TGSD - ID - Suport Curs Oprea

Teoria generală a statului şi dreptului

- suport de curs -
Administraţie publică, an I, ID
Sem. I, anul universitar 2019/2020
Conferenţiar univ. dr. Florin OPREA
1
Recomandări privind parcurgerea cursului
 Observaţi şi asimilaţi structura capitolului înainte de a parcurge conţinutul său, reperaţi

relaţiile dintre subcapitole, ordinea lor, ierarhia, pentru a nu pierde structura logică.
 Citiţi obiectivele precizate la începutul fiecărui capitol pentru a vă contura cadrul de

referinţă care vă va ghida studiul şi pentru a şti ce se aşteaptă de la dvs.
 Este recomandată studierea capitolelor fiecărui curs în ordinea lor de prezentare.

Aveţi însă şi posibilitatea de a alege alte modalităţi de parcurgere a materialului în funcţie
de:
 nivelul dumneavoastră prezent de cunoştinţe;
 experienţa dumneavoastră anterioară în domeniul cursului;
 relevanţa fiecărui modul de studiu pentru nevoile dumneavoastră de instruire;
 interesul personal în ceea ce priveşte tematica fiecărui modul.
  Citiţi textul cursului minuţios şi faceţi scurte notiţe pe măsură ce îl parcurgeţi,

eventual folosind culori diferite pentru a sublinia lucrurile importante care vă atrag atenţia.
Astfel, când veţi relua textul veţi putea face o recapitulare rapidă.
 Fiţi siguri că înţelegeţi complet ceea ce citiţi. Nu încercaţi să mergeţi mai departe şi să
reveniţi ulterior pentru a înţelege totul; de obicei, efectul este că nu se mai revine niciodată
asupra celor lăsate în suspensie.
 Nu încercaţi să acumulaţi prea multă informaţie dintr-o dată.
 Alocaţi două şedinţe de studiu în cazul capitolelor pentru care timpul mediu necesar
de acumulare a cunoştinţelor depăşeşte 180’.
 În timp ce citiţi textul cursului, încercaţi în permanenţă să vă gândiţi la exemple din

mediul în care lucraţi/studiaţi, legate de subiectul respectiv. Veţi observa că veţi reţine şi veţi
înţelege mai uşor cursul. Nu încercaţi să memoraţi ceea ce n-aţi înţeles.
 Citiţi rezumatul după ce aţi studiat capitolul pentru prima dată şi încercaţi să
dezvoltaţi ideile principale care apar cu ceea ce aţi citit.
 Testele de autoevaluare au numai un caracter orientativ.
2
Cuprins
UNITATEA DE STUDIU 1 CONCEPTUL DE DREPT ŞI APARIŢIA
DREPTULUI ............................................................................................................ 5
1.1 Noţiunea şi necesitatea socială a dreptului .................................................................................................. 6
1.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului .................................................................................................. 10
1.3 Tipuri istorice de drept ............................................................................................................................. 13
1.4 Conţinutul şi forma dreptului ................................................................................................................... 14
UNITATEA DE STUDIU 2 STATUL ŞI DREPTUL ........................................... 19
2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului .......................................................................................................... 20
2.2 Funcţiile statului ....................................................................................................................................... 24
2.3 Elementele componente ale statului ......................................................................................................... 27
2.3.1 Populaţia ................................................................................................................................................ 27
2.3.2 Teritoriul ................................................................................................................................................ 29
2.3.3 Puterea publică ....................................................................................................................................... 31
UNITATEA DE STUDIU 3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE
DREPTULUI ...........................................................................................................34
3.1 Noţiunea de principii ale dreptului ........................................................................................................... 35
3.2 Principiile fundamentale ale dreptului ....................................................................................................... 37
3.2.1 Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului ..................................................................... 38
3.2.2 Principiul libertăţii şi egalităţii ................................................................................................................. 38
3.2.3 Principiul responsabilităţii ....................................................................................................................... 39
3.2.4 Principiul echităţii şi justiţiei ................................................................................................................... 40
UNITATEA DE STUDIU 4 IZVOARELE DREPTULUI ....................................43
4.1 Conceptul de izvor de drept ..................................................................................................................... 44
4.2 Sistemul izvoarelor dreptului românesc .................................................................................................... 44
UNITATEA DE STUDIU 5 NORMA JURIDICĂ ................................................. 61
5.1 Noţiunea şi specificul normei juridice ....................................................................................................... 62
5.2 Trăsăturile normelor juridice .................................................................................................................... 63
5.3 Structura normei juridice .......................................................................................................................... 66
5.3.1 Structura logico-juridică a normei ........................................................................................................... 67
5.3.2 Structura tehnico-juridică (formularea tehnico - legislativă) a normei ...................................................... 69
5.4 Clasificarea normelor juridice ................................................................................................................... 70
5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor ............................................................... 73
5.5.1 Acţiunea normelor juridice în timp ......................................................................................................... 73
5.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor ..................................................................... 76
UNITATEA DE STUDIU 6 SISTEMUL DREPTULUI ....................................... 81
6.1 Noţiunea sistemului dreptului................................................................................................................... 82
6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului ........................................................................................... 83
6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului ................................................................................................ 86
6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc ............................................................................................... 90
UNITATEA DE STUDIU 7 RAPORTUL JURIDIC .............................................95
7.1 Conceptul de raport juridic ....................................................................................................................... 96
7.2 Trăsăturile raportului juridic ..................................................................................................................... 96
7.3 Elementele componente ale raportului juridic ........................................................................................... 98
3
7.4 Clasificarea raporturilor juridice.............................................................................................................. 105

7.5 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice .......................................................................... 106
UNITATEA DE STUDIU 8 ELABORAREA ŞI SISTEMATIZAREA
DREPTULUI .......................................................................................................... 111
8.1 Principiile activităţii normative ............................................................................................................... 112
8.2 Tehnica juridică şi tehnica legislativă ...................................................................................................... 115
8.3 Tehnica redactării actelor juridice individuale ......................................................................................... 118
8.4 Sistematizarea dreptului .......................................................................................................................... 119
UNITATEA DE STUDIU 9 INTERPRETAREA DREPTULUI ....................... 123
9.1 Necesitatea interpretării dreptului ........................................................................................................... 124
9.2 Noţiunea, obiectul, scopul şi importanţa interpretării dreptului ............................................................... 125
9.3 Formele (felurile) interpretării ................................................................................................................ 127
9.4 Metodele de interpretare a dreptului ....................................................................................................... 129
UNITATEA DE STUDIU 10 REALIZAREA DREPTULUI .............................. 136
10.1 Conceptul şi formele de realizare a dreptului ........................................................................................ 137
10.2 Fazele aplicării dreptului ....................................................................................................................... 138
UNITATEA DE STUDIU 11 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ............................... 142
11.1 Noţiunea răspunderii juridice ............................................................................................................... 143
11.2 Principiile răspunderii juridice .............................................................................................................. 144
11.3 Condiţiile răspunderii juridice ............................................................................................................... 145
11.4 Formele răspunderii juridice ................................................................................................................. 153
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................... 159
4
UNITATEA DE STUDIU 1 CONCEPTUL DE DREPT ŞI APARIŢIA

DREPTULUI
Structura unităţii:
1.1 Noţiunea şi necesitatea socială a dreptului
1.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului
1.3 Tipul istoric de drept
1.4 Conţinutul şi forma dreptului
Obiectiv fundamental:
 cunoaşterea fenomenului social complex al dreptului şi a relaţiilor fundamentale care

apar între drept şi mediul social;
Obiective operaţionale:
 să definească conceptul de drept şi să precizeze în ce constă necesitatea socială a

dreptului;
 să identifice raporturile de intercondiţionare care se manifestă între dreptul obiectiv,
dreptul pozitiv şi dreptul subiectiv;
 să precizeze care sunt modalităţile istorice de apariţie a dreptului şi tipurile istorice de
drept;
 să analizeze modalităţile de formare specifice dreptului contemporan;
 să reliefeze conţinutul şi forma dreptului, precum şi raporturile care se stabilesc între
cele două concepte;
 să formuleze opinii privitoare la necesitatea dreptului în societate, precum şi cu privire
la interrelaţiile care se stabilesc între drept şi aceasta;
 să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.
Termeni cheie: drept obiectiv, drept subiectiv, drept pozitiv, necesitatea dreptului, tip istoric
de drept, conţinutul dreptului, forma dreptului.
 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 115’
5
1.1 Noţiunea şi necesitatea socială a dreptului

Într-o accepţiune generală, dreptul este caracterizat ca un fenomen social complex, având
o serie de trăsături (laturi) esenţiale rezultate din acţiunea factorilor care configurează existenţa sa.
În acest sens, subliniem latura economică, în contextul determinării dreptului obiectiv de către
condiţiile vieţii materiale şi al reglementării vieţii economice prin norme juridice; latura social-
politică, prin aceea că dreptul este expresia intereselor fundamentale şi generale ale societăţii, pe
care le consacră juridic; latura normativă, pentru că dreptul reprezintă în mod esenţial o
manifestare de voinţă ridicată la rangul de lege.
Utilizarea termenului drept nu are însă întotdeauna semnificaţia anterior enunţată, de
fenomen social cu o anumită complexitate (incluzând normele juridice, drepturile subiective,
conştiinţa juridică, raporturile juridice etc.), ci poate urmări numai desemnarea unora dintre
aspectele incluse de acest fenomen. În acest sens, accepţiunile mai des invocate ale termenului
drept sunt:
a) drept ca totalitate a regulilor de conduită legiferate, adică totalitatea normelor juridice
care transformă nevoile de organizare ale societăţii în reguli obligatorii de comportament. Acest
drept (reglementar) se mai numeşte şi drept obiectiv. Dacă avem în vedere numai normele
juridice active, aflate în vigoare la un moment dat, delimităm categoria dreptului pozitiv.
Adjectivul obiectiv nu semnifică faptul că ansamblul de norme juridice cuprinse în legi are o
existenţă independentă de voinţa, interesul şi conştiinţa oamenilor, aşa cum au legile şi
fenomenele naturii. Dimpotrivă, dreptul obiectiv exprimă voinţa şi interesele societăţii sau ale
unor grupuri sau categorii sociale, interese fixate şi obiectivate în norme juridice sub formă de legi
sau alte acte apărate de puterea publică.
Pentru exemplificare, când avem în vedere ansamblul normelor juridice cuprinse în
diverse acte normative (legi, decrete, hotărâri, ordonanţe, alte acte), inclusiv obiceiul juridic
(cutuma), în exprimări precum dreptul funcţiei publice, dreptul civil, dreptul românesc, dreptul
mediului etc. avem în vedere dreptul obiectiv.
b) în al doilea rând, prin drept se poate înţelege consecinţa care derivă din dreptul
obiectiv (pozitiv) asupra persoanelor, facultatea, prerogativele care le revin acestora, consecinţă
pe care o denumim drept subiectiv. Denumirea de drept subiectiv rezultă tocmai din asocierea
(recunoaşterea) prerogativei prin lege unui subiect de drept. Prin definiţie, dreptul subiectiv
reprezintă prerogativa, facultatea acordată de lege unei persoane în virtutea căreia aceasta se poate
comporta într-un anumit fel şi în acelaşi timp poate pretinde altora un anumit comportament, pe
care îl poate obţine la nevoie cu ajutorul statului. Sunt drepturi subiective ale persoanelor: dreptul
la viaţă, dreptul la muncă, dreptul de proprietate, dreptul de a alege etc. Într-o formulare
consacrată, dreptul subiectiv arată măsura conduitei titularului dreptului, exprimându-se astfel ideea
fundamentală de protecţie a libertăţii prin drept: fiecare dintre cei implicaţi în relaţiile sociale
6
poate acţiona liber, potrivit cu drepturile sale legale, până la limita la care acţiunea sa afectează
drepturile (libertatea) celorlalţi actori sociali.
În ceea ce priveşte relaţia cu prima accepţiune a dreptului, se poate observa uşor că
dreptul obiectiv creează dreptul subiectiv. Ca urmare, nu poate exista un drept subiectiv fără ca în
prealabil statul să îl fi reglementat (consacrat) prin norme juridice. Drepturile subiective sunt
legate organic de dreptul obiectiv, ele nu există dacă nu sunt prevăzute în norme juridice.
Pe baza acestei relaţii, este exclusă situaţia în care o persoană se poate plânge (în justiţie)
împotriva altei persoane sau chiar împotriva statului pe motiv că i-a fost încălcat un drept
(subiectiv), dacă nu poate să facă dovada existenţei dreptului său pretins ca fiind încălcat.
Pe de altă parte, relaţia inversă dintre cele două accepţiuni ale dreptului evidenţiază faptul
că existenţa dreptului obiectiv (pozitiv) ar fi lipsită de sens dacă prescripţiile normelor sale nu s-ar
realiza prin drepturi subiective în relaţii interumane. Prin urmare, în cadrul relaţiilor interumane,
dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv ca noţiuni fundamentale de drept, nu numai că nu sunt
antinomice, dar se condiţionează reciproc.
Trebuie să remarcăm însă, că dreptul obiectiv sau ansamblul normelor juridice formează
pilonul central, deoarece el se află la baza tuturor celorlalte manifestări ale fenomenului juridic
cum ar fi teoriile, ideile, relaţiile şi drepturile subiective.
În unele limbi (de ex. engleză), pentru cele două ipostaze ale dreptului se utilizează chiar
noţiuni diferite: law (drept obiectiv) şi right (drept subiectiv). La fel, romanii distingeau între norma
agendi (drept obiectiv) şi facultas agendi (drept subiectiv).
În cadrul accepţiunii dreptului subiectiv, trebuie adusă în discuţie şi noţiunea de drept
fundamental. Drepturile fundamentale nu sunt, prin natura lor, altceva decât drepturi subiective,
dar care formează o categorie aparte prin importanţa primordială pe care o prezintă atât pentru
titularul lor, cât şi pentru stat şi societate. Aceste drepturi subiective sunt în fond determinante
pentru definirea statutului juridic al omului şi cetăţeanului, iar rolul şi însemnătatea lor deosebite
au făcut ca acestea să fie înscrise în acte cu valoare juridică sau declarativă deosebite, cum ar fi
constituţii, legi fundamentale sau declaraţii de drepturi.
c) un alt sens al termenului drept, în afară de drept pozitiv şi drept subiectiv, îl reprezintă
şi dreptul ca ştiinţă sau ştiinţa dreptului, ca activitate de cercetare a fenomenului juridic de
ansamblu. Obiectul ştiinţei dreptului îl constituie pe de o parte normele juridice, legile adoptate
de puterea publică, dar şi nevoile sociale care pretind această reglementare, pe de altă parte.
Dreptul, ca orice ştiinţă, trebuie definit în funcţie de obiectul său, de ceea ce reglementează
activitatea oamenilor în prezent şi în perspectivă, cu raportare întotdeauna la elementul istoric şi
la dreptul comparat al altor state. În acest context, obiectul de studiu al ştiinţei juridice conduce la
clasificarea acestora în ştiinţe juridice generale, de ramură, istorice şi auxiliare.
d) în multe cazuri, dreptul este pus în discuţie ca tehnică şi artă. Indubitabil, procesul de
elaborare şi aplicare a dreptului nu poate fi unul eficient, util societăţii dacă nu are la bază reguli,
metode, procedee specifice care să asigure coerenţa, unitatea şi urmărirea permanentă a
7
scopurilor conforme cu voinţa socială generală. Sub acest aspect, tehnica legislativă, cuprinsă în
plan mai larg de tehnica juridică, sunt reglementate şi trebuie respectate de către toţi cei implicaţi
în activităţi de ordinul celor enunţate. Pe de altă parte, procesul de respectare, executare sau
aplicare a prescripţiilor normelor juridice presupune şi interpretarea normelor juridice,
„tălmăcirea” cerinţelor impuse de acestea, identificarea acordului dintre „litera şi spiritul” legii,
ceea ce este posibil numai în măsura în care cei implicaţi în acest proces (parlamentarul,
judecătorul, procurorul etc.) stăpânesc „arta” dreptului.
Un alt termen care evocă domeniul dreptului este şi adjectivul “juridic”. Etimologia
cuvântului are la bază latinescul “jus” (drept). Cuvântul “juridic” este absolut indispensabil pentru
a putea desemna ipostaze ale existenţei şi manifestării dreptului în viaţa socială. Astfel, vorbim de
acte juridice, raporturi juridice, conştiinţă juridică, norme juridice, reglementare juridică, doctrină
juridică, ştiinţe juridice, limbaj juridic etc. Noţiunea de “juridic” desemnează apartenenţa la drept
(act juridic, fapt juridic, normă juridică, raport juridic), iar cele două noţiuni - drept şi juridic – nu
pot fi folosite cumulativ.
De-a lungul timpului, dreptul a fost definit în moduri variate, în legătură directă cu
diferitele concepţii manifestate la un moment dat. Astfel, romanii au definit dreptul prin referirea
la morală, considerându-l ca o artă a binelui şi a echităţii (“ jus est ars boni et aequi” - definiţie dată
de jurisconsultul Celsus). Într-o asemenea accepţiune, dreptul apare ca un fenomen social strâns
legat faţă de morală, având ca scop realizarea binelui moral. De altfel, dreptul este caracterizat
adeseori şi în zilele noastre ca reprezentând „haina juridică a moralei”, normele juridice având un
pronunţat conţinut moral. Fără îndoială că dreptul şi morala, reflectând valori comune ale
colectivităţii umane trebuie să urmărească direcţii comune de realizare, dar trebuie observat că nu
toate normele juridice sunt neapărat prin conţinutul lor norme morale (de exemplu, normele
tehnice sau cele de tehnică juridică ori legislativă), putând exista chiar şi contradicţii între drept şi
morală. În viziunea antică, realizarea echităţii prin conceperea şi aplicarea dreptului implică
respectarea unor principii (formulate de un alt mare jurisconsult roman, Ulpian): honeste vivere,
neminem ledere, suum cuique tribuere (a trăi onest, a nu dăuna altuia, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine)1.
În literatura de specialitate actuală2 dreptul este definit ca ”ansamblul regulilor asigurate şi
garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman, în principalele relaţii
din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărarea drepturilor esenţiale ale omului
şi justiţiei sociale”.
Alţi autori, definind dreptul, evidenţiază mai întâi esenţa acestuia, trimiţând la voinţa
exprimată în normele juridice: “Dreptul, element fundamental al sistemului juridic, reprezintă
voinţa de stat a poporului, exprimată în totalitatea regulilor susceptibile de a fi realizate cu
ajutorul organelor de stat, norme care realizează funcţii ale sistemului din care fac parte, orientate
în direcţia atingerii finalităţilor sistemului social dat3”.
1 I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 30
2 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 97
3 G. Vrabie, S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Stefan Procopiu, Iaşi, 1993, p. 17
8
În opinia noastră, dreptul reprezintă sistemul regulilor juridice cu caracter general şi obligatoriu,
elaborate, instituite sau recunoscute de stat cu scopul de a reglementa relaţiile sociale şi de a le garanta şi a căror
respectare este asigurată, la nevoie, prin folosirea coerciţiei statale.
Definirea dreptului face posibilă şi identificarea caracterelor acestuia. În primul rând,
dreptul are un caracter normativ, reglementând relaţiile sociale dintre oameni. Scopul dreptului este
acela de a găsi şi stabili un echilibru între autoritate şi libertate, între interesele generale şi cele
individuale. Dreptul implică în mod necesar alteritatea, el nu vizează (şi nu poate viza) îndatoririle
oamenilor în raport cu ei înşişi. Regulile juridice se raportează la sistemul de valori sociale
recunoscut şi acceptat la un moment dat, ele apar ca un sistem unitar de reguli a cărei respectare
se bazează, la nevoie, pe forţa de constrângere a statului. Normativitatea are caracter imperativ, în
sensul că normele juridice prescriu o anumită comportare a indivizilor în raporturile sociale,
neexistând posibilitatea acestora de a alege cum să se comporte (normele juridice nu propun, ci
dispun).
Dreptul are un caracter general şi permanent, regulile de drept nu se adresează unor persoane
determinate, fiind impersonale şi abstracte. Chiar atunci când fac trimitere la o anumită categorie
socială (pensionari, demnitari, elevi, studenţi etc.) sau la atribuţii ale unei persoane (prim-ministru,
primar, prefect etc.) acest caracter nu este afectat, întrucât reglementarea priveşte o categorie
socială, o funcţie şi nicidecum o anume persoană anume, individualizată. Permanenţa dreptului se
află în directă legătură cu perenitatea colectivităţii umane.
Dreptul are un caracter obligatoriu şi sancţionator. Obligativitatea dreptului este atât de
puternică, încât nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem).
Obligativitatea dreptului se realizează fie prin respectarea sau executarea prescripţiilor acestuia de
către cei vizaţi, fie prin constrângerea exterioară aplicată celor care încalcă normele juridice (manu
militari). Prima situaţie este mai des întâlnită în cazul normelor prohibitive sau onerative (care
interzic sau obligă la anumite comportamente) şi totodată dezirabilă, iar cea de-a doua presupune
intervenţia organelor abilitate ale puterii publice, sancţiunea aplicată îmbrăcând forma oficială
(prin prevederea sa în actele normative şi aplicarea de către organe special învestite cu puterea de
a constata ori judeca şi decide în această privinţă).
În ceea ce priveşte necesitatea socială a dreptului, apariţia şi persistenţa sa de-a lungul
timpului, inclusiv în perioada modernă şi contemporană, are la bază anumite realităţi obiective de
natură materială şi spirituală care constituie în ansamblul lor factori de determinare ai dreptului
(aşa numitul “dat” al dreptului), de care legiuitorul trebuie să ţină seamă atunci când formulează
regula juridică, pentru a conferi eficienţă maximă acţiunilor sale de reglementare. În cadrul
acestor factori determinanţi ai dreptului se includ relaţiile sociale, acţiunea legilor obiective din
natură şi societate, precum şi existenţa omului ca entitate biosocială.
Relaţiile sociale constituie un prim factor în determinarea dreptului întrucât asigurarea
desfăşurării lor organizate reclamă necesitatea intervenţiei normative, astfel încât ele se prezintă
atât ca bază, dar şi ca obiectiv al reglementării. Dreptul ordonează conduita umană în diverse
9
relaţii sociale în funcţie de specificul acestora (politice, economice, morale, culturale sau de altă
natură), conferindu-le alături de normativitatea lor proprie, internă sau intrinsecă, şi o
normativitate juridică, externă sau extrinsecă, ajungându-se până la starea în care diferite genuri
de relaţii sociale să nu poată subzista în afara cadrului legal care le consacră. Cu cât relaţiile sociale
de diverse categorii se diversifică şi se amplifică, cu atât mai importantă devine acţiunea normelor
juridice în societate, dreptul putând contribui la accelerarea sau încetinirea evoluţiei respectivelor
relaţii. Asemenea reglementări intervin frecvent în domenii ale vieţii cotidiene cum sunt, de
exemplu, relaţiile dintre stat şi cetăţeni (în domeniul fiscalităţii, cetăţeniei, protecţiei mediului
înconjurător etc.), în relaţiile contractuale, în cele de proprietate ori în relaţiile de familie.
Acţiunea legilor obiective din natură, societate şi gândire influenţează dreptul în modul său de
reglementare pentru că, în ultimă instanţă, relaţiile sociale se desfăşoară în funcţie de acesta şi
sunt expresia modului de manifestare a acestor legităţi. Astfel, acţiunea legii valorii şi a legii cererii
şi ofertei îşi produce efectele în orice societate care cunoaşte producţia de mărfuri, determinând
hotărâtor modul de reglementare a circuitului civil şi bunurilor din cadrul său de către legiuitor,
inclusiv raporturile de vânzare-cumpărare, intervenţia statului în politica de preţuri şi de
impozitare, regimul relaţiilor comerciale internaţionale etc.
Întrucât purtătorul şi subiectul relaţiilor sociale este omul, iar obiectul acestor relaţii este
dat de conduita sa, acesta influenţează hotărâtor reglementarea juridică care este expresia voinţei
umane. Reglementarea juridică poartă întotdeauna amprenta concepţiilor politico-filosofice
asupra fenomenelor biologice specific umane precum sunt naşterea, maturitatea, durata vieţii,
moartea, descendenţa şi ascendenţa, filiaţia etc. De aici şi preocuparea legii în asigurarea ocrotirii
anumitor valori umane de natură biologică (viaţa, sănătatea), legate de fiinţa umană (libertatea,
demnitatea, proprietatea etc.) sau de manifestarea ei în funcţionarea societăţii (asocierea,
exprimarea etc.)
Prin natura sa, dreptul exprimă o capacitate de modelare a relaţiilor sociale care o
depăşeşte în sensul efectivităţii pe cea a normativităţii altor planuri (religioasă, de exemplu),
dispunând de sistemul instituţional şi de instrumentele legale (sancţiunile juridice) necesare şi
adecvate garantării realizării acestor modele, tipare, în viaţa reală, constituind astfel mijlocul cel
mai eficient de asigurare a ordinii sociale dezirabile, predefinită legislativ.
1.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului

Deşi romanii apreciau că acolo unde este societate, acolo este şi drept, apariţia dreptului
considerat ca fenomen specific organizării moderne şi caracterizat prin obligativitatea susţinută de
coerciţie instituţionalizată s-a produs în timp, cu deosebire în contextul formării statelor.
Orânduirea gentilică a devenit tot mai puţin corespunzătoare noilor realităţi economice şi sociale
odată cu stratificarea şi diversificarea societăţii, concentrarea bogăţiilor în mâinile unei pături
sociale restrânse numericeşte şi sărăcirea continuă a maselor largi, precum şi cu creşterea treptată
10
a numărului de sclavi deveniţi baza producţiei economice. Sfaturile obşteşti îşi pierd din
importanţă, având un rol pur consultativ, iar puterea conducătorului militar, devenit “rege” al
tribului sau al uniunii de triburi, creşte neîncetat ca urmare a sprijinului acordat de cei avuţi.
În aceste condiţii, se simte tot mai mult nevoia unei noi organizări sociale a puterii, care
să înlocuiască vechea şi depăşita formă a democraţiei militare, asigurând noii pături înstărite
apărarea şi consolidarea privilegiilor dobândite, iar o asemenea organizare socială nouă a puterii o
reprezintă statul.
Statul este expresia organizată a puterii publice de pe un anumit teritoriu, fiind un
fenomen social specific societăţii umane superior constituite. El reprezintă o componentă a
societăţii cu care nu se confundă, căreia nu i se opune şi deasupra căreia nu se poate situa, servind
înfăptuirii conducerii sociale în ansamblul ei, iar într-o democraţie, şi în folosul societăţii şi a
membrilor ei.
Apariţia statului este însoţită în mod firesc de apariţia dreptului, înţeles ca un ansamblu
de reguli destinate ocrotirii unor interese sociale generale, garantate, la nevoie, în privinţa
respectării şi aplicării lor, prin coerciţia statală.
O primă modalitate de apariţie a dreptului constă în păstrarea unor vechi reguli gentilice de
conduită, dar cu un scop nou, conferit de interesele noii aristocraţii şi care consfinţesc proprietatea
privată asupra mijloacelor de producţie, inclusiv a sclavilor, modul de efectuare a schimbului de
mărfuri, răspunderea pentru vătămarea unor valori sociale recunoscute etc. Aceste reguli nescrise
se vor constitui treptat sub forma dreptului obişnuielnic sau cutumiar, ajungând, uneori, să fie
consfinţite şi în formă scrisă, fiind declarate obligatorii pentru întreaga societate sub ameninţarea
aplicării unor sancţiuni de către stat.
O altă modalitate de apariţie a dreptului, determinată de evoluţia structurii statului şi
specializării organelor sale, este reprezentată de formarea regulilor juridice prin soluţiile date
de către judecători cu ocazia soluţionării proceselor. Sentinţele astfel pronunţate, de cele mai
multe ori în lipsa unui text legal de reglementare expresă a situaţiei deduse judecăţii, se transformă
ele însele în reguli obligatorii de urmat de către alţi judecători cu ocazia soluţionării oricăror alte
cazuri similare şi viitoare, ceea ce le conferă practic puterea unei legi. Specifică mai ales sistemului
de drept anglo-saxon (common-law), practica judiciară răspunde prin soluţiile date unor nevoi ale
societăţii şi astfel edifică norme noi care acoperă lacune legislative sau reglementări deficitare.
Aceste modalităţi specifice de apariţie a dreptului nu trebuie privite în mod izolat sub
aspectul succesiunii apariţiei şi răspândirii lor ori a importanţei istorice. În acest sens, trebuie
precizat că noile norme juridice, create de autorităţile de tip statal au coexistat vreme îndelungată
cu obiceiurile „tradiţionale” (fenomen cunoscut şi astăzi sub numele de cutumă sau obicei
juridic). Aşa, de exemplu, răzbunarea sângelui ori legea Talionului s-au menţinut în timp şi în
cadrul noii societăţi sclavagiste, fiind practic înlocuite treptat cu posibilitatea răscumpărării pentru
fapta săvârşită prin plata unei despăgubiri în bani, ca expresie a decăderii moravurilor gentilice. Pe
11
de altă parte, la anumite popoare sau în anumite perioade istorice a prevalat o anumită modalitate
de apariţie a dreptului, comparativ cu o alta.
La începuturile societăţilor moderne, normele juridice aveau însă un pronunţat caracter
diferenţiat, în contextul în care valori precum egalitatea, democraţia, libertatea aveau altă
semnificaţie decât le acordăm astăzi. Astfel, în materia sancţiunilor aplicate pentru încălcarea
dreptului, gravitatea pedepsei aplicate (individualizarea acesteia) ţinea cont de atât de importanţa
socială acordată valorilor apărate şi nesocotite (proprietatea privată, veniturile statului, cultul
zeităţilor etc.), cât şi de poziţia socială a făptuitorului ori a victimei. Prejudicierea sau vătămarea
unei persoane avute era mai aspru sancţionată decât lezarea unui individ lipsit de avere, iar cei mai
bogaţi erau, de regulă sancţionaţi pecuniar, pe când ceilalţi erau privaţi de libertate, mutilaţi sau
ucişi. Deşi individualizarea judiciară a pedepsei este astăzi o regulă cu valoare de principiu în
materia dreptului penal, faptul că cel care a nesocotit legea este avut sau dimpotrivă ori că
proprietatea încălcată aparţine unui individ cu o poziţie socială anume, nu mai servesc la
diferenţierea pedepselor. În mod similar, procedura soluţionării încălcărilor dreptului care
cuprindea iniţial şi elemente de justiţie privată (de exemplu, în privinţa descoperirii, prinderii şi
aducerii celui vinovat în faţă justiţiei, inclusiv în susţinerea acuzării sau învinuirii etc.), revine tot
mai mult şi apoi în exclusivitate organelor specializate ale statului. Aplicarea dreptului devine în
timp o procedură tot mai complexă şi formalistă, dobândeşte un caracter oficial, iar sarcina
administrării justiţiei (împărţirii dreptăţii) revine ulterior numai instanţelor judecătoreşti, ca organe
specializate în acest sens.
Ca în cazul oricărui alt fenomen social conturat în timp, apariţia dreptului a presupus şi
unele imperfecţiuni specifice legate forma de reglementare şi aplicarea sa concretă, de conţinutul
lui social mai puţin reprezentativ ori general, fiind de multe ori în opoziţie directă cu interesele
celor pe care îi viza. Cu toate acestea însă, apariţia dreptului constituie un factor de echilibru şi
dezvoltare substanţial pentru societate, consacrând şi ocrotind relaţiile sociale fundamentale
pentru colectivitate în toate planurile de activitate.
În planul evoluţiei dreptului, normele juridice contemporane sunt permanent o
continuare a celor manifestate anterior, de la care preiau adeseori multe elemente sau concepţii
ori de care, în anumite cazuri, se distanţează net (aşa cum se întâmplă în cazul schimbării
regimurilor politice). Păstrarea tradiţiei juridice în anumite privinţe (de exemplu, parlamentul
bicameral românesc, deşi suntem într-un stat unitar, are rădăcini tradiţionale) sau „contaminarea”
dreptului ca procese specifice perioadelor istorice de dezvoltare sau interacţiunii cu alte sisteme
de drept, însoţite de uneori de adaptarea parţială a normelor juridice anterioare la situaţii sociale
noi, se constituie ca elemente care definesc procesul de construcţie a dreptului, alături de
elaborarea de către legiuitor a unor noi norme juridice (în domenii noi, în domenii insuficient
reglementate, în domenii în schimbare etc.).
O situaţie specială poate fi observată în condiţiile în care unele societăţi trec brusc de la o
organizare politică la o alta, de la un regim la altul (de exemplu, de la regimurile totalitare la cele
12
democratice), caz în care apare un proces de înlocuire, adeseori cu caracter radical, a dreptului
anterior cu unul nou, cu sau fără perioade de tranziţie, consacrând astfel noile realităţi social-
politice şi economice şi asigurând viabilitatea pe mai departe a colectivităţii naţionale.
.
1.3 Tipuri istorice de drept
Dreptul se manifestă pe plan social-istoric în moduri diferite, corespunzător succesiunii
societăţilor sau fenomenelor social-economice, începând cu antichitatea şi terminând cu
contemporaneitatea. Prin tip istoric de drept înţelegem totalitatea trăsăturilor caracteristice
tuturor sistemelor de drept din cadrul aceleiaşi societăţi sau formaţiuni social-politice generate de
aceeaşi bază economică şi structură socială, precum şi apartenenţa la acelaşi tip de stat.
Desigur, fiecare tip istoric de drept specific unei anumite societăţi (sclavagiste, feudale,
etc.) cunoaşte anumite particularizări care îi conferă o specificitate proprie şi distinctă, în funcţie
de mai multe criterii, precum aria sa de răspândire (orientul antic şi antichitatea romană), perioada
de manifestare (feudalismul timpuriu şi feudalismul dezvoltat), de tradiţiile specifice unei ţări, de
influenţele exercitate de sistemele de drept ale altor popoare, de caracterul democratic sau
nedemocratic (absolutist sau totalitar) al regimului politic dintr-o ţară etc.
Tipurile istorice de drept cuprind:
a) dreptul sclavagist;
b) dreptul feudal;
c) dreptul burghez;
d) dreptul socialist.
Fiecare dintre aceste tipuri prezintă unele trăsături specifice. Astfel, dreptul roman ca
drept de tip sclavagist îşi exercită rolul şi funcţiile sale în realizarea apărării societăţii romane şi
dominaţiei asupra altor popoare. Dreptul feudal cuprindea în majoritate reguli care vizau în
principal apărarea marilor proprietăţi funciare, iar dreptul burghez proclamă drepturi şi libertăţi
democratice (libertatea persoanei, a întrunirilor etc.), în acord cu noile evoluţii economice şi mai
ales sociale. Dreptul socialist impune disciplina strictă şi constrângerea corelate cu dezvoltarea
unei economii centralizate, condusă prin plan, servind atingerii intereselor partidului comunist.
Unii autori4 identifică următoarele tipuri istorice de drept: dreptul incipient (al comunei
primitive), dreptul antic (în care intră mai multe grupe: dreptul oriental, dreptul greco-roman),
dreptul medieval (cu grupa dreptului romano-germanic, sistemul common-law şi sistemele religioase
de drept), dreptul modern (specific începutului capitalismului) şi dreptul contemporan.
Între tipurile istorice de drept nu se poate face însă o diferenţiere absolută, datorită
faptului că între ele există elemente de continuitate, constante ale dreptului. Astfel, în dreptul
contemporan regăsim categorii juridice care aparţin dreptului roman sau celui feudal.
Amplificarea relaţiilor de colaborare dintre state produce şi ea efecte în planul dreptului şi
dezvoltării istorice a acestuia. Este cazul formării dreptului comunitar (numit şi european), ca sistem de
13
reguli juridice aparţinând Uniunii Europene şi care se constituie într-un nou tip de drept aşezat la
baza ordinii juridice comunitare.
1.4 Conţinutul şi forma dreptului

Dreptul este un fenomen social, de suprastructură, a cărui trăsătură esenţială rezidă în
voinţa socială generală căreia îi dă expresie. Trebuie precizat că dreptul nu exprimă integralitatea
voinţei sociale (voinţa tuturor membrilor societăţii sau a corpului electoral), ci numai voinţa cu
caracter general (adică voinţa majorităţii), reflectând interese generale la nivelul societăţii. Această
voinţă generală urmează să fie identificată şi reglementată de legiuitor, devenind astfel obligatorie
pentru întreaga societate. În raport cu semnificaţiile sale, dreptul conţine (şi exprimă) deci voinţa
socială generală considerată dezirabilă la un moment dat, adică o anumită opţiune socială
corespunzător unei reprezentări politice. Această opţiune care formează conţinutul dreptului
particularizează substanţa reglementării propriu-zise, indicând modul concret în care se
reglementează relaţiile sociale care devin astfel raporturi juridice.
Raportat la conţinutul dreptului (adică la ce şi în ce mod se normează de către stat), forma
dreptului nu reprezintă altceva decât haina juridică, aspectul exterior sau învelişul juridic pe care îl
îmbracă respectiva reglementare. Forma dreptului arată felul în care voinţa socială generală se
impune, în forme specifice, ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate sau pentru unii dintre
membrii acesteia (ca obicei juridic sau ca drept scris, iar aceasta din urmă ca act normativ – lege,
decret, ordonanţă etc.- sau hotărâre judecătorească). În literatura juridică, forma dreptului mai
este denumită “izvor (formal) de drept”.
Distincţia dintre conţinutul şi forma dreptului este utilă întrucât fenomenul juridic
(normativitatea juridică) cunoaşte mai multe forme exterioare de manifestare, iar substanţa sau
conţinutul reglementării diferă şi ea de la o societate la alta, uneori chiar în cadrul aceleiaşi
societăţi. De exemplu, dacă există conturată o voinţă socială generală de a se interzice anumite
fapte, cum ar fi sustragerile de bunuri, apare şi preocuparea juridică de a le sancţiona ca atare.
Conţinutul juridic al acestei voinţe este dat de acele reglementări care interzic, de exemplu, în
cadrul dreptului penal sustragerea unui bun mobil (furtul, tâlhăria, delapidarea etc.), iar în dreptul
civil apărarea făcută dreptului de proprietate prin interdicţia de a vinde bunul altuia, garanţia de
evicţiune etc.
Conţinutul dreptului determină şi formele sale de exprimare sau exteriorizare, întrucât
reglementarea sau substanţa normativă se manifestă şi este cunoscută prin acele forme care
corespund cel mai bine promovării şi apărării intereselor sociale generale cărora voinţa de stat le
dă expresie.
Sub aspectul evoluţiei lor istorice se cunosc mai multe forme principale de exprimare a
voinţei sociale devenită regulă de drept şi anume: obiceiul juridic, precedentul judiciar şi actul normativ.
4 I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 19
14
a) Obiceiul juridic sau cutuma reprezintă cea mai veche formă de exprimare a dreptului.
Cutuma este o regulă de conduită rezultată şi cristalizată ca urmare a unei practici sociale
îndelungate şi repetate în cadrul unei comunităţi, a unor norme devenite obligatorii de-a lungul
timpului şi a căror respectare, benevolă la început, ajunge să fie asigurată prin forţa de
constrângere a statului. Obiceiul se poate regăsi în acte normative sau în hotărâri judecătoreşti
care îi consacră valabilitatea şi îi recunosc obligativitatea.
b) Un alt mijloc de transformare a voinţei sociale generale în normă juridică este hotărârea
judecătorească pronunţată într-o cauză concretă şi care, în lipsa unei norme legale care să o
reglementeze, devine obligatorie - în privinţa modului de soluţionare - pentru toate cauzele
ulterioare şi similare ce vor fi judecate. Hotărârea iniţială se constituie astfel ca un model
obligatoriu de urmat, devenind un precedent judiciar. Când în activitatea instanţelor de judecată
devine o obişnuinţă sau o practică soluţionarea în acelaşi mod şi în baza aceleiaşi hotărâri a
tuturor cauzelor similare suntem în prezenţa practicii judiciare (judecătoreşti) devenită izvor de
drept.
c) Actul normativ reprezintă ultima şi cea mai importantă formă de exprimare a dreptului
în evoluţia sa istorică. El este o regulă de conduită creată (instituită) de organele de stat
competente sau edictată de alte organisme sociale şi recunoscută (sancţionată) de stat şi care
poate îmbrăca diferite forme în funcţie de tipul istoric de drept şi de organele de stat de la care
emană, putând distinge în acest sens, de exemplu legile (ca acte normative ce emană de la
Parlament), decretele (emise de Preşedinte), hotărârile şi ordonanţele (ca acte ale Guvernului),
ordinele sau instrucţiunile (emise de miniştri) etc. Uneori actul poate fi emis şi aplicat în cadrul
organizaţiilor nestatale (cooperatiste, private, ecleziastice), însă pentru ca acesta să poată produce
efecte juridice, mai ales în afara lor, trebuie recunoscut de stat, această recunoaştere conferindu-i
astfel forţa juridică obligatorie. Principala formă a actului normativ este legea, căreia i se
subordonează toate celelalte acte normative (decrete, hotărâri, instrucţiuni etc.), precum şi alte
izvoare de drept.
d) În anumite condiţii, regula de conduită (norma) poate fi exprimată şi sub alte forme,
ca de exemplu contractul normativ (este cazul contractului colectiv de muncă, al tratatului
internaţional) şi în mod cu totul excepţional, poate fi formulată de doctrina (literatura) juridică.
Noţiunea de izvor formal sau formă de exprimare a dreptului este uneori folosită în două
sensuri. Astfel, se face distincţie între forma internă a dreptului (norma juridică emisă de puterea de
stat), adică ceea ce exprimă sau cuprinde reglementarea, şi forma externă a dreptului (cutumă, actul
normativ) sau cum este exprimată reglementarea. În acest sens, norma juridică reprezintă forma
internă esenţială deoarece dreptul se poate exprima numai prin norme sau reguli de conduită, în
timp ce forma externă a normei poate diferi, putând fi înlocuită una cu cealaltă (obiceiul cu actul
normativ) sau în cadrul căreia se pot opera schimbări (înlocuirea unui decret cu o lege).
Generic, forma externă a actelor juridice poate deosebită în funcţie de mijlocul de
exprimare folosit, gradul de solemnitate sau importanţa juridică.
15
După primul criteriu, distingem forma orală (obiceiul juridic), forma scrisă (actele
juridice), forma imprimată (publicaţiile oficiale) şi ceremoniile juridice (celebrarea căsătoriei,
depunerea jurământului etc.).
După gradul de solemnitate, distingem forme solemne şi forme ordinare (cu titlu
probatoriu şi publicitare). În cazul formelor solemne sau autentice, existenţa valabilă a actului
juridic şi producerea efectelor juridice este condiţionată de îndeplinirea unei solemnităţi, mai mult
sau mai puţin evidentă. Solemnitatea actului (scris) este marcată de acţiunea unui reprezentant al
forţei publice (de ex. notarul), în exerciţiul funcţiei sale. Formele ordinare sunt simplificate, în
sensul că nu este necesară îndeplinirea unei solemnităţi, putând fi întocmite cu titlu probatoriu
sau cu titlu de publicitate. În primul caz, situaţia juridică sau raportul juridic există şi produce
efecte juridice în lipsa oricărei formalităţi, dar este necesară îndeplinirea unor cerinţe formale
(forma scrisă) pentru cazul în care intervine contestarea. Formele cerute cu titlu de publicitate au
în vedere opozabilitatea situaţiei/actului juridic terţilor. Este cazul actelor de stare civilă, actelor
juridice în materia funciară, deciziilor judecătoreşti, actelor de legislaţie etc.
După importanţa lor juridică, distingem forme substanţiale şi forme nesubstanţiale. În
primul caz, respectarea cerinţei de formă condiţionează validitatea actului juridic (ex.: celebrarea
publică a căsătoriei), nerespectarea acesteia având ca efect nulitatea actului, lucru care nu intervine
în cel de-al doilea caz.
Rezumat
1. Dreptul reprezintă un fenomen social complex, caracterizat printr-o serie de trăsături esenţiale ce rezultă din
factorii care îi configurează existenţa şi anume: esenţa economică, datorită determinării sale de către condiţiile
vieţii materiale; esenţa social-politică, datorită faptului că este expresia intereselor fundamentale şi generale ale
societăţii; esenţa normativă, pentru că el reprezintă o manifestare de voinţă ridicată la rangul de lege.
2. De regulă, termenul drept este utilizat cu următoarele accepţiuni:
a. drept ca totalitate a regulilor de conduită legiferate, adică totalitatea normelor juridice care transformă
nevoile de organizare ale societăţii în reguli obligatorii de comportament. Acest drept reglementar se
mai numeşte şi drept obiectiv.
b. prin drept se poate înţelege consecinţa ce derivă din dreptul pozitiv asupra persoanelor, facultatea,
prerogativele, obligaţiile ce revin persoanelor, pe care îl denumim drept subiectiv.
c. un alt sens al termenului drept îl reprezintă şi dreptul ca ştiinţă sau ştiinţa dreptului, ca activitate de
cercetare a fenomenului juridic de ansamblu. Obiectul ştiinţei dreptului îl constituie pe de o parte
normele juridice, legile adoptate de puterea publică, dar şi nevoile sociale care pretind această
reglementare, pe de altă parte.
d. într-un context dinamic, privind procesele de elaborare şi aplicare a normelor juridice, dreptul mai
este abordat ca tehnică şi artă.
16
3. În literatura de specialitate actuală, dreptul este definit ca ”ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către
stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman, în principalele relaţii din societate,
într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărarea drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei
sociale“.
4. În opinia noastră, dreptul reprezintă sistemul regulilor juridice cu caracter general şi obligatoriu, elaborate,
instituite sau recunoscute de stat cu scopul de a reglementa relaţiile sociale şi de a le garanta şi a căror
respectare este asigurată, la nevoie, prin folosirea coerciţiei statale.
5. Dreptul prezintă următoarele caractere: un caracter normativ, reglementând relaţiile sociale dintre oameni; un
caracter general şi permanent; un caracter obligatoriu şi sancţionator.
6. Modalităţile de apariţie ale dreptului constau în: păstrarea unor vechi reguli gentilice de conduită, dar cu un
scop nou, şi formarea regulilor juridice prin soluţiile date de către judecători cu ocazia soluţionării proceselor.
7. Tipurile istorice de drept cuprind: dreptul sclavagist; dreptul feudal; dreptul burghez; dreptul socialist, iar după
unii autori acestea sunt: dreptul incipient (al comunei primitive), dreptul antic (în cadrul căruia intră mai
multe grupe: dreptul oriental, dreptul greco-roman), dreptul medieval (cu grupa dreptului romano-germanic,
sistemul common-law şi sistemele religioase de drept), dreptul modern (specific începutului capitalismului) şi
dreptul contemporan. Între tipurile istorice de drept nu se poate face însă o diferenţiere netă datorită faptului că
între ele există elemente de continuitate, constante ale dreptului.
8. În literatura juridică, forma dreptului mai este denumită “izvor (formal) de drept”. Sub aspectul evoluţiei lor
istorice se cunosc mai multe forme principale de exprimare a voinţei sociale devenită regulă de drept, şi anume:
obiceiul juridic, precedentul judiciar şi actul normativ. În anumite condiţii, regula de conduită (norma) poate fi
exprimată şi sub alte forme, ca de exemplu contractul normativ şi, în mod cu totul excepţional, poate fi
formulată de doctrina (literatura) juridică.
Teste de autoevaluare
1. Precizaţi accepţiunile noţiunii de drept şi analizaţi interdependenţele dintre acestea.

2. Prezentaţi modalităţile istorice de apariţie a dreptului.
3. Care sunt tipurile istorice de drept şi principalele caracteristici ale acestora?
4. Arătaţi care sunt principalele modalităţi de formare a dreptului contemporan.
5. Precizaţi în ce constă conţinutul dreptului şi care sunt formele dreptului.
Model de teste grilă
1) Care dintre următoarele afirmaţii sunt false:

a) [ ] dreptul obiectiv al unei societăţi are la bază dreptul subiectiv
b) [ ] dreptul pozitiv reprezintă o subcategorie a dreptului obiectiv
c) [ ] dreptul obiectiv şi cel subiectiv se intercondiţionează
d) [ ] dreptul obiectiv este inclus în dreptul pozitiv
e) [ ] drepturile obiective sunt recunoscute de către stat şi străinilor şi apatrizilor
17
---------------------------------------------------------------------
2) Reprezintă căi de apariţie a dreptului:
a) [ ] păstrarea unor vechi reguli gentilice de conduită (dreptul cutumiar)
b) [ ] elaborarea dreptului în formă scrisă, creaţie conştientă a organelor competente
c) [ ] crearea regulilor de conduită pe calea soluţiilor date de judecători cu ocazia soluţionării
cauzelor concrete (jurisprudenţa)
d) [ ] preluarea unor reglementări de la alte state vecine
---------------------------------------------------------------------
3) Care dintre următoarele afirmaţii privind forma dreptului sunt adevărate:
a) [ ] forma reglementării juridice este strâns legată de conţinutul reglementării juridice
b) [ ] precedentul judiciar este o formă de exprimare a dreptului
c) [ ] cutuma nu reprezintă în sistemul dreptului românesc o formă de exprimare a dreptului
---------------------------------------------------------------------
18
UNITATEA DE STUDIU 2 STATUL ŞI DREPTUL
2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului
2.2 Funcţiile, rolul şi scopul statului
2.3 Elementele componente ale statului
 înţelegerea conceptului de stat şi a raporturilor care apar între acesta şi drept;
 să definească conceptul de stat şi să precizeze în modalităţile de apariţie a statului;

 să precizeze funcţiile şi rolul statului, precum şi implicaţiile acestora în drept;
 să identifice elementele componente ale statului;
 să analizeze conţinutul juridic al elementelor statului;
 să formuleze opinii privitoare la necesitatea şi cauzele apariţiei statului, precum şi cu
privire la interrelaţiile stabilite între stat şi drept;
Termeni cheie: stat, organizare prestatală, funcţiile şi rolul statului, populaţie, teritoriu naţional,
suveranitate
19
2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului

Forma modernă de organizare a societăţii este reprezentată de stat. În literatura de
specialitate, statul este considerat ca o formă de organizare sau o instituţie prin care se exercită
puterea politică în limitele unui anumit teritoriu, de către un grup organizat de persoane care îşi
impun voinţa şi interesele asupra membrilor societăţii. În acest sens, statul reprezintă principala
instituţie politică a societăţii, putând fi definit ca o organizaţie politică, formată din reprezentanţi
ai populaţiei de pe un anumit teritoriu care sunt învestiţi cu atribuţii de putere, constând în
posibilitatea de a lua decizii obligatorii, concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a
dreptului care pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forţei de constrângere a statului. Într-o
exprimare sintetică, statul este sistemul organizaţional reglementat juridic ce realizează în mod
suveran conducerea unei societăţi.
Aprecierile de mai sus reliefează strânsa legătură care se manifestă între cele două
fenomene sociale complexe: statul şi dreptul. Corelaţia dintre acestea două este una de natură
obiectivă şi este dată de procesul apariţiei şi evoluţiei lor în plan istoric, cauzele apariţiei şi
configurării acestora fiind în mare parte comune. Altfel spus, statul se formează având la bază
„puterea” dreptului, iar dreptul apare ulterior ca rezultat al activităţilor statului, condiţionându-se
reciproc.
În plan etimologic, termenul "stat" provine din latinescul "status" exprimând iniţial
"stabilitatea" relativă a unui proces. În timp, "statusul" roman este asociat cu alţi termeni şi
primeşte o semnificaţie politică în sintagme precum "status civis" (starea guvernării cetăţii), "status
rei romane" (starea lucrurilor romane) sau "status rei publicae" (starea lucrurilor publice). Se consideră
că sensul actual al cuvântului "status" a fost introdus în literatură de către Nicolo Machiavelli, în
lucrarea "Il Principe", în care acesta afirma că "Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au
putere asupra oamenilor au fost şi sunt fie republici, fie principate". Deşi în accepţiunea iniţială
acordată termenului stat se avea în vedere o legătură strânsă între acesta şi persoana principelui,
puterea politică fiind astfel personalizată, trebuie remarcat că, începând din acest punct, termenul
"stat" desemnează instituţia organizării într-o anumită formă a societăţii.
Apariţia statului în sens cronologic diferă de la o societate la alta, dar ca proces istoric
aceasta are loc în perioada de trecere de la societatea gentilică la cea sclavagistă. Evoluţiile social-
economice specifice acestor perioade istorice au determinat în mod obiectiv insuficienţa unor
forme de organizare precum ginta, fratria sau tribul. Între principalii factori care au stat la baza
procesului apariţiei statului regăsim:
 dezvoltarea de ansamblu a societăţii în plan economic, social, organizatoric şi politic.
Trecerea de la triburi la uniunea de triburi şi tendinţa acestora de constituire în popoare a
determinat un cadru politic superior – statul;
20
 stabilizarea populaţiilor în anumite zone, care a impus existenţa şi apărarea unui

teritoriu şi în strânsă legătură cu acestea, existenţa unei instituţii politice adecvate, concretizate în
stat;
 apariţia proprietăţii private, diviziunea socială a muncii şi apariţia/schimbul
plusprodusului a determinat de asemenea apariţia unor instituţii politice care să reglementeze
relaţiile specifice dintre producători, consumatori, membrii societăţii etc.
Toate aceste modificări şi transformări pe care le-a cunoscut societatea au impus apariţia
unui organism articulat de instituţii specializate care şi-au găsit exprimarea în stat, prin
încredinţarea către anumite persoane a unor funcţii de organizare, apărare şi conducere socială.
Aşa cum precizează şi Leon Duguit, “statul este pur şi simplu produsul unei diferenţieri naturale, uneori
prea simple, alteori prea complexe între oameni, unii aparţinând aceluiaşi grup social, de unde rezultă ceea ce se
numeşte puterea politică”5.
Accepţiunile termenului stat sunt astăzi multiple. Prin noţiunea de stat desemnăm puterea
centrală raportată la colectivităţile locale (regiuni, departamente, oraşe), desemnăm pe guvernanţi
spre a-i diferenţia de guvernaţi, evocăm puterile publice în ansamblul lor. În mod similar, statul ca
noţiune poate desemna o societate civilă organizată, cu un guvernământ autonom (de exemplu,
statul francez, statul român, statul german etc.). În acest sens, se afirmă că statul reprezintă
armătura juridică a unui fenomen sociologic6.
Ca organizare politică a puterii, statul apare drept un sistem articulat de instituţii sau
organe investite cu autoritate prin care se realizează o ordine socială. Într-o asemenea accepţiune,
statul presupune constituirea (instituirea) forţei publice - aparat specializat în asigurarea ordinii
sociale şi în care dispune de posibilitatea constrângerii (de aici identificarea statului cu "puterea
publică") şi pe această bază, instituţionalizarea puterii politice. Pe baza celor enunţate se pot
contura două accepţiuni ale statului, una generică şi una specifică, adică un sens larg şi un sens
restrâns.
În sens larg, statul este "organizarea politică a societăţii, deci a unei populaţii în limitele
unui teritoriu istoric recunoscut de comunitatea internaţională, în care puterea şi libertatea se
înfruntă şi coexistă pentru asigurarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru
înnobilarea fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei"7.
În sens restrâns, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea, adică
aparatul prin care se realizează direcţionarea societăţii, care deţine în acest scop monopolul creării
şi aplicării dreptului.
În altă viziune, conceptul de "stat" poate avea o accepţiune istorico-geografică şi una
politico-juridică.
Accepţiunea sau sensul istorico-geografic vizează populaţia organizată pe un anumit
teritoriu, delimitat prin frontiere, precum şi relaţiile economice, politice, culturale, juridice, etc. ale
5 Leon Duguit, Traité de droit constitutionnel, vol. I, Paris, p. VII-VII

6 G. Vrabie, S. Popescu, op.cit., p. 184
7 A. Iorgovan, Drept constituţional si instituţii politice, Editura Galeriile J.L.Calderon, Bucureşti, 1994, p. 140
21
acesteia. Sensul este larg şi este aproape sinonim cu termenul "ţară", "patrie". Această accepţiune
prezintă ca elemente definitorii populaţia, organizarea politică a acesteia şi teritoriul delimitat prin
frontiere.
Accepţiunea sau sensul politico-juridic este mai restrâns ca sferă, însă mai precis, prin stat
se înţelege organizaţia politică de pe un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor,
mecanismelor sau instituţiilor autorităţii publice prin intermediul cărora se realizează conducerea
generală a societăţii. Această accepţiune, care surprinde doar o latură a sensului juridic, indică
utilizarea unor termeni diferiţi precum: putere de stat, putere publică, autoritate publică, forţă
publică, aparat de stat, organisme ale statului, regim politic al statului.
Doctrina modernă asupra statului pleacă de la tezele contractului social, a drepturilor
naturale ale omului şi a separaţiei puterilor. Definirea statului trebuie să cuprindă indisolubil
referiri la libertatea şi demnitatea umană.
Statul nu este o suprastructură, nu se află deasupra societăţii, el este chiar societatea însăşi.
Rezultă de aici trei elemente fundamentale ce definesc statul, şi anume: teritoriul, populaţia şi
puterea politică sau puterea de stat ori suveranitatea, fără ca aceasta să însemne că statul este
acelaşi oricând şi oriunde. Statul nu există în general, el nu reprezintă ceva ‚dat”, ci este un
fenomen concret şi există numai raportându-ne la aceste trei elemente definitorii şi concomitente.
Statul nu trebuie înţeles ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru înfăptuirea puterii
suverane a poporului, putere care trebuie orientată spre apărarea şi dezvoltarea valorilor
fundamentale ale unei societăţi.
Statul a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei şi dezvoltării societăţii. Apariţia sa a fost
precedată de o lungă perioadă de dezvoltare lentă a forţelor de producţie în cadrul comunei
primitive, ca primă formă de manifestare a unei orânduiri sociale, de evoluţia formelor de
conducere socială, de structurare a acesteia, pentru că nu este de conceput existenţa unei
colectivităţi fără o formă anume de organizare şi de conducere. Orânduirea comunei primitive nu
a cunoscut organizarea statală datorită nivelului extrem de slab dezvoltat al relaţiilor şi al forţelor
de producţie. Fără a intra în amănunte asupra primelor forme de evoluţie a organizării sociale,
asupra cărora ştiinţa istorică, în primul rând, a emis mai multe ipoteze, ginta ne apare, în demersul
istoric, ca o comunitate mai mare sau mai restrânsă de persoane, toţi membrii săi participând în
comun, la producţie şi la consum8.
Uneltele de muncă, tehnica utilizată fiind destul de primitive, realizarea mijloacelor de trai
minimale, de supravieţuire, nu era posibilă decât printr-o participare globală a colectivităţii.
Munca în comun şi repartiţia comună, egalitară a produselor au dus la crearea şi
menţinerea proprietăţii comune asupra mijloacelor de producţie. Totul aparţine tuturor, însă lupta
pentru supravieţuire a dus la crearea şi a proprietăţii individuale asupra unor unelte şi arme. Ginta
s-a constituit pe criteriul rudeniei, al filiaţiunii. Un alt element de legătură al membrilor gintei era
teritoriul pe care coexistau membrii colectivităţii.
22
Datorită faptului că la începutul existenţei gintei relaţiile de căsătorie nu aveau o

recunoaştere în cadrul comunităţii, rudenia se stabilea după mamă. Acest fenomen a dus la
crearea mai întâi a gintei matriarhale.
Evoluţia cantitativă, dar şi calitativă a gintei matriarhale, sporirea nevoilor colectivităţii,
conştientizarea membrilor gintei, manifestarea individualismului şi a personalităţii membrilor săi
au dus la înlocuirea gintei matriarhale cu ginta patriarhală, unde întâietatea aparţine bărbatului, iar
descendenţa se stabileşte după acesta. Apare astfel familia patriarhală, în cadrul căreia copiii îl
moştenesc pe tată, ca descendenţi ai acestuia.
Conducerea gintei, în privinţa vieţii economico-militare, sociale este încredinţată unui
organism obştesc. Membrii adulţi ai gintei reprezintă organul cel mai înalt de conducere şi decizie,
iar conducerea curentă este încredinţată unui şef ales.
Autoritatea organelor de conducere ale gintei era de natură morală, religioasă, părintească
şi nu exista un aparat specializat care să poată lua măsuri de constrângere. Obiceiurile
reprezentau, de asemenea, un alt punct de referinţă în activitatea colectivităţii.
Cu timpul, însă, dezvoltându-se viaţa economică şi spirituală a societăţii, dar şi numărul
membrilor societăţii, oamenii încep să constate că, deşi ei sunt egali în drepturi şi obligaţii, sunt
inegali în posibilităţi fizice şi intelectuale, că unii sunt mai dotaţi nativ, au mai multă putere de
înţelegere şi de muncă faţă de alţii.
Comuna primitivă începe să se descompună, omul începe să devină producător al unor
bunuri necesare traiului diversificat. Are loc descoperirea fierului şi sunt create uneltele din acest
metal, se dezvoltă noi îndeletniciri. Apar astfel preocupări noi, se trece de la organizarea pe
considerente de rudenie, la organizarea pe criterii de apartenenţă la anumite profesii, apar
comunităţile săteşti sau obştile săteşti. Proprietatea asupra pământului, principalul mijloc de
producţie, este menţinută atât ca o proprietate a comunităţii, cât şi ca proprietate individuală.
Se declanşează o serie de războaie de acaparare a bogăţiilor altor colectivităţi, fie prin
deposedarea acestora pur şi simplu, fie prin alungarea acestor colectivităţi de pe teritoriile
respective, iar uneori prin aducerea populaţiei băştinaşe în stare de sclavie şi supunerea acesteia la
munci brute, înjositoare.
Pe cale de consecinţă, se impune în acelaşi timp schimbarea formei de organizare a
societăţii, găsirea unor noi modalităţi de organizare a vieţii sociale, impunerea unor reguli de
comportament obligatoriu pentru toţi membrii colectivităţii. Apar astfel structuri instituţionale
necunoscute până acum, şi anume organe de constrângere. Această formă de organizare a
societăţii este statul.
Apariţia statului a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuri de evoluţie în funcţie de
condiţiile istorice concrete în care s-a produs şi de stadiul de dezvoltare al societăţii respective.
Astfel, în Orientul Antic – Egipt, India, China, Babilon se evidenţiază primele organizaţii
statale. Acest fapt are la bază nevoia de a face faţă unor cerinţe ample de dezvoltare a agriculturii
8 Vezi pentru detalii, Dumitru Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, pp.
23
întemeiată pe irigaţie, introducerea prelucrării aramei şi a bronzului. Cu toate acestea, ele rămân
tributare unor forţe de producţie modeste, menţinându-se încă o serie de relaţii din perioada
descompunerii comunei primitive şi păstrându-se caracterul patriarhal al societăţii, locul principal
revenind încă obştilor săteşti.
Proprietarul pământului rămâne statul, personificat prin monarhul absolut, obştile săteşti
rămân uzufructuare ale pământului în schimbul plăţii unui tribut, al unor prestaţii în natură către
Stat.
O altă cale de apariţie a organizării statale o reprezintă statele greco-romane, care,
constituindu-se mai târziu decât cele din Orientul Antic şi în condiţii îmbunătăţite de dezvoltare
economică, precum prelucrarea avansată a fierului, practicarea agriculturii prin folosirea plugului
cu brăzdar de fier, creşterea animalelor, dezvoltarea multiplelor meserii, sunt caracterizate şi prin
prezenţa masivă a sclavilor ca principală forţă de muncă.
Pământul se afla aproape în exclusivitate în proprietate privată, iar calitatea de proprietar
de pământ le conferea persoanelor calitatea de cetăţean al cetăţii. Apar astfel state-cetăţi (polisuri)
care, pentru a fi mai puternice, au început treptat să se unească.
În ţara noastră, procesul destrămării comunei primitive a început şi s-a accelerat în
perioada de trecere de la neolitic la epoca metalelor, respectiv către epoca bronzului, în contextul
primei mari diviziuni a muncii9. Organizarea tribală a societăţii se caracterizează prin existenţa
Adunării poporului, a unui Sfat al bătrânilor, precum şi a unui conducător militar, caracteristici
întâlnite şi la alte popoare. Perioada aceasta de început, denumită în istoria omenirii perioada
"democraţiei militare", se impune odată cu descoperirea şi prelucrarea fierului şi se caracterizează
prin războaie de jaf şi cotropire, care duc la îmbogăţirea unei anumite părţi a populaţiei ce va
forma aristocraţia gentilico-tribală. Astfel, uniunea tribală a lui Dromichete apărută la sfârşitul sec.
IV î. Hr. precum şi a lui Oroles, Ribobostos şi alţii, apărute în sec. III î. Hr. sunt primele forme
cu organizare proprie care preced apariţia statului10.
La începutul sec. I î. Hr, se constituie o puternică organizaţie statală sub conducerea lui
Burebista, ce cuprindea cea mai mare parte a teritoriului actual al ţării noastre, stat care se va
dezvolta şi consolida puternic în timpul regelui Decebal.
2.2 Funcţiile statului

Statul nu este un scop în sine, el este un instrument pentru organizarea şi conducerea
societăţii în serviciul acesteia, în conformitate cu orientarea (politică) majoritară la un moment
dat. Potrivit unei asemenea viziuni, statul poate acţiona ca subiect de drept privat (actor, jucător),
de pe poziţii egale cu celelalte subiecte de drept atunci când, de exemplu, încheie un contract
(supus regulilor dreptului civil sau comercial), dar acţionează ca putere suverană (autoritate,
20-21
9 Dumitru Firoiu, op. cit., p. 16
10 idem, pp. 21-23
24
arbitru) atunci când creează regulile juridice (vizând relaţii de tip administrativ, penal, valutar-
financiare, vamale etc.).
Rolul statului diferă de la epocă la epocă şi de la societate la societate în funcţie de valorile
specifice, constituind obiect de studiu şi analiză pentru majoritatea marilor gânditori ai lumii.
Astfel, Montesquieu a explicat pe larg rolul statului în apărarea şi garantarea libertăţii politice. J.J.
Rousseau11 definea guvernământul prin sintagma exercitare legitimă a puterii executive şi afirma că
rolul statului este acela de a asigura un raport corespunzător între autoritatea publică şi cetăţeni.
Sintetic, statul are rolul de a apăra interesul general al cetăţenilor şi al fiecărui individ în parte.
Totodată, statul are îndatorirea de “a face legi bune”. J.J. Rousseau arată în Contractul Social că
statul are menirea de asigura democraţia şi justiţia, sistem ce duce la respectarea drepturilor
omului.
Rolul şi scopul statului, diferit apreciate sub impactul diferitelor doctrine manifestate în
timp (liberalism, intervenţionism etc.) se realizează prin îndeplinirea funcţiilor sale care pot fi
interne şi externe. În cadrul funcţiilor interne distingem funcţia politico-juridică ce constă în
elaborarea şi aplicarea de norme juridice şi cea social-economică, care vizează protejarea anumitor
categorii sociale, reglementarea relaţiilor din domeniul economic în scopul atingerii unor
obiective specifice, garantarea stabilităţii politice şi sociale, contribuirea la progresul economic,
tehnic şi uman precum şi cu un rol cultural, educativ, sportiv etc.
Măsura implicării statului în societate şi în economie în cadrul îndeplinirii funcţiei social-
economice este percepută diferit după cum avem de-a face cu o guvernare de orientare liberală,
aceasta promovând ideea de economie de piaţă liberă, fără imixtiuni statale şi în care primează
iniţiativa individuală sau cu una de tip social-democrat, care promovează ideea de economie
„socială” de piaţă, statul urmând să intervină atât legislativ, cât şi material pentru asigurarea
bunăstării pentru toţi (statul providenţă, welfare state).
Deşi este în general acceptată ideea că statul intervine în economie pentru a redistribui
mai echitabil veniturile în societate, pentru a produce bunuri şi servicii publice şi a corecta
externalităţile, există numeroase controverse privind măsura în care ar trebui să se implice statul şi
ce alte responsabilităţi ar mai trebui să îşi asume. În unele opinii se consideră că “statul
atotputernic” este o problemă, intervenind mult prea mult. Alteori se consideră că sectorul de stat
este neglijat şi că ar trebui avut în vedere mai mult.
Potrivit concepţiei liberale, statul modern trebuie să acţioneze pe baza principiului non-
intervenţiei în treburile private. Individul este componenta fundamentală a societăţii şi el este
capabil de iniţiative care să ducă la dezvoltarea societăţii.
Liberalii conservatori afirmă că rolul statului în economie ar trebui să fie limitat. Ei
consideră că prin intervenţia statului libertatea economică şi politică ar fi subminate. În plus,
reprezentanţii liberalismului pun la îndoială capacitatea statului de a rezolva problemele
economice sau sociale. Ca urmare, statul ar trebui să se rezume numai la un minim de activităţi,
11 Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, 1993, p. 103-106
25
care nu pot fi lăsate în seama iniţiativei private (aşa-numitele sarcini tradiţionale: justiţie, ordine
internă, apărare, relaţii diplomatice), fără a interveni în activităţi economice.
Ei subliniază modul deficitar de funcţionare a birocraţiei, dificultatea de a controla
organizaţiile guvernamentale uriaşe, problemele de ordin politic care pot să apară şi dificultatea de
a aprecia dacă un program guvernamental a fost eficient sau nu. Datorită tuturor acestor
consideraţii, argumentează ei, rolul statului în economie ar trebui să fie strict limitat.
Cu toate acestea, realităţile sociale şi economice, cu precădere cele care au urmat crizei
economice din 1929-1933, au impus în mod obiectiv o mai largă implicare a statului, îndeosebi în
plan economic şi al protecţiei sociale, ceea ce a corespuns unei amplificări a funcţiilor statului.
În acest context, adepţii doctrinei intervenţionist-statale au pus la îndoială capacitatea
pieţei de a rezolva problemele apărute (criză, şomaj, inflaţie etc.). Ei scot în evidenţă
disfuncţionalităţile pieţei şi cer statului să intervină pentru a le corecta. Statul poate şi trebuie, în
această nouă viziune, să reglementeze şi să influenţeze activitatea economică din sectorul privat.
În cadrul doctrinei intervenţionist-statale se manifestă o mai slabă preocupare în ceea ce priveşte
efectele intervenţiei statului asupra libertăţii personale.
Principiul non-intervenţiei statului în treburile private, esenţial pentru exercitarea
neîngrădită a liberei iniţiative, nu exclude, ci presupune exercitarea de către stat a unor funcţii şi
îndeplinirea unor obligaţii şi activităţi care să faciliteze promovarea liberei iniţiative, să apere, să
garanteze şi să promoveze drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să combată fenomenele antisociale,
crima organizată şi să asigure climatul corespunzător desfăşurării normale a relaţiilor sociale.
Exercitarea funcţiilor statului are ca rezultat îndeplinirea rolului specific al acestuia,
putând fi identificate mai multe aspecte ale rolului statului în societatea contemporană. Astfel, în
plan intern, statul creează cadrul legal al activităţii economice (prin elaborarea legilor şi organizarea
instituţiilor statale, asigurarea informaţiilor necesare funcţionării economiei, crearea sistemului
monetar, definirea dreptului de proprietate etc.), produce bunuri publice (autostrăzi, căi de
comunicaţie, apărarea naţională etc.), menţine competiţia (prin adoptarea unor legi antitrust,
reglementarea monopolurilor naturale), redistribuie veniturile (pe calea impozitelor/taxelor şi a
cheltuielilor publice reflectate în bugetele publice), corectează externalităţile12 (prin instituirea
unor taxe cu scopul de a reduce efectele negative ale activităţilor economice, precum poluarea sau
prin acordarea de subvenţii pentru amplificarea efectelor pozitive, precum este cazul educaţiei).
Totodată, statul ia măsuri pentru stabilizarea economiei prin folosirea impozitelor, taxelor,
cheltuielilor publice, bugetului de stat şi a masei monetare pentru a sprijini creşterea economică,
pentru a controla inflaţia şi a reduce şomajul.
Statul are atribuţii importante în domeniul fiscalităţii, stabilind prin politica sa financiară
tipurile de prelevări obligatorii, modalităţile concrete de aşezare şi percepere a impozitelor şi
taxelor. De asemenea, statului îi revin răspunderi concrete pentru asigurarea unor servicii cum
sunt educaţia, sănătatea, gospodărirea locală etc. Este cunoscut faptul că educaţia este o
12Externalităţile sunt efecte ale activităţilor economice resimţite de o “a treia parte”, costuri sau beneficii la nivelul
unor persoane sau entităţi care nu sunt producătorii sau consumatorii direcţi ai diferitelor bunuri.
26
componentă a politicii economice de ansamblu, fiind considerată prin prisma costurilor sale ca o
investiţie în resurse umane. Domenii ale tehnologiei de vârf obligă statul la derularea unor
orientări strategice privind procesele educaţionale, pe care le organizează şi le finanţează.
Totodată, statul are importante răspunderi în planul protecţiei sociale. El trebuie să
asigure combaterea şomajului, ajutorarea celor săraci, ocrotirea persoanelor handicapate etc. Tot
statului îi revine obligaţia de a susţine financiar şi derula programe de reorientare şi ocupare a
forţei de muncă, de instruire în noi domenii şi specializări a forţei de muncă disponibilizate.
Statul asigură ordinea publică, combate şi previne fenomenele antisociale. Amploarea
fenomenului infracţional, diversificarea şi internaţionalizarea faptelor antisociale obligă statul să-şi
concentreze eforturile în direcţia limitării şi prevenirii lor.
Un alt aspect al rolului statului priveşte promovarea drepturilor şi libertăţilor membrilor
societăţii. Normele edictate de stat trebuie să vizeze în mod constant acest obiectiv.
În plan extern, exercitarea funcţiilor statului şi îndeplinirea rolului acestuia implică
participarea pe plan internaţional, în relaţiile cu alte state sau cu organizaţii internaţionale, atât
pentru rezolvarea unor probleme proprii, cât şi a unor probleme generale ale umanităţii sau ale
unor regiuni geografice. În acest context, statul încheie acorduri de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică, acorduri de împrumut, garantează credite ale unor instituţii şi agenţi
economici, emite titluri de valoare pe pieţele financiare externe etc.
Statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de bună vecinătate este o preocupare constantă a
statelor moderne. Relaţiile contemporane dintre state implică o comportare prietenească,
cooperarea în plan politic, economic şi cultural, liberalizarea formalităţilor privind circulaţia
persoanelor.
Apărarea ţării, ca funcţie a statului, priveşte în condiţiile actuale mai degrabă cooperarea
politico-militară, descurajând tendinţele de confruntare şi acţiunile care sunt de natură să
pericliteze securitatea şi stabilitatea unor ţări.
2.3 Elementele componente ale statului

Potrivit cu sensul larg acordat noţiunii de stat, rezultă că organizarea acestuia are la bază
trei elemente principale, în afara cărora el nu poate exista: populaţia, teritoriul şi puterea publică.
Deşi în procesul de formare a statelor s-au manifestat influenţe particulare de ordin economic,
istoric, politic etc., determinând existenţa unei diversităţi de state, fiecare stat în parte se
caracterizează prin cele trei elemente esenţiale, unanim recunoscute de către autorii de drept
constituţional români şi străini13 .
2.3.1 Populaţia
Abordarea statului nu se poate realiza în afara raportării la un aşa zis element „personal”,
la populaţie, la o colectivitate umană, între membrii căreia s-au statornicit în timp şi se manifestă
Vezi în acest sens G. Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, p. 60; de asemenea, I.
13
Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, pp. 162-163
27
diverse legături: de rudenie, economice, culturale, spirituale etc. Populaţia reprezintă factorul
uman atât sub aspectul totalităţii membrilor acelei comunităţi statale, cât şi al raporturilor
economice, politice, cultural-spirituale, etnice ce stau la baza comunităţii respective, având un
sens mai larg decât noţiunile de popor sau naţiune.
Într-o abordare mai restrictivă, care porneşte de la ideea existenţei comuniunii de limbă,
viaţa economică şi spirituală, valori etc., ansamblul de indivizi legaţi într-o asemenea manieră
concretizează categoria de popor sau naţiune. Determinarea naţiunii ca element al statului are o
deosebită importanţă, pentru că, în principiu, statul îşi exercită autoritatea statală asupra unei
populaţii care se găseşte faţă de acesta în raport de cetăţenie, de legătură juridică permanentă cu
statul în cauză, care o protejează juridic şi ale cărei interese le apără şi le reprezintă. În unele
opinii14, în raport cu termenul de populaţie, care desemnează atât cetăţenii unui stat, cât şi străinii
sau apatrizii aflaţi pe teritoriul acestuia, termenul de naţiune asigură o imagine mai bună, făcând
trimitere la distinctibilitate şi permanenţă.
În ştiinţele socio-umane se operează cu trei categorii pentru exprimarea principalelor
forme de comunitate umană: societatea, prin care se desemnează populaţia sub aspectul ei
relaţional şi instituţionalizat de pe un anumit teritoriu; poporul, caracterizat prin comunitate de
limbă, viaţă şi activitate materială, etnicitate, factură psihică şi cultură; şi naţiunea - comunitatea
modernă şi contemporană, care, pe lângă elementele specifice poporului, presupune ca suport
spiritual conştiinţa naţională, iar ca suport material comunitatea de viaţă economică,
fundamentată pe economia de piaţă.
Persoanele care locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuse aceleiaşi
autorităţi politice pot avea faţă de aceasta fie calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv
cu drepturi depline, fie calitatea de străin (persoană având o altă cetăţenie decât cea a statului pe
teritoriul căruia se află), fie de apatrid (persoană fără nici o cetăţenie).
Cetăţenia poate fi definită ca reprezentând situaţia juridică ce rezultă din apartenenţa unei
persoane fizice la un stat determinat, caracterizată prin faptul că acesta are plenitudinea
drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţie şi alte legi, inclusiv drepturile politice, obligaţia
de fidelitate faţă de patrie şi cea de apărare a acesteia. Alţi autori15 definesc cetăţenia ca fiind acea
calitate a persoanei fizice care exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice
dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la acel stat şi atribuind persoanei fizice
posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi alte legi. Legea
română defineşte cetăţenia română ca “legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul
român”16.
Cetăţenia se dobândeşte prin naştere sau prin naturalizare. În primul caz se iau în
considerare următoarele principii:
14 Deleanu, Ion, op. cit., p. 163

15 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 155
16 Legea nr. 21/01 martie 1991 modificată în decembrie 1999 şi publicată în M. Of. nr. 611 din 14 decembrie 1999
28
 principiul jus sanguinis („prin legătura de sânge”), conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia
părinţilor indiferent de locul naşterii;
 principiul jus soli („prin locul naşterii”), conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia statului
pe teritoriul căruia se naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor.
În cel de-al doilea caz, cetăţenia se obţine la cererea persoanei şi în baza unui act juridic al
autorităţilor statului care o acordă conform legii. Naturalizarea reprezintă, adesea, efectul
căsătoriei sau al şederii prelungite (al rezidenţei) pe teritoriul unui stat.
Renunţarea la cetăţenie este un drept al cetăţeanului şi intervine, de obicei, atunci când o
persoană se stabileşte într-o ţară care nu acordă dublă cetăţenie. Acest act nu are efect asupra
cetăţeniei celorlalţi membri ai familiei, aceştia având dreptul să o păstreze în continuare.
Retragerea cetăţeniei reprezintă o sancţiune aplicată persoanei care a comis fapte grave
împotriva statului a cărui cetăţenie o poartă sau care a obţinut cetăţenia în mod fraudulos. Acest
mod de pierdere a cetăţeniei poate să intervină doar faţă de persoanele care au dobândit cetăţenia
prin naturalizare, nu şi prin naştere.
Ca element constitutiv al statului, populaţia se raportează şi la un anumit teritoriu pe care
aceasta se află stabilizată şi în raport cu care dobândeşte anumite drepturi şi obligaţii juridice,
morale, şi totodată manifestă interese juridice sau de altă natură.
2.3.2 Teritoriul
Teritoriul de stat se prezintă ca un alt element constitutiv şi indispensabil al organizării
moderne a societăţilor. Puterea publică reprezentată şi exercitată de autorităţile şi organele
statului este spaţial limitată, numai asupra teritoriului naţional. Fără acest element, teritoriul, o
colectivitate, oricât de numeroasă ar fi ea, nu ar constitui un stat. Astfel, triburile nomade se pot
considera cel mult ca embrioane de stat şi nu ca adevărate state, fiindcă le lipseşte stabilitatea
locuinţei, domiciliul, în condiţia stabilităţii regulilor juridice şi mai mult, unui stat care nu ar avea
dominaţie asupra unui teritoriu determinat, i-ar lipsi autarhia, adică independenţa necesară spre a
se putea impune colectivităţii.
Altfel spus, teritoriul este cel care delimitează în spaţiu competenţa puterii statului,
suveranitatea acestuia.
Concret, teritoriul statului denumit şi teritoriul statal sau teritoriul naţional reprezintă
porţiunea de pământ şi de ape, delimitate prin hotarele statului respectiv, pe care locuieşte în mod
statornic poporul, naţiunea în cauză şi asupra căreia se exercită puterea de stat.
Teritoriul de stat este format din:
 teritoriul terestru ( solul şi subsolul);
 teritoriul acvatic (apele interioare, marea teritorială, zona economică exclusivă şi
platoul continental);
 spaţiul aerian.
Limitele teritoriului de stat sunt determinate prin frontiere, care reprezintă linii reale sau
imaginare trasate între diferite puncte ale globului pământesc pentru a delimita teritoriul unui stat.
29
Frontierele unui stat pot fi naturale (orografice), adică stabilite prin intermediul formelor de relief
şi artificiale, adică stabilite pe baza unor meridiane sau paralele (ex. frontiera dintre cele două state
coreene este paralela 38 latitudine nordică).
Din punct de vedere juridic, teritoriul este caracterizat prin două trăsături, şi anume:
 independenţa şi inalienabilitatea;
 egalitatea.
Independenţa teritoriului evidenţiază limita în spaţiu faţă de care puterea suverană se
manifestă în relaţiile cu alte state. În virtutea acestui caracter, în interiorul graniţelor statului este
exclusă manifestarea de voinţă a oricărei alte autorităţi, cu excepţia celei naţionale. Prin
inalienabilitatea teritoriului naţional înţelegem că nimeni nu poate să înstrăineze acest teritoriu
către un alt stat, nici o forţă politică aflată la un moment dat la conducerea statului nu are acest
drept de renunţare la teritoriu. Un astfel de act de înstrăinare, de cedare sub orice formă a unei
părţi din teritoriu (de exemplu prin abandon, cesiune, vânzare sau pierdere prin prescripţie) este
lovit de nulitate absolută, este "nul şi neavenit". Inalienabilitatea teritoriului naţional, aşa cum
rezultă din reglementarea constituţională actuală, include trei aspecte: faptul că teritoriul
României nu ar putea fi modificat fără a aduce atingere voinţei poporului care îl locuieşte, faptul
că mici modificări ale frontierei de stat pot fi efectuate numai prin revizuirea Constituţiei şi faptul
că este interzisă prin Constituţie orice măsură de natură să implice recunoaşterea în folosul altui
stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune din teritoriul românesc.
Prin egalitatea teritoriului se desemnează faptul că, pe întreg teritoriul naţional, normele
juridice, drepturile şi libertăţile cetăţenilor se aplică în mod unitar, nediscriminatoriu, indiferent de
apartenenţa persoanelor respective la o etnie, la un cult religios, de starea lor socială, nivelul de
pregătire, sexul etc.
Statul are asupra teritoriului o putere asemănătoare aceleia ce o exercită asupra populaţiei,
adică o autoritate de ordine publică. Dreptul statului asupra teritoriului reprezintă manifestarea
suveranităţii acestuia. Şi proprietarii unei părţi din teritoriu, particularii sunt supuşi legilor statului
care reglementează limitele dreptului de proprietate, posibilitatea de expropriere în anumite
condiţii şi numai pentru cauze de utilitate publică. În acelaşi timp, şi statul poate fi proprietar al
unei părţi a teritoriului, constituind astfel proprietatea publică a statului, folosită de regulă pentru
uzul public. La rândul său, această proprietate publică asupra unor părţi ale teritoriului, deci ceea
ce nu aparţine particularilor, ci aparţine proprietăţii publice, se regăseşte sub două forme, şi
anume:
 domeniul privat al statului, care în anumite situaţii poate fi alienabil, deci poate fi înscris
în circuitul civil şi înstrăinat;
 domeniul public, care prin destinaţia sa este în afara comerţului, este inalienabil. În
această formă, domeniul public se manifestă asupra străzilor, plajelor, fluviilor etc., potrivit
distincţiilor speciale din lege, aşa cum prevede Constituţia din 1991 revizuită şi Legea 213/1998.
30
Alături de accepţiunea geografică, teritoriul are ca noţiune şi valenţe politice şi juridice.

Astfel, teritoriul se relevă ca un factor care permite situarea statului în spaţiu, delimitându-l de alte
state, teritoriul permite stabilirea legăturii de cetăţenie, determină limitele exercitării puterii
publice, determinând în mod obiectiv organizarea şi structurarea puterii şi totodată se manifestă
ca un simbol şi ca un factor de protecţie a ideii naţionale.
2.3.3 Puterea publică
Existenţa şi manifestarea colectivităţii umane pe un anumit teritoriu, în mod organizat, nu
poate avea loc în condiţii bune decât dacă asupra acesteia se manifestă forţa publică, puterea
publică sau puterea de stat, care este forma oficială a puterii politice şi îşi are sorgintea în
suveranitatea naţională. Se relevă în acest context şi legătura juridică care se naşte între indivizi şi
stat, care sunt legaţi de o serie de drepturi şi îndatoriri reciproce determinate de o putere supremă
unitară, care reprezintă tocmai subiectul ordinii juridice.
Puterea de stat sau puterea publică are un caracter politic, vizează ansamblul nevoilor şi
cerinţelor sociale, iar pentru realizarea ei este nevoie de existenţa unor agenţi specializaţi, precum
şi de forme instituţionalizate de manifestare. Puterea de stat este suverană, unitară şi exclusivă. Ea
este unică, emanând de la popor, aparţine acestuia, statul nefiind decât un reprezentant al
poporului, forma de manifestare a puterii poporului. Nu există nici o contradicţie între faptul că
puterea aparţine poporului care o încredinţează statului, iar acesta, la rândul său, în exercitarea
puterii publice, ia anumite măsuri de constrângere tocmai asupra unor membri ai colectivităţii.
Problema se poate rezolva prin considerarea şi valorificarea interesului colectivităţii, interes care
este mai presus decât interesul fiecărui individ în parte.
Complexitatea domeniilor în care puterea de stat se implică prin reglementări de
comportament, prin recunoaşteri de drepturi sau limitarea acestora, dă naştere unei diversităţi de
manifestări ale puterii publice, ale puterii de stat. În general, se recunoaşte existenţa a trei forme
de manifestare a puterii publice, de separare a funcţiilor acestei puteri, şi anume puterea
legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească.
Rezumat
1. În literatura de specialitate, statul este considerat drept acea formă de organizare sau instituţie prin care se
exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu de către un grup organizat de persoane care îşi
impun voinţa şi interesele asupra membrilor societăţii. Statul este principala instituţie politică a societăţii.
2. Accepţiunile termenului stat sunt diversificate: prin noţiunea de stat desemnăm puterea centrală raportată la
colectivităţile locale (regiuni, departamente, oraşe), desemnăm pe guvernanţi spre a-i diferenţia de guvernaţi,
evocăm puterile publice în ansamblul lor. Ca organizare politică a puterii, statul apare drept un sistem
articulat de instituţii sau organe investite cu autoritate prin care se realizează o ordine socială. În sens larg,
statul este „organizarea politică a societăţii, deci a unei populaţii în limitele unui teritoriu istoric recunoscut de
31
comunitatea internaţională, în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentru asigurarea prosperităţii
fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru înnobilarea fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei”.
În sens restrâns, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea.
3. Apariţia statului a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuri de evoluţie în funcţie de condiţiile istorice concrete
în care s-au produs şi de stadiul de dezvoltare al societăţii respective.
4. Rolul şi scopul statului se realizează prin îndeplinirea funcţiilor sale care pot fi interne şi externe. În plan
intern distingem funcţia politico-juridică ce constă în elaborarea şi aplicarea de norme juridice şi cea social-
economică. În plan extern, exercitarea funcţiilor statului şi îndeplinirea rolului acestuia implică participarea
pe plan internaţional, în relaţiile cu alte state sau cu organizaţii internaţionale, atât pentru rezolvarea unor
probleme proprii, cât şi a unor probleme generale ale umanităţii sau ale unor regiuni geografice.
5. Fiecare stat în parte se caracterizează prin trei elemente esenţiale : un teritoriu, o naţiune şi o autoritate
politică exclusivă sau suverană.
6. Populaţia reprezintă factorul uman atât sub aspectul totalităţii membrilor acelei comunităţi statale, cât şi al
raporturilor economice, politice, cultural-spirituale, etnice ce stau la baza comunităţii respective. Persoanele care
locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuse aceleiaşi autorităţi politice pot avea faţă de aceasta
fie calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv cu drepturi depline, fie calitatea de străin (persoană
având o altă cetăţenie decât cea a statului pe teritoriul căruia se află), fie de apatrid (persoană fără cetăţenie).
7. Teritoriul este elementul care delimitează în spaţiu competenţa puterii statului, suveranitatea acestuia.
Teritoriul statului, denumit şi teritoriul statal sau teritoriul naţional reprezintă porţiunea de pământ şi de
ape, delimitate prin hotarele statului respectiv, pe care locuieşte în mod statornic poporul, naţiunea în cauză şi
asupra căreia se exercită puterea de stat.
8. Un alt element definitoriu al statului îl reprezintă forţa publică, puterea publică sau puterea de stat.
Realizarea sa presupune crearea unui aparat specializat, a unor autorităţi (organe) ale statului.
1. Precizaţi accepţiunile noţiunii de stat şi interdependenţele cu fenomenul dreptului

2. Prezentaţi modalităţile istorice de apariţie a statului
3. Comentaţi conţinutul funcţiilor statului în perioada modernă
4. Arătaţi care sunt elementele componente ale statului şi care este semnificaţia juridică acestora
5.
1) Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, statul reprezintă:

a) [ ] o instituţie prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu de către un
grup organizat de persoane care îşi impun voinţa şi interesele asupra membrilor colectivităţii
b) [ ] sistemul organizaţional reglementat juridic care realizează în mod suveran conducerea unei
societăţi
32
c) [ ] un ansamblu de instituţii juridice

d) [ ] un sistem articulat de instituţii sau organe învestite cu autoritate prin care se realizează
ordinea socială
---------------------------------------------------------------------
2) Ca element constitutiv al statului, naţiunea:
a) [ ] cuprinde toţi indivizii aflaţi pe teritoriul acelui stat
b) [ ] reprezintă o comunitate umană având la bază numai relaţii economice
c) [ ] reprezinta o comunitate umană având la bază conştiinţa naţională şi comunitatea de viaţă
economică
d) [ ] cuprinde toţi indivizii care au etnie şi limbă comună
---------------------------------------------------------------------
3) Frontierele de stat pot fi:
a) [ ] independente
b) [ ] inalienabile
c) [ ] orografice
d) [ ] artificiale
---------------------------------------------------------------------
33
UNITATEA DE STUDIU 3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE

DREPTULUI
3.1 Noţiunea de principii ale dreptului
3.2 Principiile fundamentale ale dreptului
 cunoaşterea conceptului de principii generale ale dreptului, precum şi a raporturilor

dintre acestea şi normele juridice;
 să definească conceptul de principii generale ale dreptului şi să precizeze în ce constă

importanţa acestora;
 să identifice raporturile de intercondiţionare care se manifestă între principiile
generale ale dreptului şi cele de ramură;
 să precizeze care sunt principiile fundamentale ale dreptului;
 să reliefeze conţinutul principiilor fundamentale ale dreptului românesc;
 să formuleze opinii privitoare la necesitatea principiilor generale ale dreptului şi la
evoluţia acestora;
Termeni cheie: principiu general de drept, principiu de ramură, separaţia puterilor în stat, baze
legale de funcţionare a statului, responsabilitate, libertate şi egalitate, echitate şi justiţie
34
3.1 Noţiunea de principii ale dreptului

Noţiunea de principiu desemnează într-o viziune general acceptată o regulă fundamentală,
o idee conducătoare, un element de bază, un punct de plecare, o convingere sau o lege de bază pe
care se întemeiază o teorie, un sistem politic, economic, juridic etc.
În planul dreptului, principiile desemnează regulile de bază, fundamentale, care stau la
baza elaborării şi aplicării dreptului, conturând cadrul general pentru conţinutul normelor juridice
şi direcţiile de realizare a acestora. Prin conţinutul lor specific, principiile dreptului se relevă ca
idei şi cerinţe fundamentale pentru întregul sistem de drept, formate pe baza convingerilor
legiuitorului asupra cerinţelor obiective ale societăţii. La baza formării principiilor, considerând
nu denumirea expresă acordată acestora, ci conţinutul exprimat, stau două elemente importante:
tradiţia, statornicia în timp a unor reguli sau cerinţe după care s-au construit şi adoptat normele
juridice, verificate ulterior ca eficiente în viaţa societăţii (fiind formulate ca valori fundamentale
cum sunt de exemplu echitatea, justiţia, responsabilitatea sau libertatea), precum şi tendinţa
continuă de inovaţie, de schimbare profundă uneori (de adaptare la schimbările realităţii sociale).
Prin natura şi finalităţile sale, dreptul aplicabil unei societăţi (ansamblul de norme juridice
în vigoare la un moment dat), se compune din reguli de conduită care reglementează cele mai
variate raporturi sociale, având ca urmare un pronunţat caracter eterogen. În acelaşi timp însă,
factori cum sunt cauzalitatea comună a normelor juridice, formele comune de exprimare ale
acestora, dar mai ales principiile fundamentale de drept imprimă sistemului de drept un caracter
unitar şi coerent.
Acţiunea principiilor fundamentale ale dreptului în sensul asigurării unităţii şi coerenţei
sistemului de drept derivă tocmai din faptul că ele apar ca reguli de bază care stau la temelia
sistemului drept al unei societăţi şi se regăsesc, în mod specific în ramurile juridice care compun
dreptul, precum şi în normele juridice care alcătuiesc acele ramuri.
Utilitatea principiilor fundamentale ale dreptului nu poate fi apreciată decât pe baza
rezultatelor practice ale instituirii acestora, ceea ce are două consecinţe importante: pe de o parte,
principiile fundamentale ale dreptului reflectă un mare număr de cazuri concrete, iar pe de altă
parte, formularea de principii este ulterioară promovării raporturilor juridice într-un anumit mod.
Altfel spus, un principiu de drept nu poate fi formulat aprioric, speculativ, fără a ţine cont de
caracteristicile concrete ale desfăşurării raporturilor juridice, neexistând principii de drept
universal valabile, imuabile, care să se dovedească funcţionale pentru orice etapă istorică şi orice
colectivitate socială. Un principiu general de drept se construieşte în timp, pe baza unei
experienţe, a verificării practice a unor idei, concepte, puncte de vedere. Tocmai existenţa acestor
idei şi concepte, a unor categorii juridice sau morale, a unor conduite de viaţă şi verificarea
practică poate duce la elaborarea unui principiu. Aceste categorii şi concepte juridice sunt
rezultatul comensurării acţiunilor omeneşti, raportat la sistemul de drept existent şi coroborat cu
idealurile de justiţie, de echitate şi morală ale societăţii. Dintr-o asemenea perspectivă, simpla
35
preluare de reguli fundamentale sau chiar norme juridice dintr-un alt sistem de drept, motivată de
dorinţa apropierii faţă de un sistem socio-politic sau de ajungerea mai rapidă la unele standarde,
fără corelaţia adecvată cu realităţile sociale indigene, se poate dovedi extrem de păgubitoare unei
societăţi.
În procesul de creare a dreptului, de legiferare, aceste principii sunt luate în calcul pentru
ca prin normele juridice ce se vor adopta să se răspundă la nevoile de viaţă, la cerinţele imediate şi
de perspectivă ale societăţii. Respectând anumite principii consacrate ale dreptului, în procesul de
legiferare se asigură unitatea, coerenţa, omogenitatea, continuitatea sistemului juridic şi racordarea
lui la nevoile societăţii. Renunţarea la anumite principii sau adoptarea altora, justificate numai prin
ideea de nou, pot avea efecte distructive, contrazicând (violent, uneori) elementul de tradiţie
specific principiilor de drept (este cazul preluării, după anul 1948, din sistemul sovietic, a
principiilor de organizare a vieţii societăţii româneşti, cu restrângerea exagerată a unor instituţii,
concepte juridice tradiţionale, precum dreptul de proprietate privată, care s-au dovedit ca fiind
străine de tradiţia şi gândirea poporului român, fiind abandonate pe parcurs, până la excludere).
Rolul esenţial al principiilor dreptului îl reprezintă punerea de acord, corelarea sistemului
juridic cu transformările sociale, afirmându-se în acest sens că "principiile dreptului au valoare
explicativă, ele conţinând temeiurile existenţei, evoluţiei şi transformării dreptului".
Sistemul juridic al unei societăţi se dezvoltă în strânsă corelare cu evoluţia acesteia, iar
principiile de drept nu fac altceva decât să creioneze linia călăuzitoare pentru acest sistem juridic.
Pe baza acestor principii, legiuitorul se orientează către o anumită reglementare juridică,
judecătorul în aplicarea dreptului are în vedere aceste principii, să aplice legea nu numai în litera
ei, deci o interpretare "literală", dar şi în spiritul ei, al acelor concepte, idei ce s-au desprins în
timp din raţiune, din logica societăţii, corespondenţa dreptului cu cerinţele şi valorile societăţii.
Mai mult, în drept, principiile ţin loc, în cazuri determinate, de normă de reglementare, în cauzele
civile şi comerciale judecătorul soluţionând cauza în temeiul principiilor generale de drept. Astfel,
legea noastră civilă anterioară consacra cu valoare de principiu de drept în art. 3 din Codul civil că
"Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau
neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate". Noul Cod civil enunţă
expres calitatea de izvor de drept a principiilor generale, pentru cazurile în care nu există normă
de reglementare, iar noul cod de procedură civilă prevede în art. 5 că judecătorii au îndatorirea să
primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii şi
nici un judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. În
cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa
acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui
judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama
de cerinţele echităţii.
Principiile fundamentale se desprind din normele juridice. Unele dintre ele, cum este cel
al legalităţii, se întâlnesc în toate ramurile de drept, cu formulări şi sferă de aplicabilitate distinctă,
36
altele însă se regăsesc doar la nivelul unora, cum este cazul principiului separaţiei puterilor de stat
(dreptul constituţional, administrativ, procesual penal şi procesual civil). În cadrul acestor
principii un loc important îl ocupă principiile dreptului constituţional, care prin valoarea şi forţa
lor juridică se impun şi celorlalte ramuri de drept ca reguli orientative.
La rândul lor şi ramurile de drept au şi ele principii proprii (oralitatea, publicitatea şi
contradictorialitatea dezbaterii judiciare în procesul civil şi în procesul penal, consensualismul în
dreptul civil), cu o aplicabilitate limitată şi deosebit de specifică.
Principiile de drept pot fi formulate direct prin norme (de exemplu, principiul egalităţii
juridice a cetăţenilor în dreptul constituţional), în vreme ce altele se deduc prin interpretarea unor
norme juridice (de exemplu, principiul revocabilităţii actelor administrative, cunoscut în dreptul
administrativ).
Spre deosebire de conceptele şi categoriile juridice, care servesc ca elemente de mijlocire a
aplicării principiilor, principiile dau conţinut concret categoriilor juridice, asigurându-le
funcţionalitatea.
Între principiile fundamentale de drept şi normele juridice delimitarea se face potrivit
raportului care există între întreg şi parte, potrivit căruia normele juridice se raportează în
permanenţă la principii:
 normele juridice pozitive conţin şi descriu o mare parte din principiile dreptului;
 principiile dreptului îşi asigură funcţionalitatea prin respectarea conduitei prescrise
prin normele juridice;
 normele juridice au o valoare explicativă mult mai restrânsă faţă de valoarea
explicativă a principiilor;
 principiile dreptului se deosebesc şi de axiome, maxime sau aforisme juridice, care
sunt mici sinteze cu un grad de cuprindere incomparabil mai mic decât al principiilor
fundamentale.
3.2 Principiile fundamentale ale dreptului

Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi de inspiraţie filosofică, politică,
socială (principiul separaţiei puterilor în stat, pluralismul politic, pluralismul formelor de
proprietate) sau pot avea caracter preponderent tehnico-juridic (principiul legalităţii, al autorităţii
lucrului judecat, derogarea legii speciale de la legea generală). Între principii există o ierarhizare,
un raport de la general la particular. Cele mai importante şi cuprinzătoare principii, numite şi
fundamentale, generale sau constituţionale se regăsesc înscrise sau pot fi deduse, de regulă, din
actul fundamental, căpătând pe această cale forţă juridică superioară în raport cu celelalte acte
normative şi cu ramurile de drept: separaţia puterilor, drepturile omului, pluralismul politic,
democratismul puterii, eligibilitatea reprezentanţilor puterii etc. Alături de aceste principii există şi
principii specifice unor ramuri de drept. Astfel, în dreptul civil acţionează cu putere de principiu
regulile potrivit cu care nu se poate deroga prin convenţii particulare de la legile care interesează
37
ordinea publică şi bunele moravuri, libertatea contractuală, oralitatea, contradictorialitatea şi

publicitatea procesului civil, iar în dreptul penal acţionează principiul legalităţii incriminării şi
pedepsei.
Evoluţia relaţiilor dintre state a dus la cristalizarea unor reguli cu valoare de principiu şi în
dreptul internaţional public, dintre care amintim: principiul respectării tratatelor încheiate,
principiul reciprocităţii, soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor, principiul bunei vecinătăţi.
Fiecare dintre principiile de mai sus sunt studiate de ştiinţele juridice de ramură.
3.2.1 Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului

Statul este creator de drept dar, în acelaşi timp, cu ajutorul dreptului, statul îşi asigură baza
legală, legitimitatea puterii şi funcţionării sale. Astfel, statul de drept sau de legalitate, nu poate fi
privit decât prin existenţa unor norme juridice care să reglementeze funcţionarea atât a statului, a
întregului său organism, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Dar aceste
norme juridice trebuie adoptate de statul care a cucerit puterea legal, are o legitimitate şi exercită
această putere în concordanţă cu cerinţele legalităţii. În statul de drept, întinderea puterii trebuie
compensată de scurtimea duratei, a mandatului celor ce o deţin, izvorul oricărei puteri politice sau
civile trebuie să fie voinţa suverană a poporului, iar aceasta trebuie să-şi găsească formule juridice
potrivite de exprimare, în aşa fel încât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o
democraţie.
Acest lucru presupune ca prin norme juridice să se realizeze un echilibru al puterii,
eliminându-se astfel posibilităţile încurajării abuzului, a unor decizii discreţionare de către anumite
structuri de putere, un control reciproc între puterile statului, dar şi un control asupra statului din
partea societăţii civile prin instituţia Avocatului poporului şi alte autorităţi anume create.
3.2.2 Principiul libertăţii şi egalităţii

Limitele libertăţii de mişcare ale individului trebuie stabilite prin norme juridice, în aşa fel
încât ele să corespundă idealului de viaţă al societăţii existent la un moment dat. Aceste garanţii
limită ale libertăţii individului trebuie să fie nu numai teoretice, ci ele să poată fi apărate, să poată
fi reprimat orice abuz de limitare sau de eliminare a acestor drepturi de către o structură sau alta a
statului. Egalitatea oamenilor din punct de vedere juridic este naturală, toţi oamenii sunt egali în
faţa legii, însă această egalitate este concretizată prin norme juridice.
Egalitatea nu poate fi înţeleasă, exercitată, decât între oameni liberi. Nici normele juridice
nu ar putea avea sens la un moment dat, dacă ele nu ar asigura libertatea persoanelor. Altfel spus,
substanţa dreptului se află în libertate.
Fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate, la siguranţa personală, la mişcare etc.
Egalitatea şi libertatea duc la echilibrul vieţii, în capacitatea oamenilor de a se manifesta în
plenitudinea fiinţei lor, de a acţiona fără restricţii în limitele nealterării egalităţii şi libertăţii
38
celorlalţi. Libertatea şi egalitatea sunt strâns legate între ele, fiecare depinzând de cealaltă. Astfel,
despre două persoane nu putem spune că sunt egale dacă una este liberă, iar cealaltă nu.
Libertatea, considera Montesquieu, este "dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile",
însă aceste legi la care ne raportăm trebuie să cuprindă idealurile de egalitate şi libertate ale
umanităţii şi ale societăţii în cauză.
Libertatea este una singură, iar manifestarea ei are multiple variante: avem din acest punct
de vedere o libertate a cuvântului, a convingerilor religioase, de alegere a unei profesii, a unui crez
politic, libertate de mişcare etc. Libertatea în formele ei cele mai variate se manifestă prin
recunoaşterea de către stat, prin lege, a unor drepturi, a unor garanţii. Dintotdeauna, omul a dorit
să fie liber, iar limitele acestei libertăţi au cunoscut în timp restrângeri sau nemărginire, în raport
cu condiţiile date de societatea respectivă, de regimul politic etc. Libertatea exprimată prin
"drepturi" nu poate fi înţeleasă deplin fără existenţa în compensaţie a dreptului de proprietate,
care reprezintă fundament al libertăţii şi siguranţei persoanei.
3.2.3 Principiul responsabilităţii

Responsabilitatea este un fenomen social, ea reprezintă gradul de angajare al individului în
cadrul societăţii, în procesul integrării acestuia în colectivitate. Responsabilitatea revine numai
omului liber care are libertatea de a acţiona, de a raţiona şi de a-şi angaja conştient
comportamentul, în orice domeniu al socialului. Perceperea rolului şi locului individului în cadrul
societăţii presupune o angajare, o implicare mai mare sau mai restrânsă a acestuia în societate.
Nu poate fi vorba de manifestare responsabilă atunci când persoana în cauză nu este
conştientă de valoarea sa şi de valoarea celorlalţi. Totuşi, într-o asemenea situaţie nu este exclusă
angajarea răspunderii pentru nesocotirea valorilor sociale perene consacrate în decursul timpului
şi, mai mult, fiecare act al individului trebuie să presupună o comensurare a gradului de angajare
şi o reprezentare psihică a implicaţiilor sale, deci, a rezultatelor demersului său. Ca atare,
responsabilitatea se raportează pe de o parte la acţiunea angajantă a persoanei, iar pe de altă parte
la sistemul normelor sociale consacrat, al normelor etice, religioase, politice şi juridice. Practic, se
apreciază pe bună dreptate că responsabilitatea subiectului de drept nu decurge din calităţi sau
proprietăţi intrinseci ale acestuia, ci din situaţia efectivă în care el se găseşte, putând asocia unei
persoane diferite forme ale responsabilităţii sociale (părintească, politică, morală etc.). În relaţiile
sociale, în mod raţional, cu cât poziţia ori statutul social sunt mai „înalte”, cu atât
responsabilitatea asociată sporeşte.
Angajarea responsabilă a persoanei cunoaşte dimensiuni din ce în ce mai largi, pe măsură
ce omul devine tot mai conştient de rolul său în societate, de interacţiunea umană într-un grup, de
egalitatea şi echitatea ce trebuie să caracterizeze pe oameni şi nu în ultimul rând de sporirea
gradului de cunoaştere şi de raţiune.
În condiţiile legii, manifestarea neresponsabilă poate atrage o răspundere juridică în
paralel cu alte genuri de răspundere, morală, politică. Spre exemplu, o persoană care îndeplineşte
39
o funcţie de decizie şi a cărui obligaţie morală este să fie un exemplu pentru subordonaţi,
săvârşeşte anumite fapte, nesocotind comandamentele morale, normele juridice, politice etc. Ca
urmare a comportamentului său neresponsabil, acesta va fi supus unei răspunderi morale prin
expunerea oprobiului subalternilor, al şefilor ierarhici, cât şi unei răspunderi juridice care se poate
concretiza fie printr-o sancţiune disciplinară, fie chiar o răspundere juridică penală. Dacă acesta
este şi angajat politic, ţinând seama că fiecare partid politic urmăreşte să fie cât mai "curat" în
ochii electoratului, al publicului, persoana în cauză poate să fie exclusă din partid sau să i se aplice
alte măsuri specifice răspunderii politice. În acest mod, responsabilitatea neangajată poate
conduce la răspunderea juridică, etică, politică.
3.2.4 Principiul echităţii şi justiţiei

Cuvântul echitate desemnează dreptate, nepărtinire, cinste, omenie, justiţie (conform
Dicţionarului explicativ al limbii române). Echitatea şi justiţia sunt într-o legătură desăvârşită,
fiindcă una se explică prin cealaltă. Discuţiile purtate în timp asupra acestor noţiuni cu valoare de
principiu de drept sunt nenumărate. Astfel, Cicero17 considera echitatea ca fiind un drept egal
pentru toţi cetăţenii, iar Celsus apropia sensul echităţii de cel al dreptului, definindu-l pe acesta
din urmă ca "o artă a binelui şi a echităţii"18.
Principiul echităţii îşi găseşte aplicaţie atât în activitatea de legiferare, cât şi în activităţile
concrete de aplicare a dreptului. Din principiul echităţii, deducem noţiunea de justiţie ca stare
generală ideală a societăţii, pentru asigurarea fiecărui individ în parte şi pentru toţi, a satisfacerii
drepturilor şi intereselor legitime ale oamenilor. Din acest punct de vedere, se poate trage
concluzia că justiţia reprezintă unul din factorii esenţiali de consolidare a celor mai importante
relaţii sociale, întrucât ea întruchipează virtutea morală fundamentală, menită a asigura armonia şi
pacea socială, la a cărei realizare contribuie deopotrivă regulile religioase, morale, juridice. La
romani, justiţia se fundamenta pe principiul moral al dreptului, acesta fiind la baza justiţiei, regula
"honeste vivere" (a trăi cinstit, onest).
Apreciat sintetic, echitatea şi justiţia reprezintă comandamentul de ordine, echilibrul
onestităţii, toleranţei şi respectul aproapelui, altfel spus, o victorie absolută asupra egoismului, o
subordonare faţă de o ierarhie de valori.
Pornind de la această expunere a principiilor generale ale dreptului, se desprinde
concluzia că pentru înţelegerea şi cunoaşterea unui sistem de drept, trebuie pornit întotdeauna de
la principiile călăuzitoare ale acestui sistem. Aceste principii generale sunt foarte mult influenţate
de condiţiile sociale, de transformările mai lente sau mai dinamice din societate. Nu trebuie însă
uitat că în perioada contemporană legăturile dintre state, cooperarea acestora, cunoaşte o
puternică dezvoltare, având loc interferenţe între normele juridice interne ale unui stat şi normele
juridice ale altuia şi, în consecinţă, elaborarea ştiinţifică a principiilor dreptului nu mai poate fi
realizată izolat, fără să se ţină seama de situaţia globală sau zonală în domeniul juridic şi social.
17 Giorgio del Vecchio, op. cit., p. 64
40
Rezumat
1. Principiile de drept reprezintă acele idei călăuzitoare ce se regăsesc în conţinutul normelor juridice, constituind
tocmai manifestarea convingerilor legiuitorului asupra cerinţelor obiective ale societăţii. Aceste convingeri conţin
două elemente importante: tradiţia, statornicia în timp a unor reguli, precum şi tendinţa continuă de inovaţie,
de schimbare profundă. Principiile fundamentale ale dreptului sunt tocmai acele reguli de bază ce stau la
temelia sistemului de drept al unei societăţi şi se regăsesc, în mod specific în ramurile juridice care compun
dreptul precum şi în normele juridice care alcătuiesc acele ramuri.
2. Principiile fundamentale se desprind din normele juridice. Unele din ele se întâlnesc în toate ramurile de drept,
altele însă se regăsesc doar la nivelul unora indiferent de mărimea sferei de aplicabilitate, constituindu-se şi ca
principii morale ale respectivelor ramuri de drept. La rândul lor şi ramurile de drept au şi ele principii proprii,
cu o aplicabilitate limitată şi deosebit de specifică. Cunoaşterea principiilor are o importanţă deosebită în
procesul de elaborare a dreptului asigurând unitatea şi coerenţa acesteia, respectiv a normelor şi actelor de
reglementare, ca şi în aplicarea dreptului, inclusiv în interpretarea acestuia, mai ales atunci când lipsind
reglementări detaliate ori existând lacune legislative, se recurge la ele pentru rezolvarea unei mari diversităţi de
situaţii date spre soluţionare organelor de stat.
3. Între principiile fundamentale de drept şi normele juridice delimitarea se face potrivit raportului care există
între întreg şi parte, potrivit căruia normele juridice se raportează în permanenţă la principii: normele juridice
pozitive conţin şi descriu o mare parte din principiile dreptului; principiile dreptului îşi asigură funcţionalitatea
prin respectarea conduitei prescrise prin normele juridice; normele juridice au o valoare explicativă mult mai
restrânsă faţă de valoarea explicativă a principiilor; principiile dreptului se deosebesc şi de axiome, maxime
sau aforisme juridice, care sunt mici sinteze cu un grad de cuprindere incomparabil mai mic decât al
principiilor fundamentale.
4. Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi de inspiraţie filosofică, politică, socială (principiul
separaţiei puterilor în stat, pluralismul politic, pluralismul formelor de proprietate) sau pot avea caracter
preponderent tehnico-juridic (principiul legalităţii, al autorităţii lucrului judecat, derogarea legii speciale de la
legea generală).
5. Principiile fundamentale ale dreptului sunt: principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului;
principiul libertăţii şi egalităţii; principiul responsabilităţii; principiul echităţii şi justiţiei.
1. Precizaţi în ce constă importanţa principiilor generale ale dreptului.

2. Caracterizaţi raporturile dintre principiile generale ale dreptului şi normele juridice.
18 Nicolae Popa, op. cit., p. 126
41
3. Precizaţi în ce constă principiul libertăţii şi egalităţii.

4. Precizaţi care este conţinutul principiului responsabilităţii.
1) Un principiu general de drept:

a) [ ] se regăseşte, în mod specific, în orice ramură de drept
b) [ ] poate fi regăsit numai în ramura dreptului constituţional
c) [ ] poate fi formulat prin normele juridice sau dedus din acestea
d) [ ] are o sferă de aplicabilitate mai restrânsă decat un principiu de ramură
---------------------------------------------------------------------
2) Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului:
a) [ ] reprezinta un principiu de ramură
b) [ ] presupune că statul îşi asigură baza legală de funcţionare prin dreptul obişnuielnic
c) [ ] presupune că statul îşi asigură baza legală de funcţionare prin dreptul scris, creat de
autoritaţile sale abilitate
d) [ ] implică realizarea prin normele juridice a echilibrului puterii
---------------------------------------------------------------------
3) În virtutea principiului responsabilităţii:
a) [ ] presupune că pot fi trase la răspundere doar persoanele responsabile
b) [ ] permite diferenţierea răspunderii în funcţie de angajarea socială a persoanelor vizate
c) [ ] implică atât răspunderea guvernaţilor, cât şi a guvernanţilor
---------------------------------------------------------------------
42
UNITATEA DE STUDIU 4 IZVOARELE DREPTULUI
4.1 Conceptul de izvor de drept
4.2 Sistemul izvoarelor dreptului românesc
Obiective fundamentale:
 cunoaşterea conceptului de izvor de drept şi a sistemului izvoarelor dreptului;
 să definească conceptul de izvor de drept şi să precizeze în ce constă importanţa

acestuia pentru sistemul juridic;
 să identifice raporturile dintre izvoarele formale şi izvoarele materiale ale dreptului;
 să precizeze care sunt principalele categorii de izvoare formale ale dreptului;
 să analizeze principalele izvoare ale dreptului românesc;
 să reliefeze importanţa ierarhizării izvoarelor dreptului;
Termeni cheie: izvor de drept, factori de configurare, cutumă, tratat, doctrină, jurisprudenţă,
lege.
 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor:115’
43
4.1 Conceptul de izvor de drept

Pentru a deveni obligatorie pentru fiecare individ, cât şi pentru întreaga colectivitate
umană, voinţa socială generală trebuie exprimată prin norme obligatorii care vor îmbrăca o
anumită formă, denumită izvor de drept, motiv pentru care în literatura juridică se consideră, în
general, că noţiunea de izvor şi cea de formă de exprimare a dreptului sunt sinonime.
Izvorul (formal) de drept poate fi definit ca forma specifică care o îmbracă la un moment
dat voinţa socială generală pentru a impune ca obligatorii anumite reguli în modul de desfăşurare
a raporturilor sociale, determinată de modul de exprimare (exteriorizare) a regulilor juridice.
Noţiunea de izvor de drept este folosită cu mai multe sensuri:
a. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă distingem între izvorul material şi
izvorul formal (juridic) al dreptului. Primul reprezintă totalitatea condiţiilor vieţii materiale şi
spirituale care determină apariţia unei reglementări sau totalitatea condiţiilor materiale de viaţă
care determină conţinutul voinţei sociale generale (condiţii economice, sociale, politice, culturale,
internaţionale etc.). Cel de-al doilea reprezintă forma pe care o îmbracă sau prin care se
exteriorizează voinţa socială generală pentru a deveni obligatorie pentru individ şi colectivitate. La
rândul ei, forma dreptului poate fi internă, adică ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică
şi externă, adică prin ce se exprimă reglementarea juridică (lege, decret, hotărâre etc.).
b. După caracterul sursei normative distingem izvoare directe (imediate) ale dreptului, adică
forma de exprimare nemijlocită din care derivă norma (aşa cum sunt, de exemplu, actele
normative) şi izvoare indirecte sau mediate, necuprinse în acte normative, dar la care acestea din
urmă fac trimitere, incluzându-le într-o formă mijlocită în conţinutul lor (aşa cum sunt, de
exemplu, obiceiul juridic, principiile generale ale dreptului, uzurile profesionale etc.).
c. După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens istoric, distingem izvoare scrise
(documente, inscripţii etc.) şi izvoare nescrise, precum sunt datele arheologice, diferite tradiţii orale
etc.
4.2 Sistemul izvoarelor dreptului românesc

Existenţa mai multor forme de exprimare a dreptului se întâlneşte în toate societăţile
organizate statal, ca rezultat al varietăţii şi complexităţii relaţiilor sociale, a existenţei diferitelor
categorii de organe ale statului constituite în sisteme ierarhice şi având diferite atribuţii de
reglementare, cât şi a particularităţilor specifice fiecărui sistem de drept. În evoluţia lor istorică,
tipurile de drept au adoptat diferite forme de exprimare a normelor, acordând o importanţă
diferită izvoarelor de drept.
Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan poate fi caracterizat sintetic din
perspectiva izvoarelor astfel:
44
 constituie izvor principal de drept actele normative ale autorităţilor statului (ale puterii
legislative şi ale celei executive), în cadrul cărora distingem pe de o parte legea, iar pe de altă parte
actele normative subordonate legii;
 pot fi izvoare mediate de drept actele normative ale diferitelor organizaţii, asociaţii,
persoane juridice, cu caracter nestatal, privat;
 acţionează şi alte categorii de izvoare, atunci când legea face trimitere expresă la ele,
cum este cazul cutumei (uzanţelor şi uzurilor profesionale), principiilor generale de drept,
contractului normativ (în mod excepţional);
 nu se recunoaşte doctrinei juridice caracterul de izvor de drept.
Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan se constituie ca un sistem unitar în
care se cuprind o varietate de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie şi având mai multe
trăsături. Astfel, în sistemul izvoarelor dreptului românesc există mai multe forme de exprimare
ale dreptului, în cadrul cărora dreptul scris reprezintă forma principală şi determinată, a cărui
unică modalitate de exprimare o constituie actul normativ cu multiplele sale avantaje:
 oferă posibilitatea exprimării precise şi concise a voinţei legiuitorului şi a regulilor de
conduită pe care le conţine, comparativ cu alte forme, ca, de exemplu, obiceiul juridic sau practica
judiciară;
 facilitează subiectului de drept interesat cunoaşterea conţinutului reglementării,
uşurând conformarea corespunzătoare a acestuia în respectarea şi executarea normei,
concomitent cu diminuarea posibilităţilor de arbitrar în interpretarea şi aplicarea legii;
 înlesneşte adaptarea rapidă a dreptului la nevoile de moment şi de perspectivă ale
societăţii, concomitent cu abrogarea actelor devenite necorespunzătoare, creându-se astfel un
sistem de drept unitar, stabil şi omogen, în care se îmbină necesităţile permanente cu nevoi de
moment, iar stabilitatea juridică cu dinamica legislativă;
 permite utilizarea celor mai variate forme şi tehnici moderne de elaborare,
sistematizare, interpretare şi aplicare a dreptului, bazate pe o metodologie unitară de tehnică
legislativă;
 facilitează apărarea şi promovarea legalităţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
 se creează un sistem ordonat al izvoarelor de drept în funcţie de forţa juridică a
acestora, determinat în principal de categoria organelor emitente şi de poziţia lor ierarhică, sistem
în care legea ocupă locul central, iar toate celelalte acte normative trebuie să i se conformeze;
 impune rolul hotărâtor al actelor normative ale statului în ierarhia izvoarelor
dreptului.
În cele ce urmează vom face câteva aprecieri cu privire la izvoarele formale ale dreptului
românesc.
45
În ce priveşte actele normative, noţiunea de lege se foloseşte în mod obişnuit în două

accepţiuni. În sens strict juridic, restrâns, legea desemnează actul normativ al puterii legislative
(Parlamentului) care reglementează cele mai importante raporturi sociale, se elaborează după o
procedură specifică şi are forţă juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care se
întemeiază pe ea (hotărâri, ordonanţe etc.).
În terminologia politico-juridică, noţiunea este folosită într-un sens mult mai larg,
desemnând în mod generic orice normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu, juridic,
provenind de la un organ de stat (acest sens include atât legile ca acte ale Parlamentului, cât şi alte
acte normative subordonate acestora: hotărâri, ordonanţe, decrete, ordine, decizii etc.).
Pornind de la aceste accepţiuni date legii, putem evidenţia şi principalele trăsături ale
acesteia, îmbinând criteriile de ordin formal cu cele de ordin material.
Legea emană, de regulă, de la puterea legislativă. Aceasta este reprezentată în ţara noastră,
potrivit Constituţiei, de Parlament, ca unică autoritate legiuitoare. Parlamentul este compus din
două camere, Senatul şi Camera Deputaţilor şi adoptă, potrivit art. 73 din Constituţie, legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Constituţia reprezintă cel mai important act normativ al unui stat sau legea fundamentală a
acestuia, având caracter suprem, toate celelalte legi trebuind să fie conforme cu aceasta. Legile
constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. Prin actele constituţionale sunt reglementate
relaţiile sociale considerate fundamentale (de putere) pentru o societate, fixându-se atât bazele,
cât şi reperele principale pentru diferitele domenii de activitate (regimul politic, structura de stat,
forma de guvernământ, drepturile şi libertăţile fundamentale, economia, finanţele publice etc.).
Întrucât o constituţie trebuie să aibă prin natura sa un caracter concis, dezvoltarea normelor
fundamentale, în sensul reglementării mai detaliate a relaţiilor sociale avute în vedere, se face prin
acte normative subsecvente celui fundamental, în prim plan prin legi organice şi ordinare.
În primul caz, vorbim despre o categorie de acte normative a legislativului particularizată
prin rezervarea domeniului de reglementare şi procedura de adoptare (sub aspectul majorităţii
necesare) chiar prin textul actului fundamental, utilizabilă în normarea relaţiilor sociale din sfere
de activitate considerate foarte importante, impunându-se astfel o atenţie sporită în dezbaterea şi
votarea sa. În sine însă, doar criteriul rezervării domeniului de normare prin textul constituţional
nu este îndestulător pentru a deosebi o lege organică de una ordinară (obişnuită), ci este nevoie
de precizarea expresă în acest sens, întrucât este posibilă şi întâlnită în practică şi situaţia
rezervării unor materii normării „prin lege” (lege obişnuită, aşadar). În acest sens, de exemplu,
art. 30. alin. 8 din Constituţie, reglementând libertatea de exprimare, prevede că „Delictele de presă
se stabilesc prin lege”.
În România, portivit reglementării actuale, prin lege organică se reglementează domenii
cum sunt:
 sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
 organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
46
 statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale

acestora;
 organizarea şi desfăşurarea referendumului;
 organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
 regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;
 regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
 infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
 acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
 statutul funcţionarilor publici;
 contenciosul administrativ;
 organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
 regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
 organizarea generală a învăţământului;
 organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general
privind autonomia locală;
 regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia
socială;
 statutul minorităţilor naţionale din România;
 regimul general al cultelor;
 celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice
(cum ar fi, de exemplu, domeniul stabilirii frontierelor ţării, al organizării serviciilor de radio şi
televiziune şi controlului parlamentar asupra lor, al îndatoririlor militare etc.).
Aşa cum deja a rezultat din afirmaţiile anterioare, legea ordinară reglementează în
domeniile nerezervate expres legilor organice, precum şi unele domenii pentru care Constituţia
prevede explicit reglementarea „prin lege”, în sensul că relaţiile sociale din acele domenii nu pot fi
reglementate prin acte normative cu forţă juridică inferioară. Chiar dacă Guvernul, organ de vârf
al puterii executive, poate emite ordonanţe în temeiul delegării legislative (art. 115 din Constituţie)
în domenii rezervate legii, acestea trebuie supuse spre ratificare (aprobare) Parlamentului, ceea ce
demonstrează că respectivele acte nu pot depăşi ca forţa juridică legea. De asemenea, Preşedintele
României emite decrete, inclusiv cu caracter normativ, în realizarea atribuţiilor sale, dar aceste
acte au o forţă juridică inferioară legii, faţă de care trebuie să se conformeze.
Sub aspectul autorului reglementării legislative, în statele unitare există, de regulă, un
singur organ legislativ, unicameral sau bicameral, pe când statele federale sau federative există,
alături de organul legislativ federal sau unional, şi organe legiuitoare ale statelor componente, ale
căror acte normative trebuie să fie conforme cu legile federale (federative). În unele sisteme de
47
drept, referendumul este considerat ca formă populară de adoptare a legilor ori de modificare a
Constituţiei.
Consacrarea şi recunoaşterea provenienţei legii de la unicul organ legiuitor, având forţă
juridică supremă, este expresia organizării democratice şi exercitării în acelaşi mod a puterii
publice în stat, a faptului că întreaga activitate normativă trebuie să se fondeze numai pe actele
celui mai reprezentativ organ din stat şi care exprimă în modul cel mai fidel, cel puţin teoretic,
voinţa întregii naţiuni.
Legea reglementează în mod primar, originar cele mai importante relaţii sociale, ceea ce explică şi
rolul ei în cadrul izvoarelor de drept. Într-adevăr, prin lege se consacră juridic sistemul politic al
unei societăţi, modul de exercitare a puterii publice, forma şi structura statului, drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti, proprietatea, organizarea autorităţilor statului, infracţiunile şi pedepsele etc.
Normele generale pentru toate domeniile vieţii social-economice sunt stabilite prin lege şi
nu prin acte subordonate şi derivate legii, precum hotărârile sau instrucţiunile. Reglementarea
primară prin lege a relaţiilor sociale se explică prin faptul că legea poate configura juridic orice
raport social şi în orice modalitate, fără nici o îngrădire sau autorizare, Parlamentul fiind limitat în
materia atribuţiilor legislative doar de prevederile constituţionale şi de actele internaţionale la care
statul nostru este parte. Toate celelalte acte normative întemeiate pe lege sunt de natură
secundară, derivată, având ca menire aplicarea normativă a domeniilor de reglementare rezervate
legii sau intervenind în domenii nerezervate acesteia ori în care nu s-a recurs la o reglementare
primară legislativă, existând doar un cadru juridic mult prea general. Marea varietate de raporturi
sociale şi diversitatea reglementărilor existente din acest motiv determină un conţinut diferit al
legilor, ele putând fi clasificate după mai multe criterii.
Legea se adoptă cu o anumită procedură, ceea ce face ca ea să se deosebească de toate actele
normative, inclusiv ale organului legiuitor, ca de exemplu, hotărârile. De fapt şi de drept, sub
aspect formal, procedura de adoptare este cea care poate diferenţia cel mai bine - mai ales din
punct de vedere al forţei juridice - actele aceluiaşi organ, iar în cazul dat, procedura legislativă
asigură legii, comparativ cu alte acte ale Parlamentului sau ale camerelor sale, forţă juridică
superioară. Această procedură se compune din mai multe etape.
O primă etapă o constituie procedura de adoptare a legii care cuprinde la rândul său mai
multe faze în cadrul fiecărei camere a Parlamentului, şi anume: iniţiativa legislativă, avizarea
proiectului legii, dezbaterea proiectului, votarea, trimiterea actului spre dezbatere şi votare
celeilalte camere şi eventuala mediere a divergenţelor dacă acestea există în urma necorelării
textelor normative (procedura mai este valabilă în sistemul nostru actual numai pentru proiectele
de revizuire a legii constituţionale).
O a doua etapă vizează îndeplinirea unor forme posterioare adoptării, şi anume semnarea
actului de către preşedinţii celor două camere, respectiv al Senatului şi al Camerei Deputaţilor,
promulgarea legii de către Preşedintele Republicii şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial al
României, Partea întâi. În această etapă, Preşedintele poate cere o singură dată legislativului
48
reexaminarea legii (parţial sau în ansamblu) ori poate declanşa un control de constituţionalitate
(acesta putând fi solicitat şi de către alte subiecte, de exemplu grupuri de deputaţi, senatori,
Avocatul poporului).
Legea are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative, tocmai ca o consecinţă
firească a elementelor anterior indicate. În acest sens, legea deţine o poziţie deosebită în ierarhia
izvoarelor de drept, fiind emanaţia organului reprezentativ suprem. Datorită acestei poziţii, orice
alt act normativ se subordonează legii şi trebuie să fie conform cu ea, iar legalitatea lui se
apreciază numai în raport cu legea.
Supremaţia legii este „depăşită” doar de Constituţie, care este tot o lege, dar cu caracter
fundamental şi cu forţă juridică supremă. Superioritatea juridică a Constituţiei rezidă din faptul că
ea este produsul manifestării de voinţă a întregului Parlament, format ca Adunare Constituantă
pentru adoptarea sa şi validarea ei de către popor, prin referendum.
Clasificarea legilor se face după mai multe criterii :
 după însemnătatea şi forţa lor juridică, se disting legi fundamentale sau constituţionale, legi
organice şi legi ordinare sau obişnuite.
 după conţinutul lor, legile pot fi materiale şi procedurale. Primele cuprind dispoziţii de
conţinut care trebuie respectate şi/sau aplicate subiectelor de drept (persoane fizice şi juridice) în
activitatea curentă şi în raporturile dintre ele. Cea de a doua categorie cuprinde normele care
reglementează forma în care trebuie desfăşurată o anumită acţiune sau activitate, publică sau
privată, inclusiv cea de emitere sau întocmire a actelor juridice şi cea de tragere la răspundere a
celor care au încălcat legea sau normele materiale. În acest sens, distingem Codul civil şi Codul de
procedură civilă, Codul penal şi Codul de procedură penală, deşi aceste acte normative nu conţin
în totalitate numai norme juridice de o singură categorie.
 după ramura de drept pentru care constituie izvor de drept datorită obiectului
reglementării juridice - legile pot fi civile, penale, administrative, financiare etc. O asemenea clasificare
nu trebuie să conducă însă la ideea că absolut toate normele juridice incluse într-o lege de un
anumit fel (de exemplu, financiară) sunt de aceeaşi natură (asemenea legi, incluzând, de exemplu,
şi norme administrative sau penale).
 după sfera de cuprindere, legile pot fi generale, speciale şi excepţionale, cea de a doua
categorie derogând de la prima, iar ultima derogând de la primele două.
Activitatea normativă a puterii legislative nu poate însă cuprinde toate domeniile vieţii
social-politice şi economice, mai ales în toată complexitatea şi întinderea lor şi nici nu-şi propune
să reglementeze orice raport social în detaliu. De aceea, alături de activitatea legislativă se mai
dezvoltă şi o intensă activitate normativă (de reglementare) a celorlalte organe de stat (în special,
administraţia publică) întemeiată pe Constituţie şi legi şi desfăşurată potrivit competenţei
respectivelor autorităţi publice, având ca rezultat actele normative subordonate legii.
Actele acestor organe sunt, ca şi legea, obligatorii pentru toate subiectele care cad sub
incidenţa lor, dar ele îşi pierd acest efect atunci când sunt în dezacord cu legea, ultima aplicându-
49
se întotdeauna în mod prioritar. Trebuie să reţinem că indiferent de forţa juridică a unui act
normativ, adică de puterea cu care produce efecte juridice comparativ cu un alt act normativ,
respectivul act este pentru subiectul de drept obligatoriu ca şi legea, atunci când se bazează pe
aceasta şi este în acord cu ea. În categoria actelor normative subordonate legii intră:
 decretele (prezidenţiale) cu caracter normativ. Acestea sunt emise de Preşedintele României
în cazurile prevăzute de Constituţie (cu ocazia declarării mobilizării, a instituirii stării de urgenţă,
declarării războiului etc.), sunt semnate de Preşedinte şi contrasemnate de primul ministru şi se
publică în Monitorul Oficial, sancţiunea nepublicării fiind inexistenţa actului. Sancţiunea
inexistenţei unui act juridic nu trebuie confundată cu cea a nulităţii acestuia, condiţiile de
producere a efectelor juridice şi asumare a lor de către subiecţii vizaţi fiind diferite.
 hotărârile Guvernului cu caracter normativ sunt emise de acesta în calitatea sa de organ de
vârf al administraţiei publice care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită
conducerea generală a administraţiei publice19. Hotărârile Guvernului sunt întemeiate pe
Constituţie şi celelalte legi, cuprinzând măsuri de organizare a executării acestora din urmă şi pot
fi adoptate în cele mai diverse domenii cum ar fi, de exemplu, organizarea administrativă centrală
şi locală (structura ministerelor şi organelor executive în teritoriu, înfiinţarea unor organe de
importanţă centrală subordonate Guvernului etc.), modul de înfăptuire a unor activităţi
economice şi financiare, reglementarea unor contravenţii etc.
Hotărârile Guvernului sunt adoptate în exercitarea atribuţiilor proprii ale acestuia, aşa
cum sunt ele prevăzute în Constituţie şi în alte legi. Aşadar, ele ar trebui să reprezinte în condiţii
fireşti, de normalitate socio-politică şi economică, „regula” în activitatea guvernamentală
cotidiană, ceea ce s-ar traduce implicit într-o pondere superioară a acestei categorii de acte
normative faţă de celelalte permise (ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, în cazul cărora se ajunge
uneori la „inflaţie”). Acest lucru nu se întâmplă însă, cu deosebire în sistemul nostru post-
decembrist, pe fundalul recunoaşterii constituţionale a posibilităţii ca în mod excepţional, în cazul
unei împuterniciri exprese şi pentru o durată limitată în timp, pe baza unei legi speciale de
abilitare, Guvernul să poată emite ordonanţe în domenii rezervate legii care vor trebui ulterior
supuse spre ratificare Parlamentului. De asemenea, Guvernul poate adopta, în situaţii justificate
(numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în
cuprinsul acestora - art. 115, alin. 4 din Constituţie), ordonanţe de urgenţă. În practica românească a
ultimilor ani, reglementarea de către Guvern, pe calea ordonanţelor şi ordonanţelor de urgenţă, a
cunoscut o amploare deosebită, care deşi a fost uneori justificată a generat şi multe situaţii cel
puţin discutabile (ajungându-se la a se invoca uneori o substituire „de fapt” a Legislativului de
către Executiv).
Actele Guvernului sunt semnate de către Primul-ministru, se contrasemnează de către
miniştrii care au obligaţia punerii lor în practică şi se publică, sub sancţiunea inexistenţei, în
Monitorul Oficial. Hotărârile cu caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.
19 Art. 102 din Constituţia României
50
 ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai

organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat se emit, de regulă, în temeiul unor
prevederi exprese cuprinse în legi, decrete, hotărâri şi regulamente ale Guvernului;
 actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice cuprind deciziile şi
dispoziţiile.
Deciziile normative ale structurilor administraţiei publice sunt obligatorii în unitatea
administrativ-teritorială în care acestea funcţionează (judeţ, municipiu, oraş şi comună) ca organe
locale ale administraţiei de stat, cu competenţă generală, atât pentru persoanele fizice şi juridice,
cât şi pentru organele de stat din subordinea ierarhică. Aceste acte se emit în exercitarea
atribuţiilor de interes local ale respectivelor autorităţi, pe baza şi în vederea executării legilor,
decretelor, hotărârilor şi reglementărilor, cu precizarea temeiului lor legal.
Dispoziţiile normative ale conducătorilor organelor locale de specialitate (direcţii
financiare, sanitare, de muncă şi ocrotire socială, inspectorate pentru cultură, şcolare etc.) sunt
emise în temeiul actelor normative cu forţă juridică superioară emanând de la puterea legislativă,
preşedinţie, organe ale administraţiei publice ierarhic superioare, cu care trebuie să fie conforme.
 tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte constituie izvoare
externe ale dreptului care produc efecte pe plan intern, în urma ratificării lor, fie în mod direct, fie
indirect, atunci când legislaţia naţională trebuie modificată pentru a fi pusă în acord cu dreptul
internaţional. În reglementarea civilă actuală, normele de drept european au prioritate la aplicare
faţă de cele naţionale. În materia constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, se
impun de asemenea în interpretare reglementările internaţionale, cu excepţia cazurilor în care
reglementarea internă este una mai favorabilă (prevedere reluată şi de noul cod civil).
Actele normative prezentate nu epuizează toată gama izvoarelor dreptului, deoarece există
şi alte acte normative ale autorităţilor publice care intră în această categorie. Aşa este, de exemplu,
cazul hotărârilor normative ale camerelor parlamentului (Senatul şi Camera Deputaţilor) prin care
acestea îşi aprobă propriile regulamente. Deşi aceste acte sunt aplicabile numai ariei parlamentare
de activitate, caracterul general al prevederilor incluse obligă la considerarea lor ca acte
„normative” (a se vedea la cap. 5 discuţia despre caracterul general variabil al normelor juridice).
Modalitatea constituţională de precizare a acestora (art. 67: Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi,
hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor), conduce la concluzia că diferenţierea hotărârilor
legislativului de legi nu se face prin forţa lor juridică, ci prin obiectul distinct de reglementare.
Astfel, o eventuală reglementare prin lege a activităţii interne a Parlamentului (de exemplu,
privind desfăşurarea procedurii legislative) nu poate fi aplicabilă, pe considerente de
constituţionalitate.
În concluzie, poziţia ierarhică a unui organ în cadrul sistemului (central sau local) al
autorităţilor publice, precum şi categoria de organe din care face parte autorul reglementării
(legislative sau executive), caracterul general sau special al competenţei materiale determină, în
principal, forţa juridică a actelor normative şi locul lor în ierarhia izvoarelor de drept.
51
Uzanţele (Obiceiul juridic/cutuma şi uzurile profesionale)

Noţiunea de cutumă este utilizată într-un sens larg pentru a desemna ansamblul normelor
(juridice) care se degajă din practica socială în afara intervenţiei legiuitorului, incluzând aici atât
obiceiul juridic, cât şi jurisprudenţa. În afară de acest sens larg, noţiunea este folosită cel mai
adesea în sens restrâns, de practică socială uniformă şi constantă care este percepută de
colectivitate ca având un caracter obligatoriu (numai obiceiul juridic). Noul Cod civil foloseşte
pentru desemnarea izvoarelor indirecte de drept termenul de uzanţe, desemnând cutuma şi
uzurile profesionale, şi precizează că „în materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în
măsura în care legea trimite în mod expres la acestea”. În continuare, se prevede că numai uzanţele
conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept, iar partea
interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele publicate în
culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există,
până la proba contrară.
Ca izvor de drept, cutuma este anterioară ca apariţie dreptului formal adoptat de către
stat, fiind rezultanta unor evoluţii chiar primitive ale societăţii, care necesita o anume ordonare, o
regularizare a relaţiilor dintre membrii săi. Ulterior apariţiei statului, o serie de obiceiuri, de
cutume au îmbrăcat forma dreptului, fiind învestite de către autorităţi cu formă scrisă.
Orice colectivitate umană, în mod obiectiv, îşi creează reguli de convieţuire, reguli ce au
menirea de a conserva însăşi colectivitatea, contracarând instabilitatea socială sau juridică ori
turbulenţele, haosul. Deşi obiceiul juridic îşi are punctul de plecare şi de referinţă anterior apariţiei
dreptului formal, aceasta nu înseamnă că, după apariţia dreptului, nu s-au mai format alte
obiceiuri. Acest lucru se explică prin existenţa unor neconcordanţe manifestate fie în timp, fie în
plan conceptual între cerinţele societăţii la un moment dat şi prescripţiile normelor juridice.
Practic, obiceiul se formează ca rezultat al modului de gândire şi acţiune permanentă într-un
anumit gen de relaţii sociale, reprezentând o experienţă acumulată pe acelaşi tipic de
comportament. Această experienţă face ca indivizii să ajungă în timp să creadă, să respecte şi să
repete practica socială în cauză într-un mod similar celorlalte norme juridice, ca şi cum aceasta ar
fi impusă din afară. În plan juridic, obiceiul poate fi preluat de stat şi consacrat în forma
tradiţională (scrisă) a dreptului sau legea poate face trimitere la acesta, fără a menţiona expres
cerinţa de comportament presupusă de obiceiul juridic, conferindu-i valoare juridică şi
obligativitate. Astfel, de exemplu, Constituţia noastră revizuită în anul 2003 prevede în materia
proprietăţii reglementată în art. 44 (alin. 7) că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.
Obiceiul juridic, numit şi obicei de drept sau dreptul obişnuielnic a constituit prima formă
a dreptului pozitiv. Romanii numeau obiceiul "mores majorum", adică moravurile bătrânilor20.
52
Obiceiul mai poate fi considerat şi un "uz repetat" al unor reguli, raportat la situaţii
asemănătoare, adică la precedente. Anumite obiceiuri pot fi excluse în baza unei legi, dar ele pot
să reapară, cu unele modificări sau nu, acest fenomen fiind rezultatul tendinţei de conservatorism
specific uman, care nu este întotdeauna util colectivităţii umane prin rezistenţa acesteia la dreptul
reglementar.
Pe baza celor expuse anterior, observăm că elementele constitutive ale cutumei sunt
reprezentate în mod necesar de uzaj şi convingere juridică. Uzajul (practica socială constantă şi
uniformă) trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a fi considerat cutumă:
 repetiţia practicii sociale reprezintă elementul fundamental al cutumei, servind totodată la
deosebirea acesteia de precedentul judiciar, care are numai o apariţie izolată. Cutuma se manifestă
multiplicat, dar repetiţia în sine nu este (singură) în măsură să determine apariţia obiceiului juridic,
fiind necesare şi celelalte elemente pe care le vom expune;
 durata manifestării practicii sociale, ca un al doilea element al uzajului, nu poate fi
determinată cu precizie, dar apreciem că reperul trebuie să fie reprezentat de căpătarea de către
practica socială în cauză a unei anumite consistenţe în conştiinţa indivizilor. Cu alte cuvinte,
cutuma este formată atunci când prin durata şi frecvenţa apariţiei sale devine similară altor norme
respectate în mod curent în relaţiile sociale. Durata şi frecvenţa practicii sociale este diferit
valorizată în dreptul internaţional, în cadrul căruia sunt recunoscute aşa-numitele obiceiuri
spontane, semnificând acceptarea unei practici ca normă obligatorie în relaţiile dintre state fără a
se aştepta validarea ei în timp;
 constanţa practicii sociale, ca un alt element care stă la baza uzajului, presupune ca
desfăşurarea raportului social să se producă mereu în acelaşi sens. Producerea într-un sens
contrar ar infirma cutuma sau chiar ar distruge-o21;
 claritatea impune repetarea precedentului într-un sens clar, fără posibilităţi de interpretare,
existând altfel susceptibilitatea modificării normei.
Convingerea juridică presupune un element de natură psihologică care se adaugă uzajului şi
semnifică perceperea de către membrii colectivităţii a practicii sociale în cauză ca având caracter
obligatoriu, imperativ, similar dreptului, determinând astfel respectarea acesteia în raporturile
sociale ca şi cum ar avea valoare juridică. Convingerea juridică este cea care diferenţiază cutuma
de uzajul de fapt, ca practică pe care indivizii o urmează în mod constant, fără a se simţi însă
obligaţi la aceasta
Multitudinea normelor de conduită formate cutumiar, cu deosebire în perioadele de
început ale societăţii, au determinat cuprinderea lor în diferite culegeri sau acte scrise, cu scopul
facilitării cunoaşterii de către membrii colectivităţii. Astfel, în special în Evul Mediu au apărut
diferite culegeri scrise ale cutumelor, fie sub forma unor acte cu caracter oficial, fie ca opere ale
unor jurişti, având un caracter privat. Exemplele mai cunoscute de astfel de culegeri sunt
53
reprezentate de “Oglinda saxonă” (Sachsenspiegel) din 1230 şi “Oglinda şvabă”

(Schwabenspiegel) din 1273-1282 denumită şi “Kaiserrecht”, “Aşezămintele lui Ludovic cel
sfânt” din 1270, “Pravila rusă” din secolele IX-XIII ş.a. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea
au fost adunate în Franţa cutumele locale. Pentru recunoaşterea prevederilor cutumelor, în
Elveţia s-a statornicit tradiţia ca acestea să fie citite anual în adunările ţinuturilor
(Landesgemeinde) sau ale parohiilor22.
Istoria dreptului românesc cunoaşte obiceiul ca izvor al dreptului geto-dac, care s-a
menţinut în anumite limite şi după cucerirea romană (cutuma, suos majorum). Un rol deosebit de
important l-a avut cutuma în perioada timpurie şi apoi de-a lungul feudalismului. Este cunoscut
sub acest aspect jus valachicum sau obiceiul jus valachorum, adică dreptul românesc (valah) sau dreptul
românilor (valahilor) ca reglementare obişnuielnică recunoscută în rândul populaţiei româneşti
atât în Ţările române, cât şi la românii din statele din jur (Polonia, Serbia, Ungaria, Bulgaria).
Odată cu formarea statelor româneşti feudale, jus valachicum este recunoscut drept lex terrae,
consuetudo terrae (legea sau obiceiul pământului), ceea ce consfinţeşte legătura acestui drept cutumiar cu
populaţia românească şi cu teritoriul pe care era ea aşezată23. Într-un document din vremea lui
Ştefan al II-lea din Moldova (1445) se arată că un rob tătar va urma să trăiască după legea valahă.
Primele legiuiri autohtone le întâlnim în secolul XVII, la Vasile Lupu şi Matei Basarab, făcându-se
referire cu pondere mare la forţa juridică a cutumei. Obiceiul pământului a devenit apoi una din
sursele de inspiraţie pentru “Pravilniceasca condică” (1780), pentru “Codul Calimachi” (1817) şi
pentru “Legiuirea lui Caragea” (1818). Deşi o reglementare pro-modernă codificată o întâlnim
abia odată cu Codul Calimachi (1817) şi Codul Caragea (1818), aceste acte lasă destul loc pentru o
largă aplicaţie a obiceiurilor, în materiile sau sub aspectele sub care codurile nu dispun.
Un salt esenţial în evoluţia dreptului pozitiv românesc îl regăsim după unirea
Principatelor, cu precădere în legile lui Cuza, precum Codul civil de la 1864, care au redus
aplicabilitatea dreptului obişnuielnic, lăsând totuşi un loc restrâns obiceiului, în acele domenii în
care eliminarea sa bruscă ar fi determinat confuzii şi neregularităţi în raporturile sociale. Se făcea
astfel referire la cutumă în câteva articole, precum art. 548, 600, 607, 970 etc. din Codul civil24.
Similar procesului apariţiei sale, încetarea aplicării unei cutume se produce invers, prin
non-uzajul ei treptat, ceea ce în limbaj juridic se numeşte cădere în desuetudine. În general, cutuma ca
izvor de drept este inferioară dreptului scris, ea nu prezintă certitudinea acestuia, fiind imprecisă,
nesigură, mai greu de constatat şi cunoscut. Ea are prin natura sa un caracter conservator,
deoarece consfinţeşte comportamente rezultate dintr-o practică îndelungată şi care şi-au dovedit
astfel eficienţa socială. Cutumele consacră valori morale şi spirituale, dar uneori rămân în urma
21 De exemplu, cazul cutumei americane care impunea realegerea Preşedintelui o singură dată şi a fost infirmată de
realegerea Preşedintelui Roosvelt de două ori, fiind nevoie de o normă constituţională pentru a reconsacra această
regulă.
23 Idem. p. 203
24 De exemplu, art. 600 C. civ. prevedea că “înălţimea îngrădirii se va hotărî după regulamentele particulare sau după
obiceiul obştesc…”.
54
concepţiilor sociale exprimate prin dreptul scris, având caracter retrograd, consfinţind inegalitatea
dintre sexe, intoleranţa religioasă, discriminările naţionale şi/sau rasiale.
În măsura în care este recunoscută, cutuma se aplică şi în vremurile noastre, cu deosebire
în dreptul internaţional, în dreptul privat (civil25, comercial) şi, în unele state, în dreptul
constituţional. Spre exemplu, în dreptul civil actual, în acord cu Constituţia actuală, în art. 603
sunt reglemntate regulile privind protecţia mediului şi buna vecinătate, precizându-se că „dreptul
de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului”. Similar, art. 613 reglementează distanţa minimă pentru arbori, prevăzând că în
lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii
trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2 metri de linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2
metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii. În art. 662, referitor la obligaţia de construire a
despărţiturilor comune, se prevede că oricare dintre vecini îi poate obliga pe proprietarii
fondurilor învecinate să contribuie la construirea unei despărţituri comune, iar în lipsa unor
dispoziţii legale, a regulilor de urbanism sau a obiceiului locului, înălţimea zidului comun se
stabileşte de părţi, dar fără a depăşi 2 metri, socotindu-se şi coama zidului. În fine, art. 1349
referitor la răspunderea delictuală, prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile
de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori
inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Cutuma este însă lipsită de aplicabilitate în materia dreptului penal, în care gravitatea
încălcărilor dreptului este corelată cu gravitatea pedepselor (afectării drepturilor şi libertăţilor), iar
datorită dificultăţilor specifice de cunoaştere şi constatare în această ramură s-a impus principiul
legalităţii incriminării şi al pedepsei (nu există faptă penală sau pedeapsă penală decât dacă ea este
prevăzută de lege). În prezent, obiceiul ca izvor de drept îşi găseşte o vastă aplicaţie în dreptul
internaţional public, deşi în acest domeniu se manifestă o puternică tendinţă de reglementare
scrisă şi de codificare26. Astfel, în expunerea de motive la Convenţia de la Viena cu privire la
dreptul tratatelor, se menţionează: "Părţile […] afirmă că regulile dreptului internaţional cutumiar
vor continua să cârmuiască chestiunile nereglementate de dispoziţiile prezentei Convenţii".
Doctrina ca izvor de drept
Într-o accepţiune generală, doctrina poate fi caracterizată ca un ansamblu de concepţii,
idei, principii, precepte sau interpretări care stau la baza sistem politic, economic, juridic, religios
etc. (de exemplu, doctrina liberală, doctrina marxistă, doctrina franceză etc). Termenul de
doctrină poate fi folosit şi cu un sens mai restrâns, de opinie exprimată de un autor cu privire la o
problemă particularizată (doctrina hegeliană a dreptului, doctrina lui Duguit privind suveranitatea
25 În legislaţia noastră, obiceiul ca izvor de drept, după adoptarea Codului civil, priveşte îndeosebi relaţiile juridice
comerciale şi cele privitoare la imobile şi la drepturile de vecinătate. Şi Constituţia actuală a României face trimitere la
obicei, în art. 44, pct. 7: "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului".
26 Art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie citează cutuma ca izvor de drept internaţional pe poziţia
secundă, după tratatul internaţional.
55
etc.). În ambele cazuri este vorba de analiza sistematică sau critică şi prezentarea unor probleme
specifice domeniului dreptului de către avizate în domeniul dreptului (profesori, magistraţi etc.).
În ştiinţa juridică, doctrina este apreciată ca reprezentând ansamblul interpretărilor,
convingerilor, concepţiilor şi ideilor formulate şi argumentate de către specialiştii în drept, în
contextul studierii trecutului, prezentului şi perspectivei reglementărilor juridice. Pe baza analizei
ştiinţifice, specialiştii în drept identifică neajunsurile sistemului de drept existent, necorelările sau
lacunele acestuia, evidenţiind nevoile de reglementare pe viitor prin propuneri de lege ferenda sau
identifică modul în care unele norme juridice trebuie interpretate pentru ca eficienţa socială a
dreptului să fie atinsă. În anumite situaţii, însăşi legiuitorul solicită punctul de vedere al unor
specialişti în drept înainte de adoptarea unor acte normative sau în contextul modificării acestora,
tocmai pornind de la autoritatea argumentaţiei ştiinţifice realizată de „doctrinarii” dreptului. Într-
un plan mai larg, fenomenul juridic de ansamblu include în mod esenţial pe lângă practica
legislativă, jurisdicţională, administrativă, şi teoria (doctrina) juridică materializată în cursuri
universitare, monografii, studii, recenzii, note critice asupra unor soluţii a instanţelor judecătoreşti
etc. Doctrina se manifestă în forme diverse, apărând în publicaţiile de specialitate, de la manuale,
tratate, comentarii, studii, monografii juridice la revistele doctrinare.
Cu excepţia sistemului musulman de drept, în dreptul actual romano-germanic şi anglo-
saxon, doctrina nu este recunoscută ca un izvor de drept. Deşi nu este un izvor direct al dreptului,
doctrina joacă însă un rol important în formarea acestuia, sistematizând jurisprudenţa, obiceiurile,
normele materiale sau procedurale etc., propunerile de lege ferenda făcute în literatura de specialitate
în urma analizelor critice fiind luate în seamă de legiuitor. Totodată, doctrina este în măsură să
influenţeze şi jurisprudenţa, întrucât judecătorii recurg adesea la autoritatea ştiinţifică a
teoreticienilor pentru a fundamenta soluţiile date în diversele cauze.
Practica judiciară şi precedentul judiciar
Practica judiciară, denumită şi jurisprudenţă, reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti
pronunţate de instanţele judecătoreşti de toate gradele, soluţiile juridice la care au ajuns aceste
instanţe, în cazuri concrete (speţe). Judecătorul sesizat de partea interesată sau de procuror şi
învestit astfel în judecarea cauzei, trebuie să judece speţa şi să pronunţe hotărârea care îmbracă
mai multe denumiri: sentinţă, decizie etc. În cazul dedus judecăţii, judecătorul interpretează şi
aplică legea, norma juridică ce reglementează raportul social. Soluţia pronunţată de judecător
devine, atunci când jurisprudenţa are valoare de izvor de drept, obligatorie pentru toate instanţele
de acelaşi grad sau de grad inferior în cauze similare. Trebuie reţinut că ceea ce se impune
instanţelor de acelaşi grad sau inferioare nu este soluţia pronunţată în sine, ci raţionamentul,
interpretarea normei juridice, modul în care judecătorul care a soluţionat anterior speţa similară a
ajuns la pronunţarea acelei soluţii. În aceste condiţii, specifice îndeosebi sistemului common-law,
dacă judecătorul de la instanţa inferioară sau de acelaşi grad este ţinut să respecte „regula” creată
de judecătorul care a soluţionat anterior o speţă similară, practic judecătorul este cel care face
legea („judge made law”). În sistemul de drept anglo-saxon, jurisprudenţa este foarte importantă ca
56
izvor de drept, dacă într-o anumită materie legea nu există sau este insuficientă, precedentul
judiciar are o autoritate generală, asemănătoare legii, fiind aplicabilă erga omnes. Deşi se creează
astfel aparenţa unei încălcări a separaţiei puterilor în stat, aceasta nu poate fi invocată, întrucât
judecătorul nu creează o regulă de drept, ci un mod de interpretare (unitară) a regulilor de drept.
De altfel, unitatea de interpretare a normelor juridice şi aplicarea lor în mod coerent reprezintă
unul dintre argumentele pentru care se manifestă tot mai des în sistemul nostru actual unele
opinii care susţin recunoaşterea jurisprudenţei ca având valoare de izvor de drept.
În baza principiului separaţiei puterilor în stat, actele administrative, cu excepţiile
prevăzute de lege, sunt supuse controlului judecătoresc prin instanţele de contencios
administrativ care funcţionează pe lângă tribunale, Curţi de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cât priveşte controlul constituţionalităţii legilor, acesta se realizează printr-un sistem special,
respectiv Curtea Constituţională. Instanţa supremă în ierarhia autorităţii judecătoreşti, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, poate soluţiona anumite conflicte privitoare la competenţa materială sau
teritorială ce apar între instanţele de grad inferior ori poate interveni atunci când se impune o
interpretare unitară a unor dispoziţii legale prin schimbarea practicii existente până la un moment
dat. Aceste soluţii pronunţate într-o speţă, într-o cauză viitoare asemănătoare, pot fi invocate ca
un precedent judiciar, ca o soluţie bună, la care instanţa să se poată raporta sau chiar opri.
Autorităţile administrative aplică şi ele (şi interpretează, aşadar) legea cazual, iar astfel actele lor
pot constitui, alături de precedentul judiciar, un punct de plecare în viziunea legiuitorului, care
atunci când adoptă un act normativ nou poate să ia în calcul această practică.
În sistemul nostru de drept, jurisprudenţa nu a fost considerată expres izvor de drept, art.
4 din Codul civil anterior interzicând chiar judecătorului "de a se pronunţa în hotărârile ce dă pe cale de
dispoziţii generale şi reglementare asupra cauzelor ce-i sunt supuse"27. Deciziile Curţii Constituţionale
pronunţate când este sesizată pe calea excepţiei de neconstituţionalitate au valoare de precedent
obligatoriu atunci când prin ele se constată caracterul neconstituţional al unei norme juridice.
Aceste decizii trebuie publicate în Monitorul Oficial al României.
Contractul normativ
Contractul normativ constituie la rândul său, în anumite condiţii, un izvor de drept. În
principiu, contractul, înţeles ca un acord de voinţă, încheiat între două sau mai multe părţi pe
baza unor norme juridice cu scopul de a produce efecte juridice, nu poate avea valoare de izvor
de drept, deşi este caracterizat ca „legea părţilor”, întrucât acesta nu conţine dispoziţii cu caracter
general obligatoriu, aplicabile erga omnes, ci se referă numai la părţile din acel contract. Pe cale de
consecinţă, contractul poate constitui izvor de drept în condiţiile în care nu stabileşte drepturi şi
obligaţii pentru părţi identificate, nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte pe baza
manifestării de voinţă a părţilor reguli generale şi impersonale. Contractele cu caracter normativ
s-au folosit în special în perioada solidarismului, având rolul de reglementare a raporturilor dintre
diferite stări sociale ori dintre acestea şi monarhi. Cel mai renumit astfel de contract îl reprezintă
57
Magna Charta Libertatum, încheiată în Anglia între baroni, cavaleri, orăşenii răsculaţi şi regele Ioan
fără de Ţară, la 15 iunie 1215. Contractul normativ reprezintă un important izvor în dreptul
constituţional cu privire la formarea Confederaţiilor, a federaţiilor de state, acestea constituind
principiile generale de uniune. În dreptul intern românesc, contractul normativ îşi găseşte
aplicabilitatea în dreptul muncii (contractul colectiv de muncă) în general, în mişcarea sindicală
prin unirea unor federaţii, uniuni, confederaţii sindicale. În dreptul internaţional public, de
asemenea, sub forma unor tratate, regăsim o specie de contract normativ.
Principiile generale ale dreptului
Regulile fundamentale ale sistemului de drept sunt, de asemenea, izvoare indirecte de
drept, legea civilă făcând precizarea că „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în
lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea
dispoziţii, principiile generale ale dreptului”. Această precizare legală evidenţiază şi utilitatea analogiei
în drept, dar scoate în evidenţă totodată nevoia de prudenţă în interpretare, fiind de dorit ca
asemenea situaţii să fie cât mai rare, în dreptul scris existând condiţiile de a evita lacunele
legislative.
Rezumat
1. Noţiunea de izvor de drept are mai multe sensuri: a. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă,
distingem între izvorul material şi izvorul formal (juridic) al dreptului. La rândul ei, forma dreptului poate fi
internă, adică ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică şi externă, adică prin ce se exprimă
reglementarea juridică (lege, decret, hotărâre); b. După caracterul sursei normative, distingem izvoare directe
(imediate) ale dreptului şi izvoare indirecte sau mediate; c. După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens
istoric, distingem izvoare scrise şi izvoare nescrise.
2. Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan constituie un sistem unitar în care se cuprind o varietate
de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie având mai multe trăsături. Astfel, în sistemul izvoarelor
dreptului românesc există mai multe forme de exprimare ale dreptului, în cadrul cărora dreptul scris
reprezintă forma principală şi determinată şi a cărui unică modalitate de exprimare o constituie actul
normativ cu multiplele sale avantaje.
3. Actele normative ale organelor statului: legea. Noţiunea de lege se foloseşte în mod obişnuit în două accepţiuni.
În sens strict juridic, legea desemnează actul normativ al puterii legislative care reglementează cele mai
importante raporturi sociale, care se elaborează după o procedură specifică şi are forţă juridică superioară faţă
de toate celelalte acte normative care se întemeiază pe ea. În terminologia politico-juridică noţiunea este folosită
într-un sens deosebit de larg, desemnând în mod generic orice normă de drept sau regulă cu caracter
obligatoriu, juridic, provenind de la un organ de stat.
27Şi actuala reglementare (Codul civil, art. 5 alin. 4), prevede că “este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii
general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii”.
58
4. Principalele trăsături ale legii sunt: legea emană de la puterea legislativă; legea reglementează în mod primar,
originar cele mai importante relaţii sociale; legea se adoptă cu o anumită procedură; legea are o forţă juridică
superioară tuturor celorlalte acte normative.
5. După însemnătatea şi forţa lor juridică se disting legi fundamentale sau constituţionale, legi organice şi legi
ordinare sau obişnuite. După conţinutul lor, legile pot fi materiale şi procedurale. După ramura de drept
pentru care constituie izvor de drept, legile pot fi civile, penale, administrative, financiare. După sfera lor de
cuprindere, legile pot fi generale, speciale şi excepţionale.
6. Actele normative ale organelor de stat subordonate legii sunt obligatorii pentru toate subiectele care cad sub
incidenţa lor, dar ele îşi pierd acest efect atunci când sunt în dezacord cu legea, ultima aplicându-se
întotdeauna în mod prioritar. În această categorie intră: decretele (prezidenţiale) cu caracter normativ;
hotărârile Guvernului cu caracter normativ; ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor; actele
normative ale organelor locale ale administraţiei publice care cuprind deciziile şi dispoziţiile; tratatele,
acordurile şi convenţiile internaţionale.
7. Obiceiul juridic (cutuma): noţiunea de cutumă este utilizată într-un sens larg pentru a desemna ansamblul
normelor juridice care se degajă din practica socială în afara intervenţiei legiuitorului, incluzând aici atât
obiceiul, cât şi jurisprudenţa. Noţiunea este folosită cel mai adesea în sens restrâns, de practică socială
uniformă şi constantă care este percepută de colectivitate ca având un caracter obligatoriu.
8. Elementele constitutive ale cutumei sunt uzajul şi convingerea juridică.
9. Doctrina reprezintă acele interpretări, convingeri la care ajung oamenii de ştiinţă, ce investighează fenomenul
juridic, atât din perspectiva viitoarelor reglementări, sesizând nevoile sociale ce trebuie să-şi găsească o
codificare juridică, cât şi din analiza reglementărilor existente, a dreptului pozitiv, îmbunătăţiri ce trebuie
aduse, modul de interpretare, raportarea în timp şi la dreptul comparat a normelor interne.
10. Practica judiciară mai este denumită şi jurisprudenţă şi reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti
pronunţate de instanţele judecătoreşti de toate gradele, soluţiile juridice la care au ajuns aceste instanţe, în
cazuri concrete (speţe).
11. Contractul normativ este un acord de voinţă, încheiat în baza unor norme juridice, care produc efecte juridice.
El poate constitui izvor de drept în condiţiile în care nu stabileşte drepturi şi obligaţii pentru părţi, nu vizează
un raport juridic concret, ci stabileşte pe baza manifestării de voinţă a părţilor reguli generale şi impersonale.
1. Definiţi izvorul material şi izvorul formal de drept.

2. Care sunt principalele caracteristici ale sistemului izvoarelor dreptului românesc actual?
3. Precizaţi care sunt principalele categorii de acte normative şi caracterizaţi legea (în sens restrâns) ca
principal izvor de drept.
4. Precizaţi rolul şi locul doctrinei şi jurisprudenţei în sistemul izvoarelor dreptului.
59
1) Reprezintă izvoare formale ale dreptului românesc:

a) [ ] legile organice
b) [ ] decretele cu caracter normativ emise de Preşedintele României
c) [ ] toate actele emise de miniştri
d) [ ] dispoziţiile individuale ale Primarului
---------------------------------------------------------------------
2) Ca element care sta la baza formării unei cutume, uzajul presupune:
a) [ ] o durată strict (pre-)determinată a manifestării practicii sociale
b) [ ] claritatea practicii sociale
c) [ ] constanţa practicii sociale
d) [ ] repetiţia practicii sociale
---------------------------------------------------------------------
3) În sistemul românesc actual al izvoarelor de drept, legea organică:
a) [ ] poate reglementa în orice domeniu de activitate
b) [ ] are forţă juridică superioară legii ordinare
c) [ ] poate modifica o lege constituţională
d) [ ] reprezinta o categorie de act normativ ce se emite de către Guvern, în virtutea unei legi de
abilitare
---------------------------------------------------------------------
60
UNITATEA DE STUDIU 5 NORMA JURIDICĂ

5.1 Noţiunea şi definiţia normei juridice
5.2 Trăsăturile normelor juridice
5.3 Structura normei juridice
5.4 Clasificarea normelor juridice
5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor
Obiective fundamentale:
 cunoaşterea conceptului de normă juridică
 să definească conceptul de normă juridică şi să precizeze principalele diferenţe în

raport cu celelalte categorii de norme sociale;
 să identifice principalele trăsături ale normelor juridice;
 să precizeze în ce constă structura internă şi externă a normei juridice;
 să analizeze principalele categorii de norme juridice, potrivit cu clasificarea acestora;
 să explice principiile de bază ale acţiunii normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra
persoanelor;
 să evidenţieze excepţiile privitoare la acţiunea normelor juridice;
Termeni cheie: normă socială, normă juridică, caracter social, structură logico-juridică,
structură tehnico-juridică, neretroactivitate, teritorialitate.
61
5.1 Noţiunea şi specificul normei juridice

Raporturile sociale sunt relaţii care se stabilesc între oameni în cadrul societăţii, fie în
procesul producţiei, repartiţiei sau schimbului de bunuri (relaţii economice), fie în procesul
conducerii societăţii (relaţii politice) ori în cel al practicării credinţei (relaţii religioase) etc. Aceste
relaţii sunt guvernate de anumite norme sociale, adică de reguli care stabilesc conduita de urmat
de către indivizi în raporturile dintre ei, norme care, la rândul lor, pot fi economice, politice,
religioase etc.
Normele juridice reglementează raporturile juridice, adică acea categorie a relaţiilor sociale
care se compun din drepturi şi obligaţii reglementate juridic (prin lege) şi a căror derulare sau
desfăşurare nu se poate face în mod întâmplător. Specificul acestor norme, faţă de alte reguli
sociale, constă în obligativitatea respectării lor de către membrii societăţii cărora le sunt destinate,
sub garanţia aplicării forţei de constrângere a statului care sancţionează conduită neconformă cu
legea. Nici o altă categorie a normelor sociale nu are calitatea de a declanşa sau mai exact de a
determina declanşarea constrângerii fizice sau materiale a subiectului care a încălcat regula de
drept, obligându-l pe cel vinovat de comiterea abaterii să suporte consecinţele sancţiunii aplicate,
inclusiv repararea pagubei şi înlăturarea vătămării produse altuia.
Normele juridice se definesc drept acea categorie a normelor sociale instituite sau
recunoscute de stat, obligatorii de respectat în raporturile dintre subiectele de drept, sub garanţia
intervenţiei forţei de constrângere a statului, în situaţia încălcării lor.
Din această definiţie se desprind următoarele constatări privind normele juridice:
 în primul rând, norma juridică este o regulă de conduită socială ce acţionează numai
în cadrul societăţii şi în relaţiile dintre indivizi, fiind de neconceput reguli juridice în afara
societăţii umane sau a colectivităţii umane, de exemplu, între om şi lucru (obiect) sau în
cadrul regnului animal (aşa cum susţineau unii reprezentanţi ai curentului dreptului natural);
 în al doilea rând, norma juridică reglementează şi se adresează conduitei umane, chiar
dacă aceasta din urmă vizează şi un obiect material sau un fenomen natural (naştere, deces
etc.) deoarece relaţia nu se stabileşte între om şi obiectul material sau fenomen, ci între
oameni cu privire la acestea din urmă;
 în al treilea rând, norma juridică exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin
intermediul voinţei generale care dă viaţă regulii astfel consacrate, indiferent de faptul că
aceasta se concretizează printr-un act juridic al statului sau, dimpotrivă, statul recunoaşte
obligativitatea unei reguli care nu îi aparţine;
 în al patrulea rând, forţa de constrângere aplicată în cazul nerespectării normei juridice
aparţine numai statului, iar utilizarea ei anihilează libertatea de acţiune a individului, obligându-l
să urmeze o conduită pe care acesta nu o însuşeşte, dar nici nu o respectă de bunăvoie.
Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat formează dreptul unei societăţi
sau sistemul de drept al acesteia, în care norma reprezintă elementul structural intern de bază.
62
Normele juridice sunt analizate sub aspectul trăsăturilor, a structurii pe care o au şi a modului lor
de clasificare.
5.2 Trăsăturile normelor juridice

Trăsăturile normelor juridice reprezintă acele însuşiri specifice care diferenţiază regulile de
drept de alte categorii de reguli sociale. Acestea derivă din considerarea normei juridice ca o
regulă de conduită generală şi obligatorie, elaborată, instituită sau recunoscută de către stat ca
expresie a voinţei acestuia şi care produce efecte juridice garantate, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.
Regula de conduită exprimată prin norma juridică este obligatorie, generală, abstractă,
tipică, impersonală, de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri.
Norma juridică are un caracter obligatoriu deoarece conduita subiectelor vizate de aceasta
trebuie să se conformeze cerinţelor prevăzute de reglementare. Această conformare cu caracter
obligatoriu este de esenţa normei juridice, dar nu trebuie înţeleasă numai în sensul că norma
juridică stabileşte întotdeauna expres, sub toate aspectele, conduita de urmat. Dacă aşa se
întâmplă în cazul normelor juridice imperative, onerative sau prohibitive, în cazul normelor
permisive sau dispozitive subiectul vizat are o anumită posibilitate de alegere. De exemplu,
subiectul poate intra sau nu în raporturi juridice atunci când norma juridică lasă această libertate
de alegere (de exemplu, raportul juridic de căsătorie) sau poate să aleagă o anume conduită în
unele raporturi juridice (de exemplu, alegerea numelui viitorilor soţi la încheierea căsătoriei). În
aceste două ultime situaţii, caracterul obligatoriu al normei juridice lipseşte aparent, însă
observăm că obligativitatea subzistă, numai că ea nu decurge din îndatorirea de a stabili relaţia
juridică, ci din aceea că, odată stabilit raportul juridic, regulile prescrise pentru conduita celui care
a optat pentru stabilirea acestuia să fie respectate.
O situaţie similară, în care caracterul obligatoriu al normei juridice lipseşte aparent, este
aceea a normelor-definiţii şi a normelor-principii. Primele semnifică norme juridice prin care
legiuitorul fixează anumite concepte sau noţiuni utilizate în actele normative28, iar secundele sunt
norme juridice prin care sunt instituite reguli cu valoare de principiu în diferite ramuri sau materii
ale dreptului29. Trebuie reţinut că şi aceste norme juridice au caracter obligatoriu, în sensul că
nimeni nu poate da o altă interpretare noţiunilor definite de legiuitor în primul caz şi nimeni nu
poate încălca prin orice acte sau fapte principiile stabilite în cel de-al doilea caz. Practic, dacă am
admite că o normă juridică nu are întotdeauna caracter obligatoriu, ea nu ar mai avea utilitate,
nefiind respectată.
28 De exemplu, art. 2, alin. 1 din Statutul funcţionarilor publici, republicat, prevede că “Funcţia publică reprezintă
ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către
administraţia publică centrală şi locală.”
29 De exemplu, art. 1 alin. 1 din Constituţie prevede că “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil.”
63
Caracterul obligatoriu al normei asigură ordinea de drept, stabilitatea şi încrederea în

derularea relaţiilor sociale în sensul dorit de stat şi societate, care au urmărit reglementarea lor.
Cuprinderea normei în acte normative sau recunoaşterea prin prevederile acestora a forţei sale
juridice (în cazul uzanţelor) impune implicit respectarea ei. Sub acest aspect, obligativitatea este
corelată cu sancţiunea şi asigurată, la nevoie, cu ajutorul coerciţiei statale.
Norma juridică este o regulă de conduită generală întrucât se aplică în acelaşi mod, respectiv
unitar, tuturor situaţiilor reglementate care cad sub incidenţa ei. Gradul de generalitate al normei
diferă, fiind maxim, când vizează toate subiectele sau toate situaţiile (de exemplu, obligativitatea
respectării legilor ori a cunoaşterii lor) şi minim, atunci când vizează o situaţie unică sau specifică
(de exemplu, atribuţiile unei funcţii publice), inclusiv derogatorie de la dreptul comun, cum este
cazul normelor de excepţie. Între aceste două limite, gradul de generalitate al normei variază după
sfera situaţiilor şi subiectelor vizate (alegerile şi alegătorii, cetăţenia şi cetăţenii, majori şi minori,
civilii şi militarii, descendenţii şi ascendenţii etc.).
Trebuie reţinut că generalitatea normei juridice, existentă chiar şi atunci când situaţia
vizată de prescripţiile sale este unică (de exemplu, reglementările privitoare la şeful statului), este
esenţială pentru a deosebi actele juridice normative (normele juridice) de actele juridice de
aplicare a dreptului (acte individuale). În cel din urmă caz, conduita de urmat vizează numai
subiectele identificate, efectele juridice raportându-se numai la acestea (de exemplu, o hotărâre
judecătorească, o autorizaţie de construcţie etc.).
Norma juridică este abstractă întrucât ea dă expresie trăsăturilor caracteristice care trebuie
reflectate în conduită prescrisă, lăsând la o parte elementele concrete care pot fi diferite de la un
caz la altul. Practic, legiuitorul este în imposibilitatea de a prevedea în normele juridice toate
elementele particulare comportamentelor umane care se pot manifesta, iar acest lucru nu este nici
măcar necesar. Este de ajuns ca norma juridică să cuprindă elementele esenţiale pentru
identificarea conduitei de urmat, respectiv pentru identificarea conduitelor contrare, ilicite. De
exemplu, Codul penal defineşte infracţiunea de furt ca „luarea unui bun mobil din posesia sau
detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”, fără să
detalieze eventualele condiţii în care acesta s-ar putea produce.
Prescripţia abstractă a normei juridice rezultă din generalizarea şi abstractizarea unui
număr sporit de cazuri concrete, individuale, evidenţiate de practica legislativă sau juridică. Regula
de drept se construieşte prin trecerea de la particular la general, făcându-se abstracţie de
elementele concrete, nesemnificative şi neesenţiale pentru aceasta. Reversul este acela că norma
astfel construită urmează în aplicare drumul invers, de la general la particular, iar situaţiile
particulare pot crea prin elementele conţinute dificultăţi de identificare a normei juridice
aplicabile.
Norma juridică prescrie o conduită tipică pentru subiectele de drept, stabilind un etalon de
urmat de către acestea atunci când intră în raporturi juridice. În acest fel, norma juridică devine şi
criteriul unic de apreciere a conformităţii sau a neconformităţii unei anumite conduite faţă de
64
lege. În acest context, distingem între conduita licită, legală şi conduita ilicită sau ilegală după cum
comportamentul concret a fost sau nu conform celui prescris de norma juridică. Ca urmare,
dreptul devine o măsură egală pentru indivizi inegali, adică o măsură unică de apreciere a
conduitei umane în aceeaşi situaţie, pentru subiecte care se deosebesc unul de altul.
Legea poate pretinde o conduită tipică de urmat constând fie dintr-o acţiune (de exemplu,
plata impozitului), fie dintr-o inacţiune (de exemplu, interdicţia de sustragere a bunului altuia) sau
poate lăsa subiectelor alegerea unei conduite, dar totuşi într-un cadru relativ determinat (de
exemplu, în cazul alegerii numelui la încheierea căsătoriei).
Norma juridică este o regulă impersonală, întrucât ea nu se adresează unui subiect
predeterminat, ci tuturor acelora care întrunind condiţiile stipulate se află sau se vor afla în
situaţia pentru care devin incidente regulile de drept. Noţiunea de “impersonal”, nu desemnează
un atribut de inaplicabilitate a normei persoanelor sau subiectelor, ci evidenţiază doar calitatea
regulii juridice de a viza un număr nedeterminat de situaţii şi persoane, chiar dacă referirea s-ar
face la o funcţie unică în stat ori ar putea fi stabilit exact numărul celor aflaţi sub incidenţa ei,
cum este, de pildă, numărul de alegători dintr-o secţie sau circumscripţie electorală.
Norma juridică este de aplicabilitate repetată, spre deosebire de actul juridic individual care se
consumă prin punerea lui în executare într-o situaţie dată. Întinderea repetabilităţii este în funcţie
de numărul situaţiilor în care norma este incidentă (şi a persoanelor aflate în aceste situaţii), ca şi
de durata aflării în vigoare a actului normativ.
Norma juridică se aplică într-un număr nelimitat de cazuri, deoarece legea nu prestabileşte în
câte, ci în ce situaţii sau condiţii devin incidente prevederile ei. În unele situaţii pare că norma
juridică se aplică în exclusivitate unor situaţii, cu ignorarea subiectelor de drept, mai ales atunci
când norma conferă efecte juridice unor evenimente naturale care nu ţin de voinţa exclusivă a
individului uman vizat prin ele (de exemplu: decesul unei persoane, calamitarea unor bunuri
asigurate etc.). Dar şi într-o astfel de situaţie, regula se aplică tot persoanelor, respectiv celor
chemate la succesiune sau ale căror bunuri fiind distruse, beneficiază de plata despăgubirilor
pentru pagube suferite în cadrul raporturilor juridice formate (raportul juridic de asigurare). Este
evident că normele juridice reglementează raporturi sociale în care apar întotdeauna subiecte de
drept, dar acestea trebuie să se afle în anumite situaţii sau cazuri şi trebuie să îndeplinească o serie
de condiţii pentru a li se putea aplica norma. Simpla existenţă a subiectului de drept ori a unei
situaţii ori împrejurări lipsite de un subiect nu sunt suficiente, privite în mod izolat, pentru
declanşarea incidenţei normei.
Norma de drept are aplicabilitate repetată în mai multe cazuri, nu numai pentru faptul că
se aplică mai multor subiecte de drept în situaţii similare, ci şi pentru faptul că ea se poate aplica
de mai multe ori şi aceluiaşi subiect, ori de câte ori acesta se găseşte în situaţii de acelaşi gen (de
exemplu, un recidivist în materie de sustrageri de bunuri). În acest sens, caracterul nelimitat al
cazurilor de aplicare a normei corespunde atât numărului nedeterminat de persoane care se pot
afla în ipoteza legală, la care se adaugă şi posibilitatea practic nelimitată a fiecărui subiect de drept
65
de a i se aplica în mod repetat aceeaşi normă. Pe de altă parte, norma se aplică nelimitat în timp
deoarece în momentul adoptării ei nu se cunoaşte, de regulă, perioada pentru care ea este în
vigoare, cu excepţia normelor temporare (cu termen).
În unele opinii, norma juridică are un caracter voliţional deoarece, spre deosebire de legile
naturii şi legile sociale care există independent de voinţa omului, normele juridice, chiar dacă ţin
seamă de necesităţile obiective de moment sau de durată, sunt în exclusivitate produsul voinţei
umane. În acest sens se afirmă că legiuitorul „nu inventează legi, ci doar le formulează”. Astfel,
legea „juridică” este subiectivă prin modul de formulare, adică prin felul în care nevoia sau
comanda socială se reflectă în conştiinţa subiectivă a legiuitorului şi obiectivă prin determinant şi
prin conţinutul reglementării.
Voinţa manifestată în acţiunile umane licite din raporturile juridice trebuie să fie
conformă cu voinţa consacrată prin norma juridică, întrucât în caz contrar, de discordanţă între
cele două, intervine răspunderea juridică. Pe de altă parte, emiterea şi încheierea actelor juridice
trebuie să se facă în acord cu voinţa legiuitorului pentru ca actul juridic să fie legal constituit. Cel
chemat să soluţioneze un conflict izvorât dintr-un act juridic va avea, printre altele, îndatorirea de
a stabili voinţa reală a părţilor, raportând-o la voinţa pe care legea o atribuie respectivei categorii
de acte juridice.
Norma juridică determină anumite efecte juridice pentru subiectele de drept intrate în relaţia
juridică reglementată de ea, generând, modificând şi desfiinţând raporturi juridice. Această
trăsătură este specifică numai regulilor juridice, comparativ cu celelalte reguli sau norme sociale.
În general, norma nu generează în mod direct efecte juridice, întrucât ea constituie o prevedere
abstractă, fiind necesară apariţia unui fapt juridic licit sau ilicit căruia, prin aplicarea normei, i se
conferă semnificaţie juridică, adică tocmai acele efecte juridice avute în vederea de legiuitor la
adoptarea normei.
Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. Forma răspunderii juridice depinde de felul
sau de natura normei încălcate (civile, penale, administrative etc.). Răspunderea urmăreşte
repararea prejudiciului cauzat sau înlăturarea vătămării produse şi sancţionarea celui vinovat.
Declanşarea răspunderii juridice este însoţită de cele mai multe ori de aplicarea constrângerii de
stat, întrucât cel care nu respectă de bunăvoie o normă, nu va suporta de regulă, benevol, nici
consecinţele sau efectele antrenate de propria abatere. Constrângerea juridică poate viza bunurile
şi veniturile celui vinovat sau chiar persoana acestuia, în funcţie de natura răspunderii şi felul
sancţiunilor aplicate.
5.3 Structura normei juridice

În analiza structurii normei juridice distingem între structura logico-juridică şi structura
tehnico-legislativă a regulii de drept, respectiv între structura internă, dată de modul de alcătuire a
acesteia şi construcţia externă, dată de modul de exprimare al reglementării în actul normativ ori
în alt izvor de drept.
66
5.3.1 Structura logico-juridică a normei

Eficienţa socială a dreptului este condiţionată, în mod firesc, de măsura reală a cunoaşterii
şi înţelegerii de către subiectele vizate a cerinţelor normelor juridice aplicabile situaţiilor în care se
regăsesc sau acţiunilor/inacţiunilor asumate de aceştia. Din acest punct de vedere, valorificarea
intereselor proprii în bune condiţii presupune că subiectul vizat trebuie să ştie care este
comportamentul cerut de lege în anumite situaţii şi care sunt urmările nerespectării prescripţiei
normei juridice. Ca urmare, norma juridică are o structură logico-juridică, adică o alcătuire care
indică în mod necesar în ce împrejurare se referă (aplică) regula, ce conduită trebuie să adopte
subiectele de drept aflate în respectiva împrejurare şi care sunt consecinţele juridice ale
nerespectării conduitei prescrise. Corespunzător acestor cerinţe, norma juridică este alcătuită
logic din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
În unele cazuri, aceste trei elemente se regăsesc împreună în aceeaşi regulă, dar alteori ele
sunt disparate şi cuprinse în mai multe norme, care pot aparţine chiar unor reglementări juridice
(acte normative) diferite sau unele elemente se subînţeleg, unitatea lor fiind regăsită, în aceste
cazuri, în urma interpretărilor juridice realizate de cei chemaţi să le respecte sau să le aplice.
a. Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de aplicare a regulii
de drept, indicând subiecţii şi împrejurările în care anumite fapte dobândesc semnificaţie juridică.
Ipoteza stabileşte starea de fapt prin a cărei realizare se declanşează incidenţa normei de drept.
După modul de formulare a condiţiilor care se cer a fi întrunite în mod legal, ipoteza
poate fi determinată şi relativ determinată.
Ipoteza este (strict) determinată atunci când stabileşte în mod absolut (exact) condiţiile de
aplicare a normei, excluzând orice altă situaţie sau posibilitate de realizare a prevederilor legale.
Astfel, de exemplu, este prevederea conform căreia cetăţeanul are dreptul la câte un singur vot
pentru alegerea membrilor Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României.
Ipoteza este relativ determinată (subînţeleasă) atunci când, deşi indică împrejurarea de
aplicare a normei, conţinutului faptic concret este lăsat la aprecierea subiectului de drept. Astfel,
de exemplu, se poate dispune prin testament de toată averea sau de o fracţiune din ea ori de unul
sau de mai multe obiecte determinate. În general, în dreptul modern şi contemporan se
urmăreşte, pe cât posibil, o determinare cât mai riguroasă a ipotezei normei juridice, pentru a se
evita arbitrariul şi interpretările eronate, realizându-se astfel o premisă şi o garanţie principială a
eficienţei respectării şi aplicării riguroase a legii.
După gradul de complexitate a împrejurărilor avute în vedere la incidenţa normei, ipoteza
poate fi simplă, atunci când se prevede o singură modalitate, obişnuită sau tipică prin a cărei
realizare legea devine aplicabilă (de exemplu, infracţiunea de omor constă în uciderea unei
persoane) şi complexă, atunci când se prevăd mai multe situaţii ori împrejurări prin a căror reunire
cumulativă, totală sau parţială, devine posibilă aplicarea normei (de exemplu, arestarea unei
persoane se poate dispune, printre altele, atunci când s-a comis o infracţiune pentru care legea
67
prevede pedeapsa închisorii mai mare de doi ani, iar lăsarea în libertate a autorului faptei ar
prezenta un pericol pentru ordinea publică).
După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei, ipoteza poate fi
unică, atunci când numai o singură împrejurare a fost prevăzută pentru a declanşa incidenţa legii
(de exemplu, desfacerea căsătoriei are loc prin divorţ) sau alternativă, situaţie în care se prevăd mai
multe modalităţi de realizare a incidenţei legii.
Existenţa unei ipoteze simple, spre deosebire de ipoteza unică, nu exclude posibilitatea ca
împrejurarea prevăzută de ea să se poată realiza prin modalităţi concrete foarte diferite. Astfel, de
exemplu, în cazul infracţiunii de omor legea nu face distincţie cu privire la calitatea făptuitorului
sau a victimei, locul şi timpul comiterii faptei or mijloacele întrebuinţate la săvârşirea ei
(exceptând, desigur, formele calificate sau deosebite de grave de omor).
Toate aceste forme ale ipotezei pot fi combinate între ele prin texte normative în funcţie
de cerinţele de redactare legislativă astfel încât, de pildă, o ipoteză determinată poate fi unică şi
simplă sau, dimpotrivă, complexă şi alternativă.
După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipoteza poate fi generică, când prevede
un anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică legea sau cazuală când
enumeră, limitativ sau exemplificativ, împrejurările în care se aplică legea.
b. Dispoziţia este elementul normei juridice care indică ce conduită trebuie să se urmeze
de către subiectele de drept aflate în ipoteza sau situaţia prevăzută de lege.
După modul de determinare a conduitei subiectelor de drept, dispoziţia poate fi
determinată sau relativ determinată. Dispoziţia este determinată când stabileşte exact conduita pe care
trebuie să o urmeze părţile raportului juridic, aşa cum este cazul dispoziţiilor onerative şi
prohibitive. Dispoziţia este relativ determinată când permite subiectelor de drept ca în ipoteza legii
să-şi aleagă o anumită conduită dintre cele indicate, aşa cum este cazul dispoziţiilor permisive (de
exemplu, succesiunea poate fi acceptată pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar).
După modul de conformare a subiectelor faţă de conduita prescrisă distingem dispoziţia
onerativă care obligă la săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, obligarea conducătorilor auto de a-i
ajuta pe cei accidentaţi), dispoziţii prohibitive care obligă la abţinere, la nesăvârşirea unei acţiuni
(aşa cum este cazul majorităţii normelor penale pentru fapte ca omorul, furtul etc.) şi dispoziţii
permisive care lasă subiectului posibilitatea de alegere a unei conduite fără a impune ori a interzice
săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, posibilitatea părţilor din proces de a utiliza sau nu calea de
atac a recursului).
c. Sancţiunea reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice, adică
măsurile luate împotriva celui care încalcă legea şi care, la nevoie, pot fi îndeplinite prin forţa de
constrângere a statului. Ea decurge din răspunderea juridică a celui vinovat şi poate viza persoana
acestuia, patrimoniul ei ori actele juridice întocmite fără respectarea legii.
După natura juridică a normei încălcate, sancţiunile se clasifică în penale, civile,
administrative, disciplinare etc., corespunzător ramurilor de drept în care operează.
68
După scopul urmărit prin aplicarea lor, sancţiunile pot fi reparatorii (adică de reparare ori
de dezdăunare pentru paguba produsă) şi coercitive (adică de constrângere exercitată asupra
persoanei celui vinovat, de anulare sau de desfiinţare a actului lovit de nulitate).
După conţinutul lor, sancţiunile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. Cele patrimoniale
vizează bunurile şi veniturile celui sancţionat (de pildă, amenda, confiscarea averii, penalităţile de
întârziere). Cele nepatrimoniale vizează în mod nemijlocit persoana celui vinovat (de exemplu,
sancţiunea închisorii, avertismentul, interdicţia de exercitare a drepturilor electorale etc.).
După modul lor de determinare, se disting sancţiuni absolut determinate (de exemplu,
nulitatea absolută) şi sancţiuni relativ determinate (de pildă, între un minim şi maxim prevăzut de
lege pentru amendă sau pentru durata privării de libertate), organul de aplicare a lor putând opta
între limitele legale prevăzute.
După numărul lor, sancţiunile pot fi unice, când pentru săvârşirea unei fapte se prevede un
singur gen de sancţiune (de exemplu, pentru omor numai pedeapsa închisorii) sau multiple.
Acestea, la rândul lor pot fi alternative, când se prevăd mai multe categorii de sancţiuni între care
se poate opta (de pildă, amenda sau închisoarea) şi cumulative, când pentru aceeaşi faptă sunt
prevăzute mai multe sancţiuni diferite ca finalitate (de exemplu, închisoare şi confiscarea parţială
a averii). În cazul sancţiunilor alternative organele de aplicare pot opta asupra felului sancţiunii
(potrivit regulilor individualizării acestora), în timp ce în cazul sancţiunilor cumulative acestea vor
fi aplicate în totalitatea lor, conform dispoziţiilor legale.
Pentru aceeaşi abatere sau faptă ilicită comisă este exclusă aplicarea mai multor sancţiuni
de acelaşi gen, de exemplu a sancţiunilor pecuniare, putând fi însă cumulate sancţiuni cu conţinut
şi scop diferit.
5.3.2 Structura tehnico-juridică (formularea tehnico - legislativă) a normei

În general, norma juridică reuneşte cele trei elemente (ipoteza, dispoziţie şi sancţiune) în
formularea legală a textului legislativ30, dar nu este exclus ca formularea să fie incompletă, fiind
nevoie de a corobora textul cu un altul, cuprins uneori chiar în alt act normativ. Principala formă
de exprimare (de regăsire) concretă a normelor juridice sunt actele normative. Acestea sunt
grupate în părţi, cărţi, titluri, capitole, articole, paragrafe, puncte, alineate.
Pentru asigurarea unui caracter unitar al legislaţiei, aşezarea normelor juridice trebuie să
respecte, pentru fiecare categorie de acte normative, reguli de redactare, formulare, o anumită
succesiune logică a acestora, aspecte reunite sub denumirea de tehnică legislativă, stabilită la rândul
ei prin lege de către Parlament şi a cărei aplicare şi control al respectării sunt în competenţa
Consiliului Legislativ.
Elementul de bază al structurii externe este articolul, care conţine, de regulă, o normă
juridică. Este, însă, posibil ca un articol să nu cuprindă o normă juridică completă, sau să
30 Astfel, de exemplu art. 31 din Codul Familiei prevedea că “bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare
dintre soţi (ipoteza), sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor (dispoziţia). Orice convenţie contrară
este nulă (sancţiunea)”.
69
cuprindă două sau mai multe reguli de conduită, astfel că, o norma juridică, pentru a fi completă
din punct de vedere al elementelor sale intrinseci (care face posibilă aplicarea ei în mod
independent) să fie nevoie să cunoaştem două sau mai multe articole (texte) ale unui act
normativ. De altfel, structura normei juridice impune ca de fiecare dată să studiem actul normativ
în întregul său pentru a înţelege corect şi deplin sensul şi finalitatea acestuia.
5.4 Clasificarea normelor juridice

Clasificarea normelor juridice se face în baza anumitor criterii în mai multe categorii, ceea
ce ajută la înţelegerea sensului şi caracterului normei, la aprecierea în concret a conduitei de urmat
de către subiectele în drept, permiţând stabilirea legăturilor şi diferenţierilor dintre aceste reguli.
a. După caracterul lor normele pot fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative sau categorice prescriu o conduită obligatorie de urmat şi care constă fie
dintr-o acţiune, fie dintr-o abstenţiune. Normele imperative pot fi, la rândul lor, onerative şi
prohibitive.
Normele dispozitive nu obligă la o conduită strict determinată, permiţând subiectelor de
drept alegerea acesteia după propriul interes.
b. După conduita prescrisă subiectelor de drept, normele juridice pot fi onerative,
prohibitive şi permisive.
Normele onerative prescriu obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune, sancţionând conduita
pasivă, de inacţiune. Astfel, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, controlorii din corpul de control
al prefecturilor şi primăriilor au îndatorirea de a da dispoziţii obligatorii, în scris, agenţilor
economici controlaţi, pentru înlăturarea deficienţelor constatate. De obicei, în redactarea acestor
norme sunt întrebuinţate expresii ca “trebuie”, “este obligat”, “are îndatorirea” etc., dar ele pot să
şi lipsească, subînţelegându-se din context felul normei şi al conduitei prescrise.
Normele prohibitive interzic săvârşirea unei acţiuni, obligând la o conduită pasivă, la
inacţiune, în caz contrar sancţionând conduita activă, aşa cum este cazul majorităţii normelor
penale ce incriminează omorul, furtul, tâlhăria etc. Astfel, legea interzice prezenţa oricărei
persoane în cabinele de vot în afara celui care votează. În cazul acestor norme se pot întrebuinţa
expresii ca “se interzice”, “nu poate “ , “este oprit” etc.
Normele permisive, numite şi dispozitive, sunt cele care fără a obliga sau fără a interzice o
anumită acţiune sau inacţiune, se caracterizează prin facultatea recunoscută subiectului de drept
de a opta pentru o anumită conduită din cadrul regulii juridice. Acesta este cazul majorităţii
normelor constituţionale privitoare la drepturi şi libertăţi, precum şi al normelor civile
reglementând contractele. O asemenea normă este şi prevederea conform căreia Preşedintele
României poate participa la şedinţele Guvernului care au ca obiect, printre altele, probleme de
interes naţional privind apărarea ţării. În cazul acestor norme se pot utiliza termenii ca “poate “,
“este liber să” etc.
70
La rândul lor, normele permisive pot fi de împuternicire, supletive, de stimulare şi de

recomandare.
 normele de împuternicire consacră drepturi subiective, libertăţi (facultăţi) al căror
exerciţiu nu este obligatoriu pentru titular, aşa cum sunt drepturile şi libertăţile fundamentale
ale cetăţenilor, drepturile subiective civile etc. Astfel, de pildă, reglementarea civilă română
prevede în reglementarea execuţiunii testamentare (art. 1077, Cod. civ.), sub aspectul
desemnării şi misiunii executorului că „Testatorul poate numi una sau mai multe persoane,
conferindu-le împuternicirea necesară executării dispoziţiilor testamentare. Executorul
testamentar poate fi desemnat şi de către un terţ determinat prin testament.”
 normele supletive lasă libertatea de acţiune şi opţiune a părţilor din raportul juridic
dat, iar în cazul în care acestea nu-şi exercită conduita prescrisă fac posibilă intervenţia
organelor de stat care suplinesc lipsa manifestării de voinţă a subiectului. Astfel, conform art.
40 din Codul anterior al familiei, la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se puteau învoi ca
soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt să poarte acest nume şi
după desfacerea căsătoriei, instanţa luând act de această învoială. Dacă între soţi nu a
intervenit o asemenea înţelegere sau dacă instanţa nu a încuviinţat, atunci fiecare dintre foştii
soţi va purta numele avut înainte de căsătorie. Similar, legislaţia actuală (Codul civ., art. 282)
prevede alegerea numelui de familie la căsătorie, astfel: viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze
numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De
asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte
numele lor reunite. Reglementând efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale
dintre soţi, noul cod civil prevede în art. 383 (Numele de familie după căsătorie) că la
desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei,
iar instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ. Pentru motive temeinice,
justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să
încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei
înţelegeri între ei. Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea,
fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.
 normele de stimulare au ca scop să încurajeze o anumită acţiune, răsplătind pe autorul
ei, aşa cum sunt normele ce instituie recompense morale şi materiale în beneficiul unor
persoane sau organizaţii cu merite deosebite prin acordarea de ordine, distincţii etc., stabilind
totodată şi criteriile în baza cărora se poate beneficia în caz de îndeplinire a condiţiilor legale;
 normele de recomandare prevăd o anumită conduită pe care o indică, fără a fi
obligatorie în a fi urmată şi de către alte subiecte de drept decât cele cărora le este destinat
actul normativ. Este situaţia frecventă în care statul, ca autor al reglementării, procedează în
acest sens faţă de persoane juridice private, organizaţii nestatale, asociaţii profesionale etc., în
diverse domenii – de pildă, cel al salarizării, al protecţiei muncii, - iar acestea din urmă preiau
prevederile respective.
71
c. După gradul lor de generalitate sau sfera de aplicabilitate normele pot fi

generale, speciale şi de excepţie.
 normele generale au cea mai largă sferă de aplicabilitate, fiind incidente pentru
întreaga ramură de drept sau instituţie juridică. Astfel, de pildă, normele penale cuprinse în
partea generală a Codului penal au caracterul de norme generale, aplicându-se tuturor
raporturilor juridice penale, inclusiv celor reglementate de partea specială a Codului sau chiar
celor cuprinse în legile speciale;
 normele speciale cuprind un domeniu mai limitat, dar sunt strâns legate de regulile
generale ale căror prevederi de principiu le guvernează, putând întotdeauna să vizeze aspecte
nereglementate din cadrul general sau reglementate în mod diferit;
 normele de excepţie reglementează situaţii cu totul deosebite care derogă de la regula
generală sau specială (de exemplu, Codul muncii prevede în art. 32 că „pe durata executării
unui contract individual de muncă nu poate fi stabilită decât o singură perioadă de probă. Prin
excepţie, salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă în situaţia în care acesta
debutează la acelaşi angajator într-o nouă funcţie sau profesie ori urmează să presteze
activitatea într-un loc de muncă cu condiţii grele, vătămătoare sau periculoase.)
Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că pentru situaţii derogatorii de la norma
generală primesc aplicabilitate normele speciale sau de excepţie, după cum în caz de concurs între
norma specială şi cea de excepţie pentru soluţionarea aceluiaşi caz, va fi aplicată aceasta din urmă.
Pe de altă parte, se impune precizarea că raportul general – special - excepţional depinde
şi de sistemul de referinţă în cadrul căruia operăm. Astfel, deşi o normă este considerată generală
într-o anumită materie, ea poate apărea ca specială faţă de altă regulă din acelaşi domeniu. Astfel,
normele cuprinse din Legea nr. 3/1988 privind încheierea şi executarea contractelor economice
sunt reguli generale în raport cu normele speciale privind un gen determinant de contracte, cum
sunt contractul de furnizare, cel de antrepriză sau de transport, dar în acelaşi timp, normele legii
în cauză ne apar ca speciale în raport cu prevederile Codului civil referitoare la condiţiile de
valabilitate pentru încheierea contractelor şi care rămân dreptul comun în materie.
d. După modul lor de redactare normele pot fi complete şi incomplete.
Normele complete sunt acele reguli al căror conţinut (elemente componente) este exprimat
integral în actul normativ dat. Normele incomplete sunt acele reguli care nu cuprind toate elementele
componente (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune) în acelaşi act normativ, unele dintre acestea aflându-
se într-un alt act normativ deja existent (în cazul normelor de trimitere) sau care urmează să fie
emis (cazul normelor în alb).
Un exemplu de normă de trimitere îl reprezintă art. 36 din Codul muncii care prevede că
„Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi angajaţi prin contract individual de muncă în baza permisului
de muncă eliberat potrivit legii”, trimiţând astfel pentru completare la dispoziţiile Legii nr.
203/1999 privind permisele de muncă. Categoria normelor în alb este utilizată frecvent în materie
contravenţională, în sensul că legea reglementând anumite activităţi sau acţiuni stipulează că
72
faptele ce constituie abateri de la prevederile ei, precum şi sancţiunile corespunzătoare care se vor
fixa pentru ele urmează să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului.
e. Mai există şi alte criterii de clasificare a normelor juridice în afara celor deja enunţate,
respectiv după conţinutul lor în norme materiale (de conţinut) şi norme procedurale (de formă) sau
după durata acţiunii lor în norme stabile sau permanente (cu durată nedeterminată) şi norme
temporare (cu durată determinată).
5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Efectele produse de normele juridice se raportează în mod necesar la trei aspecte
esenţiale: unul temporal (de când şi până când se va aplica norma juridică, respectiv cum se
succed în timp normele juridice), unul spaţial (pe ce teritoriu produce efecte norma juridică) şi
unul personal (cui se adresează/aplică norma juridică), cele din urmă aflate într-o interconexiune
evidentă. Ca urmare, norma juridică trebuie studiată sub aspectul acţiunii sale în timp, spaţiu şi
asupra persoanelor.
5.5.1 Acţiunea normelor juridice în timp
Ca regulă, o normă juridică va produce efecte juridice atâta timp cât ea este activă, adică
atâta timp cât ea se află în vigoare. Momentul din care începe să producă efecte juridice un act
normativ, trebuie corelat cu cel al publicării lui, al aducerii sale la cunoştinţa celor vizaţi, astfel ca
nimeni să nu poată invoca în apărarea sa necunoaşterea legii (principiul nemo censetur ignorare legem).
Din acest punct de vedere, norma juridică poate intra în vigoare chiar din momentul publicării
sale (cazul nostru conform Constituţiei din 1991), la un alt moment stabilit de principiu (în cazul
nostru, prin Constituţia actuală, la 3 zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial) sau la un
moment expres indicat chiar prin textul actului normativ ce va fi publicat (moment ulterior de
regulă, dar care poate coincide cu cel al publicării). În cazul actelor autorităţilor administraţiei
publice locale, acestea intră în vigoare prin aducere la cunoştinţă publică dacă au caracter
normativ, respectiv prin comunicare dacă au caracter individual.
Principiul fundamental care guvernează această materie este cel al aplicării imediate a legii
noi şi excluderea acţiunii legii vechi în măsura în care o asemenea reglementare există (“lex
posteriori derogant lex anteriori”), adică exercitarea efectelor juridice asupra actelor şi faptelor
surprinse în curs de desfăşurare, cât şi asupra celor ce urmează să apară în viitor. În dreptul penal
acest principiu este consacrat expres (art. 3 din Codul Penal) sub denumirea “activităţii legii
penale”, în conformitate cu care legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite cât ea se află în
vigoare. Raţiunea instituirii principiului aplicării imediate a noii legi se justifică prin superioritatea
noii reglementări care reprezintă un progres juridic în materie, asigurarea unităţii legislative pe
întreg teritoriul statului, asigurarea unei stabilităţi juridice şi promovarea încrederii în ea prin
situaţiile nou create.
Legile se publică în Monitorul Oficial al României (Partea I) după ce au fost adoptate de
Parlament cu respectarea procedurii stabilite, inclusiv promulgarea lor de către Preşedintele
73
Republicii. Prin publicarea legii există prezumţia că ea devine cunoscută de către subiectele de
drept care sunt chemate să o respecte, nimeni neputând invoca în apărarea sa necunoaşterea legii
pentru actele şi faptele cu conţinut juridic pe care le-a săvârşit.
Uneori, pentru considerente de celeritate, legea poate intra în vigoare din chiar momentul
adoptării sale, dar aceasta constituie o situaţie de excepţie pentru cazuri deosebit de urgente
(calamităţi naturale, stare de război etc.). În mod practic, întotdeauna între adoptarea legii,
inclusiv promulgarea ei şi publicarea acesteia în mod oficial, există un anumit interval de timp
care se poate prelungi chiar până la data luării la cunoştinţă a conţinutului reglementării prin
difuzarea Monitorului Oficial, ceea ce antrenează noi decalaje de timp.
Întrucât legea urmează să se aplice acţiunilor ce se întreprind după intrarea ei în vigoare
(“tempus regit actum”) se poate deduce că ea acţionează numai pentru viitor, neavând putere pentru
trecut, implicând caracterul neretroactiv al acesteia. Principiul neretroactivităţii legii îşi are
raţiunea în faptul că nimeni nu-şi poate dirija conduita după reguli care încă nu există şi nimănui
nu i se poate aplica o sancţiune pentru o faptă care nu era prohibită sau, dimpotrivă, era admisă la
data săvârşirii ei. Principiul neretroactivităţii a primit o consacrare constituţională (legea nu poate
dispune decât pentru viitor), fiind formulat şi în legislaţia civilă şi în cea penală. Neretroactivitatea
legii constituie o prezumţie absolută ce nu poate fi înlăturată decât de legiuitor atunci când, în
mod excepţional şi expres, emite reglementări cu efect retroactiv.
Actele normative produc efecte pentru viitor deoarece subiectele trebuie să-şi
conformeze conduita faţă de o lege existentă şi cunoscută, iar intrarea legii în vigoare la o dată
ulterioară publicării este determinată de necesitatea luării unor măsuri organizatorice vizând
punerea în aplicare a acesteia.
De la principiul neretroactivităţii legii există însă, justificat, unele excepţii. O primă
excepţie o reprezintă prevederile retroactive, ce rezidă în acele situaţii în care legea nouă se aplică
sau intră în vigoare la o dată anterioară publicării (adoptării) ei, vizând cazuri care fiinţau într-o
perioadă în care legea nu exista încă, indiferent dacă se aplicau sau nu alte acte normative.
În această categorie intră următoarele acte normative:
 actele care indică expres data sau perioada până la care retroactivează;
 în unele sisteme, actele de interpretare (interpretative) ale unor reglementări aflate
deja în vigoare şi prin care se lămuresc prevederile neclare sau neclarificate de vechea lege în
scopul unei corecte aplicări a acesteia. Noul nostru Cod civil prevede însă expres în art. 9 alin 2 că
„norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor”.
 actele de dezincriminare (care nu mai consideră ca abatere fapte anterior incriminate
penal, administrativ sau disciplinar), ca şi cele care stabilesc sancţiuni mai uşoare (blânde) decât
reglementările anterioare au prioritate ca legi mai favorabile faţă de actele care au incriminat ori
au sancţionat acelaşi gen de fapte, aplicându-se retroactiv pentru conduite trecute însă
nesancţionate sau pentru sancţiuni care, deşi aplicate, nu au fost executate sub imperiul vechii
legi;
74
 actele de amnistie, care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită şi cele de
graţiere (normativă şi individuală) care au ca efect înlăturarea în tot sau în parte, a executării
pedepsei ori a comutării acesteia în alta, mai uşoară;
 legile procesuale (procedurale) pot fi considerate în parte având şi efect retroactiv,
deoarece ele se vor aplica pentru cazurile în curs de soluţionare ce au ca obiect fapte cunoscute
sub imperiul vechii legi, dar nerezolvate încă şi care, indiferent de legea materială ce le
guvernează, vor cădea şi sub incidenţa unor norme de procedură cu totul noi (de exemplu, în
privinţa termenelor de recurs);
 au caracter retroactiv legile de anulare sau de suspendare a altor acte normative sau a
unor acte juridice individuale anterior emise, întrucât îşi întind efectele în timp până la data
apariţiei acesteia din urmă.
Retroactivitatea legii, spre deosebire de neretroactivitate, trebuie să fie întotdeauna expres
prevăzută pentru fiecare act normativ, legiuitorul dorind să confere respectivului act acest
caracter.
O a doua categorie de excepţii de la principiul neretroactivităţii legii o formează
reglementările ultraactive, adică acele acte normative care supravieţuiesc, producând efecte şi după
data ieşirii lor din vigoare. În cadrul acestora sunt cuprinse:
 legile anterioare pentru care noile acte normative indică situaţiile sau durata ori data
până la care cele dintâi se mai aplică, recunoscându-le efectele juridice concomitent cu noile
reglementări;
 legile temporare sau cu termen care se aplică situaţiilor născute sub imperiul lor,
inclusiv celor nesoluţionate, chiar dacă legea a ieşit între timp din vigoare, aşa cum este cazul
actelor adoptate pentru situaţii provizorii, cum ar fi starea de război, calamităţile naturale,
epidemiile etc. De exemplu, Codul penal prevede în art. 7, sub denumirea de „aplicare a legii
penale temporare” că legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în
vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp, precizând că legea
penală temporară este legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este
limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa.
 legile (mai favorabile) care nu incriminau, dezincriminau ori sancţionau mai uşor
unele fapte se vor aplica acelora care le-au săvârşit sub imperiul vechii legi, dacă sancţiunile nu au
fost aplicate sau deşi aplicate nu au fost executate, chiar dacă între timp a apărut o nouă lege care
incriminează sau sancţionează mai aspru aceeaşi categorie de fapte;
 unele prevederi ale legilor procesuale anterioare (vizând instanţele de judecată sesizate
şi rămase competente în soluţionarea unor cauze aflate pe rol, termenele procesuale, se pot
menţine şi în condiţiile intervenirii unor noi reglementări pentru situaţiile în curs de soluţionare
aplicându-se legea în vigoare la data respectivă.
Supravieţuirea legii vechi poate să rezulte dintr-o prevedere expresă a noii legi sau poate fi
dedusă pe cale de interpretare, avându-se în vedere finalitatea noii legi.
75
Durata producerii efectelor juridice reprezintă perioada de timp în care actul normativ se află în
vigoare, producând efecte juridice obligatorii, cuprinsă în principiu între momentul intrării în
vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a actului respectiv. Această durată nu poate fi, de regulă,
anticipată de legiuitor decât cu mici excepţii, ca de exemplu în cazul legilor bugetare. În cazul
legilor temporare se poate prevedea fie data certă a ieşirii din vigoare, fie durata acţiunii lor, cum
este, de exemplu, încetarea evenimentelor care le-au determinat apariţia sau substituirea lor. În
cazul acestor legi, acţiunea lor se extinde asupra actelor şi faptelor săvârşite cât timp erau în
vigoare, chiar dacă acestea nu au fost soluţionate în acel interval de timp limitat.
Încetarea efectelor juridice ale actelor normative reprezintă momentul din care acestea nu
mai sunt obligatorii. În mod raţional, actele ies din vigoare prin apariţia unei noi reglementări care
desfiinţează (sau modifică) vechea reglementare, operaţiune numită abrogare sau scoatere din
vigoare, prin care încetează aplicarea actului (normelor) vechi. Abrogarea se realizează numai prin
acte normative având cel puţin forţa juridică egală cu actul desfiinţat.
După modul în care se prevede sau nu desfiinţarea actului anterior, abrogarea poate fi
expresă şi tacită, iar cea expresă la rândul ei poate fi directă şi indirectă.
Abrogarea expresă directă reprezintă situaţia în care noul act normativ indică actul anterior
sau unele norme cuprinse în aceasta care-şi încetează valabilitatea, aplicabilitatea.
Abrogarea expresă indirectă este situaţia în care noul act menţionează doar faptul că orice act
normativ anterior sau prevederi ori dispoziţii contrare se abrogă, fără a face o determinare certă a
acestora.
Abrogarea tacită sau implicită are loc atunci când fără ca noua lege să menţioneze care sunt
actele normative vechi sau normele anterioare desfiinţate, contradictorialitatea dintre cele două
reglementări impune cu prioritate actul normativ nou.
Sub aspectul întinderii efectelor abrogării, aceasta poate fi totală, când se desfiinţează în
întregime actul anterior şi parţială, când desfiinţarea vizează doar unele prevederi şi nu actul în
totalitatea lui. Toate criteriile de abrogare indicate deja se pot combina între ele (abrogarea
expresă, directă, totală).
Căderea în desuetudine este o formă mai rară de încetare a efectelor juridice ale actelor
normative, mai ales în dreptul modern, şi apare ca urmare a schimbării condiţiilor social-
economice şi politice care nu mai fac aplicabile vechile norme, chiar dacă nu s-a dispus abrogarea
acestora printr-un nou act normativ.
5.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor
Prin acţiunea normelor juridice în spaţiu înţelegem determinarea limitelor teritoriale
înăuntrul cărora se aplică regulile de conduită. În acest sens, distingem aspectul intern sau
naţional şi aspectul extern sau internaţional al aplicării legii.
Pornind de la principiul suveranităţii de stat şi supremaţiei puterii în interiorul statului,
legile sunt obligatorii pe acel teritoriu ca rezultat al competenţei teritoriale exclusive a organelor
de stat, ca şi pentru toate subiectele de drept aflate pe acel teritoriu, operând în acest sens
76
principiul teritorialităţii legii. Astfel, actele normative ale organelor centrale ale statului produc efecte
juridice pe întreg teritoriul naţional, iar cele ale organelor locale produc efecte numai în limitele
unităţilor administrativ-teritoriale în care ele funcţionează. Aceasta, bineînţeles, nu exclude
posibilitatea ca actele unor organe centrale să poată produce efecte limitate numai la o anumită
zonă a teritoriului naţional, inclusiv unitatea administrativ-teritorială, iar cele ale unui organ local
numai pe o „porţiune” din acea unitate, cum ar fi în situaţia producerii unor calamităţi naturale
limitate ca întindere.
În cazul statelor federale sau federative actele organelor federale sau federative produc
efecte asupra teritoriului tuturor statelor membre ale federaţiei, după cum actele acestora din
urmă au efecte limitate numai în interiorul statului component. În caz de conflict între cele două
legi se aplică, de regulă, legea federală (unională) sau legea indicată prin normele care
reglementează conflictele între autoritatea centrală şi cea locală.
Pe teritoriul statului naţional unitar se aplică numai un singur gen de legi provenind de la
organele centrale unice. Cu toate acestea, considerente de ordin local, tradiţii istorice etc., pot
duce la coexistenţa unor modalităţi diferite de reglementare a unor instituţii de acelaşi fel. În acest
sens, în ţara noastră, sistemul de publicitate imobiliară a cunoscut diferenţieri esenţiale în
Transilvania şi o parte din nordul Moldovei unde exista sistemul cărţilor funciare spre deosebire
de Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi cea mai mare parte a Moldovei unde s-a instituit Registrul de
inscripţiuni şi transcripţiuni.
În ceea ce priveşte aspectul extern al acţiunii legilor în spaţiu, efectele se vor determina
pornind de la principiul suveranităţii teritoriale a statului şi în domeniul activităţii normative, ceea
ce înseamnă aplicarea în exclusivitate a legii naţionale şi înlăturarea legii străine.
În sens juridic, teritoriul cuprinde suprafaţa terestră (uscatul), apele interioare, marea
teritorială, precum şi subsolul şi spaţiul aerian aferent acestora. Delimitarea teritorială a statelor se
face prin frontiere. Actele şi faptele săvârşite pe navele şi aeronavele româneşti aflate în afara
graniţelor naţionale sunt considerate a fi săvârşite pe teritoriul ţării.
Faptul că sediile diplomatice dispun de inviolabilitate nu se datorează scoaterii
respectivelor zone de sub suveranitatea statului de reşedinţă al misiunii şi nici pentru că zona
respectivă ar fi un teritoriu al statului aparţinător misiunii (acreditant), ci este rezultatul
recunoaşterii de către statul de reşedinţă a imunităţii şi privilegiilor diplomatice unanim admise în
dreptul internaţional public şi absolut necesare unei desfăşurări normale a activităţii diplomatice.
Principiul teritorialităţii legii acţionează în mod specific în diferite ramuri de drept. Astfel,
forma exterioară a actelor (civile) este supusă legilor ţării unde se întocmeşte actul (locus regit
actum), iar legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.
Ca exemplificare, în dreptul penal actual sunt reglementate expres teritorialitatea,
personalitatea, realitatea şi universalitatea legii penale, aplicabile în măsura în care nu se dispune
altfel printr-un tratat internaţional la care România este parte (art. 12 C. pen).
77
Teritorialitatea legii penale are semnificaţia că legea penală română se aplică infracţiunilor
săvârşite pe teritoriul României, înţelegându-se prin acesta întinderea de pământ, marea teritorială
şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat. Prin infracţiune
săvârşită pe teritoriul României se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat anterior sau
pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România. Infracţiunea se
consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub
pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare,
de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii.
Personalitatea legii penale presupune că legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite
în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă
pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.
În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de
către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca
infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu
este supus jurisdicţiei niciunui stat.
Realitatea legii penale are semnificaţia că legea penală română se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra
statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.
Universalitatea legii penale impune aplicarea legii penale române şi altor infracţiuni decât
celor prevăzute la paragraful anterior, săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau o
persoană fără cetăţenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, atunci când s-a săvârşit o
infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul unui tratat
internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a
fost comisă ori când s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.
Acestor principii, reglementarea actuală le adaugă „imunitatea de jurisdicţie”, în sensul
căreia legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai
statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt
supuse jurisdicţiei penale a statului român.
Uneori este posibil ca pe teritoriul ţării noastre să-şi producă efectele şi „legea străină”,
prin soluţionarea unor cazuri individuale, mai ales în ipostaza în care situaţiile juridice vizează şi
un subiect străin (naştere, căsătorie, deces, dobândirea sau pierderea proprietăţii etc.), putând
apărea aşa-numitul conflict de legi, între legea românească şi cea străină, mai ales datorită
diferenţelor de conţinut între reglementări. Chiar dacă pentru unele situaţii se va aplica legea
străină, această rezolvare nu se va face în baza unei proprii autorităţi a ei, deoarece s-ar încălca
suveranitatea statului român, ci tot în temeiul legii interne şi a dreptului nostru ale cărui norme
conflictuale prevăd cazurile şi condiţiile limitative de aplicare a legii străine (de exemplu, Cartea a
VII-a din Noul Cod civil). Aspectul internaţional al acţiunii legii vizează acele raporturi juridice în
care apare un element străin. Aplicarea legii străine este însă condiţionată în mod esenţial de
78
existenţa unei compatibilităţi între ea şi principiile de bază ale dreptului nostru, precum şi de
existenţa reciprocităţii juridice între statul român şi cel străin în cauza dată, norma conflictuală
făcând trimiterea necesară la legea aplicabilă într-o situaţie dată.
Rezumat
1. Normele juridice se definesc drept acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat, obligatorii
de respectat în raporturile dintre subiectele de drept, sub garanţia intervenţiei forţei de constrângere a statului,
în situaţia încălcării lor. Astfel, norma juridică este o regulă de conduită socială ce acţionează numai în
cadrul societăţii şi în relaţiile dintre indivizii umani; norma juridică reglementează şi se adresează conduitei
umane; norma juridică exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin intermediul voinţei generale
care dă viaţă regulii astfel consacrate; forţa de constrângere, aplicată în cazul nerespectării normei juridice,
aparţine numai statului.
2. Trăsăturile normelor juridice reprezintă acele însuşiri specifice care diferenţiază regulile de drept de alte
categorii de reguli sociale. În conformitate cu ele, norma juridică este o regulă de conduită obligatorie, elaborată,
instituită sau recunoscută de către stat ca expresie a voinţei acestuia şi care produce efecte juridice garantate, la
nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
3. Regula de conduită exprimată prin norma juridică este generală, abstractă, tipică, impersonală, de
aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri.
4. Norma juridică are un caracter obligatoriu; are un caracter voliţional; norma juridică determină anumite efecte
juridice pentru subiectele de drept intrate în relaţia juridică reglementată de ea, generând, modificând şi
desfiinţând raporturi juridice. Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat.
5. Norma juridică este alcătuită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
6. Principala formă de exprimare (de regăsire) concretă a normelor juridice sunt actele normative. Acestea sunt
grupate în părţi, titluri, capitole, articole, paragrafe, puncte, alineate.
7. După conduita prescrisă subiectelor de drept, normele juridice pot fi: onerative, prohibitive şi permisive. La
rândul lor, normele permisive pot fi de împuternicire, relative, de stimulare şi de recomandare. După caracterul
lor, normele pot fi imperative şi dispozitive. După gradul lor de generalitate sau sfera de aplicabilitate, normele
por fi generale, speciale şi de excepţie. După modul lor de redactare, normele pot fi complete şi incomplete.
8. Norma juridică acţionează pe trei dimensiuni în cadrul existenţei sale şi anume dimensiunea temporală,
dimensiunea spaţială şi dimensiunea personală.
9. Ca regulă, o normă juridică va produce efecte juridice atâta timp cât ea este activă, adică atâta timp cât ea se
află în vigoare. Momentul din care începe să producă efecte juridice un act normativ, deci momentul iniţial al
existenţei sale este cel al publicării lui, al aducerii sale la cunoştinţa celor vizaţi, astfel ca nimeni să nu poată
invoca în apărarea sa necunoaşterea legii (principiul nemo censetur ignorare legem). Actele normative produc
efecte pentru viitor deoarece subiectele trebuie să-şi conformeze conduita faţă de o lege existentă şi cunoscută, iar
79
intrarea legii în vigoare la o dată ulterioară publicării este determinată de necesitatea luării unor măsuri
organizatorice vizând punerea în aplicare a acesteia.
10. Prin acţiunea normelor juridice în spaţiu înţelegem determinarea limitelor teritoriale înăuntrul cărora se aplică
regulile de conduită. În acest sens, distingem aspectul intern sau naţional şi aspectul extern sau internaţional
al aplicării legii. Pornind de la principiul suveranităţii de stat şi supremaţiei puterii în interiorul statului,
legile sunt obligatorii pe acel teritoriu ca rezultat al competenţei teritoriale exclusive a organelor de stat, ca şi
pentru toate subiectele de drept aflate pe acel teritoriu, operând în acest sens principiul teritorialităţii legii.
11. Principiul teritorialităţii legii acţionează în mod specific în diferite ramuri de drept.
1. Definiţi norma juridică şi precizaţi care sunt trăsăturile acesteia.

2. Precizaţi care este structura logico-juridică a unei norme juridice şi caracterizaţi fiecare componentă.
3. Caracterizaţi normele juridice după conduita prescrisă.
4. Precizaţi care sunt categoriile de norme juridice potrivit criteriului modului de redactare.
5. Precizaţi principalele coordonate ale acţiunii legilor în spaţiu şi asupra persoanelor.
1) Structura internă a unei norme juridice:

a) [ ] evidenţiaza conţinutul social al normei
b) [ ] evidenţiază construcţia tehnică a normei în cauză
c) [ ] poate fi onerativăa sau prohibitivă
d) [ ] evidenţiază alcătuirea logică a normei juridice
---------------------------------------------------------------------
2) Ca parte a normei juridice, dispoziţia:
a) [ ] indică modul concret în care se vor conforma comportamental, în practica socială,
subiectele vizate
b) [ ] prevede acţiunile sau inacţiunile pe care trebuie să le săvârşească sau de la care trebuie să se
abţină subiecţii aflaţi în împrejurările prevăzute în ipoteza normei
c) [ ] poate fi licită sau ilicită
---------------------------------------------------------------------
3) Potrivit cu criteriul sferei de aplicabilitate, normele juridice de excepţie:
a) [ ] au o sferă de aplicabilitate mai largă decât normele speciale
b) [ ] au prioritate la aplicare în caz de concurs cu norme generale
c) [ ] au o sferă de aplicabilitate mai restrânsă decât normele generale
---------------------------------------------------------------------
80
UNITATEA DE STUDIU 6 SISTEMUL DREPTULUI
6.1 Noţiunea de sistem al dreptului
6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului
6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului
6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc
 cunoaşterea sistemului dreptului şi a principalelor componente ale acestuia;
 să definească conceptul de sistem de drept şi să precizeze principalele componente ale

acestuia;
 să explice raporturile dintre sistemul dreptului şi sistemul juridic;
 să precizeze criteriile principale şi secundare de delimitare a componentelor sistemului
dreptului;
 să reliefeze evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului;
 să descrie principalele diviziuni şi ramuri ale dreptului românesc;
 să diferenţieze ramura de drept de instituţia juridică;
 să formuleze opinii privitoare la posibile evoluţii viitoare ale sistemului dreptului
românesc;
Termeni cheie: sistem juridic, sistemul dreptului, drept public, drept privat, ramură de drept,
instituţie juridică.
81
6.1 Noţiunea sistemului dreptului

Societatea cunoaşte în evoluţia sa o multitudine de relaţii sociale dintre cele mai diverse,
bazate în multe cazuri pe interese contrare ale părţilor implicate. Înlăturarea posibilităţii de
producere în acest context a unor efecte nedorite devine posibilă prin intervenţia statului şi
autorităţilor sale, cu ajutorul unor instrumente specifice, aparţinând dreptului. Această intervenţie
determină existenţa şi acţiunea în societate, în orice moment, a unui număr deosebit de mare de
norme juridice, caracterizate de o lipsă de omogenitate în ceea ce priveşte forma şi conţinutul lor.
Cu toate acestea, normele juridice în ansamblul lor nu constituie un simplu conglomerat, într-o
dispunere aleatoare, ci formează un ansamblu unitar şi intercondiţionat de norme, cu o structură bine
determinată, adică un sistem. Abordarea ca sistem a normelor juridice este susţinută pe de o parte, de
faptul că acestea prezintă caracteristici similare, deşi în acelaşi timp îşi păstrează individualitatea, şi
pe de altă parte de faptul că între acestea se manifestă relaţii specifice de interdependenţă.
În sensul celor de mai sus, unitatea de sistem a dreptului este determinată de cauza
comună a normelor juridice (situaţia concretă, social-economică a societăţii respective sau factorii
de configurare a dreptului), de comunitatea principiilor fundamentale ale reglementării normative,
precum şi de caracterul omogen al formelor de exprimare a dreptului. De cealaltă parte, a
interrelaţiilor care se manifestă între diferitele norme juridice, avem în vedere faptul că unele
dintre acestea devin determinant pentru altele sau, după caz, vin în completarea lor în măsura în
care există unele lacune legislative (de exemplu, normele de drept constituţional au caracter
determinant în raport cu celelalte norme de drept public sau privat, iar normele dreptului civil
sunt norme de drept comun în raport cu normele de drept comercial).
Prin definiţie, totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi aflate într-o
strânsă unitate, grupate în părţi interdependente şi subordonate aceloraşi principii reprezintă
sistemul de drept al unei societăţi. Sistemul de drept nu trebuie confundat cu sistemul juridic al
societăţii, care are o arie de cuprindere mult mai largă şi, ca atare, îl include pe primul.
Sistemul dreptului, care se include în sistemul juridic, ne dezvăluie structura internă
(organizarea) dreptului bazată pe unitatea normelor juridice şi pe gruparea (diviziunea) lor în
anumite părţi, respectiv instituţii şi ramuri de drept interdependente. Unitatea sistemului de drept
nu poate exclude diversitatea normelor juridice şi a grupării lor diferenţiate, dată fiind marea
varietate a raporturilor sociale reglementate juridic.
Sistemul de drept se compune din următoarele elemente: norma juridică (element de bază
sau structural având o minimă generalitate), instituţia juridică (element intermediar) şi ramura de
drept (element de maximă generalitate în cadrul sistemului).
Cunoaşterea şi înţelegerea sistemului de drept, precum şi a elementelor sale componente
contribuie în procesul de elaborare a dreptului la descoperirea lacunelor legislative (a raporturilor
sociale care trebuie reglementate), a reglementărilor deficitare (defectuoase sau insuficiente), la
eliminarea normelor perimate sau necorelate cu altele, asigurând o unitate dinamică a sistemului
82
juridic aflat într-o necontenită mişcare impusă de evoluţia relaţiilor sociale. În procesul aplicării
dreptului, cunoaşterea sistemului dreptului contribuie la asigurarea corelării tuturor normelor
juridice aplicabile aceloraşi situaţii, inclusiv în rezolvarea oricărei situaţii concrete, chiar
nereglementate şi în care devine necesară recurgerea la principiile fundamentale ale dreptului sau
la cele generale ale ramurilor de drept, implicit utilizarea metodei analogiei.
Nu în ultimul rând, cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă didactică şi
ştiinţifică, mai ales în activitatea de cercetare juridică propriu-zisă.
Sistemul dreptului nu trebuie confundat, de asemenea, nici cu sistematizarea dreptului sau
sistematizarea legislaţiei ori a actelor normative. Sistemul dreptului ne dezvăluie structura internă a
dreptului, modul său de organizare bazat pe unitatea normelor juridice şi pe diviziunea sa,
gruparea acestora în elemente sau părţi interdependente alcătuite din norme, (instituţii juridice sau
ramuri de drept). De cealaltă parte, sistematizarea legislaţiei sau cea legislativă vizează aspectul
extern sau modul de manifestare a sistemului, adică gruparea unitară a normelor în acte normative
sau izvoare de drept (sistemul actelor normative, respectiv sistemul izvoarelor de drept).
Sistemul de drept există independent şi indiferent de sistematizarea izvoarelor, dar
sistematizarea ajută la o mai bună cunoaştere a sistemului juridic în ansamblu, după cum, la
rândul său, sistemul de drept influenţează modul de sistematizare a legislaţiei.
6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului

Principalul criteriu de grupare a normelor juridice şi de diferenţiere a acestora între ele
este cel al obiectul reglementării juridice sau specificul relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu care
au primit consacrarea normativă. Criteriul utilizat are un caracter obiectiv în formarea şi
delimitarea instituţiilor juridice şi a ramurilor de drept, grefându-se pe mozaicul realităţii obiective
şi logica normării acesteia.
Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme o formează instituţia
juridică întrucât aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă sau
categorie unitară de relaţii sociale determinând astfel o sferă aparte de raporturi juridice. În acest sens, de
exemplu, distingem instituţia cetăţeniei în dreptul constituţional, a succesiunii în dreptul civil, a
căsătoriei în dreptul familiei, a infracţiunii în dreptul penal, a căilor de atac în dreptul procesual
civil sau procesual penal ş.a.m.d.
Alteori, chiar în cadrul unei instituţii juridice mai complexe, datorită marii diversităţi de
norme pe care aceasta le include, se pot realiza grupări unitare şi mai restrânse a regulilor. În acest
sens, instituţia proprietăţii din dreptul civil cuprinde instituţiile proprietăţii mobiliare şi a celei
imobiliare, a celei agricole, industriale, comerciale şi financiare sau a celei publice şi a celei private
etc.
Instituţia juridică poate grupa norme aparţinând exclusiv unei ramuri de drept, aşa cum
este cazul succesiunii în dreptul civil sau a pedepsei în dreptul penal, în vreme ce în situaţia
83
proprietăţii sunt grupate atât norme ale dreptului civil, cât şi norme de drept constituţional,
administrativ, financiar, penal etc.
Sfera cea mai largă de grupare a normelor juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept
pe baza criteriului obiectului de reglementare o constituie ramura de drept. Astfel, relaţiile specifice
activităţii de instituire, exercitare şi limitare a puterii în stat au dus la constituirea normelor care le
reglementează în ramura dreptului constituţional, relaţiile din sfera puterii executive au condus la
formarea dreptului administrativ, cele din sfera puterii judecătoreşti la dreptul procesual civil şi
procesual penal. În mod similar, relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale care se stabilesc între
persoane fizice, între cele juridice precum şi între cele două categorii în baza egalităţii părţilor,
formează obiectul dreptului civil. În acelaşi sens, normele care reglementează raporturile juridice
generate prin săvârşirea unor fapte periculoase denumite infracţiuni, precum şi pedepsele
aplicabile pentru comiterea acestora au dus la constituirea ramurii dreptului penal.
Privit în mod izolat, obiectul reglementării juridice nu este însă întotdeauna suficient în
calitate de criteriu de constituire sau delimitare a instituţiei sau a ramurii de drept, deoarece el are
un anumit grad de relativitate, provenit din faptul că legiuitorul, prin edictarea normelor, nu
urmăreşte atât abordarea normativă a unor relaţii sociale omogene, ci, mai degrabă, reglementarea
juridică unitară a unor relaţii sociale, indiferent de incidenţa mai multor ramuri de drept. O
asemenea abordare se justifică şi prin aceea că reglementarea şi actul normativ care o cuprinde
trebuie să corespundă, în primul rând, unor exigenţe practice de aplicare şi nu unor considerente
de ordin pedagogic, didactic. Pe de altă parte, un anumit grup de relaţii sociale devine autonom
tocmai pentru că este reglementat într-un mod specific prin drept, or ceea ce se înţelege prin
unitatea relaţiilor sociale este dat chiar de o anumită categorie de norme distinctă de alte reguli
juridice.
Insuficienţa criteriului obiectului de reglementare a dus la apariţia aşa-numitor criterii
secundare sau auxiliare de grupare a normelor juridice.
Metoda de reglementare reprezintă modul în care norma juridică prevede sau impune
desfăşurarea raportului social, ceea ce conduce evident la o diferenţiere netă între regulile având
acelaşi obiect de reglementare. În acest sens, se distinge metoda autoritarismului sau
subordonării, a egalităţii sau a recomandării. Ca exemplu, atât în dreptul civil cât şi în cel financiar
există raporturi juridice patrimoniale sau cu conţinut material, dar în prima ramură de drept
operează principiul egalităţii părţilor, care au deplină autonomie de a intra sau nu în respectiva
relaţie juridică, în timp ce în cea de a doua ramură, raporturile se formează în mod unilateral şi
autoritar, operând subordonarea faţă de autoritatea publică ce are competenţă în materie.
Metoda de reglementare este un criteriu auxiliar, deoarece se adaugă criteriului obiectului
de reglementare, dar reprezintă totodată şi un criteriu de natură subiectivă, spre deosebire de
primul, prin modul în care poate fi instituit de legiuitor în derularea raporturilor sociale. Astfel, de
exemplu, în materia circulaţiei imobilelor legea poate lăsa desfăşurarea raporturilor pe seama
voinţei exclusive a părţilor (egalitatea părţilor şi consensualismul, de exemplu în cazul înstrăinării
84
bunurilor particularilor), după cum poate prevedea şi situaţii de derulare a relaţiilor juridice în
baza voinţei statului, cum se întâmplă în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau al
confiscării unor bunuri (metoda autoritarismului).
Unii autori desemnează drept criteriu auxiliar principiile comune sau fundamentale, ca reguli de
bază comune majorităţii normelor de drept ce compun sistemul juridic ori o ramură de drept.
Este adevărat că principiul de drept poate influenţa în mod hotărâtor componentele structurale
ale sistemului, instituţia sau ramura juridică. Astfel, principiul legalităţii incriminării şi pedepsei
specific dreptului penal impune (prin art. 1 şi 2 Cod pen.) cerinţele particulare în conformitate cu
care:
- legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni;
- nici o persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de
legea penală la data când a fost săvârşită;
- legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de
persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală;
- nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de
siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită;
- nici o pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.
Deşi din formularea şi dezvoltarea acestui principiu s-ar părea că el este o regulă de bază
aplicabilă numai dreptului penal, trebuie să subliniem că, pe o parte şi în alte ramuri de drept
legea prevede fapte care constituie abateri, contravenţii etc., precum şi sancţiunile care se aplică
acestora, iar pe de altă parte, legalitatea incriminării nu este decât o aplicare particulară a
principiului fundamental al legalităţii, care operează în toate ramurile dreptului. În acelaşi sens,
vom întâlni acţiunea principiului bunei credinţe atât în dreptul civil, cât şi în cel penal, financiar,
administrativ, internaţional public etc. Ca urmare, putem afirma că principiul de drept comun sau
general nu poate delimita în mod izolat şi net ramura şi instituţia juridică de alte componente
structurale similare.
Interesul social constituie un alt criteriu auxiliar de formare şi de diferenţiere a ramurilor de
drept, prin desprinderea unor raporturi juridice de altele înrudite, proces care prin amploare şi
consistenţă prezintă o importanţă socială aparte la un moment dat. Astfel, dreptul familiei s-a
desprins de dreptul civil datorită multiplicării reglementărilor specifice instituite, inclusiv sub
aspectul codificării acestora, ca expresie a nevoii de ocrotire deosebită pe plan social a familiei în
perioada contemporană. Uneori, chiar dezvoltarea unei instituţii juridice poate duce, prin
amploarea reglementărilor sale, la apariţia unei subramuri de drept, aşa cum este cazul dreptului
transporturilor, desprins din dreptul civil, al contenciosului administrativ sau dreptului funcţiei
publice în cadrul dreptului administrativ. Alteori, confluenţa unor reglementări în diferite ramuri
de drept poate da naştere la formarea unor instituţii sau ramuri de hotar şi a unor ştiinţe juridice
interdisciplinare, cum este cazul dreptului penal internaţional sau al dreptului umanitar.
85
În ceea ce priveşte caracterul sancţiunii normelor juridice, deşi acesta este uneori invocat drept
criteriu auxiliar, apreciem că nu poate fi reţinut decât foarte prudent pentru distincţia între
ramurile de drept, întrucât, de exemplu, acelaşi raport juridic, cum este cazul celui de creanţă,
poate fi apărat prin mai multe mijloace (de drept civil, penal, administrativ financiar) specifice
diferitelor ramuri de drept (obligaţia de restituire, sancţiunea pentru furt, penalităţile sau
dobânzile pentru întârzierea în restituire etc.)
Ramurile de drept, instituţiile juridice şi normele de drept, ca elemente structurale ale
sistemului de drept, sunt strâns legate între ele. Ramura de drept cuprinde, în general, mai multe
instituţii juridice, alcătuite la rândul lor din numeroase norme înrudite între ele prin obiectul de
reglementare.
În principiu, ramurile de drept beneficiază de o reglementare aparte şi sistematizată prin
coduri aşa cum este, de exemplu, cazul dreptului civil, penal, al muncii, dar alteori, chiar instituţia
juridică poate fi consacrată prin coduri proprii, cum ar fi, de pildă, codul contravenţiilor,
cunoscut în legislaţia unor ţări. Pot exista şi situaţii în care codul nu are legătură numai cu o
singură ramură de drept, ci cu mai multe, cum este cazul codului vamal, al codului silvic, al
codului aerian etc.
6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului

Sistemul de drept are un caracter istoric, în sensul că fiecărui tip istoric de drept îi
corespunde un anumit sistem al normelor juridice, determinat de condiţiile vieţii materiale şi
spirituale, de interesul social general sau cel al guvernanţilor, de gradul de cultură şi civilizaţie al
unei anumite societăţi. Se impune astfel observaţia că sistemul dreptului nu are un caracter
imuabil, dat pentru totdeauna şi neschimbător, ci el evoluează în sensul apariţiei, transformării şi
dispariţiei unor ramuri şi instituţii juridice, prin transformările înregistrate de normele juridice
care stau la baza sa. Astfel, de exemplu, fundamentarea teoretică şi aplicarea practică a principului
separaţiei puterilor în stat a dus, printre altele, la constituirea dreptului constituţional şi a celui
administrativ care, iniţial, erau reunite în cadrul dreptului public. Apariţia, evoluţia şi dispariţia
unor relaţii sociale influenţează în mod hotărâtor structura sistemului de drept.
Totuşi, relativa independenţă a dreptului faţă de baza sa determinantă a permis uneori
menţinerea unor structuri juridice chiar în discordanţă cu o anumită stare socială, fie prin
rămânerea în urmă a juridicului faţă de noile realităţi, fie printr-o evoluţie rapidă a acestuia în
sensul anticipării viitoarei dezvoltări sociale. Aşa este, de exemplu, cazul menţinerii de lungă
durată a instituţiei arbitrajului privat în procedura civilă, deşi rezolvarea litigiilor revine numai
organelor instituite prin lege, iar nu unei justiţii private sau cazul reglementării internaţionale a
utilizării spaţiului cosmic în scopuri paşnice, care intervine într-un domeniu în care activităţile
umane de explorare, dar mai ales de exploatare, se află încă la începuturi.
De-a lungul timpului au existat numeroase şi variate încercări de găsire ale unor structuri
adecvate sistemelor de drept care s-au succedat. Astfel, în Antichitate, când încă nu erau formate
86
ramurile de drept în sensul lor actual, s-a adoptat o diviziune a sistemului juridic devenită
fundamentală şi pentru societăţile de mai târziu şi anume în drept public şi drept privat.
Dreptul public era considerat ca destinat a ocroti interesele societăţii, inclusiv ale statului,
iar dreptul privat pe cele ale cetăţenilor sau indivizilor luaţi în mod izolat, aşa cum se arată într-o
celebră definiţie dată de jurisconsultul roman Ulpian.
Dreptul roman a mai cunoscut şi alte diviziuni, mai puţin importante, cum a fost dreptul
pretorian, alcătuit de pretori care l-au creat în scopul perfecţionării dreptului civil. De asemenea,
mai exista dreptul comun (jus commune), format din norme generale şi dreptul de excepţie (jus
singulare), cuprinzând reguli care derogau de la dreptul comun. În sfârşit, exista sub aspectul
provenienţei sale şi a modului de consacrare şi dreptul scris şi cel nescris, după cum normele care îl
alcătuiau erau consacrate prin acte normative (legi, decrete, edicte, constituţii) ori erau cuprinse în
obiceiuri juridice (cutume).
Numeroase diviziuni ulterioare ale sistemelor de drept s-au inspirat din aceste criterii.
Astfel, dreptul natural era considerat creaţia naturii, iar ulterior a fost recunoscută existenţa dreptului
pozitiv, creaţia omului. Dezvoltarea în Evul Mediu a bisericii ca instituţie creatoare şi de aplicare a
dreptului a condus la scindarea dreptului pozitiv în drept laic, produs al autorităţii de stat şi drept
canonic sau bisericesc, produs al autorităţii ecleziastice.
Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat a fost abordată şi de Mircea Djuvara, care
evidenţiază şi alte diviziuni generale ale dreptului: dreptul intern (norme care se aplică numai
statelor care le-au elaborat) şi dreptul extern (cuprinde norme de drept care se referă la raporturile
dintre state sau dintre cetăţenii unor state diferite); dreptul determinator (determină ce trebuie să facă
persoanele) şi dreptul sancţionator (cel care organizează sancţiunile, reacţia socială la conduita
individului care este contrară dreptului determinator31).
În concepţia lui Mircea Djuvara privitoare la diviziunea drept public-drept privat, criteriul
distincţiei pare a fi utilitatea urmărită de normele juridice. După cum interesul protejat de norma
juridică priveşte statul sau un particular, după cum scopul urmărit de o dispoziţie legală este acela
de a satisface o nevoie a statului sau una a particularilor, ne vom afla în faţa unei norme de drept
privat sau în faţa unei norme de drept public. Astfel, organizarea puterilor publice sau a serviciilor
publice ar interesa mai mult statul, pe când normele referitoare la familie, la contracte şi la
responsabilitatea obişnuită între particulari ar fi de drept privat. Potrivit acestei diviziuni, din
dreptul de stat sau dreptul public fac parte: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
financiar, dreptul penal, dreptul procesual (penal şi civil), dreptul internaţional public, iar din
grupa dreptului privat celelalte ramuri: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat
etc. Deşi distincţia este aparent foarte clară, trebuie observat că respectarea dreptului sub toate
formele sale interesează în primul rând întreaga societate, pentru că aceasta fiinţează şi evoluează
numai dacă respectarea normelor juridice este asigurată. Datorită evoluţiei de ansamblu a
societăţii, statul intervine în raporturile persoanelor şi organizaţiilor particulare în scopul apărării
31 C. Călinoiu, V. Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 19
87
intereselor generale ale societăţii. Ca urmare, se nasc o serie de norme şi instituţii care după
concepţia ulpiană aparţin dreptului privat, dar din punct de vedere al scopului urmărit au un
caracter public, neputând fi ignorate interdependenţele existente între cele două domenii. În
evoluţia actuală a societăţii, se poate remarca faptul că dreptul public domină tot mai mult dreptul
privat, deşi trebuie admis totodată că dreptul privat exercită la rândul său o influenţă consistentă
asupra dreptului public. Similar, influenţe reciproce se resimt în interiorul celor două mari
diviziuni, între diferite ramuri. Există astfel o anumită ierarhie între ramurile de drept, chiar dacă
aceasta este una relativă (în dreptul public, vârful ierarhiei este reprezentat de dreptul
constituţional, iar în dreptul privat, dreptul civil are o poziţie specială, de drept comun).
O „ierarhizare” similară ar exista şi între dreptul intern şi cel internaţional. În unele
concepţii, anterioritatea şi prioritatea aparţine dreptului internaţional, întrucât statele se formează
şi funcţionează, în relaţiile dintre ele, pe baza principiilor de drept internaţional (suveranitatea,
autodeterminarea popoarelor), iar dreptul intern este expresia suveranităţii. Dimpotrivă, în alte
concepţii, dreptul internaţional este creaţia statelor, manifestarea de voinţă a acestora, şi ca
urmare, preeminenţa aparţine dreptului intern. Din punct de vedere cronologic, dreptul intern
precede dreptul internaţional; în Antichitate, Evul Mediu şi epoca modernă existau de altfel
puţine reguli în acest domeniu, iar statele se creau exclusiv în funcţie de raporturi de forţă, interne
sau externe, fiind admise de celelalte tot în funcţie de aceasta. Dreptul intern şi cel internaţional
se află într-o permanentă intercondiţionare şi astăzi: noile state se nasc pe baza voinţei sau
popoarelor care le compun, dar această voinţă este ea însăşi un principiu de drept internaţional şi
trebuie să fie conformă cu alte principii (de exemplu, respectarea integrităţii teritoriale a altora),
după cum statul nou format are nevoie de recunoaşterea altor state. Nerecunoaşterea statului
nou-format de către alte state nu face însă ca dreptul său intern să nu mai fiinţeze. Recunoaşterea,
ca instituţie a dreptului intern, nu are valoare juridică, ci pur politică, declarativă, de cele mai
multe ori neinfluenţând nici măcar de facto viaţa unui stat. Ceea ce este important este că statul
nerecunoscut de alte state nu se poate manifesta eficace sau eficient, în sensul că nu poate
desfăşura relaţii politice, economice, culturale, nu-şi poate proteja cetăţenii în străinătate etc. În
aceste condiţii, crearea dreptului intern depinde de alţi factori, în primul rând de voinţa
membrilor societăţii respective în acest sens sau cel puţin de acceptarea lui de către aceştia (fie ea
şi forţat determinată), aşadar finalmente de autoritatea pe care acel stat o exercită asupra lor.
Există şi concepţii care atenuează diviziunea clasică drept public – drept privat, împărţirea
făcându-se pe alte criterii sau afirmă că ducerea ei la extrem nu este necesară sau utilă. Există, de
asemenea, şi unii autori care nu recunosc această distincţie (Hans Kelsen32, de exemplu),
înlocuind-o cu ierarhia între norme. Se invocă şi susţine, pe acest fundal, o tendinţă de
“publicizare” a dreptului, considerându-se că toate legile interesează mai mult societatea decât
persoana.
32 Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 335-338
88
Pornind de la criteriile utilizate pentru diferenţierea componentelor sistemului dreptului,

în doctrina contemporană sunt avute în vedere mai multe criterii pentru realizarea distincţiei
dintre ramura dreptului public şi cea a dreptului privat33.
Primul este criteriul organic şi are ca temei calitatea subiecţilor, a persoanelor în cauză.
Potrivit acestui criteriu, dreptul public priveşte persoanele publice (morale), autorităţile statului,
fiind aplicabil acestora şi raporturilor dintre ele şi particulari, iar dreptul privat priveşte guvernaţii,
particularii şi raporturile dintre aceştia. Pentru dreptul privat, statul apare astfel pe de o parte ca
un arbitru care creează regulile şi veghează la respectarea lor, situându-se în afara raporturilor
juridice, stimulând şi ocrotind libera iniţiativă a particularilor, iar pe de altă parte ca un agent aflat
pe poziţii de egalitate cu particularii (producător, vânzător, locator etc.).
Un al doilea criteriu este criteriul material şi el are la bază interesul ocrotit prin norma
juridică. De pe această poziţie, dreptul public cuprinde toate acele norme juridice care vizează
interesul public, general, al întregii comunităţi, iar dreptul privat cuprinde ansamblul regulilor de
drept prin care se asigură interesele proprii ale particularilor.
Criteriul formal pune la baza distincţiei dintre cele două ramuri de drept forma raporturilor
juridice: dreptul public se caracterizează prin procedee de constrângere, prin manifestarea
unilaterală şi autoritară de voinţă din partea statului, actul juridic unilateral fiind adesea întâlnit, iar
dreptul privat se aplică raporturilor juridice care au la bază liberul acord de voinţe al
participanţilor la acestea, autonomia lor de voinţă. Chiar folosind aceste criterii, este greu însă de
realizat o distincţie netă între două ramuri ale dreptului, existând puncte de legătură şi
întrepătrunderi.
În perioada modernă, distincţia dintre dreptul public şi cel privat s-a aflat la baza grupării
ramurilor de drept în aceste mari diviziuni. Astfel, dreptul public includea dreptul constituţional,
administrativ financiar, penal etc., ramuri interesând puterea şi ordinea publică, în timp ce dreptul
privat cuprindea dreptul civil, dreptul comercial, etc., adică reglementări vizând proprietatea şi
interesele particulare.
Dreptul contemporan are ca unitate structurală de bază ramura dreptului constituţional.
Pe temeiul criteriilor reunite ale obiectului şi metodei de reglementare, în majoritatea sistemelor
actuale de drept s-au menţinut marile şi vechile diviziuni ale dreptului public şi ale celui privat.
Elementele de distincţie între ele nu mai sunt însă determinate de natura interesului ocrotit, adică
de criteriul material, ci de un altul, de natură formală, procedurală şi anume, de apărare a
intereselor ocrotite, respectiv din oficiu în cazul dreptului public şi la cererea celui interesat, în
cazul dreptului privat.
În perioada actuală, ramura de drept continuă să rămână criteriul de bază al grupării
normelor de drept, fără a se confunda cu ştiinţa juridică de ramură şi nici cu disciplina didactică
din învăţământul juridic. Ştiinţa juridică corelativă nu se limitează doar la cercetarea regulilor de
drept unitar grupate, ci abordează şi problematica raporturilor juridice determinate de acele reguli,
33 Deleanu, I., op. cit., pp. 25-26
89
evoluţia legislaţiei din respectivul domeniu, legătura cu alte ramuri de drept, probleme de drept
comparat etc. Uneori, disciplina didactică cuprinde o sferă mai largă de preocupări decât
reglementează ramura de drept. De exemplu, materia dreptului civil tratează şi aspecte de drept
funciar sau drept administrativ, se preocupă şi de probleme ale ştiinţei administraţiei, iar alteori,
dimpotrivă, ramura de drept este scindată în studiul ei în două discipline didactice (cum este cazul
dreptului penal general şi dreptului penal special).
6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc

Admiţând diviziunea clasică a dreptului în public şi privat, principalele ramuri ale
dreptului public sunt reprezentate de dreptul constituţional, dreptul administrativ, financiar,
penal, procesual (penal şi civil), internaţional public, iar ramurile dreptului privat de dreptul civil,
comercial, al familiei, al muncii (mult publicizată), internaţional privat etc. Unii autori susţin şi
existenţa unui „drept mixt”, în care ar intra dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul social, dreptul
rural etc. În epoca noastră se manifestă o tendinţă de reaşezare, dar şi de apariţie a noi ramuri de
drept, consecinţă a nevoilor de dezvoltare a societăţii: dreptul social, bancar, bursier, valutar,
ecologic sau al mediului, al mării etc.
Dreptul constituţional stabileşte principiile fundamentale ale structurii social-economice
şi ale organizării puterii de stat şi reglementează relaţiile dintre diferitele componente ale statului,
precum şi cele dintre stat şi cetăţeni, relaţii materializate în drepturile şi îndatoririle fundamentale
ale acestora. Raporturile de drept constituţional apar în procesul organizării şi exercitării puterii
de stat. Principalul izvor îl formează Constituţia, dar şi legile (organice sau ordinare) sau alte acte
cu putere de lege care conţin norme de natură constituţională. Precizăm că atât în cadrul
subdiviziunii dreptului public, dar şi în cadrul sistemului dreptului considerat ca întreg, dreptul
constituţional are ca ramură o poziţie preeminentă, manifestându-se simultan ca ramură de bază
şi ca factor structurant pentru întregul sistem de drept.
Dreptul administrativ reglementează relaţiile sociale care apar în activitatea
administraţiei publice sau în legătură cu aceasta, adică relaţiile manifestate între autorităţile şi
serviciile publice administrative, între acestea şi particulari, precum şi principiile organizării şi
funcţionării administraţiei. Aparţinând dreptului public, întocmai ca şi normele de drept
constituţional, normele de drept administrativ au un caracter imperativ, dând naştere unor
raporturi juridice în care autorităţile statului se situează pe poziţii de putere faţă de cetăţean, iar
raporturile în cauză se pot naşte fără consimţământul ambelor părţi. Răspunderea pentru
încălcarea unei norme de drept administrativ atrage după ea o sancţiune specifică,
contravenţională, pentru subiectul (autorul) încălcării.
Dreptul financiar reglementează activitatea financiară a organelor statului, relaţiile care
apar între diferite organe de stat sau între ele şi cetăţeni în legătură cu întocmirea bugetului,
perceperea impozitelor şi taxelor, modul de cheltuire a veniturilor statului, asigurările sociale de
stat etc. Pornind de la conţinutul relaţiilor sociale reglementate de aceste norme, relaţii în care
90
statul apare din poziţia sa de autoritate, impunând suveran sistemul de prelevări obligatorii şi
modalităţile de distribuire şi utilizare a resurselor financiare publice (redistribuirea resurselor în
cadrul societăţii cu caracter obligatoriu), se conturează tot mai mult denumirea de drept financiar
şi fiscal.
Dreptul civil reglementează relaţii în care, spre deosebire de cele de mai sus, părţile se
află pe poziţie de egalitate juridică – chiar când una din părţi este statul (ca persoană privată şi nu
ca autoritate publică). Aceasta este o caracteristică a tuturor ramurilor de drept privat, desprinse
de fapt din dreptul civil. Raporturile juridice civile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. Normele
dreptului civil au, în majoritatea cazurilor, un caracter dispozitiv. Similar dreptului constituţional,
dreptul civil are o poziţie specială în cadrul subdiviziunii dreptului privat, acţionând ca drept
comun. Astfel, în măsura în care într-o ramură de drept nu există reglementare sau aceasta este
insuficientă, urmează să fie aplicate normele dreptului civil (cu deosebire în materia comercială).
Dreptul muncii reglementează relaţiile sociale de muncă, apărute în legătură cu exerciţiul
dreptului la muncă (condiţiile de muncă, salarizarea, angajarea, concedierea, organizarea şi
protecţia muncii etc.). Deşi la origine raporturile de muncă erau raporturi de drept civil şi
reglementate prin norme similare (norme dispozitive, egalitatea părţilor la încheierea contractului
şi în ce priveşte desfacerea lui), între timp ele au evoluat înspre o “socializare” a lor, apropiindu-
se de domeniul dreptului public. Fără a se înlătura necesitatea consimţământului ambelor părţi la
încheierea contractului şi posibilitatea de principiu pentru fiecare parte de a-l desface unilateral,
această posibilitate este relativ îngrădită în prezent pentru angajator. În acelaşi sens, s-au legiferat
şi cazuri în care un contract produce efecte şi pentru cel care nu a participat la încheierea lui, cum
este contractul colectiv de muncă. Acesta se încheie între sindicatul reprezentativ şi organizaţia de
patronat reprezentativă la nivel naţional, de ramură şi de unitate, fiind însă obligatoriu şi pentru
celelalte, ca şi pentru salariaţii nesindicalizaţi sau care se angajează ulterior, de asemenea pentru
angajatorii neafiliaţi sau care se înfiinţează ulterior. Normele de dreptul muncii capătă astfel un
caracter imperativ, neputându-se stabili prin voinţa părţilor drepturi la un nivel inferior celui
stabilit prin lege, respectiv prin contractul colectiv, în ce priveşte salariaţii.
Dreptul familiei reglementează relaţiile dintre soţi şi cele de rudenie şi afinitate, relaţii
care sunt deopotrivă patrimoniale şi nepatrimoniale. Instituţiile juridice principale ale dreptului
familiei sunt: căsătoria, rudenia şi afinitatea, adopţia, filiaţia, ocrotirea minorilor şi a majorilor
incapabili. Importanţa socială a unor aspecte din acest domeniu a făcut să apară şi raporturi care
se nasc prin voinţa legii, fără consimţământul părţilor sau raporturi al căror conţinut este stabilit
prin lege (de exemplu, efectele căsătoriei sau adopţiei asupra cetăţeniei), dreptul familiei
îndepărtându-se astfel de sfera dreptului civil căruia îi aparţinea iniţial.
Dreptul penal reglementează relaţiile sociale dintre stat şi făptuitor în contextul tragerii la
răspundere a acestuia cu privire la faptele care sunt considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile
lor, precum şi principiile care guvernează raporturile născute în legătură cu săvârşirea de
infracţiuni între individ şi stat.
91
Dreptul procesual penal reglementează desfăşurarea urmăririi penale, a judecăţii penale

şi a executării pedepselor, activităţi care sunt consecinţa săvârşirii de infracţiuni. Raporturile de
drept procesual penal reprezintă o materializare în plan organizatoric a raporturilor de drept
penal. Ca în orice ramură de drept public, normele sunt în majoritatea lor imperative.
Dreptul procesual civil reglementează desfăşurarea judecăţii civile şi a executării silite,
raporturile de acest tip reprezentând materializarea în plan organizatoric a raporturilor de drept
civil în sens larg.
Dreptul internaţional public reglementează relaţiile dintre state, organizaţii
guvernamentale, state şi organizaţii guvernamentale, precum şi dintre acestea şi naţiuni care îşi
constituie un stat propriu. În aceste raporturi părţile apar pe poziţii de egalitate juridică, iar
nerespectarea normelor atrage constrângeri specifice, organizate individual sau colectiv. Spre
deosebire de normele interne, cele internaţionale exprimă voinţa statelor părţi şi sunt obligatorii
numai pentru cele care au participat la elaborarea lor. Deşi individul nu este un subiect tradiţional
al dreptului internaţional public, totuşi se constată în prezent o evoluţie sub acest aspect: normele
care reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale sunt elaborate în beneficiul său; în
anumite sisteme de drept le poate invoca direct, fără a aştepta legi naţionale de transpunere; de
asemenea, el are acces, chiar dacă limitat, la mecanismele internaţionale de control şi sancţionare
a încălcărilor produse în legătură cu drepturile sale. Astfel, individul devine, direct sau indirect,
subiect de drept internaţional public, domeniu rezervat până nu demult exclusiv statelor.
Normele internaţionale pot fi cuprinse în acte (normative) sau în cutume internaţionale.
Dreptul internaţional privat reglementează raporturile de drept privat, în care părţi pot
fi indivizii, statele (ca persoane juridice private), precum şi organizaţiile neguvernamentale, cu
elemente de extraneitate. Astfel de elemente pot fi: cetăţenia, domiciliul, locul situării imobilului
etc. Normele dreptului internaţional privat sunt deopotrivă de sorginte internă şi internaţională,
în acest din urmă caz fiind vorba de drept scris sau cutumiar.
În ultima perioadă se conturează tot mai mult apariţia unor noi ramuri de drept, mai ales
în condiţiile existenţei economiei de piaţă, cum ar fi dreptul concurenţei, dreptul de proprietate
industrială, dreptul asigurărilor, dar şi dreptul protecţiei mediului înconjurător (ecologic), dreptul
bancar şi valutar, dreptul medical etc.
Rezumat
1. Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi aflate într-o strânsă unitate, grupate în părţi
interdependente şi subordonate aceloraşi principii reprezintă sistemul de drept al unei societăţi. Sistemul
dreptului, care se include în sistemul juridic, ne dezvăluie structura internă (organizarea) dreptului bazată pe
unitatea normelor juridice şi pe gruparea (diviziunea) lor în anumite părţi, respectiv instituţii şi ramuri de
drept interdependente.
92
2. Sistemul de drept se compune din următoarele elemente : norma juridică (element de bază sau structural
având o minimă generalitate), instituţia juridică (element intermediar) şi ramura de drept (element de maximă
generalitate în cadrul sistemului).
3. Principalul criteriu de grupare a normelor juridice şi de diferenţiere a acestora între ele este cel al obiectului
reglementării juridice sau specificului relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu care au primit consacrarea
normativă. Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme o formează instituţia
juridică întrucât aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă sau
categorie unitară de relaţii sociale determinând astfel o sferă aparte de raporturi juridice. Sfera cea mai largă
de grupare a normelor juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept pe baza criteriului obiectului de
reglementare o constituie ramura de drept.
4. Insuficienţa criteriului obiectului de reglementare a dus la apariţia aşa numitor criterii secundare sau auxiliare
de grupare a normelor juridice cum sunt: metoda de reglementare; principiile comune sau fundamentale;
interesul social.
5. Sistemul de drept are un caracter istoric, în sensul că fiecărui tip istoric de drept îi corespunde un anumit
sistem al normelor juridice, determinat de condiţiile vieţii materiale şi spirituale, de interesul social general sau
de cel al păturii conducătoare, de gradul de cultură şi civilizaţie al unei anumite societăţi. De-a lungul
timpului au existat numeroase şi variate încercări de găsire ale unor structuri adecvate sistemelor de drept care
s-au succedat. Astfel, în Antichitate, când încă nu erau formate ramurile de drept în sensul lor actual, s-a
adoptat o diviziune a sistemului juridic devenită fundamentală şi pentru societăţile de mai târziu şi anum, în
drept public şi drept privat. O altă clasificare în cadrul sistemului de drept se poate face prin gruparea
normelor după locul producerii efectelor juridice, în drept intern şi drept internaţional. În perioada actuală,
ramura de drept continuă să rămână criteriul de bază al grupării normelor de drept.
6. Principalele ramuri ale dreptului românesc în cadrul dreptului public: dreptul constituţional, dreptul
administrativ, financiar, penal, procesual (penal şi civil), internaţional public. În cadrul dreptului privat avem:
dreptul civil, comercial, internaţional privat etc. S-a conturat şi un drept mixt: familiei, muncii, social, rural
etc. În perioada contemporană se manifestă o tendinţă de reaşezare a sistemului, dar şi de apariţie a unor noi
ramuri de drept, consecinţă a nevoilor de dezvoltare a societăţii: dreptul social, bancar, bursier, ecologic sau al
mediului, al mării, agrar (rural) etc.
1. Definiţi sistemul dreptului şi precizaţi criteriile de constituire a acestuia.

2. Prezentaţi principalele diviziuni ale dreptului.
3. Caracterizaţi ramura dreptului constituţional românesc.
4. Precizaţi raporturile dintre ramura de drept, instituţia juridică şi disciplinele juridice
93
1) Sistemul de drept al unei societăţi:

a) [ ] include şi sistemul juridic al acesteia
b) [ ] este inclus în sistemul juridic
c) [ ] desemnează totalitatea normelor juridice aflate în vigoare, subordonate aceloraşi principii şi
grupate în părţi interdependente
---------------------------------------------------------------------
2) Care dintre următoarele afirmaţii privitoare la ramurile dreptului este adevarată:
a) [ ] ramura de drept reprezintă componenta de maximă generalitate în cadrul sistemului
dreptului
b) [ ] ramura dreptului financiar este o ramură de drept privat
c) [ ] dreptul public reprezintă o ramură de drept
d) [ ] dreptul intern reprezintăa o ramură de drept internaţional
---------------------------------------------------------------------
3) Ramura dreptului constituţional:
a) [ ] este una de drept privat
b) [ ] are o poziţie predominantă în sistemul dreptului
c) [ ] reuneşte normele juridice prin care se stabileşte organizarea puterii publice
d) [ ] are ca izvor principal Constituţia
---------------------------------------------------------------------
94
UNITATEA DE STUDIU 7 RAPORTUL JURIDIC
7.1 Conceptul de raport juridic
7.2 Trăsăturile raportului juridic
7.3 Elementele componente ale raportului juridic
7.4 Clasificarea raporturilor juridice
7.5 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice
 cunoaşterea conceptului de raport juridic şi a condiţiilor de formare a acestuia
 să definească conceptul de raport juridic şi să evidenţieze importanţa acestuia;

 să identifice trăsăturile raportului juridic;
 să precizeze care sunt premisele formării raporturilor juridice;
 să analizeze elementele componente ale raportului juridic;
 să identifice actele şi faptele juridice, condiţii ale formării raporturilor juridice;
 să clasifice faptele juridice;
Termeni cheie: relaţie socială, raport juridic, raport voliţional, subiectele raportului juridic,
capacitate juridică, drepturi şi obligaţii, evenimente, acţiuni.
95
7.1 Conceptul de raport juridic

Normele juridice, ca reguli abstracte de conduită, sunt create în scopul respectării lor în
relaţiile dintre subiectele de drept. În cele mai multe cazuri, aceste reguli îşi ating finalitatea prin
conduita participanţilor la raporturile sociale, fie că ei sunt obligaţi la aceasta într-un mod activ,
cum este cazul normelor onerative, fie că au facultatea de a opta pentru o anumită conduită, în
cazul normelor permisive. În situaţia normelor prohibitive, cum este cazul majorităţii normelor
penale, eficienţa lor este dată tocmai de o conduită pasivă a subiectului, iar în caz contrar, prin
adoptarea unei conduite active, ia naştere raportul juridic de răspundere şi implicit cel de
constrângere. În ambele ipoteze, pentru ca raportul juridic să se formeze, să se modifice ori să
înceteze, trebuie să intervină un fapt juridic declanşator al incidenţei regulii de drept, care, alături de
norma însăşi, constituie condiţii (premise) ale raportului juridic.
Raporturile juridice se definesc ca o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice
a căror formare, modificare şi desfiinţare se produce, de regulă, prin intervenţia unui fapt juridic şi în cadrul cărora
părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere
a statului.
7.2 Trăsăturile raportului juridic

Trăsăturile raportului juridic reprezintă ansamblul însuşirilor caracteristice ale acestuia
care servesc la individualizarea şi diferenţierea sa faţă de alte raporturi umane.
Raportul juridic este un raport social întrucât reprezintă relaţii care se stabilesc exclusiv între
oameni, fie luaţi individual (ca persoane fizice), fie organizaţi (ca subiecte colective de drept),
neputându-se forma în afara societăţii şi al cărui conţinut este reglementat prin norme juridice.
Deşi nu orice relaţie socială reprezintă un raport juridic, orice raport juridic este întotdeauna şi o
relaţie socială. Raportul juridic se suprapune celui social prin corelaţia dintre conţinutul social al
acestuia şi forma juridică pe care o îmbracă.
Caracterul social al raportului juridic nu este alterat de faptul că unele dintre aceste relaţii
pot viza bunuri materiale sau lucruri ori ocrotirea mediului înconjurător, întrucât respectivele
relaţii (de proprietate sau de ordin ecologic) nu se stabilesc între titularul dreptului de proprietate
şi bunul aflat în proprietatea sa şi nici între titularul obligaţiei de protecţie a mediului şi natură, ci
aceste relaţii se stabilesc între oameni luaţi individual sau organizat, cu privire la bunuri sau cu
privire la natură.
Pe de altă parte, anumite raporturi cu caracter exclusiv juridic, formal, cum sunt cele
procesuale sau procedurale formate în cadrul procesului civil sau penal, deşi nu au corespondent
în viaţa socială (pe care să-l îmbrace în forme juridice), întrucât vizează aspecte de tehnica
aplicării dreptului, au şi ele un caracter social, deşi nu decurg din condiţiile vieţii sociale în mod
direct. Totuşi, deoarece aceste raporturi contribuie la eficienţa practică a realizării dreptului
96
material (de conţinut), care în mod evident are un caracter social, atunci când acesta din urmă
este încălcat, aspectele social-juridice decurg din poziţia părţilor din proces, din drepturile şi
obligaţiile lor procedurale, din conţinutul şi modul de aplicare al sancţiunii, inclusiv exercitarea
constrângerii de stat.
Raportul juridic este un raport ideologic. Într-adevăr, dacă raporturile materiale formate în
societate, cum sunt relaţiile economice, se formează independent de voinţa oamenilor având un
caracter obiectiv, raporturile juridice, întocmai ca şi cele politice, morale sau religioase, trec
înaintea formării lor prin conştiinţa oamenilor, fiind raporturi ideologice care ţin de conţinutul de
idei al suprastructurii sociale.
Caracterul ideologic al relaţiilor juridice faţă de toate celelalte raporturi sociale constă în
faptul că ele sunt reglementate conform cu voinţa de stat, prin mijlocirea normei de drept care, la
rândul ei, exprimă ideologia socială majoritară, adică interesul social general promovat în mod
organizat şi filtrat prin conştiinţa juridică a legiuitorului. Acelaşi caracter este evidenţiat şi în
procesul de realizare a dreptului de către organele de stat, atunci când acestea caută să stabilească
voinţa reală cuprinsă în actul normativ şi să o utilizeze în sens conform cu modul adecvat de
soluţionare a cauzei.
Raporturile juridice au caracter istoric. Această caracteristică derivă din faptul că prin modul
concret de formare şi desfăşurare sau stingere, raporturile juridice reflectă şi definesc într-o
anumită măsură tipul istoric de drept, caracterul democratic sau nedemocratic al sistemului juridic
aplicat de o societate la un moment dat, trebuind interpretate sau caracterizate în strânsă legătură
cu etapa istorică de dezvoltare în care se manifestă. În asemenea condiţii, este posibil ca spre
deosebire de norma juridică ce poate fi în aparenţă democratică şi progresistă, relaţia juridică
concretă şi modul de realizare a dreptului să prezinte contradicţii între litera şi spiritul legii. De
aceea, raporturile juridice concrete, care reprezintă modul practic de aplicare a legii, pot influenţa
hotărâtor dezvoltarea socială în măsura în care reglementarea normativă este de acord cu legile şi
nevoile sociale, dar totodată pot deveni o frână în calea dezvoltării când există un dezacord de
conţinut între realitate şi expresia ei juridică abstractă (din normă) şi, mai ales, concretă (cea din
raportul juridic format).
Raporturile juridice au un caracter (dublu) voliţional, întrucât sunt relaţii umane bazate pe legi,
decurgând în desfăşurarea lor din voinţa legiuitorului, dar şi din voinţa părţilor aflate în relaţia
concretă. În primul rând, această voinţă aparţine statului care a edictat norma, prefigurând în
abstract raporturi juridice posibile sau virtuale în care vor putea intra părţile. În al doilea rând,
cele mai multe raporturi juridice apar ca urmare a voinţei părţilor între care se stabileşte relaţia
(contractuală, în multe cazuri). Voinţa părţii este prezentă chiar şi în cadrul raporturilor de
răspundere juridică (civilă, administrativă, penală) în care autorul faptei ilicite nu a urmărit sau
chiar a evitat formarea raportului, dar acţionând cu vinovăţie (cu intenţie sau culpă) a declanşat
incidenţa legii.
97
Caracterul dublu voliţional al raporturilor juridice nu trebuie confundat cu caracterul

bilateral al unor categorii de raporturi juridice concrete în care apar două părţi cu interese
contrare (vânzare, împrumut, închiriere, asociere etc.), deoarece acesta subzistă în cazul raportului
juridic, chiar fără consimţământul celeilalte părţi (în cazul testamentului) sau chiar împotriva
voinţei acestuia (în cazul actelor de impozitare sau al tragerii la răspundere juridică).
Există şi raporturi juridice, puţine la număr, lipsite frecvent de acest dublu caracter
voliţional, mai ales cele ale căror declanşare sau desfiinţare este ocazionată de evenimente
naturale, cum sunt, decesul omului sau producerea unor calamităţi. Într-adevăr, în aceste situaţii,
raporturile de succesiune şi cele generate de asigurarea obligatorie prin efectul legii a unor bunuri
nu se formează ca urmare a voinţei subiectelor, ci ca urmare voinţei exclusive a legiuitorului, care
atribuie unor evenimente o anumită semnificaţie juridică. În acest caz voinţa părţilor se manifestă
cu prilejul exercitării drepturilor subiective şi a îndeplinirii obligaţiilor ce formează şi conţinutul
respectivelor raporturi juridice concrete.
Raportul juridic are caracter valoric, în sensul că prin realizarea sa sunt urmărite, realizate şi
ocrotite valori sociale fundamentale: viaţa, proprietatea, libertatea etc. Caracterul valoric al
raporturilor juridice nu trebuie confundat cu conţinutul patrimonial al unor asemenea raporturi,
aflat în legătură directă cu obiectul material al raportului juridic. O eventuală confuzie în aceată
materie ar conduce la concluzia eronată că unele raporturi juridice sunt lipsite de obiect (juridic),
ceea ce este inadmisibil.
7.3 Elementele componente ale raportului juridic

Un raport juridic nu poate exista decât între oameni, aceştia având, în raport cu drepturile
şi obligaţiile lor, calitatea de subiecţi ai raportului juridic. Participarea la raporturile juridice se
poate produce fie în mod individual, ca persoane fizice, fie în cadrul asocierii într-un colectiv,
organizaţie, ca subiect colectiv sau persoană juridică.
În mod obligatoriu, raportul juridic se naşte între două sau mai multe subiecte care sunt
titulare de drepturi şi obligaţii sau devin titulare de drepturi şi obligaţii în urma creării raportului
juridic. Urmare a relaţiei de intercondiţionare dintre drepturile subiective şi obligaţiile juridice,
fiecare dintre părţile participante în raportul juridic va avea atât drepturi, cât şi obligaţii. Un
exemplu elocvent în acest sens îl constituie raportul juridic de vânzare-cumpărare, unde
vânzătorul este titular al dreptului de a cere plata preţului pentru bunul vândut şi, concomitent,
titular al obligaţiei de a preda bunul, iar cumpărătorul este titular al dreptului de a i se preda bunul
şi corelativ titular al obligaţiei de a plăti preţul stabilit pentru bunul cumpărat. În acest context,
unii autori consideră chiar inadecvată folosirea termenilor de subiect activ (creditor) pentru a
desemna titularul dreptului şi subiect pasiv (debitor) pentru a determina pe cel ce poartă obligaţia în
98
cadrul raportului juridic34. Terminologia este, în această opinie, una convenţională, întrucât în
realitate nu există subiecte pur active ori pasive.
Ca regulă, subiectele raportului juridic sunt determinate de la început în mod concret.
Există şi situaţii când numai un singur subiect este determinat, ca în cazul raportului juridic de
proprietate, unde proprietarul este un subiect determinat, iar celelalte subiecte, nefiind
determinate de la bun început, au numai obligaţia generală de a respecta dreptul de proprietate al
titularului. Toate persoanele sunt obligate să respecte dreptul de proprietate, fiindcă acesta este un
drept real, cu privire la un bun determinat şi legea dispune că este opozabil erga omnes (tuturor
persoanelor).
Participarea persoanei (sau a colectivului de persoane) la raporturile juridice este
condiţionată de recunoaşterea/existenţa capacităţii juridice a acestora, ca o condiţie de validitate a
raportului juridic. Capacitatea juridică este stabilită şi delimitată prin lege şi presupune aptitudinea
generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii. Recunoaşterea capacităţii juridice
în mod egal persoanelor este o caracteristică a societăţilor moderne, istoria cunoscând şi situaţii
contrare (de exemplu, sclavilor nu li se recunoştea capacitatea juridică).
În ţara noastră, capacitatea juridică a persoanei fizice, cât şi a persoanei juridice
(subiectelor colective de drept) a fost reglementată şi delimitată prin Decretul 31/1954
(actualmente prin Noul Cod civil), recunoscându-se tuturor persoanelor fizice capacitatea juridică
civilă. Capacitatea juridică este definită ca "aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi
obligaţii în cadrul unui raport juridic".
Capacitatea juridică este diferit recunoscută de la o ramură de drept la alta, având trăsături
specifice. Astfel, capacitatea civilă se deosebeşte de capacitatea din dreptul administrativ, dreptul
penal sau al muncii. Capacitatea civilă începe din momentul naşterii sau chiar de la concepţie, pe
când capacitatea politică începe la 18 ani (dreptul de a alege) sau la 23 ani ori la 35 de ani ( dreptul
de a fi ales în anumite funcţii publice eligibile).
Capacitatea juridică se clasifică în două mari categorii, după calitatea şi întinderea
drepturilor subiecţilor:
 capacitate juridică generală,
 capacitate juridică specială.
Capacitatea juridică generală reprezintă facultatea, posibilitatea, aptitudinea de a participa ca
titular de drepturi şi obligaţii juridice, de regulă, în orice raporturi juridice, legea necondiţionând
această participare de existenţa anumitor situaţii, împrejurări etc.
Capacitatea juridică specială reprezintă aptitudinea recunoscută de normele juridice de a
participa, în calitate de subiect de drept în raporturile juridice, numai dacă sunt îndeplinite
anumite condiţii. Astfel, persoanele juridice de drept privat au o capacitate juridică specială, ele nu
pot fi subiecte legale de drept decât în limitele obiectului de activitate admis/recunoscut de lege
prin statut, contract de societate etc. De asemenea, în general, persoanelor juridice de drept
34 Deleanu, Ion, op. cit., p. 23
99
public li se recunoaşte o capacitate juridică specială domeniului pentru care au fost create
(competenţa juridică a autorităţilor, instituţiilor publice).
O delimitare general acceptată pentru mai multe dintre ramurile de drept este aceea în
capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu (spre exemplu, în dreptul civil, dreptul comercial,
dreptul familiei, dreptul procesual civil etc. făcându-se o distincţie între drepturile persoanelor).
Capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea
drepturi şi obligaţii. Ea este recunoscută în mod egal tuturor persoanelor, începe de la naştere şi
încetează la moartea persoanei (respectiv în momentul declarării judecătoreşti a morţii). În
anumite situaţii, capacitatea de folosinţă este recunoscută anticipat, din momentul concepţiei
copilului, dar numai ca aptitudine de a avea drepturi (la moştenire), cu condiţia ca acesta să se fi
născut viu.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţii, prin încheierea de acte juridice (intrarea în raporturi juridice). Pentru a-şi putea
exercita drepturile, persoana fizică trebuie să îndeplinească anumite cerinţe impuse de lege.
Aceste cerinţe derivă din intenţia legiuitorului de a ocroti interesele celor care intră în raporturi
juridice, asigurându-se că aceştia sunt în măsură să valorizeze acţiunile proprii şi rezultatul
acestora. Ca urmare, recunoaşterea capacităţii de exerciţiu persoanelor este condiţionată de
discernământul şi experienţa de viaţa a persoanei, rezultatul fiind în dreptul civil, existenţa mai
multor categorii de subiecte:
- persoane fără capacitate de exerciţiu: sunt lipsiţi total de capacitate de exerciţiu minorii
sub 14 ani, deoarece sunt consideraţi că nu pot să-şi aprecieze corect, valoric, faptele lor. De
asemenea, alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească, chiar majori fiind, nu au
capacitate de exerciţiu. Această restrângere a activităţilor cu relevanţă juridică nu exclude însă la
modul absolut actele juridice, subiecţii în cauză putând încheia totuşi acte de importanţă minoră
(de mică valoare), de conservare a patrimoniului sau acte de dispoziţie curentă.
- persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă: minorii între 14 şi 18 ani, având
posibilitatea să încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorilor
(persoanele desemnate de autoritatea tutelară). Minorii pot efectua însă acte curente de dispoziţie
de mică valoare şi anumite acte de administrare şi de conservare care nu îi prejudiciază, fără
încuviinţarea reprezentanţilor lor legali (părinţi, tutori). Minorii care au împlinit 16 ani pot încheia
contract de muncă fără încuviinţarea reprezentanţilor legali; minorul cu vârsta cuprinsă între 15 şi
16 ani poate încheia un raport de muncă numai cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi cu un
aviz medical care să ateste dezvoltarea psihică, intelectuală şi fizică a minorului, suficientă pentru
activitatea viitoare pe care urmează să o desfăşoare.
Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu. În cazul în care
căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează
capacitatea deplină de exerciţiu. Reglementarea civilă actuală stipulează expres şi capacitatea de
exerciţiu anticipată, prevăzând că „Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte
100
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi
ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de
familie.” (art. 40 din N.C.Civ).
- persoane cu capacitate deplină de exerciţiu – persoanele care au împlinit vârsta de 18
ani.
În afară de subiectele individuale (persoanele fizice) raporturile juridice se pot încheia şi
cu participarea unor subiecte colective formate prin asocierea în condiţiile legii a mai multor
persoane fizice, care îşi pierd individualitatea, acţionând în raporturile sociale ca întreg. Acestea
sunt subiectele colective de drept, numite şi persoane juridice sau persoane morale (cele de drept
public).
Pot fi persoane juridice statul, autorităţile şi organele sale, organizaţiile cooperatiste,
societăţile comerciale, uniunile, fundaţiile, asociaţiile, partidele politice etc. În funcţie de ramura
de drept unde acţionează aceste subiecte colective se regăsesc anumite caracteristici ale lor, astfel:
statul şi unităţile administrativ-teritoriale apar, cu precădere, ca subiecte de drept constituţional,
administrativ, financiar-fiscal, penal, procesual penal şi civil, pe când societăţile comerciale se
regăsesc predominant în dreptul afacerilor/comercial. Există şi subiecte de drept care nu au
personalitate juridică, aşa cum sunt unele regii autonome, sucursalele unor instituţii financiar-
bancare, judecătoriile care primesc în acest sens o delegare de competenţă din partea unor
autorităţi.
Persoana juridică este acel colectiv de oameni având un patrimoniu propriu, distinct de
patrimoniul persoanelor fizice care o compun şi de patrimoniul general al statului (când este
vorba de o persoană juridică aparţinând dreptului public – organ al statului, instituţie etc.), o
organizare de sine stătătoare şi un scop conform interesului public, recunoscut de lege, deci un
scop licit, legal. Acest colectiv participă în nume propriu la raporturile juridice, prin intermediul
organelor de conducere. Aşadar, persoana juridică, pentru a putea deveni subiect de drepturi şi
obligaţii, deci pentru a avea personalitate juridică, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii:
 să aibă o organizare de sine stătătoare;
 să aibă un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul persoanelor care o compun;
 să aibă un scop legal, licit, în concordanţă cu regulile de drept existente.
În afara acestor condiţii esenţiale, persoana juridică, subiect de drept, se manifestă şi prin
existenţa unei denumiri (firme), a unui sediu, prin emblemă, cod fiscal etc., elemente prin care
aceasta poate fi identificată, dar care nu trebuie interpretate ca elemente de fond pentru formarea
personalităţii sale juridice.
Un alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutul raportului juridic, adică
drepturile subiective şi obligaţiile subiectelor participante la raportul juridic. Subiectele raportului
juridic sunt unite, legate, prin aceste drepturi şi obligaţii reciproce. Fără ele, raportul juridic nu ar
putea subzista. Dreptul subiectiv este consecinţa existenţei dreptului obiectiv, şi anume a
101
totalităţii normelor juridice în vigoare la un moment dat (dreptul pozitiv). Într-un raport juridic,
ambele subiecte sunt titulare şi de drepturi şi de obligaţii, chiar şi atunci când vorbim un raport
juridic cu tipic de subordonare (de exemplu, în dreptul constituţional, dreptul administrativ sau
fiscal). În activitatea omului, pot exista şi alte tipuri de drepturi, religioase, morale, politice, dar
aceste drepturi, în caz de nesocotire de către alţii, nu pot da posibilitatea titularului dreptului
respectiv de a cere sprijinul statului prin organe specializate.
Dreptul subiectiv poate fi definit ca reprezentând prerogativa conferită de lege în temeiul căreia
titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei conduite
adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct,
născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul public şi cu normele de convieţuire socială.
Dreptul subiectiv nu există dacă el nu este reglementat, recunoscut printr-o normă
juridică, adică fără instituirea prealabilă a normei juridice. De aceea, cel care invocă încălcarea
unui drept subiectiv trebuie să precizeze şi norma juridică prin care i s-a creat acest drept
subiectiv şi astfel să dovedească existenţa dreptului, iar ulterior, încălcarea acestuia.
Obligaţia juridică, element al conţinutului raportului juridic, este îndatorirea pe care o are
subiectul raportului juridic de a se comporta într-un anume fel, de a avea o conduită anume, de a face sau a nu
face ceva ori de a da ceva. Îndatorirea la o prestaţie pozitivă sau negativă (obligaţia juridică) nu trebuie
confundată cu prestaţia în sine, care reprezintă obiectul obligaţiei juridice. Asumarea şi executarea
obligaţiei juridice de către subiectul raportului juridic poate fi impusă la nevoie prin forţa de
În afara drepturilor şi obligaţiilor juridice, în conţinutul raportului juridic pot intra şi unele
interese juridice. Interesul, ca declanşator al acţiunilor umane, poate intra în conţinutul raporturilor
juridice în măsura în care el este unul legitim. Interesul legitim este definit adesea ca un drept
subiectiv în devenire, fiind dedus din interpretarea actelor normative.
De exemplu, primul articol din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ
prevede că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate
adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins
sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi
public”. În mod similar, legea administraţiei publice locale sancţionează faptele primarului unei
localităţi prin care s-au încălcat interesele colectivităţii care l-a ales ca primar în fruntea sa. Această
expresie, "interesele colectivităţii", foarte general formulată, dă posibilitatea oricărui membru al
colectivităţii să ceară instanţei judecătoreşti de contencios administrativ să constate că primarul a
încălcat un interes al colectivităţii, care este în acelaşi timp şi interesul celui în cauză. O eventuală
hotărâre favorabilă obţinută de cetăţeanul contestator, poate fi ulterior folosită de Guvern drept
probă indubitabilă în sancţionarea cu demiterea a acelui primar.
Drepturile subiective sunt multiple şi variate. Există o clasificare consacrată a drepturilor
subiective, după întinderea efectelor lor, în:
102
 drepturi absolute;
 drepturi relative.
Drepturile absolute reprezintă acele drepturi ce produc efecte faţă de toate persoanele, fiind
opozabile tuturor, erga omnes. Aceasta constă în posibilitatea titularului dreptului de a pretinde
tuturor persoanelor să respecte dreptul său, de a-i obliga pe toţi ceilalţi indivizi să nu întreprindă
nimic în măsură să stânjenească pe titularul dreptului în exercitarea acelui drept. Dintre drepturile
absolute amintim: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate şi integritate corporală, dreptul de
proprietate, dreptul la onoare şi demnitate etc.
Drepturile relative sunt drepturi mai restrânse faţă de drepturile absolute, se caracterizează
prin faptul că produc efecte numai între părţile raportului juridic respectiv, deci, între titularul
dreptului subiectiv şi titularul obligaţiei corelative. În principiu, în această categorie intră
drepturile patrimoniale, care pot fi evaluate în bani.
După conţinutul lor, drepturile subiective sunt:
 drepturi patrimoniale;
 drepturi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale, după cum rezultă din însăşi denumirea lor, sunt acele drepturi cu
conţinut economic, patrimonial. Cu titlu de exemplu, amintim: dreptul de proprietate, dreptul
cumpărătorului unui bun de a cere bunul cumpărat de la vânzător etc.
Drepturile nepatrimoniale, denumite uneori şi drepturi personale nepatrimoniale, nu au
conţinut economic, sunt strâns legate de fiinţa umană. Amintim în această categorie, dreptul la
nume, la domiciliu, la viaţă, la onoare şi demnitate, la imagine etc.
Unele drepturi, deşi aparent nepatrimoniale, pot fi şi patrimoniale, ceea ce denotă că pot
avea un dublu caracter, aşa cum se întâmplă în cazul dreptului de autor, care, în principiu, este un
drept nepatrimonial, dar poate îmbrăca şi caracter patrimonial, când titularul dreptului
nepatrimonial, prin valorificarea operei sale, poate să obţină anumite venituri.
Drepturile şi obligaţiile din raporturile juridice determină atitudinea pe care părţile trebuie
să o aibă şi la care pot fi obligate în cadrul raportului juridic. De exemplu, cel care are intenţia de
a împrumuta, de a dona sau de a vinde trebuie să se manifeste în acest sens oferind valorile
respective, iar cealaltă parte va accepta oferta intrând în relaţia juridică respectivă. Din acest
moment, al stabilirii raportului juridic, comportamentul părţilor este determinat de poziţia pe care
le-o conferă prerogativele sau îndatoririle rezultate.
Cum raporturile juridice sunt şi raporturi sociale, adică relaţii între conduite umane,
obiectul acestora îl reprezintă acţiunile şi inacţiunile pe care titularii lor le întreprind sau le pot
întreprinde ori pe care sunt obligaţi a le săvârşi, după cum sunt subiecte active sau pasive.
Obiectul raportului juridic se defineşte ca fiind conduita pe care trebuie să o aibă părţile din
relaţia juridică concret stabilită, în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin.
103
Într-o altă exprimare, obiectul raportului juridic se poate defini ca reprezentând anumite
acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt
subiect este obligat a le săvârşi sau a se abţine de la săvârşirea lor.
Ca urmare, conduita subiectelor raportului juridic poate consta într-o atitudine activă
(acţiunea de a da, a face) sau într-una pasivă (inacţiune sau acţiunea de nu a face). Considerarea obiectului
raportului juridic ca fiind însăşi conduita părţilor derivă din legătura raportului cu norma de drept,
care impune o regulă de conduită prin dispoziţia sa. Prin raportul juridic concret se urmăreşte
realizarea normei juridice, legătura dintre relaţia concretă şi regulă, conformitatea sau
neconformitatea fiind dată de conduita părţilor faţă de regula instituită, mai precis de dispoziţia
conţinută de aceasta, ceea ce explică şi interdependenţa dintre dreptul obiectiv şi cel subiectiv.
Drepturile şi obligaţiile părţilor decurg ca o consecinţă logică a conduitei pe care subiectele
trebuie să o aibă. Adoptarea unei conduite necorespunzătoare determină încălcarea drepturilor şi
neîndeplinirea obligaţiilor.
Dacă subiectele cu drepturile şi obligaţiile lor reprezintă elemente statice ale raportului
juridic, obiectul constituie elementul dinamic, deoarece primele două elemente sunt condiţii ale
intrării în relaţia juridică, iar ultimul, respectiv conduita de urmat, reprezintă derularea raportului
însăşi (de exemplu la vânzare-cumpărare, predarea bunului şi plata preţului, la împrumut,
remiterea debitului sau restituirea lucrului etc.).
Conduita părţilor, constituind obiectul raportului juridic, poate viza diferite valori pe care
norma le consacră, le promovează şi faţă de care conduita umană se manifestă într-un fel sau
altul. Uneori aceste valori au şi o expresie materială, chiar pecuniară, ca în raporturile
patrimoniale, existând, în acest caz, un obiect secundar, material al raportului juridic, care în opinia unor
autori formează alături de conduita părţilor, obiectul complex al raportului juridic35. Cu toate acestea,
conduita părţilor cu privire la bunul în cauză nu se confundă cu însăşi bunul. Relaţia se stabileşte
între subiectele raportului şi doar vizează un anumit bun. Alteori, conduita din raportul juridic
concret nu vizează bunuri materiale, ci valori nemateriale (de exemplu, raporturile dintre deputat
şi alegător sau dintre inculpat şi instanţa de judecată). Prezenţa unui bun material cu privire la
care se stabileşte relaţia juridică uşurează identificarea conduitei pe care o urmează sau trebuia să
o urmeze părţile, fără a se ajunge la o identitate între bun şi conduită.
În diferitele ramuri de drept sunt stabilite în mod specific trăsăturile pe care trebuie să le
întrunească obiectul raportului juridic. Astfel, de exemplu, în dreptul civil obiectul trebuie să fie
determinat sau determinabil, posibil, moral, licit şi să constea într-un fapt personal al debitorului.
Uneori raportul juridic are un singur obiect, aşa cum este cazul actelor civile unilaterale
(testamentul) sau actelor de autoritate (administrative, procesuale), acestea din urmă fiind emise
atât fără consimţământul celeilalte părţi, dar chiar împotriva voinţei acesteia. În cazul contractelor
sinalagmatice (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare) există un dublu obiect, întrucât
35 Harbădă, Maria, Introducere în drept, Ed. Univ. „Al. I Cuza” , Iaşi, 2002, p. 83
104
conduita sau prestaţia unei părţi constituie cauza determinantă a contraprestaţiei celeilalte părţi şi
invers (dau ca să dai, vând pentru că se cumpără, cumpăr pentru că se vinde etc.).
Obiectul raporturilor juridice dintr-un sistem de drept democratic nu poate viza conduite
care urmăresc oprimarea sau dominarea economică ori politică a persoanelor, conduite imorale
sau care lezează onoarea şi demnitatea umană. De aceea, obiectul raportului juridic dintr-un astfel
de sistem de drept trebuie să fie nu numai strict legal, ci el trebuie să reflecte concordanţa
intereselor părţilor cu interesele generale ale societăţii. Raportul juridic al cărui obiect nu se
încadrează în aceste cerinţe va trebui desfiinţat de organele de stat competente sub a căror
jurisdicţie se află cenzurarea respectivelor relaţii, iar dacă la baza unor astfel de raporturi au stat
acte juridice, acestea sunt lovite de nulitate.
7.4 Clasificarea raporturilor juridice

Clasificarea raporturilor juridice poate fi realizată folosind criterii diferite. Astfel, după
natura lor, raporturile juridice se clasifică în funcţie de ramurile de drept cărora le aparţin,
respectiv constituţionale, administrative, financiare, civile, penale, etc., existând o legătură intrinsecă între
natura normei juridice (lege civilă, penală, administrativă, etc.) şi natura sau felul raporturilor
generate de regula de conduită. Cu privire la acest aspect este însă de subliniat faptul că nu există
o identitate absolută, pe de o parte între natura izvorului de drept şi natura normelor
reglementate, iar pe de altă parte, nici între natura izvorului de drept şi cea a raporturilor juridice
generate în temeiul actului de reglementare. Astfel, de exemplu, legea este întotdeauna un act de
drept constituţional, dar prin conţinutul normelor sale poate fi izvor nu numai al dreptului
constituţional, ci şi al celui civil, penal, administrativ, etc. Alteori, există o identitate de natură
juridică între izvorul de drept şi raportul juridic generat în temeiul său. În acest sens, de exemplu,
legea electorală este un act de drept constituţional ce conţine norme constituţionale care stau la
baza unor raporturi de drept constituţional. În acelaşi mod, o hotărâre guvernamentală este un
act de drept administrativ care poate fi un izvor al dreptului civil sau financiar, generând
raporturile respective în materie de locaţiune sau închiriere ori de impozite şi taxe.
Raportul juridic concret are, spre deosebire de norma care îl reglementează, avantajul de a
releva într-o măsură mai exactă natura sau felul ramurii de drept căreia îi aparţine şi implicit,
norma care îl reglementează şi aceasta mai ales prin drepturile şi obligaţiile conţinute, dar şi prin
poziţia de egalitate sau subordonare a părţilor în raportul dat. De exemplu, egalitatea juridică a
părţilor este specifică dreptului privat (civil, comercial), iar subordonarea dreptului public
(constituţional, administrativ, financiar, penal) unde raportul juridic este un raport de putere ori
de autoritate.
După conţinutul lor, raporturile juridice pot fi de drept material şi de drept procedural sau procesual.
Primele sunt drepturi de substanţă, care vizează drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial sau
nepatrimonial specifice părţilor din raportul juridic, în timp ce ultimele apar în legătură cu forma
pe care trebuie să o îmbrace activitatea juridică de conţinut pentru a produce efectele scontate, în
105
special în legătură cu acţiunea organelor de stat, guvernând procesul de elaborare şi executare a

actelor juridice (de exemplu, procedura legislativă, procedura executării silite, procesul tragerii la
răspundere a celor vinovaţi pentru încălcarea legii - procedura judiciară civilă sau penală).
7.5 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice

Evenimentele din natură şi societate precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează
viaţa socială şi relaţiile dintre indivizii umani sunt împrejurări reale cunoscute sub termenul
generic de fapte. Privite prin prisma dreptului, există numeroase fapte indiferente reglementării
juridice (fapte nejuridice), neproducătoare de efecte juridice ori de drepturi şi obligaţii, precum şi
fapte cu semnificaţie juridică, acelea cărora normele de drept le conferă valoare juridică prin
efectele lor (constând în drepturi şi obligaţii susceptibile de realizare, la nevoie, prin constrângerea
statală). Alături de subiecte şi de norma juridică, faptul juridic constituie o premisă a apariţiei
raporturilor juridice, determinând incidenţa regulii de drept în vederea producerii, modificării şi
desfiinţării drepturilor şi obligaţiilor concrete. Astfel, de exemplu, deşi în reglementarea instituţiei
vânzării-cumpărării se prevede că vânzătorul are obligaţia predării lucrului şi dreptul la primirea
preţului, iar cumpărătorul are obligaţia achitării preţului şi dreptul de a primi bunul, totuşi,
raportul juridic nu se formează până la intervenţia contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare
a manifestării de voinţă sau a consimţământului părţilor, deşi cele două subiecte există şi au
intenţia nemanifestată de a vinde şi respectiv, de a cumpăra. Tot astfel, sancţiunea cu amendă
contravenţională nu poate interveni până când nu s-a săvârşit abaterea administrativă sau fapta
ilicită prevăzută de lege. În sfârşit, succesiunea nu se poate deschide, iar dreptul la moştenire nu
se naşte dacă nu a intervenit faptul decesului titularului unui patrimoniu.
Trebuie reţinut că nu toate evenimentele sau faptele din natură ori societate produc efecte
juridice, respectiv generează, modifică sau sting raporturi juridice, adică drepturi şi obligaţii, ci
numai faptele determinate de lege. De aceea unele fapte au semnificaţie juridică (decesul unei
persoane în materia succesiunii ori căsătoria în dreptul familiei) în timp ce alte fapte naturale sau
sociale (eclipsele solare, de exemplu) nu au semnificaţie pe planul dreptului.
Producerea efectului juridic nu este un rezultat decurgând din natura intrinsecă a unui
fapt sau fenomen, ci expresia voinţei legiuitorului, motiv pentru care unul şi acelaşi fapt poate
avea sau nu semnificaţie juridică. Astfel, de exemplu, distrugerea naturală a unui lucru nu produce
efecte juridice, dar dacă acesta este proprietatea cuiva, faptul are drept consecinţă încetarea
dreptului de proprietate al titularului. Dacă distrugerea vizează un bun asigurat, devine operant şi
dreptul la despăgubire pentru cel care şi-a asigurat bunul, iar dacă acţiunea este rezultatul unei
fapte ilicite va interveni şi răspunderea juridică a autorului abaterii. În mod similar, activitatea în
comun a mai multor persoane este, în general, lipsită de efecte juridice, dar dacă ea se finalizează
într-o lucrare de artă, ştiinţifică sau într-un bun, dobândeşte semnificaţie juridică, deoarece dă
naştere la dreptul de coautor sau de coproprietate.
106
Faptele juridice se definesc ca reprezentând împrejurările care, potrivit normelor juridice,

determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea raporturilor juridice, respectiv a drepturilor şi
obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul.
Faptul juridic odată produs are o existenţă obiectivă, întocmai ca şi dreptul obiectiv care îl
reglementează, indiferent că este determinat de o cauză naturală sau de o acţiune umană,
producând consecinţele juridice legal prevăzute ori de câte ori împrejurarea prevăzută normativ s-
a realizat. În acest context putem considera că întregul sistem de drept nu este altceva decât un
ansamblu de reglementări ce urmăreşte, după caz, promovarea sau prohibirea de fapte juridice, în
funcţie de sistemul de valori consacrate şi apărate.
Faptele juridice – în sensul larg al noţiunii - se pot clasifică după prezenţa sau absenţa
manifestării de voinţă a omului în producerea (şi nu în recunoaşterea lor) în evenimente şi acţiuni,
criteriu utilizat mai ales şi în mod frecvent de dreptul civil.
Evenimentele sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului, dar
cărora legea le conferă efecte juridice în urma declanşării lor (de exemplu, scurgerea timpului în
materia prescripţiei, moartea în materia succesiunii, degradarea naturală a unui bun asigurat etc.).
Acţiunile sunt acele împrejurări rezultate din activitatea umană cărora legea le atribuie
efecte juridice. Ele presupun o manifestare a voinţei oamenilor: cumpărare, împrumut, căsătorie,
asigurare etc. Aceste acţiuni pot fi săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (cumpărare,
căsătorie, împrumut) sau fără această intenţie, ca în situaţia manifestărilor ilicite, când o persoană,
fără să vrea, provoacă alteia un prejudiciu, născându-se, în acest mod, un raport obligaţional.
Efectul juridic al faptei ilicite rezultă din aceea că ea este interzisă de lege, iar producerea sa este
sancţionată ca atare (faptul penal sau infracţiunea, delictul civil, abaterea contravenţională etc.).
Acţiunile licite – în acord cu legea – se divid în acte juridice şi în fapte juridice licite. Actele
juridice sunt manifestări de voinţă săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (legea,
contractul, hotărârea judecătorească), dar numai actul juridic individual este, de regulă, generator
de raporturi de drept concrete.
Faptele licite şi cele ilicite se reunesc în categoria faptelor juridice în sens restrâns
deoarece, spre deosebire de actele juridice, nu se întemeiază pe o voinţă juridică intenţionată. Ele
pot consta din acţiuni (comisive) ca, de exemplu, gestiunea de afaceri, furtul sau din inacţiuni
(omisive) ca, de exemplu, neîndeplinirea obligaţiei legale de întreţinere, refuzul de plată a
debitului prescris.
O altă clasificare a faptelor juridice, în sens larg, se face în acte juridice şi fapte material-juridice
(în sens restrâns). Ultimele se divid în evenimente (naturale) şi acţiuni (ale omului), care, la rândul
lor, pot fi licite sau ilicite. Această clasificare se justifică mai ales în acele ramuri de drept în care,
spre deosebire de dreptul civil, evenimentele ocupă un loc mai puţin important faţă de actele
juridice, aşa cum este cazul actelor de putere cu rol hotărâtor în dreptul constituţional,
administrativ, financiar, procesual civil sau penal etc.
107
Faptele juridice se mai pot clasifica după ramura de drept care le reglementează în fapte
civile (delicte civile), fapte penale (infracţiuni), abateri administrative (contravenţii), fapte (abateri)
disciplinare etc.
Utilizând criteriul influenţei lor asupra raportului juridic distingem fapte constitutive,
modificatoare şi extinctive de drepturi şi obligaţii. Astfel, săvârşirea unei infracţiuni dă naştere raportului
juridic penal, cu multiple obligaţii pentru autorul faptei. Împlinirea termenului de prescripţie duce
la înlăturarea răspunderii penale. Faptul morţii este constitutiv pe plan succesoral, dând naştere la
drepturi şi obligaţii în persoana moştenitorului, şi extinctiv în plan familial, conducând la
încetarea unor raporturi specifice (de căsătorie, de întreţinere etc.).
În categoria faptelor modificatoare a raporturilor juridice putem exemplifica în cazul
dreptului penal circumstanţele care pot atenua sau pot agrava răspunderea penală (starea de
provocare sau starea de beţie anume provocată în vederea comiterii).
După gradul lor de complexitate, distingem fapte juridice simple şi fapte juridice complexe. În
cazul celor dintâi, din simpla producere a faptului decurg şi consecinţele juridice. De exemplu,
pentru primul caz, dobândirea capacităţii juridice şi a calităţii de subiect de drept rezultă din
faptul naşterii. În cazul celor din urmă este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii
pentru producerea integrală a efectelor juridice. Astfel, pentru ca moştenirea testamentară sa
devină operantă trebuie, printre altele, să existe un testament, să intervină decesul testatorului şi
să se producă acceptarea succesiunii.
Rezumat
1. Raporturile juridice se definesc ca o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice a căror
formare, modificare şi desfiinţare se produce, de regulă prin intervenţia unui fapt juridic, în cadrul cărora
părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forţa de
2. Raportul juridic este un raport social; raportul juridic este un raport ideologic; raporturile juridice au un
caracter istoric; raporturile juridice au un caracter dublu voliţional.
3. Elementele componente ale raportului juridic sunt: subiectele, conţinutul şi obiectul.
4. Oamenii sunt subiecte ale raportului juridic, fie în mod individual, ca persoane fizice, fie asociaţi într-un
colectiv, organizaţie, ca subiect colectiv, persoană juridică. Aceste subiecte sunt titulare de drepturi şi obligaţii,
ori pot deveni titulare de drepturi şi obligaţii în urma creării raportului juridic. Între calitatea de subiect al
raportului juridic şi capacitatea juridică a persoanei există o strânsă legătură, prima fiind condiţionată de a
doua, pentru ca raportul juridic respectiv să fie valabil încheiat. Capacitatea juridică presupune aptitudinea
generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii.
5. Persoana fizică, individul, este unicul şi exclusivul participant la raporturi juridice. Pentru a participa la un
raport juridic, deci spre a putea fi subiect al acestui raport, persoana fizică trebuie să îndeplinească o cerinţă
esenţială, şi anume să aibă capacitate juridică. Capacitatea juridică este definită de la o ramură de drept la
108
alta, având trăsături specifice. După calitatea şi întinderea drepturilor subiecţilor, capacitatea juridică se
clasifică în două mari categorii: capacitate juridică generală şi specială. În anumite ramuri de drept,
capacitatea juridică este divizată în capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
6. Raporturile juridice se pot încheia şi cu participarea unor subiecte colective, formate prin asocierea în condiţiile
legii a mai multor persoane fizice, care îşi pierd individualitatea, acţionând în raporturile sociale ca întreg.
Acestea sunt persoanele juridice, denumite şi subiecte colective de drept şi ele trebuie să îndeplinească cumulativ
mai multe condiţii.
7. Un alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutul raportului juridic, adică drepturile
subiective şi obligaţiile subiectelor participante la raportul juridic. Subiectele raportului juridic sunt astfel unite
prin aceste drepturi şi obligaţii reciproce.
8. Dreptul subiectiv este consecinţa existenţei dreptului obiectiv, şi anume a totalităţii normelor juridice în
vigoare la un moment dat. Drepturile subiective sunt multiple şi variate, clasificându-se în drepturi absolute şi
drepturi relative. După conţinutul lor, drepturile subiective sunt: drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale.
9. Obiectul raportului juridic se defineşte ca fiind conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică
concret stabilită în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin. Obiectul raporturilor juridice se poate
defini ca reprezentând anumite acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde
şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau a se obţine de a le săvârşi.
10. Clasificarea raporturilor juridice poate fi realizată folosind criterii diferite. După natura lor, raporturile
juridice se clasifică în mod corespunzător ramurilor de drept cărora le aparţin, respectiv constituţionale,
administrative, financiare, civile, penale etc. După conţinutul lor, raporturile juridice pot fi de drept material şi
de drept procedural sau procesual.
11. Evenimentele din natură şi societate precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează viaţa socială şi relaţiile
dintre indivizii umani sunt împrejurări reale cunoscute sub termenul generic de fapte. Faptele juridice se
definesc ca reprezentând împrejurările care, potrivit normelor juridice, determină apariţia, modificarea şi
desfiinţarea raporturilor juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul.
1. Care sunt şi în ce constau trăsăturile raportului juridic?

2. Precizaţi care sunt componentele raportului juridic şi caracterizaţi subiectul persoană fizică.
3. Care sunt şi în ce constau premisele (condiţiile) raportului juridic?
4. Caracterizaţi faptele juridice.
1) Caracterul istoric al raporturilor juridice derivă din faptul că:

a) [ ] există o strânsă legătură intre configuraţia raportului juridic şi tipul istoric de drept
b) [ ] norma juridică este întotdeauna anterioară formării raportului juridic
c) [ ] orice relaţie socială guvernată de drept trebuie analizată în raport cu evoluţia sa istorică
---------------------------------------------------------------------
109
2) Potrivit Codului Civil, minorul cu vârsta cuprinsă intre 14 şi 18 ani are:

a) [ ] capacitate de folosinţă restrânsă
b) [ ] capacitate de folosinţă deplină
c) [ ] capacitate de exerciţiu deplină
d) [ ] capacitate de exerciţiu restrânsă
---------------------------------------------------------------------
3) Principalul izvor (element declanşator) al raporturilor juridice este considerat:
a) [ ] legea
b) [ ] faptul juridic
c) [ ] subiectul activ
d) [ ] subiectul pasiv
---------------------------------------------------------------------
110
UNITATEA DE STUDIU 8 ELABORAREA ŞI SISTEMATIZAREA

DREPTULUI
8.1 Principiile activităţii normative
8.2 Tehnica juridică şi tehnica legislativă
8.3 Tehnica redactării actelor juridice individuale
8.4 Sistematizarea dreptului
 cunoaşterea procesului complex de elaborare şi sistematizare a actelor normative,

precum şi a tehnicii juridice;
 să evidenţieze etapele procesului de elaborare a dreptului;

 să explice principiile legiferării;
 să precizeze conţinutul şi raporturile dintre noţiunile de tehnică legislativă şi tehnică
juridică;
 să analizeze etapele concrete ale elaborării legilor;
 să explice tehnica redactării actelor juridice individuale;
 să definească stilul şi limbajul juridic;
 să explice în ce constau părţile componente şi elementele de structură ale actelor
normative;
 să diferenţieze formele de sistematizare a dreptului;
Termeni cheie: elaborarea dreptului, iniţiativă legislativă, principiile legiferării, tehnică

juridică, iniţiativă legislativă, articol, codificare, încorporare.
111
8.1 Principiile activităţii normative

Transformarea şi promovarea intereselor sociale fundamentale ca voinţă general
obligatorie are loc, de regulă, pe calea activităţii normative a organelor statului, în principal cea
exercitată de către Parlament, ca „unică autoritate legiuitoare” şi de către Guvern, în contextul
executării legilor sau asigurării cadrului necesar executării lor. Această trecere de la social la
reglementar se realizează cu ajutorul unor procedee speciale, constituite într-o tehnică de sine
stătătoare, numită generic tehnică legislativă. Activitatea de consacrare legislativă a intereselor
sociale generale, precum şi modul de realizare a acestor operaţiuni are la bază unele principii.
Principiul planificării legislative, în conformitate cu care întreaga activitate normativă trebuie
să se desfăşoare în baza unui program de legiferare atât la nivelul Parlamentului, cât şi la nivelul
iniţiatorului de proiecte de legi, Guvernul. Importanţa acestui principiu este sporită mai ales în
momente sau perioade de schimbări majore, precum schimbarea regimului politic (cazul nostru
după 1989), armonizarea ori alinierea la legislaţia internaţională sau comunitară (cazul procesului
de aderare/integrare a României la/în Uniunea Europeană) etc.
Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice
Principiul fundamentării ştiinţifice a actelor normative decurge din cerinţa esenţială ca
norma juridică să fie o expresie, o reflecţie fundamentală a necesităţilor sociale obiective şi să
răspundă în mod eficient realităţii sociale. Acest obiectiv impune ca procesul de elaborare a
normelor juridice să fie precedat şi bazat pe o cunoaştere aprofundată a realităţii, ceea ce permite
anticiparea realistă a efectelor noilor reglementări, sesizarea neajunsurilor legislaţiei existente,
inclusiv abordarea comparată cu legislaţiei altor state. Realizarea practică a cerinţei enunţate
impune implicarea unor organisme de specialitate şi colaborarea legiuitorului cu specialiştii din
diverse domenii, utilizarea unor tehnici şi instrumente moderne de participare cetăţenească
(precum dezbaterea publică) pentru elaborarea de variante de proiecte de lege şi adoptarea celor
care se dovedesc optimale.
Dintr-un alt punct de vedere, activitatea normativă se raportează la o societate în continuă
evoluţie, în care dezvoltarea şi progresul tehnico-ştiinţific nasc probleme de reglementare cu
caracter de noutate absolută şi complexitate sau implicaţii de substanţă (de exemplu ingineria
genetică, comerţul electronic şi fraudele corespondente, domeniul cosmic etc.). Adoptarea unor
norme juridice eficace solicită în aceste condiţii o specializare accentuată, considerarea corelaţiilor
interne şi internaţionale în procesul reglementării, investigaţii prealabile economice, sociologice,
de psihologie socială36. În atare condiţii, este evident că legiuitorul nu poate ajunge niciodată în
mod întâmplător la definirea propoziţiei normative (a normei), ci doar prin practică şi
raţionament. În acest proces complicat el trebuie să asigure, pe baza unui studiu aprofundat al
realităţii, corespondenţa necesară între fapt şi drept.
36 Nicolae Popa, op. cit, p. 224
112
În cazul nefundamentării ştiinţifice a soluţiilor juridice adoptate, eficienţa socială a

dreptului va fi redusă ori inexistentă, putând ajunge la respingerea de către societate a
prescripţiilor juridice.
Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului (principiul echilibrului)
Principiul asigurării raportului corespunzător dintre stabilitatea şi mobilitatea
reglementărilor urmăreşte realizarea corelativă a două cerinţe imperative pentru dreptul obiectiv:
pe de o parte să fie stabil, astfel încât încrederea în drept să nu fie subminată, iar pe de altă parte
să fie dinamic, răspunzând nevoilor nou manifestate de reglementare (schimbărilor societăţii).
Stabilitatea dreptului este o consecinţă a tradiţionalismului parţial purtat de acesta (conţinând
instituţii juridice şi reglementări de lungă durată, dovedite eficiente în timp), iar dinamismul
dreptului este un rezultat al presiunilor sociale în continuă schimbare. În activitatea sa, legiuitorul
trebuie să ţină cont de ambele aspecte şi să le îmbine cât mai armonios posibil. De exemplu,
stabilitatea dreptului exclude cel puţin principial retroactivitatea legilor, dar dinamica dreptului şi
a relaţiilor sociale impun admiterea unor excepţii de retroactivitate, tocmai pentru a găsi un
echilibru între aceste două tendinţe.
Principial, legile sunt adoptate pentru o perioadă de timp mai lungă, fără a se determina
de la bun început durata producerii efectelor juridice. Ele rămân în vigoare atâta timp cât se
dovedesc necesare şi utile în realizarea raporturilor juridice şi protejarea intereselor celor implicaţi
în acestea. Cu toate aceste, dreptul este dependent, prin modul său de formare, de politică, în
raport cu care are un caracter mai conservator şi o anumită autonomie relativă. Tendinţa de
continuă inovaţie şi schimbare a politicului este temperată de aceste caractere ale dreptului. Ori
de câte ori lucrurile se produc în sens invers, rezultatul va fi instabilitatea legislativă, care scade
încrederea în drept, în sistemul juridic de ansamblu şi în valorile ocrotite de acesta şi în final,
slăbeşte puterea grupării aflate la guvernare.
Principiul corelării sistemului actelor normative (principiul articulării)
Principiul unităţii reglementărilor juridice asigură corelarea organică şi deplină a actelor
normative cu sistemul principiilor fundamentale ale dreptului şi cu cele generale ale ramurii de
drept. Sub acest aspect, fiecare act normativ nou adoptat trebuie să se integreze organic în cadrul
actelor deja existente, cu care se află în strânsă legătură şi, prin aceasta, în întregul sistem de drept,
fără să implice contradicţii cu acesta. Similar, modificările şi abrogările de norme nu trebuie să
afecteze esenţa unităţii şi echilibrului sistemului juridic. Fiecare soluţie normativă adoptată în
cadrul reglementării trebuie şi ea să fie compatibilă atât cu întregul act, cât şi cu sistemul legislativ
în vigoare. Prin toate acestea se contribuie la eliminarea lacunelor legislative, a diverselor
paralelisme, suprapunerii şi contradicţiilor dintre reglementări.
Actele normative care există şi acţionează într-un stat se află într-o strânsă legătură unele
cu altele. Sistemul actelor normative (sistemul legislaţiei) implică, alături de marea diversitate a
raporturilor reglementate, multiple legături între părţile care îl compun. În procesul de elaborare a
actelor normative, organele legislative trebuie să pornească de la existenţa legăturilor şi
113
interferenţelor existente între raporturile sociale care urmează a fi reglementate cu alte raporturi
deja reglementate. Trebuie luate în calcul toate implicaţiile pe care le produce o nouă
reglementare, domeniile afectate, modificările normative pe care aceasta le impune, eventualele
conflicte de reglementări. În situaţia în care printr-o lege se reglementează un domeniu, se
impune ca şi actele normative cu forţă juridică inferioară legii să fie abrogate şi puse de acord cu
noua reglementare.
Principiul corelării sistemului actelor normative trebuie aplicat şi respectat în cele două
ipoteze în care el ni se înfăţişează: în primul rând, este vorba de corelarea internă a actelor
normative, iar în al doilea rând de articularea lor în interiorul sistemului nostru legislativ. De
exemplu: legile speciale care cuprind dispoziţii penale trebuie corelate cu dispoziţiile Codului
penal şi Codului de procedură penală; actele normative privitoare la disponibilizarea unor
categorii de salariaţi trebuie corelate cu dispoziţiile Codului muncii. În al doilea rând, este vorba şi
de corelarea externă, respectiv armonizarea actelor normative şi reglementărilor asemănătoare
existente în dreptul comunitar şi în dreptul internaţional. De exemplu: Codul Rutier (Legea sau
ordonanţa privind regimul circulaţiei pe drumurile publice) trebuie să conţină norme juridice care
să nu contravină normelor internaţionale privind efectuarea transporturilor rutiere; legea română
privind producţia, traficul şi consumul de droguri trebuie să conţină reglementări care să se
coreleze cu dispoziţiile Convenţiei O.N.U. privitoare la acest domeniu etc.
Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea normativă
Acest principiu vizează în mod direct utilizarea mijloacelor de tehnică legislativă în
elaborarea normelor juridice şi a actului normativ în ansamblul său. În practică, înţelegerea
dispoziţiilor legale şi aplicarea clară şi coerentă a acestora sunt dependente de conţinutul exprimat
de normele juridice, construcţia logică a acestora, claritatea/lipsa de echivoc a textului etc.
Premisa principală de la care se porneşte în formularea acestei cerinţe specifice activităţii
normative este aceea că normele juridice se adresează unor indivizi de cele mai multe ori neavizaţi
în drept, cu nivele culturale şi intelectuale diferite, receptând diferit un mesaj normativ. De aceea
se afirmă că „legiuitorul trebuie să gândească profund ca un filosof, dar trebuie să se exprime clar ca un ţăran”.
În mod similar, în construcţia normei juridice trebuie avută în vedere şi disponibilitatea
sau intenţia unora dintre cei vizaţi de a eluda norma de drept sau de a exploata eventualele
deficienţe, inadvertenţe sau neclarităţi ale reglementării.37 Aplicarea acestui principiu trebuie să
conducă la adoptarea unor reglementări riguroase, clare, neechivoce, simple, concise şi directe,
uşor de înţeles de către oricine ar fi interesat.
Principiul accesibilităţii impune ca emitentul actului să respecte următoarele cerinţe:
- alegerea formei exterioare corespunzătoare (potrivite) reglementării care va fi adoptată,
întrucât forma exterioară este cea care dă valoare şi forţă juridică actului normativ elaborat,
stabileşte poziţia acestuia în sistemul actelor normative şi determină corelarea lui cu celelalte
37 Nicolae Popa, op.cit., p. 228
114
reglementări. Această alegere se face în funcţie de natura relaţiilor reglementate şi de valorile

sociale ocrotite.
- alegerea modalităţii (metodei) de reglementare, adică a metodei prin care se impune
subiectelor de drept conduita prescrisă, depinde la rândul său de specificul relaţiilor sociale
reglementate, de subiectele vizate, de natura intereselor ocrotite şi de valorile pe care normele
juridice le protejează. În dreptul privat, metoda folosită mai des este cea a egalităţii sau a
recomandării, pe când în dreptul public, metoda mai des utilizată este cea autoritară sau a
subordonării. Rezultatul constă preeminent în primul caz în adoptarea de norme dispozitive
(permisive), iar în cel de-al doilea caz în adoptarea de norme juridice onerative sau prohibitive.
- alegerea procedeelor de conceptualizare şi limbajului adecvat domeniului care urmează a
fi reglementat. Această cerinţă se referă la construcţia logică a normei juridice, fixarea tipului de
conduită, alegerea stilului şi limbajului juridic adecvat. Având caracter abstract, norma juridică
operează în mod necesar cu o serie de concepte, categorii, definiţii etc. Conceptele, categoriile şi
noţiunile pe care le conţin normele juridice vor avea valoare (vor fi operaţionale) atât timp cât ele
exprimă necesităţile reale sociale, trebuind a fi modificate, reformulate, în condiţiile în care ele vor
înceta să corespundă acestor necesităţi.
8.2 Tehnica juridică şi tehnica legislativă
Tehnica juridică sau tehnica dreptului reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor şi
regulilor necesare elaborării, sistematizării şi realizării dreptului în scopul asigurării eficienţei
sociale depline a acestuia. Tehnica legislativă reprezintă doar o componentă a tehnicii juridice,
limitată la procesul ce vizează elaborarea dreptului, respectiv a legilor, categoria cea mai
importantă a actelor normative.
În procesul devenirii sale, un act normativ parcurge mai multe etape. Este vorba de
pregătirea sau elaborarea proiectului de act normativ, de avizarea acestuia (dacă este cazul), de
adoptarea sau emiterea sa, de promulgare şi publicare, de executare şi de controlul aplicării,
această ultimă etapă fiind în afara existenţei sale juridice.
Tehnica elaborării actelor normative, numită şi tehnică legislativă în cazul legilor, are
reguli specifice determinate în funcţie de categoria concretă a actului normativ avut în vedere. De
regulă, legislaţia stabileşte organele competente a iniţia şi a pregăti proiectele de acte normative,
fazele sau etapele pe care acestea trebuie să le parcurgă, condiţiile de valabilitate ale actelor
juridice sub aspectul fondului etc.
În procesul de reglementare a relaţiilor sociale prin intermediul dreptului, se elaborează şi
se utilizează o mare varietate de concepte, categorii şi construcţii juridice. Limbajul, inclusiv cel
juridic, ca mijloc de redare, exteriorizare şi de comunicare a noţiunilor, ideilor şi sentimentelor
între indivizi umani presupune o anumită tipizare şi abstractizare prin intermediul noţiunilor. Cele
mai cunoscute procedee de conceptualizare juridică sunt definirea, enumerarea, clasificarea,
construcţia juridică, prezumţiile şi ficţiunile juridice.
115
Definirea reprezintă determinarea riguroasă a conceptelor juridice în baza unor principii

prin intermediul cărora realitatea este reflectată în expresia normativă. Unele noţiuni sau concepte
utilizate în norme nu sunt definite legal, aşa cum le defineşte doctrina juridică, dar sensul lor
rezultă din ansamblul reglementărilor juridice. Este cazul, actelor juridice care în lumina Codului
civil se referă doar la categorii de acte determinate (contracte, testamente etc.). În alte situaţii,
noţiunile sunt definite expres de lege, aşa cum este, de pildă, cazul noţiunii de locuinţă sau de
familie în dreptul civil şi în dreptul familiei, al infracţiunii în dreptul penal etc., diferit de ceea ce
se acceptă în limbajul comun sau a noţiunii de funcţionar definită în mod extensiv de Codul penal
faţă de normele dreptului administrativ.
Dreptul dă expresie unor valori cantitative exprimate prin procedeul cifrajului sau unor
valori calitative exprimate prin procedeul enumerării limitative sau exemplificative.
Clasificarea conceptelor în baza unor criterii unitare, precis determinate şi corect respectate
tinde spre gruparea elementelor destinate, în scopul uşurării reglementării.
Construcţia juridică reprezintă raţionamentul juridic sau logica normei juridice care rezultă
din elementele ei interne: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
Un procedeu frecvent întâlnit în drept este cel al ficţiunilor juridice, conform cărora un
anumit fapt este considerat ca existent sau ca stabilit deşi el nu există sau nu a fost stabilit cu
certitudine.
O altă modalitate specifică utilizată în activitatea de elaborare şi aplicare a dreptului este
cea a prezumţiilor juridice, adică a concluziilor deduse din fapte cunoscute cu privire la fapte
necunoscute, dar cu care sunt în strânsă legătură. Prezumţiile pot fi legale, adică stabilite de lege, şi
judiciare, adică stabilite de instanţa de judecată. De asemenea, după forţa lor probantă, prezumţiile
pot fi absolute (irefragabile), neputând fi înlăturate prin proba contrarie şi prezumţii relative, care
pot fi combătute sau înlăturate.
Stilul şi limbajul actelor normative
O cerinţă de bază a întocmirii actelor normative este redactarea clară şi riguroasă a
acestora. În acest sens, ele trebuie să aibă un stil precis, concis şi un limbaj cât mai accesibil celor
cărora li se adresează. Redactarea trebuie făcută în formă prescriptivă, cu stabilirea şi delimitarea
exactă a drepturilor şi obligaţiilor care revin părţilor unui raport juridic, fără a lăsa loc dubiilor şi
posibilităţii de interpretare diferită. Limbajul folosit trebuie să fie, în principiu, cel obişnuit, în
sensul pe care îl au cuvintele în mod curent în limba română modernă. Neologismele se vor
folosi numai atunci când sunt necesare, unde nu există corespondent în limba română. În cazul
termenilor de strictă specialitate sau a celor susceptibili de mai multe interpretări se va preciza,
prin textul legislativ, sensul utilizat, aceasta deoarece s-ar putea ca acelaşi concept să fie diferit
reglementat în diferite ramuri de drept (de exemplu, capacitatea de exerciţiu revine în dreptul civil
persoanei care a împlinit 18 ani, iar în dreptul muncii, persoanei care a împlinit 16 ani).
116
Părţile constitutive ale actelor normative

Orice act normativ are o anumită structură sau alcătuire care este diferită în funcţie de
felul actului (lege, decret, hotărâre etc.), neexistând o structură unitară şi uniformă pentru toate
actele normative. De regulă, distingem următoarele părţi constitutive: partea introductivă,
reglementarea propriu-zisă şi partea finală. Uneori, unele acte normative importante (legi sau
decrete) pot fi însoţite şi de o expunere de motive sau un preambul care cuprinde o ilustrare a
cauzelor ce au impus noua reglementare, scopul urmărit prin ea, neajunsurile vechii reglementări
atunci când această există, noile principii consacrate etc.
Partea introductivă a actului normativ cuprinde titlul actului, formula introductivă şi, după caz,
preambulul.
Titlul actului normativ este elementul de identificare al acestuia care trebuie să reflecte
obiectul sau conţinutul reglementării, la care se mai adaugă indicarea felului actului, numărul şi
data adoptării lui, ceea ce uşurează identificarea acestuia.
Preambulul reprezintă o succintă introducere în care sunt prezentate condiţiile social-
politice şi economice avute în vedere la adoptarea actului. El nu conţine norme juridice şi nu se
justifică în cazul existenţei expunerii de motive. Preambulul se întâlneşte frecvent în cazul
tratatelor internaţionale.
Formula introductivă este acea (primă) parte a actului normativ care indică temeiul legal care
stă la baza reglementării. Este, de regulă, cazul actelor normative subordonate legii, când se
invocă prevederile legii organice pentru justificarea actelor proprii unui organ sau împuternicirea
dată expres în vederea aplicării unei legi. Uneori, formula de împuternicire poate figura la finalul
actului normativ.
Reglementarea propriu-zisă se compune din mai multe părţi. O primă parte o poate constitui
ansamblul dispoziţiilor sau principiilor generale care privesc întregul act normativ şi au aplicabilitate
asupra tuturor situaţiilor, chiar pentru cazuri nereglementate expres. O a doua parte o formează
dispoziţiile de conţinut, care reglementează instituţii juridice, categorii de activităţi sau situaţii,
domenii de raporturi sociale etc., în funcţie de obiectul reglementării. Astfel, de exemplu, codurile
conţin o parte generală şi una specială, iar legile organice cuprind părţi referitoare la organizarea,
funcţionarea şi atribuţiile unui organ de stat.
Partea finală cuprinde prevederile privind data intrării în vigoare a noului act şi, implicit, a
ieşirii din vigoare a actului anterior sau a unor părţi sau articole din vechea reglementare, cu
indicarea numerică de rigoare. Uneori, există şi dispoziţii tranzitorii impuse de necesitatea unei
treceri organizate în timp la aplicarea noii legi şi care, de pildă, pot viza modul de soluţionare a
cauzelor în curs de judecată surprinse de apariţia noii legi procedurale.
Structura actelor normative
Principalul element structural al actului normativ este articolul care cuprinde, de regulă, o
dispoziţie sau o regulă proprie, de sine stătătoare. Articolul poate fi alcătuit din unul sau mai
multe alineate, necesare în ipoteza existenţei mai multor formulări sau construcţii logice pentru
117
aceeaşi regulă de bază ori prevedere legală. Articolele se numerotează cu cifre arabe, iar în cazul
articolelor introduse în texte mai vechi, cu cifre române (latine) sau cu indici adăugaţi la articolele
iniţiale pe care le modifică pentru a fi mai uşor identificate şi distinse de reglementarea iniţială.
Articolul poate fi dublat de o notă marginală care denumeşte instituţia sau materia de referinţă.
Articolele pot fi grupate în paragrafe, acestea în secţiuni, capitole, titluri, părţi sau cărţi în funcţie de
întinderea şi obiectul reglementării, aşa cum este, de pildă cazul codurilor care mai cuprind, de
regulă, două mari diviziuni, partea generală şi specială.
Adoptarea, completarea şi modificarea actelor normative

Adoptarea actelor normative presupune tehnici distincte în funcţie de natura organului
emitent şi de procedura de lucru specifică acestuia. În acest sens, trebuie respectate o serie de
cerinţe care ţin de votarea actului, semnarea sa, publicarea actului etc. În cazul legilor, etapele
procedurii legislative constau în iniţierea proiectului de act normativ, avizarea sa de către comisiile
competente, dezbaterea proiectului, votarea, medierea dacă este cazul, semnarea de către
Preşedinţii Camerelor şi trimiterea spre promulgare, promulgarea de către Preşedinte şi publicarea
în Monitorul Oficial. Studierea detaliată a acestei proceduri se realizează în cadrul dreptului
constituţional sau parlamentar.
Modificarea şi completarea actului normativ se face printr-un act nou care trebuie să aibă cel
puţin forţă juridică egală cu actul modificat sau printr-un act cu o forţă juridică superioară, dar
nici într-un caz printr-un act cu forţă inferioară actului ce trebuie schimbat. Modificarea este
expresă când se indică textul legal schimbat din vechea reglementare şi tacită când nu operează o
astfel de determinare. Modificarea şi completarea se face de către acelaşi organ emitent şi după
aceeaşi procedură de emitere. Ea nu schimbă, de regulă, esenţa reglementării, pentru că, în caz
contrar, este preferabilă o republicare în întregime a actului, cu o nouă renumerotare a textelor.
8.3 Tehnica redactării actelor juridice individuale

Actele juridice individuale cunosc, de regulă, o reglementare amănunţită în privinţa
modului lor de întocmire sau de redactare, uneori existând şi norme referitoare la comunicarea şi
punerea lor în executare. Actele de aplicare a dreptului, cele cu caracter jurisdicţional
(contravenţional, disciplinar etc.) beneficiază de norme speciale în acest sens. Astfel, de exemplu,
hotărârea penală cuprinde o parte introductivă (cu elemente de identificare a instanţei, a
completului de judecată, a apărătorului, data, obiectul cazului etc.), expunerea, dispozitivul
hotărârii, conform cu prevederile Codului de procedură penală; conţinutul procesului verbal de
constatare a contravenţiei şi stabilire a sancţiunii este detaliat prin Ordonanţa Guvernului 2/2001
etc. Legea reglementează şi aspectele de formă ale hotărârilor judecătoreşti, respectiv semnarea,
pronunţarea, numărul de exemplare, comunicarea, termenul şi căile de atac.
În privinţa actelor de executare a legii, trebuie să facem distincţie între actele juridice ale
autorităţilor publice şi actele de drept privat. Astfel, actele de putere publică, de exemplu cele
118
administrative, se redactează întotdeauna în formă scrisă, cuprinzând elemente de identificare a

organului emitent, a destinatarului lor, număr şi dată, semnătură şi ştampilă.
Sub aspectul conţinutului lor, aceste acte vor cuprinde referiri la starea de fapt avută în
vedere, încadrarea ei în drept şi soluţia dispusă de autoritatea competentă. Actele de putere sau de
autoritate, prin modul lor de întocmire, au valoarea unor înscrisuri autentice care nu pot fi
combătute decât prin înscrierea în fals. În privinţa actelor juridice încheiate de părţi, regimul
juridic al întocmirii acestora diferă începând cu cele care nu necesită o formă scrisă, continuând
cu cele pentru care o asemenea formă este cerută numai cu valoare probantă şi terminând cu cele
pentru care se cere forma autentică ad-validitatem (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a
unui imobil). Codul civil reglementează în mod amănunţit nu numai elementele de formă ale
diverselor categorii de acte juridice, dar şi conţinutul pe care trebuie să îl aibă înscrisurile
constatatoare şi care are relevanţă în identificarea voinţei părţilor din actul juridic.
8.4 Sistematizarea dreptului

Aşa cum am stabilit anterior, sistemul de drept al unei societăţi reprezintă totalitatea
normelor juridice în vigoare la un moment dat, grupate după anumite criterii, incluzând norma
juridică, instituţia şi ramura de drept.
Spre deosebire, sistemul actelor normative, componentă a sistemului de drept, reprezintă
totalitatea actelor normative în vigoare într-un anumit moment, dar specifice aceluiaşi sistem
juridic, într-o anumită ierarhie şi interdependenţă. Elementul structural de bază al acestui sistem îl
reprezintă actul normativ.
Sistemul actelor normative poate fi analizat pe plan vertical şi pe plan orizontal. Pe plan
vertical, actele normative se disting după locul pe care îl ocupă în ierarhia izvoarelor de drept,
adică după forma lor juridică. În acest sens distingem legi, decrete, hotărâri guvernamentale,
ordine, decizii, etc. Pe plan orizontal, aceeaşi categorie de acte normative se diferenţiază după
diverse criterii (legi materiale şi legi procedurale etc.).
În cadrul sistemului actelor normative principalul loc îl ocupă subsistemul legislativ, alcătuit
din totalitatea legilor care asigură reglementarea primară a relaţiilor sociale fundamentale din
societate.
Între sistemul dreptului şi sistemul actelor normative este o strânsă legătură, în sensul că
sistemul de drept include sistemul actelor normative, acesta din urmă cuprinzând principalele
norme juridice ale dreptului scris.
Spre deosebire de sistemul de drept, sistematizarea dreptului, inclusiv cea a actelor
normative, reprezintă acţiunea de aşezare sau de grupare unitară în baza unor criterii determinate a totalităţii
normelor, respectiv a actelor normative ce le conţin. Sistemul de drept, ca şi sistemul actelor normative,
poate exista în afara oricărei sistematizări a normelor juridice, dar activitatea de sistematizare
contribuie în mod hotărâtor la o mai bună cunoaştere a sistemului de drept şi a celui normativ, la
perfecţionarea legislaţiei, facilitând totodată eliminarea lacunelor, a paralelismelor, a
119
suprapunerilor şi contradicţiilor legislative şi permiţând, în ultimă instanţă, alegerea celor mai

eficiente forme de reglementare normativă.
Încorporarea şi codificarea, forme de sistematizare juridică
Încorporarea reprezintă cea mai simplă şi cea mai veche formă de sistematizare a actelor
normative şi constă în gruparea principalelor acte normative în diverse culegeri sau colecţii,
utilizând anumite criterii: cronologic, alfabetic, după ramura de drept sau instituţia juridică la care
se referă reglementarea.
În cazul încorporării se utilizează materialul normativ existent, aşa cum este el alcătuit,
fără să intervină modificări de conţinut, cu excepţia unor corective de ordin gramatical, tipografic,
lingvistic, terminologic ori se includ modificările survenite între timp în legislaţie faţă de actul
original adoptat. Încorporările au fost frecvent utilizate în perioadele de început ale dreptului,
când normele juridice se prezentau ca un conglomerat de norme scrise şi de cutume juridice.
Încorporarea este oficială atunci când este realizată de o autoritate publică (de exemplu,
Ministerul Justiţiei) care elaborează culegeri de acte normative intitulate diferit: repertoriu
legislativ, index legislativ, legislaţie uzuală etc. Încorporarea neoficială este înfăptuită de diverse
organisme şi organizaţii neoficiale (nestatale): edituri, instituţii de cercetare, învăţământ, etc.
Codificarea este o formă superioară şi totodată mai recentă de sistematizare a legislaţiei.
Ea este diferită de încorporare prin obiectul ei, prin subiectele care o înfăptuiesc şi prin forţa sa
juridică. Codificarea constă în cuprinderea unitară, într-un cod, a principalelor norme care
alcătuiesc, de regulă, o ramură de drept sau care guvernează un anumit domeniu de activitate,
reprezentând dreptul comun în materie, rezultând astfel un act normativ nou.
Codificarea se realizează numai de către organele de stat competente, de regulă,
Parlamentul, întrucât codurile sunt legi, motiv pentru care au o forţă superioară tuturor celorlalte
acte normative.
În activitatea de codificare se disting mai multe etape:
 determinarea volumului materialului legislativ supus sistematizării şi selecţionarea lui
în baza criteriului obiectului de reglementare sau a ramurii de drept ori a domeniului vizat, cu
excepţia actelor abrogate, a paralelismelor de reglementare;
 prelucrarea materialului normativ şi repartizarea sa potrivit structurii codului în părţi
(cărţi), secţiuni, capitole, titluri, paragrafe, etc.;
 adoptarea proiectului codului, care urmează o procedură similară actelor juridice ale
organului care îl adoptă, de regulă, procedura legislativă (definitivarea, avizarea, dezbaterea,
votarea, semnarea, promulgarea şi publicarea).
Rezumat
1. Activitatea de consacrare legislativă a intereselor sociale generale, precum şi modul de realizare a acestei
operaţiuni are la bază unele principii ce vizează conţinutul, forma şi modul de reglementare: principiul
120
planificării legislative, principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice,

principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului (principiul echilibrului), principiul
corelării sistemului actelor normative, principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea
normativă.
2. Tehnica juridică sau tehnica dreptului reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor şi regulilor necesare
elaborării, sistematizării şi realizării dreptului în scopul asigurării eficienţei sociale depline a acestuia. Tehnica
legislativă reprezintă doar o componentă a tehnicii juridice, limitată la procesul ce vizează elaborarea
dreptului, respectiv a legilor, categoria cea mai importantă a actelor normative.
3. Cele mai cunoscute procedee ale tipizării juridice sunt definirea, clasificarea şi construcţia juridică.
4. O cerinţă de bază a întocmirii actelor normative este redactarea clară şi riguroasă a acestora. În acest sens, ele
trebuie să aibă un stil precis, concis şi un limbaj cât mai accesibil celor cărora li se adresează.
5. Orice act normativ are o anumită structură sau alcătuire care este în funcţie de felul actului (lege, decret,
hotărâre, etc.), neexistând o structură unitară şi uniformă pentru toate actele normative. De regulă, distingem
următoarele părţi constitutive: partea introductivă, reglementarea propriu-zisă şi partea finală. Partea
introductivă a actului normativ cuprinde titlul actului, formula introductivă, şi după caz, preambulul.
Reglementarea propriu-zisă se compune din mai multe părţi: ansamblul dispoziţiilor sau principiilor generale
care privesc întregul act normativ şi au aplicabilitate asupra tuturor situaţiilor, chiar pentru cazuri
nereglementate expres; dispoziţiile de conţinut. Partea finală cuprinde prevederile privind data intrării în
vigoare a noului act şi, implicit, a ieşirii din vigoare a actului anterior sau a unor părţi sau articole din vechea
reglementare, cu indicarea numerică de rigoare.
6. Structura actelor normative: principalul element structural al actului normativ este articolul care poate fi
alcătuit din unul sau mai multe alineate. Articolele pot fi grupate în paragrafe, acestea în secţiuni, capitole,
titluri, părţi sau cărţi în funcţie de întinderea şi obiectul reglementării.
7. Sistemul de drept al unei societăţi reprezintă totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat,
grupate după anumite criterii. Structura internă a sistemului de drept include norma juridică, instituţia şi
ramura de drept. Sistemul actelor normative, componentă a sistemului de drept, reprezintă totalitatea actelor
normative în vigoare la un moment, dar specifice aceluiaşi sistem juridic, într-o anumită ierarhie şi
interdependenţă. Elementul structural de bază al acestui sistem îl reprezintă actul normativ. Între sistemul
dreptului şi sistemul actelor normative este o strânsă legătură, în sensul că sistemul de drept include sistemul
actelor normative, acesta din urmă cuprinzând principalele norme juridice ale dreptului scris.
8. Spre deosebire de sistemul de drept, sistematizarea dreptului, inclusiv cea a actelor normative, reprezintă
acţiunea de aşezare sau de grupare unitară în baza unor criterii determinate a totalităţii normelor, respectiv a
actelor normative ce le conţin.
9. Forme de sistematizare juridică: încorporarea şi codificarea.
1. În ce constă principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice?
121
2. Definiţi tehnica juridică şi tehnica legislativă şi prezentaţi raporturile dintre acestea.

3. Care sunt părţile constitutive ale actelor normative?
4. Caracterizaţi încorporarea şi codificarea ca forme de sistematizare a dreptului.
1) Care dintre următoarele principii stau la baza activităţii de legiferare:

a) [ ] principiul planificării legislative
b) [ ] principiul celerităţii legiferării
c) [ ] principiul "non bis in idem"
d) [ ] principiul articulării (corelării sistemului actelor normative)
---------------------------------------------------------------------
2) Care dintre următoarele afirmaţii este falsă:
a) [ ] tehnica juridică include tehnica legislativă
b) [ ] tehnica legislativă include tehnica juridică
c) [ ] tehnica legislativă vizează în mod direct activitatea de aplicare a dreptului
d) [ ] tehnica juridică include numai metode, reguli şi procedee aplicabile elaborării legilor
---------------------------------------------------------------------
3) Dispoziţiile tranzitorii ale actului normativ vizează:
a) [ ] organizarea modului de trecere de la legea veche la legea nouă
b) [ ] data intrării în vigoare a noului act normativ
c) [ ] modul de soluţionare a cauzelor aflate în curs de judecată
d) [ ] temeiul legal al adoptării actului normativ
---------------------------------------------------------------------
122
UNITATEA DE STUDIU 9 INTERPRETAREA DREPTULUI
9.1 Necesitatea interpretării dreptului
9.2 Noţiunea, obiectul, scopul şi importanţa interpretării
9.3 Formele (felurile) interpretării
9.4 Metodele de interpretare a dreptului
 cunoaşterea conceptului şi a formelor şi metodelor de interpretare a dreptului;
 să definească conceptul de interpretare a dreptului şi să precizeze necesitatea acesteia;

 să evidenţieze obiectul, scopul şi importanţa interpretării;
 să precizeze care sunt formele de interpretare a dreptului;
 să precizeze metodele de interpretare a dreptului;
 să diferenţieze în concret formele şi metodele de interpretare a dreptului;
 să explice rezultatele interpretării normelor juridice;
Termeni cheie: interpretare oficială, interpretare cazuală, raţionamente logice, metoda

gramaticală, metoda istorică, interpretare sistematică, interpretare extensivă.
123
9.1 Necesitatea interpretării dreptului

Normele juridice sunt reguli cu caracter general şi abstract care urmează a fi aplicate unor
cazuri concrete din viaţa practică. În procesul de concretizare a conţinutului normei la un caz dat
pot apărea unele probleme de înţelegere a textului normativ care trebuie clarificate, determinate
de aspecte precum modul de redactare a normei juridice, noţiunile întrebuinţate de legiuitor,
forma de exprimare, condiţiile în care a fost elaborată norma etc. În acest context, „tălmăcirea”
înţelesului normei juridice sau interpretarea acesteia de către cel care o aplică se relevă ca o etapă
absolut necesară şi care, prin rezultatele sale, condiţionează eficacitatea procesului de aplicare a
normelor juridice. Interpretarea normelor juridice (a dreptului, în general), ca operaţiune
intelectuală, este necesară din mai multe raţiuni.
În primul rând, legea, oricât de tipică şi abstractă ar fi, nu poate să prevadă toate situaţiile
posibile în care îşi va găsi aplicabilitatea, deoarece trebuie să se menţină la un anumit nivel de
generalizare tipică, pentru a acoperi, pe cât posibil, cât mai multe aspecte din realitatea pe care o
reglementează. Astfel, Codul Muncii prevede că „salariatul poate refuza detaşarea dispusă de
angajatorul său numai în mod excepţional şi pentru motive personale temeinice” fără a arăta ce se
înţelege prin aceste motive sau în ce ar consta temeinicia lor. În caz de conflict, judecătorul va
aprecia în cadrul soluţionării acestuia temeinicia motivelor invocate de salariat, interpretând cu
metode pe care le vom prezenta în cele ce urmează, sensul normei juridice în discuţie.
În al doilea rând, folosind unele noţiuni sau expresii, legea le acordă, în funcţie de
necesitatea vizată de reglementare, un alt înţeles decât cel din vorbirea curentă. Astfel, de
exemplu, verbul „a da” în limbajul comun însemna a preda sau a remite un lucru, pe când în
dreptul civil reprezintă „a da” constă în constituirea sau transmiterea dreptului de proprietate sau
a unui alt drept real. Similar, leziunea constituie în dreptul civil un viciu de consimţământ, pe
când în vorbirea curentă are sensul de plagă, rană.
În al treilea rând, pot apare situaţii în care texte din acelaşi act normativ sau din acte
normative diferite să fie neconcordante sau contradictorii, ceea ce conduce la blocarea aplicării
legii, fiind necesară în prealabil lămurirea sensului normei juridice pentru a se evita rezolvarea
eronată, neconformă cu spiritul sau chiar litera legii, a cazului dat.
În al patrulea rând, este posibil ca între momentul adoptării normei juridice şi cel al
aplicării, în anumite momente a acesteia, să se nască fapte sau împrejurări care nu au fost avute în
vedere de legiuitor la data edictării actului normativ, dar care trebuie soluţionate. În aceste
condiţii, interpretarea normelor juridice este necesară pentru a stabili dacă reglementarea juridică
în vigoare (mai) este compatibilă cu rezolvarea noii situaţii. Astfel, de exemplu, antrenarea
răspunderii civile delictuale pentru pagubele patrimoniale provocate de mijloacele de transport
autopropulsate se efectua (până la noul Cod civil din 2011) în temeiul art. 1000 alin. 1 C. Civ., în
conformitate cu care intervenea răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucrurile avute sub pază,
deşi respectivul act a fost adoptat în anul 1864, când nu s-a putut avea în vedere o asemenea
124
ipoteză, ci cu totul altă situaţie. Practica judiciară, având la bază procesul de interpretare a
normelor juridice, a dat o finalitate cu totul nouă unei reglementări vechi datorită împrejurărilor
social-economice schimbate în care trebuie aplicată legea.
În al cincilea rând, propoziţiile (textele) ridică nu de puţine ori probleme de înţelegere
exactă a cerinţei normative prin modul de redactare gramatical, prin succesiunea noţiunilor în
text, prin modul de întrebuinţare a semnelor de punctuaţie, prin topica propoziţiei sau a frazei,
etc.
Toate aspectele anterior enunţate demonstrează necesitatea operaţiunilor de interpretare
în cunoaşterea şi în descifrarea limbajului juridic (a literei legii), întrucât acesta nu poate reda
întotdeauna cu deplină exactitate voinţa exprimată şi scopul urmărit de legiuitor (spiritul legii),
trebuind să se recurgă la forme şi metode specifice pentru a găsi înţelesul termenilor folosiţi. Pe
de altă parte, fără a ignora rolul operaţiunilor logico-juridice în interpretarea dreptului, trebuie
avut în vedere şi faptul că voinţa reală exprimată prin lege se apreciază atât în funcţie de condiţiile
vieţii materiale şi spirituale care au determinat-o, dar şi în raport cu cele în care ea urmează să-şi
găsească aplicarea.
Deşi dreptul modern se caracterizează în general printr-o exprimare clară şi precisă, direct
accesibilă unor categorii largi ale populaţiei, astfel încât interpretarea să nu mai fie expresia nevoii
de a acoperi caracterul lacunar al legii sau a altor carenţe care ţin de tehnica juridică a
reglementării, este totuşi necesară efectuarea operaţiunilor de identificare a sensului corect al
dispoziţiilor legale formulate în abstract. Utilizarea tehnicii juridice reglementate, existenţa unei
instituţii specializate de supervizare în materia adoptării actelor normative (Consiliul legislativ),
sunt elemente de natură să reducă tot mai mult posibilităţile de interpretare diferită, deficitară ori
arbitrară a normelor juridice, asigurând premisele necesare sub acest aspect legalităţii în activitatea
de aplicare a dreptului.
Sistemul nostru de drept nu cunoaşte existenţa unei reglementări de principiu a
problematicii interpretării normelor juridice, dar în unele acte normative, mai ales în coduri şi
tratate internaţionale, vom regăsi unele precizări privind aspecte care le poate ridica interpretarea
într-o ramură de drept sau domeniu.
9.2 Noţiunea, obiectul, scopul şi importanţa interpretării dreptului

Sunt utilizate mai multe noţiuni în legătură cu interpretarea normelor de drept. Noţiunea
de “interpretare a legii” s-a folosit în strânsă legătură cu principalul izvor de drept, legea, având
un sens restrictiv. Iniţial, noţiunea de “interpretare a dreptului” a fost folosită pentru a desemna
interpretarea dreptului cutumiar şi a practicii judiciare întemeiate pe acesta, pentru ca ulterior
noţiunea să desemneze atât interpretarea dreptului scris, cât şi a celui nescris. În perioada actuală,
expresia vizează interpretarea dreptului scris, în special a celui conţinut de actele normative.
125
Noţiunea de “interpretare a normelor juridice” folosită frecvent în ştiinţa noastră juridică

cuprinde atât interpretarea legii, cât şi a dreptului în general, respectiv dreptul scris, adică actele
normative, precum şi formele interpretării legale, şi anume cea normativă (generală) şi juridică
(cauzală).
Interpretarea dreptului se defineşte ca operaţiunea intelectuală, logico-raţională, efectuată după
anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului, constând în lămurirea conţinutului normelor juridice în
scopul realizării sau aplicării legii prin încadrarea corectă a situaţiilor de fapt în prevederile actelor normative.
Cu privire la obiectul interpretării se ridică problema dacă el se reduce numai la textul legal
supus analizei sau acesta se extinde şi la găsirea voinţei reale a legiuitorului, chiar dacă ea nu este
direct exprimată în (şi prin) text. După o primă opinie, textul în sine şi norma juridică, odată
adoptate, dobândesc o autonomie totală faţă de voinţa legiuitorului, de care s-au desprins.
Dimpotrivă, cea de-a doua opinie susţine că actul normativ este doar dovada existenţei voinţei
legiuitorului, al cărei conţinut poate fi justificat prin orice mijloc. Mai mult, concepţia deplinei
libertăţi a interpretării culminează în epoca contemporană cu fundamentarea doctrinară
voluntaristă a formării unui drept nou pe calea interpretării juridice. Toate aceste opinii au un
caracter unilateral, iar absolutizarea lor dăunează procesului de aplicare corectă a legii, întrucât
ignoră faptul că pornindu-se de la textul legal şi în limitele acestuia trebuie să se determine voinţa
reală a legiuitorului, dar şi sensurile care corespund cel mai bine formulărilor concepute, avându-
se în vedere concomitent şi principiile întregului sistem de drept sau a ramurilor ori a instituţiilor
juridice.
În ceea ce priveşte elementele normei supuse interpretării constatăm următoarele:
- interpretarea ipotezei este necesară pentru a se vedea dacă sunt reunite condiţiile de aplicare
a normei pentru cazul dat;
- interpretarea dispoziţiei se face pentru aprecierea conduitei avute de subiect faţă de normă,
în sensul stabilirii acordului sau dezacordului existent între ipoteză şi dispoziţie;
- interpretarea sancţiunii prescrise are în vedere felul acesteia şi limitele ei în cazul constatării
încălcării regulii juridice într-o situaţie dată.
Scopul interpretării constă în lămurirea exactă a înţelesului legii prin determinarea voinţei
reale a legiuitorului, în vederea aplicării corecte a legii. Interpretarea ca operaţiune nu este un scop
în sine, ea are un rol intermediar care serveşte unui scop final căruia i se subordonează, respectiv
realizarea întocmai a cerinţelor normativităţii juridice.
Procesul de interpretare este intim legat de conştiinţa juridică a autorului interpretării,
prin filtrul căreia trece într-un anumit mod explicarea sensului reglementării şi implicit, realizarea
sau aplicarea dreptului, proces care nu poate fi însă rupt de condiţiile concrete materiale şi
spirituale ale societăţii în care norma prinde viaţă, de evoluţia legislaţiei în domeniul dat, precum
şi de poziţia social-politică a autorului interpretării. Factorii care condiţionează rezultatele
interpretării normelor juridice sunt reprezentaţi de calitatea interpretului, pregătirea profesională,
126
experienţa şi discernământul acestuia, iar în plan mai larg, cultura juridică a membrilor
colectivităţii are implicaţii profunde asupra activităţii juridice într-un stat de drept.
9.3 Formele (felurile) interpretării

Prin forme sau feluri ale interpretării înţelegem modurile de manifestare ale acesteia,
determinate, în principal, de autorul care realizează operaţiunea respectivă, ca şi de forţa juridică
cu care aceasta se poate impune subiectelor de drept.
După subiectul sau autorul care înfăptuieşte interpretarea, aceasta poate fi oficială sau
neoficială. Interpretarea oficială se clasifică în funcţie de întinderea efectelor sale în interpretare
generală şi cauzală.
 Interpretarea oficială sau obligatorie reprezintă forma de interpretare realizată de
un organ sau autoritate de stat în limitele competenţei sale, fiind utilizată în procesul edictării sau
aplicării normei. Ea se mai numeşte autentică sau legală deoarece provine de la un organ de stat care
deţine o asemenea atribuţie care decurge explicit sau implicit din propria lege de organizare.
Interpretarea oficială este generală atunci când se realizează prin acte normative ale puterii
legislative sau executive. Autorul interpretării este fie organul emitent al actului de interpretat, fie
un organ superior (ierarhic) acestuia. Interpretarea generală sau normativă este utilizată atunci
când o dispoziţie sau prevedere dintr-un act de reglementare apare neclară sau confuză.
Interpretarea obligatorie a legilor se realizează numai de către Parlament. Toate celelalte
organe ale statului, Preşedintele, Guvernul, ministerele, alte organe centrale sau locale ale
administraţiei de stat ori publice (prefecturi, primării etc.) nu pot adopta decrete, hotărâri, ordine
sau instrucţiuni, decizii prin care să dea interpretare obligatorie legilor în vigoare. Ele emit acte
normative în temeiul şi pentru aplicarea legii, asigurând executarea unitară şi concretă a acesteia
din urmă. În cazul în care, totuşi, aceste organe constată că unele prevederi normative cuprinse în
acte de reglementare cu forţă juridică superioară, inclusiv legea, sunt susceptibile de a fi înţelese în
mod diferit, vor sesiza prin filiera ierarhică proprie organului competent a iniţia proiecte sau a
adopta acte de interpretare (va fi sesizat Guvernul pentru iniţierea proiectelor de lege cu caracter
interpretativ sau pentru adoptarea unei hotărâri cu asemenea trăsătură).
Obiectul interpretării îl reprezintă norma sau normele în discuţie, iar actul de interpretat
sau cel de interpretare urmează să facă corp comun cu valoare juridică egală cu actul interpretat.
Dacă însă actul de interpretare are o forţă juridică superioară actului interpretat, atunci el îi
conferă această poziţie celui din urmă, cel puţin în privinţa textelor ce formează obiectul
respectivei operaţiuni, în ierarhia izvoarelor de drept (ca în cazul interpretării unei hotărâri de
guvern printr-o lege).
Procedura de elaborare şi adoptare a actului de interpretare este procedura specifică
actelor juridice ale organului care face interpretarea, indiferent că acesta îşi interpretează propriile
acte sau actele altor organe, inclusiv cele aparţinând autorităţilor din subordine. Astfel, de pildă,
127
Parlamentul va recurge la procedura legislativă fie că interpretează o lege, fie un decret

prezidenţial cu caracter normativ.
În ceea ce priveşte efectele în timp ale interpretării, precizăm că actului de interpretare i se
poate recunoaşte efect retroactiv, intrând în vigoare de la o dată anterioară adoptării lui care
cuprinde, de regulă, perioada de timp până la data intrării în vigoare a actului interpretat. În
general, este obligatoriu ca actul de interpretare să producă efecte şi pentru viitor, deoarece toate
situaţiile care se vor naşte sau rezolva ulterior beneficiază de noua interpretare dată de actul în
speţă. În legislaţia noastră civilă actuală, se prevede expres că „norma interpretativă produce
efecte numai pentru viitor”.
În privinţa sancţiunii aplicabile în cazul efectuării interpretării de către un organ
necompetent, în sensul interpretării prin acte cu forţă juridică inferioară a unor reglementări
superioare, aceasta va fi nulitatea de drept absolută a actului de interpretare, care va fi astfel lipsit
de orice valabilitate juridică.
Interpretarea cazuală este o formă a interpretării oficiale care se realizează în procesul de
realizare sau de aplicare a normelor juridice la cazuri concrete. Subiectele acestei interpretări sunt
organele statului (ale puterii legislative, executive şi judecătoreşti) care aplică regulile în cazuri
individuale. Un loc aparte în cazul acestei forme îl ocupă interpretarea judiciară sau
jurisdicţională, ocazionată de soluţionarea în cadrul unui litigiu (proces) judiciar a cazurilor de
încălcare a legii, ocazie cu care se emite o hotărâre cu putere (autoritate) de lucru judecat.
Obiectul interpretării îl constituie tot norma de drept, însă prin prisma aplicării ei unui caz
dat. De cele mai multe ori, interpretarea cazuală constituie o premisă a interpretării generale,
deoarece frecvenţa ridicată a aceleiaşi probleme într-un număr ridicat de situaţii impune
intervenţia interpretării normative. Spre deosebire însă de interpretarea generală, care are valoarea
unei reguli stabile şi de sine stătătoare, interpretarea cazuală serveşte procesului de realizare a
dreptului, fiind concretizată în actul individual de soluţionare a cazului dat, fără a se mai distinge
un act de interpretare propriu-zis.
Caracteristicile interpretării cazuale sunt următoarele:
 aplicabilitatea limitată numai la raportul juridic concret;
 obligativitatea ei numai în şi pentru cazul soluţionat;
 lipsa caracterului obligatoriu în raport cu alte organe şi pentru cazuri similare, inclusiv
pentru aceeaşi autoritate într-o situaţie identică.
Interpretarea neoficială este o formă a interpretării realizată în afara procesului de
emitere şi aplicare a dreptului şi, în consecinţă, are caracter facultativ sub aspectul efectelor sale.
O primă modalitate de interpretare de acest gen este cea doctrinară realizată în cadrul
studiilor consacrate instituţiilor juridice. Concluziile desprinse prin această interpretare se pot
impune însă uneori şi organelor în drept prin forţa argumentaţiei ştiinţifice.
În majoritatea sistemelor contemporane de drept, doctrina juridică nu este izvor de drept.
În mod cu totul excepţional, această calitate a doctrinei poate fi recunoscută, ca de pildă în Codul
128
Civil elveţian (art. 1) care permite instanţelor de judecată ca în procesul aplicării dreptului şi în
lipsa unor prevederi legale necesare soluţionării unor cauze, precum şi în lipsa cutumei sau a
practicii judiciare să utilizeze ca izvor de drept interpretarea doctrinară. În dezvoltarea istorică a
dreptului, doctrina a jucat un rol important începând cu dreptul roman unde operele
jurisconsulţilor erau considerate izvoare de drept.
O a doua modalitate de interpretare neoficială a dreptului este cea oficioasă, fără efecte
obligatorii, dar care rezultă din expunerile sau opiniile unor persoane oficiale exprimate cu ocazia
participării la dezbaterea proiectelor de acte normative, din răspunsurile date pe probleme juridice
la întrebările şi interpelările formulate în Parlament, cât şi din opiniile unor jurişti în problemele
de drept ivite în cadrul proceselor judiciare la care participă. Toate aceste interpretări au o
anumită valoare pentru organele de edictare şi aplicare a dreptului, întrucât ele explică anumite
sensuri ale reglementării juridice în vigoare, finalităţile ei şi modul de aplicare a acesteia într-un
caz dat, putând fi însuşite de către organele de stat fie pe cale normativă, fie prin acte individuale,
dobândind astfel şi o recunoaştere juridică.
O formă aparte a interpretării neoficiale (neobligatorii) este cea a interpretării comune a
dreptului de către factori politici, cetăţeni, mijloace de presă, rezultat al modului de percepere a
reglementării în vigoare şi mai ales corespunzător gradului de educaţie juridică şi de dezvoltare a
conştiinţei juridice.
9.4 Metodele de interpretare a dreptului

Metodele de interpretare reprezintă acele procedee de examinare a textelor legale cu
ajutorul cărora subiectul care efectuează interpretarea caută să determine înţelesul şi sensul exact
al textului actului normativ.
În dreptul contemporan sunt utilizate mai multe metode de interpretare a dreptului, în
care se includ cea gramaticală, sistematică, istorică, logică, literală şi reală extensivă ori restrictivă. Nu
trebuie înţeles însă că aplicarea acestora presupune singularitate, fiind posibilă şi varianta utilizării
concomitente a mai multor metode care nu se exclud reciproc pentru a se ajunge la soluţia
juridică adecvată cazului dat.
Interpretarea gramaticală constă din analiza gramaticală a textelor normative, prin
cercetarea înţelesului cuvintelor utilizate, cu ajutorul analizei morfologice şi sintactice. Astfel,
când actul normativ stabileşte, de pildă, sancţiunea aplicată pentru o faptă ilicită utilizând formula
„se pedepseşte cu închisoare şi confiscarea averii”, sancţiunile au caracter cumulativ (se aplică
ambele), dar când se foloseşte formula „închisoare sau amendă” acest caracter este alternativ (se
aplică numai una din sancţiunile prevăzute). Similar, art. 297 din C. pen., incriminând abuzul în
serviciu prevede că „fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu
îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o
vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane
129
juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa

o funcţie publică. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează
pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA”. Analiza gramaticală a textului arată care sunt modalităţile
de comitere a infracţiunii: pasiv (nu îndeplineşte un act) sau activ (îndeplineşte actul defectuos,
îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de
inferioritate).
Procedeele de interpretare gramaticală servesc şi clarificării terminologiei juridice utilizate,
distingându-se trei categorii de noţiuni.
Astfel, o primă categorie de cuvinte sunt cele care au înţelesul obişnuit din limbajul
comun, constituind fondul dominant al lexicului utilizat în formularea textelor legale, trăsătura
specifică a dreptului modern fiind un limbaj accesibil (noţiunile de soţ, ascendent, descendent,
copil minor etc.).
A doua categorie o reprezintă noţiunile care, deşi folosite cu un anumit sens în vorbirea
curentă, au în limbajul juridic un înţeles aparte. De exemplu, noţiunea de teritoriu desemnează în
vorbirea curentă o suprafaţă a uscatului de pe globul terestru, iar noţiunea juridică a teritoriului
naţional mai cuprinde şi apele interioare, marea teritorială, precum şi solul, subsolul şi spaţiul
aerian aferent acestora.
A treia categorie o reprezintă noţiunile care au accepţiuni diferite chiar între ramurile de
drept, cum ar fi noţiunea de “familie” care în ramura dreptului familiei desemnează soţii sau
părinţii şi copiii lor minori, iar în legislaţia civilă în materie locativă mai cuprinde, pe lângă aceştia,
şi totalitatea persoanelor care convieţuiesc împreună sau care se află în întreţinere sau îngrijire.
 Interpretarea sistematică constă în stabilirea înţelesului normei în funcţie de locul
pe care ea îl ocupă în ansamblul reglementărilor vizând aceeaşi materie, prin corelarea acesteia cu
alte texte din acelaşi act normativ sau aceeaşi instituţie juridică ori ramură de drept. Această
interpretare presupune determinarea următoarelor elemente:
a) locul ocupat de normă în cadrul actului normativ (articol introductiv, definiţie,
clasificare, sediul principal al materiei);
b) felul normei în cadrul actului (generală, specială sau de excepţie);
c) felul actului care cuprinde norma, adică o lege generală (dreptul comun, de pildă, un
cod) sau o lege specială, având în vedere că specialul derogă de la general;
d) locul ocupat de actul care conţine norma în sistemul izvoarelor dreptului (lege, decret,
hotărâre guvernamentală etc.).
Normele din partea specială a codurilor se interpretează în strânsă legătură cu normele
din partea generală a aceluiaşi act normativ, iar normele din ramurile de drept se interpretează în
130
strânsă legătură cu normele constituţionale. Astfel, de exemplu, orice infracţiune prevăzută în

Partea specială a Codului penal trebuie, pentru a antrena răspunderea juridică, să reunească în
mod cumulativ elementele esenţiale definite de art. 15 din Partea generală a codului („fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a
săvârşit-o). La fel, inviolabilităţile apărate penal se corelează cu prevederile constituţionale care le
consacră.
Utilitatea interpretării sistematice reiese pregnant în cazul normelor incomplete, respectiv
a normelor de trimitere şi a celor în alb, în strânsă legătură cu normele de referinţă şi care
dobândesc, astfel, conţinut deplin prin completarea realizată pe calea interpretării.
 Interpretarea istorică constă în stabilirea sensului normei juridice în funcţie de
cercetarea condiţiilor istorice concrete care au determinat adoptarea legii şi în strânsă legătură cu
care se determină scopul urmărit de lege. În cadrul acestei metode de interpretare se vor avea în
vedere şi noile condiţii istorice în care se aplică legea şi care pot diferi de cele iniţiale. Folosirea
acestei metode nu presupune în mod necesar cunoştinţe istorice deosebite din partea organului
de aplicare a dreptului, ci doar cunoştinţe de cultură generală şi profesională, corelate cu o bună
cunoaştere a documentelor care au stat la baza elaborării actelor normative, a expunerilor de
motive, a dezbaterilor parlamentare în jurul actului dat etc. Ilustrativ pentru acest gen de
interpretare este faptul că întrucât în noul context legislativ de după 1989 se întrebuinţează
termenul de “public “ (de pildă, autoritatea publică, domeniul public, proprietatea publică etc.),
iar nu cel de “obştesc”, noţiunea a fost înlocuită în textele legale cu cel dintâi termen.
 Interpretarea teleologică constă în lămurirea înţelesului normei prin determinarea
scopului urmărit de legiuitor, în acest sens fiind deosebit de utilă şi cunoaşterea cauzelor social-
economice, extrajuridice care au impus un anumit mod de reglementare. Astfel, pentru a înţelege
cum trebuie realizate drepturile părinteşti de către beneficiarul lor, se va avea în vedere
prevederile din dreptul familiei, care stipulează că exercitarea lor se va face numai în interesul
copiilor.
 Interpretarea literală şi interpretarea reală. În primul caz, este definitorie stabilirea
sensului regulii juridice aşa cum rezultă acesta din formularea textului de lege, fără nici o altă
cercetare deosebită, întrucât există o concordanţă deplină între forma şi conţinutul exprimării
juridice. În cel de al doilea caz, se încearcă descoperirea intenţiei veridice a legiuitorului aşa cum
se desprinde din economia legii, trecând peste unele aparenţe de text. Astfel, de exemplu, art. 8,
alin. 2 C. pen. conţine definiţia juridică a noţiunii de teritoriu („Prin teritoriul României se
înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian,
cuprinse între frontierele de stat”.), iar alin.3 al aceluiaşi articol face precizarea că prin infracțiune
săvârșită pe teritoriul României se înțelege orice infracțiune comisă pe teritoriul arătat anterior sau
„pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România”. În ceea ce
priveşte interpretarea reală a actelor juridice individuale, sunt avute în vedere contractele, a căror
tălmăcire se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor folosiţi.
131
 Interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă. În primul caz, normei juridice i

se stabileşte un conţinut mai larg decât cel rezultat din formularea legală. De regulă, se utilizează
interpretarea extensivă în cazul unor texte legale care cuprind enumerări cu caracter
exemplificativ.
Interpretarea restrictivă, opusul celei dintâi, apare în situaţia în care normei i se atribuie un
sens mai limitat decât părea că rezultă din textul legal. Astfel, de exemplu, infracţiunea de ultraj
(art. 257 din Codul penal) se comite împotriva unui funcţionar cu atribuţii de autoritate de stat,
dar numai dacă acesta se găseşte în exerciţiul funcţiunii sau pentru fapte îndeplinite în exerciţiul
funcţiunii, în caz contrar, dacă respectivul lucrător este în afara atribuţiilor legale sau şi le-a
depăşit, el nu va dispune de protecţia juridică penală.
O categorie intermediară o reprezintă regulile juridice de strictă interpretare, care nu pot
primi nici sensuri extinse şi nici restrânse, în cadrul cărora intră, de regulă, enumerările limitative,
excepţiile şi prezumţiile legale.
Metodele de interpretare enunţate nu epuizează procedeele de aplicare sau realizare a
dreptului pentru situaţii în care există neclarităţi sau sensuri susceptibile de interpretări diferite
datorate modului deficient de redactare a textelor legale. Într-adevăr, uneori, dincolo de
deficienţele tehnicii juridice, se pot manifesta chiar lacune legislative cauzate de nereglementarea
unor situaţii ce se ivesc în practică şi care se cer a fi rezolvate. În asemenea cazuri, metodele de
interpretare se dovedesc insuficiente pentru rezolvarea situaţiilor respective, deoarece utilizarea
lor se face avându-se în vedere numai textele legale existente, fie ele şi deficitare în redactare ori
restrictive în conţinutul lor, dar oricum vizând situaţii ce cad, într-un fel sau altul, sub incidenţa
lor.
În scopul asigurării soluţionării unor situaţii nereglementate care reclamă însă aplicarea
dreptului s-a creat instituţia analogiei, în temeiul căreia problemele ridicate în activitatea juridică
a organelor specializate se rezolvă pe baza unor norme în vigoare, dar care reglementează cauze
asemănătoare sub aspectul trăsăturilor lor esenţiale cu situaţia dedusă soluţionării. Astfel, se
ajunge la presupunerea că ceea ce legea a stabilit pentru anumite cazuri trebuie aplicat şi pentru
alte situaţii similare din raţiuni identice (argumentul “ad pari”), întrucât aceleaşi cauze produc
aceleaşi efecte. Aplicarea dreptului prin analogie reprezintă expresia unei nevoi de tratament
juridic egalitar sau egalitate juridică, deoarece regula de drept vizând o anumită situaţie se extinde
şi pentru alte situaţii nereglementate, dar asemănătoare.
În dreptul nostru, instituţia analogiei legii rezultă din prevederile primului articol al
Codului civil, care prevede că „sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile
generale ale dreptului. În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile
legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale
dreptului”. În varianta anterioară a reglementării, prevederile art. 3 C. civ. conduceau la obligaţia
judecătorului de a fi soluţionat orice cauză dedusă judecăţii, chiar dacă legea nu prevedea
reglementarea ei. Trebuie precizat că aplicarea analogiei are nevoie şi de unele limite, Codul
132
nostru civil prevăzând în acest sens în art. 10 că „legile care derogă de la o dispoziţie generală,
care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în
cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege”.
Analogia juridică (numită şi în drept) cuprinde analogia legii şi analogia dreptului.
Analogia legii este procedeul la care se recurge atunci când se constată lipsa normei juridice
sau a textului normativ care să reglementeze cazul dat, prin utilizarea unei norme care vizează un
caz asemănător (analog) şi care se poate regăsi în actul normativ reprezentând sediul materiei sau
instituţiei principale ori în alt act de reglementare. Spre deosebire de interpretarea extensivă, unde
există un text de lege de bază care primeşte aplicabilitate prin extensiune şi pentru cazuri
nereglementate, în cazul analogiei legii un asemenea text lipseşte cu desăvârşire. Analogia legii nu
se realizează identic în toate ramurile dreptului. Ea este consacrată de Codul civil, unde situaţiile
practice au infinite posibilităţi de manifestare, dar a fost interzisă în dreptul penal, deoarece, în
materia infracţiunilor, nu pot exista fapte care să fie considerate prin analogie infracţiuni
(antrenând, deci, răspunderea penală), întrucât în această ramură a dreptului operează principiul
legalităţii incriminării.
Analogia dreptului reprezintă procedeul de rezolvare a unei situaţii nereglementate juridic în
lipsa oricărui text legal, iar soluţionarea se face în temeiul principiilor generale ale dreptului.
Astfel, de exemplu, în nici o ramură de drept nu vor putea fi recunoscute ca valabile prin efectele
lor juridice, acte sau fapte, precum şi raporturi derivând din ele, care prin conţinut, obiect şi scop
sunt contrare ordinii de drept şi celei publice, regulilor de convieţuire socială, întrucât lezează
demnitatea umană, consacră inechitatea şi inegalitatea, precum şi discriminarea.
În aplicarea analogiei legii şi mai ales a analogiei dreptului trebuie să se manifeste o
prudenţă deosebită, în sensul ca prin utilizarea ei să nu se ajungă, în mod voit sau nu, la încălcarea
legii, la depăşirea competenţelor legale ale autorităţilor de stat şi la arbitrar. Sub acest aspect, un
punct de sprijin în soluţionarea unei cauze şi motivarea dată îl pot constitui prevederile de ordin
constituţional.
Utilizarea analogiei are un caracter excepţional, iar soluţia dată are putere juridică numai
în cazul dat şi doar faţă de părţile implicate, ea nefiind obligatoriu de urmat în viitor pentru cauze
similare deduse soluţionării, chiar şi pentru acelaşi organ. În acest fel, norma creată prin deducţie
în reprezentarea celui care a aplicat-o nu devine prin actul de soluţionare izvor de drept, fiind
produsul exclusiv al conştiinţei juridice a organului de aplicare a dreptului, fundamentat pe
principiile generale ale dreptului în vigoare, ale ramurii de drept sau ale instituţiei juridice
respective.
Rezumat
1. Normele juridice sunt reguli cu caracter general care urmează a fi aplicate unor cazuri concrete din viaţa
practică. În procesul de concretizare a conţinutului normei la un caz dat se pot ridica multiple probleme care se
133
cer a fi clarificate şi care ţin de mai multe aspecte cum ar fi, de exemplu, modul de redactare a regulii juridice,
noţiunile întrebuinţate de legiuitor, forma de exprimare, condiţiile în care a fost elaborată norma, etc.
2. Interpretarea dreptului se defineşte ca operaţiunea intelectuală, logico-raţională, efectuată după anumite reguli
şi cu anumite metode specifice dreptului, constând în lămurirea conţinutului normelor juridice în scopul
realizării sau aplicării legii prin încadrarea corectă a situaţiilor de fapt în prevederile actelor normative.
3. Scopul interpretării constă în lămurirea exactă a înţelesului legii prin determinarea voinţei reale a
legiuitorului, în vederea aplicării corecte a legii. Interpretarea ca operaţiune nu este un scop în sine, ea are un
rol intermediar ce serveşte unui scop final căruia i se subordonează, respectiv realizarea întocmai a dreptului.
4. Prin forme sau feluri ale interpretării înţelegem modurile de manifestare ale acesteia determinate, în principal,
de autorul care realizează operaţiunea respectivă, ca şi de forţa juridică cu care aceasta se poate impune
subiectelor de drept. După subiectul sau autorul care o înfăptuieşte interpretarea, aceasta poate fi oficială sau
neoficială. Interpretarea oficială se clasifică în funcţie de întinderea efectelor sale în interpretare generală şi
cauzală.
5. Metodele de interpretare reprezintă acele procedee de examinare a textelor legale cu ajutorul cărora subiectul
care efectuează interpretarea caută să determine înţelesul şi sensul exact al textului actului normativ. În
dreptul contemporan sunt utilizate mai multe metode de interpretare în care se includ cea gramaticală,
sistematică, istorică, logică, literală şi reală extensivă şi restrictivă, nefiind exclusă posibilitatea ca prin
utilizarea concomitentă a mai multor metode care nu se exclud reciproc să se ajungă la soluţia juridică
adecvată cazului dat.
6. În scopul asigurării soluţionării unor situaţii nereglementate care reclamă însă aplicarea dreptului s-a creat
instituţia analogiei, în temeiul căreia problemele ridicate în activitatea juridică a organelor specializate se
rezolvă pe baza unor norme în vigoare, dar care reglementează cauze asemănătoare sub aspectul trăsăturilor
lor esenţiale cu situaţia dedusă soluţionării. Analogia juridică sau în drept cuprinde analogia legii şi analogia
dreptului.
1. Precizaţi în ce constă necesitatea interpretării dreptului.

2. Caracterizaţi interpretarea oficială (obligatorie) a normelor juridice.
3. Care sunt formele interpretării neoficiale a dreptului?
4. Enumeraţi metodele de interpretare a dreptului şi prezentaţi interpretarea gramaticală.
5. În ce constă analogia în interpretarea şi aplicarea dreptului?
1) Noţiunea de interpretare a normelor juridice:

a) [ ] are un sens mai larg decât noţiunea de interpretare a legii
b) [ ] este folosită şi pentru a desemna interpretarea dreptului
134
c) [ ] desemnează o operaţiune intelectuală care are ca scop lămurirea deplină a sensului normei
juridice, în vederea asigurării unităţii dintre litera şi spiritul legii
---------------------------------------------------------------------
2) Interpretarea oficială generală:
a) [ ] se realizează de către organele puterii legislative sau executive
b) [ ] se realizează de către instanţele de judecată
c) [ ] are efect retroactiv
d) [ ] nu poate avea efecte retroactive
---------------------------------------------------------------------
3) Reprezintă metode de interpretare juridică:
a) [ ] interpretarea oficioasă
b) [ ] interpretarea doctrinară
c) [ ] interpretarea teologică
d) [ ] interpretarea sistematizată
---------------------------------------------------------------------
135
UNITATEA DE STUDIU 10 REALIZAREA DREPTULUI
10.1 Conceptul şi formele de realizare a dreptului
10.2 Fazele aplicării dreptului
 cunoaşterea conceptului de realizare a dreptului, precum şi a formelor concrete de

realizare a prescripţiilor acestuia;
 să definească conceptul de realizare a dreptului;

 să evidenţieze importanţa realizării prescripţiilor normative;
 să explice modalităţile concrete de realizare a dreptului
 să analizeze conţinutul etapelor aplicării dreptului
 să evidenţieze importanţa fiecărei etape de aplicare a dreptului;
 să formuleze opinii privitoare la necesitatea realizării dreptului în societate;;
Termeni cheie: realizarea dreptului, respectarea dreptului, executare, aplicarea dreptului,

stabilirea stării de fapt, încadrarea in drept, soluţionare, act de aplicare.
136
10.1 Conceptul şi formele de realizare a dreptului

Pe parcursul existenţei sale dreptul străbate două etape importante constând din
adoptarea sau emiterea actului de reglementare conţinând norma şi realizarea prevederilor
normative. Realizarea dreptului se poate defini ca reprezentând acea etapă a existenţei sale care
constă în respectarea prevederilor legale ori îndeplinirea sau executarea lor de către subiectele de
drept, precum şi aplicarea dispoziţiilor legale de către organele abilitate, consecinţă a încălcării
legii ori a actului individual bazat pe aceasta. Realizarea dreptului poate îmbrăca mai multe forme,
şi anume: respectarea dreptului de către subiectele vizate, executarea prevederilor legale şi
aplicarea acestora.
Respectarea dreptului se referă, în sens restrâns, la normele juridice prohibitive, care
obligă la o conduită pasivă, de abstenţiune sau inacţiune (a nu face ceva) şi reprezintă o primă
modalitate nejuridică prin care dreptul îşi dovedeşte eficienţa socială, atingându-şi scopul. Aceasta
reprezintă cea mai simplă situaţie şi se regăseşte în cele mai multe cazuri în privinţa normelor
penale, contravenţionale, disciplinare, etc. Prin respectarea interdicţiei nu se naşte un raport
juridic, întrucât nu apar, nu se modifică drepturi şi obligaţii, dar nici nu se desfiinţează o relaţie
juridică, operând doar îndatorirea generică, abstractă şi nediferenţiată care incumbă tuturor de a
nu încălca norma printr-o conduită activă sau onerativă.
Îndeplinirea sau executarea prevederilor normative operează în cazul normelor
onerative şi a celor permisive, întrucât subiectele de drept trebuie să aibă o atitudine activă, de
acţiune, de a da sau a face ceva, fie că această reacţie decurge direct din lege, fie dintr-un raport
juridic concret în care se găsesc părţile şi care, de cele mai multe ori, se întemeiază pe un act de
juridic individual bazat pe lege. În această categorie intră normele financiare de stabilire a
impozitului (respectiv dispoziţia de stabilire a impozitului), normele de asigurare a bunurilor prin
efectul legii (respectiv contractul RCA) etc. La fel ca în prima situaţie enunţată, şi în cazul acestei
modalităţi de realizare a dreptului este necesară aceeaşi atitudine de respectare a legii, dar de
această dată în cadrul unei conduite active, determinată de o regulă onerativă sau permisivă.
Spre deosebire însă comparativ cu situaţia normelor prohibitive, în cazul acestei
modalităţi de realizare a dreptului, răspunderea şi sancţiunea juridică intervin atunci când se
adoptă o atitudine pasivă, de abstenţiune în îndeplinirea obligaţilor care îi revin subiectului de
drept sau în cazul îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririi care îi incumbă acestuia, legea
sancţionând nerealizarea întocmai a conduitei active care decurge din prescripţiile legale sau din
actul juridic individual.
Aplicarea normelor juridice reprezintă o activitate specifică organelor de stat
competente care intervin în cazul încălcării prevederilor legale ori neîndeplinirii unor obligaţii ce
revin din actele juridice individuale care stau la baza raporturilor concrete în care se găsesc
subiectele de drept. Aplicarea dreptului se realizează de regulă, în cadrul raportului juridic de
137
răspundere, fiind consecinţa nerespectării sau încălcării dreptului, a neîndeplinirii ori a îndeplinirii
necorespunzătoare a prevederilor sale.
Ca noţiune, aplicarea dreptului constituie forma juridică de realizare a acestuia prin
intervenţia organului de stat competent în calitatea sa de titular al puterii publice cu atribuţii
speciale îndeplinirea unor cerinţe şi prezintă mai multe caracteristici. Aplicarea dreptului de către
organele competente intervine în cazul încălcării unei îndatoriri sau cerinţe decurgând din lege
(vătămarea unei persoane, neplata impozitului, executarea necorespunzătoare a obligaţiei legale de
întreţinere, etc.) ori a unei obligaţii decurgând din actele juridice individuale emise pe seama
subiectului de drept (de pildă, hotărârea judecătorească privind plata pensiei de întreţinere pe
seama copilului minor) sau pe care acesta le-a încheiat (de exemplu, neîndeplinirea unor obligaţii
contractuale). Ca urmare, aplicarea dreptului intervine în caz de încălcare a normei indiferent de
caracterul onerativ, permisiv sau prohibitiv al conduitei prescrise de aceasta.
Aplicarea dreptului se face numai de către autorităţile sau organele special abilitate, în
mod excepţional şi de alte structuri, întrucât ele sunt învestite cu atribuţii legale de realizare a
prescripţiilor normative ori de câte ori au fost încălcate sau nerespectate, având obligaţia de a
restabili legalitatea afectată. Aplicarea dreptului se face întotdeauna printr-un act juridic
individual, indiferent că s-a încălcat o normă sau/şi un act individual, act care constituie temeiul
declanşării şi realizării activităţii autorităţii publice în cazul dat şi care reprezintă temeiul apariţiei,
modificării sau desfiinţării unor raporturi juridice.
Aplicarea dreptului presupune utilizarea constrângerii de stat, ca regulă, cu respectarea
unei anumite proceduri, fie că ea intervine în cadrul răspunderii juridice - aşa cum este cazul de
cele mai multe ori -, fie că intervine în afara acestei răspunderi (de pildă, datorită neexecutării
benevole a unor obligaţii legal stabilite, cum ar fi cele decurgând din titluri executorii de genul
actelor de stabilire a impozitului pe venituri, a contractelor de împrumut bancar, a altor titluri ca
valoare autentică, etc.). Actul de aplicare a dreptului îşi epuizează conţinutul prin executarea sa,
valabilitatea lui încetând în urma realizării prevederilor sale.
10.2 Fazele aplicării dreptului
Datorită diversităţii normelor juridice care pot fi încălcate, precum şi a modalităţilor de
intervenţie a statului deosebit de variate în restabilirea legalităţii, nu există o procedură unică de
aplicare a dreptului, ci ea se diferenţiază de la caz la caz, în funcţie de natura normei încălcate
(penală, civilă, administrativă, etc.), de organul chemat să restabilească legea (instanţa de judecată,
organ administrativ, financiar, etc.), de competenţa acestuia în situaţia respectivă şi de procedura
utilizată (penală, civilă, administrativă, etc.).
Putem determina următoarele faze de aplicare a dreptului, deşi succesiunea şi conţinutul
lor pot să nu fie identice, şi anume: stabilirea stării de fapt, încadrarea acesteia în drept şi
elaborarea soluţiei.
Stabilirea stării de fapt constă în cercetarea şi cunoaşterea situaţiei concrete deduse spre
rezolvare, a faptelor şi împrejurărilor în care acestea s-au produs. O importanţă deosebită pentru
138
stabilirea adevărului obiectiv o au probele bazate pe documente, relatările martorilor, probele sau
urmele materiale, expertizele, etc. În această fază, de pildă, organul de cercetare penală va stabili
existenţa sau nu a faptelor presupuse a fi săvârşite de suspect, circumstanţele în care s-a comis
fapta, iar instanţa de judecată, în faza cercetării judecătoreşti, va dispune administrarea probelor,
determinarea intenţiei inculpatului în momentul săvârşirii faptei, etc. Concordanţa dintre
constatarea făcută de organul de stat, respectiv faptele acceptate ca adevăr şi realitatea concretă
reprezintă adevărul obiectiv, material. În această fază există pericolul ca organul de stat
competent să nu reţină decât acele aspecte ale realităţii care se încadrează cel mai bine în norma
juridică, neglijându-le pe celelalte şi constituind aşa-numitul adevăr “formal” sau „judiciar”, care
conduce la încorsetarea realităţii în condiţiile de formă cerute de lege, având ca rezultat final
erorile judiciare dăunătoare aplicării legii şi încrederii în activitatea săvârşită de organelor judiciare.
Stabilirea stării de drept sau a elementelor juridice constă în identificarea normei
juridice în care se regăseşte (cel mai bine) prin componentele sale fapta cercetată şi ale cărei
elemente se aplică pe deplin stării de fapt respective. Această operaţiune presupune alegerea sau
selecţionarea normelor juridice adecvate, ceea ce necesită cunoştinţe de specialitate, întrucât se va
verifica nu numai legislaţia aplicabilă în materie, ci şi autenticitatea textelor legale (publicarea lor
oficială), valabilitatea acestora (existenţa normei în vigoare şi neabrogarea ei), aplicabilitatea în
timp, uneori chiar rezolvarea unui conflict de norme în timp şi spaţiu. În această fază un rol
deosebit îl are interpretarea normei juridice care presupune un proces de ordin intelectual
urmărind stabilirea cu precizie nu numai a literei, ci şi a spiritului legii .
Elaborarea soluţiei şi emiterea actului de aplicare constituie faza finală a procesului
de aplicare a dreptului şi implică mai multe aspecte. În primul rând, are loc individualizarea
dispoziţiilor legale în care se încadrează pe deplin cazul dat, inclusiv a celor speciale şi de excepţie.
În al doilea rând, emiterea actului juridic, de regulă, se suprapune cu redactarea înscrisului
constatator în forma cerută de lege (indicarea temeiului legal, semnarea, ştampilarea, alte elemente
de identificare - număr, dată, antet), inclusiv aducerea lui la cunoştinţa celui interesat.
În al treilea rând, are loc executarea sau punerea în executare a actului juridic de către cel
indicat şi aducerea la îndeplinire a formalităţilor, fixarea termenului în care trebuie realizată
operaţiunea etc.
Aplicarea dreptului nu se poate reduce la un simplu proces formal (la un silogism sau
raţionament judiciar) în care norma juridică este premisa majoră, iar fapta este premisa minoră şi
în care concluzia sau judecata se materializează în actul sau hotărârea emisă, sancţionând, după
caz, subiectul de drept. Într-o asemenea situaţie, prin excluderea raţionamentelor neformale şi a
complexităţii cazului dat, s-ar ajunge la adevărul formal. Aşa, de pildă, simpla lipsă în gestiune nu
este echivalentă cu o sustragere de bunuri sau valori (furt, delapidare etc.), atâta timp cât ea este
doar scriptică şi nu reală, bunurile nefiind însuşite de gestionar sau de altă persoană.
Actele de aplicare poartă în drept denumiri diverse, determinate de organul de la care
emană, de procedura utilizată în soluţionarea cauzei, de obiectul lor, etc. Astfel, de pildă,
139
instanţele judecătoreşti emit hotărâri judecătoreşti, organele administrative de sancţionare

contravenţională întocmesc procese-verbale de constatare şi sancţionare, organele de executare silită
aplică sechestrul asupra bunurilor debitorului etc.
Rezumat
1. Realizarea dreptului se poate defini ca reprezentând acea etapă a existenţei sale care constă în respectarea
prevederilor normative ori îndeplinirea sau executarea lor de către subiectele de drept, precum şi aplicarea
dispoziţiilor legale de către organele de stat ca o consecinţă a încălcării legii ori a actului individual bazat pe
ea. Realizarea dreptului poate îmbrăca mai multe forme, şi anume respectarea de către subiectele vizate,
executarea şi aplicarea.
2. Respectarea dreptului, în sens restrâns, a normelor juridice prohibitive, adică a regulilor care obligă la o
conduită pasivă, de abstenţiune sau inacţiune, de a nu face ceva, reprezintă o primă modalitate nejuridică prin
care dreptul îşi dovedeşte eficienţa socială atingându-şi scopul.
3. Îndeplinirea sau executarea prevederilor normative presupune existenţa unor norme juridice, cu drepturi ce se
exercită şi obligaţii ce se îndeplinesc conform legii sau actului individual.
4. Aplicarea normelor juridice reprezintă o activitate specifică organelor de stat competente care, de regulă,
intervin în cazul încălcării decurgând lege ori a neîndeplinirii unor obligaţii ce revin din actele juridice
individuale ce stau la baza raporturilor concrete în care se găsesc subiectele de drept. Ca noţiune, aplicarea
dreptului constituie forma juridică de realizare a acestuia prin intervenţia organului de stat competent în
calitatea sa de titular al puterii publice cu atribuţii speciale îndeplinirea unor cerinţe şi prezintă mai multe
caracteristici.
5. Fazele aplicării dreptului constau în stabilirea stării de fapt (cercetarea şi cunoaşterea situaţiei concrete deduse
spre rezolvare, a faptelor şi împrejurărilor produse); stabilirea stării de drept sau a elementelor juridice constă
în identificarea normei juridice în care se regăseşte cel mai bine prin componentele sale fapta cercetată şi ale
cărei elemente se aplică pe deplin stării de fapt respective; elaborarea soluţiei şi emiterea actului de aplicare.
1. Definiţi realizarea dreptului şi caracterizaţi principalele forme ale acesteia.

2. Caracterizaţi realizarea dreptului prin aplicarea sa de către organele competente.
3. Care sunt şi în ce constau fazele aplicării dreptului?
1) Realizarea dreptului:
a) [ ] se face numai prin aplicarea normelor juridice de către organe abilitate
b) [ ] se poate realiza prin simpla respectare a normelor de către cei vizaţi
c) [ ] implică funcţionarea la nivel statal a unei activităţi organizate, de tipul justiţiei
---------------------------------------------------------------------
140
2) Reprezintă faze ale aplicării dreptului:

a) [ ] stabilirea stării de fapt
b) [ ] stabilirea stării (situţiei) de drept
c) [ ] elaborarea soluţiei juridice /actului corespondent
---------------------------------------------------------------------
3) În cazul normelor juridice penale:
a) [ ] realizarea dreptului se efectuează numai prin aplicarea normelor de către instanţă
b) [ ] stabilirea stării de fapt implică adesea o activitrate mai laborioasă
c) [ ] realizarea dreptului se efectuează numai prin conformarea subiectelor vizate
---------------------------------------------------------------------
141
UNITATEA DE STUDIU 11 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
11.1 Noţiunea răspunderii juridice
11.2 Principiile răspunderii juridice
11.3 Condiţiile răspunderii juridice
11.4 Formele răspunderii juridice
 dobândirea cunoştinţelor specifice conceptului de răspundere juridică şi a condiţiilor

de atragere a diferitelor forme de răspundere;
 să definească conceptul de răspundere juridică;

 să precizeze raporturile dintre răspunderea juridică şi responsabilitatea socială;
 să explice principiile răspunderii juridice şi importanţa acestora;
 să precizeze care sunt condiţiile atragerii răspunderii juridice;
 să analizeze formele răspunderii juridice;
 să reliefeze raporturile dintre răspundere şi sancţiune;
Termeni cheie: responsabilitate socială, răspundere juridică, conduită ilicită, prejudiciu,

vinovăţie, legătură de cauzalitate, sancţiune, răspundere civilă, răspundere penală.
142
11.1 Noţiunea răspunderii juridice

Viaţa socială se desfăşoară în mod organizat în baza respectării sau aplicării unor norme
sau reguli sociale, necesare în mod firesc bunului mers al activităţilor umane în toate domeniile.
Un aspect esenţial pentru aceste norme este acela că ele prevăd sau prescriu o anumită conduită
socială, pe care subiectele relaţiilor inter-umane trebuie să o respecte în raporturile dintre ele.
Încălcarea regulilor prestabilite, printr-o conduită necorespunzătoare, antrenează răspunderea
socială a subiectului încălcării în diferite forme, potrivit cu fapta săvârşită şi cu natura normei
încălcate, obligându-l pe acesta să suporte consecinţele faptei sale. În funcţie de natura politică,
morală, juridică, religioasă etc. a normelor încălcate, intervine o formă corespondentă de
răspundere socială, însoţită de sancţiuni specifice.
Răspunderea juridică este considerată o parte integrantă a răspunderii sociale, constituind
totodată şi cea mai importantă formă a acesteia (prin efectele sale), având specific faptul că derivă
din încălcarea unei reguli de drept. Obligativitatea suportării unei constrângeri de stat, după o
anumită procedură, are ca unic temei abaterea de la norma juridică. Prin declanşarea tragerii la
răspundere juridică şi suportarea consecinţelor decurgând din aceasta, se urmăreşte în primul
rând restabilirea ordinii de drept încălcate, dar şi alte aspecte importante, precum prevenţia
producerii unor fapte similare în viitor sau buna (re)socializare a făptuitorului.
Încălcarea dreptului şi corolarul ei firesc, răspunderea juridică, reprezintă situaţii de
excepţie în procesul realizării dreptului, întrucât respectarea normelor juridice şi îndeplinirea sau
executarea benevolă şi cu bună credinţă a prevederilor legale reprezintă modalităţile uzuale de
realizare a dreptului întâlnite în viaţa curentă, aplicarea dreptului intervenind în mod excepţional
doar în cazul abaterilor. Această stare se explică prin faptul că în majoritatea cazurilor, între
interesele sociale generale consacrate şi promovate prin lege şi interesele individuale există, de
regulă, o stare de concordanţă favorabilă promovării legalităţii şi ordinii de drept. Pe de altă parte,
nu se poate nega nici faptul că, pentru unele subiecte de drept, respectarea normativităţii juridice
în situaţiile în care se află sau pe care le crează este şi rezultatul temerii faţă de sancţiunile
aplicabile în cazul nerespectării legii.
Cu toate acestea, nu se exclude posibilitatea ca, în anumite situaţii, subiectele de drept să
încalce legea, uneori în mod repetat, în baza unor motivaţii dintre cele mai diferite, statul având
datoria de a lua un complex de măsuri pentru a preveni încălcările, dar, mai ales, atunci când
asemenea fapte antisociale totuşi s-au produs, să utilizeze mijloacele legale pentru a aplica
sancţiunile prevăzute în norme pentru nerespectarea condiţiei din dispoziţia lor.
Într-adevăr, răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului şi a
organelor sale special învestite cu atribuţii legale în materia constatării încălcării legii,
determinarea felului răspunderii şi a limitelor ei, precum şi aplicarea constrângerii specifice
cazului dat. Aceste atribuţii legale reprezintă, concomitent, tot atâtea garanţii menite a exclude
arbitrarul în aplicarea legii, deoarece declanşarea răspunderii juridice are urmări, unele chiar
143
deosebit de grave prin natura şi amploarea lor, constituind privaţiuni de ordin material sau moral
rezultate din pierderea temporară a exerciţiului unor drepturi, a libertăţii individului sau chiar
suprimarea vieţii acestuia.
Determinantă pentru atragerea răspunderii juridice este încălcarea unei norme juridice
(fapta sau conduita ilicită). Fapta ilicită reprezintă o manifestare aflată în contradicţie cu legea,
prevăzută şi sancţionată ca atare, încălcarea trebuind să fie reală şi nu aparentă, formală, adică să
reprezinte un fapt material-juridic ilicit al omului prin care s-a lezat efectiv o valoare socială
protejată de lege. Numai normele juridice au calitatea de a declanşa, în momentul încălcării lor,
tragerea la răspundere juridică. Prin intervenţia statului în cazul încălcării regulii de drept se
urmăreşte atât înlăturarea încălcării şi sancţionarea celui vinovat, cât şi prevenirea săvârşirii în
viitor, de către acelaşi subiect sau de către alţii, a unor abateri similare sau diferite, dezvoltarea
astfel a conştiinţei juridice şi reeducarea celui vinovat. În orice caz, sancţiunea aplicată trebuie să
fie o reacţie proporţională cu gravitatea faptei comise, să nu înjosească persoana celui vinovat şi
nici să-l expună la suferinţe inutile.
Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat
în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea
consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere
a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.
Răspunderea juridică este analizată sub aspectul condiţiilor care se cer întrunite, a
formelor sau felurilor în care ea intervine şi a principiilor care stau la baza aplicării şi limitelor
sale.
11.2 Principiile răspunderii juridice
Răspunderea juridică cunoaşte mai multe forme, însă putem identifica un set comun de
reguli aplicabile acestei diversităţi, ca principii ale răspunderii juridice, aflate în strânsă legătură
atât cu principiile fundamentale ale dreptului, cât şi cu principiile de ramură.
 Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea că răspunderea juridică nu poate
opera decât în condiţiile sau în cazurile prevăzute de lege, în forma şi limitele stabilite de aceasta,
conform unei anumite proceduri desfăşurată de organe special învestite în acest sens. Dacă ar fi
să ne limităm doar la răspunderea penală, această regulă îşi găseşte expresia în principiul legalităţii
incriminării, adică al consacrării numai prin lege a faptelor infracţionale şi în cel al legalităţii
pedepsei, adică a aplicării numai a sancţiunii cuprinse în normele juridice.
 Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie are la bază concepţia
juridică a răspunderii subiective, conform căreia autorul faptei răspunde numai atunci când şi-a
dat seama sau trebuia să-şi dea seama de rezultatele faptei sale şi de semnificaţiile ei social-juridice
periculoase, fiind sancţionat pentru comportamentul său antisocial. Fără vinovăţie nu există
răspundere juridică, chiar dacă sunt întrunite toate celelalte condiţii de bază, iar aceasta trebuie de
cele mai multe ori dovedită, ca de pildă în dreptul penal unde operează prezumţia nevinovăţiei
învinuitului sau inculpatului, ceea ce obligă organele de stat la dovedirea ei, fiind cu totul
144
excepţională şi limitată prezumţia de vinovăţie (de pildă, în cazul părinţilor pentru faptele copiilor
minori, dar şi în această ipoteză prezumţia poate fi combătută, înlăturată).
 Principiul răspunderii personale, conform căruia răspunderea juridică revine
numai celui efectiv vinovat de comiterea faptei ilicite, regula având un caracter absolut în cazul
formelor sancţionatorii represive, din cauza gravităţii conduitei care determină atitudinea
represivă a societăţii. În cazul răspunderii reparatorii există, uneori, în condiţiile legii, şi
răspunderea pentru fapta altuia, cu caracter limitat, dar posibil de înlăturat (răspunderea părinţilor
pentru copiii minori, răspunderea solidară ori împreună cu alţii).
 Principiul unicităţii răspunderii conform căruia pentru fapta ilicită există o singură
formă de răspundere, putând fi aplicată o singură sancţiune şi nu mai multe (“non bis in idem”)
având aceeaşi natură juridică ca şi norma încălcată. Excepţie fac cazurile de cumul de răspundere
sau sancţiuni cumulative care derivă din încălcarea unor norme de natură diferită sau scopurile
diferite ale răspunderii.
 Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în raport cu fapta
săvârşită, în conformitate cu care se impune corelarea răspunderii, a gravităţii faptei, a întinderii
pagubei sau a formei de vinovăţie cu care fapta a fost săvârşită cu sancţiunea aplicată, printr-o
corectă şi concretă individualizare sau proporţionalizare a acesteia (în cazul sancţiunii sau
pedepsei penale, de exemplu, se ţine seama de toate împrejurările legate de comiterea faptei, de
circumstanţele atenuante sau agravante, de persoana făptuitorului etc.).
 Principiul umanismului răspunderii, în conformitate cu care sancţiunea aplicată şi
constrângerea exercitată au un rol reeducativ şi de reintegrare socială, fiind necesar să se evite
provocarea de suferinţe inutile celui sancţionat sau înjosirea demnităţii şi personalităţii sale.
 Principiul prevenţiei prin răspundere, conform căruia sancţiunea are rolul de a
preveni atât pe cel vinovat, cât şi pe alţii de a mai săvârşi în viitor alte acte sau fapte de acelaşi
gen. În acest sens spunem că prin răspunderea declanşată există o prevenţie specială şi una
generală.
 Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere presupune că
momentul aplicării sancţiunii, reprezentând reacţia socială, trebuie să fie situat în timp cât mai
aproape de cel al comiterii faptei, fără amânări sau tergiversări care nu folosesc soluţionării
cauzei. În acest mod se asigură maximizarea rezonanţei sociale a sancţiunii, eliminând starea de
insecuritate din raporturile sociale şi neîncrederea în drept, sporind concomitent efectul preventiv
al aplicării acestuia.
11.3 Condiţiile răspunderii juridice

Condiţiile răspunderii juridice desemnează acel cumul de factori esenţiali care se cer a fi
reuniţi atât sub aspectul faptei ilicite, cât şi a autorului acesteia în vederea creării cadrului necesar
obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei sale. Ele constau în conduita sau fapta
145
ilicită, rezultatul vătămător (prejudiciul produs), legătura cauzală dintre faptă şi rezultatul negativ
(vătămător), existenţa autorului încălcării şi vinovăţia acestuia, precum şi lipsa unor cauze sau
împrejurări care să justifice săvârşirea faptei, să ducă la neimputabilitatea acesteia, să înlăture
răspunderea sau executarea pedepsei (ori să modifice executarea), respectiv să înlăture
consecinţele condamnării. Doar această ultimă condiţie este negativă, celelalte fiind pozitive şi
trebuind să existe în mod cumulativ.
Fapta (conduita) ilicită
Temeiul răspunderii juridice îl constituie întotdeauna săvârşirea unei anumite fapte care
constă într-o conduită neconformă cu legea (ilicită) a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit
presupune o conduită sau o atitudine manifestată contrar regulilor de drept, care a încălcat norma
prescrisă, perturbând astfel desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Sensul cel mai larg al noţiunii
de conduită este acela de atitudine rezultată din voinţa şi conştiinţa obiectivă, care încalcă
normele de drept, obiectul ilicitului juridic constituindu-l tocmai această încălcare.
Uneori, încălcarea normelor juridice, a dreptului obiectiv, este dublată şi de încălcarea
unor drepturi subiective consacrate prin acte juridice individuale sau normative (de pildă, a
dreptului de proprietate, a celui de creanţă, a libertăţii individuale etc.). Valoarea consacrată şi
apărată prin normă este stabilită de legiuitor, iar organul de aplicare a dreptului nu are calitatea de
a determina aceste valori şi importanţa lor, ci numai de a stabili existenţa sau inexistenţa faptului
vătămător şi a rezultatului acestuia, precum şi împrejurările în care s-a produs, iar în funcţie de
acestea va stabili sau nu existenţa răspunderii juridice. Modalităţile de materializare şi de
manifestare a conduitei ilicite pot fi acţiunile şi inacţiunile.
Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite, sancţionată pentru că s-a
materializat într-o conduită interzisă de normele prohibitive. Normele juridice nu pot enumera
exhaustiv sau limitativ toate acţiunile interzise, deoarece este o imposibilitate teoretică şi practică,
însă stabilesc expres doar ceea ce este interzis şi implicit sancţionează orice faptă sau acţiune care
le încalcă (de pildă, se interzice omorul ori fapta de lovire sau alte violenţe şi, implicit, orice
acţiune contrară vieţii umane, indiferent de natura ei şi de mijloacele de realizare).
Inacţiunea constă dintr-un fapt negativ, o conduită de abţinere sau de omisiune de la
acţiunea prescrisă persoanei obligate să o săvârşească. Conduita ilicită constă în acest caz în lipsa
acţiunii la care subiectul era obligat prin norma onerativă, adică nerealizarea sau neîndeplinirea
obligaţiei rezultate din lege şi/sau din actul juridic individual (de pildă, neexecutarea obligaţiei
legale de întreţinere faţă de persoana stabilită prin hotărâre judecătorească, neachitarea datoriei la
termenul scadent etc.).
În cazul normelor permisive sau dispozitive se indică o conduită posibilă de urmat în
diferite situaţii care este lăsată la aprecierea subiectelor de drept, subînţelegându-se că orice
acţiune contrară sau abstenţiune este interzisă (de exemplu, neîndeplinirea sau îndeplinirea
defectuoasă a obligaţiilor contractuale). Uneori, încălcarea legii poate întruni atât elementele
146
acţiunii, cât şi cele ale inacţiunii, cum ar fi livrarea unor produse calitativ necorespunzătoare şi în
sortimente reduse faţă de prevederile contractului încheiat.
În funcţie de natura juridică a faptei comise, determinată, la rândul ei, de natura normei şi
a raportului juridic general, formele sau felurile conduitei ilicite se concretizează în infracţiuni,
contravenţii, abateri disciplinare, fapte ilicite sau delicte civile.
Rezultatul faptei ilicite
Rezultatul faptei ilicite sau prejudiciul îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din
săvârşirea acesteia sau din conduita manifestată. În funcţie de felul şi natura faptei produse,
prejudiciul poate fi material, reprezentând transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea
persoanei fizice, degradarea sau distrugerea unui bun) dintre care unele sunt susceptibile şi de
evaluare pecuniară sau nematerial (atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane,
neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi etc.)
În dreptul civil, în funcţie de natura patrimonială sau personal-nepatrimonială a raportului
juridic şi faptele civile ilicite care le generează, modifică sau desfiinţează au o natură identică.
În dreptul penal sunt considerate infracţiuni de rezultat doar faptele ilicite cu consecinţe
materiale (omorul, tâlhăria, furtul) şi infracţiuni de pericol cele lipsite de asemenea consecinţe
(insulta, calomnia), existând şi categoria infracţiunilor de punere în primejdie (de pildă,
conducerea în stare de ebrietate sau cu alcoolemie peste limita legală).
Rezultatul vătămător, mai ales în cazul faptelor materiale, are o importanţă deosebită,
constituind elementul doveditor primar al producerii faptului ilicit, întrucât el este cunoscut iniţial
şi pornindu-se de la el se ajunge la stabilirea producerii faptei. Din acest motiv, în unele forme ale
ilicitului penal sau civil lipsa rezultatului material poate echivala cu inexistenţa faptei sau cu
existenţa tentativei, chiar dacă a fost săvârşită o anumită activitate. Mai mult, în unele situaţii
amploarea rezultatului este determinantă în circumscrierea gravităţii faptei şi a întinderii
răspunderii (infracţiunile contra vieţii, furtul, delapidarea şi tâlhăria).
Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător
În toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte, pe
lângă săvârşirea acţiunii şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice,
organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina existenţei sau inexistenţei
raportului de cauzalitate, adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs.
Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate astfel între ele încât existenţa
unui fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul
care determină existenţa unui alt fenomen reprezintă cauza, iar fenomenul astfel determinat sau
produs se numeşte efect. În raport cu efectul, cauza este primordială, independentă şi obiectivă,
în timp ce efectul este dependent, secundar şi derivat, întrucât izvorul său rezidă în cauză.
Legătura dintre cauză şi efect este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate.
147
Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv, întrucât aceleaşi cauze produc

întotdeauna aceleaşi efecte. În cadrul cercetării este necesară separarea fenomenului cauză de
restul fenomenelor, în scopul determinării exacte a efectelor şi a stabilirii raportului de cauzalitate.
În ştiinţa dreptului, cauza reprezintă în cadrul răspunderii o atitudine voluntară,
conştientă a omului, o conduită a acestuia ce are ca efect starea de pericol sau de ameninţare
produsă prin atingerea, lezarea sau vătămarea unor relaţii sociale reglementate şi apărate juridic,
deci, în ultimă instanţă, o stare de nesiguranţă socială creată prin încălcarea legii.
Uneori cauzalitatea este simplă, atunci când între cauză şi efect relaţia de determinare este
directă, nemijlocită, fără alte determinări sau interpuneri. Alteori cauzalitatea este complexă atunci
când raportul se prezintă ca un lanţ cauzal în care în mod succesiv efectele devin multiple cauze
determinate şi condiţii favorizatoare.
Într-adevăr, uneori pentru producerea efectelor cauza trebuie să fie însoţită şi de existenţa
unor condiţii sau împrejurări care uşurează sau înlesnesc producerea efectelor, influenţând
favorabil sau defavorabil acţiunea cauzei. Condiţiile sunt un complex de împrejurări fără de care
efectul nu poate să apară, dar care nu generează sau nu determină acest efect şi care rămâne
produsul cauzei.
Complexitatea de cauze şi de condiţii care pot să contribuie la producerea şi desăvârşirea
unuia sau a unor efecte se supune unor izolări artificiale spre a fi analizate în vederea dezvoltării
raporturilor sau legăturilor cauzale care sunt necesare în mod obiectiv pentru atragerea
răspunderii. Astfel pot fi identificate şi condiţii fără un rol determinant în producerea efectului,
existând în acest sens raporturi cauzale necesare şi raporturi cauzale întâmplătoare.
Acţiunea omului este cauza unui rezultat numai atunci când raportul dintre aceasta şi
efectul produs constituie expresia unei necesităţi, iar nu consecinţa unei înlănţuiri întâmplătoare
de evenimente, răspunderea juridică intervenind în prima ipoteză deoarece numai conduita
umană - expresia atitudinii conştiente - poate antrena suportarea consecinţelor legale decurgând
din încălcarea legii. Rezultatele produse în afara activităţii umane şi independent de voinţa omului
se situează în afara cauzalităţii juridice, şi în consecinţă, nu antrenează răspunderea juridică,
nefiind imputabile inividului nici obiectiv şi nici subiectiv.
În consecinţă, răspunderea juridică intervine numai dacă între fapta săvârşită şi rezultat
există un raport de cauzalitate stabilit cu certitudine. Astfel, de pildă, practica judiciară a stabilit în
unele cazuri că împrejurarea care a determinat în mod necesar moartea victimei au fost loviturile
aplicate acesteia, iar nu îngrijirea medicală necorespunzătoare, existând şi cazuri inverse.
La rândul lor, condiţiile influenţează favorabil sau defavorabil acţiunea cauzei. Astfel,
conducerea unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permisul corespunzător care să-i
ateste cunoştinţele necesare în materie poate genera un accident de circulaţie mai ales în condiţiile
unei stări tehnice defectuoase a maşinii, a stării de ebrietate a conducătorului auto şi a unor
condiţii meteorologice nefavorabile circulaţiei rutiere.
148
Alteori raportul juridic cauzal nu trebuie să producă neapărat efectul în deplinătatea

consecinţelor sale, răspunderea juridică putând interveni chiar dacă rezultatul vătămător nu s-a
produs, dar s-a creat posibilitatea producerii lui şi deci pericolul social (abstract) al faptelor s-a
manifestat, blocarea consecinţelor fiind determinată de condiţii exterioare voinţei autorului faptei
(de pildă, bunul urmărit să fie sustras nu se afla la locul faptei, autorul faptei renunţă datorită
temerii de a fi descoperit etc.). Un asemenea fapt ilicit fără rezultat material vătămător sau
păgubitor, dar având o proprie periculozitate socială, este tentativa care, potrivit Codului Penal
(art. 32, alin. 1) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care
a fost întreruptă sau care nu şi-a produs efectul. Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că „Nu există
tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a
fost concepută executarea”.
Problema cauzalităţii se pune în mod similar şi în cazul inacţiunilor care antrenează
răspunderea juridică. Astfel, de exemplu, neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea
lor defectuoasă de către angajaţii care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de
transport, intervenţie sau manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei
mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată (art. 329, alin. 1 Cod Penal),
constituie o infracţiune sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta comisă şi rezultatul care
s-ar fi putut produce, cazul dat fiind o infracţiune de punere în primejdie sau în pericol. Dacă
aceeaşi faptă a avut ca urmare un accident de cale ferată, suntem în prezenţa unei forme calificate
a infracţiunii, în care organul de aplicare a dreptului va stabili raportul de cauzalitate între
conduita ilicită a personalului implicat şi efectul material produs.
Subiectul răspunderii juridice
Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic care în cazul încălcării
legii poate fi obligată să suporte consecinţele faptei ilicite pe care a săvârşit-o.
În mod obişnuit, subiectul răspunderii este autorul nemijlocit al faptei comise, iar în mod
cu totul excepţional poate interveni răspunderea pentru fapta altuia, de pildă, pentru persoane
aflate sub ocrotire, răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori sau răspunderea
pentru diferite forme de participare la săvârşirea faptei ilicite penale (complice, instigator,
favorizator, tăinuitor etc.).
Subiectul răspunderii juridice poate fi persoana fizică sau juridică având capacitatea juridică
corespunzătoare.
Persoana fizică poartă răspunderea faptei sale dacă are responsabilitate juridică.
Capacitatea de a răspunde exprimă atitudinea de a da seamă pentru fapta ilicită săvârşită şi de a
suporta toate consecinţele juridice decurgând din ea. Capacitatea de a răspunde este o formă
specifică a capacităţii juridice şi nu se confundă cu o anumită capacitate determinată dintr-o
ramură de drept. Astfel, de exemplu, în dreptul civil unde se face distincţie între capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, capacitatea de a răspunde revine numai persoanelor care au
capacitate de exerciţiu (deplină sau restrânsă), celor care pot îndeplini efectiv şi personal
149
obligaţiile decurgând din raporturile civile. În dreptul penal, în dreptul muncii, în dreptul
administrativ, unde nu operează distincţii în privinţa capacităţii, răspunderea juridică deplină
revine celor care au capacitatea juridică penală, de muncă sau administrativă etc., de regulă
persoanelor fizice ajunse la vârsta corespunzătoare (majorat sau 16 ani în dreptul muncii), iar în
mod aparte şi în cazul capacităţii limitate, când se consideră că au acţionat având discernământul
necesar cu privire la faptele săvârşite (cum ar fi cazul vârstei cuprinse între 14-18 ani în materia
răspunderii penale şi contravenţionale).
Persoana juridică răspunde pentru faptele persoanelor fizice care o compun în cazul
acelor fapte săvârşite de acestea din urmă în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu
serviciul. Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice sunt considerate fapte ale însăşi acestei
organizaţii colective, iar, în consecinţă, răspunderea va fi pentru fapta proprie, în timp ce faptele
ilicite ale celorlalţi membri ai acesteia antrenează doar răspunderea pentru fapta altuia. Unele
forme ale răspunderii, cum este cea disciplinară sau cum a fost în sistemul nostru cazul
răspunderii penale, revin în exclusivitate numai persoanelor fizice, nu şi celor juridice.
Vinovăţia
Vinovăţia (numită şi culpă sau vină) reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de
fapta săvârşită şi de rezultatul negativ al acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient
negative faţă de valorile juridice ocrotite prin lege. Săvârşirea faptei ilicite este de multe ori
precedată de apariţia ideii de încălcare a normei juridice, devenită hotărâre sau rezoluţie şi
transformată în manifestare de voinţă care impulsionează şi declanşează energia săvârşirii faptei.
Individul aflat în deplinătatea facultăţilor mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al faptei
sale, cât şi urmările negative aferente ei. Pentru a putea răspunde sau a da seamă, individul trebuie
să aibă în momentul săvârşirii faptei o voinţă conştientă faţă de rezultatele acţiunii/abţinerii sale şi
liberă, neconstrânsă, putând hotărî nestânjenit şi în deplină cunoştinţă de cauză în vederea
atingerii unui scop.
Cunoştinţa cuprinde un factor de prevedere, adică posibilitatea întrezăririi rezultatului
faptei săvârşite, şi un factor de reprezentare, adică cunoaşterea legăturilor cauzale dintre faptă şi
efect, a semnificaţiei lor social-juridice.
Vinovăţia se prezintă în dreptul penal sub forma intenţiei şi a culpei. Intenţia este directă
atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea ei şi
indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui.
La rândul ei, culpa poate fi cu previziune (numită şi imprudenţă) existând în situaţia în
care autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce, şi culpă fără previziune (numită şi neglijenţă) când autorul nu prevede rezultatul faptei
sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
În dreptul civil vinovăţia este denumită generic culpă şi poate îmbrăca una din următoarele
forme: dol (intenţie), imprudenţă şi neglijenţă.
150
Clasificarea formelor de vinovăţie şi gradul acestora are o importanţă deosebită în

determinarea răspunderii juridice şi a întinderii sau a limitelor ei, întrucât răspunderea pentru
fapte neintenţionate (din culpă) este mai puţin severă.
Cauze justificative şi de neimputabilitate
În practica socială, pot fi întâlnite situaţii în care o faptă întruneşte formal toate condiţiile
necesare răspunderii juridice, dar cu toate acestea legea prevede unele cauze sau împrejurări care
prin existenţa lor, chiar singulară, exclud caracterul ilicit al faptei şi implicit, înlătură răspunderea
juridică, precum şi cauze care, fără a exclude acest caracter, contribuie numai la înlăturarea
răspunderii. Prima categorie se regăseşte reglementată în noul cod penal (legea nr. 286/2009), în
Titlul II (Infracţiunea), capitolele 2 şi 3, sub denumirea de cauze justificative şi de
neimputabilitate.
Potrivit codului penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există
vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege. Astfel, sunt justificate (efectul extinzându-se
şi asupra participanţilor):
1. fapta prevăzută de legea penală săvârșită în legitimă apărare. Este în legitimă apărare
persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care
pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este
proporţională cu gravitatea atacului. Se prezumă a fi în legitimă apărare acela care comite fapta
pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea
modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.
2. fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate
persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat
altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său
ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele
care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
3. fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei
obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în
mod vădit ilegală.
4. fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta
putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. Consimţământul
persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum și atunci când
legea exclude efectul justificativ al acestuia.
În ceea ce priveşte cauzele de neimputabilitate, codul penal prevede că nu constituie
infracţiune/nu sunt imputabile (efectul neextinzându-se asupra participanţilor, cu excepţia cazului
fortuit):
151
1. fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia
făptuitorul nu i-a putut rezista;
2. fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată
prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi
înlăturat în alt mod;
3. fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care
a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului (exces
neimputabil);
4. fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu şi-
a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat (exces neimputabil);
5. fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii acesteia nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal (minoritatea);
6. fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii
acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie
din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze (iresponsabilitatea);
acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din
cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive (intoxicaţia);
acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei
(eroarea). Dispoziţiile evocate se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le
pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective nu este ea însăşi
rezultatul culpei. Nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant starea,
situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.
Nu este imputabilă nici fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau
cunoașterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în
niciun fel evitată.
9. fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu putea
fi prevăzută (cazul fortuit).
Cea de-a doua categorie de cauze cuprinde împrejurări care, fără a exclude caracterul ilicit
al faptei, înlătură fie răspunderea juridică, deci acele consecinţe care ar trebui suportate de autorul
faptei ilicite, fie executarea măsurilor (de constrângere) derivând din răspunderea juridică deja
determinată. Aceste împrejurări sunt reglementate în Titlurile 7, 8 şi 9 ale legii 286/2009, astfel:
a. cauze care înlătură răspunderea penală;
b. cauze care înlătură sau modifică executarea pedepsei şi
c. cauze care înlătură consecinţele condamnării.
În prima categorie (art 152-159) regăsim:
152
- amnistia, care înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârșită. Dacă intervine
după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe
ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie. Amnistia nu are efecte asupra
măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate.
- prescripţia, care nu înlătură însă răspunderea penală în cazul tuturor infracţiunilor (sunt
exceptate, de exemplu, infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data
la care au fost comise);
- lipsa plângerii prealabile, valabil numai în cazul infracţiunilor pentru care punerea în
mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei asemenea plângeri de către
persoana vătămată;
- retragerea plângerii prealabile, care poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri
definitive, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată
de introducerea unei plângeri prealabile;
- împăcarea (părţilor), care poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acţiunii
penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.
În categoria cauzelor care înlătură sau modifică executarea pedepsei, regăsim:
- graţierea, care are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori
comutarea acesteia în alta mai ușoară, dar nu are efecte asupra pedepselor complementare şi
măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de
graţiere. Graţierea nu are efect asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei
vătămate şi nici asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub supraveghere, în afară de
cazul în care se dispune altfel prin actul de graţiere.
- prescripţia, care înlătură executarea pedepsei principale (cu unele excepţii, cum este cazul
infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise).
În privinţa cauzelor care înlătură consecinţele condamnării, actuala reglementare prevede
reabilitarea, care se produce de drept (în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa
închisorii care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată
sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune) sau la
cerere în instanţă (reabilitare judecătorească) pentru celelalte cazuri. Reabilitarea face să înceteze
decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare, dar nu are ca
urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care condamnatul a fost scos în urma condamnării
ori de redare a gradului militar pierdut şi nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă.
Reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel
reabilitat mai săvârşise o infracţiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea
cererii de reabilitare.
11.4 Formele răspunderii juridice
153
Prin forme sau feluri ale răspunderii juridice se înţeleg modurile de manifestare ale
acesteia determinate de diverse criterii cum sunt scopul urmărit, natura faptei ilicite şi a normei
încălcate, gravitatea faptei, caracterul sancţiunilor etc.
Un prim criteriu de clasificare a formelor răspunderii juridice îl reprezintă scopul urmărit
prin declanşarea ei, în acest sens distingând răspunderea cu caracter reparator şi răspunderea cu caracter
sancţionator sau în terminologia în care răspunderea este echivalentă cu sancţionarea, avem
sancţiuni reparatorii şi sancţiuni represive.
În cadrul răspunderii reparatorii (materiale sau patrimoniale) se urmăreşte înlăturarea
consecinţelor vătămătoare evaluabile pecuniar cauzate patrimoniului persoanei fizice sau juridice
vătămate, prin obligarea autorului faptei la acţiunea de a da sau de a face în beneficiul celui
păgubit.
Răspunderea cu caracter sancţionator sau represiv urmăreşte obligarea autorului încălcării
la suportarea unor consecinţe punitive determinate direct de rezultatul vătămător al faptei sale
ilicite.
La rândul lor, sancţiunile pot fi patrimoniale (amenda, confiscarea, retragerea unei trepte
sau gradaţii de salarizare, penalităţi de întârziere pentru nelivrarea în termen a unor produse sau
neplata la scadenţă a sumei datorate etc.) şi nepatrimoniale (privative de libertate, disciplinare -
mustrare, avertisment - diferite interdicţii sau decăderi ca de pildă, interdicţia de a se afla într-o
localitate, decăderea din drepturile părinteşti, etc.).
O altă clasificare a răspunderii juridice are în vedere felul raportului juridic generat prin
fapta ilicită prin care s-a încălcat o anumită normă de drept. În acest sens, cel puţin teoretic,
fiecare ramură de drept determină un gen propriu de răspundere.
Răspunderea penală are ca temei unic infracţiunea, ca încălcare tipică a normelor de drept
penal. Aceasta este definită de Codul penal în Titul II, Capitolul 1 (Infracţiunea), art. 15, alin. 1 ca
„fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care
a săvârşit-o”. Infracţiunile fiind fapte grave, prevăzute de legea penală, sancţiunile aplicabile
autorilor lor, respectiv pedepsele, sunt şi ele deosebit de grave comparativ cu alte sancţiuni
juridice, constând în privaţiuni de libertate, iar în unele sisteme de drept chiar pedeapsa capitală.
La baza răspunderii administrative se află contravenţia, definită (art. 1/O.G. 2/2001) ca fiind
fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a
Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau
al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti. Contravenţia reprezintă principala formă de încălcare a normelor
dreptului administrativ, aflată prin gravitatea sa sub limita inferioară a protecţiei penale.
Răspunderea disciplinară are la bază abaterea disciplinară, care constituie o încălcare a unei
îndatoriri profesionale (de muncă, de serviciu, de ordine interioară, etc.) de către o persoană
având anumite atribuţii şi obligaţii în cadrul unei colectivităţi organizate, reunite în cadrul
disciplinei muncii, a celei didactice, militare, etc.
154
Răspunderea civilă patrimonială intervine în cazul prejudicierii persoanelor fizice sau juridice,
fie prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale (răspundere
civilă contractuală), fie prin săvârşirea unei fapte ilicite cu caracter prejudiciant (delict civil), în afara
oricărui raport contractual (răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală) cum ar fi, de pildă,
distrugerea, degradarea sau însuşirea bunului altuia.
Răspunderea patrimonială intervine pentru pagubele cauzate unei organizaţii, societăţi sau
instituţii de către personalul propriu sau de către membrii acestora din vina şi în legătură cu
munca sau activitatea lor profesională.
Datorită scopului lor diferit, formele răspunderii reparatorii se pot cumula cu cele ale
răspunderii sancţionatorii, de pildă, în cazul restituirii bunului furat. Uneori, există chiar
posibilitatea cumulării între formele aceluiaşi gen de răspundere. Astfel, săvârşirea unei infracţiuni
poate determina condamnarea şi desfacerea contractului de muncă. Mai mult, se pot cumula
forme ale răspunderii juridice din aceeaşi ramură de drept cum ar fi, de exemplu repararea
prejudiciului cauzat la locul de muncă cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare. Asemenea cumulări
sunt posibile, în primul rând datorită scopului diferit al formelor de răspundere declanşate,
respectiv reparatorii şi sancţionatorii. În al doilea rând, cumulul sancţiunilor este posibil şi din
cauza gravităţii diferite a unor fapte la nivel social şi la nivel de colectivitate. De pildă, respectarea
cerinţelor de calitate sau de igienă sanitară la un produs este o abatere disciplinară la locul de
muncă şi contravenţie pentru organul de inspecţie şi control din afara unităţii.
În al treilea rând, în cadrul aceleiaşi ramuri de drept se pot cumula atât forme diferite ca
scop al răspunderii, cum sunt cele reparatorii şi cele sancţionatorii (de pildă, răspunderea
materială şi cea disciplinară pentru paguba produsă la locul de muncă), dar chiar şi răspunderea
patrimonială sau materială de genul despăgubirilor şi imputaţiilor cu sancţiuni având tot un
conţinut pecuniar de tipul penalităţilor, amenzilor etc., complet distincte ca finalitate de reparaţia
prejudiciului propriu-zis.
Uneori, aceeaşi formă de răspundere are mai multe sancţiuni distincte, de pildă
răspunderea penală cuprinde pedepse principale (amenda penală, închisoarea şi detenţiunea pe
viaţă), pedepse complementare (interzicerea unor drepturi, degradarea militară) şi pedepse
accesorii, iar răspunderea disciplinară cuprinde sancţiuni morale (avertisment, mustrare) şi
materiale (retrogradare, retragerea unor gradaţii sau trepte de salarizare).
Rezumat
1. Răspunderea juridică este considerată cea mai importantă formă şi o parte integrantă a răspunderii sociale,
având specific faptul că derivă din încălcarea unei reguli de drept.
2. Răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului şi a organelor sale special învestite cu
atribuţii legale în materia constatării încălcării legii, determinarea felului răspunderii şi a limitelor ei, precum
şi aplicarea constrângerii specifice cazului dat.
155
3. Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma încălcării
normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel
vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel
lezate.
4. Răspunderea are un fond comun de principii: principiul legalităţii răspunderii; principiul răspunderii pentru
fapta săvârşită cu vinovăţie; principiul răspunderii personale; principiul unicităţii răspunderii; principiul
justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în raport cu fapta săvârşită; principiul umanismului răspunderii;
principiul perseverenţei prin răspundere, principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere.
5. Condiţiile răspunderii juridice reprezintă cumulul de factori esenţiali care se cer a fi reuniţi atât sub aspectul
faptei ilicite, cât şi a autorului ei în vederea creării cadrului necesar obligării celui vinovat la suportarea
consecinţelor conduitei sale. Ele constau în conduita sau fapta ilicită, rezultatul vătămător (prejudiciul
produs), legătura cauzată dintre faptă şi rezultatul negativ, existenţa autorului încălcării şi vinovăţia acestuia,
precum şi lipsa unor împrejurări care să excludă caracterul ilicit al faptei sau să înlăture răspunderea juridică.
6. Temeiul răspunderii juridice îl constituie întotdeauna săvârşirea unei anumite fapte care constă într-o conduită
neconformă cu legea a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o conduită sau o atitudine
manifestată contrar regulilor de drept, perturbând astfel desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Modalităţile
de materializare şi de manifestare a conduitei ilicite pot fi acţiunile şi inacţiunile.
7. Rezultatul faptei ilicite sau prejudiciul îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din săvârşirea acesteia
sau din conduita manifestată. În funcţie de felul şi natura faptei produse, prejudiciul poate fi material sau
nematerial.
8. Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător: în toate cazurile în care pentru
existenţa încălcării ordinii de drepturi legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea acţiunii sau infracţiunii, şi
producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi
revine întotdeauna şi sarcina existenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate, adică a legăturii dintre
faptul săvârşit şi rezultatul produs.
9. Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legale astfel între ele încât existenţa unui fenomen este
determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care determină existenţa unui alt
fenomen reprezintă cauza, iar fenomenul astfel determinat sau produs se numeşte efect. Cauzalitatea poate fi
simplă şi complexă.
10. Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic care în cazul încălcării legii poate fi obligată
la suportarea consecinţelor faptei ilicite pe care a săvârşit-o. Subiectul răspunderii juridice poate fi persoana
fizică sau juridică având capacitatea juridică corespunzătoare.
11. Vinovăţia (numită şi culpă sau vină) reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de fapta săvârşită şi de
rezultatul acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient negative faţă de valorile juridice ocrotite
prin lege. Vinovăţia se prezintă în dreptul penal sub formă intenţiei şi a culpei. În dreptul civil vinovăţia este
denumită generic culpă şi poate îmbrăca una din următoarele forme: dol (intenţie), imprudenţă şi neglijenţă.
156
12. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative
prevăzute de lege (legitimă apărare, stare de necesitate, exercitarea unui drept recunoscut de lege, existenţa
consimţământului persoanei vătămate).
13. Codul penal prevede că nu constituie infracţiune/nu sunt imputabile (efectul neextinzându-se asupra
participanţilor, cu excepţia cazului fortuit): fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei
constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista; fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza
unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a
altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod; fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată
în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea atacului (exces neimputabil); fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuieşte
urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat (exces
neimputabil); fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii acesteia nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal (minoritatea); fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu
putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze (iresponsabilitatea); fapta prevăzută
de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu
alte substanţe psihoactive (intoxicaţia); fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în
momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde
caracterul penal al faptei (eroarea), fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecinţa unei
împrejurări care nu putea fi prevăzută (cazul fortuit).
14. Cauze care înlătură răspunderea penală: amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii
prealabile, şi împăcarea (părţilor).
15. Cauze care înlătură sau modifică executarea pedepsei: graţierea şi prescripţia.
16. Cauze care înlătură consecinţele condamnării: reabilitarea (de drept sau judecătorească).
17. Prin forme sau feluri ale răspunderii juridice se înţeleg modurile de manifestare ale acesteia determinate de
diverse criterii cum sunt scopul urmărit, natura faptei ilicite şi a normei încălcate, gravitatea faptei, caracterul
sancţiunilor. După scopul urmărit prin declanşarea răspunderii juridice, se disting răspunderea cu caracter
reparator şi răspunderea cu caracter sancţionator.
1. Caracterizaţi raporturile dintre responsabilitatea socială şi răspunderea juridică.

2. Care sunt principiile ce stau la baza răspunderii juridice?
3. În ce constă conduita ilicită ca o condiţie a răspunderii juridice?
4. Enumeraţi cauzele care înlătură răspunderea juridică.
5. Care sunt particularităţile răspunderii civile?
157
1) Răspunderea socială:
a) [ ] este o formă de răspundere juridică
b) [ ] include şi răspunderea juridică
c) [ ] nu cuprinde răspunderea morală
d) [ ] cuprinde şi răspunderea politică
---------------------------------------------------------------------
2) Principiul unicităţii răspunderii:
a) [ ] este cunoscut şi ca principiul "non bis in idem"
b) [ ] exclude aplicarea mai multor sancţiuni de natură diferită pentru aceeaşi faptă
c) [ ] exclude cumulul formelor de răspundere
---------------------------------------------------------------------
3) Răspunderea disciplinară este o formă de răspundere juridică specifică ramurii:
a) [ ] dreptului financiar
b) [ ] dreptului penal
c) [ ] dreptului muncii
d) [ ] dreptului de proprietate intelectuală
---------------------------------------------------------------------
158
BIBLIOGRAFIE
1. Barac, L., Elemente de teoria dreptului, Editura CH Beck, Bucureşti, 2009

2. Boboş, Gh., ş.a., Teoria generalã a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005
3. Craiovan, Ion, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
4. Corbeanu, I., Corbeanu, M., Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008;
5. Craiovan, I., Tratat elementar de teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2001
6. Cristea, S., Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008
7. Deleanu, I., Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura CH Beck, Bucureşţi, 2006
8. Djuvara M., Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, All Beck, Bucureşti,
1999
9. Del Vecchio, G., Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Iaşi, 1993
10. Eremia M. C., Interpretarea juridică, Editura ALL, Bucureşti, 1998
11. Mihai, Gh., Teoria dreptului. Ediţia 2, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
12. Mihai, Gh., Fundamentele dreptului. Volumul I. Stiinţa dreptului si ordinea juridica. Ediţia 2, Editura
CH Beck, Bucureşti, 2009
13. Kelsen, H., Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000
14. Mazilu, D., Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2000
15. Popa N., ş.a, Teoria generală a dreptului, Editura CH Beck, Bucureşti, 2005
16. Vonica, R.P., Introducere în teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
17. Santai, I., Introducere în teoria generală a dreptului, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2000
159

TGSD - ID - Suport Curs Oprea

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TGSD - ID - Suport Curs Oprea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria generală a statului şi dreptului

Teoria generală a statului şi dreptului

Sem. I, anul universitar 2019/2020

Conferenţiar univ. dr. Florin OPREA

Recomandări privind parcurgerea cursului

 Observaţi şi asimilaţi structura capitolului înainte de a parcurge conţinutul său, reperaţi

 Citiţi obiectivele precizate la începutul fiecărui capitol pentru a vă contura cadrul de

 Este recomandată studierea capitolelor fiecărui curs în ordinea lor de prezentare.

 nivelul dumneavoastră prezent de cunoştinţe;

 experienţa dumneavoastră anterioară în domeniul cursului;

 relevanţa fiecărui modul de studiu pentru nevoile dumneavoastră de instruire;

 interesul personal în ceea ce priveşte tematica fiecărui modul.

  Citiţi textul cursului minuţios şi faceţi scurte notiţe pe măsură ce îl parcurgeţi,

 Nu încercaţi să acumulaţi prea multă informaţie dintr-o dată.

 În timp ce citiţi textul cursului, încercaţi în permanenţă să vă gândiţi la exemple din

 Testele de autoevaluare au numai un caracter orientativ.

7.4 Clasificarea raporturilor juridice.............................................................................................................. 105

UNITATEA DE STUDIU 1 CONCEPTUL DE DREPT ŞI APARIŢIA

 cunoaşterea fenomenului social complex al dreptului şi a relaţiilor fundamentale care

 să definească conceptul de drept şi să precizeze în ce constă necesitatea socială a

 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 115’

1.1 Noţiunea şi necesitatea socială a dreptului

1.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului

1.4 Conţinutul şi forma dreptului

1. Precizaţi accepţiunile noţiunii de drept şi analizaţi interdependenţele dintre acestea.

Model de teste grilă

1) Care dintre următoarele afirmaţii sunt false:

UNITATEA DE STUDIU 2 STATUL ŞI DREPTUL

 înţelegerea conceptului de stat şi a raporturilor care apar între acesta şi drept;

 să definească conceptul de stat şi să precizeze în modalităţile de apariţie a statului;

 să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 240’

2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului

 stabilizarea populaţiilor în anumite zone, care a impus existenţa şi apărarea unui

5 Leon Duguit, Traité de droit constitutionnel, vol. I, Paris, p. VII-VII

Datorită faptului că la începutul existenţei gintei relaţiile de căsătorie nu aveau o

2.2 Funcţiile statului

2.3 Elementele componente ale statului

14 Deleanu, Ion, op. cit., p. 163

Alături de accepţiunea geografică, teritoriul are ca noţiune şi valenţe politice şi juridice.

1. Precizaţi accepţiunile noţiunii de stat şi interdependenţele cu fenomenul dreptului

Model de teste grilă

1) Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, statul reprezintă:

c) [ ] un ansamblu de instituţii juridice

UNITATEA DE STUDIU 3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE

 cunoaşterea conceptului de principii generale ale dreptului, precum şi a raporturilor

 să definească conceptul de principii generale ale dreptului şi să precizeze în ce constă

 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 115’

3.1 Noţiunea de principii ale dreptului

3.2 Principiile fundamentale ale dreptului

ordinea publică şi bunele moravuri, libertatea contractuală, oralitatea, contradictorialitatea şi

3.2.1 Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului

3.2.2 Principiul libertăţii şi egalităţii

3.2.3 Principiul responsabilităţii

3.2.4 Principiul echităţii şi justiţiei

17 Giorgio del Vecchio, op. cit., p. 64

1. Precizaţi în ce constă importanţa principiilor generale ale dreptului.

18 Nicolae Popa, op. cit., p. 126

3. Precizaţi în ce constă principiul libertăţii şi egalităţii.

Model de teste grilă

1) Un principiu general de drept:

UNITATEA DE STUDIU 4 IZVOARELE DREPTULUI

 cunoaşterea conceptului de izvor de drept şi a sistemului izvoarelor dreptului;