Drept Civil - Teoria Generala ID 2023-2024

Violeta Slavu Drept civil.
Teoria generală
Material elaborat conform cursului pentru
învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
DREPTCIVIL.TEORIA GENERALĂ
ANUL DE STUDIU I
SEMESTRUL I
CADRU DIDACTIC,
Conf. univ. dr. Violeta SLAVU
București
2023
1
Violeta Slavu Drept civil. Teoria generală
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală
sau fragmentară este interzisă.
2
I. INTRODUCERE
Cursul de drept civil – teoria generală se adresează studenților din anul I și se studiază
în semestrul I, constituind o incursiune in analiza principalelor instituții de drept civil,
asigurând baza pentru înțelegerea și mai apoi aprofundarea acestora în anii următori de
studiu. Dreptul civil îl învață pe student să perceapă realitatea și să înțeleagă viața socială
diferit, din perspectivă juridică , obișnuindu-l încă din anul I să opereze cu termeni specifici,
să-și formeze un limbaj propriu, să gândească și să decidă în baza principiilor și normelor
civile. Dreptul civil, cel mai vechi între ramurile dreptului, rezultat al unor îndelungate
experiențe săvârșite în „laboratorul juridic“ al imperiului roman și desăvârșit în șirul de
veacuri care a urmat, își trăiește și clădește „tinerețea eternă“ prin iscodirea și cârmuirea
relațiilor sociale ce se statornicesc între oameni ocrotind, printr-un arsenal fabulos
de mijloace juridice specifice, valorile materiale și spirituale care-i unesc ori despart pe
oameni în sacrificiul lor milenar pentru libertate şi civilizație. Studentul care se apleacă asupra
studierii științei Dreptului trebuie să știe că Dreptul civil este poarta principală prin care se
pătrunde în ținuturile vaste ale cunoașterii juridice. Viața omului, de la naștere şi încă dinainte,
chiar de la concepţie şi până la moarte şi încă dincolo de moarte se află mereu sub acţiunea
normelor de drept civil. Dreptul civil este străjerul acţiunilor noastre. Principiile, instituțiile,
normele, conceptele, noţiunile proprii dreptului civil sunt călăuza implicării voinței noastre
libere in viața juridică a societății. Practic normele dreptului civil cârmuiesc conduita noastră
cotidiană. Faptele şi actele noastre zilnice duc la nașterea, la modificarea ori stingerea
necontenită a unor raporturi civile, care fac parte din viața noastră. Principiile şi normele
dreptului civil reglementează conduita noastră zilnică; ne învaţă cum să ne apărăm drepturile,
cum să ne ocrotim interesele; dreptul civil se ocupă de viaţa noastră privată şi de bunurile
noastre; ocroteşte drepturile patrimoniale ori nepatrimoniale; cârmuieşte drepturile şi
obligaţiile concrete prin încheierea contractelor civile, reglementează moştenirea etc. Dreptul
civil este prezent permanent în viaţa noastră, dar el trebuie observat, cunoscut, înţeles şi, mai
presus de toate, aplicat în lumina principiilor şi normelor sale a căror bogăţie de sensuri umane
şi justiţie le descoperă studentul prin studiul teoriei generale a dreptului civil. Iată, de pildă,
cât de expresive sunt următoarele principii şi norme: „buna credinţă se presupune până la
dovada contrarie“ (bona fides praesumitur); „nimeni nu se poate prevala de necunoașterea
legii“ (nemo censetur ignorare legem); „ .Sigur că prelegerea de drept civil nu poate şi
nici nu trebuie să înlocuiască studiul individual; numai aprofundarea cunoştinţelor creează
posibilitatea manifestării gândirii proprii, independente a viitorului jurist, fie el magistrat,
avocat ori cercetător. La cursurile de drept civil studentul va fi surprins să afle că anumite
cuvinte, anumiţi termeni pe care i-a folosit de multe ori şi pe care crede că îi înţelege perfect
au, în domeniul juridic al dreptului civil, cu totul alt înţeles, altă semnificaţie. Iată, de exemplu,
expresiile „a da“; „mobil şi imobil“; „relativ şi absolut“; „solidar“; „plată“ etc. au
accepţiuni juridice cu totul deosebite decât în vorbirea curentă şi prevăd consecinţe dintre cele
mai diverse. Dreptul civil îl învaţă pe student să gândească juridic şi să înţeleagă importanţa
practică a raţionamentului juridic, pentru a găsi şi aplica soluţii legale la cazuri concrete care
nu-şi găsesc rezolvarea într-o dispoziţie legală anume. Este un argument suficient prevederea
3
art.5 alin.(2) din Codul de procedură civilă potrivit căreia, nici un judecătorul nu poate refuza
să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă1.
II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

• Înțelegerea rolului dreptului civil în cadrul dreptului privat;
• Cunoaşterea principiilor, instituţiilor, normelor, conceptelor şi noţiunilor de bază
specifice dreptului civil;
• Cunoaşterea şi asimilarea instituţiilor de drept civil specific anului I;
• Obținerea de cunoştinţe generale și specifice in domeniul actului juridic, condițiilor
de fond si forma, si cu privire la viciile de consimțământ ce pot afecta consimțământul;
• Distingerea in privința condițiilor si efectelor juridice intre eroare, violenta, dol si
leziune la încheierea actului juridic;
• Aprofundarea conceptelor specifice dreptului civil;
• Cunoaşterea şi însușirea limbajului juridic;
• Utilizarea conceptelor juridice în practica juridică.
III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

Unitatea de învățare nr. I
Noțiuni introductive. Definiția, rolul, principiile și izvoarele dreptului civil
1. Noțiunea de drept civil
2. Rolul şi principiile dreptului civil
3. Izvoarele dreptului civil
4.Rezumatul unității de învățare
5.Teste de autoevaluare
6.Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
7.Lucrare de verificare
8. Bibliografie minimală
Unitatea de învățare nr. II

Normele de drept civil
1. Definiţia normei juridice
2.Structura normei juridice
3.Clasificarea normelor juridice – criterii
4.Rezumatul unității de învățare
1 Iosif R. Urs, Carmen Todică, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, vol. I – curs pentru ID, ediția a
III-a revizuită, Ed. Titu Maiorescu, 2006, p.4.
4
5.Teste de autoevaluare
6.Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
7.Lucrare de verificare
Unitatea de învățare nr. III

Interpretarea şi aplicarea legii civile
1. Interpretarea normei juridice – definiție, necesitate, clasificare
2. Aplicarea şi realizarea dreptului
3. Aplicarea legii civile în timp
4. Aplicarea legii civile în spațiu
5. Aplicarea legii civile cu privire la persoane
6. Rezumatul unității de învățare
7. Teste de autoevaluare
8. Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
9. Bibliografie minimală.
Unitatea de învățare nr. IV

Raportul juridic civil
1. Raportul juridic civil – definiție, caractere, clasificare
2. Izvoarele raportului juridic civil
3. Structura raportului juridic civil
3.1. Subiectele raportului juridic civil
3.2. Conținutul raportului juridic
3.2.1. Dreptul subiectiv civil
3.2.2. Obligația civilă
3.3. Obiectul raportului juridic civil
7. Lucrare de verificare
Unitatea de învățare nr. V

Teoria actului juridic civil
1. Definiția actului juridic civil. Accepţiuni. Clasificarea actelor juridice civile -criterii
2. Condițiile actului juridic civil – definiție, criterii de clasificare
3. Condițiile de fond ale actului juridic civil
3.1. Capacitatea de a încheia acte juridice civile
3.2. Obiectul actului juridic civil
3.3. Cauza actului juridic civil
3.4. Consimțământul. Principiile voinței juridice
3.4.1. Viciile de consimțământ
A. Eroarea – viciu de consimțământ
B. Dolul – viciu de consimțământ
C. Violența – viciu de consimţământ
D. Leziunea – viciu de consimţământ
5
4. Condiţiile de formă ale actului juridic civil

4.1. Definiţie şi accepțiuni. Principiul consensualismului
4.2. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil
A. Forma cerută ad validitatem
B. Forma cerută ad probationem
C. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
5. Modalităţile actului juridic civil
5.1. Termenul
5.2. Condiţia
5.3. Sarcina
IV. SURSE BIBLIOGRAFICE
A. Tratate, cursuri, monografii

1. V. Slavu – Drept civil. Teoria generală. Subiectele de drept civil – sinteze, spețe, teste
grilă, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, , 2021;
2. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu – Curs de drept civil. Partea generală, ediția
a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2021
3. M. Nicolae – Drept civil. Teoria Bucureşti generală – vol. I si II Teoria dreptului civil,
Ed. Solomon, 2017,2018;
4. I. R. Urs, C. Todică, Drept civil. Teoria generala, Ed. Hamangiu, 2015;
5. C. T. Ungureanu – Drept civil . Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, 2012;
6. Titus Prescure, Roxana Maftei, Drept civil. Partea generala. Persoanele, Ed. Hamangiu
2012;
7. I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere in dreptul civil, Ed. Hamangiu,
2013;
8. E. Lupan, S. Sztranziczki, E. Veress, R. A. Pantelimon – Drept civil. Partea generală
conform Noului Cod civil, Ed. C.H. Beck, 2012;
9. T. Bodoaşcă, S. Nour, I. A. Cionca – Drept civil. Parte generală. Conform Noului Cod
civil, Ed. Universul Juridic, 2012;
10. Noul Cod civil. Comentarii., doctrina jurisprudența, Colectivul de autori, Mădălina
AFRASINIE, Mona-Lisa BELU-MAGDO, Alexandru BLEOANCA, Dragoș CALIN,
Dana CIGAN, Marius COSMA, Mirela CROITORU, Veronica DANAILA, Gheorghe
DURAC, Marius EFTIMIE , Eugenia FLORESCU, Cristina Gabriela Frentiu, Dana
GARBOVAN, Marcel GAVRIS, Lucia IRINESCU, Ana-Maria MATEESCU, Emilia
MADULARESCU, Loreley MIREA, Florina MOROZAN, Ionica NINU, Carolina
NITA, Evelina OPRINA, Mihaela PAPUREANU, Ovidiu PODARU, Ioan POPA,
Corina PUSCHIN, Gabriela RADUCAN, Vlad RADULESCU, Carmen Simona RICU,
Diana ROHNEAN, Eugen ROSIORU, Mirela STOIAN, Andreea Corina TARSIA,
6
Nicolae Horia TIT, Carmen Tamara UNGUREANU, Corina VOICU, Dorina ZECA
Ed. Hamangiu 2012;
11. Codul civil al României. Îndrumar notarial, Ed. Monitorul Oficial, vol.1 si 2;
12. Noul cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, colectiv de autori, Ed. CH. Beck, 2012.
B. Legislație
1. Codul civil;
2. Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil;
3. Constituția României.
V. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

Studiul disciplinei Drept civil. Teoria generală în anul I, semestrul I se încheie cu
susținerea unui examen. Examenul este scris de tip test grilă. Testul conține 20 de întrebări cu
câte 3 variante de răspuns, dintre care sunt corecte una sau două. Punctajul maxim pe grila de
examen este 8. Nota finală se compune din punctajul obținut pe grila de examen la care se
adaugă 2 puncte câștigate pe parcursul semestrului astfel: 1 pct. pentru referat/temă impusă
obligatorie și 1 pct. pentru promovarea testelor de verificare pe parcursul semestrului. Testul
de verificare nr.1 este de tip grilă (20 de întrebări cu trei variante de răspuns dintre care sunt
corecte una sau două). Testul de verificare nr. 2 este tip grilă (poate conține și mini spețe)
compus din 10 întrebări cu trei variante de răspuns dintre care sunt corecte una sau două.
Punctajul maxim la aceste teste este de 10 pct. Obținerea a cel puțin 5 puncte la fiecare test de
verificare asigură 1 pct. din nota finală la aceasta disciplină. În cazul desfășurării examenului
on line se utilizează aceeași procedură de examinare.
De-a lungul activității tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenții pot participa activ
la dezbaterile teoretice şi aplicative. Lucrările de control, desfăşurate conform planificării
cuprinse în calendarul disciplinei, reprezintă 20% din nota finală obținută de student. Pe
parcursul desfășurării activității didactice, studenții la învățământ la distanță vor fi evaluați
prin susținerea unui test tip grilă, referate, dar și prin lucrări de verificare care au ca obiectiv
înțelegerea conceptelor de drept civil și aplicarea acestora. În derularea activităților specifice
învățământului la distanță vor fi utilizate toate instrumentele puse la dispoziție de platforma
informatică utilizată în cadrul universității. Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit
actualului sistem existent în învățământul universitar. Nota obținută în urma susținerii
examenului final este formată din suma punctajului acordat pentru fiecare grilă rezolvată
corect, la care se adaugă punctajul (cel mult 2 puncte) acordat în baza evaluărilor pe parcurs.
7
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE.
DEFINIȚIA, ROLUL, PRINCIPIILE ȘI IZVOARELE DREPTULUI CIVIL
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore
8
Cuprins
OBIECTIVE SPECIFICE ..................................................................................................... 10
1. Noțiunea de drept civil ....................................................................................................... 11
2. Rolul și principiile dreptului civil ..................................................................................... 14
3. Izvoarele dreptului civil ..................................................................................................... 15
3.1.Noțiune...............................................................................................................................15
3.2. Izvoarele formale ale dreptului civil...............................................................................15
4. REZUMATUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE ................................................................................ 18
5. Teste de autoevaluare......................................................................................................... 19
6. Răspunsurile la testul de autoevaluare ............................................................................. 20
7. Lucrare de verificare ......................................................................................................... 20
8. Bibliografie minimală ........................................................................................................ 20
9
OBIECTIVE SPECIFICE
înțelegerea definiție dreptului civil prin analiza obiectului

său de reglementare, a subiectelor de drept civil și a
metodei de reglementare
înțelegerea diferitelor accepțiuni ale noțiunii de drept
înțelegerea sintagmei : drept civil este drept comun
analiza principalelor categorii de principii care stau la baza

dreptului civil
înțelegerea distincției dintre izvoarele de drept civil în sens

material și în sens formal
înțelegerea principalelor izvoare formale ale dreptului civil
înțelegerea distincției dintre următoarele expresii: de lege

lata versus de lege ferenda, lege lato sensu versus lege
stricto sensu
înțelegerea următorilor termeni: jurisprudență, doctrină,

uzanțe, obicei și uzuri profesionale
10
1. Noțiunea de drept civil
Dreptul civil reprezintă o ramură a dreptului privat care

reglementează raporturile patrimoniale şi personale
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi/sau
juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică .
Din definiție reținem următoarele elemente esențiale:
– dreptul civil este o ramură de drept privat. O primă mare diviziune a dreptului este
aceea în drept public şi drept privat . Dreptul public este alcătuit din ramurile de drept public
cum ar fi: drept constituțional , drept administrativ, drept penal, drept financiar, drept fiscal,
drept internațional public ș.a. Dreptul privat este format din ramurile de drept privat cum ar fi:
drept civil, drept comercial, dreptul muncii, drept internațional privat, dreptul familiei ș.a.
Distincția între cele două mari diviziuni ale dreptului se exprimă în criteriile de delimitare a
ramurilor de drept (calitatea subiectelor, caracterul normelor, obiectul de reglementare, metoda
de reglementare, specificul sancțiunilor şi principiile care le guvernează). Astfel, unul dintre
subiectele raportului juridic de drept public este întotdeauna statul sau organisme aparținând
acestuia, în timp ce, în raporturile juridice de drept privat pot avea calitate de subiect, persoanele
fizice şi/sau persoanele juridice. Majoritare pentru ramurile de drept public sunt normele
juridice imperative (norme juridice care pot fi onerative sau prohibitive şi care se caracterizează
prin aceea că nu permit derogarea de la acestea), spre deosebire de ramurile de drept privat unde
majoritare sunt normele juridice dispozitive (norme juridice care se împart în norme juridice
supletive şi norme juridice permisive, caracterizându-se prin aceea că permit derogarea).
11
Majoritare în ramurile de drept public sunt raporturile personale nepatrimoniale, în timp ce,
pentru ramurile de drept privat majoritare sunt raporturile patrimoniale. Sancțiunile sunt de
natură diferită, în funcție de ramura de drept căreia îi aparține raportul juridic concret, astfel că,
în dreptul civil, prin sancțiune se urmărește restabilirea dreptului subiectiv încălcat care
presupune încetarea acţiunilor ce aduc atingere unui drept subiectiv civil. În măsura în care,
astfel de acțiuni provoacă prejudicii, sancțiunea constă și în obligația de a le repara. În dreptul
penal sancțiunea poate consta în amendă penală, pedeapsă privativă de libertate sau detenţie pe
viaţă şi exemplele pot continua. În ceea ce priveşte principiile, precizăm că toate ramurile de
drept sunt guvernate de principiile fundamentale ale dreptului românesc, de principiile
fundamentale ale fiecărei ramuri de drept şi de principiile specifice instituţiilor proprii fiecărei
ramuri de drept.
– obiectul de reglementare al dreptului civil îl reprezintă raporturile juridice
patrimoniale şi raporturile juridice nepatrimoniale.
1. Raporturile juridice patrimoniale sunt acele raporturi juridice civile ce pot fi
exprimate pecuniar (cum ar fi de exemplu raporturile născute dintr-un contract de donație). Ele
se clasifică în două categorii:
a) raporturi juridice civile reale, care se caracterizează prin aceea că au în
conţinutul lor dreptul de proprietate sau un alt drept real (cum ar fi: dreptul de uzufruct, dreptul
de uz, dreptul de abitație, dreptul de superficie, dreptul de servitute );
b) raporturi juridice civile obligaţionale care se caracterizează prin aceea că au în
conţinutul lor un drept de creanţă .
2. Raporturile juridice civile nepatrimoniale reprezintă acele raporturi juridice civile
care nu pot fi exprimate pecuniar. Ele se clasifică în trei categorii:
a) raporturi juridice privind existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei
fizice, care se caracterizează prin faptul că au în conţinutul lor drepturi nepatrimoniale cum ar
fi: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la intimitate;
b) raporturi juridice privind identificarea persanei fizice şi/sau persoanei
juridice care se caracterizează prin aceea că au în conţinutul lor drepturi nepatrimoniale cum
ar fi: dreptul la nume, dreptul la domiciliu (pentru persoana fizică), dreptul la denumire, dreptul
la sediu (pentru persoana juridică).
12
c) raporturi juridice ce decurg din creaţia intelectuală, adică acele raporturi

juridice care au în conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale asupra creaţiei intelectuale
cum ar fi: dreptul la calitatea de autor al unei opere literare, artistice sau ştiinţifice , dreptul la
calitatea de inventator .
– calitatea subiectelor. Pot fi subiecte de drept civil:
• persoana fizică – subiect individual, adică omul privit în individualitatea sa şi
• persoana juridică – subiect colectiv de drept, care se caracterizează prin organizarea de
sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord
cu interesul general.
– metoda de reglementare a dreptului civil o reprezintă egalitatea juridică a subiectelor
raporturilor juridice civile, în sensul că voinţa niciuneia dintre părţile raportului juridic civil
nu se subordonează voinţei celeilalte părţi.
Termenul de „drept civil” este susceptibil şi de alte înţelesuri după cum urmează:
- dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor juridice adoptate de organele

statului în scopul reglementării relaţiilor dintre oameni . Ansamblul acestor
norme desemnează dreptul civil ca ramură de drept.
- dreptul pozitiv în sensul că acesta este format din totalitatea normelor
juridice în vigoare la un moment dat. Așadar distincția între cele două noțiuni
este dată de dinamica dreptului;
- dreptul subiectiv reprezintă prerogativa (posibilitatea) unei persoane de a
avea o anumită conduită (în sensul de a şi exercita drepturile prevăzute şi
ocrotite de dreptul obiectiv) şi de a pretinde unei alte persoane (persoana
obligată) să aibă un comportament corespunzător dreptului său. În acest caz,
dreptul este definit în raport cu subiectul său (titularul) ;
- dreptul civil ca ramură a științei juridice care are ca obiect de cercetare
dreptul civil ca ramură de drept (adică dreptul obiectiv);
- ramură de drept civil, parte a sistemului de drept unitar din România. Noul
Cod civil consacră ideea unificării dreptului civil cu dreptul comercial şi
conceperea unui drept privat unitar .
13
2. Rolul și principiile dreptului civil
Ca ramură de drept, rolul dreptului civil în sistemul de drept românesc, dobândește

importantă şi prin prisma funcției sale de drept comun, exprimată în posibilitatea acestuia,
recunoscută de lege, de a împrumuta normele sale juridice şi altor ramuri de drept dacă acestea
nu au norme proprii. În acest sens, art. 2 alin. (2) C. civ. dispune: „Prezentul cod este alcătuit
dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se
referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale”
Principiile reprezintă reguli de bază care prin generalitatea lor

asigură o sferă largă de aplicabilitate.
Dreptul civil, ca şi în cazul altor ramuri de drept, este guvernat de trei categorii de principii
(reguli de bază):
– principiile fundamentale ale dreptului românesc (ex. principiul egalităţii în faţa legii,
principiul legalităţii, principiul separaţiei puterilor în stat, principiul democraţiei);
– principiile fundamentale ale dreptului civil (ex. principiul proprietăţii, principiul
egalităţii în faţa legii civile, principiul bunei credinţe, principiul îmbinării intereselor personale
cu interesele generale);
– principiile specifice instituţiilor de drept civil (ex. principiul consensualismului care
guvernează instituţia privind forma actului juridic civil, principiul neretroactivităţii legi şi
principiul aplicării imediate întâlnite în materia aplicării legii civile în timp).
În concluzie, cele trei categorii de principii ce stau la baza dreptului civil se

deosebesc doar prin întinderea sferei lor de aplicare astfel încât orice instituţie de drept civil se
supune nu doar principiilor specifice acelei instituţii juridice ci şi principiilor fundamentale ale
dreptului civil precum şi principiilor fundamentale ale dreptului românesc. Concluzia este
relevantă în materia aplicării legii atunci când bunăoară să presupunem că pentru o anumită
situaţie de fapt nu există reglementare, nici principii speciale, iar principiile fundamentale ale
dreptului civil nu rezolvă problema astfel încât se poate apela la principiile fundamentale ale
dreptului românesc.
14
3. Izvoarele dreptului civil
3.1.Noțiune
Prin izvoare de drept civil, în sens material, se înţeleg condiţiile

materiale de existenţă care generează normele acestei ramuri de drept
Prin izvoare de drept civil, în sens formal, se înţeleg legea, uzanţele şi

principiile generale ale dreptului [art. 1 alin. (1) C. civ
Prin lege, în sens strict (stricto sensu), se înţelege actul normativ ce emană de la autoritatea legislativă în
stat, adică Parlamentul. Includem în această categorie: Constituţia, legile constituţionale, legile ordinare şi
legile organice. Constituţia reprezintă legea fundamentală a statului . Legile constituţionale sunt cele de
revizuire a Constituției . Legile organice sunt acelea care reglementează domenii prestabilite prin dispoziţii
constituţionale . Legile ordinare sunt cele care reglementează alte domenii decât cele ce definesc domeniul
de reglementare al legilor organice .
Prin lege în sens larg (lato sensu) se înţelege atât legea stricto sensu, cât şi alte acte normative cu putere de
lege care însă nu emană de la Parlament. Includem în această ultimă categorie: ordonanţele şi hotărârile
Guvernului , ordine, instrucțiuni şi regulamentele conducătorilor organelor centrale ale administraţiei
publice centrale, precum şi actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale (hotărârile
Consiliului local, decizia primarului etc.)
3.2. Izvoarele formale ale dreptului civil.
Aşadar izvoarele formale ale dreptului civil sunt:
– Constituția ;
– Legea;
15
– Actele normative care emană de la autorităţile administraţiei publice centrale;
– Actele normative care emană de la autorităţile administraţiei publice locale;
– Legi, decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniștri edictate înainte de 1990 în măsura în care mai
sunt în vigoare;
– Reglementările internaţionale (convenţii, tratate, pacte, acorduri) la care România a devenit parte
prin ratificare şi care, prin ratificare, au devenit parte integrantă a dreptului nostru intern;
– Reglementările instituţiilor Uniunii Europene cu aplicabilitate directă (regulamentul, decizia) şi,

după caz, efect direct în dreptul intern, dacă reglementează raporturi juridice civile. Potrivit art. 5 C. civ.
dreptul Uniunii Europene se aplică prioritar în materiile reglementate de Codul civil, indiferent de calitatea
şi statutul părţilor. În privinţa Dreptului Uniunii Europene se face distincţie între:
– dreptul originar (Tratatul privind Uniunea Europeană/TUE şi Tratatul privind funcţionarea

Uniunii Europene/TFUE). Dreptul originar şi Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la 1 noiembrie 2009
„au semnificaţia unei Constituții a Uniunii Europene” şi
– dreptul comunitar derivat format din regulamente care se aplică în mod obligatoriu în toate statele
membre ale Uniunii Europene, directive/legi cadru, care nu se aplică direct, statele membre având obligaţia
să şi armonizeze legislația internă în conformitate cu acestea şi Decizia comunitară a cărei aplicabilitate
este obligatorie pentru statele membre.
– Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Jurisprudenţa Curții Europene pentru Drepturile

Omului (CEDO) care reprezintă o interpretare a Convenţiei (aplicată în mod direct şi prioritar faţă de
dreptul intern) este obligatorie şi pe cale de consecinţă, este asimilată unui veritabil izvor formal de drept
civil.
– Uzanţele. Potrivit Codului civil prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.
Obiceiul reprezintă o regulă de conduită impusă prin repetarea ei în timp. Acesta poate deveni izvor formal
de drept civil numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acesta şi nu contravine ordinii publice
şi bunelor moravuri. Astfel, deşi nu îmbracă o formă scrisă, obiceiul, în măsura în care legea face trimitere
expresă la acesta, intră în conţinutul normei juridice şi din această perspectivă este asimilat unui veritabil
izvor formal de drept civil.
Uzurile profesionale reprezintă reguli care reglementează raporturile stabilite între membrii unei profesii
16
sau, după caz, între membri şi clienți în exercitarea profesiei. Uzurile profesionale pot fi izvoare formale
de drept civil numai dacă:
– nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri [art. 1 alin. (4) C. civ.];
– partea interesată face dovada existenţei şi conţinutului lor [art. 1 alin. (5) teza I C. civ.]. În teza a II
a a aceluiaşi articol se consacră o prezumție relativă în ceea ce priveşte existenţa uzanțelor în sensul că, în
măsura în care acestea sunt publicate în culegeri elaborate de organisme autorizate în domeniu, se prezumă
că există.
Jurisprudenţa formată din totalitatea hotărârilor

judecătoreşti, nu poate fi izvor formal de drept civil,
deoarece judecătorul aplică legea nu o creează. Totuşi pe
cale de excepţie este unanim admis că jurisprudenţa Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene şi jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului constituie izvoare şi pentru
dreptul civil
Doctrina formată din literatura de specialitate, deşi formulează propuneri de lege

ferenda care de cele mai multe ori devin lege lata, totuşi nu poate fi izvor formal de drept civil.
Sarcină de lucru nr. 1

Prezentați izvoarele formale ale dreptului civil.
17
• Dreptul civil este o ramură de drept privat;

• Obiectul de reglementare a dreptului civil este format din raporturile patrimoniale si
raporturile nepatrimoniale (trei subcategori);
• Raporturile patrimoniale se împart in raporturi reale si raporturi obligaționale;
• Pot fi subiecte de drept civil: persoanele fizice și/sau persoanele juridice;
• Metoda de reglementare pentru dreptul civil este egalitatea juridică a părților
raportului juridic civil;
• Dreptul civil este reglementat de trei categorii de principii: principiile fundamentale
ale dreptului românesc, principiile fundamentale ale dreptului civil și principiile
specifice instituțiilor de drept civil. Cele trei categorii de principii se deosebesc prin
sfera lor de aplicare;
• Izvoarele dreptului civil pot fi materiale și formale;
• În sens material prin izvoare de drept civil se înțelege condițiile materiale de
existență;
• Izvoarele formale ale dreptului civil sunt: legea, uzanțele și principiile;
• Prin uzanțe se înțelege obiceiul și uzurile profesionale. Acestea devin izvoare formale
de drept civil dacă nu contravin moralei și bunelor moravuri. Pe lângă această condiție
în cazul obiceiului este necesar ca legea să facă trimitere la acesta pentru a deveni
izvor de drept civil în timp ce în cazul uzurilor profesionale se cere si dovedirea
existenței și conținutului acestora;
18
1. Dreptul civil este o ramură de:

a) drept privat;
b) drept public;
c) drept.
2. Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea:
a) actelor și faptelor juridice;
b) normelor juridice;
c) normelor juridice în vigoare.
3. Dreptul pozitiv reprezintă totalitatea:
a) normelor juridice;
b) actelor de aplicare;
c) normelor juridice în vigoare.
4. Obiectul dreptului civil este format din totalitatea:
a) raporturilor patrimoniale și nepatrimoniale civile;
b) drepturilor și obligațiilor civile;
c) hotărârilor judecătorești.
5. Pot fi subiecte de drept civil:
a) numai persoanele fizice;
b) numai persoanele juridice;
c) atât persoanele fizice cât și persoanele juridice.
6. Sunt izvoare de drept civil, în sens formal:
a) legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului civil;
b) și obiceiul și uzurile profesionale în orice condiții;
c) totalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate în cauze civile.
19
6. Răspunsurile la testul de autoevaluare
1.a,c; 2.b; 3.c; 4.a;5.c;6.a.
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (TNR, 12, spațiere 1,5 rânduri), în care să
răspundeți la următoarea întrebare: Jurisprudența poate fi izvor de drept civil? Argumentați.
N.B.: Lucrarea va fi încărcată în Platforma Microsoft Teams, în canalul aferent

disciplinei de studiu, în termen de 7 zile de la data solicitării rezolvării acesteia.
• V. Slavu – Drept civil. Teoria generală. Subiectele de drept civil –

sinteze, speţe, teste grilă, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2021;
• Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu – Curs de drept civil.
Partea generală, ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2021
• R. Urs, C. Todica, Drept civil. Teoria generala, Ed. Hamangiu, 2015;
20
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.II
NORMELE DE DREPT CIVIL
21
Cuprins
1. Definiția normei juridice ................................................................................................... 24
2. Structura normei juridice .................................................................................................. 24
3. Clasificarea normelor juridice - criterii ........................................................................... 27
4. REZUMATUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE .................................................................................31
7. Lucrare de verificare ......................................................................................................... 33
22
OBIECTIVE SPECIFICE
înțelegerea definiție normei juridice prin analiza

caracterelor sale juridice
înțelegerea celor două accepțiuni ale structurii normei

juridice
identificarea elementelor din structura logico-juridică a

normei juridice
analiza Codului civil din perspectiva structurii tehnico-

legislative
înțelegerea distincției dintre norma juridică și articol
identificarea diferitelor categorii de norme juridie civile în

funcție de criteriul de clasificare
analiza principalelor categorii de norme juridice de drept

civil
23
1. Definiția normei juridice
Norma juridică reprezintă o regulă de conduită

generală, obligatorie şi impersonală care poate fi
impusă la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Din definiţie reţinem următoarele trăsături ale normei juridice:

– norma juridică este generală, în sensul că se aplică unui număr nelimitat de cazuri;
– norma juridică este impersonală, în sensul că nu este edictată în considerarea unei
anumite persoane; în acest sens sunt şi normele care reglementează instituţia președinției, caz
în care deşi această funcţie este exercitată de o singură persoană, ele nu îşi pierd caracterul
impersonal;
– norma juridică este obligatorie, în sensul că ea poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului. Așadar nerespectarea normei juridice atrage o sancțiune.
2. Structura normei juridice
Din punctul de vedere al structurii normei juridice, distingem între:

– structura logico-juridică. Din acest punct de vedere norma juridică este alcătuită din
următoarele elemente:
24
– ipoteza – descrie împrejurările, condiţiile în prezenţa

cărora se aplică dispoziţia;
– dispoziţia – prescrie conduita pe care trebuie să o aibă o

persoană în condiţiile descrise de ipoteză;
– sancţiunea – stabileşte consecinţele nerespectării

dispoziţiei.
– structura tehnico-legislativă. Normele juridice sunt cuprinse în acte normative cu
diferite denumiri (lege, decret, cod etc.) adoptate de organismele competente cu respectarea
unei structuri tehnico-juridice speciale, care permite înţelegerea conţinutului acestora în
procesul de interpretare şi aplicare. Structura internă a unui act normativ cuprinde aşadar,
diferite diviziuni, în funcţie de complexitatea acestuia şi de metodologia tehnico-juridică
folosită de legiuitor (cărţi, părţi, capitole, secţiuni, articole, alineate, paragrafe). Astfel, din
punct de vedere tehnico-legislativ, Codul civil este structurat în cărţi, titluri, capitole, secţiuni,
articole2. Articolul la rândul său poate cuprinde aliniate. Precizăm că norma juridică nu trebuie
2
Intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, Codul civil format din 2664 articole cuprinde 1 Titlu preliminar - Despre
legea civilă structurat în 4 capitole: Capitolul I - Dispoziţii generale, Capitolul II - Aplicarea legii civile, Capitolul 3 -
Interpretarea şi efectele legii, Capitolul IV - Publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice şi 7 Cărţi după cum urmează:
Cartea I – Despre persoane, este structurată în 4 Titluri: Titlul I Dispoziţii generale; Titlul II – Persoana fizică cuprinde 3
capitole: Capitolul I - Capacitatea civilă a persoanei fizice structurat în 3 Secţiuni intitulate: Secţiunea 1. Capacitatea de
folosinţă, Secţiunea a 2-a Capacitatea de exerciţiu, Secţiunea a 3-a Declararea judecătorească a morţii; Titlul III – Ocrotirea
persoanei fizice cuprinde 4 capitole: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Tutela minorului, structurat în 6 secţiuni
după cum urmează: Secţiunea 1 – Deschiderea tutelei, Secţiunea a 2-a - Tutorele, Secţiunea a 3-a – Consiliul de familie,
Secţiunea a 4-a – Exercitarea tutelei, Secţiunea a 5-a – Controlul exercitării tutelei, Secţiunea a 6-a – Încetarea tutelei;
Capitolul III – Ocrotirea interzisului judecătoresc, Capitolul IV – Curatela; Titlul IV – Persoana juridică este structurat în 6
capitole după cum urmează: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Înfiinţarea persoanei juridice structurat la rândul
său în 3 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Dispoziţii comune, Secţiunea a 2-a – Nulitatea persoanei juridice, Secţiunea a 3-a –
Înregistrarea persoanei juridice; Capitolul III – Capacitatea civilă a persoanei juridice este structurat în 2 secţiuni astfel:
Secţiunea 1 – Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice şi Secţiunea a 2-a – Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea
persoanei juridice; Capitolul IV – Identificarea persoanei juridice, Capitolul V – Reorganizarea persoanei juridice şi Capitolul
VI – Încetarea persoanei juridice structurat în 3 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Dizolvarea
persoanei juridice şi Secţiunea a 3-a – Dispoziţii speciale; Titlul V – Apărarea drepturilor nepatrimoniale; Cartea a II-a – Despre
familie, este structurată în 5 Titluri: Titlul I – Dispoziţii generale, Titlul II - Căsătoria cuprinde 7 capitole: Capitolul I – Logodna,
Capitolul II – Încheierea căsătorie cuprinde 2 secţiuni: Secţiune 1 – Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei, Secţiune
a 2–a – Formalităţile pentru încheierea căsătoriei, Capitolul III – Formalităţile ulterioare încheierii căsătoriei, Capitolul IV –
Nulitatea căsătoriei cuprinde 3 secţiuni: Secţiune 1 – Nulitatea absolută a căsătoriei, Secţiunea a 2-a – Nulitatea relativă a
căsătoriei, Secţiunea a 3-a – Efectele nulităţii căsătoriei; Capitolul V – Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor, Capitolul
VI – Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor structurat în 5 secţiuni: Secţiunea 1 – Dispoziţii comune, Secţiunea a 2-a
– Regimul comunităţii legale, Secţiunea a 3-a – Regimul separaţiei de bunuri, Secţiunea a 4-a – Regimul comunităţii
convenţionale, Secţiunea a 5-a – Modificarea regimului matrimonial, Capitolul VII – Desfacerea căsătoriei structurat în 2
secţiuni: Secţiunea 1 – Cazurile de divorţ, Secţiunea a 2-a - Efectele divorţului;Titlul III – Rudenia structurat în 3 capitole
astfel: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Filiaţia care este structurat la rândul său în 3 secţiuni şi anume: Secţiunea
1 – Stabilirea filiaţiei, Secţiunea a 2-a – Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, Secţiunea a 3-a - Situaţia legală
a copilului; Capitolul III – Adopţia structurat în 4 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Condiţiile
25
confundată cu articolul, deoarece este posibil ca o normă juridică să fie cuprinsă în mai multe
articole după cum este posibil şi ca un articol să cuprindă mai multe norme juridice.
de fond ale adopţiei, Secţiunea a 3-a – Efectele adopţiei, Secţiunea a 4-a – Încetarea adopţiei; Titlul IV – Autoritatea
părintească este structurat în 4 capitole după cum urmează: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Drepturile şi
îndatoririle părinteşti, Capitolul III – Exercitarea autorităţii părinteşti, Capitolul IV – Decăderea din exerciţiul drepturilor
părinteşti; Titlul V – Obligaţia de întreţinere structurat în 4 capitole astfel: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II –
Persoanele între care există obligaţia de întreţinere şi ordinea în care aceasta se datorează, Capitolul III – Condiţiile obligaţiei
de întreţinere, Capitolul IV – Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere; Cartea a III-a – Despre bunuri cuprinde 2 titluri:
Titlul I – Bunurile şi drepturile reale în general structurat în 2 capitole: Capitolul I – Despre bunuri în general cuprinde 2
secţiuni şi anume: Secţiunea 1 – Despre distincţia bunurilor, Secţiunea a 2-a – Produsele bunurilor, Capitolul II – Drepturile
reale în general; Titlul II – Proprietatea privată este structurat în 5 capitole astfel: Capitolul I – Dispoziţii generale cuprinde 2
secţiuni: Secţiunea 1 – Conţinutul, întinderea şi stingerea dreptului de proprietate privată, Secţiunea a 2-a – Apărarea
dreptului de proprietate privată, Capitolul II – Accesiunea structurat în 4 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Dispoziţii generale,
Secţiunea a 2-a – Accesiunea imobiliară naturală, Secţiunea a 3-a – Accesiunea imobiliară artificială, Secţiunea a 4-a –
Accesiune mobiliară; Capitolul III - Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată cuprinde 3 secţiuni după cum
urmează: Secţiunea 1 – Limite legale, Secţiunea a 2-a – Limite convenţionale, Secţiunea a 3-a – Limite judiciare; Capitolul IV
– Proprietatea comună este structurat în 5 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Coproprietatea
obişnuită, Secţiunea a 3-a – Coproprietatea forţată, Secţiunea a 4-a – Proprietatea comună în devălmăşie şi Secţiunea a 5-a
– Partajul; Capitolul V – Proprietatea periodică; Titlul III – Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată este structurat
în 4 capitole astfel: Capitolul I – Superficia, Capitolul II – Uzufructul care la rândul său cuprinde 3 secţiuni şi anume: Secţiunea
1 - Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar şi Secţiunea a 3-a –
Stingerea uzufructului, Capitolul III – Uzul şi abitaţia, Capitolul IV – Servituţile structurat în 3 secţiuni astfel: Secţiunea 1 –
Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Drepturile şi obligaţiile proprietarilor, Secţiunea a 3-a – Stingerea servituţilor; Titlul IV
– Fiducia; Titlul V – Administrarea bunurilor altuia cuprinde 4 capitole: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Formele
de administrare structurat în 2 secţiuni: Secţiunea 1 – Administrarea simplă, Secţiunea a 2-a – Administrarea deplină,
Capitolul III – Regimul juridic al administrării structurat pe 7 secţiuni după cum urmează: Secţiunea 1 – Obligaţiile
administratorului faţă de beneficiar, Secţiunea a 2-a – Obligaţiile administratorului şi ale beneficiarului în raporturile cu terţii,
Secţiunea a 3-a – Inventar, garanţii şi asigurare, Secţiunea a 4-a – Administrarea colectivă şi delegarea, Secţiunea a 5-a –
Plasamentele considerate sigure, Secţiunea a 6-a – Repartiţia profiturilor şi a pierderilor, Secţiunea a 7-a – Darea de seamă
anuală; Capitolul IV – Încetarea administrării este structurat în 2 secţiuni, astfel: Secţiunea 1 – Cauzele de încetare, Secţiunea
a 2-a – Darea de seamă şi predarea bunurilor; Titlul VI – Proprietatea publică cuprinde 2 capitole astfel: Capitolul I – Dispoziţii
generale, Capitolul II – Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice-structurat în 4 secţiuni, după cum urmează:
Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Dreptul de administrare, Secţiunea a 3-a – Dreptul de concesiune,
Secţiunea a 4-a – Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit; Titlul VII – Cartea funciară, structurat în 4 capitole astfel: Capitolul I –
Dispoziţii generale, Capitolul II – Înscrierea drepturilor tabulare, Capitolul III – Notarea unor drepturi, fapte şi raporturi
juridice, Capitolul IV – Rectificarea înscrierilor de carte funciară; Titlul VIII - Posesia Titlul VIII - Posesia este structurat în 4
capitole astfel: Capitolul I - Dispoziţii generale, Capitolul II - Viciile posesiei, Capitolul III – Efectele posesiei, structurat în 5
secţiuni astfel: Secţiunea 1 - Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Uzucapiunea imobiliară, Secţiunea a 3-a - Dobândirea
proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă, Secţiunea a 4-a – Ocupaţiunea, Secţiunea a 5-a - Dobândirea fructelor prin
posesia de bună-credinţă; Capitolul IV - Acţiunile posesorii; Cartea a IV-a – Despre moştenire şi liberalităţi este structurată în
4 titluri astfel: Titlul I – Dispoziţii referitoare la moştenire în general, structurat în 2 capitole; Titlul II – Moştenirea legală, este
structurat în 3 capitole, capitolul III fiind structurat în 5 secţiuni, Titlul III – Liberalităţile, este structurat 4 capitole, fiecare
dintre ele fiind la rândul lor structurate pe secţiuni, Titlul IV – Transmisiunea şi partajul moştenirii, structurat în 4 capitole
care la rândul lor sunt structurate pe secţiuni; Cartea a V-a – Despre obligaţii este structurată în 11 titluri astfel: Titlul I –
Dispoziţii generale, Titlul II – Izvoarele obligaţiilor, structurat în 4 capitole structurate la rândul lor pe secţiuni, Titlul III –
Modalităţile obligaţiilor structurat pe 3 capitole, Titlul IV – Obligaţiile complexe cuprinde 3 capitole structurate pe secţiuni,
Titlul V – Executarea obligaţiilor, cuprinde 3 capitole structurate pe secţiuni, Titlul VI – Transmisiunea şi transformarea
obligaţiilor, structurat pe 4 capitole care la rândul lor sunt structurate pe secţiuni, Titlul VII – Stingerea obligaţiilor, structurat
pe 5 capitole, Titlul VIII – Restituirea prestaţiilor, structurat în 3 capitole, Titlul IX – Diferite contracte speciale, structurat pe
20 capitole care la rândul lor sunt structurate pe secţiuni, Titlul X – Garanţiile personale, este structurat pe 3 capitole dintre
care capitolul II este structurat pe secţiuni; Titlul XI – Privilegiile şi garanţiile reale, structurat în 6 capitole, unele dintre acestea
fiind la rândul lor structurate pe secţiuni; Cartea a VI-a – Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor,
structurat pe 3 titluri astfel: Titlul I – Prescripţia extinctivă, structurat în 4 capitole, unele dintre acestea fiind structurate pe
secţiuni, Titlul II – Regimul general al termenelor de decădere, Titlul III – Calculul termenelor; Cartea a VII-a – Dispoziţii de
Drept internaţional privat, cuprinde 2 titluri astfel: Titlul I – Dispoziţii generale, Titlul II – Conflicte de legi, structurat pe 9
capitole, unele dintre acestea fiind structurate pe secţiuni. Cum era şi firesc la finalul acestui act normativ regăsim secţiunea
Dispoziţii finale.
26
3. Clasificarea normelor juridice - criterii
Normele juridice se clasifică în funcţie de mai multe criterii, după cum urmează:
1. în funcţie de obiectul de reglementare distingem: norme juridice constituţionale,

administrative, civile, penale etc. Din punct de vedere didactic, dreptul ca disciplină de
studiu având ca obiect fenomenul juridic, este structurat în ramuri de drept. Acestea la
rândul lor se împart în două categorii pliate pe marea diviziune a dreptului în drept
public şi drept privat. Astfel, din categoria ramurilor de drept privat fac parte: dreptul
civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul internaţional privat,
dreptul procesual civil, dreptul proprietăţii intelectuale ş.a., în timp ce din categoria
ramurilor de drept public fac parte: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
internaţional public, dreptul mediului, dreptul penal, dreptul procesual penal ş.a. Fiecare
dintre aceste ramuri sunt reglementate prin norme juridice proprii. Astfel, odată
identificată natura raportului juridic, prin aplicarea criteriilor de delimitare a ramurilor
de drept, urmează a se identifica normele juridice aplicabile. Dacă raportul este de drept
civil, se aplică normele juridice de drept civil, dacă raportul este de drept penal, devin
incidente normele juridice de drept penal ş.a.m.d. Clasificarea normelor în funcţie de
obiectul de reglementare este importantă, aşadar, pentru procesul de identificare a
normei juridice aplicabile unui raport juridic concret.
2. în funcţie de caracterul conduitei prescrise de dispoziţie distingem între:
– norme juridice imperative – norme juridice de la care părţile nu se pot

abate/nu se poate deroga. La rândul lor acestea pot fi: norme juridice onerative3 –
cele care prin dispoziţie prevăd obligaţia pentru părţi de a săvârşi o anumită acţiune
şi norme juridice prohibitive4 – cele care interzic expres o anumită conduită a părţilor.
3 Spre exemplu, art. 1821 alin. (1) C. civ. dispune: „La încetarea locaţiunii, locatarul este obligat să restituie bunul luat în
locaţiune în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii”.
4 Spre exemplu, art. 29 alin. (2) C. civ. dispune: „Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă
sau la capacitatea de exerciţiu”.
27
– norme juridice dispozitive – norme juridice de la care părţile pot deroga

şi care la rândul lor se împart în: norme juridice permisive5 care permit subiectelor
raportului juridic civil să-şi aleagă conduita din alternativele propuse de normă,
potrivit voinţei lor şi norme juridice supletive6; – norme care stabilesc o anumită
conduită, care devine obligatorie pentru părţi numai în cazurile în care acestea, prin
voinţa lor, nu au stabilit o altă conduită. Clasificarea prezintă importanţă sub aspectul
interpretării şi aplicării normei juridice.
3. în funcţie de natura interesului ocrotit prin norma juridică civilă distingem între:
– norma juridică de ordine privată prin care se urmăreşte ocrotirea unui

interes individual. Normele juridice dispozitive sunt întotdeauna norme de ordine
privată, însă nu toate normele juridice de ordine privată sunt şi norme juridice
dispozitive. Admitem aşadar că normele juridice de ordine privată sunt majoritar
dispozitive ceea ce nu exclude existenţa normelor juridice de ordine privată
imperative de la care nu se poate deroga. Astfel, în cazul unei acţiuni în nulitate
relativă (pentru încălcarea la încheierea actului juridic civil a unei norme juridice ce
ocroteşte un interes individual) aceasta poate fi înlăturată prin confirmarea ulterioară
a actului juridic anulabil. Altfel spus, norma juridică încălcată este de ordine privată
pentru că ocroteşte un interes individual şi este în acelaşi timp imperativă deoarece
nu permite derogarea7.
5 De regulă, normele permisive propun mai multe conduite alternative, dintre care părţile pot alege. În acest sens este şi
art. 1240 alin. (1) C. civ., care prevede că: „Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris”.
6 În cazul normelor supletive părţile sunt libere să-şi stabilească conduita şi numai dacă nu o fac devine incidentă conduita
propusă de norma juridică prin dispoziţie. În acest sens este şi art. 1666 alin. (1) C. civ.: „În lipsă de stipulaţie contrară,
cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului”.
7 De exemplu, art. 1252 C. civ. dispune: „Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la
capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de
lege” (normă imperativă), iar potrivit art. 1261 alin. (2) C. civ., „nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte
moduri prevăzute de lege” (normă dispozitivă).
28
– norma juridică de ordine publică prin care se urmăreşte ocrotirea unui

interes general, public. Normele de ordine publică sunt întotdeauna şi norme
imperative, dar nu toate normele imperative sunt de ordine publică8.
4. în funcţie de întinderea câmpului de aplicare distingem:
– norme de drept civil generale9 care se aplică în toate cazurile şi în orice

materie, dacă o dispoziţie legală nu prevede altfel;
– norme de drept civil speciale care se aplică numai în cazurile expres

prevăzute de lege.
Pentru raporturile dintre profesionişti norma juridică generală, dreptul comun îl reprezintă
Codul civil, în timp ce Legea nr. 31/199010 reprezintă norma specială.
Clasificarea normelor juridice în funcţie de întinderea câmpului de aplicare este importantă

din punct de vedere practic. Astfel, dacă norma juridică generală reprezintă dreptul comun,
norma juridică specială reprezintă excepţia. Prin urmare ori de câte ori nu există o reglementare
specială se aplică norma juridică generală, iar în ipoteza în care există o normă specială aceasta
se va aplica cu întâietate. Corelaţia dintre norma juridică generală şi norma juridică specială se
exprimă în adagiile: generalia specialibus non derogant (norma generală nu derogă de la norma
specială) şi specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma
generală11). Aşadar, alegerea normei juridice aplicabile unui raport juridic concret se face cu
respectarea regulilor de mai sus12. În timp ce, norma juridică specială derogă de la norma
8 Aşadar normele de ordine publică sunt întotdeauna imperative, ceea ce nu exclude faptul că nu toate normele
imperative sunt de ordine publică. Aşa cum deja am demonstrat, normele imperative pot fi şi de ordine privată (a se vedea
nota nr. 44). În cazul unui act juridic afectat de o cauză de nulitate absolută (pentru încălcarea la încheierea acestuia a unei
norme ce ocroteşte un interes general), confirmarea nu este permisă decât în cazurile expres prevăzute de lege [art. 1247
alin. (4) C. civ.].
9 În materie de contracte, Codul civil cuprinde norme juridice speciale raportat la diferite categorii de contracte numite
precum şi norme juridice generale, acestea din urmă se regăsesc în Titlul I – Dispoziţii generale din Cartea a V-a – Despre
obligaţii, cât şi în secţiunea Dispoziţii generale.
10 Legea nr. 31/1990 a fost republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
11 Potrivit art. 10 C. civ., „legile care derogă de la o normă generală (...) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ
prevăzute de lege”.
12 În cazul în care se aplică o normă generală deşi există o normă specială care reglementează raportul juridic dedus
judecăţii, hotărârea pronunţată poate fi desfiinţată pentru nelegalitate.
29
juridică generală, poate fi modificată ori abrogată numai printr-o normă juridică specială şi se
aplică cu prioritate faţă de norma juridică generală, norma juridică generală nu derogă de la
norma juridică specială şi se aplică numai dacă nu există o normă juridică specială. În ceea ce
priveşte modificarea sau abrogarea unei norme juridice generale, de regulă se face tot printr-o
normă juridică generală.
5. în funcţie de tehnica de elaborare distingem:
– norme de drept civil determinate care la rândul lor pot fi complete (conţin
toate cele trei elemente: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune) şi
– norme de drept civil incomplete care se subclasifică în:
– norme juridice de trimitere13 – se completează cu un alt act normativ în vigoare

şi
– norme juridice în alb14 – se completează cu un act normativ ce urmează a fi

adoptat.
Clasificarea normelor juridice în funcţie de tehnica de elaborare prezintă importanţă sub

aspectul aplicării în timp a legii. Astfel, dacă în ceea ce priveşte normele juridice complete,
aplicarea acestora nu ridică probleme, în cazul unei norme juridice incomplete, trebuie
identificată norma juridică cu care se completează, fie cea în vigoare, fie cea în curs de
elaborare.
Pe de altă parte, normele dihotomice, pentru care legiuitorul nu a stabilit sancţiunea, de

exemplu, acest element poate fi regăsit într-o altă normă juridică. Este cazul în care, prin norma
juridică, se stabileşte atât ipoteza cât şi dispoziţia fără să se precizeze care este sancţiunea
aplicabilă în cazul în care în împrejurările descrise în ipoteză nu se respectă conduita stabilită
13 Art. 194 alin. (1) lit. c) C. civ. dispune: „Persoana juridică se înfiinţează:c) în orice alt mod prevăzut de lege”. Aşadar, în
ceea ce priveşte modalităţile de înfiinţare a persoanei juridice, dispoziţiile din Codul civil se completează cu cele prevăzute în
alte acte normative. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată: „Societatea pe acţiuni se constituie prin
subscriere integrală şi simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripţie publică”.
14 Art. 216 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prevede: „În termen de 4 luni de la data publicării prezentei legi în
Monitorul Oficial al României, Partea I, Banca Naţională a României şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare vor emite norme
comune referitoare la plasamentele prezumate a fi sigure, conform art. 831 C. civ.”. În art. 831 C. civ. se prevede că: „Sunt
prezumate a fi sigure plasamentele stabilite periodic de Banca Naţională a României şi de Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare”. În prezent, prin adoptarea normelor prevăzute în articolul mai sus menţionat, norma s-a transformat din normă
în alb în normă juridică de trimitere. Observăm că norma juridică în alb îşi păstrează această caracteristică pe o perioadă de
timp determinată, stabilită, de regulă prin actul normativ care face trimitere la aceasta.
30
prin dispoziţie. Pentru identificarea acesteia, de regulă, se aplică dispoziţiile generale, în măsura
în care acestea stabilesc o sancţiune pentru încălcarea conduitei descrise în dispoziţia normei
analizate. În caz contrar, sancţiunea poate fi determinată în conţinutul unei alte norme juridice
aplicabilă unui caz asemănător.

Identificați în Codul civil o normă permisivă, supletivă
onerativă și prohibitivă
• Norma juridică este o regulă de conduită ce poate fi impusă la nevoie prin forța de
constrângere a statului;
• Norma juridică este generală, impersonală și obligatorie;
• Structura tehnico-legislativă a normei juridice este diferită de structura logico-juridică
a acesteia;
• În structura logico-juridică a normei juridice identificăm trei elemente: ipoteza,
dispoziția și sancțiunea;
• În funcţie de obiectul de reglementare distingem: norme juridice constituţionale,
administrative, civile, penale etc;
• În funcţie de caracterul conduitei prescrise de dispoziţie distingem între norme
juridice imperative care pot fi prohibitive și onerative, și norme juridice dispozitive
care pot fi permisive și supletive;
• În funcţie de natura interesului ocrotit prin norma juridică civilă distingem între
norme juridice de ordine privată și norme juridice de ordine publică;
• În funcţie de întinderea câmpului de aplicare distingem norme juridice generale și
norme juridice speciale. Corelația dintre cele două categorii de norme se exprimă în
adagiile: generalia specialibus non derogant (norma generală nu derogă de la norma
specială), specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma
generală);
31
• În funcţie de tehnica de elaborare distingem între norme de drept civil determinate

(complete) și norme de drept civil incomplete care pot fi de trimitere sau în alb.
1. Normele juridice dispozitive:

a) sunt acele norme juridice de la care părțile pot deroga;
b) impun o anumită conduită;
c) pot fi supletive sau permisive.
2. Structura logico-juridică a normei juridice presupune:
a) ipoteză, dispoziţie şi sancţiune;
b) articole, alineate, secţiuni, capitol, titluri, cărţi;
c) ipoteză, sancţiune şi alineat.
3. Norma juridică este o regulă de conduită:
a) personală, obligatorie şi generală care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului;
b) impersonală, obligatorie şi generală care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa
de constrângere a statului;
c) doar generală și obligatorie.
4. Corelaţia dintre norma juridică generală şi norma juridică specială constă în
aceea că:
a) norma juridică generală se aplică cu întâietate;
b) se aplică numai norma juridică specială;
c) se aplică concomitent şi norma juridică generală şi norma juridică specială.
1.a,c; 2.a; 3.b; 4.b.
32
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (TNR, 12, spațiere 1,5 rânduri), în care să
răspundeți la următoarea cerință: Identificați în Codul civil o normă generală, o normă specială,
o normă onerativă și o normă prohibitivă. Argumentați
N.B.: Lucrarea va fi încărcată în Platforma Microsoft Teams, în canalul aferent

disciplinei de studiu, în termen de 7 zile de la data solicitării rezolvării acesteia.

Partea generală, ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2021
• R. URS, C. TODICA, DREPT CIVIL. TEORIA GENERALA , ED.

HAMANGIU, 2015;
• CODUL CIVIL
33
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.III
INTERPRETAREA ȘI APLICAREA LEGII CIVILE
34
Cuprins
1. Interpretarea normei juridice – definiție, necesitate, clasificare ................................... 37
2. Aplicarea și realizarea dreptului ...................................................................................... 43
3. Aplicarea legii civile în timp .............................................................................................. 46
4. Aplicarea legii civile în spațiu.............................................................................................50
5.Aplicarea legii civile cu privire la persoane........................................................................51
6. REZUMATUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE ............................................................................ ....52
35
OBIECTIVE SPECIFICE
înțelegerea conceptului de interpretare a normei juridice

pornind de la necesitatea interpretării
identificarea categoriilor de interpretare în funcție de

criteriile de clasificare
înțelegerea distincției între realizarea și aplicarea normei

juridicei și dentificarea etapelor aplicării dreptului
înțelegerea principiilor care guvernează aplicarea legii

civile în timp, excepții
înțelegerea principiilor care guvernează aplicarea legii

civile în spațiu, excepții
înțelegerea aplicării legii civile cu privire la persoane
36
1. Interpretarea normei juridice – definiție, necesitate, clasificare
Interpretarea este o etapă premergătoare aplicării

normei, al cărei conţinut este dat de activitatea
raţională de cunoaştere a voinţei legiuitorului exprimată
în norme juridice şi care are ca scop, stabilirea corectă
a situaţiilor de fapt şi aplicarea corectă a legii civile..
Necesitatea interpretării rezultă din:
– dinamica vieţii, în sensul că oricât de bine concepută ar fi norma juridică, în formularea

sa, nu poate acoperi toate cazurile la care urmează să se aplice;
– legiuitorul se exprimă, uneori, în termeni prea generali. Instanţa de judecată nu poate

refuza judecarea pe motiv că legea nu prevede sau că este întunecată ori neîndestulătoare,
deoarece în caz contrar, s-ar face vinovată de nerespectarea îndatoririi privind primirea
şi soluţionarea cererilor, reglementată prin dispoziţiile art. 5 C. proc. civ.15;
– termenii, cuvintele folosite de legiuitor în cuprinsul normei juridice, au sensuri diferite

faţă de limbajul comun16, iar formulările pot fi uneori neclare, echivoce;
– interpretarea este necesară şi pentru a lămuri eventualele contradicţii ce pot apărea între
diferite acte normative sau chiar între dispoziţiile aceluiaşi act normativ.
15 Art. 5 alin. (2) C. proc. civ. dispune: „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu dispune, este
neclară sau incompletă”.
16 Potrivit art. 1221 C. civ.: „(1) Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o
valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului decât valoarea propriei prestaţii. (...) (3) Leziunea poate exista
şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine
din contract ori la ansamblul circumstanţelor” (s.n.). Potrivit limbajului obişnuit, leziunea reprezintă o rană. A se vedea, în
acest sens definiţia din Dicţionarului explicativ al limbii române sau https://dexonline.ro/definitie/leziune.
37
Clasificarea interpretării – criterii
1.În funcţie de organul sau persoana de la care provine distingem între:
– interpretarea oficială sau autentică17 este interpretarea făcută de organul de

stat care a edictat norma juridică supusă interpretării şi se concretizează în norme
interpretative. Normele interpretative produc efecte numai pentru viitor18. Interpretarea oficială
are caracter general şi obligatoriu.
– interpretarea jurisdicţională este interpretarea realizată de un organ de

jurisdicţie (instanţă sau alt organ care, potrivit legii, are atribuţii jurisdicţionale). Dacă
interpretarea provine de la instanţele judecătoreşti, aceasta se numeşte interpretare judiciară,
reprezentând principala componentă a interpretării jurisdicţionale. O astfel de interpretare
devine obligatorie numai pentru cauza în care s-a pronunţat, cu excepţia deciziilor asupra
recursului în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi a deciziilor
pronunţate de Curtea Constituţională pe excepţiile de neconstituţionalitate, cazuri în care aceste
interpretări devin obligatorii pentru instanţe19.
– interpretarea neoficială (doctrinară) este interpretarea normelor juridice

realizată în doctrină sau de către avocat, în pledoariile sale în faţa instanţei. Această interpretare
nu are caracter obligatoriu, dar poate fi însuşită de organul căruia i se adresează. Astfel,
propunerile de lege ferenda pot deveni lege lata, după cum o pledoarie bine argumentată poate
duce la soluţia urmărită20.
17 Potrivit art. 9 alin. (1) C. civ.: „Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială”.
18 Art. 9 alin. (2) C. civ.
19 G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 46.
20 În sensul în care s-ar interpreta temeiul de drept invocat pentru susţinerea situaţiei de fapt dedusă judecăţii şi această
interpretare ar fi împărtăşită şi de către organul jurisdicţional.
38
2.În funcţie de rezultatul interpretării distingem:
– interpretarea literală (în litera legii) – interpretarea literală (ad literam) îşi
găseşte aplicabilitatea ori de câte ori se ajunge la concluzia că între norma juridică supusă
interpretării şi situaţia de fapt la care se aplică există concordanţă21;
– extensivă (în spiritul legii) – interpretarea extensivă intervine atunci când

între norma juridică supusă interpretării şi cazurile la care se aplică nu există concordanţă, în
sensul că formularea legii este prea restrânsă raportat la cazurile întâlnite în practică, motiv
pentru care se impune o extindere a textului legal şi la alte cazuri care nu s-ar încadra în litera
lui. Totuşi, pe cale de excepţie, interpretarea extensivă nu-şi găseşte aplicabilitatea în cazul:
– normei juridice ce cuprinde enumerări limitative;
– normei juridice de excepţie deoarece potrivit art. 10 C. civ.: „Legile care derogă de
la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd
sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege”;
– normei juridice care impune restrângerea aplicabilităţii la anumite situaţii juridice22.
– restrictivă (în sprijinul legii) – interpretarea restrictivă poate interveni

atunci când conţinutul formal al normei juridice este prea general în raport cu conţinutul său
real. Interpretarea restrictivă se opune interpretării extensive, în sensul că, deşi ambele privesc
lipsa concordanţei între conţinutul formal şi cel real al unei norme juridice, neconcordanţa, în
cazul interpretării restrictive, priveşte formularea prea largă a normei juridice supusă
interpretării raportat la ipotezele (cele pe care realitatea socială le oferă) la care şi-ar găsi
aplicabilitatea, motiv pentru care s-ar impune o restrângere a aplicării acesteia.
3.În funcţie de metoda de interpretare folosită distingem:
21 În acest sens, a se vedea art. 12 alin. (2) C. civ.: „Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit dacă este insolvabil”.
22 Cum este cazul prezumțiilor, a se vedea în acest sens I.R. URS, C. TODICĂ, op. cit., p. 73-74.
39
– interpretarea gramaticală. Interpretarea gramaticală operează cu regulile

gramaticii pentru a-şi atinge scopul final ce constă în înţelegerea conţinutului unei norme
juridice. Astfel, norma juridică se interpretează pe baza regulilor gramaticii, ţinându-se seama
de morfologia şi sintaxa frazei sau propoziţiei, de sensul termenilor utilizaţi şi, nu în ultimul
rând, de semnele de punctuaţie. De exemplu, prezenţa particulei şi în cadrul unei enumerări,
conferă acesteia din urmă caracter limitativ23;
– interpretarea sistematică constă în lămurirea conţinutului unei norme

juridice, având în vedere legăturile sale cu alte norme juridice fie din acelaşi act normativ, fie
dintr-un alt act normativ. În practică, interpretarea sistematică este frecvent întâlnită în
determinarea domeniului de aplicare al unei norme juridice, pornind de la calificarea acesteia
ca normă juridică generală sau normă juridică specială. Odată calificată, se stabileşte şi
domeniul ei de aplicare cu respectarea principiului potrivit cu care norma generală nu derogă
de la norma specială. Deoarece norma generală reprezintă regula, iar norma specială reprezintă
excepţia, aceasta din urmă se aplică cu întâietate. Aşadar, o normă juridică generală îşi găseşte
aplicabilitatea numai dacă, pentru domeniul său de reglementare nu a fost edictată o normă
juridică cu caracter special.
– interpretarea istorico-teleologică constă în stabilirea sensului unei norme

juridice, în funcţie de finalitatea urmărită de legiuitor precum şi de contextul istoric dat. În
cazul acestei interpretări, analiza are în vedere expunerea de motive care au determinat
adoptarea actului normativ supus interpretării, preambulul, dezbaterile parlamentare şi nu în
ultimul rând contextul social-istoric care au determinat necesitatea unei astfel de reglementări.
Este o analiză care, pornind de la contextul social-istoric, stabileşte raţiunea pentru care a fost
adoptat actul normativ supus interpretării şi implicit finalitatea urmărită de legiuitor.
– interpretarea prin metoda analogiei (ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio
esse debet) se bazează pe ideea că, unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi norme
23 Art. 976 alin. (1) C. civ. dispune: „Ascendenţii privilegiaţi sunt tatăl şi mama defunctului”. Calitatea de ascendenți
privilegiaţi o pot avea numai părinţii defunctului, după cum este indicat de prezenţa particulei şi în textul citat.
40
juridice, trebuie dată aceeaşi soluţie. Metoda analogiei de interpretare a unei norme juridice este
folosită în practică pentru a rezolva lacunele legii. Mai mult decât atâta, judecătorul este obligat
la acest tip de interpretare având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (2) C. proc. civ.24
– interpretarea logică presupune desprinderea înţelesului unei norme juridice

pe baza logicii formale. Interpretarea logică a normelor juridice s-a conturat din cele mai vechi
timpuri, cunoscând o dezvoltare accentuată în dreptul roman, reflectată în cristalizarea unor
reguli şi argumente de interpretare logică, exprimate în adagii.
Potrivit doctrinei şi practicii există trei reguli de interpretare logică, după cum urmează:
– excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae

interpretationis et aplicationes) în sensul că normele de excepţie devin incidente numai
în ipotezele la care se referă neputând fi extinse la alte cazuri. Astfel, ca şi în cazul
interpretării restrictive, sunt supuse acestei interpretări: normele juridice care conţin
enumerări limitative, normele juridice prin care sunt instituite prezumţii legale şi nu în
ultimul rând normele juridice care reglementează o excepţie. Pe de altă parte, pe baza
acestei reguli de interpretare logică, se rezolvă raportul dintre legea generală, care
reprezintă regula, şi legea specială, care reprezintă excepţia, raport exprimat în adagiile
generalia specialibus non derogant (norma juridică generală nu derogă de la norma
juridică specială) şi specialia generalibus derogant (norma juridică specială derogă/se
abate de la norma juridică generală). Aşadar norma juridică specială se aplică cu
întâietate, în timp ce norma juridică generală se va aplica numai în lipsa unei norme
juridice speciale.
– unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit,
nec nos distinguere debemus). Potrivit acestei reguli de interpretare logică, generalitatea
formulării unei norme juridice conduce la generalitatea aplicării acesteia. În acest sens,
art. 105 teza I C. civ. stabileşte că printre persoanele care pot beneficia de măsuri
speciale de ocrotire sunt şi minorii, fără să se facă distincţie între minorii lipsiţi de
capacitate de exerciţiu25 (persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani) şi cei cu
capacitate de exerciţiu restrânsă26 (persoanele cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani).
24 Art. 5 alin. (2) C. proc. civ. dispune: „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este
neclară sau incompletă”.
25 În acest sens, art. 43 alin. (1) lit. a) C. civ. dispune: „(1) În afara cazurilor prevăzute de lege, nu au capacitate de
exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani”.
26 În acest sens, art. 41 alin. (1) C. civ. dispune: „(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu
restrânsă”.
41
– norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării, iar nu în sensul neaplicării ei

(actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat). Această regulă de interpretare
logică este reglementată prin dispoziţiile art. 1268 alin. (3) C. civ.27, la materia
interpretării clauzelor contractuale ceea ce pentru identitate de raţiune, nu împiedică
extinderea aplicării ei şi în cazul interpretării normelor juridice.
Aşa cum deja am menţionat, interpretarea logică se bazează şi pe argumente/principii de

interpretare logică după cum urmează:
– per a contrario reprezintă argumentul de interpretare logică care se bazează pe legea

terţului exclus (tertium non datur) în sensul că atunci când se afirmă ceva, se neagă
contrariul (qui dicit de uno, negat de altero). De exemplu, art. 11 C. civ. dispune: „Nu
se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează
ordinea publică sau de la bunele moravuri”. Prin aplicarea principiului per a contrario
în interpretarea acestei norme juridice rezultă că se poate deroga prin convenţii sau acte
juridice unilaterale de la normele de ordine privată. Totuşi, faţă de această concluzie
există rezerve, în sensul că în măsura în care normele juridice de ordine privată sunt
imperative, derogarea nu este permisă. Concluzia rezultă din interpretarea sistematică,
în cazul căreia, aşa cum deja am stabilit, pentru interpretarea corectă a unei norme
juridice se va ţine seama şi de conexiunile acesteia cu alte norme juridice din acelaşi act
normativ (Codul civil, cum este cazul în exemplul dat). Aşadar aşa cum remarca
regretatul profesor Gheorghe Beleiu „valoarea practică a acestui argument de
interpretare logică este, totuşi relativă, el trebuind să fie utilizat cu o oarecare
circumspecţie căci nu tot ce nu e interzis expres, este permis, întotdeauna”28.
– a fortiori rationae (cu atât mai mult). Acest argument de interpretare logică, justifică
extinderea aplicării unei norme juridice la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele
avute în vedere la stabilirea acelei norme juridice, se regăsesc cu şi mai multă tărie în
cazul dat. De exemplu, dacă, în conformitate cu dispoziţiile art. 383 alin. (1) şi (2)
C. civ.29, în urma divorţului unul dintre soţi poate să-şi păstreze numele dobândit prin
căsătorie, cu atât mai mult soţul supravieţuitor poate să-şi păstreze numele dobândit prin
căsătoria care a încetat la moartea celuilalt soţ.
27 Art. 1268 alin. (3) C. civ. dispune: „Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care
nu ar produce niciunul”.
28 GH. BELEIU, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a V-a revăzută şi adăugită de
M. NICOLAE, P. TRUŞCĂ, Ed. Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1998, p. 67.
29 Art. 383 alin. (1) şi (2) C. civ. dispune: „(1) La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele
purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărâre de divorţ. (2) Pentru motive temeinice,
justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze
numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei”.
42
– reductio ad absurdum (argumentul reducerii la absurd), este procedeul prin care se

ajunge la concluzia că o anumită soluţie propusă prin interpretarea dată este singura
posibilă, deoarece orice altă susţinere ar duce la concluzii inadmisibile,
absurde. Articolul 1624 alin. (1) C. civ. stabileşte stingerea de drept, prin confuziune a
obligaţiei, dacă în cazul aceluiaşi raport obligaţional, aceeaşi persoană are atât calitatea
de creditor cât şi de debitor. Prin aplicarea argumentului reductio ad absurdum, datoria
debitorului faţă de creditorul său se stinge dacă este unicul moştenitor al acestuia din
urmă, orice altă concluzie fiind absurdă.
2. Aplicarea și realizarea dreptului
Activitatea de înfăptuire a dispoziţiilor şi opreliştilor cuprinse în norma

juridică apare ca un proces complex, desemnat prin noţiunea de realizare a normelor de drept.
Aplicarea normelor de drept constă în activitatea desfăşurată de organele de

stat învestite prin lege cu atribuţii şi competenţe speciale pentru transpunerea în practică a
dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor juridice.
Formele juridice de realizare a normelor de drept sunt:
– respectarea şi executarea prescripţiei normei juridice de către destinatarii ei; această

formă de realizare a dreptului priveşte conformarea conduitei tuturor destinatarilor
normei juridice cu prevederile acesteia, atât în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor
subiective, cât şi executarea obligaţiilor;
– aplicarea normei de drept de către organele de stat competente. Această formă de

realizare a dreptului presupune, în primul rând, existenţa unui raport juridic concret, şi
în al doilea rând, o neconcordanţă între conduita subiectelor acestui raport şi dispoziţiile
43
juridice aplicabile raportului juridic concret, neconcordanţă care generează

litigii. Aceste litigii duc la naşterea unui alt raport juridic în care o parte este reprezentată
de organisme ale autorităţii judecătoreşti, învestite cu soluţionarea lor. Evident că în
activitatea de aplicare a dreptului, organismele învestite de stat pentru transpunerea
dispoziţiilor legale în practică presupune, cu necesitate, parcurgerea a trei etape.
Etape de aplicare a normelor juridice sunt:
– stabilirea situaţiei de fapt – în cadrul acestei etape, se urmăreşte stabilirea situaţiei de

fapt, pornind de la susţinerile părţilor aflate în litigiu. Fiecare parte îşi probează
susţinerile cu mijloace de probă. Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă,
mijloacele de probă sunt: înscrisurile, martorii, prezumţiile, expertiza, cercetarea la faţa
locului30. Sunt administrate, aşadar, probele solicitate de părţi precum şi alte probe ce
pot fi solicitate de instanţă. Instanţa, în temeiul principiului aflării adevărului obiectiv,
poate administra orice mijloace de probă, chiar dacă părţile nu le-au solicitat. Dacă
situaţia de fapt a fost corect stabilită, actul de aplicare va fi temeinic. Aşadar temeinicia
este prima condiţie de validitate a actului de aplicare. Un act de aplicare este netemeinic
atunci când situaţia de fapt reţinută de instanţă nu este corect stabilită. Sancţiunea în
acest caz este desfiinţarea actului de aplicare prin exercitarea căilor de atac31.
– stabilirea situaţiei de drept (calificarea juridică) – în cadrul acestei etape se urmăreşte

alegerea corectă a normei juridice aplicabilă situaţiei de fapt constatată. Alegerea
corectă a normei juridice aplicabile, conferă actului de aplicare legalitate. Aşadar,
legalitatea reprezintă cea de a doua condiţie de validitate a actului de aplicare. Un act
de aplicare este nelegal atunci când nu s-a stabilit corect situaţia de drept. De exemplu,
dacă în privinţa unei anumite situaţii de fapt devin incidente atât o normă juridică
generală, cât şi o normă juridică specială, se alege norma generală32. O astfel de alegere
încalcă principiul generalia specialibus non derogant şi va fi sancţionată cu desfiinţarea
actului de aplicare ca fiind nelegal. Mai mult decât atât, să presupunem că părţile, prin
voinţa lor şi cu respectarea dispoziţiilor legale stabilesc prin actul juridic încheiat o
anumită conduită, permisă de norma juridică cu caracter supletiv instituită de legiuitor
pentru reglementarea acelei conduite. În caz de litigiu, magistratul aplicând norma
supletivă va avea în vedere conduita stabilită de părţi prin actul juridic civil şi nu
30 Pentru detalii, a se vedea Cartea a II-a – Procedura contencioasă, Titlul I – Procedura în faţa primei instanţe, Capitolul
II – Judecata, Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Subsecțiunea a 3-a – Probele (art. 265-365) din Codul de procedură civilă.
31 Căile de atac sunt de două feluri: ordinare (apelul) şi extraordinare (recursul, contestaţia în anulare şi revizuire). Ele
sunt reglementate în Titlul II al Codului de procedură civilă (art. 456-513).
32 În cazul unui contract numit se aplică dispoziţiile din Codul civil referitoare la acel contract şi numai în măsura în care
aceste dispoziţii nu acoperă anumite situaţii se aplică dispoziţiile generale din materia obligaţiilor.
44
conduita prescrisă de legiuitor pentru ipoteza în care părţile nu şi-au stabilit conduita. De
exemplu, prin cererea de chemare în judecată reclamantul R având calitatea de vânzător,
solicită instanţei obligarea pârâtului P, având calitatea de cumpărător la plata
cheltuielilor de vânzare. În susţinerea cererii sale, reclamantul invocă dispoziţiile
art. 1666 alin. (1) teza finală C. civ. potrivit cu care „cheltuielile pentru încheierea
contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului”. La rândul său, pârâtul solicită,
prin întâmpinare, respingerea cererii reclamantului R, invocând în apărare, clauza 7 din
contractul de vânzare potrivit cu care „cheltuielile de vânzare vor fi suportate de către
vânzător”, adică reclamantul R, iar în drept dispoziţiile art. 1666 alin. (1) C. civ.33 În
aplicarea art. 1666 alin. (1) C. civ. instanţa va ţine seama şi de clauza 7 a contractului
de vânzare intervenit între reclamantul R şi pârâtul P şi va respinge cererea lui R. O
soluţie contrară ar fi nelegală deoarece s-ar nesocoti voinţa părţilor, care astfel
exprimată, stabileşte dispoziţia normei juridice prevăzute la art. 1666 alin. (1)
C. civ. Norma juridică invocată fiind supletivă permite părţilor să-şi stabilească
conduita cu privire la cheltuielile vânzării, alegere care înlătură aplicarea tezei finale a
acest text legal. Altfel spus, teza finală a art. 1666 alin. (1) C. civ. nu se mai aplică
deoarece există stipulaţie contrară prevăzută în clauza 7 a contractului de vânzare.
– emiterea actului de aplicare (hotărârea judecătorească) cu respectarea condiţiilor de

fond şi formă prevăzute de lege. Procesul de aplicare a dreptului se încheie cu ultima
etapă, emiterea actului de aplicare. Actul de aplicare reprezintă hotărârea
judecătorească. Hotărârea judecătorească poartă numele de sentinţă în cazul actului de
aplicare emis la judecarea în primă instanţă şi decizie în cazul actului de aplicare emis
în exercitarea căilor de atac.
Temeinicia şi legalitatea reprezintă condiţiile de validitate ale actului de

aplicare. Pentru valabilitatea actului de aplicare (hotărârea judecătorească) este necesară
respectarea cumulativă a acestor condiţii. Nerespectarea uneia dintre aceste condiţii, fie că este
vorba de temeinicie, fie că ne referim la legalitate, atrage desfiinţarea actului de aplicare prin
exercitarea căilor de atac.
33 Art. 1666 alin. (1) C. civ. dispune: „În lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare
sunt în sarcina cumpărătorului”.
45
3. Aplicarea legii civile în timp
Din punct de vedere al timpului, legile se succed. Legea se aplică în intervalul de timp
cuprins între momentul intrării şi momentul ieşirii din vigoare a acesteia.
Aşadar aplicarea legii civile în timp presupune analiza următoarelor aspecte:
- intrarea în vigoare a legii civile;

- prezumţia de cunoaştere a legii;
- ieşirea din vigoare a legii;
- legile temporare și desuetudinea.
Legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial

al României, Partea I sau la o dată ulterioară stabilită prin dispoziţiile
finale ale acesteia
Excepție : ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, acestea intră în vigoare la data publicării
în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă nu este stabilită o altă dată în conţinutul lor şi
numai sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată.
Prezumţia de cunoaştere a legii. De la data intrării în vigoare, legea devine

obligatorie şi angrenează mecanismul prezumţiei de cunoaştere a acesteia, în sensul că nimeni
nu se poate prevala de necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem).
Ieşirea din vigoare a legii: Legea se aplică de la data intrării în vigoare până la
ieşirea din vigoare prin abrogare. Astfel, punctul final al acţiunii unei legi este cel al
abrogării. Abrogarea reprezintă aşadar mijlocul prin care legea îşi încetează activitatea, nu mai
este în vigoare şi prin urmare nici obligatorie.
46
1.În funcţie de efectele pe care le produce, abrogarea poate fi totală sau parţială34.
Abrogarea totală priveşte întregul act normativ
Abrogarea parţială menţine actul normativ într-o formă modificată, prin

eliminarea acelor norme juridice din conţinutul său care au fost abrogate.
2. După cum este sau nu prevăzută în actele normative, abrogarea poate fi expresă sau
tacită (implicită). La rândul său abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă.
Abrogarea expresă directă intervine atunci când prin dispoziţiile

finale ale actului normativ adoptat sunt nominalizate normele juridice abrogate la data
intrării sale în vigoare.
Abrogarea expresă indirectă intervine atunci când legiuitorul, foloseşte

expresia „orice dispoziţie contrară prezentului act normativ se abrogă la data intrării în
vigoare a acestuia”.
Abrogarea tacită sau implicită intervine atunci când dispoziţiile legii noi sunt
incompatibile cu cele prevăzute în legea veche, situaţie în care dacă nu ar opera abrogarea
implicită ne-am afla în prezenţa a două acte normative care propun soluţii diametral opuse.
legile temporare şi la desuetudine. În primul caz (legile temporale), nu este

necesară abrogarea, fiind suficientă scurgerea perioadei de timp pentru care actele normative
au fost adoptate. Desuetudinea intervine în acele situaţii în care datorită dispariţiei raţiunilor
34 Art. 64 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 dispune: „Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi
reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parţială”.
47
pentru care actul normativ a fost adoptat, acesta nu mai este aplicat, fără a fi însă abrogat.
Aşadar, un act normativ căzut în desuetudine este în vigoare.
Aplicarea legii civile în timp este guvernată de două principii, şi anume:
– principiul neretroactivităţii legii civile noi;
– principiul aplicării imediate a legii civile.
Principiul neretroactivităţii legii civile reprezintă regula juridică potrivit

căreia, legea nouă produce efecte numai pentru viitor, în sensul că o lege civilă se aplică numai
situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare nu şi situaţiilor anterioare.
Acest principiu este reglementat prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) teza a II-a din C. civ.35
precum şi prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie care stabileşte: „legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Situaţia pare simplă, în sensul că orice lege nouă reglementează numai situaţiile juridice
apărute după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor juridice apărute înainte
de abrogarea ei. Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit actum.
Totuşi, în practică, lucrurile sunt mai complicate, în sensul că pot exista numeroase situaţii
juridice care produc efecte succesive şi îndepărtate, fiind posibil ca o situaţie juridică să producă
unele efecte ori să se epuizeze sub imperiul unei legi noi, care a abrogat legea ce era în vigoare
în momentul naşterii acelei situaţii juridice, punându-se problema de a determina care este legea
aplicabilă.
Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi, se înţelege regula de drept
potrivit cu care de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor actelor şi faptelor
juridice încheiate sau, după caz, produse după intrarea ei în vigoare precum şi efectelor viitoare
ale unor situaţii juridice născute înainte de intrarea în vigoare a acesteia, excluzând aplicarea
legii civile vechi [art. 6 alin. (5) şi (6) C. civ.]36.
35 Art. 6 alin. (1) C. civ. dispune: „Legea civilă este aplicată cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”
(s.n.).
36 Art. 6 alin. (5) şi (6) C. civ. dispune: „(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz,
produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (6)
Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare
a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor,
şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”.
48
Excepţia de la acest principiu o reprezintă ultraactivitatea sau supravieţuirea legii civile

vechi.
Această excepţie îşi găseşte aplicarea atât în cazul în care legea nouă prevede în mod expres
aceasta, cât şi în cazul normelor juridice supletive deoarece, în acest din urmă caz, părţile care
întocmesc un act juridic lasă pe seama normelor juridice supletive, în vigoare la acel moment,
stabilirea unor condiţii şi efecte ale actului juridic respectiv, astfel încât abrogarea găseşte legea
veche încorporată, prin voinţa părţilor, în actele juridice încheiate sub imperiul ei. Prin urmare,
dacă s-ar aplica acestor acte juridice legea nouă, s-ar nesocoti voinţa părţilor, motiv pentru care
este firesc ca legea care a guvernat actul juridic respectiv să se aplice tuturor efectelor acestuia,
chiar şi efectelor ce se vor produce după abrogarea ei37.
Având în vedere, pe de o parte, principiul neretroactivității, iar pe de altă parte, posibilitatea

legiuitorului de a opta între aplicarea imediată a legii noi şi ultraactivitatea legii vechi deosebim
trei categorii de situaţii juridice:
– facta praeterita, reprezintă acele fapte constitutive, modificatoare sau extinctive de

situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi. În acest
caz, se aplică numai legea veche;
– facta pendentia reprezintă acele situaţii juridice aflate în curs de formare, modificare sau
stingere la data intrării în vigoare a legii noi. În acest caz, se aplică legea nouă însă,
legiuitorul poate opta pentru supravieţuirea legii vechi. Totuşi, în măsura în care
evenimentele care au determinat constituirea, modificarea sau după caz, stingerea unei
situaţii juridice sunt distincte, atunci fiecare dintre aceste evenimente vor atrage aplicarea
legii civile în vigoare la data producerii lor. De exemplu, presupunem că s-a încheiat un
act juridic civil înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, că executarea a fost
amânată, prin voinţa părţilor, la o dată ulterioară intrării în vigoare a legii civile noi şi
una dintre părţi nu-şi execută obligaţiile. În acest caz, condiţiile de formă şi fond ale
încheierii actului juridic civil vor fi reglementate prin dispoziţiile legii civile vechi
(Codul civil de la 1864) deoarece actul juridic civil a fost încheiat înainte de intrarea în
vigoare a noului Cod civil, iar aspectele legate de executare vor fi guvernate de Codul
civil în vigoare, deoarece drepturile, respectiv obligaţiile civile născute din actul juridic
civil devin executorii după intrarea în vigoare a legii civile noi38;

38 În acest sens, de exemplu art. 25 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 dispune: „(2) Cu toate acestea, în cazul în care, după
intrarea în vigoare a Codului civil, a intervenit un fapt care, potrivit dispoziţiilor acestuia, acoperă nulitatea, căsătoria nu mai
poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi anulată după intrarea în vigoare a Codului civil”.
49
– facta futura, reprezintă acele situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere
după intrarea în vigoare a legii civile noi. În cazul acestora este evident, se aplică legea
civilă nouă.
Excepţiile de ultraactivitatea sau supravieţuirea legii civile vechi sunt reglementate, de

regulă prin dispoziţiile finale/tranzitorii ale legii civile noi.
4. Aplicarea legii civile în spațiu
Raportat la spaţiu, legile civile coexistă. Analiza aplicării legii civile în spaţiu are în vedere
două aspecte: aspectul intern aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 7 C. civ.39 şi aspectul
internaţional dedus din dispoziţiile art. 8 C. civ.40.
Aspectul intern are în vedere raporturile juridice civile stabilite pe teritoriul

României, care de regulă sunt guvernate de principiul teritorialităţii legii. Potrivit acestui
principiu, actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe
întreg teritoriul ţării cu excepţia cazurilor pentru care legea prevede altfel41.
În cazul actelor normative adoptate de autorităţile sau instituţiile locale, acestea se aplică
numai în unităţile administrativ-teritoriale respective42, fără ca prin aceasta să se încalce
principiul teritorialităţii, în sensul că pentru aceste tipuri de acte normative, competenţa
teritorială se extinde numai la unitatea administrativ-teritorială respectivă.
Aspectul internaţional are în vedere situaţia raporturilor juridice civile cu

element de extraneitate43, caz în care conflictul de legi (creat între legea română şi legea străină
39 Art. 7 C. civ. dispune: „(1) Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg
teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel. (2) Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi
instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competență teritorială”.
40 Art. 8 C. civ. dispune: „În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se
face ţinând seama de normele de drept internaţional privat cuprinse în cartea a VII-a din prezentul cod”.
41 În acest sens, a se vedea Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională a României, publicată în M. Of nr. 577 din
29 iunie 2004.
42 Potrivit art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 215/2001- Legea administrației publice locale, republicată în M. Of. nr. 123
din 20 februarie 2007, unitățile administrativ teritoriale sunt: județul, orașul, care în condiţiile legii poate fi declarat municipiu,
şi comuna.
43 ”Elementul de extraneitate sau elementul străin constituie principalul factor de distingere a raporturilor juridice de drept
internaţional privat faţă de alte raporturi juridice şi care reprezintă o împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are
50
atrasă în conflict prin elementul de extraneitate) se soluţionează ţinându-se seama de normele

conflictuale ale dreptului internaţional privat cuprinse în Cartea a VII-a a Codului civil.
5. Aplicarea legii civile cu privire la persoane
În funcţie de destinatarii legii civile (pot fi persoane fizice sau persoane juridice) normele
conţinute în legile civile se împart în trei categorii:
– norme de drept civil cu vocaţie generală, care se aplică atât persoanelor

fizice cât şi persoanelor juridice cum ar fi de exemplu art. 26 C. civ. potrivit căruia
legătură cu mai multe sisteme de drept. Elementul de extraneitate nu constituie un element de structură distinct al raportului
juridic, alături de subiect, obiect şi conţinut, ci oricare dintre acestea poate constitui un element de extraneitate.
Principalele elemente de extraneitate care pot apare în legătură cu cele trei elemente de structură ale raportului juridic:
Elementele de extraneitate în legătură cu subiectele raportului juridic se disting în funcţie de felul acestor subiecte. Astfel,
pentru persoanele fizice pot fi elemente de extraneitate: cetățenia, domiciliul sau reședința şi, în anumite sisteme de drept
şi religia. Pentru persoanele juridice, principalele elemente de extraneitate sunt sediul, naționalitatea, fondul de comerț etc.
În legătură cu obiectul (derivat) al raportului juridic, şi anume bunul (mobil sau imobil), există element de extraneitate atunci
când bunul este situat în străinătate sau, deşi este în țară, se află sub incidenţa unei legi străine (de exemplu, bunurile unei
ambasade străine în Republica Moldova).
În ceea ce priveşte conţinutul raportului juridic, acesta, fiind format din drepturile şi obligaţiile părţilor, este imaterial, şi se
materializează prin elemente de fapt, care, atunci când sunt plasate în străinătate sau sub incidenţa unei legi străine,
constituie, totodată, elemente de extraneitate.
Aceste elemente de fapt sunt, în principal, următoarele:
La actele juridice pot fi:
Elemente obiective, precum locul încheierii actului sau al executării actului sau al prestaţiei caracteristice;
Element subiectiv, şi anume voinţa părţilor de a plasa raportul juridic sub incidenţa unei legi străine.
La faptele juridice (stricto sensu) elementele de fapt la care ne referim pot fi: la delicte, locul săvîrşirii delictului sau al
producerii pre-judiciului.
La evenimentele naturale, locul producerii evenimentului (naşterea, moartea, calamitatea naturală etc).
Pentru aspectele de procedură, constituie elemente de extraneitate specifice faptul că instanţa competentă este străină sau
hotărîrea judecătorească ori arbitrală este pronunțată în străinătate etc.” https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-
universitare/drept-international-privat/raportul-juridic-cu-element-de-extraneitate/
51
drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertăţile

civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de Codul civil;
– norme de drept civil care se aplică numai persoanelor fizice cum ar fi

de exemplu art. 84 C. civ. prin care se stabilesc modurile de dobândire a numelui de
familie;
– norme de drept civil care se aplică numai persoanelor juridice cum ar

fi de exemplu art. 187 C. civ. prin care sunt stabilite elementele constitutive ale persoanei
juridice.

Identificați în Legea 71/2012 de punere în aplicare a noului
c C.civ., excepții de supraviețuire a legii civile vechi
• Interpretarea normei juridice este necesară pentru corecta aplicare a acesteia

• Interpretările pot fi clasificate în funcție de 3 criterii (în funcție de organul de la care
provine pot fi oficiale, judiciare și neoficiale, în funcție de rezultatul interpretării pot
fi literare, extensive și restrictive, în funcție de metoda de interpretare interpretarea
poate fi gramaticală, sistematică, istorico-teleologică, prin metoda analogiei și logică.
• Interpretarea prin metoda logică operează cu 3 reguli de interpretare logică (excepțiile
sunt de strictă interpretare și aplicare, unde legea nu distinge nici interpretul nu
trebuie să distingă și norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării, iar nu în
sensul neaplicării) și argumente/principii de interpretare logică (per a contrario, a
fortiori rationae, reductio ad absurdum.
52
• Formele de realizare a normelor juridice sunt respectarea și executarea prescripției

normei juridice de către destinatarii ei și aplicarea normei de drept de către organele
de stat competente.
• Etapele de aplicare a normei juridice sunt: stabilirea situației de fapt, stabilirea
situației de drept și emiterea actului de aplicare.
• Condițiile de validitate ale actului de aplicare (hotărârea judecătorească) sunt
temeinicia( asigurată de stabilirea corectă a situației de fapt) și legalitatea (asigurată
de stabilirea corectă a situației de drept).
• Aplicarea legii civile în timp presupune determinarea momentului la care legea intră
în vigoare precum și a momentului la care iese din vigoare (abrogare), că este
guvernată de principiul neretroactivității legii noi (cu excepția legii penale sau
contravenționale mai favorabile) și principiul aplicării imediate a legii noi (cu
excepția supraviețuirii/ultraactivității legii vechi).
• Aplicarea legii civile în spațiu are în vedere 2 aspecte: aspectul intern (art.7 C. civ.)
care privește raporturile juridice de drept civil guvernate de principiul teritorialității
și aspectul internațional (art.8 C. civ.) care privește raporturile cu element de
extraneitate.
• În funcție de destinatarii legii civile (persoane fizice sau persoane juridice), normele
conținute în legi civile se împart în 3 categorii: norme de drept civil cu vocație
generală (se aplică atât persoanelor fizice cât și persoanelor juridice), norme de drept
civil care se aplică numai persoanelor fizice și norme de drept civil care se aplică
numai persoanelor juridice.
1. În funcție de rezultatul interpretării, distingem între interpretarea:

a) literală, sistematică și oficială;
b) gramaticală, restrictivă și logică;
c) restrictivă, extensivă și literală.
2. Expresia excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, reprezintă:
a) o excepție de la regulile de interpretare;
b) o regulă de interpretare logică;
c) un argument de interpretare logică.
53
3. Prin act de aplicare a normei juridice se înțelege:

a) hotărârea judecătorească;
b) contractul civil;
c) orice lege.
4. Ultraactivitatea legii civile vechi reprezintă:
a) o excepție de la principiul retroactivității legii civile noi;
b) un principiu care guvernează aplicarea legii civile în timp;
c) o excepție de la principiul aplicării imediate a legii civile noi.
1.c; 2.b; 3.a; 4.a.

Partea generală, ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2021;
• R. Urs, C. Todică, Drept civil. Teoria generală, Ed. Hamangiu, 2015.
• LEGE NR.71/2012; CODUL CIVIL
54
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.IV
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
55
Cuprins
1. Raportul juridic civil – definiție, caractere, ..................................................................... 58
2. Izvoarele raportului juridic civil - clasificare .................................................................. 59
3. Structura raportului juridic civil ...................................................................................... 60
3.1. Subiectele raportului juridic civil...................................................................................61
3.2. Conținutul raportului juridic civil..................................................................................68
3.2.1. Dreptul subiectiv civil....................................................................................................69
3.2.2.Obligația civilă................................................................................................................76
3.3. Obiectul raportului juridic civil......................................................................................82
4. REZUMATUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE ................................................................................ 90
7. Lucrare de verificare...........................................................................................................92
56
OBIECTIVE SPECIFICE
înțelegerea conceptului de raport juridic concret și raport

juridic civil abstract
identificarea izvoarelor raportului juridic civil concret
înțelegerea distincției între subiectul activ și subiectul

pasiv al raportului juridic civil
identificarea subiectului activ și a subiectului pasiv în

funcție în cadrul fiecărei categorii de raporturi juridice
înțelegerea modului de manifestare a pluralității active și

pasive în cadrul raporturilor juridice reale, obligaționale și
nepatrimoniale
înțelegerea conținutului și obiectului raportului juridic

civil
57
1. Raportul juridic civil – definiție și caractere
Raportul juridic civil reprezintă o relație socială

patrimonială sau nepatrimonială reglementată de
norma de drept civil.
Caracterele raportului juridic civil sunt:
– caracter social. Caracterul social al raporturilor de drept civil este o consecinţă a faptului
că aceste raporturi se stabilesc între oameni (persoane fizice şi/sau persoane juridice).
– caracter voliţional. Fiind o relaţie socială reglementată de norma juridică, raportul

juridic civil dobândeşte caracter voliţional, deoarece norma juridică exprimă voinţa
legiuitorului. Totuşi în cazul raporturilor juridice care se nasc, se modifică sau se sting
prin voinţa părţilor, acestea dobândesc un dublu caracter voliţional, deoarece ele
presupun pe de o parte, voinţa legiuitorului exprimată în norma juridică care
reglementează relaţia socială, iar pe de altă parte, voinţa părţilor implicată direct în
naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic civil. Aşadar, observăm că numai
în cazul raporturilor juridice civile născute dintr-un act juridic civil, acestea dobândesc
un dublu caracter volițional.
– egalitatea juridică a părţilor. Egalitatea juridică a părţilor este nu doar o metodă de

reglementare proprie tuturor ramurilor de drept privat, ci şi un caracter al raportului
juridic civil. Conţinutul acestui caracter se exprimă în nesubordonarea uneia dintre
părţile raportului juridic civil, celeilalte părţi.
58
2. Izvoarele raportul juridic civil – definiție și clasificare
Izvoarele raportului juridic civil sunt actele juridice şi

faptele juridice, care potrivit legii civile, duc la naşterea
unui raport juridic civil concret
Clasificarea izvoarelor raportului juridic civil – criterii
1. În funcție de voinţa părţilor, izvoarele raportului juridic civil se împart în:
– evenimente sau fapte naturale. Prin evenimente se înţeleg acele

împrejurări care se produc independent de voinţa părţilor şi de care legea, leagă naşterea de
raporturi juridice civile, de exemplu: moartea, cutremur, inundații etc. În cazul decesului unei
persoane se nasc raporturi juridice civile cu privire la devoluțiunea legală sau testamentară, iar
capacitatea de exerciţiu încetează; în cazul unui cutremur urmat de distrugeri se poate angaja
obligaţia asigurătorului de a acoperi aceste pierderi în temeiul unei polițe de asigurare; naşterea
marchează începutul capacităţii de folosinţă şi exemplele pot continua.
– acţiuni omeneşti - faptele omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de a

produce efecte juridice. Acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice
poartă denumirea de acte juridice, iar acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice, efecte care însă se produc în temeiul legii, se numesc fapte juridice. La rândul
59
lor, faptele juridice pot fi fapte juridice licite (quasi contracte)44 săvârşite cu respectarea
dispoziţiilor legale (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză) şi fapte
juridice ilicite (delicte şi quasi delicte45) săvârşite cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
2. În funcție de sfera lor de cuprindere distingem între:
– fapte juridice în sens larg (lato sensu). Includem în această categorie

acţiunile omeneşti, atât cele săvârşite cu, sau fără intenţia de a produce efecte juridice cât şi
evenimentele (faptele naturale);
– fapte juridice în sens restrâns (stricto sensu). Din această categorie fac
parte numai acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (faptele
juridice licite şi faptele juridice ilicite) şi evenimentele (faptele naturale). Observăm aşadar că
ceea ce diferenţiază cele 2 categorii de izvoare ale raportului juridic civil sunt actele juridice
civile (acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice) care sunt incluse în
conceptul mai larg de fapte juridice.
3. Structura raportului juridic civil
În structura raportului juridic civil identificăm trei elemente constitutive

după cum urmează:
– subiectele sau părţile între care se naşte raportul juridic civil;
– conţinutul raportului juridic civil, alcătuit din drepturile subiective civile şi obligaţiile
subiectelor (părţilor);
44 Angajament făcut fără o perfectare legală.

45 Quasidelictul reprezintă un act de neglijenţă sau omisiune prin care se cauzează prejudicii şi care angajează
răspunderea civilă a autorului; quasidelictul se deosebeşte de delict prin aceea că în cazul acestuia din urmă, actul prejudiciabil
sau omisiunea au fost săvârşite cu intenţie.
60
– obiectul raportului juridic civil format din acţiunile şi inacţiunile la care sunt îndreptăţite
părţile ori la care sunt obligate; obiectul exprimă conduita pe care trebuie să o urmeze
părţile.
Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil, cele trei elemente trebuie să fie întrunite
cumulativ.
3. 1. Subiectele raportului juridic civil
Subiectele raportului juridic civil sunt oamenii care

participă la raportul juridic, fie în mod individual ca
persoane fizice, fie în cadrul unor organisme ca
persoane juridice.
Titularul de drepturi se numeşte subiect activ, iar persoana care se obligă în

cadrul raportului juridic civil poartă denumirea de subiect pasiv.
În cadrul raporturilor juridice civile obligaţionale, subiectul activ este denumit creditor, iar
subiectul pasiv este denumit debitor. Aceste denumiri generice se particularizează în funcţie de
actul juridic civil care generează raportul juridic civil concret, la care participă. Astfel, în cazul
unui contract de vânzare, părţile se numesc vânzător şi cumpărător; într-un contract de donaţie
se numesc donator şi donatar; într-un contract de depozit se numesc deponent şi depozitar;
într-un contract de furnizare de produse, furnizor şi beneficiar etc.).
Mai mult decât atât, precizăm că în cazul raporturilor juridice civile născute din contracte
sinalagmatice46, fiecare dintre părţi întrunesc concomitent atât calitatea de subiect activ cât şi
calitate de subiect pasiv. Astfel, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul este titularul
46 Contractul sinalagmatic reprezintă acel act juridic civil care dă naştere la drepturi şi obligaţii civile reciproce în favoarea
respectiv sarcina fiecărei părţi.
61
dreptului de a primi preţul, dar şi debitorul obligaţiei de a transmite dreptul de proprietate, iar
cumpărătorul este titularul dreptului de a dobândi dreptul de proprietate, dar şi debitorul
obligaţiei de a plăti preţul.
Individualizarea/determinarea subiectelor raportului juridic civil
Determinarea subiectelor raporturilor juridice civile presupune identificarea subiectului

activ şi a subiectului pasiv în cadrul principalelor categorii de raporturi juridice civile. Am văzut
că, după cum pot fi sau nu exprimate pecuniar, raporturile juridice civile se împart în două
categorii: raporturi patrimoniale şi raporturi personale nepatrimoniale. Raporturile
patrimoniale, la rândul lor se clasifică în raporturi reale şi raporturi obligaţionale.
Având în vedere precizările anterioare, regulile privind determinarea subiectelor raporturilor

juridice civile prin raportarea la fiecare dintre aceste categorii sunt în principiu următoarele:
– în cazul raporturilor juridice civile reale este determinat ab initio, numai subiectul activ,
subiectul pasiv fiind nedeterminat, deoarece obligaţia de a nu aduce atingerea dreptului
subiectului activ, revine tuturor ca o obligaţie generală. Ne reamintim că raporturile reale
sunt acele raporturi patrimoniale care au în conţinutul lor un drept de proprietate sau un
alt drept real. Aşadar, în cazul acestora, subiectul activ care este titularul dreptului de
proprietate sau al altui drept real, este întotdeauna cunoscut, deci determinat încă de la
început (ab initio). Acestui drept i se opune obligaţia generală de non facere (de a nu
face nimic care să aducă atingere dreptului de proprietate/real) obligaţie ce revine tuturor
celorlalte subiecte de drept civil (cu excepţia titularului dreptului), motiv pentru care
subiectul pasiv în categoria raporturilor juridice reale este nedeterminat (fiind format din
toţi ceilalţi);
– în cazul raporturilor juridice civile obligaţionale atât subiectul activ cât şi subiectul
pasiv sunt întotdeauna determinaţi ab initio (de la naşterea raportului juridic
obligaţional). Ne reamintim că raporturile juridice obligaţionale sunt acele raporturi
juridice patrimoniale care au în conţinutul lor un drept de creanţă. Subiectul activ este
titularul dreptului de creanţă (creditorul). Dreptului de creanţă îi corespunde obligaţia de
a da, a face sau a nu face (obligaţia de non facere opozabilă unui drept de creanţă constă
în a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu se obliga să nu facă) care intră în sarcina
debitorului, motiv pentru care şi subiectul pasiv (debitorul) este determinat (cunoscut)
ab initio.
– în cazul raporturilor juridice civile personal nepatrimoniale, subiectul activ este

determinat, iar subiectul pasiv este nedeterminat. Ne reamintim că raporturile personale
62
nepatrimoniale se caracterizează prin aceea că au în conţinutul lor drepturi subiective

personal nepatrimoniale (cum ar fi dreptul la nume, dreptul la viaţă, dreptul la calitatea
de autor al unei opere ştiinţifice etc.). Subiectul activ este titularul dreptului subiectiv
personal nepatrimonial (ex. titularul dreptului la calitatea de autor al unei opere
ştiinţifice). Acestor drepturi personale nepatrimoniale li se opune obligaţia generală de
non facere, obligaţie ce revine tuturor celorlalte subiecte de drept, motiv pentru care
subiectul pasiv este nedeterminat (fiind format din toate celelalte subiecte de drept care
au obligaţia de a nu face nimic care să afecteze dreptul personal nepatrimonial).
Pluralitatea de subiecte ale raportului juridic civil
Raportul juridic civil se stabileşte de regulă, între două persoane (raport juridic
simplu). Raportul juridic civil presupune două părţi, care la rândul lor pot fi formate din una
sau mai multe persoane. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil intervine atunci când
părţile raportului juridic civil sunt formate din două sau mai multe persoane. Pluralitatea se
poate manifesta cu privire la subiectul activ (pluralitate activă), la subiectul pasiv (pluralitate
pasivă) sau atât la subiectul activ, cât şi la subiectul pasiv (pluralitate mixtă). Ca şi în cazul
determinării subiectelor raportului juridic civil, manifestarea pluralităţii de subiecte este diferită
în cazul celor trei categorii de raporturi juridice civile, astfel:
– în cazul raportul juridic civil real (de proprietate) subiectul activ poate fi o singură
persoană sau, mai multe persoane caz în care există pluralitate activă. Pluralitatea activă
în cadrul raporturilor juridice civile reale se manifestă sub forma proprietăţii comune47
şi proprietăţii periodice48.
Potrivit art. 632 C. civ., formele proprietăţii comune sunt: proprietatea pe cote părţi49
(coproprietatea, care la rândul ei poate fi obişnuită sau forţată50) şi proprietatea în devălmăşie51
47 Proprietatea comună există ori de câte ori dreptul de proprietate are doi sau mai mulţi titulari (art. 631 C. civ.).
48 Proprietatea periodică există atunci când două sau mai multe persoane exercită succesiv şi repetitiv atributul folosinţei
specific dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale
(art. 687 C. civ.).
49 În cazul proprietăţii pe cote părţi, fiecare coproprietar are determinată numai cota parte ideală din bunul asupra căruia
se exercită dreptul de proprietate comună. Stabilirea părţii materiale din bun se face prin partaj.
50 Coproprietatea obişnuită poate înceta prin partaj în timp ce coproprietatea forţată este perpetuă, nu poate înceta prin
partaj (ex. scara blocului). În acest caz, coproprietatea forţată poartă asupra unui bun accesoriu (scara) fiind necesară pentru
buna exploatare a unui bun principal (apartamentul). Prin urmare, în eventualitatea înstrăinării apartamentului se va
transmite şi cota-parte forţată din scară. În exemplul dat coproprietatea forţată ar putea înceta în cazul în care toate
apartamentele de pe acea scară ar avea un singur proprietar.
51 Proprietatea în devălmăşie există atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate
aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din
63
(devălmăşia). Subiectul pasiv este întotdeauna nedeterminat, fiind format din toate celelalte
subiecte de drept civil obligate să respecte dreptul subiectului activ. Aşadar în cazul raporturilor
reale, pluralitatea pasivă există ab initio;
– în cazul raporturilor juridice civile obligaţionale (care se caracterizează prin faptul că au

în conţinutul lor drepturi de creanţă), pluralitatea se poate manifesta sub trei forme şi
anume: pluralitate activă atunci când există mai mulţi creditori, pluralitate pasivă atunci
când există mai mulţi debitori şi pluralitate mixtă atunci când există mai mulţi creditori
şi debitori. Pluralitatea de subiecte în această categorie de raporturi juridice civile se
manifestă diferit în funcţie de natura obligaţiei care creează/leagă pluralitatea de subiecte.
Distingem trei forme de manifestare a obligaţiei civile după cum urmează:
– obligaţia civilă divizibilă52 (numită şi conjunctă). Obligaţia civilă divizibilă

reprezintă regula în materia obligaţiilor, în sensul că dacă părţile nu au convenit
altfel, creanţa, respectiv datoria, este divizibilă. Dacă nu există convenţie nici cu
privire cuantum, fiecare parte va avea dreptul respectiv şi va fi obligată pentru părţi
egale;
– obligaţia civilă solidară reprezintă obligaţia civilă în temeiul căreia fie oricare dintre
creditori poate pretinde de la debitorul comun, plata întregii datorii şi să dea o chitanţă
liberatorie pentru întreaga datorie (solidaritate activă)53, fie oricare dintre debitorii
obligaţi solidar poate fi constrâns la plata întregii datorii, ceea ce presupune că este
ţinut pentru plata nu doar a părţii din datorie care i se cuvine, ci şi pentru părţile din
datorie ale celorlalţi codebitori (solidaritate pasivă)54.
În timp ce solidaritatea activă se poate naşte numai dintr-un act juridic civil55 (ex. în
cazul unei cesiuni de creanţă prin care creditorul 1 obligat solidar cu creditorul 2,
transmite creanţa sa către creditorul 3, acestuia din urmă i se transmite obligaţia
divizată, iar în raport cu creditorul 2 o eventuală solidaritate activă poate fi angajată
pentru viitor numai prin convenţie), solidaritatea pasivă se poate naşte fie din lege,
dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune (art. 667 C. civ.). Observăm că, spre deosebire de proprietatea
comună, în cazul proprietăţii în devălmăşie nu este determinată nici măcar cota-parte ideală cuvenită fiecărui codevălmaş Un
exemplu în acest sens este cel al bunurilor dobândite de soţi în timpul căsătoriei, caz în care cota-parte cuvenită fiecăruia se
stabileşte în funcţie de cota de contribuție (veniturile) a fiecărui soţ. Odată determinată cota-parte cuvenită fiecărui soţ,
proprietatea în devălmășie se transformă în coproprietate (proprietate pe cote-părţi) care aşa cum deja am arătat, poate
înceta prin partaj.
52 Obligaţia divizibilă este reglementată prin dispoziţiile art. 1422-1424 C. civ.; pentru dezvoltări, a se vedea şi I.R. URS,
P.E. ISPAS, Drept civil. Teoria obligaţiilor, op. cit., p. 339-341.
53 Art. 1434 C. civ. dispune: „(1) Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii
şi de a da chitanță liberatoare pentru tot. (2) Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditori îl liberează pe debitor
în privinţa celorlalţi creditori solidari”.
54 Art. 1443 C. civ. dispune: „Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel
încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi
liberează pe ceilalți faţă de creditor”.
55 În acest sens art. 1435 C. civ. dispune: „Solidaritatea între creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres”.
64
fie dintr-un act juridic civil56. De asemenea, precizăm că solidaritatea, indiferent că

este activă sau pasivă, funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut, faţă de
succesori (moştenitori) obligaţia transmiţându-se divizată57.
– obligaţia civilă indivizibilă reprezintă o excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiei

civile. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1424 C. civ. indivizibilitatea se naşte fie
din convenţia părţilor dacă a fost stipulată în mod expres, fie din obiectul obligaţiei
dacă, prin natura sa, acesta nu este susceptibil de divizare materială sau
intelectuală. Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage prin ea însăşi,
indivizibilitatea obligaţiilor după cum creditorii şi/sau debitorii unei obligaţii
indivizibile pot fi obligaţi solidar numai dacă există stipulaţie expresă în acest
sens58. Indivizibilitatea poate fi activă (indivizibilitate activă – se naşte între mai
mulţi creditori) sau pasivă (indivizibilitate pasivă – se naşte între mai mulţi debitori).
– în cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, pluralitatea activă este mai rar
întâlnită, totuşi este posibilă în cazul coautoratului59. În ceea ce priveşte pluralitatea
pasivă, ea există ab initio pentru aceleaşi raţionamente avute în vedere la categoria
raporturilor juridice civile reale. Aşadar, ca şi în cazul raporturilor juridice civile reale,
subiectului pasiv nedeterminat (format din celelalte subiecte de drept civil cu excepţia
titularului dreptului personal nepatrimonial) îi revine obligaţia generală de non facere.
Schimbarea subiectelor raportului juridic civil
Prin schimbarea subiectelor raportului juridic civil se înţelege înlocuirea fie a subiectului
activ, fie a subiectului pasiv. Aceasta priveşte numai raporturile juridice civile reale şi cele
obligaţionale, deoarece în cazul raporturilor juridice nepatrimoniale, subiectul activ este
titularul unui drept inalienabil (netransmisibil), iar subiectul pasiv este nedeterminat, astfel:
– în cazul raporturilor juridice reale, se poate schimba numai subiectul activ, deoarece
subiectul pasiv fiind nedeterminat şi format din toate celelalte subiecte de drept civil, nu
56 În acest sens art. 1445 C. civ. dispune: „Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este
stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege”.
57 În acest sens art. 1442 C. civ. dispune: „Obligaţia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moştenitorii
săi.” şi art. 1460 C. civ. care prevede că: „Obligaţia unui debitor solidar se împarte de drept între moştenitorii acestuia, afară
de cazul în care obligaţia este indivizibilă”.
58 În acest sens art. 1426 C. civ. dispune: „(1) Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi,
indivizibilitatea obligaţiilor. (2) În lipsă de stipulaţie contrară, creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legați
solidar”.
59 Există coautorat în ipoteza în care opera literară, artistică sau științifică este creaţia a doi sau mai mulţi autori.
65
este posibilă schimbarea acestuia. Aşadar, schimbarea subiectului activ în categoria

raporturilor juridice civile reale se poate realiza prin toate acele modalităţi prin care se
transferă şi/sau se constituie dreptul de proprietate şi/sau alte drepturi reale. Acestea sunt:
convenţia (act juridic civil), accesiunea60, uzucapiunea61, moştenirea (moştenirea
poate fi legală62 sau testamentară63), ocupațiunea64, tradițiunea65, hotărârea
judecătorească66, prin act administrativ67 dacă legea dispune în acest sens, precum şi
alte moduri stabilite prin lege68.
– în cazul raporturilor juridice civile obligaţionale se poate schimba atât subiectul activ
cât şi subiectul pasiv. Modalităţile de schimbarea a subiectelor de drept civil în cadrul
acestei categorii de raporturi juridice civile sunt diferite în funcţie, atât de calitatea
subiectului de drept civil care poate fi persoană fizică sau persoană juridică, cât şi de
60 Vezi nota 85, p.30.
61 Vezi nota 94, p.31.
62 Moştenirea este legală atunci când transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii (la persoanele, în
ordinea şi cotele determinate de lege). Ea intervine în măsura în care defunctul nu a dispus cu privire la patrimonial său, prin
testament. Sediul materiei se regăsește în Titlul I şi II, Cartea a IV-a din Codul civil la art. 953 – 983.
63 Moştenirea este testamentară atunci când transmiterea patrimoniului succesoral se face potrivit voinţei defunctului,
exprimată prin testament. Sediul materiei se află la art. 1034-1085 C. civ.
64 Art. 941 C. civ. dispune: „(1) Posesorul unui bun mobil care nu aparţine nimănui devine proprietarul acestuia, însă
numai dacă aceasta se face în condiţiile legii. (2) Sunt lucruri fără stăpân bunurile mobile abandonate, precum şi bunurile
care, prin natura lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peștele şi resursele acvatice vii din bazinele piscicole
naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice şi altele
asemenea. (3) Lucrurile mobile de valoare foarte mică sau foarte deteriorate care sunt lăsate într-un loc public, inclusiv pe
un drum public sau într-un mijloc de transport în comun, sunt considerate lucruri abandonate”. Pentru dezvoltări, a se vedea
I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Drepturile reale..., op. cit., p. 165-169.
65 Tradițiunea reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate prin predarea sau remiterea materială a
bunului de transmiţător către dobânditor. Transferul dreptului de proprietate este condiționat de existenţa unei
înțelegeri/acord între părţi (ex. darul manual).
66 În anumite cazuri hotărârea judecătorească poate fi un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Astfel potrivit
art. 557 alin. (1) C. civ., „dreptul de proprietate se poate dobândii (…) şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este
translativă de proprietate”. De exemplu, A şi B încheie un antecontract de vânzare-cumpărare prin care A se obligă să transfere
dreptul de proprietate asupra unui imobil lui B, la o data prestabilită. La împlinirea termenului, A refuză să încheie contractul de
vânzare. Se naşte astfel un litigiu între cele două părţi, instanţa fiind sesizată pentru soluționarea acestuia. Bineînțeles că partea
interesată va promova acţiunea şi va solicita pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să țină loc de titlu de proprietate, faţă
de refuzul celeilalte părţii de a încheia contractul de vânzare aşa cum s-a stabilit prin antecontract. Prin hotărârea judecătorească,
într-un astfel de caz poate opera transferul dreptului de proprietate, astfel încât sentința prin dispozitivul său valorează titlul de
proprietate. Într-o astfel de situaţie practic magistratul constată ca s-a transferat dreptul de proprietate de la A la B în condiţiile
stipulate prin antecontractul de vânzare-cumpărare.
67 Potrivit Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, se poate reconstitui/constitui dreptul de proprietate asupra
terenurilor aflate în administrarea fostelor cooperative agricole. În cazul lor titlul de proprietate va fi emis de prefect după o
procedură prealabilă.
68 În privinţa modurilor de dobândire a dreptului de proprietate art. 557 C. civ. dispune: „(1) Dreptul de proprietate se
poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenție, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al
posesiei de bună credinţă în cazul bunurilor mobile şi fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre
judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi. (2) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se
poate dobândi prin efectul unui act administrativ. (3) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de
proprietate. (4) Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se
dobândeşte prin înscrierea în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888”.
66
poziţia sa în raportul juridic civil, respectiv subiect activ sau subiect pasiv. Astfel,
potrivit legii, în cazul persoanei fizice, subiectul activ poate fi schimbat prin: cesiune de
creanţă69, subrogaţia personală70 numită şi subrogaţie în drepturile creditorului prin
plata creanţei şi novaţie prin schimbare de creditor71, în timp ce, subiectul pasiv poate fi
schimbat prin: cesiunea contractului72, novaţie prin schimbare de debitor73, stipulaţia
pentru altul74, poprire75, moştenire. Subiectul activ în cazul persoanei juridice poate fi
schimbat prin fuziune76, divizare77 şi transformare78.
Calitatea de subiect de drept civil presupune şi capacitatea civilă, cu cele două elemente
fundamentale: capacitatea de folosinţă, (aptitudinea subiectului de drept civil de a avea drepturi
şi obligaţii) şi capacitatea de exerciţiu, (aptitudinea subiectului de drept civil de a-şi exercita
drepturile subiective şi a-şi asuma obligaţii civile, săvârșind acte juridice în nume propriu).
69 Cesiunea de creanţă reprezintă convenţia prin care creditorul iniţial (cedent/ subiect activ în raportului juridic civil
obligaţional iniţial) transmite o creanţă împotriva unui terţ către noul creditor (cesionar/devine subiect activ în locul
cedentului), astfel încât debitorul cedat (terţul) va fi obligat în continuare faţă de cesionar (deşi este terţ faţă de contractul
de cesiune). Pentru dezvoltări, a se vedea art. 1566 şi urm. C. civ.
70 Subrogaţia personală reprezintă operaţiunea juridică prin care se substituie persoanei creditorului dintr-un raport
juridic civil obligaţional, o altă persoană (solvens) prin plata datoriei debitorului, devenind astfel creditorul acestuia din
urmă. Practic, debitorul va fi liberat faţă de creditorul iniţial însă rămâne obligat pentru aceeaşi datorie faţă de noul creditor.
Subrogaţia în drepturile creditorului a celui care plăteşte datoria (solvens) se naşte fie din convenţia părţilor, fie din lege.
71 Novaţia prin schimbare de creditor reprezintă convenţia prin care operează substituirea unui nou creditor celui iniţial
faţă de care debitorul este liberat, acesta din urmă fiind însă obligat, ca efect al novaţiei, faţă de noul creditor.
72 Cesiunea contractului (cesiunea de datorie) presupune transmiterea obligaţiei ce revine debitorului către o altă
persoană care devine debitor în locul celui iniţial.
73 Novaţia prin schimbare de debitor se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat
de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial
[art. 1609 alin. (2) C. civ.].
74 Stipulaţia pentru altul reprezintă convenţia prin care o persoană numită promitent se obligă faţă de o altă persoană
numită stipulant să execute o anumită prestaţie în favoarea unei terţe persoane numită terţ beneficiar.
75 Poprirea reprezintă o modalitate de executare silită a unei obligaţii, ce constă în indisponibilizarea, printr-o încheiere
de încuviinţare a executării, la cererea creditorului, a obligaţiei pe care o are faţă de debitorul urmărit un debitor al acestuia
numit terţ poprit. Astfel terţul poprit nu mai poate executa obligaţia sa faţă de debitorul urmărit, executarea urmând a se
face către creditor ca efect al instituirii popririi; pentru dezvoltări, a se vedea M. DINU, R. STANCIU, Executarea civilă în Codul de
procedură civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 446-493.
76 Fuziunea reprezintă o modalitate de reorganizare a persoanei juridice care se face prin absorbţia unei persoane juridice
de către o altă persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice, în acest ultim caz, constituindu-se o nouă
persoană juridică.
77 Divizarea reprezintă o modalitate de reorganizare a persoanei juridice care se face prin împărţirea unei părţi (divizare
parţială) sau a întregului patrimoniu (divizare totală) al unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice
care există deja sau care se înfiinţează prin divizare.
78 Transformarea reprezintă o modalitate de reorganizare a persoanei juridice prin care o persoană juridică îşi încetează
existenţa, concomitent cu înfiinţarea unei alte persoane juridice în locul acesteia.
67
3. 2. Conținutul raportului juridic civil
Conţinutul raportului juridic civil este format din

totalitatea drepturilor subiectului activ şi totalitatea
obligaţiilor subiectului pasiv. Drepturile subiective civile
născute din raportul juridic civil, formează latura activă
a acestuia, în timp ce obligaţiile civile formează latura
pasivă.
Drepturile şi obligaţiile sunt interdependente, în sensul că fiecăruia dintre

drepturile subiective civile ale subiectului activ îi corespunde o obligaţie civilă a subiectului
pasiv, iar la rândul lor fiecăreia dintre obligaţiile subiectului pasiv îi corespunde un drept
subiectiv civil al subiectului activ.
Interdependența drepturilor şi obligaţiilor, este diferită în funcţie de natura raportului juridic

civil, astfel:
– în cazul raporturilor juridice civile reale, corelaţia este întotdeauna simplă, în sensul că,
subiectul activ, determinat, are numai drepturi subiective civile, iar subiectului pasiv,
nedeterminat, îi revine obligaţia generală de a nu face.
– în cazul raporturilor juridice civile obligaţionale, obligaţia poate fi simplă (cum este
cazul contractului de împrumut, unde împrumutatul are obligaţia civilă de restituire,
corelativă dreptului subiectiv al împrumutătorului, de a i se restitui bunul împrumutat)
sau complexă, în acest din urmă caz, subiectele având dublă calitate atât de subiect activ
cât şi de subiect pasiv, (cum este cazul, contractului de vânzare, contractul de antrepriză
etc.). Prin urmare, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul este titularul dreptului
subiectiv civil de a primi preţul (subiect activ) şi, în acelaşi timp, debitorul obligaţiei
civile de a transmite dreptul de proprietate (subiect pasiv), iar cumpărătorul este titularul
dreptului subiectiv de a i se transmite dreptul de proprietate (subiect activ) şi debitorul
obligaţiei civile de a plăti preţul (subiect pasiv). Aşadar, în exemplul dat, dreptului
68
vânzătorului de a primi preţul îi corespunde obligaţia civilă a cumpărătorului de a plăti

preţul, iar dreptului cumpărătorului de a i se transmite dreptul de proprietate îi
corespunde obligaţia civilă corelativă a vânzătorului de a transmite dreptul de
proprietate;
– în cazul raporturilor juridice personale nepatrimoniale, corelaţia este simplă pentru

aceleaşi considerente avute în vedere în cazul raporturilor juridice civile reale.
3. 2. 1. Dreptul subiectiv civil
Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea,

recunoscută subiectului activ (în limitele legii civile) de
a avea, o anumită conduită şi de a pretinde subiectului
pasiv să aibă o conduită corespunzătoare dreptului său,
în caz de nevoie putând să apeleze la forţa de
constrângere a statului.
Clasificarea drepturilor subiective civile - criterii
1.După cum titularul dreptului subiectiv civil poate să şi-l exercite cu sau fără
concursul altei persoane79 distingem între drepturi subiective civile absolute şi drepturi
subiective civile relative:
– dreptul subiectiv civil absolut reprezintă acel drept subiectiv civil în

virtutea căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a fi nevoie de concursul
altei/altor persoane pentru a şi-l exercita. Fac parte din această categorie atât drepturile civile
personal nepatrimoniale cât şi drepturile civile reale.
79 În literatura de specialitate, clasificarea drepturilor subiective civile în drepturi subiective civile absolute şi drepturi
subiective civile relative, se face, de regulă în funcţie de criteriul opozabilității. Opinia este criticată pe considerentul că orice
drept subiectiv civil, văzut ca realitate juridică, „este în principiu, opozabil tuturor subiectelor de drept civil, în sensul că
acestea din urmă nu pot să-l nesocotească.”, a se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 63.
69
Caractere juridice:
• numai titularul său este determinat, ca subiect activ, subiectul pasiv fiind
nedeterminat;
• obligația corelativă unui drept absolut este obligaţia generală şi negativă de a nu
i se aduce atingere, adică de a nu face nimic care să împiedice exercitarea
dreptului de către titularul său;
• obligaţia corelativă unui drept absolut este opozabilă erga omnes (revine tuturor
celorlalte subiecte de drept civil);
– dreptul subiectiv civil relativ reprezintă acel drept subiectiv în virtutea

căruia, titularul poate să pretindă subiectului pasiv o anumită conduită, în absenţa căreia dreptul
nu se poate realiza. Fac parte din această categorie toate drepturile de creanţă.
Caractere juridice:
• este cunoscut atât subiectul activ/titularul dreptului (creditorul) cât şi subiectul

pasiv/persoana obligată (debitorul);
• obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv civil relativ poate consta în a da, a
face sau a nu face ceva;
• dreptul subiectiv civil relativ este opozabil inter partes, în sensul că obligaţia
civilă corelativă dreptului subiectiv civil relativ este în sarcina doar a subiectului
pasiv, întotdeauna determinat.
2.După natura conţinutului drepturilor subiective civile, distingem între drepturi
subiective civile nepatrimoniale şi drepturi subiective civile patrimoniale:
– dreptul subiectiv civil nepatrimonial reprezintă acel drept subiectiv civil al

cărui conţinut nu poate fi evaluat pecuniar (pe considerentul că prin
recunoașterea/reglementarea acestor drepturi subiective civile se ocrotesc valori sociale
inestimabile). Drepturile subiective civile nepatrimoniale se clasifică, la rândul lor, în trei
categorii şi anume:
– drepturi subiective civile care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală ale
persoanei fizice80. Includem în această categorie: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate,
80 Această categorie de drepturi subiective civile personale nepatrimoniale se identifică cu drepturi ale personalităţii,
astfel cum sunt ele reglementate în Codul civil.
70
dreptul la integritate fizică şi psihică, dreptul la demnitate, dreptul la propria imagine,

dreptul la respectarea vieţii private ş.a.81;
– drepturi subiective civile care privesc identificarea persoanei fizice şi/sau persoanei
juridice. Fac parte din această categorie pentru persoana fizică, dreptul la nume,
dreptul la domiciliu ş.a., respectiv dreptul la denumire, dreptul la sediu ş. a., pentru
persoana juridică;
– drepturi subiective civile personal nepatrimoniale ce decurg din creaţia

intelectuală. Creaţia intelectuală este un produs al minții omeneşti, astfel încât, autor
al unei astfel de creaţii nu poate fi decât omul privit în individualitatea sa. Includem
în această categorie: dreptul la calitatea de autor al unei opere literare, artistice sau
ştiinţifice, dreptul de retractare82, dreptul la calitatea de inventator ș. a.;
– dreptul subiectiv civil patrimonial reprezintă acel drept subiectiv civil, al

cărui conţinut poate fi evaluat pecuniar. Includem în această categorie drepturile subiective
civile reale şi drepturile de creanţă.
– dreptul subiectiv civil real (jus in re) reprezintă dreptul subiectiv civil în virtutea
căruia, titularul său poate să-l exercite direct şi nemijlocit, fără concursul altei
persoane.
Caractere juridice:
• drepturile subiective civile reale sunt drepturi civile absolute;

• drepturilor subiective civile reale le corespunde obligaţia civilă generală de non
facere a tuturor subiectelor pasive (nedeterminate); opozabilă erga omnes;
• sunt drepturi însoţite de dreptul de urmărire83 [astfel, potrivit art. 563 alin. (1)
teza I C. civ. „Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau
de la o altă persoană care îl deține fără drept.”] şi dreptul de preferință84;
81 Dispoziţiile privind drepturile personalității se regăsesc în art. 58-81 C. civ.

82 Dreptul de retractare este un drept personal nepatrimonial de autor, în virtutea căruia, autorul poate retrage, oricând,
opera sa de la publicare, fără a i se impune un anumit motiv. Totuşi în cazul în care exercitarea acestui drept produce prejudicii
editorului, autorul va fi obligat să acopere aceste prejudicii.
83 Dreptul de urmărire reprezintă o prerogativă recunoscută titularului unui drept subiectiv civil real de a pretinde bunul
asupra căruia poartă dreptul său, de la oricine s-ar afla.
84 Dreptul de preferință reprezintă o prerogativă pe care dreptul real accesoriu unui drept de creanţă, o asigură titularului
său, în sensul de a avea prioritate faţă de toţi ceilalți creditori. Aşadar creanţa garantată printr-un gaj sau ipotecă (dreptul de
gaj şi dreptul de ipotecă sunt drepturi reale accesorii) va fi îndestulată prioritar dacă se află în concurs cu alte creanţe pentru
care nu s-au instituit garanţii reale.
71
•drepturile subiective civile reale sunt limitate ca număr. Sunt drepturi subiective
civile reale: dreptul de proprietate, toate dezmembrămintele dreptului de
proprietate (dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de
superficie şi dreptul de servitute). Drepturile subiective civile reale se dobândesc
prin modalităţile generale şi speciale reglementate de legiuitor pentru dobândirea
sau transferul proprietăţii.
– dreptul subiectiv civil de creanţă (jus ad personam) reprezintă dreptul subiectiv civil
în virtutea căruia, titularul său numit creditor poate să pretindă subiectului pasiv,
numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Caractere juridice:
• sunt drepturi subiective civile relative;

• din momentul naşterii dreptului subiectiv civil de creanţă sunt determinaţi
(cunoscuţi) atât subiectul activ (creditorul), cât şi subiectul pasiv (debitorul);
• obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv civil de creanţă poate consta în a
da, a face sau a nu face;
• obligaţia corelativă dreptului subiectiv civil de creanţă este, în principiu,
opozabilă85 numai subiectului pasiv determinat (debitorul);
• ca număr, drepturile subiective civile de creanţă sunt nelimitate. Drepturile
subiective civile de creanţă se nasc din acte juridice civile, din fapte juridice civile
licite sau din fapte juridice civile ilicite.
Aşadar drepturile subiective civile reale şi drepturile subiective civile de creanţă se
aseamănă prin aceea că ambele sunt patrimoniale şi au determinat (este cunoscut) subiectul
activ, ab initio. Între acestea există şi deosebiri după cum urmează:
- în cazul drepturilor subiective civile reale este determinat numai subiectul activ, în timp
ce în cazul drepturilor subiective civile de creanţă este determinat atât subiectul activ
(creditorul) cât şi subiectul pasiv (debitorul);
- obligaţia civilă opozabilă unui drept subiectiv civil real constă întotdeauna, în a nu face
(obligaţia generală de non facere), în timp ce obligaţia civilă corelativă unui drept
subiectiv civil de creanţă poate consta în a da, a face sau a nu face86;
- drepturile subiective civile reale sunt limitate ca număr şi reglementate expres de lege,
în timp ce drepturile civile de creanţă sunt nelimitate;
85 În anumite condiţii, potrivit legii opozabilitatea dreptului subiectiv civil de creanţă se manifestă şi faţă de avânzii-
cauză.
86 Obligaţia de a nu face, opozabilă unui drept de creanţă constă în a nu face ceva ce ar fi putut face cineva dacă nu se
obliga să nu facă.
72
- drepturile civile de creanţă pot fi exercitate numai cu concursul altei persoane (debitorul),
în timp ce pentru exercitarea dreptului civil real nu este necesar concursul şi altei
persoane.
3.În funcţie de corelaţia dintre ele drepturile subiective civile se clasifică în drepturi
subiective civile principale şi drepturi subiective civile accesorii:
– dreptul subiectiv civil principal reprezintă acel drept care are o existenţă
de sine stătătoare, în sensul că soarta sa nu depinde de un alt drept. Sunt drepturi subiective
civile principale: drepturile personale nepatrimoniale, drepturile de creanţă şi drepturi
reale. Drepturile reale principale sunt: dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de
proprietate, dreptul de administrare al regiilor autonome, sau după caz, autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, dreptul de concesiune ș. a.
– dreptul subiectiv civil accesoriu reprezintă acel drept care nu are o

existenţă de sine stătătoare, în sensul că soarta sa depinde de un alt drept subiectiv civil
principal. Există 2 categorii de drepturi accesori: drepturi accesorii reale și drepturi accesorii de
creanță. Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de ipotecă, dreptul de gaj, privilegiile, dreptul de
retenţie. Toate drepturile reale accesorii presupun ca drept principal un drept de creanţă. Sunt
drepturi de creanţă accesorii: dobânda, dreptul născut din clauza penală, dreptul de a pretinde
arvuna.
Această clasificare prezintă importanţă sub aspect practic. Astfel, în acord cu regula
accesorium sequitur principale, stingerea dreptului subiectiv civil principal (drept de
creanţă principal/suma împrumutată) duce şi la stingerea dreptului subiectiv civil
accesoriu (drept de creanţă accesoriu/dobânda) sau restituirea creanţei (suma
împrumutată) garantată cu o ipotecă, atrage şi stingerea dreptului la ipotecă (dreptul la
ipotecă este un drept real accesoriu dreptului de creanţă principal/în exemplul nostru
suma împrumutată).
73
4.În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, distingem între drepturi

subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective civile afectate de modalităţi:
– dreptul subiectiv civil pur şi simplu reprezintă acel drept subiectiv civil
care conferă titularului său un maxim de certitudine, deoarece nici existenţa, nici exerciţiul său
nu depind de vreo împrejurare viitoare;
– dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi reprezintă acel drept subiectiv

civil care nu conferă titularului său deplină siguranţă, deoarece existenţa sau exercitarea lui
depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă. Modalităţile sunt: termenul, condiţia şi
sarcina. Gradul de incertitudine este mai ridicat în cazul drepturilor subiective civile afectate de
o condiţie deoarece condiţia, ca modalitate pe de o parte, afectează însăşi existenţa dreptului
(naşterea sau stingerea lui), iar pe de altă parte este nesigură ca realizare, în timp ce termenul
care afectează numai exerciţiul drepturilor şi este sigur ca realizare, determină un grad mai
redus de incertitudine, făcând ca dreptul subiectiv civil afectat de un termen să fie mai apropiat
de dreptul subiectiv civil pur şi simplu.
Exercitarea dreptului subiectiv civil nu trebuie confundată cu însuşi dreptul subiectiv

civil. Astfel, titularul
dreptului subiectiv civil poate alege să-şi exercite acest drept sau nu. Exercitarea dreptului
subiectiv civil presupune însă, respectarea următoarelor principii:
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în acord cu legea şi bunele moravuri87;
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe atât de ordin material
(ex. proprietarul unei construcţii nu o poate supraînălţa dacă în conformitate cu planul
urbanistic al zonei există o limită de înălţime, atinsă deja prin construcţia iniţială),
cât şi de ordin juridic (ex. uzufructuarul nu poate înstrăina obiectul dreptului de
uzufruct);
87 În acest sens, art. 14 alin. (1) C. civ. dispune: „Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite
drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”.
74
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, ceea ce presupune,
exercitarea acestuia în acord cu scopul economic şi social, în temeiul căruia a fost
instituit de lege. Depăşirea acestor limite presupune exercitarea acestuia cu
rea-credinţă, în scopul de a vătăma pe altul;
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă88 [potrivit art. 14 alin. (2)
C. civ., „buna-credinţă se prezumă”].
Abuzul de drept89 intervine numai în cazul nerespectării ultimelor două principii,

altfel spus în situaţia în care titularul dreptului, cu rea-credinţă, îl deturnează de la finalitatea
lui. Aşadar abuzul de drept presupune îndeplinirea următoarelor cerinţe:
– să existe un drept subiectiv civil;
– autorul abuzului să fie titularul dreptului subiectiv civil;
– exercitarea dreptul subiectiv civil să fie orientată spre realizarea altui scop, decât acela
pentru care a fost recunoscut acesta;
– dreptul subiectiv civil să fi fost exercitat cu rea-credinţă.
Faţă de cele deja expuse, rezultă că în structura abuzului de drept identificăm două
elemente. Un element subiectiv concretizat în exercitarea cu rea-credinţă a unui drept subiectiv
civil, şi un element obiectiv concretizat în abaterea de la scopul economic pentru care dreptul
subiectiv civil a fost recunoscut/reglementat de lege.
Sancţiunea care intervine în cazul constatării unui abuz de drept constă în obligarea autorului
abuzului, dacă este cazul, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral creat.
Reprimarea abuzului de drept se realizează fie pe cale pasivă prin respingerea unei cereri de
chemare în judecată, întemeiată pe abuz de drept90, fie pe cale ofensivă atunci când victima
abuzului de drept formulează o cerere de chemare în judecată, îndreptată împotriva autorului
abuzului. Evident, calea ofensivă este deschisă de principiu, în măsura în care exercitarea
abuzivă a unui drept subiectiv civil provoacă o pagubă, o vătămare unei persoane.
88 În acest sens, art. 57 din Constituție dispune: „Cetăţenii români, cetățenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite
drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.
89 În acest sens, art. 15 C. civ., dispune: „Nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori
într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credințe”.
90 În acest sens, a se vedea GH. BELEIU ș. a., op. cit., p. 89. Pentru altă opinie cu privire la temeiul respingerii unei astfel de
cereri, a se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 75. În opinia autorilor, o astfel de soluţie este discutabilă, în sensul că
respingerea unei cereri de chemare în judecată promovată de titularul dreptului subiectiv civil exercitat abuziv, va interveni
în baza unei dispoziţii legale iar nu în baza simplei exercitări abuzive a dreptului subiectiv civil.
75
3. 2. 2. Obligația civilă
Obligaţie civilă reprezintă îndatorirea subiectului pasiv

de a avea o anumită conduită, corespunzătoare
dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da,
a face ceva sau a nu face ceva, conduită care poate fi
impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Clasificarea obligaţiilor civile – criterii
1.În raport de obiectul lor, obligaţiile civile pot fi grupate în trei categorii: obligaţii de a
da, a face, a nu face.
– obligaţia de a da reprezintă îndatorirea de a constitui sau de a transmite

un drept real. În cazul contractului de vânzare obligaţia de a da revine vânzătorului şi constă în
transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului cert vândut, către cumpărător. Obligaţia se
consideră executată în momentul realizării acordului de voinţă între vânzător şi
cumpărător. Dacă însă, bunul este de gen, transmiterea dreptului de proprietate are loc numai
după individualizarea bunului.
– obligaţia de a face constă într-o prestaţie pozitivă (predarea bunului

vândut, executarea unei lucrări etc.).
– obligaţia de a nu face reprezintă îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o

anumită acţiune. Conţinutul obligaţiei de a nu face este diferit, după cum este opozabilă
unui drept real sau unui drept de creanţă. Astfel, obligaţia de a nu face opozabilă unui
drept real, reprezintă îndatorirea subiectului pasiv nedeterminat de a nu face ceva ce ar
76
putea aduce atingere existenţei şi exercitării dreptului subiectiv civil real, în timp ce
obligaţia de a nu face opozabilă unui drept de creanţă, reprezintă îndatorirea subiectului
pasiv determinat de a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu se obliga să nu facă. De
exemplu, într-un contract de împrumut, este stipulat ca bani să nu fie folosiţi pentru
achitarea altor datorii ci pentru plata taxei de studii. În acest caz, debitorul îşi asumă
obligaţia de a face ce constă în plata taxei de studii şi obligaţia de a nu face ce constă în
abţinerea de a plăti alte datorii.
Clasificarea obligaţiilor civile în obligaţii de a da, a face şi a nu face, prezintă importanţă

atât sub aspectul calificării actelor juridice civile cât şi în privinţa aducerii la îndeplinire silită
a obligaţiilor. Astfel, obligaţia de a da califică un act juridic civil ca fiind translativ, în timp ce
obligaţia de a face, califică un act juridic civil ca fiind declarativ. Atenţie însă la contractele
sinalagmatice unde alături de obligaţia de a da poate fi întâlnită şi obligaţia de a face. De
exemplu, vânzătorul este debitorul obligaţiei de a transmite dreptul de proprietate (obligaţie de
a da) precum şi al obligaţiei de a preda bunul (obligaţie de a face). Cât priveşte posibilitatea
executării silită a unei obligaţii, executarea în natură a acesteia (regula în materie silită) priveşte
obligaţia de a face, cu excepţia actelor juridice civile reale, în cazul cărora obligaţia de a da
constă în remiterea materială a bunului, transferul dreptului de proprietate operează aşadar
pentru această categorie de acte juridice civile prin predarea bunului. Obligarea pe cale silită a
debitorului obligaţiei de a da într-un act juridic real chiar dacă presupune predarea bunului nu
reprezintă o obligaţie de a face. Alta este situaţia, aşa cum deja am arătat, în cazul actelor
juridice consensuale translative unde alături de obligaţia de a da există şi obligaţia de a face.
– obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative. Sunt pozitive, toate

obligaţiile care constau într-o acţiune (obligaţia de a face şi obligaţia de a da). Spre deosebire
de obligaţiile pozitive, obligaţiile negative constau într-o abstenţiune (obligaţia de a nu face,
opozabilă atât unui drept real cât şi unui drept de creanţă).
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul punerii în întârziere a

debitorului91. Astfel, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. b) teza finală C. civ.92, dacă se încalcă o
91 Punerea în întârziere reprezintă o etapă premergătoare şi obligatorie executării silite a unei obligaţii civile. Ea poate
opera de drept sau la cererea creditorului. În ultimul caz, punerea în întârziere se face fie printr-o notificare fie printr-o cerere
de chemare în judecată.
92 Art. 1523 alin. (2) lit. b) teza finală C. civ. dispune: „(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile
anume prevăzute de lege, precum şi atunci când: b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei
sau când a încălcat o obligaţie de a nu face” (s.n.).
77
obligaţie negativă, debitorul este de drept pus în întârziere, în timp ce în cazul încălcării unei
obligaţii pozitive este necesară de regulă, punerea în întârziere a debitorului93.
– obligaţii civile de rezultat şi obligaţii civile de mijloace. Obligaţia de

rezultat (numită şi obligaţie determinată) reprezintă îndatorirea debitorului de a obţine un
rezultat. Astfel, obligaţia de rezultat se consideră executată numai dacă s-a obţinut rezultatul la
care s-a obligat debitorul. Este obligaţie de rezultat, obligaţia vânzătorului de a preda bunul
(obligaţie de a face), obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul (obligaţie de a face). Obligaţia
de mijloace (numită şi obligaţie de diligenţă sau obligaţie de prudenţă şi diligenţă94) constă în
îndatorirea debitorului de a depune toate stăruinţele pentru a obţine un rezultat fără însă să se
oblige la însuşi rezultatul anticipat. Este o obligaţie de mijloace, obligaţia asumată de medic
faţă de pacientul său. În acest caz, medicul se obligă să depună toate stăruinţele pentru
vindecarea pacientului său, de o anumită boală, fără însă să se oblige la vindecarea completă a
acestuia. Aşadar, în cazul obligaţiei asumate de medic faţă de pacientul său (obligaţie de
mijloace), aceasta este considerată executată numai dacă s-au depus toate diligenţele cerute de
ştiinţa şi etica medicală pentru realizarea scopului urmărit (vindecarea pacientului de maladia
în urma căreia s-a născut raportul juridic civil între medic şi pacientul său). Codul civil, prin
dispoziţiile art. 1481 alin. (3) stabileşte patru criterii ce trebuie avute în vedere la calificarea
unei obligaţii civile ca obligaţie de mijloace şi anume:
– modul în care este stipulată în contract obligaţia (ex. obligaţia asumată de a susţine
un examen);
– celelalte elemente ale contractului precum şi existenţa şi natura contraprestaţiei (dacă

prin contract se stabileşte că în caz de susţinere şi promovare a examenului, debitorul
va fi recompensat cu o sumă de bani, în acest caz, obligaţia de susţinere a examenului
devine obligaţie de rezultat, rezultatul fiind promovarea examenului);
– gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului (în cazul în care debitorul
află târziu de condiţiile cerute pentru examenul respectiv, astfel încât, timpul rămas
la dispoziţie pentru pregătirea acestuia este substanţial redus, făcând practic
imposibilă acoperirea întregii bibliografii până la data susţinerii examenului sau
93 În acest sens art. 1528 C. civ. dispune: „(1) În cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala
debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia. (2) Cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în
întârziere, creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl înştiinţează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie
ulterior acesteia” (s.n.). Cazurile în care debitorul obligaţiei de a face este de drept pus în întârziere sunt prevăzute în art. 1523
C. civ.
78
starea de sănătate precare a debitorului, aflat în perioada de convalescenţă după o

operaţie foarte complexă, creşte riscul de nepromovare a examenului);
– şi, nu în ultimul rând, influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei
(cealaltă parte solicită prezenţa debitorului la activităţi peste programul său de lucru
ceea ce creşte riscul de atingere a rezultatului prin reducerea substanţială a timpului
necesar pentru pregătirea examenului).
Această clasificare prezintă importanţă sub aspect probatoriu în privinţa culpei debitorului.
Astfel, în cazul obligaţiei civile de rezultat, culpa debitorului este prezumată dacă nu s-a atins
rezultatul asumat, în timp ce în cazul obligaţiei de mijloace, culpa debitorului trebuie dovedită
de către creditor, acesta având sarcina de a dovedi faptul negativ contrar care a dus la
neexecutarea obligaţiei de către debitor, în sensul că debitorul nu a depus toate diligenţele
pentru îndeplinirea obligaţiei asumate. Evident că sarcina probei pentru ambele categorii de
obligaţii revine creditorului, însă aşa cum deja am arătat, în cazul obligaţiei de rezultat, sarcina
probei este uşurată de prezenţa prezumţiei de culpă creată prin nerealizarea rezultatului asumat.
2.În raport de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart în:
– obligaţii civile obişnuite, opozabile părţilor. Obligaţia civilă obişnuită

reprezintă obligaţia care revine numai debitorului faţă de care s-a născut. Aşadar, obligaţiile
obişnuite sunt opozabile numai între părţi. Majoritatea obligaţiilor civile sunt obişnuite, având
putere de lege numai între părţile raportului juridic civil. Sunt obligaţii civile obişnuite, de
regulă, obligaţiile civile opozabile unui drept de creanţă. De exemplu, obligaţia de restituire a
sumei împrumutate asumată de împrumutat într-un contract de împrumut.
– obligaţii civile opozabile şi terţilor (scriptae in rem). Obligaţia civilă

scriptae in rem reprezintă obligaţia civilă caracterizată prin aceea că este strâns legată de un
bun astfel încât creditorul îşi poate realiza dreptul său numai dacă titularul actual al dreptului
real asupra bunului va fi obligat să-i respecte acest drept deşi este terţ faţă de actul juridic civil
încheiat cu fostul titular al dreptului. De exemplu, cazul contractului de locaţiune, care în
79
temeiul art. 1812 alin. (1) şi (2) C. civ.95, devine opozabil noului proprietar dacă bunul dat în
locaţiune a fost înstrăinat.
– obligaţii civile reale (propter rem). Obligaţia civilă propter rem

reprezintă îndatorirea ce revine deţinătorului unui bun, în temeiul legii sau din convenţia
părţilor, datorită importanţei acelui bun pentru societate, datorită unor raţiuni ce ţin de
asigurarea unor raporturi de bună vecinătate etc. De exemplu, deţinătorul unui teren agricol are
obligaţia propter rem de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului; obligaţia de grăniţuire ce
constă în delimitarea prin fixarea semnelor corespunzătoare (gard) a două terenuri învecinate,
obligaţie ce revine în mod egal ambilor proprietari (în sensul că toate cheltuielile cu privire la
ridicarea gardului, făcută în scopul de a delimita cele două proprietăţi vor fi suportate în mod
egal de către cei doi proprietari) ș. a.96.
3.În raport de sancţiune, obligaţiile civile se împart în două categorii: obligaţii civile
perfecte şi obligaţii civile imperfecte (numite şi obligaţii civile naturale).
– obligaţia civilă perfectă reprezintă acea obligaţie civilă care, în caz de

neexecutare poate fi asigurată pe calea unei acţiuni în justiţie, primul pas pentru obţinerea unui
titlu executoriu în baza căruia mai apoi se poate trece la executarea silită.
– obligaţia civilă imperfectă reprezintă acea obligaţie civilă care, în caz de

neexecutare, nu mai poate fi asigurată pe calea unei acţiuni în justiţie, deoarece dreptul la
acţiune în sens material, s-a prescris. Totuşi, dacă este executată de bună voie, după împlinirea
termenului de prescripţie, nu se poate cere restituirea, deoarece aşa cum vom vedea în capitolul
destinat prescripţiei extinctive, prin prescripţie se stinge doar dreptul la acţiune în sens material
nu şi dreptul subiectiv civil, respectiv obligaţia civilă corelativă. Aşadar, într-o astfel de
eventualitate, creditorul se poate apăra pe cale de excepţie arătând că plata este legală, deoarece
dreptul subiectiv civil, căruia i se opune obligaţia civilă executată a cărei restituire se cere,
95 Art. 1812 C. civ. dispune: „(1) Dacă părţile convin astfel, locaţiunea încetează în cazul înstrăinării bunului dat în
locaţiune. (Per a contrario dacă părţile stabilesc că locaţiunea nu va fi afectată de eventualitatea înstrăinării în viitor a bunului
dat în locaţiune, locaţiunea se menţine, devenind opozabilă şi noului titular al dreptului real asupra bunului dat în locaţiune –
n. a). (2) Cu toate acestea, locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului chiar şi după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea,
pentru un termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificării denunţării contractului, conform prevederilor
art. 1816 alin. (2)”.
96 Pentru alte exemple, a se vedea I.R. URS, op. cit., p. 158.
80
există, nu s-a stins prin prescripţie. Ceea ce deosebeşte obligaţia civilă imperfectă de obligaţia
civilă perfectă, constă aşadar, în imposibilitatea de a-l constrânge pe debitor să-şi execute
obligaţia civilă asumată, dacă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune s-a împlinit,
iar dacă a fost executată după acest termen, nu se poate restitui, pentru considerentele pe care
deja le-am expus mai sus.
4.În raport de izvorul lor, obligaţiile civile pot fi clasificate în:
– obligaţii civile născute din acte juridice civile (unilaterale, bilaterale sau multilaterale);
– obligaţii civile născute din fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii;
– obligaţii civile născute din fapte juridice licite (plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă
cauză, gestiunea de afaceri).
5.În raport de structura lor, obligaţiile civile se clasifică în:
– obligaţii civile simple;
– obligaţii civile complexe.
– obligaţiile civile simple reprezintă obligaţiile civile care presupun un creditor, un

debitor, un singur obiect şi nu sunt afectate de modalităţi.
– obligaţiile civile complexe, se clasifică în trei categorii:
– obligaţii civile afectate de modalităţi (numite şi obligaţii condiţionale);

modalităţile sunt termenul, care reprezintă un eveniment viitor şi sigur ca
realizare, condiţia, care reprezintă un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, şi
sarcina întâlnită, de regulă, în materia liberalităţilor);
– obligaţii civile cu pluralitate de subiecte (obligaţii divizibile – obligaţii care se

împart între cei cărora le revin, obligaţii solidare în cazul cărora oricare dintre
debitori poate fi ţinut pentru plata întregii datorii, urmând ca partea cuvenită
celorlalţi codebitori să fie recuperată pe calea unei acţiuni în regres îndreptată
împotriva acestora şi obligaţii indivizibile, care nu pot fi împărţite fie datorită
naturii bunului asupra căruia cad, fie datorită voinţei părţilor);
– obligaţii civile cu pluralitate de obiecte (obligaţii alternative97 şi obligaţii

facultative98).
97 Obligaţia civilă alternativă reprezintă acea obligaţie civilă care, având ca obiect două prestaţii principale, permite
liberarea debitorului dacă acesta execută la alegere, una dintre ele. În cazul în care debitorul nu alege în termenul stipulat,
alegerea va reveni creditorului.
98 Obligaţiile civile facultative au ca obiect o singură prestaţie principală, de care însă, debitorul poate fi liberat dacă
execută o altă prestaţie determinată.
81
3. 3. Obiectul raportului juridic civil
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor adică

acţiunea sau inacţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi
este obligat subiectul pasiv. Lucrurile la care se referă conduita
părţilor constituie obiect indirect, derivat al raportului juridic
civil.
Potrivit art. 535 C. civ. bunurile sunt lucrurile corporale sau necorporale, care constituie
obiectul unui drept patrimonial.
În sensul restrâns (stricto sensu), bunurile sunt lucruri utile, cu valoare economică care pot
fi apropriate sub forma drepturilor patrimoniale.
În sens larg (lato sensu), prin bunuri se înţeleg atât lucrurile, ca obiecte ale drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale, cât şi drepturile asupra bunurilor.
Noţiunea de patrimoniu
În sens economic, patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor unei persoane.
În sens juridic, patrimoniul reprezintă o universalitate juridică alcătuită din totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (cu valoare economică) precum şi a bunurilor la care se
referă, ce aparţin unei persoane. Totalitatea drepturilor subiective alcătuiesc activul
patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor formează pasivul patrimonial. Aşadar, patrimoniul este
compus din cele două laturi (pasivă şi activă).
Între bun şi patrimoniu există o relaţie de la parte la întreg. Astfel, bunul poate fi privit
individual – ut singuli – sau ca parte din activul patrimonial.
Patrimoniul prezintă următoarele caractere juridice:
– patrimoniul este o universalitate juridică fiindcă este format dintr-o masă de bunuri, de
drepturi şi obligaţii cu un anumit regim juridic, distincte de universalitate;
– patrimoniul ca universalitate nu se confundă cu conţinutul său, acesta din urmă fiind

format atât din bunuri cât şi din drepturile şi obligaţiile asupra acestora;
– patrimoniul este legat de persoană (fizică sau juridică). Astfel, patrimoniul persoanei
juridice este distinct de patrimoniul persoanei fizice, ce are calitatea de asociat al
persoanei juridice;
82
– orice persoană are un patrimoniu. Desprindem de aici şi caracterul unic al patrimoniului

sau unicitatea patrimoniului, în sensul că o persoană nu poate avea decât un singur
patrimoniu (unicitatea de subiect şi unicitatea de patrimoniu);
– divizibilitatea patrimoniului, în sensul că acesta poate fi împărţit în mai multe mase

patrimoniale (ex. masa bunurilor proprii şi masa bunurilor comune, fiecare dintre acestea
având regim juridic distinct);
– inalienabilitatea patrimoniului prin acte juridice inter vivos. Patrimoniul poate fi transmis
numai la moartea persoanei fizice sau la încetarea persoanei juridice.
Clasificarea bunurilor ca obiect derivat al raportului juridic civil - criterii
1.În funcţie de natura bunurilor şi calificarea dată de lege (art. 536 C. civ.) deosebim între
bunuri imobile şi bunuri mobile:
Bunurile imobile (nemişcătoare) se clasifică în:
– bunuri imobile prin natura lor. Potrivit art. 537 C. civ., includem în această categorie:
terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice
alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de
exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în
mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.
– bunuri imobile prin determinarea legii sunt drepturile reale imobiliare precum şi
acţiunile în justiţie prin care se urmăreşte asigurarea unui drept real ce poartă asupra unui
lucru imobil cu excepţia dreptului de proprietate asupra unui lucru imobil, caz în care un
astfel de lucru este calificat ca bun imobil prin natura sa, deoarece „dreptul de proprietate
este încorporat şi materializat în obiectul său, deci se confundă cu lucrul care îl formează
obiectul”99;
– bunuri imobile prin destinaţie reprezintă bunuri mobile prin natura lor, dar care prin
destinaţia lor, stabilită de proprietar, legea le consideră imobile. De exemplu ferestrele,
uşile, statuile decorative fixate etc. Tot în această categorie pot fi incluse şi acele bunuri
care prin natura lor sunt mobile dar sunt considerate imobile fiind destinate ca accesorii
pentru serviciul şi exploatarea unui imobil - de exemplu utilajele agricole, animalele de
tracţiune aferente unei gospodării agricole. De asemenea, şi materialele aduse în vederea
83
înlocuiri celor existente, cum ar fi de exemplu ţigla care odată montată pe acoperiş devine
bun imobil.
Bunurile mobile (mişcătoare) sunt potrivit art. 539 alin. (1) C. civ. toate bunurile pe care
legea nu le consideră bunuri imobile. Bunurile mobile, la rândul lor, se clasifică astfel:
– bunuri mobile prin natura lor reprezintă acele bunuri care se transportă de la un loc la
altul, fie că se mişcă de la sine, fie cu ajutorul unei puteri străine (ex. animalele,
autoturismele, un scaun etc.). Potrivit art. 539 alin. (2) fac parte din această categorie şi
undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse,
captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său,
indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora;
– bunuri mobile prin determinarea legii reprezintă drepturile reale exercitate asupra unui
lucru mobil, drepturile de creanţă, drepturile de proprietate intelectuală100 precum şi toate
acţiunile în justiţie cu privire la un bun mobil;
– bunuri mobile prin anticipaţie reprezintă acele bunuri care prin natura lor sunt imobile,
dar pe care părţile unui act juridic civil le consideră anticipat mobile, având în vedere că
ele vor deveni în viitor bunuri mobile. De exemplu, recolta neculeasă, cât timp este
prinsă de pământ este un bun imobil prin natura sa, însă dacă face obiectul unui act juridic
civil (X se obligă faţă de Y să-i vândă întreaga recoltă de porumb din anul în curs) devine
prin voinţa părţilor bun mobil anticipat, deoarece părţile actului juridic civil îl privesc ca
mobil pe considerentul că recolta din exemplul nostru, va deveni bun mobil în viitor.
2.În funcţie de regimul circulaţiei lor juridice distingem între bunuri aflate în circuitul civil
şi bunuri scoase din circuitul civil, astfel:
– bunurile aflate în circuitul civil reprezintă toate bunurile care pot face obiectul oricărui
act juridic civil. În cadrul acestei categorii distingem pe de o parte bunurile care pot
circula liber, neîngrădit şi pe de altă parte bunuri care pot fi dobândite, deţinute sau
înstrăinate, numai cu respectarea unor condiţii speciale prevăzute de lege (ex. armele de
foc, muniţia etc.).
– bunurile scoase din circuitul civil reprezintă acele bunuri care nu pot face obiectul unor
acte juridice civile (ex. terenurile aparţinând domeniului public nu pot fi înstrăinate101).
100 Drepturile de proprietate intelectuală sunt drepturile ce decurg din creaţiile intelectuale (creaţii ale spiritului
uman). Acestea la rândul lor sunt formate pe de o parte din drepturi de proprietate industrială, ce poartă asupra creaţiilor
tehnice (invenţii), desene şi modele, mărci etc., iar pe de altă parte din drepturile de autor şi drepturile conexe.
101 Astfel, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 privind Fondul funciar, dispune: „Terenurile care fac parte din domeniul
public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt
dezafectate din domeniul public”.
84
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul valabilităţii actelor juridice

civile. Astfel, un act juridic civil încheiat cu nerespectarea prevederilor legale privind circulaţia
juridică a bunurilor este lovit de nulitate.
3.După cum pot fi înlocuite sau nu în executarea unei obligaţii civile, distingem între
bunuri fungibile şi bunuri nefungibile, astfel:
– bunurile fungibile (res genera sau bunuri determinate generic se individualizează prin
însuşirile specifice speciei din care fac parte) sunt acelea care se pot înlocui unele cu
altele în executarea unor obligaţii. Aceste bunuri sunt determinabile în funcţie de măsură,
număr sau greutate (un metru de stofă, trei pâini, o tonă de grâu etc.);
– bunuri nefungibile (res certa sau bunuri individual determinate sunt individualizate
prin elemente specifice/proprii doar lor) sunt acele bunuri (unicate) care nu se pot
înlocui unele cu altele, debitorul neputând fi liberat prin predarea altui bun (ex. un
tablou semnat de un anumit pictor, un autoturism individualizat prin numărul de
înmatriculare etc.).
Această clasificare prezintă importanţă sub următoarele aspecte:
– transmiterea dreptului de proprietate în cazul unui bun individual determinat

(nefungibil) operează de regulă, la data realizării acordului de voinţă, în timp ce în
cazul unui bun de gen (fungibil), numai după individualizare (cântărire, măsurare,
numărare după caz);
– locul de predare a bunului este diferit după cum acesta este un bun fungibil sau un
bun nefungibil. Astfel, executarea obligaţiei civile de predare a unui bun nefungibil
se face la locul unde se afla bunul în momentul încheierii actului juridic civil, în timp
ce în cazul unui bun fungibil, predarea se face la domiciliul debitorului din momentul
încheierii actului juridic civil, în acest din urmă caz plata fiind cherabilă102 nu
portabilă103.
4.După cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea lor, distingem între bunuri
consumptibile şi bunuri neconsumptibile, astfel:
– bunurile consumptibile reprezintă acele bunuri care îşi consumă substanţa ori sunt
înstrăinate încă de la prima lor întrebuinţare (banii, combustibilul etc.);
– bunurile neconsumptibile reprezintă acele bunuri care pot fi folosite în mod repetat, fără
a fi necesară consumarea substanţei ori înstrăinarea lor (ex. terenuri, autoturisme,
biciclete, case etc.).
102 Plata cherabilă reprezintă plata care se face la domiciliul debitorului.

103 Plata portabilă reprezintă plata care se face la domiciliul creditorului.
85
Calificarea unui bun ca fiind consumptibil sau neconsumptibil se face potrivit regulilor
desprinse din definiţiile acestora. Mai mult decât atât potrivit art. 544 alin. (3) C. civ., „un bun
consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă prin act juridic, i se schimbă
întrebuinţarea”. Deşi, de regulă, bunurile consumptibile pot fi calificate ca bunuri fungibile, iar
bunurile neconsumptibile ca bunuri nefungibile, totuşi clasificarea bunurilor în bunuri fungibile
şi bunuri nefungibile, nu se suprapune în toate cazurile pe clasificarea bunurilor în bunuri
consumptibile şi bunuri neconsumptibile, deoarece este posibil ca un bun consumptibil să fie în
acelaşi timp un bun nefungibil (o sticlă de vin foarte veche, de colecţie) sau un bun
neconsumptibil să întrunească în acelaşi timp caracteristicile unui bun fungibil (ex. două taioare
dintr-o serie de producţie de 1000 de bucăţi).
– în cazul uzufructului, dacă dreptul de uzufruct poartă asupra unui bun neconsumptibil,
la încetarea dreptului de uzufruct, uzufructuarul este obligat să restituie bunul în starea
în care se afla la data constituirii uzufructului, de aici şi obligaţia de conservare a
substanţei lui pe parcursul uzufructului. Dacă dreptul de uzufruct poartă asupra unui bun
consumptibil, uzufructuarul va restitui un bun de acelaşi gen şi evident, dată fiind natura
bunului, nu mai are obligaţia de a conserva bunul pe parcursul uzufructului. Aşadar, în
acest din urmă caz, la încetarea uzufructului, uzufructuarul va restitui nudului proprietar
fie un bun de acelaşi fel cu cel primit la încheierea uzufructului, fie dacă proprietarul
alege în acest sens, contravaloarea bunului.
– natura contractului de împrumut este diferită după cum obiectul acestuia constă într-un
bun consumptibil sau neconsumptibil. Astfel, în cazul în care obiectul contractului de
împrumut constă într-un bun consumptibil vom fi în prezenţa unui contract de împrumut
de consumaţie numit şi mutuum, iar dacă obiectul îl reprezintă un bun neconsumptibil,
contractul de împrumut îmbracă forma împrumutului de folosinţă numit şi comodat.
5.După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se clasifică în bunuri frugifere
şi bunuri nefrugifere, astfel:
– Bunurile frugifere sunt bunuri care produc periodic, fără consumarea substanţei lor, alte
bunuri, denumite fructe. Fructele sunt de trei feluri: fructele naturale sunt fructe care se
produc fără intervenţia omului, adică cele pe care pământul le produce de la sine
(ex. fructe de pădure, păşune nelucrată, precum şi sporul animalelor), fructele industriale
sunt cele care se obţin prin intervenţia omului (ex. culturile) şi fructe civile prin care se
înţeleg veniturile obţinute din folosirea bunului de către o altă persoană (ex. chiriile,
dobânzile la depozite bancare de economisire etc.). Distincţia între cele trei categorii de
fructe este dată de modul de dobândire. Astfel, fructele naturale şi industriale se
dobândesc prin percepere (culegere), în timp ce fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin
simpla trecere a timpului). Fructele nu trebuie confundate cu productele. Productele sunt
86
produse ce se obţin dintr-un bun cu consumarea substanţei acestuia (ex. copacii dintr-o
pădure, piatra dintr-o carieră). Distincţia dintre fructe şi producte are importanţă practică
sub următoarele aspecte:
– în cazul uzufructului, uzufructuarul are dreptul numai asupra fructelor (în sensul
dobândirii lor) nu şi asupra productelor, acestea din urmă aparţinând proprietarului
(nudul proprietar);
– posesorul de bună credinţă poate păstra fructele, nu însă şi productele.
– Bunurile nefrugifere reprezintă bunurile care nu produc fructe (un tablou, un telefon).
6.După criteriul modului de percepere, bunurile pot fi bunuri corporale şi bunuri

incorporale:
– bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind perceptibile
simţurilor umane (ex. terenurile, clădirile, autoturismele etc.), iar majoritatea bunurilor
fac parte din această categorie.
– bunurile incorporale sunt acele bunuri care au existenţă abstractă, ideală, care nu pot fi
percepute, dar se bucură de valoare economică. Fac parte din această categorie:
drepturile reale cu excepţia dreptului de proprietate, drepturile de proprietate
intelectuală, titlurile de valoare (acţiuni, obligaţiuni, cecuri104, biletele la ordin105, titluri
la purtător106 şi altele), drepturile de creanţă.
– dobândirea dreptului de proprietate, prin posesie de bună credinţă priveşte numai

bunurile mobile corporale, cu excepţia titlurilor la purtător;
– dobândirea dreptului de proprietate prin remitere (tradiţiune) poate fi invocată numai

în cazul bunurilor mobile corporale, cu excepţia titlurilor la purtător.
7.După cum pot fi, ori nu divizate, fără să-şi schimbe destinaţia economică, bunurile pot
fi divizibile şi indivizibile, astfel:
– Bunurile divizibile sunt acele bunuri care pot fi împărţite fără să-şi schimbe destinaţia
economică (ex. terenurile);
104 Cecul reprezintă un titlu de credit ce conţine un ordin tras asupra unei bănci de către o persoană numită trăgător care
având fonduri la acea bancă, îi ordonă să plătească o sumă de bani purtătorului titlului numit beneficiar.
105 Biletul la ordin reprezintă un titlu de credit prin care o persoană numită emitent, îşi asumă obligaţia de a plăti altei
persoane numită beneficiar (sau la ordinul acesteia) o sumă de bani la împlinirea scadenței.
106 Titlul la purtător reprezintă o specie a titlului de credit în care se specifică numai debitorul şi întinderea obligaţiei fără
nici o menţiune referitoare la creditor, titularul dreptului de creanţă fiind persoana care posedă titlul. Titlurile la purtător
circulă de la un subiect de drept la altul prin tradițiune. Pentru a fi valabil trebuie să conțină clauza „la purtător”.
87
– Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu pot fi împărţite fără să nu-şi schimbe
destinaţia economică (ex. un autoturism, o casă). Potrivit art. 545 alin. (3) C. civ., un bun
divizibil prin natura sa, poate fi declarat indivizibil printr-un act juridic civil.
Această clasificare prezintă importanţă în materia partajului în sensul că bunurile indivizibile

nu pot fi împărţite, condiţii în care fie se atribuie bunul unuia dintre coproprietari cu obligaţia
de a plăti celuilalt coproprietar o sultă echivalentă cu valoarea cotei-părţi din bun a acestuia, fie
bunul este vândut silit, iar contravaloarea obţinută se împarte coproprietarilor în raport cu
cota-parte ideală cuvenită fiecăruia.
8.După corelaţia existentă între bunuri, acestea pot fi bunuri principale şi bunuri
accesorii, astfel:
– Bunurile principale reprezintă acele bunuri care pot fi folosite independent, neservind la
utilitatea altui bun (ex. autoturismele, terenurile etc.). Transformarea unui bun principal
în bun accesoriu nu poate afecta drepturile terţului cu privire la acesta (art.546 alin.(6)
C. civ.).
– Bunuri accesorii reprezintă acele bunuri care nu au o funcţionalitate independentă, rolul

lor fiind acela de a servi la întrebuinţarea unor bunuri principale, fiind destinate exclusiv
acestei întrebuinţări. Bunurile din această categorie rămân accesorii cât timp îşi păstrează
această utilizare107 (ex. cureaua pentru ceas, husa pentru telefon etc.). Accesorialitatea
poate rezulta atât din natura bunului cât şi din voinţa părţilor. Bunul accesoriu urmează
soarta juridică a bunului principal, dacă nu se prevede altfel, chiar şi în caz de
înstrăinare. Separarea temporară a bunului accesoriu de bunul principal nu îi afectează
această calitate.
Această clasificare prezintă importanţă în privinţa executării obligaţiilor civile. Astfel, în

cazul în care obiectul obligaţiei de predare este un bun principal, debitorul va fi obligat să predea
şi bunul accesoriu.
9.După cum pot fi sau nu urmărite şi supuse executării silite 108 bunurile se împart în
bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile, astfel:
– Bunurile sesizabile reprezintă acele bunuri care sunt susceptibile de a forma obiect al
executării silite (ex. clădirile, terenurile, banii etc.);
107 În acest sens, art. 546 alin. (1) C. civ. dispune: „Bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării
economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare”.
108 În cazul în care debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia ce constă în restituirea unei sume de bani, creditorul
(titularul dreptului de creanţă) poate trece la executare silită a bunurilor debitorului acoperindu-şi creanţa prin sumele
obţinute din vânzarea bunurilor executate.
88
– Bunurile insesizabile reprezintă acele bunuri care nu pot fi urmărite silit (ex. hrana din
frigider, bunuri afectate exercitării unei profesii, sumele de bani cu titlu de pensie de
întreţinere ș. a.).
Această clasificare prezintă importanţă pentru materia executării silite. Regula, în această
materie o reprezintă caracterul sesizabil al bunurilor ce aparţin debitorului, iar excepţiile cu
privire la bunurile insesizabile sunt stabilite prin lege.
10.În funcţie de titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor, acestea se clasifică

în bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat, astfel:
– Bunurile din domeniul public aparţin fie statului, fie unităţilor administrativ-teritoriale
(comună, oraş, judeţ) şi se caracterizează prin aceea că sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile. Aşadar, aceste bunuri nu pot fi înstrăinate, nu pot face obiectul unei
executări silite şi acţiunile prin care sunt asigurate, sunt imprescriptibile extinctiv (pot fi
exercitate nelimitat în timp);
– Bunurile din domeniul privat aparţin fie statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,
fie persoanelor fizice şi sau persoanelor juridice. Spre deosebire de bunurile din
domeniul public, acestea sunt în circuitul civil, pot fi înstrăinate, urmărite silit şi în
funcţie de natura lor, acțiunile prin care sunt apărate pot fi prescriptibile sau
imprescriptibile.
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul regimului juridic distinct pentru fiecare
dintre cele două categorii de bunuri. Astfel, actele juridice civile translative având ca obiect
bunuri din domeniul public sunt lovite de nulitate.
În doctrină se face distincţie între domeniul privat al statului sau al unităţilor

administrativ-teritoriale şi proprietatea privată a persoanei fizice şi/sau persoanei
juridice. Având în vedere că bunurile din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale se supun regimului de drept comun, am inclus în domeniul privat şi
proprietatea privată.
11.În funcţie de modul de dobândire, în cadrul regimului comunităţii legale se face

distincţie între bunurile proprii fiecărui soţ şi bunuri comune soţilor, astfel:
– Bunurile proprii ale fiecărui soţ sunt bunurile dobândite prin moştenire (legală sau
testamentară) şi donaţie. Fac parte din această categorie şi bunurile de uz personal,
bunurile destinate exercitării profesiei, creaţiile intelectuale, bunurile sau sumele de bani
care înlocuiesc un bun propriu etc. În această categorie se includ şi bunurile deţinute de
fiecare dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei;
89
– Bunurile comune sunt bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei cu excepţia

moștenirilor, donațiilor şi altor bunuri care potrivit legii, sunt bunuri proprii. Aceste
bunuri alcătuiesc proprietatea în devălmășie a soților.
Clasificarea prezintă importanţă în materia partajului. Astfel soţii pot partaja numai bunurile
dobândite în timpul căsătoriei.
Sarcină de lucru nr.4

Calificați în funcție de criteriile de clasificare cunoscute un
bun la alegere.
• Raportul juridic civil (abstract) reprezintă o relație socială reglementată de norma

juridică civilă
• Raportul juridic abstract devine concret în prezența unui act sau fapt juridic.
• Izvoarele raportului juridic concret sunt evenimentele (faptele naturale) și acțiunile
omenești săvârșite cu sau fără intenție.
• În structura raportului juridic civil identificăm trei elemente: subiectele, conținutul și
obiectul.
• Subiectul activ este titularul dreptului iar subiectul pasiv este persoana care se obligă.
• În cazul raporturilor reale si nepatrimoniale subiectul activ este determinat iar
subiectul pasiv este nedeterminat; în cazul raporturilor obligaționale atât subiectul
activ cât și subiectul pasiv sunt determinați.
• Pluralitatea de subiecte se manifestă diferit în funcție de natura raportului juridic civil.
Astfel în cazul raporturilor reale și nepatrimoniale este posibilă pluralitatea activă iar
pluralitatea pasivă există ab initio; în cazul raporturilor obligaționale pluralitatea
poate fi activă, pasivă sau mixtă. Solidaritatea activă își are izvorul în convenția
90
părților în timp ce solidaritatea pasivă se naște din convenție sau lege. Solidaritatea
încetează față de succesori, în cazul lor obligația/ dreptul se transmite divizată/divizat.
• Schimbarea subiectelor raportului juridic civil este posibilă atât în privința subiectului
activ cât și în privința subiectului pasiv în cazul raporturilor obligaționale. În cazul
raporturilor nepatrimoniale este exclusă schimbarea subiectelor iar in cazul
raporturilor reale este posibilă doar schimbarea subiectului activ.
• Conținutul raportului juridic civil este format din latura activă (drepturi subiective) și
latura pasivă (obligațiile civile). Atât drepturile cât și obligațiile pot fi clasificate în
funcție de mai multe criterii.
• Obiectul raportului juridic civil reprezintă conduita părților. Bunurile la care se referă
conduita formează obiectul derivat al raportului juridic civil. Bunurile pot fi
clasificate în funcție de mai multe criterii.
1. Sunt fapte juridice stricto sensu:

a) toate acţiunile omeneşti şi evenimentele;
b) faptele juridice licite, faptele juridice ilicite şi evenimentele;
c) şi actele juridice civile.
2. În cazul raporturilor civile reale:
a) atât subiectul activ cât și subiectul pasiv sunt determinați;
b) numai subiectul activ este determinat;
c) numai subiectul pasiv este determinat.
3. Proprietatea comună pe cote părți reprezintă:
a) o formă de manifestare a pluralității active în cazul raporturilor juridice civile
obligaționale;
b) o formă de manifestare a pluralității active în cazul raporturilor juridice civile
reale;
c) exercitarea dreptului de proprietate de către două sau mai multe persoane.
4. Solidaritatea pasivă se poate naște:
a) și dintr-un act juridic civil;
91
b) numai din lege;

c) și din lege.
5. Debitorul poate fi schimbat prin:
a) tradițiune;
b) cesiune de contract;
c) uzucapiune.
6. Un tablou semnat de un pictor celebru este:
a) bun mobil prin anticipație, cert, indivizibil, fungibil;
b) bun mobil prin natura lui, nefungibil, indivizibil;
c) imobil prin destinație, fungibil, generic determinat.
1.b; 2.b; 3.b,c; 4.a,c; 5.b; 6.b.
Test tip grilă din materia eferentă unităților I, II, III și IV. Testul conține 20 de întrebări cu câte
3 variante de răspuns, dintre care sunt corecte una sau două.
N.B.: Lucrarea va fi încărcată în Platforma Microsoft Teams, în canalul

aferent disciplinei de studiu. Timpul alocat rezolvării testului este de 20 minute.
92

93
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. V
TEORIA ACTULUI JURIDIC CIVIL
94
Cuprins
1. Definiția actului juridic civil.Accepțiuni.Clasificarea actelor juridice civile - criterii . 97
2. Condițiile actului juridic civil – definiție, criterii de clasificare................................... 105
3. Condițiile de fond ale actului juridic civil.......................................................................107
3.1. Capacitatea de a încheia acte juridice civile ............................................................... 108
3.2. Obiectul actului juridic civil..........................................................................................111
3.3.Cauza actului juridic civil...............................................................................................116
3.4. Consimțământul. Principiile voinței juridice.Condiții de valabilitate.......................118
3.4.1. . Viciile de consimţământ ........................................................................................... 121
A. Eroarea – viciu de consimţământ................................................................................... 122
B. Dolul – viciu de consimţământ ....................................................................................... 125
C. Violenţa – viciu de consimţământ .................................................................................. 127
D. Leziunea – viciu de consimţământ ................................................................................. 129
4. Condiţiile de formă ale actului juridic civil ................................................................... 132
4.1. Definiţie şi accepțiuni. Principiul consensualismului ................................................. 132
4.2. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil .......................................... 134
A. Forma cerută ad validitatem ........................................................................................... 135
B. Forma cerută ad probationem ......................................................................................... 137
C. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi ........................................................... 139
5. Modalităţile actului juridic civil...................................................................................... 140
5.1. Termenul ........................................................................................................................ 141
5.2. Condiţia .......................................................................................................................... 143
5.3. Sarcina.............................................................................................................................147
6. REZUMATUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE .............................................................................. 149
7. Teste de autoevaluare....................................................................................................... 149
8. Răspunsurile la testul de autoevaluare ........................................................................... 149
9. Lucrare de verificare.........................................................................................................150
10. Bibliografie minimală ................................................................................................. ...150
Legendă simboluri utilizate.................................................................................................151
95
OBIECTIVE SPECIFICE
înțelegerea conceptului de act juridic civil cu cele 2

accepțiuni
identificarea categoriilor de acte juridice civile în funcție

de criteriile de clasificare
înțelegerea distincției dintre condițiile de fond și formă

actului juridic civil
înțelegerea condițiilor de fond ale actului juridic civil -

capacitatea, obiectul, cauza și consimțământul
înțelegerea erorii, dolului, violenței și leziunii ca vicii de

consimțământ
înțelegerea modalităților actului juridic civil - termenul,

condiția și sarcina
96
1. Definiția actului juridic civil. Accepțiuni. Clasificarea actelor juridice
civile - criterii
Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă,

expresă sau tacită, făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice în sensul de a da naştere, modifica sau
stinge un raport juridic civil concret..
Accepțiuni
Expresia act juridic civil este susceptibilă de două înţelesuri:
– negotium juris, caz în care exprimă operaţiunea juridică (ex. vânzare, donaţie,
închiriere, împrumut etc.);
– instrumentum probationes, caz în care semnifică înscrisul constatator, suportul material

care fixează operaţiunea juridică.
Clasificarea actelor juridice civile– criterii
1.În funcţie de numărul părţilor distingem între actele juridice civile unilaterale, actele
juridice civile bilaterale şi actele juridice civile multilaterale;
– actul juridic civil unilateral reprezintă actul juridic civil care se naşte în mod valabil
prin exprimarea unei singure voinţe, al unei singure părţi (testamentul, renunţarea la un drept,
oferta);
97
– actul juridic civil bilateral reprezintă rezultatul acordului de voinţă a două părţi
(contractul de vânzare, contractul de locaţiune, contractul de mandat, contractul de întreţinere
etc.);
– actul juridic civil multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe
persoane (contractul de societate civilă dacă a fost încheiat de cel puţin trei asociaţi, convenţia
de împărţeală atunci când sunt trei sau mai mulţi coproprietari).
Precizări:
– noţiunea de parte nu este totuna cu noţiunea de persoană, în sensul că o parte poate fi

formată din una sau mai multe persoane. De exemplu, soţii A şi B înstrăinează un imobil lui C.
În acest caz, identificăm că este vorba de un contract de vânzare (adică act juridic civil bilateral)
format prin exprimarea voinţei a două părţi (vânzătorii şi cumpărătorul). Observăm aşadar că
partea din contract care înstrăinează (vânzătorul) este format din două persoane (soţii A şi B)
care însă formează o singură parte;
– clasificarea actelor juridice în unilaterale şi bilaterale (după criteriul numărului părţilor)

nu trebuie confundată cu clasificarea contractelor în unilaterale (contractul de împrumut,
donaţia fără sarcini etc.) şi bilaterale, criteriul în acest caz fiind conţinutul lor. Toate contractele,
deci şi cele unilaterale sunt acte juridice bilaterale, în schimb actele juridice unilaterale nu sunt
contracte, deoarece nu sunt rezultatul unui acord de voinţă ci rezultatul manifestării unilaterale
de voinţă. Contractul unilateral reprezintă actul juridic civil bilateral care dă naştere la obligaţii
în sarcina doar a uneia dintre părţi. Contractul bilateral, numit şi sinalagmatic reprezintă actul
juridic civil bilateral care dă naştere la drepturi subiective civile şi obligaţii civile în favoarea
respectiv, sarcina ambelor părţi. Astfel, în contractul de vânzare, vânzătorul este creditorul
dreptului de a primi preţul, dar şi debitorul obligaţiei de a da, adică de a transmite dreptul de
proprietate şi al obligaţiei de a face, care este obligaţia de a preda bunul, în timp ce cumpărătorul
este titularul dreptului de a primi dreptul de proprietate, precum şi de a primi bunul şi în acelaşi
timp este şi debitorul obligaţiei de a plăti preţul (obligaţie de a face).
Clasificarea prezintă importanţă practică sub următoarele aspecte:
– regimul juridic al viciilor de consimţământ este diferenţiat. Astfel, elementul obiectiv al

dolului, când acesta constă într-un fapt comisiv, în materia liberalităţilor (inclusiv testament
care după cum deja ştim este un act juridic civil unilateral) poate îmbrăca forma captaţiei sau
sugestiei, înţelegând prin acestea o formă de manipulare a afecţiunii sau pasiunii unei persoane
pentru a o determina să facă un legat. Mai mult decât atât, lipsa discernământului şi dolul sub
forma captaţiei se exclud datorită incompatibilităţii lor;
98
– actele juridice civile bilaterale şi multilaterale pot fi revocate de comun acord de către
părţi, printr-un act simetric celui de constituire (mutuus consensus – mutuus dissensus), în timp
ce asupra actelor juridice civile unilaterale nu se poate reveni prin manifestarea de voinţă în
sens contrar a autorului actului, decât în cazurile prevăzute expres de lege;
– pentru stabilirea valabilităţii unui act juridic civil, în cazul actelor juridice civile
unilaterale se cercetează valabilitatea voinţei unice a autorului actului care este necesară dar şi
suficientă pentru naşterea actului, în timp ce în cazul actelor juridice civile bilaterale sau
multilaterale se cercetează valabilitatea voinţei fiecărui participant la încheierea actului juridic
civil.
2.După scopul urmărit de părţi la încheierea lor, deosebim între acte juridice civile cu
titlu oneros şi acte juridice civile cu titlu gratuit, astfel:
– actele juridice civile cu titlu oneros sunt actele juridice civile prin care, în schimbul
folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos
patrimonial.
Acestea, la rândul lor se împart în:
- acte juridice civile comutative (acte juridice civile cu titlu oneros în care părţile
cunosc sau pot să cunoască, din chiar momentul încheierii lor, existenţa şi întinderea obligaţiilor
ce le revin, cum ar fi, de exemplu, contractul de vânzare , contractul de locaţiune , contractul
de depozit etc.) şi
- acte juridice civile aleatorii (sunt acte juridice civile cu titlu oneros în care
părţile au în vedere posibilitatea unui câştig şi riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări
viitoare şi incerte, de care depinde întinderea sau chiar existenţa obligaţiilor lor, cum ar fi, de
exemplu, contractul de rentă viageră , contractul de asigurare etc.).
Importanţa distincţiei între aceste două categorii de acte juridice cu titlu oneros constă în
faptul că de exemplu, acțiunea în resciziune (pentru leziune) îşi găseşte aplicabilitatea numai în
cazul actelor juridice civile comutative;
– actele juridice civile cu titlu gratuit sunt acele acte juridice civile prin care se procură
un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb.
Acestea se clasifică la rândul lor în:
- actele dezinteresate sunt acele acte juridice civile cu titlu gratuit prin care
dispunătorul procură un avantaj patrimonial altei persoane, fără să şi micşoreze patrimoniul
cum ar fi de exemplu contractul de mandat gratuit , contractul de comodat , contractul de depozit
neremunerat .
99
- liberalităţi reprezintă acele acte juridice civile cu titlu gratuit, prin care
dispunătorul îşi micșorează patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului cum ar fi
de exemplu legatul , contractul de donaţie , contractul de mecenat .
Importanţa distincției între aceste două categorii de acte juridice civile cu titlu gratuit constă
în următoarele: condiţiile de fond sunt mai restrictive în privinţa liberalităților astfel în cazul
încălcări rezervei succesorale sunt supuse reducţiunii numai liberalităţile nu şi actele
dezinteresate. De asemenea, în materie succesorală, succesorii sunt obligaţi să raporteze
donaţiile (nu şi actele dezinteresate) dispuse de către de cuius în favoarea lor.
3.După efectul lor deosebim: acte juridice civile constitutive, acte juridice civile translative
şi acte juridice civile declarative, astfel:
– actele juridice civile constitutive sunt acele acte juridice civile care dau naştere unor
drepturi subiective civile care nu au existat anterior cum ar fi de exemplu actul juridic civil prin
care se constituie un drept de gaj sau o ipotecă;
– actele juridice civile translative sunt acele acte juridice civile care au ca efect
strămutarea unui drept subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane
cum ar fi de exemplu contractul de vânzare, contractul de donație;
– actele juridice civile declarative sunt acele acte juridice civile care au ca efect
consolidarea unui drept subiectiv civil preexistent cum ar fi de exemplu actul juridic
confirmativ, tranzacția în anumite cazuri (deoarece poate avea și efecte translative sau
constitutive).
4.În funcţie de importanţa lor deosebim între acte juridice civile de conservare, acte
juridice civile de administrare şi acte juridice civile de dispoziţie, astfel:
– actele juridice civile de conservare sunt acelea prin care se urmăreşte preîntâmpinarea
pierderii unui drept subiectiv civil. Includem în această categorie întreruperea unei prescripţii,
înscrierea unei ipoteci, somaţia ș. a. Actul de conservare necesită, de regulă, cheltuieli mult
mai mici raportat la valoarea dreptului salvat printr-un astfel de act, motiv pentru care este
întotdeauna avantajos pentru autorul său;
– actele juridice civile de administrare sunt actele juridice civile prin care se urmăreşte
să se realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu. Totuşi, actul juridic civil
de administrare a unui bun privit ut singuli se deosebeşte de actul juridic de administrare a unui
patrimoniu, deoarece dacă în cazul celui dintâi punerea în valoare a bunului nu necesită
înstrăinarea lui, în cazul celuilalt, poate fi şi un act de înstrăinare (raportat la operaţiunea juridică
însă raportat la patrimoniu rămâne act de administrare). De exemplu, închirierea unui imobil
reprezintă un act de administrare singular, deoarece asigură o normală punere în valoare a
imobilului. Dacă însă imobilul raportat la patrimoniu reprezintă o povară, deoarece costurile cu
100
întreţinerea sunt mult prea ridicate (iar chiria încasată nu acoperă aceste cheltuieli), acesta poate
fi înstrăinat, actul de înstrăinare având semnificaţia unui act de administrare raportat la
patrimoniu, deşi în fapt îmbracă forma unui act de dispoziţie. Actele juridice civile de
administrare nu trebuie confundate cu actele juridice administrative, acestea din urmă sunt acte
ce emană de la autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale;
– actele juridice civile de dispoziţie sunt actele juridice civile care au ca rezultat fie ieşirea
din patrimoniu a unui drept subiectiv civil cum ar fi de exemplu vânzarea, donaţia, fie grevarea
cu sarcini a unui bun cum ar, de exemplu, constituirea unei ipoteci.
5.În funcţie de modul de formare deosebim între acte juridice civile consensuale, acte
juridice civile solemne (formale) şi acte juridice civile reale, astfel:
– actele juridice civile consensuale sunt actele juridice civile care iau naştere în mod
valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţii sau a părţilor, nefiind necesară îndeplinirea
vreunei formalităţi. Fac parte din această categorie majoritatea actelor juridice civile. Cu titlu
de exemplu amintim contractul de vânzare, contractul de locaţiune;
– actele juridice civile solemne (formale) sunt actele juridice civile care pentru formarea
lor valabilă presupun pe lângă manifestarea de voinţă şi îndeplinirea unei anumite forme
prescrisă de lege, cum ar fi, de exemplu, forma autentificată la notarul public în cazul
contractului de donaţie, contractului de ipotecă, contractului de vânzare având ca obiect un
imobil;
– actele juridice civile reale sunt actele juridice civile care nu se pot forma valabil decât
dacă manifestarea de voinţă este însoţită şi de remiterea (predarea) bunului, cum ar fi de
exemplu contractul de comodat, darul manual , gajul cu deposedare .
6.În funcție de conținutul lor deosebim între acte juridice civile patrimoniale şi
nepatrimoniale, astfel:
– actele juridice civile patrimoniale sunt actele juridice civile care au un conţinut
evaluabil în bani, cum ar fi de exemplu contractul de vânzare, contractul de locațiune, contractul
de donație;
– actele juridice civile nepatrimoniale sunt acelea al căror conţinut nu poate fi evaluat în
bani, cum ar fi, de exemplu, înţelegerea viitorilor soţi să poarte după căsătorie numele lor
reunite;
7.În funcție de momentul de la care îşi produc efectele deosebim între acte juridice civile
între vii (inter vivos) şi acte juridice civile pentru cauză de moarte (mortis causa), astfel:
101
– actele juridice civile între vii (inter vivos) sunt actele juridice civile care se nasc, se
modifică sau se sting necondiţionat de moartea autorului sau autorilor lor. Includem în această
categorie majoritatea actelor juridice civile;
– actele juridice civile pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt actele juridice civile
care se încheie în timpul vieţii autorului lor dar îşi produc efectele după moartea acestuia.
Includem în această categorie testamentul. Testamentul este conceput înainte de moarte, dar îşi
va produce efectele numai după moartea testatorului.
8.În raport de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor deosebim între acte
juridice civile subiective şi acte juridice civile condiţie, astfel:
– actele juridice civile subiective sunt actele juridice civile al căror conţinut este
determinat prin voinţa autorului sau autorilor lor. Fac parte din această categorie majoritatea
actelor juridice civile;
– actele juridice civile condiţie sunt actele juridice civile la a căror încheiere părţile îşi
exprimă voinţa numai în privinţa naşterii actului juridic civil, deoarece conţinutul acestuia este
predeterminat de norma juridică de la care părţile nu pot deroga (ex. căsătoria). Contractul de
adeziune se deosebeşte atât de actele juridice civile subiective, cât şi de actele juridice civile
condiţie, deoarece conţinutul lor este prestabilit de către una dintre părţi (deci nu poate fi act
juridic condiţie, în cazul căruia aşa cum deja am arătat, conţinutul este stabilit de norma juridică,
fiind însuşit de părţi), conţinut însuşit şi de cealaltă parte prin exprimarea acordului său (deci
nu poate fi nici act juridic civil subiectiv, deoarece pentru una dintre părţi conţinutul său este
prestabilit, ori aşa cum deja am arătat în cazul actelor juridice civile subiective conţinutul
actului este stabilit de părţile acestuia, potrivit propriilor lor voinţe).
9.În funcţie de legătura lor cu modalităţile (termen, condiţie, sarcină) distingem între:
– actele juridice civile pure şi simple sunt actele juridice civile care nu conţin o
modalitate, fie că este vorba de un termen, o condiţie sau o sarcină. Din această categorie fac
parte şi actele juridice civile, care prin natura lor şi în concordanţă cu normele juridice care le
reglementează sunt incompatibile cu modalităţile. Sunt, de exemplu, acte juridice civile pure şi
simple incompatibile cu modalităţile, actul de opţiune succesorală indiferent de forma pe care
o îmbracă (acceptare sau renunţare la moştenire), actul de recunoaştere a filiaţiei;
– actele juridice civile afectate de modalităţi sunt actele juridice civile care sunt afectate
de o modalitate (conţin o modalitate/sunt afectate de o modalitate). În cadrul acestei categorii
de acte juridice civile există însă şi acte juridice civile care prin natura lor sunt întotdeauna
afectate de modalităţi cum ar fi contractul de împrumut (termen), contractul de donaţie cu
sarcină.
10.În funcţie de raportul dintre ele distingem între:
102
– actele juridice civile principale sunt actele juridice civile care au o existenţă de sine
stătătoare, în sensul că soarta lor juridică nu depinde de soarta unui alt act juridic civil. Fac parte
din această categorie, majoritatea actelor juridice civile;
– actele juridice civile accesorii sunt actele juridice civile care nu au o existenţă de sine
stătătoare, soarta lor juridică depinzând de soarta altor acte juridice civile principale. Sunt acte
juridice civile accesorii: clauza penală , arvuna , clauzele referitoare la dobânzi ş.a. Actul juridic
civil accesoriu poate fi încheiat în acelaşi timp cu actul juridic civil principal sau ulterior acestui
moment. De asemenea, el poate fi un act juridic civil separat sau poate fi inclus sub forma unei
clauze, în actul juridic civil principal.
11.În funcţie de legătura actului juridic civil cu cauza (scopul actului) deosebim între:
– actele juridice civile cauzale - actele juridice civile a căror valabilitate implică cu
necesitate, analiza cauzei ori scopului lor. Dacă scopul este imoral, ilicit sau lipseşte, actul
juridic civil este sancţionat cu nulitatea. Fac parte din această categorie, majoritatea actelor
juridice civile;
– actele juridice civile abstracte (necauzale) - actele juridice civile a căror valabilitate
nu implică analiza cauzei. De exemplu, titlurile de valoare, care pot fi puse în executare fără o
analiză a cauzei sau scopului. Ele pot fi la purtător, nominative sau la ordin.
12.În raport de modalitatea încheierii lor, deosebim între:
– actele juridice civile strict personale - actele juridice civile care pot fi încheiate numai
personal, nu şi prin reprezentare (ex. testamentul);
– actele juridice civile ce pot fi încheiate prin reprezentare - actele juridice civile care
pot fi încheiate şi personal şi prin intermediul unui reprezentant. Majoritatea actelor juridice
civile pot fi încheiate prin reprezentare, excepţie fac doar actele juridice civile care, potrivit
legii pot fi încheiate numai personal.
13.În funcţie de reglementarea sau denumirea lor legală, deosebim între:
– actele juridice civile numite (tipice) sunt actele juridice civile care au o denumire
stabilită de legea civilă, precum şi o reglementare proprie. Fac parte din această categorie, de
exemplu, testamentul, toate contractele speciale prevăzute în Codul civil, şi anume: contractul
de donaţie, contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul de furnizare , contractul de
report , contractul de locaţiune, contractul de antrepriză, contractul de societate , contractul de
transport , contractul de mandat, contractul de agenţie , contractul de intermediere , contractul
de depozit, contractul de împrumut, contractul de cont curent , contul bancar curent şi alte
contracte bancare, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere
, jocul şi pariul , tranzacţia , precum şi alte contracte reglementate prin legi speciale cum ar fi:
103
contractul de concesiune de bunuri proprietate publică , contractul de sponsorizare , mecenatul,

contractul de franciză ;
– actele juridice civile nenumite (atipice) sunt acelea care nu au o denumire şi

reglementare proprie. Până la adoptarea noului Cod civil, contractul de întreţinere era un
contract nenumit. Apariţia actelor juridice nenumite este o consecinţă a evoluţiei relaţiilor
sociale care duc la naşterea unor acte juridice care nu se regăsesc în cele deja reglementate.
Importanţa acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte determinarea regulilor

aplicabile actelor juridice nenumite. Astfel actele juridice nenumite vor fi guvernate de regulile
stabilite de părţi, iar pentru aspectele la care părţile nu au făcut referiri se vor aplica dispoziţiile
generale din materia obligaţiilor, iar dacă acestea nu sunt suficiente se vor aplica regulile
speciale care reglementează actul juridic civil cu care se aseamănă cel mai mult.
14.În funcţie de modul de executare, deosebim între acte juridice civile cu executare dintr-
o dată (uno ictu, numit şi act cu executare instantanee) şi acte juridice civile cu executare
succesivă, astfel:
– actele juridice civile cu executare dintr-o dată (uno ictu sau act cu executare
instantanee) sunt actele juridice civile a căror executare presupune o singură prestaţie din
partea debitorului (ex. darul manual);
– actele juridice civile cu executare succesivă sunt actele juridice civile a căror executare
presupune mai multe prestaţii succesive (ex. contractul de locaţiune).
Calificați în funcție de criteriile de clasificare a actelor juridice civile,

contractul de vânzare.
104
2. Condițiie actului juridic civil – definiție, criterii de clasificare
Condiţiile actului juridic civil reprezintă acele

componente care trebuie sau pot să intre în
structura actului juridic civil, aşadar elementele din
care este format actul juridic civil.
Clasificare
Condiţiile actului juridic civil se clasifică în funcţie de mai multe criterii, după cum urmează:
1.În funcţie de aspectul la care se referă, deosebim între condiţii de fond (condiţii intrinseci)
şi condiţii de formă (condiţii extrinseci), astfel:
• condiţiile de fond (condiţii intrinseci) sunt acelea care privesc conţinutul actului juridic
civil. Includem în această categorie capacitatea de a încheia acte juridice civile,
consimţământul, obiectul şi cauza;
• condiţiile de formă (condiţii extrinseci) sunt acelea care se referă la exteriorizarea
voinţei, cum ar fi de exemplu forma autentică, forma scrisă, îndeplinirea unor formalităţi
de publicitate.
2.În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, deosebim între condiţii esenţiale şi
condiţii neesenţiale (întâmplătoare), astfel:
• condiţiile esenţiale sunt condiţiile cerute pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil,
motiv pentru care ele trebuie îndeplinite în mod obligatoriu. Nerespectarea condiţiilor
esenţiale ale unui act juridic civil, se sancţionează cu nevalabilitatea actului. Astfel, sunt
condiţii esenţiale: forma autentică în cazul contractului de donaţie sau contractului de
vânzare ce are ca obiect un imobil, capacitatea de a încheia acte juridice civile,
consimţământul, obiectul şi cauza actului juridic civil;
105
• condiţiile neesenţiale (întâmplătoare) sunt acelea care pot fi prezente sau pot lipsi din
actul juridic civil, fără să-i afecteze valabilitatea. De exemplu, printr-un contract de
vânzare se achiziţionează un automobil care este predat cu rezervorul gol. Lipsa
combustibilului din rezervor nu reprezintă o condiţie esenţială pentru contractul de
vânzare. Totuşi, dacă părţile ar fi convenit altfel, în sensul că vânzătorul şi-ar fi asumat
obligaţia de a preda automobilul cu rezervorul plin, lipsa combustibilului din rezervor
ar putea constitui o încălcare a unei condiţii esenţiale pentru contractul de
vânzare. Observăm aşadar că o condiţie a actului juridic civil poate fi calificată, prin
voinţa părţilor, ca fiind esenţială, deşi aparent pare a fi neesenţială.
3.În funcţie de sancţiunile ce intervin în cazul nerespectării lor, deosebim între condiţii de
validitate şi condiţii de eficacitate, astfel:
• condiţiile de validitate sunt acelea impuse pentru însăşi valabilitatea actului juridic
civil. În consecinţă, nerespectarea lor atrage nulitatea actului juridic civil (ex. formă
autentificată de notarul public a contractului de donaţie);
• condiţiile de eficacitate sunt acelea a căror nerespectare nu atrage nulitatea actului
juridic civil (nu afectează aşadar valabilitatea actului juridic civil), ci alte sancţiuni cum
ar fi, de exemplu, imposibilitatea probării actului juridic civil dacă acesta nu a fost
întocmit în formă scrisă.
4.În funcţie de vocaţia lor, deosebim între condiţii generale şi condiţii speciale, astfel:
• condiţiile generale sunt acelea pe care trebuie să le îndeplinească orice act juridic
civil. Includem în această categorie toate condiţiile de fond ale actului juridic civil
(capacitatea de a încheia acte juridice civile, obiect, consimţământ şi cauză);
• condiţiile speciale sunt acelea care se cer a fi îndeplinite numai pentru anumite categorii
de acte juridice civile. Cum ar fi de exemplu respectarea formei ad validitatem cerută în
cazul actelor juridice civile solemne, sau deţinerea unui permis de armă la achiziţionarea
de muniţie pentru acea armă.
Observăm aşadar că, în timp ce condiţiile generale privesc toate actele juridice civile, condiţiile
speciale se cer a fi respectate numai pentru anumite categorii de acte juridice civile. Clasificarea
prezintă importanţă sub aspectul valabilităţii actului juridic civil, în sensul că pentru actele
juridice civile pentru care legea impune şi respectarea unor condiţii speciale, aprecierea
valabilităţii acestora presupune o analiză a respectării nu doar a condiţiilor generale ci şi a
condiţiilor speciale.
5.În funcţie de izvorul lor, deosebim între condiţii legale şi condiţii convenţionale, astfel:
106
• condiţiile legale sunt acelea stabilite prin lege. Includem în această categorie toate
condiţiile de fond ale actului juridic civil, precum şi condiţiile speciale, stabilite prin
lege pentru anumite categorii de acte juridice civile;
• condiţiile convenţionale sunt acelea stabilite de părţile actului juridic civil. Calificarea
acestora ca fiind esenţiale sau neesenţiale pentru încheierea actului juridic civil este
stabilită tot prin voinţa părţilor;
Trebuie precizat că fiecare condiţie a actului juridic civil poate fi calificată în funcţie de toate
criteriile mai sus analizate. Astfel, „capacitatea de a încheia un act juridic civil” este în acelaşi
timp o condiţie de fond, esenţială, de validitate, generală şi legală. Forma solemnă însă este o
condiţie de formă, esenţială, de validitate, specială şi legală pentru actele solemne dar nu şi
pentru cele consensuale şi reale, în cazul acestora din urmă reprezentând o condiţie de formă,
neesenţială, convenţională. De asemenea, precizăm că părţile prin voinţa lor pot califica drept
esenţială o condiţie care aparent este neesenţială.
3. Condițiile de fond ale actului juridic civil
Condiţiile de fond reprezintă condițiile esențiale,

intrinseci pentru încheierea valabilă a unui act
juridic civil.
Codul civil enumeră prin dispoziţiile art. 1179 alin. (1) condiţiile esenţiale pentru valabilitatea
contractului. Contractul este un act juridic civil prin urmare condiţiile de fond ale actului
juridic civil sunt:
• capacitatea de a încheia acte juridice civile (contracta potrivit textului de lege invocat);
• consimţământul valabil al părţilor;
• un obiect determinat şi licit;
• o cauză licită şi morală.
107
3.1.Capacitatea de a încheia acte juridice civile
Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă

acea condiţie de fond, esenţială, de validitate, generală
şi legală care constă în aptitudinea subiectului de drept
civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile
prin încheierea de acte juridice civile.
Regula capacităţii de a încheia acte juridice civile
În această materie, regula este capacitatea de a încheia acte juridice civile,

incapacitatea fiind excepţia. Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă aptitudinea
subiectului de drept civil (persoana fizică şi/sau persoana juridică) de a deveni titular de drepturi
subiective civil şi de a-şi asuma obligaţii civile. Capacitatea de a încheia acte juridice civile este
numai o parte a capacităţii civile, care la rândul ei este alcătuită din capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă reprezintă aptitudinea/posibilitatea subiectului
de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile în timp ce capacitatea de exerciţiu reprezintă
posibilitatea, recunoscută de lege, subiectului de drept civil de a exercita drepturi subiective
civile şi de a executa obligaţii civile.
Precizări:
– în timp ce capacitatea este o stare de drept (îşi are izvorul în lege), discernământul este
o stare de fapt (este o stare de natură psihologică în virtutea căreia persoana fizică are
reprezentarea consecinţelor propriilor acţiuni), astfel încât există posibilitatea ca o persoană
deplin capabilă potrivit legii, să fie lipsită temporar de discernământ (stare de beţie, hipnoză, se
află sub influenţa unor narcotice) după cum există şi posibilitatea ca discernământul să fie
prezent, izolat, chiar la o persoană incapabilă. Lipsa discernământului la încheierea actului
juridic civil se sancţionează cu nulitatea relativă;
108
– pentru persoanele juridice, regula este capacitatea de a dobândi orice drepturi şi obligaţii
civile, cu excepţia celor care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanelor
fizice . În ceea ce priveşte persoanele juridice fără scop lucrativ, regula capacităţii de a încheia
acte juridice se subordonează principiului specialităţii .
Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile, ca orice excepţie este

prevăzută expres de lege şi este de strictă interpretare şi aplicare (ar.29 alin.1 C .civ.).
Incapacităţile, ca excepţii de la regula capacităţii de a încheia acte juridice civile se clasifică

în funcţie de mai multe criterii după cum urmează:
1.În funcţie de natura lor, deosebim incapacităţi de folosinţă şi incapacităţi de

exerciţiu. Potrivit acestui criteriu se au în vedere excepţiile de la regula privind capacitatea de
folosinţă în cazul incapacităţilor de folosinţă şi excepţiile de la regula capacităţii de exerciţiu în
cazul incapacităţilor de exerciţiu.
2.În funcţie de întinderea/„incidenţa” lor asupra actelor juridice civile, deosebim

incapacităţi generale şi incapacităţi speciale.
Este generală incapacitatea prevăzută în art. 43 C. civ. potrivit căruia nu au capacitate de a

încheia acte juridice civile persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, adică minorii
(persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani) şi persoanele pentru care s-a instituit măsura
tutelei speciale (art.43 C.civ.). Tutela specială reprezintă o măsură de ocrotire a persoanei fizice.
Astfel potrivit art.164 alin.4 C.civ. O persoană poate beneficia de tutela specială dacă
deteriorarea facultăților sale mintale este totală și, după caz, permanentă și este necesar să fie
reprezentată în mod continuu în exercitarea drepturilor și libertăților. Norma privește atât
persoana fizică majoră cât și minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani.
Sunt speciale incapacităţile prevăzute în:
– art. 990 C. civ. care stabileşte că sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor,
farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi
acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului;
– art. 991 C. civ. care stabileşte că sunt anulabile legatele în favoarea notarului public care
a autentificat testamentul, interpretului care a participat la procedura de autentificare a
testamentului, martorilor care au participat la autentificarea testamentului, martorilor
care au semnat testamentul privilegiat, agenţilor instrumentatori (prevăzuţi în art. 1047
C. civ.) în faţa cărora se întocmesc în situaţii speciale, testamente privilegiate precum şi
persoanelor care au acordat, în mod legal, asistenţă judiciară la redactarea testamentului;
109
3.În funcţie de izvorul/sursa lor, distingem incapacităţi stabilite de legea civilă (incapacităţi
de exerciţiu şi majoritatea incapacităţilor de folosinţă) şi incapacităţi civile stabilite de legea
penală. Astfel, art. 66 C. pen. stabileşte o serie de pedepse complementare dintre care relevante
pentru dreptul civil sunt: interzicerea exercitării pe o perioadă de la 1 la 5 ani a drepturilor
părinteşti, a dreptului de a fi tutor sau curator, a unor drepturi ce afectează dreptul liberei
circulaţii ca drept subiectiv personal nepatrimonial, cum ar fi: dreptul de a părăsi teritoriul
României, dreptul de a se afla într-o anumită localitate stabilită de instanţă şi dreptul de a se
afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte adunări publice,
stabilite de instanţă.
4.În funcţie de modul în care operează, deosebim: incapacităţi ce acţionează de drept şi

incapacităţi ce acţionează ca efect al unei hotărâri judecătoreşti. Sunt incapacităţi ce
operează de drept, acelea care, pentru a-şi produce efectele nu necesită pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti. Din a doua categorie fac parte incapacităţile cu caracter de sancţiune cum
ar fi de exemplu decăderea din drepturile părinteşti care acţionează numai dacă există o hotărâre
judecătorească în acest sens.
5.În funcţie de opozabilitatea lor, deosebim: incapacităţi absolute şi incapacităţi

relative. Sunt absolute incapacităţile care împiedică încheierea valabilă a actului juridic civil
cu orice persoană, cum este cazul incapabilului (minorul sau persoana pusă sub interdicţie
judecătorească). În cazul acestora se încalcă o normă juridică de interes general. Sunt relative
incapacităţile care împiedică încheierea valabilă a actului juridic civil de către incapabil cu
anumite persoane determinate cum sunt de exemplu cazurile prevăzute în art. 990 C. civ. În
cazul acestora se încalcă o normă juridică ce ocroteşte un interes personal (cum este de exemplu,
persoana dispunătorului pentru cazurile reglementate în art. 990 C. civ.).
6.În funcţie de finalitatea lor se deosebesc: incapacităţi cu caracter de sancţiune (decăderea

din drepturile părinteşti, sancţiunile stabilite de Codul civil cum ar fi: nedemnitatea succesorală,
acceptarea forţată a moştenirii sau pedepse stabilite de Codul penal cum ar fi: interzicerea
drepturilor părinteşti, interzicerea de a părăsi teritoriul României şi altele) şi incapacităţi cu
caracter de protecţie (cum ar fi de exemplu situaţia persoanei lipsită de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă care potrivit art. 988 C. civ. nu poate dispune de
bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege) Aşadar, minorii şi
interzişii judecătoreşti nu pot dispune prin liberalităţi nici personal cu încuviinţarea
ocrotitorului legal, nici prin reprezentanţii lor legali.
Nerespectarea dispoziţiilor privind incapacitatea de a încheia acte juridice civile se sancţionează

cu nulitatea actului respectiv. Nulitatea absolută intervine în cazul persoanei fizice dacă s-a
încălcat o incapacitate instituită în vederea ocrotirii unui interes general, iar în cazul persoanei
juridice pentru lipsa capacităţii de folosinţă şi nerespectarea principiului specialităţii. Nulitatea
relativă intervine în cazul persoanei fizice dacă s-a încălcat o incapacitate instituită pentru
110
ocrotirea unui interes personal, iar în cazul persoanei juridice dacă actele juridice au fost
încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor prevăzute în art. 211 alin. (1) C. civ. dacă prin acele acte
s-a produs o vătămare.
3.2. Obiectul actului juridic civil
Sediul materiei : art.1225-1234 C.civ.
Obiectul actului juridic civil reprezintă conduita părţilor

stabilită prin acel act, respectiv acţiunile sau inacţiunile
la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
Ori de câte ori conduita părţilor se referă la un bun,

acesta este privit ca un obiect derivat al actului juridic
civil
Prin bun, în sensul dreptului civil, înţelegem un lucru

care îndeplineşte cumulativ două condiţii şi anume: să
fie destinat a satisface o nevoie socială şi să fie
susceptibil de apropriere (subiectul de drept civil să
poată dispune de acel bun în sensul de a putea încheia
acte juridice civile cu privire la acel bun).
Obiectul actului juridic civil - condiţii de validitate
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil, în sensul de obiect derivat,

trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii generale (cerute pentru
valabilitatea oricărui act juridic civil):
111
• obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Dacă bunul a existat, dar nu mai există
la data încheierii actului juridic civil, condiţia nu este îndeplinită. Dimpotrivă, dacă
bunul este prezent în momentul încheierii actului juridic civil condiţia „să existe” este
îndeplinită. De regulă, un bun viitor109 (cum ar fi, de exemplu, o recoltă neculeasă sau
bunul ce aparţine unui terţ la momentul vânzării cu privire la care dispunătorul/
transmiţătorul se obligă să-l dobândească, poate fi încadrat în categoria bunurilor
viitoare, deoarece deşi la momentul încheierii actului juridic civil nu exista în
patrimoniul transmiţătorului/dispunătorului, acesta şi-a asumat obligaţia civilă de a
dobândi bunul în viitorul apropiat, astfel încât să-şi poată executa obligaţia de a da
născută din actul juridic civil de vânzarea) poate forma obiect valabil al actului juridic
civil, cu excepţia succesiunii nedeschise110;nerespectarea acestei condiții se
sancționează cu nulitatea absolută.
• obiectul actului juridic civil trebuie să fie în circuitul civil. În sens larg (lato sensu),
prin „circuit civil” înţelegem totalitatea actelor şi faptelor juridice, în virtutea cărora se
nasc raporturi de drept civil, în sens restrâns (stricto sensu) prin expresia „circuit civil”
înţelegem doar actele şi faptele juridice menite să conducă la înstrăinarea sau dobândirea
valabilă a unui drept sau bun. În analiza acestei condiţii de validitate a actului juridic
civil ne raportăm la sensul strict al expresiei „circuit civil”. În general, bunurile aflate
în circuitul civil111 pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile. Aceste bunuri
numite şi bunuri alienabile formează regula. În consecinţă, în lipsa unei interdicţii
exprese, sunt considerate a fi în circuitul civil, toate bunurile susceptibile de apropriere
privată. Per a contrario, bunurile ce aparţin domeniului public sunt scoase din circuitul
civil. La rândul lor, bunurile din circuitul civil se împart în două categorii: a) bunuri care
pot circula liber, neîngrădit (bunurile alienabile) şi b) bunuri care pot circula în condiţii
restrictive (armele şi muniţiile, materialele explozibile, produsele şi substanţele
stupefiante, deşeurile toxice, metalele şi pietrele preţioase şi semipreţioase, obiectele de
cult) pentru care sunt necesare autorizaţii speciale şi cu privire la care pot dispune numai
în condiţiile legii, un număr mai restrâns de persoane. Nerespectarea interdicţiilor de
înstrăinare sau a cerinţelor impuse în cazul circulaţiei restrictive a unor bunuri atrage
nulitatea absolută a actului juridic civil;
109
În acest sens, art. 1228 C. civ. dispune: „În lipsa unor prevederi legale contrare, contractele pot purta şi asupra unor
bunuri viitoare”. În materia vânzării, art. 1658 alin. (1) teza I C. civ. dispune: „Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor,
cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat” (s.n.).
110
În acest sens, art. 956 C. civ. dispune: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele
juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă
moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea
unor drepturi care s-ar dobândi la deschiderea moştenirii”.
111
În acest sens, art. 1229 C. civ. dispune: „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii
contractuale”.
112
• obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau determinabil. Dacă bunul
este individual determinat (res certa reprezintă acele bunuri care potrivit naturii lor sau
voinţei exprimate de părţi în actul juridic, se individualizează prin însuşiri proprii,
specifice – ex. unicatele, o casă indicată prin locaţia sa, stradă, număr, localitate),
condiţia este îndeplinită prin ipoteză. Dacă bunul este generic (res genera reprezintă
acele bunuri care se individualizează prin însuşirile categoriei din care fac parte. Aceste
bunuri se indică în vederea individualizării prin număr, greutate, măsură etc. – ex. zece
cămăşi, o tonă de grâu, 3 metri de stofă etc.) condiţia este îndeplinită fie prin stabilirea
precisă a cantităţii, calităţii112, valorii care dacă este stabilită se presupune că obiectul
este determinat, fie prin stabilirea doar a unor criterii de determinare, ce vor fi utilizate
în momentul executării actului juridic civil. În cazul în care preţul sau alt element al
actului juridic civil este lăsat în seama unui terţ spre a-l determina, art. 1232
C. civ. stabileşte că terţul trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant, iar
în cazul în care acesta nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa este în mod
evident nerezonabilă, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi va fi stabilit de
către instanţă, la cererea părţii interesate. În ceea ce priveşte raporturile dintre
profesionişti, art. 1233 C. civ. stabileşte că în cazul în care nu a fost stabilit preţul şi nu
s-a indicat nicio modalitate de stabilire a acestuia, se presupune fie că părţile au avut în
vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii
realizate în condiţii comparabile, fie în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil. În
cazul în care preţul urmează a fi determinat prin raportare la un factor de referinţă113 iar
acest factor nu există, a încetat să mai existe sau nu mai este accesibil, el se înlocuieşte,
în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai
apropiat114;nerespectarea acestei condiții se sancționează cu nulitatea absolută a actului
juridic civil.
• obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Obiectul actului juridic civil nu
este posibil doar în cazul unei imposibilităţi absolute (adică pentru oricine). Sancțiunea
în cazul neîndeplinirii acestei condiții este nulitatea absolută a actului juridic civil. În
cazul unei imposibilităţi relative (doar pentru debitor) obiectul actului juridic civil este
valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului se angajează
112
Art. 1231 C. civ. dispune în acest sens: „Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestației sau
a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu”.
113
Să presupunem că obligaţia civilă constă în restituirea în lei a sumei împrumutate în euro, stabilindu-se ca plata să se
facă la cursul cel mai avantajos pentru împrumutător, al monedei euro, înregistrată în perioada cuprinsă între încheierea
actului juridic civil şi executarea obligaţiei civile. Sistemul de referinţă în acest caz este cursul monedei euro, practicat de bănci
(ar fi recomandat să fie indicate şi băncile al căror curs valutar poate fi avut în vedere) în intervalul stabilit, fiind ales dintre
toate cursurile practicate de bănci (cele indicate) cel al cărui nivel este cel mai avantajos pentru împrumutător (cursul de
cumpărare a monedei euro/cursul cel mai mare).
114
Pentru ipoteza descrisă la nota nr. 259 de la p. 93 să presupunem că nu a fost indicată nici banca, în funcţie de care s-
ar fi putut stabili cursul monedei euro, atunci s-ar putea lua în considerare cursul de referinţă stabilit de B.N.R.
113
răspunderea sa civilă. Dacă însă, obiectul devine imposibil datorită forţei majore115 sau
unui caz fortuit116, riscul contractului urmează a fi suportat, de debitorul obligaţiei
imposibil de executat, dacă bunul nu a fost predat chiar dacă proprietatea a fost
transferată. Prin urmare în acest caz, debitorul nu mai are dreptul la contraprestaţie şi
dacă a primit-o este obligat să o restituie. Totuşi creditorul pus în întârziere, preia riscul
pieirii fortuite a bunului. Imposibilitatea poate fi de natură juridică sau
materială. Evident aprecierea acestei condiţii se face în funcţie de progresul
tehnico-ştiinţific pentru că ceea ce astăzi nu este posibil, mâine poate deveni posibil;
• obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit şi moral, în sensul că acţiunea sau
inacţiunea părţilor actului juridic civil să fie în concordanţă cu legea şi morala. Dacă
obiectul actului juridic civil este interzis de lege sau contravine ordinii publice ori
bunelor moravuri, condiţia nu este valabilă deoarece obiectul este ilicit şi se
sancţionează cu nulitatea absolută.
În afara acestor condiţii generale de valabilitate a obiectului actului juridic civil, pentru anumite
categorii de acte juridice se cer a fi respectate şi condiţii speciale după cum urmează:
– obiectul să fie o faptă personală a celui care se obligă. Această condiție se justifică
în cazul în care obiectul actului juridic constă într-o faptă pe de o parte, iar pe de altă
parte prin principiul în conformitate cu care, orice persoană nu poate fi obligată decât
prin propria voință. Așadar o parte nu poate promite într-un act juridic fapta altuia, ci
numai propria sa faptă, cu excepția situației în care promisiunea s-ar face în calitate de
reprezentant al acelei persoane. În concluzie, având în vedere criteriul opozabilității,
promisiunea faptei altuia este lipsită de eficiență juridică în ceea ce privește persoana a
cărei faptă a fost promisă, însă este valabil actul juridic prin care o parte se obligă să
depună toate diligențele pentru a convinge un terț să încheie sau să ratifice un act juridic
civil ( convenția de porte-fort), pe considerentul că este vorba de propria faptă a celui
ce si-a asumat o astfel de obligație, astfel încât dacă, ulterior, terțul consimte, el însuși
încheie, aderă sau ratifică contractul (după caz) evident, potrivit propriei voințe. Dacă
însă terțul refuză, partea care si-a asumat obligația de a-l convinge pe terț va fi ținută să
repare prejudiciul cauzat. Condiția se justifică, fiind cerută a fi respectată în cazul
actelor juridice încheiate intuituu personae, caracterizate prin aceea că în cazul acestei
categorii de acte juridice, obiectul trebuie să fie o faptă personală a celui care se
obligă. De exemplu, asistența juridică trebuie asigurată de avocatul angajat, dacă
angajarea acestuia a fost făcută în considerarea calităţilor sale, sau un tablou trebuie
115
Art. 1351 alin. (2) C. civ. dispune: „Forța majoră este un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”
(s.n.).
116
Art. 1351 alin. (3) C. civ. dispune: „Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către
cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs” (s.n.).
114
realizat de pictorul cu care s-a încheiat actul juridic civil tocmai datorită calităţilor
sale. Observăm aşadar că este imperios necesar ca actul juridic civil să fie încheiat în
considerarea însuşirilor speciale ale unei anumite persoane pe de o parte iar pe de altă
parte ca acea persoană să se oblige la o faptă personală. Condiţia se justifică aşadar prin
caracterul intuituu personae al unor acte juridice civile, precum antrepriza, mandatul, în
care însuşirile debitorului sunt determinante pentru încheierea actului din punctul de
vedere al cocontractantului;
– când legea prevede, este necesară şi autorizaţia administrativă sau
judiciară. Potrivit art. 207 alin (2) C. civ.: „Actele şi operaţiunile săvârşite fără
autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au
făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de
aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege”. De exemplu, împrumutul sau înstrăinarea
armelor sau muniţiilor nu se poate face dacă nu se obţine autorizaţia administrativă
prevăzută de lege117;în cazul creditelor ipotecare pentru investiții imobiliare, până la
rambursarea creditului, imobilul ipotecat poate fi înstrăinat de către debitor numai cu
acordul prealabil al creditorului ipotecar sub sancțiunea nulității absolute (art.5 alin.(1)
si (2) din Legea nr.190/1999118.
Nerespectarea acestor condiţii speciale de valabilitate cerute pentru anumite acte juridice civile
se sancţionează cu nulitatea actului juridic civil.
117
Art. 10 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, republicată în M. Of. nr. 425 din 10 iunie 2014,
dispune: „Condiţii generale privind exercitarea dreptului de procurare, respectiv deţinere, port şi folosire a armelor. (1)
Dreptul de procurare, de deţinere sau, după caz, de port şi folosire a armelor letale se dobândeşte de la data emiterii de către
autorităţile competente a autorizaţiei de procurare a armei sau, după caz, a permisului de armă. (2) Dreptul de procurare, de
deţinere sau, după caz, de port şi folosire a armelor neletale supuse autorizării se dobândeşte de la data emiterii de către
autorităţile competente a autorizaţiei de procurare a armei şi, după caz, a permisului de armă. (3) Armele neletale supuse
notificării prealabile pot fi deţinute, purtate şi folosite numai după ce acestea au fost înregistrate la autorităţile competente,
în condiţiile prezentei legi”.
118 Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare a fost publicată în M.Of.al României Partea I
nr.611 din 14 decembrie 1999.
115
3.3.Cauza actului juridic civil
Sediul materiei : art.1235-1239 C.civ.
Potrivit art. 1235 C. civ., „cauza actului juridic civil

reprezintă motivul care determină fiecare parte să
încheie contractul”.
Motivul determinant poate fi: însuşirile unei prestaţii sau calităţile unei
persoane şi se caracterizează prin faptul că este concret şi variabil de la o categorie de acte
juridice civile la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile. De exemplu o
parte cumpără un imobil pentru a investi, o altă parte vinde un imobil pentru a-și plăti datoriile
cu suma obținută.
Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului

juridic civil. Ea nu trebuie confundată cu consimţământul, împreună cu care formează voinţa
juridică, nici cu obiectul actului juridic civil (acţiunile şi/sau inacţiunile părţilor) şi nici cu
izvorul raportului juridic civil concret (actele juridice civile adică acţiunile omeneşti săvârşite
cu intenţia de a produce efecte juridice).
Condițiile de valabilitate ale cauzei actului juridic civil
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil119 trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele
condiţii:
• să existe. Cauza nu există atunci când lipseşte discernământul. Lipsa cauzei include şi
ipoteza în care cauza este falsă. Cauza este falsă atunci când partea s-a aflat într-o eroare
esenţială cu privire la motivul care a determinat-o să încheie actul juridic civil. Existenţa
119
Art. 1236 alin. (1) C. civ. dispune: „Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală”.
116
cauzei se apreciază la momentul încheierii actului juridic civil. Lipsa cauzei se

sancționează cu nulitatea relativă 120.
• să fie licită. Potrivit art. 1236 alin. (2) C. civ., cauza este ilicită atunci când este contrară
legii şi ordinii publice. Cauza este ilicită şi în ipoteza fraudei la lege121 (cazul în care
actul juridic este un mijloc de a eluda aplicarea unei norme juridice imperative). Potrivit
art. 1238 alin. (2) C. civ., cauza ilicită se sancţionează cu nulitatea absolută a actului
juridic civil dacă este comună sau, dacă nu este comună, cealaltă parte a cunoscut-o sau,
după împrejurări ar fi trebuit să o cunoască. Prestaţia executată în temeiul unei cauze
ilicite este supusă restituirii potrivit art. 1638 C. civ. Sancțiunea este nulitatea absolută.
• să fie morală. Cauza este imorală când contravine bunelor moravuri [art. 1236 alin. (3)
C. civ.]. În acest caz, sancţiunea este nulitatea absolută, iar prestaţia executată în
temeiul ei este supusă şi ea restituirii în conformitate cu dispoziţiile art. 1238 alin. (2)
C. civ.
Proba cauzei
Prin dispoziţiile art. 1239 alin. (1) şi (2) C. civ., se instituie două prezumţii:
• prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent dacă acest element este menţionat sau nu
în înscrisul constatator;
• prezumţia de existenţă a cauzei ceea ce înseamnă că nu trebuie dovedită cauza,
existenţa ei fiind prezumată de lege.
Ambele prezumţii sunt relative (juris tantum) ceea ce înseamnă că pot fi răsturnate prin
dovada contrarie. Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un
fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Prezumţiile sunt un mijloc de probă, care în funcţie de
puterea doveditoare se clasifică în prezumţii relative (juris tantum) – ce pot fi combătute prin
proba contrarie – şi prezumţii absolute (jure et de jure) – ce nu pot fi răsturnate prin dovada
contrară.
Sarcina probei revine celui care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei şi poate fi făcută
prin orice mijloc de probă (fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu).
120
În acest sens, art. 1238 alin. (1) C. civ. dispune: „Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în
care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice”.
121
În acest sens, art. 1237 C. civ. dispune: „Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda
aplicarea unei norme legale imperative”.
117
3.4. Consimțământul. Principiile voinței juridice
Sediul materiei : art.1182-1224 C .civ.
Consimţământul reprezintă acea condiţie esenţială, de

fond şi generală a actului juridic civil care constă în
hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în
exterior.
Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică
Actul juridic civil reprezintă aşa cum deja am arătat, manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia
de a produce efecte juridice.
Voinţa este de natură psihologică, fiind un obiect special de preocupare pentru psihologie.
Sub aspect juridic, voinţa122 se prezintă ca un fenomen complex în structura căruia identificăm
două elemente: consimţământul şi cauza (scopul). Prin urmare, corelaţia dintre consimţământ
şi voinţa juridică este de tipul parte-întreg.
Voinţa juridică se formează pornind de la nevoia simţită de om, care se reflectă în mintea
acestuia unde se reflectează asupra mijlocului de satisfacere a acelei nevoi, primind contur
dorinţa satisfacerii nevoii. Urmează un proces de deliberare, întrucât dorinţa nu rămâne singură,
ea se întâlneşte şi cu alte dorinţe, în care se analizează avantajele şi dezavantajele pe care le
prezintă dorinţele şi mijloacele de realizare a acestora. Odată cu stabilirea motivului
determinant se trece de la deliberare la luarea hotărârii de a încheia actul juridic civil, act care
devine astfel un mijloc de realizare a scopului propus.
122
„Voinţa juridică reprezintă o atitudine manifestă a subiectului de drept de a participa la încheierea actelor juridice
civile, în al cărei conţinut sunt incluse şi elementele care au determinat luarea deciziei de a avea o anumită conduită” (s.n.),
M.C. PAUL, Rolul şi formarea voinţei juridice, Ed. Universitară, Bucureşti, 2014, p. 28.
118
Principiile voinţei juridice
Voinţa juridică este guvernată de două principii:
– principiul libertăţii actelor juridice civile, numit şi principiul autonomiei de voinţă,

care presupune că subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau nu acte juridice
civile. Acest principiu123 nu este absolut deoarece comportă limite şi anume: a) ordinea publică
(respectarea normele care reglementează ordinea economică, socială şi politică din stat); b)
morala (respectarea regulilor moralei şi ale bunele moravuri); c) normele imperative civile
(normele de la care nu se poate deroga). Având în vedere dispoziţiile art. 1169 C. civ. rezultă
că principiul libertăţii actelor juridice civile presupune: că subiectele de drept civil sunt libere
să încheie sau nu un act juridic civil; că dacă se încheie un act juridic civil, părţile sunt libere
să stabilească conţinutul acestuia, potrivit voinţei lor, că părţile sunt libere să modifice sau sa
dispună prin acordul lor, încetarea actului juridic civil încheiat anterior. În categoria limitelor
principiului libertăţii actelor juridice civile se încadrează şi actele juridice civile de adeziune
prin prisma faptului că voinţa părţilor poate fi exprimată numai în legătură cu încheierea
acestora, deoarece în cazul lor, conţinutul este prestabilit124.
– principiul voinţei interne sau reale. Voinţa juridică presupune două elemente şi anume:
un element intern (de natură psihologică care exprimă voinţa internă sau reală) şi un element
extern (social care exprimă voinţa exteriorizată). Dacă există concordanţă între cele două
elemente, voinţa este aceeaşi, deci nu se pune nicio problemă teoretică sau practică. Alta este
situaţia în cazul în care între cele două elemente nu există concordanţă. Problema care se pune
într-o astfel de situaţie, este de a determina care dintre cele două voinţe produce efecte
juridice. Cu privire la această problemă s-au conturat două concepţii: concepţia subiectivă
potrivit căreia voinţa internă, reală produce efecte, concepţie consacrată de Codul civil francez
şi aplicată şi în sistemul nostru de drept şi concepţia obiectivă potrivit căreia voinţa externă este
cea care produce efecte. Deşi nu este consacrat în mod expres, principiul voinţei interne poate
fi desprins din următoarele dispoziţii legale:
– art. 1266 alin. (1) C. civ. care dispune: „La stabilirea voinţei concordante se va ţine
seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile
statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului”. Prin
123
Principiul autonomiei de voinţă este consacrat direct prin dispoziţiile art. 1169 C. civ. şi indirect, în art. 1270 alin. (1)
şi art. 11 C. civ., G. BOROI, C. A. ANGHELESCU, op. cit., p. 149.
124
În acelaşi sens, pentru alte exemple a se vedea şi G. BOROI, C. A. ANGHELESCU, op. cit., p. 149-151.
119
elementele la care textul citat face referire atunci când urmează a se interpreta clauzele
contractuale se urmăreşte stabilirea voinţei interne a părţilor;
– art. 1206 C. civ. prin care sunt enumerate viciile de consimţământ, ceea ce conduce la
concluzia că numai o voinţă liber exprimată, neviciată poate produce efecte juridice;
– în materia de simulației, între părţi potrivit art. 1289 alin. (1) C. civ., produce efecte
actul secret care exprimă voinţa reală a părţilor, nu actul public. Mai mult decât atât, deşi terţilor
le este opozabil actul public, mincinos, ei pot invoca împotriva părţilor, actul secret, atunci când
prin acesta le sunt vătămate drepturile [art. 1290 alin. (2) C. civ.].
Condițiile de valabilitate ale consimțământului

O primă condiție de valabilitate a consimțământului este manifestarea acestuia în
exterior.
Dacă manifestarea de voință provine de la o singură parte (cazul actelor juridice civile
unilaterale) suntem în prezența unei manifestări unilaterale de voința, spre deosebire de cazul
actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, unde consimțământul desemnează acordul de voință
al părților.
Manifestarea de voință poate fi exteriorizată expres sau tacit. Autorul/autorii actului
juridic civil sunt liberi să aleagă forma de manifestare a consimțământului. Astfel este unanim
admis că consimțământul poate fi exteriorizat în scris, verbal şi prin gesturi sau fapte
concludente.
Totuși în cazul actelor solemne consimțământul trebuie să îmbrace forma cerută de lege
(ad validitatem). De exemplu acceptarea unei donații se va face in scris la notarul public. Așadar
în acest caz, acordul verbal privind acceptarea unei donații nu produce efecte juridice deoarece
donația este un act juridic civil solemn pentru a cărui încheiere valabilă, legea impune forma
autentificată la notarul public.
În ceea ce privește valoarea juridică a tăcerii, precizăm că ea poate valora consimțământ
dacă: a) legea prevede expres acest lucru – cazul tacitei relocațiuni125; b) părțile, prin voința lor
expresă, atribuie tăcerii o anumită semnificație; c) tăcerea are valoare de consimțământ, potrivit
obiceiului.
Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele
condiții126:
– să provină de la o persoană cu discernământ. Capacitatea este o stare de drept, în timp
ce discernământul este o stare de fapt, astfel încât este posibil ca o persoană deplin
capabilă să fie lipsită temporar de discernământ. Legea prezumă existenţa
discernământului la o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină. Prezumţia este însă
125
art.1810 alin.(1) C.civ.
126
Art. 1204 C. civ. dispune: „Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză”.
120
relativă ceea ce presupune că ea poate fi răsturnată prin dovada contrarie. Persoanele

lipsite de capacitate de exerciţiu sunt lipsite de discernământ (fie datorită vârstei, fie
datorită stării de sănătate), iar cele cu capacitate de exerciţiu restrânsă au un
discernământ în curs de formare. Lipsa discernământului în momentul încheierii actului
juridic civil se sancţionează cu nulitatea relativă a actul juridic civil;
– consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Condiţia
nu este îndeplinită dacă manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa);
când s-a făcut sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă
(mă oblig dacă vreau – îți vând telefonul meu de ultimă generație dacă vreau); când este
prea vagă ( de exemplu o promisiune de vânzare lipsită de elementele esențiale unui
astfel de contract, cum ar fi prețul) sau s-a făcut cu o rezervă mentală (reservatio
mentalis) cunoscută de cocontractant . Reservatio mentalis există în cazul în care de
exemplu, autorul actului face o declarație cu intenția reală de a nu dori ceea ce declară.
Dacă cealaltă parte știa că prin acea declarație autorul său și-a manifestat o voință pe
care nu o are în realitate, actul va fi lovit de nulitatea absolută deoarece, este evident
că lipsește intenția de a produce efecte juridice;
– consimţământul trebuie să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ (eroare,
dol, violenţă şi leziune).
3.4.1. Viciile de consimțământ
Viciile de consimţământ sunt, potrivit art. 1206 C. civ.:
– eroarea;
– dolul;
– violenţa;
– leziunea.
121
A. Eroarea – viciu de consimţământ
Sediul materiei: la art. 1207-1213 C. civ.
Eroarea reprezintă acel viciu de consimţământ care

constă în falsa reprezentare a realităţii la încheierea
actului juridic civil.
Clasificare
1. În funcţie de consecinţele care intervin, eroarea poate fi esenţială sau neesenţială,

astfel:
– eroare este esenţială:
– atunci când falsa reprezentare priveşte natura actului juridic civil, operaţiunea juridică
(o parte crede că încheie un contract de vânzare în timp ce cealaltă parte crede că este vorba de
o donaţie) error in negotio;
– atunci când falsa reprezentare cade asupra identităţii obiectului (o parte negociază cu
privire la un anumit bun, în timp ce cealaltă parte are în vedere alt bun) error in corpore;
– atunci când falsa reprezentare cade fie asupra calităților substanțiale ale obiectului actul
juridic civil (o parte crede că bunul ce face obiectul actului juridic civil este confecţionat din
aur, în timp ce cealaltă parte crede că bunul este doar poleit cu aur), caz în care poartă denumirea
de error in substantiam, fie asupra persoanei cocontractantului (o parte crede că încheie actul
juridic cu o anumită persoană când de fapt este vorba de o altă persoană; de exemplu, A
comandă un tablou unui pictor celebru şi tabloul este realizat de un ucenic al acestuia), caz în
care poartă denumirea de error in personaem.
– eroarea neesențială (indiferentă) există atunci când falsa reprezentare cade asupra unui
element mai puțin important al actului juridic civil. Din acest motiv, prezența erorii indiferente
nu afectează valabilitatea actului juridic civil. Sancțiunea care intervine poate consta într-o
diminuare a prestației. Dar este posibil şi să nu intervină nicio sancțiune întrucât este vorba de
122
o uşoară reprezentare falsă a realităţii. De exemplu, A cumpără un autoturism care la predare

are altă culoare decât cea la care se aştepta cumpărătorul. În măsura în care culoarea nu este
determinantă pentru încheierea actului juridic civil, în sensul că A nu a ales acel autoturism
pentru culoarea sa, actul juridic civil este valabil, A poate accepta autoturismul aşa cum a fost
predat sau dacă nu-i convine culoarea poate pretinde o diminuare a preţului cu contravaloarea
revopsirii acestuia în culoarea la care se aștepta. Dacă dimpotrivă culoarea a fost esenţială în
alegerea autoturismului, actul juridic civil poate fi anulat, deoarece în acest caz, eroarea cu
privire la culoare devine esenţială. Observăm aşadar că aprecierea caracterului esenţial sau
neesențial al erorii se stabileşte de la caz la caz.
2. În funcție de natura realității fals reprezentate, distingem între eroarea de fapt şi

eroarea de drept, astfel:
– eroarea de fapt este falsa reprezentare a unei situaţii de fapt la încheierea actului juridic
civil (poate privi obiectul actului, valoarea, persoana cocontractantului);
– eroarea de drept este falsa reprezentare a existenței sau conținutului unei norme de drept
civil. Eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit
voinței părților, pentru încheierea actului juridic civil [art. 1207 alin. (3) C. civ.] şi care aşa cum
rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 1208 alin. (2) C. civ. nu este
accesibilă şi previzibilă.
Codul civil actual reglementează distinct alte categorii de erori și anume: eroarea
nescuzabilă, eroarea asumată și eroarea de calcul.
Potrivit art.1208 alin.(1) C. civ. eroarea este nescuzabilă dacă faptul asupra căruia a
purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile. Eroarea nescuzabile
nu atrage anularea actului juridic civil.
Nici eroarea asumată așa cum sugerează și denumirea nu afectează valabilitatea actului
juridic civil. Potrivit art.1209 C. civ. eroarea asumată este eroarea care poartă asupra unui
element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după
împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.
Simpla eroarea de calcul nu atrage anularea actului juridic civil. Dacă însă, eroarea de
calcul privește eroare asupra cantității, esențială pentru încheierea actului juridic civil,
intervine nulitatea relativă a actului juridic civil (art.1210 C. civ.).
123
Structura erorii
Eroarea, ca viciu de consimţământ este alcătuită dintr-un singur element, de natură

psihologică şi anume: falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic civil, motiv
pentru care proba erorii este mai dificilă. Fiind un fapt juridic stricto sensu, eroarea poate fi
probată prin orice mijloc de probă.
Eroarea poate fi invocată numai dacă victima a fost de bună-credinţă (aşa cum rezultă din
interpretarea per a contrario a dispoziţiilor prevăzute la art. 1212 C. civ.).
Condițiile erorii
Pentru a constitui viciu de consimțământ, eroarea trebuie să îndeplinească cumulativ două

condiții:
– elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fie determinant pentru încheierea
actului juridic civil, ceea ce presupune că dacă s-ar fi cunoscut realitatea (fals reprezentată),
actul juridic civil nu s-ar mai fi încheiat;
– în cazul actelor juridice civile bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros, este necesar
ca cealaltă partea să fi știut că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor
pentru încheierea actului juridic civil. Precizăm că în ceea ce privește actele bilaterale nu este
necesar ca ambele părți să fie în eroare pentru a fi în prezența erorii ca viciu de consimțământ. În
cazul în care ambele părți sunt în eroare, fiecare dintre ele poate cere anularea actului pentru
eroarea a cărei victimă este. Această cerință nu se aplică în cazul actelor juridice unilaterale,
deoarece nu există cocontractant.
Sancţiune: eroarea esenţială se sancţionează cu nulitatea relativă a actului juridic civil,

indiferent de forma sa. Sancțiunea anulării actului juridic civil pentru eroare de consimțământ
poate fi înlăturată în condițiile art.1213 C. civ. Textul invocat reglementează adaptarea
contractului, stabilind că în cazul în care cealaltă parte declară că dorește să execute contractul
așa cum a fost înțeles de partea aflată în eroare (cel îndreptățit să invoce anulabilitatea),
contractul se consideră că a fost încheiat așa cum a fost înțeles de către această din urmă parte.
Declarația trebuie făcută în termen de cel mult 3 luni de la data la care a fost notificat sau de la
data la care i s-a comunicat cererea de chemare în judecată. Declarația poate fi expresă sau
tacită, în acest din urmă caz manifestându-se prin trecerea la executarea contractului astfel cum
a fost înțeles de către partea aflată în eroare. Declarația expresă sau trecerea la executare cu
124
respectarea termenului de 3 luni, atrag, stingerea dreptului de a obține anularea contractului iar
notificarea va fi considerată lipsită de efecte.
Nerespectarea termenului de 3 luni pentru acceptarea contractului în forma înțeleasă de

partea aflată în eroare, lasă deschisă calea anulării actului juridic civil pentru eroare.
B. Dolul – viciu de consimţământ
Sediul materiei: art. 1214-1216 C. civ.
Dolul sau viclenia reprezintă acel viciu de

consimţământ care constă inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene sau dolosive
(frauduloase), pentru a o determina să încheie un act
juridic civil. Dolul este o eroare provocată.
Structura dolului
Dolul, ca viciu de consimţământ presupune două elemente:
– un element obiectiv, material, ce constă în folosirea de mijloace viclene (mașinațiuni,

șiretenii, manopere dolosive) pentru a induce în eroare. Acest element poate consta atât într-o
acțiune (fapt comisiv) cât și dintr-o inacțiune (fapt omisiv, cunoscut şi sub denumirea de dol
prin reticență, adică ascunderea sau necomunicarea celeilalte părţi a unei împrejurări ce i-ar fi
trebuit făcută cunoscută). Faptul comisiv se concretizează în „sugestie” sau „captație” dacă
intervine în cazul unei liberalităţi (ex. se speculează afecțiunea sau pasiunea unei persoane
pentru a o determina să facă o donaţie sau un legat);
– un element subiectiv, intenţional, ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană

pentru a o determina să încheie un act juridic civil. Cu privire la acest element se impun
următoarele precizări:
• provocarea unei erori din neglijenţă, fără rea-voinţă nu constituie dol;
125
• lipsa discernământului şi dolul, sub forma captaţiei, se exclud;

• nu există dol dacă cealaltă parte cunoştea împrejurarea pretins ascunsă.
Condițiile dolului
Pornind de la dispoziţiile art. 1214 alin. (2) C. civ. potrivit cărora „partea al cărei
consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care
s-a aflat nu a fost esenţială”, pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească
o singură condiţie:
– să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor

celeilalte părţi sau de la un terţ, însă în acest din urmă caz numai dacă cealaltă partea a cunoscut
sau ar fi trebuit să cunoască existenţa dolului. Condiţia se desprinde din dispoziţiile art. 1214
alin. (3) şi art. 1215 alin. (1) C. civ. Totuşi, ea nu exclude existenţa dolului şi în categoria
actelor juridice civile unilaterale cum este cazul dolului sub forma „sugestiei” care poate fi
întâlnit în cazul testamentului, (testamentul este un act juridic civil unilateral). Astfel, potrivit
art. 1038 alin. (2) C. civ., „dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele
dolosive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici nu au fost
cunoscute de către acesta”. În ceea ce priveşte actele juridice civile bilaterale, doctrina este
unanim de acord că dacă dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul cunoştea această
împrejurare (complicitate la dol) sau dacă dolul provine de la reprezentantul cocontractantului,
condiţia este îndeplinită127. Art. 1215 alin. (2) C. civ. stabileşte că autorul dolului (terţul)
rămâne răspunzător pentru prejudiciile create, independent de anularea actului juridic civil
pentru dol.
Proba dolului
Potrivit art. 1214 alin. (4) C. civ., dolul nu se presupune, ceea ce înseamnă că
persoana care invocă existenţa dolului, trebuie să-l dovedească. Dolul este un fapt juridic,
prin urmare poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv martori. Spre deosebire de
eroare, dolul este mai uşor de dovedit datorită elementul său obiectiv.
Sancţiunea în cazul dolului este nulitatea relativă.
127
În acest sens art. 1215 alin. (1) C. civ. dispune: „Partea care este victima dolului unui terţ nu poate cere anularea decât
dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului”.
126
C. Violenţa – viciu de consimţământ
Violenţa reprezintă acel viciu de consimţământ ce constă

în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o
temere ce o determină să încheie un act juridic civil, pe
care altfel nu l-ar fi încheiat.
Clasificare
1.În funcție de natura răului cu care se ameninţă, distingem între violenţa fizică şi
violenţa morală, astfel:
– violenţa fizică (vis) există atunci când ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică
sau bunurile persoanei;
– violenţa morală (metus) există atunci când ameninţarea cu răul priveşte onoarea,
demnitatea sau sentimentele persoanei.
2.În funcție de caracterul amenințării, deosebim între amenințare legitimă și amenințare

nelegitimă, astfel:
– ameninţarea legitimă cu un rău, nu este viciu de consimţământ. Includem în această

categorie, de exemplu, cazul creditorului care îl ameninţă pe debitor că îl va da în judecată dacă
nu-şi execută obligaţiile asumate;
– ameninţare nelegitimă, injustă cu un rău, poate fi viciu de consimţământ.
Structura violenţei
Violenţa ca viciu de consimţământ este alcătuită din două elemente:
– un element obiectiv, exterior care constă în amenințarea cu un rău;
– un element subiectiv care constă în provocarea unei temeri persoanei amenințată.
127
Condițiile violenţei
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele

condiţii:
– să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil128, în sensul că temerea

provocată persoanei ameninţate să o determine să încheie actul juridic civil. Simpla temere
reverențiară, izvorâtă din respect, fără să fie violenţă nu atrage anularea actului juridic
civil129. Aşadar, în acest caz nu ne aflăm în prezenţa violenţei viciu de consimţământ. În
aprecierea caracterului determinant al ameninţării130 se va ţine seama de vârsta, sexul,
„condiţia” persoanei ameninţată, criteriul aprecierii fiind aşadar, subiectiv. Ameninţarea poate
privi şi pe soţul, soţia, descendentul (copil) sau ascendentul (părinte, bunic) persoanei
ameninţate [art. 1216 alin. (3) C. civ.] precum şi bunurile acesteia. În plus, doctrina admite că
poate fi asimilată acestor persoane, şi persoana de care cel ameninţat este legat printr-o
puternică legătură afectivă (prieten, prietenă). Potrivit art. 1217 C. civ., ameninţarea cu
exercitarea unui drept, poate fi viciu de consimţământ dacă aceasta a fost făcută cu scopul de a
obţine avantaje injuste;
– amenințarea să fie injustă adică nelegitimă, ilicită;
– amenințarea să provină de la cealaltă parte, sau dacă provine de la un terţ131, partea al

cărui consimțământ nu a fost viciat cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de
către terţ [art. 1220 alin. (1) C. civ.].
Sancţiune: violenţa ca viciu de consimţământ se sancţionează cu nulitatea relativă a actului

juridic civil [art. 1216 alin. (1) C. civ.].
128
În acest sens, art. 1216 alin. (2) C. civ. dispune: „Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea
ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale
ar fi expuse unui pericol grav şi iminent”.
129
În acest sens, art. 1219 C. civ. dispune: „Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fie violenţă, nu atrage anularea
contractului”.
130
În acest sens, art. 1216 alin. (4) C. civ. dispune: „În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de
vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce
a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului”.
131
În acest sens, art. 1216 alin. (1) C. civ. dispune: „Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul
unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț” (s.n.).
128
D. Leziunea-viciu de consimțământ
Leziunea reprezintă acel viciu de consimţământ care

constă în prejudiciul material suferit de una dintre părţi
ca urmare a încheierii contractului. Aşadar, leziunea
constă în disproporţia vădită de valoare între două
contraprestaţii ce există la momentul încheierii
contractului. Ea se apreciază potrivit art. 1221 alin. (2)
C. civ. şi în funcţie de natura şi scopul contractului.
Leziunea se aplică, potrivit noilor reglementări atât minorului, cât şi majorului. În cazul
minorului, leziunea este tot un viciu de consimţământ, iar restituirea intervine nu ca efect al
minorităţii ci al pagubei materiale suferite de cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Totuşi, în
acest caz, paguba se apreciază nu numai raportat la contraprestaţie ci şi la patrimoniul132 său ori
alte circumstanţe.
Structura leziunii
Structura leziunii este diferită în funcţie de concepţia care stă la baza ei, astfel:
– în concepţia subiectivă, leziunea presupune două elemente: unul obiectiv constând în

disproporţia vădită de valoare între prestaţii şi unul subiectiv constând în profitarea de starea
de nevoie în care se află cocontractantul;
– în concepţia obiectivă, leziunea presupune un singur element, paguba (prejudiciul

material) care este egală cu disproporţia de valoare între contraprestații.
Prin urmare, leziunea în cazul minorului are la bază concepţia obiectivă – cel ce invocă
leziunea trebuie să dovedească numai paguba suferită de minor, iar în cazul majorului leziunea
132
Art. 1221 alin. (3) C. civ. dispune: „Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin
raportare la starea sa patrimonială, la avantajul pe care îl obţine din contract ori la ansamblul cunoştinţelor”.
129
se fundamentează pe concepţia subiectivă, fiind necesar pe lângă disproporţia vădită de valoare

între prestaţii, ca una dintre părţi să profite, la încheierea actului juridic civil, de starea de
nevoie, de lipsa de experienţă sau de cunoştinţe a celeilalte părţi.
Domeniul de aplicare
În ceea ce priveşte persoanele, leziunea în cazul minorului îşi găseşte aplicabilitate în

privinţa minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani (persoanele cu capacitate de exerciţiu
restrânsă) precum și în cazul majorului pentru care s-a dispus măsura consilierii
judiciare.Potrivit art.164 alin.2 C.civ. O persoană poate beneficia de consiliere judiciară dacă
deteriorarea facultăților sale mintale este parțială și este necesar să fie consiliată în mod
continuu în exercitarea drepturilor și libertăților.
Cât priveşte actele ce pot fi susceptibile de anulare pentru leziune, reţinem că ele trebuie să
întrunească cumulativ următoarele condiţii:
– să fie acte juridice civile de administrare;
– să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative;
– să fie păgubitoare pentru minor.
În cazul leziunii majorului, pot fi atacate actele juridice civile bilaterale, cu titlu oneros şi
comutative, indiferent dacă sunt de administrare sau de dispoziţie. În acest caz, acţiunea în
anulare este admisibilă numai dacă paguba depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la
momentul încheierii contractului prestaţia promisă sau executată de partea lezată pe de o parte,
iar pe de altă parte este necesar ca disproporţia să se menţină până la data cererii de anulare133.
Nu pot fi atacate pentru leziune (atât în cazul minorului cât și al majorului), contractele
aleatorii, tranzacția precum și alte contracte prevăzute de lege (art. 1224 C. civ.).
Sancțiune
În cazul leziunii potrivit art. 1222 alin. (1) C. civ., devin incidente două sancţiuni alternative:
– nulitatea relativă, ce poate fi cerută pe calea unei acţiuni în anulabilitate, acţiune care
dacă este admisă va avea ca efect desfiinţarea actului juridic civil. Totuşi, în temeiul art. 1222
alin. (3) C. civ., instanţa sesizată cu o astfel de acţiune, poate dispune menţinerea actului juridic
133
În acest sens art. 1222 alin. (2) C. civ. dispune: „Cu excepţia cazului prevăzut de art. 1221 alin. (3) (se referă la leziunea
în cazul minorului – n.a.), acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o
avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporția trebuie să subziste
până la data cererii de anulare”.
130
civil, dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o
majorare a propriei obligaţii. Acţiunea în anulare pentru leziune se prescrie în termen de 1 an
de la data încheierii contractului [art. 1223 alin. (1) C. civ.], iar potrivit art. 1223 alin. (2),
anulabilitatea contractului nu poate fi opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este
prescris.
– reducerea sau după caz, mărirea uneia dintre prestaţii. În acest caz, actul juridic civil se
menţine operând doar o modificare a acestuia în sensul celor mai sus arătate.
Comparație între viciile de consimţământ
Eroarea, dolul, violenţa şi leziunea, ca vicii de consimţământ se caracterizează prin

următoarele asemănări:
– toate reprezintă împrejurări de fapt care împiedică manifestarea liberă şi conştientă a

consimţământului;
– elementul asupra căruia poartă viciul, trebuie să fie determinant pentru încheierea
actului juridic, cerinţă ce se apreciază de la caz la caz;
– sancţiunea este în principiu aceeaşi, nulitatea relativă a actului juridic civil;
– în cazul actelor juridice civile bilaterale sau multilaterale nu este necesar ca viciul să fie
comun;
– sarcina probării viciului, revine celui care îl invocă, iar dovada viciului se impune
întrucât acesta nu se prezumă.
Între viciile de consimţământ există şi deosebiri care privesc următoarele aspecte:
– dolul şi violenţa au în structura lor două elemente (unul obiectiv şi unul subiectiv), în
timp ce eroarea este alcătuită dintr-un singur element (subiectiv) iar leziunea in concepția
obiectivă un singur element iar în concepția subiectivă 2 elemente ;
– cel mai greu se probează eroarea şi cel mai uşor leziunea;
– spre deosebire de eroare, care este spontană, dolul şi violenţa pot atrage şi răspunderea
civilă delictuală, fiind fapte ilicite;
– în cazul leziunii, cel al cărui consimțământ a fost viciat poate cere reducerea sau
creșterea uneia dintre prestații; la leziune și eroare esențială, legea permite adaptarea
contractului, iar în cazul dolului și al violenței, persoana al cărei consimțământ a fost viciat
poate să opteze pentru menținerea contractului, cu echilibrarea prestaților;
131
- termenul de prescripție a acțiunii în anulare este de 3 ani în cazul erorii esențiale, dolului
și violenței și 1 an în cazul leziunii.
Analizați comparativ eroarea și dolul – vicii de consimțământ
ale actului juridic civil:
4. Condițiile de formă ale actului juridic civil
4.1. Definiție și accepțiuni. Principiul consensualismului
Forma actului juridic civil reprezintă acea condiţie ce

constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de
voinţă, făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge
un raport juridic civil concret.
Accepțiuni:
Sub aspect terminologic, expresia forma actului juridic civil este susceptibilă de două
înţelesuri, după cum urmează:
– stricto sensu, prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a
voinţei juridice;
– lato sensu, prin forma actului juridic civil desemnăm trei cerinţe de formă şi anume:
– forma ad validitatem;
132
– forma ad probationem;
– forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de terţi.
Principiul consensualismului
În sensul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul

consensualismului, care la rândul său reprezintă o aplicare a principiului libertăţii actelor
juridice civile.
Principiul consensualismului reprezintă acea regulă de

drept potrivit căreia simpla manifestare de voinţă este nu
numai necesară dar şi suficientă pentru ca actul juridic
civil să ia naştere în mod valabil, fără a mai fi necesară
îndeplinirea vreunei formalităţi.
Aşadar potrivit acestei reguli, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială
pentru a produce efecte juridice.
De lege lata, există o consacrare expresă, cu caracter general a acestui principiu în art. 1178
C. civ.134. De asemenea, acest principiu este consacrat în mod expres pentru anumite acte
juridice civile, cum ar fi contractul de vânzare [art. 1674 alin. (1) C. civ.135], iar în sens mai larg
în privinţa contractelor translative de drepturi reale [art. 1273 alin. (1) teza I C. civ.136].
Excepțiile de la acest principiu trebuie să fie expres şi limitativ prevăzute de lege.
134
Art. 1178 C. civ. dispune: „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, dacă legea nu impune o
anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
135
Art. 1674 alin. (1) C. civ. dispune: „Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă
contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost
predat ori prețul nu a fost plătit”.
136
Art. 1273 alin. (1) C. civ. dispune: „Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar
dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor,
dacă acordul poartă asupra bunurilor de gen”.
133
4.2.Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil
În doctrină s-au conturat două criterii în funcţie de care pot fi clasificate, condiţiile de formă
ale actului juridic civil. Acestea sunt:
1. criteriul consecinţelor juridice care se produc în cazul nerespectării acestor
condiții, în funcţie de care distingem între forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem,
forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic civil faţă
de terţi. Astfel:
– forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil, cunoscută şi sub denumirea de
formă ad validitatem, reprezintă forma cerută de lege pentru ca actul juridic civil să fie valabil
încheiat. Nerespectarea formei cerute pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil se
sancţionează cu nulitatea absolută a actului juridic civil;
– forma cerută pentru probarea actului juridic civil, cunoscută şi sub denumirea de forma
cerută ad probationem, reprezintă acea formă a actului juridic civil care permite probarea
existenţei lui. Este vorba evident de forma scrisă. Nerespectarea formei ad probationem nu
atrage nevalabilitatea actului juridic civil ci imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă;
– forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de terţi, reprezintă îndeplinirea
formalităţilor de publicitate prin care actul juridic civil devine opozabil și
terților. Nerespectarea acestei forme nu afectează valabilitatea actului juridic civil, ci se
sancţionează cu inopozabilitatea137. Altfel spus, actul juridic civil care nu îndeplineşte condiţiile
de publicitate nu poate fi opus terţilor, deoarece faţă de aceştia actul nu există. Formalităţile de
publicitate asigură, aşadar opozabilitatea actului juridic civil faţă de terţi, astfel încât dacă au
fost îndeplinite condiţiile de publicitate, actul juridic civil poate fi opus şi terţilor.
2. criteriul naturii sursei sau izvorului care cere o anumită formă pentru actul juridic
civil, distingem între:
– forma legală, care reprezintă forma impusă de legea civilă;
– forma voluntară sau convenţională, care reprezintă forma stabilită de părţi.
137
Conform GH. BELEIU, op. cit., p. 161: „Inopozabilitatea presupune că terţa persoană este în drept să ignore, să facă
abstracţie de actul juridic care trebuia adus la cunoştinţa altor persoane prin îndeplinirea formalităţii impuse de lege în acest
scop”.
134
A. Forma cerută ad validitatem
Forma cerută ad validitatem reprezintă acea condiţie de

validitate, esenţială şi specială, care constă în
obligativitatea îndeplinirii formalităţilor stabilite de
lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte
în mod valabil.
Raţiunile pentru care legea a instituit această formă ca fiind necesară pentru însăşi
valabilitatea actului juridic civil sunt în principiu următoarele:
• importanța deosebită pe care o au anumite acte juridice civile pentru patrimoniul
celui/ celor care le încheie. Sunt astfel de acte juridice civile donaţia, constituirea unei
ipoteci, renunţarea expresă la succesiune şi altele;
• contribuie la asigurarea libertăţii şi certitudinii consimţământului, cum este în
cazul testamentului;
• asigură exercitarea unui control al statului, prin organele statului, în ceea ce
priveşte anumite acte juridice civile a căror importanţă depăşeşte interesele părţilor cum
ar fi de exemplu înfiinţarea unei societăţi comerciale.
Caracterele juridice ale formei cerută ad validitatem
Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil prezintă următoarele caractere
juridice:
– reprezintă un element constitutiv, esenţial al actului juridic civil, motiv pentru care
nerespectarea ei atrage nulitatea absolută a actului juridic civil;
– este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, ceea ce presupune că în cazul
formei ad validitatem, voinţa trebuie manifestată în mod expres, în concordanţă cu cerinţele
normei juridice;
– este exclusivă, deoarece pentru un anumit act juridic solemn se cere a fi îndeplinită o
anumită formă ad validitatem. Forma ad validitatem îmbracă de regulă, forma autentificată de
135
notarul public. Totuşi, există acte juridice civile pentru care forma solemnă îmbracă altă formă,
cum este de exemplu testamentul olograf, în cazul căruia forma cerută ad validitatem constă în
scrierea în întregime, datarea şi semnarea acestuia de mâna testatorului, sau contractul de
cesiune a drepturilor asupra mărcii, care sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să îmbrace
forma scrisă şi să fie semnat de către părţi. Observăm aşadar că forma ad validitatem nu trebuie
confundată cu forma autentică, deoarece aşa cum deja am arătat, aceasta poate îmbrăca şi alte
forme.
Pentru asigurarea formei ad validitatem se impun a fi respectate, următoarele cerinţe:
– forma cerută ad validitatem trebuie să îmbrace în întregime actul juridic. Aşadar,
toate clauzele actului juridic civil trebuie să respecte această formă. De exemplu, în cazul
contractului de donaţie încheiat între absenţi, atât oferta de donaţie, cât şi actul juridic civil de
acceptare a donației trebuie încheiate în formă autentică pentru ca acest contract să se nască în
mod valabil;
– dacă actul juridic civil solemn se află în interdependenţă cu un alt act, şi acest din
urmă act va trebui să îmbrace forma solemnă impusă de lege. Aşa este, de exemplu, în
cazul împuternicirii acordată pentru încheierea unui act solemn, care la rândul ei trebuie
întocmită în forma ad validitatem impusă actului solemn;
– actul juridic civil care determină ineficienţa unui act juridic civil solemn trebuie,
în principiu să îmbrace şi el forma, solemnă. Face excepţie de la această regulă, legatul care
poate fi revocat şi tacit, cum ar fi de exemplu înstrăinarea bunului care face obiectul legatului
(art.1068 alin.(2) C. civ.). Vânzarea bunului obiect al legatului valorează o revocare tacită a
legatului;
– actul juridic prin care se modifică un act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el
forma solemnă.
Aplicații
De lege lata, amintim câteva dintre principalele acte juridice civile pentru care legea impune
forma ad validitatem, şi anume:
– contractul de donaţie. Potrivit art. 1011 alin. (1) C. civ., „Donaţia se încheie prin înscris
autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”;
– testamentul olograf. Potrivit art. 1041 C. civ., „Sub sancţiunea nulităţii absolute,
testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului”;
– revocarea expresă a unui legat. Potrivit art. 1051 alin. (1) C. civ., „Un testament nu
poate fi revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un
testament ulterior”;
136
– renunţarea expresă la succesiune. Potrivit art. 1120 alin. (2) C. civ., „Declaraţia de
renunţare se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice
şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege”;
– convenţia de constituire a unui drept de ipotecă imobiliară. Potrivit art. 2378 alin. (1)
C. civ., „Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub
sancţiunea nulităţii absolute”;
– contractul de constituire a unei ipoteci mobiliare. Potrivit art. 2388 C. civ., „Contractul
prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură
privată, sub sancțiunea nulităţii absolute”; observăm în acest caz, caracterul permisiv al normei
astfel încât condiția cerută ad validitatem este îndeplinită chiar și atunci când contractul este
doar semnat. Altfel spus forma cerută ad validitatem în cazul contractului de constituire a
ipotecii mobiliare poate îmbrăca oricare dintre cele două forme stabilite de lege: forma
autentificată la notarul public sau forma scrisă (poate fi de mână sau dactilografiată) semnată.
– contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii. Potrivit art. 47 alin. (1) din Legea
nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, „Drepturile cu privire la mărci se pot
transmite prin cesiune, licenţă sau pe cale succesorală. Cesiunea trebuie făcută în scris şi
semnată de părţile contractante, sub sancţiunea nulităţii”;
– contractul de arendare. Potrivit art. 1838 alin. (1) C. civ., „Contractul de arendare
trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancțiunea nulității absolute”.
B. Forma cerută ad probationem
Forma cerută ad probationem reprezintă acea cerință,

impusă de lege sau de părți, care constă în întocmirea
unui înscris cu scopul de a dovedi existența actul juridic
civil.
Nerespectarea formei ad probationem nu afectează valabilitatea actului juridic civil ci doar

face în principiu, imposibilă probarea existenței lui cu un alt mijloc de probă, având în vedere
și dispozițiile legale în ceea ce privește admisibilitatea probei cu martori. Astfel potrivit art. 309
alin. (2) teza I C. proc. civ. „Niciun act nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului
său este mai mare de 250 lei”. Observăm, aşadar, că în cazul actelor juridice civile al căror
137
obiect valorează mai mult de 250 de lei, nu este permisă proba cu martori, motiv pentru care cu
atât mai mult se impune încheierea în formă scrisă a acestora.
Chiar dacă nerespectarea formei cerute ad probationem nu afectează valabilitatea actului
juridic civil, prin sancțiunea pe care o atrage, importanța formei ad probationem se manifestă
în practică prin aceea că pe de o parte existența actului juridic civil poate fi dovedită contribuind
substanțial la prevenirea litigiilor iar pe de altă parte, pornind de la un înscris este mult mai ușor
de stabilit situația de fapt, în caz de litigiu.
Aplicații
Deși Codul civil nu cuprinde dispoziții privitoare la cazurile în care se cere forma ad
probationem, totuși există norme legale care fac aplicație acestei cerințe, remarcându-se, din
acest punct de vedere două situații distincte:
– instituirea formei ad probationem pentru actele juridice civile al căror obiect are o
valoare mai mare de 250 lei, deoarece, în caz contrar, existența acestora nu ar putea fi dovedită,
având în vedere dispozițiile art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ. în conformitate cu care, pentru
această categorie de acte juridice civile, este inadmisibilă proba cu martori;
– instituirea formei ad probationem, pentru anumite acte juridice civile cum ar fi de
exemplu:
– contractul de societate. Potrivit art. 1884 alin. (1) C. civ., „Contractul de societate se
încheie în formă scrisă. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai
pentru dovada contractului”;
– contractul de depozit. Potrivit art. 2104 C. civ., „Pentru a putea fi dovedit, contractul de
depozit trebuie încheiat în formă scrisă”;
– contractul de comision. Potrivit art. 2044 C. civ., „(1) Contractul de comision se încheie
în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. (2) Dacă prin lege nu se prevede altfel,
forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului”;
– tranzacția. Potrivit art. 2272 C. civ., „Pentru a putea fi dovedită, tranzacția trebuie să fie
încheiată în scris”;138.
138
Pentru alte exemple, a se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 200.
138
C. Forma cerută pentru opozabilitate față de terți
Forma cerută pentru opozabilitate față de terți a

actului juridic civil, reprezintă acele formalități care sunt
necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic
opozabil și persoanelor care nu au participat la
încheierea lui, în scopul ocrotirii intereselor sau
drepturilor lor.
Prin această cerință de formă a actului juridic civil se justifică idea de protecție a terților.
Nerespectarea acestei forme nu afectează valabilitatea actului juridic civil ci se sancționează
cu inopozabilitatea actului juridic, în sensul că terțul interesat are posibilitatea să ignore actul
juridic civil invocat de părți împotriva sa, ceea ce face ca părțile să nu se poată prevala de
drepturile izvorâte din acel act față de terți.
Aplicaţii
Forma cerută pentru opozabilitatea actului față de terți devine aplicabilă în următoarele
situații:
– publicitatea constituirii gajului bunurilor mobile corporale prin înscrierea în Arhiva
Electronică de Garanții Reale Mobiliare. Potrivit art. 2482 alin. (1) C. civ., „Publicitatea gajului
bunurilor mobile corporale se realizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea
gajului la arhivă”;
– înregistrarea operațiunilor privind ipotecile mobiliare, a operațiunilor asimilate acestora,
precum şi a altor drepturi prevăzute de lege în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare,
conform art. 2413 alin. (1) C. civ.;
– publicitatea imobiliară prin cărțile funciare;
– înregistrarea contractului de arendare. Potrivit art. 1838 alin. (2) C. civ., „Sub
sancțiunea unei amenzi civile stabilită de instanța de judecată pentru fiecare zi de întârziere,
arendașul trebuie să depună un exemplar al contractului la consiliul local în a cărui rază
teritorială se află bunurile agricole arendate, pentru a fi înregistrat într-un registru special ținut
de secretarul consiliului local”;
139
Raportat la spaţiu, legile civile coexistă. Analiza aplicării legii civile în spaţiu are în vedere
două aspecte: aspectul intern aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 7 C. civ.139 şi aspectul
internaţional dedus din dispoziţiile art. 8 C. civ.140.
Analizați comparativ forma cerută ad validitatem și forma cerută

ad probationem:
5. Modalitățile actului juridic civil
Modalitățile actului juridic civil sunt: termenul, condiţia şi sarcina.
Sediul materiei: termenul şi condiţia sunt reglementate în Titlul III – Modalităţile

obligaţiilor, Cartea a V-a Despre obligaţii (art. 1396-1420 C. civ.) iar sarcina în secţiunea a 3-a
revocarea donaţiei, din cap. II Donaţia, titlul III – Liberalităţi, din Cartea a IV-a – Despre
moşteniri şi liberalităţi (art. 1027-1029 C. civ.)
139 Art. 7 C. civ. dispune: „(1) Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg
teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel. (2) Actele normative adoptate, în condițiile legii, de autoritățile şi
instituțiile administrației publice locale se aplică numai în raza lor de competență teritorială”.
140 Art. 8 C. civ. dispune: „În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se
face ţinând seama de normele de drept internaţional privat cuprinse în cartea a VII-a din prezentul cod”.
140
5.1. Termenul
Termenul (dies) reprezintă un eveniment, viitor şi sigur

ca realizare, până la împlinirea căruia este amânată fie
începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective
civile şi executării obligaţiilor civile.
Clasificare şi efecte:
1. În funcție de efectele pe care le produc, deosebim între: termenul suspensiv şi termenul

extinctiv. Astfel:
– termenul suspensiv141 reprezintă acel termen care amână începutul exerciţiului
dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui, cum ar fi de
exemplu termenul la care trebuie restituită suma împrumutată într-un contract de împrumut;
Efecte142: termenul suspensiv afectează începutul exercitării dreptului subiectiv civil şi a
executării obligaţiei civile corelative.
Astfel până la împlinirea termenului suspensiv (pendente termine):
– se amână exerciţiul dreptului şi executarea obligaţiei, prin urmare creditorul nu poate
pretinde executarea obligaţiei iar debitorul nu este obligat să-şi execute obligaţia asumată;
– titularul dreptului poate lua măsuri de conservare a acestuia;
– în cazul actelor juridice civile translative de drepturi reale cu privire la bunuri certe,
termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, decât în cazul în care părţile au stabilit
în mod expres contrariul;
– în cazul actelor translative de proprietate, riscul pieirii fortuite a bunului cert, înainte de
împlinirea termenului suspensiv, va fi suportat de către transmiţător, chiar dacă transferul
dreptului de proprietate a operat la data încheierii actului juridic civil potrivit regulii res perit
debitori. Dacă însă, creditorul este pus în întârziere, riscul pieirii fortuite a bunului după
punerea în întârziere va fi suportat de către acesta;
141
Art. 1412 alin. (1) C. civ. dispune: „Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenta
obligaţiei”.
142
Art. 1414 C. civ. dispune: „Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce
s-a executat de bunăvoie şi în cunoștință de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii”.
141
– înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului

compensaţia143, deoarece datoria nu a devenit exigibilă;
– prescripţia începe să curgă de la data împlinirii termenului suspensiv144.
După împlinirea termenului suspensiv (eveniente termine), efectul constă în aceea că drepturile
subiective pot fi exercitate iar obligaţiile civile pot fi executate, prin urmare creditorul poate
pretinde executarea obligaţiei de către debitor iar debitorul este obligat să-şi execute obligaţiile
asumate. Aşadar după împlinirea termenului suspensiv, actul juridic civil devine pur şi simplu.
– termenul extinctiv145 reprezintă acel termen care amână stingerea exercițiului dreptului
subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui.
Efecte: până la împlinirea termenului extinctiv, actul juridic civil se comportă ca şi când ar fi
pur şi simplu, prin urmare creditorul poate pretinde executarea obligaţiei de către debitor iar
debitorul este obligat să-şi execute obligaţiile asumate. După împlinirea termenului extinctiv
dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă se sting.
2. În funcție de persoana care beneficiază de termen, distingem între: termenul
stabilit în favoarea debitorului, termenul stabilit în favoarea creditorului şi termenul stabilit în
favoarea atât a debitorului, cât şi a creditorului. Astfel:
– termenul stabilit în favoarea debitorului reprezintă regula146, cum ar fi, de exemplu,
termenul la care obligaţia devine scadentă;
– termenul stabilit în favoarea creditorului cum este cazul contractului de depozit, în
care, ca regulă, termenul este stabilit în favoarea deponentului potrivit art. 2115 alin. (1) C. civ.;
– termenul stabilit în favoarea atât a debitorului, cât şi a creditorului cum ar fi, de
exemplu, termenul stabilit într-un contract de asigurare.
Clasificarea prezintă interes deoarece numai cel în favoarea căruia a fost stabilit termenul poate
să renunţe la
beneficiul acestuia, fără a fi necesar consimţământul celeilalte părţi. De la această regulă există
şi o excepţie, astfel în cazul termenului stabilit în favoarea atât a creditorului, cât şi a debitorului,
nu se poate renunţa la beneficiul termenului decât prin acordul ambelor părţi.
3. În funcție de izvorul său147, distingem între termenul voluntar sau convenţional,
termenul legal şi termenul judiciar. Astfel:
143
Art. 1617 alin. (1) C. civ. dispune: „Compensații operează de drept de îndată ce două datorii certe, lichide şi exigibile,
oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură”.
144
În acest sens, art. 2524 alin. (2) C. civ. dispune: „În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv,
prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit
exclusiv în favoarea creditorului”.
145
Art. 1412 alin. (2) C. civ. dispune: „Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge”.
146
Art. 1413 alin. (1) C. civ. dispune: „Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau
din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi”.
147
Art. 1411 alin. (2) C. civ. dispune: „Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege”.
142
– termenul voluntar sau convenţional reprezintă termenul stabilit de părţi cum ar fi de

exemplu termenul stabilit de părţi pentru restituirea sumei împrumutate sau stabilirea mai
multor termene pentru plata eşalonată a preţului vânzări;
– termenul legal reprezintă termenul stabilit prin lege. Includem în această categorie toate
termenele de prescripţie extinctivă, termenele pentru exercitarea căilor de atac şi exemplele pot
continua;
– termenul judiciar reprezintă termenul stabilit de instanţa de judecată cum ar fi de
exemplu termenul acordat pentru administrarea probei cu interogatoriu.
4. În funcție de criteriul cunoașterii sau nu, a datei împlinirii sale, deosebim între
termenul cert şi termenul incert. Astfel:
– termenul cert, reprezintă termenul a cărui împlinire este cunoscută, ca dată
calendaristică, la momentul încheierii actului juridic civil. De exemplu A îl împrumută pe B cu
1000 lei până la data de 01.01.2022. Termenul stabilit de părţi este un termen cert deoarece
părţile cunosc data exactă la care acesta se împlinește, respectiv 01.01.2022;
– termenul incert reprezintă termenul a cărui împlinire nu este cunoscută ca dată
calendaristică, la data încheierii actului juridic civil. De exemplu, data morţii credirentierului
în contractul de rentă viageră.
5.2. Condiția
Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil reprezintă

un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care
depinde naşterea/eficacitatea sau desfiinţarea actului
juridic civil.
Clasificare şi efecte
1. În funcție de efectele pe care le produc, deosebim între condiţia suspensivă şi condiţia
rezolutorie. Astfel:
– condiţia suspensivă148 este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde nașterea
/eficacitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative;
148
Art. 1400 C. civ. dispune: „Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei”.
143
Efectele condiţiei suspensive sunt diferite după cum avem în vedere comportarea actului juridic
civil înainte de realizarea condiţiei suspensive, după realizarea acesteia precum şi în cazul în
care condiţia suspensivă nu se realizează. Astfel:
• până la realizarea condiţiei suspensive (pendente conditione), actul nu produce niciun
efect, întrucât, practic, el nu există. Aşadar:
o creditorul nu poate cere executarea obligaţiei;
o debitorul nu datorează nimic, iar dacă plata a fost făcută, se poate cere restituirea
acesteia ca plată nedatorată;
o prescripţia nu începe să curgă;
o în actele translative de drepturi reale nu se produce efectul translativ;
o în actele translative de proprietate, riscul pieirii fortuite a bunului cert, va fi
suportat de debitorul acestei obligaţii, adică de înstrăinător;
o creditorul poate face acte de conservare;
o dobânditorul unui drept real imobiliar sub condiţie suspensivă îl poate înscrie
provizoriu în cartea funciară;
o creditorul poate institui garanţii pentru creanţa sa şi poate să cedeze
dreptul său atât prin acte inter vivos, cât şi prin acte mortis cauza.
• după realizarea condiţiei suspensive (eveniente conditione), se consideră, retroactiv, că
actul juridic civil a fost pur şi simplu149. Prin urmare:
o debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar fi simplă;
o plata făcută sub condiţie suspensivă, deşi nedatorată, devine valabilă şi
nu se poate cere restituirea ei;
o actele încheiate de proprietar sub condiţie suspensivă sunt valabile şi produc
efecte de la data încheierii lor.
• în cazul în care condiţia suspensivă nu se realizează, efectul care se produce constă în
aceea că părţile se găsesc în situaţia în care nu ar fi încheiat niciun act juridic civil.
Potrivit art. 1404 C. civ., îndeplinirea condiţiei se apreciază în funcţie de criteriile
stabilite de părţi sau pe care acestea este cel mai probabil să le fi avut în vedere în funcţie
de împrejurări. Dacă obligaţia a fost contractată sub condiţia producerii unui eveniment
într-un anumit termen, condiţia este considerată ca fiind nerealizată, dacă termenul s-a
împlinit şi evenimentul nu s-a produs. Dacă însă obligaţia a fost contractată sub condiţia că
un eveniment nu se va produce într-un termen prestabilit, condiţia se consideră realizată
dacă în termenul stabilit de părţi, evenimentul nu s-a produs. Constatarea îndeplinirii sau
neîndeplinirii condiţiei poate fi făcută de instanţa de judecată, dacă partea interesată
formulează o cerere în acest sens. Aşadar:
149
Art. 1407 alin. (1) C. civ. dispune: „Condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul
încheierii contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispozițiile legale nu rezultă contrariul”.
144
o toate prestaţiile efectuate trebuie restituite, ca efect al repunerii părţilor în

situaţia în care se aflau înainte de încheierea actului juridic civil;
o garanţiile constituite se desfiinţează;
o toate drepturile constituite de către debitor se consolidează (ex. vânzătorul a
constituit în favoarea unui terț o ipotecă asupra imobilului vândut sub condiţie
suspensivă).
– condiţia rezolutorie150 reprezintă acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde
desfiinţarea actului juridic civil;
Efecte:
• până la realizarea condiţiei rezolutorii actul juridic civil se comportă ca fiind pur şi
simplu. Prin urmare:
o debitorul trebuie sa-si execute obligaţiile;
o dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis dar tot sub condiţie
rezolutorie.
• după îndeplinirea condiţiei rezolutorii, actul juridic civil se desfiinţează
retroactiv. Astfel:
o părţile trebuie sa-şi restituie prestaţiile efectuate;
o dacă dobânditorul a constituit drepturi cu privire la bun, acestea se desfiinţează
retroactiv iar dacă înstrăinătorul a constituit drepturi cu privire la bun, acestea se
consolidează;
de la caracterul retroactiv al condiţiei rezolutorii îndeplinite fac excepţie:

– actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie, care se menţin;
– potrivit art. 1410 C. civ., fructele culese de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân
în proprietatea acestuia;
– în actele cu executare succesivă, efectele se produc numai pentru viitor dacă nu există
stipulaţie contrară151.
– dacă nu se realizează condiţia rezolutorie, actul juridic civil se consolidează retroactiv,
fiind considerat încă de la încheierea sa ca fiind un act juridic pur şi simplu.
2. În funcție de legătura cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării condiției,
deosebim între condiţia cazuală, condiţia mixtă şi condiţia potestativă. Astfel:
150
Art. 1401 alin. (1) C. civ. dispune: „Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desființarea
obligației”.
151
Art. 1407 alin. (2) C. civ. dispune: „În cazul contractelor cu executare continua sau succesivă afectate de o condiţie
rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulații contrare, nu are niciun efect asupra prestațiilor deja executate”.
145
– condiţia cazuală reprezintă condiţia a cărei realizare depinde de hazard, fiind

independentă de voinţa părţilor. Cum ar fi de exemplu îţi dau maşina mea să o foloseşti la
sfârşitul viitor de săptămână, dacă nu plouă.
– condiţia mixtă reprezintă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi
şi de voinţa unei alte persoane, determinată (ex. îţi vând casa dacă primesc de la şeful meu,
aprobare de transfer în altă localitate);
– condiţia potestativă care poate fi de două feluri:
– condiţia potestativă pură reprezintă condiţia a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa
uneia dintre părţile actului juridic civil (ex. îţi vând motocicleta mea dacă vrei să o cumperi) şi
– condiţia potestativă simplă reprezintă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia
dintre părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminate (îţi donez maşina
dacă te vei căsători).
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul efectelor care se produc. Astfel:
– potrivit art. 1403 C. civ. obligaţia contractată sub condiţie suspensivă, a cărei realizare
depinde exclusiv de voinţa debitorului (pur potestativă) nu produce niciun efect;
– obligaţia contractată sub condiţie rezolutorie, a cărei realizare depinde exclusiv de
voinţa debitorului (pur potestativă) este valabilă;
– obligaţia contractată sub condiţie suspensivă sau rezolutorie, a cărei realizare depinde
exclusiv de voinţa creditorului (pur potestativă), este valabilă (concluzie desprinsă din
interpretarea per a contrario a dispoziţiilor prevăzute în art. 1403 C. civ.);
– obligaţia contractată sub condiţie suspensivă sau rezolutorie, potestativă simplă este
valabilă în toate cazurile (adică atât în cazul în care realizarea ei depinde şi de voinţa
creditorului precum şi în cazul în care realizarea ei depinde și de voința debitorului).
Condiţiile ca modalităţi ale actului juridic civil mai pot fi clasificate în:
– condiţii pozitive (condiţia pozitivă este formulată în sens afirmativ şi constă într-un
eveniment care urmează să se producă) şi condiţii negative (condiţia negativă este formulată în
sens negativ şi constă într-un eveniment ce urmează să nu se producă);
– condiţii posibile şi condiţii imposibile (imposibilitatea poate fi de natură juridică sau
materiale şi în toate cazurile condiţia imposibilă este considerată ca nescrisă, deci nu produce
efecte, însă dacă se identifică cu cauza actului juridic civil atrage nulitatea absolută a acestuia);
– condiţii licite şi morale (cele care nu contravin legii şi bunelor moravuri; acestea sunt
valabile) şi condiții ilicite şi imorale (cele care contravin legii şi bunelor moravuri; în cazul lor
la fel ca şi în cazul condiției imposibile, nu produc efecte deoarece sunt considerate nescrise iar
în măsura în care se identifică cu cauza actului juridic civil, atrag şi ele, nulitatea absolută a
acestuia).
146
5.3. Sarcina
Sarcina, ca modalitate a actului juridic civil, reprezintă

obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de
dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit –
liberalităţi.
Observăm așadar că spre deosebire de celelalte modalități alte actului juridic civil,
domeniul de aplicare în cazul sarcinii este mai restrâns în sensul că poate afecta din categoria
actelor cu titlu gratuit, numai liberalitățile.
Clasificare şi efecte
1. În funcție de persoana beneficiarului sarcinii, distingem între:

– sarcină în favoarea dispunătorului (ex. dispunătorul îi impune gratificatului să-i
plătească o datorie a sa faţă de un terț);
– sarcină în favoarea gratificatului (ex. dispunătorul impune gratificatului să folosească
suma donată pentru a-şi plăti studiile);
– sarcină în favoarea unei terțe persoane (ex. se lasă prin testament o casă unei persoane,
cu sarcina acesteia de a plăti o rentă viageră soției supraviețuitoare a testatorului);
Sarcinile ca modalitate ale actului juridic civil mai pot fi clasificate în:
– sarcini licite şi sarcini ilicite;
– sarcini morale şi sarcini imorale;
– sarcini posibile şi sarcini imposibile.
Efecte. Sarcina ca modalitate a actului juridic civil, nu afectează valabilitatea ci numai

eficacitatea acestuia, astfel încât în cazul în care sarcina nu a fost executată, dispunătorul poate
să opteze între a cere revocarea actului juridic civil cu titlu gratuit și posibilitatea de a cere
executarea în natură a sarcinii, în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată.
147
Analizați comparativ termenul și condiția ca modalități

ale actului juridic civil:
• Expresia act juridic civil este susceptibilă de 2 accepțiuni (negotium iure și

instrumentum probationem);
• Actele juridice civile se clasifică în funcție de 14 criterii;
• Elementele din care este alcătuit actul juridic civil se numesc condiții; condițiile pot
fi clasificate în funcție de 5 criterii;
• Condițiile de fond ale actului juridic civil sunt: capacitatea de a încheia acte juridice
civile, obiectul, cauza și consimțământul; fiecare dintre aceste condiții trebuie să
îndeplinească anumite condiții pentru a fi valabile;
• Viciile de consimțământ sunt: eroarea, dolul, violența și leziunea; fiecare dintre aceste
vicii pot fi clasificate și trebuie să îndeplinească anumite condiții în prezența cărora
consimțământul poate fi viciat, ceea ce afectează valabilitatea actului juridic civil;
• Forma actului juridic civil este guvernată de principiul consensualismului; excepțiile
de la acest principiu sunt: forma cerută ad validitatem, forma cerută ad probationem
și forma cerută pentru opozabilitatea față de terți;
• Modalitățile actului juridic civil sunt: termenul, condiția și sarcina; fiecare dintre
acestea pot fi clasificate, produc efecte specifice, se aseamănă dar se și deosebesc.
148
1. Reclamantul A depune la grefa instanței actul juridic civil încheiat cu pârâtul B.

Îu ce sens este utilizată expresia act juridic civil? În sens de:
a) înscris constatator;
b) negotium juris;
c) instrumentum probationes.
2. Contractul de ipotecă este un act juridic civil:
a) constitutiv;
b) declarativ;
c) translativ.
3. A îl împuternicește pe B să încheie în numele și pe seama sa un contract de
donație cu C. În acest sens actul de împuternicire:
a) poate îmbrăca doar forma scrisă;
b) se întocmește în formă autentificată de notarul public;
c) poate fi doar verbal.
4. Termenul suspensiv amână, până la împlinirea lui:
a) nașterea drepturilor și a obligațiilor civile;
b) stingerea exercitării drepturilor subiective și a obligațiilor civile;
c) începutul exercitării drepturilor subiective și executării obligațiilor civile.
1.a, c; 2.a; 3.b; 4.c.
149
9. LUCRARE DE VERIFICARE
Test tip grilă din materia aferentă unității de învățare nr. V. Testul conține 10 întrebări (cu cel
puțin o mini speță) cu 3 variante de răspuns dintre care sunt corecte una sau două.
N.B.: Lucrarea va fi încărcată în platforma Microsoft Teams, în canalul

aferent disciplinei de studiu. Timpul alocat rezolvării testului este de 20 minute.

sinteze, spețe, teste grilă, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2021;
• CODUL CCIVIL
150
LEGENDĂ SIMBOLURI UTILIZATE
Timp mediu estimat pentru studiu individual
simbol care indică obiectivele specifice unității de învățare
simbol care indică sediul materiei care urmează a fi prezentată în

unitatea de învățare
simbol care atenționează asupra începerii prezentării unui capitol

nou/unei secțiuni noi
simbol care indică regulile esențiale/principale care stau la baza

unui capitol sau subcapitol
151
simbol utilizat pentru sarcina de lucru indicată pe parcursul

prezentării aspectelor teoretice ale unității de învățare
simbol utilizat pentru rezumatul unității de învățare
simbol utilizat pentru testele de autoevaluare indicate pentru

fiecare unitate de învățare
simbol pentru răspunsurile date la întrebările de autoevaluare
simbol pentru lucrarea de verificare indicată la fiecare unitate de

învățare
simbol utilizat pentru a indica bibliografia minimală/selectivă

pentru o unitate de învățare
Anunț important!
152

Drept Civil - Teoria Generala ID 2023-2024

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Civil - Teoria Generala ID 2023-2024

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Violeta Slavu Drept civil.

Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu

Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu

Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu

II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

Unitatea de învățare nr. II

Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu

Unitatea de învățare nr. III

Unitatea de învățare nr. IV

Unitatea de învățare nr. V

Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu

4. Condiţiile de formă ale actului juridic civil

IV. SURSE BIBLIOGRAFICE

A. Tratate, cursuri, monografii

Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu

V. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.I

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu

Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu

înțelegerea definiție dreptului civil prin analiza obiectului

înțelegerea diferitelor accepțiuni ale noțiunii de drept

înțelegerea sintagmei : drept civil este drept comun

analiza principalelor categorii de principii care stau la baza

înțelegerea distincției dintre izvoarele de drept civil în sens

înțelegerea principalelor izvoare formale ale dreptului civil

înțelegerea distincției dintre următoarele expresii: de lege

înțelegerea următorilor termeni: jurisprudență, doctrină,

Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu

1. Noțiunea de drept civil

Dreptul civil reprezintă o ramură a dreptului privat care

Din definiție reținem următoarele elemente esențiale:

Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu

Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu

c) raporturi juridice ce decurg din creaţia intelectuală, adică acele raporturi

- dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor juridice adoptate de organele

Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu

2. Rolul și principiile dreptului civil

Ca ramură de drept, rolul dreptului civil în sistemul de drept românesc, dobândește

Principiile reprezintă reguli de bază care prin generalitatea lor

În concluzie, cele trei categorii de principii ce stau la baza dreptului civil se

Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță - autor Conf. univ. dr. Violeta Slavu

3. Izvoarele dreptului civil

Prin izvoare de drept civil, în sens material, se înţeleg condiţiile