UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT

DREPT ADMINISTRATIV I

SUPORT DE CURS REDACTAT ÎN TEHNOLOGIE ID

LECT.UNIV.DR. OANA SARAMET

AN II, SEMESTRUL I

201
4
Introducere
administrativ,
ramura
principala a
dreptului, nu
doar a
dreptului
D public,
re disciplina al
pt carui studiu
ul va fi continuat
ad in semestrul II
m al aceluiasi an
in universitar,
ist prin
ra parcurgerea
ti disciplinei
v Drept
I administrativ
in II. Astfel, in
iti primul
az semestrul de
a studiu al
st acestei ramuri
ud de drept,
en accentul este
tii pus pe
in explicarea
st unor concepte
ud esentiale
iu precum drept
l administrativ,
in norma de
sit drept
ut administrativ,
iil izvoare ale
or dreptului
fu administrativ,
nd administratie
a publica,
m institutii ale
en administratiei
tal publice, fiind
e studiate
al institutii
e precum:
dr Presedintele
ep Romaniei,
tu Guvernul si
lu celelate
i autoritati,
in ice locale,
sti tematica
tu cursului din
tii semestrul II
si se va
or concentra pe
ga studiul
ne formelor in
al care isi
e desfasoara
ad activitatea
m autoritatile
in administratiei
ist publice, a
ra functionarilor
tie publici care
i realizeaza
ce administratia
nt publica,
ra precum si
le, modului in
al care aceste
e forme prin
ad care se
m concretizeaza
in activitatea
ist administratiei
ra publice pot fi
tie contestate.
i
de Astfel,
st obiectul
at cursului de
in faţă îl
te constituie
rit analiza unor
or institutii
iu,precum:
re administratie
sp publica, sef de
ec stat, guvern,
ti administratie
v publica
al centrala de
e specialitate,
ad administratie
m publica
in locala.
ist
ra Noţiunile,
tie conceptele,
i terminologia
pu folosite,
bl proprii
li egului ciclu
m de invatamant
ba de licenta, pot
ju prezenta
lu dificultati,
i mai ales cu
de ocazia
sp parcurgerii
ec pentru prima
ial data a
ita prezentului
te suport de
cu curs.
ca Studierea cu
re seriorizitate,
st consecventa si
ud constanta a
en fiecarei unitati
tii de invatare va
se permite
vo fiecarui
r student
fa familiarizarea
m cu limbajul
ili specific
ar dreptului
iz administrativ,
a, cu notiunile,
da conceptele,
r mecanismele,
au procedurile si
po corelatiile
si dintre acestea
bi specifice
lit institutiilor
at Dreptului
ea administrativ
de I. Studierea cu
a atentie a
se institutiilor
fa Dreptului
m administrativ
ili I va permite
ar fiecarui
iz student a
a intelege
pe inclusiv
pa corelatiile
rc dintre aceste
ur institutii,
su dintre aceste
l noi institutii si
in cele studiate
tr deja pe
pa e acestea atat
rc prin
ur prevederile
su constitutional
l e si legale in
an vigoare, cat si
ul prin
ui jurisprudenta
I instantelor de
de judecata, in
st special a
ud Inaltei Curti
iu de Casatie si
la Justitie,
di permitand
sc inclusiv o
ip ancorare in
li realitatea
na politico-
D juridica
re romaneasca,
pt dar si
co europeana, cu
ns precadere in
tit cea specifica
ut administratiei
io publice.
na
l Consideram
si necesar a
in sublinia si
sti faptul ca
tu structura unui
tii suport de curs
po redactat in
lit tehnologie ID
ic (IFR) permite
e, o analizare
pr punctuala,
ec concreta a
u institutiilor
m juridice
si identificate in
ra fisa
po disciplinei in
rt cauza. Insa nu
ur trebuie omis
ile faptul ca
st inclusiv
ab Dreptul
ili administrativ
te I este
in influentat si
tr de multiplele,
di interpretări
ve doctrinare,
rs exprimate in
el lucrări de
e specialitate,
si precum
nu tratate, cursuri
an universitare,
tat monografii,
el studii, si nu in
e ultimul rand
4
soluţii jurisprudenţiale, inclusiv in comentariile acestora. Or intelegerea si insusirea corecta a
notiunilor, conceptelor si, in final, a institutiilor juridice ale Dreptului administrativ I
presupune o cercetare aprofundata ce se traduce intai de toate printr-o studiere serioasa si a
lucrarilor de specialitate identificate ca surse bibliografice relevante pentru prezentul suport de
curs.

Obiectivele cursului

Prin tehnica de expunere a cursului, studenţii vor intra, treptat, în procesul

de asimilare şi înţelegere a limbajului de specialitate, deprinzând în acelaşi timp

corelaţiile între instituţiile de drept. Cercetarea fiecărei instituţii juridice este

diseminată în structuri componente, aflate în strânsă interdependenţă, încât este

necesară stăpânirea în parte a fiecărei sursă de cunoaştere pentru corelarea acesteia

cu cunoştinţele aflate în derulare. Prezentarea fiecărui modul permite, la finalul

însuşirii elementelor sale, deprinderea mecanismului de ansamblu a instituţiei

analizate, raportarea la diferite situaţii practice, concrete.

Obiectivele cursului, generale si specifice, constau, în principal, în:

studentul să cunoască și să înțeleagă noţiunile de bază ale dreptului administrativ;

studentul să-și dezvolte abilităţile de a aplica corect cunoștinţele teoretice acumulate pentru
soluţionarea problememlor practice şi a speţelor din domeniul dreptului administrativ;

studentul să-și formeze și dezvolte capacitatea de analiza și sinteză;

studentul este capabil să demonstreze că a dobândit conoștiinţe suficente pentru a înţelege

noţiuni precum cele de: administratie publica, norma de drept administrativ, izvoare ale
dreptului administrativ, etc.

studentul este capabil să determine şi să precizeze conţinutul noţiunilor şi conceptelor de drept

administrativ anterior precizate, să determine izvoarele dreptului administrativ, autoritatile
administratiei publice, raspunderea sefului de stat, etc., să determine modurile de control
specifice institutiilor politico-administrative, să identifice şi analizeze diferitele institutii
politico-administrative.

studentul este capabil să selecteze şi să aplice corect metodele și principiile de bază învățate în
soluţionarea problemelor practice şi a speţelor de drept

administrativ.

• studentul poate să realizeze esee şi proiecte de cercetare pe teme de drept

5
administrativ.

Evident, prezentul suport de curs, datorită limitărilor de întindere, poate asigura

doar incipienta si initiala aprofundare a materiei Dreptului administrativ I, astfel
încât, pentru optime rezultate în cadrul activităţii lor profesionale în calitate de
studenţi, aceştia ar trebui să recurgă şi la una sau mai multe din lucrările recente
indicate în bibliografia aflată la sfârşit.

Competenţe conferite

După parcurgerea materialului şi a bibliografiei indicate, fiecare student isi va

însuşi însuşi noţiunile şi a conceptele de bază cu care operează dreptul
administrativ, precum administratie publica, autoritate publica, putere
discretionara, drept de apreciere, izvor de drept administrativ, etc.,va înţelege şi-si
va însuşi izvoarele dreptului administrativ, rolul si atributiile sefului de stat, actele
emise de guvern, controlul parlamentar asupra administratiei publice, etc.; va

înţelege, isi va însuşi şi va determina autoritatile administratiei publice locale – sub

diferite aspecte precum: constituire, statut, competenta, organizare si functionare,
acte, raspundere; isi va însuşi, va interpreta şi va aplica corect rolul, functiile si
atributiile instituţiilor politico-juridice administrative; va înţelege rolul şi locul
sefului de stat in cadrul autoritatii administratiei publice si raporturile dintre acesta
si celelalte autoritati ale administratiei publice centrale sau/si locale; va înţelege şi
aplica corect regimul actelor politice si/sau juridice emise sau adoptate, dupa caz,
de autoritatile administratiei publice; va intelege particularităţile raspunderii
autoritatilor administratiei publice; va putea corela cunoştinţele teoretice cu
abilitatea de a le aplica în practică, inclusiv prin soluţionarea unor speţe privind
aplicarea principiilor şi raporturilor de drept administrativ; va interpreta şi aplica în
practică a diferitelor categorii de acte emise sau adoptate de institutiile politico-
juridice administrative; va putea implementa şi manifesta o atitudine responsabila
faţă de pregătirea continuă, cunoaşterea operativă şi aplicarea corespunzătoare a
unor noi acte normative, inclusiv a modificărilor celor existente, precum şi a
jurisprudenţei din domeniul dreptului administrativ.

De asemenea, urmare a parcurgerii acestui curs, studenţii ar trebui: să demonstreze

capacitatea de a aplica cunoştinţe dobândite in curs in discutii libere sau ghidate pe
teme indicate de profesor; să demonstreze capacitatea de a identifica notiuni si
concepte juridice administrative din legislatia in vigoare, de a le intelege si de a le
6
folosi in descrierea mecanismelor juridice administrative, ale spetelor in domeniu;
să aibă capacitatea de a aprecia şi evalua date oferite de curs aplicate pe domeniul
de interes al studentilor; să aibă capacitatea de a formula enunturi coerente notiuni,
concepte si principii ale acestei discipline care sa le permita sa-si exprime punctul
de vedere sau opiniile in mod corect si coerent.

Nu in ultimul rand, la finele acestui curs, studenţii ar trebui să demonstreze că pot

lucra atat independent cat si in grupuri în scopul informării ştiinţifice şi obţinerea
datelor necesare pentru realizarea sarcinilor de lucru; să aibă capacitatea de a
utiliza în mod corect limbajul de specialitate astfel încât să poată comunica cu alte
persoane în cadrul muncii în echipă; să fie capabili de a putea intelege şi dezbate
conţinutul manualelor şi publicaţiilor de specialitate demonstrând că le înţeleg şi le
pot transmite mai departe; să dovedească: progresul în însuşirea unor noi tehnici de
învăţare, abilităţi de autocontrol permanent şi conştient privind motivaţiile pentru
învăţare, capacitatea de a face distincţie între date, informaţii şi cunoaştere şi a
gestiona toate acestea; conştientizarea motivaţiei învăţării continue.

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru evaluarea semestrială a cunoştinţelor, la acest nivel, este suficientă studierea

termenilor, noţiunilor şi caracterelor care definesc instituţiile analizate.

Dezvoltarea şi aprofundarea tematicilor, lărgirea sferei de aplicare a jurisprudenţei

presupun cercetarea tratatelor şi cursurilor universitare detaliate, a monografiilor,
revistelor de specialitate, culegerilor de spete, de practica judiciara ale Inaltei Curti
de Casatie si Justitie si a Curtii Constitutionale.

Este indispensabilă parcurgerii cursului procurarea legislatie in domeniu dreptului

administrativ, in vigoare la momentul parcurgerii cursului.

Structura cursului

Structura cursului conţine:

trei module pentru semestrul I al anului II, fiind necesar a aminti faptul ca acest
curs va fi dezvoltat si in semestrul II al anului II de studii, conţinutul celor trei
module rezultă din cuprins;

unităţile de învăţare (UI) au un conţinut care evoluează în complexitate, putând fi

însuşite în procesul de învăţare în perioade

7
cuprinse între 3 ore şi 9 ore;

configuraţia tehnică a ghidului a permis oferirea de exemple, cu trimitere la

soluţiile practice ale instantelor de judecata, la doctrina specifica, fapt de natură a
facilita înţelegerea noţiunilor şi a instituţiilor juridice;

rezumatul existent la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, se doreşte un ajutor

sistematic al activităţii de învăţare, constituind o enumerare a problematicii
analizate;

în fine, testele de evaluare au drept scop antrenarea studenţilor în soluţionarea unor

probleme sau chiar a unor speţe practice, adaptate tematicii fiecărei unităţi de
învăţare.

Cerinţe preliminare

Cunoasterea sistemului constitutional, a notiunilor, conceptelor si principiilor

fundamentale ale dreptului, institutiilor de drept deja studiate astfel precum au fost
insusite urmare a parcurgerii cursurilor: Teoria generala a dreptului, Drept
constitutional, Institutii politice.

Discipline deservite

Studiul disciplinei influenţează major demersurile de însuşire a cunoştinţelor în

domeniul majoritatii ramurilor dreptului public, precum chiar Dreptul
administrativ II, chiar ale unora din sfera dreptului privat.

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar estimat pentru înţelegerea instituţiilor şi mecanismelor juridice

cuprinse în primele trei module este de 28 ore, timp consacrat cu atenţie
concentrată.

Evaluarea

Examen scris, sistem mixt – rezolvarea unor intrebari de tip grilă si solutionarea
unor subiecte de genul „intrebare - raspuns”.

8
Cuprins

Introducere .................................................................................................................................
4
Modulul I. NOTIUNI FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI ADMINISTRATIV ..................
11
Introducere. ..............................................................................................................................
11
Competenţe ...............................................................................................................................
11
Unitatea de învăţare I.1. Administratia publica. Ramura dreptului administrativ...................
12
I.1.1. Introducere ......................................................................................................
12
I.1.2. Competenţe ......................................................................................................
12
I.1.3. Administratia publica. Aspecte generale .........................................................
12
I.1.4. Ramura dreptului administrativ ......................................................................
19
I.1.5. Izvoarele si raporturile de drept administrativ ...............................................
19
Modulul II. INSTITUTII POLITICO-ADMINISTRATIVE I ....................................................
24
Introducere. ..............................................................................................................................
24
Competenţe ...............................................................................................................................
24
Unitatea de învăţare II.1. Seful de stat (Presedintele Romaniei). ............................................
26
II.1.1. Introducere .....................................................................................................
26
II.1.2. Competenţe .....................................................................................................
26
II.1.3.Seful de stat. Alegere, mandat .........................................................................
27
II.1.4.Seful de stat. Rol si atributii ............................................................................
29
II.1.5.Seful de stat. Acte ............................................................................................
49
II.1.6.Seful de stat. Raspundere ................................................................................
51
Unitatea de învăţare II.2. Guvernul. Administratia publica centrala de specialitate. ............
57
II.2.1. Introducere .....................................................................................................
57
II.2.2. Competenţe .....................................................................................................
57
II.2.3.Notiune. Rol si functii ......................................................................................
58
II.2.4.Componenta si structura. Regimul investiturii ...............................................
61
II.2.5.Durata mandatului. Statutul membrilor ..........................................................
65
II.2.6. Acte .................................................................................................................
70
II.2.7. Controlul parlamentar asupra activitatii Guvernului.Raspundere ................
84
Modulul III. INSTITUTII POLITICO-ADMINISTRATIVE II ...............................................
106
Introducere. ............................................................................................................................
106
Competenţe .............................................................................................................................
106
Unitatea de învăţare III.1. Administratia publica locala .......................................................
107
III.1.1. Introducere .................................................................................................
107
III.1.2. Competenţe .................................................................................................
107
III.1.3.Administratia publica locala. Principii de organizare................................
107
III.1.4. Autoritatile administratiei publice locale ...................................................
113
9
III.1.5. Prefectul – autoritate de tutela administrativa 135

1
0
Modulul I. NOTIUNI FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI

ADMINISTRATIV

Cuprins

Introducere. 11

Competenţe 11

Unitatea de învăţare I.1. Administratia publica. Ramura dreptului administrativ 12

Introducere

Primul modul al cursului destinat disciplinei Drept administrativ I îşi propune familiarizarea
studenţilor cu aspectele teoretice şi practice introductive referitoare la etimologia si
semnficatia notiunii de administratie publica, la dieferitele acceptiuni ale notiunii de izvor de
drept, calsificarea, ierarhizarea si categoriile izvoarelor formale ale dreptului administrativ,
trasaturile specifice raporturilor de drept administrativ, etc. Astfel, studenţii vor fi introduşi in
studiul administratiei publice, al aspectelor referitoare la ramura dreptului administrativ, a
izvoarelor si raporturilor de drept administrativ. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu
concepte operaționale precum autoritate a administratiei publice, izvor de drept
administrativ, guvernare, etc. si-si vor dezvolta abilitatile necesare a opera cu aceste
concepte.

Competenţe

Parcurgerea primului modul va permite studentului:

dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni,

fiecarui concepte prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul,
interdependentele dintre acestea;

să explice şi să interpreteze delimitarea conceptuala si corelatia dintre notiunile de

guvernare si administratie publica, trasaturile administratiei publice, clasificarea,
ierarhizarea si categoriile izvoarelor formale ale dreptului administrativ.
11
Unitatea de învăţare I.1. Functia publica
Aprofundarea tematicii permite
intelegerea conceptelor, notiunilor
specifice acestei unitati de
invatare, precum administratie
publica, autoritate publica, putere
discretionara, drept de apreciere,
Cuprins izvor de drept administrativ;
distingerea, in functie de multiple
I.1.1. Introducere criterii de clasificare, a
12 categoriilor de izvoare formale
ale dreptului administrativ;
I.1.2. Competenţe identificarea, insusirea si
12 intelegerea trasaturilor specifice
diferitelor categorii si concepte cu
I.1.3. Administratia care se opereaza in aceasta
publica. Aspecte unitate de invatare.
generale 12

I.1.4. Ramura
dreptului
administrativ 19 Durata medie de parcurgere a
primei unităţi de învăţare este
I.1.5. Izvoarele si de 3 ore.
raporturile de drept
administrativ 19

I.1.1. Introducere I.1.3. Administratia publica.

Aspecte generale
Secţiunea permite
familiarizarea
studenţilor cu 1. Marile sisteme de drept
aspectele teoretice aplicabile administraţiei publice
şi practice
introductive Administraţia publică este, în
referitoare la acelaşi timp, un fenomen social,
administratia dar şi o specie a activităţii publice
publica, ramura ce este guvernată de norme
dreptului juridice. Aşadar dreptul aplicabil
administrativ, administraţiei publice este un
izvoarele si ansamblu de norme juridice ce
raporturile de drept reglementează relaţii sociale ce
administrativ. formează obiectul administraţiei
publice.

I.1.2. Administraţia publică se

Competenţele raportează întotdeauna la stat, dar
unităţii de învăţare oare dreptul care reglementează
această administraţie publică este
dreptul comun sau un drept special,

12
derogatoriu de la dreptul comun. În prezent este fundamentată teoria dualităţii dreptului
aplicabil administraţiei potrivit căreia:

sistemele de drept care împărtăşesc ideile şcolii franceze – aplică un drept exorbitant, special,
diferit de dreptul comun, anume dreptul administrativ; spre deosebire

sistemele de drept care împărtăşesc ideile şcolii anglo-saxone – aplică dreptul comun.

În consecinţă, se poate vorbi despre existenţa a 2 mari sisteme privind dreptul aplicabil
administraţiei – sistemul anglo-saxon şi sistemul francofon.

Sistemul anglo-saxon se caracterizează prin:

normele aplicabile administraţiei de stat sunt norme ale dreptului comun

litigiile administrative sunt soluţionate de instanţele de drept comun şi nu de instanţe

speciale/specializate.

În Marea Britanie nu există un drept administrativ, ca regim de drept public, autonom şi nici o
jurisdicţie administrativă distincte de tribunalele ordinare.

Spre deosebire de Marea Britanie, în SUA nu este negată existenţa unui drept administrativ, ca
drept derogatoriu de la dreptul comun. Astfel, noţiunea centrală a dreptului administrativ
american este cea de „agenţie” (agency) ce desemnează un organ administrativ ce poate fi
cunoscut sub diverse denumiri. Crearea acestor agenţii a fost determinată de dorinţa
Congresului american de a realiza o supervizare a diverselor probleme din societatea
americană, dar şi de volumul mare de speţe ce trebuiau rezolvate. Aceste agenţii pot fi create
în interiorul departamentului executiv sau ca instituţii independente. Conflictul de competenţă
între agenţii se rezolvă pe cale administrativă şi, doar în cazuri excepţionale de Curtea
Supremă de Justiţie. Instanţele de judecată exercită un control limitat asupra agenţiilor,
controlul fiind autorizat prin actul de înfiinţare al agenţiei. Însă un control mai puternic poate
fi realizat pe cale administrativă sau parlamentară. Agenţiile sunt autorizate să judece diverse
cauze, pe baza unui dosar; judecata se face de către un judecător de drept administrativ
repartizat agenţiei, de cele mai multe ori judecată făcându-se de persoane nespecializate;
procesele sunt publice; procesele se desfăşoară pe bază de contradictorialitate; procesele se
declanşează în momentul primirii unei plângeri de către agenţie; în proces agenţia este
reprezentată de un consiliu; judecătorul emite o decizie care, dacă nu este contestată de
consiliu sau de pârât este adoptată şi pusă-n executare de agenţie, iar în cazul unor obiecţii,
decizia este revizuită de Curtea de Apel. Procesul administrativ este complexul de metode prin
care organele administraţiei îşi realizează sarcinile, inclusiv emiterea de acte normative.
Astfel, în SUA s-a creat un drept administrativ nu doar pentru administraţia activă, dar şi
pentru cea contencioasă (pentru autorităţile administrative cu caracter jurisdicţional), doar în
ultim instanţă putându-se ajunge în faţa instanţei de judecată unde se aplic dreptul comun.
Aşadar, în mod uzual administraţiei americane i se aplică un drept exorbitant, iar doar în ultim

instanţă litigiile între autorităţile administraţiei publice, dar şi cele între autorităţile

1
3
administrative, pe de o parte, şi persoanele fizice, pe de altă parte, sunt soluţionate de
instanţele de drept comun.

În sistemul francofon se remarcă faptul că după anul 1789, în Franţa, se formează un drept
exorbitant pentru administraţia de stat, anume dreptul administrativ. M. Hauriou menţioneză
faptul că deşi instituţiile administrative au existat şi înainte de această dată, de dreptul
administrativ se poate vorbi doar din momentul în care se realizează o separaţie clară între
administraţie şi justiţie. În acest sistem de drept este ridicată la valoare de principiu
inegalitatea juridică dintre administraţiei şi administraţi, autoritatea publică având competenţe
reglementate, fiind create jurisdicţii administrative separate de tribunalele judiciare. Regimul
exorbitant al dreptului administrativ apare ca fiind regimul juridic principal ce se aplică
administraţiei publice, pe când cel al dreptului comun apare ca un regim excepţional.

În ceea ce priveşte dreptul aplicabil administraţiei publice din România, vom menţiona doar
faptul că în anul 1864 este înfiinţat, prin lege, Consiliul de Stat – organ administrativ cu rol de
avizare legislativă şi instanţă de contencios administrativ, după modelul francez. Constituţia
de la 1866 marchează momentul consolidării sistemului de drept exorbitant – dreptul
administrativ, dar doar în ceea ce priveşte administraţia activă pentru că soluţionarea litigiilor
dintre administraţie şi administraţi rămâne în competenţa instanţelor de drept comun,
Consiliul de Stat fiind desfiinţat.

2. Noţiunea de administraţie publică

Administraţia publică este noţiunea centrală a dreptului administrativ, dar şi a ştiinţei

administraţiei.

Din punctul de vedere al ştiinţei administraţiei, administraţia constă într-o activitate chibzuită,
raţională şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare în scopul obţinerii
unor rezultate maxime cu eforturi minime.

În sens larg prin administraţie, doctrina înţelege acea activitate ce constă într-o prestaţie a unei
persoane sau a unui grup de persoane în folosul altora, faţă de care prestatorul activităţii se
află în anumite raporturi juridice şi căruia beneficiarul prestaţiei îi pune la dispoziţie
mijloacele materiale şi financiare necesare.

Administraţia publică presupune o activitate prestată ce are drept scop satisfacerea unui
interes general, naţional sau local, spre deosebire de administraţia particulară. Această
activitate are şi un caracter politic pentru că interesul general este exprimat, de regulă, prin
actele politice ale celor ce deţin puterea.

Exemple

Un exemplu de act cu caracter politic este programul de guvernare cu care se incearca

obtinerea investiturii.

1
4
Reamintind că administraţia publică are atât un sens funcţional, material (=activitatea
desfăşurată de structurile administrative), cât şi un sens organic (= structurile administrative)
vom constata că cercetarea locului şi a rolului acestor structuri se face prin raportare la:

activitatea legislativă – de către aceasta se stabileşte finalitatea şi sensul în care administraţia

va acţiona

activitatea judecătorească – autoritatea judecătorească intervine atunci când administraţia

publică nu respectă legea, încalcă prin actele şi faptele sale administrative normele juridice,
iar hotărârile judecătoreşti vor fi aplicate şi executate tot în sfera acesteia

activitatea executivă – executivul are ca principal scop aplicarea legii, executare şi

organizarea executării legii

P. Negulescu preciza că administraţia cuprinde întreaga activitate a statului, care nu este nici
legislaţie, nici justiţie, statul având o activitate continuă prin care caută să-şi realizeze
scopurile sale, activitate organizată de lege, numită chiar administraţie.

Funcţia executivă se desfăşoară prin organizarea a două activităţi:

• cea de administrare

• cea de guvernare

Distincţia dintre cele două forme de activităţi porneşte de la distincţia dintre executiv şi
administraţie publică. În acest sens se poate afirma că administraţia publică are o sferă mai
largă de cuprindere decât executivul. Art. 102 din Constituţia României, revizuită şi
republicată, consacră faptul că Administraţia publică se află sub influenţa şi controlul puterii
executive pentru că Guvernul are prevăzut expres rolul de a exercita conducerea generală a
administraţiei publice.

Aşadar, executivul îndeplineşte funcţiile administrative, dar nu se confundă cu administraţia

publică şi nu se limitează doar la realizarea acestor funcţii.

Doctrina actuală a clasificat activităţile administraţiei publice astfel:

activităţi cu caracter de dispoziţie - prin care administraţia publică ordonează conduita

persoanelor fizice şi juridice, stabilind în sarcina acestora anumite obligaţii, de a face sau a nu
face ceva

activităţi de asigurare a bunei funcţionări a serviciilor publice – prin care administraţia publică
întreprinde măsurile pe care le apreciază oportune în vederea asigurării funcţionării regulate şi
continue a serviciilor publice , precum şi a satisfacerii interesului general al societăţii

activităţi de prestaţii în cele mai diverse domenii care interesează comunitatea.

Exemple

Astfel precum sunt, spre exemplu, gospodărirea comunală, transportul în comun.

Activitatea de administrare faţă de cea de guvernare reuneşte totalitatea serviciilor publice

destinate să asigure satisfacerea intereselor generale, regionale sau comunale.
1
5
Chiar dacă departajarea între administraţie şi executiv este dificil de făcut, nu suntem de
părere că cele două se identifică sau că, aşa cu stabileşte şcoala franceză, administraţia este
singura dimensiune a executivului.

Astfel prin “guvernare” vom putea înţelege “luarea de decizii esenţiale care angajează viitorul
naţiunii”, iar prin “administraţie” - îndeplinirea sarcinilor cotidiene.

Sau, altfel spus, a guverna înseamnă a prevedea, aceasta fiind o funcţie care se aşteaptă a fi
realizată de puterea politică, pe când administraţia are rolul de a pregăti deciziile puterii
politice, dar şi de a executa, de a lua astfel de decizii.

Constituţia României, republicată, a prevăzut, doar în urma revizuirii din 2003, în mod expres
principiul separaţiei / echilibrului puterilor în stat. Anterior, existenţa şi aplicarea acestui
principiu în cadrul statului nostru, în raporturile dintre autorităţile publice, se deducea printr-o
interpretare sistematică a normelor constituţionale.

Se va putea observa şi faptul că în cadrul democraţiei noastre constituţionale, autorităţile

publice nu pot fi încadrate exclusiv în nici una dintre cele trei puteri clasice, fiind de fapt
expresia şi consecinţa colaborării lor.

Practic, regimul separaţiei puterilor presupune cooperarea autorităţilor publice, dar exclude
subordonarea faţă de o anumită autoritate de stat a tuturor celorlalte, chiar dacă aceasta ar fi
reprezentanţa naţională.

Rolul executivului în dreptul public contemporan cunoaşte alte conotaţii fiind mai însemnat
decât până acum.

În primul rând trebuie menţionat că nicăieri, niciodată cele trei puteri nu au fost complet
separate, colaborarea şi controlarea reciprocă dintre acestea evidenţiindu-se şi la nivelul
autorităţilor publice care le exercită. În acest mod nu se aduce atingere clasicului principiu, ci,
dimpotrivă, este evidenţiată aplicarea acestuia în mod echilibrat. Doctrina interbelică făcea
referire, în mod constant, la colaborarea dintre puteri ca un principiu corelativ al principiului
separaţiei puterilor în stat, principiu prevăzut expres de Constituţia României de la 1923.

Evoluţia acestui principiu este marcată, mai nou, şi de factori precum:

extinderea participării maselor la conducere prin referendum şi a iniţiativelor legislative

populare (vezi art. 2 şi art. 74 din Constituţia României) ceea ce a determinat restrângerea
principiului reprezentării

instituţionalizarea în Constituţie a unor noi autorităţi cu rol de control asupra administraţiei

publice

recurgerea la justiţia constituţională înfăptuită de o autoritate jurisdicţională independentă

infiinţarea unor organisme auxiliare ale diferitelor puteri, precum este Consiliul Legislativ
Avocatul Poporului este o autoritate publică care are ca principală funcţie apărarea

drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, în special în raport cu autorităţile administraţiei publice,

1
6
fiind o garanţie constituţională instituţionalizată a acestora, aceasta acţionând atât din oficiu,
cât şi la cererea persoanelor interesate.

Şi la nivelul celorlalte state europene, Ombudsman-ul (aceasta este denumirea sub care a fost
consacrată pentru prima dată instituţia cunoscută la noi sub denumirea de Avocatul Poporului,
în Constituţia Suediei) este legat de puterea legislativă , aceasta fiind cea care îl numeşte şi în
faţa căruia este obligat să prezinte un raport anual privind activitatea desfăşurată (a se vedea
art. 58-60 din Constituţia României, revizuită şi republicată, şi Legea nr. 35/1997 privind
organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată în M. Of. nr. 844 din
15.09.2004). Este legat şi de puterea executivă pentru că de cele mai multe ori plângerile
cetăţenilor se îndreaptă împotriva autorităţilor ce realizează această putere.

Însă această autoritate nu face parte din nici una dintre aceste autorităţi nici chiar din cea
judecătorească – chiar dacă soluţionează conflictele dintre persoanele fizice cărora le sunt
încălcate drepturile şi libertăţile – este o autoritate autonomă care asigură chiar menţinerea
echilibrului între puterile statului.

Curtea Constituţională a României – din chiar modul în care este reglementată de Constituţie
(a se vedea ar. 142 – 147 din Constituţia României, revizuită şi republicată , şi legea nr.
47/1992, republicată în M.Of. nr. 643 din 16.07.2004) se poate observa că nu face parte din
nici una dintre cele trei clasice puteri în stat, iar prin atribuţiile reglementate se poate constata
că aceasta se înscrie în zona echilibrului şi a controlului reciproc. Jurisdicţia constituţională se
situează în afara celor trei puteri, ea fiind însărcinată să le facă să-şi respecte atribuţiile.

Aceasta este calificată ca fiind o autoritate politico-jurisdicţională învestită cu controlul

constituţionalităţii legilor.

Curtea de Conturi a României ( a se vedea art. 140 din Constituţia României, republicată, şi
Legea nr. 94/1992 modificată prin OUG nr. 22/2005, ordonanţă aprobată prin Legea nr.
200/2005 publicată în M.Of. 550/28.06.2005) exercită controlul asupra modului de formare,
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.

Având în vedere că revizuirea Constituţiei a prevăzut că jurisdicţiile administrative sunt

facultative şi gratuite, Curtea de Conturi şi-a pierdut atribuţiile jurisdicţionale, fiind o
autoritatea publică cu atribuţii exclusive de control care nu face parte din nici una dintre
puterile statului, dar care contribuie la buna funcţionare şi la echilibrul acestora.

Consiliul Legislativ ( a se vedea art. 79 din Constituţia României, republicată, şi Legea nr.
73/1993 republicată în M.Of. nr. 1122 din 29.11.2004) este un organ consultativ de
specialitate al Parlamentului care avizează proiectele de acte normative în vederea
sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. Ţine evidenţa oficială a legislaţiei
României. Are un rol preventiv, fiind un garant al sistemului normativ al Constituţiei
României.
1
7
Alături de aceste autorităţi expres menţionate de Constituţie, mai există şi alte structuri
investite cu prerogative de putere publică care nu pot fi încadrate strict în clasica separaţie a
puterilor de stat. Toate aceste structuri au ca trăsătură comună, indiferent că sunt sau nu
menţionate de Constituţie, faptul că sunt independente, nu au caracter politic, spre deosebire
de autorităţile care compun puterea legislativă sau executivă.

Astăzi este de actualitate, distincţia între executiv şi legislativ. Astfel, Antonie Iorgovan
precizează că adevărata divizare nu mai este cea dintre puterea de a face legea şi puterea de a
o executa, ci dimpotrivă, între puterea care aparţine executivului de a conduce politica
naţională, utilizând administraţia publică, pe de o parte, şi libertatea lăsată legislativului de a
controla acţiunea executivului, pe de altă parte. Se poate spune că astăzi în relaţia legislativ-
executiv, guvernului I se rezervă un rol primordial pentru că I se dă misiunea şi posibilitatea
luării marilor decizii politice care se traduc prin legi sau prin măsurile executive, legislativul
rămânând doar cu rolul de organism de reflecţie şi de control al acţiunii guvernelor.

În regimul nostru constituţional şi nu numai, limitarea puterilor executivului şi, respectiv, ale
legislativului se realizează prin:

asigurarea independenţei autorităţilor publice

promovarea unor principii, precum: principiul supremaţiei Constituţiei şi a legilor, principiul

ierarhiei actelor normative

infiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control, precum Curtea Constituţională, Avocatul

Poporului

Analiza raportului dintre legislativ şi executiv în sistemul nostru constituţional ia-n

considerare următoarele texte constituţionale:

art. 61 potrivit căruia Parlamentul reglementează primar relaţii sociale, spre deosebire de
Guvern care emite norme de aplicare, de executare, de organizare a executării legilor – norme
secundum legem.

art. 115 – delegarea legislativă – ordonanţele Guvernului conţin norme cu putere de lege –
prevedere ce ar putea fi considerată o excepţie de la regula înscrisă de art. 61

Existenţa Parlamentului bicameral poate fi apreciată:

ca o simetrie faţă de bicefalismul Executivului

ca o expresie a tradiţiei

ca o necesitate instituţională pentru optimizarea procesului legislativ, îndeosebi în vederea

asigurării calităţii legii şi pentru evitarea concentrării puterii în cadrul unui Parlament
unicameral

Constituţia României a consacrat, aşadar, un executiv bicefal, dualist compus din Preşedintele
româniei şi Guvern.

Preşedintele României are atribuţii atât cu caracter administrativ, cât şi atribuţii cu caracter
politic şi aproape toate sunt condiţionate fie de acordul Parlamentului, fie de
18
propunerea primului-ministru. Spre deosebire de acesta, în cazul Guvernului este foarte greu
de realizat o departajare a atribuţiilor preponderent politice de cele preponderent
administrative. Art. 102 alin. 1 din Constituţia României, republicată, prevede doar rolul cu
caracter generic al Guvernului şi anume acela de a asigura realizarea politicii interne şi
externe a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice.

Raporturile dintre Parlament şi Guvern sun reglementate de un capitol distinct, fiind evident
rolul politic al Guvernului.

Este cert că în orice regim constituţional există autorităţi cu caracter constituţional şi origine
politică aflate în fruntea administraţiei, care diferă de la o guvernare la alta şi raportat la care
este dificil de stabilit unde se sfârşeşte impulsul politic.

Între cele două autorităţi ale Executivului, adică între Preşedinte şi Guvern, reprezentat prin
primul-ministru, nu există raporturi de subordonare, ci doar raporturi de colaborare.

Guvernul se află în următoarele raporturi administrative:

de supraordonare – faţă de ministere şi de alte organe de specialitate cu rang de minister

de colaborare – cu autorităţile administrative autonome

de tutelă administrativă – faţă de autorităţile deliberative ales la nivel teritorială

Plecând de la normele constituţionale ce reglementează guvernul, Preşedintele statului,

Parlamentul, dar şi de la raporturile dintre acestea, vom constata că regimul politic actual din
România poate fi caracterizat ca fiind un regim semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat
sau “ o republică semi-prezidenţială cu multe elemente specifice republicii parlamentare”.

I.1.4. Ramura dreptului administrativ

Dreptul administrativ este acea ramură a dreptului public ce reglementează concret sau cu
valoare de principiu relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi cele de natură
conflictuală dintre autorităţile publice sau structurile private, investite cu autoritate publică, pe
de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ale acestor autorităţi, pe de
altă parte.

I.1.5. Izvoarele si raporturile de drept administrativ

Conturarea obiectului dreptului administrativ presupune luarea în considerare atât a obiectului

administraţiei publice, cât şi a raportului cu obiectul altor ramuri de drept, precum dreptul
constituţional. Astfel se poate afirma că obiectul dreptului administrativ are mai multă
stabilitate şi concreteţe, pe când cel al dreptului constituţional este mai des supus schimbărilor
politice.

În prezent, în identificarea obiectului dreptului administrativ este luată în considerare teoria

pluralităţii ţinându-se cont de faptul că administraţia publică este o activitate în regim
1
9
de putere publică motiv pentru care este firesc ca normele dreptului administrativ să
influenţeze conţinutul şi sfera rezervată reglementării normelor de drept privat, garantând
executarea actelor de drept privat.

Obiectul dreptului administrativ conţine:

raporturi sociale din sfera administraţiei publice reglementate de dreptul administrativ

împreună cu alte ramuri de drept public – există trei situaţii:

a) raporturi reglementate de dreptul administrativ subsecvent altei ramuri a dreptului public,

respectiv dreptului constituţional – este situaţia raporturilor cu dublă natură juridică

b) raporturi reglementate de dreptul administrativ ca drept comun pentru alte ramuri ale
dreptului public, precum este dreptul financiar – creşterea sarcinilor administraţiei publice a
determinat desprinderea unor instituţii de drept administrativ şi crearea şi dezvoltarea unor noi
ramuri de drept

c) raporturi reglementate de dreptul administrativ în colaborare cu alte ramuri ale dreptului

public, precum este dreptul internaţional public

raporturi sociale din sfera administraţiei publice reglementate de dreptul administrativ

împreună cu alte ramuri de drept privat – şi cazul acestora este vorba tot despre raporturile cu
o dublă natură juridică. În doctrina de drept administrativ se afirmă faptul că regimurile de
drept privat apar ca regimuri juridice ce întregesc reglementările referitoare la competenţa
organelor administraţiei publice aflându-se, de regulă, în raporturi de subsecvenţă faţă de cele
de drept administrativ, acestea mijlocind, în acelaşi timp, realizarea regimului de putere
publică al dreptului administrativ. De regulă, această dublă reglementare apare în zona
prestării serviciilor publice.

raporturi sociale ce fac obiectul activităţii administrative realizate de autorităţi publice din
afara executivului. Normele dreptului administrativ, în limitele prevăzute de lege, pot
reglementa şi relaţiile sociale din sfera faptului administrativ ce mijloceşte realizarea
competenţei altor autorităţi publice, situaţie în care regimul dreptului administrativ este impus
de legiuitor ca mijloc de realizare a dreptului.

Raportul de drept administrativ este acea relaţie socială ce a fost reglementată direct sau
indirect, adică prin intervenţia unor fapte juridice, de către normele dreptului administrativ.

Raporturile drept administrativ pot fi:

- raporturi de subordonare – subiectul supraordonat (care este întotdeauna o autoritate a

administraţiei publice) este purtătorul autorităţii publice care dispune cu privire la
comportamentul celuilalt subiect fie în baza autorităţii ierarhice, fie a prerogativelor de putere.
- raporturi de colaborare – când subiectele se află pe picior de egalitate, chiar dacă în mod
obligatoriu unul dintre acestea este o autoritate a administraţiei publice.

Raporturile dreptului administrativ prezintă următoarele trăsături:

trăsături generale
2
0
unul dintre subiecte este, în mod obligatoriu, un purtător al autorităţii publice

sunt raporturi de putere care apar în sfera relaţiilor sociale reglementate de normele dreptului
administrativ

2. trăsături specifice

în cazul raporturilor de subordonare:

- subiectul care este purtător al autorităţii publice are o poziţie supraordonată

- naşterea şi realizarea acestor raporturi sunt definite fie de voinţa legiuitorului, fie de voinţa
subiectului supraordonat, fiind o voinţă unilaterală

- realizarea acestor raporturi este obligatorie pentru subiectul subordona

în cazul raporturilor de colaborare

- subiectul aflat pe o poziţie supraordonată, purtător al autorităţii publice, colaborează de pe o

poziţie egală cu celălalt subiect

- naşterea şi realizarea acestor raporturi, în concret, este determinată de manifestarea voinţei

ambelor subiecte

- condiţiile manifestării voinţei ambelor subiecte sunt prevăzute expres de lege.

Izvoarele formale ale dreptului administrativ a. Actul normativ

are o determinare constituţională, Constituţia fiind chiar principalul izvor al dreptului

administrativ

forţa juridică a actelor normative, în funcţie de care se realizează şi o ierarhizare a acestora,

este determinată de conţinutul şi caracterul acestuia, de natura şi poziţia autorităţii publice de
la care emană

acestea sunt:

Constituţia

legile

decretele-legi

ordonanţele Guvernului

hotărârile Guvernului

actele administraţiei ministeriale şi extraministeriale, indiferent de denumirea lor: ordine,

instrucţiuni, precizări, circulare

actele autorităţilor administrative centrale autonome indiferent de denumirea lor

ordinele prefecţilor

hotărârile consiliilor judeţene

hotărârile consiliilor locale

dispoziţiile preşedintelui consiliului judeţean

dispoziţiile primarilor

b. Contractul normativ
2
1
tratatul internaţional, spre exemplu, poate fi considerat izvor al dreptului administrativ dacă: este
de aplicaţie directă şi nemijlocită; este ratificat conform normelor constituţionale; reglementează
relaţii sociale ce fac obiectul dreptului administrativ.

c. Cutuma

în doctrina elveţiană se consideră se consideră că cutuma este izvor de drept administrativ dacă
sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: practică îndelungată şi formarea convingerii opiniei
publice asupra caracterului obligatoriu al regulii

în dreptul nostru nu este considerată a fi izvor de drept

d. Doctrina

nu este izvor al dreptului administrativ, dar poate avea o influenţă deosebită asupra legislaţiei şi
jurisprudenţei

e. Jurisprudenţa

nu este izvor al dreptului administrativ, cu două excepţii: deciziile Curţii Constituţionale şi

deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie urmare a promovării şi soluţionării recursului în
interesul legii.

Să ne reamintim...

Administratia publica cuprinde numai faptele administrative ce au ca finalitate realizarea unor

valor politice, fiind indeplinite in regim de putere publica.

Administraţia publică are atât un sens funcţional, material (=activitatea desfăşurată de structurile
administrative), cât şi un sens organic (= structurile

administrative).

3. In identificarea obiectului dreptului administrativ este luată în considerare teoria

pluralităţii ţinându-se cont de faptul că administraţia publică este o activitate în

regim de putere publică motiv pentru care este firesc ca normele dreptului

administrativ să influenţeze conţinutul şi sfera rezervată reglementării normelor de

drept privat, garantând executarea actelor de drept privat.

4. Obiectul dreptului administrativ are in vedere trei categorii de raporturi sociale

specifice.
Rezumat

1. Principiul separatiei si echilibrului puterilor in stat nu trebuie interpretat in mod rigid, ca o

separare doar absoluta a acestor puteri. In consecinta, putem aprecia ca administratia publica nu
se identifica cu puterea executiva, intrucat aceasta din urma cuprinde activitatea de guvernare.
2
2
Astfel, daca prin executiv, in sens restrans, putem intelege activitatea publica ce nu
este nici legiferare, nici justitie, realizata de autoritati cu caracter constitutional si cu
origine politica, care impulsioneaza administratia publica, formand, de fapt,
conducerea acesteia, prin executiv, in sens larg, intelegem insasi puterea executiva.

Administratia publica, in sens restrans, vizeaza autoritatile ce desfasoara

preponderent o activitate de administrare, iar, in sens larg, sunt avute in vedere toate
autoritatile ce infaptuiesc functia executiva a statului.

Potrivit dipozitiilor constitutionale si legale in vigoare, in sfera de cuprindere a

autoritatilor administratiei publice intre: Presedintele Romaniei; Guvernul;
ministerele si alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului;
autoritatile administrative autonome centrale; organele centrale, institutiile publice,
regiile autonome, companiile nationale subordonate ministerelor; organele centrale,
institutiile publice, regiile autonome, companiile nationale subordonate autoritatilor
administrative autonome centrale; prefectul; organele locale de specialitate
subordonate direct sau indirect Guvernului ori, dupa caz, autoritatilor administrative
autonome centrale; autoritatile administrative autonome locale; organe, institutii
publice, regii autonome de interes local subordonate consiliilor judetene sau locale.

Trăsături generale ale raporturilor de drept administrativ sunt: unul dintre subiecte
este, în mod obligatoriu, un purtător al autorităţii publice; respectiv sunt raporturi de
putere care apar în sfera relaţiilor sociale reglementate de normele dreptului
administrativ.

In functie de cum raporturi de subordonare sau de colaborare, raporturile de drept

administrativ au si trasaturi specifice.

Obiectul dreptului administrativ conţine: raporturi sociale din sfera administraţiei

publice reglementate de dreptul administrativ împreună cu alte ramuri de drept
public; raporturi sociale din sfera administraţiei publice reglementate de dreptul
administrativ împreună cu alte ramuri de drept privat; raporturi sociale ce fac
obiectul activităţii administrative realizate de autorităţi publice din afara
executivului.

Izvoarele dreptului administrativ sunt, in primul rand, actele normative – Constitutia;

legi constitutionale, organice si ordinare; ordonante ale Guvernului; tratate sau
conventii internationale; acte normative subordonate legii, precum sunt hotararile
Guvernului, ordinele ministerelor etc, cu conditia primara de a reglementa relatii
sociale din sfera administratiei publice, insa nu trebuie omisa nici importanta si
relevanta juridica a jurisprudentei Curtii Consitutionale, respectiv a Inaltei Curti de
Casatie si Justitie atunci cand aceasta din urma se pronunta asupra recursurilor in
interesul legii.

2
3
Modulul II. INSTITUTII POLITICO-ADMINISTRATIVE I
raspunderea Presedintelui Romaniei
(forme, conditii, procedura). De
asemenea, studenţii vor fi introduşi în
studiul diferitelor acceptiuni ale notiunii
de Guvern; al rolului, competentei si
structurii Guvernului Romaniei; al
Cuprins etapelor procedurii de investitura a
Guvernului; al duratei mandatului
Introducere. 24 Guvernului si cazurile de incetare a
mandatului inainte de termen; al
Competenţe 24 conditiilor legale pentru ocuparea
functiei de membru al Guvernului, al
Unitatea de învăţare II.1. Seful de incompatibilitatilor si cazurilor de
stat (Presedintele Romaniei). 26 incetare a calitatii de membru al
Guvernului. De asemenea studentii vor fi
Unitatea de învăţare II.2. Guvernul. familiarizati cu diferitele categorii de
57 acte adoptate de Guvern; trasaturile
esentiale ale regimului juridic al
hotararilor si ordonantelor Guvernului;
formele de control parlamentar asupra
activitatii Guvernului si caracteristicile
generale ale fiecaruia dintre acestea;
formele raspunderii Guvernului si a
membrilor acestuia; regimul raspunderii
politice a Guvernului (forme, conditii,
Introducere procedura); regimul raspunderii juridice
a Guvernului (forme, conditii,
Această unitate de învăţare procedura).
urmăreşte familiarizarea studenţilor
cu autoritatile care alcatuiesc
sistemul politico-administrativ din Competenţe
Romania; semnificatia notiunii de
regim politic si de forma de Structura de învăţare permite:
guvernamant si corelatia dintre
acestea; calificarea regimului politic dezvoltarea capacităţii cursanţilor de
din Romania; rolul si statutul a delimita elementele specifice fiecărei
Presedintelui Romaniei; clasificarea noţiuni prezentate în această unitate de
si continutul atributiilor învăţare, precum diferitele forme
Presedintelui Romaniei; categoriile
de acte ale Presedintelui Romaniei si
regimul juridic al acestora, 24
ale raspunderii Presedintelui Romaniei sau ale Guvernului, cât şi de a distinge intre
acestea;

să identifice şi să interpreteze regimul juridic al actelor emsie de Presedinte

sau de Guvern; etapele procedurii de investitura a Guvernului, etc.

2
5
Unitatea de învăţare II.1. Seful de stat (Presedintele
Romaniei)
conditii, procedura).

II.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea

Cuprins disctintiei dintre diferitele atributiile
Presedintelui Romaniei, respectiv dintre
II.1.1. Introducere 26 diferitele categorii de acte emise de acesta,
studentul putand identifica aceste atributii,
II.1.2. Competenţe 26 respectiv aceste acte, putand astfel a opera
corect cu acestea tinand cont de specificul,
II.1.3.Seful de stat. Alegere, mandat 27 particularitatile fiecaruia dintre acestea.
Studentul va fi capabil a califica, tinand
II.1.4.Seful de stat. Rol si atributii 29 cont de rolul si raportul sefului de stat
roman cu celelalte autoritati publice,
II.1.5.Seful de stat. Acte 49 regimul politic consacrat de prevederile
constitutionale in vigoare. Studentul va
II.1.6.Seful de stat. Raspundere 51 putea identifica faptele a caror savarsire
angajeaza una dintre formele de raspundere
a Presedintelui, putand distinge intre
acestea, precum si intre procedurile
II.1.1. Introducere incidente in cauza.

Secţiunea permite familiarizarea

studenţilor cu autoritatile care
alcatuiesc sistemul politico-
administrativ din Romania; Durata medie de parcurgere a primei
semnificatia notiunii de regim politic si unităţi de învăţare este de 9 ore.
de forma de guvernamant si corelatia
dintre acestea; calificarea regimului
politic din Romania; rolul si statutul
Presedintelui Romaniei; clasificarea si
continutul atributiilor Presedintelui
Romaniei; categoriile de acte ale
Presedintelui Romaniei si regimul
juridic al acestora, raspunderea
Presedintelui Romaniei (forme, 26
II.1.3. Seful de stat. Alegere, mandat

În ce priveşte alegerea Preşedintelui, potrivit art. 81 din Constituţie rămas neschimbat prevede
că acesta este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Este declarat ales
candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor
înscrişi în listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această
majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea
numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai
mare număr de voturi. Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României
decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive."

Pentru alegerea Preşedintelui ţării, observăm că sunt prevăzute aceleaşi caracteristici ale
dreptului de vot ca şi pentru parlamentari, după primul tur de scrutin putând fi declarat ales
candidatul care a întrunit majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale,
adică majoritatea absolută, iar după cel al doilea tur de scrutin (scrutin de balotaj) putând fi
declarat ales candidatul care a întrunit majoritatea voturilor exprimate, adică majoritatea
relativă sau simplă.

Prin această modalitate de alegere s-a apreciat în doctrină, Preşedintele este într-o bună
măsură sustras influenţei directe a partidelor politice în alegeri, iar în exercitarea funcţiei, el se
situează deasupra acţiunii partidelor politice.

Prevederea finală a art. 81 stabileşte, asemeni altor constituţii europene, interdicţia exercitării
a mai mult de două mandate prezidenţiale de către aceeaşi persoană, cu precizarea că
mandatele pot fi şi succesive, precizare ce înlătură o posibilă interpretare, potrivit căreia
preşedintele în exerciţiu nu ar putea candida pentru un nou mandat.

Potrivit art. 82 din Constituţie, rămas de asemenea nemodificat, ca urmare a revizuirii, articol
referitor la validarea mandatului şi depunerea jurământului: rezultatul alegerilor pentru funcţia
de Preşedinte al României trebuie să fie validat de Curtea Constituţională pentru ca acel
candidat a cărui alegere a fost validată să poată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ (jurământul de credinţă faţă de ţară): „Jur
să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului
român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, indepen-denţa, unitatea şi integritatea teritorială a
României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"

Aceste dispoziţii constituţionale reglementează constatarea legalităţii desfăşurării scrutinului

prezidenţial şi a procedurii solemne, în urma căruia noul preşedinte este in drept să ocupe
funcţia pentru care a fost ales.

27
Operaţiunea de validare realizată de Curtea Constituţională, prevăzută şi la art. 146 lit. f) din
Constituţia republicată nu priveşte declararea unei persoane ca aleasă în funcţia de Preşedinte
al ţării, ci faptul că alegerile prezidenţiale s-au desfăşurat în conformitate cu legea.

Mandatul Preşedintelui României, conform art.83 din Constituţie, este de 5 ani şi se exercită
de la data depunerii jurământului până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales.
Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de
catastrofă.

Prin prelungirea duratei mandatului prezidenţial de la 4 la 5 ani, cu ocazia recentei revizuiri, s-

a intenţionat decalarea alegerilor prezidenţiale de alegerile parlamentare, devenită o necesitate
şi pentru viaţa politică românească. S-a urmărit, astfel, menţinerea continuităţii instituţiei
prezidenţiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, aspect ce reprezintă şi un plus
de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării.

Organizarea alegerilor prezidenţiale trebuie efectuată în aşa fel încât mandatul să nu fie
depăşit, în principiu, decât cu perioada necesară desfăşurării acestor alegeri. Singurele situaţii
în care mandatul preşedintelui poate fi prelungit sunt starea de război sau catastrofă, gravitatea
situaţiei şi necesitatea prelungirii mandatului fiind lăsate la aprecierea exclusivă a
Parlamentului, care va dispune de o veritabilă putere discreţionară în acest sens, cel puţin în
cazul catastrofei, fiind vorba despre un concept juridic nedeterminat.

Pe perioada exercitării mandatului prezidenţial pot interveni unele evenimente care să

determine o imposibilitate temporară sau definitivă a exercitării atribuţiilor, în aceste
împrejurări vorbim de vacanţa funcţiei şi de interimatul funcţiei, împrejurări reglementate de
dispoziţiile art. 97, 98 şi 99 din Constituţie.

Astfel, potrivit art. 98 din Constituţia republicată, dacă funcţia de Preşedintele devine vacantă
ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de
a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de
preşedintele Camerei Deputaţilor. În acest caz atribuţiile prevăzute la art. 88-90 nu pot fi
exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale.

Aceste prevederi constituţionale sunt menite să asigure continuitatea exercitării funcţiei

executive supreme în stat, în cazul în care, din motivele expres enumerate, Preşedintele nu îşi
mai poate exercita atribuţiile. Interimatul are, însă, prin natura sa, un caracter temporar, până
la alegerea noului Preşedinte sau până la încetarea situaţiei care a determinat instituirea sa.

Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, conform art.97 din legea fundamentală, intervine
în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor
sau de deces. În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de
Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.

2
8
Fiecare din cele patru cauze de încetare a mandatului se raportează la o situaţie diferită,
survenită în condiţii diferite. Unica trăsătură ce le uneşte este faptul că ele pot apărea pe
timpul mandatului prezidenţial, inclusiv pe perioada în care exerciţiul acestuia este suspendat.

Demisia este un act unilateral al Preşedintelui datorat fie unor motive personale, fie unor
motive ce ţin de domeniul funcţiei sale, care se apreciază în doctrină, ar trebui notificată în
faţa Parlamentului.

Demiterea din funcţie poate interveni fie în urma referendumului care a confirmat
suspendarea sa din funcţie, în condiţiile art. 95 din Constituţie, fie în urma rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile art. 96 din
Constituţia republicată.

O situaţie mai deosebită o prezintă imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor, cauză ce

instituie o dublă condiţie, constând în imposibilitatea exercitării funcţiilor (din motive de
sănătate, de exemplu) şi în caracterul ei definitiv.

Constatarea acestor împrejurări, care duc la vacanţa funcţiei de Preşedinte al României,

trebuie stabilită prin decizie a Curţii Constituţionale, potrivit art. 146 lit. g) din Constituţia
republicată, care se comunică Parlamentului şi Guvernului, pentru ca în termen de cel mult
trei luni să se organizeze alegeri prezidenţiale.

Sub aspectul naturii funcţiei prezidenţiale în România, într-o opinie s-a apreciat că, ea are un
caracter mixt şi anume politico-reprezentativ, constituţional-legislativ precum şi administrativ-
executiv.

II.1.4. Seful de stat. Rol si atributii

Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Dintotdeauna
colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus, în contextul
împrejurărilor istorice, instituţie ce a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte formele,
structurile, împuternicirile, protocoalele. In dreptul public modern, ideea şefului de stat este
legată de forma de guvernământ, concept prin care, de regulă, s-a răspuns la întrebarea, cine
exercită puterea în stat: o singură persoană (monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau
poporul în mod direct (democraţia).

Aşadar, privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt constituite şi funcţionează

organele statului, o vom raporta, de principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la
raporturile sale cu puterea legiuitoare. Astfel, treptat, noţiunea a dobândit şi semnificaţia
definirii statului din punct de vedere al modului de desemnare a şefului de stat unipersonal şi a
legăturilor acestuia cu celelalte autorităţi statale.

După forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii, în care
şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă, şi republici, în care şeful statului,
numit cel mai adesea, preşedinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de popor,
2
9
prin vot direct sau indirect (republici prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale), fie de
Parlament (republici parlamentare). În peisajul european, însă, Elveţia dispune de un regim
politic aparte, denumit „de adunare", în sensul că guvernul (aşa-numitul consiliu federal) nu
numai că este răspunzător în faţa parlamentului, dar el nu este altceva - strict constituţional -
decât agentul executiv al deciziilor celor două Camere, iar acestea exercită autoritatea
supremă în cadrul confederaţiei şi numesc în fiecare an, din cadrul guvernului, pe un membru
al acestuia ca Preşedinte, el neavând însă decât atribuţii de reprezentare.

O analiză din perspectiva dreptului comparat, a modului de reglementare a instituţiei

Preşedintelui, ne duce la concluzia că, în majoritatea cazurilor, predomină teza unui Preşedinte
de Republică aflat cât mai aproape de un monarh constituţional, cu rol în principal de
reprezentare şi de arbitru, dispunând de atribuţii destul de restrânse şi adeseori condiţionate de
intervenţia altor autorităţi publice. Excepţia notabilă de la această situaţie o întâlnim în Franţa,
calificată în mod constant ca o republică semi-prezidenţială. În acest context vom putea
observa că legile fundamentale moderne circumscriu rolul şi atribuţiile şefului statului, în
principal la: reprezentarea statului, semnarea tratatelor, aprobarea unor acte normative emise
de unele autorităţi ale statului, semnarea legilor în vederea publicării, prezidarea şedinţelor
unor autorităţi ale statului, acordarea unor calităţi şi titluri, numiri în funcţii superioare,
instituir stării de asediu sau de urgenţă, primirea scrisorilor de acreditare şi altele.

In România, instituţia şefului de stat a cunoscut reglementări diferite în raport cu schimbările

intervenite în viaţa social-politică a ţării. Astfel, iniţial, şeful statului în România a fost
monarhul. Deşi numai Constituţia din 1938 a prevăzut în mod expres că, „Regele este capul
statului", din analiza dispoziţiilor constituţionale anterioare se poate constata că Regele
exercita atribuţiile specifice unui şef de stat, „puterea executivă fiind încredinţată
monarhului". Chiar şi în perioada 1940-1944, când preşedintele Consiliului de Miniştri a fost
învestit cu puteri, depline în conducerea statului român, Regele a continuat să deţină o serie de
prerogative specifice funcţiei de şef al statului. După desfiinţarea regimului monarhist, în anul
1948 a fost creat un organ colegial care exercita atribuţiile şefului de stat, numit iniţial
Prezidiul Republicii Populare Române, iar apoi, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R.,
înlocuit, ulterior, în anul 1961, cu Consiliul de Stat, ca organ suprem al puterii de stat cu
activitate permanentă, subordonat Marii Adunări Naţionale. Constituţia din 1965 a consacrat
existenţa Consiliului de Stat, ca organ colegial cu atribuţii de şef de stat, pentru ca în anul
1974, printr-o modificare a acesteia să fie instituită expres, funcţia de Preşedinte al Republicii
Socialiste România. Acesta era ales de Marea Adunare Naţională şi era răspunzător în faţa
acesteia, exercitând toate atribuţiile specifice funcţiei de şef al statului. Consiliul de Stat a fost
menţinut, dar şi-a păstrat doar o parte din atribuţiile pe care le exercita până la modificarea
constituţională din anul 1974.

După decembrie 1989, instituţia Preşedintelui a fost menţinută, dar prin Decretul-lege nr.
92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României s-a stabilit ca acesta să
3
0
fie ales direct de către popor prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat. Constituţia
României din anul 1991 „a proiectat" un Preşedinte de Republică pentru a satisface, pe de-o
parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar, pe de altă parte, necesitatea de arbitraj între
„puterile statului", între „stat şi societate". Am putea adăuga precizarea că, urmare a recentei
revizuiri, asupra acestor aspecte nu s-a revenit.

Astfel, potrivit art. 80 din Constituţie, rămas nemodificat atât ca număr, cât şi sub aspectul
conţinutului ulterior revizuirii din anul 2003, prevede că:

„Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al

unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. In acest scop, Preşedintele exercită
funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate."

Dispoziţiile acestui articol sintetizează întreaga configuraţie a funcţiei prezidenţiale de la

definirea acesteia la fundamentarea şi legitimizarea acţiunilor Preşedintelui pentru că în
cuprinsul celor două alineate sunt rezumate în realitate cele mai importante atribuţii ale şefului
statului. Astfel, în timp ce primul alineat conţine precizările necesare pentru a defini rolul
şefului statului în domeniul apărării ţării pe plan internaţional, cel de-al doilea reglementează
prerogativele esenţiale ce-i revin în vederea desfăşurării constituţionale a vieţii de stat pe plan
intern.

Astfel, de la un regim semi-prezidenţial cu un Preşedinte de Republică destul de puternic,

dispunând de atribuţii largi, mai ales în raport cu Guvernul, ce fusese consacrat prin Decretul-
Lege nr. 92/1990, actul normativ aflat la baza primelor alegeri parlamentare şi prezidenţiale
libere, din 20 mai 1990, Constituţia din 1991 reglementează un Preşedinte mai apropiat de
regimul republicii parlamentare, cu singura deosebire esenţială a alegerii acestuia de către
popor, prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat.

Ceea ce este important pentru definirea funcţiei de Preşedinte al României este faptul că el nu
dispune de o putere absolută în realizarea funcţiilor sale, acestea fiind funcţii proprii puterii
executive, iar exercitarea lor este partajată între Preşedinte şi Guvern, ambele autorităţi
aflându-se sub control parlamentar. Doctrina românească actuală, pornind de la conţinutul art.
80 din Constituţie, apreciază că Preşedintele României apare într-o triplă ipostază: de şef al
statului, de şef al executivului alături de primul-ministru şi de garant al Constituţiei şi
mediator între puterile statului. Pe aceeaşi linie de idei, este identificat un triplu rol al
Preşedintelui constând în trei funcţii fundamentale: funcţia de reprezentare, funcţia de apărare
sau garantare a unor valori fundamentale ale poporului român şi funcţia de mediere sau de
arbitraj.

Cea de-a treia ipostază conduce la necesitatea unui Preşedinte de Republică, neutru şi
echidistant faţă de partidele politice, motiv pentru care în art. 84 alin. (1) din Constituţie,
rămas neschimbat în urma revizuirii şi a republicării, s-a prevăzut expres interdicţia de a fi
3
1
membru al vreunui partid politic, după dobândirea celei mai înalte funcţii în stat. Astfel, în
rezolvarea posibilelor blocaje sau conflicte apărute în societate, şeful statului se bucură de o
situaţie cu totul distinctă, derivând atât din poziţia funcţiei sale, cât şi din faptul că, neputând
fi membru al unui partid politic, el trebuie să se situeze pe o poziţie de neutralitate, în măsură
să-i confere posibilitatea de a tranşa orice neînţelegere exclusiv prin prisma intereselor ţării.

Experienţa dobândită în timpul dictaturii, se arată în doctrina actuală, a îndemnat la un exces

de precauţii faţă de orice formă de organizare statală ce ar fi putut conduce la concentrarea
puterii, la personalizarea ei, manifestându-se grija de a diminua cât mai mult competenţele
Preşedintelui, „greutatea" influenţei politice a acestuia. S-a articulat astfel, un regim mixt, în
care balanţa este înclinată în favoarea Parlamentului.

Mai apropiat de un regim parlamentar decât de un regim semi-prezidenţial, acest regim a fost
calificat de majoritatea specialiştilor ca fiind un regim semi-prezidenţial atenuat sau
parlamentarizat, calificare pe care o întâlnim pentru prima dată într-o lucrare apărută în anul
1992, consacrată comentării şi adnotării Constituţiei României din 1991.

In doctrina românească actuală, pornind de la dispoziţiile constituţionale privind raporturile

dintre autorităţile publice care realizează funcţia legislativă şi cea executivă au fost formulate
o serie de argumente prin care este justificată această calificare ( aceste argumenete sun
preluate de la A. Iorgovan), respectiv :

Atât Parlamentul, cât şi Preşedintele sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, fiind organe reprezentative la nivel naţional, însă doar Parlamentul este calificat
expres ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare
a ţării [art. 61 alin. (1) din Constituţia republicată]. De aici concluzia din doctrină, potrivit
căreia, atunci când stabileşte că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului
român, Constituţia României situează Parlamentul deasupra oricărui alt organ reprezentativ,
respectiv deasupra Preşedintelui României

Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul prevăzut expres în art. 89 presupune

îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii.

Constituţia consacră în art. 95 o formă de răspundere politică a Preşedintelui, prevăzând

suspendarea acestuia din funcţie în anumite condiţii, urmată de organizarea unui referendum
pentru demiterea sa. Constituţia consacră, în art. 96 din Constituţia republicată, o formă de
răspundere penală a Preşedintelui, caz în care, după punerea sa sub acuzarea de înaltă trădare,
cu votul a două treimi din totalul parlamentarilor, competenţa de judecată aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire îa probleme de interes
naţional, prin referendum, numai după consultarea Parlamentului, potrivit art. 90 din
Constituţie, rămas nemodificat.

Investitura Guvernului, deşi iniţiată şi finalizată de Preşedinte presupune obligatoriu acordarea

votului de încredere de către Parlament.
3
2
Guvernul în întregul său şi fiecare membru solidar cu ceilalţi membrii, răspund politic numai
în faţa Parlamentului, potrivit art. 109 alin. (1) din Constituţia republicată.

Nu doar Preşedintele, ci şi fiecare Cameră a Parlamentului are dreptul să ceară urmărirea

penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, Preşedintele
putând dispune însă suspendarea acestora din funcţie, dacă s-a cerut urmărirea penală, potrivit
art. 109 alin. (2) din Constituţia republicată.

Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă, aceasta aparţinând doar Guvernului,

parlamentarilor sau unui număr de cetăţeni, potrivit art. 74 alin. (1) din Constituţia
republicată.

Refuzul Preşedintelui de a promulga o lege se poate exercita o singură dată după primirea
acesteia. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii sau dacă s-a cerut verificarea
constituţionalităţii ei, promulgarea se face în cel mult 10 zile.

Cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui în domeniul politicii externe, al apărării, al
stărilor excepţionale sunt condiţionate, în exercitarea lor, fie de intervenţia Guvernului, fie de
cea a Parlamentului sau se află sub controlul acestuia din urmă.

Decretele Preşedintelui emise în exercitarea celor mai importante atribuţii ale sale sunt
contrasemnate de primul-ministru, potrivit art. 100 alin. (2) din Constituţia republicată.

Atribuţiile Preşedintelui României

In doctrina actuală, unii autori au realizat şi o serie de clasificări ale atribuţiilor Preşedintelui
în funcţie de anumite criterii. Astfel:

din punct de vedere al funcţiilor sale delimităm: atribuţii specifice şefului de stat (pe plan
intern şi extern); atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului; atribuţii de apărare a
Constituţiei şi asigurare a bunei funcţionări a autorităţilor publice.

din punct de vedere al subiectelor faţă de care se exercită delimităm: atribuţii exercitate în
raporturile cu Parlamentul; atribuţii exercitate în raporturile cu Guvernul; atribuţii exercitate
în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice, în realizarea unor servicii publice
naţionale; atribuţii în raporturile cu justiţia şi Curtea Constituţională; atribuţii în raporturile cu
poporul.

din punct de vedere al frecvenţei delimităm atribuţii obişnuite, curente activităţii de stat (cea
mai mare parte) şi atribuţii în situaţii ieşite din comun (în situaţii excepţionale, în domeniul
apărării etc, mult mai rar întâlnite).

din punct de vedere al procedurii delimităm atribuţii exercitate fără condiţionări sau restricţii
şi atribuţii condiţionate de termene, propuneri etc.

din punct de vedere al formelor tehnico-juridice delimităm: atribuţii care se realizează prin
decrete; atribuţii care se realizează prin operaţiuni administrative şi atribuţii care se realizează
prin acte exclusiv politice.

3
3
• din punct de vedere al conţinutului lor pot fi identificate următoarele categorii: atribuţii
privind legiferarea, atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice, atribuţii
privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice,
atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice, atribuţii în domeniul politicii
externe şi alte atribuţii.

Pe baza analizei acestor categorii, unii autori se referă la o serie de atribuţii al căror exerciţiu
depinde exclusiv de voinţa Preşedintelui, fiind vorba despre puterea sa discreţionară, şi
respectiv, alte atribuţii care sunt expresia unei competenţe legate, cum ar fi numirea
Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

Pentru executarea de către Preşedintele României, a prerogativelor care îi sunt stabilite prin
Constituţia României şi alte legi se organizează şi funcţionează Administraţia Prezidenţială
care cuprinde serviciile publice aflate la dispoziţia Preşedintelui pentru îndeplinirea
atribuţiilor sale. Astfel, potrivit Legii nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea
Preşedintelui României, republicată în 2001, funcţiile de conducere specifice din cadrul
Administraţiei prezidenţiale sunt: consilier prezidenţial, cu rang de ministru şi consilier de
stat, cu rang de secretar de stat. Numirea sau eliberarea din funcţie a consilierilor prezidenţiali
se face de către Preşedintele României. Personalul Administraţiei prezidenţiale este alcătuit
din persoane detaşate, la cererea Preşedintelui României, din ministere şi alte autorităţi
publice, precum şi din persoane încadrate direct pe funcţiile sau posturile pe care urmează să
le îndeplinească.

Potrivit unor modificări aduse legii în anul 2001, personalul Administraţiei prezidenţiale poate
fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Preşedintele României şi cu condiţia semnării
unui angajament de loialitate stabilit prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a
Administraţiei prezidenţiale aprobat de Preşedintele României. Retragerea încrederii are ca
efect revocarea încadrării, precum şi încetarea detaşării, eliberarea sau destituirea din funcţie
ori desfacerea contractului de muncă, după caz. Aceste prevederi se aplică şi personalului de
ordine şi pază afectat Administraţiei prezidenţiale. Aceste dispoziţii relativ recent introduse în
legea privitoare la serviciile din subordinea Preşedintelui României nu mai lasă nici un dubiu
în privinţa caracterului „politic" al numirilor în funcţie care se fac la nivelul Administraţiei
prezidenţiale. Cu alte cuvinte, Preşedintele vine şi pleacă cu întreg personalul său.
Preşedintele României.

a)Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu autoritatea legiuitoare

În doctrina românească actuală, atribuţiile Preşedintelui sunt în principal analizate după două
criterii.

3
4
Astfel, după criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în vedere, în
principiu, atribuţiile pe care Preşedintele le exercită în raporturile sale cu celelalte autorităţi
constituţionale care realizează clasicele funcţii ale statului.

Faţă de puterea legislativă sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Parlamentul. Faţă de
puterea executivă, Preşedintele intrând în componenţa acesteia, după cum am

precizat deja, sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Guvernul şi alte autorităţi ale
administraţiei publice.

Faţă de puterea judecătorească sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu justiţia şi,
distinct, datorită naturii juridice speciale a acestei autorităţi publice, atribuţiile sale în
raporturile cu Curtea Constituţională.

După criteriul domeniului în care intervin, specialiştii în drept administrativ evocă, de regulă,
atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale precum şi în domeniul
politicii externe.

In timp ce atribuţiile în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale sunt condiţionate de

acordul prealabil al Parlamentului, atribuţiile în domeniul politicii externe implică, în
principiu, intervenţia Guvernului. Este motivul pentru care, primele două categorii le vom
include în prezentarea atribuţiilor Preşedintelui în raporturile sale cu Parlamentul, urmând ca
cea de-a treia categorie să fie evocată în sfera largă a atribuţiilor Preşedintelui în cadrul puterii
executive, în prelegerea următoare.

În cadrul acestora doctrina administrativă postdecembristă a analizat în mod tradiţional

următoarele atribuţii: adresarea de mesaje Parlamentului, convocarea şi dizolvarea
Parlamentului şi promulgarea.

I. Legat de prima categorie de atribuţii, adresarea de mesaje Preşedintelui, analiza acestor

atribuţii porneşte de la dispoziţiile art. 88 din Constituţie, rămas neschimbat ca urmare a
revizuirii, potrivit căruia Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la
principalele probleme politice ale naţiunii.

O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către

Preşedintele României se regăseşte şi în art. 92 consacrat atribuţiilor în domeniul apărării.
Astfel, potrivit art. 92 alin. (3), măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva ţării,
luate de Preşedintele României, trebuie aduse neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, de către
acesta, printr-un mesaj.

Practic, se subliniază în doctrina recentă, Constituţia consacră un mesaj în situaţii normale şi

unul în cazuri de excepţie.

În ce priveşte mesajul Preşedintelui reglementat prin art. 88 din Constituţie, în doctrina

actuală s-a apreciat că, în calitate de şef al executivului, alături de primul-ministru, este firesc
ca Preşedintele să dispună de legături instituţionalizate cu Parlamentul, autoritatea publică ce
exercită controlul asupra Guvernului şi a administraţiei publice. Astfel, în cazul în care
Preşedintele României apreciază că anumite aspecte legate de îmbunătăţirea activităţii
3
5
Guvernului, a administraţiei centrale de specialitate sau chiar a autorităţilor autonome locale
ţin de procesul legislativ sau de controlul parlamentar este firesc şi necesar să existe un canal
de comunicare cu Parlamentul.

Rolul mesajelor prezidenţiale, s-a apreciat în doctrină, este acela de a sensibiliza forul
legislativ cu problemele politice prioritare sau care în optica puterii legiuitoare şi a puterii
executive sunt privite în mod diferit, riscând să producă blocaje în activitatea statală sau
convulsii în viaţa socială. Cu alte cuvinte, Preşedintele nu face decât să atragă atenţia asupra
unor probleme, fără a dobândi o poziţie de superioritate în cadrul sistemului constituţional,
Parlamentul fiind suveran să adopte sau nu anumite măsuri ulterioare.

Legat de exercitarea acestei atribuţii constituţionale, în absenţa unui cadru legislativ adecvat,
în doctrină s-au ridicat probleme cu privire la conţinutul mesajului, la forma de adresare a
acestuia precum şi la regimul juridic aplicabil şi implicit, efectele mesajului.

In ce priveşte primul aspect – conţinutul mesajului - s-a apreciat că sfera problemelor ce pot
face obiec-tul mesajului este relativ determinată, fiind lăsată la libera apreciere a
Preşedintelui, care poate decide asupra conţinutului acestuia. Este vorba despre o veritabilă
putere discreţionară de care dispune Preşedintele în alegerea conţinutului mesajului, care
trebuie în mod firesc să fie de competenţa Parlamentului.

Sub aspectul formei de adresare a mesajului, nici Constituţia şi nici vreun alt text legal nu
conţin vreo precizare, putând fi imaginate diverse forme de adresare şi anume: prezentarea
directă de către Preşedinte, citirea mesajului de către un consilier prezidenţial sau chiar
trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice.

Faţă de conţinutul art. 88, legat de regimul juridic şi efectele mesajului, în practica
parlamentară şi, implicit, în doctrină s-a ridicat problema dacă dezbaterea efectivă a acestuia
ar trebui să aibă loc imediat sau poate fi făcută şi ulterior.

Singura precizare constituţională legată de mesajul Preşedintelui, fără a se distinge dacă este
vorba despre un mesaj adresat în condiţiile art. 88 sau în condiţiile art. 92 alin. (3) este cea
referitoare la obligaţia celor două Camere de a se reuni în şedinţă comună pentru a „primi
mesajul Preşedintelui României", potrivit art. 65 alin. (2) lit. a) din Constituţia republicată.

Sub acest aspect, la sesizarea Preşedinţilor celor două Camere, în condiţiile art. 144 lit. b) din
Constituţia României din 1991, Curtea Constituţională a fost solicitată să se pronunţe cu
privire la conţinutul art. 7 alin. (1) din Regulamentul şedinţelor comune ale celor două
Camere, potrivit căruia „prezentarea şi dezbaterea mesajelor adresate parlamentului se înscriu
cu prioritate pe ordinea de zi". Prin Decizia nr. 87/1994, Curtea Constituţională a declarat
neconstituţională această prevedere, în ceea ce priveşte obligativitatea dezbaterii, întrucât
reuneşte două aspecte ce nu pot fi decât distincte, cu excepţia situaţiei avute în vedere de art.
92 alin. (3), referitor la aducerea la cunoştinţă Parlamentului a măsurilor luate pentru

3
6
respingerea unei agresiuni. Din considerentele deciziei reţinem următoarele elemente
definitorii pentru conturarea regimului juridic aplicabil mesajului Preşedintelui.

Nici o dispoziţie constituţională nu prevede obligaţia supunerii acestui mesaj spre dezbatere

Parlamentului.

Mesajul constituie un act politic exclusiv al Preşedintelui pe care Camerele, întrunite în

şedinţă comună au numai obligaţia de a-l „primi", motiv pentru care organizarea dezbaterii
mesajului cu participarea preşedintelui este în contradicţie cu aceste prevederi. Prin locul şi
rolul său, derivate din alegerea directă de către popor, asemeni Parlamentului, Preşedintele nu
poate fi participant la o dezbatere parlamentară, deoarece aceasta ar însemna să-şi angajeze
răspunderea politică, ceea ce este contrar poziţiei sale constituţionale.

Primirea mesajului de către Camerele reunite constituie o modalitate a colaborării celor două
autorităţi alese prin vot direct (Parlamentul şi Preşedintele României) constând în aducerea la
cunoştinţa parlamentarilor a opiniilor Preşedintelui cu privire la principalele probleme politice
ale naţiunii. De aceea, după primirea, mesajului, aspecte ce alcătuiesc conţinutul său ar putea
face obiectul unei dezbateri, dar ca o problemă separată.

Prin urmare, după cum se precizează în comentariul acestui articol din Constituţie,
Preşedintele nu este împuternicit prin dispoziţiile constituţionale decât să-şi prezinte poziţia cu
privire la una sau mai multe probleme ce privesc statul în acel moment, iar în cazul în care se
impune o hotărâre în chestiunea respectivă, Parlamentul având libertarea deplină de a decide
după cum crede de cuviinţă.

II. Convocarea Parlamentului de către Preşedintele României intervine în două situaţii. Astfel,
potrivit art. 63 alin. (3) din Constituţia republicată: Parlamentul nou ales se

întruneşte la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri", iar

potrivit art. 66 alin. (2) din Constituţie, „Preşedintele României (biroul permanent al fiecărei
Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau senatorilor) poate cere întrunirea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului în sesiune extraordinară".

In primul caz, Preşedintele are obligaţia constituţională de a convoca noul parlament după
alegerile parlamentare generale, în sesiune ordinară, dacă termenul se împlineşte în perioada
celor două sesiuni ordinare (de la începutul lunii februarie până la sfârşitul lunii iunie sau de
la începutul lunii septembrie până la sfârşitul lunii decembrie) sau în sesiune extraordinară
dacă împlinirea termenului are loc în perioada vacanţei parlamentare. Termenul de 20 de zile
începe să curgă de la data stabilită pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare, indiferent de
rezultatul acestora şi indiferent de numărul tururilor de scrutin care se pot stabili prin legea
electorală.

In al doilea caz, Preşedintele este unul din subiectele de sezină a unei sesiuni extraordinare,
alături de biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor
sau al senatorilor. Convocarea propriu-zisă însă revine preşedinţilor celor

3
7
două Camere, prevedere apreciată în doctrină ca fiind de natură să dea expresie principiului
independenţei Camerelor în raport cu executivul.

In Constituţie nu este însă clarificată, după cum s-a remarcat în doctrină, valoarea juridică a
cererii Preşedintelui, în sensul dacă solicitarea Preşedintelui este sau nu obligatorie pentru
Parlament, însă răspunsul se află însă în cele două Regulamente ale Camerelor care
precizează, în articolele referitoare la procedura convocării, că neaprobarea de către Cameră,
respectiv respingerea de către Senat, a ordinii de zi solicitate împiedică ţinerea sesiunii
extraordinare.

De asemenea, o discuţie specială se face în doctrină cu privire la posibilitatea convocării de

către Preşedinte, în sesiune extraordinară, doar a unei singure Camere. Dacă în cazul celorlalte
două subiecte de sezină este firesc să interpretăm că poate fi avută în vedere convocarea unei
sesiuni extraordinare doar pentru o singură Cameră, deşi din interpretarea sistematică a
Constituţiei rezultă că regula ar reprezenta-o formularea de către Preşedinte a unei cereri
pentru convocarea ambelor Camere, în doctrină s-a apreciat cu deplin temei considerăm şi noi,
că motive speciale ar putea îndreptăţi şi cererea Preşedintelui de convocare doar a unei
singure Camere. Practica parlamentară a demonstrat că cele două Camere ale Parlamentului
pot fi convocate în sesiuni extraordinare diferite. Astfel, Camera Deputaţilor a fost convocată
în sesiune extraordinară în data de 3 ianuarie 1994, iar Senatul în data de 25 ianuarie 1994.

Dizolvarea Parlamentului este reglementată expres în art. 89 din Constituţie, putând să

intervină în caz de criză guvernamentală gravă cu îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de
şase condiţii, aspect care o face aproape imposibil de realizat în practica de Stat.

Din conţinutul prevederii constituţionale reiese că dizolvarea Parlamentului este o atribuţie

lăsată la latitudinea Preşedintelui, „după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a
liderilor grupurilor parlamentare, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea
Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin
două solicitări de învestitură". In plus, „în cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o
singură dată şi el nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui
României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă."

Vom aminti doar în acest context că referirea la starea de mobilizare sau de război, pe lângă
starea de asediu sau de urgenţă, a fost introdusă prin legea de revizuire.

După cum s-a apreciat în primul comentariu al acestui articol, în sistemul nostru constituţional
s-a optat pentru restrângerea acestei atribuţii a şefului statului numai la situaţia în care trebuie
format un nou Guvern, fie după alegerile legislative, fie în urma exprimării unui vot de
neîncredere în cel existent. Măsura dizolvării Camerelor trebuie să fie rezultatul eşecului
evident de formare a unui Guvern care să aibă acceptul Parlamentului. Cu alte cuvinte,
exercitarea dreptului de dizolvare a Parlamentului este supusă unor limite constituţionale care
au în vedere eşecul evident al tentativelor de formare a Guvernului.
3
8
De aici identificarea a două categorii de condiţii: o condiţie obiectivă, care constă în refuzul
de a acorda votul de încredere Guvernului şi o condiţie subiectivă, care constă în consultarea
Parlamentului. În absenţa oricăror precizări cu privire la valoarea juridică a consultării
parlamentarilor, în doctrină s-a făcut propunerea înlăturării acestei condiţii subiective. S-a
susţinut astfel că, refuzul Parlamentului de a acorda votul de încredere, ar trebui să atragă
automat, de drept, posibilitatea dizolvării acestuia de către Preşedinte, chiar dacă preşedinţii
celor două Camere şi liderii grupurilor parlamentare nu ar fi de acord cu aceasta.

Este clar că măsura dizolvării Parlamentului este o măsură gravă, s-a apreciat într-un alt
comentariu al art. 89 din Constituţie, ce nu poate fi luată decât în situaţii cu totul deosebite,
dar în condiţii normale ale vieţii politice şi în nici un caz în timpul stării de asediu, de urgenţă
sau în ultimele şase luni ale mandatului prezidenţial, într-un asemenea caz existând temeri că
dizolvarea ar putea fi făcută de Preşedinte pentru a-şi asigura în continuare influenţa politică.

III. A treia atribuţie a Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul, promulgarea legii, reprezintă

o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoaşterea în favoarea şefului de
stat, fie monarh constituţional, fie preşedinte de republică, a dreptului de a învesti legile
adoptate de Parlament cu formulă executorie, obligând autorităţile publice să treacă la
executarea prevederilor lor. Cu alte cuvinte, promulgarea reprezintă actul prin care şeful de
stat autentifică textul legii, altfel spus, constată şi atestă regularitatea adoptării sale.

Potrivit art. 77 din Constituţie rămas neschimbat în urma revizuirii:

„Legea se trimite, spre promulgare Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în

termen de cel mult 20 de zile de la primire. Înainte de promul¬gare, Preşedintele poate cere
Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea
legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea se face în cel mult 10
zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

Ca regulă, Preşedintele promulgă legea în termen de 20 de zile de la primirea ei. Faţă de

această succintă prevedere constituţională, un autor s-a grăbit să precizeze că este vorba
despre „un termen de decădere”, însă nu putem fi sub nici o formă de acord cu un asemenea
punct de vedere, legea neputând intra în vigoare în absenţa învestirii sale cu formulă
executorie, adică a promulgării ei de către şeful statului.

Dacă Preşedintele are însă îndoieli cu privire la conţinutul legii în întregime sau doar cu
privire la anumite prevederi ale ei, fie sub aspectul constituţionalităţii, fie sub aspectul
oportunităţii, Constituţia îi oferă două pârghii de acţiune.

Potrivit prevederii mai sus evocate, Preşedintele poate cere reexaminarea legii, pentru orice
motive, care pot merge de la inacceptabilitatea unor texte până la îndreptarea erorilor
materiale, caz în care legea se va întoarce la Camere, fiind puse în discuţie observaţiile făcute
3
9
de acesta. Într-o astfel de situaţie Parlamentul trebuie să ţină cont de observaţiile Preşedintelui
care, trimiţând spre reexaminare o lege înainte de promulgare, urmăreşte să determine forul
legislativ să mai reflecteze o dată la conţinutul acesteia, în special pe considerente de
oportunitate, Parlamentului neputând să-i fie stabilită o obligaţie expresă în acest sens. Sub
aspect procedural, cererea de reexaminare se adresează printr-un mesaj prezidenţial având ca
efect repetarea procedurii parlamentare, punerea din nou în dezbatere a legii, începând cu acea
Cameră în care a fost iniţial dezbătută. Reexaminarea este sinonimă cu o nouă lectura a legii
adoptate, dar una în care nu este obligatorie rediscutarea întregii legi.

Astfel, ca urmare a noii dezbateri pot apărea două situaţii: fie parlamentari îşi însuşesc în
totalitate sau doar parţial punctul de vedere al Preşedintelui, acesta fiind obligat apoi să o
promulge în termen de 10 zile, fie parlamentarii îşi menţin punctul de vedere iniţial, refuzând
să ţină cont de propunerile făcute de Preşedinte, votul fiind acelaşi ca şi la început, după tipul
de lege adoptată, Preşedintele fiind de asemenea obligat să promulge legea în maxim 10 zile
după ce i-a fost retumată.

A doua pârghie constituţională o găsim în art. 146 lit. a) din Constituţia republi¬cată, potrivit
căruia, Preşedintele României, alături de alte subiecte de drept, poate sesiza Curtea
Constituţională înainte de promulgarea legii, evident doar cu unele aspecte de
neconstituţionalitate ale acesteia. Dacă soluţionând sesizarea, Curtea Constituţională decide că
legea este constituţională, o retrimite Preşedintelui care va fi obligat să o promulge în termen
de 10 zile. Dacă dimpotrivă, Curtea Constituţională împărtăşeşte poziţia Preşedintelui, total
sau doar parţial, legea se retrimite Parlamentului care, potrivit unui nou alineat al art. 147 din

Constituţia republicată, va fi obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor

de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

O problemă care s-a ridicat în doctrină, în absenţa unor precizări legislative adecvate priveşte
răspunsul la întrebarea dacă Preşedintele ar putea cere direct Parlamentului reexaminarea legii
sub aspectul neconstituţionalităţii dar să sesizeze în acelaşi timp cu aceleaşi aspecte şi Curtea
Constituţională. La o analiză atentă, răspunsul nu poate fi decât negativ. Deşi nimic nu opreşte
ca Preşedintele României să sesizeze numai Curtea Constituţională sau numai Parlamentul,
invocând în cererea de reexaminare şi motive de neconstituţionalitate, o bună ordine juridică
nu permite ca una şi aceeaşi problemă de neconstituţionalitate să fie sesizată concomitent
Parlamentului şi Curţii pentru că s-ar ajunge la un blocaj instituţional.

De asemenea, nu pot fi sesizate unele aspecte de neconstituţionalitate Curţii Constituţionale şi

altele să fie cuprinse în cererea de reexaminare adresată Parlamentului.

Rămâne însă deschisă posibilitatea ca Preşedintele să „sesizeze" Curtea Constituţională şi

Parlamentul cu aceeaşi lege, dar pentru probleme diferite şi anume, Curtea Constituţională
pentru probleme de natură constituţională, iar Parlamentul pentru probleme de oportunitate.
4
0
b)Atribuţiile Preşedintelui României în situaţii excepţionale

Din considerente didactice, analizăm în continuare atribuţiile Preşedintelui României în

situaţii excepţionale care includ la o analiză atentă atât atribuţiile în domeniul apărării
(declararea mobilizării, respingerea agresiunii armate), cât şi atribuţiile privind măsuri
excepţionale, prin instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, reglementate în mod
expres prin Constituţia României din 1991.

In statele occidentale, potrivit unei analize din perspectiva dreptului comparat, s-a dezvoltat-
mai ales o practică administrativă şi în baza ei a evoluat doctrina, în absenţa, de regulă, a unui
cadru legislativ adecvat şi cu atât mai puţin a unor prevederi exprese de natură constituţională.

Este vorba despre teoria circumstanţelor excepţionale, luarea unor măsuri excepţionale fiind
de regulă încredinţată executivului, dar supusă unor forme variate de control parlamentar. Este
raţiunea pentru care analizăm aceste atribuţii în contextul mai larg al atribuţiilor Preşedintelui
în raporturile cu Parlamentul.

In domeniul apărării, Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte

funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, potrivit art. 92 alin. (1) din
Constituţie. In exercitarea acestei funcţii, prevede art. 92 alin. (2) din Constituţie, „el poate
declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor
armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării
Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare" Această normă constituţională atrage două
observaţii.

In primul rând, după cum se apreciază în doctrină, o astfel de decizie nu va putea fi luată decât
după dezbaterea în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, al cărui preşedinte este Preşedintele
României, într-o asemenea situaţie neputând fi vorba despre exerciţiul unei puteri
discreţionare.

Regula enunţată prevede că aprobarea Parlamentului trebuie să fie prealabilă şi numai în

cazuri cu totul excepţionale ea poate surveni ulterior, în maximum 5 zile.

Cu alte cuvinte, în primul caz, oportunitatea şi necesitatea luării acestei măsuri şi deci
aprecierea situaţiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului. In al
doilea caz, al unor situaţii excepţionale, această apreciere este lăsată, într-o primă etapă la
îndemâna Preşedintelui, deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a
Parlamentului, dar sub condiţia aprobării ulterioare a acestuia şi încă într-un termen foarte
scurt, de cel mult 5 zile.

Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 65 alin. (2) lit. c) din Constituţia
republicată, care prevăd că declararea mobilizării totale sau parţiale se face de către Camerele
reunite în şedinţă comună.

41
Constituţia nu precizează care sunt aceste cazuri excepţionale, dar ele nu ar putea fi decât
situaţii de o urgenţă cu totul deosebită, cum ar fi iminenţa unei agresiuni, ameninţarea
indubitabilă a ţării cu deschiderea ostilităţilor împotriva sa etc.

In al doilea rând, trebuie precizat că refuzul Parlamentului de a aproba hotărârea Preşedintelui

României are ca efect anularea decretului prezidenţial de mobilizare.

In plus, mai observăm, faţă de dispoziţiile iniţiale ale art. 92 din Constituţia din 1991, că legea
de revizuire a remediat o deficienţă evidentă de redactare, şi anume, absenţa oricărei precizări
cu privire la situaţia în care Parlamentul nu se află în sesiune, spre deosebire de prevederea
imediat următoare care reglementează atribuţiile Preşedintelui, în cazul unei agresiuni armate.
Astfel, potrivit alin. (4) din art. 92, nou introdus: „In caz de mobilizare sau de război,
Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune,
se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor."

Potrivit art. 92 alin. (3): In caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele
României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă
Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de
drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. Această prerogativă a Preşedintelui trebuie
interpretată însă, în lumina dispoziţiei constituţionale potrivit căreia Camerele reunite în
şedinţă comună declară starea de război.

In ce priveşte cea de-a doua categorie de atribuţii constând în măsuri excepţionale, conform
art. 93 din Constituţia republicată: „Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de
asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi
solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la
instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora."

Prevederea privind necesitatea încuviinţării de către Parlament a măsurii adoptate a fost

apreciată în doctrină, ca fiind deosebit de importantă, deoarece în trecut, în practica unor state,
au existat situaţii în care starea de asediu sau starea de urgenţă a dus practic la paralizarea
activităţii forumului legislativ, întreaga putere concentrându-se la nivelul executivului,
Parlamentul nemaifiind informat în legătură cu măsurile adoptate şi uneori, dizolvat chiar, în
mod arbitrar.

In această materie a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind
regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă.

In conţinutul acestei reglementări, adoptată pe fondul ultimei mineriade din ianuarie 1999,
starea de asediu şi starea de urgenţă sunt calificate ca reprezentând „măsuri excepţionale care
se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării şi
siguranţei naţionale sau a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea, limitarea şi
înlăturarea urmărilor unor dezastre" (art. 1).
4
2
Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, militar, economic şi
social, care se instituie în anumite zone sau pe întregul teritoriu al ţării, în scopul creşterii
capacităţii de apărare a ţării, în situaţia iminenţei unei acţiuni sau inacţiuni îndreptate
împotriva suveranităţii, independenţei, unităţii statului sau integrităţii teritoriale (art. 2).

Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter economic, social şi de ordine

publică, instituit în întreaga ţară sau în anumite zone ori în unele unităţi administrativ-
teritoriale, în următoarele situaţii: a) existenţa unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale
sau democraţiei constituţionale, ceea ce face necesare apărarea instituţiilor statului de drept şi
menţinerea sau stabilirea stării de legalitate; b) iminenţa producerii ori producerea unor
dezastre, ceea ce face necesare prevenirea, limitarea şi înlăturarea efectelor acestora. Din
analiza acestor definiţii este evident, că instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă
presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, în condiţiile art. 53 din
Constituţia republicată. De aici problema cu privire 3a întrebarea cine va putea decide
proporţiile acestei restrângeri, Preşedintele, prin decretul de instituire a măsurii excepţionale
sau Parlamentul, prin lege? Răspunsul nu poate fi decât unul singur, rezultat din coroborarea
art. 73 alin. (3) lit. g) din Constituţie, care consacră necesitatea adoptării unei legi organice cu
privire la regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă şi, respectiv, dispoziţia constituţională
care dispune expres că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin
lege.

Actul normativ (legea) la care doctrina recentă se referă este evident, la ora actuală,

O.U.G. nr. 1/1999.

Tot din sfera atribuţiilor prezidenţiale care necesită intervenţia Parlamentului, de data aceasta
în raporturile sale cu poporul, face parte referendumul, Preşedintele României, după
consultarea Parlamentului, putând cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu
privire la probleme de interes naţional (art. 90 din Constituţie).

Pe această cale se realizează îmbinarea democraţiei reprezentative cu procedee ale

democraţiei semi-directe, prin care poporul este consultat cu privire la probleme de interes
naţional.

S-ar părea, potrivit comentariului acestui articol, că apelul la electorat îi este îngăduit
Preşedintelui, doar pentru mari probleme cu care ar putea fi confruntată naţiunea la un
moment dat, şi nu în legătură cu aprobarea sau respingerea unui proiect de lege. Preşedintele
nedispunând de iniţiativă legislativă.

De altfel, formularea referitoare la „probleme de interes naţional" a fost criticată în doctrină ca

având un caracter prea general, într-o accepţie extensivă, toate problemele importante fiind de
interes naţional, indiferent dacă sunt de ordin economic, militar sau politic. O interpretare
corectă, ar putea fi aceea că referendumul ar trebui să se refere la alte probleme decât cele
care sunt în mod expres date în competenţa puterii legislative. Spre

4
3
exemplu, un referendum ar putea fi organizat în legătură cu programul de reforme al

Guvernului etc.

Termenul de „consultare" nu trebuie să constituie un motiv de minimalizare a intervenţiei

Parlamentului; în cazul în care acesta ar da un aviz negativ, dar referendumul ar avea loc
totuşi, există pericolul unui conflict cu urmări imprevizibile, motiv pentru care nici una din
cele două autorităţi publice implicate nu ar putea fi interesată într-o asemenea eventualitate.
Cu alte cuvinte, s-a apreciat în doctrină, riscurile politice ale unui asemenea demers pot anula
efectele scontate ale referendumului. De aici rezultă şi faptul că referendumul prevăzut de art.
90 din Constituţie este un referendum facultativ, Preşedintele nefiind obligat să-î declanşeze.

În orice caz, atribuţia prevăzută la art. 90 din Constituţie, s-a apreciat în doctrină, poate deveni
o armă eficientă pusă la dispoziţia Preşedintelui în vederea contrabalansării unor tendinţe spre
omnipotenţă ale Parlamentului.

c) Atribuţii în cadrul puterii executive, în raporturile cu justiţia şi cu Curtea Constituţională a

României

I. Atribuţii în cadrul puterii executive

Într-o formulare generală, s-a afirmat în doctrină că toate atribuţiile Preşedintelui României
care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului şi respectiv, de „mediere între puterile
statului, între stat şi societate" sunt atribuţii din sfera executivului. Preşedintele României
fiind unul din cei doi şefi ai executivului, potrivit tezei devenită tradiţională la ora actuală,
atribuţiile sale în cadrul puterii executive se exercită în raport cu Guvernul şi, în principal, cu
conducătorul acestuia, cu primul-ministru şi apoi cu alte autorităţi ale administraţiei publice,
potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie.

În raport cu primul-ministru, figura politică centrală a Guvernului, care poate fi un om politic

sau o personalitate neutră faţă de partidele politice (un tehnocrat), Preşedintele are atribuţii
limitate.

În primul rând, Preşedintele iniţiază şi finalizează de a Guvernului, exercitând următoarele

două atribuţii în acest scop: desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru şi numirea
Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament. [art. 85 alin. (1) şi art. 103 din
Constituţia republicată].

Tot în raporturile cu Guvernul, Constituţia mai prevede următoarele atribuţii în sarcina

Preşedintelui: revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului, în caz de vacanţă a postului
sau de remaniere guvernamentală [art. 85 alin. (2) şi (3) din Constituţie], consultarea
Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. 86 din Constituţie)
şi participarea la şedinţele Guvernului (art. 87 din Constituţie).

4
4
Pentru că aceste atribuţii sunt legate strâns de formarea, organizarea şi funcţionarea
Guvernului vor fi prezentate la prelegerea destinată acestuia din urmă.

În ceea ce priveşte raporturile cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice punctăm faptul
că Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi preşedintele Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării, calitate în care, potrivit legii speciale în materie, convoacă lucrările,
coordonează şi îndrumă întreaga activitate a acestuia.

Conform art. 119 din Constituţia republicată, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează
şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională,
participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de
alianţă militară, precum, şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii.

Potrivit unei dispoziţii din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, acesta este format din preşedinte, vicepreşedinte şi 10 membri.
Preşedintele României îndeplineşte funcţia de preşedinte al autorităţi, iar primul-ministru pe
aceea de vicepreşedinte.

Situaţia juridică a Preşedintelui României în cadrul lucrărilor Consiliului Suprem de Apărare a

Ţării este diferită de cea pe care o are acesta în şedinţelor Guvernului, la care participă, în
condiţiile prevăzute de Constituţie la care vom reveni ulterior, în sensul că la acestea din urmă
participă cu vot consultativ, iar în cadrul primelor dispune de un vot deliberativ.

Tot în categoria atribuţiilor în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei publice,

Preşedintele României propune numirea conducătorilor unor autorităţi ale administraţiei
publice. Spre exemplu, potrivit art. 65 alin. (2) lit.h) din Constituţia republicată, astfel cum
acesta a fost completat, Parlamentul reunit, în şedinţă comună, numeşte la propunerea
Preşedintelui pe directorii serviciilor de informaţii şi exercită controlul asupra activităţii
acestor servicii, respectiv atât a Serviciului Român de Informaţii, cât şi a Serviciului de
Informaţii Externe.

De asemenea, potrivit art. 94 lit. c) din Constituţie:

„Preşedintele României numele în funcţii publice în condiţiile prevăzute de lege."

Spre exemplu, conform unei dispoziţii din Legea nr. 504/2002, legea audiovizualului,
Preşedintele României numeşte doi membri în Consiliul Naţional al Audiovizualului.

De asemenea, Preşedintele României numeşte în funcţii pe prim-adjunctul directorului

Serviciului Român de Informaţii şi pe cei trei adjuncţi ai acestuia, la propunerea directorului
Serviciului Român, de Informaţii, potrivit legii speciale în materie.

În plus, potrivit art. 94 lit. a) şi b) din Constituţie:

„Preşedintele României conferă decoraţii şi titluri de onoare şi acordă gradele de mareşal, de

general şi de amiral,"

Atribuţiile reglementate în. art. 94 din Constituţie, sub titlul marginal „alte atribuţii” sunt
legate de poziţia de şef al statului pe plan intern a Preşedintelui României.
4
5
Considerând politica externă tot o dimensiune a administraţiei publice rezultă că
reglementarea unor atribuţii şi pentru şeful de stat în acest domeniu prezintă şi semnificaţia
implicării sale în procesul decizional administrativ.

Politica externă a României, fiind înţeleasă în mod uzual ca o exteriorizare a poziţiei statului
român faţă de alte state, dar mai ales faţă de alte organisme internaţionale, atrage, în mod
inevitabil, implicarea în procesul decizional politic nu doar a autorităţilor administraţiei
publice situate la nivelul puterii executive, ci şi a tuturor autorităţilor publice, în general,
inclusiv a Parlamentului, pentru a se credibilitatea în exterior.

Pe planul politicii externe, Constituţia României conţine o serie de prevederi care circumscriu
rolul si atribuţiile Parlamentului, Preşedintelui României şi Guvernului în stabilirea şi
realizarea în concret a acesteia, atribuţii care asigură, în mod necesar, şi o colaborare pe acest
plan a acestor autorităţi publice ale statului.

Art. 91 din Constituţie consacrat în domeniul politicii externe reglementează două mari
categorii de atribuţii în acest domeniu, prin care se exprimă rolul de reprezentare a intereselor
ţării noastre de către Preşedintele său, în relaţiile internaţionale

Potrivit acestui articol Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României,

negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.
Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit
procedurii stabilite de lege.

Cu ocazia revizuirii Constituţiei s-au operat două modificări esenţiale. Pe de-o parte, de la
termenul fix de 60 de zile, în care Preşedintele trebuia să trimită tratatul internaţional spre
ratificare Parlamentului, a fost introdusă o formulare generică, sintagma consacrată inclusiv
prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în acelaşi timp, textul constituţional, astfel
cum a fost completat, permite o delimitare între tratatele internaţionale semnate de
Preşedintele României, urmare a negocierilor Guvernului, şi restul tratatelor de mai mică
importanţă, care se negociază de experţi din diferite ministere, fiind semnate de miniştrii de
resort sau, după caz, de ministrul de externe ori de către Guvern.

Aşadar tratatele internaţionale devin opera comună a Preşedintelui, Guvernului şi

Parlamentului.

Însă, semnătura Preşedintelui nu va avea nici o relevanţă dacă Parlamentul nu va ratifica acel
tratat, Preşedintele fiind doar obligat să-l trimită Parlamentului într-un termen rezonabil.

O altă categorie de atribuţii în domeniul politicii externe, prevăzută în art. 91 alin. (2) şi (3)
din Constituţie, priveşte asigurarea legăturilor diplomatice cu alte state prin: acreditarea şi
rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, la propunerea Guvernului; aprobarea,
înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice, la propunerea

Guvernului şi acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai altor state (una din puţinele atribuţii
prezidenţiale exercitată necondiţionat).
4
6
In ce priveşte primele două atribuţii rezultă că cei doi şefi ai executivului trebuie să negocieze,
să se înţeleagă asupra persoanelor şi rangului, misiunilor diplomatice, condiţionarea instituită
de Constituţie scoţând în evidenţă caracterul temperat al semi-prezidenţialismului specific
regimului constituţional actual. În plus, reprezentanţii diplomatici ce urmează a fi acreditaţi
sunt supuşi unui vot consultativ în comisiile de specialitate ale celor Camere, potrivit
prevederilor din Regulamentele de organizare şi funcţionare a Camerelor.

Decretele Preşedintelui de acreditare şi. rechemare a reprezentanţilor diplomatici trebuie

contrasemnate de primul-ministru, potrivit art. 100 alin. (2) din Constituţia republicată.

Acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai altor state reprezintă o practică general urmată în

relaţiile dintre state, prezentarea scrisorilor de acreditare având loc în cadrul unui ceremonial,
către şeful statului, tot el primind reprezentanţii diplomatici şi după încheierea misiunii lor,
pentru o vizită protocolară de rămas bun.

II. Atribuţii în raport cu justiţia

Cu privire la aceste atribuţii, în doctrină au fost analizate două astfel de categorii şi anume:
numirea magistraţilor şi acordarea graţierii individuale.

Faţă de profundele schimbări aduse dispoziţiilor constituţionale referitoare la autoritatea

judecătorească, prin recenta lege de revizuire, şi, în special, faţă de noua configuraţie a
Consiliului Superior al Magistraturii, se impune a adăuga şi o a treia atribuţie, respectiv cea
privind posibilitatea Preşedintelui de a participa la şedinţele acestui organism.

Potrivit alin. (6) al art.133 din Constituţie, Preşedintele României prezidează lucrările
Consiliului Superior al Magistraturii la care participă".

Este o soluţie interesantă şi inedită, după cum se remarcă în doctrina recentă, spre deosebire
de alte ţări (ca, de exemplu, Franţa sau Italia) unde Preşedintele Republicii este şi preşedintele
Consiliului Superior al Magistraturii. La noi, Preşedintele Consiliului Superior al
Magistraturii este un magistrat, ales prin rotaţie pe un mandat unic de un an, dintre membrii
acestuia, fără a se exclude însă posibilitatea pentru Preşedintele ţării de a participa la lucrările
Consiliului. Astfel, acesta invitat de drept la lucrările Consiliului, el participând ori de câte ori
consideră prezenţa sa ca fiind necesară, se înţelege, din proprie iniţiativă, fără a fi nevoie de o
invitaţie. Faţă de rangul său, el va prezida lucrările acestui organism când participă la
şedinţele sale, fără drept de vot, nefăcând parte dintre membrii Consiliului.

Mai mult decât atât, participarea Preşedintelui la lucrările Consiliului Superior al

Magistraturii, apare ca o formă de garantare a drepturilor cetăţenilor, care îi sesi¬zează
acestuia diferite aspecte din justiţie, pe care le poate aduce astfel în discuţie, într-o formă
instituţionalizată, pentru a se trage concluziile şi a se adopta măsurile care se impun.

Potrivit art. 134 alin. (1) din Constituţia republicată:

4
7
„Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a
judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii,"

Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea atribuţiilor sale constituţionale, astfel cum

acestea au fost reglementate în varianta iniţială a Constituţiei din 1991 era posesorul a două
funcţii izvorâte din necesitatea protejării independenţei judecătorilor şi a imparţialităţii
procurorilor, şi anume: funcţia de a asigura numirea judecătorilor şi funcţia de a veghea la
respectarea principiului inamovibilităţii judecătorilor, în calitate de consiliu de disciplină.

În realizarea primei funcţii (menţinută şi în prezent – subl.ns.) Consiliul Superior al

Magistraturii are dreptul de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie a
judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, care continuă să fie recrutaţi de
Ministerul Justiţiei. aşadar, în baza dispoziţiilor constituţionale, în activitatea de numire a
magistraţilor este implicat astfel şi Preşedintele României care va proceda la numire în baza
unei competenţe legate. În considerarea unor situaţii din practică, în doctrina românească
actuală s-a admis că Preşedintele poate refuza numirea unor persoane, dar nu poate adăuga
nici un nume pe lista propusă de Consiliul Superior al Magistraturii, organism prevăzut în
Constituţie, exclus de la imixtiunea politicului, prin modalităţile de compunere şi de
funcţionare.

Potrivit art. 94 lit. d) din Constituţie, Preşedintele României acordă graţierea individuală.
Acordarea graţierii individuale un universal al şefului de stat ce constă într-o măsură de
clemenţă în virtutea căreia o persoană este scutită de executarea totală sau parţială a pedepsei
stabilite judecătorească de condamnare definitivă. Faţă de această prevedere, în doctrină, au
fost formulate două concluzii şi anume: graţierea poate fi şi colectivă, caz în care ea va fi
acordată doar prin lege organică conform art. 73 lit. i) din Constituţie; acordarea graţierii
individuale este o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României, fiind exercitată fără vreo altă
condiţionare procedurală prealabilă, dar nu şi posterioară, decretele emise de Preşedinte în
exercitarea acestei atribuţii urmând a fi contrasemnate de primul-ministru.

III. Atribuţiile Preşedintelui în raporturile cu Curtea Constituţională

În ce priveşte atribuţiile Preşedintelui în raport cu Curtea Constituţională, autoritatea publică

având în principal, atribuţii de control al constituţionalităţii legilor, reglementată în titlul V din
Constituţie (art. 142-147), vom reţine că, potrivit art. 142 alin. (3), Preşedintele României
numeşte trei din judecătorii Curţii Constituţionale, trei fiind numiţi de Camera Deputaţilor şi
trei de către Senat.

In plus, după cum am subliniat cu ocazia evocării atribuţiei Preşedintelui de promulgare a

legii, potrivit art. 146 lit. a), Preşedintele poate sesiza Curtea Constituţională, alături de alte
subiecte de sezină, cu privire la neconstituţionalitatea unei legi, înainte de promulgare, cu
toate consecinţele ce decurg de aici.
4
8
În sfera raporturilor dintre Preşedinte şi Curtea Constituţională s-ar mai putea înscrie şi cele
referitoare la: sesizarea Curţii, alături de alte subiecte de sezină, pentru soluţionarea
conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice [art. 146 alin. e) din
Constituţia republicată, atribuţie nou introdusă]; controlul respectării procedurii alegerii
Preşedintelui României şi confirmării rezultatelor sufragiului de către Curte [art. 146 lit. f) din
Constituţia republicată]; constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului
şi Guvernului, de către Curte [art. 146 lit. g) din Constituţia republicată], acordarea unui aviz
consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui de către Curte [art.

146 lit. h) din Constitutia, republicata].

II.1.5.Seful de stat. Acte

Potrivit art. 100 din Constituţia republicată:

„În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. Decretele emise de
Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi
(2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d)
se contrasemnează de primul-ministru."

Deşi art. 100 din. Constituţie (fost art. 99), are ca titlu marginal „Actele Preşedintelui", în
realitate sunt avute în vedere doar juridice ale şefului de stat, numite decrete, a căror publicare
în Monitorul Oficial al României este obligatorie, sub sancţiunea inexistenţei,

Constatăm, astfel că, deşi cu ocazia recentei revizuiri ar fi putut fi remediată această
inadvertenţă de tehnică de redactare, prin schimbarea titlului marginal, eventual, în „Decretele
Preşedintelui", acest lucru nu s-a întâmplat, norma constituţională rămânând neschimbată,

In exercitarea atribuţiilor sale constituţionale, Preşedintele poate fi şi autorul unor acte cu

caracter politic care nu se concretizează, în decrete, deci în acte producătoare de efecte
juridice. Un exemplu îl reprezintă mesajele potrivit art. 88 din Constituţie, respectiv cele
adresate Parlamentului.

Prin urmare, Preşedintele emite decrete, ca acte juridice, care pot avea însă şi o conotaţie
politică, precum şi mesaje, declaraţii, etc., ca acte exclusiv politice.

Prin stabilirea expresă a obligativităţii publicării decretelor Preşedintelui în Monitorul Oficial

al României, sub sancţiunea inexistentei, legiuitorul constituant a dorit să se creeze cadrul
juridic necesar îndepărtării definitive a unei practici profund nedemocratice a decretelor
nepublicate, care vizau încălcarea drepturilor cetăţeneşti sau reglementarea unor probleme în
afara cunoştinţei opiniei publice. Termenul de inexistenţă a unui act are, în dreptul public,
accepţiunea lipsei totale de valoare juridică, fiindcă actul nici nu a existat vreodată.
4
9
În ce priveşte regimul juridic aplicabil decretelor Preşedintelui, în principiu, ele sunt supuse
regulii contrasemnării de către primul-ministru.

Contrasemnarea este cerută expres pentru decretele prin care Preşedintele: înaintează
Parlamentului, spre ratificare, tratatele internaţionale pe care le-a încheiat; acreditează sau
recheamă reprezentanţi, diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea rangului misiunilor diplomatice; declară mobilizarea totală sau parţială a forţelor
armate sau ia măsuri de respingere a unei agresiuni armate declanşate împotriva ţării, instituie
starea de asediu sau de urgenţă; conferă distincţii, face avansări în gradele superioare ale
armatei şi acordă graţierea individuală.

Dacă aceasta reprezintă regula, excepţia o reprezintă doar decretele care concretizează
atribuţii inerente Preşedintelui, ca, de exemplu, desemnarea candidatului la funcţia de prim-
ministru, dizolvarea Parlamentului, numirea în funcţii publice.

Contrasemnarea decretelor Preşedintelui contribuie, în esenţă, la angajarea răspunderii şefului

Guvernului pentru conţinutul actului, atestând conformitatea acestuia atât cu prevederile
legale, cât şi cu voinţa organului pe care primul-ministru îl reprezintă. Deci, implicit, se
susţine în doctrină, pentru actele contrasemnate de acesta, Preşedintele nu poartă nici un fel de
răspundere, fapt ce reiese ca firesc din analiza cazurilor în care Constituţia solicită în mod,
obligatoriu această formă legală.

Totodată, în doctrina recentă s-a exprimat şi opinia conform căreia contrasemnătura

premierului este o condiţie formală esenţială, de valabilitate a decretului, fără de care actul
este lovit de nulitate absolută - antrenând concomitent şi răspunderea solidară a acestuia,
alăturată şefului statului, cu atât mai necesară pentru a se evita un eventual abuz al puterii
prezidenţiale - certificând legalitatea actului care, de cele mai multe ori, produce efecte pe
planul dreptului administrativ . În plus s-a mai remarcat faptul că existenţa unor decrete ale
Preşedintelui care sunt supuse regulii contrasemnării primului-ministru şi a altora care sunt
exceptate de la această regulă se explică prin modul concret de exercitare a atribuţiilor
prezidenţiale care fac obiectul decretelor emise în exercitarea acestor atribuţii. Astfel, în cea
mai mare parte, decretele care nu sunt contrasemnate de primul-ministru intră în sfera
relaţiilor Preşedintelui României cu Parlamentul, emiterea acestora fiind condiţionată de
consultarea sau încuviinţarea Parlamentului, iar o altă categorie de decrete, în special cele de
numiri în funcţii, sunt supuse unor condiţii stabilite de lege, majoritatea fiind condiţionate de
propunerile altor autorităţi publice.

Lipsa contrasemnăturii atrage nulitatea decretului Preşedintelui, primul-ministru asumându-şi

o răspundere politică faţă de Parlament, în momentul contrasemnării, aspect ce apropie
regimul nostru politic de unul parlamentar.

In ce priveşte natura juridică a decretelor prezidenţiale, acestea sunt calificate de toţi autorii de
drept administrativ ca fiind producătoare de efecte juridice. Prin urmare decretele pot fi
atacate în instanţa de contencios administrativ, potrivit legii speciale în materie, cu
5
0
excepţia decretelor care intră în categoria actelor exceptate de la controlul în contencios
administrativ. Deşi o parte a doctrinei actuale susţine că decretele Preşedintelui pot fi şi acte
administrative normative, exemplificând cu decretele de mobilizare parţială sau totală a
forţelor armate sau cu cele de instituire a stării de asediu sau de urgenţă, emise în condiţiile
art. 92 şi 93 din Constituţie, în ce ne priveşte considerăm şi noi, alături de alţi autori, că ele nu
pot fi decât acte administrative individuale.

II.1.6.Seful de stat. Raspundere

Art. 95 din Constituţia României, republicată, prevede suspendarea din funcţie privită ca o
răspundere politică a Preşedintelui, urmată de sancţiunea demiterii prin referendum, fiind
vorba deci faţă de formele răspunderii administrative, de o răspundere administrativ-
disciplinară sau, cum o califică dreptul constituţional, o răspundere politică. Doctrina
apreciază că nu poate fi vorba despre o imunitate completă a Preşedintelui pe plan politic, dar
nici de caracterul exclusiv politic al răspunderii reglementate de acest articol constituţional. Pe
de altă parte denumim astfel această formă de răspundere pentru a o putea distinge de
răspunderea penală, dar şi pentru că urmările acesteia sunt de fapt politico-juridice.

În ce priveşte regimul răspunderii politice a Preşedintelui României, Constitutia Romaniei

(abreviere folosita in text in continuare – C.R.) leagă procedura acesteia de iniţiativa
parlamentară, de poziţia autorităţii ce exercită jurisdicţia constituţională şi, în final, de votul
poporului.

Procedura tragerii la răspundere, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care Preşedintele
încalcă prevederile Constituţiei, poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor
şi senatorilor şi trebuie adusă neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui. Comiterea unei fapte
grave de încălcare a C.R. nu trebuie confundată cu neexercitarea sau exercitarea într-un
anumit mod a unor atribuţii pe care şeful statului le poate îndeplini în mod facultativ, având
deplină libertate de alegere.

Propunerea trebuie să fie temeinic motivată, iar treimea de parlamentari trebuie să se

raporteze la totalul acestora şi nu la membrii uneia din Camere.

Propunerea de suspendare motivată şi lista celor care o susţin trebuie să fie depuse la

Secretarul general al Camerei unde cei care au formulat-o au ponderea, iar data depunerii
semnifică declanşarea procedurii de suspendare. Secretarul general al acestei Camere este
obligat să comunice Preşedintelui o copie de pe listă şi motivele sesizării şi să aducă la
cunoştinţa celeilalte Camere, conţinutul propunerii de suspendare. Competenţa dezbaterii şi
votării propunerii va aparţine Camerelor reunite în şedinţă comună.

Înainte de dezbaterea propunerii de suspendare este necesară şi obligatoria sesizarea Curţii

Constituţionale în vederea emiterii unui aviz consultativ potrivit art. 95 alin. 1 coroborat cu
art. 146 lit. h) C.R. Fiind vorba de un aviz consultativ, conform teoriei generale a
5
1
actului administrativ, vom menţiona faptul că acesta trebuie cerut în mod obligatoriu, dar nu
există obligaţia respectării conţinutului său.

După primirea acestui aviz se poate trece la dezbaterea propunerii de suspendare, conform
C.R. Preşedintele putând da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută, acest aspect este
lăsat la latitudinea şefului de stat, acesta neavând nici o obligaţie în acest sens.

Faptele pentru care se declanşează răspunderea politică pot fi clasificate ca fiind abateri
administrative.

Procedura de suspendare este dezbătută după procedura stabilită de Regulamentul şedinţelor

comune, iar pentru a deveni efectivă trebuie să fie votată de majoritatea deputaţilor şi
senatorilor, în cazul aprobării ei, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru
demiterea preşedintelui.

Referendumul este acea formă juridică primară de manifestare a suveranităţii naţionale,

evocând democraţia directă, iar în acest caz va apărea şi ca un mijloc de soluţionare a
conflictului politic dintre Parlament şi Preşedinte, ambele fiind autorităţi legitimate de votul
popular.

În urma referendumului pot să apară două situaţii:

Poporul va confirma votul parlamentar, caz în care Preşedintele se consideră demis pe data
organizării referendumului, intervenind vacanţa funcţiei şi declanşându-se procedura
organizării de noi alegeri prezidenţiale, în maximum 3 luni de la data referendumului.

Poporul are o poziţie diferită faţă de cea a Parlamentului nevotând în favoarea demiterii
Preşedintelui, situaţie ce poate fi apreciată ca echivalând cu un vot de blam dat forului
legislativ, aspect ce ar putea determina punerea în discuţie a dizolvării sale. Acest lucru fiind
posibil doar dacă va fi reglementat ca atare de normele constituţionale. Prin urmare, în
momentul de faţă, în cazul în care poporul se va pronunţa contrar demiterii Preşedintelui şi,
implicit, contrar poziţiei exprimate de parlament, Preşedintele are trebui să-şi reia activitatea,
cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici.

Problemă: Preşedintele demis ca urmare a referendumului popular, organizat în baza art. 95

din C.R., aflat la primul să mandat, mai are dreptul să candideze la următoarele alegeri sau,
eventual, ulterior? Doctrina opinează că, în prezent, în absenţa unei interdicţii constituţionale
sau legale exprese, aceasta este doar o chestiune de moralitate, doar electoratul putând să
sancţioneze un astfel de candidat prin votul său, chiar dacă actuala C.R. vorbeşte de „un nou
Preşedinte” pentru că această sintagmă nu este echivalentă în mod obligatoriu cu cea de „alt
Preşedinte”.

Preşedintele, asemeni parlamentarilor, se bucură de imunitate ceea ce înseamnă că acesta

beneficiază de un regim special în ceea ce priveşte răspunderea pentru faptele comise în
exercitarea prerogativelor funcţiei sale care intră sub incidenţa legii penale. Astfel art. 96 din
C.R. consacră posibilitatea înlăturării acestei imunităţi a Preşedintelui şi punerea sub acuzare
a sa pentru o faptă deosebit de gravă, acuzarea de înaltă trădare, respectiv regimul
5
2
răspunderii penale a Preşedintelui. Imunitatea Preşedintelui se referă exclusiv la perioada
exercitării mandatului şi priveşte în exclusivitate faptele legate de exercitarea acestuia, ce pot
deschide calea unor acţiuni civile sau penale. Dacă pe plan politic se poate vorbi de o
imunitate completă a Preşedintelui, constând în faptul că el nu răspunde, în principiu, pentru
modul în care îşi exercită atribuţiile ce îi revin din funcţia pe care o ocupă, inclusiv pentru
opiniile pe care le exprimă în aceeaşi ipostază, art. 96 din C.R. consacră o importantă excepţie
de la această regulă care constă în posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii
sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă – înalta trădare. Aprecierea unei fapte a
Preşedintelui ca fiind sau nu înaltă trădare, spre a decide punerea sub acuzare, este prin
excelenţă, o apreciere politică, dar trebuie luate în considerare şi prevederile de natură penală
referitoare la infracţiunea de „trădare”. Doctrina apreciază că sintagma „înaltă trădare”
depăşeşte sfera strictă a conceptelor juridice, având mai ales o semnificaţie politică, putând fi
definită ca cea mai gravă încălcare a jurământului şi intereselor poporului şi ţării, în exerciţiul
atribuţiilor prezidenţiale. Un alt doctrinar apreciază că această faptă de „înaltă trădare” este
apreciată pe planul consecinţelor politice de către autoritatea legiuitoare, iar pe planul
consecinţelor juridice de către Parchetul de pe lângă Î.C.C.J şi Î.C.C.J (Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie). Cu alte cuvinte, acestea se situează la graniţa dintre politică şi drept, evocând o
crimă politică. Pe baza analogiei cu art. 95 alin. 1 C.R. se susţine faptul că şi în acest caz
Preşedintele poate să se prezinte în faţa Parlamentului să-şi formuleze apărarea. Tot prin
analogie cu dispoziţiile art. 95 C.R. se apreciază că Preşedintele ar trebui suspendat din
funcţie pe data votului Parlamentului de punere sub acuzare de înaltă trădare. Actuala
reglementare constituţională prevede expres suspendarea din funcţie a Preşedintelui de la data
punerii sub acuzare şi până la data demiterii, urmare a condamnării, iar, pe de altă parte, este
prevăzut expres numărul deputaţilor şi senatorilor care pot face propunerea de punere sub
acuzare, respectiv majoritatea absolută, adică exact majoritatea necesară pentru a vota
suspendarea Preşedintelui din funcţie în cazul răspunderii politice. Noile dispoziţii
constituţionale, cele ulterioare revizuirii C.R., consacră faptul că Parlamentul nu îndeplineşte
rolul de instanţă de judecată, punerea sub acuzare având în primul rând un sens politic, iar sub
aspect strict juridic, ridicarea imunităţii parlamentare prevăzute de art. 84 alin. 2 din C. R.

Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. îi va reveni rolul de a întocmi rechizitoriul pentru trimiterea în

judecată a Preşedintelui, după efectuarea urmăririi penale, în condiţiile legii.

Procedura propriu-zisă cuprinde două faze:

Faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare – faza politică

Faza judiciară – faza tehnico-juridică care cuprinde, la rândul ei trei etape: o Trimiterea în
judecată realizată de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. o Judecata în fond de către secţia penală a
Î.C.C.J.

o Judecata în recurs de către Î.C.C.J., în Secţii Unite

5
3
În cazul în care în urma declanşării acestei forme de răspundere nu există o finalizare fie chiar
înainte de a se ajunge la instanţă prin simpla constatare a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. că nu
sunt întrunite elementele punerii sub acuzare de înaltă trădare şi, implicit, refuzul trimiterii în
judecată, fie pe parcursul judecăţii, în fond sau în recurs, Preşedintele îşi va reîncepe.

Pentru actele sale administrative, doctrina actuală admite faptul că Preşedintele poate fi tras la
răspundere administrativ-patrimonială, în baza art. 21 şi art. 52 din C.R., asemeni oricărei
autorităţi a administraţiei publice, în baza Legii contenciosului administrativ.

Pentru fapte care nu au legătura cu prerogativele funcţiei de preşedinte al ţării, acesta va răspunde
ca orice cetăţean, potrivit dreptului comun.

Să ne reamintim...

In Romania, se apreciaza, de catre doctrina, ca in cadrul sistemului constitutional actual se

consacra un regim semi-prezidential atenuat sau semi-parlamentar.

Mandatul Presedintelui Romaniei dureaza 5 ani si se exercita de la data depunerii juramantului

pana la depunerea juramantului de Presedintele nou ales, prelungirea mandatului fiind posibila
doar prin lege organica, si numai in caz de razboi sau de catastrofa.

3. Presedintele Romaniei are un triplu rol constitutional: sef de stat; sef al executivului; garant al
respectarii Constitutiei si mediator intre puterile statului, precum si intre stat si societate.

Atributiile Presedintelui Romaniei pot fi clasificate, in functie de subiectele fata de care se

exercita atributiile prezidentiale in: atributii in raporturile cu Parlamentul; atributii in raporturile
cu justitia si cu Curtea Constitutionala; atributii in cadrul puterii executive; atributii in situatii
exceptionale; atributii in domeniul politicii externe.

Presedintele Romaniei se bucura de imunitate, dar poate si raspunde politic si penal, conform
prevederilor constitutionale.

Rezumat

1. Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, conform art.97 din legea fundamentală, intervine
în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau
de deces. În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al
României, Guvernul va organiza
5
4
alegeri pentru un nou Preşedinte.

Atributiile Presedintelui in raporturile sale cu Parlamentul sunt: adresarea de mesaje

Parlamentului; convocarea si dizolvarea Parlamentului; promulgarea legilor.

Atributiile Presedintelui in raporturile cu justitia si cu Curtea Constitutionala sunt:

numirea magistratilor, participarea la sedintele CSM, acordarea gratierii individuale,
pe de o parte, respectiv numirea de judecatori la Curtea Constitutionala, sesizarea
Curtii Constitutionale cu privire la neconstitutionalitatea unei legi, solicitarea Curtii
Constitutionale a solutiona conflicte juridice de natura constitutionala dintre
autoritatile publice.

Atributii Presedintelui in cadrul puterii executive sunt: atributiile in cadrul procedurii

de investitura a Guvernului; atributii in raport cu Guvernul in functiune; atributii in
raport cu alte autoritati ale administratiei publice.

Atributii Presedintelui in situatii excepionale sunt: atributiile in domeniul apararii si

atributiile privind luarea unor masuri exceptionale, iar atributiile in domeniul
politicii externe sunt: incheierea tratatelor internationale in numele Romaniei si
supunerea acestora spre ratificare; acreditarea si rechemarea reprezentantilor
diplomatici ai Romaniei, respectiv acreditarea celor straini.

In vederea realizarii atributiilor sale, Presedintele Romaniei poate recurge la doua

categorii de acte: acte exclusiv politice, precum mesajele si declaratiile, si acte
juridice, precum sunt decretele.

Imunitatea Presedintelui Romaniei este limitata numai la faptele savarsite in

exercitiul atributiilor sale.

Art. 95 din Constituţia României, republicată, prevede suspendarea din funcţie

privită ca o răspundere politică a Preşedintelui, urmată de sancţiunea demiterii prin
referendum, fiind vorba deci faţă de formele răspunderii administrative, de o
răspundere administrativ-disciplinară sau, cum o califică dreptul constituţional, o
răspundere politică.

Dacă pe plan politic se poate vorbi de o imunitate completă a Preşedintelui, constând

în faptul că el nu răspunde, în principiu, pentru modul în care îşi exercită atribuţiile
ce îi revin din funcţia pe care o ocupă, inclusiv pentru opiniile pe care le exprimă în
aceeaşi ipostază, art. 96 din C.R. consacră o importantă excepţie de la această regulă
care constă în posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub
acuzare pentru o faptă deosebit de gravă – înalta trădare.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Una dintre trăsăturile caracteristice ale regimului semi-prezidenţial este

următoarea:
5
5
preşedintele este desemnat de către parlament;

executivul este bicefal, dualist;

guvernul răspunde pentru întreaga lui activitate numai în faţa preşedintelui.

2. Declararea de către Preşedintele României, a mobilizării totale a forţelor

armate:

este condiţionată întotdeauna de obţinerea, în prealabil, a aprobării

Parlamentului;

în cazuri excepţionale, poate fi supusă ulterior aprobării Parlamentului;

este condiţionată în toate cazurile de aprobarea ulterioară a Parlamentului.

Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României poate fi iniţiată: a) de primul-

ministru;

b) de cel puţin o treime din numărul total al deputaţilor sau senatorilor; c) de cel
puţin o treime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor.

Ulterior adoptării de către Parlament şi a comunicării către Preşedintele

României, acesta din urmă este obligat să promulge o lege:

a) în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate; b) în termen de 20 zile de la

primirea legii adoptate;

c) în termen de 20 zile de la data la care legea a fost publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I.

Enumeraţi atribuţiile Preşedintelui României în raporturile sale cu Parlamentul.

Precizaţi natura mesajului prezentat de Preşedintele României, in conformitate cu

prevederile art.88 din Constitutie.

Precizaţi în ce situaţii Preşedintele României are obligaţia de a dizolva

Parlamentul, justificându-vă răspunsul formulat.

Configuraţia politică a Camerei Deputaţilor şi a Senatului determină apariţia unor

perturbări grave în activitatea de legiferare, timp de 6 luni Parlamentul României
nereuşind să adopte nici o lege. Înăuntrul acestui interval de timp, Preşedintele
României a încercat în mod repetat să aplaneze conflictele apărute între partidele
parlamentare. Ajungând la concluzia că nu există alte soluţii pentru deblocarea
activităţii legiuitoare, Preşedintele României, după consultarea preşedinţilor celor
două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, dispune, prin decret,
dizolvarea Parlamentului.

Este constituţională măsura dispusă de Preşedintele României? Argumentaţi

răspunsul în cel mult 3 fraze
5
6
Unitatea de învăţare II.2. Guvernul. Administratia centrala de

specialiate

Cuprins

II.2.1. Introducere 57

II.2.2. Competenţe 57

II.2.3.Notiune. Rol si functii 58

II.2.4.Componenta si structura. Regimul investiturii 61

II.2.5.Durata mandatului. Statutul membrilor 65

II.2.6. Acte 70

II.2.7. Controlul parlamentar asupra activitatii Guvernului. Raspundere 84

II.2.1. Introducere

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu diferitele acceptiuni ale notiunii de Guvern;

rolul competenta si structura Guvernului Romaniei; etapele procedurii de investitura a
Guvernului; durata mandatului Guvernului si cazurile de incetare a mandatului inainte de
termen; conditiile legale pentru ocuparea functiei de membru al Guvernului,
incompatibilitatile si cazurile de incetare a calitatii de membru al Guvernului. De asemenea
studentii vor fi familiarizati cu diferitele categorii de acte adoptate de Guvern; trasaturile
esentiale ale regimului juridic al hotararilor si ordonantelor Guvernului; formele de control
parlamentar asupra activitatii Guvernului si caracteristicile generale ale fiecaruia dintre
acestea; formele raspunderii Guvernului si a membrilor acestuia; regimul raspunderii
politice a Guvernului (forme, conditii, procedura); regimul raspunderii juridice a Guvernului
(forme, conditii, procedura).

II.2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea distinctiei dintre actele adoptate de Guvern sau
dintre diferitele forme de control parlamentar, studentul putand identifica si caracteriza
actele adoptate de Guvern, respectiv fiecare forma de control parlamentar in parte. Studentul
va putea prezenta etapele procedurii de investitura a Guvernului; durata mandatului
Guvernului si cazurile de incetare a mandatului inainte de termen; conditiile legale pentru
ocuparea functiei de membru al Guvernului. Studnetul va intelege si va putea explica
incompatibilitatile si cazurile de incetare a calitatii de membru al Guvernului.
57
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 9 ore.

II.2.3. Notiune. Rol si functii

Din punct de vedere istoric Guvernul sau Consiliul de Miniştri, ca organ de sine stătător,
reprezintă o creaţie a vremurilor moderne, apărută o dat cu primele Constituţii, originea sa
aflându-se în fostele consilii ale regelui din perioada absolutismului monarhic,

Curia Regis.

Procesul istoric de conturare, ca instituţie juridică, instituţie a dreptului public, a Consiliului

de Miniştri este legat de procesul apariţiei departamentelor, în sensul larg al termenului, ca
organe centrale ale administraţiei de stat (puterii executive).

În România apariţia miniştrilor şi implicit a ministerelor, în accepţiunea modernă a

termenului, precede apariţia Guvernului, în sensul de organ de stat, subiect în raporturile de
drept administrativ în nume propriu.

În sensul actual termenului, Consiliul de Miniştri apare ca o creaţie a Unirii Principatelor, deşi
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858) nu conţine o asemenea reglementare
amplă a locului, rolului şi atribuţiilor sale în activitatea de realizare a puterilor publice.

Faţă de utilizarea de-a lungul vremii, atât în Constituţii, cât şi în legi, a celor două noţiuni
(Consiliu de Miniştri şi, respectiv, Guvern), doctrina interbelică a susţinut că noţiunile de
cabinet sau guvern sunt titulaturi întrebuinţate din punct de vedere politic, pe când Consiliul
de Miniştri are un înţeles administrativ, el fiind mai puţin o entitate cât un mod de a lucru al
miniştrilor. Spre deosebire de perioada interbelică în care sfera Guvernului era mai mare decât
a Consiliului de Miniştri, căci, pe lângă miniştri, în Guvern mai intrau şi secretarii de stat şi
subsecretarii de stat, în perioada postbelică, din analiza reglementărilor constituţionale, rezultă
că noţiunile sunt echivalente. În doctrina actuală se susţine şi ideea conform căreia pentru a
desemna organul central al administraţiei publice s-a adoptat noţiunea de Guvern în locul celei
de Consiliu de Miniştri. Deci, pentru a desemna acelaşi organ se folosesc două noţiuni, iar
câteodată, în vorbirea curentă, se foloseşte o a treia, aceea de cabinet.

În perioada post-decembristă, primele dispoziţii cu privire la Guvern apar în Decretul-Lege nr.

2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliul Frontului Salvării Naţionale
(prima structură organizatorică cu atribuţii de legiferare şi cu origine revoluţionară), iar după
câteva zile a fost adoptat Decretul-Lege nr. 10/1989 privind constituirea, organizarea

şi funcţionarea Guvernului României. Alte două Decrete-Lege din acea perioadă (nr. 92/1990,
nr. 104/1990) au consacrat principalele norme privind organizarea şi funcţionare Guvernului.

58
Ulterior a fost adoptată Legea nr. 37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României, lege preconstituţională ale cărei dispoziţii au fost în mare măsură depăşite prin
intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, înlocuită, mult prea târziu, prin Legea nr. 90/2001
privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, supusă până în
prezent unor modificări şi completări ulterioare.

Ca şi alte constituţii din Europa, şi Constituţia României din 1991, revizuită şi republicată în
anul 2003, cuprinde un sediu general al materiei Guvernului, în funcţiei de particularităţile
regimului politic consacrat ( Titlul III, Capitolul III, art. 102-110), dar şi alte titluri, capitole
ale acestui act normativ cuprind prevederi referitoare la Guvern, precum art. 111-115 –
Raporturile Parlamentului cu Guvernul, art. 85-87 şi alte referitoare la instituţia Preşedintelui,
art. 74 etc. – privind procedura de elaborare a legii.

Într-o viziune generală, Guvernul are sarcina de a realiza politica naţiunii, el este iniţiatorul,
modelatorul şi executantul măsurilor de redresare economică, scădere a inflaţiei şi de
stabilitate economică, răspundere de ordinea publică, de apărarea naţională sau de raporturile
statului pe care-l guvernează cu alte state.

Din punct de vedere al rolului Guvernului, în doctrina actuală se distinge între: •constituţiile
care stabilesc un rol trihotomic ( politic, legislativ, administrativ) •constituţiile care stabilesc
un rol dihotomic ( politic şi administrativ)

•constituţiile care stabilesc un rol exclusiv politic sau un rol exclusiv administrativ

Din punct de vedere al modului de constituire, adică al existenţei unor nivele ierarhice între
membrii Guvernului, pot fi identificate:

•guverne cu o structură simplă – cele care sunt formate din prim-ministru şi ceilalţi membri
•guverne cu structură ierarhică – cele care conţin o ierarhizare

Din punct de vedere al componenţei Guvernului pot fi identificate: •constituţii care restrâng
sfera membrilor Guvernului exclusiv la sfera miniştrilor •constituţii care admit şi prezenţa
miniştrilor fără portofoliu

•constituţii care extind sfera membrilor şi la alte funcţii de demnitari, cum ar fi secretarii de
stat.

Din conţinutul art. 102 alin. 1 Constituţia României, republicată, (C.R., prescurtarea ce va fi
folosită în cele ce urmează) rezultă că Guvernul României are un dublu rol: politic şi
administrativ pentru că acesta, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament,
asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării ( rolul politic) şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice (rolul administrativ).

Putem califica Guvernul ca fiind o autoritate a administraţiei publice centrale care intră în
componenţa celei de-a doua puteri în stat – puterea executivă. Poate fi calificat şi ca fiind o
instituţie politică, reprezentând în esenţă o autoritate statală. Din acest ultim punct de vedere
se identifică, în doctrină, două categorii de acte ale Guvernului:

•actele de guvernământ – acte politice prin excelenţă

5
9
•actele pur administrative – actele prin care acesta rezolvă problemele tehnico-organizatorice
Raţiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea liniilor politice interne şi

externe ale ţării, ceea ce sub aspect juridic se concretizează în iniţierea de proiecte legislative,
adoptarea de hotărâri pentru aplicarea acestora, iar administraţia publică a cărei conducere
generală este realizată de Guvern, are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice.

Rolul politic al Guvernului se exprimă nu doar în sfera exclusiv executivă. Ci şi prin

colaborarea cu celelalte autorităţi publice, din care hotărâtoare este acţiunea sa în sfera puterii
legislative, prin exercitarea iniţiativei legislative şi a modalităţilor de conlucrare cu Camerele
Parlamentului. Se poate afirma, în acest context, faptul că legiuitorul constituant român a
preluat teza doctrinei occidentale contemporane potrivit căreia Guvernul este parlamentar prin
origine şi guvernamental prin funcţie ceea ce înseamnă că programul politic al Guvernului
rămâne un document exclusiv al acestuia, dar liniile sale sunt acceptate de Parlament.

Prin votul de încredere pe care Parlamentul îl acordă Guvernului, acesta îşi exprimă doar
încrederea în acest program, încredere pe care o poate retrage oricând, prin adoptarea unei
moţiunii de cenzură, dacă motivele pentru care fusese acordată la învestitură au dispărut
ulterior. Aşadar îndeplinirea programului de guvernare depinde esenţial de sprijinul de care se
bucură Guvernul în Parlament. Programul de guvernare nu leagă majoritatea parlamentară
prin votul căreia Guvernul a fost învestit, care îi va putea retrage sprijinul acordat dacă, în
virtutea mandatului reprezentativ al parlamentarilor, va considera că interesele ţării o cer.

Un Guvern va rezista atâta timp cât va avea asigurat votul majorităţii parlamentare, cerut
pentru acordarea încrederii şi, implicit, pentru răsturnarea acesteia, acelaşi cu votul cerut
pentru adoptarea legilor organice, potrivit art. 76 alin. 1 C.R. Votul de învestitură are valoare
de fapt juridic, el semnifică „încheierea contractului de guvernare”, legitimează echipa
guvernamentală şi implicit programul politic de partid ca program oficial de guvernare a ţării.
El marchează trecerea din sfera competiţiei pentru putere în sfera exercitării puterii politice.

Între Guvern şi toate celelalte autorităţi al administraţiei publice se stabilesc raporturi de drept
administrativ care pot fi:

•de subordonare – faţă de ministere şi prefecţi

•de colaborare – faţă de autorităţile administraţiei publice autonome

•de tutelă administrativă – faţă de autorităţile administraţiei publice locale

Art.102 alin. 2 din C.R. consacră un principiu general al activităţii Guvernului – cooperarea
cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale, astfel este consacrat
principiul transparenţei Guvernului, în sensul că Guvernul nu este un organ suprapus societăţii
civile şi nici rupt de aceasta. Legea nr. 90/2001, cu modificările şi completările ulterioare, a
preluat conţinutul art. 102 alin. 1 C.R., calificând expres Guvernul ca fiind o autoritate publică
a puterii executive. Textul legii precizează că rolul Guvernului este „ de a asigura funcţionarea
echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi

6
0
social, precum şi racordarea acestuia la sistemul mondial în condiţiile promovării intereselor
naţionale”.

Mai mult decât atât, legiuitorul adaugă că „Guvernul se organizează şi funcţionează în

conformitate cu prevederile constituţionale, având la bază Programul de guvernare acceptat de
Parlament”.

Guvernul este organ al administraţiei publice cu competenţă materială generală care exercită
potrivit legii următoarele funcţii: de strategie, de reglementare, de administrare a proprietăţii
statului, de reprezentare şi de autoritate de stat.

II.2.4. Componenta si structura. Regimul investiturii

Structura Guvernului este exprimată de art. 102 alin. 3 din C.R. care specifică faptul că
Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabilită prin lege organică.
Din această formulare rezultă reglementarea unui Guvern fără scară ierarhică interioară.
Legea nr. 90/2001, în dezvoltarea normei constituţionale, prevede că „ Guvernul este alcătuit
din primul-ministru şi miniştri. Din Guvern pot face parte şi miniştri-delegaţi, cu însărcinări
speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi pe lista Guvernului prezentată Parlamentului
pentru acordarea votului de încredere”. Aceste prevederi indică faptul că formula ministrului
de stat menţinută constant, în baza Legii nr. 37/1990, în cabinetele din perioada 1990-2000 a
fost neconstituţională după intrarea în vigoare a Constituţiei României de la 1991. Pe de altă
parte, dispoziţia din Legea nr. 90/2001 pune în consonanţă nu numai legea organică a
Guvernului cu legea fundamentală, dar pune în consonanţă cu Constituţia întreaga procedură
de formare a unui nou Guvern. Putem aprecia, de asemenea, că o astfel de prevedere ce nu
obligă, ci doar permite Guvernului să fie compus şi din miniştri-delegaţi, atrage
imposibilitatea ca pe viitor, cu prilejul unei noi învestituri, în compunerea Guvernului să poată
intra şi alte categorii de membri, precum: secretarii de stat, subsecretarii de stat, etc., acest
lucru ar fi posibil doar după modificare Constituţiei.

Miniştri fără portofoliu au fost cunoscuţi în perioada interbelică. Ei erau numiţi după aceleaşi
reguli ca şi miniştri obişnuiţi sau propriu-zişi, dispuneau de dreptul de vot deliberativ, de
aceleaşi incompatibilităţi, chiar de acelaşi salariu. Era reglementată şi posibilitatea de a se
trece unele probleme, dacă se aprecia necesar, din competenţa unui ministru cu portofoliu în
cea a unui ministru fără portofoliu, pe cale administrativă, prin decret regal, în baza unei
hotărâri a guvernului, ministrul fără portofoliu având toate drepturile pe care le avea ministrul
titular, fiind supus şi legii privind responsabilitatea ministerială.

Învestitura Guvernului poate fi definită ca reprezentând complexul de acte şi fapte juridice,

precum şi procedurile corespunzătoare, cerute de Constituţie, pentru a ne afla în prezenţa unei
echipe guvernamentale legale şi legitime.

6
1
În mod obişnuit, procedura de învestitură a Guvernului se declanşează după alegerile
generale, deci la începutul unui mandat parlamentar, respectiv după alegerile prezidenţiale,
adică la începutul mandatului Preşedintelui de Republică. Ea poate interveni însă şi în cursul
unui mandat parlamentar sau prezidenţial, în caz de criză guvernamentală gravă.

În Constituţia actuală a României, procedura de învestitură a Guvernului este prevăzută în art.

85 alin. 1 coroborat cu art. 103 şi art. 104.

Astfel, conform art. 85 alin. 1 C.R., Preşedintele României desemnează un candidat pentru
funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de către
Parlament. Iniţiată şi finalizată de Preşedintele României, procedura de învestitură presupune
patru etape procedurale bine definite, dar ponderea în realizarea ei efectivă revine
Parlamentului prin acordarea votului de învestitură.

Cele patru etape sunt:

1. desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru

Art. 103 alin.1 C.R. prevede că Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia
de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori,
dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. Acest text
recunoaşte partidelor parlamentare calitatea de subiecte în raporturile de drept public, mai
precis în raporturile de drept constituţional şi, după caz, de drept administrativ, în virtutea
căreia ele au dreptul de a pretinde Preşedintelui României să le consulte.

În ceea ce priveşte modalităţile concrete de consultare, în absenţa oricăror detalii

constituţionale sau legislative, Preşedintele urmează singur să decidă, fiind o chestiune de
fapt, de practica vieţii politice, de stilul Preşedintelui ca om politic. Dacă vreun partid politic
va fi omis de la consultări, în absenţa partidului care are majoritatea absolută, atunci acesta se
va face vinovat de încălcarea Constituţiei, cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici,
putând fi declanşată procedura de suspendare din funcţie a sa.

Legat de candidatul la funcţia de prim-ministru, nu există obligaţia constituţională de

apartenenţă politică sau parlamentară a candidatului, ci doar obligativitatea obţinerii
sprijinului politic parlamentar.

Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru prezintă semnificaţia unui mandat

acordat de Preşedintele României, personalităţii însărcinate cu formarea listei viitorului
Guvern, elaborarea programului de guvernare şi prezentarea cererii pentru acordarea votului
de încredere către Parlament.

2.solicitarea votului de învestitură şi 3. acordarea votului de încredere de către

Parlament

Potrivit art. 103 alin.2 C.R., candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de
10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii
liste a Guvernului. După învestitură, se apreciază în doctrină, orice schimbare în
6
2
programul de guvernare, pe parcursul guvernării, va presupune acordarea unui nou vot de
încredere. Dacă, însă, prim voinţa celor aflaţi la putere, se asociază spre exemplu şi un alt
partid politic la guvernare, dar pentru realizarea aceluiaşi program, un asemenea vot nu va mai
fi necesar.

Alin. 3 al aceluiaşi articol precizează că programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera

Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, Parlamentul acordând încrederea Guvernului cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Acest text scoate în evidenţă egalitatea celor două
Camere în procedura de învestitură a Guvernului, de unde necesitatea retragerii încrederii
Guvernului, pe calea moţiunii de cenzură, tot în şedinţă comună a celor două Camere, cu
aceeaşi majoritate.

Candidaţii la funcţiile de miniştri urmează să fie audiaţi în comisiile de specialitate ale celor
două Camere, în vederea obţinerii unui aviz consultativ, care deşi este obligatoriu a fi solicitat,
este facultativ pentru opţiunea candidatului la funcţia de prim-ministru.

Pentru acordarea încrederii Guvernului învestitura Cabinetului este necesar votul majorităţii
parlamentarilor, votul fiind secret, cu bile.

Hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va comunica Preşedintelui
României care va emite decretul de numire a noului Cabinet, acesta fiind publicat împreună cu
programul de guvernare în Monitorul Oficial al României, Partea I.

4.numirea Guvernului, finalizată prin depunerea jurământului de credinţă

Aceasta reprezintă manifestarea unei competenţe legate, în sensul că Preşedintele nu ar putea

să refuze numirea, el este obligat să o facă, întrucât nu dispune de o libertate de apreciere în
acest sens. Aceasta nu înseamnă că numirea ar fi un acte exclusiv formal al Preşedintelui,
dimpotrivă, ea are un caracter solemn, semnificând încheierea procedurii de învestitură. Actul
de numire a Guvernului de către Preşedinte rămâne fără consecinţe juridice în ceea ce priveşte
raporturile dintre Preşedinte şi Guvern, în sensul că el nu va naşte raporturi de subordonare
între cele două autorităţi publice care formează executivul, Preşedintele şi

Guvernul, prin primul-ministru.

Faţă de Parlament, Guvernul este beneficiarul unui mandat de încredere, acordat prin efectul
votului de învestitură, care fundamentează poziţia sa constituţională în relaţia sa cu
Parlamentul. Din acest moment, Guvernul dobândeşte dreptul de iniţiativă legislativă şi
dreptul de a participa la lucrările Parlamentului, iar Parlamentul poate exercita controlul
parlamentar asupra Guvernului şi-i poate retrage încrederea acordată.

Art. 104 alin. C.R. prevede că Primul-ministru, miniştri şi ceilalţi membri ai cabinetului vor
depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de credinţă faţă de ţară prevăzut
de art. 82 din Constituţie. Obligativitatea depunerii jurământului decurge tot din prevederile
constituţionale, art. 54 alin.2, în conformitate cu care cetăţenii cărora le sunt
6
3
încredinţate funcţii publice, ca expresie a obligaţiei de fidelitate faţă de ţară, trebuie să depună
jurământul cerut de lege, în faţa Preşedintelui.

În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Guvernului, majoritatea constituţiilor

democratice nu prevăd decât câteva principii fundamentale în legătură cu desfăşurarea
activităţii Guvernului şi acestea mai mult legate de sarcinile primului-ministru. În acest sens
sunt şi prevederile Constituţiei noastre, fiind lăsate în sarcina legiuitorului ordinar
posibilitatea de a reglementa, în Legea nr.90/2001, organizarea şi funcţionarea aparatului de
lucru al Guvernului. În conformitate cu aceste prevederi aparatul de lucru al Guvernului este
format din aparatul de lucru al primului-ministru, Secretariatul General al Guvernului,
departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice.

Aparatul de lucru al primulu-ministru este alcătuit dintr-un personal administrativ ce poate fi

angajat pe criterii exclusiv politice, personal care vine şi, eventual, pleacă, o dată cu acesta.

Secretariatul General al guvernului asigură, prin aparatul propriu, continuitatea derulării

operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, constituind elementul de legătură şi
stabilitate a guvernării.

În ceea ce priveşte funcţionarea Guvernului, Legea nr.90/2001 prevede că şedinţele acestuia

se convoacă şi sunt conduse de primul-ministru. Cu toate acestea, preluând o prevedere
constituţională – art.87, Legea nr.90/2001 precizează că Preşedintele României poate lua parte
la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă,
apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi la cererea primului-ministru în alte situaţii. În
oricare dintre aceste situaţii, Preşedintele prezidează şedinţele Guvernului la care participă.

Legea nr.90/2001 prevede că Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este
nevoie, în cadrul şedinţelor dezbătându-se probleme ale politicii interne şi externe a ţării,
precum şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice, adoptându-se măsurile
corespunzătoare. Şedinţele plenului reprezintă unica modalitate de lucru a Guvernului în
cadrul căreia se dezbat şi se soluţionează probleme ce intră în sfera sa de atribuţii.

În realizarea funcţiilor sale, Guvernul îndeplineşte o serie de atribuţii ce pot fi calificate ca

fiind:

•principale dacă sunt prevăzute de legea sa organică sau secundare dacă sunt prevăzute de alte
legi sau se deduc din rolul şi funcţiile sale,

•interne şi internaţionale, în funcţie de locul producerii efectelor;

•de natură economică-financiară, de natură socială şi de natură politico-administrativă, în

funcţie de conţinutul lor

Legea nr.90/2001 reţine printre atribuţiile Guvernului următoarele:

6
4
•exercitarea conducerii generale a administraţiei publice;

•iniţierea proiectelor de lege şi supunerea acestora spre adoptare la Parlament;

•emiterea de hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţelor în temeiul unei legi
speciale de abilitare şi a ordonanţelor de urgenţă potrivit Constituţiei;

•asigurarea executării de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte

dispoziţii normative date în aplicarea acestora;

•elaborarea proiectelor de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi

supunerea acestora spre adoptare la Parlament;

•aprobarea strategiilor şi a programelor de dezvoltare economică pe ramuri şi domenii de

activitate;

•asigurarea realizării politicii în domeniul social potrivit programului de guvernare, etc.

Doctrina atunci când se referă la actele instituţiilor politice ia în considerare două

categorii de acte: actele exclusiv politice (moţiuni, declaraţii, etc.) şi acte juridice,
reglementările constituţionale şi legale în materie făcând referire, de regulă, la cele din urmă.

II.2.5. Durata mandatului. Statutul membrilor

Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul începând de la data
depunerii jurământului (art. 104 alin. 2C.R.). Prin urmare, data depunerii efective a
jurământului de credinţă, individual, în faţa Preşedintelui României, reprezintă momentul de
la care Cabinetul nou învestit începe exercitarea mandatului, înlocuind Cabinetul demisionar.

În ceea ce priveşte componenţa Guvernului, art. 36 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea
şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor prevede că ministerele şi miniştrii se
aprobă de către parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de
guvernare şi întregii liste a Guvernului, la învestitură. Art. 59 al aceleaşi legi precizează că
organizarea şi funcţionarea ministerelor privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt
reglementate prin legi speciale ceea ce înseamnă că reglementarea celorlalte ministere poate fi
făcută şi prin adoptarea unor hotărâri de guvern.

Referitor la durata mandatului vom specifica faptul că în mod normal ea este echivalentă cu
cea a mandatului Parlamentului, într-un regim parlamentar şi cu cea a mandatului
Preşedintelui, într-un regim prezidenţial. În practică, un Cabinet rezistă atâta timp cât este
susţinut de majoritatea parlamentară.

Art. 110 alin. 1 C.R. prevede faptul că Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării
alegerilor parlamentare generale. Alin. 2 menţionează că Guvernul este demis la data
retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află într-una din
situaţiile prevăzute de art. 106, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-ţi exercita

6
5
atribuţiile mai mult de 45 de zile. Apar, astfel trei situaţii atipice de încetare a activităţii unui

Cabinet:

•retragerea încrederii acordate unui Cabinet prin introducerea unei moţiuni de cenzură, în
condiţiile art. 113 C.R., sau în cazul angajării răspunderii Guvernului, potrivit art. 114 C.R.,
dacă s-a introdus o moţiune de cenzură şi aceasta a fost aprobată.

•Intervenirea uneia dintre situaţiile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului avute în

vedere de art. 106 C.R., şi anume: demisie, pierderea drepturilor electorale, starea de
incompatibilitate, deces, şi alte cazuri prevăzute de lege. De menţionat că primul-ministru nu
poate fi revocat din funcţie, aspect prevăzut de art. 110 alin. 2 C.R., pentru că astfel va atrage,
pe cale de consecinţă, căderea întregului cabinet.

•Cazul în care primul-ministru nu îşi poate exercita atribuţiile pe o perioadă mai mare de peste

45 de zile (art. 107 alin. 4C.R.)

În toate aceste trei situaţii atipice de încetare a mandatului unui Guvern, în timpul unui
mandat parlamentar, se declanşează procedura de învestitură a unui nou Cabinet devenind
aplicabile prevederile art. 103, potrivit art. 110 alin. 3 din C.R.

Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit art. 110 alin. 1 şi 2 îndeplineşte, conform art. 110
alin. 4, numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea
jurământului de membrii noului Guvern. În această situaţie funcţionarea Guvernului nu mai
este consecinţa încrederii acordate de Parlament, ci a prorogării atribuţiilor sale, până la
depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, activitatea sa fiind limitată exclusiv
la administrarea treburilor publice. Un astfel de Guvern demisionar nu ar putea adopta decât
hotărâri de Guvern.

În ceea ce priveşte incompatibilităţile la funcţia de membru al Guvernului, din punct de

vedere al izvorului care le consacră, acestea pot fi de două feluri: constituţionale şi legale.
Astfel, art. 105 din C.R. prevede că funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu
exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de senator sau deputat, cu
exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop
comercial, alte incompatibilităţi urmând a fi stabilite prin lege organică. Incompatibilităţile
urmăresc asigurarea obiectivităţii în executarea unei funcţii publice şi evitarea concentrării, de
către una şi aceeaşi persoană, a unor prerogative excesive.

Prin funcţie publică de autoritate se înţelege orice funcţie de conducere din cadrul organelor
administraţiei publice, a serviciilor publice administrative, cum ar fi funcţiile de conducere a
serviciilor publice din învăţământ, din sănătate, dar nu şi funcţia de specialist într-un
asemenea serviciu public.

La aceste incompatibilităţi, Legea nr. 90/2001 şi Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, prevăd şi alte incompatibilităţi,
6
6
precum: funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator,
membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile
sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile
publice, funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale asociaţiilor sau
asociaţilor la societăţile comerciale mai sus prevăzute; funcţia de manager sau membru al
consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale; funcţia
de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale mai sus prevăzute;
calitatea de comerciant persoană fizică; calitatea de membru al unu grup de interes economic;
o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în
acordurile şi convenţiile la care România este parte. Legea nr. 161/2003 defineşte şi conflictul
de interese ca fiind acea situaţie când persoana care exercită o demnitate publică sau o funcţie
publică are un interes personal de natură patrimonială ce ar putea influenţa îndeplinirea cu
obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.

Constatarea stării de incompatibilitate se face de către primul-ministru care va dispune

măsurile necesare pentru încetarea acesteia.

Încetarea funcţiei de membru al Guvernului intervine în cazurile prevăzute de art. 106 C.R.,
precum şi din condiţiile aplicării art. 109 C.R. Astfel, funcţia de membru al Guvernului
încetează în urma demisie, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de
incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Dacă revocarea unui
membru al Guvernului poate interveni pe considerente pur politice, în mod obişnuit,
concretizându-se într-o remaniere guvernamentală, suspendarea din funcţie intervine într-o
situaţie anormală, ca urmare a începerii urmăririi penale sau a trimiterii în judecată a unui
ministru, în condiţiile art. 109 alin. 2 din C.R. Astfel, spre deosebire de suspendare, cauză de
încetare a mandatului unui ministru, care prezintă caracterul unei sancţiuni, în sensul larg al
termenului, revocarea prezintă semnificaţia unei măsuri juridice, ce reflectă un joc politic al
forţelor ce formează echipa guvernamentală.

Legea nr. 90/2001 prevede că demisia din funcţia de membru al Guvernului se anunţa public,
se prezintă în scris Primului-ministru şi devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act
de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.

În cazul în care încetarea calităţii de membru al Guvernului intervine ca urmare a demisiei, a

pierderii drepturilor electorale, a incompatibilităţii, a decesului şi în alte situaţii prevăzute de lege,
Preşedintele României, la propunerea Primului-ministru, ia act de aceasta şi declară vacantă
funcţia de membru al Guvernului. În cazul în care un membru al Guvernului a fost condamnat
penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau averea sa a fost declarată, în tot sau în parte,
ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, el este demis de
Preşedintele României, la propunerea Primului-ministru.

6
7
Din perspectiva dreptului comparat, în doctrina actuală se susţine că majoritatea constituţiilor
reglementează anumite atribuţii pentru şeful Guvernului, atât pe linia organizării activităţii
acestuia, cât şi pe linia realizării sarcinilor Guvernului.

Alături de Preşedintele României, Guvernul reprezintă al doilea element al puterii executive,

privit ca o autoritate colegială, primul-ministru fiind un primus inter partes în exercitarea
atribuţiilor guvernamentale. Dincolo de cadrul organizatoric al guvernului, primul-ministru
apare ca o autoritate executivă de sine stătătoare care are prerogative proprii, în măsură să
influenţeze nu numai politica de stat, ci şi deliberările în cadrul Guvernului.

Art.107 alin.1 din Constituţia României, republicată, şi art.13 din Legea nr.90/2001 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi
completările ulterioare, prevăd că Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează
activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea, prezintă
Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului care
se dezbat cu prioritate. Legea 90/2001 specifică şi faptul că Primul-ministru răspunde
întrebărilor şi interpelărilor care îi sunt adresate de deputaţi şi de senatori, putând desemna un
membru al Guvernului, în acest scop, în funcţie de domeniul de activitate ce formează
obiectul interpelării.

Însă, din textele constituţionale, pe lângă atribuţiile specificate de art.107 anterior menţionat,
mai pot fi deduse şi următoarele atribuţii ale Primului-ministru:

1.propune Preşedintelui României revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului în

condiţiile art.85 alin.2;

2.cere Preşedintelui României să participe la anumite şedinţe de Guvern – art.87;

3.contrasemnează, cu unele excepţii, decretele Preşedintelui în condiţiile art.100 alin.2;
4.semnează actele Guvernului – art.108.

În ceea ce priveşte atribuţia nr.1, mai precis propunerea adresată de către Primul-ministru
Preşedintelui României privind revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului, în caz de
remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului este necesar a face unele menţiuni.
Aşadar, în ceea ce priveşte modificările în componenţa Guvernului, aşa-numitele remanieri
guvernamentale se fac de către Preşedintele României, la propunerea Primului-ministru, fără
să fie necesară aprobarea Parlamentului, întrucât priveşte structura internă a guvernului,
aprobat în bloc de către Parlament. Dacă s-ar dori însă mărirea echipei guvernamentale cu o
nouă persoană, peste numărul iniţial aprobat de Parlament, inclusiv ca urmare a înfiinţării unui
nou minister, atunci numirea acestei persoane prin includerea sa în echipa guvernamentală
învestită deja, nu s-ar putea face de Preşedintele României decât după aprobarea prealabilă a
Parlamentului cu privire la suplimentarea numărului de membri ai Guvernului. De altfel,
prevederile art.85 alin.3 din Constituţia României, confirmă cele anterior afirmate specificând
faptul că dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a
Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia de
6
8
mai sus numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru.
Este promovat, astfel, principiul simetriei juridice, în sensul că, atunci când primul-ministru
doreşte să schimbe structura Guvernului, fie reducând numărul de ministere prin contopirea
unora, fie mărind numărul ministerelor şi al membrilor Cabinetului, trebuie să se prezinte în
faţa Parlamentului ca şi cum ar fi vorba despre constituirea unei noi echipe guvernamentale.

În ce priveşte conţinutul noţiunii de remaniere guvernamentală, acesta semnifică o modificare

în componenţa Guvernului deja aprobat de Parlament, în sensul că, locul unui sau a unor
miniştri care nu figurat pe lista aprobată de Parlament, se numesc noi titulari, doctrina
apreciind că realizarea unei înţelegeri politice este o condiţie obligatorie a remanierii.

În practica de stat, în aplicarea aceleiaşi dispoziţii constituţionale, s-a mai ridicat o problemă,
respectiv cea referitoare la posibilitatea revocării primului-ministru de către Preşedinte. Ori,
dacă anterior revizuirii Constituţiei o parte a doctrinei a interpretat prevederile constituţionale
în sensul acestei posibilităţi, actualmente art.107 alin.2 prevede, expressis verbis,
imposibilitatea Preşedintelui României de a revoca din funcţie pe Primul-ministru.

Printre alte atribuţii ale Primului-ministru, Legea nr.90/2001, cu modificările şi completările

ulterioare, mai prevede:

•reprezentarea de către Primul-ministru a Guvernului în relaţiile acestuia cu Parlamentul,

Preşedintele României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, Ministerul
Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte
organizaţii neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale;

•calitatea de vicepreşedinte a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (această prevedere se

regăseşte şi în Legea privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării – Legea nr.415/2002);

•numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor organelor de specialitate din subordinea

Guvernului, cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului; a secretarului
general şi a secretarilor generali adjuncţi ai Guvernului; a personalului din cadrul aparatului
de lucru al primului-ministru; a secretarilor de stat; a altor persoane care îndeplinesc funcţii
publice, în cazurile prevăzute de lege;

•posibilitatea constituirii, prin decizie în vederea rezolvării unor probleme operative, a unor
consilii, comisii şi comitete interministeriale;

În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, Primul-ministru poate emite, în condiţiile legii, decizii
– acte administrative cu caracter normativ sau individual.

Încetarea calităţii de Prim-ministru se poate produce prin una dintre modalităţile specificate
expres de art. 107 alin.3 din Constituţie: aflarea acestuia într-una dintre situaţiile prevăzute la
art.106 din acelaşi act normativ, respectiv demisie, pierdere a drepturilor electorale, existenţa
unei stări de incompatibilitate, deces şi alte cazuri prevăzute de lege, cu excepţia revocării din
funcţie; sau atunci când este în imposibilitatea de a-şi exercita
6
9
atribuţiile pentru o perioadă mai mare de 45 de zile. În aceste situaţii, Preşedintele României
va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini
atribuţiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. În cazul în care primul-ministru
îşi reia activitatea, interimatul determinat de perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor
încetează, în caz contrar – dacă primul-ministru nu-şi reia activitatea după cele 45 de zile,
Guvernul va fi demis. De altfel, dacă motivul ce a determinat numirea primului-ministru
interimar s-a datorat faptului că funcţia primului-ministru a încetat, potrivit art.110 alin.2 din
Constituţie, Guvernul se consideră demis, primul-ministru interimar urmând să conducă un
Guvern demisionar până la depunerea jurământului de către noul Guvern.

II.2.6. Acte

Deşi în exercitarea atribuţiilor lor constituţionale Guvernul este şi autorul unor acte cu
caracter exclusiv politic ce nu se concretizează, prin conţinutul lor, în acte producătoare de
efecte juridice, Constituţia României, republicată, nu conţine prevederi decât cu privire la
asemenea acte. Însă, această „scăpare” a Constituţiei nu ne îndreptăţeşte să apreciem că
Guvernul nu emite, la rândul său, acte exclusiv politice, precum declaraţii, puncte de vedere,
etc.

Considerăm, de asemenea, că, în anumite limite, şi ministerele şi celelalte auorităţi ale

administraţiei publice centrale de specialitate pot emite astfel de acte cu caracter exclusiv
politic.

În ceea ce priveşte actele juridice emise de Guvern în realizarea propriilor atribuţii, legiuitorul
constituant român a înţeles să precizeze un sediu general şi nu doar să le indice ca formă de
realizarea a acestor atribuţii, disparat, odată cu identificarea şi precizarea acestor atribuţii.
Astfel sediul general al materiei în privinţa acestor acte ale Guvernului art.108.

Este necesar a sublinia faptul că nu trebuie să confundăm actele juridice cu cele exclusiv
politice, dar şi că trebuie, totuşi, să distingem între actele pe care Guvernul le emite ca organ
colegial, pe de o parte şi, pe de altă parte actele pe care le emit în exercitarea propriilor
atribuţii fie primul-ministru, fie miniştrii.

În acest sens, art.19 alin.(1) din Legea nr.90/2001, cu modificările şi completările ulterioare,
specifică deciziile ca fiind actele juridice ale primului-ministru, pentru ca art.46 alin.(3) din
acelaşi act normativ, să menţioneze ca acte juridice ale ministrului – ordinele şi instrucţiunile.
Alin.(2) al art.19 prevede faptul că deciziile primului-ministru se publică în Monitorul Oficial
al României, Partea I, sancţiunea, în caz contrar, fiind cea a inexistenţei actului respectiv. Din
păcate, Legea nr.90/2001, cu modificările şi completările ulterioare, nu cuprinde o prevedere
expresă în acest sens şi cu privire la actele emise de miniştri, explicaţie posibilă, dar
nepertinentă şi neconcludentă, pentru ca unele dintre ordinele miniştrilor să nu fie publicate în
Monitorul Oficial al României. Nu trebuie omis nici faptul că art.10 alin.(1)
7
0
din Legea nr.24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, subliniază că
intrarea în vigoare şi a ordinelor, instrucţiunilor şi a altor acte normative emise de
conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate (precum sunt şi
ministerele, s.n.) se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, singurele exceptate
fiind, potrivit art.10 alin.(2) al aceluiaşi act normativ, deciziile primului-ministru clasificate, în
condiţiile legii, şi actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter
individual emise şi de aceste organe ale administraţiei publice centrale de specialitate. În
opinia noastră, transparenţa decizională a organelor administraţiei centrale de specialitate,
anume a ministerelor, prin intermediul miniştrilor, se traduce inclusiv prin publicarea tuturor
ordinelor şi instrucţiunilor, cu excepţiile menţionate, în Monitorul Oficial al României, Partea

I.

1. Hotărârile Guvernului României

Art.108 alin.(1) din Constituţie menţionează actele pe care Guvernul, ca organ colegial, le
adoptă în îndeplinirea rolului său constituţional, anume hotărâri şi ordonanţe, alin.(2)
identificând, cu caracter general, domeniul în care sunt emise cele dintâi, respectiv cel al
organizării executării legilor. Prin hotărâri, Guvernul asigură practic punerea în executare a
legilor, spre deosebire de ordonanţe care sunt emise în domeniul legii organice sau ordinare.
Legea nr.90/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prin art.11 lit.c), specifică faptul
că în realizarea funcţiilor sale Guvernul emite şi hotărâri pentru organizarea executării legilor,
acestea reprezentând alături de ordonanţe, şi potrivit art.26 alin.(1), unul dintre actele
Guvernului.

Proiectele pentru hotărârile de Guvern pot fi propuse de către membrii Guvernului. Însă, în
cazul în care mandatul Guvernului a încetat, în condiţiile prevăzute de Constituţie, până la
depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, cel dintâi nu va putea emite
ordonanţe, ci numai hotărâri cu caracter normativ sau individual, şi acestea doar pentru
administrarea treburilor publice, nu şi pentru promovarea unor politici noi, precum prevede
art.26 alin.(3) din acelaşi ultim act normativ indicat.

Prin hotărâre, Guvernul îşi realizează „competenţa originară”, competenţă tipică pentru o
autoritate a puterii executive care trebuie să asigure realizarea politicii interne şi externe a
statului, chiar mai mult decât atât să asigure conducerea generală a administraţiei publice. Or,
această ultimă dimensiune a rolului Guvernului presupune şi conferirea acestei puteri de
reglementare care, într-un sens strict, se reduce la edictarea de norme cu caracter general şi
impersonal destinate a administra, a conduce o situaţie, norme emise cu respectarea, dar în
aplicarea unei legi sau a unei ordonanţe.

Subliniem faptul că, prin jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a României a precizat că

noţiunea de organizare a executării legii din cuprinsul art.108 alin.(2) din Constituţie are un
sens mai larg decât cea privind aplicarea legii. S-a subliniat astfel că prin
7
1
hotărâri ale Guvernului pot fi dispuse măsuri organizatorice, financiare, instituţionale sau
sancţionatorii în vederea stabilirii cadrului necesar pentru ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor
legii.

În consecinţă ori de câte ori executarea unor prevederi dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă
reclamă stabilirea de măsuri sau de reguli subsecvente, care să asigure corecta lor aplicare,
înlăturarea unor greutăţi sau organizarea corespunzătoare a unor activităţi, Guvernul este
îndreptăţit să emită o hotărâre. Aceasta nu înseamnă, însă, că Guvernul este obligat să emită
câte o hotărâre pentru organizarea executării oricărei legi sau a oricărei ordonanţe, aceasta
nereprezentând o condiţie sine qua non de aplicare a unuia dintre aceste acte normative.

Legiuitorul constituant român a limitat, după cum am menţionat şi anterior, domeniul în care
pot fi adoptate hotărârile de către Guvern doar la cel subsecvent legii, nefiind de acceptat ca o
asemenea hotărâre să fie adoptată fără să aibă drept temei o lege sau o ordonanţă. Astfel, în
sistemul nostru, nu se poate distinge aşa precum se întâmplă în cel francez sau în cel suedez,
între hotărâri adoptate în materii altele decât cele ale legii şi hotărâri adoptate în vederea
aplicării legii. Riscul unei asemenea „permisiuni” prin dispoziţii constituţionale ar fi ca între
domeniul legislativ rezervat şi domeniul propriu de reglementare al Guvernului să se creeze
un spaţiu care să fie revendicat de către autoritatea de reglementare, respectiv de către
Guvern, sau care să fie ocupat de legislativ, soarta acestei „lupte” depinzând de forţa politică a
Guvernului, respectiv a Parlamentului, existând posibilitatea ca oricare dintre cele două
autorităţi să pătrundă, poate chiar să acapareze domeniul specific de normare al celeilalte.

Aşadar, hotărârile Guvernului adoptându-se întotdeauna în baza legii, sunt secundum legem şi
praeter legem, niciodată contra legem, producând efecte juridice pentru viitor, respectiv de la
data publicării în Monitorul Oficial al României, Constituţia nedistingând sub acest aspect aşa
precum a făcut, prin art.78, în cazul intrării în vigoare a legilor, respectiv prin art.115 alin.(5),
în cazul ordonanţelor de urgenţă, şi având, în principiu, putere obligatorie faţă de toţi cei
cărora li se adresează, însă, întotdeauna, având forţă juridică inferioară legii sau actului
normativ cu aceeaşi forţă juridică cu cea a legii.

Fiind un act unilateral cu caracter normativ sau individual emis de o autoritate publică, în
regim de putere publică, în vederea organizării executării legii, dar şi a executării în concret a
acesteia, hotărârea Guvernului este un act administrativ, „complementar legii pe care nu o
poate contrazice sau abroga, trebuind să o respecte în litera şi în spiritul său”. În consecinţă,
atunci când o hotărâre prevede contra legii, abrogă sau adaugă prevederi ale legii, în
conformitate cu art.52 şi 126 alin.(6) din Constituţia republicată, dar şi a prevederilor Legii
nr.554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, ea poate
fi atacată în instanţa de contencios administrativ.

7
2
Pentru că hotărârea de Guvern nu poate fi decât secundum legem, evident că aceasta nu poate
fi adoptată direct în aplicarea Constituţiei, însă, în cazul în care prin prevederile sale sunt
încălcate dispoziţii ale legii fundamentale, plecându-se de la premisa că neconstituţionalitatea
este o formă mai agravantă de ilegalitate, hotărârea va putea să fie atacată tot în instanţa de
contencios administrativ, ea excedând controlului de constituţionalitate realizat de Curtea
Constituţională.

2. Ordonanţele Guvernului României a) Delegarea legislativă

Majoritatea constituţiilor prevăd, în mod expres, faptul că Parlamentul este autoritatea

legiuitoare a unui stat. Legea noastră fundamentală, este mai restrictivă, dar tocmai, în
încercarea de a impune un adevărat monopol legislativ în favoarea Parlamentului, art.61 alin.
(1) prevăzând că acesta este unica autoritate a legiuitoare a ţării. Însă, monopolul legislativ
impune şi ca toate actele normative administrative să-şi aibă izvorul şi temeiul într-o
reglementare stabilită prin lege, care urmează să determine nu numai competenţa organului
chemat să le emită, ci şi să definească, cel puţin în linii generale, cuprinsul normelor pe care
aceste acte urmează să le consacre. În acest context s-ar impune drept consecinţe: primariatul
doar al reglementărilor consacrate prin legi, toate celelalte prevederi urmând a avea un
caracter derivat şi secundar în raport cu acestea, iar edictarea celor dintâi s-ar putea face doar
de către reprezentanţa naţională.

Deţinerea de către Parlament a acestui monopol legislativ, într-o interpretare strictă a

sintagmei, ar presupune, aşadar, ca în toate domeniile, legiferarea să fie realizată doar de către
această autoritate. Or, pe lângă faptul că o astfel de sarcină de reglementare a tuturor relaţiilor
sociale dintr-o societate ar fi dificilă, dacă nu imposibil de adus la îndeplinire, ar putea
determina un blocaj al activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, blocaj cu atât mai grav cu
cât ar afecta activitatea Guvernului.

Această atribuţie a Parlamentului, de organ unic legiuitor rezultă şi din abilitarea pe termen
limitat a Guvernului de a emite ordonanţe simple, pe care apoi să le supună, de regulă,
aprobării sale.

Însă, în ceea ce priveşte procesul de legiferare şi alte autorităţi, precum cele executive, au
atribuţii. Astfel, raporturile dintre executiv şi legislativ sub aspectul activităţii lor, se reflectă şi
în cadrul acestui proces pentru că iniţiativa legislativă aparţine nu doar deputaţilor şi
senatorilor sau cetăţenilor, cât şi Guvernului, practica demonstrând că majoritatea iniţiativelor
legislative provin de la această autoritate. De asemenea, promulgarea legilor – etapă
obligatorie şi necesară pentru finalizarea procedurii de elaborare a legii – se realizează doar de
către şeful statului.

Dar executivul se mai implică în exercitarea funcţiei legislative şi prin legislaţia delegată.
Constituţia României consacră un articol acestei instituţii, art. 115, în virtutea căruia
7
3
delegarea legislativă poate fi de ordin legal – este cazul ordonanţelor simple sau obişnuite
emise în baza unei legi de abilitare adoptate de Parlament – şi de ordin constituţional – este
cazul ordonanţelor de urgenţă. Art.108 al legii fundamentale, prevăzând actele Guvernului, va
menţiona doar ordonanţele emise în temeiul unei legi de abilitare.

Deşi, superficial privind, abilitarea Guvernului printr-o lege de către Parlament în vederea
emiterii de ordonanţe, s-ar traduce prin exercitarea unei împuterniciri acordate Guvernului
care astfel doar ar pune în aplicare legea de abilitare, caz în care monopolul legislativ nu ar fi,
aşadar, pus sub semnul întrebării, de fapt tocmai acest monopol este negat. Această afirmaţie
este justificată de faptul că prin Constituţie a fost consfinţită delegarea legislativă ca o
modalitate de colaborare între Parlament şi Guvern şi nu ca „o modalitate de manifestare” a
monopolului legislativ al Parlamentului.

Deşi controversată şi, de ce nu, chiar blamată atât în mediile academice, cât şi în cele politice,
în special pentru că „în practică s-a ajuns la o avalanşă de ordonanţe de urgenţă”, echilibrul
puterilor – legislativă şi executivă – fiind „ameninţat” urmare a înclinării balanţei în favoarea
celei din urmă, instituţia delegării legislative a fost menţinută şi ulterior revizuirii Constituţiei
din anul 2003.

Legiuitorul constituant a considerat necesar, în contextul amintit şi în încercarea de a

reconstitui atributul exclusiv al legiferării în sarcina legislativului, ca să reconsidere, totuşi,
instituţia ordonanţei, însă doar în ceea ce priveşte ordonanţa de urgenţă. Schimbarea esenţială
adusă a fost una de concepţie pentru că temeiul ordonanţei de urgenţă este reprezentat de
situaţiile extraordinare, respectiv starea de urgenţă a cărei reglementare nu poate fi amânată.
Dacă în reglementarea iniţială a Constituţiei de la 1991, ordonanţa de urgenţă se fundamenta
pe situaţii excepţionale care, potrivit art.93 (conţinutul, dar şi numerotarea acestui articol au
rămas neschimbate şi urmare a republicării Constituţiei revizuite în 2003, s.n.), justificau
instituirea stării de asediu sau de urgenţă apropiind-o, astfel, de cauza care a determinat

„crearea” instituţiei delegării legislative, anume situaţiile de criză, în special războaiele, care
puneau Parlamentul în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, această motivare nu mai
poate fi primită azi.

Calificarea delegării legislative ca o dimensiune a raporturilor dintre executiv şi legislativ

poate fi cu caracter de excepţie, Guvernul putând fi investit doar în anumite condiţii cu
exercitarea funcţiei legislative.

Guvernarea contemporană trebuie să se adapteze actualelor realităţi sociale când elaborarea de

norme juridice cu caracter primar a devenit o necesitate deseori condiţionată de perioade de
timp destul de scurte – sesiunile parlamentare, caz în care procedura parlamentară de adoptare
a legii se dovedeşte atât de greoaie, dar şi durabilă în timp, de multe ori fiind nevoie de măsuri
prompte şi rapide. În aceste condiţii este indicat să existe o modalitate – delegarea legislativă -
prin care executivul, în cazul de faţă un guvern, fiind cel nevoit să ia

7
4
aceste măsuri pentru a putea acţiona, în cazuri deosebite, chiar şi prin emiterea de norme
juridice primare.

Revenind la prevederile constituţionale în vigoare în România, expresia acestei competenţe

legislative delegate este ordonanţa guvernamentală. Regimul constituţional al acesteia
îmbracă două forme reglementate de art. 115 din Constituţia României, republicată:

•regimul constituţional al ordonanţelor care evocă regula abilitării – regimul normal

•regimul constituţional de excepţie – regimul ordonanţelor de urgenţă.

Menţinerea instituţiei în cauză, mai mult decât atât atenţia legiuitorului constituant de a
contura cât mai concret regimul constituţional al actului prin care delegarea legislativă se
exprimă, respectiv al ordonanţei, indiferent că este simplă sau de urgenţă, nu poate şi nici nu
trebuie să fie justificată doar prin existenţa unei practici consacrate de majoritatea
constituţiilor moderne.

Literatura noastră de specialitate a definit delegarea legislativă ca fiind o instituţie prin care,
fie direct Constituţia, fie Parlamentul prin lege, în baza unui text din Constituţie, acordă
executivului prerogative de a adopta acte normative cu caracter primar, definiţie care nu
permite ignorarea principiului constituţional al monopolului legislativ. Definiţia nu precizează
în ce situaţii poate interveni această delegare şi nici dacă aceasta are sau nu un caracter
temporar. Ni se pare potrivit ca definiţia delegării legislative să cuprinde şi aceste două
elemente pentru că:

•referitor la situaţiile, domeniile în care Guvernul poate legifera, atât doctrina, cât, mai ales,
jurisprudenţa Curţii Constituţionale, din cauza exploziei de ordonanţe, îndeosebi de ordonanţe
de urgenţă, au încercat să clarifice eventualele neclarităţi, neconcordanţe ale normelor
constituţionale;

•iar, privind perioada pentru care Guvernul beneficiază de această delegare, nu trebuie uitat că
prin intermediul delegării acesta nu poate priva Parlamentul, pentru o perioadă lungă de timp
sau pentru totdeauna, de funcţia cea legislativă.

b) Regimul constituţional al ordonanţelor

Aşadar Constituţia noastră conţine reglementări privind actele normative expresie a delegării
legislative – ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă – în art.108 alin.(1), (3) şi (4), precum şi în
art.115. Însă, cunoaşterea şi aplicarea corectă a acestor norme constituţionale presupune
coroborarea şi cu alte dispoziţii de aceeaşi forţă juridică, precum: art. 61 potrivit căruia
Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, iar legile elaborate de acesta sunt,
conform art. 73 alin.(1), de trei tipuri: constituţionale, organice şi ordinare. O importanţă
deosebită o are în noul context normativ constituţional alin.(3) al art. 73 al legii fundamentale
care precizează, în mod expres şi limitativ, domeniile legii organice, domenii în care, urmare a
revizuirii şi republicării Constituţiei, poate "legifera" şi Guvernul prin ordonanţe de urgenţă.

7
5
Având în vedere că art. 75 al Constituţiei, republicate, stabileşte competenţa materială
distinctă a celor două Camere, specificând în ce domenii Camera Deputaţilor va fi primă
Cameră Sesizată, subînţelegându-se că în celelalte domenii această atribuţie o va avea
Senatul; cât şi procedura ce va fi urmată, în aceste noi condiţii, de cele două Camere pentru
adoptarea unui proiect sau a unei propuneri legislative; depunerea sau trimiterea spre aprobare
a ordonanţelor de urgenţă emise în domenii ale legilor organice, dar şi în domeniul legilor
ordinare se va face ţinând cont şi de aceste prevederi.

De asemenea, pentru stabilirea regimului constituţional al ordonanţei guvernamentale trebuie

coroborate cele două articole – 108 şi 115 -, iar pentru a explica natura juridică a acestora
trebuie luate în considerare şi dispoziţiile art. 146 lit. d) din acelaşi act normativ conform
cărora Curtea Constituţională hotărăşte şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, excepţia putând
fi ridicată şi direct de către Avocatul Poporului.

Legea nr.90/2001 , cu modificările şi completările ulterioare nu precizează, prin art.11 lit.c),

decât că, în realizarea funcţiilor sale, Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării
legilor, ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă. Legiuitorul
ordinar nu procedează decât la preluarea esenţei prevederilor constituţionale sus menţionate.

Expresie a unei competenţe legislative delegate, ordonanţa reprezintă o modalitate de

participare a Guvernului la realizarea puterii legislative.

Dacă alte constituţii au înţeles să utilizeze ca terminologie – decrete-legi sau decrete

legislative, ordonanţe, ordonanţe regulamentare, decrete - legea noastră fundamentală, a
preferat termenul de „ordonanţă”, împrumutat din sistemului francez, pentru a determina actul
juridic prin care Guvernul îşi exercită delegarea legislativă.

Aşadar o distincţie importantă între cele două tipuri de ordonanţe se reflectă în originea lor, în
temeiul juridic al acestora.

Pentru a emite ordonanţe simple, obişnuite, Guvernul trebuie să fie abilitat printr-o lege
adoptată în acest sens de către Parlament. Necesitatea adoptării unei asemenea legi este
evidentă pentru că emiterea unei ordonanţe care produce efecte similare legii şi care urmează
să fie aprobată de Parlament, transformă Guvernul, organ al executivului, „într-un veritabil
participant la realizarea puterii legislative specifică Parlamentului". Constituţia recunoaşte

Guvernului dreptul de a emite acte normative secundum legem – hotărârile de Guvern – care
pot fi adoptate, conform art.108 alin.(2), doar pentru organizarea executării legilor, pe când
posibilitatea acestuia de a emite ”acte ce conţin norme cu putere de lege” sau, altfel spus,
norme cu caracter primar, este admisă doar în condiţiile şi în limitele impuse de legea de
abilitare care va da legitimitate activităţii Guvernului „de a legifera”.

7
6
În contextul constituţional actual legea de abilitare doar permite Guvernului să exercite, în
condiţii prestabilite şi doar pe o perioadă delimitată, competenţa legislativă a

Parlamentului.

Pe de altă parte legea de abilitare nu poate avea drept singur beneficiar decât Guvernul şi nu
orice altă autoritate publică, în caz contrar legea „nu ar avea eficacitate ad extra”, ceea ce
semnifică şi faptul că Guvernului nu-i este recunoscută drept atribuţie aceea de a delega, la
rândul său, posibilitatea „de a legifera” în condiţiile stabilite prin legea de abilitare niciunei
alte autorităţi publice, dar niciunui alt organism privat.

Sub aspectul naturii sale juridice, legea de abilitare este o lege ordinară având în vedere că nu
se regăseşte printre domeniile rezervate legii organice de alin.(3) al art.73 din Constituţie,
precum nici nu poate fi considerat că revizuieşte legea fundamentală precum legile
constituţionale ce sunt de competenţa exclusivă a Parlamentului.

În mod obligatoriu, legea de abilitare, conform alin.(1)-(3) ale art.115 din Constituţie, trebuie
să prevadă:

•domeniile în care Guvernul va putea legifera prin adoptarea ordonanţei; •data până la care
vor putea fi emise aceste ordonanţe;

•posibilitatea ca ordonanţele să fie supuse aprobării Parlamentului, potrivit procedurii

parlamentare, până la împlinirea termenului de abilitare.

În ceea ce priveşte cel dintâi element obligatoriu al legii de abilitare, alin.(1) al art.

115 din Constituţie precizează, în mod expres, că domeniile în care Guvernul poate fi abilitat
să emită ordonanţe sunt doar cele care nu fac obiectul legilor organice. Se poate deduce că
astfel de ordonanţe vor putea fi emise de Guvern, în baza unei legi de abilitare, doar în
domeniul legilor ordinare. Legea de abilitare nu va conţine, însă, o normă generală prin care
va permite Guvernului posibilitatea de „a legifera” în domenii specifice legii ordinare, pentru
că alin.(2) al art. 115 restrânge şi mai mult dreptul Guvernului de a adopta ordonanţe simple
doar în domeniile care sunt stabilite de legea de abilitare, Parlamentul fiind obligat să
stabilească astfel aceste domenii. De altfel în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea
Constituţională care fiind solicitată a se pronunţa asupra neconstituţionalităţii unora dintre
prevederile din legile de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe, a calificat un domeniu
sau mai multe din aceste legi ca fiind de natura legii ordinare şi nu a legii organice, precum s-
a apreciat, de regulă, de cei care ridicaseră excepţia sau obiecţia de neconstituţionalitate în
faţa Curţii. S-a distins, astfel, între domeniile ce fac obiectul de reglementare al celor două
tipuri de legi, dar s-a şi subliniat faptul că domeniile ce pot face obiectul ordonanţei legale
sunt doar cele specifice legii ordinare.

În doctrină s-a mai punctat faptul că această formă de delegare legislativă al cărei rezultat este
ordonanţa simplă, poate privi doar competenţele recunoscute de Constituţie Parlamentului, nu
şi cele ale altor autorităţi, chiar dacă este vorba despre şeful de stat, delegarea putând fi, astfel,
extinsă şi la alte atribuţii ale Parlamentului, alături de cea de
7
7
legiferare. O asemenea apreciere poate constitui, în opinia noastră, un precedent de nedorit ce
ar putea avea drept consecinţă – posibilitatea Parlamentului de a delega Guvernului şi alte
atribuţii ale sale, indiferent că îndeplinirea acestora se finalizează sau nu cu adoptarea unei
legi.

În ceea ce priveşte data până la care se pot emite aceste ordonanţe, alin.(2) al art.115 din
Constituţie prevede, expres şi imperativ, faptul că aceasta trebuie să fie stabilită prin chiar
legea de abilitare adoptată de Parlament. Adoptarea ordonanţelor legale ulterior împlinirii
acestui termen, chiar dacă acestea vor reglementa domenii pentru care Guvernul a fost abilitat,
constituie un argument în favoare aprecierii ca neconstituţionale a acestora, delegarea
devenind caducă. Caracterul de excepţie al ordonanţei determină impunerea unei asemenea
limite temporale, dreptul de a emite ordonanţe neputând fi acordat Guvernului niciodată
pentru o perioadă nedeterminată. Pe perioada cât îi este acordată abilitarea, Guvernul poate nu
doar a adopta ordonanţe, ci şi a le modifica sau chiar abroga, pentru ca odată ce abilitarea a
încetat, Guvernul să poată acţiona în acest sens doar prin exercitarea dreptului de iniţiativă
legislativă, existând însă riscul ca Parlamentul să nu-şi însuşească punctul de vedere al
Guvernului sau să şi-l însuşească cu modificări.

Legiuitorul constituant nu a fost la fel de categoric şi atunci când a lăsat, conform alin.(3) al
art.115 din Constituţie, la aprecierea legiuitorului ordinar includerea în legea de abilitare a
obligativităţii supunerii aprobării Parlamentului, potrivit procedurii parlamentare, a
ordonanţelor emise până la împlinirea termenului de abilitare. În cazul în care această ultimă
condiţie este prevăzută, nerespectarea termenului până la care ordonanţele pot fi supuse
aprobării de către Parlament, va atrage încetarea de drept a efectelor acestora, valabilitatea lor
fiind practic condiţionată de supunerea, în acest interval de timp, spre dezbatere şi aprobare

Parlamentului.

Discutabil ni se pare, însă, ca prin legea de aprobare a unei ordonanţe să se aducă modificări
sau completări nu doar dispoziţiilor acesteia, ci chiar titlul ordonanţei transformând-o astfel
într-un act normativ nou (într-o ordonanţă nouă, s.n.) care îşi va produce efectele juridice de la
data la care intră în vigoare legea de aprobare a ordonanţei pe care, astfel, o modifică sau
poate chiar o abrogă. Indiferent cui îi aparţine această iniţiativă – Parlamentului care propune,
odată cu dezbaterea legii de aprobare, includerea acestei modificări, sau Guvernului care îşi
exprimă această intenţie prin nota de fundamentare a ordonanţei sau prin expunerea de motive
la proiectul legii de aprobare a acesteia - fiecare dintre aceste autorităţi are posibilitatea de a
recurge la „modalităţile clasice” de iniţiere a unui act normativ.

Spre deosebire de ordonanţa legală, alin. (4)-(6) ale art. 115 din Constituţia, republicată,
prevăd regimul constituţional de excepţie – cel al ordonanţelor de urgenţă precizând că în
situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, urgenţa acestora trebuind să fie
explicată, în mod obligatoriu, în conţinutul ordonanţei, Guvernul
7
8
poate emite, fără a fi emisă o lege de abilitare prealabilă în acest sens, ordonanţe de urgenţă.
Textul constituţional precizează expres domeniile în care nu pot fi adoptate ordonanţe de
urgenţă, dar şi condiţiile în care aceste ordonanţe vor intra în vigoare. Astfel, este necesar ca
ordonanţa de urgenţă să îndeplinească două condiţii cumulative pentru a intra în vigoare:

•să fie depusă spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată .
Dacă nu se află în sesiune, Camerele vor fi convocate în mod obligatoriu în 5 zile de la
depunere sau, după caz, de la trimitere;

•să fie publicată în Monitorul Oficial.

Camera sesizată are obligaţia ca, în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, să se
pronunţe asupra ordonanţei, în caz contrar, ordonanţa se consideră adoptată şi se trimite
celeilalte Camere care decide tot în procedură de urgenţă.

Alin.(7) şi (8) ale art. 115 din Constituţie specifică faptul că ordonanţele cu care Parlamentul a
fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale
căror efecte au încetat pentru că nu au fost supuse aprobării, potrivit legii de abilitare, până la
împlinirea termenului de abilitare, iar, dacă este cazul, prin această lege de aprobare sau
respingere vor fi reglementate şi măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe
perioada de aplicare a ordonanţei. Pentru că textul constituţional nu face nici o precizare cu
privire la ce ordonanţe – cele emise în baza legii de abilitare sau cele de urgenţă

– vor fi cuprinse de o astfel de lege prevăzută la alin.(7) art. 115 din Constituţia, republicată,
considerăm că legiuitorul constituant a avut în vedere ambele tipuri de ordonanţe, fără a
distinge între acestea.

Spre deosebire de ordonanţa legală care permite Guvernului „a legifera” doar în anumite
domenii expres menţionate prin legea de abilitare, îngrădindu-i astfel, în mare măsură,
libertatea de apreciere asupra acestora, sfera domeniilor în care pot fi adoptate ordonanţele de
urgenţă este mai largă, Guvernul putând să-şi exercite puterea discreţionară mai evident, fără
însă a atinge excesul de putere.

Legea noastră fundamentală condiţionează Guvernul în emiterea de ordonanţe de urgenţă de

respectarea, cumulativă, a două reguli:

-existenţa unei situaţii extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată, Guvernul având
obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul ordonanţei ;

-domeniul sau domeniile în care ordonanţa de urgenţă este emisă putând coincide cu cel sau
cele al/ale legilor ordinare sau organice, aşadar, în niciun caz, al legilor constituţionale – a
căror adoptare este o atribuţie exclusivă a Parlamentului, şi, oricum normele ordonanţei de
urgenţă nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi
îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere
silită a unor bunuri în proprietate publică.

Referitor la prima regulă, doctrina recunoaşte caracterul excepţional şi provizoriu al normei

reglementate prin ordonanţa de urgenţă, caracter justificat prin necesitatea de a
7
9
reglementa cu rapiditate sau urgenţă, situaţii ce nu pot aştepta parcurgerea procedurii
legislative, situaţii în care nu se pot încadra cele avute în vedere expres de lege şi când
interesul public lezat de caracterul anormal şi excesiv al cazurilor excepţionale justifică
intervenţia Guvernului pe calea ordonanţei de urgenţă.

De altfel, revizuirea Constituţiei noastre de la 2003 a impus, urmare a practicii, a

jurisprudenţei Curţii Constituţionale, apreciindu-se şi prevederile constituţionale ale altor
state, o schimbare de concepţie a fundamentului ordonanţei de urgenţă care, astfel, nu se mai
identifică cu situaţiile excepţionale care, potrivit art.93, justificau instaurarea stării de asediu
sau de urgenţă, traducându-se mai nou printr-o stare de urgenţă în reglementarea unui aspect
ce nu comportă niciun fel de amânare. În acest sens legiuitorul constituant a optat pentru
înlocuirea sintagmei „cazuri excepţionale” cu cea de „situaţii extraordinare”.

Cu toate acestea legiuitorul a considerat necesar, mai mult decât atât, „a o pune la adăpost de
orice interpretare de natură să minimalizeze o atare diferenţă, prin adăugarea sintagmei „a
căror reglementare nu poate fi amânată”, consacrând, astfel in terminis imperativul urgenţei
reglementării”. În noul context constituţional rămâne valabilă, în opinia noastră, o precizare
anterioară revizuirii legii fundamentale, ce aparţine Curţii Constituţionale, potrivit căreia dacă
Guvernul dispune de un drept de apreciere asupra măsurilor pe care trebuie să le ia, este
îndreptăţit, atunci când este confruntat cu o situaţie excepţională, să recurgă la adoptarea uneia
sau a unor ordonanţe de urgenţă. Orice caz excepţional (actualmente orice situaţie
extraordinară) are un caracter obiectiv, în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa
Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru
apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă .

Definită în doctrină ca fiind „o situaţie imprevizibilă, care se abate de la regulile sau

aşteptările obişnuite, de natură să întreţină, să determine ori să favorizeze periclitarea
interesului public, implicând, din acest motiv şi în lipsa altor mijloace constituţionale
imediate, măsuri urgente pentru înlăturarea sau prevenirea pericolului, aplicabile de îndată,
măcar parţial”, situaţia extraordinară trebuie să fie identificată de Guvern atât în nota de
fundamentare a proiectului ordonanţei de urgenţă, cât şi în expunerea de motive a proiectului
legii de aprobare a acestei ordonanţe ce va fi înaintat Parlamentului spre dezbatere şi aprobare

. Se justifică astfel şi urgenţa, dar şi necesitatea reglementării prin această procedura a unei
situaţii juridice ce ar putea face şi obiectul reglementării printr-o lege, permiţându-i-se
Guvernului să adopte un act normativ cu rang de lege prin care derogă, modifică, suspendă
sau abrogă alte legi sau dispoziţii din legi adoptate de Parlament, „sărind” astfel peste
procedura legislativă comună.

Alături de această limită impusă de legiuitorul constituant Guvernului, respectiv existenţa

uneia sau a unor situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată din cauza
caracterului urgent al acesteia sau al acestora, legiuitorul constituţional a impus şi alte limite
cu scopul de a nu permite Guvernului să abuzeze, într-o manieră iraţională sau
8
0
arbitrară, de posibilitatea constituţională de emitere a ordonanţelor de urgenţă, obligându-l pe
acesta să le supună dezbaterii şi aprobării parlamentare . Această veritabilă formă de control
parlamentar, impune normelor adoptate prin ordonanţe de urgenţă un caracter provizoriu
pentru că ulterior dezbaterii parlamentare, pe de o parte acestea vor trece din sfera actelor
Guvernului în cea a celor ale legislativului, iar, pe de altă parte există posibilitatea ca normele
în discuţie să fie modificate sau chiar abrogate de acesta din urmă.

În ceea ce priveşte domeniile în care pot fi adoptate ordonanţe de urgenţă, spre deosebire de
vechea reglementare constituţională, prin prevederile constituţionale actuale s-a pus capăt unei
dispute doctrinare, ce fusese, însă, tranşată anterior de către Curtea Constituţională. S-a
statuat, astfel, că ordonanţele de urgenţă pot fi emise şi în domeniul legii organice, caz în care
aprobarea lor se face cu majoritatea cerută de art. 76 alin.(1) al Constituţiei, republicată,
pentru aprobarea legilor organice, respectiv cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Astfel prin Decizia nr. 65/1995 , respectiv prin Decizia nr. 34/1998 , Curtea Constituţională a
consfinţit cele anterior afirmate, arătându-se că ordonanţa de urgenţă nu este o varietate a
ordonanţei pe baza legii de abilitare, ci o măsură de ordin constituţional ce permite
Guvernului, sub controlul stric al Parlamentului, să facă faţă unui caz excepţional şi care se
justifică pe necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale
excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri
aduse interesului public.

Revizuirea Constituţiei a stabilit, însă, limitele în care pot fi emise ordonanţele de urgenţă nu
doar prin raportare la categoriile de legi prevăzute de art. 73 (legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare), ci şi la anumite materii, prin alin.(6) al art. 115 reglementându-se
expres aceste limite de admisibilitate a ordonanţelor în cauză.

Astfel, sfera acestor „fine de neprimire” (limite) include:

legile constituţionale, dispoziţie prin care s-a înlăturat orice dubiu cu privire la posibilitatea
emiterii de ordonanţe de urgenţă în domeniul rezervat acestor categorii de legi şi
reconfirmarea, indirectă, a posibilităţii Guvernului de a emite ordonanţe de urgenţă şi în
domeniile legii organice, nu doar în cele ale legii ordinare;

regimul instituţiilor fundamentale ale statului. Terminologia folosită de legiuitorul constituant

ar permite, în mod aparent şi poate chiar rău intenţionat, o interpretare restrictivă potrivit
căreia aceste instituţii ar fi doar autorităţile cuprinse în Titlul III din Constituţie,
corespondente celor trei clasice puteri – legislativă, executivă şi judecătorească. Ori
democraţia constituţională nu se poate circumscrie doar la aceste autorităţi, „cât şi la
instituţiile fundamentale ale statului, al cărui rol constituţional îl reprezintă tocmai „gardarea”
funcţionării autorităţilor publice” prin care se realizează cele trei puteri, precum Curtea
Constituţională a României, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi , Consiliul Economic şi
Social. Pe de altă parte, dacă legiuitorul constituant ar fi dorit să restrângă sfera acestor
instituţii, ar fi avut posibilitatea de-a o face în mod expres.
8
1
drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie. Se asigură astfel o protecţie
suplimentară a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, legiuitorul constituant
asigurându-se că nici chiar o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi în
condiţiile expres menţionate de art.53 din Constituţia, republicată, nu se va putea reglementa
decât printr-o lege ca act juridic al Parlamentului, şi nu printr-un act normativ cu aceeaşi forţă
juridică, dar expresie a delegării legislative, adoptat de Guvern.

drepturile electorale. Conform puntelor de vedere exprimate în doctrină enumerare trebuie

înţeleasă ca o repetiţie de întărire, dar şi o subliniere a legiuitorului că, sub nici o formă,
printr-o ordonanţă de urgenţă nu poate fi afectat regimul de realizare al drepturilor electorale,
neputând fi adoptate legi sau coduri electorale.

măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. Astfel se realizează o corelare mai
evidentă a art. 44 cu art. 115 din Constituţia României, republicată, art. 44 fiind temeiul
constituţional al dreptului de proprietate privată şi care prin alin.(3) şi (4) fie condiţionează
posibilitatea de a trece în proprietate publică a unor bunuri cu respectarea unor condiţii expres
specificate atunci când aceasta se realizează prin expropriere, fie interzice clar, fără putinţă de
tăgadă, această posibilitate dacă aceasta s-ar produce prin naţionalizare sau prin orice alte
măsuri de trecere silită în această proprietate a bunurilor pe baza apartenenţei sociale, etnice,
religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

Prin aceste modificări constituţionale ale regimului juridic al ordonanţelor de urgenţă s-a
încercat nu doar soluţionarea unor „conflicte” doctrinare, ci şi conturarea mai strictă şi mai
riguroasă a acestui regim pentru a împiedica Guvernul să transfere practic funcţia legislativă
de la Parlament aducându-se, în acest mod, atingere principiilor constituţionale şi, în primul
rând, principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Cu toate acestea practica ultimilor
ani nu „a descurajat” Guvernul să apeleze la ordonanţa de urgenţă pentru a reglementa în
domeniile legii ordinare sau organice, normele astfel adoptate fiind în vigoare chiar şi pentru o
perioadă scurtă de timp în cazul în care Parlamentul nu confirma prin adoptare normele astfel
statuate de către Guvern. S-a încurajat, în acest mod, o instabilitate legislativă deloc benefică
în contextul economic şi social-politic actual. Din păcate această practică este încurajată de
însăşi autoritatea legislativă care, deşi este obligată a respecta, potrivit art.115 alin.(5) teza a
II-a, în a se pronunţa adoptând, adoptând cu modificări şi/sau completări, respingând, în
termenele constituţionale, ordonanţe de urgenţă, în cele mai multe cazuri în practică nu se
procedează astfel.

Din păcate, până în prezent legiuitorul constituţional nu a reuşit să contureze regimul

constituţional al ordonanţelor de urgenţă astfel încât funcţia legislativă a Parlamentului să nu
fie serios afectată ceea ce ne determină a aprecia ca printr-o viitoare revizuire a Constituţie,
reglementările privind ordonanţa de urgenţă să fie abrogate.

Sub aspectul naturii juridice, ordonanţa, fiind, ca şi hotărârea de Guvern, un act care provine
de la Guvern, „încorporează exclusiv voinţa acestuia, ca şef al executivului şi ca
8
2
autoritate supremă în administraţia publică, fiind sub aspectul naturii juridice act
administrativ”. Această afirmaţie ar fi valabilă dacă luăm în considerare numai unele dintre
prevederile Constituţiei, republicate, anume art. 108 alin. (1)-(3) şi art. 115. Însă, nu putem
ignora prevederile art. 146 lit.d) din ale aceluiaşi act normativ, potrivit cărora şi ordonanţa
guvernamentală, alături de lege, poate fi supusă controlului de constituţionalitate a posteriori.
Interpretarea sistematică a dispoziţiilor amintite permite a se afirma faptul că ordonanţa apare
„ca un act administrativ aflat într-un regim juridic mixt, de drept constituţional şi de drept
administrativ”, păstrându-şi această trăsătură – de act administrativ – până la data aprobării ei
de către Parlament conform procedurii constituţionale.

La rândul său, Curtea Constituţională a apreciat că „ordonanţa este consecinţa extinderii, în

anumite condiţii şi limite, a competenţei generale a Guvernului de organizare a executării
legilor, motiv pentru care natura juridică a ordonanţei nu poate fi diferită de a oricărui alt act
guvernamental emis de Guvern în cadrul competenţei sale normative” , în speţă de hotărâre,
precizare ce întăreşte cele afirmate la alineatul anterior.

Pe de altă parte, distingând între ordonanţa adoptată în temeiul legii de abilitare şi ordonanţa
de urgenţă adoptată, dar în temeiul prevederilor constituţionale, Curtea Constituţională a
precizat că „ordonanţa de urgenţă nu este o varietate a ordonanţei pe baza legii de abilitare, ci
o măsură de ordin constituţional ce permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului,
să facă faţă unui caz excepţional”.

3. Actele ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate
Precum majoritatea constituţiilor altor state, nici Constituţia României în vigoare nu conţine
reglementări referitoare la posibilitatea ministerelor şi a celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate de a emite sau adopta acte juridice, fie cu

caracter normativ, fie cu caracter individual.

Prevederile Constituţiei, precum şi cele ale Legii nr.90/2001, cu modificările şi completările

ulterioare, recunosc miniştrilor o anumită competenţă materială ceea ce presupune şi
recunoaşterea, implicit, a dreptului acestora de a emite acte normative prin care să-şi realizeze
atribuţiile. Însă, actele emise astfel de către miniştri nu trebuie să fie confundate cu cele la
adoptarea cărora miniştri participă în calitatea lor de membri ai Guvernului. În acest context
actele juridice sunt emise de către miniştri în exercitarea competenţei materiale anterior
menţionată, art.46 alin.(3) din Legea nr.90/2001, cu modificările şi completările ulterioare,
precizând că aceste acte pot fi ordinele şi instrucţiunile.

Ministerele sunt organizate numai în subordinea Guvernului, aşadar şi actele pe care miniştri
le emit în exercitarea atribuţiilor ce le revin în calitate de conducători ai acestora, se vor
supune principiului ierarhiei juridice şi principiului subordonării administrative. Astfel,
acestea trebuie să fie emise cu respectarea actelor normative cu o forţă juridică superioară,
8
3
precum legi, ordonanţe sau hotărâri guvernamentale. De asemenea, la solicitarea Guvernului,
ca organ ierarhic superior, unui ministru i se poate solicita, fie pe motive de legalitate, fie de
oportunitate, retractarea unui astfel de act, revocarea actului putând fi făcută chiar şi de către

Guvern.

Deşi legea nu distinge în vreun fel între ordine şi instrucţiuni, în doctrină s-a subliniat că
ordinele sunt, de regulă, acte administrative cu caracter individual, iar instrucţiunile sunt acte
administrative cu caracter normativ, după cum, de altfel, şi denumirea lor o sugerează. Se
subliniază şi faptul că alături de categoria precizată a ordinelor mai pot fi identificate două alte
categorii, anume cea a ordinelor cu caracter normativ, respectiv a ordinelor prin care se aprobă
norme, metodologii, regulamente, chiar şi instrucţiuni, etc..

În virtutea competenţei materiale pe care le-o recunoaşte actul normativ de organizare şi

funcţionare, precum şi a principiului simetriei, se recunoaşte şi conducătorilor organelor
centrale de specialitate organizate fie în subordinea Guvernului, fie a ministerelor dreptul de a
emite acte administrative, inclusiv cu caracter normativ, predominate, sub aspectul volumului,
trebuind să fie totuşi cele cu caracter individual. Pe de altă parte, în emiterea acestor acte
administrative va trebui a se ţine cont atât de principiul ierarhiei juridice, cât şi de cel al
subordonării administrative.

Fiind acte administrative, în temeiul art.21 coroborat cu art.52 din Constituţie, aceste acte vor
fi putea fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativ, excepţie făcând acele acte care
intră în sfera finelor de neprimire prevăzute de art.126 alin.(6) din Constituţie.

Apreciem că posibilitatea de a emite acte juridice trebuie să fie recunoscută şi autorităţilor

administrative autonome tot în vederea realizării propriei lor competenţe.

Producerea efectelor juridice de către actele administrative anterior menţionate este

condiţionată fie de aducerea la cunoştinţă publică a celor cu caracter normativ, fie de
comunicarea celor cu caracter individual. În acest sens, prin art.11 alin. (1) din Legea
nr.24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se impune obligaţia
publicării şi a actelor normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi a
ordinelor, instrucţiunilor şi alte actelor normative emise de conducătorii organelor
administraţiei publice centrale de specialitate, în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Atâta timp cât unii dintre conducătorii acestor autorităţi din cadrul administraţiei publice
centrale de specialitate fac parte din categoria oamenilor politici, precum sunt miniştri,
apreciem că se poate vorbi şi despre acte politice care, evident, nu pot produce efecte juridice,
precum ar fi declaraţiile sau opiniile politice.

II.2.6. Controlul parlamentar asupra activitatii Guvernului. Raspundere

Art. 1 alin.(4) din Constituţia României, republicată, prevede faptul că „statul se organizează
potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi
8
4
judecătorească, principiu ce are drept scop ideea conform căreia puterea poate şi trebuie să
oprească puterea, privind, în fapt, „cele trei funcţii principale prin care puterea se exercită în
stat (funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia judecătorească)”, funcţii ce trebuie
exercitate de autorităţi diferite, distincte. Pentru că şi în prezent o interpretare restrictivă a
acestui principiu în sensul unei separaţii rigide a celor trei puteri este desuetă şi neconcordantă
cu actualele realităţi, este necesară o colaborare permanentă între aceste autorităţi. Chiar şi
Statele Unite ale Americii care prin Constituţia sa a consacrat regimul prezidenţial,
preferându-se astfel a se concentra puterea executivă în mâinile unui preşedinte ales, care la
fel ca şi „miniştrii” săi – secretarii de stat, nu poate fi demis din funcţie de către legislativ,
autoritate ce nu-i acordă vreun vot de încredere, a optat pentru o aparentă separaţie rigidă a
puterilor. Părinţii Constituţiei Statelor Unite ale Americii au preferat a-şi dezvolta conceptele
pe marginea „unei doctrine a separaţiei puterilor căreia, ca şi Montesquieu, i-au adăugat
elemente ale teoriei checks and balances”, subliniindu-se, astfel, chiar şi indirect, ideea
colaborării dintre puteri.

Prin această colaborare, manifestată prin diverse forme şi activităţi, autorităţile publice ce
exercită funcţiile amintite „îşi temperează” reciproc tendinţele de dominare ce-ar putea
determina înlocuirea democraţiei constituţionale cu dictatura. Chiar dacă, uneori, din cauza
unor conjuncturi social-politice şi economice, autorităţile şi organele care exercită puterea
executivă, tind şi poate chiar reuşesc să tulbure acest echilibru încercând să se situeze pe o
poziţie superioară în special faţă de autorităţile care exercită puterea legislativă, orice
constituţie impune mijloacele, mecanismele, pârghiile prin care acest echilibru va putea fi
refăcut, o eventuală atingere a sa fiind, astfel, preîntâmpinată.

Referindu-ne la raporturile ce se stabilesc între legislativ şi executiv, nu vom putea a nu

observa strânsa legătură dintre acestea. Astfel executivul nu şi-ar avea rostul dacă parlamentul
nu ar adopta legile – o adevărată materie primă, în special, pentru guvern; iar activitatea
legislativului ar fi lipsită de finalitate şi în acest mod inutilă, dacă alte autorităţi – cele
executive – nu le-ar pune în aplicare, în executare.

Raporturile dintre legislativ şi executiv nu se reflectă doar asupra activităţii lor, ci şi cu privire
la formarea acestora.

În ceea ce priveşte activitatea pe care o desfăşoară, raporturile din legislativ şi executiv sunt
mai intense şi mai diversificate, fiecare dintre acestea intervenind în activitatea celuilalt pentru
că ambele au un rol hotărâtor în activitatea de guvernare, participare a cărei nuanţare şi
plenitudine face, uneori, dificilă identificarea a cât reprezintă în guvernare intervenţia
legislativului şi cât cea a executivului. Cu toate acestea pot fi identificate câteva căi prin care
se realizează intervenţia legislativului în activitatea executivului, precum: adoptarea legilor
(parlamentul fiind cel care stabileşte normele juridice pe care executivul trebuie să le aducă la
îndeplinire); aprobarea programului executivului (guvernul primeşte votul de încredere, în
baza căruia îşi poate desfăşura activitatea, şi pentru programul de
8
5
guvernare supus aprobării parlamentului); aprobarea delegării legislative (în anumite condiţii
expres prevăzute de Constituţia României, Guvernul poate emite norme periodice în domenii
rezervate legii, cu aprobarea Parlamentului); controlul activităţii Guvernului (prin acesta
Parlamentul ca organ de stat căruia poporul îi deleagă funcţia deliberativă, constată cum sunt
respectate şi aplicate constituţia şi legile). Intervenţia executivului în activitatea legislativului
se realizează cu prilejul iniţiativei legislative, al promulgării legislative şi cu cel al organizării
referendumului.

În opinia noastră, însă, în ceea ce priveşte delegarea legislativă intervenţia nu este doar a
legislativului în activitatea executivului, acesta din urmă intervenind, la rândul său, în
activitatea Parlamentului prin adoptarea unor acte normative cu forţa juridică egală cu cea a
legii – act juridic ce poate fi adoptat, potrivit art.61 alin.(1) coroborat cu art.73 din Constituţia
României, republicată, doar de către Parlament.

În rezolvarea problemelor concrete şi curente cu care se confruntă orice stat, cele mai
implicate sunt organele executive pentru că modul lor de organizare care presupune existenţa
unor raporturi ierarhice, cât şi mijloacele financiare, administrative de care dispun, fac
posibilă luarea măsurilor necesare cât mai repede, mai adecvat, mai corect. Programul de
guvernare – program politic – pentru care guvernul şi-a asumat răspunderea realizării în faţa
parlamentului, va putea fi dus la îndeplinire în acest mod.

În practică se urmăreşte o colaborare strânsă între guvern şi parlament, mai ales pentru
realizarea acestui program şi nu numai, dar, atunci când partidul sau coaliţia de partide care a
format guvernul, deţine o majoritate sensibilă în parlament sau este chiar minoritar, această
colaborare va fi mai puternic afectată, iar guvernul va căuta să găsească în limite
constituţionale, alte modalităţi prin care să-şi realizeze obiectivele propuse. Astfel, vom putea
observa că această dezvoltare a puterilor, atribuţiilor organelor executive se manifestă, în
primul rând, printr-un fenomen de transfer a unor atribuţii ale legislativului către executiv –
atribuţiile legislative. Există state în care guvernele beneficiază de o competenţă normativă de
drept comun, alături de parlamente, dar şi state, cum este şi cazul României, unde acest
transfer se evidenţiază prin „legislaţia delegată” (delegarea legislativă) care permite
parlamentelor să abiliteze guvernele să intervină pentru a reglementa în acele materii
(domenii) care sunt, în mod normal, de competenţa legislativelor. Uneori, însă, poate tocmai
ca un argument în plus în favoarea faptului că rolul executivului a crescut faţă de cel al
legislativului, în limitele stabilite de Constituţie, un guvern ajunge „să legifereze” fără a mai
astepta să fie abilitat, din motive mai mult sau mai puţin obiective, este cazul ordonanţelor de
urgenţă conform art. 115 al Constituţiei României, republicate.

Această creştere a rolului executivului este determinată, în al doilea rând, şi de creşterea unor
sectoare de activitate, precum afacerile externe, apărarea, economia, sectoare în care este
nevoie de decizii prompte, rapide pe care parlamentele nu le pot oferi.

8
6
Este evident astăzi că raporturile dintre legislativ şi executiv, în special dintre legislativ
(parlament) şi guvern, sunt intense şi diverse, iar echilibrul ce ar trebui să existe între cele
două puteri, este zdruncinat, deseori în practică, în favoarea executivului şi, mai ales, a
guvernului, rolul secundar ce i se rezerva acestuia a fost înlocuit de cel primordial pentru că,
în realitate, guvernul este „elementul motor şi dinamic al întregului sistem politic”. Poate cel
mai evident este reflectată această „repoziţionare” prin faptul că „legiferarea” este una dintre
atribuţiile legislativului la care ţinteşte guvernul care încearcă, cel puţin în anumite domenii şi
cu respectarea limitelor constituţionale impuse, să aducă atingere monopolului parlamentului.
Se pune sub semnul întrebării, în acest context, dacă afirmaţia potrivit căreia legiferarea este o
atribuţie exclusivă a parlamentului mai poate fi susţinută de prevederile constituţionale şi
legale în vigoare.

În consecinţă, raporturile dintre legislativ şi executiv se materializează prin intervenţii

reciproce în formarea sau desemnarea autorităţilor şi organelor acestora, cât şi în activitatea
lor.

Astfel, între Preşedintele României şi Parlament se stabilesc raporturi în cadrul activităţii de

legiferare, cu privire la convocarea şi dizolvarea Parlamentului, în situaţii expres menţionate
de prevederile constituţionale. Pe de altă parte Preşedintele poate adresa chiar şi mesaje
legislativului, inclusiv în cazul în care se impune instituirea uneia dintre măsurile excepţionale
în domeniul apărării şi al asigurării ordinii publice. Parlamentul, la rândul său, este cel care
primeşte mesajele Preşedintelui, care numeşte în funcţii şi demnităţi publice pe cei propuşi de
către acesta, este şi cel cu care Preşedintele trebuie să se consulte, conform art.90 din
Constituţie, anterior solicitării adresate poporului de a-şi exprima, prin referendum, voinţa cu
privire la probleme de interes naţional. Tot Parlamentul este cel care poate iniţia, dar poate şi
aproba, în anumite condiţii, suspendarea din funcţie a Preşedintelui, pentru ca în cazul în care,
în conformitate cu art.98 alin.(1) din legea noastră fundamentală, trebuie să fie asigurat
interimatul la funcţia de Preşedinte al României, în ordine, Preşedintele Senatului, respectiv
cel al Camerei Deputaţilor să aibă obligaţia a-l asigura.

Faţă de raporturile menţionate în cele de mai sus dintre şeful statului şi Parlament, din
perspectiva acestuia din urmă, vom mai putea menţiona: depunerea jurământului de către
candidatul la funcţia de Preşedinte al României a cărui alegere a fost validată în faţa
Camerelor Parlamentului reunite, în şedinţă comună, [art.82 alin.(2) din Constituţie];
solicitarea reexaminării legii potrivit prevederilor art.77 alin.(2) din Constituţie; primirea
mesajelor Preşedintelui în condiţiile art.88 din Constituţie; aprobarea prealabilă acordată în
vederea declarării de către Preşedinte a mobilizării parţiale sau totale a forţelor armate sau, în
cazuri excepţionale, aprobarea ulterioară a hotărârii luate de către Preşedinte în aceste situaţii
[art.92 alin.(2) din Constituţie]; primirea şi dezbaterea mesajului Preşedintelui României cu
privire la măsurile adoptate de acesta pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate
împotriva ţării [art.92 alin.(3) din Constituţie]; încuviinţarea măsurii adoptate de către
8
7
Preşedinte cu privire la instituirea stării de asediu sau a celei de urgenţă în întreaga ţară sau
doar în unele unităţi administrativ-teritoriale [art.93 alin.(1) din Constituţie]; propunerea de
punere sub acuzare a Preşedintelui în condiţiile art.96 din Constituţie poate fi iniţiată de
majoritatea deputaţilor şi senatorilor, iar hotărârea cu privire la această propunere, respectiv de
punere sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare, poate fi adoptată de către Camera
Deputaţilor şi Senat, reunite în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor [art.96 alin.(1) şi (2) din Constituţie]; interimatul la funcţia de
Preşedinte este asigurat, potrivit art.98 alin.(1) din Constituţie, în ordine, de către preşedintele
Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.

În ceea ce priveşte raporturile dintre Parlament şi Guvern, acestea nu se reduc doar la

activitatea acestor autorităţi, ci inclusiv la formarea celui din urmă. Aşadar, formarea unui nou
Guvern urmare a desfăşurării alegerilor parlamentare este condiţionată de acordarea votului de
încredere de către Parlament, pentru ca sub aspectul activităţii lor, raporturile dintre cele două
autorităţi să fie mult mai intense şi diverse atingând activitatea de legiferare, Guvernul având
dreptul de a iniţia proiecte de lege, de a „legifera” prin delegarea legislativă, de a organiza şi
desfăşura referendumul, de a-i fi controlată activitatea de către Parlament.

În perimetrul complex al teoriei separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, se fundamentează

conceptul şi realitatea controlului parlamentar asupra executivului, instituindu-se ponderi şi
contraponderi în raporturile dintre puterile, respectiv autorităţile statale sau se construiesc
obstacole care să determine fiecare putere, respectiv autoritate să se limiteze la exercitarea
constituţională ori legală a competenţelor sale, fără a se substitui şi fără a recurge la imixtiuni
în sfera altei puteri statale.

Consacrarea de către Constituţia noastră de la 1991 a unui regim caracterizat a fi

semiprezidenţial sau chiar semiparlamentar, ulterior revizuirii din 2003 a legii fundamentale,
în cadrul căruia şeful statului este ales de către cetăţeni prin vot universal, secret, egal, liber
exprimat şi direct, conferindu-i-se astfel o legitimitate proprie, determină un control
parlamentar limitat şi specializat al Parlamentului asupra acestuia, control tradus prin
posibilitatea legislativului de a-l suspenda din funcţie pe Preşedinte, în condiţiile art.95 din
Constituţie, sau de a-l pune sub acuzare pentru înaltă trădare în conformitate cu prevederile
art.96 din acelaşi act normativ.

Aşadar controlul parlamentar asupra executivului se concentrează nu asupra şefului de stat, ci

asupra Guvernului şi a administraţiei publice, ştiut fiind faptul că potrivit art.102 alin.(1) din
Constituţie, Guvernul este cel care asigură conducerea generală a administraţiei publice.

Formele prin care acest control se poate realiza sunt diverse şi mai numeroase decât cele în
cazul şefului de stat, unele dintre acestea fiind menţionate expres de către Constituţie, iar
altele fiind deduse din dispoziţiile legii fundamentale, pe cale de interpretare. Astfel,
consacrând Capitolul IV al Titlului III chiar raporturilor Parlamentul cu Guvernul, legea
8
8
fundamentală a identificat, expres, printre formele de control exercitate de cea dintâi autoritate
asupra Guvernului: prezentarea informaţiilor şi a documentelor solicitate în temeiul art.111
alin.(1), adresarea de întrebări sau interpelări, precum şi adoptarea unei moţiuni simple în
condiţiile stabilite prin art.112; iniţierea şi adoptarea unei moţiuni de cenzură potrivit art.113,
precum şi o modalitate indirectă de control asupra Guvernului care este provocată chiar de
către acesta, anume angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile stabilite prin art.114.

În ceea ce priveşte prezentarea de informaţii şi documente cerute de Camera Deputaţilor, de

Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora, legea
fundamentală distinge între dreptul acestor structuri ale Parlamentului, aşadar nu al
parlamentarilor, de a solicita informaţii şi documente, pe de o parte şi obligaţia de a solicita
astfel de informaţii sau documente, pe de altă parte. Această obligaţie incumbă structurilor
menţionate atunci când o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de
stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum prevede, expresis verbis, art.111 alin.
(1) teza a II-a din Constituţie. Însă, indiferent de situaţie, Guvernul sau oricare altă autoritate a
administraţiei publice căreia i se solicită asemenea documente sau informaţii are obligaţia de a
le furniza, singura limitare referindu-se la informaţiile sau documentele ce au caracter de
secret de stat, caz în care Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului instituie regula
informării de către Guvern asupra acestei situaţii, Camerele urmând a decide în şedinţă
secretă. Mai mult decât, art.111 alin.(2) din Constituţie le permite membrilor Guvernului a
accede la lucrările Parlamentului, înscriind, însă, şi obligaţia acestora de a se prezenta la
acestea dacă le este solicitată participarea.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte conţinutul, natura informaţiilor şi documentelor ce pot fi

solicitate acestea trebuie să vizeze doar situaţii ce ţin obiectiv de natura controlului
parlamentar, şi nu situaţii, interese personale ale unor parlamentari, având în vedere că
„exercitarea controlului parlamentar nu este un atribut personal al senatorului sau al
deputatului”.

Apreciată ca fiind cea mai răspândită formă de control parlamentar asupra Guvernului şi a
administraţiei publice, întrebările şi interpelările pot fi formulate de către deputaţi şi senatori,
în condiţiile prevăzute de Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.

Distincţiile dintre întrebare şi interpelare nu sunt doar de natură formală, efectele juridice ale
acestora fiind, de asemenea, diferite.

Astfel sub aspect formal, procedural, întrebările pot fi adresare oral, caz în care într-o zi şi
într-un anumit interval stabilit prin Regulamentele Parlamentului, celui/celor cărora le-a/le-au
fost adresate sunt obligaţi a se prezenta în şedinţa Camerei din care face parte cel care a
adresat întrebarea pentru a preciza răspunsul. Întrebările pot fi adresate şi scris, situaţie în
care, în funcţie de cum parlamentarul ce a formulat întrebarea doreşte a-i fi comunicat

8
9
răspunsul, acesta poate fi primit scris, dar şi prezentat verbal în faţa Camerei din care face
parte parlamentarul adresant.

Spre deosebire, interpelările nu pot fi formulate decât scris, fiind citite în şedinţă publică, iar
dezvoltarea interpelării va avea loc în altă şedinţă publică, când se va da şi răspunsul la
interpelare, parlamentarii având drept la a interveni cu întrebări suplimentare sau cu
comentarii. Urmare a dezbaterii asupra punctelor ce au făcut obiectul interpelării,
parlamentarii vor putea să adopte o moţiune simplă, art.112 alin.(2) al legii fundamentale
specificând faptul că o astfel de moţiune poate fi adoptată de către fiecare Cameră a
Parlamentului în parte, exprimând poziţia acesteia cu privire la o problema de politică internă
sau externă ce a făcut obiectul interpelării.

Spre deosebire, însă, de moţiunea de cenzură, moţiunea simplă reprezintă un instrument mai
eficient de control al Parlamentului asupra Guvernului, dar adoptarea unei moţiuni simple nu
are ca efect juridic direct revocarea din funcţie a unui ministru. Camerele Parlamentului nu au
nici măcar abilitarea necesară să prevadă în propriile regulamente o atare posibilitate, efectele
moţiunii producându-se doar pe plan politic , ştiut fiind faptul că moţiunea individuală nu este
consacrată constituţional, cel puţin pentru moment, în România. Aşadar, chiar dacă în urma
unei astfel de moţiuni simple, parlamentarii din oricare Cameră a Parlamentului îşi exprimă
opinia potrivit căreia un membru al Guvernului ar trebuie să fie demis din funcţie, primul-
ministru nu este obligat a ţine cont, decât eventual moral sau politic, de acest punct de vedere,
cu atât mai puţin nu este obligat a acţiona în acest sens.

În consecinţă, distincţiile dintre întrebare şi interpelare nu se reduc doar la aspectele de natură

procedurală, acestea reflectându-se şi asupra efectelor juridice pe care le pot produce în sensul
că, deşi ambele sunt exponente ale unui control cu caracter informativ al Parlamentului asupra
Guvernului, totuşi prin adresarea de întrebări , parlamentarii nu obţin decât confirmarea sau
infirmarea unor informaţii, pe când urmare a unei interpelări parlamentarii vor putea obţine
chiar explicaţii asupra celor solicitate, putând chiar a-şi expune propriul punct de vedere.

Constituţia a pus la dispoziţia Parlamentului şi un alt mijloc prin care să-şi poată exercita
controlul asupra Guvernului şi a celorlalte autorităţi ale administraţiei publice, specificând
prin art.64 alin.(4) faptul că, printre alte comisii pe care fiecare Cameră şi le poate constitui,
se numără şi cele de anchetă. Regulamentele celor două Camere dezvoltă aceste prevederi,
precizând condiţiile ce trebuie respectate pentru a se constitui o asemenea comisie, dar şi
faptul că acele concluzii, răspunderi şi măsuri conţinute în raportul privind ancheta
parlamentară, dezbătute de către Camera ce a constituit comisia, vor fi reflectate în conţinutul
unei hotărâri care, după adoptare, va fi înaintată, dacă se impune, împreună cu raportul,
autorităţilor competente în vederea examinării şi soluţionării. Cu toate că, Regulamentul
Camerei Deputaţilor precizează, spre exemplu, că autorităţile sesizate cu hotărârea Camerei
Deputaţilor şi cu raportul comisiei de anchetă parlamentară, au obligaţia să informeze, în
9
0
termen de 30 de zile de la adoptarea soluţiei, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor privind
soluţiile adoptate şi motivarea acestora, acesta din urmă prezentând ulterior plenului Camerei
Deputaţilor informarea autorităţilor sesizate, doctrina punctează că şi această formă de control
este tot una de informare, fără consecinţe juridice, precum demiterea din funcţie a unui
membru al Guvernului.

Apreciem, însă, că fie prin moţiunea simplă, fie prin raportul unei comisii de anchetă,
Parlamentul, prin fiecare dintre Camerele sale, poate atrage atenţia atât membrului Guvernului
în cauză, cât chiar şi primului-ministru asupra activităţii ineficiente a sectorului, a ministerului
supus controlului şi, de ce nu, chiar asupra faptului că membrul respectiv al Guvernului nu
mai beneficiază de încrederea parlamentarilor. Chiar dacă nici un text constituţional sau legal
nu-l obligă pe membrul Guvernului sau pe primul-ministru a adopta o măsură pentru
corectarea deficienţelor constatate cu privire la activitatea supusă controlului, „salvgardarea”
politică a membrului Guvernului, poate, pe viitor, chiar a Guvernului, ar trebui să determine
luarea unor măsuri.

Precizând aspectul că Guvernul este „parlamentar prin origine” am punctat faptul că în

sistemul nostru constituţional, „naşterea” unui Guvern este condiţionată, inclusiv, de
acordarea votului de încredere de către Parlament în condiţiile prevăzute de art.103 din
Constituţie şi dezvoltate prin Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului . Din păcate, însă, încetarea activităţii unui Guvern poate să fie anticipată faţă de
momentul stabilit prin art.104 alin.(2) din Constituţie, respectiv data depunerii jurământului
de către membrii Guvernului nou învestit, iar una dintre modalităţile prin care se poate
produce acest eveniment este retragerea votului de încredere de către Camerele Parlamentului
reunite în şedinţă comună.

În acest context, art.113 din Constituţie prevede posibilitatea Camerei Deputaţilor şi Senatului
ca, în şedinţă comună, să poată retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, scop în care cel puţin o
pătrime dintre aceştia trebuie să iniţieze această moţiune ce se comunică Guvernului la data
depunerii sale. Între momentul iniţierii şi cel al supunerii la vot a moţiunii de cenzură –
operaţiune simetric opusă votului de încredere - aceasta va fi supusă dezbaterii în şedinţa
comună a celor două Camere, după trei zile de la data la care a fost prezentată tot în şedinţa
comună a aceloraşi Camere. În acest interval de timp, Guvernul, primind moţiunea de cenzură
de la Preşedintele Camerei Deputaţilor , îşi poate formula „apărarea”.

Data şi locul şedinţei comune în care va avea loc dezbaterea moţiunii de cenzură, împreună cu
invitaţia de participare, se va comunica Guvernului tot de către preşedintele Camerei
Deputaţilor, cu 24 de ore înainte ca aceasta să aibă loc. Ulterior prezentării moţiunii de
cenzură de către deputatul sau senatorul desemnat de iniţiatorii acesteia, preşedintele care
conduce şedinţa comună va da cuvântul primului-ministru sau, în cazul imposibilităţii
participării acestuia, membrului Guvernului care îl reprezintă, pentru prezentarea poziţiei
9
1
Guvernului, iar, mai apoi, deputaţilor şi senatorilor în ordinea înscrierii lor la cuvânt.
Încheierea dezbaterilor va fi urmată de votarea moţiunii de cenzură, votul fiind unul secret şi
exprimat prin bile, aşa precum se procedează şi în momentul acordării votului de încredere
Guvernului, preferându-se astfel respectarea principiului simetriei.

Spre deosebire de efectele produse de adoptarea unei moţiuni simple, efectele juridice ale
adoptării moţiunii de cenzură sunt de nedorit pentru Guvern care, în aceste condiţii, îşi va
înceta mandatul înainte de termen, urmând ca până la depunerea jurământului de către
membrii noului Guvern, Guvernul demisionar să îndeplinească, în condiţiile art.110 alin.(4)
din Constituţie, doar actele necesare pentru administrarea treburilor publice. Procedura de
formare a unui nou Guvern va fi iniţiată de către Preşedintele României, urmare a primirii de
la Parlament a hotărârii, semnate de preşedinţii celor două Camere, prin care se atestă
adoptarea moţiunii de cenzură prin votul majorităţii absolute a membrilor celor două Camere
ale Parlamentului. Însă, în cazul în care moţiunea de cenzură este respinsă, cei care au iniţiat-o
nu mai pot depune o alta în aceeaşi sesiune, cu o singură excepţie, respectiv atunci când în
virtutea art.114 din Constituţie este angajată răspunderea Guvernului.

Iniţierea unei moţiuni de cenzură poate fi apreciată, cel puţin, ca un avertisment al

Parlamentului, mai precis a majorităţii parlamentare care susţine echipa guvernamentală, iar
adoptarea acesteia poate indica chiar o „reorganizare” a forţelor politice din cadrul
Parlamentului care, astfel, vor încerca să-şi impună propriul Guvern. Oricum promovarea şi,
cu atât mai mult, adoptarea unei moţiuni de cenzură denotă existenţa unei crize politice în stat,
stabilitatea guvernamentală fiind pusă sub semnul întrebării. Având în vedere faptul că
Guvernul este o autoritate cu o activitate permanentă care, prin rolul său constituţional,
asigură, practic şi în fapt, guvernarea şi administrarea statului, legiuitorii constituanţi au
încercat a consacra nu doar, aşa precum a făcut şi legiuitorul român, acest sistem al încrederii
prezumate în care Guvernul aflat la putere prezumă că are încrederea Parlamentului atâta timp
cât aceasta nu i-a fost retrasă explicit. Astfel, a fost consacrat şi un sistem al încrederii
alternative în cadrul căruia Parlamentul nu-i poate retrage încrederea Guvernului decât cu
condiţia de a fi transferată unui alt Guvern..

În sistemele parlamentare, am spune noi chiar şi în cele semiprezidenţiale şi

semiparlamentare, puterea relativă a executivului şi a legislativului va putea fi măsurată
printr-unul dintre cele mai bune indicatoare – durabilitatea cabinetului. Astfel un cabinet care
stă la putere puţin timp este relativ slab, pe când un cabinet care stă la putere timp îndelungat
este, probabil, dominant vis-a-vis de legislativ. În acest ultim context, apreciem noi, guvernul
va putea fi cel care va risca a-şi angaja răspunderea în faţa parlamentului, apelând astfel la
ceea ce doctrina a identificat a fi o moţiune de cenzură provocată.

Constituţia noastră a consacrat această instituţie prin art.114, permiţându-i, astfel Guvernului,
dar, în primul rând primului-ministru să verifice raporturile pe care le are cu Parlamentul, dar
chiar şi să-i întărească poziţia faţă de acesta.
9
2
Astfel, Guvernul are posibilitatea de a-şi angaja răspunderea în faţa celor două Camere reunite
ale Parlamentului, în şedinţă comună, fie asupra unui program, fie a unei declaraţii de politică
generală sau a unui proiect de lege. În cazul în care în termen de trei zile de la prezentarea
programului, a declaraţiei sau a proiectului de lege, este depusă şi votată în condiţiile art.113,
menţionate în cele ce preced, o moţiune de cenzură, Guvernul este demis. În cazul în care fie
o astfel de moţiune este depusă, dar nu este votată, fie nu este depusă o asemenea moţiune de
cenzură, proiectul de lege este considerat adoptat, iar programul sau declaraţia de politică
generală devin aplicabile în mod obligatoriu pentru Guvern.

Apelând la această procedură constituţională, în cazul în care nu este demis, Guvernul va

putea completa sau, după caz, modifica, programul de guvernare acceptat de către Parlament,
în cazul în care şi-a asumat răspunderea asupra unui program sau declaraţie de politică
generală. În situaţia în care şi-a asumat răspunderea pentru un proiect de lege, cum de altfel s-
a şi întâmplat de regulă în practica de stat, Guvernul, folosind această „armă supremă a
parlamentarismului raţionalizat”, evită procedura legislativă impusă de Constituţie pentru
adoptarea unui text de lege ce îmbracă forma unui proiect de lege. Revizuirea Constituţiei
noastre din 2003 a limitat această posibilitate a Guvernului pentru că a permis ca proiectul de
lege ce se doreşte a fi adoptat prin angajarea răspunderii Guvernului, să fie, potrivit art.114
alin.(3), modificat sau completat, după caz, cu amendamente, acestea din urmă trebuind să fie
acceptate, totuşi, de către Guvern. Astfel legiuitorul nostru constituant a evitat folosirea
abuzivă a acestei modalităţi de adoptare a unui proiect de lege prin „sărirea” peste procedura
constituţională de adoptare a legii, iar, pe de altă parte, a evitat o posibilă şi ulterioară
modificare sau completare a proiectului de lege proaspăt adoptat, prin procedura parlamentară
specifică.

Pentru că în practica noastră de stat, guvernele au preferat a adopta, prin această modalitate,
proiecte de lege ce conţineau mai multe obiecte de reglementare, doctrina a apreciat că de
vreme ce legiuitorul nu a înţeles să facă distincţie nici în procesul de adoptare a Constituţiei,
nici în procedura de revizuire a acesteia, rămâne la latitudinea Guvernului să contureze
dimensiunile şi conţinutul acestui proiect de lege, obiectul de reglementare şi forma tehnico-
juridică a proiectului respectiv urmând a fi apreciate doar de către Guvern. Contrar acestui
punct de vedere, s-a exprimat şi opinia potrivit căreia expresia „un proiect de lege” trebuie să
fie interpretată în sens restrictiv, angajarea răspunderii neputându-se face cu privire la două
proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte pentru că în acest caz s-ar anula practic
rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare.

Suntem de părere că, deşi într-adevăr Guvernul are libertatea de a aprecia dimensiunile,
conţinutul proiectului şi, mai ales, obiectul de reglementare pentru care înţelege să-şi angajeze
răspunderea în faţa Parlamentului, iar parlamentarii au posibilitatea de a sancţiona opţiunea
Guvernului prin depunerea şi votarea unei moţiuni de cenzură în condiţiile art.113 din
Constituţie, de lege ferenda, s-ar impune ca în cazul codurilor şi a altor legi de o
9
3
complexitatea deosebită o astfel de procedură de adoptare să nu fie acceptată. Susţinerea
acestui punct de vedere se întemeiază tocmai pe caracterul complex al acestor legi ceea ce ar
impune, cu atât mai mult, elaborarea acestora prin procedura parlamentară clasică.

Răspunderea Guvernului României şi a membrilor acestuia

a) Aspecte generale privind răspunderea Guvernului şi a membrilor acestuia

Consacrarea constituţională a răspunderii guvernului, precum şi a membrilor acestuia poate fi

considerată „ca un corectiv contra abuzurilor posibile” altfel apărând riscul deţinerii de către
aceştia a puterii absolute.

Piesă esenţială a regimului parlamentar, guvernul este cel care asigură colaborarea dintre
executiv şi legislativ, ori pentru a-şi începe mandatul şi pentru a putea guverna acesta are
nevoie de încrederea parlamentului, încredere ce îi este acordată guvernului – ca organ
colegial, şi nu fiecărui membru al său în parte. De altfel, doctrina punctează faptul că fiind un
colegiu solidar nu se poate vorbi decât despre o răspundere colectivă a acestui organ în faţa
legislativului, iar „plecarea” primului-ministru determină „plecarea” guvernului în ansamblul
său.

Originea răspunderii guvernului şi a miniştrilor trebuie căutată în sistemul englez unde

Parlamentul a preluat o procedură specifică jurisdicţiilor penale din Anglia, începând a o
aplica pentru toate faptele grave săvârşite de miniştri, inclusiv pentru cele neprevăzute de
lege, Camera Lorzilor având recunoscută libertatea de a stabili pedeapsa, fiind astfel
consacrată aşa numită procedură a impeachement-ului.

Deşi au apreciat şi au preluat, menţinând şi dezvoltând de-a lungul timpului, ideea unui
executiv puternic, dar unic, nu bifurcat precum cel din regimurile parlamentare, spre deosebire
de sistemul englez, americanii nu au considerat că persoana Preşedintelui este ca şi cea a
Regelui sacră şi inviolabilă, dar nici precum cea a primului-ministru răspunzătoare politic în
faţa Parlamentului (a Congresului american în cazul Preşedintelui S.U.A.), lărgind în acest
mod sfera de aplicabilitate a procedurii impeachement-ului şi la şeful de stat – Preşedintele
Statelor Unite ale Americii. Aşadar ar fi eronat a afirma că răspunderea acestuia din urmă este
ca şi inexistentă pentru simplul fapt că nu poate fi identificată o răspundere de natură politică,
directă sau indirectă, faţă de legislativ, ci doar una de natură penală pentru că impeachement-
ul este „ca o punere sub acuzare într-un proces penal” pentru „trădare, mituire şi alte crime şi
delicte” – conform paragrafului 4 al art.2 din Constituţia S.U.A. Pe de altă parte, reamintind
faptul că în sistemul american nu se poate vorbi nici despre un executiv bicefal, Preşedintele
fiind în acelaşi timp şi prim-ministru, dar nici despre un Guvern ca organism colegial, nu va
putea fi luată în considerare o răspundere solidară nici a consilierilor prezidenţiali şi nici a
secretarilor de stat, răspunderea şi-n cazul acestora fiind tot una de natură penală, aşadar doar
individuală.
9
4
Dacă părinţii Constituţiei Statelor Unite ale Americii au adaptat instituţia răspunderii
guvernului unui regimului prezidenţial pe care au ales a-l consacra prin legea fundamentală,
instituirea unor regimuri parlamentare sau semiprezidenţiale prin constituţiile din Europa, şi
nu numai, caracterizate şi prin existenţa în cadrul executivului a unui organ colegial –
guvernul sau consiliul de miniştri, a cărui origine parlamentară nu poate fi contestată, a permis
apariţia unei noi forme a acestei răspunderi. Astfel, nu se va mai putea vorbi doar despre o
răspundere penală, individuală a miniştrilor, ci şi de una de natura politică potrivit căreia,
întotdeauna şi în primul rând, fiecare membru al guvernului va răspunde solidar cu ceilalţi
membri atât pentru activitatea, cât şi pentru actele acestei autorităţi, existând şi posibilitatea,
după cum am menţionat deja, ca, expresis verbis, să fie consacrată constituţional şi o
răspundere politică individuală a membrilor guvernului. Pe de altă parte originea parlamentară
a guvernului a permis legislativului să fie autoritatea în faţa căruia acesta să răspundă fie prin
exercitarea unui control parlamentar, fie ca urmare a angajării răspunderii politice chiar de
către guvern.

Cu toate acestea nici legiuitorul constituant din statele cu astfel de regimuri politice nu a omis
a norma răspunderea penală a membrilor guvernului, reglementările diferind fie sub aspectul
autorităţii competente a exercita urmărirea penală, fie sub cel al autorităţii competente a
judeca membrii guvernului puşi sub acuzare sau sub cel al autorităţilor competente a defini
faptele penale, săvârşite de membrii guvernului în exerciţiul funcţiei, a căror urmărire şi
sancţionare sunt supuse unei proceduri exorbitante de drept comun.

De remarcat este şi faptul că o mare parte a actualelor legi fundamentale, încercând a impune
această practică ca şi constantă a responsabilităţii ministeriale, au specificat necesitatea
dezvoltării prevederilor în această materie prin reglementarea printr-o lege specială a unor
fapte, infracţiuni, şi, respectiv, sancţiuni specifice. Această tendinţă nu înlătură posibilitatea ca
astfel de fapte să fie prevăzute şi de legislaţia penală ordinară, precum Codul

Penal sau alte legi speciale.

Două aspecte privind responsabilitatea ministerială ni se par pertinente. Pe de o parte faptul că

prevederile constituţionale şi legale în această materie ar trebui să reglementeze răspunderea
penală a persoanelor care, în calitate de membri ai Guvernului au săvârşit infracţiuni, fără a
exista o condiţionare temporală a săvârşirii acestora astfel precum prevede eronat legea
privind responsabilitatea ministerială în vigoare în prezent în România . Pe de altă parte,
pentru săvârşirea oricăror altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei lor, membrii
Guvernului trebuie să răspundă în condiţiile prevăzute de dreptul comun, ca orice şi alt
cetăţean.

Însă, prin actele sau activitatea lor, membrii Guvernului, în calitatea lor de persoane juridice de
drept public, pot determina apariţia unor prejudicii de natură materială sau morală persoanelor
fizice sau juridice, putându-se vorbi, astfel, despre răspunderea patrimonială a acestora. În ceea ce
priveşte reglementarea acestei forme a răspunderii, legiuitorii constituanţi,
9
5
pe de o parte au optat între posibilitatea angajării acesteia în condiţiile dreptului comun,
respectiv în aceleaşi condiţii ca şi cea a funcţionarilor din administraţia public, iar, pe de altă
parte de cele mai multe ori s-a preferat fie înscrierea în legea fundamentală doar a unor norme
cu valoare de principiu, fie nu s-au consacrat expres astfel de prevederi, existenţa şi regimul
juridic al acesteia fiind deduse pe cale de interpretare.

b) Răspunderea Guvernului României şi a membrilor acestuia

Prevederile constituţionale în vigoare în prezent, cu precădere cele ale art.103 alin.(2) potrivit
cărora candidatul la funcţia de prim-ministru solicită Parlamentului votul de încredere asupra
programului şi a întregii liste a Guvernului, aşadar nu pentru fiecare membru al acestuia în
parte, nu permit susţinerea punctului de vedere interbelic cu privire la răspunderea
individuală. Mai mult decât atât art.109 alin.(1) din Constituţie prevede, expresis verbis, faptul
că Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate, iar
fiecare membru al celei dintâi autorităţi răspunde solidar cu ceilalţi membri pentru această
activitate, cât şi pentru actele acestuia. De asemenea, art.31 din Legea nr.90/2001, cu
modificările şi completările ulterioare, precum şi art.2 din Legea nr.115/1999 privind
responsabilitatea ministerială, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd
faptul că fiecare membru al Guvernului răspunde politic în mod solidar cu ceilalţi membri atât
pentru activitatea Guvernului, cât şi pentru actele acestuia, cea din urmă prevedere legală
indicată subliniind faptul că Guvernul nu poate răspunde politic decât în faţa Parlamentului,
ca urmare a votului de încredere acordat de către acesta cu prilejul învestirii.

Consecinţa logică a învestirii Guvernului pe baza acordării votului de încredere în bloc,

respectiv a întregii echipe guvernamentale ce se regăseşte pe lista propusă de candidatul la
funcţia de prim-ministru, nu este cea potrivit căreia încetarea mandatului poate privi doar
întregul Guvern aşa cum componenţa acestuia a fost aprobată de Parlament pentru că nimic nu
împiedică schimbarea acesteia fie în urma unei remanieri guvernamentale, fie în urma
demisiei unuia sau a mai multora dintre membrii acestuia, cu excepţia situaţiei, prevăzute de
art.85 alin.(3), în care prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia
politică a Guvernului caz în care primul-ministru trebuie să solicite aprobarea Parlamentului.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a României a relevat faptul că niciuna dintre Camerele
Parlamentului nu are posibilitatea ca, prin moţiunea simplă aşa cum este reglementată de
art.112 alin.(2) din Constituţia, republicată, odată cu exprimarea poziţiei sale, să dispună şi
luarea unor măsuri concrete obligatorii pentru Guvern, cum ar fi revocarea din funcţie a unui
ministru, dar nici nu abilitează Camerele să prevadă fiecare în propriul regulament o atare
posibilitate.

Spre deosebire de răspunderea politică care se centrează pe principiul solidarităţii,

răspunderea penală a membrilor Guvernului, consacrată constituţional prin art.109 alin.(2),
9
6
fiind, prin natura sa, una individuală, personală, priveşte pe fiecare membru al acestei
autorităţi, în parte. Oricare dintre aceştia poate răspunde în condiţiile şi cu respectarea
procedurii stabilite cu titlu de principiu de prevederile constituţionale şi dezvoltate, conform
alin.(3) al aceluiaşi art.109, prin Legea nr.115/1999, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, însă numai pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, art.11 al
legii identificând perioada în care faptele săvârşite cad sub incidenţa prevederilor sus
menţionate, ca fiind cea de la data depunerii jurământului şi până la încetarea funcţiei.

Pentru faptele care cad sub incidenţa prevederilor Legii nr.115/1999 vor răspunde nu doar
membrii Guvernului în funcţie, cât şi cei care au fost în funcţie, dar au săvârşit astfel de fapte
în timpul în care-şi exercitau mandatul, normele de procedură aplicabile fiind, conform art.7
alin.(3), cele menţionate de această lege. Per a contrario, alin.(2) al art.7 din Legea
nr.115/1999 prevede că pentru săvârşirea altor infracţiuni, în afara funcţiei lor, membrii
Guvernului răspund potrivit dreptului comun. În aceeaşi ordine de idei, subliniem şi faptul că
acest regim derogatoriu de la dreptul comun al răspunderii penale a membrilor Guvernului nu
vizează nici persoanele ce deţin funcţii asimilate miniştrilor, dar nici persoanele ce deţin alte
demnităţi din sfera puterii executive.

Pe de altă parte, sub aspect procedural, se poate identifica o asemănare între tragerea la
răspundere penală a Preşedintelui României şi cea a membrilor Guvernului în sensul că
ambele comportă două faze. Astfel, şi-n cazul celei din urmă putem vorbi despre o fază
politică – cea a punerii sub acuzare când dreptul de a cere punerea sub urmărire penală poate
aparţine numai Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României, o eventuală
trimitere în judecată fiind condiţionată de o astfel de solicitare, dar nepresupunând niciun vot
al vreuneia dintre Camere sau opţiunea Preşedintelui Republicii, ci aprecierea şi decizia
procurorului . Cea de-a două fază - cea judiciară se suprapune momentului în care vorbim
despre trimiterea în judecată, judecata în fond, respectiv recursul, competenţa de soluţionare
aparţinând Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie.

Cât priveşte această controversată problemă a autorităţii competente a cere începerea urmăriri
penale a membrilor Guvernului care sunt şi membri ai Parlamentului, considerăm că va fi
soluţionată când, urmare, a unei revizuiri a Constituţiei, calitatea de membru al Guvernului nu
va mai fi compatibilă cu cea de parlamentar, fiind preluată, în acest mod, o incompatibilitate
consacrată de legiuitorul constituţional francez.

Deşi Constituţia nu conţine o prevedere expresă în acest sens, art.5 din Legea nr.115/1999,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, specifică faptul că membrii Guvernului
pot răspunde, nu doar politic şi penal, ci şi civil, contravenţional sau disciplinar, după caz,
potrivit dreptului comun din aceste materii, în măsura în care actul normativ menţionat nu
conţine dispoziţii derogatorii. Legiuitorul a ales a face trimitere în

9
7
cazul acestor forme de răspundere la dreptul comun, neapreciind a fi necesară reglementarea
unui regim juridic exorbitant în ceea ce priveşte aceste forme de răspundere.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă sau patrimonială, aceasta poate să privească atât un
membru al Guvernului, cât şi Guvernul ca autoritate, coroborarea prevederilor art.126 alin.(6)
şi ale art.52 alin.(1) şi (2) din Constituţia României, republicată, precum şi aprecierea
dispoziţiilor art.1 alin.(1), respectiv ale art. 16 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul
administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, determinând formularea unei astfel de
susţineri.

Guvernul fiind, la rândul său, o autoritate publică, orice persoană titulară a unui drept ori a
unui interes legitim, vătămată printr-un act administrativ, prin nesoluţionarea în termenul legal
a unei cereri sau urmare a refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere de către acesta, se va
putea adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului,
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost
cauzată. Însă, o astfel de răspundere civilă a Guvernului poate să rezulte şi ca urmare a unei
acţiuni civile în cadrul unui proces penal.

Susţinerea şi în prezent a acestui punct de vedere este şi mai potrivită faţă de acel moment
când normele juridice specificau faptul că o astfel de acţiune în contenciosul administrativ
putea fi îndreptată şi contra „unui funcţionar public”, fiind discutabilă considerarea
ministrului ca fiind un asemenea funcţionar. Argumentăm acest punct de vedere, pe de o parte
prin faptul că nu putem ignora legislaţia actuală, anume Legea nr.554/2004, cu modificările şi
completările ulterioare, care a preferat utilizarea termenului de „persoană”, fără a restrânge
aplicabilitatea prevederilor legii contenciosului administrativ doar cu privire la cererile în
justiţie ce ar putea fi formulate împotriva unui funcţionar, ci, împotriva unei persoane în
condiţiile formulate de art.16 alin.(1) din Legea nr.554/2004, cu modificările şi completările
ulterioare. Pe de altă parte prin atribuţiile stabilite de art.53 din Legea nr.90/2001, cu
modificările şi completările ulterioare, o asemenea persoană poate fi conducătorul unui
minister, respectiv un ministru, dar şi orice alt membru al Guvernului, chiar şi primul-ministru
în situaţia în care un organ de specialitate, un departament sau un alt organism se află în
subordinea directă a sa. Mai mult decât atât, potrivit alin.(2) al art.16 din Legea nr.554/2004,
cu modificările şi completările ulterioare, cel acţionat astfel în justiţie va putea chema în
garanţie pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu
elaboreze actul, ori ministrul în raport cu personalul propriu al ministerului pe care-l conduce
este un astfel de superior, precum şi primul-ministru faţă de structurile organizate în
subordinea sa. Însă, privind Guvernul, în virtutea prevederilor constituţionale şi legale, ca
fiind o autoritate colegială în cadrul căreia primul-ministru se distinge între ceilalţi membrii ai
acestuia ca fiind un primus inter pares, şi nu ca un primus inter partes, apreciem că un
ministru sau un alt membru al Guvernului nu-l poate chema în garanţie pe primul-ministru
precum un superior ierarhic.
9
8
În doctrină s-a mai susţinut, de asemenea, şi faptul că dreptul persoanei acţionate în justiţie în
conformitate cu prevederile art.16 alin.(2) din Legea nr.554/2004, cu modificările şi
completările ulterioare, nu poate fi exercitat de către membrii Guvernului faţă de primul-
ministru pentru că, potrivit art.108 alin.(4) din Constituţia României, republicată, şi art.27
alin.(3) din Legea nr.90/2001, cu modificările şi completările ulterioare, actele Guvernului –
hotărârile şi ordonanţele, nu sunt semnate decât de către acesta din urmă, şi doar miniştrii care
au obligaţia punerii lor în executare, au obligaţia numai a contrasemnării acestor acte. Dar, în
virtutea principiului disponibilităţii, nimic nu-l împiedică pe cel vătămat în drepturile sau
interesele sale legitime prin acte ale Guvernului să cheme în judecată pentru a răspunde
patrimonial în solidar alături de Guvern, fie pe toţi membrii care au votat, fie doar pe cei ce le-
au semnat doar.

În sensul celor afirmate, considerăm că, de lege ferenda, legiuitorul constituant sau cel
ordinar, fiind de preferat ca o astfel de prevedere să se regăsească printre cele privind
contenciosul administrativ, ar trebui să aibă în vedere înscrierea expresă a dreptului oricărei
persoane – fizice sau juridice - vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act
administrativ, precum este o hotărâre a Guvernului, sau printr-o dispoziţie dintr-un astfel de
act, de a cere a răspunde patrimonial inclusiv ministrul sau membrul Guvernului care a
contrasemnat acel act.

Aşadar, legiuitorul actual a preferat a lua-n considerare accepţiunea largă a termenului de

„funcţionar”, identificată astfel încă din perioada interbelică, ministrul fiind, totuşi, „un
funcţionar al statului” ce are, în acelaşi timp, un caracter politic, cât şi unul administrativ,
natura administrativă a acestuia trebuind să predomine, şi în opinia noastră, în detrimentul
celeilalte.

Pe de altă parte, deşi conţinutul art.16 alin.(1) a fost modificat prin Legea nr.262/2007 privind
modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, titlul articolului
„Introducerea în cauză a funcţionarului” a fost păstrată, totuşi o viitoare adaptare a acesteia nu
ar trebui ignorată cu atât mai mult cu cât această ultimă modificare legislativă a oferit
posibilitatea ca asemenea acţiuni să fie introduse nu doar faţă de persoane fizice, ci faţă de
orice persoane, inclusiv juridice, care îndeplinesc condiţiile impuse. De asemenea, faţă de
perioada interbelică, reglementările legale anterior menţionate nu au mai reţinut şi, implicit,
condiţionat, angajarea răspunderii civile a membrilor Guvernului de probarea relei-credinţe a
acestora, fiind necesar şi suficient ca acela care introduce o astfel de acţiune să solicite plata
unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere.

În ceea ce priveşte răspunderea contravenţională, doctrina a subliniat faptul că actuala

reglementare generală în materie – Ordonanţa de Guvern nr.2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor - nu mai reţine, printre elementele definitorii ale contravenţiei, gradul de
pericol social mai redus decât infracţiunea, pericolul social tinzând a rămâne fără relevanţă în

9
9
delimitarea dintre cele două concepte, putându-se vorbi chiar despre recunoaşterea autonomiei
răspunderii contravenţionale în raport cu celelalte forme de răspundere.

Cu toate acestea actuala reglementare legală, respectiv art.5 din Legea nr.115/1999,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, face trimitere la dispoziţiile dreptului
comun atunci când prevede şi această formă a răspunderii membrilor Guvernului, fără, însă, a
cuprinde dispoziţii derogatorii aplicabile doar atunci când subiectul activ al unei contravenţii
este unul dintre aceştia. Mai mult decât atât revizuirea din 2003 a Constituţiei nu a mai
condiţionat, conform art.72 alin.(2), trimiterea în judecată pentru posibila săvârşire a uneia sau
a unor contravenţii a deputaţilor şi senatorilor de încuviinţarea Camerei din care fac parte
aceştia, dispoziţie relevantă în acest context ştiut fiind faptul că, potrivit art.71 alin.(2) al
Constituţiei, oricare dintre aceste calităţi este compatibilă cu cea de membru al Guvernului.

Sub aspectul răspunderii disciplinare, deşi art.5 din Legea nr.115/1999 privind
responsabilitatea ministerială, o enumeră alături de formele de răspundere mai sus menţionate,
nici acest act normativ, precum nici altul nu dezvoltă această dispoziţie legală. Doctrina a
reţinut ca forme de concretizare ale răspunderii disciplinare a membrilor Guvernului
suspendarea acestora din funcţie atunci când s-a cerut urmărirea penală sau când s-a dispus
trimiterea în judecată a acestora, subliniindu-se, însă şi faptul că sancţiunile disciplinare nu
pot avea gravitatea demiterii din funcţie pentru că aceasta poate interveni doar atunci când,
conform art.8 alin.(2) din Legea nr.90/2001, cu modificările şi completările ulterioare, aceştia
au fost condamnaţi penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau averea lor a fost
declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească
irevocabilă. În acelaşi sens s-a specificat şi faptul că sancţiunile disciplinare nu pot fi asimilate
nici revocării din funcţia de membru al Guvernului pentru că aceasta are natura unei sancţiuni
politice ce intervine în caz de remaniere guvernamentală.

În ceea ce ne priveşte, fără a contesta caracterul politic al sancţiunii revocării, care conform
art.85 alin.(2) din Constituţie coroborat cu prevederile art.7 din Legea nr.90/2001, cu
modificările şi completările ulterioare, poate să intervină doar în caz de remaniere
guvernamentală, considerăm că aceasta poată să îmbrace şi natura unei sancţiuni
administrative pentru că motivele care dictează aplicarea unei astfel de sancţiuni nu ar trebui
şi nici nu pot fi întotdeauna doar de natură politică, chiar dacă este dificil a distinge uneori
între acestea. Există, aşadar, posibilitatea ca cel desemnat a ocupa o funcţie de membru al
Guvernului să se dovedească a nu corespunde cerinţelor impuse de funcţia respectivă sau
îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin astfel să fie defectuoasă.

10
0
c) Răspunderea la nivelul ministerelor şi al celorlalte organe ale administraţiei publice centrale
de specialitate, precum şi al organelor administraţiei publice locale

Atât în cazul ministerelor şi al celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de

specialitate, cât şi în cel al organelor administraţiei publice locale este necesar a se distinge
între răspunderea autorităţilor, a organelor în sine, a conducătorilor acestora, precum şi a
membrilor sau a personalului de specialitate ce-şi desfăşoară activitatea în cadrul acestor
autorităţi fie în baza Codului Muncii, fie a Statutului funcţionarilor publici, fie a unor acte
normative speciale.

Recunoaşterea prin dispoziţii legale a personalităţii juridice sau a statutului de persoane

juridice de drept public, precum şi a capacităţii juridice a acestor autorităţi, va recunoaşte,
implicit, capacitatea acestor autorităţi de a răspunde pentru modul în care îşi îndeplinesc
propriile atribuţii. Faţă de această precizare, considerăm necesar a sublinia faptul că, potrivit
art.21 alin.(1) din Legea nr.215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
unităţile administrativ-teritoriale sunt considerate persoane juridice de drept public, cu
capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, reprezentarea unităţii administrativ-
teritoriale în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori
străine, precum şi în justiţie, făcându-se, în funcţie de cum această este comună, oraş,
municipiu, sector al unui municipiu, respectiv judeţ, de către primar sau preşedintele
consiliului judeţean sau al consiliului municipiului Bucureşti. Aşadar, nu se recunoaşte
calitatea de persoană juridică de drept public primăriilor organizate pentru buna îndeplinire a
atribuţiilor de către primar şi de către aparatul său de specialitate.

Atât ministerele şi organele administraţiei publice de specialitate, mai puţin autorităţile

administrative autonome, cât şi organele administraţiei de stat în teritoriu, anume prefectul şi
serviciile publice deconcentrate, se află în raporturi de subordonare faţă de Guvern, consecinţă
firească a uneia dintre dimensiunile rolului Guvernului, anume conducerea generală a
administraţiei publice. Astfel, la nivel instituţional, aceste autorităţi răspund pentru modul în
care îşi îndeplinesc atribuţiile în faţa Guvernului care, în exercitarea acestui veritabil controlul
ierarhic, are dreptul să anuleze actele administrative ilegale sau inoportune emise de
autorităţile şi organele administraţiei publice din subordinea sa, precum şi de către prefecţi.
Considerăm că inclusiv acele organe de specialitate care sunt înfiinţate în subordinea
ministerelor, răspund indirect şi în faţa Guvernului, răspunderea directă fiind angajată faţă de
ministerul în subordinea căruia au fost înfiinţate.

Controlul ierarhic exercitat de Guvern în condiţiile anterior expuse, va viza nu doar

legalitatea, ci şi oportunitatea actelor administrative emise de autorităţile şi organele
administraţiei publice din subordinea sa, tocmai pentru că între aceste autorităţi şi Guvern
există un raport de subordonare ierarhică. Extrapolând cele menţionate, consacrate de altfel şi
prin art.28 alin.(2) din Legea nr.90/2001, cu modificările şi completările ulterioare, apreciem
10
1
că şi controlul exercitat de ministere asupra organelor de specialitate înfiinţate în subordinea lor
se va extinde şi asupra oportunităţii, nu doar asupra legalităţii actelor administrative emise de
acestea.

Despre o asemenea posibilitate de tragere la răspundere nu se poate vorbi în cazul autorităţilor

administrative autonome, cât nici în cel al organelor administraţiei publice locale

– primar, preşedinte de consiliu judeţean, consiliu local şi consiliu judeţean – autonomia

recunoscută acestora prin normele constituţionale, nedeterminând decât existenţa unor raporturi
de colaborare între Guvern, ministere, organe de specialitate înfiinţate în subordinea Guvernului
sau a ministerelor, prefecţi, servicii publice deconcentrate, pe de o parte şi organele întâi
menţionate, pe de altă parte. Această autonomie nu este, însă, una absolută, existând diferite alte
forme de control asupra activităţii acestor autorităţi, precum este controlul parlamentar sau
controlul judecătoresc, urmare a căror exercitare pot fi atrase diferite forme de răspundere. De
altfel, majoritatea autorităţilor administrative autonome sunt înfiinţate sub control parlamentar .

Să ne reamintim...

In sens larg, prin Guvern se intelege totalitatea organelor politice ale statului; intr-un sens mai
putin larg se intelege totalitatea organelor care formeaza puterea executiva (seful statului
impreuna cu consiliul de ministri), in sens restrans se intelege acea parte a puterii executive
formata din ansamblul ministrilor.

Investitura Guvernului reprezinta complexul de acte si fapte juridice, precum si procedurile

corespunzatoare, cerute de constitutie, pentru a fi in prezenta unei echipe

guvernamentale legale si legitime.

3. Data depunerii juramantului este momentul de la care Guvernul in ansamblul sau si fiecare
membru in parte isi incep exercitarea mandatului.

Prim-ministrul nu poate fi revocat din functie de Presedintele Romaniei, conform prevederilor

constitutionale.

Guvernul Romaniei poate adopta acte cu caracter politic (programe politice, rapoarte, declaratii
politice) si acte juridice.

Delegarea legislativa reprezinta posibilitatea Guvernului ca, in anumite limite si cu respectarea

anumitor conditii, sa adopte ordonante (acte care contim norme cu putere de lege).

10
2
Rezumat

Guvernul Romaniei are un rol bidimensional: politic si administrativ, astfel precum

reiese din prevederile art.102 din Constitutie.

Guvernul Romaniei este alcatuit din prim-ministru, ministri si alti membri stabilit
prin lege organica, anume prin Legea nr.90/2001 privind organizarea si functionarea
Guvernului si a ministerelor. Actualmente, conform normelor constitutionale, nu se
poate vorbi despre o structura ierarhica in cadrul Guvernului, toti membrii aflandu-se
pe pozitie de egalitate, intre acestia existand exclusiv raporturi de colaborare.

Etapele investiturii Guvernului Romaniei sunt: desemnarea candidatului la functia de

prim-ministru; solicitarea votului de investitura; acordarea votului de investitura,
numirea si depunerea juramantului de credinta.

Functia de membru al Guvernului inceteaza prin demisie, revocare, pierderea

drepturilor electorale, stare de incompatibilitate, deces.

Hotararile Guvernului sunt acte administrative ce pot avea caracter normativ sau
individual si sunt supuse controlului instantelor de contencios administrativ.

Guvernul poate adopta ordonante simple in temeiul unei legi de abilitare adoptate de
Parlament; iar odonante de urgenta direct in temeiul Constitutiei, numai in situatii
extraordinare, a caror reglementare nu poate fi amanata.

Controlul parlamentar asupra activitatii Guvernului imbraca urmatoarele forme:

obligatia informarii Parlamentului; controlul prin intrebari si interpelari; controlul
prin intermediul anchetelor parlamentare.

In ceea ce priveste raspunderea guvernului si a membrilor acestuia, putem distinge

intre: raspunderea politica si raspunderea juridica.

Test de evaluare a cunoştinţelor

Până la depunerea jurământului de către membrii noi echipe guvernamentale,

Guvernul în funcţie:

a) poate adopta doar ordonanţe de urgenţă; b) nu poate adopta niciun act normativ;

c) poate adopta doar hotărâri normative sau individuale.

Între Guvern şi ministere se stabilesc raporturi de drept administrativ:

de subordonare;

de coordonare;

de tutelă administrativă.

3. Guvernul României are, conform art. 102 alin.(1) din Constituţia României,
republicată:

a) un rol dihotomic – politic şi administrativ;

10
3
un rol dihotomic – legislativ şi politic;

un rol dihotomic – legislativ şi administrativ. 4. Preşedintele României

desemnează:

un candidat la funcţia de prim-ministru, urmare a consultării partidului care are

majoritatea absolută în Parlament, ori, dacă o astfel de majoritate nu există,
partidelor reprezentate în Parlament;

un candidat la funcţia de prim-ministru, fără consultarea partidului care are

majoritatea absolută în Parlament, ori, dacă o astfel de majoritate nu există, a
partidelor reprezentate în Parlament;

un prim-ministru, urmare a consultării partidului care are majoritatea absolută în

Parlament, ori, dacă o astfel de majoritate nu există, partidelor reprezentate în

Parlament.

5. Hotărârile de Guvern:

sunt emise pentru organizarea executării legii;

sunt emise pentru modificarea şi completarea legii;

au aceeaşi forţă juridică ca şi legea emisă de Parlament.

6. În ipoteza angajării răspunderii Guvernului cu privire la un proiect de lege:

Parlamentul poate aduce amendamente;

Preşedintele României nu poate solicita reexaminarea legii;

Parlamentul nu poate aduce amendamente, decât dacă sunt aprobate de

Preşedintele României.

7. Enumeraţi etapele învestiturii Guvernului României.

8. Precizaţi în ce termen se solicită votul de învestitură şi de către cine.

9. Precizaţi ce act emite Parlamentul României pentru acordarea votului de

încredere şi cărei autorităţi îl comunică.

10. Menţionaţi care este data de la care Guvernul în ansamblul său şi fiecare
membru în parte îşi încep exercitarea mandatului?

11. Mentionati cel putin doua domenii constituţionale în care nu pot fi emise
ordonanţe de urgenţă.

12. Precizaţi care este data intrării în vigoare a unei ordonanţe de urgenţă,
conform prevederilor constituţionale.

13. Precizaţi dacă ordonanţele de urgenţă pot fi emise de către Guvern şi în

domeniul legilor organice şi argumentaţi, în cel mult 2 fraze, răspunsul dat.
14. Menţionaţi actul normativ în temeiul căruia pot fi emise ordonanţe de urgenţă
de către Guvern?

15. Parlamentul României adoptă o lege specială prin care abilitează Guvernul să
adopte o ordonanţă simplă care să reglementeze regimul general al cultelor. În
aplicarea legii de abilitare, Guvernul adoptă Ordonanţa nr. x/2012 privind
10
4
regimul general al cultelor din România.

Cu privire la această ordonanţă, se ridică excepţia de neconstituţionalitate de

către V.M., având calitatea de reclamant în cadrul unui litigiu de contencios
administrativ. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, V.M. susţine, în
esenţă, că Ordonanţa nr. x/2012 este neconstituţională, întrucât regimul general al
cultelor, potrivit art.73 alin.(3) lit.s) din Constituţie, trebuie reglementat prin lege
organică. Or, în condiţiile art.115 din Constituţie, ordonanţele adoptate de Guvern
în temeiul unei speciale de abilitare nu pot interveni în domeniul legii organice.

Guvernul, la rândul său, susţine că ordonanţa este constituţională întrucât aceasta

se conformează pe de-a întregul conţinutului legii de abilitare în aplicarea căreia
a fost adoptată.

Care credeţi că va fi soluţia Curţii Constituţionale? Argumentaţi răspunsul în cel

mult 3 fraze.

10
5
Modulul III. INSTITUTII POLITICO-ADMINISTRATIVE
II
contemporane de organizare a
administratiei publice locale, trasaturile
generale ale autoritatilor generale ale
administratiei publice locale; autoritatile
administratiei publice locale de baza, de
nivel intermediar; natura si rolul exercitat
Cuprins de prefect; caracteristicile controlului
exercitat asupra activitatii autoritatilor
administratiei publice locale. Astfel,
Introducere. 106 studenţii vor fi introduşi în studiul
fiecareia conceptele, notiunile, institutiile,
Competenţe 106 instrumentele aferente aspectelor anterior
specificate.
Unitatea de învăţare III.1.
Administratia publica locala 107
Competenţe
III.1.1. Introducere 107
Parcurgerea modulului permite:
III.1.2. Competenţe 107
*dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a
III.1.3.Administratia publica locala. individualiza autoritatile administratiei
Principii de organizare 107 publice locale si in cadrul acestora pe cele
de baza, respectiv pe cele de nivel
III.1.4. Autoritatile administratiei intermediar;
publice locale 113
*identificarea şi interpretarea de catre
III.1.5. Prefectul – autoritate de tutela studenti a trasaturilor generale ale
administrativa………………………… autoritatilor administratiei publice locale.
……. 135
*identificarea şi interpretarea de catre
studenti a principiilor de organizare a
administratiei publice locale;

*analizarea actelor emise de autoritati,

precum si a formelor de raspundere
Introducere specifice acestora.

Acest modul de învăţare urmăreşte *prezentarea institutiei prefectului –

familiarizarea studenţilor cu principiile desemnare; competenta; acte; raspundere.

106
Unitatea de învăţare III.1. Administratia publica
locala
publice locale, identificarea şi
interpretarea de catre studenti a
principiilor de organizare a
administratiei publice locale; analizarea
actelor emise de autoritati, precum si a
formelor de raspundere specifice
acestora; prezentarea institutiei
prefectului – desemnare; competenta;
acte; raspundere.
I.1.1. Introducere

Modul de organizare a
administratiei publice teritoriale
este determinat de trei principii Durata medie de parcurgere a primei
fundamentale: principiul unităţi de învăţare este de 7 ore.
centralizarii, principiul
deconcentrarii, principiul
descentralizarii. Autonomia
locala reprezinta dreptul
unitatilor administrativ-
teritoriale de a-si satisface III.1.3. Administratia publica locala.
interesele proprii asa cum cred Principii de organizare
de cuviinta, dar cu respectarea
cadrului legal, fara interventia
autoritatilor administratiei Administraţia publică locală este
publice centrale. competentă numai în limitele unităţii
administrativ-teritoriale în care aceasta
funcţionează. Organizarea locală reflectă
regimul politic, transpunând pe plan
local, spiritul şi instituţiile acelor unităţi
I.1.2. Competenţele unităţii de administrativ-teritoriale la nivelul cărora
învăţare funcţionează.

Aprofundarea tematicii permite Astfel, un regim politic liberal va avea

dezvoltarea capacităţii
cursanţilor de a individualiza
autoritatile administratiei
publice locale si in cadrul
acestora pe cele de baza,
respectiv pe cele de nivel
intermediar; identificarea şi
interpretarea de catre studenti a
trasaturilor generale ale
autoritatilor administratiei
drept consecinţă recunoaşterea sau
atribuirea unor libertăţi colectivităţilor
locale. Deşi, regimurile totalitare
instituie, în materia administraţiei locale,
o strictă subordonare, pot exista şi situaţii
când, un astfel de regim
107
tolerează libertăţi locale, până la o anumită limită. Independent de caracterul regimului politic,
organizarea autorităţilor centrale va influenţa organizarea şi funcţionarea autorităţilor locale.

Între cele două categorii, administraţia publică centrală şi cea locală există legături strânse,
determinate de caracterul unitar al statului nostru, dar sunt şi delimitări datorate faptului că la
baza organizării şi funcţionării administraţiei publice locale se află principiul constituţional al
autonomiei locale.

Autonomia locală este considerată ca fiind una dintre cele mai eficiente forme de autogestiune
administrativă, aceasta asigurând un înalt grad de democraţie , colectivităţile teritoriale
autonome fiind „veritabile contraputeri”, calitate în care pot să prevină abuzul guvernului
central.

Conform art. 1 din Legea nr. 215/2001, republicată, privind administraţia publică locală,
„prezenta lege reglementează regimul general al autonomiei locale, precum şi organizarea şi
funcţionarea autorităţilor administraţiei publice locale”. Aşadar, alături de normele
constituţionale în această materie, acest domeniu este reglementat de legea mai sus amintită.
În fapt, aceasta din urmă va dezvolta normele fundamentate de Constituţia României.

Principiile contemporane de organizare a administraţiei publice locale dominante, în prezent,

nu doar în Europa, ci peste tot în lume, sunt aplicabile şi-n ceea ce priveşte organizarea
administraţiei publice locale din România.

Astfel, în doctrina administrativă se analizează în mod tradiţional, principiul descentralizării

prin raportare la cel al centralizării, deconcentrarea ca formulă intermediară şi federalismul.
Iniţial, centralizarea şi descentralizarea nu au fost noţiuni juridice, apreciază doctrina actuală,
ci ele exprimau tendinţele politicii administrative, legate de istorie, de regimul constituţional,
de cerinţele practice. Prin dreptul administrativ, centralizarea şi descentralizarea au luat forme
prin care se concretizează. Prin aplicarea acestor două principii se încearcă rezolvarea celor
două tendinţe care se manifestă în guvernarea oricărei ţări şi anume: tendinţa la unitate –
centralizatoare şi tendinţa la diversitate – descentralizatoare.

Centralizarea este caracterizată prin dependenţa organelor locale de cele centrale ce stabilesc
deciziile aplicabile în teritoriu, presupunând, astfel, o strictă subordonare, în acest mod are loc
centralizarea sarcinilor administrative din teritoriul naţional la nivelul statului, sarcini care
sunt realizate de o administraţie ierarhizată şi unitară. Centralizarea administrativă nu
presupune, însă, lipsa vreunui raport dintre puterea centrală şi cea locală, dintre autorităţile
care exercită puterea centrală, respectiv puterea locală, pentru că absenţa oricărui raport dintre
cele două puteri nu poate fi admis, chiar şi într-un stat democratic.

Prin urmare, descentralizarea nu reprezintă opusul centralizării, ci micşorarea ei, diminuarea

concentrării puterilor. Aşadar, practic, problema ce preocupă orice naţiune este cea a gradului
de descentralizare necesar, ce variază după întinderea teritoriului, mărimea populaţiei,
condiţiile economice şi politice existente, tradiţii, etc. (Dissescu). Descentralizarea
10
8
administrativă presupune existenţa unor persoane publice locale, desemnate de comunitatea
teritoriului, cu atribuţii proprii, ce intervin direct în gestionarea şi administrarea problemelor
colectivităţii, implicând autonomia locală.

Deconcentrarea constituie o măsură intermediară în procesul descentralizării, fiind privită ca

un transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la conducerea diferitelor
organisme locale, ea înseamnă mult mai puţin decât descentralizarea şi presupune
recunoaşterea unei anumite puteri de decizie, în favoarea agenţilor statului repartizaţi pe întreg
teritoriul ţării. Răspund astfel ideii de deconcentrare prefectul, serviciile exterioarea ale
ministerelor.

Pe de altă parte, descentralizarea administrativă nu trebuie confundată cu descentralizarea

politică ce implică federalismul. În doctrina administrativă au fost în mod tradiţional două
forme ale descentralizării şi anume: descentralizarea teritorială şi descentralizarea tehnică sau
prin servicii.

Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor autorităţi alese, la nivelul unităţilor

administrativ-teritoriale, autorităţi ce dispun de competenţă materială generală.

Descentralizarea tehnică sau prin servicii presupune existenţa unor persoane morale de drept
public care prestează anumite servicii publice, distincte de masa serviciilor publice prestate de
autorităţile statale.

Gradul descentralizării depinde de:

numărul de servicii publice date în competenţa autorităţilor publice locale

modul cum sunt organizate autorităţilor publice locale şi raporturile lor cu cele centrale

forma în care se exercită controlul special efectuat de autoritatea centrală.

Elementele centralizării sunt: personalitatea juridică, rezolvarea propriilor afaceri, autonomie

locală. Aşadar, autonomia locală constituie un drept, iar descentralizarea este un sistem ce o
presupune, netrebuind să fie înţeleasă în sensul unei libertăţi totale, cu eliminarea oricărei
intervenţii a statului atunci când aceasta se dovedeşte necesară. Altfel spus, autonomia locală
reprezintă un drept recunoscut unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele
proprii după cum consideră oportun, cu respectarea legalităţii, dar fără intervenţia puterii
centrale decât atunci când se impune. Autonomia locală constituie principiul fundamental al
organizării administrativ-teritoriale.

Prin urmare, descentralizarea administrativă nu poate fi concepută în statele unitare fără

existenţa unui control statal, cunoscut în doctrină sub denumirea de tutelă administrativă,
aceasta materializându-se în sistemul românesc de organizare şi funcţionare a autorităţilor
administraţiei publice locale în dreptul şi obligaţia corelativă acestui drept ce revine
prefectului de a ataca în contencios administrativ actele acestor autorităţi pe care, prin
serviciul său de specialitate, le consideră ilegale.

Cadrul constituţional al administraţiei publice se regăseşte în capitolul V intitulat

„Administraţia publică”, din Titlul III (Autorităţile publice), în secţiunea a doua a acestui
10
9
capitol intitulat „Administraţia publică locală”. Doctrina administrativă a interpretat această
delimitare în două secţiuni a capitolului de mai sus (în Administraţia publică centrală de
specialitate şi Administraţia publică locală), ca o dorinţă de-a legiuitorului constituant de a
delimita, în cadrul administraţiei publice, două sfere cu regimuri juridice diferite. Astfel,
autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate sunt în exclusivitate autorităţi ale
administraţiei de stat, pe când autorităţile administraţiei publice din unităţile administrativ-
teritoriale se împart în: servicii publice ale autorităţilor administraţiei publice de specialitate
deconcentrate în unităţile adminitrativ-teritoriale şi autorităţile administrativ autonome ale
comunelor, oraşelor şi judeţelor.

Va trebui să reaminitm faptul că art. 3 alin. 3 din Constituţia României, republicată, precizează
că teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe, iar
în condiţiile legii unele oraşe sunt declarate municipii. Organizarea administrativ-teritorială a
teritoriului presupune delimitarea acestuia în unităţi adminitrativ-teritoriale, în scopul situării
autorităţilor administraţiei publice locale şi judeţene, precum şi a instanţelor judecătoreşti, ca
şi în scopul aplicării principiilor autonomiei locale şi al descentralizării serviciilor publice.

Constituţia României reglementează administraţia publică locală în patru articole şi anume: -

art. 120 – principii de bază

art. 121 – autorităţi comunale şi orăşeneşti

art. 122 – consiliul judeţean

art. 123 – prefectul

Constituţia s-a limitat la a preciza care sunt autorităţile administraţiei publice locale (consiliile
comunale, orăşeneşti şi primarii) şi autorităţile statale la nivelul judeţelor (consiliile judeţene),
organe de tutelă administrativă (prefectul), precum şi principiile care stau la baza raporturilor
dintre acestea.

Din interpretarea dispoziţiilor constituţionale rezultă că sfera administraţiei publice locale se

circumscrie la autorităţile adminitraţiei publice locale, alese, prin care se realizează autonomia
locală în comune, oraşe şi anume, consiliile locale şi primarii şi la consiliul judeţean.

În altă ordine de idei, art. 73 alin. 3 lit.o) din Constituţie precizează că „organizarea
administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia
locală” se reglementează prin lege organică, Legea nr. 215/2001 respectând acest imperativ.

Art. 120 din Constituţie prevede cele trei principii de bază pe care se întemeiază administraţia
publică din unităţile administrativ-teritoriale şi anume: descentralizarea, autonomia locală şi
deconcentrarea serviciilor publice.

Autonomia locală reprezintă un principiu constituţional, dar şi un mod de organizare a

administraţiei colectivităţilor locale care are o aplicare general valabilă la nivelul întregului
sistem al administraţiei publice locale.
11
0
Conţinutul acestui principiu se regăseşte, potrivit doctrinei actuale, atât în activitatea
administraţiei publice locale româneşti, cât şi în raporturile dintre autorităţile comunale,
orăşeneşti şi judeţene şi în relaţiile dintre acestea şi autorităţile administraţiei publice
deconcentrate.

În formula sa iniţială Constituţia României a folosit sintagma „descentralizarea serviciilor

publice” care, în fapt, ştiinţific vorbind, se referea la deconcentrarea serviciilor publice pentru
că erau avute în vedere, în primul rând, serviciile exterioare ale ministerelor, cele de la nivelul
teritoriului, ce rămân pe mai departe subordonate acestora, pe verticală, şi prefectului, pe
orizontală. Mai putea fi vorba şi despre înfiinţarea unor servicii publice la nivelul
colectivităţilor locale care, la rândul lor, ar fi fost subordonate autorităţilor administraţiei
publice locale.

În plus, în acord cu standardele europene, art. 120 la alin. 2 introduce următoarele prevederi:
„În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o
pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi
oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice
deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică”, în speţă de Legea nr.

215/2001.

Exercitarea acestui drept nu poate fi realizată decât în consonanţă cu drepturile cetăţenilor

care nu vorbesc limba acelei minorităţi, dar trebuie să cunoască actele şi faptele administraţiei,
respectiv cu observarea principiului constituţional referitor la limba oficială a statului român.
Apreciem că, totuşi, având în vedere faptul că potrivit art. 13 din Constituţie, în România
limba oficială este limba română, ar fi necesar ca şi cetăţenii români reprezentanţi ai
minorităţilor naţionale să cunoască un minim de limbă română pentru a-şi putea solicita
drepturile în faţa autorităţilor administraţiei publice locale.

Legea nr. 215/2001, republicată, în art. 2, dar şi cu precizarea că aplicarea acestora nu poate
aduce atingere caracterului de stat naţional, unitar şi indivizibil al României, mai adaugă la
principiile cu valoare constituţională mai sus menţionate, trei alte principii:

eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale

legalitatea

consultarea cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit

Autonomia locală este cel mai important principiu, cel din care decurg toate celelalte, definiţia
lui fiind preluată din Carta europeană a autonomiei locale adoptată la Strasbourg la 15
octombrie 1985 şi ratificată de România prin Legea nr. 199/1997. Astfel, prin autonomie
locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de
a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le
reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii. (art. 3 alin. 1 din Legea nr. 215/2001,
republicată). Alin. 2 al aceluiaşi articol precizează că acest drept se exercită de consiliile
locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale

111
alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile legii. Se mai
precizează, în alineatul 4 al aceluiaşi articol, că prin colectivitate locală se înţelege totalitatea
locuitorilor dintr-o unitate administrativă-teritorială.

Art. 4 specifică faptul că autonomia locală este numai una administrativă şi financiară, fiind
exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege, aceasta privind organizarea, funcţionarea,
competenţele şi atribuţiile, precum şi resursele care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului
sau judeţului, după caz. Competenţele şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale
se stabilesc numai prin lege (art. 5), iar aceste competenţe sunt depline şi exclusive, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Mai trebuie precizat că, în baza autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale nu
se află în raporturi de subordonare. Astfel, chiar art. 123 alin. 4 din Constituţie prevede că
între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi
preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare. În acest mod acest
principiu, care iniţial a fost prevăzut doar de Legea nr. 215/2001 în art. 6 alin. 2 ( în relaţiile
dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean, pe de o parte, precum şi
între consiliul local şi primar, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare), a fost
ridicat, în urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, la rangul unui principiu constituţional.
Acelaşi articol, în alineatul 1, prevede că raporturile dintre autorităţile administraţiei publice
locale din comune şi oraşe şi autorităţile administraţiei publice la nivel judeţean se bazează pe
principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea
problemelor întregului judeţ.

Aşadar, comunele, oraşele şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită

autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice
locale, potrivit legii. Aceste unităţi administrativ-teritoriale au personalitate juridică. În
calitate de persoane juridice civile ele au în proprietate bunuri din domeniul privat, iar în
calitate de persoane juridice de drept public, ele sunt proprietare ale bunurilor din domeniul
public de interes local sau judeţean şi emit acte administrative de autoritate, dar şi de gestiune.
Conform art. 21 din Legea nr. 215/2001, republicată, unităţile administrativ-teriotriale sunt
persoane juridice de drept public, acestea având patrimoniu propriu şi capacitate juridică
deplină.

Descentralizarea serviciilor publice – a se vedea precizările de mai sus.

Principiul eligibilităţii se regăseşte de o manieră indirectă în art. 121 şi 122 din Constituţie,
articole care prevăd alegerea consiliilor locale, a consiliilor judeţene şi a primarilor, în
condiţiile legii, puterea acestora neprovenind de la stat, ci din voinţa alegătorilor care sunt
reprezentanţi prin aceste autorităţi, fiind cazul chiar şi a celor care nu i-au ales pe cei care
pentru un mandat „deţin puterea”.

Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza
reprezentării proporţionale, în cadrul unui scrutin de listă, iar primarii comunelor şi
11
2
oraşelor sunt aleşi pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului
uninominal.

Principiul legalităţii decurge în mod explicit din conţinutul art. 1 alin. 5 din Constituţie care
menţionaeză că „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie.”

În ceea ce priveşte conţinutul acestui principiu, doctrina menţionează că legalitatea este limita
acţiunii administrative a administraţiei publice locale, ea desemnând ansamblul normelor de
drept aplicabile acesteia; legalitatea creează obligaţia pentru administraţia publică locală de a
acţiona numai în sensul efectiv al respectării normelor de drept. Acest principiu este garantat
în sensul respectării sale, la nivelul administraţiei publice locale prin consacrarea răspunderii
juridice şi prin aplicarea de sancţiuni disciplinare, administrative, materiale, contravenţionale
şi penale, după caz, atunci când sunt încălcate normele legale.

Principiul consultării cetăţenilor decurge din autonomia locală deoarece organizarea

referendumului local reprezintă o veritabilă caracteristică a acesteia. Procedura de organizare
şi desfăşurare a referendumului, atât a celui naţional, cât şi a celui local, este prvăzută de
Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

În art. 121 din Constituţie a fost consacrată dubla natura juridică a autorităţilor comunale şi
orăşeneşti, aspect ce reflectă dubla natura juridică a comunei sau a oraşului: de colectivitate
locală şi de unitate administrativ-teritorială.

Conform Legii nr. 215/2001, consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, sunt autorităţi
deliberative, iar primarii sunt autorităţi executive, dispoziţii din care rezultă caracterul de
organ colegial al consiliului local, în raport cu cel de organ unipersonal al primarului.

De asemenea, potrivit legii: „în scopul asigurării autonomiei locale, autorităţile administraţiei
publice locale au dreptul să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale, să elaboreze şi să
aprobe bugetele de venituri şi cheltuieli ale comunelor, oraşelor şi judeţelor, în condiţiile
legii.”

Pentru a-şi îndeplini rolul stabilit de constituant şi legiuitor, doctrina actuală a identificat mai
multe funcţii exercitate de autorităţile locale alese ce pot fi grupate în trei mari categorii de
natură:

politică

administrativă

economico-financiară

III.1.4. Autoritatile administratiei publice locale

Constituirea consiliului local

Legea nr. 251/2001 introduce o serie de precizări de ordin procedural, prevăzând atribuţia
prefectului de a stabili, prin ordin, numărul membrilor fiecărui consiliu local, în

11
3
funcţie de populaţia comunei sau a oraşului, raportată de Institutul Naţional de Statistică şi
Studii Economice la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a
anului care precede alegerile (art. 29). Pe baza acestui principiu cu ocazia alegerilor locale din
anul 2004, numărul consilierilor locali a fost diferit de la 9 membri, în localităţile cu până la
1500 de locuitori, până la 31 de membri, în localităţile cu peste 400.000 de locuitori. Consiliul
Municipiului Bucureşti este compus din 55 membri.

Condiţiile de eligibilitate, stabilite de Constituţie şi de legea alegerilor locale, ce trebuie

întrunite de o persoană fizică pentru ca aceasta să fie aleasă ca şi consilier, sunt următoarele,
cu menţiunea că aceste condiţii trebuie să fie întrunite cumulativ,:

să aibă calitatea de alegător

să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani

să aibă domiciliul în comuna sau oraşul unde candidează

să nu aibă funcţia de magistrat sau să nu fie militar activ ori alt funcţionar căruia îi este
interzisă asocierea în partide politice, conform art. 40 alin. 3 din Constituţie

în cazul în care candidatul este unul independent, candidatura acestuia trebuie să fie însoţită
de lista susţinătorilor.

Potrivit Legii nr. 161/2003 privind incompatibilităţile în exercitarea demnităţilor publice şi

funcţiilor publice, funcţia de consilier local sau judeţean este incompatibilă cu:

funcţia de primar sau viceprimar

funcţia de prefect sau subprefect

calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu
al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii
din judeţul respectiv

funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, asociat,

administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi
societăţile comerciale de interes local înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a
consiliului judeţean respectiv sau la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes
naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă

funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţiilor la o
societate comercială de interes local ori la o societate comercială de interes naţional care îşi
are sediul sau care deţine filiala în unitatea administrativ-teritorială respectivă

funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are sediul ori care deţine
filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă

calitatea de deputat sau senator

funcţia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora.

Legea în cauză mai adaugă şi alte astfel de incompatibilităţi, cu precizarea expresă că nu pot fi
exercitate în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de consilier judeţean.
11
4
În art. 31 din Legea nr. 251/2001 se specifică faptul că aceste consilii locale se constituie în
termen de 25 de zile de la data desfăşurării alegerilor, la convocarea prefectului, şedinţa fiind
legal constituită dacă participă cel majoritatea consilierilor aleşi şi validaţi în funcţie. În cazul
în care nu se poate asigura această majoritate, şedinţa se va organiza, în aceleaşi condiţii, peste
3 zile, la convocarea prefectului. Dacă nici la a doua convocare, reuniunea nu este legal
constituită, se va proceda la o nouă convocare, de către prefect, peste alte trei zile, în aceleaşi
condiţii. În situaţia în care consiliul local nu se poate reuni nici la a treia convocare din cauza
absenţei nemotivate a consilierilor locali, instanţa va declara vacante, prin hotărâre, locurile
consilierilor locali aleşi care au lipsit nemotivat la oricare dintre cele 3 convocări. Sesizarea
instanţei se face de către prefect în maximum 3 zile de la data şedinţei, pe baza procesului-
verbal al şedinţei, întocmit de secretarul unităţii administrativ-teritoriale. Hotărârea instanţei
se pronunţă în maximum 3 zile de la primirea sesizării din partea prefectului şi poate fi atacată
cu recurs la instanţa competentă. În cazul în care locurile declarate vacante, potrivit procedurii
de mai sus, nu pot fi ocupate cu supleanţii înscrişi pe listele de candidaţi respective, potrivit
legii, se organizează alegeri parţiale pentru completare, în termen de 90 de zile. Practic, în
acest mod sunt sancţionaţi „administrativ” acei consilieri locali aleşi care nu-şi îndeplinesc o
primă sarcină – acea de a se prezenta la prima şedinţă a consiliului local, neprezentare cauzată
de motive netemeinice. Absenţa consilierilor locali de la şedinţa de constituire este considerată
motivată dacă se face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli sau a unor evenimente
de forţă majoră care au făcut imposibilă prezenţa acestora.

Lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier local, ajutat de cei
mai tineri 2 consilieri locali, cu asistenţa de specialitate a secretarului unităţii administrativ-
teritoriale, care întocmeşte şi procesul-verbal al şedinţei.

Consiliul este considerat legal constituit dacă majoritatea consilierilor locali validaţi au depus
jurământul (art.34 alin.2 din Legea nr.215/2001, republicată). Constituirea consiliului local se
constată prin hotărâre, adoptată cu votul majorităţii consilierilor locali validaţi. După validare,
consilierii, care au fost validaţi, vor depune jurământul prevăzut de lege, (art.32), cei care
refuză acest lucru fiind consideraţi demisionaţi de drept. Susţinem punctul de vedere exprimat
de doctrină conform căruia nu poţi demisionat dintr-o funcţie sau o demnitate pe care nici nu
ai dobândit-o, astfel că, ar fi mai indicat ca pentru refuzul de a depune jurământul cerut de
lege, sancţiunea aplicată să fie cea a retragerii validării (Prisăcaru).

Ulterior declarării ca legal constituit, consiliul local alege dintre membrii săi, prin votul
deschis al majorităţii consilierilor în funcţie, un preşedinte de şedinţă, pe o perioadă de cel
mult 3 luni, pentru a conduce şedinţele consiliului local şi a semna hotărârile adoptate de
acesta (art.35 din Legea nr. 215/2001, republicată). Se poate observa că în cazul consiliului

11
5
local nu se poate vorbi despre un preşedinte al acestuia ca în cazul consiliului judeţean, ci doar
de un preşedinte de şedinţă.

După constituire, consiliul local îşi organizează comisii de specialitate, pe principalele

domenii de activitate (acestea pot fi asemănate cu comisiile permanente care funcţionează în
Parlamentul României şi care încearcă să corespundă, din punct de vedere al domeniului lor
de activitate, ministerelor). (art. 54 din Legea nr. 215/2001, republicată) Comisiile de
specialitate îşi aleg câte un preşedinte şi un secretar. Rolul comisiilor este de a analiza şi aviza
proiectele de hotărâre din domeniul lor de activitate. Comisiile de specialitate lucrează în plen
şi iau hotărâri cu votul majorităţii membrilor lor.

În afara acestor comisii, consiliile locale pot organiza, din proprie iniţiativă sau la iniţiativa
primarului, comisii speciale de analiză şi verificare, pe perioadă determinată.

Competenţa consiliului local

Principiul autonomiei locale presupune recunoaşterea pentru autorităţile alese la nivelul

colectivităţilor locale a unei competenţe materiale generale, pe de o parte şi, ca regulă,
inexistenţa unei subordonări faţă de alte autorităţi ale administraţiei publice, pe de altă parte.

Astfel, art. 121 alin. 2 din Constituţie precizează că aceste consilii locale şi primarii
funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile
publice din comune şi oraşe. Prin urmare, consiliul local areatribuţii de natura administrativă
şi financiară în orice domeniu, dacă nu există vreo interdicţie expresă a legii.

Consiliul local dispune de o competenţă materială generală, acesta are iniţiativă şi hotărăşte în
condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor date, în mod expres prin
lege, în competenţa altor autorităţi publice centrale sau locale.

Legea nr. 215/2001, respectiv art.36 precizează faptul că orice consiliu local are iniţiativă şi
hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt
date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice locale sau centrale. În
acest sens acesta exercită următoarele categorii de atribuţii:

atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale

instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor
autonome de interes local;

atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau

municipiului;

atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau

municipiului;

atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni;

atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.

Toate aceste atribuţii sunt dezvoltate prin prevederile aceluiaşi articol.

11
6
În doctrină aceste atribuţii sunt grupate în funcţie de specificul activităţii la care se referă.
Astfel avem:

atribuţii ce vizează constituirea altor autorităţi ale autonomiei locale, precum alegerea
viceprimarilor

atribuţii de organizare internă, precum aprobarea statutului comunei sau oraşului, sau a
regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului

atribuţii de dezvoltare în perspectivă a localităţii, precum administrarea domeniului public şi a

domeniului privat al localităţii, darea în administrare, concesionare sau închiriere a bunurilor
proprietate publică a comunei sau oraşului

atribuţii de integrare şi cooperare pe plan intern şi extern, precum cooperarea sau asocierea cu
alte autorităţi ale administraţiei publice locale din ţară sau străinătate

În doctrină mai pot fi întâlnite şi altfel de clasificări, precum cea făcută de R.N.

Petrescu:

atribuţii în domeniul economic şi financiar

atribuţii în domeniul social, urbanistic, cultural şi ştiinţific

atribuţii de natură organizatorică

atribuţii referitoare la respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti

atribuţii referitoare la acordarea unor titluri de onoare şi stabilirea legăturilor cu alte localităţi

Funcţionarea consiliului local

În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea consiliilor locale, Constituţia României nu face

nici o precizare, legea organică fiind cea care reglementează aceste aspecte.

Astfel, conform art. 38 din Legea nr. 215/2001, republicată, mandatul consiliului local este de
4 ani şi poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Acest mandat
se exercită de la data constituirii consiliului local până la data declarării ca legal constituit a
consiliului nou ales.

Legea anterioară în materie, Legea nr. 69/1991 într-o modificare a sa din anul1996, a introdus
o precizare obligatorie care privea situaţia celor care îşi începeau exercitarea mandatului în
perioada dintre două alegeri locale generale. Astfel se prevedea că în cazul în care consiliul
local sau judeţean sau primarul sunt aleşi în cursul unui mandat, ca urmare a dizolvării
consiliului local sau judeţean, respectiv a vacanţei funcţiei – postului de primar, aceste
autorităţi încheie mandatul precedentei autorităţi a administraţiei publice locale. Legiuitorul a
luat în considerare şi posibilitatea reorganizării administrativ-teritoriale prevăzând o normă
tranzitorie, şi anume “consiliul local sau consiliul judeţean, precum şi primarul aleşi, în urma
organizării unei noi unităţi administrativ-teritorial sau în urma dizolvării unor consilii,
respectiv vacantării unor posturi de primari, îşi exercită mandatul numai până la organizarea
următoarelor alegeri locale generale.
117
Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare, lunar, la convocarea primarului şi în şedinţe
extraordinare, la cererea primarului sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor
consiliului (art. 39 din Legea nr. 215/2001, republicată). Convocarea în aceste şedinţe se face
în scris, prin intermediul secretarului unităţii administrativ-teritoriale, cu cel puţin 5 zile
înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare. Ordinea
de zi a acestor şedinţe trebuie adusă la cunoştinţa locuitorilor comunei sau oraşului prin
intermediul mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate. Doctrina precizează că, de
fapt, este vorba despre proiectul ordinii de zi pentru că, potrivit art. 43 din Legea nr. 215/2001,
ordinea de zi se aprobă de consiliul local, la propunerea celui care, în condiţiile art. 39, a cerut
întrunirea acestui consiliu (Prisăcaru). Ordinea de zi poate fi modificată, conform aceluiaşi
articol, numai pentru probleme urgente şi numai cu votul majorităţii consilierilor prezenţi.

Convocarea şedinţelor consiliului local se poate face de îndată, fără a fi respectate astfel
termenele enunţate mai sus, în caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea
intereselor locuitorilor comunei sau ai oraşului. În lipsa vreunei precizări exprese cu privire la
autoritatea competentă să facă convocarea, în situaţia şedinţelor extraordinare şi, respectiv, în
caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă, această atribuţie, se apreciază în doctrină, va reveni
tot primarului care va emite o dispoziţie în acest sens (Iorgovan).

Legea nr. 215/2001, republicată, precizează la art. 39 alin. 7 că în comunele sau oraşele în care
cetăţenii unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, ordinea
de zi se aduce la cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale.

Şedinţele consiliului local sunt legal constituite dacă este prezentă majoritatea consilierilor în
funcţie, prezenţa consilierilor fiind obligatorie. Art. 40 din Legea nr. 215/2001, republicată,
precizează că acele cazuri în care absenţa unui consilier de la şedinţele consiliului local este
considerată motivată vor fi stabilite prin regulamentul de organizare şi funcţionare a
consiliului local.

Şedinţele consiliului local sunt conduse, conform art.41, de un preşedinte de şedinţă ales în
condiţiile mai sus precizate şi reglementate de Legea nr. 215/2001, republicată.

Conform art. 42 şedinţele consiliului local sunt publice.

Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română pentru că, după cum am amintit deja
aceasta este limba oficială a statului român conform prevederilor constituţionale, însă, în
consiliile locale în care consilierii locali aparţinând minorităţilor naţionale reprezintă cel puţin
o cincime din numărul total, se poate folosi şi limba maternă a acestora. Această formulare din
art. 42 alin.2 din Legea nr. 215/2001, republicată, a fost contestată în doctrină, principalele
critici aduse fiind următoarele:

• şi limba română este tot limbă maternă pentru majoritatea populaţiei, astfel că, de lege
ferenda, ar fi indicat ca formularea să fie următoarea “limba maternă a minorităţii naţionale”
11
8
această dispoziţie impune o situaţie nedemocratică, anume supunerea a patru cincimi dintre
consilieri voinţei celeilalte cincimi

folosirea limbii materne nu se face la solicitarea consilierilor locali aparţinând minorităţii

naţionale, legea precizând în art. 42 alin. 2, că în aceste cazuri traducerea în limba română se
face prin grija primarului. (Prisăcaru)

traducerea ar trebui să fie făcută şi „în sens invers”, adică în cazul în care luările de cuvânt au
loc în limba unei minorităţi naţionale, acestea să fie traduse în limba română.

Indiferent de faptul că luările de cuvânt pot fi ţinute şi în limba unei minorităţi naţionale,
documentele şedinţelor de consiliu se întocmesc doar în limba română.

Dezbaterile din şedinţele consiliului local, precum şi modul în care şi-a exercitat votul fiecare
consilier se consemnează într-un proces verbal semnat de consilierul care conduce

şedinţele de consiliu şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale. Prin aceste semnături,

preşedintele de şedinţă şi secretarul comunei sau oraşului îşi asumă responsabilitatea
veridicităţii celor consumate. Procesul-verbal al unei şedinţe va fi supus aprobării consilierilor
locali în şedinţa imediat următoare, iar consilierii nemulţumiţi de conţinutul acestuia pot să-l
conteste şi pot solicita menţionarea exactă a opiniilor exprimate în şedinţa anterioară.

Actele şi răspunderea consiliului local

În epoca modernă, actele autorităţilor publice poartă, de regulă, aspect reliefat de doctrină, o
denumire specifică. Astfel, de regulă, actele organelor colegiale sunt denumite hotărâri sau
regulamente, iar actele organelor de conducere unipersonală, în funcţie de calitatea pe care o
deţine persoana emitentă a actului, sunt denumite dispoziţii, ordine, decrete.

Conform art. 45 din Legea nr. 215/2001, republicată, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin
consiliul local adoptă hotărâri, cu votul majorităţii membrilor prezenţi (deci cu o majoritate
simplă), în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a
consiliului cere o altă majoritate. Acelaşi articol la alin.2 prevede că în anumite situaţii
hotărârile consiliului local se adoptă cu votul a majorităţii consilierilor în funcţie, deci cu o
majoritate absolută. Aceste situaţii sunt următoarele:

hotărârile privind bugetul local;

hotărârile privind contractarea de împrumuturi, în condiţiile legii;

hotărârile prin care se stabilesc impozite şi taxe locale;

hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de

cooperare transfrontalieră;

hotărârile privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea

teritoriului;

11
9
• hotărârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu persoane juridice
române sau străine.

În cazul în care hotărârile privesc patrimoniul, acestea se adoptă cu votul a două treimi din
numărul total al consilierilor locali în funcţie, aşadar este nevoie pentru a fi adoptate de votul
unei majorităţi calificate.

Din cele expuse mai sus observăm că, în ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor consiliului
local, regula o reprezintă votul majorităţii simple a consilierilor locali, celelalte două situaţii
având caracter de excepţie.

Acelaşi articol mai menţionează că în anumite situaţii consiliul local poate stabili ca unele
hotărâri să fie adoptate prin vot secret. Legea nu menţionează aceste situaţii rămânând la
latitudinea consiliului local care sunt aceste situaţii. Însă, în nici un caz, iar aceasta este o
menţiune expresă a legii, nu pot fi adoptate în urma unui vot secret hotărârile care au caracter
individual şi sunt cu privire la persoane, excepţiile fiind expres prevăzute de lege.

Referitor la cine are iniţiativă, la cine poate propune proiecte de hotărâre, trebuie să amintim
consilierii, primarii, viceprimarii, dar şi cetăţenii (art.45 alin.6). Indiferent de cine le propune,
redactarea acestora se face de cei care le propun cu sprijinul secretarului şi al serviciilor din
cadrul aparatului de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale.

În anumite cazuri expres delimitate de lege, consilierii locali nu pot să-şi exprime votul, legea
stabilind astfel o serie de incompatibilităţi. Art. 46 alin.1 menţionează că nu poate lua parte la
deliberarea şi adoptarea hotărârilor consilierul care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afini sau
rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă
dezbaterilor consiliului local. În cazul în care se adoptă o hotărâre de consiliu cu încălcarea
acestor prevederi, sancţiunea impusă de lege este nulitatea acesteia care va fi constatată de
instanţa de contencios administrativ. În acest caz acţiunea în instanţă poate fi introdusă de
orice persoană interesată.

Conform art. 47 din Legea nr. 215/2001, republicată, hotărârile consiliului local se semnează
de consilierul local – preşedintele de şedinţă, acesta este desemnat în condiţiile art.35 din
acelaşi act normativ - care a condus şedinţa de consiliu şi se contrasemnaeză, pentru legalitate,
de către secretarul unităţii administrativ-teritoriale. Dacă acesta din urmă va aprecia că
respectiva hotărâre este ilegală, va putea să refuze contrasemnarea, caz în care secretarul va
expune consiliului local opinia sa motivată. Din păcate legea are o lacună în sensul că nu este
prevăzută soluţia juridică pentru această situaţie şi, practic, răspunsul la întrebarea „Va mai
putea consiliul local să adopte hotărârea dacă aceasta nu este contrasemnată de secretar?”
Doctrina a oferit o posibilă soluţie – secretarul are dreptul să îl sesizeze pe prefect pentru ca
acesta să poată acţiona în contencios administrativ împotriva acesteia. Este adevărat că şi
această rezolvare comportă un risc, anume acela ca prefectul să nu o atace în contenciosul
administrativ din diverse motive. Indirect această soluţie poate fi desprinsă şi din prevederea
legală pentru că, potrivit ali.2 şi 3 al ale art.47, secretarul unităţii administrativ-teritoriale va
12
0
comunica hotărârile consiliului local primarului şi prefectului de îndată, dar nu mai târziu de
10 zile lucrătoare de la data adoptării, aşadar inclusiv cele faţă de care a avut obiecţii şi a
refuzat a le semna, comunicarea, însoţită de eventualele obiecţii cu privire la legalitate,
făcându-se în scris chiar de către secretar. Această ultimă obligaţie trebuie să fie respectată de
către secretar şi iarăşi putem identifica o lacună a legii prin faptul că nu este precizată o
sancţiune pentru situaţia în care acesta nu-şi îndeplineşte această obligaţie, pentru că altfel
primarul nu are cum să le aducă la îndeplinire, iar prefectul nu poate exercita controlul de
legalitate asupra acestora conform legii, dacă este cazul, prin atacarea lor în contenciosul
administrative.

Hotărârile consiliului local sunt acte administrative, putând avea un caracter individual sau
normativ. În funcţie de acest ultim aspect diferă şi momentul în care intră în vigoare hotărârea
respectivă. Astfel, art. 49 din Legea nr. 215/2001, republicată, prevede că hotărârile cu
caracter nromativ devin obligatorii şi produc efecte juridice de la data aducerii lor la
cunoştinţă publică, aducerea la cunoştinţă a acestora se face în termen de 5 zile de la data
comunicării oficiale către prefect. Acest termen de 5 zile reprezintă chiar termenul aflat la
dispoziţia prefectului în care acesta poate lua o decizie cu privire la legaliatea actului, putând
aprecia chiar necesitatea introducerii unei acţiuni în contenciosul administrativ. Doctrina
apreciază că această dispoziţie legală introduce practic o prezumţie de ilegalitate. Faţă de
acestea, actele administrative – hotărâri ale consiliului local cu caracter individual îşi produc
efectele juridice de la data comunicării lor către persoanele interesate.

Din cauza ambiguităţii actualei legi, doctrina şi-a pus întrebarea dacă poate consiliul local să
emită sau să încheie şi alte categorii de acte juridice. Deşi actuala reglementare prevede pentru
unităţile administrativ-teritoriale doar calitatea de persoane juridice de drept public, ce dispun
de patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină, doctrina apreciază că acestea îşi păstrează
şi calitatea de persoane juridice civile, calificarea de persoane de drept public presupunând
personalitatea de drept civil, dar şi prerogative de putere publică. Aşadar, trebuie să facem
distincţie, în ceea ce priveşte consiliul local, între:

calitatea de persoane juridice de drept public – caz în care acesta poate încheia acte
administrative unilaterale şi contracte administrative

calitatea de persoană juridică de drept privat – caz în care poate încheia acte supuse unui
regim de drept civil

Mai mult decât atât trebuie să luăm în considerare şi faptul că în sarcina primarului sunt
prevăzute atribuţii de reprezentare a comunei sau oraşului, inclusiv în justiţie, fapt ce a dus la
formularea în doctrină a opiniei conform căreia atunci când acţiunea în instanţă vizează
hotărâri ale consiliului local, existând şi capete de cerere de natură patrimonială, în litigiu,
alături de consiliul local, trebuie să fie chemat şi primarul, care exercită şi funcţia de
ordonator principal de credite.

Referitor la răspunderea consilierilor locali şi a consiliului local, legea stabileşte:

12
1
Răspunderea solidară a consilierilor pentru activitatea consiliului local din care fac parte sau,
după caz, în nume propriu pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi
pentru hotărârile pe care le-au votat. Art. 51 alin.1 prevede clar faptul că aceşti consilieri
locali, în exercitarea mandatului, sunt în serviciul colectivităţii locale. Pentru a se vedea
situaţia exactă a celor care au votat, legea dispune obligaţia consemnării în procesul-verbal al
şedinţei consiliului local a rezultatului votului şi, la cererea consilierilor, a votului nominal.
Implicit a fost, astfel, consacrată lipsa de răspundere a persoanei care a absentat sau a
persoanei care a votat împotriva unei hotărâri care ulterior atrage răspunderea consilierilor.

Răspunderea administrativ disciplinară constând fie în declararea vacantă a locului de

consilier, fie în suspendarea din funcţie, fie în alte sancţiuni prevăzute de regulamentul de
funcţionarea a consiliului sau de Statutul aleşilor locali (Legea nr. 393/2004)

Răspunderea administrativ-patrimonială ce constă în repararea prejudiciului cauzat printr-un

act administrativ

Răspunderea penală

Suspendarea mandatului de consilier intervine de drept, conform art. 56 din Legea nr.

215/2001, republicată, numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Această măsură a
arestării trebuie să fie comunicată de îndată de către instanţa de judecată prefectului care, prin
ordin, constată suspendarea mandatului. Este, în consecinţă, o obligaţie a prefectului de a
constata existenţa acestei situaţii şi luarea măsurii de suspendare din funcţie. Această măsură
va dura până la încetarea situaţiei care a determinat luarea măsurii arestării preventive, iar în
cazul în care consilierul este găsit nevinovat, el va avea dreptul la despăgubiri, conform legii.

O altă sancţiune prevăzută de Legea nr.215/2001, republicată, la art.55 este cea a dizolvării
consiliului local. Dizolvarea consiliului local poate fi:

• Dizolvare prin referendum local – referendumul se organizează, în condiţiile legii, ca urmare

a cererii adresate în acest sens prefectului de cel puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept
de vot înscrişi pe listele electorale ale unităţii administrativ-teritoriale. Cheltuielile pentru
organizarea referendumului se suportă din bugetul local. Referendumul local este organizat, în
condiţiile legii, de către o comisie numită prin ordin al prefectului, compusă dintr-un
reprezentant al prefectului, câte un reprezentant al primarului, al consiliului local şi al
consiliului judeţean şi un judecător de la judecătoria în a cărei jurisdicţie se află unitatea
administrativ-teritorială în cauză. Secretarul comisiei este asigurat de instituţia prefectului.
Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puţin jumătate plus unu din numărul
total al locuitorilor cu drept de vot. Activitatea consiliului local încetează înainte de termen
dacă s-au pronunţat în acest sens cel puţin jumătate plus unu din numărul total al voturilor
valabil exprimate. Stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de

Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizează în termen de maximum 90 de zile

de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat
dizolvarea consiliului local sau, după caz, de la validarea rezultatului referendumului.
12
2
• Dizolvarea de drept a consiliului local – poate interveni, conform art. 55 alin.1 din Legea nr.

215/2001, republicată, în următoarele situaţii:

o în cazul în care acesta nu se întruneşte timp de două luni consecutiv;

o în cazul în care nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nicio hotărâre;

o în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi nu se poate
completa prin supleanţi.

O parte a doctrinei a ridicat problema organizării doar a unor alegeri parţiale pentru cazul în
care consiliul este în funcţiune, dar numărul consilierilor a scăzut la jumătate plus unul, iar
lista supleanţilor nu este suficientă pentru a se completa locurile rămase vacante. De
asemenea, doctrina a relevat că, având în vedere că primarul este cel care convoacă consiliul
local în şedinţe ordinare, există şi posibilitatea ca acesta să nu convoace consiliul pentru 3 luni
consecutive, caz în care s-ar ajunge, practic, la dizolvarea consiliului local nu din cauza
consilierilor săi. Mai mult decât atât, chiar dacă 1/3 dintre consilieri ar solicita convocarea
unei şedinţe extraordinare pentru că legea prevede în mod expres convocarea în şedinţe
ordinare, nu s-ar putea „salva” consiliul local de la dizolvare. Chiar dacă consiliul local se
întruneşte într-una sau în mai multe şedinţe extraordinare, dar nu s-a întrunit în trei şedinţe
ordinare consecutive, acesta tot se va dizolva.

În vederea dizolvării de drept, primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-

teritoriale sau orice altă persoană interesată sesizează instanţa de contencios administrativ cu
privire la cazurile prevăzute mai sus, instanţa analizând situaţia de fapt şi pronunţându-se cu
privire la dizolvarea consiliului local. Hotărârea instanţei este definitivă şi se comunică
prefectului. Aşadar, actualmente dizolvarea de drept a consiliului local nu se mai constată prin
ordin al prefectului, ci direct de către instanţa de judecată.

În ambele cazuri de dizolvare, stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local
se face de Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizează în termen de maximum
90 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a
constatat dizolvarea consiliului local sau, după caz, de la validarea rezultatului
referendumului. Până la constituirea noului consiliu local, primarul sau, în absenţa acestuia,
secretarul unităţii administrativ-teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei,
oraşului sau municipiului, potrivit competenţelor şi atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii.

Mandatul unui consilier local poate înceta în următoarele cazuri:

demisie

incompatibilitate

schimbarea domiciliului într-o altă unitatea administrativ-teritorială

condamnarea, prin hotărâre judecătorească definitivă, la o pedeapsă privativă de

libertate

punerea sub interdicţie judecătorească

pierderea drepturilor electorale

12
3
• deces

Legea nr. 215/2001, republicată, reglementează la art. 78-86, situaţia specială pe care o
prezintă, din punct de vedere juridic, administraţia publică a municipiului Bucureşti. Astfel,
pornindu-se de la organizarea municipiului Bucureşti în 6 subdiviziuni administrativ-
teritoriale – sectoarele – în Capitală funcţionează 7 consilii locale şi 7 primari, respectiv:
consiliul general al municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale sectoarelor, primarul general
al capitalei şi primarii de sectoare.

Potrivit legii, hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi dispoziţiile cu

caracter normativ ale primarului general sunt obligatorii şi pentru autorităţile administraţiei
publice locale organizate în sectoarele municipiului Bucureşti (art.85). Această prevedere a
determinat doctrina să afirme, pe bună dreptate, că astfel se consacră o formă de subordonare
între autorităţile alese la nivelul sectoarelor Capitalei şi cele alese la nivelul Capitalei.

Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti se constituie, funcţionează şi pot fi

dizolvate în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legii administraţiei publice locale pentru
consiliile locale care se aplică în mod corespunzător.

Doctrina apreciază că oricât de mult s-a încercat prin aceste norme legale ca organizarea,
funcţionarea şi atribuţiile consiliilor locale de la nivelul Bucureştiului să fie realizate potrivit
principiului autonomiei locale, nu poate fi asimilat consiliul unui sector cu cel al unui oraş sau
al unei comune, precum nici consiliul general nu poate fi asimilat cu un consiliu judeţean.
Raporturile acestuia din urmă cu consiliile locale de la nivelul judeţului de bazează pe
principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii.

Primarul, viceprimarul şi secretarul unităţii administrativ-teritorial

Din punct de vedere al dreptului comparat, funcţia de primar este una de tradiţie în
administraţia publică. În România, soluţia alegerii consiliului local şi a primarului de către
locuitorii comunei rurale, pa baza votul cenzitar, a fost prevăzută prin Legea comunală din
anul 1864. Primarul era magistratul comunal, căruia legea îi încredinţa întreaga administraţie
a comunei, dar, în acelaşi timp, era şi delegatul puterii centrale, în comunele rurale unde
trebuia să fie confirmat de prefect.

Prin reglementările ulterioare a fost consacrată regula alegerii primarului de către consiliu,
însă indiferent de modalitatea în care acesta era ales, era învestit, pentru perioada mandatului
său, cu calitatea de funcţionar public.

Legea nr. 215/2001, republicată, a optat pentru varianta alegerii primarului prin vot direct de
către cetăţenii cu drept de vot din cadrul comunităţii locale respective – oraş, municipiu,
comună. Astfel, legea prevede că „comunele, oraşele au câte un primar şi un viceprimar, iar
oraşele reşedinţă de judeţ au câte doi viceprimari, aleşi în condiţiile legii” (art.

57).
12
4
Alegerea primarului este validată, în aceleaşi condiţii în care este validată alegerea
consilierilor locali în condiţiile art.30 din Legea nr.215/2001, republicată. Astfel, aceasta se
face de către judecătoria în raza căreia se află unitatea administrativ-teritorială, de către un
judecător desemnat de preşedintele instanţei. Cererea de validare a primarului se depune în
termen de 3 zile de la data constatării rezultatelor alegerilor, în condiţiile legii.

Cererea introdusă în aceste condiţii se judecă în şedinţă publică, fără citarea părţilor. Cererea
se judecă de urgenţă şi cu precădere, în termen de 10 zile de la data depunerii, prin hotărâre
executorie, iar hotărârea pronunţată astfel este supusă căilor de atac prevăzute în cadrul
procedurii contencioase, instanţa pronunţându-se în termen de 10 zile de la data introducerii
cererii de apel sau de recurs, după caz. Invalidarea mandatului intervine în cazul în care se
constată încălcarea condiţiilor de eligibilitate sau dacă alegerea consilierului s-a făcut prin
fraudă electorală, constatată în condiţiile legii. Pentru validarea mandatelor candidaţilor
declaraţi supleanţi este aplicabilă aceeaşi procedură. Pot fi validaţi numai candidaţii declaraţi
supleanţi care, la data validării, fac dovada faptului că sunt înscrişi în partidul politic, alianţa
politică sau alianţa electorală pe a cărei listă au candidat în alegeri.

Conform art.59 alin. 1, rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la
cunoştinţă prefectului şi se prezintă în şedinţa de constituire a consiliului local sau, dacă este
cazul, chiar în cadrul unei şedinţe extraordinare, de către judecătorul desemnat de preşedintele
instanţei de judecată. Ulterior validării, conform art. 60 alin. 1, primarul depune jurământul
prevăzut de art. 32 alin.1 din prezenta lege. Deşi acelaşi articol prevede sancţiunea în cazul
refuzului de a depune jurământul ca şi în cazul alegerii consilierilor locali, şi anume –
considerarea acestuia ca fiind demisionar de drept, totuşi doctrina, punct de vedere pe care am
menţionat deja anterior că îl împărtăşim, consideră corectă varianta conform căreia acestuia i
se retrage validarea.

Validarea este operaţia prin care o autoritate a ststului sau a administraţiei publice locale,
aleasă prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, este confirmată în vederea
ocupării şi a exercitării funcţiei respective.

Invalidarea alegerii primarului se pronunţă numai în cazul în care se constată încălcarea

condiţiilor de eligibilitate sau dacă alegerea s-a făcut prin fraudă electorală (art. 32 alin. 4 din
Legea nr. 215/2001).

În caz de invaliditate a alegerii primarului, art.59 alin.2 prevede că, la propunerea prefectului,
Guvernul va stabili data alegerilor în termen de cel mult 90 de zile de la data invalidării sau,
după caz, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile
legii.

Rolul primarului reiese din prevederile art. 61 din Legea nr. 215/2001 conform cărora
primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică, acesta fiind şeful administraţiei publice
locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, pe
care îl conduce şi îl controlează. De asemenea, Primarul conduce serviciile publice locale.
12
5
În baza acestor prevederi, doctrina a stabilit trei categorii de sarcini ale primarului, în calitatea
sa de autoritate executivă a consiliului local, acesta din urmă putând fi considerat autoritatea
deliberativă. Acestea sunt:

cea de reprezentare – art. 62 alin. 1 prevede că „primarul reprezintă comuna sau oraşul în
relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum
şi în justiţie

cea de executiv al consiliului local – acesta având atribuţii pentru pregătirea deciziei
consiliului local, pentru punerea în aplicare a acesteia şi de a raporta.

cea de şef al administraţiei locale şi aparatului de specialitate – primarul are trei direcţii de
acţiune- cea privind personalul, cea privind mijloacele materiale şi financiare şi cea privind
serviciile publice locale.

Atribuţiile primarului sunt stabilite de art. 63 din Legea nr. 215/2001, republicată, acestea
fiind clasificate astfel:

a)atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii; b)atribuţii

referitoare la relaţia cu consiliul local;

c)atribuţii referitoare la bugetul local;

d)atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor;

e)alte atribuţii stabilite prin lege, precum este cea potrivit căreia primarul îndeplineşte funcţia
de ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară şi asigură funcţionarea serviciilor publice
locale de profil, atribuţii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor, referendumului şi a
recensământului. Primarul îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin lege, prevăzută de art.63
alin.2.

În ceea ce priveşte raporturile primarului cu consiliul local, în primul rând trebuie să amintim
faptul că acesta participă la şedinţele acestuia având şi dreptul de a-şi exprima punctul de
vedere asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii. De asemenea, potrivit art. 63 alin.3 din
Legea nr.215/2001, republicată, Primarul prezintă consiliului local, în primul trimestru, un
raport anual privind starea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale;
prezintă, la solicitarea consiliului local, alte rapoarte şi informări; elaborează proiectele de
strategii privind starea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale şi le
supune aprobării consiliului local.

Pe de altă parte, în cazul în care primarul refuză să pună în aplicare o hotărâre a consiliului
local, având în vedere faptul că legea nu prevede nimic în mod expres şi pentru că acesta nu
poate fi tras la răspundere de către consiliul local pentru simplul motiv că nu a fost ales de
către acesta, singura soluţie posibilă este acţionarea în faţa instanţei de contencios adminitrativ
a primarului. Doctrina propune, de lege ferenda, ca primarul să fie ales de către consiliul local,
caz în care acesta îl va putea trage la răspundere pentru activitatea sa ceea ce ar putea întări
spiritul de răspundere şi responsabilitatea acestuia în raporturile cu consiliul local şi, în special
cu colectivitatea locală.
12
6
Unele dintre atribuţiile sale, primarul le poate delega viceprimarului sau viceprimarilor printr-
o dispoziţie emisă în acest sens. Deşi doctrina recentă a considerat că această delegare este
una obligatorie, legea nu prevede sancţiuni în cazul în care primarul nu-i deleagă o parte a
atribuţiilor. Practica zilelor noastre demonstrează, fără nici un drept de apel, faptul că un
primar nu-şi poate exercita exemplar atribuţiile conferite de lege fiind practic obligatorie
această delegare. Reglementarea anterioară modificării Legii nr.215/2001 prin Legea
nr.286/2006, prevedea expres, prin art.70, atribuţiile pe care primarul le putea delega
viceprimarului/lor următoarele atribuţii:

indrumarea şi supravegherea activităţii gardienilor publici, conform angajamentelor

contractuale

controlarea igienei şi a salubrităţii localurilor publice şi a produselor alimentare puse în

vânzare pentru populaţie, cu sprijinul serviciilor de specialitate

asigurarea repartizării locuinţelor sociale pe baza hotărârii consiliului local

exercitarea controlului asupra activităţilor din târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de
distracţii şi ia măsuri pentru buna funcţionare a acestora

răspunderea asupra activităţii de inventariere şi administrare a bunurilor care aparţin

domeniului public şi domeniului privat al comunei sau al oraşului

organizarea evidenţei lucrărilor de construcţii din localitate şi punerea la dispoziţia

autorităţilor administraţiei publice centrale a rezultatelor acestor evidenţe

luarea de măsuri pentru controlul depozitării deşeurilor menajere, industriale de orice fel,
pentru asigurarea igienizării malurilor cursurilor de apă din raza comunei sau a oraşului,
precum şi pentru decolmatarea văilor locale şi a podeţelor pentru asigurarea scurgerii apelor
mari

cele de ofiţer de stare civilă – acestea putând fi delegate chiar şi secretarului sau altor
funcţionari cu competenţe în acest domeniu, potrivit legii

Doctrina a precizat faptul că niciodată nu pot fi delegate de către o persoană toate atribuţiile
pe care le deţine, iar cel ce le deagă poate oricând să le retragă, iar cel care a fot înputernicit să
le exercite trebuie să răspundă în faţa celui care i le-a delegat.

Conform art. 68, în realizarea atribuţiilor sale, primarul emite dispoziţii cu caracter normativ
sau individual, acestea fiind practic actele pe care primarul le poate elibera. Acestea devin
executorii fiind de la data la care sunt aduse la cunoştinţa publicului, prin formele consacrate
legislativ, precum Monitorul Oficial al judeţului sau al oraşului sau prin publicare în presa
locală sau afişate în locuri special amenajate – în cazul în care este vorba despre dispoziţii cu
caracter normativ – şi, respectiv de la data la care au fost comunicate persoanelor interesate –
în cazul dispoziţiilor cu caracter individual.

Ca şi-n cazul hotărârile consiliului local, şi dispoziţiile primarului cu caracter normativ se

aduc la cunoştinţa publică în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect,

12
7
termen în care acesta din urmă poate lua o decizie privind atacarea actului respectiv la
instanţa de contencios administrativ.

Mandatul primarului este, conform art. 69 din Legea nr. 215/2001, de 4 ani şi se exercită până
la depunerea jurământului de către primarul nou ales, putând fi prelungit prin lege organică, în
caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav. Evident că mandatul
începe de la data la care primarul nou ales a depus jurământul.

Mandatul primarului poate să înceteze şi înainte de termen în următoarele situaţii:

• poate înceta de drept în următoarele cazuri prevăzute de lege (a se vedea art. 85 alin. 2 lit.a
din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali), şi anume:

o demisie

o incompatibilitate

o schimbarea domciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială

o când alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau prin orice altă încălcare a

Legii privind alegerile locale

o condamnarea printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă la o pedeapsă

privativă de libertate

o punerea sub interdicţie judecătorească

o pierderea drepturilor electorale

o decesul

• dar şi în următoarele situaţii, prevăzute de art.69 alin.2 din Legea nr.215/2001, republicată:

•dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei datorită unei boli grave, certificate,
care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an
calendaristic;

•dacă acesta nu îşi exercită, în mod nejustificat, mandatul timp de 45 de zile consecutiv. În
aceste două cazuri, prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului primarului. Ordinul
prefectului poate fi atacat de primar la instanţa de contencios administrativ în termen de 10
zile de la comunicare. Instanţa de contencios administrativ este obligată să se pronunţe în
termen de 30 de zile. În acest caz, procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea
primei instanţe este definitivă şi irevocabilă.

În consecinţă, în toate cazurile enunţate mai sus, prefectul este cel care ia act de încetarea
mandatului primarului. Legea nr. 215/2001 nu prevede cine îl sesizează pe prefect dacă ne
află într-unul dintre cazurile mai sus amintite. Doctrina oferă mai multe soluţii, printre care o
putem aminti pe următoarea: adoptarea de către consiliul local a unei hotărâri în care să arate
motivul încetării mandatului primarului, iar prin intermediul secretarului aceasta să fie adusă
la cunoştinţa prefectului, urmând ca în urma verificării de către cel din urmă a
12
8
acestor motive, acesta să emită sau nu ordinul prin care constată încetarea de drept a
mandatului primarului.

• poate înceta ca urmare a organizării unui referendum la nivel local peprincipiul simetriei
juridice – posibilitate prevăzută de art. 70 din Legea nr. 215/2001, republicată. Acest
referendum va fi organizat cu respectarea normelor legale în materie – norme prevăzute de
Legea nr. 3/2000 şi conform procedurii prevăzute de art.55 alin.3-7 din Legea 215/2001,
republicată privind organizarea unui referendum local cu acelaşi scop pentru dizolvarea
consiliului local. Pentru organizarea acestui referendum este necesară o cerere adresată în
acest sens prefectului de locuitorii comunei, oraşului sau municipiului, ca urmare a nesocotirii
de către acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau a neexercitării atribuţiilor ce
îi revin, potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului.

Cererea va cuprinde motivele ce au stat la baza acesteia, numele şi prenumele, data şi locul
naşterii, seria şi numărul buletinului sau ale cărţii de identitate şi semnătura olografă ale
cetăţenilor care au solicitat organizarea referendumului. Organizarea referendumului trebuie
să fie solicitată, în scris, de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot. Acest procent
trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile componente ale comunei, oraşului sau
municipiului. Faţă de aceste prevederi, de lege ferenda, se fac următoarele propuneri:

o pentru evitarea unor eventuale abuzuri din parte prefectului, ar fi indicat ca analizarea
motivelor cererii pentru organizarea referendumului să nu fie analizate doar de către prefect,
ci, împreună cu acesta, de către o comisie de la nivelul Ministerului Administraţiei şi
Internelor

o pe perioada organizării şi desfăşurării referendumului local, ar fi indicat ca printr-o hortărâre

a consiliului local, acesta să delege unuia dintre viceprimari sau viceprimarului atribuţiile
primarului, având în vedere că nu se mai justifică rămânerea în activitate a primarului. O
astfel de soluţie este cu atât mai justificată cu cât conform art.72 alin.1-3 din Legea
nr.215/2001, republicată, în caz de vacanţă a funcţiei de primar, precum şi în caz de
suspendare din funcţie a acestuia, atribuţiile ce îi sunt conferite prin prezenta lege vor fi
exercitate de drept de viceprimar sau, după caz, de unul dintre viceprimari, desemnat de
consiliul local cu votul secret al majorităţii consilierilor locali în funcţie.

În această situaţie consiliul local poate delega, prin hotărâre, din rândul membrilor săi, un
consilier local care va îndeplini temporar atribuţiile viceprimarului, iar în situaţia în care sunt
suspendaţi din funcţie, în acelaşi timp, atât primarul, cât şi viceprimarul, consiliul local
deleagă un consilier local care va îndeplini atât atribuţiile primarului, cât şi pe cele ale
viceprimarului, până la încetarea suspendării

o Ar trebui să existe şi în această situaţie posibilitatea, expres prevăzută de lege, ca primarul

să conteste printr-o acţiune în contenciosul adminitrativ ordinul prefectului prin care s-a
dispus organizarea referendumului.

12
9
În ceea ce priveşte viceprimarul, conform art. 57 alin.3 din Legea nr. 215/ 2001, republicată,
este ales de către consiliul local din rândul membrilor săi, cu votul secret al majorităţii
consilierilor în funcţie. Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul
local, prin hotărâre adoptată cu votul majorităţii consilierilor în funcţie, la propunerea
primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor locali în funcţie. Durata mandatului
viceprimarului este egală cu cea a mandatului consiliului local, acesta păstrându-şi pe durata
mandatului său de viceprimar şi calitatea de consilier local fără a mai putea beneficia de
indemnizaţia aferentă acestui statut.

Sub aspectul naturii juridice, viceprimarul nu este a autoritate a administraţiei publice tocmai
pentru că acesta nu are conferite de lege atribuţii proprii pentru a căror exercitare ar putea să
emită acte administrative de autoritate. Însă, conform art.57 alin.2 din Legea nr.215/2001,
republicată, viceprimarul este subordonat primarului şi înlocuitorul de drept al acestuia, care îi
poate delega atribuţiile sale.

Prevederile privind suspendarea de drept a mandatului primarului se aplică, potrivit art.71

alin.5 din Legea nr.215/2001, republicată, în mod corespunzător şi viceprimarului.

Conform art.77 din acelaşi act normative, viceprimarul alături de primar, secretarul unităţii
administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură
funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului,
care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând
problemele curente ale colectivităţii locale.

La nivelul administraţiei publice locale nu există doar organe alese sau numite pe baza unor
criterii politice, ci şi funcţionari care au statutul de funcţionari de carieră şi care asigură
continuitatea autorităţii respective. Unul dintre aceştia este secretarul comunei, oraşului sau al
sudiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor care, conform art. art.116 alin. 1 din Legea
nr. 215/2001, republicată, este funcţionar de conducere, cu studii superioare juridice sau
administrative. Legea nu mai prevede, în mod excepţional, posibilitatea ca la nivelul unei
comune secretarul să poată fi şi o persoană cu alte studii superioare sau cu studii liceale
atestate prin bacalaureat, prevederi ce erau completate de reglementările privind funcţia
publică şi funcţionarii publici din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, precizează că în cazul secretarilor care au doar studii
liceale, concursul pentru ocuparea postului de secretar se va organiza anual, iar termen de 6
ani aceştia au obligaţia de a absolvi o formă de învăţământ superior de lungă durată în
specialitatea juridică sau administraţie publică, sub sancţiunea eliberării din funcţie.

Secretarul nu poate fi membru al unui partid politic, în caz contrar va fi destituit din funcţie.
Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu poate fi, de asemenea, soţ, soţie sau rudă de
gradul întâi cu primarul sau cu viceprimarul, respectiv cu preşedintele sau vicepreşedintele
consiliului judeţean, sub sancţiunea eliberării din funcţie. Iar recrutarea,
13
0
numirea, suspendarea, modificarea, încetarea raporturilor de serviciu şi regimul disciplinar ale
secretarului unităţii administrativ-teritoriale se fac, potrivit art.16 alin.4 din Legea
nr.215/2001, republicată, în conformitate cu prevederile legislaţiei privind funcţia publică şi
funcţionarii publici.

Secretarul se bucură de stabilitate în funcţie. Această stabilitate este dovedită şi de procedura

destul de greoaie privind eliberarea din funcţie, precum şi de cea privind sancţionarea
disciplinară a secretarului.

Atribuţiile sale sunt prevăzute de art. 117 din Legea nr. 215/2001, republicată, printre acestea
numărându-se: avizarea, pentru legalitate, a dispoziţiilor primarului şi ale preşedintelui
consiliului judeţean, a hotărârilor consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean;
participarea la şedinţele consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean; asigurarea
gestionării procedurilor administrative privind relaţia dintre consiliul local şi primar, respectiv
consiliul judeţean şi preşedintele acestuia, precum şi între aceştia şi prefect; organizarea
arhivei şi a evidenţei statistice a hotărârilor consiliului local şi a dispoziţiilor primarului,
respectiv a hotărârilor consiliului judeţean şi a dispoziţiilor preşedintelui consiliului judeţean;
asigurarea transparenţei şi comunicarea către autorităţile, instituţiile publice şi persoanele
interesate a actelor prevăzute la lit. a), în condiţiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare; asigurarea
procedurilor de convocare a consiliului local, respectiv a consiliului judeţean, şi efectuarea
lucrărilor de secretariat, comunicarea ordinii de zi, întocmirea procesului-verbal al şedinţelor
consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean, şi redactarea hotărârilor consiliului local,
respectiv ale consiliului judeţean; pregătirea lucrărilor supuse dezbaterii consiliului local,
respectiv a consiliului judeţean, şi comisiilor de specialitate ale acestuia; alte atribuţii
prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local, de primar, de consiliul judeţean sau
de preşedintele consiliului judeţean, după caz.

Funcţia de secretar general se regăseşte şi la nivelul judeţului, prevederile legale aplicabile

acestuia fiind aceleaşi de mai sus, acesta fiind tot un funcţionar public de conducere, cu studii
superioare juridice sau administrative. Şi acesta se bucură de stabilitate în funcţie şi nu poate
fi membru al vreunui partid politic sau al unei formaţiuni politice, sub sancţiunea eliberării din
funcţie.

Consiliul judeţean

Potrivit art. 87 alin.1 din Legea nr. 215/2001, republicată, consiliul judeţean este autoritatea
administraţiei publice locale, constituită la nivel judeţean pentru coordonarea activităţii
consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în vederea realizării serviciilor publice de
interes judeţean.

13
1
Doctrina a criticat această definiţie dată de lege pe motiv că reţinând doar un singur aspect al
atribuţiilor acestui consiliu judeţean, „îl vitregeşte” pe acesta de restul atribuţiilor sale. Din
acest motiv, de lege ferenda, a fost propusă o altă definiţie, respectiv „consiliul judeţean este
autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel judeţean, în scopul satisfacerii
cerinţelor colectivităţiilor locale din acel judeţ şi rezolvării problemelor de interes judeţean”.

O altă critică adusă definiţiei dată de lege este cea potrivit căreia prin utilizarea, corectă de
altfel pentru că aceasta corespunde realităţii, a expresiei „ autoritate a administraţiei publice
locale” se poate crea o stare de confuzie în raport cu dispoziţiile constituţionale care se referă
în două texte distincte la autorităţile comunale şi orăşeneşti – ca autorităţi ale administraţiei
publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe – şi, respectiv, consiliul
judeţean. Este vorba de art. 121 şi art.122 din Constituţia României, republicată.

În ceea ce priveşte alegerea consiliului judeţean, Constituţia prevede, în art. 122 alin.2, doar
că acesta este ales şi funcţionează în condiţiile legii. Legea nr. 215/2001, republicată,
precizează, în art. 101 alin.2, faptul că acesta este compus din consilieri aleşi prin vot
universal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile legii.

Ca şi în cazul consiliilor locale, şi acum numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se

stabileşte de prefect, prin ordin, în funcţie de populaţia judeţului existentă la 1 ianuarie a
anului în care au loc alegerile sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile.
(art. 88 din Legea nr. 215/2001, republicată). Numărul acestora poate varia între 31 şi 37 de
consilieri.

Constituirea consiliului judeţean se face după aceleaşi reguli ca şi în cazul consiliului local, în
ceea ce priveşte procedura de validare singura diferenţa care apare faţă de cea în cazul
consilierilor locali, priveşte instanţa competentă care este în acest caz tribunalul.

Atribuţiile consiliului judeţean sunt îndeplinite de acesta în calitatea sa de autoritate

deliberativă şi, conform dotrinei, unele dintre acestea sunt similare cu cele ale consiliului
local, altele sunt asemănătoare cu cele ale primarului, ambele fiind exercitate la nivelul
judeţului, iar restul sunt proprii, specifice consiliului judeţean. Atribuţiile consiliului judeţean
sunt clasificate de lege astfel:

atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean,

ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor
autonome de interes judeţean;

atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului;

atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului;

atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine;

atribuţii privind cooperarea interinstituţională

13
2
Atribuţiile consiliului judeţean sunt prevăzute de art.91 din Legea nr. 215/2001, republicată,
care prin alin.(2) – (6), va detalia aceste atribuţii stipulând în ce mod şi prin ce acţiuni sunt
îndeplinite acestea.

Referitor la funcţionarea consiliului judeţean trebuie menţionat faptul că mandatul acestuia

este de 4 ani, putând fi prelungit, ca şi-n cazul consiliului local, prin lege organică, în caz de
război sau de catastrofă. Mandatul acestuia se exercită de la data declarării ca legal constituit a
consiliului nou ales. (art.93 din Legea nr. 215/2001, republicată)

Conform art. 94 din acelaşi act normativ, consiliul judeţean se întruneşte în şedinţe ordinare în
fiecare lună, la convocarea preşedintelui consiliului judeţean, iar în cazul în care acesta nu
poate face convocarea, aceasta va fi făcută de vicepreşedintele desemnat în acest sens, prin
dispoziţie, de preşedinte, conform art. 94 alin. 6 coroborat cu art. 107 alin. 2. Acesta se poate
întruni şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar, la cererea preşedintelui sau a cel
puţin 1/3 din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului, adresată
preşedintelui consiliului judeţean. În acest din urmă caz este necesar să existe un caz
excepţional care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau
înlăturarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizotiilor,
precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice.

Convocarea consiliului judeţean în şedinţe se face în scris, prin intermediul secretarului

general al judeţului, cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel mult 3 zile
înaintea celor extraordinare. Ordinea de zi a şedinţei consiliului judeţean se aduce la
cunoştinţa locuitorilor judeţului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate, însă
în fapt, ar trebui să precizăm că este făcut public proiectul acestei ordini de zi.

Cvorumul necesar pentru desfăşurarea şedinţelor este, conform art.95 alin.1 din Legea nr.
215/2001, republicată, de 50% plus 1 din numărul consilierilor în funcţie, este necesară,
aşadar, o majoritate absolută. Evident că prezenţa consilierilor la şedinţe este obligatorie,
legea prevăzând în art.95 alin.2, posibilitatea ca în cazul în care un consilier lipseşte nemotivat
de 2 ori consecutiv de la aceste şedinţe, să poată fi sancţionat conform regulamentului de
organizare şi funcţionare a consiliului judeţean. Cazurile în care se consideră că absenţa este
determinată de motive temeinice se vor stabili prin Regulamentul de organizare şi funcţionare
a consiliului judeţean.

În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, consiliul judeţean adoptă hotărâri cu votul majorităţii

membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamantul de organizare şi
funcţionare a consiliului cere o altă majoritate. Hotărârile se semnează de preşedinte sau în
lipsa acestuia de vicepreşedintele consiliului judeţean care a condus şedinţa şi se
contrasemnează pentru legalitate de către secretarul general al judeţului. (art. 97 alin. (3) din
Legea nr.215/2001, republicată). Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri, de
preşedinte, de vicepreşedinţi sau de către cetăţeni, iar redactarea lor, se face ca şi-n cazul

13
3
proiectelor de hotărâri propuse la nivelul consiliului local, cu sprijinul secretarului şi al
serviciilor din cadrul aparatului propriu al acestui consiliu.

Trebuie remarcată diferenţa pe care o face legiuitorul între consiliul local şi consiliul judeţean
atunci când precizează că hotărârile consiliului local sunt semnate de preşedintele de şedinţă,
pe când cele ale coniliului judeţean sunt semnate de preşedintele acestuia. Astfel, preşedintele
consiliului judeţean devine autoritate publică unipersonală care reprezintă consiliul judeţean.

Legea prevede, în art. 99, condiţiile în care poate fi dizolvat consiliul judeţean, precizând că
dizolvarea poate interveni în aceleaşi condiţii ca şi-n cazul consiliului local (acestea sunt
prevăzute după cum am menţionat deja pr art.55 alin.(1) din Legea nr.215/2001, republicată),
inclusiv ca urmare a unui referendum judeţean. Astfel, consiliul judeţean poate fi dizolvat:

de drept în aceleaşi condiţii ca şi consiliul local, caz în care secretarul judeţului sau orice altă
persoană interesată sesizează instanţa de contencios administrativ care analizează situaţia de
fapt şi se pronunţa cu privire la dizolvarea consiliului judeţean, hotărârea acesteia fiind
definitivă şi comunicându-i-se prefectului.

prin referendum judeţean care se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens
prefectului de cel puţin 20% din numărul cetăţenilor cu drept de vot, înscrişi pe listele
electorale ale unităţii administrativ-teritoriale. Referendumul este organizat de o comisie
formată din prefect, un reprezentant al consiliului judeţean desemnat prin hotărâre a acestuia
şi un judecător de la tribunal. Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puţin
jumătate plus unu din numărul total al locuitorilor cu drept de vot, iar activitatea consiliului
încetează înainte de termen dacă s-au pronunţat în acest sens cel puţin jumătate plus unu din
numărul total al voturilor valabil exprimate.

Alegerile pentru un nou consiliu judeţean se organizează în termen de maximum 90 de zile de

la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat
dizolvarea consiliului judeţean sau, după caz, de la validarea referendumului. Data pentru
organizarea alegerii noului consiliu judeţean este stabilită de Guvern, la propunerea
prefectului.

Până la constituirea noului consiliu judeţean, secretarul judeţeului va rezolva problemele

curente ale acestuia pe baza unei împuterniciri speciale date de Guvern, prin Ministerul
Administraţiei şi Internelor.

Conducerea consiliului judeţean este asigurată de un preşedinte şi 2 vicepreşedinţi aleşi dintre

membri săi, pe toată durata mandatului, cu votul secret al majorităţii consilierilor aflaţi în
funcţie. (art. 101 din Legea nr. 215/2001, republicată). Preşedintele consiliului judeţean,
potrivit art.102 din acelaşi act normativ, reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi
publice, cu persoanele fizice şi juridice române şi străine, precum şi în justiţie. Acesta
răspunde în faţa consiliului judeţean de buna funcţionare a administraţiei publice
13
4
judeţene, iar aparatul propriu al consiliului judeţean îi este subordonat. Preşedintele şi
vicepreşedintele consiliului judeţean este ales, respectiv eliberat din funcţie de consiliul
judeţean, cu votul secret al majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie. Eliberarea din funcţie
se face la propunerea a cel puţin 1/3 din numărul acestor consilieri.

Preşedintele consiliului judeţean este o autoritate administrativ-executiv, distinctă de consiliul

judeţean care are şi atribuţii proprii. Aceste atribuţii sunt prevăzute de Legea nr. 215/2001,
republicată, în art. 104 şi sunt clasificate astfel:

atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean, a instituţiilor şi

serviciilor publice de interes judeţean şi a societăţilor comerciale şi regiilor autonome de
interes judeţean

atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean

atribuţii privind bugetul propriu al judeţului

atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale şi serviciile publice

atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean.

În exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii

cu caracter normativ sau individual, care devin executorii numai după ce au fost aduse la
cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz.(art. 106
din Legea nr. 215/2001, republicată).

O parte a doctrinei a criticat aceste ultime prevederi legale menţionate pe motiv că ar fi nu

doar neoportune, ci chiar neconstituţionale pentru că în Constituţie nu este prevăzută această
autoritate a administraţiei publice locale, cum lasă legea să se înţeleagă că este preşedintele
consiliului judeţean. Cu atât mai mult legea îi dă acestuia dreptul de a adopta acte normative.

Şi-n cazul actelor emise de preşedintele consiliului judeţean este prevăzută posibilitatea
supunerii acestora controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ prin
intermediul prefectului. Evident că şi la nivelul consiliului judeţean, secretarul are obligaţia de
transmite prefectului atât actele preşedintelui acestuia, cât şi ale consiliului ca atare.

Preşedintele consiliului judeţean şi vicepreşedinţii acestuia îşi păstrează pe toată durata

mandatului calitatea de consilier, durata mandatului lor fiind egală cu cea a consiliului
judeţean. (art.108 alin.1). Deasemenea, şi suspendarea din funcţie a consilierilor judeţeni se
face, potrivit art. 108 alin.(2) din Legea nr. 215/2001, republicată, în aceleaşi condiţii şi
conform aceleaşi proceduri ca şi-n cazul consilierilor locali.

III.1.5. Prefectul – autoritate de tutela administrativa

Prefectul este un reprezentant al Guvernului în teritoriu, motiv pentru care este şi calificat ca
administraţie de stat în teritoriu, răspunzându-se astfel principiului deconcentrării.
13
5
Constituţia, în art. 123, prevede că Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în
municipiul Bucureşti. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce
serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. Între prefecţi pe de o parte, consiliile
locale şi primarii, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu
există raporturi de subordonare. Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios
administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care
consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept. Constituţia mai prevede faptul că
atribuţiile prefectului vor fi stabilite prin lege organică.

Din punct de vedere legal, statutul prefectului şi instituţia prefectului sunt reglementate prin
Legea nr. 340 din 12 iulie 2004, modificată prin O.U.G. nr. 179/2005.

Astfel, conform art. 1 din această lege, prefectul este numit de către Guvern la propunerea
ministrului administraţiei şi internelor.

Prefectul, în calitatea sa de reprezentant în teritoriu al Guvernului, are două sarcini

importante:

conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităţilor
adminitrativ-teritoriale. Aceste servicii publice deconcentrate sunt stabilite de primul-ministru
prin decizie, actualizându-se la propunerea ministrului administraţiei şi internelor (art. 3 alin.
2). Mai mult decât atât, conform art. 1 alin. 4, miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele dintre
atribuţiile lor de conducere şi control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate
din subordine, aceste atribuţii urmând să fie stabilite prin hotărâre de Guvern. Trebuie să fie
subliniat şi faptul că astfel a fost înlocuită sintagma contestată de doctrină „descentralizarea
serviciilor publice” cu una nouă consacrată printre principiile de bază aplicabile administraţiei
publice locale – „deconcentrarea serviciilor publice”.

verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliului local sau ale
primarului (art. 24 alin.1 lit. f). Deşi în această nouă reglementare legală a prefectului, aceasta
este considerată a fi una dintre atribuţiile acestuia, apreciem că importanţa acesteia, mai ales
sub aspectele efectelor care pot apare în urma exercitării acestui control, justifică considerarea
acestei atribuţii ca fiind o veritabilă sarcină a prefectului. În exercitarea acestei verificări a
legalităţii actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliului local sau ale
primarului, prefectul, cu cel puţin 10 zile înaintea introducerii acţiunii în contenciosul
administrativ, va solicita autorităţilor care au emis actul, cu motivarea necesară, reanalizarea
actului socotit nelegal, în vederea modificării sau, după caz, a revocării acestuia. (art. 26 din

Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului). În cazul în care, totuşi, prefectul
va considera necesară atacarea actului administrativ al autorităţii administraţiei publice locale
în instanţa de contencios administrativ, solicitând printr-o acţiune anularea
13
6
actului administrativ în cauză, această acţiune se va judeca în regim de urgenţă, termenele de
judecată neputând fi mai mari de 10 zile. Părţile sunt legal citate, dacă citaţia s-a comunicat
părţii cu cel puţin 1 zi înaintea judecării. Hotărârile prin care se soluţionează fondul cauzei se
pronunţă în ziua în care au luat sfârşit dezbaterile şi, doar în situaţii deosebite, aceasta poate fi
amânată cu cel mult două zile. (art. 26 indice 1 din Legea nr. 340/2004).

Doctrina a privit diferit posibilitatea de a fi contestate în instanţă şi actele de gestiune curentă,

o parte a acesteia apreciind că aceste acte sunt acte contractuale supuse dreptului comun, a
căror legalitate va putea fi cenzurată potrivit procedurii civile. Un alt autor consideră că
noţiunea de act de gestiune directă este lipsită de precizie, astfel că s-ar impune în primul rând
o prevedere mai clară în privinţa acestora pentru a fi înlăturată orice posibilitate de
interpretare contradictorie a sensului acestei noţiuni. Legea nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ definind actul administrativ, în art. 2 alin.1 lit. c, precizează că sunt asimilate
actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect: punerea
în valoare a bunurilor propietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea
serviciilor publice, achiziţiile publice, nefăcându-se nici o precizare expresă cu referire la
actele de gestiune curentă. Pe de altă parte, trebuie să luăm în considerare faptul că autorităţile
administraţiei publice locale au dreptul de a alege forma de gestiune a serviciilor publice, în
speţă fiind vorba de organul colegial deliberativ – consiliul local sau consiliul judeţean, care
pot soluţiona această „dilemă” printr-o hotărâre. Aşadar gestiunea serviciului public local
poate fi făcută fie în mod direct prin intermediul unor compartimente specializate din cadrul
aparatului propriu al consiliului local sau judeţean sau prin intermediul unor servicii publice
înfiinţate de consiliul local sau judeţean şi funcţionând în subordinea acestora, fie indirect
printr-o delegare a serviciului public local care presupune încheierea unui contract de gestiune
a serviciului public. În concluzie, chiar dacă legea nu le menţionează în mod expres, am putea
aprecia că şi actele de gestiune pot fi supuse controlului de legalitate, însă, de lege ferenda, ar
fi indicată definirea în mod cât mai concret a noţiunii de act de gestiune directă. Termenul în
care prefectul poate ataca actele autorităţilor administraţiei publice locale este cel prevăzut de
Legea nr. 554/2004, respectiv de art. 11. Astfel, cererile prin care se solicită anularea uni act
administrativ individual se pot introduce în termen de 6 luni de la data când s-a cunoscut
existenţa actului nelegal. Observăm că pentru cazul actelor administrative normative, legea nu
prevede nici un termen, putem aprecia, în consecinţă, că o acţiune prin care se solicită
anularea unui astfel de act poate fi introdusă oricând. Am putea aminti şi o decizie a Curţii
Consituţionale nr. 137/1994 prin care această autoritate menţiona că orice prevedre dintr-o
lege ce consacră termene pentru introducerea acţiunii de către prefect este o prevedere
contrară Constituţiei, deoarece acţiunea prefectului nu este supusă, pe plan constituţional, nici
unei condiţionări sau limitări, textul constituţional, nici atunci şi nici acum în urma revizuirii
Constituţiei din anul 2003, nefăcând trimitere la nici o lege.

13
7
Art. 24 din Legea nr. 340 din 2004 prevede atribuţiile pe care le îndeplineşte prefectul în
calitatea sa de reprezentant al Guvernului, acestea fiind:

Asigurarea, la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului Bucureşti, a aplicării şi

respectării Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi a hotărârilor guvernului, a celorlalte acte
normative, precum şi a ordinii publice

acţionarea pentru realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a obiectivelor cuprinse

în Programul de guvernare şi dispunerea măsurilor necesare pentru îndeplinirea lor, în
conformitate cu competenţele şi atribuţiile ce îi revin, potrivit legii

acţionarea pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unei comunicări

permanente cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie constantă prevenirii
tensiunilor sociale

stabilirea, împreună cu autorităţile administraţiei publice locale, a priorităţilor de dezvoltare

teritorială

asigurarea, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, a aducerii la îndeplinire, în condiţiile

stabilite de lege, a măsurilor de pregătire pentru situaţii de urgenţă

dispunerea, în calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă, a

măsurilor care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi folosirea în acest sens a
sumelor special prevăzute în bugetul propriu cu această destinaţie

utilizarea, în calitate de şef al protecţiei civile, a fondurilor special alocate de la bugetul de stat
şi baza logistică în situaţii de criză, în scopul desfăşurării în bune condiţii a acestei activităţi

dispunerea măsurilor corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor

şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate

asigurarea realizării planului de măsuri pentru integrare europeană

dispunerea de măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern şi a politicilor de

integrare europeană

hotărârea, în condiţiile legii, a cooperării sau asocierii cu instituţii similare din ţară şi din
străinătate, în vederea promovării intereselor comune

asigurarea folosirii, în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetăţenii

aparţinând minorităţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ-
teritoriale în care aceştia au o pondere de peste 20%.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ
(art. 32 din Legea nr. 340/2004).

Ordinele prefectului cu caracter normativ devin executorii după ce au fost aduse la cunoştinţă
publică şi se comunică de îndată Ministerului Administraţiei şi Internelor care poate propune
guvernului anularea acestora dacă le consideră nelegale su netemeinice.

Ordinele cu caracter individual devin executorii de la data comunicării persoanelor interesate.

13
8
Prin ordinele sale, prefectul poate stabili şi măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate după
consultarea conducătorului serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe ale administraţiei publice centrale din subordinea guvernului, organizate la nivelul
unităţilor administrativ-teritoriale. Aceste ordine trebuie să fie comunicate de prefect
conducătorului instituţiei ierarhic superioare serviciului public deconcentrat. Ministerele şi
celelalte organe ale administraţiei publice centrale pot propune Guvernului măsuri de anulare
a ordinelor emise în acest caz de prefect dacă le consideră nelegale. Prefectul poate propune
ministerelor şi celorlalte organe ale administraţiei publice centrale, uneori, doar măsuri pentru
îmbunătăţirea activităţii serviciilor publice deconcentrate, organizate la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale.

Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin potrivit Constituţiei şi legilor
se organizează şi funcţionează instituţia prefectului, sub conducerea prefectului. Aceasta este
o instituţiei publică cu personalitate juridică, iar capacitatea juridică de drept public se
exercită în exclusivitate de către prefect.

De asemenea, conform art. 8 din Legea nr. 340/2004, pentru îndeplinirea prerogativelor care îi
revin potrivit legii, prefectul este ajutat de 2 subprefecţi, cu excepţia prefectului municipiului
Bucureşti care este ajutat de 3 subprefecţi.

Instituţia prefectului organizează şi funcţionează în cadrul ei cancelaria prefectului care este

un compartiment distinct care cuprinde ca funcţii de execuţie de specialitate: directorul
cancelariei, 2 consilieri, un consultant şi secretarul cancelariei, personal care îşi desfăşoară
activitatea în baza unui contract de muncă încheiat, în condiţiile legii, pe durata exercitării
funcţiei publice de către înaltul funcţionar public – prefectul. Prefectul poate organiza, printr-
un ordin al său, oficii prefecturale, având nevoie de avizul conform al Ministerului
Administraţiei şi Internelor. Acestea sunt componente ale structurii aparatului propriu al
prefectului, aflate în subordinea acestuia, conduse de un director, numit şi eliberat din funcţie
de către prefect. Ele au sarcina de a duce la îndeplinire atribuţiile aparatului prefecturii în
localităţile situate în zona teritorială aferentă.

Noua reglementare în materia prefectului conţine o dispoziţie expresă conform căreia

prefectul şi subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizaţii căreia îi
este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi cel al partidelor politice, potrivit legii, sub sancţiunea
destituirii din funcţia publică. Coroborând acest articol – nr. 22 – cu art. 39 alin.4, vom
constata că atât prefectul, cât şi subprefectul nu mai pot fi oameni politici, ci persoane care
exercită o funcţie publică, deci funcţionari publici, respectiv înalţi funcţionari publici.

Legea nr. 340/2004 menţionează expres şi faptul că prefecţii şi subprefecţii nu pot să

înfiinţeze organizaţii sindicale şi nu au dreptul la grevă. (art. 20 indice 1 şi art. 20 indice 2).

Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile: legalităţii, împarţialităţii şi obiectivităţii;

transparenţei şi liberului acces la informaţiile de interes public; eficienţei; responsabilităţii;
profesionalizării, orientării către cetăţeni.
13
9
Să ne reamintim...

1.Toate aceste principii reprezintă prescripţii general-obligatorii, înscrise în

Constituţie şi în legi, care stabilesc direcţiile fundamentale ale organizării şi
funcţionării administraţiei publice locale şi potrivit cărora se formează şi
funcţionează autorităţile administraţiei publice locale, se stabilesc raporturile între
acestea şi se exercită controlul statal asupra activităţii lor.

Constituţia României reglementează administraţia publică locală în patru articole şi

anume: art. 120 – principii de bază; art. 121 – autorităţi comunale şi orăşeneşti; art.
122 – consiliul judeţean; art. 123 – prefectul.

Autonomia locală este cel mai important principiu, cel din care decurg toate
celelalte, definiţia lui fiind preluată din Carta europeană a autonomiei locale

adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985 şi ratificată de România prin Legea nr.

199/1997.

Autoritatile administratiei publice locale prin care se realizeaza autonomia locala in

unitatile administrativ-teritoriale sunt: la nivelul comunelor, oraselor (municipiilor) –
consiliul local (autoritate deliberativa) si primarul (autoritate executiva); la nivelul
judetului – consiliul judetean (autoritate deliberativa) si presedintele consiliului
judetean (autoritate executiva). Prefectul face parte din administratia de stat in
teritoriu, fiind reprezentantul Guvernului pe plan local.

Legea administratiei publice locale recunoaste o răspundere solidară a consilierilor

pentru activitatea consiliului local din care fac parte sau, după caz, în nume propriu
pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi pentru hotărârile
pe care le-au votat.

Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel

judeţean pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale, orăşeneşti şi
municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean..

La nivelul administraţiei publice locale nu există doar organe alese sau numite pe
baza unor criterii politice, ci şi funcţionari care au statutul de funcţionari de carieră şi
care asigură continuitatea autorităţii respective. Unul dintre aceştia este secretarul
comunei, oraşului sau al sudiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor care,
conform art. art.116 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, republicată, este funcţionar de

140
conducere, cu studii superioare juridice sau administrative.

8. Prefectul este un reprezentant al Guvernului în teritoriu, motiv pentru care este şi

calificat ca administraţie de stat în teritoriu, răspunzându-se astfel principiului
deconcentrării

Rezumat

Centralizarea este caracterizată prin dependenţa organelor locale de cele centrale ce

stabilesc deciziile aplicabile în teritoriu, presupunând, astfel, o strictă subordonare,
în acest mod are loc centralizarea sarcinilor administrative din teritoriul naţional la
nivelul statului, sarcini care sunt realizate de o administraţie ierarhizată şi unitară.
Centralizarea administrativă nu presupune, însă, lipsa vreunui raport dintre puterea
centrală şi cea locală, dintre autorităţile care exercită puterea centrală, respectiv
puterea locală, pentru că absenţa oricărui raport dintre cele două puteri nu poate fi
admis, chiar şi într-un stat democratic.

Prin urmare, descentralizarea nu reprezintă opusul centralizării, ci micşorarea ei,

diminuarea concentrării puterilor.

Deconcentrarea constituie o măsură intermediară în procesul descentralizării, fiind

privită ca un transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la
conducerea diferitelor organisme locale, ea înseamnă mult mai puţin decât
descentralizarea şi presupune recunoaşterea unei anumite puteri de decizie, în
favoarea agenţilor statului repartizaţi pe întreg teritoriul ţării..

Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor

administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul
colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.

Condiţiile de eligibilitate, stabilite de Constituţie şi de legea alegerilor locale, ce

trebuie întrunite de o persoană fizică pentru ca aceasta să fie aleasă ca şi consilier,
sunt următoarele, cu menţiunea că aceste condiţii trebuie să fie întrunite cumulativ:
să aibă calitatea de alegător; să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani; să aibă domiciliul
în comuna sau oraşul unde candidează; să nu aibă funcţia de magistrat sau să nu fie
militar activ ori alt funcţionar căruia îi este interzisă asocierea în partide politice,
conform art. 40 alin. 3 din Constituţie; în cazul în care candidatul este unul
independent, candidatura acestuia trebuie să fie însoţită de lista susţinătorilor.

Lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier local,
ajutat de cei mai tineri 2 consilieri locali, cu asistenţa de specialitate a secretarului
unităţii administrativ-teritoriale, care întocmeşte şi procesul-verbal al şedinţei..
14
1
Principiul autonomiei locale presupune recunoaşterea pentru autorităţile alese la
nivelul colectivităţilor locale a unei competenţe materiale generale, pe de o parte şi,
ca regulă, inexistenţa unei subordonări faţă de alte autorităţi ale administraţiei
publice, pe de altă parte. Astfel, art. 121 alin. 2 din Constituţie precizează că aceste
consilii locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative
autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi oraşe. Prin urmare, consiliul
local areatribuţii de natura administrativă şi financiară în orice domeniu, dacă nu
există vreo interdicţie expresă a legii.

Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare, lunar, la convocarea primarului şi în

şedinţe extraordinare, la cererea primarului sau a cel puţin unei treimi din numărul
membrilor consiliului.

Hotărârile consiliului local sunt acte administrative, putând avea un caracter

individual sau normativ. În funcţie de acest ultim aspect diferă şi momentul în care
intră în vigoare hotărârea respectivă. Astfel, art. 49 din Legea nr. 215/2001,
republicată, prevede că hotărârile cu caracter nromativ devin obligatorii şi produc
efecte juridice de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, aducerea la cunoştinţă a
acestora se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.
Acest termen de 5 zile reprezintă chiar termenul aflat la dispoziţia prefectului în care
acesta poate lua o decizie cu privire la legaliatea actului, putând aprecia chiar
necesitatea introducerii unei acţiuni în contenciosul administrativ. Faţă de acestea,
actele administrative – hotărâri ale consiliului local cu caracter individual îşi produc
efectele juridice de la data comunicării lor către persoanele interesate.

Dizolvarea consiliului local poate fi prin referendum sau de drept.

În baza acestor prevederi, doctrina a stabilit trei categorii de sarcini ale primarului, în
calitatea sa de autoritate executivă a consiliului local, acesta din urmă putând fi
considerat autoritatea deliberativă. Acestea sunt: cea de reprezentare; cea de executiv
al consiliului local si cea de şef al administraţiei locale şi aparatului de specialitate.

Prefectul, în calitatea sa de reprezentant în teritoriu al Guvernului, are două sarcini

importante:

• conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul
unităţilor adminitrativ-teritoriale.

• verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliului

local sau ale primarului.

14
2
Test de evaluare a cunoştinţelor

Care dintre următoarele enunţuri este adevărat: a) atribuţiile primarului nu pot fi

delegate;

b) încetarea mandatului primarului intervine întotdeauna de drept; c)

viceprimarul detine şi calitatea de consilier local.

Consiliul local nu poate fi dizolvat:

dacă nu se întruneşte timp de 2 luni consecutive;

dacă numărul consilierilor se reduce sub jumătate plus unu;

în cazul în care nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare nicio hotărâre. 3. Este consacrat

în mod implicit în Constituţia României:

principiul autonomiei locale;

principiul eligibilităţii;

principiul descentralizării.

4. Acte adoptate de prefect in exercitarea propriilor atributii sunt:

ordinele;

dispozitiile;

hotararile.

5. În România, administraţia de stat în teritoriu este reprezentată de: a) prefectul

judeţului;

b) consiliul judeţean;

c) prefectul judeţului şi preşedintele consiliului judeţean.

6. Implică recunoaşterea în favoarea organelor administraţiei statale din teritoriu

unei anumite puteri de decizie: a) principiul centralizării;

b) principiul autonomiei; c) principiul deconcentrării.

7. Dizolvarea de drept a consiliului local nu poate interveni: a) dacă nu se

întruneşte timp de 1 luna;

b) dacă numărul consilierilor se reduce sub doua treimi;

c) în cazul în care nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nicio hotărâre. 8.

Mandatul primarului poate fi prelungit:
a) prin lege organică, în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru
deosebit de grav;

b) prin ordin al prefectului, în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau

sinistru deosebit de grav;

c) prin hotărâre a consiliului local al aceleaşi unităţi administrativ-teritoriale, în

caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav.

14
3
Bibliografie selectiva:

Alexandru I., Drept administrativ comparat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003;

Alexandru I., Politică, justiţie, administraţie, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

Apostol Tofan D., Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2006;

Apostol Tofan D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura
All Beck, Bucureşti, 1999;

Apostol Tofan D., Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, 2008;

Apostol Tofan D., Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, 2010;

Bîrsan G.B., Georgescu B., Excepţia de nelegalitate. Jurisprudenţa Secţiei de contencios

administrativ şi fiscal a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2006;

Brezoianu D., Drept administrativ român, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

Carp R., Responsabilitatea ministerială, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;

Ciobanu A.S., Coman-Kund F., „Drept administrativ. Sinteze teoretice si exercitii practice
pentru activitatea de seminar”, partea a II –a, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2008

Ciobanu A.S., Coman-Kund F., „Drept administrativ. Sinteze teoretice si exercitii practice pentru
activitatea de seminar”, partea a I, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2009

Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu F., Vida I.,

Constituţia României – comentată şi adnotată, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”,

Bucureşti, 1992;

Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tănăsescu S. E., “Constituţia României revizuită
– comentarii şi explicaţii”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

Delvolvé P., Le droit administratif, Editura Dalloz, Paris, 2002;

Dragoş D.C., Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005;

Drăganu T., Actele de drept administrativ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959;

Duverger M., Les constitutions de la France, Editura P.U.F., Paris, 1944;

Fischer L, Constitutional conflicts between Congress and the President, Editura Princeton
University Press, Princeton, 1978;

Gilescu V., Drept administrativ. Partea introductivă, C.M.U.B., 1974;

Guţan M, Istoria administraţiei publice româneşti, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006;

144
Ionescu C., Constituţia României. Legea de revizuire comentată şi adnotată cu dezbateri
parlamentare, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;

Ionescu R., Drept administrativ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970;

Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, vol.I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, vol.II, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

Iorgovan A., Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză şi explicaţii, Editura Roata,
Bucureşti, 2004;

Laubadere (de) A. Venezia J.C., Gaudement Y., Traite de droit administratif, Tome.I,
L.G.D.J., Paris, 1996;

Laubadere (de) A, Traité de droit administratif, Editura L.G.D.J., Paris, 1973, 1980;

Lazăr R.A., Legalitatea actului administrativ. Drept românesc şi drept comparat,

Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

Manda C., Drept administrativ. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2002;

Manda C., Drept administrativ. Tratat elementar, vol.II, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2002;

Muraru I., Constantinescu M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă",

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

Negulescu P., Tratat de drept administrativ, vol.I, Principii generale, ed. a IV-a,

Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1934;

Negulescu P., Alexianu P., Tratat de drept public, Tomul I, Casa Şcoalelor, 1942;

Parini Ph., Institutions et droit administratifs, Editura A. Colin, Paris, 1984;

Petrescu R.N., Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004;

Rarincescu C.G., Contenciosul administrativ român, Editura "Universala" Alcalay & Co,
Bucureşti, 1936;

Rivero J., Droit administratif, Editura Dalloz, Paris, 1987;

Rivero J, Waline J., Droit administratif, Editura Precis Dalloz, Paris, 1992;

Rouault M.C., Dutieux D., Hedin B., Leclerco F., Droit administratif, Editura Gualino,
Paris, 2003;

Sanchez Morón M., Derecho administrativo. Parte general, Editura Tecnos, Madrid,
2006;

Santai I., Drept administrativ şi ştiinţă administrativă, vol.I, ediţie nerevizuită, pentru uzul
studenţilor, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1998;

Santai I., Drept administrativ şi ştiinţă administraţiei, vol.II, Editura Risoprint, Cluj-
Napoca, 2000;

Sauron J.L., L΄administration française et l΄Union européenne, Institut International

d΄Administration Publique, 1999;

Selejan-Guţan B, Excepţia de neconstituţionalitate, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

14
5
Teodorescu A., Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a III-a, Institutul de Arte

Grafice Eminescu, S.A., Bucureşti, 1929;

Tănăsescu S.E., coordonator, Studii juridice. Răspunderea în dreptul constituţional, Editura C.

H. Beck, Bucureşti, 2007

Văraru M., Tratat de drept administrativ, Editura Socec, Bucureşti, 1929;

Vedel G., Delvolve P., Droit administratif, P.U.F., Paris, 1984;

Vedinaş V., Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2002;

Vida I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editura Regia Autonomă „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 1994;

Wilson J.Q., American Government. Institutions and Policies, D.C. Heath and Company,
Lexington , Massachusetts. Toronto, third edition, 1986;

Constitutii ale altor state:

Colecţia „Constituţiile Statelor Lumii”:

Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, Editura All Beck, Bucureşti,

1998

Constituţia Statelor Unite ale Americii, Editura All Beck, Bucureşti,

Actele constituţionale ale Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003

Constituţia Republicii Italiene, Editura All Beck, Bucureşti, 1998

Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, Editura All Beck, Bucureşti,

1998

Constituţia Spaniei, Editura All Educational, Bucureşti, 1998

Constituţia Republicii Franceze, Editura All Educational; Bucureşti, 1998

Constituţia Statelor Unite ale Americii, Editura All Beck, Bucureşti, 2002

Consituţia Statelor Unite ale Americii – broşură pusă la dispoziţie de Ambasada

S.U.A.

The Constitution of the United States of America with explanatory notes, Applewood Books,
Bedford, S.U.A

The Constitution of Greece 1975/86/2001 – Comparative approach of the constitutional

revision, Centre for European Constitutional Law – Themistocles and Dimitris Tsatsos
Foundation, ant.N. Sakkoulas Publishers; Athens, 2001

♦ Pentru celelalte constituţii folosite în lucrare au fost folosite următoarele site-uri:

*http/dir.yahoo.com/Government/Law/Constitutional/Constitutions
14
6
*http/www.georgetown.edu – Georgetown University, Political Database of the America
*http/lib.umich.edu – The University of Michigan – Library – Documents Center
*confinder.richmond.edu – University of Richmond
*http/www.oefre.unibe.ch/law/icl/index.html

*http/www.constitution.ru/eu

Dicţionare

Dictionnaire de droit administratif, Editura Dalloz, Paris, 2002

Dictionnaire du droit constitutionnel, Editura Dalloz, Paris, 2001

Villiers M.de, Dictionnaire du droit constitutionnel, Editura Dalloz. Armand Colin, Paris,
1998

Marcu F., Noul dicţionar de neologisme, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997

Săulescu L., Rădescu S., Dicţionar de expresii juridice latine, Editura Europa, Craiova,

1996

14
7