Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Drept

DREPT ADMINISTRATIV I

Conf. univ. dr. Dan Constantin MÂȚĂ

2021

1
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Anul universitar 2021-2022
Semestrul I

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Drept administrativ I

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): Disciplină impusă

II.Informaţiidesprecoordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Dan Constantin Mâță, conferențiar universitar doctor

Contact e-mail: danmata@uaic.ro
Program consultaţii: vineri, 15 – 19

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Înscrierea la curs este condiţionată de parcurgerea cursurilor de: T e o r i a g e n e r a l ă a d r e p t u l u i ;

Drept constituțional

IV.Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

1. Obiective:
a) Obiectivul general: Însușirea noțiunilor fundamentale din materia dreptului administrativ, cunoașterea
și interpretarea legislației specifice administrației publice, înțelegerea principiilor și mecanismelor de
organizare și funcționare a administrației publice românești, identificarea particularităților statutului
juridic aplicabil personalului din administrația publică.

b) Obiectivele specifice: La încheierea studiului acestei discipline, studenţii vor fi capabili: să explice
normele și raporturile de drept administrativ; să descrie organizarea generală a administrației publice; să
prezinte atribuțiile și actele juridice ale autorităților administrației publice; să identifice particularitățile
statutului aleșilor locali; să analizeze regimul juridic al funcției publice și statutul funcționarului public.

2. Competențe:
a) Competențe profesionale: însușirea, fixarea și utilizarea adecvată a noțiunilor fundamentale din
dreptul administrativ; aplicarea tehnicilor și instrumentelor specifice de identificare și analiză a
problemelor specifice dreptului administrativ; capacitatea de analiză și interpretare a normelor
constituționale și legale cu incidență în materia dreptului administrativ; aplicarea cunoștințelor necesare în
culegerea datelor și informațiilor la o problemă concretă din domeniul dreptului administrativ; elaborarea
unor proiecte profesionale cu utilizarea unor principii și metode consacrate în domeniul dreptului
administrativ.

b) Competenţe transversale: realizarea sarcinilor referitoare la responsabilitățile profesionale cu

respectarea regulilor științifice și a deontologiei specifice domeniului; aplicarea tehnicilor de muncă
eficientă în echipă (cu elemente de interdisciplinaritate); dezvoltarea capacității de comunicare și
argumentație, inclusiv în contradictoriu.

2
V.Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere (identice cu cele
menționate în Fișa Disciplinei)
Unitatea de învățare 1: Dreptul administrativ – ramură a dreptului public. Dreptul administrativ –
ramură a științei juridice. Dreptul administrativ și știința administrației. Noțiuni fundamentale în dreptul
administrativ - 2 ore
Unitatea de învățare 2: Normele de drept administrativ. Izvoarele dreptului administrativ. Raportul de
drept administrativ - 2 ore
Unitatea de învățare 3: Sistemul organizării administrației publice. Regimuri de organizare
administrativă. Organul administrației publice - 2 ore
Unitatea de învățare 4: Evoluția organizării administrației publice în România – 2 ore
Unitatea de învățare 5: Președintele României - 2 ore
Unitatea de învățare 6: Guvernul României. Rol și funcții. Constituirea și componența Guvernului.
Statutul membrilor Guvernului. Prim-ministrul - 2 ore
Unitatea de învățare 7: Organizarea, atribuțiile și funcționarea Guvernului. Actele Guvernului.
Răspunderea Guvernului și a membrilor Guvernului - 2 ore
Unitatea de învățare 8: Administrația publică centrală de specialitate. Ministerele. Organe de specialitate
în subordinea Guvernului sau a ministerelor. Autorități administrative centrale autonome - 2 ore
Unitatea de învățare 9: Administrația publică locală. Principii de organizare și funcționare - 2 ore
Unitatea de învățare 10: Consiliul local. Primarul. Viceprimarul - 2 ore
Unitatea de învățare 11: Consiliul județean. Președintele și vicepreședinții consiliului județean.
Secretarul general al unității administrativ-teritoriale - 2 ore
Unitatea de învățare 12: Prefectul - 2 ore
Unitatea de învățare 13: Funcția publică. Funcționarul public. Raportul de serviciu. Categorii de
funcționari publici - 2 ore
Unitatea de învățare 14: Cariera funcționarului public. Drepturile și obligațiile funcționarului public.
Răspunderea funcționarului public - 2 ore

VI.Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs: 5

1. Capacitatea autorității administrației publice
2. Atribuțiile Președintelui României în raporturile cu Guvernul
3. Actele Guvernului
4. Autonomia locală
5. Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici

VII.Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 60%

- Evaluare formativă continuă: 40%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

a) Bibliografie obligatorie:
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Ediția a 5-a, București, Editura C.H. Beck, 2020
Dan Constantin Mâță, Drept administrativ, vol. I, Noțiuni introductive. Organizarea administrației
publice. Funcția publică și funcționarul public, Ediția a 3-a, București, Editura Universul Juridic, 2021
Dan Constantin Mâță (editor), Administrația publică. Codul administrativ și legislație conexă, București,
Universul Juridic, 2020
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, București, Editura Hamangiu, 2009
Cătălin-Silviu Săraru, Drept administrativ. Probleme fundamentale ale dreptului public, București,

3
Editura C.H. Beck, 2016
Anton Trăilescu, Drept administrativ, București, Editura C.H. Beck, 2010
Verginia Vedinaș, Tratat teoretic și practic de drept administrativ, vol. I, București, Editura Universul
Juridic, 2018
Verginia Vedinaș, Codul administrativ adnotat, Noutăți. Examinare comparativă. Note explicative, ediția
a III-a, București, Editura Universul Juridic, 2021

b) Resurse suplimentare:
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, București, Editura Universul
Juridic, 2009
Alexandru Sorin Ciobanu, Drept administrativ. Selecție de avize, decizii și hotărâri relevante ale Curții
Constituționale, București, Editura Universul Juridic, 2014
Emil Bălan, Instituții administrative, București, Editura C.H. Beck, 2008
Emilia Lucia Catană, Drept administrativ, București, Ed. C.H. Beck, 2017
Cristian Clipa, Teoria funcției publice, (I) Raportul juridic de serviciu – noțiune, natură, părți, obiect și
conținut, București, Editura Hamangiu, 2011
Cristian Clipa, Teoria funcției publice, (II) Noțiunea de funcție publică și categoria de funcționar public.
Dreptul aplicabil. Răspunderea juridică a funcționarilor publici, București, Editura Hamangiu, 2013
Maria Dvoracek, Drept administrativ, vol. I, Iași, Editura Fundației Chemarea, 2012
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, București, Editura All Beck, 2005
Corneliu Manda, Drept administrativ, Tratat elementar, Ediția a V-a, revăzută și adăugită, București,
Editura Universul Juridic, 2008
Mădălina-Elena Mihăilescu, Drept administrativ. Partea generală, București, Editura Hamangiu, 2016
Benonica Vasilescu, Drept administrativ, Ediția a 3-a, București, Universul Juridic, 2018
Ioan Vida, Cristina Vida, Puterea executivă și administrația publică, București, Editura Cordial Lex,
2012

4
 Unitatea de învățare 1
Dreptul administrativ – ramură a dreptului public. Dreptul administrativ – ramură a
științei juridice. Dreptul administrativ și știința administrației. Noțiuni fundamentale în
dreptul administrativ

Termenul de administrație provine din dreptul roman unde noțiunea administrare

(administratio) avea în vedere atât realizarea afacerilor private cât și exercițiul unei puteri
publice. Sensul acestei noțiuni derivă din cuvântul minister prin care se înțelegea un servitor, un
subordonat al unui oficial imperial. Având în vedere această semnificație lingvistică se consideră
că administrația trebuie să acționeze în folosul societății, iar funcționarii din administrație să fie
slujitori ai societății.
Administrația publică trebuie înțeleasă ca un concept integrator care include administrația
de stat (administrația înfăptuită de Președinte, Guvern, ministere, prefect, servicii publice
deconcentrate ale ministerelor) și administrația publică locală (administrația înfăptuită de
autorități publice alese prin sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat) într-o
structură sistemică multipolară cu regimuri juridice diferite și în raporturi de natură
administrativă.
În mod tradițional, se consideră că prin funcțiile sale specifice administrația poate fi:
a) activă – când execută legea sau, în limitele legii, prestează un serviciul public;
b) consultativă – când dă avize administrației active;
c) deliberativă – când adoptă măsuri obligatorii cu privire la administrația activă.
În literatura de specialitate contemporană se consideră că administrația poate fi și
jurisdicțională, atunci când are ca obiect rezolvarea unor litigii juridice prin hotărâri ce se bucură
de o stabilitate asemănătoare puterii de lucru judecat și care sunt elaborate cu respectarea unei
proceduri apropiată de cea judiciară.
Au fost identificate două sensuri ale noțiunii de administrație publice: sensul material și
sensul organic. Aceste sensuri reprezintă totodată și cele două laturi ale administrației, aflate
într-o relație de interdependență, deoarece nu putem vorbi „de o activitate administrativă fără a
identifica și organul (autoritatea) care o desfășoară, după cum nici nu ne putem închipui existența
unei structuri administrative fără ca aceasta să primească sau să aibă o însărcinare, o misiune,
fără să contribuie la atingerea unui scop”.

5
 În sens material, administrația publică reprezintă activitatea de organizare a executării și
de executare în concret a legii, urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei
funcționări a serviciilor publice și prin executarea unor prestații către particulari
În sens organic, administrația publică constă într-un ansamblu de autoritățo
administrative prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau în limitele
legii se prestează servicii publice. Administrația publică este organizată sub forma unei structuri
mixte, ierarhic-funcționale, în cadrul căreia se disting următoarele:
a) autorități ale administrației publice centrale și autorități ale administrației publice
locale (după criteriul teritorial);
b) autorități ale administrației publice cu competență generală și autorități ale
administrației publice cu competență de specialitate (după criteriul funcțional).
În actualul cadru constituțional nu se mai poate reține existența unui sistem unic de
organe ale administrației publice, aceasta cuprinzând atât administrația de stat cât și administrația
publică locală.
Autoritățile administrației de stat sunt următoarele: a) Președintele României; b)
Guvernul; c) ministerele și alte organe de specialitate subordonate Guvernului; d) autorități
administrative centrale autonome; e) prefectul. Autoritățile administrației publice locale sunt
următoarele: a) consiliul local; b) consiliul județean; c) Consiliul General al Municipiului
București; d) primarul; e) președintele consiliului județean.
Autoritățile administrației publice realizează, potrivit competenței legale, o activitate
complexă care poate fi: a) dispozitivă; b) de execuție; c) de prestație.
a) Activitatea dispozitivă se desfășoară în raport cu organele aflate pe o treaptă inferioară
și se manifestă prin dreptul de a elabora acte normative, de a da dispoziții ori îndrumări, de a
controla activitatea și de a suspenda ori revoca actele acestor organe.
b) Activitatea de execuție se realizează prin acte juridice și fapte materiale de către
autoritățile administrației publice sau de alți subiecți de drept în cadrul unor competențe
specifice.
c) Activitatea de prestație se realizează din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau
juridice de către autoritățile administrației publice sau de persoane juridice de drept privat în
baza unor acte administrative sau a unor contracte civile încheiate între subiecții administrației
publice și beneficiarii prestațiilor.

6
 Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public care cuprinde normele juridice ce
reglementează raporturile sociale referitoare la organizarea și activitatea administrației publice,
precum și raporturile administrației publice cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi
privesc prerogative ale subiectelor de drept public.
Între obiectul de activitate al dreptului administrativ și obiectul administrației publice
există multiple legături și intercondiționări deoarece raporturile sociale care formează obiectul
dreptului administrativ sunt „acele raporturi care constituie obiectul administrației publice
înfăptuită potrivit normelor juridice de către autoritățile administrației publice”.
Putem defini dreptul administrativ ca fiind ramura dreptului public care cuprinde
normele juridice ce reglementează raporturile sociale referitoare la organizarea, activitatea,
controlul și răspunderea administrației publice, precum și cele referitoare la raporturile
conflictuale dintre autoritățile administrației publice și particularii vătămați în drepturile sau
interesele lor legitime prin actele administrative ale acestor autorități.
Obiectul dreptului administrativ îl formează două categorii de raporturi sociale:
a) raporturi sociale care privesc aplicarea legii și, respectiv, prestarea de servicii publice,
în limitele legii, de către structuri statale și alte subiecte publice (raporturi de administrație
activă);
b) raporturi sociale care privesc soluționarea litigiilor dintre autoritățile administrației
publice și particulari care se consideră lezați în drepturile subiective ori interesele legitime
(raporturi de administrație contencioasă).
Alte raporturi sociale referitoare la organizarea sau activitatea administrației publice sunt
reglementate prin norme juridice care fac parte din alte ramuri de drept. Această teză, denumită
teza pluralității de norme, este acceptată în prezent de majoritatea autorilor în defavoarea tezei
unicității care susține că administrației publice i se aplică în mod exclusiv normele dreptului
administrativ. S-a exprimat și opinia că dreptul administrativ se aplică nu doar administrației
publice, ci și activităților de natură administrativă realizate de alte autorități publice.
Într-o variantă restrânsă, considerăm că pot fi reținute ca trăsături ale dreptului
administrativ următoarele:
a) Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public
Diviziunea dreptului în drept public (jus publicum) și drept privat (jus privatum) își are
originea în dreptul roman, dar adevărata ei semnificație a fost subliniată în dreptul modern.

7
Fundamentul acestei distincții îl reprezintă interesul ocrotit prin norma de drept, astfel că „atunci
când acest interes e relativ la viața cetății, suntem în sfera dreptului public”.
b) Dreptul administrativ este dominat de principiul legalității
Principiul legalității este consacrat la nivel constituțional în cuprinsul art. 1 alin. (5) din
Constituție care prevede că „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor
este obligatorie”. Actele juridice nu au aceeași forță juridică ele formând o structură piramidală.
În vârful acestei construcții se află Constituția care trebuie în mod obligatoriu respectată de toate
autoritățile publice, organizațiile neguvernamentale, persoanele fizice și juridice. Pe treapta
imediat următoare este legea, urmată de actele administrative cu caracter normativ. Acestea din
urmă cunosc și ele o ierarhizare proprie astfel că actele administrative ale autorităților ierarhic
superioare trebuie respectate de autoritățile administrative subordonate.
Una din consecințele care decurg din aplicarea principiului legalității este publicitatea
tuturor actelor normative, reglementată în mod expres prin dispozițiile art. 78 și art. 108 alin. (4)
din Constituție, considerată o garanție a aplicării prezumției că nimeni nu poate invoca
necunoașterea legii drept motiv al încălcării acesteia (nemo censetur ignorare legem).
În doctrina de drept administrativ se subliniază diferențele dintre principiul legalității și
principiul juridicității în baza căruia administrația publică acționează conform diferitelor norme
ce compun ordinea juridică.
c) Dreptul administrativ este un drept exorbitant
În baza caracterului exorbitant al dreptului administrativ administrația poate acorda
particularilor drepturi sau le poate crea obligații fără consimțământul lor, în baza prerogativelor
de putere publică.
d) În dreptul administrativ interesul public are prioritate față de interesul
particular
Prioritatea interesului public față de cel privat are în vedere nu doar aspectul că deasupra
tuturor intereselor particulare se așază interesul general, dar și pe acela că autoritățile
administrației publice au obligația de a organiza servicii publice în vederea satisfacerii
interesului general, cărora trebuie să le asigure funcționarea regulată și continuă.
Știința administrației este un concept științific dezvoltat încă din primele decenii ale
secolului al XIX-lea cu scopul de a forma și perfecționa personalul administrației.

8
 Considerată o ramură a științelor sociale, știința administrației are ca obiect analiza
globală a activității administrative a statului și a colectivităților teritoriale, precum și relațiile și
corelațiile acesteia cu celelalte elemente ale sistemului social. Pe aceste premise ea a fost definită
ca fiind „știința care cercetează activitatea și structura autorităților administrative în vederea
perfecționării lor continue, în funcție de valorile politice și cerințele economico-sociale, în scopul
realizării eficiente a sarcinilor sale și a nevoilor și intereselor generale ale cetățenilor”.
În doctrină au fost reținute următoarele principii specifice ale științei administrației
raportate la administrația publică:
a) principiul organizării și conducerii unitare a administrației publice;
b) principiul autonomiei;
c) principiul adaptabilității organizării și funcționării administrației publice;
d) principiul simplificării și structurii și activității;
e) principiul raționalizării activității și structurilor;
f) principiul urmăririi realizării scopului stabilit.
Dreptul administrativ și știința administrației sunt două discipline științifice autonome,
dar interdependente, ambele având ca obiect de cercetare administrația publică. Știința dreptului
administrativ are în vedere analiza normelor juridice aplicabile în activitatea autorităților
administrației publice, în timp ce știința administrației cercetează fenomenul administrativ din
perspectiva aspectelor economice, sociologice, tehnice ale activității administrației. Nu pot fi
neglijate însă aspectele de ordin juridic care sunt indispensabile pentru o deplină și eficientă
cercetare a administrației publice.
Dreptul administrativ este un sistem juridic care îmbină elemente ale dreptului public și
ale dreptului privat într-un ansamblu care se articulează pe trei noțiuni fundamentale: puterea
publică, interesul general și serviciul public. Fiecare din aceste trei noțiuni au beneficiat în
doctrina de specialitate din ultimul secol de abordări diverse care au oscilat între un rol
hegemonic și plasarea într-un registru secundar.
Noțiunea de putere publică desemnează drepturile speciale de care dispun autoritățile
administrației publice în vederea exercitării atribuțiilor lor și pentru satisfacerea interesului
public, care în cazul unui conflict cu interesul particular trebuie să se impună. În baza capacității
de drept public autoritățile administrației publice emit acte de autoritate, care se execută din

9
oficiu, putând aplica direct măsuri administrative de constrângere cu caracter preventiv,
sancționator sau de executare silită.
Regimul de putere publică nu exclude posibilitatea celor administrați de a acționa în
justiție împotriva măsurilor administrației prin care se vatămă drepturi și interese legitime.
Controlul legalității actelor administrative pe calea contenciosului administrativ se înscrie printre
mecanismele de înfăptuire a statului de drept, alături de controlul de constituționalitate și
organizarea unei justiții independente.
Regimul juridic exorbitant specific puterii publice se manifestă nu doar prin prerogativele
speciale dar și prin obligațiile derogatorii de la dreptul comun care incumbă unei autorități ce
acționează în regim de putere publică. Astfel, dacă un particular poate să adopte o decizie pentru
un anumit motiv (interes, generozitate, capriciu) administrația publică poată să decidă doar
pentru motive de interes public.
Noțiunea de interes public sau interes general valorizează necesitățile de ordin material
și spiritual ale unei colectivități la un moment determinat. „Condiția sine qua non a conviețuirii
sociale” o reprezintă regula că interesul public trebuie să primeze în fața interesului particular
atunci când vine în conflict cu acesta din urmă. Pentru transformarea intereselor politice într-un
interes public este necesară legiferarea acestora prin norme de drept cu un caracter imperativ,
pentru a căror nerespectare sunt prevăzute sancțiuni.
Necesitățile de ordin material sau spiritual care dau consistență interesului public sunt în
mare parte generale pentru orice colectivitate umană (securitate, educație, sănătate etc.), dar
limitele interesului public sunt în directă legătură cu evoluția societății din punct de vedere
economic și cultural, cu forma de guvernământ, precum și cu regimul politic dintr-un anumit
stat.
Serviciul public reprezintă activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate
a administrației publice pentru satisfacerea unor nevoi sociale, apreciate de puterea politică ca
fiind de interes public. Având în vedere diversitatea atribuțiilor statului modern în analiza
noțiunii de serviciu public se face distincție între serviciul public de legiferare, serviciul public
judiciar și serviciul public administrativ.
Trăsăturile serviciului public sunt următoarele:
a) scopul serviciului public îl reprezintă satisfacerea unor nevoi de interes general;

10
 b) serviciul public poate fi realizat de agenți publici (stabilimente publice) sau de agenți
privați autorizați de o autoritate publică (stabilimente de utilitate publică);
c) serviciul public se realizează în mod regulat și continuu;
d) serviciul public este oferit publicului în mod egal și, uneori, gratuit;
e) serviciul public se realizează în regim de drept public, care poate fi exclusiv
administrativ (atunci când serviciul public este realizat de agenți publici) sau cu elemente de
drept comun (atunci când serviciul public este realizat de un agent privat autorizat de o persoană
publică);
f) actele juridice realizate de agenții care furnizează ori prestează serviciul public sunt
acte administrative intrând în competența instanței de contencios administrativ.
Indiferent de entitatea care prestează serviciul public (autoritățile administrației publice
sau organisme private autorizate) sunt operabile următoarele principii de organizare și
funcționare a serviciilor publice: a) principiul transparenței; b) principiul egalității de tratament
în prestarea serviciilor publice; c) principiul continuității; d) principiul adaptabilității; e)
principiul accesabilității; f) principiul responsabilității; e) principiul furnizării serviciilor publice
la standarde calitate (art. 580 Cod administrativ).
În literatura de specialitate au fost propuse mai multe clasificări ale serviciilor publice
în raport de funcțiile pe care le îndeplinește administrația în sectorul public, de natura
reglementării, de modul în care se realizează interesul general, de gradul de extensie al serviciilor
publice, de modul lor de gestionare, de natura serviciului public.
Ca principale criterii de clasificare vom reține următoarele:
a) criteriul interesului pe care îl deservește serviciul public, în funcție de care se disting
următoarele categorii: servicii publice de interes național (justiția, securitatea națională,
reprezentarea diplomatică); servicii publice de interes local (salubrizarea, transportul public de
călători, administrarea domeniului public).
b) criteriul subiectului care realizează serviciul public, în funcție de care se deosebesc
următoarele categorii: servicii publice prestate de autorități publice sau de persoane juridice
publice organizate de acestea (învățământul public, servicii medicale în sistem public); servicii
publice prestate de persoane juridice private autorizate de autoritățile administrației publice
(învățământul privat, transportul privat de călători pe plan local și județean);

11
 c) criteriul obiectului de activitate, în raport de care se disting următoarele categorii:
servicii privind păstrarea ordinii publice, apărării și securității naționale; servicii financiare și
fiscale; servicii de învățământ; servicii de asistență socială și igienă; servicii de artă și cultură;
servicii de activități economice.

12
 Unitatea de învățare 2
Normele de drept administrativ. Izvoarele dreptului administrativ.
Raportul de drept administrativ

Norma de drept administrativ este considerată „elementul primar al sistemului de

drept, vectorul prin care mesajul legiuitorului ajunge la subiect”. Printre trăsăturile specifice ale
normelor juridice administrative se găsește și faptul că aceste norme reglementează o categorie
aparte de raporturi sociale (raporturile administrative), care se nasc în cadrul și pentru realizarea
activității executive a statului și a celorlalte organe ale administrației publice. Norma de drept
administrativ nu trebuie confundată cu actul de drept administrativ, acesta putând să cuprindă în
afară de norme de drept administrativ și norme de drept civil, dreptul muncii, drept financiar etc.
Norma de drept administrativ a fost definită ca fiind „regula de conduită general-
obligatorie a cărei scop este acela de a organiza executarea și de a executa concret legile, de a
asigura ordinea publică și de a satisface nevoile de interes general, regulă ce poate fi adusă la
îndeplinire la nevoie prin constrângere”.
Ca regulă, intrarea în vigoare a normei de drept administrativ are ca moment de
referință aducerea ei la cunoștința publică, imediat sau după trecerea unui termen. Potrivit
prevederilor art. 78 din Constituție legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în
vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. În cazul
normelor de drept administrativ emise sau adoptate de autoritățile din administrația publică
centrală și locală intrarea în vigoare se face de la momentul aducerii lor la cunoștință publică
(prin publicare sau afișare) sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Din momentul intrării în vigoare norma de drept administrativ guvernează toate relațiile
sociale funcționând prezumția absolută de cunoaștere a legii. Caracterul activ al normei este dat
de acțiunea acesteia pentru viitor. Ea nu retroactivează, cu excepția legii contravenționale mai
favorabile, și nici nu își poate extinde efectele după ieșirea sa din vigoare.
Ieșirea din vigoare a normei de drept administrativ se face prin una din următoarele
modalități: abrogarea expresă directă sau indirectă, abrogarea tacită, desuetudinea, ajungerea la
termen și declararea neconstituționalității.

13
 Norma de drept administrativ are o structură internă (structura logico-juridică) și o
structură externă (tehnică-juridică). Structura logico-juridică cuprinde cele trei elemente
comune oricărei norme juridice (ipoteza, dispoziția, sancțiunea) dar cu un anumit specific
determinat de trăsăturile particulare dreptului administrativ. Structura tehnico-juridică se
referă la modul de formulare a normelor de drept administrativ în acord cu normele de tehnică
legislativă aflate în vigoare.
După obiectul reglementării norma de drept administrativ se clasifică astfel: a) norme
organice care reglementează înființarea, organizarea și funcționarea organelor administrative; b)
norme de drept material care reglementează drepturile și obligațiile unor organe ale
administrației publice și/sau ale unor categorii de particulari; c) norme de drept procedural care
reglementează normele procedurale după care își desfășoară activitatea unele organe ale
administrației publice precum și cele aplicabile în materia contenciosului administrativ și a
răspunderii contravenționale.
În funcție de caracterul dispoziției normele dreptului administrativ se pot clasifica în:
a) norme imperative; b) norme permisive. Normele imperative pot avea caracter onerativ (când
obligă la o anumită conduită) sau prohibitiv (când interzic săvârșirea unor acțiuni de către
persoanele fizice sau juridice). Normele permisive lasă la latitudinea subiecților de drept
înfăptuirea sau nu a anumitor acțiuni.
În funcție de sfera de cuprindere a reglementării juridice normele de drept administrativ
se pot clasifica în: a) norme generale; b) norme speciale; c) norme excepționale. Normele
speciale și normele excepționale sunt aplicabile unui grup restrâns de relații sociale sau care
impun măsuri extraordinare și pot deroga de la normele generale de același rang.
Izvorul de drept administrativ este forma specifică de exprimare a normelor de drept
administrativ care nasc, modifică sau sting raporturi de drept administrativ. Principiul legalității
administrației publice impune ca normele privitoare la organizarea și activitatea administrației
publice să provină de la autoritățile puterii legiuitoare. În activitatea de executare a legii
autoritățile administrației publice trebuie să aibă posibilitatea de a adopta sau emite acte
normative, aceasta fiind particularitatea dreptului administrativ. De reținut că întotdeauna actele
normative care provin de la autoritățile administrației publice sunt subordonate Constituției și
legii în sens restrâns și sunt emise pe baza și în executarea legii.

14
 În categoria izvoarelor dreptului administrativ trebuie făcută distincție între izvoarele
materiale și izvoarele formale.
Izvoarele materiale ale normei juridice administrative reprezintă „factorii sociali,
economici, culturali, ideologici etc. care dau conținut concret dreptului pozitiv, concentrând
nevoile reale ale vieții și relevându-se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale ori a
unui set de politici publice pe care deținătorul puterii dorește să le implementeze”.
Izvoarele formale ale dreptului administrativ reprezintă formele prin care norma juridică
este exprimată cuprinzând reguli de conduită general obligatorii. Clasificarea tradițională a
izvoarelor formale ale dreptului cuprinde izvoarele scrise și izvoarele nescrise, acestea din urmă
fiind subdivizate în izvoare nescrise cutumiare și izvoare nescrise jurisprudențiale.
Categoria izvoarelor scrise cuprinde totalitatea normelor juridice scrise adoptate sau
emise de autoritățile publice care sunt generale și obligatorii în sfera relațiilor sociale care
compun obiectul dreptului administrativ putând fi aduse la îndeplinire, în caz de necesitate, prin
forța de constrângere a statului. În conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu modificările și
completările ulterioare, actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria
acestora și de autoritatea publică competentă să le adopte.
Sunt izvoare formale scrise următoarele: Constituția; legea; decretele Președintelui
României; hotărârile și ordonanțele Guvernului; actele administrației publice centrale de
specialitate; actele emise de prefect și de conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor și ale celorlalte organe centrale de specialitate; actele adoptate sau emise de
autoritățile administrației publice locale; tratatele internaționale.
Categoria izvoarelor nescrise este eterogenă cuprinzând norme juridice care îmbracă
forma cutumei, sunt generate de jurisprudență ori se regăsesc în principii și reguli generale.
Unii autori fac distincție și între izvorul de drept obiectiv (actul normativ care conține
norme juridice, precum și alte surse recunoscute ca atare) și izvorul de drept subiectiv (orice act
sau fapt juridic care generează drepturi și obligații juridice).
Având în vedere tipologia normelor dreptului administrativ problema codificării acestor
norme face subiectul unor ample dezbateri. În literatura de specialitate s-au conturat două mari
teorii legate de posibilitatea și, mai cu seamă, de necesitatea procesului de codificare a normelor
dreptului administrativ. Prima teorie, pe care o putem considera tradițională, se fundamentează

15
pe idee mobilității dreptului administrativ care face imposibilă orice încercare de codificare. A
doua teorie acceptă ideea codificării justificată pe necesitatea asigurării unui cadru normativ
aplicabil administrației unitar și accesibil.
De la începutul anilor 2000 în cuprinsul programelor de guvernare și al programelor
legislative ale Guvernului României se găsește ca un punct principal în procesul de reformă a
administrației publice obiectivul codificării normelor de drept administrativ sub forma realizării
unui Cod administrativ și a unui Cod de procedură administrativă. Obiectivul se prezintă ca unul
deosebit de ambițios în condițiile în care la nivelul continentului european cele mai avansate
soluții s-au limitat la codificarea unor norme sectoriale și, în foarte puține cazuri, s-au concretizat
în adoptarea unor coduri de procedură administrativă.
În acest context, evoluția procesului de codificare administrativă a intrat într-o nouă etapă
prin decizia Guvernului României de a adopta Codul administrativ prin ordonanță de urgență,
textul actului normativ (Ordonanța de urgență nr. 57/2019 privind Codul administrativ al
României) fiind publicat în Monitorul Oficial nr. 555 din 5 iulie 2019.
Codul administrativ reglementează „cadrul general pentru organizarea și funcționarea
autorităților și instituțiilor administrației publice, statutul personalului din cadrul acestora,
răspunderea administrativă, serviciile publice, precum și unele reguli specifice privind
proprietatea publică și privată a statului și a unităților administrativ-teritoriale” [art. 1 alin. (1)] și
se aplică „în activitatea autorităților și instituțiilor administrației publice, în raporturile dintre
autoritățile și instituțiile administrației publice, precum și în raporturile acestora cu alte subiecte
de drept public sau privat” [art. 4].
Structura Codului administrativ corespunde obiectului de reglementare descris în art. 1
alin. (1), fiind similară cu Legea privind Codul administrativ al României, declarată
neconstituțională prin Decizia C.C.R. nr. 681/2018: Dispoziții generale (Partea I); Administrația
publică centrală (Partea a II-a); Administrația publică locală (Partea a III-a); Prefectul, instituția
prefectului și serviciile publice deconcentrate (Partea a IV-a); Reguli specifice privind
proprietatea publică și privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale (Partea a V-a);
Statutul funcționarilor publici, prevederi aplicabile personalului contractual din administrația
publică și evidența personalului plătit din fonduri publici (Partea a VI-a); Răspunderea
administrativă (Partea a VII-a); Servicii publice (Partea a VIII-a); Dispoziții tranzitorii și finale
(Partea a IX-a); Modificări și completări aduse altor acte normative (Partea a X-a).

16
 Raportul juridic administrativ a fost definit ca fiind raportul social reglementat de
normele dreptului administrativ care intervine în cadrul și pentru realizarea funcției executive a
statului.
Raporturile de drept administrativ se nasc, se modifică sau se sting în condițiile prevăzute
de normele dreptului administrativ. Raportul juridic administrativ poate fi generat printr-o
manifestare unilaterală de voință (din inițiativa unuia din subiecți sau din inițiativa unui terț),
dintr-un fapt material juridic și, în mod excepțional, direct în baza legii.
Raportul de drept administrativ se caracterizează prin două trăsături:
a) unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al puterii publice (autorități ale
administrației publice, alte autorități de stat, structuri nestatale autorizate să presteze un serviciu
public, alături sau în locul unei autorități a administrației publice);
b) este un raport de putere care apare în sfera relațiilor sociale, reglementat de normele
dreptului administrativ.
Elementele componente ale raportului de drept administrativ sunt următoarele: subiecte,
obiect și conținut.
Subiectul poate fi titular de drepturi (subiect activ) sau titular de obligații (subiect pasiv).
Atât subiectul activ cât și cel pasiv pot fi formate din una sau mai multe persoane. Raportul de
drept administrativ se particularizează prin faptul că cel puțin unul dintre subiecte trebuie să fie
învestit cu putere publică, celălalt subiect putând fie o altă autoritate publică, o persoană fizică
sau o persoană juridică.
Obiectul raportului de drept administrativ îl reprezintă acțiunile sau inacțiunile, ori
faptele materiale care se realizează în sfera administrației publice. Pot constitui obiect al
raportului de drept administrativ executarea actelor juridice, prestarea unui serviciu public,
executarea unor lucrări publice, realizarea controlului administrativ etc. Este necesar ca norma
juridică să lege de aceste acțiuni sau inacțiuni nașterea, modificarea sau stingerea unor drepturi și
obligații din sfera administrației publice. Conduita părților se realizează în regim de putere
publică, raporturile de drept administrativ fiind raporturi de putere.
Conținutul raporturilor de drept administrativ îl formează totalitatea drepturilor și
obligațiilor părților care participă la procesul de înfăptuire a administrației, respectiv executarea
legii și prestarea de servicii publice în limitele legii. În conținutul unui raport juridic se realizează
legătura dintre norma agendi (regula de drept care determină conduita posibilă și datorată) și

17
facultas agendi (dreptul unui participant la raportul juridic), cu mențiunea că în cazul raportului
juridic administrativ organul administrativ are obligația legală de a-și exercita drepturile.
Există două mari categorii de raporturi în funcție de formarea lor între două subiecte din
cadrul administrației publice sau între un subiect ce aparține administrației publice și subiecte de
drept din afara administrației publice. Unii autori disting și alte categorii cuprinzând raporturile
administrative ce se formează în interiorul persoanei administrative ca raporturi juridice ce se
instituie între o instituție publică și persoana legal investită într-o funcție publică constituită în
cadrul instituției.
O altă clasificare reține categoria raporturilor de natură procesuală care privesc
soluționarea conflictelor juridice dintre autoritățile administrației publice și alte autorități publice
sau particulari (persoane fizice sau persoane juridice).

18
 Unitatea de învățare 3
Sistemul organizării administrației publice. Regimuri de organizare administrativă.
Autoritățile administrației publice

Studiul organizării administrației publice reprezintă cercetarea ansamblului de autorități

care constituie formal sistemul administrației publice, raporturile dintre acestea, particularitățile
fiecărei componente precum și principiile aplicabile. În funcție de obiectul organizării se face
diferență între organizarea structurii care privește modul în care se constituie administrația
publică ca ansamblu unitar de organe și organizarea activității prin stabilirea competențelor și a
relațiilor dintre organele administrative precum și între administrație și persoane din afara
acesteia în scopul realizării unei acțiuni eficiente.
Prin sistem al administrației publice se înțelege totalitatea organelor care realizează
activitatea de administrație publică și între care se stabilesc raporturi juridice prin care se asigură
funcționarea întregului sistem. În structura sistemului administrației publice există funcții cu
caracter politic, prin care se coordonează activitatea acestuia, și funcții cu un caracter tehnic prin
care se realizează în concret activitățile de dispoziție sau de prestație.
Sistemul organizării administrației publice este amenajat sub forma unei structuri mixte,
ierarhic-funcționale, care îmbină criteriul teritorial cu criteriul funcțional. În cadrul acestui
sistem pot fi identificate trei categorii de structuri administrative fiecare având mai multe
elemente componente:
1. Administrația centrală: a) Președintele României; b) Guvernul; c) administrația
publică centrală de specialitate: ministere, organe centrale subordonate Guvernului sau
ministerelor, autorități administrative autonome; d) instituții publice centrale subordonate
ministerelor sau autorităților administrative autonome.
2. Administrația de stat în teritoriu: a) prefectul; b) serviciile deconcentrate ale
ministerelor și ale celorlalte organe centrale de specialitate.
3. Administrația locală: a) administrația locală de bază: consiliul local și primarul; b)
administrația locală intermediară: consiliul județean și președintele consiliului județean.
În doctrină au fost prezentate și alte variante ale structurii sistemului administrației
publice. Astfel, în cadrul acestui sistem au fost identificate două subsisteme (subsistemul

19
administrației publice statale și subsistemul administrației publice locale) fiecare cuprinzând
două paliere.
În cadrul subsistemului administrației publice statale palierul central cuprinde
Președintele României, Guvernul și administrația publică centrală de specialitate, iar palierul
teritorial persoanele administrative rezultate ca urmare a deconcentrării administrative.
Subsistemul administrației publice locale cuprinde palierul administrației locale de bază
(autorități deliberative și autorități executive de la nivelul comunei, orașului și municipiului) și
palierul administrației locale de nivel intermediar (consiliul județean și președintele consiliului
județean).
Indiferent de clasificările propuse se poate reține că autoritățile administrației publice
sunt organizate fie ca autorități colegiale (Guvernul, consiliul județean, consiliul local) care
adoptă acte administrative, pe baza deliberărilor desfășurate în conformitate cu procedura
prevăzută de lege, fie ca autorități unipersonale (Președintele României, prim-ministrul,
primarul, președintele consiliului județean) care emit acte administrative ca urmare a deciziei lor.
Sub aspect organic administrația publică se caracterizează prin lipsa subordonării
administrației locale față de administrația centrală, Constituția și legile stabilind o formă de
control indirect asupra administrației locale denumită tutelă administrativă. Sub aspect material
actele autorităților administrației locale trebuie să respecte normele conținute în toate actele ce
emană de la autoritățile administrației centrale, ca acte cu forță juridică superioară.
Regimul administrativ de centralizare
Prin centralizare se înțelege regimul administrativ în care autoritățile publice de
specialitate și autoritățile publice locale sunt subordonate autorității publice centrale fiind numite
de aceasta. Fundamentul regimului administrativ de centralizare, sau de concentrare, este
reprezentat de ideea de autoritate care imprimă la nivelul întregului stat o direcție uniformă,
astfel încât „nu există viață administrativă în afara organelor centrale”.
Dreptul de decizie este concentrat în mod exclusiv la nivelul autorității centrale iar
colectivitățile locale nu au dreptul de a se administra. În consecință, toate resursele materiale
necesare aplicării deciziei sunt concentrate la nivelul administrației centrale. Centralizarea
administrativă se poate realiza într-o formă directă, atunci când ordinele sunt date nemijlocit de
autoritatea centrală, sau într-o formă indirectă, atunci când agenți ai autorității centrale transmit
ordinele acesteia în calitate de delegați.

20
 Regimul administrativ de deconcentrare
Deconcentrarea este o formă atenuată a centralizării în baza căreia se realizează un
transfer de atribuții care revin structurilor administrative centrale unor instituții din subordine
care funcționează în teritoriu. Trăsăturile sistemului centralizat se păstrează autoritățile
deconcentrate de pe plan local fiind considerate „prelungiri teritoriale ale administrației
centrale”.
În cazul deconcentrării în teritoriu nu mai există simpli agenți ai autorității administrative
centrale ci structuri administrative care deși sunt numite, revocate și răspunzătoare în fața
autorităților administrației centrale au competență proprie de decizie. Deciziile sunt luate însă
sub puterea ierarhică a autorității centrale, care poate să dea ordine, instrucțiuni etc. cu privire la
aceste decizii exercitând un drept de control similar celui existent în regimul administrativ
centralizat.
Regimul administrativ de descentralizare
Descentralizarea este regimul administrativ în baza căruia administrarea intereselor locale
se realizează de către autorități alese de colectivitatea locală. Prin colectivitate locală se înțelege
„populația care trăiește pe o anumită porțiune a teritoriului de stat, care are o organizare juridică
administrativă și interese publice locale proprii, distincte”.
Între descentralizare și democrație există o relație de interdependență, descentralizarea
reprezentând pentru organizarea administrației publice ceea ce reprezintă democrația
reprezentativă pentru organizarea constituțională. Din acest motiv, descentralizarea
administrativ-teritorială mai este denumită în doctrină și „descentralizare democratică” sau
„descentralizare locală democratică”.
În cadrul regimului administrativ de descentralizare unitățile administrativ-teritoriale
dispun de un patrimoniu propriu, distinct de cel al statului care asigură autoritățile locale
mijloacele materiale și financiare necesare intereselor colectivității locale.
În mod tradițional în doctrina de drept administrativ se identifică două forme ale
descentralizării administrative: descentralizarea teritorială și descentralizarea pe servicii.
Descentralizarea teritorială are în vedere constituirea colectivităților locale la nivelul
unor părți determinate din teritoriul statului, ca persoane juridice de drept public, autonomia
decizională fiind asigurată prin alegerea de către electoratul local a unor reprezentanți care să

21
administreze problemele locale în numele și în interesul locuitorilor. Descentralizarea pe
servicii, numită și descentralizare tehnică ori descentralizare funcțională, implică existența unor
persoane juridice de drept public (stabilimente publice) însărcinate cu prestarea autonomă a unui
serviciu public prin atribuirea unui patrimoniu distinct și a unor organe proprii separate de
autoritățile administrative centrale sau locale din competența cărora au fost scoase.
Organul administrației publice este definit ca fiind „structura organizațională care,
potrivit Constituției și legii, are personalitate de drept public și acționează, din oficiu, pentru
executarea legii sau pentru prestarea serviciilor publice, în limitele legii, sub controlul direct sau
indirect al Parlamentului”. Codul administrativ utilizează denumirea de autoritate a
administrației publice pe care o definește ca fiind „autoritatea publică care acționează pentru
organizarea executării sau executarea în concret a legii sau pentru prestarea serviciilor publice”
[art. 5 lit. l) C. adm.].
Printre trăsăturile specifice ale organelor administrației publice pot fi reținute
următoarele:
a) organele administrației publice sunt persoane juridice de drept public;
b) organele administrației publice sunt înființate prin lege sau în baza legii;
c) activitatea organelor administrației publice se desfășoară pe baza și în vederea
executării legii în interesul statului și al colectivităților locale;
d) organele administrației publice acționează în mod continuu și din oficiu;
e) actele juridice adoptate sau emise de organele administrației publice sunt supuse unui
control de legalitate prevăzut de lege;
f) activitatea organelor administrației publice este realizată în practică de un personal de
specialitate.
Administrația publică îndeplinește două mari categorii de sarcini: sarcini de execuție și
sarcini de elaborare. Executarea constă în interpretarea unor texte, identificarea și punerea în
practică a mijloacelor, coordonarea între activități și procedee diferite, adaptarea mijloacelor și
procedurilor la împrejurările concrete. Elaborarea reprezintă stabilirea liniilor generale față de
care își conformează acțiunea și pregătirea unor texte care stabilesc conduite obligatorii după ce
sunt adoptate de guvern sau de organul legislativ.

22
 Orice autoritate a administrației publice are următoarele părți componente: personalul
administrației publice, mijloacele materiale și financiare, competența și capacitatea
administrativă.
Personalul administrației publice reprezintă totalitatea persoanelor care, în baza unei
pregătiri de specialitate, desfășoară activitatea în cadrul unui organ al administrației publice.
Personalul pregătește emiterea ori adoptarea actelor administrative, efectuează operațiunile
administrative și operațiunile tehnico-materiale potrivit atribuțiilor prevăzute de lege. Pregătirea
profesională a personalului se reflectă în mod direct în eficiența activității organului
administrației subliniindu-se că „de calitatea activității personalului depinde, în ultimă instanță,
însăși calitatea activității organului”.
În scopul desfășurării activității în condiții corespunzătoare organele administrației
publice trebuie să dispună de mijloace materiale (denumite generic „echipament administrativ”)
și mijloace financiare.
În doctrină competența este definită ca „totalitatea drepturilor și obligațiilor cu care sunt
învestite organele administrative și prin intermediul cărora se desfășoară o activitate de natură
administrativă”.
Având în vedere definițiile, legală și doctrinară, ale competenței pot fi reținute
următoarele trăsături ale competenței organului administrației publice:
a) competența are caracter legal, în sensul că fiecare autoritate a administrației publice
are o competență determinată de lege, în funcție de sarcinile ce-i revin;
b) competența are caracter obligatoriu, în sensul că exercitarea atribuțiilor are caracter
obligatoriu nefiind lăsată la libera apreciere a autorităților administrației publice;
c) competența are caracter distinct, în sensul că nu poate fi transmisă altei autorități și
nici o altă autoritate nu se poate substitui autorității care i-a fost conferită;
d) competența are caracter permanent, în sensul că ea este exercitată în mod continuu,
repetat și necondiționat, exceptând cazurile de competență temporară sau ale organelor
temporare care au o competență similară.
Unii autori consideră ca fiind o caracteristică a competenței și faptul că ea este dusă la
îndeplinire prin mijlocirea organelor de conducere și al funcțiilor publice.

23
 Capacitatea administrativă, numită și capacitate juridică de drept public, reprezintă
aptitudinea organelor administrației publice de a fi subiecte de drept în raporturile juridice
administrative.

24
 Unitatea de învățare 4
Evoluția organizării administrației publice în România

Organizarea administrației publice, atât din punct de vedere teritorial cât și funcțional,
este rezultatul raporturilor dintre puterea centrală și colectivitățile locale. Regimul administrativ
se modelează între cele două tendințe, tendința de concentrare și tendința de diversitate,
raporturile dintre autoritățile centrale și cele teritoriale caracterizându-se prin grade diferite de
dependență față de centru. În evoluția administrației publice societatea românească a cunoscut
diverse sisteme de organizare situate între un centralism excesiv și o descentralizare emergentă,
în funcție de forma de guvernământ și, mai ales, de nivelul democratic al regimului politic.
Regulamentele Organice au prevăzut pentru fiecare din cele două Principate mai multe
organe centrale în scopul realizării administrației. În ambele Principate au fost înființate
următoarele ministere: a) Departamentul vorniciei dinlăuntru (Ministerul de Interne) care avea
atribuții în materia afacerilor interne, lucrărilor publice, învățământului, agricultura, sănătatea și
asistența socială; b) Departamentul finanțelor (Ministerul de Finanțe) care avea în atribuții
finanțele, industria și comerțul; c) Secretariatul de Stat care asigura comunicarea dintre Domn,
departamente și Adunarea obștească și avea atribuții în materia politicii externe; d) Ministerul
Dreptății (Ministerul Justiției) cu atribuții în administrarea justiției Principatelor prin intermediul
procurorilor în Țara Românească și a revizorilor în Moldova.
La nivelul administrației publice locale au fost aduse importante modificări la nivelul
structurilor administrative de la nivelul județului și ținutului care au rămas și în această perioadă
simple împărțiri teritoriale, fără personalitate juridică. În Țara Românească existau 18 județe
conduse de către un „ocârmuitor de județ”, iar în Moldova 16 ținuturi conduse de către un
„ispravnic-administrator”, numiți pentru o perioadă de 3 ani de către Domn dintre candidații
propuși de Sfatul administrativ.
Convenția de pace de la Paris dintre Puterile garante privind Principatele Române din
7/19 august 1858 prevedea că în Principatele Unite Moldova și Valahia puterea executivă era
exercitată de un Hospodar ales pe viață de Adunarea electivă. Potrivit dispozițiilor art. 14-15 din
Convenției de la Paris el numea miniștrii, promulga legile, avea dreptul de grațiere, numea
funcționarii și emitea regulamentele pentru executarea legilor. În afara unor dispoziții generale

25
privind miniștrii Convenția de la Paris nu conținea prevederi referitoare la structura, rolul și
atribuțiile unui organism ministerial colegial amintind doar de existența unui Consiliu de Miniștri
în legătură și pe durata vacanței tronului.
Prin Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris din 2 iulie 1864 atribuțiile Domnului
au crescut considerabil în condițiile consolidării regimului de putere personală a lui Alexandru
Ioan Cuza. Conform prevederilor acestui text cu valoare constituțională Domnul dispunea în
mod exclusiv de dreptul de inițiativă legislativă, numea președintele Adunării precum și jumătate
din membrii Senatului.
În scopul edificării statului unitar român și a organizării unei administrații moderne au
fost adoptate importante măsuri de reformă a administrației locale. Spiritul dominant a fost cel al
centralizării deși, în raport cu perioada anterioară, s-au acceptat și măsuri concrete în direcția
unei reorganizări a administrației pe bazele descentralizării administrative.
Principalele acte normative privind administrația locală au fost Legea pentru comunele
urbane și rurale nr. 394/1864 și Legea pentru consiliile județene nr. 396/1864, prin care
comunele și județele nu mai erau simple împărțiri teritoriale ci unități administrativ-teritoriale, cu
personalitate juridică și organe de conducere proprii. Alături de comună și județ a fost organizată
și plasa, ca simplă subdiviziune administrativ-teritorială a județului, lipsită de personalitate
juridică, cu rol de supraveghere și control.
Constituția României din 1 iulie 1866, modificată la data de 8 iunie 1884, prevedea în
cadrul Titlului al III-lea (Despre puterile statului) un capitol referitor la Rege și miniștrii. Potrivit
textului constituțional puterea executivă era încredințată Regelui a cărui persoană era declarată
inviolabilă. Instituția Consiliului de Miniștri a fost reglementată prin Legea asupra
responsabilității ministeriale din 2/14 mai 1879 fără a se reglementa o răspundere politică în fața
Parlamentului. Consiliul de Miniștri era condus de un președinte, numit de către Rege prin decret
regal, care avea sarcina recrutării membrilor cabinetului. Președintele Consiliului de Miniștri
repartiza portofoliile ministeriale, contrasemna decretele regale de numirea a miniștrilor,
coordona activitatea ministerelor și reprezenta cabinetul în fața Parlamentului.
A fost păstrată organizarea administrativ-teritorială stabilită prin legile promulgate de
Alexandru Ioan Cuza în martie 1864. Potrivit dispozițiilor art. 4 din Constituție teritoriul
României este „împărțit în județe, județele în plăși, plășile în comune. Aceste diviziuni și
subdiviziuni nu pot fi schimbate, sau rectificate, decât prin lege”. De reținut că legea

26
fundamentală din anul 1866 este primul act constituțional care consacră în spațiul normativ
românesc sintagma „descentralizare administrativă”.
Constituţia din 23 martie 1923 a reprezentat momentul decisiv în procesul de realizare
a procesului de unificare legislativă. Dispozițiile constituționale referitoare la Rege sunt în cea
mai mare parte identice cu prevederile Constituției din anul 1866. Astfel, și în noua lege
fundamentală Regele este titularul exclusiv al puterii executive care o exercită prin intermediul
Guvernului. Persoana Regelui este inviolabilă, singurii răspunzători fiind miniștrii săi. Este însă
necesar ca orice act al Regelui să fie contrasemnat de un ministru.
Potrivit dispozițiilor art. 4 din Constituție teritoriul României era organizat administrativ
în județe și comune. Principiul fundamental în materia organizării administrației publice locale
este cel al descentralizării administrative, el trebuind să se regăsească în legislația „instituțiunilor
județene și comunale.
Constituția din 27 februarie 1938 este expresia unui regim autoritar care se îndrepta
grăbit spre o dictatură regală. În noua lege fundamentală Regele este denumit expres „Capul
Statului” (art. 30) reglementarea puterilor regale făcându-se în primul capitol al Titlului al III-lea
(Despre puterile Statului) și nu după Adunările legiuitoare, astfel cum se întâmplase în
constituțiile anterioare. Puterea executivă este încredințată Regelui, care o exercită prin
intermediul Guvernului, el având și dreptul de inițiativă asupra legilor, cu excepția celor „în
interesul obștesc al statului” care pot fi propuse și de Adunările legiuitoare.
Guvernul este compus din miniștri și subsecretari de stat, primii fiind cei care exercită
puterea executivă în numele Regelui. Potrivit dispozițiilor art. 65 din Constituție miniștrii se
reunesc în cadrul Consiliului de Miniștri sub președinția celui însărcinat de Rege cu formarea
Guvernului și care poartă denumirea de Președinte al Consiliului de Miniștri.
Prin dispozițiile Legii administrative din 14 august 1938 teritoriul României a fost
împărțit în comune, plăși, județe și ținuturi. Dintre acestea doar comunele și cele 10 ținuturi
aveau personalitate juridică, plasele fiind subdiviziuni administrative și de control, iar județele
circumscripții administrative și de control.
În perioada regimului comunist principiul tradițional al separației puterilor în stat a fost
abandonat în favoarea principiului unicității puterii de stat. În baza acestui principiu activitatea
statului se realiza prin patru categorii de organe ale statului: organele puterii de stat, organele
administrației de stat, organele judecătorești și organele procuraturii.

27
 Organul suprem al puterii de stat a fost în toată această perioadă Marea Adunare
Națională, organul legiuitor alcătuit din deputați aleși pentru un mandat de 4 ani, ulterior de 5
ani. Organul executiv al puterii de stat a fost timp de peste două decenii și jumătate un organ
colegial.
Prin Legea pentru constituirea Statului Român în Republică Populară Română din 30
decembrie 1947 s-a constituit un Prezidiu format din 5 membri aleși de Adunarea Deputaților.
Constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948 a păstrat atât denumirea cât
și atribuțiile organismului colegial înființat la finalul anului precedent, dar i-a mărit componența.
Potrivit dispozițiilor art. 40 din textul constituțional Prezidiul Marii Adunări Naționale era
compus dintr-un președinte, trei vicepreședinți, un secretar și din 14 membri aleși direct de
Marea Adunare Națională.
Constituția Republicii Populare Române din 27 septembrie 1952 a păstrat Prezidiul
Marii Adunări Naționale dar într-o componență formată dintr-un președinte, doi vice-președinți,
un secretar și 13 membri. Prin Legea nr. 1 din 25 martie 1961 a fost modificat textul
constituțional astfel că exercitarea puterii de stat în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări
Naționale (care rămâne organul suprem al puterii de stat) este asigurată de Consiliul de Stat.
Acest organism colegial este compus din 17 membri aleși de deputații Marii Adunări Naționale:
președinte, 3 vicepreședinți și 13 membri.
Constituția Republicii Socialiste România din 21 august 1965 a menținut Consiliul de
Stat ca organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat Marii Adunări
Naționale. După modificarea și completarea Constituției, prin dispozițiile Legii nr. 1/1974, a fost
instituită și funcția de Președinte. În conformitate cu prevederile art. 74 din Constituție
„Președintele Republicii Socialiste România este șeful statului și reprezintă puterea de stat în
relațiile interne și internaționale ale Republicii Socialiste România”.
În perioada comunistă structura Guvernului a fost devenit extrem de complexă, alături de
miniștrii fiind membri și președinții altor organe centrale ale administrației de stat În plus,
numărul ministerelor a fost în continuă creștere fiind stabilit prin Constituție sau prin lege.
După proclamarea Republicii teritoriul statului român a fost împărțit din punct de vedere
administrativ în: comune, plăși, județe și regiuni. Organele locale ale puterii de stat erau
consiliile populare locale, alese pentru un mandat de 4 ani prin vot universal, egal, direct și

28
secret. Aceste consilii aveau ca organe de direcție și execuție comitete executive alese din cadrul
consiliilor locale respective.
Prin Legea nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ-economică s-au înființat regiunile
și raioanele, menținându-se ca unități administrativ-teritoriale orașul și comuna. Constituția din
1952 a menținut această împărțire prevăzând organizarea administrativ-teritorială a României în
18 regiuni.
Constituția din 21 august 1965 revine la împărțirea tradițională a unităților administrativ-
teritoriale în județe, orașe și comune. Orașele mai importante puteau fi organizate ca municipii.
Organele locale ale puterii de stat în unitățile administrativ-teritoriale erau consiliile populare, la
nivelul cărora se alegeau comitete executive sau birouri executive. Atât comitetul executiv cât
și biroul executiv erau organe locale ale administrației de stat cu competență generală în unitatea
administrativ-teritorială în care a fost ales consiliul popular.
Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste
România prevedea că teritoriul României este organizate în următoarele unități administrativ-
teritoriale: județul, orașul și comuna. Orașele care au un număr mai mare de locuitori, o
însemnătate deosebită în viața economică, social-politică și cultural-științifică a țării sau care au
condiții de dezvoltare în aceste direcții pot fi organizate ca municipii. În cuprinsul legii au fost
39 de județe și 45 de municipii. La acestea din urmă se adaugă municipiul București care era
organizat pe sectoare, numerotate.
Constituția României din 21 noiembrie 1991, aprobată prin referendumul din 8
decembrie 1991, prevede normele referitoare la organizarea și funcționarea Guvernului în cadrul
Titlului al III-lea (Autoritățile publice), Capitolul III (Guvernul).
Potrivit art. 3 alin. (3) din Constituție „teritoriul este organizat, sub aspect administrativ,
în comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii”. Comuna,
orașul și județul au personalitate juridică, patrimoniu propriu, și sunt considerate atât unități
administrativ-teritoriale cât și colectivități locale. În primul sens ele reprezintă circumscripțiile
administrative ale teritoriului de stat, în scopul realizării unitare a puterii de stat, iar în al doilea
sens totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială.
Cadrul legal al organizării administrative al României îl reprezintă Legea nr. 2/1968
privind organizarea administrativă a teritoriului României care fost repusă în vigoare, cu o serie
de excepții, prin dispozițiile art. 2 al Decretului-lege nr. 38/1990 privind abrogarea Legii nr.

29
2/1989 referitoare la organizarea administrativă a teritoriului țării. În conformitate cu
prevederile acestui act normativ teritoriul României este organizat în următoarele unități
administrativ-teritoriale: județul, orașul și comuna.
Prin dispozițiile Legii nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională a României a fost
stabilit cadrul instituțional, obiectivele, competențele și instrumentele specifice politicii de
dezvoltare regională a României. Prin politica de dezvoltare regională se înțelege un ansamblu de
măsuri planificate și promovate de autoritățile administrației publice, în parteneriat cu alți actori
socio-economici, în scopul asigurării unei creșteri economice, dinamice și durabile, prin
valorificarea eficientă a potențialului regional și local și pentru creșterea nivelului de trai ai
populației.

30
 Unitatea de învățare 5
Președintele României

Președintele României este parte a puterii executive și are prerogative specifice unui șef
de stat.
Pornind de la aceste dispoziții constituționale în doctrină au fost identificate trei funcții
principale ale Președintelui României: a) funcția de reprezentare a statului; b) funcția de șef al
executivului; d) funcția de garant al Constituției și de mediator.
Funcția de reprezentare a statului (denumită în doctrină și funcția de șef de stat)
înseamnă că Președintele României reprezintă statul român și că este garantul independenței
naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării atât în planul politicii interne cât și planul
relațiilor internaționale. În legătură cu această funcție s-a afirmat că Președintele „se identifică cu
statul român” și că „poartă răspunderea pentru soarta națiunii”.
Pe plan extern funcția de reprezentare presupune: încheierea tratatelor internaționale în
numele României; acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României; aprobarea
înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice; acreditează reprezentanții
diplomatici ai altor state în România. Pe plan intern această funcție implică următoarele: conferă
decorații și titluri de onoare; acordă gradele de mareșal, general și amiral; numește în funcții
publice, în condițiile prevăzute de lege; acordă grațierea individuală.
Garantarea independenței naționale, a unității și a integrității teritoriale a țării se
realizează prin mai multe prerogative în materia ocrotirii securității naționale. În virtutea acestor
prerogative Președintele: este comandantul suprem al forțelor armate; îndeplinește funcția de
președinte al Consiliul Suprem de Apărare a Țării; declară, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate; ia măsuri pentru respingerea unei
agresiuni armate; instituie starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară sau în unele
unități administrativ-teritoriale.
Funcția de șef al executivului se realizează împreună cu Guvernul dată fiind structura
bicefală a executivului în actualul cadru constituțional. În realizarea acestei funcții Președintele
realizează următoarele: desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament; revocă și numește, la propunerea

31
primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului; participă la ședințele Guvernului în care se
dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii
publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații; prezidează ședințele Guvernului la care
participă.
Funcția de garant al Constituției și de mediator presupune două componente majore.
În prima dintre ele, Președintele veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a
autorităților publice. Aceasta nu se manifestă sub forma exercitării unui control direct de
constituționalitate, Președintele având doar dreptul de a sesiza Curtea Constituțională cu privire
la constituționalitatea legilor înainte de promulgare ori pentru soluționarea unui conflict juridic
de natură constituțională dintre autoritățile publice, însă trebuie să cunoască o activitate concretă.
În a doua componentă, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului,
precum și între stat și societate. Medierea realizată de Președinte are un caracter facultativ iar
propunerile făcute nu pot avea forță obligatorie față de părțile implicate. Cu toate acestea poziția
Președintelui în activitatea de mediere este importantă ca urmare a puternicii legitimități
democratice a funcției prezidențiale și a faptului că Președintele nu poate fi membru al unui
partid politic.
Durata mandatului Președintelui României este de 5 ani și se exercită de la data
depunerii jurământului și până la data depunerii jurământului de către Președintele nou ales. Nici
o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două
mandate, care pot fi și succesive.
Conform prevederilor art. 83 alin. (3) din Constituție mandatul Președintelui României
poate fi prelungit doar prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Spre deosebire de
starea de război care beneficiază de o definiție normativă și de o reglementare legală, termenul
de „catastrofă” este generic desemnând orice eveniment tragic cu efecte dezastruoase.
Pe toată perioada mandatului Președintele nu poate fi membru al unui partid și nu poate
îndeplini nici o altă funcție publică sau privată. S-a subliniat că textul art. 84 alin. (1) din
Constituție consacră o incompatibilitate absolută, funcția de Președinte al României fiind singura
pentru care se instituie un regim atât de sever al incompatibilității.
Mandatul Președintelui României încetează înainte de termen în următoarele patru
situații: a) demisia; b) demiterea din funcție ca urmare a unui referendum național sau a
condamnării pentru infracțiunea de înaltă trădare; c) imposibilitatea definitivă a exercitării

32
atribuțiilor; d) deces. Constatarea împrejurărilor care duc la vacanța funcției de Președinte se face
printr-o decizie a Curții Constituționale, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. g) din Constituție, care
se comunică Parlamentului și Guvernului, pentru ca în termen de cel mult 3 luni să se organizeze
alegeri prezidențiale.
În toate situațiile când funcția de Președinte devine vacantă, atunci când Președintele este
suspendat din funcție (inclusiv în procedura punerii sub acuzare) sau dacă se află în
imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile intervine interimatul funcției.
Potrivit dispozițiilor art. 98 alin. (1) din Constituție interimatul se asigură, în ordine, de
președintele Senatului sau de președintele Camerei deputaților. Fiind lipsit de legitimitatea
oferită de un scrutin universal președintele interimar nu poate exercita toate atribuțiile funcției
prezidențiale.
În conformitate cu art. 98 alin. (2) din Constituție președintele interimar nu poate adresa
mesaje Parlamentului, nu poate dizolva Parlamentul și nu poate cere poporului să-și exprime,
prin referendum, voința cu privire la problemele de interes național. El răspunde însă la fel ca
Președintele atunci când săvârșește fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției putând
fi suspendat din funcție și demis în condițiile art. 95 din legea fundamentală.
În doctrina de drept constituțional și de drept administrativ au fost propuse mai multe
clasificări ale atribuțiilor Președintelui României avându-se în vedere diverse criterii.
După criteriul condițiilor de exercitare există două categorii de atribuții: a) atribuții
pentru exercitarea cărora actele sau faptele Președintelui sunt supuse unor condiții exterioare,
precum aprobarea Parlamentului sau contrasemnarea de către prim-ministru; b) atribuții pentru
exercitarea cărora actele sau faptele Președintelui nu sunt supuse nici unei condiții exterioare.
După criteriul formelor tehnico-juridice prin care se realizează sunt 3 categorii de
atribuții: a) atribuții care se realizează prin decrete; b) atribuții care se realizează prin operațiuni
administrative; c) atribuții care se realizează prin acte exclusiv politice.
După criteriul conținutului au fost identificate șase categorii de atribuții: a) atribuții
privind legiferarea; b) atribuții privind organizarea și funcționarea puterilor publice; c) atribuții
privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități publice; d)
atribuții în domeniul apărării țării și asigurării ordinii publice; e) atribuții în domeniul politicii
externe; f) alte atribuții.

33
 După criteriul funcțiilor (sarcinilor) există 3 categorii de atribuții: a) atribuții specifice
șefului de stat; b) atribuții de realizare a funcției de șef al executivului; c) atribuții de apărare a
Constituției și de asigurare a bunei funcționări a autorităților publice.
După criteriul subiectelor față de care se exercită au fost reținute 6 categorii de atribuții:
a) atribuții exercitate în raporturile cu Parlamentul; b) atribuții exercitate în raporturile cu
Guvernul; c) atribuții exercitate în raporturile cu alte autorități ale administrației publice, în
realizarea unor servicii publice naționale; d) atribuții în raporturile cu puterea judecătorească; e)
atribuții în raporturile cu Curtea Constituțională; f) atribuții în raporturile cu poporul.
După criteriul frecvenței se deosebesc două categorii de atribuții: a) atribuții curente
activității de stat; b) atribuții realizate în situații excepționale.
Pentru realizarea atribuțiilor sale Președintele României realizează acte politice (mesaje,
declarații, apeluri, sesizări) și emite acte juridice. Unii autori susțin că activitatea Președintelui se
realizează și prin operațiuni administrative, precum acreditarea reprezentanților diplomatici ai
altor state, semnarea unui tratat, consultarea Guvernului sau a Parlamentului.
Mesajele sunt adresate Parlamentului, în baza art. 88 din Constituție, în legătură cu
principalele probleme politice ale națiunii. Tot prin intermediul unui mesaj Președintele
informează Parlamentul cu privire la măsurile luate pentru respingerea unei agresiuni armate
împotriva țării (art. 92 din Constituție).
Actele juridice emise de Președinte se numesc decrete. Decretele prezidențiale sunt
manifestări unilaterale voință, realizate în scopul de a produce efecte juridice, și pot avea caracter
individual sau normativ.
Decretele emise în exercitarea celor mai importante atribuții se contrasemnează de prim-
ministru. Contrasemnătura prim-ministrului este o condiție formală esențială de valabilitate a
decretului fără de care actul este lovit de nulitate. Prin această contrasemnătură Parlamentul
exercită un control parlamentar indirect asupra Președintelui României, prin intermediul prim-
ministrului care răspunde exclusiv în fața Parlamentului.
Decretele Președintelui fiind acte administrative pot fi supuse controlului de legalitate pe
calea acțiunii la instanța de contencios administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Președintelui
României, cu modificările și completările ulterioare, Administrația prezidențială este instituție

34
publică cu personalitate juridică și cuprinde totalitatea serviciilor publice aflate la dispoziția
Președintelui României, pentru îndeplinirea atribuțiilor sale.
Personalul Administrației prezidențiale este format din: persoane detașate, la cererea
Președintelui, din ministere și alte autorități publice; persoane încadrate direct pe funcțiile și
posturile pe care urmează să le îndeplinească. Funcțiile de conducere specifice din cadrul
Administrației prezidențiale sunt: consilier prezidențial (cu rang de ministru) și consilier de stat
(cu rang de secretar de stat). Consilierul prezidențial pentru apărare și securitate națională este
membru în Consiliul Suprem de Apărare a Țării.
Constituția României asigură Președintelui României imunitate pentru opiniile politice
exprimate în timpul exercitării mandatului. Această neresponsabilitate este absolută ea operând
atât pe timpul exercitării mandatului cât și după expirarea acestuia.
Dincolo de această imunitate prevăzută în mod expres de Constituție în cadrul art. 84
alin. (2), cu raportare la dispozițiile art. 72 alin. (1) privind imunitatea parlamentară, Președintele
răspunde politic și penal pentru o serie de acte și fapte săvârșite în exercițiul mandatului.
Răspunderea politică a Președintelui României intervine atunci când săvârșește fapte
grave prin care se încalcă prevederile Constituției. Sediul acestei materii îl constituie art. 95 alin.
(1) din Constituție care prevede că „în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă
prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera
Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după
consultarea Curții Constituționale”.
Constituția României prevede în cuprinsul art. 96 posibilitatea punerii sub acuzare a
Președintelui pentru înaltă trădare. Potrivit dispozițiilor art. 398 Cod penal se sancționează ca
înaltă trădare faptele de trădare, trădarea prin transmiterea de informații secrete de stat, trădarea
prin ajutarea inamicului și acțiuni împotriva ordinii constituționale atunci când sunt comise de
către Președintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a
Țării. Pedeapsa prevăzută de legea penală pentru săvârșirea acestei infracțiuni este detențiunea
pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
În conformitate cu prevederile art. 96 din Constituție punerea sub acuzare a Președintelui
României se desfășoară în două faze.
Prima fază (faza politică) debutează cu o propunere de punere sub acuzare inițiată de
majoritatea absolută a deputaților și senatorilor. propunerea se dezbate în ședința comună a

35
Parlamentului, hotărârea asupra ei trebuind să fie luată cu o majoritate de cel puțin două treimi
din numărul deputaților și senatorilor. Dacă propunerea este admisă intervine suspendarea de
drept a Președintelui și se va sesiza procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție în vederea efectuării urmării penale.
A doua fază (faza judiciară sau faza tehnico-juridică) cuprinde urmărirea penală și,
eventual, judecarea Președintelui pentru infracțiunea de înaltă trădare. Competența de judecată în
primă instanță revine Înaltei Curți de Casație și Justiție în conformitate cu dispozițiile art. 40
alin. (1) din Codul de procedură penală.

36
 Unitatea de învățare 6
Guvernul României. Rol și funcții. Constituirea și componența Guvernului.
Statutul membrilor Guvernului. Prim-ministrul

Guvernul este autoritate publică a puterii executive și reprezintă un organ colegial al

administrației publice centrale care are o competență materială și teritorială generală. În doctrina
de drept administrativ, Guvernul a fost definit ca fiind acel „organ de stat central, care, în baza
rolului său politic și administrativ și prin cooperarea cu toate organismele sociale interesate, are
misiunea de a asigura realizarea politicii statului și de a conduce întreaga administrație publică,
aflat sub controlul direct al Parlamentului”.
Din analiza cadrului constituțional și legal putem reține existența unui dublu rol al
Guvernului: un rol politic și un rol administrativ. În baza rolului politic Guvernul este
autoritatea publică a puterii executive care funcționează în baza votului de încredere acordat de
Parlament și asigură realizarea politicii interne și externe a țării. În baza rolului administrativ
Guvernul exercită conducerea generală a administrației publice. Între Guvern și toate celelalte
autorități ale administrației publice se stabilesc raporturi de drept administrativ, care pot fi de
subordonare, de colaborare sau de tutelă administrativă.
Codul administrativ prevede în art. 15 că, pentru realizarea Programului de guvernare,
Guvernul exercită următoarele funcţii:
a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a
programului de guvernare;
b) funcția de implementare, prin care se urmărește punerea în aplicare a programului de
guvernare;
c) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi institu-
ţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
c) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea
proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este
responsabil;
d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea
pe plan intern şi extern;

37
 e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi
respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi securității naţionale, precum şi
în domeniile economic şi social şi al funcţionarii instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară
activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
Potrivit prevederilor art. 85 și 103 din Constituție procedura de învestitură a Guvernului
cuprinde următoarele etape: a) desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru; b)
alcătuirea listei noului Guvern și a programului de guvernare; c) acordarea votului de încredere
în Parlament; d) numirea Guvernului de către Președintele României și depunerea jurământului
de credință.
Guvernul își exercită mandatul de la data depunerii jurământului. Mandatul Guvernului
încetează înainte de termen în următoarele situații: a) când Guvernul este demis ca urmare a
retragerii de către Parlament a încrederii acordate; b) când prim-ministrul a demisionat, și-a
pierdut drepturile electorale, se află în stare de incompatibilitate, a decedat; c) când primul-
ministru se află în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile.
Guvernul al cărui mandat încetează înainte de termen îndeplinește doar actele necesare
pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului
Guvern.
Prelungirea de drept a mandatului guvernamental este determinată de două situații: a)
prelungirea mandatului Parlamentului (în caz de stare de mobilizare, de război, de urgență, de
asediu până la încetarea acestora); b) în cazul în care Parlamentul nou ales nu reușește să
desemneze un nou executiv. În caz de prelungire, Guvernul rămas în funcție va acționa cu puteri
depline nefiind limitat doar la administrarea treburilor publice curente.
Potrivit prevederilor art. 102 alin. (3) din Constituție Guvernul este alcătuit din prim-
ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică. Cu referire la această ultimă
categorie de membri ai Guvernului, art. 18 din Codul administrativ prevede următorii:
„viceprim-miniştri, miniştri de stat, miniştri delegaţi, miniștri cu însărcinări speciale pe lângă
prim-ministru, numiți de Președintele României pe baza votului de încredere acordat de
Parlament”.
În conformitate cu art. 17 C. adm. pot fi membri ai Guvernului persoanele care
îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: a) au cetăţenia română și domiciliul în țară; b) se

38
bucură de exerciţiul drepturilor electorale; c) nu au suferit condamnări penale, cu excepția
situației în care a intervenit reabilitarea.
În termen de 15 zile de la data depunerii jurământului, membrul Guvernului este obligat
să renunțe la calitatea sau funcția cu care este incompatibilă funcția de membru al Guvernului,
sub sancțiunea încetării mandatului. Stabilirea unor incompatibilități este necesară pentru
asigurarea obiectivității unor funcții publice și evitarea concentrării de către o singură persoană a
unor prerogative excesive.
Incompatibilitățile de ordin constituțional sunt prevăzute în cadrul art. 105 din
Constituție. Potrivit acestui text funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu: a)
exercitarea alte funcții publice de autoritate, cu excepția celei de deputat sau de senator; b)
exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizațiilor cu scop
comercial.
Exercitarea unei funcții publice de autoritate are în vedere o persoană care aparține unui
organ de conducere dintr-o autoritate publică, sau o structură a acesteia, precum și membrii
organelor alese prin sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Se înscriu în această
ultimă categorie, de exemplu, funcțiile de primar, consilier local sau consilier județean.
Incompatibilitățile de ordin legal sunt prevăzute în cuprinsul art. 84 alin. (1) din Legea
nr. 161/2003. Potrivit dispozițiilor acestui articol funcția de membru al Guvernului este
incompatibilă cu următoarele:
a) orice altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator ori a
altor situaţii prevăzute de Constituţie;
b) o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop
comercial;
c) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru
al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte
instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice;
d) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau
asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute la lit. c);
e) funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale
prevăzute la lit. c);

39
 f) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome,
companiilor şi societăţilor naţionale;
g) calitatea de comerciant persoană fizică;
h) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
i) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în
acordurile şi convenţiile la care România este parte.
În mod excepțional, Guvernul poate aproba participarea unui membru ca reprezentant al
statului în adunarea generală a acţionarilor ori ca membru în consiliul de administraţie al regiilor
autonome, companiilor sau societăţilor naţionale, instituţiilor publice ori al societăţilor
comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare,
de interes strategic sau în cazul în care un interes public impune aceasta.
Membrii Guvernului pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării
științifice și al creației literar-artistice.
Conform art. 106 din Constituție funcția de membru al Guvernului încetează în
următoarele cazuri: a) demisia; b) revocarea; c) pierderea drepturilor electorale; d) starea de
incompatibilitate; e) deces; f) alte cazuri prevăzute de lege. Codul administrativ prevede în
cuprinsul art. 42 alte două cazuri de încetare a funcției de membru al Guvernului: a)
condamnarea penală printr-o hotărâre judecătorească definitivă; b) imposibilitatea de a-și
exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile.
Conform art. 107 alin. (1) din Constituție prim-ministrul conduce Guvernul și
coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin.
Doctrina de drept administrativ îl prezintă pe prim-ministru ca fiind „figura centrală” a
Guvernului, atât din punct de vedere politic cât și administrativ, având un „rol emblematic” în
structura Guvernului.
Codul administrativ consacră prim-ministrului secţiunea a 2-a (art. 28-34) din cadrul
capitolului referitor la Funcţionarea Guvernului Din analiza dispozițiilor legale putem reţine
următoarele atribuţii ale prim-ministrului:
a) numeşte şi eliberează din funcţie următorii: conducătorii organelor de specialitate din
subordinea Guvernului, cu excepţia situației în care aceștia au calitatea de membru al Guver-
nului; secretarul general al Guvernuluişi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului; secretarii de
stat şi consilierii de stat din cadrul aparatului de lucru al Guvernului; secretarii de statşi

40
subsecretarii de stat; alte persoane pentru care are competența de numire, în cazurile prevăzute
de lege;
b) prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica
Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de către deputaţi sau
senatori;
c) poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la întrebările şi interpelările
adresate Guvernului de către deputaţi sau senatori, în funcţie de domeniul de activitate ce
formează obiectul interpelării;
d) contrasemnează decretele emise de Preşedintele României, în cazul în care Constituţia
prevede obligativitatea contrasemnării acestora;
e) poate constitui consilii, comisii şi comitete interministeriale, în scopul rezolvării unor
probleme operative;
f) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în Constituţie şi de lege sau care decurg din
rolul şi funcţiile Guvernului.
În această ultimă categorie amintim și următoarele atribuții ale prim-ministrului: solicită
Președintelui României participarea la ședințele Guvernului, în alte situații decât cele care se
dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii
publice [art. 87 alin. (1) din Constituție]; propune Președintelui revocarea și numirea unor
membri ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului [art. 85
alin. (2) din Constituție]; semnează hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern [art. 108 alin.
(4) din Constituție].
În îndeplinirea atribuțiilor sale prim-ministrul emite decizii, pe baza și în executarea
legilor, a ordonanțelor și a hotărârilor Guvernului. Deciziile primului-ministru sunt acte
administrative individuale și se publică, sub sancțiunea inexistenței, în Monitorul Oficial al
României, Partea I, în termen de cel mult 15 zile de la data emiterii lor. Nu sunt supuse regimului
de publicare în Monitorul Oficial deciziile prim-ministrului clasificate potrivit legii. Deciziile
prim-ministrului produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, dacă în cuprinsul lor nu
este prevăzută o dată ulterioară.
Funcția de prim-ministru încetează în următoarele cazuri: a) demisie; b) pierderea drep-
turilor electorale; c) starea de incompatibilitate; d) deces. De reținut că spre deosebire de ceilalți
membri ai Guvernului prim-ministrul nu poate fi revocat de Președintele României. În toate

41
aceste situațiile de încetare a mandatului, precum și atunci când prim-ministrul se află în
imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al
Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile prim-ministrului, până la
formarea noului Guvern.
Potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (3) din Constituție și ale art. 46 alin. (1) C. adm.
interimatul pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor încetează dacă prim-ministrul își
reia activitatea în Guvern în cel mult 45 de zile. Dacă acest termen este depășit fără ca prim-
ministrul titular să-și reia atribuțiile Guvernul se consideră demisionar și Președintele trebuie să
demareze procedură de învestitură a unui nou Guvern.

42
 Unitatea de învățare 7
Organizarea, atribuțiile și funcționarea Guvernului.
Actele Guvernului. Răspunderea Guvernului și a membrilor Guvernului

Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din: a) Secretariatul General al Guvernului;

b) Cancelaria Prim-ministrului; c) aparatul propriu de lucru al viceprim-ministrului; d)
departamente şi alte structuri organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a
Guvernului.
Secretariatul General al Guvernului este structură cu personalitate juridică din cadrul
Aparatului de lucru al Guvernului. El se organizează și funcționează în subordinea primului-
ministru, având rolul de a asigura derularea operațiunilor tehnice aferente actelor de guvernare,
rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activității Guvernului și
a primului-ministru, reprezentarea Guvernului și a prim-ministrului în fața instanțelor
judecătorești.
În conformitate cu art. 20 alin. (3) C. adm., Secretariatul General al Guvernului este
„elementul de legătură şi de stabilitate a guvernării”, asigurând, prin aparatul propriu, derularea
și continuitatea operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare. Tot el asigură și coordonează
realizarea activităților în cadrul raporturilor constituționale dintre Guvern și Parlament.
Secretariatul General al Guvernului este condus de secretarul general al Guvernului, cu
rang de ministru. El este ajutat de doi secretari generali adjuncți, înalți funcționari publici, numiți
prin decizie a primului-ministru. Secretarul general al Guvernului este ordonator principal de
credite pentru aparatul de lucru al Guvernului, precum şi pentru instituţiile care se finanțează
prin bugetul Secretariatului General al Guvernului
Pentru realizarea funcţiilor sale, Guvernul are de îndeplinit următoarele atribuţii prin-
cipale enumerate în Constituţie şi în art. 25 din Codul administrativ.
În doctrina de drept administrativ atribuțiile Guvernului au fost clasificate după mai
multe criterii:
a) după criteriul actelor normative care le consacră se disting: atribuții prevăzute de
Constituție; atribuții prevăzute de Codul administrativ; atribuții prevăzute de Regulamentele de
funcționarea ale celor două Camere ale Parlamentului; atribuții prevăzute în alte legi;

43
 b) după criteriul importanței se deosebesc: atribuții principale (cuprinse în Constituție și
în legislația organică); atribuții secundare (cuprinse în alte categorii de acte de reglementare).
c) după criteriul locului producerii efectelor există: atribuții interne; atribuții
internaționale.
d) după criteriul conținutului se deosebesc: atribuții de natură politico-administrativă;
atribuții de natură economico-financiară și socială.
Guvernul funcționează ca autoritate colegială condusă de prim-ministru în prezența
majorității membrilor care-l compun. El se întrunește în ședințe săptămânal sau ori de câte ori
este nevoie.
Fiecare ședință de guvern este precedată de o reuniune de lucru pregătitoare organizată
de Secretariatul General al Guvernului și condusă de secretarul general al Guvernului sau, după
caz, de un secretar general adjunct. În lipsa acestora reuniunea poate fi condusă și de un
reprezentant desemnat în acest scop.
Agenda reuniunii de lucru pregătitoare este elaborată de Secretariatul General al
Guvernului și cuprinde, în primul rând, proiectul agendei de lucru a ședinței Guvernului
cuprinzând lista proiectelor de acte normative, a proiectelor de documente de politici publice
avizate și a altor documente. Se adaugă lista proiectelor de acte normative și a proiectelor de
documente de politici publice neincluse în proiectul agendei de lucru a ședinței Guvernului,
intrate de avizare ori supuse procedurilor de transparență decizională.
Ședințele Guvernului se convoacă și sunt conduse de prim-ministru. Proiectul agendei
de lucru a ședinței Guvernului este întocmit de Secretariatul General al Guvernului și prezentat
spre aprobare prim-ministrului.
Textul art. 35 alin. (2) şi (3) C. adm. reia dispozițiile art. 87 din Constituție conform căruia
Președintele poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes
național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului
ministru, în alte situații. Atunci când participă la ședințele Guvernului Președintele este și cel
care le conduce.
Pentru realizarea atribuțiilor sale Guvernul adoptă acte juridice prin care creează,
modifică sau stinge raporturi juridice de drept administrativ. În acest sens, art. 108 alin. (1) din
Constituție prevede că Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Pornindu-se la o distincție

44
frecventă în doctrina clasică a dreptului administrativ, unii autori au prezentat hotărârea ca fiind
„actul administrativ” al Guvernului, iar ordonanța „actul de guvernământ”.
Hotărârile se adoptă pentru organizarea executării legilor. Ordonanțele se adoptă în
domenii care nu fac obiectul legilor organice în baza unei legi speciale de abilitare, în limitele și
în condițiile prevăzute de aceasta. În situații extraordinare Guvernul poate adopta și ordonanțe de
urgență în condițiile art. 115 din Constituție.
Potrivit art. 38 alin. (1) C. adm. hotărârile și ordonanțele sunt adoptate în prezența
majorității membrilor Guvernului. Adoptarea se face prin consens, iar în situația în care nu se
realizează consensul, hotărăște prim-ministrul.
Hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de prim-ministru și se
contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare. După semnarea și
contrasemnare hotărârile și ordonanțele se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonanței, spre deosebire de lipsa unei semnături
care atrage doar nulitatea ce poate fi acoperită, în funcție de împrejurări, în baza teoriei
salvgardării actului.
Formele controlului parlamentar asupra Guvernului sunt prevăzute în cadrul unui
capitol distinct, situat imediat după capitolul dedicat Guvernului, și întitulat Raporturile
Parlamentului cu Guvernul. Prin dispozițiile art. 111 și art. 112 din Constituția se instituie ca
forme ale controlului parlamentar obligația Guvernului de a informa Parlamentul și, respectiv,
obligația Guvernului și a membrilor săi de a răspunde la întrebările sau la interpelările formulate
de parlamentari. O altă formă de control este cea exercitată prin intermediul unor comisii de
anchetă instituite în temeiul art. 64 alin. (4) din Constituție.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială
Guvernul, în întregul său, și fiecare dintre membrii acestuia sunt obligați să își îndeplinească
mandatul cu respectarea Constituției și a legilor țării, precum și a programului de guvernare
acceptat de Parlament.
Din ansamblul dispozițiilor constituționale și legale se pot identifica următoarele forme
de răspundere a Guvernului și a membrilor săi:
a) răspunderea politică a întregului Guvern, care se exercită în fața Parlamentului;
b) răspunderea politică a fiecărui membru al Guvernului, solidară cu ceilalți membri,
pentru activitatea Guvernului și actele sale;

45
 c) răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru faptele comise în îndeplinirea
mandatului;
d) răspunderea administrativ-disciplinară, concretizată în suspendarea din funcție atunci
când s-a început urmărirea penală sau când s-a dispus trimiterea în judecată a unui membru al
Guvernului;
e) răspunderea administrativ-patrimonială a Guvernului sau a miniștrilor, în regimul
contenciosului administrativ pentru daunele produse printr-un act administrativ nelegal, pentru
nesoluționarea în termenul legal a unei cereri ori pentru refuzul nejustificat de a rezolva o cerere
referitoare la un drept sau la un interes legitim;
f) răspunderea administrativ-contravențională.
După caracterul răspunderii există răspundere individuală și răspundere solidară a
miniștrilor.

46
 Unitatea de învățare 8
Administrația publică centrală de specialitate. Ministerele.
Organe de specialitate în subordinea Guvernului sau a ministerelor.
Autorități administrative centrale autonome

Administrația publică centrală de specialitate este alcătuită din ministere și din alte
organe centrale. Organele de specialitate ale administrației publice centrale sunt în subordinea
Guvernului sau a ministerelor, ori sunt autonome. Prin urmare, nu trebuie făcută confuzie între
administrația centrală de specialitate și administrația ministerială, aceasta din urmă cuprinzând
organele centrale de specialitate care sunt subordonate direct Guvernului, indiferent dacă au sau
nu denumirea de ministere.
Constituția României prevede norme referitoare la administrația publică centrală de
specialitate în patru articole din cadrul primei secțiuni a Capitolului al V-lea (Administrația
publică). Din analiza art. 116-119 au fost desprinse următoarele principii aplicabile
administrației centrale de specialitate:
1) administrația centrală de specialitate cuprinde trei categorii de organe: a) ministere,
care sunt organizate în subordinea Guvernului; b) alte organe centrale care pot fi organizate în
subordinea Guvernului sau a unui minister; c) autorități administrative autonome față de Guvern.
2) ministerele se înființează, se organizează și funcționează prin lege și nu prin acte
subsecvente
3) organele de specialitate pot fi înființate de Guvern sau ministere doar dacă legea le
recunoaște această competență și au primit avizul Curții de Conturi
4) autoritățile administrative autonome se pot înființa prin lege organică.
Potrivit art. 52 C. adm. „ministerele sunt organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de interes
stabilite de Guvern”.
După natura atribuțiilor pe care le exercită ministerele pot fi clasificate astfel:

47
 a) ministere cu activitate economică și financiară (Ministerul Economiei, Ministeriul
Finanțelor Publice, Ministerul Agriculturii, Ministerul Transporturilor; Ministerul Fondurilor
Europene);
b) ministere cu activitate socială, culturală, științifică, educativă (Ministerul Sănătății,
Ministerul Educației Naționale, Ministerul Muncii, Ministerul Culturii; Ministerul Mediului,
Ministerul Tineretului și Sportului);
c) ministere cu activitate de realizare a politicii externe și de apărare a statului
(Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naționale,).
d) ministere cu activitate de ocrotire a ordinii de drept și de organizare a administrației
publice (Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiției, Ministerul Dezvoltării Regionale și
Administrației Publice).
Ministerele sunt organizate într-o structură piramidală cuprinzând departamente, direcții
generale, direcții, servicii și birouri. Atribuțiile structurilor organizatorice se stabilesc prin
regulamentul de organizare și funcționare a ministerului, care este aprobat prin ordin al
ministrului. De regulă, aceste structuri nu au personalitate juridică și nici o competență proprie
distinctă de cea a ministerului din care fac parte.
Miniștrii conduc ministerele și le reprezintă în raporturile cu celelalte autorități publice,
cu persoanele fizice din țară sau din străinătate, precum și în justiție.
În conformitate cu art. 56 alin. (1) C. adm., miniştrii îndeplinesc în domeniul lor de
activitate următoarele atribuţii generale:
a) organizează, coordonează şi controlează aplicarea legilor, ordonanţelor şi hotărârilor
Guvernului, a ordinelor şi instrucţiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de
autoritate şi a principiului autonomiei locale a instituţiilor publice şi a agenţilor economici;
b) elaborează şi avizează proiecte de lege, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului;
c) elaborează și aplică strategia proprie a ministerului, integrată celei de dezvoltare
economico-socială a Guvernului, precum și politicile și strategiile și în domeniile de activitate
ale ministerului;
d) îndeplinesc calitatea de ordonator principal de credite;
e) fundamentează şi elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează
Guvernului;
f) execută bugetul ministerului;

48
 g) urmăresc proiectarea şi realizarea investiţiilor din sistemul ministerului, în baza
bugetului aprobat;
h) reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme internaţionale, în
conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu alte înţelegeri stabilite
în acest scop, şi dezvoltă relaţii de colaborare cu organe şi organizaţii similare din alte state şi cu
organizaţii internaţionale ce interesează domeniul lor de activitate;
i) iniţiază şi negociază, din împuternicirea Preşedintelui României sau a Guvernului,
încheierea de convenţii, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale sau propun întocmirea formelor
de aderare la cele existente;
j) urmăresc şi controlează aplicarea convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care
România este parte şi iau măsuri pentru realizarea condiţiilor în vederea integrării în alte
organisme internaţionale;
k) îndeplinesc atribuții ce rezultă din convențiile și acordurile internaționale la care
România este parte;
l) avizează înfiinţarea organismelor neguvernamentale în domeniul de competențăşi
cooperează cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;
m) colaborează cu Institutul Național de Administrație și cu alte instituții de specialitate
pentru formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din sistemul lor;
n) aprobă editarea publicaţiilor de specialitate şi informare.
În afară de aceste atribuții generale, miniștrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate și o
serie de atribuții specifice prevăzute în actele normative care reglementează organizarea și
funcționarea ministerelor. Prin aceste atribuții se delimitează competența materială a ministerului
și se asigură realizarea obiectivelor proprii de activitate.
Pentru exercitarea atribuțiilor lor miniștrii emit ordine și instrucțiuni. Ordinele și
instrucțiunile miniștrilor se publică în Monitorul Oficial, Partea I. Nu sunt supuse regimului de
publicare în Monitorul Oficial actele normative clasificate și cele cu caracter individual. Data
publicării reprezintă data intrării în vigoare dacă în cuprinsul textului nu este prevăzută o dată
ulterioară.
În conformitate cu prevederile art. 117 alin. (2) din Constituție ministerele pot înființa
organe de specialitate în subordinea lor cu îndeplinirea a două condiții: a) să existe avizul Curții
de Conturi; b) competența de a înființa organe de specialitate să fie recunoscută printr-o lege.

49
Înființarea, organizarea și funcționarea organele de specialitate din subordinea Guvernului sau a
ministerelor se face prin lege, prin hotărâre de Guvern sau prin ordin de ministru.
În funcție de scopul pentru care sunt create, aceste organe de specialitate pot funcționa
temporar sau permanent, pot avea un rol decizional sau doar un rol consultativ, pot fi regăsite la
nivelul domeniilor de activitate specifice fiecărui minister în parte sau pot acoperi mai multe
domenii. Organele de specialitate exercită competențe specializate la nivel central de natura celor
specifice ministerelor în domenii de activitate în care nu este necesară înființarea unui minister.
Potrivit art. 277 C. adm. ministerele și alte organe de specialitate ale administrației
publice centrale pot avea în subordinea lor servicii publice deconcentrate. Acestea sunt structuri
de specialitate în unitățile administrativ-teritoriale și pot îndeplini atribuții de control, inspecție și
monitorizare în domeniul de specializare al ministerului de resort, respectiv al organului de
specialitate.
Ministrul stabilește prin ordin înființarea sau desființarea serviciilor publice
deconcentrate ale ministerelor, obiectul de activitate, structura organizatorică, numărul și
încadrarea personalului, criteriile de constituire a compartimentelor și funcțiile de conducere ale
acestora.
Conducătorii serviciilor publice deconcentrate se numesc și se eliberează din funcție de
către ministru, cu avizul consultativ al prefectului. În conformitate cu prevederile art. 123 alin.
(2) din Constituție prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile
publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale
din unitățile administrativ-teritoriale.
Raporturile juridice care se nasc între ministere și serviciile publice deconcentrate sunt
raporturi de subordonare.
Autoritățile administrative autonome reprezintă organe ale administrației publice
centrale de specialitate cărora legiuitorul constituant sau legiuitorul organic le conferă atribuții în
domenii speciale, pe care le exercită fără a fi în subordinea Guvernului sau a altei autorități
publice.
Fiind organe administrative aceste autorități exercită o activitate executivă, având ca
obiect organizarea executării și aplicarea în concret a legilor, precum și asigurarea bunei
funcționări a serviciilor publice pe care le realizează. Ele se particularizează de celelalte organe

50
ale administrației publice centrale de speciale prin faptul că sunt scoase din ierarhia organelor
administrative subordonate Guvernului sau ministerelor.
În doctrină au fost reținute următoarele trăsături caracteristice ale autorităților
administrative centrale autonome:
a) sunt organe administrative care fac parte din administrația publică centrală de
specialitate, executând legile și asigurând buna funcționare a serviciilor publice instituite în acest
scop;
b) sunt autorități care se pot înființa doar prin lege organică;
c) sunt autorități independente, în sensul că nu se află în subordinea Guvernului sau a
vreunui minister;
d) majoritatea autorităților administrative centrale autonome au organe de conducere cu
caracter colegial, dar sunt și autorități administrative autonome unipersonale;
e) majoritatea autorităților administrative centrale autonome dispun de putere de decizie,
care se manifestă prin emiterea actelor administrative de autoritate;
f) majoritatea autorităților administrative centrale autonome sunt create pentru o perioadă
nedeterminată de timp.

51
 Unitatea de învățare 9
Administrația publică locală. Principii specifice de organizare și funcționare

Administrația publică locală este a doua componentă fundamentală a administrației

publice, alături de administrația publică centrală. Deosebirile esențiale dintre cele două tipuri de
administrație, centrală și locală, pornesc de la limitele competenței teritoriale și de la faptul că
autoritățile administrației publice locale sunt legitimate democratic prin alegeri libere desfășurate
în unitatea administrativ-teritorială.
Administrația publică locală este definită ca fiind „un ansamblu de autorități
administrative autonome alese care, în regim de putere publică, rezolvă treburile publice din
comune, orașe și județe și prestează către colectivitățile respective servicii publice de interes
local, exercitând și funcții de natură politică, administrativă și economico-financiară”.
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Constituție teritoriul României este organizat, sub
aspect administrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele orașe sunt declarate
municipii. Fiecare unitate administrativ-teritorială are un statut propriu, aprobat prin hotărâre a
consiliului local, respectiv a consiliului județean, în care sunt cuprinse datele și elementele
specifice prin care unitatea administrativ-teritorială se distinge față de alte unități similare.
Unitatea administrativ-teritorială nu se confundă cu noțiunea de colectivitate locală. În
timp ce unitatea administrativ-teritorială este modalitatea de organizare din punct de vedere
administrativ a teritoriului național, colectivitatea locală reprezintă „totalitatea persoanelor fizice
cu domiciliul în unitatea administrativ-teritorială respectivă” [art. 5 lit. p) C. adm.].
Autoritățile administrației publice locale sunt consiliile locale (comunale, orășenești și
municipale) și consiliile județene, ca autorități deliberative, și primarul și președintele consiliului
județean ca autorități executive. Primarul, consilierii locali, președintele consiliului județean și
consilierii județeni sunt aleși locali și îndeplinesc o funcție de autoritate publică.
Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate
juridică deplină şi patrimoniu propriu. Ele sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale
codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie,
precum şi la unităţile bancare.

52
 Unitățile administrativ-teritoriale au dreptul să coopereze și să se asocieze formând
asociații de dezvoltare intercomunitară, cu personalitate juridică, de drept privat și de utilitate
publică, în scopul realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional
ori al furnizării în comun a unor servicii publice.
Pentru protecția și promovarea intereselor lor comune unitățile administrativ-teritoriale
au dreptul de a constitui structuri asociative ori de a adera la asociații naționale și internaționale.
În conformitate cu art. 89 alin. (2) C. adm., în cazul unei asocieri, autoritățile deliberative și
executive de la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale componente își păstrează
autonomia locală.
Unităţile administrativ-teritoriale limitrofe zonelor de frontieră pot încheia între ele
înţelegeri de cooperare transfrontalieră cu structuri similare din statele vecine, în condiţiile legii.
Proiectele de înțelegeri de cooperare trebuie transmise Ministerului Afacerilor Externe, pentru
avizare conformă, înainte de supunerea lor spre adoptare de către consiliile locale sau județene,
după caz.
Având în vedere cadrul constituţional şi legal aflat în vigoare, pot fi reţinute următoarele
funcţii ale administraţiei publice locale:
a) funcţia politică prin care se contribuie la dezvoltarea democraţiei participative şi se
limitează competențele autorităților administrației publice centrale prin transferarea
responsabilităţii soluționării problemelor de interes județean sau local către colectivitățile locale;
b) funcţia administrativă prin care se rezolvă treburile publice şi se organizează serviciile
publice de interes local, în vederea satisfacerii nevoilor cu caracter general şi a intereselor
publice locale;
c) funcţia economico-financiară în baza căreia autoritățile administrației publice locale
administrează domeniul public și privat al unităţilor administrativ-teritoriale, ori stabilesc şi
aprobă impozitele și taxele locale.
Principiile de organizare și funcționare ale administrației publice locale desemnează
totalitatea prescripțiilor generale cu caracter obligatoriu, înscrise în Constituție și legi, care
stabilesc direcțiile fundamentale în baza cărora se constituie, se organizează și funcționează
autoritățile administrației publice locale, raporturile care se stabilesc între ele și formele de
control incidente.

53
 Constituția României prevede în cuprinsul art. 120 trei principii de bază ale administrației
publice locală:
a) principiul descentralizării;
b) principiul autonomiei locale;
c) principiul deconcentrării serviciilor publice.
La acestea se adaugă dreptul minorităților naționale de a-și folosi limba națională în
relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice deconcentrate atunci
când au o pondere semnificativă într-o unitate administrativ-teritorială.
În conformitate cu art. 75 alin. (1) C. adm., administraţiei publice locale îi sunt aplicabile
următoarele principii specifice:
a) principiul descentralizării;
b) principiul autonomiei locale;
c) principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor de interes local deosebit;
d) principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale;
e) principiul cooperării;
f) principiul responsabilității;
g) principiul constrângerii bugetare.
Sfera de aplicare a acestor principii specifice cuprinde atât administraţia publică de la
nivel de bază (comună, oraş, municipiu), cât şi administraţia publică de nivel intermediar (judeţ).
Aplicarea tuturor principilor prevăzute în art. 75 alin. (1) C. adm. nu poate aduce atingere
caracterului de stat naţional, suveran și independent, unitar şi indivizibil al României.

54
 Unitatea de învățare 10
Consiliul local. Primarul. Viceprimarul

Consiliul local este autoritate deliberativă a administrației publice locale prin care se
realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii și se rezolvă treburile publice din
aceste unități administrativ-teritoriale.
Consiliul local este compus din consilieri locali, aleși prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, pe circumscripţii electorale, pe baza scrutinului de listă, potrivit
principiului reprezentării proporţionale, de către cetățenii cu drept de vot din unitatea
administrativ-teritorială în care urmează să-și exercite mandatul. Pentru alegerea consiliilor
locale fiecare comună, oraş, municipiu şi subdiviziune administrativ-teritorială a municipiului
constituie o circumscripţie electorală.
Potrivit art. 112 alin. (1) C. adm, în funcție de numărul locuitorilor comunei, orașului sau
municipiului, numărul consilierilor locali variază între 9, pentru o unitate administrativ-teritorială
cu un număr de până la 1.500 de locuitori, și 31, pentru o unitate administrativ-teritorială cu un
număr de peste 400.000 locuitori.
Prin excepție, Consiliul General al Municipiului București este format dintr-un număr de
55 consilieri locali. Numărul membrilor consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti
se stabileşte în funcţie de numărul locuitorilor sectoarelor respective.
Constituirea consiliului local se face în condițiile art. 113-119 din Codul administrativ.
Termenul de constituire a consiliului local este de maximum 60 de zile de la data desfășurăii
alegerilor autorităților administrației publice locale, iar procedura debutează cu validarea
mandatelor consilierilor locali declaraţi aleşi.
De la data constituirii, consiliul local îşi exercită mandatul până la data declarării ca legal
constituit a consiliului local nou ales. Mandatul consiliului local este de 4 ani şi poate fi
prelungit, doar prin lege organică, în caz de război sau catastrofă, ori în alte situații expres
prevăzute de lege și care împiedică organizarea unor noi alegeri.
Consilierul local are statutul de ales local, fiind enumerat de art. 5 lit. f) C. adm. printre
persoanele care au acest statut, alături de primar, viceprimar, președintele consiliului județean,
vicepreședinții consiliului județean și consilierii județeni. În exercitarea mandatului lor, aleșii

55
locali îndeplinesc o funcție de autoritate publică, având drepturile și obligațiile, precum și
regimul răspunderii reglementate în Codul administrativ, Titlul al VI-lea (Mandatul de ales
local) al părții referitoare la administrația publică locală.
Consilierii locali au următoarele drepturi:
a) dreptul de inițiativă în promovarea hotărârilor consiliului local, individual sau în grup
[art. 211 C. adm.]
b) dreptul de a primi o indemnizaţie lunară pentru participarea la şedinţele ordinare și
extraordinareale consiliului local precum şi la cele ale comisiilor de specialitate [art. 212 alin.
(1) C. adm.]
c) dreptul la decontarea cheltuielilor de transport în cazul în care nu domiciliază în
localitatea în care se desfășoară ședința consiliului local[art. 216C. adm]
d) dreptul de a beneficia de plata programelor de pregătire, formare și perfecționare
profesională organizate în decursul mandatului, inclusiv pentru acoperirea cheltuielilor de
transport, cazare și masă [art. 217 alin. (2) C. adm.]
e) dreptul de a avea acces la orice informație de interes public și de a adresa întrebări și
interpelări primarului și viceprimarului[art. 218 alin. (1) și art. 226 alin. (2) C. adm.]
În categoria obligațiilor consilierilor locali menționăm următoarele:
a) obligaţia de a respecta Constituţia, legile şi regulamentul de organizare și funcţionare
a consiliului local, de a se supune regulilor de curtoazie şi disciplină şi de a nu folosi în cuvântul
lor sau în relaţiile cu cetăţenii expresii injurioase, ofensatoare sau calomnioase [art. 220C.
adm.]
b) obligaţia de a nu lipsi de la lucrările consiliului local sau ale comisiilor de specia-
litate din care fac parte, cu excepţia cazurilor stabilite prin regulamentul de organizare și
funcţionare a consiliului local [art. 221 C. adm.]
c) obligația de a participa la exercitarea mandatului consiliului local cu bună-credință și
fidelitate față de țară și de colectivitatea care i-a ales [art. 222 C. adm.]
d) obligaţia la probitate și discreţie profesională [art. 223 C. adm.]
e) obligația de a da dovadă, în exercitarea mandatului, de cinste și corectitudine [art.
224 C. adm.]

56
 f) obligația de a organiza periodic, cel puțin o dată pe semestru, întâlniri cu cetățenii, de
a acorda audiențe și a prezenta în consiliul local informări cu privire la problemele ridicate la
întâlnirea cu cetățenii [art. 225 alin. (1) C. adm.]
g) obligația de a prezenta un raport anual de activitate, care va fi făcut public prin grija
secretarului general al unității administrativ-teritoriale [art. 225 alin. (2) C. adm.]
h) obligaţia de a prezenta în termen de maxim 45 de zile de la încheierea unei deplasări
în străinătate a unei informări privind această deplasare în prima ședință ordinară a consiliului
local [art. 224 alin. (4) C. adm.]
i) obligaţia de a nu lua parte la adoptarea hotărârilor consilierul local care ar putea
produce un folos material pentru sine sau pentru alte persoane fizice sau juridice (soț, soție,
rude sau afini până la gradul al II-lea inclusiv; orice persoană fizică sau juridică față de care
consilierul local are calitate de debitor al unei obligații; o societate la care deține calitatea de
asociat unic ori funcția de administrator sau de la care obține venituri; o altă autoritate din care
face parte; orice persoană fizică sau juridică care a făcut o plată către acesta sau a efectuat orice
fel de cheltuieli ale acestuia; asociație sau fundație din care face parte) [art. 228alin. (1) C. adm.]
j) obligația de a depune și a actualiza, conform legii, declarațiile de avere și declarațiile
de interese[art. 229 C. adm.]
Calitatea de consilier local încetează la data declarării ca legal constituit a noului consiliu
ales.
Înainte de expirarea duratei normale a mandatului, calitatea de consilier local poate înceta
de drept sau ca urmare a demisiei.
Cazurile de încetare de drept a mandatului consilierului local înainte de expirararea
duratei normale sunt prevăzute de art. 204 alin. (2) din C. adm.:
a) demisie;
b) constatarea și sancționarea unei stări de incompatibilitate;
c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială, inclusiv ca urmare
a reorganizării acesteia;
d) lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare și/sau extraordinareconsecutive
ale consiliului, desfășurate pe durata a trei luni caracteristice;
e) lipsa nemotivată de la 3 întruniri ale consiliului, convocate pe durata a 3 luni
caracteristice, care determină imposibilitatea desfășurării ședințelor ordinare și/sau extraordinare;

57
 f) imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu
excepția cazurilor prevăzute de lege;
g) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsa privativă
de libertate, indiferent de modalitatea de individualizare a executării pedepsei;
h) punerea sub interdicţie judecătorească;
i) pierderea drepturilor electorale;
j) pierderea calităţii de membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţilor
naţionale pe a cărei listă a fost ales;
k) condamnarea prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru săvârșirea unei
infracțiuni electorale pe durata procesului electoral în cadrul căruia a fost ales, indiferent de
pedeapsa aplicată și de modalitatea de individualizare a executării acesteia;
l) deces.
La aceste cazuri generale de încetare de drept se adaugă şi un caz special prevăzut de art.
92 alin. (1) din Legea nr. 161/2003: când consilierul local care are funcția de președinte,
vicepreședinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de
administrație sau cenzor ori alte funcții de conducere, precum și atunci când are calitatea de
acționar sau asociat la societățile comerciale cu capital privat sau cu capital majoritar de stat ori
cu capital al unei unități administrativ-teritoriale încheie contracte de prestări de servicii, de
executare de lucrări, de furnizare de produse sau contracte de asociere cu consiliul local din care
face parte, cu instituțiile sau regiile autonome de interes local aflate în subordinea ori sub
autoritatea consiliului local ori cu societățile comerciale înființate de consiliul local respectiv.
Aceste prevederi se aplică și în situațiile în care funcțiile sau calitățile sus-menționate sunt
deținute de soțul sau rudele de gradul I ale consilierului local.
Încetarea de drept a mandatului de consilier se constată, de regulă, de către consiliul
local, prin hotărâre, la propunerea primarului sau a oricărui alt consilier.
Consiliul local are o competență materială generală, limitată teritorial la nivelul unității
administrativ-teritoriale în care a fost ales. El are inițiativă și hotărăște în toate problemele de
interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale
administraţiei publice locale sau centrale.

58
 Atribuțiile consiliului local sunt prevăzute în art. 129 din Codul administrativ.
Legiuitorul a optat pentru clasificarea atribuțiilor, urmată de enumerarea activităților necesare
exercitării lor:
a) atribuţii privind unitatea administrativ-teritorială, organizarea proprie, precum și
organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor publice de
interes local şi ale societăţilor şi regiilor autonome de interes local;
b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau
municipiului;
c) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau
municipiului;
d) atribuţii privind gestionarea serviciilor de interes local;
e) atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.
În afară de aceste atribuții expres prevăzute de lege, consiliul local poate îndeplini orice
alte atribuții cu respectarea limitelor competenței sale materiale și teritoriale.
În exercitarea atribuțiilor care îi revin consiliul local adoptă hotărâri, acte administrative
unilaterale și executorii, care pot avea caracter normativ sau individual.
Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri locali, de primar sau de cetăţeni.
Redactarea proiectelor se face de cei care le propun, cu sprijinul secretarului general al unităţii
administrativ-teritoriale şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al primarului.
Ca regulă, hotărârile consiliului local se adoptă cu votul majorităţii simple sau absolute
a consilierilor locali.
Hotărârile pentru a căror adoptare este necesar votul majorității absolute sunt enumerate
în art. 139 alin. (3) C. adm.:
a) hotărârile privind bugetul local;
b) hotărârile privind contractarea de împrumuturi;
c) hotărârile prin care se stabilesc impozite şi taxe locale;
d) hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală
sau de cooperare transfrontalieră;
e) hotărârile privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea
teritoriului;

59
 f)hotărârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu persoane
juridice române sau străine;
g) hotărârile privind administrarea patrimoniului;
h) hotărârile privind exercitarea atribuțiilor referitoare la participarea cu împrumuturi,
capital sau cu bunuri, după caz, la înființarea, funcționarea și dezvoltarea unor organisme
prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes local.
Enumerarea nu este limitativă deoarece intră în această categorie și „alte hotărâri
necesare bunei funcționări a consiliului local, stabilite prin legi speciale sau regulamentul de
organizare și funcționare a consiliului local” [art. 139 alin. (3) lit. i) C. adm.].
În mod excepțional, hotărârile privind dobândirea sau înstrăinarea dreptului de
proprietate în cazul bunurilor imobile se adoptă cu majoritatea calificată de două treimi din
numărul consilierilor locali în funcție
După adoptare hotărârile consiliului local se comunică de secretarul general al unității
administrativ-teritoriale primarului și prefectului, împreună cu eventualele obiecții de
nelegalitate formulate.
Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor
la cunoştinţă publică, care nu poate depăși un termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării
oficiale către prefect. Hotărârile cu caracter individual devin obligatorii de la data comunicării.
Consilierii locali răspund, în condițiile legii, administrativ, penal sau civil, după caz,
pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin.
Răspunderea administrativ-disciplinară constă în aplicarea unor sancţiuni ca urmare a
încălcării de către consilierii locali a dispozițiilor Codului administrativ, a celor referitoare la
conflictul de interese şi a regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului local.
În funcţie de gravitatea abaterii săvârşite, se pot aplica următoarele sancţiuni prevăzute de
art. 233 alin. (1) C. adm.:
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din sala de şedinţă;
e) excluderea temporară de la lucrările consiliului şi ale comisiei de specialitate;
f) diminuarea indemnizației lunare cu 10% pentru maximum 6 luni;

60
 g) retragerea indemnizaţiei lunare pentru una sau două luni.
Dizolvarea de drept a consiliului local intervine în următoarele trei situaţii:
a) dacă nu se întruneşte cel puțin într-o ședință ordinară sau extraordinară, pe durata de a
4 luni calendaristice consecutive, deşi a fost convocat conform prevederilor legale;
b) dacă nu a adoptat nicio hotărâre în 3şedinţe ordinare sau extraordinare ținute pe durata
a 4 luni calendaristice consecutive;
c) dacă numărul consilierilor locali în funcție este mai mic decât jumătatea numărului
membrilor consiliului local și nu a putut fi completat cu supleanți.
Dizolvarea se pronunţă de instanţa de contencios administrativ la solicitarea primarului,
viceprimarului, secretarului general al unităţii administrativ-teritoriale, prefectului sau a oricărei
persoane interesate. Hotărârea instanţei este definitivă şi se comunică prefectului.
Primarul este organ al administrației publice locale cu caracter executiv și în exercitarea
atribuțiilor sale îndeplinește o funcție de demnitate publică. El este șeful administrației publice
locale și reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu
persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție.
Fiecare comună, oraș, municipiu și subdiviziune a municipiului are câte un primar.
Municipiul București are un primar general.
Condițiile de eligibilitate prevăzute de art. 4-5 din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea
autorităților administrației publice locale pentru ca o persoană să poată fi aleasă primar sunt
următoarele:
a) este cetățean român sau cetățean a Uniunii Europene;
b) are vârsta de cel puțin 23 de ani împliniți până în ziua alegerilor inclusiv;
c) nu face parte din categoriile prevăzute la art. 40 alin. (3) din Constituție (judecătorii
Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte
categorii de funcționari publici stabiliți prin lege organică);
d) are domiciliul pe teritoriul unității administrativ-teritoriale în care urmează să fie
aleasă.
Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării
alegerilor, prin încheiere pronunțată în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială
se află comuna oraşul sau municipiul, în procedură necontencioasă. În cazul în care judecătorul

61
constată încălcarea condiţiilor de eligibilitate sau dacă alegerea s-a făcut prin fraudă electorală,
judecătorul pronunță invalidarea alegerii primarului.
Mandatul primarului este de 4 ani și se exercită de la depunerea jurământului, până la
depunerea jurământului de către primarul nou ales. Potrivit art. 151 alin. (3) C. adm., mandatul
primarului poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă ori alte situații
expres prevăzute de lege atunci când, din cauza acestor situații, nu pot fi organizate alegeri până
la expirarea mandatului de 4 ani
Primarul are statutul de ales local, astfel că exercitarea mandatului, protecţia legală a
mandatului, drepturile şi obligaţiile, precum şi răspunderea lui sunt reglementate de Codul
administrativ atât în capitolul referitor la primar cât și în cel referitor la mandatul de ales local.
În doctrină s-a subliniat că statutul primarului este complex, el fiind atât autoritatea care
reprezintă colectivitatea teritorială care l-a ales cât și autoritatea care reprezintă puterea statală la
nivelul unității administrativ-teritoriale.
Din analiza dispozițiilor legale aplicabile putem reține următoarele drepturi ale
primarului:
a) dreptul de a primi o indemnizaţie lunară, stabilită potrivit legii privind salarizarea
personalului plătit din fonduri publice [art. 153 alin. (1) C. adm];
b) dreptul de a i se suspenda contractul de muncă sau raportul de serviciu în cadrul unei
instituţii ori autorităţi publice, a regiilor autonome, a societăţilor cu capital integral ori majoritar
de stat sau a unităţilor administrativ-teritoriale [art. 209 alin. (1) C. adm.];
c) dreptul ca după încetarea mandatului, timp de 2 ani, să nu i se poată modifica sau
desface contractul de muncă ori de a nu fi eliberat din funcţie pentru motive ce nu îi sunt
imputabile [art. 209 alin. (7) C. adm.];
d) dreptul la decontarea, în condiţiile legii, a cheltuielilor legate de exercitarea man-
datului, precum plata cheltuielilor de transport, cazare, indemnizația de deplasare etc.[art. 153
alin. (2) C. adm.];
e) dreptul de a beneficia de concedii de odihnă, concedii medicale, concedii de
maternitate, concedii fără plată, precum şi de concedii plătite în cazul unor evenimente familiale
deosebite [art. 213 C. adm.];
f) dreptul de a beneficia de plata programelor de pregătire, formare şi perfecţionare pro-
fesională organizate în decursul mandatului [art. 217 alin. (2) C. adm.].

62
 Din categoria obligațiilor primarului menționăm următoarele:
a) obligaţia de a exercita funcţia de primar cu bună-credinţă şi fidelitate faţă de ţară şi de
colectivitatea care l-a ales [art. 222 C. adm.];
b) obligaţia de a pune la dispoziţie consilierilor locali, la cererea acestora, prin inter-
mediul secretarului general al unității administrativ-teritorialeşi al aparatului de specialitate, în
termen de cel mult 10 zile lucrătoare, informaţiile necesare în vederea îndeplinirii mandatului
[art. 226 alin. (1) C. adm.];
c) obligaţia de a organiza periodic, cel puţin o dată pe trimestru, întâlniri cu cetăţenii şi de
a acorda audienţe [art. 225 alin. (1) C. adm.];
d) obligaţia de a prezenta consiliului local un raport privind deplasările efectuate în
străinătate la prima şedinţă ordinară a consiliului local, dar nu mai târziu de 45 de zile de la data
încheierii deplasării [art. 225 alin. (4) C. adm.];
e) obligaţia de a depune declaraţia de avere și declarația de interese și de a le actualiza
periodic în condițiile prevăzute de legislația specială [art. 229 C. adm.].
Mandatul primarului încetează înainte de termen de drept sau prin act juridic.
La fel ca și în cazul atribuțiilor consiliului local, legiuitorul clasifică atribuțiile
primarului și enumeră activitățile necesare exercitării acestora:
a) atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului;
b) atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;
c) atribuţii referitoare la bugetul local;
d) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor, de interes local;
e) alte atribuţii stabilite prin lege.
Din analiza acestor atribuții, raportate la ansamblul atribuțiilor autorităților administrației
publice locale, s-a subliniat că primarul are o competență exclusivă atunci când își exercită
atribuțiile în calitatea lui de ales local și reprezentant al unității administrativ-teritoriale și o
competență partajată atunci când își exercită atribuțiile împreună cu alte niveluri ale
administrației publice, județean sau central.
Actele emise de primar sunt acte administrative și se numesc dispoziții. Ele au caracter
normativ sau individual și devin executorii după ce au fost aduse la cunoștința publică, respectiv,
după ce au fost comunicate persoanelor interesate.

63
 Dispozițiile primarului sunt contrasemnate de secretarul general al unității administrativ-
teritoriale. În cazul în care secretarul consideră dispoziția ilegală nu o va contrasemna, dar va
trebui să motiveze în scris acest refuz. Dispozițiile primarului sunt comunicate prefectului de
îndată sau cel mai târziu în 5 zile lucrătoare de la semnarea loc. Aducerea la cunoștință publică a
dispozițiilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către
prefect.
Primarul răspunde administrativ, civil sau penal, după caz, pentru faptele săvârșite în
exercitarea atribuțiilor care îi revin.
Viceprimarul nu este o autoritate a administrației publice locale, deoarece legea nu-i
conferă atribuții proprii, pentru a căror exercitare să emită acte administrative de autoritate.
Potrivit art. 152 alin. (1) C. adm., „viceprimarul este subordonat primarului şi, în situațiile
prevăzute de lege, este înlocuitorul de drept al acestuia, situație în care exercită, în numele
primarului, atribuțiile ce îi revin acestuia”
Comunele, orașele și municipiile și sectoarele municipiului București au câte un
viceprimar. Municipiile reședință de județ și municipiul București au câte doi viceprimari.
Viceprimarul este ales cu votul secret al majorităţii absolute, din rândul membrilor
consiliului local, la propunerea primarului sau a consilierilor locali. Durata mandatului este egală
cu durata mandatului consilierilor. Pe durata exercitării mandatului, viceprimarul îşi păstrează
statutul de consilier local, fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut.
Atribuțiile viceprimarului nu sunt delimitate în mod expres de lege, art. 157 alin. (1) C.
adm. lăsând libertatea primarului de a delega o parte din atribuțiile sale viceprimarului.
Viceprimarul are statutul de ales local, astfel că exercitarea mandatului, protecţia legală a
mandatului, drepturile şi obligaţiile, precum şi regimul răspunderii sunt reglementate în Codul
administrativ în titlul corespunzător mandatului de ales local.

64
 Unitatea de învățare 11
Consiliul județean. Președintele și vicepreședinții consiliului județean.
Secretarul general al unității administrativ-teritoriale

Consiliul judeţean este prezentat în art. 170 alin. (1) C. adm. ca fiind „autoritatea
administraţiei publice locale, constituită la nivel judeţean pentru coordonarea activităţii
consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes
judeţean”.
Consiliul județean este compus din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat, pe circumscripţii electorale, pe baza scrutinului de listă, potrivit principiului
reprezentării proporţionale, de către cetățenii cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială
în care urmează să-și exercite mandatul. Pentru alegerea consiliilor județene fiecare județ
constituie o circumscripţie electorală.
În conformitate cuart. 171 alin. (1) C. adm., în funcţie de numărul locuitorilor judeţului,
numărul consilierilor judeţeni variază în felul următor:
a) 30 consilieri, pentru un judeţ cu un număr de până la 350.000 de locuitori;
b) 32 consilieri, pentru un judeţ cu un număr de locuitori cuprins între 350.001 şi
500.000;
c) 34 consilieri, pentru un judeţ cu un număr de locuitori cuprins între 500.001 şi
650.000;
d) 36 consilieri, pentru un judeţ cu un număr de peste 650.000 locuitori.
În toate cazurile numărul consilierilor județeni este par deoarece în consiliul județean se
va completa cu președintele consiliului județean, care are drept de vot și conduce ședințele
acestuia.
Constituirea consiliului judeţean se face în condiţii similare cu cele privind consiliul
local, cu deosebirea că în acest caz validarea mandatelor se realizează de către tribunalul în a
cărui circumscripție se află unitatea administrativ-teritorială, iar încheierea de validare sau
invalidare poate fi atacată la curtea de apel.

65
 Consilierul judeţean are statutul de ales local, astfel că exercitarea mandatului, protecţia
legală a mandatului, drepturile şi obligaţiile, precum şi răspunderea acestora sunt reglementate de
Codul administrativ în cadrul titlului referitor la mandatul de ales local.
Din analiza dispozițiilor legale aplicabile putem reține următoarele drepturi ale
consilierilor județeni:
a) dreptul de a primi o indemnizaţie lunară pentru participarea la şedinţele consi-
liului judeţean şi ale comisiilor de specialitate [art. 212 alin. (1) C.adm.];
b) dreptul la decontarea cheltuielilor de transport în cazul în care consilierul județean
domiciliază în altă localitate decât cea în care se desfășoară ședința consiliului județean sau a
comisiilor de specialitate [art. 216 C. adm.];
c) dreptul la plata programelor de pregătire, formare și perfecționare profesională
organizate în decursul mandatului, precum și a tuturor cheltuielilor necesare pentru deplasare,
cazare și masă [art. 217 alin. (2) C. adm.];
d) dreptul de a primi, la cerere, de la preşedintele consiliului judeţean, prin intermediul
secretarului general al unităţii administrativ-teritoriale şi al aparatului de specialitate, în termen
de cel mult 10 zile lucrătoare, informaţiile necesare în vederea îndeplinirii mandatului [art. 226
alin. (1) C. adm.].
În categoria obligațiilor consilierilor județeni menționăm următoarele:
a) obligaţia de a respecta Constituţia, legile şi regulamentul de organizare și funcţionare a
consiliului judeţean, de a se supune regulilor de curtoazie şi disciplină şi de a nu folosi în
cuvântul lor sau în relaţiile cu cetăţenii expresii injurioase, ofensatoare sau calomnioase [art. 220
C. adm.];
b) obligaţia de a nu lipsi de la lucrările consiliului judeţean sau ale comisiilor de spe-
cialitate din care fac parte, cu excepţia cazurilor stabilite prin regulamentul de funcţionare a
consiliului judeţean [art. 221 C.adm.];
c) obligaţia de a participa la exercitarea competențelor consiliului județean cu bună-
credință și fidelitate față de țară și de colectivitatea care i-a ales [art. 222 C. adm.];
d) obligația ca în exercitarea mandatului să de-a dovadă de probitate, discreție
profesională, cinste și corectitudine [art. 223-224 C. adm.];
e) obligaţia de a organiza periodic, cel puțin o dată pe trimestru, întâlniri cu cetăţenii şi de
a acorda audienţe [art. 225 alin. (1)];

66
 f) obligaţia de a prezenta un raport anual de activitate, care va fi făcut public prin grija
secretarului general al unităţii administrativ-teritoriale [art. 225 alin. (2) C. adm.];
g) obligaţia de a prezenta în cadrul ședinței ordinare a consiliului județean, dar nu mai
târziu de 45 de zile de la încheierea unei deplasări în străinătate, o informare cu privire la această
deplasare [art. 225 alin. (4) C. adm.].
h) obligaţia de a nu lua parte la deliberarea şi adoptarea hotărârilor consilierul judeţean
pentru care consilierul județean s-ar afla în conflict de interese și de a anunța la începutul ședinței
consiliului județean interesul personal pe care-l are [art. 228 alin. (1)-(2) C. adm.];
i) obligaţia de a depune și de a actualiza periodic declarația de avere și declarația de
interese, în condițiile legislației speciale [art. 229 C. adm.].
Calitatea de consilier județean încetează la data declarării ca legal constituit a noului
consiliu ales. Înainte de acest moment mandatul de consilier judeţean poate înceta de drept în
oricare din cazurile prevăzute de art. 204 alin. (2) C. adm.
Consiliul județean are o competență materială generală, limitată teritorial la nivelul
județului în care a fost ales. În mod similar cu reglementarea atribuțiilor celorlalte autorități ale
administrației publice locale legiuitorul a optat pentru prezentarea unor „categorii principale” de
atribuții urmate de enumerarea activităților necesare exercitării lor.
Potrivit dispozițiilor art. 173 C. adm. consiliul județean îndeplinește următoarele
atribuții:
a) atribuţii privind înființarea, organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al
consiliului judeţean, ale instituţiilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor şi regiilor
autonome de interes judeţean;
b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului;
c) atribuţii privind administrarea domeniului public și privat al judeţului;
d) atribuţii privind gestionarea serviciilor publice de interes județean;
e) atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern și extern.
În afară de aceste atribuții expres prevăzute de lege, consiliul județean poate îndeplini
orice alte atribuții cu respectarea limitelor competenței sale materiale și teritoriale.
În exercitarea atribuțiilor care îi revin consiliul județean adoptă hotărâri, acte
administrative unilaterale și executorii, care pot avea caracter normativ sau individual.

67
 Ca regulă, hotărârile consiliului judeţean se adoptă cu votul majorității absolute sau
simple. Categoriile de hotârâri pentru care este necesar votul majorității absolute sunt aceleași ca
și în cazul hotărârilor consiliului local. Și în acest caz, hotărârile privind dobândirea sau
înstrăinarea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile se adoptă de cu majoritatea
calificată de două treimi din numărul consilierilor județeni în funcție
Hotărârile se semnează de președintele consiliului județean sau, în lipsa acestuia, de
vicepreședintele care a condus ședință. Secretarul general al unității administrativ-teritoriale
contrasemnează hotărârile pentru legalitate. Secretarul general va comunica hotărârile prefectului
de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data adoptării. O dată cu hotărârea va
comunica și eventuale obiecții de nelegalitate formulate.
Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la
cunoştinţă publică, care nu poate depăși un termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării
oficiale către prefect. Hotărârile cu caracter individual devin obligatorii de la data comunicării.
Consilierii județeni răspund, în condițiile legii, administrativ, penal sau civil, după caz,
pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin.
Răspunderea administrativ-disciplinară constă în aplicarea unor sancţiuni disciplinare
pentru încălcarea de către consilierii judeţeni a prevederilor Codului administrativ, a prevederilor
legale referitoare la conflictul de interese, precum și a celor din regulamentul de organizare şi
funcţionare a consiliului judeţean. Sancțiunile disciplinare sunt prevăzute în art. 233 alin. (1) C.
adm. fiind identice cu acelea care pot fi aplicate în cadrul răspunderii administrativ-disciplinare a
consilierilor locali, la care facem în mod corespunzător trimitere.
Dizolvarea de drept a consiliului județean intervine în următoarele trei situații:
a) dacă nu se întruneşte cel puțin într-o ședință ordinară sau extraordinară, pe durata a
patru luni calendaristice consecutive, deşi a fost convocat conform prevederilor legale;
b) dacă nu a adoptat nici o hotărâre în trei şedinţe ordinare sau extraordinare ținute pe
durata a patru luni calendaristice consecutive;
c) dacă numărul consilierilor judeţeni în funcție este mai mic decât jumătatea numărului
membrilor consiliului județean și nu a putut fi completat cu supleanţi.
Dizolvarea se pronunţă de instanţa de contencios administrativ la solicitarea președintelui
consiliului județean, a vicepreședinților consiliului județean, a secretarului general al unității

68
administrativ-teritoriale, a prefectului sau oricărei alte persoane interesate. Hotărârea instanţei
este definitivă şi se comunică prefectului.
Președintele consiliului județean este autoritate executivă a administrației publice
locale și în exercitarea atribuțiilor sale îndeplinește o funcție de demnitate publică. El reprezintă
județul în relațiile cu celelalte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române și
străine, precum și în justiție.
Preşedintele consiliului judeţean este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber
exprimat. Pentru alegerea președintelui consiliului județean fiecare județ devine o circumscripție
electorală, iar scrutinul este uninominal.
Mandatul preşedintelui consiliului judeţean este de 4 ani şi se exercită din momentul
depunerii jurământului în prima ședință privind ceremonia de constituire a consiliului județean
sau în fața președintelui tribunalului, în camera de consiliu, în cazul în care această ședință nu are
loc în termen de 60 de zile de la data alegerilor.
Preşedintele consiliului judeţean are statutul de ales local, astfel că exercitarea man-
datului, protecţia legală a mandatului, drepturile şi obligaţiile, precum şi regimul răspunderii sunt
reglementate în Codul administrativ în cadrul capitolelor privind președintele consiliului
județean și mandatul de ales local.
Din analiza dispozițiilor legale aplicabile putem reține următoarele drepturi ale
președintelui consiliului județean:
a) dreptul de a primi o indemnizaţie lunară, stabilită potrivit legii privind salarizarea
personalului plătit din fonduri publice [art. 189 alin. (1) C. adm.];
b) dreptul la decontarea, în condiţiile legii, a cheltuielilor legate de exercitarea man-
datului [art. 189 alin. (2) C. adm. coroborate cu art. 153 alin. (2) C. adm.];
c) dreptul de a i se suspenda raportul juridic de muncă sau raportul de serviciu în cadrul
unei instituţii ori autorităţi publice, ori în cadrul regiilor autonome sau societăţilor cu capital
integral ori majoritar de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale [art. 209 alin. (1) C. adm.];
d) dreptul ca după încetarea mandatului, timp de 2 ani, să nu i se poată modifica sau
desface contractul de muncă ori de a nu fi eliberat din funcţie pe motive ce nu îi sunt imputabile
[art. 209 alin. (7) C. adm.];
e) dreptul de a beneficia de concedii de odihnă, concedii medicale, concedii fără plată,
precum şi la concedii plătite în cazul unor evenimente familiale deosebite [art. 213 C. adm.];

69
 f) dreptul de a beneficia de plata programelor de pregătire, formare şi perfecţionare profe-
sională organizate, în decursul mandatului, precum și a cheltuielilor de transport, cazare și masă
[art. 217 alin. (2) C. adm.].
Din categoria obligațiilor președintelui consiliului județean menționăm următoarele:
a) obligația a participa la lucrările consiliului județean [art. 221 C. adm.];
b) obligaţia de a exercita funcţia de preşedinte al consiliului judeţean cu bună-credinţă şi
fidelitate faţă de ţară şi de colectivitatea care l-a ales [art. 222 C. adm.];
c) obligaţia de a prezenta anual în fața consiliului județean un raport privind modul de
îndeplinire a atribuțiilor sale [art. 225 alin. (3) C. adm.];
d) obligaţia de a pune la dispoziția consilierilor județeni, la cererea acestora, prin
intermediul secretarului general al unității administrativ-teritoriale și al aparatului de specialitate,
informațiile necesrae în vederea îndeplinirii mandatului [art. 226 alin. (1) C. adm.];
e) obligaţia de a depune declaraţia de avere și declarația de interese, precum și de a le
actualiza periodic în condițiile legii speciale [art. 229 C. adm.].
Încetarea de drept a mandatului preşedintelui consiliului judeţean intervine în aceleași
situații ca în cazul mandatului primarului.
Codul administrativ prevede mai multe categorii principale de atribuţii ale
preşedintelui consiliului judeţean, urmate de enumerarea activităţilor necesare exercitării
acestora:
a) atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean, a
instituţiilor publice de interes judeţean şi a societăţilor şi regiilor autonome de interes judeţean;
b) atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean:
c) atribuţii privind bugetul judeţului:
d) atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale;
e) atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean:
f) alte atribuţii prevăzute de lege.
Potrivit art. 191 alin. (7) C. adm., preşedintele consiliului judeţean poate delega doar
atribuţiile privind serviciile publice de interes judeţean. Delegarea se face prin dispoziţie
vicepreşedinţilor consiliului judeţean, conducătorilor compartimentelor funcţionale sau
personalului din cadrul aparatului de specialitate, administratorului public, secretarului general al

70
unității administrativ-teritoriale, precum şi conducătorilor instituţiilor şi serviciilor publice de
interes judeţean.
În conformitate cu art. 196 alin. (1) lit. b) C. adm. actele emise de președintele
consiliului județean se numesc dispoziții și sunt acte administrative care pot avea caracter
normativ sau individual. Dispozițiile devin executorii după ce au fost aduse la cunoștința publică,
respectiv, după ce au fost comunicate persoanelor interesate.
Dispozițiile președintelui consiliului județean sunt contrasemnate de secretarul general al
unității administrativ-teritoriale. În cazul în care secretarul general consideră dispoziția ilegală nu
o va contrasemna, dar va trebui să motiveze în scris acest refuz. Dispozițiile președintelui
consiliului județean sunt comunicate prefectului de îndată sau cel mai târziu în 10 zile lucrătoare
de la data emiterii. Aducerea la cunoștință publică a dispozițiilor cu caracter normativ se face în
termen de 5 zile de la data comunicării lor către prefect.
Președintele consiliului județean răspunde administrativ, civil sau penal, după caz, pentru
faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor care îi revin.
Vicepreşedintele consiliului judeţean nu este o autoritate a administraţiei publice
locale, deoarece legea nu îi conferă atribuţii proprii, pentru a căror exercitare să emită acte
administrative de autoritate. Potrivit art. 188 alin. (1) şi (2) C. adm., consiliul judeţean alege
dintre membrii săi doi vicepreşedinţi prin votul secret al majorităţii absolute a consilierilor
judeţeni.
Vicepreşedinţii consiliului judeţean îşi păstrează statutul de consilier judeţean, astfel că
încetarea de drept a mandatului de consilier județean are ca efect încetarea de drept, la aceeași
dată, și a mandatului de vicepreședinte ale consiliului județean.
În conformitate cu prevederile art. 242 alin. (1) din Codul administrativ, fiecare unitate
administrativ-teritorială şi subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor are un secretar
general salarizat din bugetul local.
Secretarul general al comunei, oraşului, municipiului, județului și sectoarelor
municipiului București este funcţionar public de conducere, cu studii superioare juridice,
administrative sau științe politice. El se bucură de stabilitate în funcție. Recrutarea, numirea,
suspendarea, modificarea, încetarea raporturilor de serviciu și regimul disciplinar se fac în
conformitate cu prevederile legislației privind funcția publică și funcționarii publici.

71
 În considerarea calității de funcționar public secretarul nu poate exercita alte funcții
publice sau funcții de demnitate publică. Prin excepție de la prevederile art. 98 alin. (1) din
Legea nr. 161/2003, care permite funcționarilor publici să fie membri ai partidelor politice legal
constituite, secretarul general al unității administrativ-teritoriale nu poate fi membru al unui
partid politic, sub sancțiunea destituirii din funcție. Tot în categoria incompatibilităţilor, art. 242
alin. (3) din Codul administrativ prevede că secretarul general al unităţii/subdiviziunii
administrativ-teritoriale nu poate fi soţ, soţie sau rudă până la gradul al II-lea cu primarul sau cu
viceprimarul, respectiv cu preşedintele sau vicepreşedintele consiliului judeţean, sub sancţiunea
eliberării din funcţie.
Din categoria atribuțiilor secretarului general al unității administrativ-teritoriale
menționăm următoarele: avizează proiectele de hotărâri şi contrasemnează pentru legalitate
dispoziţiile primarului, respectiv ale preşedintelui consiliului judeţean, hotărârile consiliului
local, respectiv ale consiliului judeţean, după caz; participă la şedinţele consiliului local,
respectiv ale consiliului judeţean; asigură procedurile de convocare a consiliului local, respectiv
a consiliului judeţean, şi efectuarea lucrărilor de secretariat, comunicarea ordinii de zi,
întocmirea procesului-verbal al şedinţelor consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean, şi
redactarea hotărârilor consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean; numără voturile şi
consemnează rezultatul votării, pe care îl prezintă preşedintelui de şedinţă, respectiv
preşedintelui consiliului judeţean sau, după caz, înlocuitorului de drept al acestuia; asigură
întocmirea dosarelor de şedinţă, legarea, numerotarea paginilor, semnarea şi ştampilarea
acestora; atribuţii în materie succesorală, prin obligaţia de a comunica o sesizare pentru
deschiderea procedurii succesorale camerei notarilor publici și oficiului de cadastru și publicitate
imobiliară în cărei circumscripție teritorială defunctul a avut ultimul domiciliu etc.

72
 Unitatea de învățare 12
Prefectul

Prefectul este reprezentantul Guvernului în teritoriu și face parte din administrația

teritorială de stat în baza principiului deconcentrării administrative. Noțiunea de administrație
teritorială de stat nu se limitează doar la prefect, ea cuprinzând și serviciile publice deconcentrate
ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din județe, precum și
structurile teritoriale ale autorităților administrative autonome.
Constituția României face referire la prefect în cadrul secțiunii Administrația publică
locală din cadrul capitolului privind Administrația publică. Art. 123 din Constituție, având
denumirea marginală Prefectul, prezintă această autoritate a administrației publice ca fiind
reprezentantul Guvernului pe plan local și conducătorul serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-
teritoriale. Raporturile care se stabilesc între Guvern și prefect sunt raporturi de subordonare.
Raporturile care se stabilesc între prefect și autoritățile administrației publice locale sunt
de natură specială fundamentată pe dreptul de tutelă administrativă exercitat de către prefect.
Potrivit dispozițiilor art. 123 alin. (4) din Constituție între prefecți, pe de o parte, consiliile locale
și primari, precum și consiliile județene și președinții acestora, pe de altă parte, nu există
raporturi de subordonare.
În conformitate cu prevederile art. 123 alin. (3) din Constituție atribuțiile prefectului se
stabilesc prin lege organică. În prezent, actul normativ care reglementează rolul, statutul, atri-
buţiile şi actele prefectului este Codul administrativ în cuprinsul Părții a IV-a întitulată Prefectul,
instituția prefectului și serviciile publice deconcentrate.
În acord cu dispozițiile constituționale și legale în vigoare prefectul îndeplinește un rol
complex structurat pe trei mari componente: a) reprezentant al Guvernului pe plan local; b)
conducător al serviciilor publice deconcentrate; c) autoritate de tutelă administrativă.
Prefectul îndeplinește o funcție de demnitate publică. Condițiile pentru ocuparea funcției
de prefect, drepturile și îndatoririle, modificarea și încetarea raportului de serviciu, precum și
regimul juridic al răspunderii sunt reglementate în Codul administrativ în Partea a IV-a,
referitoare la prefect.

73
 Condițiile de numire în funcția de prefect sunt prevăzute în art. 251 alin. (21) C. adm.: a)
este cetățean român și are domiciliul în țară; b) se bucură de exercițiul drepturilor electorale;
c) are capacitate deplină de exercițiu; d) nu a suferit condamnări penale, cu excepția situației în
care a intervenit reabilitarea; e) are studii universitare de licență absolvite cu diplomă de licență
sau echivalentă; f) a absolvit programe de formare specializată în vederea numirii într-o funcție
de prefect sau subprefect, organizate de Institutul Național de Administrație, în condițiile legii.
Ultima dintre aceste condiții se consideră a fi îndeplinită în situația în care persoana care poate fi
numită în funcția de prefect sau subprefect a absolvit programe de formare specializată pentru
ocuparea unei funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici, precum și
dacă persoana a ocupat cel puțin un mandat întreg funcția de senator sau deputat.
Numirea în funcția de prefect se face prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
ministrului care coordonează instituția prefectului.
La data numirii în funcție prefectul este obligat să declare că nu se află în unul din
cazurile de incompatibilitate. Constatarea situațiilor de incompatibilitate apărute în timpul
exercitării funcției de prefect se face de către ministrul de resort, care îl va informa pe prim-
ministru, pentru a dispune eliberarea din funcție.
În exercitarea funcției sale prefectul trebuie să respecte o serie de interdicții și obligații
prevăzute de lege:
a) interdicţia de a face grevă [art. 273 alin. (2) C. adm.];
b) interdicţia de a înfiinţa organizaţii sindicale proprii [art. 273 alin. (3) C. adm.];
c) obligaţia de a informa conducerea ministerului care coordonează instituția prefectului
ori de câte ori călătoresc în afara judeţului [art. 273 alin. (1) C. adm.];
d) obligaţia de a nu emite un act administrativ, de a nu încheia un act juridic, de a nu lua
sau de a participa la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice de autoritate care produce
un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I [art. 72 alin. (1) din
Legea nr. 161/2003].
Eliberarea din funcție a prefectului se face tot prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
ministrului care coordonează instituția prefectului. În conformitate cu art. 251 alin. (25) C. adm.
pe perioada exercitării funcției de prefect se suspendă contractul de muncă, respectiv raportul de
serviciu al acestuia, cu excepția situațiilor prevăzute de lege.

74
 Atribuţiile prefectului pot fi clasificate, în funcţie de izvorul lor, în mai multe categorii: a)
atribuţii prevăzute de Constituţie; b) atribuţii prevăzute de Codul administrativ; c) atribuţii
prevăzute de alte acte normative; d) însărcinările stabilite de Guvern.
Codul administrativ prevede 5 categorii de atribuții:
a) atribuții privind asigurarea implementării la nivel local a politicilor guvernamentale și
respectării ordinii publice;
b) atribuții în exercitarea rolului constituțional de conducere a serviciilor publice
deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din
unitățile administrativ-teritoriale;
c) atribuții privind verificarea legalității actelor administrative ale autorităților
administrației publice locale și atacarea actelor administrative ale acestor autorități pe care le
consideră ilegale;
d) atribuții de îndrumare, la cererea autorităților administrației publice locale, privind
aplicarea normelor legale din sfera de competență;
e) atribuții în domeniul situațiilor de urgență.
Prefectul emite ordine, acte administrative de autoritate care pot avea caracter normativ
sau individual. Ordinele prefectului se emit pe baza și în executarea legilor, a ordonanțelor, a
hotărârilor Guvernului precum și a legislației Uniunii Europene. Ordinele cu caracter normativ se
publică și devin executorii după ce au fost aduse la cunoștința publică. Ele se comunică de îndată
Ministerului de Interne și se publică în monitoarele oficiale ale județelor sau al municipiului
București. Ordinele cu caracter individual devin executoriii de la data comunicării către
persoanele interesate. Ordinele prefectului se contrasemnează de către secretarul general al
instituției prefectului sau, în lipsa acestuia, de conducătorul compartimentului juridic din
instituția prefectului.
Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin se organizează, în
subordinea acestuia, instituția prefectului. Prefectul sau înlocuitorul de drept al acestuia
exercită capacitatea juridică de drept public a instituţiei prefectului. Exercitarea drepturilor și
asumarea obligațiilor civile ale instituției prefectului se exercită de către prefect, de înlocuitorul
de drept al acestuia sau de către o persoană anume desemnată prin ordin al acestuia. La nivelul
instituției prefectului se înființează funcția de secretar general al instituției prefectului, care este
înalt funcționar public și se subordonează nemijlocit prefectului. Atribuțiile secretarului general

75
al instituției prefectului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului la propunerea ministerului care
coordonează instituția prefectului, cu avizul ministerului cu atribuții în domeniul administrației
publice [art. 265 alin. (14) C. adm.].
În conformitate cu art. 265 alin. (2) din Codul administrativ, instituţia prefectului este o
instituţie publică cu personalitate juridică având buget propriu. Activitatea instituţiei prefectului
este finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul ministerului care coordonează instituția
prefectului, dar poate primi finanţare şi din alte surse legale, inclusiv programe cu finanțare
externă rambursabilă și/sau nerambursabilă. Prefectul este ordonator terţiar de credite.
Prefectura reprezintă sediul instituției prefectului și se află în municipiul reședință de
județ, într-un imobil proprietatea publică a statului, a județului sau a municipiului. Pentru
municipiul București, respectiv județul Ilfov, prefectura este în municipiul București.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor și prerogativelor sale prefectul este ajutat de subprefecți.
Art. 249 alin. (5) din Codul administrativ limitează numărul subprefecților la 2, cu excepția
municipiului București unde prefectul este ajutat de 3 subprefecți. Subprefecții îndeplinesc o
funcție de demnitate publică și îndeplinesc aceleași condiții ca și prefectul în privința numirii,
drepturilor și îndatoririlor, precum și în privința regimului răspunderii.
Colegiul prefectural funcţionează în fiecare judeţ şi este compus din prefect,
subprefectul, secretarul general al instituției prefectului şi conducătorii serviciilor publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale, care
sunt organizate sau au sediul în judeţul respectiv sau în municipiul București, după caz. În afară
de membrii permanenţi la lucrările colegiului prefectural pot participa ca invitaţi şi alte persoane
a căror prezenţă este considerată necesară.
Oficiile prefecturale sunt structuri integrante ale instituției prefectului organizate prin
ordin al prefectului cu avizul conform al ministerului de resort. Oficiile prefecturale se
organizează în județele cu o suprafață întinsă sau în mari aglomerări urbane în alte localități
decât cea unde se află prefectura. În municipiul București se pot organiza oficii prefecturale în
fiecare sector. Oficiul prefectural este condus de un şef, care deține o funcție publică de
conducere specifică. Şeful oficiului prefectural este funcţionar public, astfel că numirea,
modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al acestuia se dispun de către prefect.

76
 Unitatea de învățare 13
Funcția publică. Funcționarul public.
Raportul de serviciu. Categorii de funcționari publici

Potrivit art. 5 lit. y) C. adm. funcţia publică reprezintă „ansamblul atribuţiilor şi

responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul exercitării prerogativelor de putere
publică de către autoritățile și instituțiile publice”.
În doctrină au fost propuse definiții similare care valorifică atât cadrul normativ actual cât
și perspectiva tradițională din literatura juridică de specialitate asupra noțiunii de funcție publică.
Prin funcție publică se înțelege „situația juridică a persoanei fizice – învestită, legal, cu atribuții
în realizarea competenței unei autorități publice – ce constă în ansamblul drepturilor și
obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul
care l-a învestit”. Într-o altă opinie, funcția publică reprezintă „complexul drepturilor și
obligațiilor de interes general stabilite potrivit legii în scopul realizării competenței unei
autorități sau instituții publice de către persoane legal învestite”.
Noțiunea de funcție publică este strâns legată de noțiunea de putere publică.
Funcționarii publici desfășoară un ansamblu de activități care implică exercitarea prerogativelor
de putere publică.
Codul administrativ prevede în cuprinsul art. 383-387 o clasificare a funcţiilor publice în
mai multe categorii, în raport de care pot fi identificate o serie de criterii de departajare.
După criteriul modului de realizare a competențelor funcțiile publice se clasifică în
următoarele:
a) funcții publice generale: reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu
caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării
competenţelor lor generale;
b) funcții publice specifice: reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu
caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, stabilite în vederea realizării competenţelor
lor specifice, sau care necesită competenţe şi responsabilităţi specifice.
După criteriul competenţei teritoriale, funcţiile publice se clasifică în următoarele:

77
 a) funcţii publice de stat: funcţiile publice stabilite în cadrul ministerelor, organelor de
specialitate ale administraţiei publice centrale, structurilor de specialitate ale Administrației
Prezidențiale, structurilor de specialitate ale Parlamentului României, autorităţilor administrative
autonome, precum și în cazul structurilor autorității judecătorești;
b) funcţii publice teritoriale: funcţiile publice stabilite în cadrul instituţiei prefectului,
serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, precum și instituțiilor publice din teritoriu,
aflate în subordonarea/coordonarea/sub autoritatea Guvernului, a ministerelor și a celorlalte
organe ale administrației publice centrale;
c) funcţii publice locale: funcţiile publice stabilite în cadrul aparatului propriu al
autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora.
După criteriul nivelului studiilor necesare ocupării funcţiei publice, acestea se împart
în următoarele:
a) funcţii publice din clasa I: funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
universitare de licenţă absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
b) funcţii publice din clasa a II-a: funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă, în perioada anterioară aplicării celor trei cicluri
tip Bologna;
c) funcţii publice din clasa a III-a: funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
liceale, respectiv studii medii liceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat.
După criteriul nivelului atribuțiilor titularului funcției publice există următoarea
clasificare a funcțiilor publice:
a) funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici;
b) funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de conducere;
c) funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de execuție.
Funcţionarul public este persoana numită într-o funcție publică, printr-un act adminis-
trativ unilateral, pentru realizarea unui raport de serviciu în scopul realizării competenţei unei
autorităţi publice sau instituţii publice. Potrivit art. 371 C. adm. funcționarii publici iau decizii
și/sau desfășoară activități cu caracter tehnic pentru a asigura continuitatea funcționării în interes
public general a autorităților sau instituțiilor publice.

78
 Raportul juridic dintre funcționarul public și autoritatea publică nu este un raport de
natură contractuală ci un raport de natură legală. În baza unui act administrativ de numire se nasc
și se exercită raporturi de serviciu a căror regim general este prevăzut în lege. Prin statut al
funcționarilor publici se înțelege totalitatea normelor juridice care stabilesc situația legală a
funcționarilor publici și determină drepturile și obligațiilor lor generale.
Totalitatea funcţionarilor publici care îndeplinesc activitățile cu caracter general și
activitățile cu caracter special prin care se exercită prerogativele de putere publică în cadrul
autorităților și instituțiilor publice din administrația publică centrală și locală constituie corpul
funcționarilor publici. Funcționarii publici care au fost eliberați din funcţia publică din motive
neimputabile (precum încetarea activității sau mutarea într-o altă localitate a autorității sau
instituției publice, reducerea personalului ca urmare a reorganizări activității autorității sau
instituției publice etc.) formează corpul de rezervă al funcționarilor publici care este gestionat
de Agenția Națională a Funcționarilor Publici.
Actul de numire într-o funcție publică este un act juridic unilateral de voință emis, în
baza legii de autoritate publică sau o instituție publică din administrația centrală sau locală. În
baza actului administrativ de numire ia naștere și se exercită un raport de serviciu care este un
raport de drept public, având ca obiect realizarea puterii publice.
În doctrină raportul de serviciu este prezentat ca fiind un raport juridic care se stabilește
între funcționarul public, pe de o parte, și stat sau administrația publică locală, pe de altă parte,
prin autoritățile administrației publice și instituțiile publice centrale și locale și prin autoritățile
autonome.
Raportul de serviciu este un raport de drept administrativ care nu se confundă cu un
raport contractual de dreptul muncii, deși cele două raporturi prezintă mai multe trăsături
comune. Conținutul raportului juridic de serviciu îl constituie totalitatea drepturilor și obligațiilor
corelative ale părților acestui raport juridic, drepturile uneia având corespondent în obligațiile
celeilalte. Elementul particular al acestui raport juridic îl reprezintă însă faptul că funcționarii
publici sunt purtători ai puterii publice, pe care o exercită în limitele funcției lor.
Codul administrativ prevede mai multe categorii de funcționari publici care pot fi
clasificați după criteriul atribuţiilor exercitate (înalţi funcţionari publici; funcţionari publici de
conducere; funcţionari publici de execuţie) şi, respectiv, după criteriul experienţei profesionale
(funcţionari publici definitivi; funcţionari publici debutanţi).

79
 Doctrina a propus și alte criterii de clasificare dintre care cele mai importante sunt
criteriul rolului pe care îl au în realizarea atribuțiilor autorității publice și, respectiv, criteriul
legalității învestirii.
După primul criteriu se face distincție între următoarele categorii de funcționari publici:
a) categoria funcționarilor publici de decizie care conduc fie o autoritate a administrației publice
centrale sau locale, fie unele compartimente organizatorice ale acesteia; b) categoria
funcționarilor publici de pregătire a deciziilor cuprinzând pe cei implicați direct în faza
procesului de elaborare a deciziei; c) categoria funcționarilor publici de execuție cuprinzând pe
cei ce duc la îndeplinire deciziile administrative prin măsuri concrete în scopul realizării
atribuțiilor autorității publice.
În legătură cu al doilea criteriu se face distincție între: a) categoria funcționarilor publici
de drept, care au fost învestiți în mod legal cu exercitarea funcției publice; b) categoria
funcționarilor publici de fapt, care exercită în realitatea atribuțiile specifice unei funcții publice
dar care nu au fost învestiți legal sau care nu au nici un fel de învestitură.
Cu privire la funcționarii publici de fapt în teoria și practica administrativă se susține în
mod tradițional ideea că problema efectelor juridice ale actelor emise de aceștia trebuie analizată
nuanțat. Actele juridice ale unui uzurpator, care exercită în mod vizibil atribuții fără nici o
aparență de legalitate, trebuie considerate ca fiind inexistente. În schimb, actele juridice ale unui
funcționar neregulat, învestit fără respectarea condițiilor legale dar care exercită atribuții cu
aparență de legalitate, trebuie considerate ca fiind valabile producând efecte juridice limitate în
favoarea terților de bună credință.

80
 Unitatea de învățare 14
Cariera funcționarului public. Drepturile și obligațiile funcționarului public.
Răspunderea funcționarului public

Prin carieră în funcția publică se înțelege ansamblul situaţiilor juridice şi efectele

produse, care intervin de la data naşterii raportului de serviciu al funcţionarului public până în
momentul încetării acestui raport, în condiţiile legii. În doctrină se argumentează existența unui
„drept la carieră” al funcționarilor publici, care presupune, înainte de toate, dreptul la stabilitate
în funcție.
În conformitate cu prevederile art. 4 din H.G. nr. 611/2008, modificată și completată,
principiile care stau la baza organizării și dezvoltării carierei funcționarului public sunt
următoarele:
a) competenţa, principiu potrivit căruia persoanele care doresc să acceadă sau să
promoveze într-o funcţie publică trebuie să deţină şi să confirme cunoştinţele şi aptitudinile
necesare exercitării funcţiei publice respective;
b) competiţia, principiu potrivit căruia confirmarea cunoştinţelor şi aptitudinilor necesare
exercitării unei funcţii publice se face prin concurs sau examen;
c) egalitatea de şanse, principiu potrivit căruia este recunoscută vocaţia la carieră în
funcţia publică a oricărei persoane care îndeplineşte condiţiile stabilite potrivit legii;
d) profesionalismul, principiu potrivit căruia exercitarea funcţiei publice se face prin
îndeplinirea în mod eficient a atribuţiilor care implică exercitarea prerogativelor de putere
publică, în limitele prevăzute de dispoziţiile legale care reglementează atribuţiile respective;
e) motivarea, principiu potrivit căruia, în vederea dezvoltării carierei funcţionarilor
publici, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să identifice şi să aplice, în condiţiile legii,
instrumente de motivare financiară şi nonfinanciară a funcţionarilor publici, precum şi să sprijine
iniţiativele privind dezvoltarea profesională individuală a acestora;
f) transparenţa, principiu potrivit căruia autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a
pune la dispoziţie tuturor celor interesaţi informaţiile de interes public referitoare la cariera în
funcţia publică.

81
 În conformitate cu art. 464 C. adm. calitatea de funcționar public se dobândește prin
concurs, dar ocuparea unei funcții publice vacante se poate face și prin alte modalități prevăzute
în Codul administrativ precum modificarea raporturilor de serviciu sau redistribuirea într-o
funcție publică vacantă.
Condițiile generale pentru ca o persoană să poate participa la concursul pentru
dobândirea calității de funcționar public sunt următoarele:
a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;
b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
d) are capacitate deplină de exerciţiu;
e) este apt din punct de vedere medical și psihologic să exercite o funcție publică;
f) îndeplineşte condiţiile de studii și vechime în specialitate prevăzute de lege pentru
ocuparea funcţiei publice;
g) îndeplineşte condiţiile specifice, conform fișei postului, pentru ocuparea funcţiei
publice;
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra
statului sau contra autorităţii, infracţiuni de corupţie şi de serviciu, infracţiuni care împiedică
înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de fals ori a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o
incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea,
amnistia post-condamnatorie sau dezincriminarea faptei;
i) nu le-a fost interzis dreptul de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia ori
activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta, prin hotărâre judecătorească definitivă, în
condițiile legii;
j) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de
muncă pentru motive disciplinare în ultimii 3 ani;
k) nu a fost lucrător al Securității sau colaborator al acesteia, în condițiile prevăzute de
legislația specifică.
În afară de aceste condiţii generale, pentru ocuparea anumit funcții publice este necesară
îndeplinirea unor condiții speciale.

82
 Numirea în funcţiile publice se face printr-un act administrativ emis de conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice sau, după caz, de persoana care are competența legală de numire,
pe baza rezultatelor concursului.
În cazul funcţiilor publice corespunzătoare categoriei de înalt funcţionar public, numirea
se face de către Guvern (în cazul funcţiilor publice de prefect şi subprefect) sau de către
prim-ministru (în cazul funcţiilor publice de secretar general şi secretar general adjunct din
autorități și instituții publice ale administraţiei publice centrale, precum şi în cea inspector
guvernamental).
Actul de numire înttr-o funcţie publică se emite în formă scrisă şi trebuie să conţină
următoarele elemente prevăzute de art. 529 alin. (1) C. adm.: a) temeiul legal al numirii; b)
temeiul legal al stabilirii drepturilor salariale; c) numele și prenumele funcţionarului public; d)
denumirea funcţiei publice, individualizată prin categorie, clasă și, după caz, grad profesional; e)
data de la care urmează să exercite funcţia publică; f) drepturile salariale; g) locul de desfăşurare
a activităţii; i) durata programului de lucru, respectiv raport de serviciu cu normă întreagă sau
raport de serviciu cu timp parțial. Fiecare act administrativ de numire are anexată o fişă a
postului aferentă funcţiei publice.
În termen de 3 zile de la emiterea actului de numire în funcția publică definitivă
funcționarul public depune jurământul de credință. Depunerea jurământului se consemnează în
scris iar refuzul depunerii atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţia publică.
Obligaţia de organizare a depunerii jurământului aparţine persoanei care are competenţa legală
de numire.
Promovarea în funcția publică este o modalitate de dezvoltare a carierei prin ocuparea
unei funcţii publice superioare: funcție publică de execuție de grad profesional imediat superior
celui deținut; funcție publică de execuție dintr-o clasă corespunzătoare studiilor absolvite; funcție
publică de conducere vacantă; funcție publică din categoria înalților funcționari publici vacante.
Ea este prezentată în doctrina de drept administrativ ca fiind „o răsplată a efortului”, constituind
„momentul de satisfacție pentru cei care își realizează cu devotament și pricepere rolul ce-l au în
cadrul diferitelor autorități publice”.
Codul administrativ prevede în secţiuni separate ale capitolului al V-lea din partea
referitoare la Statutul funcționarilor publici drepturile şi îndatoririle acestei categorii de

83
personal. Având în vedere natura juridică a raportului de serviciu, drepturile şi obligaţiile
funcționarilor publici nu pot face obiectul unor negocieri, ele fiind stabilite prin lege.
În doctrină drepturile funcționarilor publici au fost împărțite în drepturi de funcțiune
(drepturile necesare unui funcționar pentru a putea îndeplini funcția cu care a fost învestit) și
drepturi personale (drepturi comune tuturor funcționarilor publici precum și celor care depun o
muncă remunerată). În mod corelativ, și obligațiile funcționarului public au fost clasificate în
obligații de funcțiune (care sunt o componentă a competenței funcționarului public) și în
obligații personale (care sunt comune tuturor celor care depun o muncă).
Codul administrativ reglementează într-o secţiune separată formarea și perfecţionarea
profesională a funcţionarilor publici, arătând că „funcționarii publici au dreptul și obligația de a-
și îmbunătăți în mod continuu abilitățile și pregătire profesională”. Pentru perioada în care
urmează programe de formare și de perfecționare profesională, funcționarii publici beneficiază
de drepturile salariale cuvenite dacă aceste programe sunt organizate la inițiativa ori în interesul
autorității sau instituției publice, ori dacă fiind la inițiativa funcționarului public există acordul
persoanei care are competența de numire în funcția publică.
Prin modificarea raporturilor de serviciu se realizează mobilitatea în cadrul corpului
funcționarilor publici. Motivele care pot determina o modificare a unui raport de serviciu pot fi
în legătură cu nevoia eficientizării activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice ori cu interesul
funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică.
În conformitate cu prevederile art. 502 alin. (1) C. adm., modificarea raporturilor de
serviciu ale funcţionarilor publici se realizează prin următoarele modalităţi:
a) delegare;
b) detaşare;
c) transfer;
d) mutarea definitivă în cadrul autorității sau instituției publice ori în cadrul altei structuri
fără personalitate juridică a autorității sau instituției publice;
e) mutarea temporară în cadrul autorităţii sau instituţiei publice ori în cadrul altei structuri
fără personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice;
f) exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere sau din categoria
înalților funcționari publici;
g) promovare;

84
 h) mobilitatea în cadrul categoriei înalților funcționari publici.
Raportul de serviciu al funcționarilor publici se poate suspenda de drept, la inițiativa
funcţionarului public sau prin acordul părților. Pe perioada suspendării raportului de serviciu,
autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să rezerve postul aferent funcţiei publice, eventuala
ocupare putându-se realiza doar pe o perioadă determinată. În această perioadă raporturile de
serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa sau cu acordul funcţionarului
public în cauză.
Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici se face prin act
administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică.
Codul administrativ prevede în art. 516 următoarele modalități de încetare a raporturilor
de serviciu:
a) încetarea de drept;
b) încetarea prin acordul părţilor, consemnat în scris;
c) încetarea prin eliberare din funcţia publică;
d) încetarea prin destituire din funcţia publică;
e) încetarea prin demisie.
Încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu atrage
răspunderea administrativă, civilă sau penală, după caz, în condițiile legii speciale și a Codului
administrativ.
Pentru a fi angajată o formă de răspundere juridică în sarcina unui funcționar public este
necesară îndeplinirea a două condiții premisă: a) funcționarul public să încalce una sau mai multe
dintre îndatoririle sale de serviciu; b) funcționarul public să acționeze cu vinovăție. În această
materie specificul abaterilor este dat de faptul că ele pot interveni în timpul exercitării funcției, în
legătură cu exercitarea funcției sau prin încălcarea anumitor norme de conduită care nu au
legătură directă și nemijlocită cu funcția publică dar care pun sub semnul întrebării prestigiul
funcționarului public.
Răspunderea administrativ-disciplinară este o formă a răspunderii juridice a
funcţionarului public care, în afară de condiţiile generale ale oricărei răspunderi juridice, prezintă
şi următoarele condiţii specifice: a) subiectul activ este o autoritate sau instituție publică față de
care se răsfrâng consecințele abaterii disciplinare; b) subiectul pasiv este un funcționar public
care a săvârșit o abatere disciplinară; c) fapta săvârșită cu vinovăție reprezintă o acțiune sau

85
inacțiune prin care se încalcă obligațiile funcționarului public care își revin din raportul de
serviciu; d) rezultatul periculos este, de cele mai multe ori, un rezultat nematerial, astfel că
legătura de cauzalitate dintre rezultatul periculos şi fapta ilicită este prezumată.
Managementul funcțiilor publice îl reprezintă totalitatea activităților desfășurate, în
condițiile legii, de către structuri organizatorice anume create pentru elaborarea și aplicarea
politicii și strategiei, precum și a reglementărilor referitoare la funcționarii publici. În doctrina de
drept administrativ cu referire la noțiunea de management al funcțiilor publice s-a folosit
sintagma de „gestiune a funcției publice”.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, finanțat de la bugetul de stat, aflat în subordinea
ministerului cu atribuții în domeniul administrației publice. Este condusă de un preşedinte, ajutat
de un vicepreședinte cu rang de subsecretar de stat, numiți de către prim-ministru la propunerea
ministrului cu atribuții în domeniul administrației publice. În exercitarea atribuţiilor care îi revin,
preşedintele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici emite ordine cu caracter normativ şi
individual.
Atribuţiile Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici sunt prevăzute în
art. 401 alin. (1) C. adm., cu menţiunea că prin lege se pot stabili şi alte atribuţii. În doctrină s-a
exprimat opinia că unele din prerogativele Agenţiei sunt foarte extinse, diminuându-le, în mod
direct, pe cele ale conducătorilor autorităţilor sau instituţiilor publice din administraţia publică
centrală şi locală.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are legitimare procesuală activă în litigiile de
contencios administrativ.
La nivelul fiecărei autorități și instituție publică se ține o evidență a funcțiilor publice și
a funcționarilor publici în baza unui format standard stabilit de către Agenția Națională a
Funcționarilor Publici.
Pentru fiecare funcționar public se întocmește un dosar profesional cu scopul asigurării
gestionării eficiente a resurselor umane, precum și pentru urmărirea carierei respectivului
funcționar public. Evidența funcționarilor publici se realizează prin intermediul Sistemului
electronic național de evidență a ocupării în sectorul public, care este administrat, dezvoltat și
operat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici.

86