrivit art. 471 alin. (3) NCC, adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle pe
care le are orice persoană faţă de părinţii săi fireşti.
Potrivit principiului egalităţii în drepturi a copiilor reglementat de art. 260 NCC, persoana
adoptată, minoră sau majoră, are aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca descendenţii fireşti, bucurându-se
de acelaşi tratament ca aceştia.

85
 5. Încetarea adopţiei
Potrivit art. 475 NCC, adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a
constatării nulităţii sale.
a. Desfacerea adopţiei
Desfacerea de drept a adopţiei
Potrivit art. 462 alin. (2) lit. a) NCC, desfacerea de drept a adopţiei intervine prin
încuviinţarea unei noi adopţii a aceluiaşi adoptat (nu se specifică dacă doar în cazul minorului sau
şi al majorului), consecutiv decesului adoptatorului sau al soţilor adoptatori.
Condiţii:
– decesul părintelui sau al părinţilor adoptatori
Dacă adopţia a fost încuviinţată faţă de un singur părinte, decesul acestuia conduce la
desfacerea de drept a adopţiei.
Dacă adopţia a fost încuviinţată faţă de soţi adoptivi, concomitent sau succesiv, desfacerea
de drept poate interveni dacă au decedat ambii părinţi adoptivi, fie concomitent, fie simultan.
Dacă adopţia a fost încuviinţată faţă de soţi adoptivi, iar decesul survine în cazul unuia dintre
aceştia, este posibilă adopţia copilului de către noul soţ al părintelui adoptiv rămas în viaţă,
operând astfel desfacerea adopţiei faţă de părintele decedat.
Admisibilitatea adopţiei subsecvente în cazul decesului părintelui adoptiv şi recăsătoririi
părintelui firesc este posibilă faţă de soţul părintelui firesc, desfăcându-se astfel adopţia faţă de
primul părinte adoptator. În cazul decesului părintelui firesc, textul de lege nu este foarte cert, dar
considerăm că, deşi adopţia este posibilă, nu are loc desfacerea de drept a adopţiei, ci încetarea
relaţiilor filiaţiei şi a rudeniei fireşti faţă de părintele firesc, decedat, şi stabilirea relaţiilor de
filiaţie civilă faţă de părintele adoptator.
– încuviinţarea definitivă a unei noi adopţii
Adopţia va fi desfăcută numai dacă pentru persoana în cauză se încuviinţează definitiv o
nouă adopţie.
În cazul în care nu este încuviinţată o nouă adopţie, adopţia anterioară îşi continuă efectele.
În cazul persoanei majore, o adopţie subsecventă poate fi făcută numai cu îndeplinirea
condiţiilor excepţionale ale acestui tip de adopţie.
Efecte
– încetează relaţiile de filiaţie şi rudenie faţă de fostul adoptator/adoptatori şi rudele fireşti
ale acestora;
– se stabilesc noi relaţii de filiaţie şi rudenie civilă, ca efect al adopţiei subsecvente.
Desfacerea facultativă a adopţiei
Potrivit art. 476 alin. (2) NCC, desfacerea facultativă a adopţiei, lăsată la aprecierea instanţei,
poate interveni, în acord cu interesul superior al copilului, în acele cazuri în care faţă de adoptatul
minor este necesară luarea unei măsuri de protecţie.
Condiţii
– necesitatea luării unei măsuri de protecţie privitoare la adoptat
Desfacerea facultativă a adopţiei are în vedere în principal acele situaţii în care se impune
instituirea măsurilor de protecţie faţă de minor, cauzate de cele mai multe ori de exercitarea
defectuoasă a autorităţii părinteşti.
– desfacerea adopţiei este în interesul superior al copilului
Desfacerea adopţiei şi luarea măsurilor de protecţie se face numai în interesul superior al
minorului.
Potrivit art. 264 alin. (1) şi (2) NCC, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi obligatoriu
ascultat de instanţă, ţinându-se cont de opinia sa, în funcţie de vârstă şi de gradul de maturitate.
Efecte

86
 Adopţia va fi desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii de instituire a măsurilor de
protecţie a copilului.
Desfacerea adopţiei cu titlu de sancţiune
Potrivit art. 477 alin. (1) NCC, adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului sau a
familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor ori descendenţilor lor,
precum şi atunci când adoptatul s-a făcut vinovat faţă de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o
pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani.
Potrivit art. 478 NCC, dacă adoptatorul s-a făcut vinovat faţă de adoptat de faptele arătate,
adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatului.
Desfacerea adopţiei cu titlu de sancţiune vizează evident fapta săvârşită cu intenţie, şi are
caracter excepţional, intervenind:
– fie împotriva adoptatului, care se face vinovat de fapte grave îndreptate împotriva
părinţilor adoptivi sau a rudelor acestora;
– fie împotriva adoptatorului, care se face vinovat de fapte grave îndreptate împotriva
adoptatului.
Putem deosebi conform textelor de lege între:
Desfacerea adopţiei la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare
Cauze:
– săvârşirea de către adoptat a unui atentat la viaţă – adopţia poate fi desfăcută indiferent
dacă atentatul îl vizează pe unul dintre părinţii adoptatori ori pe amândoi, pe un ascendent ori
descendent al oricăruia dintre părinţii adoptatori;
– săvârşirea de către adoptat a unor fapte de natură penală, pedepsite cu o pedeapsă
privativă de libertate de cel puţin 2 ani – pentru ca adopţia să poată fi desfăcută trebuie ca fapta să
fie îndreptată împotriva unuia sau ambilor părinţi adoptivi.
Acţiune:
Dreptul la acţiunea în desfacerea adopţiei este recunoscut părintelui adoptator sau soţilor
adoptator.
Potrivit art. 477 alin. (2) NCC, în cazul decesului părintelui ori părinţilor adoptatori, ca
urmare a faptelor adoptatului, dreptul la acţiune în desfacerea adopţiei este recunoscut
moştenitorilor acestora.
Dreptul la acţiunea în desfacerea adopţiei, indiferent de fapta săvârşită de adoptat, este
condiţionat [conform art. 477 alin. (3) NCC] de dobândirea capacităţii de exerciţiu a adoptatului,
din acest text de lege rezultând şi imposibilitatea desfacerii adopţiei interzisului judecătoresc,
indiferent de gravitatea faptei săvârşite.
Dreptul la acţiune este imprescriptibil, indiferent dacă fapta este încadrată în prima sau cea
de-a doua categorie de fapte împotriva adoptatorului ori a familiei sau rudelor sale.
Efecte:
Efectele desfacerii adopţiei cu titlu de sancţiune sunt cele stabilite cu caracter generic de art.
482 NCC, indiferent de cauză. Dată fiind amploarea şi gravitatea faptelor, se consideră că efectele
încetării adopţiei sunt întotdeauna complete, vizând atât pe părintele vizat de faptele penale, cât şi
pe soţul său (în cazul soţilor adoptatori).
Desfacerea adopţiei la cererea adoptatului
Cauze:
Textul de lege al art. 478 NCC face referire la art. 477 NCC pentru a determina faptele
pentru care se poate face vinovat adoptatorul:
– săvârşirea de către adoptator sau adoptatori a unui atentat la viaţa adoptatului sau a
descendenţilor acestuia fireşti;
– săvârşirea de către adoptator a unor fapte de natură penală, pedepsite cu o pedeapsă
privativă de libertate de cel puţin 2 ani.
Acţiune:

87
 Dreptul la acţiune aparţine adoptatului. Întrucât art. 478 NCC indică doar faptele din
conţinutul art. 477 NCC, considerăm că dreptul la acţiune nu este transmisibil moştenitorilor
acestuia, legiuitorul nedispunând aplicarea prevederilor art. 477 în cazul desfacerii adopţiei la
cererea adoptatului, ci doar făcând trimitere la faptele prevăzute de acesta. Dreptul la acţiune este
imprescriptibil, indiferent dacă fapta este încadrată în prima sau cea de-a doua categorie de fapte
împotriva adoptatului.
Efecte:
Efectele desfacerii adopţiei cu titlu de sancţiune sunt cele stabilite cu caracter generic de art.
482 NCC, indiferent de cauză.
Desfacerea adopţiei în cazul faptelor săvârşite împotriva adoptatului care nu are capacitate
deplină de exerciţiu la data săvârşirii faptei atrage decăderea adoptatorului din exerciţiul
drepturilor părinteşti.
b. Nulitatea adopţiei
Nulitatea relativă
Potrivit art. 479 alin. (1) NCC, adopţia poate fi anulată în cazul în care consimţământul
persoanelor chemate să consimtă la încheierea ei este viciat prin eroare asupra identităţii
adoptatului, dol sau violenţă.
Potrivit art. 463 alin. (1) NCC, sunt chemaţi să consimtă la adopţie: părinţii fireşti ori tutorele
copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub
interdicţie, adoptatul care a împlinit vârsta de 10 ani, adoptatorul sau soţii din familia adoptatoare,
când aceştia adoptă împreună, soţul celui care adoptă, cu excepţia cazului în care lipsa
discernământului îl pune în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.
Articolul 465 NCC prevede că părinţii fireşti ori tutorele trebuie să consimtă la adopţie în
mod liber şi necondiţionat, consimţământul fiind liber dacă nu a fost viciat.
Cauze: – viciile de consimţământ.
Eroarea reprezintă viciu de consimţământ în materia adopţiei numai dacă poartă asupra
identităţii adoptatului. Aşadar, în cazul în care ea poartă asupra naturii juridice a adopţiei, nu ne
aflăm în prezenţa unui viciu de consimţământ, ci în cazul unei false reprezentări a realităţii, care
constituie obstacol ce împiedică formarea actului, el fiind sancţionat cu nulitatea absolută.
Dolul (viclenia): fiind o eroare provocată, dolul cuprinde atât un element subiectiv, cât şi
unul obiectiv, mijloacele viclene sau dolozive folosite pentru a provoca eroarea. În acest caz,
domeniul de aplicare este mult mai mare, putând purta şi asupra altor elemente şi anumitor calităţi
sau defecte, care, prin modalitatea de exercitare, au condus la manifestarea consimţământului la
adopţie. Este puţin important dacă manoperele dolozive provin de la unul din soţi, din partea
ambilor, ori sunt provocate de un terţ.
Violenţa ca viciu de consimţământ în materia adopţiei, fie sub forma ei de violenţă morală,
cât şi de cea fizică este cel mai rar întâlnită, dată fiind procedura specială de încuviinţare a
adopţiei.
Acţiune:
Dreptul la acţiune aparţine persoanelor care au consimţit valabil la încheierea adopţiei.
Potrivit art. 479 alin. (2) NCC, acţiunea este prescriptibilă în termen de 6 luni de la data
descoperirii erorii sau a dolului ori de la data încetării violenţei, dar nu mai târziu de 2 ani de la
data încheierii adopţiei.
Nulitatea absolută
Potrivit art. 480 alin. (1) NCC, sunt nule adopţia fictivă şi cea încheiată cu încălcarea
condiţiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o sancţionează nu nulitatea
relativă.
Cazuri:
Adopţia fictivă – reprezintă, conform art. 480 alin. (2) NCC, adopţia încheiată cu alt scop
decât acela al ocrotirii interesului superior al copilului. Din definiţia conferită de textul de lege,

88
putem desprinde că adopţia fictivă se referă în exclusivitate la adopţia unui minor, şi nu la cazul
excepţional al adopţiei majorului ori a persoanei ce are capacitate deplină de exerciţiu.
Sancţiunea nulităţii absolute se aplică, în consecinţă, ori de câte ori finalitatea adopţiei este
deturnată de la scopul ocrotirii interesului copilului către obţinerea promisiunii sau a unor foloase,
indiferent de natura lor.
Încălcarea condiţiilor de fond – din analiza textelor legislative ce reglementează condiţiile
de fond la încheierea adopţiei putem desprinde următoarele cauze de nulitate absolută:
a) încălcarea condiţiilor de fond referitoare la persoana adoptatului:
– adopţia persoanei majore sau având capacitate deplină de exerciţiu care nu a fost
crescută, în timpul minorităţii, de persoana sau familia adoptatoare [art. 455 alin. (2) NCC];
– lipsa consimţământului la adopţie al copilului care a împlinit 10 ani la data încuviinţării
[art. 463 alin. (1) lit. b) NCC];
– lipsa consimţământului la adopţie al părinţilor fireşti ori, după caz, al tutorelui, ori de câte
ori acesta este necesar, cu excepţia constatării caracterului abuziv al împotrivirii la adopţie [art.
463 alin. (1) lit. a) NCC];
b) încălcarea condiţiilor de fond referitoare la persoana adoptatorului:
– lipsa capacităţii depline de exerciţiu;
– lipsa diferenţei de vârstă de 18 ani prevăzută de art. 460 NCC între adoptat şi adoptator
sau, pentru motive temeinice, de 16 ani;
– neîndeplinirea garanţiilor morale şi materiale cerute adoptatorului sau familiei
adoptatoare de art. 461 alin. (1) NCC;
– lipsa consimţământului la adopţie al adoptatorului sau al soţilor adoptatori, când aceştia
adoptă împreună, potrivit art. 463 alin. (1) lit. c) NCC;
– lipsa consimţământului la adopţie al soţului celui care adoptă, afară de cazul în care
acesta este lipsit de discernământ [art. 463 alin. (1) lit. d) NCC];
– lipsa consimţământului părintelui adoptiv prin efectul adopţiei anterioare, în cazul
adopţiei de către soţul părintelui adoptiv, potrivit art. 464 alin. (3) NCC.
c) încălcarea impedimentelor la adopţie:
– nesocotirea interdicţiei privind adopţia între fraţi, potrivit art. 457 NCC;
– nesocotirea interdicţiei privind adopţia soţilor sau foştilor soţi de acelaşi adoptator sau
familie adoptatoare, fie adopţia între soţi sau foştii soţi, potrivit art. 458 NCC;
– existenţa unei boli psihice sau unui handicap mintal, potrivit art. 459 NCC;
– adopţia succesivă sau simultană a aceleiaşi persoane de către adoptatori necăsătoriţi între
ei [art. 462 alin. (1) NCC].
Încălcarea condiţiilor de formă. Noul Cod civil nu dispune asupra formalităţilor la
încheierea adopţiei, aceste reglementări urmând a fi făcute prin lege specială.
Acţiune
Dreptul la acţiune este recunoscut oricărei persoane interesate, fiind imprescriptibil extinctiv.
Instanţa poate respinge cererea privind nulitatea dacă se constată că menţinerea adopţiei este
în interesul superior al copilului, indiferent de cauza pusă în discuţie, dar de fiecare dată cu
ascultarea obligatorie a minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, fără însă ca opinia sa să fie
obligatorie pentru instanţă.
c. Efectele încetării adopţiei
Efectele încetării adopţiei se produc de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de
tutelă, cel adoptat revenind la situaţia anterioară adopţiei.
Potrivit art. 482 NCC, la încetarea adopţiei, drepturile şi îndatoririle părinteşti vor fi, în
principiu, redobândite de către părinţii fireşti ai copilului, afară numai dacă instanţa, dispunând
nulitatea adopţiei, nu a decis instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecţie specială a copilului.
Locuinţa copilului nu va mai fi la părintele sau la părinţii adoptivi, ci se va stabili în funcţie de
forma de protecţie care i se va asigura copilului (prin părinţi sau prin mijloace alternative de
ocrotire). Adoptatul redobândeşte numele de familie şi, după caz, prenumele avut înainte de

89
încuviinţarea adopţiei. Pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa păstrarea numelui
dobândit prin adopţie (atât a numelui de familie cât şi a prenumelui).

Test de autoevaluare:
1. Care sunt principiile care guverneaza institutia adoptiei ?– 2 puncte
2. Enumerati condiţiile de fond pozitive la încheierea adopţiei – 2 puncte
3. Determinati impedimentele la adopţie – 2 puncte
4. Care sunt efectele juridice ale adoptiei ? – 2 puncte
5. Care sunt modurile in care poate inceta adoptia ? – 2 puncte

Speţe:1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub
nr.2225/118/2015, reclamantul a solicitat încuviinţarea adopţiei pârâtei majore şi încuviinţarea
purtării, de către pârâtă, a numelui de familie al adoptatorului, respectiv acela de "". De asemenea,
în temeiul art.49 alin 2 din legea nr.273/2004, s-a solicitat citarea mamei pârâtei,.
În motivarea cererii se arată că reclamantul este căsătorit cu mama pârâtei din data de
05.09.2003, după o perioadă de concubinaj de 10 ani, pârâta fiind fiica majoră a soţiei sale, născută
dintr-o căsătorie anterioară. Se învederează că prin sentinţa nr.10575/1993 pronunţată de
Judecătoria Braşov, pârâta împreună cu fratele său au fost încredinţaţi mamei.
Pornind de la speta enuntata, determinati in ce conditii poate fi adoptat majorul.
Raspuns: Condiţiile generale de la art. 460 alin. 1 din Codul civil cu referire la diferenţa de
vârstă dintre adoptat şi adoptator. Condiţiile art. 455 şi următoarele din Codul civil.
2. Reclamanta V.V. a solicitat instanţei de judecată să dispună sancţionarea cu nulitatea
absolută a adopţiei minorei M.C. de către M.R. În motivarea acţiunii, reclamanta susţine că pârâta
M.R. nu avea dreptul să o adopte pe minoră, deoarece ea însăşi este minoră, având vârsta de 16
ani. Analizati cauzele de nulitate absolută a adopţiei avand in vedere situatia enuntata.

Grile:
1. Constituie principii specifice adopţiei:
a) principiul codeciziei soţilor;
b) principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;
c) principiul autonomiei de voinţă.
2. Constituie condiţii de fond ale adopţiei:
a) capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei care adoptă;
b) în principiu, persoana adoptată să fie minoră;
c) consimţământul persoanei adoptate, până la împlinirea vârstei de 10 ani.
3. În mod excepţional, poate fi adoptată persoana care a dobândit capacitate deplină de
exerciţiu numai dacă:
a) este majoră, dar se află sub interdicţie judecătorească;
b) a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu anticipat;
c) adoptatul a fost crescut pe timpul minorităţii de către persoana sau familia care doreşte să
adopte.
4. Efectele încetării adopţiei:
a) au caracter extinctiv, deoarece se sting relaţiile de rudenie civilă dintre adoptat, pe de o
parte, şi adoptatori şi rudele acestora, pe de altă parte;

90
 b) au caracter judiciar, producându-se de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de
tutelă;
c) de regulă, au caracter constitutiv, stabilind legături de filiaţie civilă cu noii adoptatori.
5. În ipoteza adopţiei unei persoane căsătorite, aceasta:
a) poate primi pe timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu existenţa consimţământului
celuilalt soţ, dacă poartă un nume comun în timpul acesteia;
b) dobândeşte pe timpul căsătoriei numele adoptatorului, indiferent de existenţa
consimţământului celuilalt soţ, dacă poartă un nume comun în timpul acesteia;
c) dobândeşte pe timpul căsătoriei numele adoptatorului, indiferent de existenţa
consimţământului celuilalt soţ, dacă nu poartă un nume comun în timpul acesteia.

91
 Modulul XIII.
AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ

Unitatea de învăţare:
1. Aspecte generale
2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului
3. Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la bunurile copilului
4. Exercitarea autorităţii părinteşti
5. Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti

Timp alocat: 1h

Bibliografie:
1. Oana Ghita, Roxana Gabriela Albastroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012.
2. Marieta Avram, Drept civil. Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013.
3. Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

 determinati drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului;
 determinati drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la bunurile copilului;
 determinati continutul autoritatii parintesti si modalitatea de exercitare a acesteia;
 cunoasteti cazurile in care poate interveni decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti.


1. Aspecte generale
Definiţie. Potrivit art. 483 alin. (1) NCC, autoritatea părintească reprezintă ansamblul de
drepturi şi îndatoriri, care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal
ambilor părinţi.
Sediul materiei: art. 483-512 NCC
Autoritatea părintească se va exercita:
– numai în interesul superior al copilului;
– potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii;
– până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
Principii generale:
1. Principiul egalităţii în drepturi a copiilor – presupune asimilarea deplină a condiţiei
juridice a copilului din afara căsătoriei cu filiaţia legal stabilită faţă de ambii părinţi şi a copilului
adoptat cu aceea a copilului firesc, din căsătorie.
2. Principiul ocrotirii interesului superior al copilului – art. 263 NCC stabileşte că „orice
măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului

92
superior al copilului”, iar art. 483 alin. (2) NCC arată că părinţii îşi exercită autoritatea părintească
numai în interesului superior al copilului. Necesitatea ocrotirii copilului e subliniată în Declaraţia
universală a dreptului omului şi Declaraţia universală a drepturilor copilului (adoptate de ONU în
1959 şi ratificate de România în 1990) şi în Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului
(adoptată în noiembrie 1989; după ratificarea ei de 20 de state, aceasta a intrat în vigoare la 20
decembrie 1990, devenind un fel de regulă la nivel internaţional a drepturilor copilului).
3. Principiul coparentalităţii – presupune că autoritatea părintească aparţine în mod egal
părinţilor, exercitându-se de aceştia împreună, în aceleaşi condiţii şi răspunderea pentru creşterea
copilului revenind ambilor părinţi. Acest principiu reprezintă o concretizare a principiului egalităţii
în drepturi a copiilor, aceştia, indiferent de statut, având drepturi egale şi implicând necesitatea
creşterii şi educării alături de ambii părinţi, în ideea temeinicei aplicări a principiului ocrotirii
interesului superior al copilului.
Potrivit art. 507 NCC, autoritatea părintească revine unui singur părinte şi este exercitată
singur de către acesta în cazul în care celălalt părinte este decedat, declarat mort prin hotărâre
judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă din orice
motiv, se află în neputinţa de a-şi exprima voinţa.
4. Principiul codeciziei – implică luarea tuturor măsurilor privitoare la copil de comun acord
de către părinţi şi, ori de câte ori este posibil, cu luarea în considerare a opiniei minorului, ţinându-
se seama de vârsta şi maturitatea sa. Reprezintă o concretizare a principiului exercitării autorităţii
părinteşti de către ambii părinţi, potrivit art. 483 alin. (3) NCC.
5. Principiul independenţei patrimoniale dintre părinţi şi copii – potrivit art. 500 NCC, care
dispune că părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor
părintelui, exceptând dreptul la moştenire şi dreptul la întreţinere.

2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului

Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a stabili locuinţa copilului
Articolul 496 NCC este textul legislativ ce reglementează ca locuinţă a copilului locuinţa
părinţilor săi. Astfel, din alineatul (1) al art. 496 NCC se reliefează ca regulă faptul că minorul
locuieşte cu părinţii săi, evident în situaţia în care aceştia nu sunt despărţiţi în fapt sau nu au fost
niciodată căsătoriţi.
În cazul în care părinţii nu locuiesc împreună, vor stabili de comun acord locuinţa copilului,
potrivit art. 496 alin. (2) NCC. Stabilirea de comun acord a locuinţei copilului minor de către
părinţii săi reprezintă o concretizare a principiului codeciziei, dar şi o aplicaţie a manifestării de
voinţă în cadrul exercitării autorităţii părinteşti, autoritate ce implică principiul coparentalităţii în
tot ceea ce înseamnă creşterea, educarea şi ocrotirea copilului în spiritul principiului interesului său
superior.
Dacă părinţii nu se înţeleg în vederea alegerii locuinţei copilului minor, instanţa de tutelă
este cea care hotărăşte în acest sens, luând în considerare concluziile raportului de anchetă
psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani.
Copilul care locuieşte cu unul dintre părinţi va beneficia în aceleaşi condiţii ca şi în cazul
copiilor ai căror părinţi locuiesc împreună, de autoritatea părintească exercitată în mod egal de
ambii părinţi. Potrivit art. 496 alin. (5) NCC, părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic
are dreptul de a avea legături personale cu minorul la locuinţa acestuia. Astfel, în momentul
schimbării locuinţei copilului minor se are în vedere acordul ambilor părinţi (este luat în
considerare şi cazul schimbării reşedinţei minorului de până la 16 ani într-un alt stat), tocmai
pentru a nu fi pusă în pericol exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi [potrivit art.
497 alin. (1) NCC]. Evident, refuzul celuilalt părinte poate împiedica schimbarea locuinţei
copilului, în cazul în care acesta este justificat şi are în vedere interesul minorului. În cazul unui
refuz abuziv din partea celuilalt părinte, instanţa de tutelă este cea care hotărăşte, putând trece

93
peste încuviinţarea părintelui, în acord cu interesul superior al copilului şi având în vedere
concluziile raportului de anchetă psihosocială.
În ceea ce priveşte posibilitatea minorului de a fi ascultat în vederea stabilirii locuinţei de
familie, sunt aplicabile dispoziţiile articolului 264 NCC, potrivit cărora instanţa este obligată să
asculte minorul care a împlinit vârsta de 10 ani, dar fără însă a fi ţinută în hotărârea ei de opinia
minorului. Cu toate acestea, potrivit art. 498 NCC, copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate
cere părinţilor schimbarea locuinţei, dacă acest lucru este necesar în susţinerea învăţăturii ori a
desăvârşirii educaţiei şi pregătirii sale profesionale.
În cazul împotrivirii din partea părinţilor, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, aceasta
hotărând pe baza raportului de anchetă psihosocială şi cu ascultarea obligatorie a copilului.
Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a da întreţinere copilului
Obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul lor minor este reglementată în art. 499
NCC. Această obligaţie trebuie înţeleasă, aşa cum însuşi textul de lege dispune, nu numai în
vederea asigurării celor necesare traiului, dar şi pentru educaţia, învăţătura şi pregătirea
profesională a copilului. Ceea ce art. 499 alin. (1) NCC reglementează sub denumirea de „obligaţia
de întreţinere” constituie în aceeaşi măsură un drept al părinţilor de a îngriji de dezvoltarea fizică,
psihică şi intelectuală a copilului potrivit propriilor lor convingeri, determinând în acest sens
conţinutul autorităţii părinteşti (art. 487 NCC).
Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a da întreţinere copilului lor minor se exercită de către
aceştia în solidar, indiferent dacă aceştia convieţuiesc sau nu. În cazul în care întreţinerea nu
intervine voluntar, instanţa de tutelă este cea care va stabili cuantumul pensiei de întreţinere, la
cererea minorului (personală sau prin reprezentant) având în vedere cotele maximale din venitul
lunar net al părintelui. Astfel, potrivit art. 529 alin. (2) NCC, se va dispune de până la 1/4 pentru
un copil aflat în întreţinere, 1/3 pentru doi copii aflaţi în întreţinerea aceluiaşi părinte şi 1/2 pentru
trei sau mai mulţi copii. La acest drept nu poate renunţa părintele la care se află copilul, deoarece
este un drept al copilului, părintele fiind doar reprezentant legal, iar în cazul decăderii din
drepturile părinteşti a celuilalt părinte, acesta nu este scutit de plata pensiei de întreţinere, întrucât
sancţiunea nu trebuie să afecteze drepturile minorului (art. 510 NCC).
Potrivit art. 499 alin. (2) NCC, dacă minorul are venit propriu, acest fapt nu scuteşte părinţii
de îndeplinirea obligaţiei de întreţinere, în vederea completării acestui venit, în cazul în care este
neîndestulător pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională. De asemenea, revine
părinţilor obligaţia de a întreţine pe copilul devenit major, dar aflat în continuarea studiilor, însă nu
mai târziu de vârsta de 26 de ani [art. 499 alin. (3) NCC]. Această întreţinere poate continua
voluntar, în termenul şi condiţiile stabilite de părinţi şi descendentul lor.
În cazul imposibilităţii asigurării de către părinţi a întreţinerii copilului, aceştia sunt obligaţi
– în condiţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului – să apeleze
la serviciile de asistenţă socială şi la autorităţile competente, ori de câte ori condiţiile de viaţă,
locuinţă, creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională sunt afectate ori puse în pericol.
Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a îndruma copilul
Articolul 487 NCC instituie conţinutul autorităţii părinteşti, concretizat prin dreptul şi
îndatorirea părinţilor de a da copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a
drepturilor pe care le recunoaşte acestuia. Aşadar, alături de dreptul şi îndatorirea de a îngriji de
sănătatea şi dezvoltarea fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea
profesională a copilului, părinţii deţin şi aceste drepturi şi îndatoriri de a îndruma minorul. Astfel,
părinţii pot îndruma copilul conform propriilor convingeri, în alegerea unei religii, ţinând seama de
opinia, vârsta şi de gradul de maturitate ale copilului, fără a-l putea obliga la o anumită alegere sau
cult religios.
Articolul 498 alin. (1) NCC reglementează copilului care a împlinit 14 ani posibilitatea de a
cere părinţilor să îşi schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale, şi de asemenea este
prevăzut [art. 491 alin. (2) NCC] şi dreptul copilului de a-şi alege liber confesiunea religioasă.

94
 Ori de câte ori părinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, care va hotărî pe baza
raportului de anchetă psihosocială şi cu ascultarea obligatorie a copilului, în condiţiile art. 264
NCC.
Chiar dacă legea prevede luarea deciziilor în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copilului
de către ambii părinţi şi cu ascultarea opiniei minorului, trebuie să subliniem că tot legea prevede
şi un oarecare caracter de subordonare a copilului în relaţia cu părinţii, în sensul luării deciziilor de
către aceştia în interesul superior al copilului, chiar cu încălcarea dorinţei minorului în momentul
în care vârsta sau imaturitatea sa o cer. În acelaşi sens, este strict prevăzută de lege posibilitatea de
a lua măsuri disciplinare în vederea corectării comportamentului acestuia. Articolul 489 NCC
impune ca măsurile disciplinare luate de părinţi să respecte demnitatea copilului. De asemenea,
atât Codul civil, cât şi Legea nr. 272/2004 (art. 28 şi art. 90) interzic luarea unor măsuri sau
aplicarea unor pedepse fizice de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoţională a
copilului.
Potrivit art. 508 alin. (1) NCC, orice manifestare a părinţilor care ar putea conduce la abuz
sau rele tratamente exercitate asupra minorului poate atrage decăderea părinţilor din exerciţiul
drepturilor părinteşti.
Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a supraveghea copilul
Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a supraveghea copilul este reglementat în art. 493 NCC.
Supravegherea minorului are în vederea atât creşterea, educaţia, precum şi toţi factorii externi ce
pot influenţa buna dezvoltare a copilului. În acest sens, părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului
trebuie să supravegheze şi relaţiile sociale ale copilului, iar conform art. 494 NCC, în baza unor
motive temeinice, aceştia pot să împiedice corespondenţa şi legăturile personale ale copilului de
până la 14 ani. Per a contrario, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani beneficiază de libertatea
corespondenţei şi a relaţiilor sociale, orice neînţelegeri apărute în acest sens fiind soluţionate de
instanţa de tutelă cu ascultarea minorului în condiţiile art. 264 NCC.
Lipsa de supraveghere poate îmbrăca forma neglijenţei din partea părinţilor, aceasta putând
fi sancţionată, în condiţiile art. 508 alin. (1) NCC, cu decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti.

3. Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la bunurile copilului

Articolul 500 NCC reglementează principiul independenţei patrimoniale, care dispune că
părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui.
Cu toate acestea, potrivit art. 501 alin. (1) NCC, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra
bunurile copilului lor minor (în cazul în care acesta este lipsit de capacitate de exerciţiu), precum şi
de a-l reprezenta ori de a-i încuviinţa aceste acte, după caz (pentru minorul ce are capacitate de
exerciţiu restrânsă).
Copilul care a dobândit capacitate restrânsă de exerciţiu îşi exercită drepturile şi îşi execută
obligaţiile singur, potrivit art. 501 alin. (2) NCC, însă numai cu încuviinţarea părinţilor şi după caz
a instanţei de tutelă.
Dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului
Potrivit art. 502 NCC, drepturile şi obligaţiile părinţilor cu privire la bunurile copilului sunt
aceleaşi cu cele ale tutorelui, exceptând întocmirea inventarului în cazul în care copilul nu are alte
bunuri decât cele de uz personal.
În îndeplinirea unui act curent pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor
părinteşti de către unul din părinţi, acesta este prezumat că are consimţământul şi al celuilalt
părinte, faţă de terţii de bună-credinţă, potrivit art. 503 alin. (2) NCC.
Regimul juridic al actelor de administrare – este supus dispoziţiilor referitoare la exercitarea
tutelei cu privire la bunurile minorului prevăzute în art. 140-150 NCC.
Regula: drepturile şi îndatoririle părinţilor de a administra bunurile copilului se întind asupra
tuturor bunurilor acestuia.

95
 Excepţia: nu sunt supuse administrării bunurile dobândite de minor cu titlu gratuit, decât
dacă testatorul sau donatorul a prevăzut altfel; acestea sunt administrate de curator ori de cel
desemnat prin actul de dispoziţie, sau, după caz, numit de către instanţa de tutelă.
Potrivit art. 142 alin. (1) NCC, părinţii vor acţiona în calitate de administrator însărcinat cu
simpla administrare a bunurilor minorului:
– acţionează cu diligenţă, onestitate şi loialitate, potrivit art. 803 NCC;
– evită apariţia conflictelor între interesele proprii şi obligaţiile de administratori, potrivit
art. 804 NCC, iar în cazul apariţiei unui conflict sunt obligaţi să anunţe, pentru a nu pune
beneficiarul în situaţia unui conflict de interese (art. 805 NCC);
– efectuează toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile
pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite, potrivit art. 795 NCC;
– culeg fructele bunurilor şi exercită drepturile aferente administrării acestora, potrivit art.
796 alin. (1) NCC;
– investesc sumele de bani aflate în administrare în conformitate cu dispoziţiile referitoare
la plasamentele considerate sigure, potrivit art. 798 alin. (1) NCC;
– au dreptul de a sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea
bunurilor, potrivit art. 810 NCC;
– au dreptul să exercite drepturile aferente valorilor mobiliare pe care le au în administrare,
precum dreptul de vot, de conversie şi de răscumpărare, potrivit art. 796 alin. (2) NCC.
Regimul juridic al actelor de dispoziţie – este reglementat de art. 144 NCC.
Regula: Potrivit art. 144 alin. (2) NCC, nu pot fi făcute acte de înstrăinare, împărţeală,
ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, acte de renunţare la drepturile
patrimoniale ale acestuia şi nici nu pot fi valabil încheiate alte acte ce depăşesc dreptul de
administrare, fără autorizarea instanţei de tutelă.
Sancţiune: nulitatea relativă, potrivit art. 144 alin. (3) NCC.
Excepţii:
– potrivit art. 144 alin. (1) NCC, sunt interzise donaţiile, precum şi garantarea în numele
minorului a obligaţiilor altuia, cu excepţia darurilor obişnuite potrivite cu starea materială a
minorului;
– potrivit art. 144 alin. (4) NCC, pot fi înstrăinate fără autorizarea instanţei de tutelă bunuri
ale minorului supuse pieirii, degradării, alterării sau deprecierii, precum şi cele devenite
nefolositoare acestuia.
Potrivit art. 147 NCC sunt interzise sub sancţiunea nulităţii absolute încheierea de acte
juridice între minor, pe de o parte, şi părintele, soţul, o rudă în linie dreaptă, ori fraţii şi surorile
acestuia, pe de altă parte. Cu toate acestea, oricare din aceste persoane poate cumpăra la licitaţie
publică un bun al minorului, dacă are o garanţie reală asupra acestui bun sau îl deţine în
coproprietate cu minorul.
Darea de seamă privind administrarea bunurilor copilului:
– se face în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic;
– dacă averea minorului este de mică însemnătate, instanţa poate autoriza termene mai
lungi, care nu pot depăşi 3 ani;
– la cererea instanţei, părinţii sunt obligaţi oricând să prezinte o dare de seamă.
Descărcarea de gestiune (art. 153 NCC) are loc la încetarea administrării, printr-o dare de
seamă generală a părinţilor în faţa instanţei de tutelă, care, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 152
alin. (4) NCC, verifică corectitudinea şi corespondenţa cu realitatea a socotelilor făcute privitor la
veniturile şi cheltuielile minorului.
Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a-l reprezenta pe copil în actele juridice civile sau de a-
i încuviinţa asemenea acte
Reprezentarea copilului în actele juridice civile se face potrivit art. 43 alin. (2) NCC pentru
minorul cu vârsta de până la 14 ani, ce nu are capacitate de exerciţiu.
Reprezentarea are următoarele caractere:

96
 – legală – fiind exercitată în temeiul legii;
– obligatorie – fiind exercitată pentru toţi minorii cu vârsta de până la 14 ani, fără
posibilitatea refuzului din partea părinţilor;
– generală – fiind privitoare la totalitatea actelor copilului.
Copilul poate încheia singur actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie cu valoare
mică, cu caracter curent şi executabile la momentul încheierii lor, potrivit art. 43 alin. (3) NCC.
Sancţiunea nerespectării acestei condiţii atrage nulitatea relativă potrivit art. 44 NCC.
Încuviinţarea actelor juridice civile are loc pentru actele juridice încheiate de copilul cu
vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, în cazul
anumitor acte fiind necesară şi autorizarea instanţei de tutelă.
Acte încheiate de copilul ce a împlinit 14 ani, singur – acte de conservare, acte de
administrare care nu îl prejudiciază, precum şi actele de dispoziţie cu valoare mică, cu caracter
curent şi executabile la momentul încheierii lor.
Acte încheiate de copilul ce a împlinit 14 ani, cu încuviinţarea părinţilor – acte de înstrăinare
a bunurilor supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum a celor devenite nefolositoare
pentru copil.
Acte încheiate de copilul ce a împlinit 14 ani, cu încuviinţarea părinţilor şi încuviinţarea
instanţei de tutelă – acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a
bunurilor copilului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi orice alte acte care
depăşesc dreptul de administrare.
Sancţiunea pentru încălcarea acestor norme este nulitatea relativă.
Acţiunea în anularea actului poate fi exercitată de reprezentantul legal al copilului, de
minorul care a împlinit 14 ani, precum şi de ocrotitorul său legal.
Potrivit art. 2517 NCC, dreptul la acţiune se prescrie în termenul general de 3 ani, calculat de
la momentul în care minorul, reprezentantul său legal sau ocrotitorul a cunoscut cauza de nulitate,
dar nu mai târziu de 18 luni de la încheierea actului [art. 2529 alin. (1) lit. c) NCC].
Actul poate fi confirmat:
– de părinte, dacă actul a fost încheiat de minor fără încuviinţarea sa, în cazul în care nu era
cerută şi autorizarea instanţei de tutelă [potrivit art. 1263 alin. (3) NCC];
– de copil, după ce a devenit major, atunci când trebuia să fie reprezentat sau asistat;
– de copil, după ce a devenit major, după descărcarea de gestiune, dacă a fost încheiat de
părinţi fără respectarea tuturor formalităţilor cerute (art. 48 NCC).

4. Exercitarea autorităţii părinteşti

Regula: Exercitarea autorităţii părinteşti de către părinţi împreună şi în mod egal
Potrivit art. 503 NCC, părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească.
Aşadar, principiul codeciziei şi coparentalităţii se aplică ori de câte ori este necesară luarea
deciziilor privitoare atât la problemele personale, cât şi la cele patrimoniale ce îl privesc pe copil.
În acest sens, ca o excepţie trebuie amintită situaţia părintelui minor care a împlinit vârsta de
14 ani, care, potrivit art. 490 NCC, are numai drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la
persoana copilului, cele cu privire la bunurile copilului fiind revenind tutorelui, sau după caz altei
persoane, potrivit legii.
Este de remarcat inovaţia prezentă în materie de exercitare a autorităţii părinteşti din noul
Cod civil. Aceasta se exercită în mod egal şi împreună de părinţi, indiferent dacă aceştia sunt
căsătoriţi, despărţiţi, divorţaţi, ori căsătoria a fost nulă sau anulată [art. 305 alin. (2) NCC]. Vechea
reglementare din dreptul familiei prevedea exercitarea autorităţii părinteşti de părintele căruia îi era
încuviinţat minorul, dar în prezent autoritatea părintească este exercitată împreună, în sensul că
este necesar consimţământul ambilor părinţi în toate chestiunile legate de creşterea şi educarea
copilului. Evident, potrivit art. 398 alin. (1) NCC, pentru motive temeinice, în interesul superior al

97
copilului, instanţa de tutelă poate hotărî exercitarea autorităţii părinteşti numai de către unul din
părinţi.
Potrivit art. 503 alin. (2) NCC, ori de câte ori un părinte încheie singur un act curent pentru
exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, faţă de terţii de bună-credinţă este
prezumat a avea şi consimţământul celuilalt soţ.
Din acest text de lege desprindem necesitatea îndeplinirii a două condiţii cumulative:
– actul îndeplinit de un singur părinte să fie unul curent, uzual;
– terţul să fie de bună-credinţă, în sensul de a nu fi cunoscut lipsa consimţământului
celuilalt soţ.
Prezumţia este una relativă. Orice neînţelegere între soţi este soluţionată de instanţa de tutelă
cu ascultarea părinţilor, a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, dar şi cu luarea în considerare a
concluziilor raportului referitor la ancheta psihosocială, potrivit art. 486 NCC.
Excepţii
Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Este reglementată de textul de
lege al art. 507 NCC şi se referă la situaţia în care unul dintre părinţi este decedat, declarat mort
prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau
dacă din orice alt motiv se află în neputinţa de a-şi exprima voinţa.
În acest caz, dreptul exercitării autorităţii părinteşti revine părintelui în viaţă, iar dacă ambii
părinţi se află într-una din situaţiile mai sus enunţate, se va institui tutela, potrivit art. 110 NCC.
Exercitarea unilaterală a autorităţii părinteşti. Această excepţie de la regula exercitării
autorităţii părinteşti de părinţi împreună şi în mod egal este prevăzută în anumite situaţii, cum ar fi
cazul copilului din afara căsătoriei ai cărui părinţi nu convieţuiesc, prevăzut de art. 505 alin. (2)
NCC, în care se dispune că modul de exercitare a autorităţii părinteşti se stabileşte de instanţa de
tutelă.
Potrivit art. 506 NCC, exercitarea autorităţii părinteşti poate face obiectul înţelegerii dintre
părinţi, atât timp cât nu se încalcă interesul superior al copilului şi cât există încuviinţarea
autorităţii de tutelă. În toate aceste situaţii, instanţa va lua măsura exercitării unilaterale a
autorităţii părinteşti numai dacă există motive temeinice, conform cu interesul superior al copilului
şi cu ascultarea acestuia în condiţiile art. 264 NCC.
În cazul părinţilor căsătoriţi instanţa nu poate dispune exercitarea unilaterală a autorităţii
părinteşti decât în cazul decăderii din drepturi a unuia din părinţi.
Părintele care nu are exerciţiul autorităţii părinteşti:
– păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, potrivit
art. 398 alin. (2) NCC;
– este chemat să consimtă la adopţia copilului, potrivit art. 398 alin. (2) NCC;
– păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta la locuinţa minorului, potrivit art.
262 alin. (2) NCC;
– nu este chemat să consimtă la încheierea căsătoriei copilului în timpul minorităţii sale,
potrivit art. 272 alin. (4) NCC.
Măsurile au caracter vremelnic, putând fi modificate prin hotărâre a instanţei de tutelă ori de
câte ori starea de fapt o cere. Dreptul la acţiune în acest sens aparţine oricărei persoane interesate.
Delegarea exercitării autorităţii părinteşti. Potrivit art. 399 NCC, în mod excepţional
instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă, sau la o altă familie sau persoană, cu
consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire.
Persoana fizică sau juridică va exercita numai drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor
cu privire la persoana copilului, în timp ce drepturile şi îndatoririle privitoare la bunurile copilului
vor fi exercitate de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei, după cum stabileşte instanţa,
potrivit art. 399 alin. (2) NCC.
Măsurile au caracter vremelnic, putând fi modificate prin hotărâre a instanţei de tutelă ori de
câte ori starea de fapt o cere.

98
 5. Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti
Potrivit art. 508 NCC, decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti reprezintă sancţiunea de
dreptul familiei aplicată părintelui care pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului
prin rele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea
abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a
interesului superior al copilului.
Condiţiile decăderii din exerciţiul drepturilor părinteşti pot fi sintetic extrase din textul de
lege al art. 508 alin. (1) NCC. Purtarea abuzivă şi neglijenţa părinţilor sunt expresii regăsite şi în
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Potrivit art. 89 alin. (1) Legea nr. 272/2004, abuz asupra copilului desemnează orice acţiune
voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau autoritate faţă de
acesta prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială,
integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
Potrivit art. 89 alin. (2) Legea nr. 272/2004, neglijarea copilului presupune omisiunea
voluntară sau involuntară a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării
copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa,
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică
sau psihică a copilului.
Sediul materiei: art. 508-512 NCC.
Acţiune: Dreptul la acţiune aparţine autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în
domeniul protecţiei copilului. Competenţa de soluţionare aparţine instanţei de tutelă. Cererea se
judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi în prezenţa procurorului, şi cu ascultarea minorului
potrivit art. 264 NCC.
Efecte:
Decăderea poate fi:
– totală (regula) – fiind retrase toate drepturile, atât personale cât şi cele referitoare la
bunurile copilului, având întindere asupra tuturor copiilor născuţi la data pronunţării hotărârii;
– parţială (excepţia) – numai cu privire la anumite drepturi părinteşti ori numai cu privire la
unii copii.
În cazul decăderii totale a unuia dintre părinţi, celălalt deţine exerciţiul autorităţii părinteşti,
potrivit art. 507 NCC. Părintele decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a
se exprima în legătură cu adopţia copilului. Dreptul la întreţinere al copilului faţă de acest părinte
nu suferă nicio atingere, potrivit art. 510 NCC.
În cazul decăderii ambilor părinţi, va fi instituită tutela.
Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti
Potrivit art. 512 NCC, instanţa redă părintelui exerciţiul drepturilor părinteşti, dacă au încetat
împrejurările care au dus la decăderea din exerciţiul acestora şi dacă părintele nu mai pune în
pericol viaţa, sănătatea şi dezvoltarea copilului. Instanţa poate îngădui părintelui să aibă legături
personale cu copilul, până la soluţionarea cererii, dacă aceasta este în interesul superior al
copilului.

Test de autoevaluare:
1. Enumerati drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului – 2 puncte
2. Determinati drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la bunurile copilului – 2 puncte
3.Care este regula in modalitatea de exercitare a autoritatii parintesti ?– 2 puncte
4. Exista exceptii in ceea ce priveste modalitatea de exercitare a autoritatii parintesti ?
Analizati. – 2 puncte

99
 5. Care sunt cazurile in care poate interveni decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti ?
– 2 puncte

Speţe:1. Instanţa de judecată a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul C.V. şi a

stabilit programul de vizitare a minorului R.C. la domiciliul pârâtei C.C., în prima şi a treia
săptămână în fiecare luni şi sâmbătă între orele 16.00-18.00. În motivarea hotărârii, instanţa a
hotărât că părintele divorţat are dreptul de a avea legături personale cu minorul încredinţat celuilalt
părinte, dar, având în vedere vârsta fragedă a minorului, a respins pretenţiile reclamantului de a lua
minorul din domiciliul mamei, în cele două zile pe lună cât şi în concediul de odihnă.
C.V. a declarat apel, susţinând că prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că are posibilităţi
materiale bune şi că este ajutat de părinţii săi. De asemenea, C.V. a arătat că şi-a îndeplinit
obligaţia legală de a presta întreţinere prin plata pensiei de întreţinere stabilită de instanţă, ceea ce
impune modificarea programului de vizitare a minorului.
C.C. a solicitat respingerea apelului, pentru considerentul că prin hotărârea de divorţ s-a reţinut
culpa exclusivă a apelantului-reclamant.
Ce a decis instanţa de apel? Motivaţi.
Raspuns: Instanta respinge apelul. Stabilirea programului de vizita avand in vedere interesul
minorului (varsta foarte mica) nu poate fi combatuta de sustinerea lui C.V. prin care nu face decat
sa afirme respectarea unei obligatii legale, aceea de a platii plata pensiei de întreţinere stabilită de
instanţă. De asemenea, instanta nu poate avea in vedere nici sustinerile lui C.C., deoarece in
stabilirea relatiilor personale cu minorul nu trebuie avuta in vedere culpa la divort.
2. Cum va proceda instanţa de judecată în privinţa stabilirii locuinţei copilului în cazul
divorţului părinţilor ? Motivati si indicati temeiul legal.

Grile:
1. Părintele care nu are exerciţiul autorităţii părinteşti păstrează:
a) dreptul de a încuviinţa căsătoria copilului în timpul minorităţii sale;
b) dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului;
c) obligaţia de întreţinere faţă de copil.
2. Încuviinţarea actelor juridice civile ale minorului:
a) se face de către părinţi, când este vorba de acte de înstrăinare a bunurilor supuse pieirii,
iar copilul are vârsta de 14 ani;
b) se face de către părinţi, cu autorizarea instanţei tutelare, când este vorba de acte de
administrare a bunurilor, iar copilul are vârsta de 14 ani;
c) se face de către părinţi, cu autorizarea instanţei tutelare, când este vorba de acte de
ipotecare, grevare, înstrăinare a bunurilor, iar copilul are vârsta de 14 ani.
3. Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti:
a) trece obligaţia de întreţinere a minorului în seama celuilalt părinte;
b) poate fi totală sau parţială;
c) afectează prerogativa părintelui astfel sancţionat de a se exprima în legătură cu adopţia
minorului.
4. Exercitarea autorităţii părinteşti:
a) se face, de regulă, de către părinţi împreună, în mod egal, chiar dacă acel copil este din
afara căsătoriei, dar cu filiaţia legal stabilită faţă de ambii părinţi;
b) este exercitată sub prezumţia mandatului tacit reciproc dintre părinţi, în cazul actelor
curente;
c) se face, în principiu, unilateral, în cazul copilului rezultat dintr-o căsătorie nulă ori
anulată.

100
5. Părintele care nu deţine exerciţiul autorităţii părinteşti:
a) trebuie să îşi dea încuviinţarea în cazul căsătoriei copilului în timpul minorităţii;
b) este chemat să consimtă la adopţia copilului;
c) păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, la locuinţa acestuia.

101
 Modulul XIV.
OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE

Unitatea de învăţare:
1. Aspecte generale
2. Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere
3. Ordinea în care se datorează întreţinerea
4. Condiţiile generale ale obligaţiei de întreţinere
5. Situaţii specifice ale obligaţiei de întreţinere

Timp alocat: 1 h

Bibliografie:
1. Oana Ghita, Roxana Gabriela Albastroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012.
2. Marieta Avram, Drept civil. Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013.
3. Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

 indicați ersoanele între care există obligaţia legală de întreţinere;
 determinati ordinea în care se datorează întreţinerea;
 determinati condiţiile generale ale obligaţiei de întreţinere;
 cunoasteti situaţiile specifice ale obligaţiei de întreţinere.

1. Aspecte generale
Definiţie: Obligaţia de întreţinere reprezintă îndatorirea impusă de lege unei persoane de a
asigura altei persoane mijloacele necesare traiului, precum şi mijloacele necesare educării şi
pregătirii profesionale.
Sediul materiei: art. 513-534 NCC.
Caractere juridice:
– caracterul legal – obligaţia de întreţinere este stabilită prin lege şi există numai în
condiţiile şi între persoanele prevăzute de acestea;
– caracterul de ordine publică – nimeni nu poate renunţa la dreptul său la întreţinere pentru
viitor;
– caracterul personal – obligaţia de întreţinere, destinată fiind asigurării traiului de fiecare
zi al beneficiarului, există numai între persoanele anume prevăzute de lege, în ordinea indicată de
aceasta şi este inseparabil legată atât de persoana celui îndreptăţit să primească întreţinere, cât şi de
persoana celui obligat să o presteze;

102
 – caracterul reciproc, în principiu – persoanele legate, potrivit legii, prin obligaţia de
întreţinere, pot avea, potrivit stării de fapt, fie calitatea de creditor, fie calitatea de debitor al
întreţinerii, şi aceasta fără ca existenţa obligaţiei să fie condiţionată de reciprocitatea îndeplinirii
acesteia;
– caracterul succesiv – de regulă, executarea sa are loc corespunzător ritmului nevoilor
beneficiarului, nevoi pe care este destinat să le satisfacă, prin prestaţii periodice;
– caracterul variabil – existenţa, cuantumul şi modalităţile concrete de executare ale
acesteia diferă de la caz la caz;
– caracterul divizibil – atât sub aspect activ, cât şi sub aspect pasiv.

2. Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere

Potrivit art. 516-518 NCC, obligaţia de întreţinere există între următoarele subiecte:
– între soţ şi soţie;
– între părinţi şi copii, fără a deosebi după cum filiaţia este firească sau adoptivă;
– cu caracter de reciprocitate, între părinţii adoptivi şi cel adoptat;
– între bunici şi nepoţi, între străbunici şi strănepoţi;
– între fraţi şi surori;
– între celelalte persoane anume prevăzute de lege, astfel:
- între foştii soţi din căsătoria desfăcută. Soţul din a cărui vină exclusivă a fost pronunţat
divorţul are drept la întreţinerea celuilalt soţ doar timp de un an de la data desfacerii căsătoriei
(rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ), dar poate fi obligat oricând în viitor să presteze
întreţinere fostului său soţ, câtă vreme acesta din urmă nu s-a recăsătorit;
- între foştii soţi din căsătoria desfiinţată. Dacă ambii soţi au fost de bună-credinţă la
data încheierii căsătoriei nule sau anulate, fiecare dintre ei poate invoca beneficiul putativităţii,
inclusiv dreptul la întreţinere al fostului soţ. Când numai unul dintre foştii soţi a fost de bună-
credinţă, numai acesta are acest avantaj, deci se va putea bucura de întreţinerea fostului soţ de rea-
credinţă. Dacă instanţa, desfiinţând căsătoria, a reţinut reaua-credinţă a ambilor soţi, niciunul nu
este îndreptăţit şi nu este dator să primească, respectiv să acorde întreţinere;
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ este obligat să
continue a da întreţinere copilului pe timpul minorităţii acestuia, însă numai dacă părinţii fireşti
sunt decedaţi, dispăruţi ori sunt în nevoie;
- copilul care a beneficiat timp de cel puţin 10 ani de întreţinerea soţului părintelui
firesc (adică a părintelui vitreg) poate fi la rândul său obligat a da întreţinere soţului părintelui
firesc (art. 517 NCC);
- moştenitorii celui obligat la întreţinerea unui copil, precum şi moştenitorii celui care,
deşi nu avea obligaţia legală, a dat întreţinere unui copil, sunt datori a continua întreţinerea,
fiecare în măsura valorii bunurilor moştenite, însă numai pe perioada minorităţii copilului şi, în
subsidiar, faţă de părinţii copilului, deci doar dacă părinţii, obligaţi în primul rând, au murit, sunt
dispăruţi ori se află în stare de nevoie (art. 518 NCC);
- cel care ia un copil pentru a-1 îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea unei
măsuri de protecţie, are obligaţia de a-1 întreţine [art. 13 alin. (2) din Legea nr. 272/2004];
obligaţia are caracter tranzitoriu, fiind limitată la perioada în care minorul se află în mod efectiv
sub ocrotirea debitorului. Luând copilul în grija sa, debitorul întreţinerii urmează ca, în termen de
48 de ore, să anunţe autorităţile administraţiei publice locale de la domiciliul său în vederea
declanşării procedurilor de instituire a uneia din măsurile de protecţie prevăzute de Legea nr.
272/2004.

103
 3. Ordinea în care se datorează întreţinerea
Articolul 519 NCC stabileşte ordinea imperativă a prestării întreţinerii, instituind o ierarhie
a celor obligaţi, în funcţie de calitatea sau de proximitatea relaţiei de rudenie faţă de cel îndreptăţit
la întreţinere:
– soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;
– descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulţi
descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat este obligat înaintea celui în grad
mai îndepărtat;
– fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, dar înaintea bunicilor;
– în cazul desfacerii adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de rudele sale fireşti
sau, după caz, de la soţul său (art. 520 NCC).
Celelalte persoane anume prevăzute de lege, astfel cum sunt cunoscute din textul de lege al
art. 516 alin. (1) NCC, îşi datorează întreţinere în ordinea:
– între foştii soţi divorţaţi sau a căror căsătorie a fost desfiinţată, întreţinerea se datorează în
aceeaşi ordine ca şi între soţii dintr-o căsătorie în fiinţă, adică înaintea oricărei alte persoane;
– soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ datorează întreţinere
copilului, dar numai dacă părinţii fireşti sunt decedaţi, dispăruţi ori se află în nevoie, potrivit art.
517 alin. (1) NCC;
– copilul întreţinut timp de cel puţin 10 ani de soţul părintelui firesc poate fi obligat la
întreţinerea părintelui vitreg;
– moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui copil, la fel ca moştenitorii
celui care, fără a avea obligaţia legală, a prestat întreţinere unui copil, sunt datori a continua
întreţinerea copilului pe timpul minorităţii acestuia, dar numai în subsidiar, dacă părinţii copilului
au murit, sunt dispăruţi sau se află în nevoie;
– întreţinerea datorată de cel care a luat copilul pentru a-1 îngriji sau proteja temporar [art.
13 alin. (2) din Legea nr. 272/2004], prin definiţie, are caracter subsidiar faţă de obligaţia impusă
părinţilor, de vreme ce are drept creditor copilul găsit sau părăsit de părinţi.

4. Condiţiile generale ale obligaţiei de întreţinere

Condiţii cu privire la creditorul obligaţiei de întreţinere
Articolul 524 NCC determină creditorul întreţinerii ca fiind numai cel ce se află în nevoie,
neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale.
Din textul de lege reies următoarele condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ:
– Starea de nevoie – reprezintă situaţia în care se găseşte o persoană care nu are venituri,
fie rezultate din muncă, fie rezultate în urma vânzării bunurilor, venituri din care să-şi poată
procura cele necesare întreţinerii.
Starea de nevoie în care se află o persoană trebuie analizată în funcţie de fiecare caz în parte.
În acest sens, starea de nevoie se determină în raport de situaţia concretă a persoanei respective, se
are în vedere modul de trai al solicitantului, avut înainte de cererea de întreţinere. Această stare
trebuie dovedită, în toate situaţiile, iar potrivit art. 528 NCC, proba se poate face prin orice mijloc.
Deţinerea de către solicitant a unor bunuri de valoare, ce prin vânzare pot fi producătoare de
venituri, înlătură posibilitatea acestuia de a fi creditor al obligaţiei de întreţinere, întrucât se
consideră că acesta nu se mai află în stare de nevoie.
Totuşi, persoana care beneficiază de pensie (orice tip de ajutor social) nu exclude
posibilitatea de a fi creditor al obligaţiei de întreţinere, în situaţia în care pensia nu este
îndestulătoare.
Minorului i se datorează întreţinere de către părinţii săi pe toată perioada minorităţii şi apoi,
până la vârsta de 26 de ani, dacă se află în continuarea studiilor. Minorul se găseşte în starea de

104
nevoie în situaţia în care nu are venituri. Dacă veniturile sale sunt insuficiente el va beneficia de
întreţinere din partea părinţilor.
– Incapacitatea de a munci – nu trebuie înţeleasă ca fiind absolută, ea putând rezulta atât
din cauze de ordin fiziologic, cât şi psihic. De asemenea, incapacitatea de muncă poate fi totală sau
parţială, pensia acordându-se în funcţie de gradul de incapacitate în care se află persoana.
Mijloacele debitorului
Obligaţia de întreţinere cade în seama debitorului numai în cazul în care acesta are
mijloacele necesare pentru a plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. Pentru
stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se au în vedere veniturile şi bunurile
acestuia, precum şi posibilităţile de realizare a veniturilor, dar şi de celelalte obligaţii ce cad în
seama sa.
În categoria veniturilor nu sunt incluse veniturile ce nu prezintă continuitate şi constanţă,
spre exemplu indemnizaţia de deplasare sau de transfer, alocaţiile de stat etc.
Faptul că o persoană nu are venituri sau alte mijloace, deoarece nu prestează o muncă, deşi
are capacitatea de a munci, nu îl sustrage de la îndeplinirea obligaţiei de întreţinere.
Potrivit art. 528 NCC, dovada mijloacelor celui care datorează întreţinere se poate face prin
orice mijloc de probă.
a. Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere
Stabilirea întreţinerii prin acordul părţilor. În principiu, părţile pot conveni asupra modului
în care se execută obligaţia de întreţinere [potrivit art. 530 alin. (1) NCC]. Legiuitorul conferă
părţilor libertatea de a stabili atât modalitatea de executare – în natură prin asigurarea celor
necesare traiului, sau prin plata unei pensii pentru acoperirea cheltuielilor cu educaţia, învăţătura şi
pregătirea profesională – dar şi a felului în care acest lucru se întâmplă: prin prestaţii succesive,
lunare, trimestriale, semestriale etc., după cum hotărăsc părţile sau chiar printr-o plată anticipată a
unei sume globale care să acopere nevoile de întreţinere ale celui îndreptăţit pe o perioadă mai
îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreţinerea (art. 533 NCC).
Cu toate acestea, trebuie să subliniem că legiuitorul nu conferă părţilor o libertate nelimitată,
aceasta fiind totuşi mărginită de textul articolului 515 NCC, care dispune că nimeni nu poate
renunţa la dreptul său la întreţinere pentru viitor.
Stabilirea întreţinerii prin hotărârea instanţei de tutelă. Ori de câte ori părţile nu se
învoiesc asupra unui element privitor la stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere, instanţa de
tutelă este cea care hotărăşte, în funcţie de fiecare caz în parte.
Reclamantul trebuie să dovedească prin orice mijloc de probă îndeplinirea condiţiilor pentru
obligaţia de întreţinere. Aceleaşi condiţii trebuie îndeplinite şi de reclamantul care cere mărirea
pensiei de întreţinere. Astfel că, dacă se iveşte o schimbare în ceea ce priveşte mijloacele celui care
prestează întreţinerea şi nevoia celui care o primeşte, instanţa de tutelă poate mări sau micşora
pensia de întreţinere, sau poate chiar determina încetarea ei [potrivit art. 531 alin. (1) NCC].
Cuantumul întreţinerii reprezintă expresia raportului dintre starea de nevoie a creditorului şi
mijloacele debitorului. Se poate stabili sub forma unei sume fixe, fiind indexată de drept,
trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei [art. 531 alin. (2) NCC] sau într-o cotă procentuală din
venitul lunar net al celui care datorează întreţinere.
În principiu, pensia se datorează de la data cererii de chemare în judecată, însă, dacă cererea
a fost întârziată din culpa debitorului, pensia poate fi acordată şi pentru o perioadă anterioară.
Cu toate acestea, dacă se dovedeşte că întreţinerea prestată (fie că este de bunăvoie sau ca
urmare a unei hotărâri judecătoreşti) nu era datorată, cel care a executat obligaţia poate cere
restituirea de la cel care a primit-o sau de la cel care avea, în realitate, obligaţia să o presteze, în
temeiul îmbogăţirii fără justă cauză (art. 534 NCC).
b. Stingerea obligaţiei legale de întreţinere
Cauze generale:
– dispariţia stării de nevoie a creditorului întreţinerii, potrivit art. 524 NCC;

105
 – debitorul obligaţiei nu mai dispune de mijloace îndestulătoare prestării întreţinerii,
potrivit art. 527 alin. (1) NCC;
– decesul creditorului sau al debitorului obligaţiei de întreţinere, potrivit art. 514 alin. (2)
NCC.
Cauze speciale:
– pierderea de către beneficiar a calităţii care i-a conferit vocaţie la întreţinere;
– cu referire numai la dreptul la întreţinere al fostului soţ din a cărui culpă exclusivă a fost
pronunţat divorţul, prin împlinirea termenului de un an de la data desfacerii căsătoriei [potrivit art.
389 alin. (4) NCC];
– minorul beneficiar al întreţinerii prestate de altă persoană decât părinţii fireşti sau
adoptivi, împlinind vârsta majoratului civil, nu se mai poate bucura de dreptul de a cere întreţinere,
decât dacă se află în continuarea studiilor, dar fără a depăşi 26 de ani, potrivit art. 499 alin. (3)
NCC;
– în cazul obligaţiilor subsidiare, stabilite deoarece persoana obligată prioritar potrivit
ordinii instituite de lege nu este în situaţia de a putea acorda întreţinerea, acestea se vor stinge ori
de câte ori cel obligat devine apt să o execute.
c. Pierderea dreptului de întreţinere
Ca o sancţiune pentru comportamentul necorespunzător faţă de cel care are obligaţia de
întreţinere, creditorul acestei obligaţii poate pierde dreptul la întreţinere, acesta operând distinct
faţă de stingerea dreptului la întreţinere.
Legiuitorul face diferenţa între persoana care a avut un astfel de comportament faţă de cel
obligat la întreţinere şi cel care, din culpa sa, se află în stare de nevoie. Astfel, potrivit art. 526 alin.
(1) NCC, cel care s-a făcut vinovat de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri, faţă de cel
obligat la întreţinere, va pierde dreptul de a pretinde întreţinerea. Deoarece legea nu defineşte ceea
ce trebuie să înţelegem prin „fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri”, acest lucru cade în
sarcina instanţei de tutelă, ce va analiza în concret, pentru fiecare speţă în parte. Referitor la
situaţia celui care se află în stare de nevoie din culpa sa, art. 526 alin. (2) NCC prevede că acesta
poate pretinde numai întreţinerea de strictă necesitate.

5. Situaţii specifice ale obligaţiei de întreţinere

Obligaţia de întreţinere între soţi
Obligaţia de întreţinere între soţi este redată de îndatorirea acestora de a-şi acorda sprijin
material reciproc în vederea asigurării celor necesare existenţei.
Această obligaţie se fundamentează pe statutul de persoană căsătorită şi izvorăşte din lege,
fiind de remarcat caracterul său prioritar faţă de alte forme de întreţinere, prevăzut în cadrul art.
519 NCC.
De principiu, obligaţia de întreţinere este una voluntară, însă ea poate fi stabilită de instanţă
în situaţia în care părţile nu se înţeleg referitor la modalitatea stabilirii şi exercitării acestei
obligaţii. Obligaţia de întreţinere subzistă pe tot parcursul căsătoriei, indiferent dacă soţii
convieţuiesc sau sunt despărţiţi în fapt, ea încetând în momentul rămânerii definitive a hotărârii
instanţei ce pronunţă divorţul sau într-una din modalităţile generale de stingere a acestei obligaţii.
Soţul care pretinde întreţinere trebuie să dovedească prin orice mijloc de probă faptul că se află în
stare de nevoie, fiind imposibil a se întreţine din munca ori bunurile sale (potrivit art. 524 NCC),
dar şi că debitorul dispune de mijloacele necesare pentru a acorda această întreţinere.
Obligaţia de întreţinere între foştii soţi
Odată desfăcută căsătoria, ori constatată nulitatea sau anulabilitatea acesteia, obligaţia de
întreţinere între soţi încetează, luând naştere obligaţia de întreţinere între foştii soţi (potrivit art.
389 NCC).

106
 Şi obligaţia de întreţinere între foştii soţi se bazează tot pe instituţia căsătoriei, însă pe una
deja desfiinţată sau desfăcută. Fostul soţ care pretinde întreţinere trebuie să dovedească prin orice
mijloc de probă îndeplinirea condiţiilor generale pentru acordarea întreţinerii. Cu toate acestea,
starea de nevoie a fostului soţ poate avea drept cauze atât incapacitatea de muncă survenită înainte
de căsătorie ori în timpul căsătoriei, cât şi incapacitatea ce se iveşte în decurs de un an de la
desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu
căsătoria [potrivit art. 389 alin. (2) NCC].
Ca o excepţie, art. 389 alin. (4) NCC prevede că soţul din a cărui culpă exclusivă s-a
pronunţat divorţul nu poate beneficia de întreţinere decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
Pensia de întreţinere nu trebuie confundată şi nici cumulată cu prestaţia compensatorie
prevăzută de art. 390-395 NCC, chiar dacă una dintre condiţiile acordării fiecăreia dintre ele este
reprezentată de culpa exclusivă a unuia dintre soţi.
Dreptul la întreţinere se stinge în condiţiile prevăzute de lege, ori prin recăsătorirea soţului
îndreptăţit [art. 389 alin. (5) NCC].
Obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copii
Obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul lor minor este reglementată în art. 499
NCC. Această obligaţie trebuie înţeleasă, aşa cum însuşi textul de lege dispune, nu numai în
vederea asigurării celor necesare traiului, dar şi pentru educaţia, învăţătura şi pregătirea
profesională a copilului. Ceea ce art. 499 alin. (1) NCC reglementează sub denumirea de „obligaţia
de întreţinere” constituie în aceeaşi măsură un drept al părinţilor de a îngriji de dezvoltarea fizică,
psihică şi intelectuală a copilului potrivit propriilor lor convingeri, determinând în acest sens
conţinutul autorităţii părinteşti (art. 487 NCC).
Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a da întreţinere copilului lor minor se exercită de către
aceştia în solidar, indiferent dacă ei convieţuiesc sau nu. În cazul în care întreţinerea nu intervine
voluntar, instanţa de tutelă este cea care va stabili cuantumul pensiei de întreţinere, la cererea
minorului (personală sau prin reprezentant) având în vedere cotele maximale din venitul lunar net
al părintelui. Astfel, potrivit art. 529 alin. (2) NCC, se va dispune de maxim 1/4 pentru un copil
aflat în întreţinere, 1/3 pentru doi copii aflaţi în întreţinerea aceluiaşi părinte şi 1/2 pentru trei sau
mai mulţi copii. La acest drept nu poate renunţa părintele la care se află copilul, deoarece este un
drept al copilului, părintele fiind doar reprezentant legal, iar în cazul decăderii din drepturile
părinteşti a celuilalt părinte, acesta nu este scutit de plata pensiei de întreţinere, întrucât sancţiunea
nu trebuie să afecteze drepturile minorului (art. 510 NCC). Potrivit art. 499 alin. (2) NCC, dacă
minorul are venit propriu, acest fapt nu scuteşte părinţii de acordarea pensiei de întreţinere, în
vederea completării acestui venit, în cazul în care este neîndestulător pentru creşterea, educarea şi
pregătirea sa profesională. De asemenea, revine părinţilor obligaţia de a întreţine pe copilul devenit
major, dar aflat în continuarea studiilor, însă nu mai târziu de vârsta de 26 de ani [art. 499 alin. (3)
NCC]. Această întreţinere poate continua voluntar, în termenul şi condiţiile stabilite de părinţi şi
descendentul lor.
În cazul imposibilităţii asigurării de către părinţi a întreţinerii copilului, aceştia sunt obligaţi
– în condiţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului – să apeleze
la serviciile de asistenţă socială şi la autorităţile competente, ori de câte ori condiţiile de viaţă,
locuinţă, creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională sunt afectate ori puse în pericol.

Test de autoevaluare:
1. Indicați persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere – 2 puncte
2. Determinati ordinea în care se datorează întreţinerea – 2 puncte
3. Care sunt condiţiile generale ale obligaţiei de întreţinere ? – 2 puncte
4. Cunoasteti situaţiile specifice ale obligaţiei de întreţinere ? – 2 puncte
5. Analizati obligatia de intretinere a parintilor fata de copii. – 2 puncte

107
 Speţe:1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Mizil la data
de 30.09.2011 reclamantul R. D., în numele şi în calitate de reprezentant legal al minorului R. C.
A., născut la data de 09.03.2001 a chemat în judecată pe pârâta L. R. M., solicitând instanţei de
judecată ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata unei pensii de
întreţinere în favoarea minorului. Pornind de la premisa spetei analizati modalitatea de stabilire a
pensiei de intretinere, indicand temeiul juridic.
Raspuns: Potrivit art. 529 alin. (2) C. civ. „când întreţinerea este datorată de părinte, ea se
stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o
jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii.”
2. Prin cererea adresata instantei la data de 29.04.2010, reclamanta P.A. a chemat în
judecata pe pârâtul P.Z., solicitând obligarea acestuia la plata pensiei de întretinere în favoarea sa.
În motivarea cererii, reclamanta a aratat ca a convietuit cu pârâtul timp de 43 de ani si ca,
prin sentinta civila nr.282 din 16.03.2010 a Judecatoriei Babadag s-a dispus desfacerea casatoriei
încheiata cu acesta, vinovat, în exclusivitate, de desfacerea casatoriei fiind pârâtul care traieste de
foarte mult timp cu o alta femeie, ea fiind victima agresiunilor fizice si psihice din partea acestuia.
Pornind de la cele enuntate aratati care sunt conditiile pentru ca o astfel de cerere sa poata fi
admisa.

Grile:
1. Reprezintă condiţii generale ale obligaţiei de întreţinere privitoare la creditor:
a) starea de nevoie;
b) lipsa capacităţii depline de exerciţiu;
c) imposibilitatea de a munci.
2. Starea de nevoie a creditorului întreţinerii:
a) poate fi stabilită pentru o persoană, chiar dacă aceasta beneficiază de pensie pentru limită
de vârstă;
b) poate fi stabilită pentru o persoană, chiar dacă aceasta deţine bunuri de valoare;
c) poate fi stabilită pentru persoana minoră, chiar dacă aceasta are venituri din muncă dar îi
sunt insuficiente traiului zilnic.
3. Stabilirea obligaţiei de întreţinere se poate face:
a) prin acordul părţilor;
b) prin hotărârea instanţei de tutelă;
c) prin hotărârea autorităţii tutelare.
4. Pierderea dreptului de întreţinere vizează:
a) persoana care se află în stare de nevoie din culpa sa;
b) persoana care s-a făcut vinovată faţă de cel obligat la întreţinere de fapte grave, contrare
legii ori bunelor moravuri;
c) şi pierderea obligaţiei de a presta întreţinere celui faţă de care s-a făcut vinovat de fapte
grave.
5. Sunt cauze generale de stingere a obligaţiei de întreţinere:
a) pierderea de către beneficiar a calităţii care i-a conferit vocaţie la întreţinere;
b) dispariţia stării de nevoie a creditorului;
c) decesul creditorului sau debitorului obligaţiei de întreţinere.

108
 Răspunsurile la grile

NR. GRILĂ 1 2 3 4 5
MODUL
I a a, b a, b a, c a, c
II a a, b b, c b, c b
III b a b, c b, c a, c
IV a, c b, c b b, c a, c
V b a, b a a, c a, b
VI a b b a, b a, c
VII a, c b b, c b, c b
VIII a, b b, c c a, b b, c
IX b, c a a, c b, c c
X a b, c c c a, b
XI c b, c a, c b c
XII b a, b c a a, c
XIII b, c a, c b a, b b, c
XIV a, c a, c a, b b b, c

109