UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

SUPORT DE CURS REDACTAT ÎN TEHNOLOGIE ID

prof. univ. dr. TĂNASE JOIŢA

lect. univ. dr. OANA ȘARAMET

AN I, SEMESTRUL I

2015/2016
Introducere

Cursul de Teoria generală a dreptului se doreşte a fi o introducere în studiul

instituţiilor fundamentale ale dreptului. Astfel, „orice ştiinţă aspiră la globalitate, la
cunoaştere prin ajungerea la concept, prin subsumarea fenomenelor particulare şi regăsirea lor
în categorii de maximă generalitate”.
În consecinţă, Teoria generală a dreptului elaborează concepte, ca instrumente
esenţiale prin care dreptul este gândit în ansamblul său; cuprinde acel set conceptual prin care
ştiinţa dreptului judecă, explică realitatea juridică; încearcă a identifica caracterele proprii şi
permanente ale fenomenului juridic, spre a-l defini şi a-i contura spaţiul în cadrul sistemului
social-istoric din care face parte.
Scopul Teoriei generale a dreptului este acela de a îmbogăţi cunoaşterea, teoria şi
practica dreptului.
Astfel, obiectul cursului de faţă îl constituie analiza unor concepte juridice
fundamentale, a unor instituţii fundamentale, a instrumentelor necesare înţelegerii oricărei
ramuri de drept.
Noţiunile, conceptele, terminologia folosite, proprii limbajului de specialitate cu care
studenţii încep a se familiariza în semestrul I al anului I de studii, dar au posibilitatea de a se
familiariza pe parcursul întregului ciclu de învăţământ de licenţă, pot prezenta dificultăţi, mai
ales cu ocazia parcurgerii pentru prima dată a prezentului suport de curs. Studierea cu
seriorizitate, consecvenţă şi constanţă a fiecărei unităţi de învăţare va permite fiecărui student
familiarizarea cu limbajul specific Teoriei generale a dreptului, în fapt a dreptului în general,
cu noţiunile, conceptele, mecanismele, procedurile şi corelaţiile dintre acestea specifice
instituţiilor din cadrul dreptului. Studierea cu atenţie a conceptelor, instituţiilor şi
mecanismelor fundamentale ale dreptului va permite fiecărui student a înţelege inclusiv
corelaţiile dintre instituţiile dreptului, dintre acestea şi cele ce vor fi studiate pe parcursul
celor opt semestre de studiu, precum şi raporturile stabilite între acestea atât prin prevederile
constituţionale şi legale în vigoare, cât şi prin jurisprudenţa instanţelor de judecată, în special
a Curţii Constituţionale a României şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, permiţând inclusiv
o ancorare în realitatea politico-juridică românească, dar şi europeană, cu precădere în cea
specifică puterii politice şi organizării şi funcţionării acesteia.
Considerăm necesar a sublinia şi faptul că structura unui suport de curs redactat în
tehnologie ID (IFR) permite o analizare punctuală, concretă a instituţiilor juridice identificate
în fişa disciplinei în cauză. Însă nu trebuie omis faptul că inclusiv cursul de Teoria generală a
dreptului este influenţat şi de multiplele, diversele şi nuanţatele interpretări doctrinare,
exprimate în lucrări de specialitate, precum tratate, cursuri universitare, monografii, studii şi,
nu în ultimul rând, soluţiile jurisprudenţiale, inclusiv în comentariile acestora. Or înţelegerea
şi însuşirea corectă a noţiunilor, conceptelor şi, în final, a instituţiilor juridice din cadrul

4
Teoriei generale a dreptului presupune o cercetare aprofundată ce se traduce întâi de toate
printr-o studiere serioasă şi a lucrărilor de specialitate identificate ca surse bibliografice
relevante pentru prezentul suport de curs.

Obiectivele cursului
Prin tehnica de expunere a cursului, studenţii vor intra, treptat, în procesul
de asimilare şi înţelegere a limbajului de specialitate, deprinzând în acelaşi timp
corelaţiile între conceptele şi instituţiile de drept. Cercetarea fiecărei instituţii
juridice este diseminată în structuri componente, aflate în strânsă interdependenţă,
încât este necesară stăpânirea în parte a fiecărei surse de cunoaştere pentru
corelarea acesteia cu cunoştinţele aflate în derulare. Prezentarea fiecărui modul
permite, la finalul însuşirii elementelor sale, deprinderea mecanismului de
ansamblu a instituţiei/instituţiilor analizate, raportarea la diferite situaţii practice,
concrete.
Obiectivele cursului, generale şi specifice, constau, în principal, în:
• studentul să cunoască și să înțeleagă noţiunile de bază cu care dreptul operează,
în general şi, în particular, orice ramură de drept;
• studentul să-și dezvolte abilităţile de a aplica corect cunoștinţele teoretice
acumulate pentru soluţionarea problemelor practice şi a speţelor din domeniul
Teoriei generale a dreptului;
• studentul să-și formeze și dezvolte capacitatea de analiza și sinteză;
• studentul să fie capabil să demonstreze că a dobândit cunoștiinţe suficiente
pentru a înţelege noţiuni, concepte precum cele de: drept, ramură de drept, normă
juridică, raport juridic, interpretare juridică, etc.
• studentul să fie capabil să determine şi să precizeze conţinutul noţiunilor şi
conceptelor specifice Teoriei generale a dreptului anterior precizate, să determine
acte normative relevante, să determine modurile în care aceste noţiuni, concepte,
instituţii fundamentale operează, să identifice şi să analizeze raporturile dintre
diferitele concepte, noţiuni, instituţii.
• studentul să fie capabil să selecteze şi să aplice corect metodele și principiile de
bază învățate în soluţionarea problemelor practice şi a speţelor specifice Teoriei
generale a dreptului.
• studentul să poată realiza esee şi proiecte de cercetare pe teme specifice Teoriei
generale a dreptului.

5
 Evident, prezentul suport de curs, datorită limitărilor de întindere, poate
asigura doar incipienta şi iniţiala aprofundare a materiei Teoria generală a
dreptului, astfel încât, pentru optime rezultate în cadrul activităţii lor profesionale
în calitate de studenţi, aceştia ar trebui să recurgă şi la una sau mai multe din
lucrările recente indicate în bibliografia aflată la sfârşit.

Competenţe conferite
După parcurgerea materialului şi a bibliografiei indicate, fiecare student îşi
va însuşi însuşi noţiunile şi conceptele de bază cu care operează Teoria generală a
dreptului, precum putere politică, organizarea puterii, instituţie juridică, metodă de
interpretare, normă juridică, raport juridic, subiect de drept, capacitate, răspundere
juridică; va înţelege şi-şi va însuşi tehnica de elaborare a unui act normativ,
trăsăturile normei juridice sau ale raportului juridic; va înţelege, îşi va însuşi şi va
determina metodele de cercetare ştiinţifică a dreptului, precum şi cele de
interpretare a dreptului; îşi va însuşi, va interpreta şi va aplica corect aspectele de
drept material şi de drept procesual specifice instituţiilor fundamentale ale
dreptului, chiar dacă va opera în acest sens doar într-un mod incipient; va înţelege
rolul şi locul fiecărei instituţii juridice, a corelaţiilor dintre acestea; va înţelege şi
aplica corect regimul juridică specific fiecărei instituţii juridice; particularităţile
acestui regim faţă de dreptul comun şi interferenţele cu acest regim juridic; va
putea corela cunoştinţele teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică, inclusiv
prin soluţionarea unor speţe privind aplicarea principiilor şi normelor specifice
Teoriei generale a dreptului; va interpreta şi aplica în practică diferitele categorii
de acte emise sau adoptate de instituţiile politico-juridice/juridice; va putea
implementa şi manifesta o atitudine responsabilă faţă de pregătirea continuă,
cunoaşterea operativă şi aplicarea corespunzătoare a unor noi acte normative,
inclusiv a modificărilor celor existente, precum şi a jurisprudenţei din domeniul
Teoriei generale a dreptului.
De asemenea, urmare a parcurgerii acestui curs, studenţii ar trebui: să
demonstreze capacitatea de a aplica cunoştinţele dobândite în curs în discuţii libere
sau ghidate pe teme indicate de profesor; să demonstreze capacitatea de a
identifica noţiuni şi concepte juridice specifice Teoriei generale a dreptului din
legislaţia în vigoare, de a le înţelege şi de a le folosi în descrierea mecanismelor
juridice ale acestor instituţii, ale speţelor în domeniu; să aibă capacitatea de a

6
aprecia şi evalua date oferite de curs aplicate pe domeniul de interes al studenţilor;
să aibă capacitatea de a formula enunţuri coerente cuprinzând noţiuni, concepte şi
principii ale acestei discipline care să le permită să-şi exprime punctul de vedere
sau opiniile în mod corect şi coerent.
Nu în ultimul rând, la finele acestui curs, studenţii ar trebui să demonstreze că pot
lucra atât independent cât şi în grupuri în scopul informării ştiinţifice şi obţinerii
datelor necesare pentru realizarea sarcinilor de lucru; să aibă capacitatea de a
utiliza în mod corect limbajul de specialitate astfel încât să poată comunica cu alte
persoane în cadrul muncii în echipă; să fie capabili de a putea înţelege şi dezbate
conţinutul manualelor şi publicaţiilor de specialitate demonstrând că le înţeleg şi le
pot transmite mai departe; să dovedească: progresul în însuşirea unor noi tehnici
de învăţare, abilităţi de autocontrol permanent şi conştient privind motivaţiile
pentru învăţare, capacitatea de a face distincţie între date, informaţii şi cunoaştere
şi a gestiona toate acestea; conştientizarea motivaţiei învăţării continue.

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru evaluarea semestrială a cunoştinţelor, la acest nivel, este suficientă
studierea termenilor, noţiunilor şi caracterelor care definesc instituţiile analizate.
Dezvoltarea şi aprofundarea tematicilor, lărgirea sferei de aplicare a
jurisprudenţei presupun cercetarea tratatelor şi cursurilor universitare detaliate, a
monografiilor, revistelor de specialitate, culegerilor de speţe, de practică judiciară
ale Curţii Constituţionale ale României şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Este indispensabilă parcurgerii cursului procurarea legislaţiei în domeniul
Teoriei generale a dreptului, în vigoare la momentul parcurgerii cursului.

Structura cursului
Structura cursului conţine:
- trei module pentru semestrul I al anului I, fiind necesar a aminti
faptul că acest curs are ca principal obiectiv familiarizarea studentului
cu noţiuni, concepte, instituţii, instrumente cu care care dreptul
operează şi pe care nu le-a mai intâlnit până în prezent sau dacă le-a
întâlnit nu le cunoaşte corecta semnficaţie, conţinutul real; conţinutul
celor trei module rezultă din cuprins;
- unităţile de învăţare (UI) au un conţinut care evoluează în

7
 complexitate, putând fi însuşite în procesul de învăţare în perioade
cuprinse între 2 ore şi 6 ore;
- configuraţia tehnică a ghidului a permis oferirea de exemple, cu
trimitere la soluţiile practice ale instanţelor de judecată, la doctrina
specifică, după caz, fapt de natură a facilita înţelegerea noţiunilor şi a
instituţiilor juridice;
- rezumatul existent la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare se doreşte un
ajutor sistematic al activităţii de învăţare, constituind o enumerare a
problematicii analizate;
- în fine, testele de evaluare au drept scop antrenarea studenţilor în
soluţionarea unor probleme sau chiar a unor speţe practice, adaptate
tematicii fiecărei unităţi de învăţare.

Cerinţe preliminare
Cunoaşterea accepţiunilor de bază ale unor noţiuni, concepte, instituţii de drept
specifice sistemului românesc de drept, a principiilor fundamentale ale dreptului,
astfel precum au fost însuşite indirect urmare a parcurgerii unor discipline precum:
Limba şi literatura română, Istorie, Filosofie, Logică, Economie, Cultură civică în
cursul studiilor liceale.

Discipline deservite
Studiul disciplinei influenţează major demersurile de însuşire a cunoştinţelor în
domeniul tuturor ramurilor atât ale dreptului public, cât şi ale dreptului privat.

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar estimat pentru înţelegerea instituţiilor şi mecanismelor juridice
cuprinse în primele trei module este de 28 ore, timp consacrat cu atenţie
concentrată.

Evaluarea
Examen scris, sistem mixt – rezolvarea unor întrebări de tip grilă, soluţionarea
unor subiecte de genul „întrebare - răspuns”, analizarea unor enunţuri în sensul că
sunt adevărate sau false şi argumentarea răspunsului oferit.

8
Cuprins

Introducere ................................................................................................................................. 4
Modulul I. DREPTUL - CONCEPT ŞI DIMENSIUNI ............................................................ 11
Introducere. .............................................................................................................................. 11
Competenţe ............................................................................................................................... 11
Unitatea de învăţare I.1. Sistemul ştiintei dreptului. Metodologia juridică ......... ...................12
I.1.1. Introducere ...................................................................................................... 12
I.1.2. Competenţe ...................................................................................................... 12
I.1.3. Sistemul științei dreptului ................................................................................ 12
I.1.4. Metodologia juridică ....................................................................................... 18
Unitatea de învăţare I.2. Conceptul dreptului ...................................................... ...................25
I.2.1. Introducere ...................................................................................................... 25
I.2.2. Competenţe ...................................................................................................... 25
I.2.3. Accepţiunile noţiunii de drept ......................................................................... 26
I.2.4. Dimensiunea istorică a dreptului. Primele legiuri .......................................... 27
I.2.5. Dimensiunea socială a dreptului ..................................................................... 35
I.2.6. Factorii de configurare a dreptului................................................................. 36
I.2.7. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului .............................................................. 44
I.2.8. Tipologia dreptului .......................................................................................... 46
I.2.9. Sistemul dreptului. Definiţia dreptului ............................................................ 51
I.2.9. Sistemul dreptului. Definiţia dreptului ............................................................ 56
Unitatea de învăţare I.3. Principiile şi funcţiile dreptului. Dreptul şi statul ........ ...................61
I.3.1. Introducere ...................................................................................................... 61
I.3.2. Competenţe ...................................................................................................... 61
I.3.3. Principiile dreptului ........................................................................................ 61
I.3.4. Funcţiile dreptului ........................................................................................... 66
I.3.5. Dreptul şi statul ............................................................................................... 67
Modulul II. NORMA JURIDICĂ – ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL .............................. 84
Introducere. .............................................................................................................................. 84
Competenţe ............................................................................................................................... 84
Unitatea de învăţare II.1.Sistemul normelor sociale. Norma juridică. Interpretarea juridică 86
II.1.1. Introducere ..................................................................................................... 86
II.1.2. Competenţe..................................................................................................... 86
II.1.3. Sistemul normelor sociale .............................................................................. 87
II.1.4. Norma juridică ............................................................................................... 91
II.1.5. Acţiunea normei juridice .............................................................................. 105
II.1.6. Interpretarea normelor juridice ................................................................... 111
Unitatea de învăţare II.2. Izvoarele dreptului........................................................................ 127
II.2.1. Introducere ................................................................................................... 127

9
 II.2.2. Competenţe................................................................................................... 127
II.2.3. Izvoarele dreptului ....................................................................................... 127
II.2.4. Tehnica elaborării actelor normative .......................................................... 137
II.2.5. Realizarea dreptului ..................................................................................... 148
Modulul III. RAPORTUL JURIDIC. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ..................................... 159
Introducere. ............................................................................................................................ 159
Competenţe ............................................................................................................................. 159
Unitatea de învăţare III.1. Raportul juridic. ......................................................................... 160
III.1.1. Introducere ................................................................................................. 160
III.1.2. Competenţe ................................................................................................. 160
III.1.3. Premisele raportului juridic ....................................................................... 160
III.1.4. Definiţia şi trăsăturile raportului juridic ................................................... 161
III.1.5. Subiectele raportului juridic ....................................................................... 163
III.1.6. Conţinutul raportului juridic ...................................................................... 170
III.1.7. Obiectul raportului juridic. Faptul juridic ................................................. 173
Unitatea de învăţare III.2. Răspunderea juridică... .............................................................. 185
III.2.1. Introducere ................................................................................................. 185
III.2.2. Competenţe ................................................................................................. 185
III.2.3. Noţiunea şi formele răspunderii juridice.................................................... 185
III.2.4. Condiţiile răspunderii juridice ................................................................... 186

Bibliografie. ........................................................................................................................... 194

10
Modulul I. DREPTUL - CONCEPT ŞI DIMENSIUNI

Cuprins
Introducere. .............................................................................................................. 11
Competenţe ............................................................................................................... 11
Unitatea de învăţare I.1. Sistemul ştiintei dreptului. Metodologia juridică.............12
Unitatea de învăţare I.2. Conceptul dreptului ....................................... ...................25
Unitatea de învăţare I.3. Principiile şi funcţiile dreptului .................... ...................61

Introducere
Primul modul al cursului destinat disciplinei Teoria generală a dreptului
îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice introductive
referitoare la sistemul ştiinţei dreptului, la ştiinţele juridice istorice, la ştiinţele
juridice de ramură, la locul şi rolul Teoriei generale a dreptului în cadrul
dreptului, precum şi la metodele cercetării ştiinţifice a dreptului. Astfel, studenţii
vor fi introduşi în studiul sistemului ştiinţei dreptului şi al metodologiei juridice.
De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu concepte operaționale precum
ştiinţa, ştiinţa juridică, ştiinţa juridică de ramură, metodologia juridică etc. şi-şi
vor dezvolta abilităţile necesare pentru a opera cu aceste concepte.

Competenţe
Parcurgerea primului modul va permite studentului:
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice
fiecărei noţiuni, fiecărui concept prezentate în această unitate de învăţare, cât şi
de a decela raportul, interdependenţele dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze diferitele ştiinţe juridice, să distingă între
acestea, să explice şi să aplice diferitele metode ale cercetării ştiinţifice a
dreptului, dar şi să distingă între aceste metode.

11
Unitatea de învăţare I.1. Sistemul ştiintei dreptului. Metodologia
juridică

Cuprins
I.1.1. Introducere ...................................................................................................... 12
I.1.2. Competenţe ...................................................................................................... 12
I.1.3. Sistemul ştiinţei dreptului ................................................................................ 12
I.1.4. Metodologia juridică ....................................................................................... 18

I.1.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
introductive referitoare la sistemul ştiinţei dreptului, la ştiinţele juridice istorice,
la ştiinţele juridice de ramură, la locul şi rolul Teoriei generale a dreptului în
cadrul dreptului şi la metodele cercetării ştiinţifice a dreptului.

I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite înţelegerea conceptelor, noţiunilor
specifice acestei unităţi de învăţare, precum ştiinţa, ştiinţa juridică, ştiinţa juridică
de ramură, metodologia juridică; distingerea între diferitele ştiinţe juridice, dar şi
între diferitele metode de cercetare ştiinţifică a dreptului; identificarea, însuşirea
şi înţelegerea trăsăturilor specifice fiecărei metode de cercetare ştiinţifică a
dreptului şi a conceptelor cu care se operează în această unitate de învăţare.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.1.3. Sistemul stiintei dreptului

1. Consideraţii generale privind rolul ştiinţei

Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe
obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în: concepte, categorii, principii şi noţiuni.
Ca fenomen social şi formă specifică de activitate umană, ştiinţa nu este un sistem
static de idei, reprezentări, teorii, ci un sistem dinamic care se dezvoltă continuu prin
acumularea de noi cunoştinţe prin noi descoperiri.
Sistemul ştiinţelor cuprinde, într-o largă generalizare:

12
 - ştiinţele naturii
- ştiinţele despre societate
- ştiinţele despre gândire.
Delimitarea ştiinţelor nu poate fi absolută, natura, societatea, lumea fiind caracterizate
atât prin unitate cât şi prin interdependenţă, interacţiune, condiţionare reciprocă.
Evoluţia continuă a cunoaşterii exclude graniţele rigide între ştiinţe şi presupune atât
apariţia unor noi ştiinţe, cât şi formarea unor discipline ştiinţifice de graniţă, de interferenţă
între alte ştiinţe.

2. Sistemul ştiinţelor sociale

Scopul ştiinţelor despre societate este acela de a cunoaşte legile generale ale existenţei
şi dezvoltării societăţii, de a studia formele istorice de organizare socială şi modalităţile
specifice de manifestare a diverselor componente ale realităţii social-umane (politice, etice,
juridice etc.).
Legile generale ale societăţii au anumite trăsături care le deosebesc de legile naturii, în
primul rând prin aceea că legile dezvoltării sociale se manifestă în însăşi activitatea oamenilor
dotaţi cu raţiune şi conştiinţă.
Prin tradiţie, prin conţinutul şi obiectul său, ştiinţa dreptului aparţine de ştiinţele
despre societate.
În sistemul ştiinţelor sociale se include:
a) ştiinţele de tip nomotetic care au ca obiect activităţile umane, legităţile şi relaţiile
funcţionale corespunzătoare, stabilirea acestora fiind făcută prin metode ca: observaţii
sistematice, studii statistice, experimentale, etc.
În această categorie pot fi cuprinse: economia politică; sociologia; psihologia;
demografia; lingvistica; statistica etc.
b) ştiinţele istorice – îşi propun reconstituirea şi interpretarea trecutului.
c) ştiinţele care studiază aspectele normative ale activităţilor umane – lumea dominată de
norme: ştiinţele juridice; etica etc.
d) cercetarea epistemologică a ştiinţei, ca disciplină socio-umană.
Aceasta abordează activitatea cognitivă ca o activitate esenţial umană.
3. Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale
Ştiinţa dreptului ocupă un loc distinct atât prin specificul obiectului său de cercetare, şi
anume realitatea juridică, parte componentă a realităţii sociale, cât şi prin relativa sa
autonomie metodologică.
Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) studiază legile existenţei şi dezvoltării statului şi
dreptului, instituţiile juridice şi politice, modul în care acestea influenţează societatea şi
suportă la rândul lor influenţa societăţii, corelaţiile cu celelalte componente ale sistemului
social.

13
 Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în baza cărora dreptul îşi structurează
un mecanism normativ adecvat şi eficient, de ordonare a relaţiilor sociale, de apărare a
valorilor sociale cum sunt: proprietatea, siguranţa juridică, libertăţile individuale, societatea
civilă, etc.
Ca ştiinţă explicativă, ştiinţa juridică studiază natura juridicului, raporturile cu alte
ştiinţe, legăturile interne ale sistemului juridic.
Astfel putem afirma că ştiinţa dreptului nu se opreşte la studiul normei juridice – la o
exegeză a textelor juridice, ci are şi rol explicativ privind contextul social, istoric şi cultural în
care apar normele juridice şi instituţiile juridice, în care acestea îşi duc viaţa, colaborând deci
şi cu alte ştiinţe: economia politică, istoria, sociologia, etc.

4. Sistemul ştiinţei dreptului (Sistemul ştiinţelor juridice)

Complexitatea fenomenului social-juridic determină şi o structurare a cercetării
acestuia, atât din perspectivă globală, cât şi ca fenomen istoric care îşi conservă anumite
constante, dar şi cu dezvoltări calitative continue.
Aşadar ştiinţa dreptului se împarte în ramuri şi discipline ştiinţifice distincte, care
împreună formează un sistem al ştiinţelor juridice.
Sistemul ştiinţei dreptului (sistemul ştiinţelor juridice) cuprinde astfel următoarele
părţi:
A. Teoria generală a dreptului
B. Ştiinţele juridice de ramură
C. Ştiinţele juridice istorice
D. Ştiinţele ajutătoare (participative).

A. Teoria generală a dreptului (Locul său în sistemul ştiinţelor juridice)

Teoria generală a dreptului realizează studiul conceptelor, categoriilor, principiilor şi
noţiunilor de bază ale dreptului.
Aceasta elaborează instrumentele esenţiale ale dreptului în ansamblul său, aşa cum
sunt: esenţa, conţinutul şi forma dreptului; norma juridică; izvoarele dreptului; raportul
juridic; tehnica juridică; răspunderea juridică, etc.
Fundamentarea acestor concepte se realizează plecând de la datele furnizate de
ştiinţele juridice de ramură şi ştiinţele juridice istorice.
Teoria generală a dreptului cuprinde caracterele proprii şi permanente ale fenomenului
juridic pentru a-l defini şi a-i contura spaţiul în cadrul sistemului social-istoric din care face
parte.
Necesitatea Teoriei generale a dreptului este dictată atât de cerinţe pur teoretice (din
perspectiva filosofică a cercetării fenomenului juridic, dar şi pur ştiinţifică a realităţii
juridice), cât şi de cerinţe practice.

14
 Scopul Teoriei generale a dreptului este acela de a îmbogăţi şi amplifica cunoaşterea,
deci şi practica dreptului.
Preluând de la ştiinţele juridice de ramură datele esenţiale privind formele particulare
de manifestare a dreptului, teoria generală a dreptului oferă acestora instrumente de
cunoaştere şi fundamentare a unor principii, metode etc., prin care dreptul influenţează
conduita oamenilor.
Istoric, apariţia Teoriei generale a dreptului datează din vechime, dar ca o teorie
închegată este fundamentată în a II-a jumătate a sec.XIX când apare “Enciclopedia dreptului”
a lui Adolf Merkel. Cuvântul “enciclopedie” este de origine elenă şi semnifică “învăţare în
cerc”, “completă”.
În 1899 apărea ”Le Droit pur” (dreptul pur) a autorului belgian Edmond Picard.
O lucrare, în 3 volume, privind “Teoria generală a dreptului” apărea în 1930 la
Bucureşti scrisă de Mircea Djuvara, autor român de recunoaştere europeană, iar la Cluj, în
1936, apărea lucrarea “Principii fundamentale de filozofie juridică” a autorului Eugeniu
Speranţia.
Ca disciplină de învăţământ, Teoria generală a dreptului, sub această denumire sau sub
denumirea de “Introducere în ştiinţa dreptului” ori “Introducere în drept”, se regăsea şi se
regăseşte şi astăzi în toate planurile de învăţământ juridic din Europa.
În Ţara Românească studierea dreptului se făcea încă de la 1816 în “Şcoala
domnească” reorganizată de Ion Vodă Caragea, profesor fiind marele cărturar al vremii,
logofătul Nestor.
Studiul dreptului se făcea şi în timpul funcţionării Regulamentelor organice, iar
ulterior la organizarea Universităţii Bucureşti în 1866, primul rector va fi profesorul de drept
George Costaforu.
Şi în Moldova învăţământul juridic se realiza încă de la 1822, iar prima lecţie de drept
tipărită în limba română şi păstrată datează din 3 iunie 1830 şi aparţinea lui Cristian
Flechtenmacher.
În 1913, la Universitatea din Bucureşti, prin strădania prof. Dissescu se înfiinţa catedra
de “Enciclopedia dreptului”.
La Iaşi, Facultatea de drept era înfiinţată încă din 1836 de Grigore Ghica Vodă, unde
între 1856 şi 1864 Simion Bărnuţiu preda un curs de “Drept natural şi al ginţilor”.
La Cluj, catedra de drept a avut mari jurişti precum Casiu Maniu sau Eugeniu
Speranţia – personalitate complexă a culturii române.
La Iaşi, prof. Virgil Arion preda la începutul sec.XX filosofia dreptului, iar între 1939
– 1930 prof. Traian Ionaşcu preda “Enciclopedia dreptului”. Un alt profesor eminent la Iaşi a
fost Octavian Ionescu. Şi la facultatea de drept din Cernăuţi se predau cursuri de
“Enciclopedia dreptului” şi “Filozofia dreptului”.

15
 După reforma învăţământului în 1948, s-a continuat în toate facultăţile de drept
predarea “Teoriei generale a dreptului şi statului”, dar cu accent pe explicarea materialist-
dialectică marxistă a fenomenelor politico-juridice.

B. Ştiinţele juridice de ramură

Aceste ştiinţe studiază fenomenele particulare juridice, suprapunându-se ramurilor de
drept, criteriul de departajare şi organizare fiind obiectul reglementării juridice şi metodele
specifice de reglementare.
Prin obiect al reglementării juridice al unei ramuri de drept se înţelege un anumit grup
de relaţii sociale, relaţii care au anumite trăsături specifice, proprii.
Ramura de drept este definită ca fiind un ansamblu de norme juridice organic legate
între ele, care reglementează relaţii sociale având acelaşi specific şi aceeaşi metodă (sau
complex de metode) de reglementare.
Instituţia juridică este o totalitate de norme juridice care reglementează o grupă unitară
de relaţii sociale, fiind o structură a unei ramuri juridice, de regulă.
Norma juridică este o regulă generală de conduită, obligatorie, stabilită ori recunoscută
de stat, care la nevoie poate fi impusă prin forţa de constrângere a statului.
Raportul juridic este o relaţie socială (un raport social) reglementat de o normă
juridică.
Dreptul unui stat este alcătuit din numeroase norme şi instituţii juridice ce formează un
sistem unitar al dreptului statului respectiv.
Acest sistem unitar există însă în diversitatea ramurilor de drept.
Sistemul ştiinţei dreptului are ca element de bază subsistemul ştiinţelor juridice de
ramură, dar cuprinde şi celelalte ştiinţe juridice.
Acest subsistem, care formează un sistem al ştiinţelor juridice de ramură, nu se
regăseşte întocmai şi în planul de învăţământ superior juridic.
Ştiinţele juridice de ramură studiază normele juridice, instituţiile juridice aparţinând
ramurii de drept corespunzătoare şi în corelaţie cu relaţiile sociale care formează obiectul de
reglementare juridică a acelei ramuri de drept.

C. Ştiinţele juridice istorice

Cercetează istoria dreptului dintr-o ţară sau dezvoltarea generală a fenomenului
juridic.
Aceasta cuprinde:
- istoria dreptului românesc;
- istoria generală a dreptului.
Cercetarea istoriei dreptului prezintă importanţă din mai multe puncte de vedere:

16
- dovedeşte legăturile cu instituţiile juridice străvechi, prin aceasta subliniindu-se şi ideea de
progres juridic;
- evidenţiază existenţa unor legi ale apariţiei, evoluţiei sau dispariţiei unor forme de drept în
strânsă legătură cu legile generale ale dezvoltării sociale sau perimetre de civilizaţie juridică
atestate în timp.
În subgrupa ştiinţelor juridice istorice intră şi “istoria doctrinelor (ideilor) juridice”.

D. Ştiinţele juridice ajutătoare (participative)

Acestea se află în strânsă legătură cu ştiinţele juridice.
Ele nu fac parte propriu-zis din ştiinţele juridice, dar sunt discipline indispensabile
cunoaşterii unor fenomene de drept ori corectei aplicări a dreptului.
Sţiinţele juridice ajutătoare utilizează metode şi mijloace ştiinţifice proprii, specifice
altor ştiinţe (chimice, fizice, matematice etc.), dar ajută ştiinţele juridice şi aplicarea dreptului
în general.
Asemenea ştiinţe ajutătoare, participative celor juridice sunt: medicina legală,
criminologia, criminalistica, psihologia juridică, sociologia juridică şi altele.

Exemple
Astfel, Medicina legală este o ramură a ştiinţelor medicale care studiază acele
probleme ale patologiei umane legate de viaţa, sănătatea şi activitatea omului ca
fapte incriminate sau relaţii sociale ocrotite de lege, în scopul de a oferi justiţiei
probe cu caracter ştiinţific, cât şi măsuri cu caracter medico-social utile
prevenirii şi combaterii încălcării legii. Medicina legală stabileşte corelaţii
ştiinţifice între faptele medico-biologice şi cele juridice, apropie gândirea
medico-biologică de cea juridică, fiind o disciplină de sinteză, interpretare şi
avizare a tuturor problemelor medicale necesare dreptului.
Criminalistica are ca obiect elaborarea metodelor tehnico-ştiinţifice şi tactice şi
stabilirea mijloacelor necesare aplicării lor în vederea descoperirii, ridicării,
fixării şi examinării urmelor infracţiunii, descoperirii infractorului, precum şi
pentru stabilirea măsurilor de prevenire a infracţiunilor.Criminalistica constituie
o punte de legătură între ştiinţele naturii şi ştiinţele juridice, prin intermediul ei
metodele celor dintâi găsindu-şi aplicare în procesul judiciar.
Criminologia are ca obiect de studiu analiza factorilor cauzali ai fenomenului
infracţional, a cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează
fenomenul infracţional, conduita infracţională a oamenilor.
Strâns legată de această ştiinţă se află sociologia juridică care are ca obiect
analiza complexă a fenomenului şi comportamentului infracţional, ca fenomen
social în ansamblul raporturilor întregului sistem social.
Alături de cele două ştiinţe şi strâns legate de acestea se află şi

17
 Psihologia juridică care are preocupări convergente şi cu cele ale medicinei
legale.

Toate aceste ştiinţe ajutătoare sau participative ştiinţelor juridice sunt în acelaşi timp
într-o continuă evoluţie, determinată de dezvoltarea generală a tuturor ştiinţelor
contemporane.

I.1.4. Metodologia juridică

1. Consideraţii generale
Cuvântul “metodă” vine de la grecescul “methodos” care înseamnă “cale”, “drum”,
dar şi “mod de expunere”. Preocuparea pentru perfecţionarea metodei a condus la apariţia
ştiinţei despre metodă, a metodologiei.
Metoda apare ca un mijloc eficace al gândirii umane, iar gândirea ştiinţifică acţionează
pe bază metodică. Găsirea şi folosirea celei mai adecvate metode conduce la aflarea
adevărului căutat.
Cunoaşterea, explicarea şi interpretarea fenomenului juridic (a dreptului) impune o
metodologie corespunzătoare, în baza căreia să se realizeze o înţelegere ştiinţifică a funcţiilor,
esenţei, conţinutului şi formei sale, cât şi a legăturilor între drept şi societate.
Această metodologie juridică apare ca “un sistem de factori cu relativă constanţă într-
un număr mare de metode, factori care au ca obiect relaţiile ce se stabilesc între diferite
metode în procesul cunoaşterii fenomenului juridic”.
Factorii cu relativă constanţă sunt: principiile, normele metodologice , aceştia
formează conţinutul metodologiei juridice.
Raporturile (relaţiile, legăturile) ce se stabilesc între diferitele metode înainte, în
timpul sau după încheierea actului de cercetare ştiinţifică formează obiectul metodologiei
juridice.Acest obiect nu-l formează deci metodele în sine, ci raporturile, legăturile multiple ce
se stabilesc între aceste metode. Deoarece aceste metode sunt diferite prin gradul de
abstractizare, aria de aplicare, precizia pe care o oferă cercetării ştiinţifice apare ca justificată
dezvoltarea unei metodologii juridice ca un ansamblu de norme de selecţionare, cooperare şi
apreciere a avantajelor ori dezavantajelor aplicării diverselor metode.
Pe de altă parte, sistemul metodologiei juridice de cercetare ştiinţifică nu creează un
“clasament valoric” al diverselor metode de cercetare deoarece fiecare metodă poate avea
valenţe universale şi numai o strânsă combinare, corelare a lor poate conduce la aflarea
adevărului ştiinţific.

18
2. Metodele cercetării ştiinţifice juridice

A. Metoda logică
Dreptul este o ştiinţă eminamente deductivă.
Necesitatea argumentării logice prin raţionamente deductive şi inductive este o cerinţă
“sine qua non” atât în teoria , cât şi în practica judiciară.
Metoda logică are o largă utilizare în orice act de gândire ştiinţifică, iar în drept ea
reprezintă o totalitate de procedee şi operaţiuni metodologice şi gnoseologice specifice prin
care se poate afla structura şi dinamica componentelor sistemului juridic al unei societăţi,
raporturile necesare între aceste componente.
Ştiinţă eminamente sistematică, dreptul se apropie considerabil de matematică, astfel
că unii autori au definit dreptul ca pe o “matematică a ştiinţelor sociale”.
Desigur cele două ştiinţe au obiect total diferit, dar au puncte comune sub aspectul
formei, pentru ambele formarea ipotezelor şi proba fiind indispensabile.
În Codul de procedură penală şi Codul de procedură civilă sunt chiar dispoziţii legale
(norme juridice) care obligă pe cel ce face o afirmaţie să o probeze, să o dovedească.
Există şi o logică juridică care, în sens restrâns, priveşte logica normelor juridice, iar
în sens larg are în vedere elementele constructive de argumentare juridică.
Logica formală, raţionamentele inductive şi deductive ajută ştiinţa dreptului să
analizeze întreg sistemul de drept al unei societăţi astfel încât acesta să constituie un tot
coerent, fără contradicţii interioare sau inadvertenţe logice. Logica juridică ajută şi pe
practicianul dreptului în opera de aplicare a normelor juridice.

B. Metoda comparativă
Logica defineşte comparaţia ca pe o operaţie ce urmăreşte constatarea unor elemente
identice sau divergente la două fenomene.
Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor,
instituţiilor şi normelor acestora s-a dovedit foarte utilă în procesul metodologic de studiere a
fenomenului juridic.
În unele sisteme de învăţământ juridic, ştiinţa dreptului comparat a fost recunoscută ca
o ramură ştiinţifică de sine stătătoare.
În prezent, extinderea metodei comparative în studiul ştiinţific al dreptului este de
mare actualitate şi importanţă deoarece:
- s-au extins relaţiile economice între state, precum şi relaţiile economice şi sociale
între cetăţenii unor state diferite;
- integrarea economică, politică etc. în organisme internaţionale face necesar ca
legislaţiile să fie “compatibile”.
Ştiinţa dreptului comparat a stabilit anumite reguli pentru utilizarea metodei
comparative:

19
 Prima regulă: Se va compara numai ceea ce este comparabil, compatibil.
Astfel se va observa dacă sistemele de drept comparate aparţin aceluiaşi tip istoric de
drept. Dacă aparţin unor sisteme diferite istoric sau ideologic, evident metoda comparaţiei nu
poate avea relevanţă decât pentru a stabili diferenţele.

Exemple
Astfel nu se pot compara institutii din familia dreptului romano-germanic (din
care face parte şi sistemul nostru de drept) şi
- familia dreptului musulman sau
- familia dreptului anglo-saxon.

A doua regulă: Termenii supuşi comparaţiei se vor considera în conexiunile lor reale,
în contextul social, politic, cultural în care au apărut, etc.
De aici rezultă necesitatea de a se pleca, în comparaţie, de la cunoaşterea principiilor
de drept ale sistemelor comparate.
Deci, pe lângă compararea normelor sau instituţiilor juridice, se vor avea în vedere
principiile sistemului de drept din care fac parte acestea, pentru a se putea ajunge la concluzii
ştiinţifice.
Trebuie de asemenea cercetate izvoarele fiecărui sistem de drept pentru a vedea forma
de exprimare a dreptului (cutumă, precedent etc.) şi a vedea ierarhia acestora, ierarhie dată de
forţa juridică diferită.

A treia regulă: Se va ţine seama nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia

în timp a normei, mai ales dacă a supravieţuit unor perioade social-istorice diferite.
Pentru a se putea ajunge la concluzia identităţii de fenomene juridice, (norme, instituţii
etc.) în urma examenului comparativ trebuie să se descopere un anumit număr de indici
comuni.

În concluzie: metoda comparativă are un rol esenţial în stabilirea tipologiilor juridice

şi ajută procesul de legiferare, precum şi cel de aplicare a dreptului.

C. Metoda istorică
Această metodă este strâns legată de istoria dezvoltării sociale.
Evenimentele istorice, succesiunea lor determină întotdeauna şi modificări în
conţinutul reglementărilor juridice.
În fiecare act normativ se reflectă sintetic anumite necesităţi reale ale vieţii sociale, se
exprimă o anumită stare a moravurilor, motiv pentru care şi cunoaşterea reglementărilor
juridice ajută istoria.

20
 La noi, obiceiul pământului este socotit un drept vechi şi exprima aspiraţia spre
dreptate a oamenilor acestui pământ. Se menţine ca izvor al dreptului până la începutul sec. al
XIX-lea, când apar Codul Caragea şi Codul Calimach.
Se poate vorbi de arii, zone, regiuni de cultură şi civilizaţie juridică (orizontal-
geografic), cât şi despre epoci, stadii, trepte de cultură şi civilizaţie juridică (vertical-istoric).
Legătura istoric – jurist pentru cunoaşterea sistemului juridic prezintă o deosebită
însemnătate.
Legătura cultură, civilizaţie şi sistem juridic este de asemenea deosebit de importantă.
Teoria generală a dreptului, ca şi ştiinţele juridice de ramură, cercetează întotdeauna şi
dimensiunea istorică a conceptelor şi categoriilor cu care operează.
Originea şi apariţia statului şi dreptului nu pot fi explicate decât pe baza unor date
istorice.

D. Metoda sociologică
Existenţa dreptului este intim legată de viaţa socială, toate fenomenele juridice fiind şi
fenomene sociale.
Dreptul este întotdeauna fondat pe o recunoaştere colectivă fără de care nu ar exista
corespondenţa între drepturile şi obligaţiile oamenilor.
Ca ştiinţă socială, despre societate şi formele coexistenţei sociale, sociologia aduce o
viziune nouă şi asupra dreptului definindu-l ca un fapt social, nu divin, natural etc.).
Sociologia oferă ştiinţelor juridice şi o metodă nouă de cercetare a fenomenului social
pentru a putea afla cunoştinţe importante privitoare la cunoaşterea şi aplicarea dreptului.
La începutul sec.XX a apărut şi s-a dezvoltat sociologia juridică, bazele fiind puse prin
lucrarea juristului german Eugen Erlich apărută în 1913 “Bazele sociologiei dreptului”. La noi
în ţară “Şcoala sociologică de la Bucureşti”, condusă de Dimitrie Gusti, a adus importante
contribuţii în acest domeniu.
Ştiinţele juridice studiază dreptul din interior, iar sociologia juridică îl studiază din
exterior.
Metode specifice sociologiei: sondajul de opinie, ancheta sociologică, observaţia,
interviul, chestionarul etc., ajută şi la cunoaşterea fenomenului juridic.
Sociologia juridică ajută cercetarea ştiinţifică a fenomenului juridic în următoarele
domenii:
- legiferarea (domeniul creării dreptului);
- cunoaşterea actelor normative (legilor în sens larg) de către cetăţeni şi organele de stat;
- poziţia subiecţilor raporturilor sociale faţă de reglementările juridice în vigoare;
- cercetărea cauzelor concrete ale încălcării normelor juridice;
- fixarea limitelor de reglementare juridică şi a sferei extrajuridice;
- stabilirea formelor extrajuridice de influenţare a conduitei umane.

21
E. Metodele cantitative
Metodele cantitative au un rol tot mai important în cercetarea ştiinţifică juridică cu
implicaţii în practica dreptului.
În Occident există chiar o subramură ştiinţifică, şi anume “jurometria”, în care se
pleacă de la cazuistică, în termeni cantitativi, pentru a se descifra, explica şi propune anumite
decizii pe plan juridic, în cadrul creării şi perfecţionării legislaţiei.
Folosirea calculatoarelor optimizează deciziile juridice.
Informatica juridică îmbunătăţeşte procesul decizional, spre exemplu în domeniul
administrativ.
Informatica juridică pe plan mondial este orientată spre următoarele direcţii:
- elaborarea şi sistematizarea legislaţiei;
- evidenţa legislativă;
- evidenţa practicii judiciare (jurisprudenţei);
- stocarea şi sistematizarea informaţiei ştiinţifice juridice;
- evidenţa criminologică.
Importanţa calculatorului se manifestă şi în evidenţa legislativă, în perspectiva
unificării legislaţiei comunitare europene.
Metodele cantitative aplicate în drept au meritul de a contribui efectiv la
perfecţionarea legislaţiei, sporirea eficienţei sociale a reglementărilor juridice, îmbunătăţirea
activităţii practice de aplicare a dreptului.

În concluzie: Problema corelării metodelor utilizate în cercetarea ştiinţifică a

fenomenului juridic este foarte importantă. De asemenea, problema utilizării şi a altor metode,
aparţinând altor ştiinţe ori nou descoperite în diferite ramuri ştiinţifice, prezintă mare
importanţă.

Să ne reamintim...
1. Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe
obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în: concepte, categorii, principii
şi noţiuni.
2. Sistemul ştiinţelor cuprinde, într-o largă generalizare: ştiinţele naturii; ştiinţele
despre societate si ştiinţele despre gândire.
3. Sistemul ştiinţei dreptului (sistemul ştiinţelor juridice) cuprinde următoarele părţi:
Teoria generală a dreptului; ştiinţele juridice de ramură; ştiinţele juridice istorice;
ştiinţele ajutătoare (participative).

22
4. Metodologia juridică apare ca “un sistem de factori cu relativă constanţă într-un
număr mare de metode, factori care au ca obiect relaţiile ce se stabilesc între diferite
metode în procesul cunoaşterii fenomenului juridic”.
5. Metodele cercetarii stiintifice a dreptului sunt: metoda logica; metoda
comparativa; metoda istorica; metoda sociologica si metodele cantitative.

Rezumat
1. În sistemul ştiinţelor sociale se include: ştiinţele de tip nomotetic care au ca obiect
activităţile umane, legităţile şi relaţiile funcţionale corespunzătoare, stabilirea
acestora fiind făcută prin metode ca: observaţii sistematice, studii statistice,
experimentale, etc; ştiinţele istorice – îşi propun reconstituirea şi interpretarea
trecutului; ştiinţele care studiază aspectele normative ale activităţilor umane – lumea
dominată de norme: ştiinţele juridice; etica etc; cercetarea epistemologică a ştiinţei,
ca disciplină socio-umană.
2. Ştiinţa dreptului nu se opreşte la studiul normei juridice – la o exegeză a textelor
juridice, ci are şi rol explicativ privind contextul social, istoric şi cultural în care apar
normele juridice şi instituţiile juridice, în care acestea îşi duc viaţa, colaborând deci
şi cu alte ştiinţe: economia politică, istoria, sociologia.
3. Teoria generală a dreptului realizează studiul conceptelor, categoriilor, principiilor
şi noţiunilor de bază ale dreptului. Aceasta elaborează instrumentele esenţiale ale
dreptului în ansamblul său, aşa cum sunt: esenţa, conţinutul şi forma dreptului;
norma juridică; izvoarele dreptului; raportul juridic; tehnica juridică; răspunderea
juridică, etc.
4. Ştiinţele juridice de ramura studiază fenomenele particulare juridice,
suprapunându-se ramurilor de drept, criteriul de departajare şi organizare fiind
obiectul reglementării juridice şi metodele specifice de reglementare.
5. Ştiintele juridice istorice cercetează istoria dreptului dintr-o ţară sau dezvoltarea
generală a fenomenului juridic.
6. Ştiintele juridice ajutatoare (participative) se află în strânsă legătură cu ştiinţele
juridice. Ele nu fac parte propriu-zis din ştiinţele juridice, dar sunt discipline
indispensabile cunoaşterii unor fenomene de drept ori corectei aplicări a dreptului.
7. Metoda logică are o largă utilizare în orice act de gândire ştiinţifică, iar în drept ea
reprezintă o totalitate de procedee şi operaţiuni metodologice şi gnoseologice
specifice prin care se poate afla structura şi dinamica componentelor sistemului
juridic al unei societăţi, raporturile necesare între aceste componente.
8. Cele trei reguli ale metodei comparative sunt: se va compara numai ceea ce este
comparabil, compatibil; termenii supuşi comparaţiei se vor considera în conexiunile

23
lor reale, în contextul social, politic, cultural în care au apărut, etc; se va ţine seama
nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia în timp a normei, mai ales dacă
a supravieţuit unor perioade social-istorice diferite.
9. Metoda istorică de cercetare este strâns legată de istoria dezvoltării sociale.
10. Dacă ştiinţele juridice studiază dreptul din interior, sociologia îl studiază din
exterior.
11. Metodele cantitative aplicate în drept au meritul de a contribui efectiv la
perfecţionarea legislaţiei, sporirea eficienţei sociale a reglementărilor juridice,
îmbunătăţirea activităţii practice de aplicare a dreptului, prin folosirea calculatorului.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Sistemul ştiinţelor nu cuprinde:
a) ştiinţele naturii;
b) ştiinţele despre societate;
c) cercetarea epistemologică a ştiinţelor.
2. Ştiinţele auxiliare se identifică cu:
a) ştiinţe ajutătoare (participative);
b) ştiinţele juridice de ramură;
c) nici cu ştiinţele ajutătoare (participative), nici cu ştiinţele juridice de ramură.
3. Metoda comparativă reprezintă:
a) operaţiunea prin care se stabilesc exclusiv asemănările existente între două
instituţii juridice;
b) activitatea de a compara două sisteme de drept;
c) operaţiunea prin care se stabilesc inclusiv asemănările existente între două
instituţii juridice.
4. Necesitatea argumentării în drept se prezintă ca o condiţie:
a) mutatis mutandis;
b) sine qua non;
c) per a contrario.
5. Ştiinţele ajutătoare-participative nu cuprind:
a) Criminalistica;
b) Logica juridică;
c) Teoria generală a dreptului.
6. Comentaţi următoarea precizare: „Ideea dreptului străbate de la un capăt la
altul istoria”.
7. Enumeraţi regulile metodei comparative.

24
Unitatea de învăţare I.2. Conceptul dreptului

Cuprins
I.2.1. Introducere ...................................................................................................... 25
I.2.2. Competenţe ...................................................................................................... 25
I.2.3. Accepţiunile noţiunii de drept ......................................................................... 26
I.2.4. Dimensiunea istorică a dreptului. Primele legiuri .......................................... 27
I.2.5. Dimensiunea socială a dreptului ..................................................................... 35
I.2.6. Factorii de configurare a dreptului................................................................. 36
I.2.7. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului .............................................................. 44
I.2.8. Tipologia dreptului .......................................................................................... 46
I.2.9. Sistemul dreptului. ........................................................................................... 51
I.2.10. Definiţia dreptului ......................................................................................... 56

I.2.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
introductive referitoare la noţiunea de drept, la originea şi apariţia dreptului, la
primele legiuri, la dimensiunea socială a dreptului şi, implicit, la realitatea
juridică, la factorii de configurare a dreptului, la esenţa, conţinutul şi forma
dreptului, la sistemul dreptului şi definitia dreptului.

I.2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite înţelegerea conceptelor, noţiunilor
specifice acestei unităţi de învăţare, precum drept, factor de configurare a
dreptului, legiure, bazin de civilizaţie juridică; familie de drept; conştiinţa
juridică; ordine juridică; esenţa dreptului, conţinutul dreptului; forma dreptului;
sistem al dreptului; ramura de drept; instituţie juridică; distingerea între diferitele
ramuri de drept, dar şi între diferitele familii de drept; identificarea, însuşirea şi
înţelegerea elementelor specifice fiecărui factor de configurare a dreptului şi a
conceptelor cu care se operează în această unitate de învăţare.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 4 ore.

25
 I.2.3. Accepţiunile noţiunii de drept

În doctrina juridică au fost identificate mai multe accepţiuni ale noţiunii de drept.
Întâi de toate este necesar a menţiona că acest cuvânt "drept" provine de la cuvântul
din limba latină "directus" care înseamnă drept, de-a dreptul, deşi romani foloseau pentru a
vorbi despre drept în sensul pe care-l îmbrăţişăm şi azi, un alt termen, anume "jus".
Într-o primă accepţiune prin drept se înţelege ştiinţa dreptului adică un ansamblu de
idei, noţiuni, concepte, principii care explică dreptul, prin care dreptul poate fi gândit,
interpretat, analizat pentru a fi aplicat cât mai corect şi mai bine, pentru a fi sesizate
eventualele lacune legislative sau acele norme juridice care au căzut în desuetudine şi necesită
modificări sau/şi completări.
Dreptul este şi o artă, adică un ansamblu de mijloace pe care le întrebuinţează
autorităţile, instituţiile, organele, persoanele juridice în general, precum şi persoanele fizice,
inclusiv cele în exercitarea unei profesii juridice, care creează dreptul sau cele care îl aplică,
după caz, în măsura în care legiuitorul ştie să selecteze din ansamblul nevoilor sociale pe cele
care răspund unor nevoi reale şi care reclamă reglementare juridică, iar judecătorul ori alt
organ de stat ştie să aplice legea în litera şi spiritul său şi în raport cu multitudinea
circumstanţelor concrete de viaţă. Arta dreptului nu trebuie să fie niciodată separată de ştiinţa
dreptului, precum nici de dreptul pozitiv.
Dreptul reprezintă şi tehnică pentru că inclusiv prin intermediul acestuia este
organizată viaţa comunităţii umane, normând activitatea umană. Or această normare trebuie să
respecte şi norme tehnice – norme de elaborare a actelor normative, dar şi norme tehnice
specifice unor procese de producţie economică, spre exemplu, şi care trebui să îmbrace şi
haina juridică.
Pornind de la această ultimă precizare putem afirma că dreptul înseamnă, în acelaşi
timp, necesitate şi libertate. Necesitatea dreptului rezultă chiar din scopul pentru care este
creat, anume acela de a norma activitatea umană, de a impune nişte reguli după care să se
desfăşoare diferitele aspecte ale vieţii unei comunităţi umane, de a ordona viaţa indivizilor din
societatea organizată sub forma statului, dar şi la nivelul unor organizaţii regionale sau/şi
internaţionale.
O altă accepţiune a noţiunii de "drept" este cea de drept obiectiv a cărui existenţa este
o premisă a existenţei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dreptul obiectiv este format din
totalitatea normelor juridice, regulilor juridice create de-a lungul timpului "pentru a se crea
cadru minim de legitimitate pentru a putea fi condiţia existenţei posibile unei comunităţi".
În cadrul dreptului obiectiv identificăm dreptul pozitiv care este format din totalitatea
normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat, este un drept aplicabil imediat şi continuu,
obligatoriu, susceptibil a fi adus la îndeplinire printr-o forţă exterioară, coercitivă a statului, ca
o îndreptăţire legitimă a unor autorităţi publice, organe de state, instituţii publice special

26
abilitate. Aşadar trăsăturile acestui drept pozitiv sunt: aplicabilitate imediată şi continuă;
obligativitate, susceptibilitate de a fi adus la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului.
Aşadar, atât în cadrul dreptului obiectiv, dar şi al dreptului pozitiv vom putea identifica
drepturi subiective, descoperind astfel o altă accepţiune a noţiunii de „drept”, anume cea de
drept subiectiv ce presupune facultatea/posibilitatea unui subiect de drept – persoana fizică
sau persoană juridică - de a-şi valorifica sau de a-şi apăra interesele faţă de terţi, de a avea el
însuşi o anume conduită, de a pretinde, în limita prevederilor legale, unui sau unor alt/alte
subiect/e de drept a avea o anumită conduită, la nevoie putând solicita intervenţia forţei
coercitive a statului.
Cuvântul “drept” este asociat, ca adjectiv, şi în aprecieri de natură morală (ex.: om
drept, pedeapsă dreaptă etc.).
Un alt termen folosit destul de des este cel de “juridic”. “Juridic” este întrebuinţat atât
ca adjectiv (ex.: normă juridică, raport juridic etc.) pentru a preciza caracterul normei, al
raportului respectiv, cât şi într-o accepţiune ce excede noţiunii de “drept” obiectiv sau
subiectiv. Într-o atare accepţiune, juridicul apare ca un fenomen complex şi obiectiv, fiind un
mod de reflectare în plan social a existenţei umane, alături de alte moduri de reflectare a
existenţei umane în acest plan, cum ar fi: politicul, eticul, economicul, religia etc. Acest
fenomen juridic corespunde unei părţi a realităţii sociale, având un caracter unitar.
Fenomenul juridic, reflectat în principal în plan normativ, este şi criteriul pe baza
căruia se face distincţie între juridic şi celelalte fenomene sociale.

I.2.4. Dimensiunea istorică a dreptului. Primele legiuri

Dreptul, ca instituţie ce derivă de la societate, legată de stat, precum şi ca dimensiune a

societăţii umane, este indisolubil legat şi de evoluţia istorică, generală a societăţii.
Problema originii dreptului este legată de modul în care acesta este conceput şi anume
dacă am putea vorbi despre un drept natural, ideal, imuabil (veşnic) sau, dimpotrivă, el apare
şi este strâns legat de stat, momentul apariţiei acestuia coincizând cu cel al statului.
Romanii credeau în veşnicia dreptului, ca şi în aceea a societăţii şi nu puteau concepe
existenţa societăţii fără drept, motiv pentru care afirmau „Ubi societas ibi jus” (unde există
societate, exită şi drept), apreciind că şi reciproca este valabilă, considerând, de asemenea, că
nu poate exista o societate fără a fi organizată sub forma statului. Aşadar, romanii nu
concepeau existenţa unei societăţi fără drept, considerând şi că acolo unde există drept, există
şi societate. Dacă am încerca a adapta această afirmaţie zilelor noastre, am putea susţine, cu
siguranţă, că nu poate exista stat fără drept.
Ideile dreptului natural au fost dezvoltate în Grecia antică de gânditori precum
Protagora (485 – 411 î.e.n.), Aristotel (384 – 322 î.e.n.) şi alţii, iar în Roma antică, printre
alţii, de către Cicero (106 – 43 î.e.n.). Jurisconsultul Celsus (sec.II e.n.) definea dreptul ca
fiind “arta echităţii şi a binelui” (jus est ars aequi et boni).

27
 Aceşti gânditori afirmau că statul şi dreptul trebuie să ocrotească dreptatea, să
realizeze dreptatea şi echitatea, iar jurisconsulţii romani, dezvoltând ideea, susţineau că
dreptul este “arta binelui şi echităţii” sau că există în drept trei precepte fundamentale: a trăi
onest, a nu prejudicia pe altul şi a da fiecăruia ceea ce este al lui („juris praecepte sunt haec:
honeste vivere, alterum non laedere, suum quique tribuere”).
Mai târziu, în societatea feudală, teoriile dreptului natural au avut o puternică influenţă
religioasă. Militând pentru supremaţia bisericii catolice asupra monarhiei, aceşti gânditori,
între care şi Toma d’Aquino (1225 – 1274), afirmau în scrierile lor că dreptul pozitiv – creaţie
a statului, exprimând voinţa monarhului – trebuie să fie subordonat dreptului divin.
Ulterior, în perioada modernă au apărut concepţiile raţionaliste ale şcolii dreptului natural,
afirmându-se că esenţa dreptului natural, căruia i se subordonează dreptul pozitiv, constă în
raţiunea umană, iar nu în cea divină.
Olandezul Hugo Grotius (1583 – 1645), unul din reprezentanţii de seamă ai şcolii dreptului
natural, susţinea că dreptul este totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru
satisfacerea înclinării naturale a omului pentru viaţa socială, între aceste principii
fundamentale fiind: respectarea a tot ce e al altuia; respectarea obligaţiilor (angajamentelor);
repararea pagubelor pricinuite altora; pedeapsa echitabilă. Spre deosebire de dreptul natural,
dreptul pozitiv este un drept voluntar, imperfect, schimbător.
Şcoala dreptului natural pornea în susţinerea teoriilor sale de concepţia aristotelică asupra
omului care era apreciat ca fiind un „zoon politikon”, adică o fiinţă care are o nevoie
instinctivă, naturală de a trăi în societate. Or a trăi într-o societate crează şi nevoia de creare a
normelor juridice.
Legiuitorii din perioada Revoluţiei franceze au fost puternic influenţaţi de ideile dreptului
natural atunci când au proclamat principiile libertăţii, egalităţii, fraternităţii apreciind că
drepturile omului decurg din calitatea sa de fiinţă raţională. Aceste idei au revenit, precum și
revin ori de câte ori se pun în pericol drepturile şi libertăţile individului, chiar şi în prezentul
secolului XXI, secolul XX fiind, însă, considerat ca reprezentând „nostalgia dreptului
natural”.
Şcoala istorică a dreptului a apărut în Germania în sec. al XIX-lea ca o reacţie faţă de
şcoala dreptului natural, faţă de ideile politice şi juridice ale Revoluţiei din Franţa. Printre
fondatorii acestei teorii îi regăsim pe Gustav Hugo (1764 – 1844) sau Frederik Savigny (1779
– 1861). Potrivit concepţiilor acestei şcoli, dreptul apare şi se dezvoltă ca orice fenomen
natural, fiind emanaţia unei îndelungate evoluţii istorice a spiritului poporului, motiv pentru
care dreptul se dezvoltă independent, precum limba unui popor, iar legiuitorul nu trebuie să
intervină pentru a codifica dreptul.
Şcoala istorică a dreptului privea dezvoltarea acestuia ca pe un fenomen istoric, într-o evoluţie
şi schimbare lentă, continuă şi diferită de la un popor la altul. Se susţinea, corect, că nu există
un drept pentru toate timpurile şi toate popoarele, ci numai un drept specific fiecărui popor,
care corespunde spiritului naţional al acelui popor şi care cunoaşte trei faze de dezvoltare:

28
stadiul dreptului obişnuielnic (cutumiar); stadiul dreptului ştiinţific şi stadiul dreptului
legislaţiei (cel al încorporării dreptului în legi, codificării lui).
Reprezentanţii şcolii istorice a dreptului considerau că dreptul german se află, la acel moment,
încă în prima fază, în stadiul dreptului obişnuielnic şi că de aceea trebuie să se mai aştepte
dezvoltarea sa firească până când va ajunge să fie apt pentru codificare.
Şcoala istorică a dreptului a evidenţiat două idei importante, progresiste. Prima este ideea
evoluţiei istorice a dreptului, iar cealaltă idee este cea a condiţionării dezvoltării sale de
realităţile concrete ale fiecărui popor, a condiţionării sociale a dreptului.
Marele filosof german Hegel (1770 – 1831) a dezvoltat o variantă a şcolii istorice a dreptului,
evidenţiind în locul spiritului poporului ca esenţă a dreptului, spiritul universal, iar evoluţia
dreptului o explica prin ideea dezvoltării dialectice.
Şcoala normativistă a dreptului considera că dreptul nu poate fi dedus din faptele
sociale, ci exclusiv din normele juridice, organizate ierarhic, toate izvorând dintr-o normă
fundamentală, o supranormă. Aceasta însă nu face parte din dreptul pozitiv existent, ci derivă
dintr-o ipoteză logică. Cercetarea acestei “norme fundamentale” intră în sarcina altor ştiinţe,
cum ar fi filosofia juridică, sociologia. Printre reprezentanţii de frunte ai teoriei normativiste a
dreptului îl regăsim pe Hans Kelsen (1881 – 1975), autorul “Teoriei pure a dreptului”.
Teoriile pozitiviste asupra dreptului susţin că sarcina exclusivă a ştiinţei dreptului este
cercetarea şi descrierea normelor şi instituţiilor de drept, fără legăturile sale cu societatea, cu
statul. Potrivit acestor teorii, trebuie studiat formal, juridic numai dreptul pozitiv, adică
totalitatea normelor care se aplică la un moment dat, dreptul existent în vigoare. Leon Duguit
(1859-1928) a fost cel mai de seamă reprezentant al şcolii pozitiviste.
Teoriile sociologice susţineau necesitatea cercetării dreptului pozitiv în raport cu viaţa
socială, cu relaţiile sociale, cercetare ce a fost cunoscută încă din antichitate.
O primă teorie mai importantă a dreptului, pe baza concepţiei sociologice, a fost elaborată de
juristul german Rudolf von Jhering (1818 – 1892), care vedea în drept instrumentul
fundamental al vieţii sociale. Se aprecia că dreptul are ca scop ocrotirea intereselor generale,
ca şi a celor individuale, care sunt în concordanţă cu interesele societăţii.
Conform altor concepţii sociologice, dreptul exercită funcţia stabilirii ordinii şi păcii sociale,
impunând indivizilor regulile care trebuie respectate în interesul general. În acest fel, dreptul
este împărţit în două categorii: un drept social, ce este compus din norme de care este
conştientă mai mult sau mai puţin întreaga societate, şi un drept de stat, dreptul pozitiv care
trebuie să reprezinte preluarea cât mai exactă a dreptului social. Dacă dreptul de stat (pozitiv)
contravine celui social înseamnă că el încalcă bazele societăţii, solidaritatea socială, motiv
pentru care el trebuie înlocuit împreună cu statul care l-a creat.
Această concepţie a fost susţinută şi de Leon Duguit (1859 – 1928), reprezentantul cel mai
elocvent al teoriei solidarităţii sociale.

29
Unii dintre reprezentanţii şcolii sociologice a dreptului au mers şi mai departe, afirmând nu
numai primatul dreptului social asupra dreptului de stat, susţinând că adevăratul drept este
numai cel social.
Meritul teoriilor sociologice constă în aceea că au evidenţiat ideea legăturii dintre drept şi
relaţiile sociale, dintre drept şi nevoile societăţii. Autorităţile legiuitoare nu ar putea acţiona
arbitrar, ci trebuie să ţină seama de realităţile sociale.
Teoria socialistă asupra dreptului considera dreptul ca un sistem de norme stabilite sau
recunoscute de stat în scopul reglementării relaţiilor sociale conform voinţei clasei muncitoare
şi a celorlalţi oameni ai muncii sau, altfel spus, dreptul reprezenta voinţa poporului ridicată la
rang de lege. În realitate, sub această concepţie, s-a produs concentrarea puterii în mâinile
unui partid unic, care apoi a condus la acapararea puterii de către un grup restrâns, dar şi la
apariţia statului totalitar. Desigur, funcţiile dreptului erau îndeplinite şi în această societate,
dar multe reglementări juridice erau formale.
Revenind la întrebarea “când apare dreptul” răspunsul se află în modul în care
concepem dreptul. Dacă el reprezintă orice regulă de conduită, nediferenţiată de alte reguli de
conduită, el apare odată cu primele forme de organizare socială. Dimpotrivă, dacă considerăm
că dreptul exprimă anumite nevoi sociale ale unei colectivităţi constituite în formă politică,
atunci el apare în condiţii social-istorice determinate, mai exact odată cu statul, ca formă
specifică de organizare politică.
Hegel considera că adevărata istorie a început numai odată cu apariţia statului şi a
dreptului care reprezintă un punct culminant al culturii unui popor.
Este de esenţa oricărei comunităţi umane stabilirea pe cale normativă a unor exigenţe
de conduită a membrilor săi, astfel încât existenţa comunităţii să nu fie pusă în pericol printr-
un comportament arbitrar. La începuturile societăţii umane primitive, organizate în cete, ginţi,
triburi, aceste norme erau de natură obişnuielnică, erau reprezentate mai mult de obiceiuri
religioase sau morale, neexistând un aparat specializat care să asigure obligativitatea lor, ci
fiind respectate ca urmare a convingerii din conştiinţa indivizilor asupra utilităţii lor.
Sancţiunile, în cazul nesocotirii lor, erau aplicate de comunitate în diferite forme (alungarea
din comunitate, “legea talionului” etc.). Trebuie ţinut cont de faptul că la începuturile
comunităţilor umane, dependenţa fiinţei umane de natură era aproape totală, iar primele forme
de organizare ale acestor comunităţi au fost determinate de motive cât se poate de pragmatice
ce ţineau, aproape exclusiv, de supravieţuirea fiinţei umane, de crearea condiţiilor necesare
acestei supravieţuiri. Astfel, spre exemplu, ginta era o comunitate umană creată, în primul
rând, în funcţie de legăturile de sânge dintre membrii săi, necesitatea economică a creării
acesteia nefiind decât un criteriu subsidiar. Aceste ginţi se caracterizau prin diviziunea
naturală a muncii şi prin domnia obiceiului, având iniţial o construcţie matriarhală, pentru ca
odată cu dezvoltarea ideilor religioase, cu evoluţia economică şi socială, matriarhatul să fie
înlocuit de patriarhat. Aşadar, chiar şi-n aceste forme primitive de organizare a comunităţii
umane, pot fi identificate reguli, norme – obicei, tabu-uri care erau impuse de comunitate şi

30
pe care membrii acesteia trebuiau să le respecte. Două concluzii putem formula din cele
expuse, anume: restricţiile impuse prin astfel de reguli în cadrul comunităţilor umane
primitive pot fi asemănate cu acele interdicţii impuse prin viitoarele norme juridice consacrate
prin acte normative, de regulă; pe de altă parte regulile sociale sunt indispensabile oricărei
forme de organizare socială, oricât de incipientă, de primitivă este.
Odată cu apariţia statului ca formă superioară de organizare în cadrul comunităţii
umane, o serie de norme obişnuielnice sunt preluate şi adaptate nevoilor sale, apar normele
statale care coexistă cu celelalte norme sociale, apare deci dreptul care treptat se desprinde de
morală, obiceiuri şi chiar religie, pe măsura transformărilor structurale din societate.
Scindarea societăţii în categorii sociale, cu poziţii diferite în comunitate, a condus nu
numai la apariţia statului, ci implicit şi a unor interese proprii ale clasei conducătoare, a
guvernanţilor care trebuiau impuse în caz de nevoie şi prin forţa de constrângere a statului.
Este evident că orice comunitate umană, pe scara evoluţiei sale istorice, va crea un
sistem de norme pentru a se apăra de arbitrar, pentru a-şi proteja chiar propria existenţă. Dacă
la început aceste norme nu se disting sub aspectul naturii lor, o normă putând să aibă atât un
caracter religios, cât şi juridic, cu timpul distincţia dintre acestea va deveni din ce în ce mai
evidentă, normele juridice desprinzându-se şi căpătând un caracter statal, fiind aşadar
recunoscute, consacrate la nivel statal, impunându-li-se forţa obligatorie, iar respectarea lor
putând fi asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Nu toate normele care sunt
create în cadrul comunităţilor primitive şi unde au fost respectate ca urmare a convingerii
membrilor acestora asupra utilităţii lor pentru fiecare membru în parte, cât şi pentru
comunitate în general, sancţiunile fiind aplicate, totuşi, în caz de încălcare a normelor de
comunitate, urmare a aceleaşi convingeri, vor fi preluate de noile structuri statale. Astfel,
unele dintre aceste norme-obicei sunt preluate astfel precum au fost create în cadrul
comunităţilor primitive, altele sunt preluate dar sunt adaptate noilor cerinţe ale statului sau
poate doar ale guvernanţilor, iar altele sunt abandonate pentru că nu mai corespund noilor
realităţi sociale, politice, economice, etc, fiind create altele în locul lor. Pe de altă parte
sancţiunea aplicabilă în comunităţile primitive urmare a încălcării regulilor de conduită
impuse de comunitate, aplicare ce rămâne la latitudinea acesteia, capătă o cu totul altă valoare
în cadrul normelor juridice create în cadrul unui stat unde apare, odată cu acesta, şi forţa sa
coercitivă, devenind obligatorie.
Este necesar să mai remarcăm şi faptul că, de la începutul secolului XX, cu precădere,
putem să vorbim şi despre norme juridice create la nivel suprastatal, prin colaborarea dintre
state, urmare a acordului dintre acestea, în calitate lor de membre ale unor organizaţii
regionale sau internaţionale, acord consfinţit prin tratatele, convenţiile, acordurile, etc.
semnate şi ulterior ratificate în plan intern, în acest sens. În consecinţă, apreciem că putem
afirma că astăzi dreptul nu mai este doar apanajul statelor, a fiecărui stat în parte, ci, în
anumite limite şi cu respectarea anumitor condiţii, statele conferă posibilitatea creării
dreptului şi unor structuri suprastatale.

31
 Dreptul, ca şi statul, a apărut mai întâi în Orientul Antic, printre primele legiuiri fiind
Codul lui Hammurabi în Babilonul antic, Legile lui Manu în India şi Codul lui Mu în China.
Codul lui Hammurabi a fost editat în ultimii ani ai domniei regelui (probabil în jurul
anului 1760 i.Hr.) şi a fost descoperit la Susa în 1902 de o expediţie condusă de F. de Morgan,
documentul era înscris pe o placă, o stelă de marmură neagră (bazalt sau diorit), păstrată
astăzi la Muzeul Luvru din Paris. Odată cu descoperirea Codului sumerian, în 1915, s-a putut
stabili că şi Codul Hammurabi s-a inspirat din culegeri de legi din perioada domniei lui
Urukaghina, rege al Larsei în 2900 î.Hr. Rezultat a trei civilizaţii, anume civilizaţia
sumeriană, cea akkadiană şi cea asiriană, civilizaţia din Mesopotamia acelor vremuri ni s-au
transmis ca moştenire: scrierea cuneiformă; noţiuni de cartografie, algebră sau chimie; o serie
de mituri religioase ce au fost preluate de religia mozaică, dar şi de cea creştină. Dreptul era
considerat în Mesopotamia ca fiind de origine divină. Precum alte scrieri antice, nici acest cod
nu a fost dat de către oameni, legile din cadrul lui au fost date legiuitorului de către puterea
divină, Hammurabi primindu-l din mâinile zeului Shamash.
Hammurabi (1792 î. Hr. – 1750 î. Hr. – perioada domniei, a trăit între 1728 î. Hr. – 1686 î.
Hr.) a fost rege al Babilonului, începând cu anul 1792 î. Hr., fiind cel mai de seamă
reprezentant al acestui oraş, ocupându-se cu precădere de politica internă a oraşului-stat.
Hammurabi provenea dintr-un trib amoreu, de neam semitic, care totuşi, în timpul domniei, va
cuceri Assiria, transformând-o într-o provincie a regatului său, va cuceri întreaga
Mesopotamie şi va întemeia primul imperiu babilonian. Astfel, în prologul Codului în care
anunţă că zeii l-au inspirat să instaureze dreptatea pe pământ şi să-i apere pe cei slabi de cei
tari, Hammurabi că "atunci când Marduk (zeu suprem în panteonul babilonian care a fost
promovat oficial chiar de către Hammurabi, chiar dacă acesta i-a fost credincios lui regelui
Shamash) i-a poruncit să aducă dreptatea oamenilor pe pământ, pentru a le permite să aibă o
conducere, am făcut cunoscute adevărul şi dreptatea în tot pământul ca oamenii să prospere".
Codul mai cuprinde, în afară de prolog, o listă de legi de diferite naturi precum şi "un epilog
care descrie binecuvântările pe care legile le vor aduce celor care le respectă şi blestemele
care vor cădea asupra celor care încearcă să le schimbe".
Stela pe care a fost scris Codul lui Hammurabi a fost expusă pe toată durata domniei acestuia
în Templul lui Marduk din Babilon pentru "a fi monument permanent pe timpul domniei
sale"
Codul care-i poartă numele a fost creat din puterea zeilor pentru a da în ţară putere dreptăţii.
Codul cuprinde 282 de articole de lege ce conţin norme de drept penal, drept procesual penal,
dreptul proprietăţii – drept civil, dreptul muncii, drept comercial, dreptul familiei (căsătoria se
putea încheia valabil numai prin contract scris), fiind scris în limba akkadiană. Din normele
codului se desprinde faptul că există mai multe categorii sociale: cei bogaţi, oamenii liberi,
oameni răscumpăraţi şi sclavii, aceştia din urmă fiind consideraţi mai mult bunuri, decât
oameni. Specific pentru acele vremuri, prin normele sale, codul apără interesele celor bogaţi,
proprietatea ce aparţinea divinităţii sau regelui fiind mai apărată decât cea a oamenilor liberi.

32
Infracţiunile contra persoanei aveau grade de gravitate diferenţiată în funcţie de poziţia
socială a victimei sau a infractorului.
Referitor la judecata, aceasta era făcută de cel considerat a fi judecătorul suprem, anume
Marele Preot al Sumerului. Acesta îşi putea transfera autoritatea unui judecător laic sau unui
colegiu de judecători format din cei mai respectaţi bărbaţi din stat. Pentru a se ajunge la
judecată era necesar să se fi depus o plângere. Proba, mijloacele de probă aveau un rol
considerabil, astfel de mijloace fiind considerate a fi: declaraţiile, expetizele, jurământul
părţilor (avea o componentă religioasă), probele materiale. Judecata se încheia cu un proces-
verbal prin care se aplica, eventual, şi sancţiunea. Hotărârea pronunţată putea fi revizuită,
instanţa supremă de apel fiind reprezentată chiar de rege.
Codul lui Hammurabi are ca semnificaţii juridice:
- capacitatea de a transfera obiceiurile în norme;
- capacitatea de a evidenţia necesitatea şi importanţa unui cod de legi;
- capacitatea de a unifica şi prelucra tradiţia.
Legile lui Manu sunt redactate între sec. II î. Hr. şi II d.Hr. şi iniţial avea 100.000
ştanţe. Astăzi mai sunt aproximativ 2.600 ştanţe. Era o culegere de norme privind conduita
civilă şi religioasă a omului. Codul se compunea din 12 cărţi în materie religioasă, civilă,
penală, etc, fiind creat de brahmani.
Aceste legi apar în India antică, într-o perioadă ce se caracterizează prin existenţa castelor,
casta fiind o grupare închisă formată din persoane care au aceeaşi origine, aceleaşi ocupaţii,
acelaşi tip de profesiuni, au aceleaşi drepturi şi obligaţii, tradiţii şi o ideologie bine
determinată. Conform concepţiei brahmanilor, indienii consideră, chiar şi în prezent, că omul
este predestinat de la naştere să aparţină unei caste (prima castă – cea a brahmanilor, a
preoţilor, a doua castă – cea a războinicilor, a nobililor ce deţineau funcţii de conducere în
stat; a treia castă – cea a oamenilor liberi; cea de-a patra castă – cea a servilor; cea de-a cincea
castă – paria - cei pe care nu-i poţi atinge).
În acest cod de legi se confundă cel mai mult normele religioase cu cele juridice, principala
explicaţie fiind aceea că acestea sunt concepute chiar de brahmani. Aceste legi erau de fapt
nişte reguli de castă, dispoziţii regale, obiceiuri rurale.
În această legiure sunt cuprinse norme de drept public şi de drept privat, mai ales de drept
civil şi drept penal, dar şi obiceiuri şi, evident, prescripţii religioase. Normele consfinţesc
inegalitatea dintre caste, prin intermediul lor încercându-se a se evita anarhia şi arbitrarului
din societate. Justiţia era aplicată de: şeful familiei; căpetenia satului; şeful castei respective;
tribunalul corporaţiei; guvernatorul provinciei; cel care juca un rol asemănător unui ministru
al justiţiei de astăzi, de la nivelul regatului; de rege. Cauzele penale erau judecate de
brahmani, iar cele civile de magistraţi laici, numiţi din casta războinicilor, a nobililor ce
deţineau funcţii de conducere în stat şi cea a oamenilor liberi.
Despre pedeapasă credeau că este o creaţie a divinităţii ce garanta respectarea ordinii sociale.

33
Regulile create prin Legile lui Manu se caracterizează prin: intercondiţionarea normelor din
societate; dependenţa dreptului de ierarhia socială; inerenţa sancţiunii în drept.
Codul lui Mu, datează din sec. X î.e.n. Acesta cuprindea peste 3.000 articole ce
consacrau un sistem destul de cuprinzător de pedepse, cu principale norme de drept cutumiar
şi practică judiciară.
În China antică, iniţial regele a fost considerat „fiul Cerului” pe pământ, calitate în care
trebuia să cunoască legea pentru a o împărţi. Chiar şi chinezi considerau că originea socială
este dictată de „Cer”, iar realizarea dreptului se putea face doar de oameni superiori.
Schimbările produse în societate vor determina şi schimbarea acestor idei, Confucius şi cei ce
i-au susţinut ideile au apreciat că aceia care se află în fruntea organizării sociale trebuie să fie
nişte persoane instruite, cultivate. Ulterior, s-a încercat a se introduce o nouă orientare opusă
conservatorismului şi tradiţionalismului confucian. Legiştii au considerat că este necesară
introducerea unei noi ordini în care „legile trebuie să fie publicate şi aplicate în mod egal şi
absolut tuturor, pentru că dacă monarhul va da urmare pasiunilor sale personale, va încălca
legea şi va putea genera dezordine”.
Regimul juridic chinez din perioada antică s-a remarcat prin existenţa unui puternic, dur
sistem de represiune penală (Spre exemplu, la un moment dat, pedeapsa cu moartea era
aplicată şi beţivilor).
În cadrul acestui regim se poate vorbi despre un cod penal, dar nu şi despre un cod civil,
motiv pentru care soluţionarea proceselor civile se făcea după obiceiurile locale care erau
variate şi arbitrare.
Alte particularităţi ale acestui regim juridic chinez sunt:
- regulile juridice preluau din societatea civilă ideea de solidaritate şi responsabilitate
comună – ca elemente de bază ale familiei chineze, motiv pentru care era anulată
ideea noţiunea de personalitate şi de libertate de acţiune a individului. În consecinţă,
pedeapsa aplicată se întindea asupra întregii familii a vinovatului;
- normele cutumiare au deţinut supremaţia în detrimentul celor scrise care nu au reuşit a
fi impuse;
- nu a avut câştig de cauză nici principiul egalităţii în faţa legii, ci concepţia
confucianistă a oamenilor superiori;
- pedeapsa aplicată era cu atât mai agravată cu cât individul era într-un grad de rudenie
mai apropiat cu victima;
- judecătorului care, în mod intenţionat, a achitat un vinovat sau a condamnat un
nevinovat, i se aplica pedeapsa cuvenită după lege vinovatului, iar judecătorului care,
cu rea-credinţă, pronunţase o sentinţă cu pedeapsa la moarte, urma să i se aplice o
pedeapsă similară.
În Europa, primele legiuiri consemnate documentar sunt: Legile lui Lycurg în Sparta
(sec.X – IX î. Hr.); Legile lui Dracon şi Solon în Atena (sec.VI – V î. Hr.); Legea celor XII
Table - la romani (sec.V î. Hr.) şi Legea salică - la franci (sec. V - VI d.Hr.).

34
 I.2.5. Dimensiunea socială a dreptului

Dreptul este un produs complex al societăţii, normele sale corelând drepturile şi

libertăţile cu îndatoririle individului, libertatea acestuia fiind deplină numai în măsura în care
nu lezează libertatea celorlalţi.
Dimensiunea socială a dreptului impune analiza:
- locului dreptului şi a realităţii juridice în societate;
- legăturilor dreptului cu celelalte elemente (realităţi) ale societăţii.
Realitatea juridică sau juridicul este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în
condiţii istorice determinate, a cărei existenţă se află într-o permanentă interacţiune şi
influenţă reciprocă cu celelalte componente ale societăţii, cum sunt sociologia, politologia,
economia politică, etc.
Componentele realităţii juridice (juridicului), denumită şi suprastructură juridică sau
sistem juridic, sunt următoarele:
- conştiinţa juridică;
- dreptul pozitiv (fenomenul normativ);
- relaţiile juridice (ordinea de drept).
Conştiinţa juridică poate fi specializată, precum este cea a legiuitorului, sau comună,
precum este cea a cetăţenilor, şi ne permite identificarea nevoilor sociale care necesită o
consacrare juridică, transferul acestora în sfera juridică nefăcându-se tale quale (aşa cum este,
nechimbat), ci urmare a filtrării acestora prin conştiinţa legiuitorului.
Această conştiinţă joacă un dublu rol:
- cel de receptor social – pentru că primeşte stimulii de la societate, îi ordonează, îi
prioretizează, urmare a unui examen axiologic (valoric), respectiv
- cel de pravilă, oprelişte faţă de anumiţi stimuli conjuncturali.
Conştiinţa juridică apare ca o premisă a dreptului pozitiv, având rol creativ anticipativ.
Conştiinţa juridică se structurează în două componente, una raţională – ansamblul
reprezentărilor cu privire la fenomenul juridic sau “ideologia juridică” şi una psihică –
psihologia juridică – formată din ansamblul trăirilor psihice: sentimente, emoţii, voinţă.
Aşadar o formă politică-juridică, tradusă în planul normelor dreptului pozitiv,
corespunde şi cerinţelor reale ale dezvoltării sociale, dar reprezintă şi un factor hotărâtor în
formarea unei atitudini pozitive a individului faţă de exigenţele impuse prin normele de drept,
având astfel şi un rol educativ.
Dreptul pozitiv reprezintă partea realităţii juridice, care alcătuieşte miezul juridicului,
conţinutul său, şi care dă expresia cerinţelor structurilor sociale de organizare superioară a
raporturilor umane pentru obţinerea unui echilibru social stabil.
A III-a componentă – ordinea de drept reprezentată de raporturile juridice şi situaţiile
juridice - demonstrează eficienţa dreptului. În cadrul lor, oamenii (individual sau colectiv)

35
participă ca subiecte de drept la realizarea dreptului, valorificându-şi sau apărându-şi, pe cale
legală, interese şi drepturi, prin aceasta realizându-se chiar “ordinea de drept”.
În concluzie putem afirma că dreptul are o sferă mai restrânsă decât juridicul, ca parte
componentă a realităţilor sociale şi aparţinând acesteia. Dreptul suferă influenţe din partea
componentelor cadrului fizic înconjurător, cât şi din partea componentelor sistemului social
cum sunt: morala, politica, religia, economia etc.

I.2.6. Factorii de configurare a dreptului

După cum văzut în cele de mai sus, dreptul este influenţat de o serie de factori externi
ce fac parte, însă, din realitatea socială, în care se crează, îşi îndeplineşte funcţiile, evoluează
sau, uneori din păcate, involuează şi dreptul. Realitatea socială, în integralitatea sa, este cea
care este determinată şi influenţată de om prin participarea sa la viaţa socială, mediul natural
influenţând, la rândul său, viaţa socială a acestuia.
Factorii care configurează dreptul sunt acei factori exteriori, ce provin din realitatea
socială, dar şi din mediul natural şi care explică şi influenţează progresul şi evoluţia dreptului,
de regulă. Aceştia sunt factori complecşi/cauze complexe care îşi exercită influenţa asupra
formării dreptului şi progresului juridic, în general. Este necesar a ţine cont şi de faptul că
aceşti factori pot influenţa dreptul în acelaşi timp, sau, în funcţie de perioada istorică, pot să-şi
transpună influenţa asupra dreptului într-o mai mare sau o mai mică măsură, într-un mod
diferit.
Pornind de la rolul acestora în influenţarea dreptului, aceşti factori pot fi grupaţi astfel:
1. cadrul natural;
2. cadrul social-economic şi politic;
3. factorul uman;
4. factorul internaţional.

1. Cadrul natural influenţează dreptul prin toate componentele sale: mediul geografic,
factorii biologici, fiziologici, demografici etc.
Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influenţează, în primul rând,
viaţa economică a unei societăţi care, la rândul său, va influenţa viaţa socială, toate acestea
influenţând viaţa politică.
Rolul acestui factor nu poate fi însă absolutizat, aşa cum au făcut cei care au ajuns la
un “determinism geografic”, ignorând cuvintele lui Montesquieu din “Despre spiritul legii”
unde afirma că “Legile trebuie să fie potrivite cu condiţiile fizice ale ţării (climă, sol, întindere
etc.)”. Cu alte cuvinte, în crearea dreptului trebuie să se ţină cont de mediul geografic al unui
stat, al unei provincii, al unei unităţi administrativ-teritoriale (judeţ, oraş – unele dintre
acestea, în condiţiile legii, putând fi declarate, municipii, comunele), însă influenţa acestuia

36
nu trebuie să fie absolutizată şi, în nici un caz, acest factor natural nu trebuie să impună legea,
conţinutul unui astfel de act normativ.
În realitate, condiţiile fizice, geografice trebuie sau cel puţin ar trebui a releva
legiuitorului elementele necesare pentru găsirea celor mai adecvate soluţii juridice pentru
operarea, conservarea şi dezvoltarea cadrului natural sau a unora din componentele sale.
Astfel putem menţiona cu titlu de exemplu: măsurile pentru combaterea poluării mediului,
cele pentru consacrarea regimul juridic al terenurilor agricole, sau al spaţiului aerian, sau al
spaţiului maritim, sau cele adoptate, inclusiv, la nivel internaţional, pentru ca lumea să facă
faţă, să lupte cu schimbările climatice etc.

Exemple
Trecerea pe teritoriul României a Dunării, fluviu internaţional succesiv
(traversează teritoriile mai multor state) şi contiguu (separă, delimitează
teritorii, fiind şi frontieră de stat) şi, în acelaşi timp, şi componentă a frontierei
statului român, a determinat România să semneze şi să ratifice, prin Decretul nr.
298/1948, Convenţia despre regimul navigaţiei pe Dunăre, semnată la Belgrad
la 18 August 1948 împreună cu cele două anexe şi Protocolul Adiţional, inclusiv
modificările ulterioare. Conform acestei convenţii, astfel precum se prevede în
art. 1, navigaţia pe Dunăre este liberă şi deschisă supuşilor, vapoarelor
comerciale şi mărfurilor tuturor statelor pe picior de egalitate în ce priveşte
drepturile portuare şi taxele asupra navigaţiei, precum şi condiţiunile cărora
este supusă navigaţia comercială, dispoziţiile acestei Convenţii urmând a fi
aplicate, conform art.2, părţii navigabile a Dunării de la Kelheim la Marea
Neagră, urmând Braţul Sulina cu acces la mare prin Canalul Sulina

Factorii biologici pot influenţa dreptul nu doar alături de cadrul natural din care fac
parte, ci şi priviţi distinct de acesta. Astfel, anumite reglementări cât priveşte aceşti factori pot
fi benefice, protejând fiinţa umană şi chiar şi bunurile acesteia. Asemenea reglementări pot
viza și stabilirea unui regim juridic special pentru anumite produse sau anumite substanţe.

Exemple
Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă consideră substanțele
periculoase – orice substanță în stare lichidă, gazoasă sau solidă care prezintă
un risc pentru sănătatea sau securitatea lucrătorilor –, substanţe care pot fi sau
sunt prezente în aproape toate locurile de muncă. Această agenţie a Uniunii
Europene identifică prin astfel de factori biologici nocivi fiinţei umane,
bacteriile, virusurile, ciupercile și paraziții ce pot fi regăsite în diferite sectoare
de activitate, motiv pentru care s-a impus ca o necesitate adoptarea unui cadru
legal – precum Directiva 2000/54/EC din 18.09.2000, a Parlamentului European

37
 şi a Consiliului cu privire la protecţia muncitorilor faţă de riscurile provocate de
expunerea la factori biologici la locul de muncă, transpusă în plan naţional prin
Hotărârea Guvernului nr. 1092/2006, M.Of. nr. 762/2006, prin care să fie
instituite măsuri care să protejeze lucrătorii ce intră în contact cu astfel de
substanţe.
Printr-un alt act normativ, anume Legea nr. 339/2005, legiuitorul român a
reglementat regimul juridic al substanţelor şi preparatelor stupefiante şi
psihotrope, indicându-le pe acestea, dar diferenţiind între cele care pot fi folosite
în scopuri benefice, în ce condiţii şi de către ce subiecte de drept – persoane
fizice sau juridice.

Factorul demografic influenţează, de asemenea, măsurile de stimulare ori limitare (de

controlare) a creşterii demografice, statele adaptându-şi propria politică la necesităţile proprii,
fapt reflectat şi de măsurile legislative pe care le adoptă la un moment dat.
Din păcate exacerbarea factorilor demografici, iar uneori chiar şi a celor biologici
poate să determine consacrarea chiar şi legislativă a unor măsuri negative pentru membrii
societăţii sau pentru unii dintre aceştia. Un exemplu în acest sens sunt măsurile cu caracter
rasist adoptate şi chiar aplicate în unele state de-a lungul timpului, inclusiv în timpurile
moderne şi contemporane.
Legiuitorul va reglementa regimul juridic al bunurilor, distingând în funcţie de cum
acestea aparţin domeniul public sau domeniului privat, sau după cum acestea intră sau nu în
categoria terenurilor, sau după cum acestea au fost dobândite în timpul căsătoriei sau fac parte
dintr-o masă succesorală.
Evenimentele naturale, care nu depind de voinţa omului, dar care odată produse
determină şi producerea unor efecte juridice, sunt o premisă a naşterii, modificării ori stingerii
raporturilor juridice.
Exemple
Curgerea timpului – are şi efecte juridice, cum ar fi prescripţia în materie civilă,
penală etc; naşterea unui copil produce de asemenea efecte juridice; producerea
unei calimităţi naturale poate determina decesul unor indivizi şi, implicit, şi
efecte juridice, dar poate genera şi alte consecinţe juridice în domeniul
asigurărilor.

Din cele menţionate anterior, nu trebuie, însă, să reţinem că orice efect produs de un
eveniment, factor natural are şi valoare juridică. O astfel de natură va căpăta acel efect doar
dacă legiuitorul a considerat că trebuie să existe o astfel de valorificare la nivel legislativ,
consacrând printr-un act normativ.
Aşadar, acţiunea acestor factori naturali este întotdeauna corelată cu un interes social,
interes ce va determina şi necesitatea contruirii normei juridice/normelor juridice ca atare.

38
2. Cadrul social-politic – este un factor cu acţiune specifică, având componente complexe a
căror conjugare are o puternică influenţă asupra dreptului, dar şi a celorlalte componente al
realităţii sociale precum cea privitoare la economie, cultură, etc.
Când ne referim la acest factor este necesar să avem în vedere diferitele sale laturi:
socială, politică, ideologică, etc.
Există tendinţa unor componente ale acestui factor, precum este politica de a-şi
subordona dreptul, idee de neacceptat într-un stat care îşi declară încă din primul articol al
Constituţiei, astfel precum este România, caracterul democratic şi se identifică ca fiind un stat
drept. În consecinţă dreptul nu ar trebui să fie perceput ca un simplu instrument prin
intermediul căruia se realizează politica, din contră politica ar trebui să fie scopul guvernării,
iar dreptul să asigure mijloacele necesare realizării acesteia, astfel precum se apreciază în
doctrină, în condiţii democratice prestabilite constituţional.
Economicul îşi impune autoritatea asupra celorlalte componente ale sistemului social,
dar nu ar trebui să fie factorul determinant în conturarea dreptului, astfel precum s-a
menţionat în teoriile marxiste. Evident că tipul de economie pe care-l regăsim într-un stat va
influenţa dreptul, dar şi acesta din urmă va contribui la conturarea cadrului legal în care să se
desfăşoare activităţile specifice din această latură a realităţii sociale.

Exemple
Astfel dacă prin prevederile Constituţiei din 1965, cu revizuirile
ulterioare, încă din art. 5 este specificat că economia naţională a României este
o economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de
productie, care tip de proprietate socialistă este definit, prin art. 6, distingându-
se între proprietatea de stat - asupra bunurilor aparţinând întregului popor şi
proprietatea cooperatistă - asupra bunurilor aparţinând fiecărei organizaţii
cooperatiste. Prevederile acestei constituţii nu recunosc existenţa unui drept de
proprietate privată, astfel precum va face Constituţia României de la 1991,
revizuită în anul 2003 şi republicată urmare a acestei revizuiri, constituţie în
vigoare în prezent, recunoscând prin art. 36 doar un drept de proprietate
personală ce este ocrotit de lege şi care poate avea ca obiect doar: veniturile şi
economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lânga ea şi
terenul pe care ele se afla, precum şi bunurile de uz şi confort personal.
Constituţia în vigoare a României va garanta, după revizuire, libertatea
economică ce presupune, conform art. 45, accesul liber al persoanei la o
activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii,
pentru ca prin art. 135 alin. (1) să prevadă în mod expres că economia României
este o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. Având în
vedere recunoaşterea existenţei unei economii de piaţă, statul, în virtutea

39
 prevederilor alin. (2) al aceluiaşi articol, trebuie să asigure: libertatea
comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie; protejarea intereselor naţionale în
activitatea economică, financiară şi valutară; stimularea cercetării ştiinţifice şi
tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor; exploatarea
resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; refacerea şi ocrotirea
mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic; crearea
condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii; aplicarea politicilor de
dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.

Când vorbim despre latura economică a acestui factor de configurare, trebuie să avem
în vedere şi cea ideologică care va contura inclusiv această latură economică, mai precis a
modului în care dreptul o va percepe pe aceasta tocmai pentru fi îmbrăcată cu haina juridică
adecvată. Am menţionat în cele de mai sus că teoriile marxiste considerau că dreptul trebuie
să corespundă situaţiei economice şi, mai mult decât atât, această situaţie economică trebuie
să determine dreptul. Spre deosebire, în teoriile liberale şi neoliberale se suţinea că dreptul
trebui să favorizeze libertatea contractuală care va trebui să-şi găsească, chiar şi doar la nivel
de principiu, consacrarea constituţională şi să trebuie să recunoască, inclusiv la nivel
constituţional, funcţionarea economiei pe baza principiilor concurenţiale corecte.
Cadrul social-politic mai are în vedere ca elemente prin care dreptul poate fi configurat
şi: - grupurile de interese – anume acele structuri organizatorice care, pe baza uneia sau a mai
multor atitudini comune, a unor interese comune (materiale, morale sau profesionale) se
organizează pentru a transmite anumite scopuri proprii celorlalte grupuri ale societăţii în
vederea stabilirii, menţinerii sau intensificării modului de comportament pentru a reprezenta,
apăra şi promova aceste interese în viaţa politică, economică, socială şi culturală, tocmai
pentru a-şi maximaliza propriile interese.

Exemple
Potrivit art. 118 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu
modificările şi completările ulterioare, un grup de interes economic - G.I.E.
reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice,
constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării
activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii respective.

40
Astfel de grupuri vor acţiona pentru a-şi realiza la nivel maxim interesele, motiv pentru care
sunt prezente în viaţa publică şi se implică chiar şi cu privire la prevederile juridice prin
dezbaterea şi/sau promovarea unor proiecte/propuneri legislative care îi vor ajuta a-şi realiza
propriile interese.
- grupurile de presiune adică grupuri sociale, cu un grad variabil de formalitate, care caută să
promoveze şi/sau să apere interesele specifice ale membrilor lor prin exercitarea unei presiuni
asupra puterii politice sau asupra administaţiei, sens în care folosesc mijloace precum:
propaganda, lobby-ul sau chiar acţiuni directe şi dure, precum greva, sau de nedorit, la limita
legalităţii, precum jocurile de influenţă.
Spre deosebire de grupurile de interese, grupurile de presiune nu recunosc, prin propriile
statute, că luptă pentru a-şi maximaliza interesele, deşi acţionează în acest sens, dar nu în mod
public.

3. Factorul uman “reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor” tocmai pentru că
dreptul reglementează, înainte de toate, comportamentul uman astfel că factorul care trebuie
sau ar trebui să influenţeze, în primul rând şi în mod constant şi constructiv dreptul, este chiar
acesta.
Dreptul este un important factor de socializare a individului, modelând şi stimulând
comportamentele adecvate valorilor sociale recunoscute.
Nu trebuie să înţelegem că dreptul nu vizează gândurile, viaţa interioară, intenţiile
individului, dar normele juridice trebuie să evoce în conştiinţa individului imagini concrete,
precise despre sensul existenţei sale, acţiunilor sale, acţiunile omului trebuind să fie privite
într-un sistem de relaţii dat în care orice fiinţă umană se va afla relaţionând cu semenii săi.
Dreptul trebuie să cunoască factorul uman în dinamismul şi multilateralitatea
însuşirilor sale, luând în considerare:
- atitudinile, nevoile, interesele, finalitatea acţiunilor omului;
- drepturile şi libertăţile individului, pe care ar trebui să le fundamenteze în primul rând;
- cadrul politico-administrativ şi ierarhia jurisdicţională.

Exemple
Spre exemplu, dreptul reglementează instituţia răspunderii juridice având
în vedere atât restabilirea ordinii de drept, cât şi recuperarea socială a
individului.

4. Rolul factorilor internaţionali, mai ales în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului, este astăzi, în condiţiile societăţii moderne, de o importanţă
covârşitoare. Cadrul juridic construit, în primul rând, la nivel constituţional în fiecare stat de

41
drept, democratic contemporan va avea în vedere reglementările internaţionale în materia
drepturilor omului şi, dacă este cazul, şi cele regionale.

Exemple
Astfel, prin chiar preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului, Adunarea Generală a O.N.U. afirmă că adoptarea şi proclamarea
acestei declaraţii au avut ca punct de plecare considerarea recunoaşterii
demnităţii umane inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor
egale şi inalienabile ca fundament al libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume. Într-un
astfel de context, fiinţa umană se va putea bucura inclusiv de libertatea gândirii,
de conştiinţă și de religie libertate de care fiecare om se poate prevala, ca şi de
orice drept şi libertate proclamate de Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, fără niciun fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare,
sex, limbă, religie, opinie politică sau de orice altă opinie, de origine naţională,
avere, naştere sau orice alte împrejurări. Potrivit art.18 din Declarația
Universală a Drepturilor Omului, orice om are dreptul la libertatea gândirii, de
conștiință și religie, drept ce include libertatea de a-și schimba religia sau
convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea,
singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și privat, prin învățătură,
practici religioase, cult sau îndeplinirea riturilor. În același sens, vom regăsi la
nivel european, reglementări privind libertatea religioasă în Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, unde prevederile art.
9 trebuie să fie coroborate și cu prevederile art. 2, teza a II-a, din Protocolul nr.
1 – Dreptul la instruire, potrivit căruia statul….va respecta dreptul părinților de
a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor
religioase și filosofice. De asemenea în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, prin art.10, se vorbeşte despre această libertate religioasă, chiar dacă
acest articol are un conținut asemănător cu cel al art.9 din CEDO, prin alin. (2)
al art.10 fiind prevăzut și aşa-numitul drept la obiecţie pe motive de conştiinţă,
drept ce este recunoscut în conformitate cu legile interne care reglementează
exercitarea acestui drept. Aceste reglementări se vor regăsi şi în România, unde
reglementarea constituțională privind libertatea de gândire, de conștiință și de
religie reflectă prevederile internaționale și regionale mai sus menționate, art.29
din Constituție păstrându-și conținutul adoptat în anul 1991 și ulterior revizuirii
constituționale din anul 2003.

42
 Pe de altă parte, nu putem ignora că, în prezent, configurarea dreptului nostru este
influenţată şi de calitatea de membru în Uniunea Europeană a României începînd cu anul
2007, precum şi cea de membru în Consiliul Europei ca urmare a deciziei din 1993.
Istoric vorbind, apariţia comunităţilor europene nu a avut loc deodată, în urma unei
singure întâlniri politice la nivel înalt sau ca urmare a demersurilor unei singure personalităţi
marcante a vieţii sociale de la jumătatea secolului trecut. Reconstrucţia ţărilor care au suferit
pagube materiale şi umane în timpul celui de-al doilea război mondial (1939 - 1945) a impus
reglementarea unor norme de conduită în plan internaţional (norme de natură politică,
monetară, socială şi comercială), reglementări concretizate, din punct de vedere tehnico-
juridic, în negocierea şi semnarea unor convenţii internaţionale.
În perioada 7-10 mai 1948 a avut loc la Haga, un Congres european organizat de către
Comitetul Mişcării pentru Unitatea Europei, mişcare fondată încă din anul 1947, congres la
care au participat 750 de reprezentanţi din 26 de state care au solicitat constituirea unei uniuni
economice şi politice deschisă tuturor popoarelor europene care doreau să trăiască după
principiile şi într-un sistem statal democratic cu obligaţia respectării şi garantării drepturilor
omului. Rezultatul nemijlocit al acestor demersuri de instituţionalizare a unor criterii şi valori
europene comune a fost constituirea la 5 mai 1949 a Consiliului Europei. Constituirea
Consiliului Europei – organ politic care nu a reuşit să răspundă ideii de integrare şi unificare
europeană astfel precum s-a dorit iniţial, fiind mai mult o soluţie de compromis faţă de
atitudinea negativă a Marii Britanii faţă de caracterul parlamentar propus pentru organul
reprezentativ al noii organizaţii.
În domeniul militar, la nivelul Europei, a fost constituită Uniunea Europei Occidentale
(UEO), prin semnarea Tratatului de la Bruxelles, din 17 martie 1948, tratat ce a fost revizuit
prin Acordul de la Paris din 23 octombrie 1954 (din această uniune au făcut parte Franţa,
Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, Spania, Portugalia şi Grecia),
precum şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), urmare a semnării Tratatului
de la Washington la 4 aprilie 1949 – organizaţie ce nu cuprinde doar state europene, ci şi de
pe continentul american
Experienţa nefericită a războiului, imensele pagube materiale şi omeneşti au
impulsionat opinia politică a înalţilor demnitari europeni pentru a găsi soluţii care să
preîntâmpine declanşarea unei alte conflagraţii de dimensiunea celor două războaie mondiale.
În acest sens un rol important pentru apropierea statelor europene şi pentru demararea
procesului de integrare în accepţiunea lui actuală îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită
căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene, dar şi lui
Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei care, la 9 mai 1950, lansa declaraţia,
inspirată de Monnet, prin care propunea crearea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului, care să fie
condusă potrivit metodelor supranaţionale ce implică o ruptură de schemele tradiţionale ale
relaţiilor dintre state. Se dorea realizarea unei solidarităţi sectoriale, în special în domeniul
economic, în defavoarea unificării politice. În acest context apare prima dintre cele trei

43
comunităţi europene, Tratatul asupra Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a fost
semnat la Paris la 18 aprilie 1951 pentru o perioadă de 50 de ani, la 23 iulie 1952, Tratatul a
intrat în vigoare, dată la care şi Înalta Autoritate, una dintre instituţiile CECO, şi-a început
activitatea, sub preşedinţia lui J. Monnet.
Pe baza negocierilor începute în 21 aprilie 1956, în 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate
două noi tratate: Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) – avea ca
principal scop realizarea unei pieţe comune generalizate şi Tratatul privind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (CEEA/Euratom) – urmărea o solidaritate sectorială, tratate
intrate în vigoare în 1958 şi care au permis constituirea celorlalte două comunităţi europene.
Evoluţia ulterioară a acestor comunităţi a avut în vedere perfecţionarea instituţiilor
comunitare, prin modificările aduse tratatelor instituţionale, dar și extinderea Comunităţilor,
prin cooptarea de noi membri, precum Austria, Finlanda şi Suedia, în 1995, sau Croaţia, în
2013.
Tratatele constitutive, precum şi cele de modificare şi completare a acestora, relevant în acest
moment fiind Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunii Europene şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, din 13 decembrie 2007, tratat în baza căruia
funcţionează Uniunea Europeană în prezent, dar şi legislaţia secundară – anume
regulamentele, directivele, deciziile, recomandările şi avizele instituţiilor, organelor,
agenţiilor şi oficiilor Uniunii Europene, sunt cele prin care statele membre şi Uniunea însăşi
au creat o nouă ordine juridică, cea unională, diferită de cea a statelor membre, dar pe care
acestea trebuie să o respecte şi să o transpună în plan naţional.

I.2.7. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului

Esenţa unui fenomen reflectă unitatea laturilor, trăsăturilor şi raporturilor sale interne,
natura lăuntrică a acelui fenomen, permiţându-i astfel să fie fixat într-o clasă de fenomene
adiacente.
A studia esenţa unui fenomen înseamnă a pătrunde înăuntrul acestuia şi a desluşi acele
calităţi sau doar acea calitate esenţială care-l deosebeşte de alte fenomene.
Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului se desprinde o calitate
principală, juridică care exprimă calitatea întregului, determinarea esenţială a acestuia –
voinţa şi interesul.
Această calitate juridică esenţială a voinţei şi a interesului este cea care determină
apariţia dreptului, care-l conturează pe acesta la un moment dat istoric în cadrul unei realităţi
sociale şi care îi poate influenţa evoluţia.
În drept rolul voinţei are dublă semnificaţie: voinţa generală şi voinţa individuală.
Exprimarea în drept a voinţei generale se realizează în formă oficială, este voinţa
juridică şi exprimă interesele generale, voinţă care, conform lui Rousseau, nu reprezintă suma
voinţelor individuale, deşi are la bază tot voinţa individuală a celor care o exprimă. Voinţa

44
generală va exprima poziţia şi interesele generale ale grupurilor şi structurilor sociale, voinţă
care ar trebui să exprime voinţa majoritară a membrilor societăţii transpusă la nivel statal, prin
organele statului care au ca sarcină transpunerea acesteia în acte normative cu valoare
generală, astfel precum este autoritatea legiuitoare.
Voinţa individuală este cea pe care o vedem manifestată în procesul aplicării dreptului,
fie de persoane fizice (spre exemplu în condiţiile încheierii unui contract de vânzare), fie de
persoane juridice private (spre exemplu, atunci când se decide fuzionarea a două astfel de
persoane), fie de persoane juridice publice (spre exemplu, atunci când se decide acordarea în
concesiune, încheierea unui contract de concesiune pentru un teren, pentru un serviciu public).
Voinţa juridică este şi parte a conştiinţei juridice, reprezentând partea activă a acesteia,
prin intermediul căreia se identifică acel etalon, tipar de comportament pe care societatea,
majoritatea membrilor acesteia doreşte să o impună la nivel statal.
Aşadar, aşa cum s-a arătat în doctrină, esenţa dreptului poate fi exprimată ca “voinţă
generală oficializată”.
Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, laturilor şi conexiunilor care
dau expresie concretă voinţei intereselor sociale, care reclamă oficializarea şi garantarea lor
de către stat.
Astfel conţinutul dreptului este mai stufos decât esenţa sa, având-o în vedere pe
aceasta. Acesta are ca latură componentă dominantă sistemul normelor juridice, care sunt
premise şi condiţii sine qua non ale ordinii sociale, precum şi instrumente de control social.
Latura normativă este cel mai important aspect al conţinutului dreptului, dându-i
acestuia pozitivitate (A se vedea accepţiunea de drept pozitiv a conceptului de drept, s.n.).
Aşadar, în conţinutul dreptului intră şi latura voliţională (din cadrul conştiinţei
juridice), latura social-politică, latura economică etc., alături de cea normativă, acestea, la
rândul lor, influenţând normativitatea juridică.
Forma dreptului exprimă organizarea interioară a structurii conţinutului acestuia, cât şi
modul său de exteriorizare. Forma dreptului trebuie să corespundă conţinutului acestuia
pentru că reprezintă modul în care se leagă între ele acele elemente care compun conţinutul
dreptului.
Forma dreptului are două laturi: cea internă şi cea externă.
Forma internă a dreptului reprezintă interacţiunea ramurilor dreptului, gruparea
normelor juridice pe instituţii şi ramuri de drept, cu alte cuvinte reprezintă chiar sistemul
dreptului.
Forma externă a dreptului poate fi clasificată în funcţie de mai multe criterii. Astfel:
1. din punct de vedere al exprimării voinţei legiuitorului: forma externă este reprezentată de
izvoarele dreptului (obicei sau cutumă, doctrină, act normativ, contract normativ, practica
judiciară – jurisprudenţa şi precedentul judiciar);
2. din punct de vedere al modalităţii de sistematizare: forma externă este reprezentată, de
regulă, de încorporarea sau codificarea actelor normative;

45
3. din punct de vedere al modalităţii de exprimare a normelor în actele adoptate de organele
de stat, de autorităţile publice: forma externă este exprimată prin legi, ordonanţe, decrete,
hotărâri, etc.
Forma dreptului cuprinde şi procedeele specifice tehnicii juridice.

I.2.8. Tipologia dreptului

De-a lungul timpului s-a încercat gruparea sistemelor juridice naţionale în categorii
mai largi, ţinându-se cont de diferite criterii, cu un scop practic de a evidenţia asemănările şi
deosebirile dintre aceste sisteme, precum şi dintre componentele acestora – instituţii juridice,
reglementări juridice – şi de a propune îmbunătăţirea acestora.
Criterii folosite pentru a grupa mai ales sistemele de drept privat sunt dintre cele mai
diverse.

Exemple
Astfel, un criteriu folosit a fost cel al evoluţiei istorice a dreptului, în
funcţie de care s-a distins între: dreptul incipient (drept specific perioadei de
sfârşit a comunei primitive); dreptul antic; dreptul medieval; dreptul modern şi
dreptul contemporan. În cadrul acestuia din urmă s-a distins între dreptul
societăţilor democratice şi dreptul ţărilor în curs de dezvoltare. O altă
clasificare a avut drept criteriu organizarea socială, distingându-se între dreptul
sclavagist, dreptul feudal, dreptul burghez, dreptul socialist.

Una dintre cele mai cunoscute şi mai des invocate clasificări a sistemelor de drept este
cea făcută de René David care a clasificat dreptul în mari sisteme sau familii de drept în
funcţie de trei criterii: comunitatea principiilor, comunitatea izvoarelor şi comunitatea
limbajului juridic. În clasificarea pe care a făcut-o, René David a ţinut cont practic şi de un
bazinul de civilizaţie, inclusiv juridică, în care au apărut şi s-au dezvoltat aceste sisteme de
drept. Astfel au fost identificate familia sau sistemul de drept romano-germanic; familia sau
sistemul de drept anglo-saxon; familia sau sistemul de drept socialist; familia sau sistemul
drepturilor religioase sau tradiţionale.

a. familia de drept romano-germanică

Este una dintre cele mai răspândită familii de drept ce poate fi regăsită şi pe alte
continente urmare a exportului de legislaţie practicat de statele care au deţinut la un moment
dat întinse imperii coloniale sau doar colonii. Am putea aprecia astfel că denumirea acestei
familii de drept este una convenţională, sistemele de drept care pot fi încadrate în această
familie de drept putând avea sau nu originea în dreptul roman, prin transmiterea acestuia fie

46
prin intermediul dreptului francez, fie prin al dreptului german, cert este că prin modul de
receptare, chiar şi indirect, au ajuns totuşi în contact cu dreptul roman, precum şi cu celelalte
două sisteme de drept.
Apariţia acestei familii de drept este rezultatul unui îndelungat şi complex proces
istoric ce a permis formarea unei perspective comune asupra instituţiilor juridice, dar şi a unor
elemente comune, precum: prioritate legii scrise faţă de cutumă sau obicei; codificarea
normelor juridice din dreptul civil sau comercial; sistematizarea riguroasă a ramurilor de
drept.
Formarea acestei familii de drept are ca punct de plecare dreptul roman a cărui
preluare, receptare se produce prin intermediul Şcolii glosatorilor şi a postglosatorilor,
începând cu secolul al XIII – lea. Astfel pornindu-se de la Corpus Juris Civile a lui Justinian,
mai ales de la Digestele din acest cod, de la codificările existente în sec. al XV-lea şi sec. al
XVI-lea, de la explicaţiile date, prin note - glose, lucrării lui Justinian valorizând litera
textului, precum au făcut glosatorii, sau de la principiile generale deduse din textele gloselor
pentru a fi aplicate la soluţionarea conflictelor din practică, precum au făcut postglosatorii, au
fost create coduri precum: Codul bavarez din 1756, Codul prusian din 1794, Codul civil
francez, austriac sau german din sec. al XIX-lea sau Codurile elveţiene din 1881, 1907 şi
1911.
Fiind o familie de drept care-şi găseşte rădăcinile pe continentul european, într-o
perioadă în care rolul bisericii este puternic resimţit în societate, se va resimţi şi o influenţă a
dreptului canonic clasic prin Codex iuris canonici, o culegere de acte normative fundamentale
ale bisericii catolice elaborată în sec. al XVI – lea, precum şi prin Codex iuris canonici
adoptat în 1917 şi intrat în vigoare începând cu 1918, fiind abrogat în 1983, prin care sunt
reglementate principiile acestui drept, normele aplicate clerului, credincioşilor şi laicilor,
normele privitoare la locaşurile sfinte sau la venerarea divinităţii, normele privitoare la
procedurile aplicabile, precum şi faptele necorespunzătoare ce pot fi săvârşite şi pedepsele
aplicate, norme care vor suprinde şi transformările produse în rândurile societăţii.
Dreptul francez este unul dintre cele două, alături de cel german, care va contribui la
formarea şi dezvoltarea acestei familii de drept. De-a lungul timpului a cunoscut 3 mari
perioade: perioada dreptului vechi ce se întinde până la momentul Revoluţiei franceze de la
1789; perioada aşa-numitului drept intermediar specific perioadei Revoluţiei franceze până la
momentul în care încep codificările în timpul lui Napoleon, respectiv perioada contemporană
ce ţine până în zilele noastre. Dreptul francez se va răspândi în mai multe state prin
următoarele modalităţi:
- prin propagarea acestuia chiar prin intermediul campaniilor militare pe care le-a purtat
Napoleon, astfel ajungând în Belgia, Luxemburg, Germania sau Italia;
- prin preluarea sa datorită calităţilor sale, astfel precum s-a întâmplat în state precum:
România, Portugalia, Spania sau chiar Egipt;

47
- prin impunerea acestuia direct în coloniile franceze, la începutul secolului al XX-lea, unde a
şi rămas chiar şi după declararea independenţei de către acestea;
- prin "exportarea" acestuia de către state care l-au preluat prin una dintre cele două modalităţi
menţionate anterior şi care l-au impus în propriile colonii, astfel precum au procedat Spania,
Portugalia sau Olanda, putându-se astfel vorbi despre receptări de gradul 2 sau chiar 3.
Dreptul civil german s-a desprins total de cel francez odată cu adoptarea la sfârşit de
secol al XIX-lea a Codului civil german, fiind promulgat în 1869 şi intrat în vigoare în 01
ianuarie 1900. Acest cod s-a remarcat printr-o structură originală, definirea unor concepte
juridice de bază, precum şi prin folosirea unui limbaj cât mai tehnic. Dreptul civil german îşi
va face simţită influenţa în dreptul unor state precum: Grecia, Elveţia, Danemarca, Norvegia,
Italia, Japonia, Brazilia, China.
În prezent sistemele naţionale ce se regăsesc în această familie de drept, pot fi grupate
în funcţie de cum au fost influenţate în apariţia, dezvoltarea sau consolidarea lor de unul
dintre cele două sisteme – francez şi german, mai ales de coduri civile. Astfel, putem vorbi
despre: sistemul de inspiraţie franceză – sistemele de drept din cadrul acestuia au avut ca
model Codul civil francez de la 1804; sistemul germano-elveţiano-italian - sistemele de drept
din cadrul acestuia au avut ca model Codul civil german de la 1900; sistemul ţărilor nordice –
sisteme de tradiţie romană cu puternice influenţe germane, dar de common law.

b. familia de drept anglo-saxonă

Cele două familii de drept – cea romano-germanică cea anglo-saxonă s-au dezvoltat în
paralel pe continentul european, evitându-se şi ignorându-se reciproc, cu toate că ambele îşi
trag seva tot din dreptul roman.
Dreptul anglo-saxon s-a impus pe teritoriile ce au format coloniile britanice şi care,
chiar dacă la un moment dat, şi-au declarat independenţa, nu au renunţat la această familie de
drept, eventual şi-au personalizat-o, şi-au adaptat-o propriilor lor realităţi şi necesităţi. Astfel
o întâlnim în Marea Britanie, dar nu şi în Scoţia care are propriul sistem juridic, în Statele
Unite ale Americii, mai puţin în statul Louisiana, în Canada, dar nu şi în Quebec, în Australia
şi în Noua Zeelandă.
Întâi de toate este necesar a preciza că termenul de common-law este folosit atât într-
un sens larg (lato sensu) caz în care întregul sistemul britanic de drept, anume un veritabil
drept al precedentelor în care judecătorul a făcut legea, cât şi într-un sens restrâns (stricto
sensu) caz în care se referă exclusiv la precedentele judecătoreşti.
Această familie de drept are trei ramuri principale:
1. Common-law – reprezintă rezultatul unificării la nivelul întregului regat, a cutumelor locale
ce au fost în vigoare înainte de cucerirea normandă şi care au fost menţinute ulterior în baza
unei declaraţii a lui Wilhelm Cuceritorul.
Regula precedentului judecătoresc se va contura începând cu sfârşitul sec. al XVIII-lea când
printr-un mecanism specific - stare decisis, hotărârile judecătoreşti pronunţate în diferite

48
cazuri încep să formeze un sistem de drept închegat. Astfel hotărârile judecătoreşti pronunţate
de anumite instanţe de judecată devin obligatorii pentru situaţii juridice care deşi nu sunt
identice din punct de vedere al situaţiilor de fapt, au în comun acelaşi ratio decidendi,
motivele pentru care s-a ajuns la aceeaşi hotărâre de către instanţe diferite sunt aceleaşi.
2. Equity – reprezintă acele reguli prin care s-a adus o ajustare, o îmbunătăţire regulilor de
common-law urmare a perimării acestora pentru a putea corespunde, astfel, noilor realităţi
sociale.
3. Statutary law – reprezintă regulile de drept create prin legi (statute) şi au apărut tot ca o
necesitate pentru ca dreptul anglo-saxon să facă faţă schimbărilor apărute în realitatea socială,
prin intermediul acestora aducându-se acele modificări, completări necesare pentru ca acest
drept jurisprudenţial prin excelenţă să se adapteze şi să poată acţiona în contextul unor noi
realităţi. Cu toate acestea prin dezvoltarea acestei componente a dreptului anglo-saxon nu au
fost introduse instituţii precum abrogarea legilor, precum nici nu este acceptată căderea în
desuetudine a acestora ceea ce face din acest drept unul stufos, a cărui încorporare în culegeri
de acte normative este aproape imperativă.

c. familia de drept musulman - este o familie de drept ce încearcă să ofere o continuitate

primelor legiuri din zona sumero-akkadiană.
Este specifică unor state precum cele arabe; dar și Pakistan, Bangldesh, Afganistan,
Indonezia, Iran.
Această familie de drept este centrată pe religia Islamului prin care sunt fixate dogmele
ce trebuie crezute de fiecare musulman şi prin care este stabilită acea cale de urmat ce
cuprinde reguli privind organizarea statului, de drept penal, de dreptul familiei pe care un
credincios trebuie să le respecte pentru a pune-n aplicare principiile fundamentale ale
învăţăturii Profetului.
Se caracterizează prin staticitate şi stabilitate, izvoarele sale fiind reprezentate de
fondul cutumiar din zona sumero-akkadiană, doctrina, precum şi cartea religioasă, iar în
cadrul acesteia cel mai important loc este ocupat de Coran care nu cuprinde doar dogme
religioase, ci şi norme juridice, din cele peste 6000 de versete, cel puţin 10% reprezentând
astfel de reguli de conduită. Alături de Coran, norme şi cu caracter juridic se regăsesc în
Sunna - carte religioasă care cuprinde faptele şi spusele Profetului şi care sunt cuprinse în
obiceiuri/tradiţii acceptate de acesta şi pe care jurisconsulţii şi teologii se bazează pentru a
explica mai bine înţelesul legii islamice. Dreptul musulmam mai are ca izvoare şi Idjma – ce
cuprinde preceptele învăţăţilor şi Ijtihad – ce cuprinde interpretările independente şi originale
ale problemelor juridice care nu sunt neapărat prevăzute în Coran, putând fi apreciată a fi o
culegere de jurisprudenţă.

d. familia de drept hindus – reprezintă dreptul comunităţii ce a aderat la religia hindusă şi

care se bazează şi în prezent pe sistemul castelor.

49
 Izvorul principal al acestei familii de drept este doctrina religioasă şi, mai ales, textele
sacre Sruti care cuprinde cele patru Vede – cărţile sfinte ale brahmanilor, dar şi cutuma care s-
a creat în baza acestor cărţi religioase.
Dobândirea independenţei a permis fostelor state, mai ales Indiei, a-şi crea propriul
sistem juridic bazat, însă, pe principiile religioase şi pe sistemul juridic tradiţional pe care au
încercat să le adaptaze realităţilor contemporane. Acest nou sistem de drept a preluat însă şi
din sistemul britanic elemente specifice de drept jurisprudenţial.
Alături de aceste familii de drept, de-a lungul timpului, s-au format sau s-au
particularizat sisteme de drept precum cel chinez, japonez sau cel al Africii Negre şi al
Madagascarului.

e. dreptul Uniunii Europene

Calitatea de membru al Uniunii Europene începând cu 01 ianuarie 2007 ne obligă să
luăm în considerare o nouă familie de drept, una dintre cele mai recent apărute în rândul
acestor familii de drept, care prin specificul său a determinat crearea unei noi ordini juridice la
nivelul acestei uniuni.
Crearea acestei ordini juridice a fost posibilă ca urmare a existenţei unei voinţe
autonome care nu reprezintă suma voinţelor individuale ale statelor membre, ci se doreşte a fi
o voinţă superioară celei a statelor membre, Uniunea Europeană propunându-şi să alăture şi
chiar să îmbine naţionalul – specific fiecărui stat membru cu supranaţionalul – specific chiar
Uniunii.
Această nouă ordine juridică specifică Uniunii Europene poate fi structurată în:
- dreptul originar (primar) reprezentat de tratatele de înfiinţare a Comunităţilor Europene şi a
Uniunii Europene, care au pus bazele actului legislativ comunitar viitor şi au stabilit scopurile
acestuia, adică normele juridice care provin direct de la statele membre;
- dreptul secundar (derivat) format din ansamblul actelor normative adoptate de instituţiile,
organele, oficiile, agenţiile abilitate ale UE, în vederea realizării obiectivelor unionale fixate
în izvoarele originare de drept unional;
- dreptul nescris – reprezentată de reguli cutumiare, de principiile generale de drept, precum:
solidaritatea între statele membre; echilibrul instituţional; egalitatea persoanelor în faţa unei
autorităţi administrative; securitatea juridică; proporţionalitatea; dreptul la apărare;
neretroactivitatea controlul judiciar eficient; dar şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene.
- dreptul complementar ale dreptului Uniunii Europene – reprezentat de acordurile încheiate
de statele membre cu state terţe anterior creării Comunităţilor sau anterior aderării la Uniunea
Europeană acordurile încheiate de Uniunea Europeană cu state terţe sau cu organizaţii
internaţionale.
Această ordine juridică a Uniunii Europene se încadreză în ordinea juridică naţională
având chiar un rang prioritar faţă de aceasta, în principiu.

50
 I.2.9. Sistemul dreptului

Dreptul nu există prin simplă alăturare, printr-o coexistenţă accidentală a unui număr
de norme juridice, ci el există ca un sistem. Structura sa implică o reţea de relaţii a căror
organizare şi ierarhizare constituie un sistem.
Sistemul dreptului apare ca un ansamblu organizat şi logic, care implică relaţia întreg-
parte.
Doctrina defineşte sistemul dreptului ca fiind rezultatul unităţii ramurilor şi
instituţiilor dreptului, fiind vorba de o unitate obiectiv determinată.
Sistemul legislaţiei nu trebuie confundat cu sistemul dreptului pentru că reprezintă
organizarea legislaţiei pe baza unor criterii alese de legiuitori.
Dreptul dintr-un stat se prezintă ca un sistem structurat potrivit unor anumite criterii
determinate de anumite cerinţe principiale, obiective. Oricât ar fi de diferite prin conţinut şi
formă, normele juridice ale unui stat au o anumită unitate în ansamblul lor, fiind legate între
ele şi organizate într-un anumit sistem.
Comunitatea principiilor dreptului statului respectiv, structura economică şi politică a
societăţii determină o concordanţă internă a ansamblului normelor juridice din acel stat.
În cadrul acestei unităţi a sistemului de drept, se formează grupe de norme juridice
distincte, după diferite criterii. Normele juridice nu acţionează izolat, ci într-un ansamblu
grupat pe anumite criterii, formând împreună ramuri de drept şi instituţii juridice. Şi normele
juridice grupate în aceste ramuri de drept nu sunt complet separate de normele din alte ramuri,
ci dimpotrivă, există o armonie, o concordanţă între ele.
Putem afirma astfel că sistemul de drept dintr-un stat reprezintă structura internă
(organizarea) a dreptului din acel stat, sistem prin care se realizează atât unitatea normelor
juridice, cât şi gruparea lor pe ramuri de drept şi instituţii juridice.
Importanţa cunoaşterii sistemului de drept rezidă în aceea că:
- ajută autorităţile publice, organele de stat (şi în primul rând cele din puterea legislativă) în
procesul de elaborare, respectiv de modificare şi completare a dreptului, în descoperirea şi
completarea unor lacune legislative, în eliminarea reglementărilor juridice perimate
(învechite).
- contribuie totodată la perfecţionarea interpretării şi aplicării dreptului, descoperirii
legăturilor şi interdependenţei dintre diferitele instituţii juridice, norme juridice, etc.
- constituie baza clasificării ştiinţelor juridice (în ştiinţe de ramură), facilitând cercetarea
juridică şi buna organizare a predării acestor ştiinţe, în acest caz putându-se vorbi despre o
importanţă didactică şi ştiinţifică a cunoaşterii sistemului dreptului.
Criteriile care stau la baza diviziunii sistemului dreptului pe ramuri de drept şi
instituţii juridice sunt mai multe, dar cel principal, fundamental, recunoscut de majoritatea
autorilor este cel al obiectului reglementării juridice. Prin obiect de reglementare al unei

51
ramuri de drept se înţelege un anumit grup de relaţii sociale, relaţii care au anumite trăsături
specifice ramurii de drept respective.
Caracterul distinct şi unitar, trăsăturile specifice ale relaţiilor sociale într-un anumit
domeniu sau sector social fac necesar şi posibil ca ele să fie reglementate de o categorie
aparte de norme juridice.
Alături de criteriul de bază, fundamental, acela al obiectului reglementării, în literatura
juridică s-au mai reţinut şi alte criterii pentru determinarea şi delimitarea unei ramuri de drept
faţă de celelalte.
Acestea sunt cunoscute ca fiind criterii auxiliare.
Astfel putem distinge:
a. După metoda de reglementare. Prin metoda de reglementare se înţeleg mijloacele folosite
de stat, de regulă prin intermediului autorităţii legiuitoare, pentru a exercita o anumită
influenţă asupra diferitelor relaţii sociale, pentru a stabili poziţia în care se află, unele faţă de
altele, subiectele de drept în cadrul unui raport juridic.
Se deosebesc astfel, metoda egalităţii juridice a subiectelor, respectiv cea a inegalităţii
subiectelor de drept cunoscută (ca fiind şi metoda autoritară), metoda recomandării, etc.
De reţinut că aceeaşi metodă poate fi folosită de mai multe ramuri de drept, după cum
într-o ramură de drept pot fi folosite mai multe metode de reglementare.

Exemple
Astfel, în dreptul civil metoda caracteristică de reglementare este în principal
aceea a egalităţii juridice a subiectelor (a părţilor) în cadrul unui raport juridic.
În schimb, în ramura dreptului administrativ sau a dreptului financiar sau a
dreptului constituţional, poziţia subiectelor de drept în cadrul unui raport juridic
este, în marea majoritate a raporturilor juridice de subordonare, adică metoda
autoritară (de inegalitate a poziției subiectelor de drept).

Deoarece metoda de reglementare, aşa cum s-a arătat, poate fi aceeaşi şi pentru alte
ramuri de drept, un alt criteriu s-a stabilit a fi:
b. Caracterul normelor juridice care formează acea ramură de drept.
Din acest punct de vedere se pot distinge:
Pentru ramura dreptului civil sunt specifice normele juridice dispozitive, care la rândul
lor pot fi:
- permisive, adică nu impun, ci permit ca subiectele de drept să aibă o anumită conduită, dacă
vor;
- supletive, acele norme care permit părţilor să-şi stabilească ele o anumită conduită şi numai
în lipsa stabilirii acestei conduite devine obligatorie conduita prescrisă în normă (De exemplu:
locul predării lucrului în contractul de vânzare).

52
 Pentru majoritatea celorlalte ramuri de drept, normele juridice au caracter imperativ,
adică impun subiecţilor o anumită conduită.
Normele imperative pot fi:
- onerative, cele care prevăd expres obligaţia subiectelor de drept de a săvârşi o
anumită acţiune, de a avea o anumită conduită;
- prohibitive, acele norme care interzic categoric şi expres săvârşirea unui anumit act
sau fapt juridic, interzic o anumită conduită.
Este de reţinut că nici o ramură de drept nu este formată numai din norme juridice
având acelaşi caracter.
c. Un alt criteriu de delimitare între ramuri este cel al naturii sancţiunilor care intervin în caz
de încălcare a unei norme juridice.
Există în general sancţiuni specifice normelor fiecărei ramuri de drept.

Exemple
Astfel, specifice dreptului penal sunt sancţiuni prevăzute în Codul penal:
închisoarea, amenda penală; specifice dreptului administrativ sunt inclusiv
sancţiunile contravenţionale, precum prestarea unei activităţi, munca în folosul
comunităţii, amenda contravenţională, avertismentul.

d. Calitatea subiectelor raporturilor juridice reprezintă, de asemenea, un alt criteriu de

delimitare a ramurilor de drept.

Exemple
Astfel, specific dreptului civil este ca subiectele raportului juridic nu trebuie să
aibă calităţi speciale. Simpla calitate de persoană fizică sau juridică este
suficientă pentru a fi subiect al raporturilor juridice de drept civil.

În alte ramuri se cere însă o calitate specială pentru a fi subiect al raportului juridic.

Exemple
De exemplu, în dreptul administrativ întotdeauna unul din subiecte este un organ
administrativ, o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale, o
instituţie publică; în dreptul muncii se cere calitatea de “angajator” şi
“salariat”; în dreptul familiei, subiectele pot avea calitatea de părinte-copil, soţ-
soţie, adoptat - adoptator, etc.

Din cele sus arătate, trebuie reţinut că principalul criteriu de delimitare a

ramurilor de drept, criteriu fundamental este cel al obiectului de reglementare, la celelalte
criterii recurgându-se numai atunci când acesta nu este suficient cel dintâi. De regulă metoda
de reglementare este folosită drept al al doilea criteriu de distingere între ramuri de drept.

53
Totodată, mai trebuie reţinut că toate criteriile de delimitare mai sus amintite nu trebuie
privite în mod izolat, ci în strânsă legătură unul cu celălalt, astfel că luate împreună să ne ajute
la o delimitare cât mai exactă a ramurilor de drept.
Având în vedere cele mai sus arătate, ramura de drept poate fi definită ca fiind un
ansamblu distinct de norme juridice, organic legate între ele, care reglementează relaţii sociale
având acelaşi specific şi folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode de
reglementare.
Ramurile de drept nu sunt izolate între ele, ci se găsesc într-o strânsă interdependenţă.
Ramura de drept reprezintă, în general, unitatea mai multor instituţii juridice strâns
legate între ele prin obiectul lor, anumite principii şi metode de reglementare.
Instituţia juridică reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează o
anumită grupă unitară de relaţii sociale, realizând astfel o categorie specifică de raporturi
juridice.
Unele instituţii juridice, având o sferă mai largă, îşi pot subdiviza normele juridice în
mai multe subgrupe.

Exemple
O instituţie centrală a ramurii dreptului civil este instituţia dreptului de
proprietate şi a altor drepturi reale; la rândul său această instituţie se divide în
dreptul de proprietate publică, dreptul de proprietate particulară, etc.

Complexitatea ramurilor de drept se manifestă şi prin aceea că, în cadrul unora

dintre ele, mai multe instituţii juridice se pot grupa formând o subramură care poate lua forma
unei reglementări juridice distincte, incorporate într-un cod, regulament, etc.
Mai este de reţinut că sistemul dreptului într-un stat nu are un caracter fix,
neschimbător.
Transformările ce se produc continuu în viaţa economică şi socială determină
permanente transformări şi în cadrul sistemului de drept, anume apariţia unor noi ramuri sau
subramuri în cadrul acestora.
Prima mare diviziune a dreptului a fost realizată dinstingându-se între dreptul
naţional, intern, şi dreptul internaţional. Dreptul internaţional se împarte în drept internaţional
public şi drept internaţional privat.
Dreptul internaţional public cuprinde totalitatea normelor juridice care se creează prin
acordul a două sau mai multor state, în care statele apar ca subiecte de drept suverane şi egale
în drepturi, precum şi/sau organizaţii internaţionale. Astfel de norme juridice de drept
internaţional public se regăsesc în tratate, pacte, acorduri, etc.
Dreptul internaţional privat are ca obiect raporturile juridice de natură civilă,
comercială, de muncă, de procedură civilă şi alte raporturi de drept cu elemente de

54
extraneitate. Deci, în această categorie intră raporturile juridice sus menţionate, în care
subiectele de drept sunt persoane fizice sau juridice, iar nu statele.
Dreptul intern, într-o primă mare diviziune, se împarte în: drept public şi drept privat,
toate ramurile de drept fiind încadrate într-una din cele două grupe principale.
O astfel de diviziune era cunoscută din dreptul roman, juristul roman Ulpian (~170-
223 d. Hr.) arătând că “jus publicum” se referă la interesele statului, iar “jus privatum” la
interesul diferitelor persoane.
Dreptul public se referă la organizarea şi activitatea statului şi a puterilor publice, la
raporturile dintre stat şi cetăţenii săi.
După unii autori, împărţirea dreptului în cele două mari grupe este justificată nu numai
de caracterul general (pentru dreptul public) sau individual (pentru dreptul privat) al dreptului
apărat prin normele juridice, ci şi prin forma juridică şi modul în care se asigură apărarea
drepturilor subiective.
Astfel, în cazul dreptului public, organele de stat, autorităţile şi instituţiile publice
asigură apărarea drepturilor consfinţite prin legi din oficiu, iar în cel al dreptului privat,
această apărare a drepturilor are loc la intervenţia şi cererea părţilor interesate.
Având în vedere aceste menţiuni, aparţin dreptului public ramuri de drept precum:
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual
penal, dreptul procesual civil, dreptul internaţional public, etc.
În sfera dreptului privat ar intra, în primul rând, ramura dreptului civil, apoi dreptul
familiei, dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc.
Aşa cum am precizat deja, sistemul de drept este un sistem unitar, existând corelaţii
între diferitele ramuri de drept, organizarea sau structurarea pe ramuri nefiind în contradicţie
cu caracterul unitar al sistemului dreptului.
Delimitarea ramurilor de drept nu prezintă numai un interes teoretic, ci şi unul practic
care constă în aceea că ajută la stabilirea apartenenţei unei anumite instituţii juridice sau a
unui raport juridic la o ramură sau alta şi prin aceasta la cunoaşterea de către practicanţii
dreptului a unei norme juridice aplicabile unui caz concret dat.
Plecând de la cele de mai sus putem defini unele ramuri de drept astfel:

Exemple
Dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor juridice adoptate de
puterea legiuitoare supremă care stabilesc principiile fundamentale ale structurii
de stat şi sistemul de organizare şi funcţionare a organelor statului, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului. Normele sale
reglementează “relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statale a puterii”. Dreptul constituţional, care are
fundament primordial Constituţia, cuprinde bazele juridice pe care se întemeiază
toate celelalte ramuri de drept.

55
 Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile sociale ce formează obiectul administraţiei publice, activitate
îndeplinită conform legislaţiei în vigoare de organele administraţiei de stat.
Dreptul procesual penal este constituit din ansamblul normelor juridice
privitoare la reglementarea procesului penal, respectiv al acelei activităţi de
restabilire a ordinii de drept încălcate şi a tragerii la răspundere penală prin
aplicarea de sancţiuni penale a acelora care au săvârşit infracţiuni. Prin
normele sale, dreptul procesual penal contribuie la aplicarea efectivă a normelor
dreptului penal substanţial.
Dreptul civil este format din ansamblul normelor juridice care reglementează
raporturile patrimoniale în care părţile se află pe poziţii de egalitate juridică,
precum şi raporturile personale nepatrimoniale în care se manifestă
individualitatea persoanei cum sunt: nume, stare civilă, domiciliu, drept de autor
etc.
Dreptul familiei reprezintă gruparea acelor norme juridice care reglementează
raporturile personale şi patrimoniale care se formează din căsătorie, rudenie,
adopţie şi alte raporturi asimilate de lege, sub anumite aspecte cu raporturile de
familie.

Clasificarea ramurilor dreptului corespunde în cea mai mare parte şi clasificării

ramurilor ştiinţei juridice şi celei a disciplinelor de studiu în învăţământul superior juridic.
Sistemul ştiinţelor juridice şi al disciplinelor juridice este strâns legat de sistemul unitar al
dreptului, fără a exista însă o identificare completă a acestora. Unele considerente de ordin
ştiinţific şi didactic fac uneori ca aceeaşi ramură de drept să fie studiată separat în mai multe
discipline ştiinţifice sau, dimpotrivă, în cadrul unei discipline ştiinţifice să se studieze
instituţii din mai multe ramuri de drept.
Tot astfel există ştiinţele ajutătoare sau participative, precum am menționat deja, ca
Criminalistica, Criminologia, Medicina legală etc. care, nefiind direct legate de o anume
ramură de drept, vin în sprijinul unor ştiinţe juridice din ramuri diferite.

I.2.10. Definiţia dreptului

Jurisconsultul roman Celsus este cel care spunea despre drept că este arta binelui și a
echității (jus est ars boni et aequi), principiul echității și al justiției fiind și în prezent unul
dintre principiile fundamentale ale dreptului.
Dacă reprezentanții Școlii dreptului natural credeau că prin drept se înțelege acel drept
imuabil (veșnic) și universal din care se naște dreptul pozitiv cel aplicabil, reprezentanții
Școlii istorice a dreptului susțineau că între drept și istorie este o puternică legătură tocmai

56
pentru că istoria este cea care determină apariția dreptului, evoluția și diversitatea acestuia de
la o perioadă la alta, de la un popor la altul.
În doctrina actuală întâlnim diferite definiții ale dreptului, diversitatea acestora fiind
dată de modul de abordare diferită a acestui concept, inclusiv din perspectiva școlilor de drept
contemporane din care fac parte sau la care aderă cei care le formulează. Una dintre aceste
definiții care, în opinia noastră, surprinde elemente esențiale ale acestui concept este cea
potrivit căreia „dreptul este un ansamblu de reguli recunoscute, asigurate şi garantate de
stat, care au ca scop principal organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în
principalele relaţii din societate, într-un context caracterizat prin coexistența
drepturilor și libertăților fundamentale ale ființei umane și a justiției sociale”.

Să ne reamintim...
1. Accepţiunile noţiunii de drept sunt: ştiinta dreptului, drept obiectiv, drept
subiectiv, drept pozitiv, drept natural, dreptul ca o artă şi o tehnică; dreptul ca
necesitate şi libertate.
2. Dreptul apare în condiţii social-istrice determinate, în cadrul unei comunităţi
constituite în formă politică.
3. Puterea statului de a crea şi sancţiona legi trebuie să fie limitată de anumite
principii: echitatea, asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, dreptatea
socială, progresul social.
4. Primele legiuri apar în Orientul Antic şi, doar ulterior, în Europa.
5. Realitatea juridică are următoarele componente: conştiinţa juridică; dreptul, ca
sistem normativ, şi ordinea de drept (relaţiile juridice).
6. Factorii de configurare a dreptului sunt: cadrul natural, cadrul social-politic,
factorul uman, cadrul international.
7. Marile familii de drept sunt: romano-germanică; anglo-saxonă; dreptul musulman;
dreptul hindus, chinez, japonez; dreptul Africii negre şi a Madagascarului; dreptul
Uniunii Europene.
8. Sistemul juridic este o parte componentă a realităţii sociale; sistemul legislaţiei
reprezintă totalitatea normelor; iar sistemul dreptului reprezintă organizarea
dreptului pe ramuri şi instituţii.

Rezumat
1. Dreptul pozitiv este format din totalitatea normelor juridice în vigoare (active)
dintr-un stat, este un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu, susceptibil a fi

57
adus la îndeplinire printr-o forţă exterioară (coerciţiune statală) ca o îndreptăţire
legitimă a unor instanţe sociale special abilitate.
2. Problema originii dreptului este legată de modul în care acesta este conceput şi
anume dacă există un drept natural, ideal, imuabil sau, dimpotrivă, el apare şi este
strâns legat de acesta, odată cu statul. Romanii credeau în veşnicia dreptului, ca şi în
aceea a societăţii şi nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept.
3. Şcoala istorică a dreptului privea dezvoltarea acestuia ca pe un fenomen istoric,
într-o evoluţie şi schimbare lentă, continuă şi diferită de la un popor la altul. Se
susţinea, corect, că nu există un drept pentru toate timpurile şi toate popoarele, ci
numai un drept specific fiecărui popor, care corespunde spiritului naţional al acelui
popor şi care cunoaşte trei faze de dezvoltare: stadiul dreptului obişnuielnic
(cutumiar); stadiul dreptului ştiinţific şi stadiul dreptului legislaţiei (încorporării
dreptului în legi, codificării lui).
4. Meritul teoriilor sociologice constă în aceea că au evidenţiat ideea legăturii dintre
drept şi relaţiile sociale, dintre drept şi nevoile societăţii. Organele legiuitoare nu pot
acţiona arbitrar, ci trebuie să ţină seama de realităţile sociale.
5. Dacă ne adresăm întrebarea “când apare dreptul” răspunsul se află în relaţie cu
modul în care concepem dreptul. Dacă el reprezintă orice regulă de conduită,
nediferenţiat de alte reguli de conduită, el apare odată cu primele forme de
organizare socială. Dimpotrivă, dacă considerăm că dreptul exprimă anumite nevoi
sociale ale unei colectivităţi constituite în formă politică, atunci el apare în condiţii
social-istorice determinate, mai exact odată cu statul, ca formă specifică de
organizare politică.
6. Dreptul, ca şi statul, a apărut mai întâi în Orientul Antic, printre primele legiuiri
fiind Codul lui Hamurabi în Babilonul antic, “Legile lui Manu” în India şi “Codul
lui Mu” în China. În Europa, primele legiuiri consemnate documentar sunt: Legile
lui Lycurg în Sparta (sec.X – IX î.e.n.); Legile lui Dracon şi Solon în Atena (sec.VI
– V î.e.n.); Legea celor XII Table - la romani (sec.V î.e.n.) şi Legea salică - la franci
(sec. V - VI e.n.).
7. Realitatea juridică sau juridicul este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale
în condiţii istorice determinate, a cărei existenţă se află într-o permanentă
interacţiune şi influenţă reciprocă cu celelalte componente ale societăţii, cum sunt
sociologia, politologia, economia politică.
8. Cadrul natural influenţează dreptul prin toate componentele sale: mediul
geografic, factorii biologici, fiziologici, demografici etc. Cadrul social-politic – este
un factor cu acţiune specifică, având componente complexe a căror conjugare are o
puternică influenţă asupra dreptului, socialului, economicului, politicului,
ideologicului, culturalului etc. Forma dreptului exprimă organizarea interioară a
structurii conţinutului acestuia, cât şi modul său de exteriorizare.

58
9. Criteriile care stau la baza diviziunii sistemului dreptului pe ramuri de drept şi
instituţii juridice sunt mai multe, dar cel principal, fundamental, recunoscut de
majoritatea autorilor este cel al obiectului reglementării juridice. Prin obiect de
reglementare al unei ramuri de drept se înţelege un anumit grup de relaţii sociale,
relaţii care au anumite trăsături specifice ramurii.
10. Criteriile auxiliare care stau la baza diviziunii dreptului pe ramuri si institutii de
drept sunt: metoda de reglementare; caracterul normelor juridice; natura sancţiunilor
care intervin în caz de încălcare a unei norme juridice; calitatea subiectelor
raporturilor juridice.
11. Prima mare diviziune a dreptului există între dreptul naţional, intern şi dreptul
internaţional. Dreptul internaţional se împarte în drept internaţional public şi drept
internaţional privat. Dreptul intern, într-o primă mare diviziune, se împarte în: drept
public şi drept privat, toate ramurile de drept fiind încadrate într-una din cele două
grupe principale. O astfel de diviziune era cunoscută din dreptul roman, juristul
roman Ulpian (17 – 22 e.n.) arătând că “jus publicum” se referă la interesele statului,
iar “jus prvatum” la interesul diferitelor persoane.
12. Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli asigurate şi garantate de stat, care au ca
scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din
societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării
drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Printre primele legiuri din Orientul antic se numără:
a) Legea salică;
b) Legile lui Solon şi Dracon;
c) Codul lui Hammurabi.
2. Realitatea juridică are drept componente:
a) dreptul pozitiv, conştiinţa juridică şi ordinea de drept;
b) dreptul obiectiv, conştiinţa juridică şi ordinea de drept
c) dreptul pozitiv şi obiectiv, conştiinţa juridică şi ordinea de drept.
3. Forma dreptului exprimă:
a) unitatea laturilor, trăsăturilor şi raporturilor sale interne;
b) organizarea interioară a structurii conţinutului acestuia;
c) organizarea interioară a structurii conţinutului acestuia, dar şi modul de
exteriorizare a structurii conţinutului acestuia.
4. Dreptul, ca şi statul, a apărut mai întâi în:
a) Roma antică;
b) Orientul Antic;

59
c) Grecia Antică.
5. Un criteriu valabil pentru a distinge între ramuri de drept este:
a) obiectul de reglementare;
b) obiectul raportului juridic;
c) conduita subiectelor de drept.

60
Unitatea de învăţare I.3. Principiile şi functiile dreptului. Dreptul şi
statul

Cuprins
I.3.1. Introducere ...................................................................................................... 61
I.3.2. Competenţe ...................................................................................................... 61
I.3.3. Principiile dreptului ........................................................................................ 61
I.3.4. Funcţiile dreptului ........................................................................................... 66
I.3.5. Dreptul şi statul ............................................................................................... 67

I.3.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi
practice introductive referitoare la principiile şi funcţiile dreptului, la raporturile
dintre drept şi stat.

I.3.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite înţelegerea conceptelor, noţiunilor
specifice acestei unităţi de învăţare, precum principiu de drept, funcţie a dreptului,
stat, regim politic, structura de stat, forma de guvernământ; distingerea între
diferitele componente ale statului, dar şi între diferitele principii ale dreptului, pe
de o parte, şi funcţiile dreptului, pe de altă parte; identificarea, însuşirea şi
înţelegerea trăsăturilor specifice structurii de stat, regimului politic sau formei de
guvernământ şi a conceptelor cu care se operează în această unitate de învăţare.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 4 ore.

I.3.3. Principiile dreptului

1. Noţiune. Delimitarea principiilor dreptului de concepte, norme şi axiome, maxime şi

aforisme juridice
Principiile de drept sunt acele idei conducătoare (directoare), acele prescripţii
fundamentale, ale conţinutului tuturor normelor juridice.
Orice principiu se prezintă sub forma unei generalizări de fapte experimentale.

61
 Principiile generale ale dreptului generalizează un mare număr de cazuri concrete, dar
nu ele generează dreptul.
Principiile de drept nu sunt imuabile, acestea sunt rezultatul unor observaţii continue
şi necesare ale dezvoltării societăţii, iar transformările sociale şi economice ale relaţiilor
sociale din lumea de azi determină şi o regândire a principiilor fundamentale ce guvernează
sistemele juridice. Deşi astăzi nu mai recunoaştem caracterul imuabil al principiilor de drept,
reprezentaţii Şcolii dreptului natural credeau în veşnicia acestora, considerând că sunt valabile
în orice timp şi în orice loc.
Acestea cuprind cerinţele obiective ale societăţii în procesul de constituire şi realizare
a dreptului.
Au un dublu rol: un rol constructiv şi un rol valorizator, ambele manifestându-se chiar
din momentul creării dreptului când un rol important îl joacă: tradiţia care propune modele
vechi şi inovaţia care tinde să impună modele noi adaptate actualelor necesităţi ale societăţii.
Cuvântul "principiu" provine de la latinescul "principium" care înseamnă început, obârşie,
element fundamental. Aşadar, orice principiu este un început, o sursă, o cauză.
Principiile se prezintă ca o generalizare de fapte experimentale, iar atunci când această
generalizare acoperă o totalitate de fenomene avem de-a face cu un principiu fundamental,
general al dreptului. Principiile generale ale dreptului îmbrăţişează un număr mare de cazuri
concrete şi rezumă fie aprecierile individuale ale relaţiilor juridice, fie elementele lor de drept.
Rolul principiilor este mai bine evidenţiat în procesul de elaborare a dreptului, dar
acestea pot fi valorizate şi în procesul de aplicare a dreptului.
Un principiu fundamental de drept este rezultatul unei experienţe sociale şi al
unor cerinţe obiective ale evoluţiei sociale şi tocmai de aceea acesta trebuie delimitat de:
a. concepte juridice;
b. norme juridice;
c. axiome juridice.
a. Conceptele juridice sunt elemente de mijlocire, de intermediere a principiilor generale de
drept, dau conţinut acestor principii, doctrina apreciind că principiile trebuie să se întemeieze
pe concepte.
Concepte ca proprietatea, cetăţenia etc. pot fi preluate de la un sistem juridic la altul
cât timp există relaţiile sociale pe care le sintetizează, pe care le dirijează.
Conceptele corespund legilor şi ipotezele celor mai generale, reprezentând elaborarea
ştiinţifică a dreptului. Realizarea acestor concepte se bazează pe evaluarea acţiunii umane în
raportul cu sistemul juridic.
Prin intermediul conceptelor, juristul va stabili natura juridică a unui fenomen. Conceptele
sunt preluate de la un sistem la altul şi există atâta timp cât există şi relaţiile sociale pe care le
sintetizează.
Aceste concepte sunt folosite ca instrumente în vederea cunoaşterii realităţii sociale şi nu ca
pe un scop în sine.

62
Ştiinţa dreptului, având ca scop studierea realităţii juridice, ca parte a realităţii sociale,
foloseşte conceptele juridice pentru cunoaşterea acestei realităţi, iar rolul principiilor
fundamentale de drept este tocmai acela de a pune în acord sistemul juridic cu schimbările
care se produc în sistemul social.
b. Principiile fundamentale ale dreptului se delimitează şi de normele juridice.
Normele juridice conţin, de regulă, dispoziţii conforme cu principiile, funcţionarea
acestora din urmă realizându-se prin aplicarea în practică a conduitei prescrise de normele
juridice, dar aceste norme nu explică raţiunea existenţei principiilor.
Spre deosebire de norme, principiile fundamentale au o valoare explicativă, conţin temeiurile
existenţei, evoluţiei şi transformării dreptului.
Normele juridice se pot raporta la principiile dreptului în două sensuri:
- normele statuează cele mai multe dintre principii, aşadar chiar şi principiile fundamentale;
- funcţionarea principiilor se realizează prin punerea în aplicare a normelor juridice.
c. Principiile generale se deosebesc şi de axiome, maxime sau aforisme juridice.
Acestea din urmă reprezintă mici sinteze cu un grad de cuprindere mult mai mic decât
principiile fundamentale şi au un rol limitat în interpretarea fenomenului juridic.
Ele (aforisme, axiome, maxime) rezultă din experienţă şi tradiţie şi îşi au originea mai
ales în dreptul roman..

Exemple
Bunurile pot fi: generic determinate (de gen) sau individual determinate; Or
despre bunurile generic determinate se afirmă că “Genera non pereut” –
bunurile de gen nu pier – ceea ce este o axiomă.

2. Importanţa studierii principiilor fundamentale ale dreptului

Principiile fundamentale ale dreptului canalizează, orientează atât crearea dreptului,
cât şi aplicarea lui.
Ele au atât o determinare externă, cât şi una internă.
Determinarea externă priveşte dependenţa lor de ansamblul şi complexitatea
condiţiilor şi de structura din societatea care le determină.
Determinarea internă priveşte ansamblul legăturilor interne caracteristice sistemului
juridic, legături între părţile sale componente.
Utilitatea practică a principiilor presupune că:
a. Principiile fundamentale trasează liniile directoare pentru întreg sistemul juridic. Fără ele
dreptul nu ar putea fi conceput ca un ansamblu coerent şi unitar, astfel îl ajută şi pe legiuitor,
îl orientează în opera legislativă.
b. Principiile fundamentale au rol şi în înfăptuirea justiţiei. Cel însărcinat cu aplicarea
dreptului trebuie să cunoască nu numai “litera”, ci şi “spiritul” legii. Principiile alcătuiesc

63
chiar “spiritul legii”, explică raţiunea existenţei sociale a normelor, suportul social al
dreptului, legătura sa cu valorile sociale.
c. Principiile pot ţine loc de normă juridică atunci când într-o cauză civilă sau comercială, mai
ales când prin normele juridice nu se oferă o reglementarea pentru o anumită situaţie juridic,
altfel spus când “norma tace”.

3. Principiile fundamentale ale dreptului

Aceste principii fie se regăsesc în dispoziţiile constituţionale sau sunt deduse prin
interpretare, pe cale ştiinţifică, doctrinară. Raliindu-ne la o opinie din doctrina noastră (N.
Popa), apreciem că aceste principii fundamentale ale dreptului sunt:
A. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului
Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului constituie premisa existenţei
statului de drept.
Statul de drept presupune, în esenţă, existenţa următoarelor elemente:
- cucerirea pe bază legală a puterii, adică recunoaşterea şi consacrarea constituţională a
modul de desemnare a autorităţilor reprezentative prin alegeri libere;
- exercitarea puterii conform în virtutea principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi
al principiului legalităţii;
- izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie puterea suverană a poporului care să-
şi găsească forme juridice potrivite de exprimare;
- existenţa unor garanţii constituţionale eficiente pentru respectarea şi aplicarea principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precum şi pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale;
- recunoaşterea şi garantarea primariatului legii, a autorităţii acesteia în raport cu alte acte
normative.

B. Principiul libertăţii şi egalităţii

Libertatea şi egalitatea sunt fundamente ale vieţii sociale şi politice şi trebuie să-şi
găsească forme juridice adecvate de exprimare.
Nu există egalitate decât între oameni liberi, precum nici libertate decât între oameni a
căror egalitate este consfinţită juridic.
Libertăţile generale şi libertăţile individuale se află într-o strânsă corelaţie şi-şi găsesc
reglementarea constituţională, primele, iar celelalte se pot construi în cadrul legal conferit de
legiuitorul ordinar.
Orice societate civilă democratică din prezent recunoaşte, ocroteşte şi garantează cel puţin 3
drepturi absolut necesare: securitatea persoanei, libertatea individului sub toate dimensiunile
sale, precum şi dreptul de proprietate.

64
C. Principiul responsabilităţii
Responsabilitatea însoţeşte libertatea pentru că a fi liber nu înseamnă a acţiona sau nu
a se abţine de la orice acţiona tocmai pentru a nu exista riscul existenţei vreunei
responsabilităţi. Este necesar, aşadar, a se face însă o demarcaţie netă între libertate şi liberul
arbitru.
Responsabilitatea este un fenomen social şi exprimă actul de angajare al individului în
procesul integralităţii sociale.
Libertatea are trei aspecte: cel în raport cu natura, cel în raport cu societatea şi cel în
legătură cu individul însuşi.
Libertatea socială a omului înseamnă responsabilitate, de fapt. Nivelul şi măsura
responsabilităţii sunt apreciate în funcţie de gradul şi conţinutul procesului de transpunere
constantă în practică a prevederilor normelor sociale. Responsabilitatea este, în esenţă, de
ordin moral, dar şi politic, juridic. Prin responsabilitate omul se raportează la normele şi
valorile unei societăţi în mod activ şi conştient. Responsabilitatea este cea care stă la baza
răspunderii juridice.

D. Principiul echităţii şi justiţiei

Cicero aprecia că echitatea este un scop, dar şi un ideal al dreptului. În acest context pe care
noi îl apreciem a fi valabil şi astăzi, acţiunea principiului echităţii trebuie să privească atât
activitatea legiuitorului de creare a dreptului, cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a
dreptului.
Justiţia, ca principiu fundamental al dreptului, ar trebui să reprezinte acea stare generală a
societăţii care asigură pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună satisfacerea
drepturilor şi intereselor lor legitime.
Justiţia întruchipează virtutea morală fundamentală menită să asigure armonia şi pacea
socială la a cărei realizare contribuie deopotrivă regulile religioase, morale şi juridice. Justiţia
urmăreşte ca printr-un tratament real, reciproc între oameni să se excludă orice formă de
discriminare care nu ar fi fondată pe desconsiderarea dreptului vreunui membru din societate.
Justiţia se reflectă în mod variabil în orice lege, dar nu se confundă cu nici una dintre acestea,
fiind superioară acesteia.
Justiţia trebuie să fie o victorie absolută asupra egoismului, trebuind să reprezinte
subordonarea faţă de o ierarhie de valori recunoscută într-o societate.

În concluzie o bună cunoaştere a principiilor fundamentale ale dreptului înseamnă cunoaşterea

sistemului juridic. Evoluţia statelor va determina şi evoluţia acestor principii pentru a fi
concordante cu realitatea la care se raportează.
Principiile generale ale dreptului sunt fundament pentru principiile ramurilor de drept, ramuri
care îşi formează principiile specifice sau şi le adaptează pe cele fundamentale.

65
 I.3.4. Funcţiile dreptului

1. Noţiunea şi enunţarea funcţiilor dreptului

Funcţiile dreptului sunt, conform unei definiţii din doctrină, acele direcţii sau
orientări fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic la îndeplinirea cărora
participă întreg sistemul de drept şi organele de stat, autorităţile şi instituţiile publice
special abilitate cu atribuţii, competente în realizarea dreptului.
Când analizăm funcţiile dreptului, noţiunea drept înglobează nu numai latura
normativă, ci şi cea a creării dreptului, viaţa normelor, realizarea lor în strânsă legătură cu
împrejurările sociale.
În doctrina de specialitate au fost exprimate numeroase opinii cu privire la funcţiile
dreptului. Astfel, într-o opinie (N. Popa) aceste funcţii sunt următoarele:
A. Funcţia de instituţionalizare a organizării social-politice
Dreptul – Constituţia şi legile organice, mai ales - asigură cadrul de funcţionare legală
a întregului sistem de organizare socială. Organizarea şi funcţionarea puterilor publice şi a
instituţiilor politice fundamentale dintr-un stat sunt stabilite prin normele juridice.
B. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale
societăţii
Dreptul recunoaşte, ocroteşte şi garantează, inclusiv şi mai ales prin legea
fundamentală a unui stat, valori fundamentale precum:
- ordinea constituţională;
- proprietatea publică şi proprietatea privată a persoanei juridice şi/sau fizice;
- rolul individului (persoanei) în societate prin consacrarea şi garantarea drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, prin reglementarea statutului juridic al acestuia;
De asemenea, dreptul stabileşte principiile de bază ale convieţuirii sociale, dar şi apără
securitatea persoanei, drepturile şi libertăţile sale fundamentale.
C. Funcţia de conducere a societăţii
Actul normativ este şi un act prin care se realizează conducerea societăţii. Dreptul
reglementează raporturile inter şi intrasociale şi tinde să stabilească o armonie socială, având
rol în practica socială: răspunde nevoilor practicii sociale şi modelează raporturile sociale.

D. Funcţia normativă
Dreptul este destinat să asigure subordonarea acţiunilor individuale faţă de o conduită
tip, faţă de un model de comportament. Această funcţie apare ca o funcţie de sinteză a
celorlalte funcţii.
Normativitatea juridică este o parte a normativităţii sociale şi apare ca un factor de
programare a libertăţii de acţiune a omului.
Funcţia normativă a dreptului exprimă poziţia sa specifică în viaţa socială, anume
aceea de a fi un mijloc eficace de organizare şi conducere socială.

66
 I.3.5. Dreptul şi statul

1. Noţiune. Precizări prealabile

Statul, ca şi dreptul, a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare socială putând fi

considerat astfel inclusiv un fenomen istoric. El apare ca o formă perfecţionată de organizare
socială atunci când s-a ivit necesitatea unui cadru instituţionalizat şi a unor reguli care să
asigure exercitarea puterii politice în societate.
Cele mai vechi state au apărut şi s-au dezvoltat cu aproape şase mii de ani în urmă în
zona marilor fluvii ale Orientului antic (Nil, Tigru şi Eufrat, Indus şi Gange) şi erau
recunoscute ca despoţii orientale în Egipt, Babilon, India şi China.
Cuvântul “stat” provine din latinescul “status” care a avut multiple sensuri, dar, în
accepţiunea modernă, semnifică o entitate abstractă care constituie cadrul şi suportul puterii
politice.
Nicollo Machiavelli (1469 – 1527), care este considerat şi părintele ştiinţei politice
moderne, a folosit pentru prima dată, dar a şi fundamentat teoretic termenul de “stat” în
accepţiunea sa modernă, în lucrarea “Il Principe” (Principele), a cărei primă ediţie datează
din 1532, deşi a fost scrisă în mare parte în 1513. Acesta, iar ulterior Bodin, Hobbes şi
Spinoza au pus bazele unei teorii laice asupra statului.
Privitor la esenţa statului şi a puterii de stat s-au enunţat numeroase teorii,
cristalizându-se două sisteme de doctrine:
a. sistemul potrivit căruia statul este un fenomen al forţei, un instrument de contrângere;
b. sistemul care consideră statul ca fiind un fenomen voluntar.
Ideea de bază a primului sistem doctrinar este de constrângere, de dominaţie ca
esenţă a statului. Între teoriile pe care se fundamentează acest sistem, amintim concepţiile
sociologice, potrivit cărora statul este o “instanţă ierarhizată, de dominaţie”; concepţia şcolii
normativiste (Hans Kelsen) şi teoria marxistă, potrivit căreia “statul este puterea organizată a
unei clase asupra alteia”, iar statul socialist este cel al “convergenţei intereselor tuturor
claselor”, şi sfârşind cu teoriile anarhiste, care militează pentru o societate ideală în care statul
dispare şi fiecare este liber, cu condiţia să se respecte libertatea celorlalţi.
Al doilea sistem doctrinar are ca idee comună “voluntarismul”, statul fiind acela care
realizează sau trebuie să realizeze acordul de voinţă între guvernanţi şi guvernaţi, concepţii
care sunt mult mai compatibile cu democraţia. Între aceste concepţii s-au remarcat cele ale lui
Thomas Hobbes privind aşa-zisul “contract social”, ale lui John Locke (pactul social), care
este fondatorul liberalismului politic şi, mai ales, ale lui J.J. Rousseau în lucrarea “Contractul
social” (1762), potrivit căruia “oamenii, prin voinţa lor liberă, înţeleg să se supună unei voinţe
comune, aceea a statului”.

67
 În epoca actuală, statul se menţine ca principală instituţie politică a societăţii, dar
există şi anumite tendinţe care par a exprima ideea că statul devine o colectivitate
intermediară, situată deasupra colectivităţilor infrastatale şi sub cele suprastatale. Această
tendinţă poate fi dedusă din abandonarea unora din atributele suveranităţii, preeminenţa
normelor juridice internaţionale în multe domenii, interdependenţele economice, etc.
Astăzi discutăm şi despre un nou rol al statului, de noi funcţii ale acestuia, vorbim de
aşa-zisul “stat – social” sau “stat – administrator”.

2. Conţinutul elementelor constitutive ale statului

Statul se fundamentează pe existenţa cumulativă a trei elemente:
1. naţiunea;
2. teritoriul;
3. autoritatea politică exclusivă, suveranitatea (puterea de stat, forţa publică sau
puterea de constrângere).
1. Naţiunea Statul este o formă specifică de organizare a unei colectivităţi umane, astfel că
populaţia constituie dimensiunea demografică în esenţă a oricărui stat. Numărul acesteia nu
este decisiv, dar are importanţă, esenţial fiind însă aspectul calitativ sau psihologic al
dimensiunii demografice, care se exprimă concis în conceptul de naţiune.
Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea şi nici cu cetăţenia care exprimă
legătura juridică a unei persoane fizice la un anumit stat. Nu se confundă nici cu poporul care
desemnează masa indivizilor, indiferent de naţionalitate, constituită ca suport demografic al
statului. Naţiunea este mai restrânsă decât populaţia, dar mai presus ca ea, fiind o formă
superioară de comunitate umană, care nu se poate confunda cu alte forme de comunitate.
Naţiunea este o realizare complexă, produsul unui îndelungat proces istoric, având la
bază atât elemente obiective, cum ar fi spaţiul geografic comun, comunitatea de limbă, de
religie, origine etnică, de cultură, factură psihică, cât şi elemente de ordin subiectiv, cum sunt
comunitatea de tradiţii şi idealuri, trecutul istoric comun şi voinţa de a fi împreună a celor care
au dăinuit pe un anumit teritoriu.
Sentimentul naţional constituie cel mai puternic liant al coeziunii statului şi al
permanenţei acestuia. Acesta presupune înlăturarea oricărei discriminări, afirmarea şi
garantarea egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, coeziunea şi solidaritatea celor care
alcătuiesc poporul, a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă, religie, sex, de opinie, apartenenţă politică sau origine socială.
2. Teritoriul reprezintă dimensiunea materială a statului. El nu este un simplu spaţiu sau
suprafaţă geografică, are un rol de maximă importanţă, între funcţiile acestuia fiind:
- permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea lui de alte state;
- constituie baza pe care se realizează integrarea transformatoare într-o unitate coerentă a
populaţiilor indefinite şi instabile;
- este simbolul şi factorul de protecţie al ideii naţionale;

68
- este cadrul natural, geografic în care se realizează şi se exercită puterea de stat;
- asigură calitatea de cetăţean;
- este un mijloc de acţiune, prin resursele lui, în realizarea obiectivelor puterii.
Trăsăturile juridice ale teritoriului sunt:
a. indivizibilitatea;
b. inalienabilitatea;
c. egalitatea.
a. Principiul indivizibilităţii teritoriului, înscris în toate Constituţiile statelor moderne,
reprezintă starea de unitate a întregului teritoriu, fiind nelegală, chiar neconstituţională orice
împărţire sau partajare a sa, luarea prin forţă sau în orice alt mod a unei părţi a teritoriului unic
fiind nulă de drept, fără nici o valoare juridică. Acest atribut al teritoriului se află, de regulă,
în strânsă corelaţie cu caracterul unitar al statului, astfel precum este reflectat și prin
prevederile art. 1 alin. (1) din Constituția noastră.
b. Inalienabilitatea teritoriului înseamnă neadmiterea înstrăinării sub nici o formă,
chiar şi doar temporar, a vreunei părţi a teritoriului ţării şi nici posibilitatea ca asupra unei
părţi a teritoriului să fie exercitată puterea unui alt stat.

Exemple
Articolul 3 din Constituţia României prevede că: “Teritoriul este inalienabil”,
interzicându-se înstrăinarea sub orice formă a acestuia..

Elementele constitutive ale teritoriului sunt: solul, subsolul, apele şi coloana de aer
de deasupra solului şi a apelor care se află între frontierele de stat şi asupra cărora statul îşi
exercită puterea sa suverană.
Marea teritorială a României se întinde până la 12 mile marine (1 milă
marină=1,85200 km/12 mile marine=22,224 m), până la zona continuă (adiacentă) ce
cuprinde, de regulă, încă 12 mile marine, unde statul protejează interesele sale economice,
vamale, sanitare etc.
Platoul continental este format din solul şi subsolul mării, adiacente coastelor, situate
dincolo de marea teritorială.
Delimitarea teritoriului se face prin frontiere terestre, fluviale, maritime, aeriene.
Organizarea administrativ-teritorială este cea cunoscută în comune, oraşe şi judeţe,
astfel precum o prevede art. 3 din Constituţia României, republicată. Legea 215/2001 privind
administraţia publică locală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
consacrând, detaliat, principiile autonomiei locale şi al descentralizării serviciilor publice.
3. Puterea de stat are caracter politic, fiind o formă instituţionalizată a puterii politice, cu o
sferă generală de aplicabilitate, având ca metodă de conducere constrângerea de stat şi ca
trăsătură distinctivă şi exclusivă, suveranitatea.
Puterea de stat are ca atribut esenţial unicitatea, care derivă din împrejurarea că
titularul ei este unic şi exclusiv, fiind reprezentat de popor.

69
 Ea se realizează însă prin diferite categorii de organe ale statului, autorităţi publice
care formează aparatul de stat format din persoane investite cu capacitatea şi autoritatea de a
transforma decizia politică în decizie statală şi, la nevoie, de a o impune prin constrângere
statală, o constrângere juridică.
Suveranitatea este un atribut exclusiv al puterii de stat, specific acesteia, care
semnifică dreptul acestei puteri de a se organiza şi a se exercita atât în plan intern, cât şi
extern, în mod liber, potrivit propriei voinţe, fără vreun amestec din afară ori din interior.
Suveranitatea, deşi unitară, prezintă două laturi aflate într-o conexiune dialectică şi
anume:
- latura internă denumită şi supremaţia puterii de stat;
-latura externă cunoscută şi sub denumirea de independenţa de stat.
Supremaţia puterii de stat este acea calitate a acesteia de a fi superioară, dominantă
faţă de orice altă putere (autoritate) socială în interiorul statului. Aceasta îi permite să
stabilească prin norme juridice, obligatorii pentru toţi, organizarea sa internă, modul de
funcţionare a puterii publice, statutul juridic al cetăţenilor săi şi al altor persoane aflate pe
teritoriul său, organizarea prin norma juridică a cadrului general de desfăşurare a activităţilor
sociale, economice şi urmărirea aplicării în practica socială a reglementărilor juridice
elaborate.
Independenţa puterii de stat priveşte conduita statului în raporturile sale cu celelalte
state şi semnifică dreptul său de a decide în toate problemele interne şi externe în mod liber,
conform dorinţelor şi intereselor sale, fără vreo îngrădire ori constrângere a unei alte puteri
externe, statale ori suprastatale.
Desigur, suveranitatea statului pentru a fi deplină, nu exclude, ci dimpotrivă,
presupune observarea şi respectarea suveranităţii celorlalte state, aceasta constituind o
garanţie a propriei suveranităţi. Fiecare stat este o parte a unui sistem internaţional, între ele
existând o intercondiţionare, reglementată şi juridic prin normele cuprinse în dreptul
internaţional, norme asimilate în dreptul intern în mod liber şi care contribuie la realizarea
unei “ordini internaţionale”, fundament al coexistenţei paşnice a statelor.
Scopul statului poate fi desprins din doctrinele politice privind esenţa sa. Ca
instrument de organizare şi conducere socială, scopul statului este apărarea interesului
general.

3. Exercitarea puterii de stat

Într-un stat democratic, puterea este unică, emană de la popor şi aparţine acestuia.
Exercitarea ei este încredinţată statului care îşi organizează un sistem de autorităţi, instituţii,
de organe prin care sunt realizate funcţiile sale.
Acest sistem de autorităţi, instituţii, de organe care în ansamblul lor realizează
sarcinile şi funcţiile puterii de stat, alcătuiesc mecanismul de stat. De aceea statul mai este

70
definit ca reprezentând unitatea puterii şi a mecanismului său, statul neexistând fără acest
mecanism.
Modul de organizare, de funcţionare, componentele şi atribuţiile acestor organe,
autorităţi, instituţii sunt stabilite prin Constituţie, legi organice şi legi ordinare.
Organul de stat este definit în teoria dreptului ca fiind acea parte componentă a
aparatului de stat alcătuit dintr-un grup social de oameni având o calitate specifică –
parlamentari, funcţionari publici sau magistraţi – investiţi cu anumite competenţe şi puteri şi
ale căror acte, la nevoie, pot fi realizate prin constrângere juridică.
Potrivit concepţiei clasice, statul are de îndeplinit trei funcţii fundamentale:
- funcţia legislativă – edictarea regulilor generale (legilor);
- funcţia executivă – aplicarea sau executarea sau organizarea executării acestor reguli
generale;
- funcţia jurisdicţională – rezolvarea, soluţionarea litigiilor care apar în procesul aplicării,
executării regulilor generale (legilor).
Exercitării fiecărei funcţii îi corespunde o “putere” încredinţată anumitor organe,
respectiv:
- puterea legislativă – încredinţată adunării reprezentative, legiuitoare - parlamentului;
- puterea executivă – încredinţată executivului - şefului statului şi/sau guvernului;
- puterea judecătorească – încredinţată organelor judecătoreşti.
Garanţia libertăţii umane şi a ordinii sociale constă în existenţa unui anumit echilibru
între aceste puteri, care se realizează printr-o distribuire judicioasă a prerogativelor fiecăreia,
o relativă autonomie, dar şi o dependenţă, un anume control reciproc.

4. Separarea puterilor în stat

Teoria separaţiei puterilor în stat a fost fundamentată în Anglia de John Locke (1632 –
1704) în lucrarea “Al doilea tratat despre cârmuire (guvernământul civil)”, iar în Franţa de
celebrul iluminist Charles Louis Montesquieu (1689 – 1755) în “Despre spiritul legilor”,
lucrare în care a abordat şi alte aspecte privind legăturile dintre legile naturii, legile sociale şi
cele juridice, privind principiul suveranităţii şi altele.
Montesquieu arăta că “totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau corp de fruntaşi, fie ei
principi sau nobili, fie ei ai poporului, ar exercita cele trei puteri” şi tocmai de aceea este
necesar un mecanism de natură ca “puterea să oprească puterea” (de la abuzuri).
Rădăcinile acestui principiu se regăsesc însă în gândirea filosofilor antici şi mai cu
seamă în scrierile lui Aristotel care arată privitor la organizarea statului atenian că el este bine
organizat dacă atribuţiile sunt distribuite unor organe distincte.
Această teorie avea să fie apoi subordonată ideii de libertate sub care s-au desfăşurat
revoluţiile burgheze.
În “Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”, elaborată în timpul Revoluţiei
franceze la 1789, şi apoi în Constituţia din 1791, revoluţionarii francezi au înscris acest

71
principiu al separaţiei puterilor, reluat apoi şi în Constituţia de la 1848 în care se statua că
“Separaţia puterilor este cea dintâi condiţie a unui guvern liber”.
Cea dintâi transpunere în practică a acestui principiu s-a realizat în S.U.A. începând
cu primele Constituţii ale statelor federale şi apoi în Constituţia Uniunii, de la 1787.
Primele referiri la acest principiu, în ţara noastră se găsesc în proiectul de Constituţie
al “Cărvunarilor” din 1822 şi în “Regulamentul organic” din 1832 de la Iaşi.
În Constituţia României de la 1866, constituţie inspirată de cea belgiană de la 1831
care era considerată una din cele mai liberale ale timpului, era proclamat şi principiul
separaţiei puterilor în stat, instituindu-se şi garanţii pentru buna funcţionare a acestuia, între
care răspunderea politică a miniştrilor în faţa parlamentului, posibilitatea interpelărilor
parlamentare la adresa miniştrilor. Constituţia din 1923 a adus noi garanţii, între care
controlul constituţionalităţii legii şi instituţia “contenciosului administrativ”.
Doctrina separaţiei puterilor în stat a cunoscut însă de-a lungul timpului deformări şi
interpretări conjuncturale. Astfel după cum s-a arătat, în mod întemeiat, ea nu poate fi aplicată
ca un “principiu mecanic” pentru că ar conduce la consecinţe absurde, ci se constituie ca un
mecanism de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului.
În epoca modernă, acest principiu, în înţelegerea dată de întemeietorii şi adepţii săi,
este depăşit şi nu mai corespunde concepţiilor privind statul modern. El rămâne o dogmă de
politică constituţională care se poate reduce ca semnificaţie la interzicerea cumulului
funcţiilor fundamentale în stat.
Între argumentele peremptorii (fără de tăgadă) aduse în doctrină în vederea respingerii
înţelegerii mecaniciste a acestui principiu, a inaplicabilităţii sale într-un stat modern, amintim:
- puterea este unică, indivizibilă şi aparţine poporului, astfel că ea nu poate fi partajată pe
“cote părţi”;
- activitatea statului şi funcţiile sale nu se reduc la cele trei funcţii tradiţionale (legislativă,
executivă şi judecătorească), ci este mult mai complexă, statul modern având în prezent şi alte
importante funcţii, toate intercondiţionându-se;
- separarea puterilor, concepută în forma opoziţiei dintre acestea, pe lângă faptul că contravine
principiului indivizibilităţii, suveranităţii, ar conduce şi la blocarea activităţii statului.
Într-un stat modern, democratic funcţiile acestuia sunt complexe, se
intercondiţionează, dar se află şi într-o anume relaţie de subordonare.
Astfel, parlamentul nu are numai funcţia legislativă, uneori aceasta nici nu este
prevalentă, ci are şi funcţie deliberativă în alte probleme importante, dar şi de control
parlamentar în diferite domenii, inclusiv asupra executivului, şi chiar aplică el legea, respectiv
constituţia şi alte legi, în propria activitate.
Pe de altă parte, nu poate exista decât un raport de subordonare între funcţia executivă
şi cea de legiferare, deoarece a legifera nu este sinonim, precum nici egal cu a executa legea.

72
 În prezent, în condiţiile existenţei mai multor partide politice, problema centrală este
aceea a raportului între majoritatea aflată la guvernare şi opoziţie, care trebuie să
“controleze”, să “cenzureze” activitatea guvernanţilor.
Existenţa “statului de drept”, a unui stat democratic apare astăzi incompatibilă cu
“separaţia puterilor”, aşa cum a fost fundamentat acest principiu.
Au rămas însă din această doctrină, păstrându-şi actualitatea printr-o valorizare
superioară, modernă, anumite idei, între care aceea a distribuirii prerogativelor statului între
mai multe “autorităţi publice”, având o relativă independenţă, dar cu stabilirea unor modalităţi
de conlucrare şi de control reciproc între acestea, păstrându-se preeminenţa legislativului.
Tocmai de aceea astăzi se vorbeşte în doctrină despre exercitarea puterii de stat –
putere unică a poporului – prin diferite “autorităţi publice” cărora poporul – prin corpul său
electoral – le conferă legitimitate şi autoritate, autorităţi între care există multiple interelaţii.
În ţara noastră, aceste autorităţi au fost grupate, potrivit Constituţiei, în doctrină, după
mai multe criterii.
I.Astfel, potrivit modului de constituire, sunt:
A. Autorităţi direct reprezentative, alese prin vot de corpul electoral:
- Parlamentul – organul reprezentativ suprem;
- Preşedintele României;
- consiliilejudeţene, respectiv consiliile locale – de la nivelul municpiilor, oraşelor, respectiv
comunelor;
- primarii.
B. Autorităţi derivate (indirect reprezentative)
Sunt cele în care cei care le compun sunt investiţi, desemnaţi sau numiţi, fie de
organele direct reprezentative, fie de autorităţi publice ierarhic superioare:
- judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi câte trei, de Preşedinte, de Senat şi de
Camera Deputaţilor;
- membrii Consiliului Superior al Magistraturii, aleşi (numiţi) de Parlament în Camerele
reunite;
- Avocatul Poporului este ales de Parlamentul României;
- Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi apoi
numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament sau numeşte şi revocă
membrii Guvernului la propunerea primului-ministru în caz de remaniere guvernamentală sau
vacanţă a postului;
- Preşedintele României numeşte judecătorii şi procurorii (cu excepţia celor stagiari), la
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii;
- Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.

II. În raport cu funcţia fundamentală ce revine fiecărei autorităţi publice, se disting:

- autoritatea deliberativă care îndeplineşte în principal funcţia legislativă (Parlamentul);

73
- autoritatea preşedinţială care îndeplineşte funcţia de mediere între “puterile statului”,
precum şi între stat şi societate, funcţia de reprezentare a statului român şi de garant al
independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării;
- autoritatea guvernamentală, având ca principală funcţie asigurarea înfăptuirii politicii
interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice;
- autoritatea de jurisdicţie constituţională exercitată de Curtea Constituţională, menită să
asigure conformitatea legilor cu Constituţia;
- autoritatea judecătorească a cărei funcţie este înfăptuirea justiţiei;
- autoritatea instituţiei Avocatului Poporului, cu funcţia unică de a garanta drepturile şi
libertăţile cetăţenilor.
Din cele de mai sus rezultă că sistemul puterii de stat este un sistem complex alcătuit
din patru subsisteme – Parlamentul, organ reprezentativ suprem şi unica autoritate legiuitoare,
autoritatea executivă, autoritatea de jurisdicţie constituţională şi autoritatea judecătorească –
fiecare din aceste subsisteme şi sistemul în întregul său având mai multe funcţii caracteristice.
Între aceste subsisteme există atât raporturi de subordonare, cât şi de coordonare care sunt
stabilite prin Constituţie.

5. Statul de drept
Conceptul “stat de drept” a fost elaborat de doctrina germană în a II-a jumătate a sec.
XIX-lea, iar în epoca actuală a devenit fundamentul societăţilor politice şi civile, cu precădere
al democraţiilor de tip liberal.
Conceptul a fost definit în multiple modalităţi, mai ales în doctrina franceză a
ultimelor decenii, dar toate definiţiile au avut în vedere un element esenţial şi anume relaţia
dintre stat şi drept, respectiv subordonarea statului faţă de drept, fără însă a fi redus la această
unică relaţie.
Statul de drept, într-o democraţie reprezentativă, este acel stat organizat pe baza
principiului separaţiei puterilor, în înţelegerea modernă a acestui principiu, care consacră prin
legislaţie drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, instituind şi garanţii pentru
realizarea acestora şi în care toate organele sale îşi desfăşoară întreaga activitate în strictă
conformitate cu legile.
Potrivit doctrinei, pentru existenţa şi funcţionarea statului de drept, sunt necesare
îndeplinirea mai multor condiţii sau premise, care se intercondiţionează reciproc.
Dintre aceste condiţii amintim:
- existenţa unor relaţii sau raporturi optime între stat şi societatea civilă, cu asumarea
responsabilităţii statului. Statul intervine în societatea civilă, iar aceasta are nevoie de stat, dar
numai în măsura necesară şi prin mijloace adecvate, aflate sub controlul jurisdicţional;
- organizarea puterii de stat pe baza mecanismelor principiului separaţiei autorităţilor publice,
respectiv a funcţiilor acestora, în accepţiunea modernă a principiului;
- instaurarea unei reale democraţii în întreaga societate;

74
- consfinţirea şi garantarea prin mijloace de drept adecvate a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţeanului;
- instituirea unui sistem juridic unitar, coerent şi ierarhizat în care legile, iar între ele legea
fundamentală – Constituţia -, să primeze;
- existenţa unor sisteme de reglare, de control şi autocontrol dintre diferite structuri de organe
sau în interiorul acestora, cu privire la modul în care ele îşi realizează funcţiile.
Asemenea sisteme de reglare pot fi:
- controlul politic al Parlamentului asupra Guvernului;
- controlul administrativ în interiorul organelor administrative;
- controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative exercitat de instanţele
judecătoreşti;
- controlul constituţionalităţii legilor exercitat de Curtea Constituţională;
- procedura de mediere pe care o foloseşte instituţia Avocatul Poporului;
- accesul liber la justiţie şi organizarea activităţii de judecată în mai multe grade de jurisdicţie
pentru controlul şi îndreptarea hotărârilor judecătoreşti nelegale ori netemeinice.

6. Forma puterii de stat

Forma de stat arată modul de organizare a conţinutului puterii de stat, structura
internă şi externă a acestui conţinut.
Problematica formei de stat a preocupat gândirea umană încă din antichitate şi se află
şi în prezent în centrul preocupărilor sociologilor, politologilor şi juriştilor.
În sensul cel mai larg, forma de stat are trei componente:
- forma de guvernământ;
- structura de stat;
- regimul politic.

1. Forma de guvernământ este componenta cea mai semnificativă a formei de stat şi arată
modul de formare şi organizare a organelor statului, raporturile care se stabilesc între
ele, respectiv împărţirea competenţelor acestora.
Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ, după Montesquieu, este
aceea în republici şi monarhii, dar preocupări privind formele de guvernământ au existat încă
din antichitate, acestea fiind ale istoricului antic Herodot, apreciat de unii a fi “părintele
istoriei”, şi ale filosofilor Platon şi Aristotel. Acesta din urmă împărţea formele de
guvernământ în:
- monarhie, în care puterea se concentra în mâinile unei singure persoane şi putea degenera în
tiranie sau despotism;
- aristocraţia, în care puterea aparţinea unei clase privilegiate, care putea degenera în oligarhie
(puterea unui grup restrâns);

75
- democraţie, în care puterea este a poporului (demos = popor şi cratos = putere) care o
exercită suveran şi putea degenera în demagogie.
În esenţă, în monarhie, conducătorul (rege, împărat, emir etc.) nu este ales, ci vine la
conducerea statului pe cale ereditară, conducând după legi fixe, stabile. În republică însă,
şeful statului este ales (de popor sau parlament) şi de regulă conduce pe o perioadă limitată de
timp.
În decursul istoriei, atât monarhiile, cât şi republicile au cunoscut forme extrem de
diverse în raport cu influenţa unor multipli factori interni şi internaţionali.
Realitatea istorică actuală este foarte complexă, existând numeroase forme mixte de
guvernământ.
Potrivit unui doctrinar din sfera dreptului constituţional, principalele forme de
guvernământ pot fi împărţite în: democraţii, monocraţii, oligarhii şi forme mixte.
Democraţia este acea formă de guvernământ în care puterea aparţine poporului
suveran, toţi cetăţenii au drepturi şi îndatoriri egale, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt
consacrate şi garantate, există pluralism ideologic şi instituţional şi se aplică principiul
majorităţii.
La rândul său, democraţia poate fi:
- directă – formă de guvernare în care poporul autoguvernează, dar care practic este
irealizabilă;
- reprezentativă – în care poporul îşi alege reprezentanţii care să exercite în numele
său puterea;
- semi-reprezentativă – o dată cu alegerea reprezentanţilor, alegătorii se pronunţă şi
asupra unui program de guvernare şi există diferite forme de control a celor aleşi (durata
mandatului limitată, răspunderea deputaţilor în faţa celor care i-au ales, etc.);
- semi-directă – îmbină principiul reprezentativităţii cu democraţia directă. Pe lângă
organul legiuitor ales prin sufragiu universal sunt instituţionalizate diferite mijloace de
intervenţie directă a poporului în procesul legiferării.

Exemple
Astfel de mijloace sunt iniţiativa populară, veto-ul popular, referendumul.

Monocraţia se împarte în:

- monocraţii de tip clasic care au fost:
- monarhia absolută (se poate transforma în despotism);
- tirania (despotism), având ca notă specifică arbitrariul;
- dictatura – în situaţii excepţionale.
- monocraţia populară este caracterizată prin:
- personalizarea puterii;
- existenţa partidului unic;

76
 - unicitatea organelor guvernamentale;
- totalitarismul;
- suportul popular real sau regizat;
- dictatura militară – în ţări din America de Sud, Africa de Nord, Orientul
Apropiat – reuneşte trăsături ale monocraţiei populare.
Oligarhia – puterea este exercitată de un număr restrâns de persoane sau familii.
Formele mixte sunt rezultatul unor combinări sau juxtapuneri a mai multor elemente
aparţinând celor trei tipuri de bază arătate mai înainte: democraţie, monocraţie şi oligarhie.
Monarhia limitată – este cea în care puterea monarhului este limitată prin existenţa
altor organe cu o anumită autonomie şi atribuţii proprii.

Exemple
Un exemplu este parlamentarismul dualist, în care monarhul devine mai mult un
simbol, întemeiat pe tradiţii având rol “decorativ” pentru “ceremonial”.

Statele socialiste – constituie o formă de guvernământ inedită, care îşi atribuie

caracter democratic care în realitate nu există şi nu are vreun suport real.
Esenţializând, în prezent, cele mai cunoscute forme de guvernămînt sunt: monarhia şi
republica.
2. Structura de stat arată modul de organizare a puterii de stat pe un anumit teritoriu,
elementele care alcătuiesc ansamblul statal, respectiv unităţi administrativ-teritoriale
sau formaţiuni statale, precum şi legăturile, raporturile dintre acestea şi stat în întregul
său.
Sub aspectul structurii de stat, statele pot fi:
- state unitare sau simple;
- state compuse sau federative.
Statul unitar formează o singură formaţiune statală, are un regim constituţional unic,
o singură constituţie, un singur rând de organe centrale (legiuitoare, executive, judecătoreşti)
care exercită autoritatea ce o au pe întreg teritoriul şi asupra întregii populaţii. De regulă,
populaţia sa are o singură cetăţenie şi statul este unic subiect de drept internaţional.
În interiorul său, statul unitar este organizat în unităţi administrativ-teritoriale (judeţe,
regiuni, ţinuturi etc.), având organe proprii sub conducerea şi controlul organelor centrale,
desigur cu posibilitatea unei autonomii relative, a unei descentralizări limitate. România este
un stat unitar, aşa cum se arată în chiar art. 1 din Constituţie.
Ca formă a structurii de stat, statul unitar nu este determinat de întinderea lui
teritorială, de numărul sau densitatea locuitorilor, de existenţa mai multor naţionalităţi, de
regimul politic sau de alţi factori.
Exemple
Spre exemplu, China, cu o imensă suprafaţă şi cu o populaţie reprezentând un

77
 sfert din populaţia globului, este un stat unitar, conform prevederilor
constituționale; iar Elveţia, un stat mic ca suprafaţă, este un stat federativ.

Statul federativ, compus sau unional este acela care este constituit din două sau mai
multe state membre numite state federate care îşi transferă o parte din atributele lor suverane,
în limitele şi condiţiile prevăzute în constituţia federaţiei, în favoarea statului federal, stat
distinct de cele care îl compun (statele federate).
La rândul lor, acestea, adică statele federate, îşi păstrează identitatea şi cealaltă parte a
atributelor lor suverane (parte necedată statului federativ).
Ca trăsături definitorii ale unei asemenea organizări statale, identificăm:
- existenţa a două constituţii, una a statului federal şi câte una a fiecărui stat federat, care
trebuie să fie concordantă şi să respecte pe aceea a federaţiei;
- existenţa unei legislaţii comune întregii federaţii, stabilită de organele legiuitoare ale
acesteia, dar şi a unei legislaţii proprii fiecărui stat federat, stabilită de organul său legiuitor şi
care trebuie să respecte şi să fie concordantă cu legislaţia federaţiei;
- existenţa unor organe legiuitoare, executive şi judecătoreşti ale federaţiei, dar şi a unor
proprii fiecărui stat din compunerea federaţiei;
- populaţia federaţiei constituie un corp unitar, dar indivizii au două cetăţenii şi anume
cetăţenia statului federal, şi cea a statului federat;
- teritoriul statelor federate sunt entităţi în cadrul teritoriului statului federal;
- statul federal este subiect de drept internaţional unic în relaţiile cu alte state, dar şi statele
federate pot avea în anumite limite calitatea de subiect de drept internaţional;
- statele federate participă, în limitele şi condiţiile stabilite prin constituţia federaţiei la
constituirea principalelor organe federative, la stabilirea ordinii constituţionale şi a legislaţiei
comune a federaţiei.
Asociaţiile de state se deosebesc de statele federative prin aceea că, deşi sunt asociate,
nu formează împreună un nou stat.
Asociaţiile de state pot fi:
- confederaţiile de state;
- uniunile de state – uniunea personală şi uniunea reală.
Confederaţia de state precede naşterea statului federativ, dar uneori poate apărea şi
urmare a destrămării unei federaţii. Ea este o asociere de două sau mai multe state care îşi
păstrează suveranitatea şi calitatea distinctă de subiect de drept internaţional, dar convin să îşi
creeze unele organe comune (ex.: congres, parlament) şi să îşi unifice legislaţia în anumite
domenii.
Uniunea personală este asocierea a două sau mai multor state, prin existenţa unui
conducător (şef de stat sau monarh) comun, fiecare stat păstrându-şi însă toate atributele
suveranităţii. Au existat în istorie, nu mai există în prezent.

78
 Exemple
Spre exemplu, uniunea dintre Anglia şi Hanovra (1714-1837); sau dintre Olanda
şi Luxemburg (1815-1890). Există şi opinia potrivit căreia o astfel de uniune
personală a existat şi-n istoria noastră modern când Divanurile ad-hoc din
Moldova şi Muntenia, la 5, respectiv 24 ianuarie 1859, l-au ales pe Alexandru
loan Cuza ca domnitor al ambelor provincii româneşti, ca o modalitate
diplomatică de a eluda prevederile Congresului de la Paris din anul 1858, care
interziseseră unirea celor două Principate Române. Având în vedere că aceste
două principate nu l-au avut în comun doar pe Alexandru Ioan Cuza, ci şi alte
organisme,

Uniunea reală este aceea în care, pe lângă existenţa unui conducător comun, statele
asociate au şi unul sau mai multe organe comune.

Exemple
Spre exemplu, Commonwealth-ul (fostele colonii britanice), sau uniunea dintre
Suedia şi Norvegia (1815-1905), sau cea dintre Austria şi Ungaria (1867-1918),
sau dintre Danemarca şi Islanda (1918-1944), sau Principatele Romane sub
conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

3. Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de realizare a puterii în

legătură directă cu modul în care statul asigură şi garantează drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, relaţiile între componentele sistemului socio-politic (sistemul
de partide şi alte forme sociale, sistemul electoral etc.).
Apare evident că regimul politic este în strânsă legătură cu forma de guvernământ de
aceea, într-o foarte generală clasificare, se vorbeşte de regimuri politice democratice şi
regimuri politice autocratice.
În raport cu modul de distribuţie a funcţiilor între diferitele categorii de organe, în
cazul regimurilor politice bazate pe reprezentativitate în cadrul cărora puterea aparţine
poporului suveran, se disting:
- regimul politic de adunare – în care puterea executivă este subordonată total celei
legislative;
- regimul politic parlamentar, care se întemeiază pe ideea colaborării puterilor, puteri care
dispun de mijloace politice ce le permit să se controleze mutual; poate fi de diferite forme;
- regimul politic prezidenţial – acela în care separaţia puterilor este accentuată, dar în
exercitarea acestora există totuşi o colaborare funcţională. Şeful statului este şi şeful
executivului, fiind ales prin vot universal (direct sau prin electori).

79
 Exemple
Spre exemplu, preşedintele Statelor Unite ale Americii este astfel ales şi este,
conform prevederilor constituţionale, în acelasi timp şeful statului, dar şi şeful
executivului.

- regimul politic mixt sau semi-prezidenţial, care poate apărea în mai multe forme.

Exemple
Spre exemplu, acel regim în care preşedintele şi primul-ministru îşi partajează
atribuţiile executive, astfel precum se întâmplă în sistemul nostru constituţional,
sau cel în care preşedintele statului are o poziţie supraordonată faţă de cea a
prim-ministrului, precum este cazul regimului francez.

România este o republică semi-prezidenţială în forma atenuată sau o republică semi-

parlamentară, printre altele pentru că, potrivit prevederilor constituţionale:
- şeful statului este ales prin vot universal;
- şeful statului poate dizolva, în anumite condiţii prevăzute de Constituţie, Parlamentul;
- preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă.
De remarcat că, în prezent, fiecare ţară are un regim politic propriu, neexistând o
categorie omogenă de regim politic.

Să ne reamintim...
1. Principiile de drept sunt acele idei conducătoare (directoare) ale conţinutului
tuturor normelor juridice.
2. Principiile fundamentale ale dreptului sunt: asigurarea bazelor legale de
funcţionare a statului; principiul libertăţii şi egalităţii; principiul responsabilităţii;
principiul echităţii şi justiţiei.
3. Funcţiile dreptului sunt acele direcţii sau orientări fundamentale ale acţiunii
mecanismului juridic la îndeplinirea cărora participă întreg sistemul de drept şi
instituţiile sociale abilitate cu atribuţii în realizarea dreptului.
4. Funcţiile dreptului sunt: funcţia de instituţionalizare sau formalizarea juridică a
organizării social-politice; funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor
fundamentale ale societăţii; funcţia de conducere a societăţii; funcţia normativă.
5. Statul este principala instituţie politică a societăţii, fiind instrumentul conducerii
sociale.

80
Rezumat
1. Principiile de drept nu sunt imuabile, acestea sunt rezultatul unor observaţii
continue şi necesare ale dezvoltării societăţii, iar transformările sociale şi economice
ale relaţiilor sociale din lumea de azi determină şi o regândire a principiilor
fundamentale ale sistemelor juridice.
2. Un principiu fundamental de drept este rezultatul unei experienţe sociale şi al unor
cerinţe obiective ale evoluţiei sociale şi tocmai de aceea el se delimitează de:
concepte juridice; norme juridice; axiome juridice.
3. O bună cunoaştere a acestor principii înseamnă cunoaşterea sistemului juridic.
Dezvoltarea economică actuală aşează statele în poziţii dependente, fapt ce
determină şi apropieri ale sistemelor juridice (necesitatea analizei profunde a
principiilor generale, pe calea comparatistă). Principiile generale ale dreptului sunt
fundament pentru principiile de ramură, ramuri care îşi formează principiile
specifice.
4. Privitor la esenţa statului şi a puterii de stat s-au enunţat numeroase teorii,
cristalizându-se două sisteme de doctrine: sistemul potrivit căruia statul este un
fenomen al forţei, un instrument de contrângere; respectiv sistemul care consideră
statul ca fiind un fenomen voluntar.
5. Statul se caracterizează prin trei elemente: naţiunea; teritoriul; autoritatea politică
exclusivă, altfel spus suveranitatea (puterea de stat, forţa publică sau puterea de
constrângere).
6. Naţiunea este o realizare complexă, produsul unui îndelungat proces istoric, având
la bază atât elemente obiective, cum ar fi spaţiul geografic comun, comunitatea de
limbă, de religie, origine etnică, de cultură, factură psihică, cât şi elemente de ordin
subiectiv, cum sunt comunitatea de tradiţii şi idealuri, trecutul istoric comun şi
voinţa de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu.
7. Trăsăturile juridice ale teritoriului sunt: indivizibilitatea; inalienabilitatea;
egalitatea.
8. Puterea de stat are caracter politic, fiind o formă instituţionalizată a puterii
politice, cu o sferă generală de aplicabilitate, având ca metodă de conducere
constrângerea de stat şi ca trăsătură distinctivă şi exclusivă, suveranitatea.
9. Într-un stat democratic, puterea este unică, emană de la popor şi aparţine acestuia.
Exercitarea ei este încredinţată statului care îşi organizează un sistem de instituţii, de
organe prin care sunt realizate funcţiile sale.
10. Între argumentele peremptorii aduse în doctrină în vederea respingerii înţelegerii
mecaniciste a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, a inaplicabilităţii
sale într-un stat modern, amintim: puterea este unică, indivizibilă şi aparţine
poporului, astfel că ea nu poate fi partajată pe “cote părţi”; activitatea statului şi

81
funcţiile sale nu se reduc la cele trei funcţii tradiţionale (legislativă, executivă şi
judecătorească), ci este mult mai complexă, statul modern având în prezent şi alte
importante funcţii, toate intercondiţionându-se; separarea puterilor, concepută în
forma opoziţiei dintre acestea, pe lângă faptul că contravine principiului
indivizibilităţii, suveranităţii, ar conduce şi la blocarea activităţii statului.
11. În raport cu funcţia fundamentală ce revine fiecărei autorităţi publice, putem
distinge: autoritatea deliberativă care îndeplineşte în principal funcţia legislativă
(Parlamentul); autoritatea preşedinţială care îndeplineşte funcţia de mediere între
“puterile statului”, precum şi între stat şi societate, funcţia de reprezentare a statului
român şi de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a
ţării; autoritatea guvernamentală, având ca principală funcţie asigurarea înfăptuirii
politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a administraţiei
publice; autoritatea de jurisdicţie constituţională exercitată de Curtea
Constituţională, menită să asigure conformitatea legilor cu Constituţia; autoritatea
judecătorească a cărei funcţie este înfăptuirea justiţiei; autoritatea instituţiei
Avocatului Poporului, cu funcţia unică de a garanta drepturile şi libertăţile
cetăţenilor.
13. Statul de drept, într-o democraţie reprezentativă, este acel stat organizat pe baza
principiului separaţiilor puterilor, în înţelegerea modernă a acestui principiu, care
consacră prin legislaţie drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, instituind şi
garanţii pentru realizarea acestora şi în care toate organele sale îşi desfăşoară
întreaga activitate în strictă conformitate cu legile.
14. Forma de stat arată modul de organizare a conţinutului puterii de stat, structura
internă şi externă a acestui conţinut.
15. În sensul cel mai larg, forma de stat are trei componente: forma de guvernământ;
structura de stat; regimul politic.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Latura externă a suveranităţii priveşte:
a) dreptul statului de a conduce societatea;
b) regimul de funcţionare a puterilor publice;
c) raporturile statului cu celelalte state.
2. Cât priveşte forma de guvernământ, România este:
a) o republică;
b) un stat unitar;
c) o uniune reală.
3. Principiile dreptului:
a) nu pot ţine loc de normă juridică atunci când într-o cauză civilă sau comercială

82
norma tace;
b) pot ţine loc de normă juridică atunci când într-o cauză civilă sau comercială
norma tace, doar daca judecatorul decide in acest sens;
c) pot ţine loc de normă juridică atunci când într-o cauză civilă sau comercială
norma tace.
4. Enumeraţi elementele constitutive ale statului.
5. Identificaţi formele de guvernământ existente în prezent în diferitele state ale
lumii şi menţionaţi forma de guvernământ consacrată de Constituţia României.
6. Menţionaţi tipurile de stat identificabile în funcţie de structura de stat şi
precizaţi ce fel de stat este statul român din acest punct de vedere.
7. Precizaţi cum mai este denumită latura internă a suveranităţii de stat, precum şi
latura externă a acesteia.

83
Modulul II. NORMA JURIDICĂ – ÎN SISTEMUL NORMATIV
SOCIAL

Cuprins
Introducere. .............................................................................................................. 84
Competenţe ............................................................................................................... 84
Unitatea de învăţare II.1.Sistemul normelor sociale. Norma juridică. Interpretarea
juridică ......................................................................................................................... 86
Unitatea de învăţare II.2. Izvoarele dreptului ........................................................ 127

Introducere
Acest modul de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu notiuni precum:
normă socială, normă juridică, izvor de drept, articol. Astfel, studenţii vor fi
introduşi în studiul normelor sociale, al normei juridice – unde vor fi familiarizaţi
cu noţiunea, trăsăturile, structura internă şi externă ale normei juridice; în studiul
acţiunii legii în timp şi în spaţiu şi asupra persoanelor, al diferitelor forme de
interpretare a dreptului; precum şi în studiul izvoarelor dreptului – cutuma,
jurisprudenţa, doctrina, actul normativ, contractul normativ; în studiul incipient al
tehnicii de elaborare a dreptului, precum şi al formelor de realizare a dreptului, a
distincțiilor dintre actul normativ şi actul de aplicare.

Competenţe
Structura de învăţare permite:
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice
fiecărei noţiuni prezentate în acest modul de învăţare, precum cele din cadrul
normei juridice, interpetării juridice, interpretării dreptului, realizării dreptului, cât
şi de a decela raportul dintre diferitele noţiuni, concepte, principii şi alte
instrumente din cadrul acestor instituţii juridice;
 să identifice şi să interpreteze diferitele categorii de norme juridice, să le
interpreteze recurgând la metodele de interpretare juridică; să identifice şi să
interpreteze diferitele situaţii de acţiune a legii în timp şi în spaţiu; să-şi explice
modalităţile de realizare a dreptului; să identifice în cadrul unui act normativ,
elementele structurale ale acestuia; să distinga între izvoarele dreptului şi să

84
distingă între acestea, precum şi între izvoarele materiale şi cele formale ale
dreptului.

85
Unitatea de învăţare II.1. Sistemul normelor sociale. Norma juridică.
Interpretarea juridică

Cuprins
II.1.1. Introducere ..................................................................................................... 86
II.1.2. Competenţe..................................................................................................... 86
II.1.3. Sistemul normelor sociale .............................................................................. 87
II.1.4. Norma juridică ............................................................................................... 91
II.1.5. Acţiunea normei juridice .............................................................................. 105
II.1.6. Interpretarea normelor juridice ................................................................... 111

II.1.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu noţiuni precum normă socială,
normă obicei, normă etică; normă juridică; ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea
normei juridice; articol – elementul structural extern de bază al normei juridice;
abrogare; interpretare extensivă, restrictivă sau literală; metode de interpretare,
precum metoda logică cu argumentele şi adagiile specifice acestui mod de
interpretare; cu pricincipii precum „tempus regit actum” sau cel al
neretroactivităţii legii sau al teritorialităţii legii.

II.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite înţelegerea disctinţiei, spre exemplu, dintre
structura logico-internă şi cea tehnico-juridică a normei juridice, dintre intrarea
în vigoare, acţiunea legii şi ieşirea din vigoare a acesteia, dintre interpretarea
legală şi cea cauzală; studentul putând identifica corect, spre exemplu, elementele
structurii logico-juridice ale normei juridice spre deosebire de cele ale structurii
tehnico-juridice, sau putând identifica si distinge trăsăturile normei juridice,
putând astfel a opera corect cu acestea ţinând cont de conţinutul şi de valenţele
lor juridice.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 6 ore.

86
 II.1.3. Sistemul normelor sociale

O acţiune umană poate fi definită ca o transformare sau mutaţie indusă deliberat de o

fiinţă umană în cursul firesc al evenimentelor prin care se obţine o stare finală sau un produs
ce satisface anumite trebuinţe sau nevoi umane, istoriceşte determinate.
Acţiunea indivizilor – înzestraţi cu conştiinţă şi voinţă- realizează dinamica socială.
Acţiunile sunt determinate de interese imediate ori de perspectivă. Stabilindu-şi strategia de
acţiune, individul intră în diferite relaţii sociale, care devin ulterior instituţionalizate.
Omul acţionează întotdeauna în temeiul unui program alcătuit din scopurile sale
apropiate sau îndepărtate şi în care prefigurează rezultatul final.
Toate genurile de activităţi umane sunt supuse într-un fel sau altul normării, în sensul
că nu se pot desfăşura neorganizat fără să se subordoneze unor scopuri şi criterii dintr-un
sistem de principii şi norme.
Norma socială preexistă deciziei şi conduitei efective a individului şi apare ca factor
circumstanţial al acţiunii, care îi influenţează atitudinile şi deciziile, scopurile şi aspiraţiile.
Normele sociale nu sunt anarhice, ci se află într-o strânsă corelaţie, formând un sistem.
Acţiunea dreptului asupra relaţiilor sociale are loc în cadrul unui sistem de
reglementare a relaţiilor sociale, compus dintr-un ansamblu de reguli sau norme sociale.
Această reglementare presupune nu numai o acţiune simultană a normelor de diferite
tipuri asupra comportării umane, ci şi o împletire, o interacţiune şi o întrepătrundere a acestor
norme.
Tocmai din acest motiv studiul reglementării juridice a relaţiilor sociale presupune
stabilirea diverselor conexiuni dintre acestea; în reglementarea conduitei umane făcându-se
deosebirea între reglementarea juridică şi cea extrajuridică.
Termenul “normă” semnifică o categorie de bază a ştiinţelor sociale, cum sunt:
ştiinţele juridice, economice, sociologice, politice etc. Acest termen are o largă întrebuinţare
şi în ştiinţele naturii.
Indiferent însă de domeniul de aplicare, acest termen are ca semnificaţie de bază o
regulă generală, un criteriu de apreciere, o unitate de măsură stabilită de oameni şi care
serveşte ca îndreptar pentru comportarea sau activitatea lor.
Rezultă că “norma” este o regulă stabilită de oameni şi pentru oameni. Desigur că
există deosebiri între normele şi legile obiective ale naturii şi societăţii, acestea din urmă
exprimând raporturile necesare, esenţiale dintre obiecte, fenomene, procese. Deci, aceste
procese obiective nu depind de voinţa şi conştiinţa oamenilor, de aprecierile şi dorinţele lor
subiective, dar şi ele influenţează comportarea oamenilor şi regulile create de ei, aceştia
neputând rămâne indiferenţi la descoperirea, cunoaşterea şi folosirea legilor naturii. Legile
obiective ale dezvoltării sociale acţionează prin oameni şi pentru oameni. Comportarea lor în
natură şi în relaţiile reciproce este determinată de cunoaşterea şi folosirea legilor obiective,

87
dar aceasta nu exclude, ci dimpotrivă presupune necesitatea stabilirii unor reguli de conduită
stabilite de oameni care să reglementeze în mod conştient conduita şi acţiunile lor.
Normele sociale stabilesc conduita oamenilor în cele mai diferite domenii de
activitate, varietatea lor fiind condiţionată de varietatea relaţiilor sociale şi de modul în care
voinţa exprimată prin ele urmează a fi adusă la îndeplinire.
Nici o orânduire socială nu se poate lipsi de un sistem de norme sociale, norme care
au un conţinut obiectiv, voliţional, în sensul că pot exprima voinţa statului (norme juridice),
sau voinţa claselor sociale (norme politice), sau voinţa comunităţii respective (norme morale)
etc.
Normele sociale pot fi şi nesocotite, încălcate de oameni, iar consecinţele pentru
aceasta sunt diferite.
Normele sociale reglementează întreaga reţea de relaţii sociale, economice, politice,
morale, de familie, religioase etc. Fără ele ar fi imposibilă activitatea practică a oamenilor în
orice societate. Rolul lor este diferit, dar varietatea reglementării relaţiilor sociale prin norme
sociale este dată de varietatea obiectului ce-l reglementează, şi anume conduita oamenilor în
relaţiile lor.
Sistemul normelor sociale cuprinde: normele etice (morale), normele obişnuielnice,
normele tehnice, normele politice, normele religioase, normele juridice.

1.Normele juridice – norme obişnuielnice – obiceiuri - normele tehnice

Obiceiul este o regulă de conduită statornicită în cadrul convieţuirii umane printr-un
uz îndelungat. El întruneşte consensul colectivităţii. Obiceiurile reprezintă o conduită model,
valabilă, acceptată de membrii societăţii.
Obişnuinţele sunt modalităţi de conduită statornicite pentru situaţii determinate, care
nu întâlnesc obiecţii sau reacţii negative din partea mediului înconjurător, sunt o deprindere
individuală.
Uzurile au caracter convenţional, fiind convenite de părţi printr-o practică îndelungată.
Uzanţele sunt recunoscute în prezent, conform art.1 alin.(1) si (4) – (6) din Codul civil, cu
modificările şi completările ulterioare, ca fiind izvoare ale dreptului civil, însă doar dacă sunt
conforme ordinii publice şi bunelor moravuri, în categoria acestora înţelegându-se a intra nu
doar obiceiul (cutuma), despre care deja am amintit, dar şi uzurile profesionale. Dar, în cazul
uzanţelor, normele civile stabilesc obligaţia părţii interesate a face dovada existenţei şi a
conţinutului lor, cu excepţia acelor uzanţe publicate în culegeri elaborate de către entităţile
sau organismele autorizate în domeniu, uzanţe care se prezumă că exista, până la proba
contrarie, fiind instituită, aşadar, o prezumţie relativă.
Normele tehnice servesc şi orientează desfăşurarea proceselor tehnologice şi nu numai
ştiut fiind faptul că astfel de norme se regăsec chiar şi în zona dreptului.

88
2. Dreptul şi politica
În mecanismul factorilor ideologici care determină locul dreptului, locul cel mai
important aparţine factorilor politici, politicii, în general.
Dreptul nu poate fi rupt de politică.
Crearea normelor de drept (normelor juridice) este precedată de activitatea conştientă,
volitivă a clasei sau claselor politice.
Acţiunile forţelor politice dintr-o societate exercită influenţă şi asupra reglementărilor
juridice, iar aceasta se face mai cu seamă prin activitatea organelor de stat. Politica îşi găseşte
expresia în normele juridice prin intermediul unor forme şi mecanisme specifice a căror
naştere şi cristalizare s-a făcut într-un proces istoric.
Dreptul este în interacţiune cu politica, dar nu orice măsură politică are influenţă
asupra dreptului şi poate fi transpusă în norme juridice.
Prin drept sunt aduse la îndeplinire cele mai importante măsuri politice ale statului,
prin normele juridice fiind consfinţite modul de organizare şi activitatea instituţiilor politice.
Ideologia politică joacă un rol important şi în formarea conştiinţei juridice, a atitudinii
faţă de normele juridice.

3. Dreptul şi morala
Morala reprezintă un ansamblu de concepţii şi reguli cu privire la bine sau rău, permis
sau nepermis, just sau injust, drept sau nedrept.
Normele de morală sunt tot o creaţie a societăţii, a oamenilor. Noţiunile cu care
operează normele de morală nu sunt imuabile, ci ele variază de la o formă de organizare
socială la alta, de la o societate la alta şi chiar de la un grup social la altul.
Normele de morală indică oamenilor conduita necesară şi arată consecinţele încălcării
acestei conduite, sancţiunile morale.
Aceste sancţiuni diferă, ele pot fi: supunerea la oprobiul public, dispreţul etc. în
funcţie de reacţia mediului social, a societăţii.
Morala are şi un caracter de clasă, o bună parte din normele morale căpătând şi
semnificaţie juridică.
Problema raportului între morală şi drept a preocupat gândirea juridică încă din
antichitate.
Morala este proprie oricărei societăţi în fiecare formă de organizare socială, în funcţie
de evoluţia istorică. Sfera moralei, a normelor morale este însă mai vastă decât cea a
dreptului, ea (morala) reglementând conduita oamenilor în cele mai diferite relaţii sociale.
Aceasta nu înseamnă însă că dreptul este un minim de morală ori că toate normele de drept ar
fi incluse în sfera moralei.

89
 Exemple
Spre exemplu, normele de procedură penală sau civilă şi alte norme cu caracter
strict tehnic sau organizatoric nu cuprind în ele şi o apreciere de ordin moral.

Respectarea sau încălcarea dreptului nu va fi însă niciodată indiferentă şi moralei. În

sfera moralei intră şi regulile de convieţuire socială. Acestea sunt reguli sociale elementare
fără de care nu ar fi posibilă viaţa în comun, în societate. Unele din aceste reguli au devenit
chiar norme juridice.

4.Corelaţia normelor juridice cu normele morale

Normele juridice s-au desprins istoric din normele etice şi normele obişnuielnice.
Teoria juridică indică două mari direcţii privitoare la raporturile între drept şi morală:
I. Conceptul că dreptul este minimum de morală: morala este o etică subiectivă, iar dreptul o
etică obiectivă.
Ca atare, normele juridice care contrazic principiile morale sunt injuste. Influenţa
moralei priveşte atât crearea, cât şi aplicarea dreptului. Se acceptă că există şi norme juridice
indiferente moralei: normele tehnice, normele procedurale etc.
II. Pozitivismul juridic, potrivit căruia statul este singurul temei al dreptului – Hans Kelsen
este unul dintre întemeietorii acestei orientări.
Dreptul este o construcţie în sine care se corelează cu statul, dreptul fără stat fiind de
neconceput. Valorile morale ale dreptului sunt relative şi nu absolute.
Între cele două orientări se găsesc curentele sociologice. Societatea, solidară cu sine şi
cu interesul său, îşi organizează un ansamblu de mijloace, între care şi cele normative, prin
care se apără împotriva activităţilor ce-i tulbură existenţa şi îi periclitează progresul.

5. Dreptul şi religia
După cum am mai arătat, la origine, dreptul era strâns legat de religie, normele juridice
confundându-se în mare parte cu preceptele religioase. Treptat, dreptul s-a laicizat, dar, în
dezvoltarea sa, influenţa religiei a existat întotdeauna. Paralel s-au format şi există norme
religioase în ceea ce numim astăzi dreptul canonic, acestea având şi ele o anumită forţă
juridică.
Pe lângă aceasta există însă concepţii, reprezentări, idei şi, pe baza lor, reguli strict
religioase, specifice religiei societăţii respective ori membrilor unor comunităţi religioase din
societatea respectivă. Statul recunoaşte libertatea de conştiinţă a cetăţenilor şi garantează
exercitarea liberă a activităţilor cultelor religioase.
Regulile religioase se împletesc strâns cu cele de morală şi pot influenţa pozitiv şi
celelalte reguli de conduită din societate.

5. Normele juridice. Specificul acestora

90
 Am arătat că normele juridice sunt reguli de conduită generale, stabilite ori
recunoscute de stat, a căror respectare este impusă la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Şi normele juridice sunt, aşadar, reguli de conduită, se adresează numai oamenilor, dar
spre deosebire de toate celelalte norme (reguli) sociale, specificul acestora constă în aceea că
ele sunt obligatorii şi sunt singurele care pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere
a statului. Normele juridice se adoptă după o anumită procedură, se regăsesc, de obicei, în
acte normative având un caracter oficial şi stabilesc conduite care devin obligatorii pentru cei
cărora li se adresează. Şi celelalte categorii de norme (morale, politice etc.) pot avea un
caracter mai mult sau mai puţin obligatoriu, pot fi cuprinse în anumite acte, încălcarea lor
putând atrage sancţiuni specifice, dar numai normele juridice sunt cele care dacă sunt
nesocotite atrag intervenţia organelor de stat, forţa coercitivă a statului şi prin aceasta pot fi
impuse. Acest lucru le deosebeşte esenţial de toate celelalte norme sau reguli sociale şi este un
element specific exclusiv normelor juridice.

II.1.4. Norma juridică

1. Definiţia şi trăsăturile normelor juridice

Normele care se adresează conduitei oamenilor sunt norme sociale, prin “normă” în
general înţelegându-se o regulă privitoare la conduită. Normele sociale pot fi norme morale,
religioase, politice sau norme de drept (juridice).
Normele juridice constituie structura internă a dreptului, elementele sale constitutive.
Dreptul este alcătuit dintr-o totalitate de norme juridice organizate într-un sistem, norme
juridice care au anumite trăsături indiferent de conţinutul reglementării şi ramura de drept
căreia îi aparţin.
Între multitudinea de definiţii date de doctrina juridică considerăm că norma juridică
poate fi definită ca fiind o regulă de conduită generală şi impersonală, stabilită sau
recunoscută de stat şi a cărei respectare obligatorie este garantată de forţa coercitivă a statului.

2. Trăsăturile normei juridice

Rolul normei în societate este de a stabili anumite reguli în conduita oamenilor, ele
reprezintă dispoziţii general-obligatorii sub forma stabilirii de drepturi ori obligaţii în
raporturile dintre oameni.
Caracterul general al normei juridice este una din trăsăturile de bază ale acesteia.
Acest caracter se manifestă prin aceea că norma juridică prescrie (stabileşte) o regulă de
conduită tipică, aplicabilă unui număr nelimitat de cazuri. Normele juridice stabilesc
drepturile şi obligaţiile subiecţilor unui raport social în mod generic astfel că devin un etalon
cu ajutorul căruia statul apreciază conduita oamenilor (persoanelor), în diferitele situaţii în
care aceştia apar, ca fiind o conduită licită (legală) sau ilicită (ilegală). Acea conduită a
oamenilor (persoanelor) care se conformează cu prescripţiile normelor juridice va fi o

91
conduită licită, iar când aceştia nu respectă dispoziţiile normelor va fi o conduită ilicită.
Desigur se are în vedere conduita voliţională (de voinţă) a oamenilor, iar nu şi acele fapte
produse independent de voinţa lor. Uneori, normele juridice leagă şi de asemenea evenimente,
independente de voinţa oamenilor, producerea anumitor efecte juridice, în situaţii ce se vor
prezenta mai jos.
Caracterul general al normelor juridice se exprimă şi în aceea că, de regulă, norma nu
se aplică pentru un număr limitat sau prestabilit de cazuri, ci de fiecare dată când apar
condiţiile prevăzute în ipoteza ei, iar conduita prescrisă este continuă şi trebuie respectată de
toată lumea.
Din cele mai sus arătate se desprinde o altă trăsătură a normei juridice legată de
caracterul general al acesteia şi anume caracterul impersonal. Aceasta înseamnă că norma
juridică nu se adresează anumitor persoane individualizate, ci unor categorii nedeterminate ori
determinate generic de persoane.
Din caracterul general-impersonal al normei juridice nu trebuie însă înţeles că toate
normele se adresează tuturor oamenilor în mod global. Există grade diferite de generalitate a
normelor juridice. Sunt norme juridice cu cel mai mare grad de generalitate, care se adresează
tuturor cetăţenilor unui stat sau tuturor persoanelor aflate pe teritoriul statului aşadar chiar şi
cetăţenilor străini. Aceste norme sunt cuprinse frecvent în actele normative edictate de
autoritatea/autorităţile puterii legislative sau autorităţile centrale ale administraţiei publice
(legi, decrete, hotărâri ale guvernului).

Exemple
Asemenea norme juridice întâlnim, spre exemplu, în Constituţia României, în
Codul penal şi în numeroase alte asemenea acte normative.

Alte norme juridice se adresează numai unor categorii de persoane, aşadar au un grad
mai redus de generalitate.

Exemple
Unele dispoziţii din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, care
privesc numai persoanele căsătorite sau unele din Codul Muncii – Legea nr.
53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau din Legea
nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi
completările ulterioare, care privesc categoria salariaţilor, respectiv a
pensionarilor, etc.

Uneori întâlnim norme juridice care privesc un grup restrâns de persoane, acestea
reglementând activitatea unui organ sau organizaţii.

92
 Exemple
Astfel de norme sunt cele privind statutul judecătorilor la Curtea Constituţională
din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
a României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau cele
privind statutul cadrelor didactice din Legea nr.1/2011 a educaţiei naţionale, cu
modificările şi completările ulterioare.

Acestea nu îşi pierd caracterul general şi impersonal deoarece nu se referă la persoana

fizică, la o anumită astfel de persoană, nu o identifică nominal, ci la funcţia ori instituţia
respectivă. Ele se aplică în mod continuu, pe termen nedefinit, în principiu, şi sunt obligatorii
indiferent de persoana care ocupă un timp funcţia respectivă.

Exemple
Un alt astfel de exemplu este reprezentat de normele juridice care stabilesc
atribuţiile şefului statului. Şi în acest exemplu, dar şi în cel anterior, vor intra
sub incidenţa acestor norme juridice persoanele care deţin aceste funcţii, calităţi
exclusiv pe perioada, durata cât le deţin.

Obligativitatea normei juridice este o altă trăsătură esenţială a acesteia.

Normele juridice prescriu conduita pe care statul doreşte să o facă respectată, să o
impună societăţii, membrilor acesteia, precum şi raporturilor dintre oameni. Ele (normele
juridice) nu sunt simple indicaţii sau dorinţe, ci reprezintă, în principiu, o dispoziţie
obligatorie, un ordin care poate atrage impunerea prin forţa coercitivă a statului în situaţia în
care nu este respectat.
Caracterul obligatoriu al normei juridice este esenţial deoarece asigură ordinea de
drept în societate şi o deosebeşte de toate celelalte norme sociale. Indiferent de nuanţa
dispoziţiilor cuprinse în norma juridică, aceasta exprimă un comandament impus de puterea
de stat, a cărui respectare devine obligatorie. Chiar şi în cazul unor norme juridice supletive
(cum sunt unele în dreptul civil) sau unor norme de recomandare, trăsătura esenţială a
normelor juridice de a fi obligatorii nu este afectată pentru că puterea de stat le recunoaşte
acest caracter, de a fi supletive ori de recomandare.
Normele juridice au un caracter tipic în sensul că deşi au caracter general, normele
juridice formulează un model (un tip) de conduită, o variantă de comportament, între mai
multe posibile, care să cuprindă media, preponderenţa conduitei acceptate de către cei mai
mulţi, care să răspundă cât mai bine la ceea ce este cel mai general şi mai universal.
Normele juridice implică un raport intersubiectiv. Se are în vedere schimbul just între
persoane aflate în permanente relaţii sociale. Norma juridică are aşadar un caracter bilateral
sau multilateral. Fiinţa socială (omul, individul) solicită fiecărui alt individ, cât priveşte
relaţiile sociale, să aibă o conduită concesivă.

93
 Plierea subiectului (individului) pe obiectivarea vieţii sociale (în comun), ideea de
alteritate a normei – transformarea subiectivului în obiectiv şi cea de reciprocitate – afirmarea
persoanei pe plan juridic, implică o permanentă implicare reciprocă faţă de celelalte subiecte.
Trăsăturile normei juridice, mai sus enumerate, cunosc diferite forme şi grade de
manifestare în raport de categoria actelor normative din care fac parte. Uneori norma juridică
îmbracă forma unor principii, mai ales în Constituţie, dar şi în alte acte normative mai
importante astfel precum sunt codurile, sau forma unor definiţii în diferite coduri (Codul civil,
Codul penal) sau alte legi mai importante, iar normele cu limitare în timp se găsesc mai ales
în actele normative cu caracter temporar.

Exemple
Spre exemplu, Constitutia României, republicată, consacră în art.1 alin.(4),
principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Iar art.5 din Codul civil
consacră principiul rangului prioritar al dreptului Uniunii Europene în raport cu
dreptul naţional, prevăzând că în materiile reglementate de acest cod, normele
dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau
statutul părţilor.
Pe de altă parte, prin art. 3 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de
pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, sunt definite o serie de
termeni şi de expresii cu care operează acest act normativ. Astfel, spre exemplu,
prin asigurat se înţelege persoana fizică pentru care angajatorul este obligat să
reţină şi să plătească contribuţia individuală de asigurări sociale, precum şi
persoana fizică ce achită, în nume propriu, contribuţia de asigurări sociale,
conform prezentei legi, iar prin contract de asigurare socială se înţelege
contractul încheiat voluntar între persoane fizice şi casele teritoriale de pensii în
scopul asigurării în sistemul public de pensii.

Trebuie avut în vedere că normele juridice se grupează în entităţi cum sunt instituţiile
juridice, subramurile, ramurile de drept, formând împreună un sistem, iar pe de altă parte
normele se exprimă în izvoare diferite cum ar fi legi, ordonanţe, hotărâri, decrete şi alte acte
normative. Aşadar normele juridice nu pot fi izolate unele de altele, nu exprimă reguli de
conduită izolate, ci se completează şi sprijină reciproc, formând împreună un ansamblu
organizat şi sistematizat.

2. Structura normei juridice

Normele juridice au în general în conţinutul lor o structură internă, denumită structură
logico-juridică, dar şi o structură externă care arată modul de exprimare a normei în cadrul

94
actului normativ ori a altui izvor de drept din care face parte, aceasta fiind structura tehnico-
juridică sau tehnico-legislativă a normei.
Norma juridică, pentru a putea fi înţeleasă cât mai uşor de toţi cei cărora li se
adresează, trebuie să fie clară, să aibă o anumită structură logică potrivit căreia orice
prescripţie, pentru a avea semnificaţia şi autoritatea unei norme de drept, trebuie să arate în ce
condiţii se cere subiecţilor să aibă o anumită conduită, care să fie acea conduită şi ce urmări
are nerespectarea sau încălcarea normei cerute.

A. Structura logico-juridică

În principiu structura logico-juridică a normei de drept constă în trei elemente: ipoteza,

dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările sau
situaţiile (faptele) în prezenţa cărora devine aplicabilă prescripţia cuprinsă în normă, precum
şi, uneori, categoria subiecţilor la care se referă prevederile cuprinse în dispoziţie.
Dispoziţia este acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată
în ipoteza dată, care sunt drepturile subiective şi obligaţiile corelative ale subiecţilor de drept
cărora li se adresează acea normă.
Sancţiunea arată urmările nerespectării dispoziţiei cuprinse în norma juridică.
Câteva precizări legate de fiecare din cele trei elemente din structura normei juridice
sunt necesare.
Astfel, ipoteza poate fi determinată sau relativ determinată. Gradul de determinare al
ipotezei depinde de caracterul relaţiei sociale reglementate.
Ipoteza determinată stabileşte cu precizie, în mod exact condiţiile în care devine
aplicabilă dispoziţia acelei norme juridice.
Sunt astfel numeroase normele juridice, care, spre exemplu, stabilesc exact condiţiile
în care o persoană se poate pensiona, ori se poate căsători, etc.
Ipoteza relativ determinată este aceea în care se indică împrejurările în care devine
aplicabilă dispoziţia, dar conţinutul concret al acestor împrejurări, prin natura lor nu poate fi
detaliat în norma juridică, ci se lasă la aprecierea organului de stat care aplică norma.

Exemple
Spre exemplu, art.414 alin.(1) din Codul civil, cu modificările şi completările
ulterioare, prevede că „paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca
soţul mamei să fie tatăl copilului”. Ipotezele în care poate fi pornită o astfel de
acţiune în justiţie sunt, prin natura lor, foarte diferite.

Ipoteza mai poate fi simplă, adică să prevadă o singură împrejurare sau o singură
condiţie în prezenţa căreia dispoziţia să devină aplicabilă.

95
 Exemple
Spre exemplu, art.339 din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare,
prevede că ”Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, sunt,
de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor”, sau în
art.414 alin.(1) din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, se
prevede ca acel copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe
soţul mamei.

Alteori, ipoteza este complexă, adică prevede o multitudine de împrejurări, care toate,
luate împreună sau fiecare în parte (în alte ipoteze), trebuie să determine aplicarea dispoziţiei.

Exemple
Spre exemplu, art.103 din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare,
privitor la persoanele fizice arată: “Starea civilă se poate dovedi, înaintea
instanţei judecătoreşti, prin orice mijloace de probă, dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în
parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a
extrasului de pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.”
Aşadar, în oricare din cele patru ipoteze, luate separat, se poate face dovada
stării civile înaintea instanţei de judecată, prin oricare dintre mijloacele de
probă admise de lege.

Dispoziţia este acea parte a normei juridice care stabileşte conduita ce trebuie urmată
în ipoteza dată. Poate să prevadă fie săvârşirea unei acţiuni, fie o inacţiune, adică abţinerea de
la săvârşirea anumitor fapte. De obicei, atunci când dispoziţia prevede sau impune săvârşirea
unei acţiuni, inacţiunea, deci neconformarea la dispoziţie este sancţionată şi invers: când prin
dispoziţie se prevede sau chiar se impune o inacţiune (a nu se face ceva), acţiunea, adică
nesocotirea interdicţiei, va fi sancţionată.

Exemple
Un exemplu de dispoziţie – acţiune se regăseşte în prevederile art.325 alin.(1)
din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora “soţii
sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc” sau în alin.(2) al aceluiaşi
articol când se precizează ca soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu
mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială
nu s-a prevăzut altfel .

96
 Dispoziţia, ca element al normei juridice nu poate să prevadă însă numai acţiuni sau
inacţiuni.

Exemple
Un exemplu de dispoziţie – inacţiune se regăseşte în prevederile art.209 din
Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora punerea
sau ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi traficul de sclavi se
pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.

Dispozitia poate impune, adică obliga, la o anumită conduită, poate interzice anumite
conduite ori poate permite subiecţilor să îşi aleagă conduita.
Caracterul conduitei prescrise în dispoziţia normei juridice este, alături de altele, un
criteriu de clasificare a acestora, aspect ce va fi tratat în cele ce urmează.
Tot în raport de conduita prescrisă, dispoziţia poate fi, la fel ca şi ipoteza, determinată
atunci când stabileşte categoric şi fără vreo posibilitate de derogare drepturile şi obligaţiile
subiectelor vizate sau relativ determinată atunci când norma prevede mai multe variante
posibile de conduită, urmând ca subiectele să aleagă una dintre ele, sau atunci când dispoziţia
fixează nişte limite, subiectele pot alege conduita între limitele stabilite.
O normă juridică având dispoziţia relativ determinată poate fi, de exemplu, una dintre
cele prevăzute de legislaţia în materia societăţilor comerciale.

Exemple
Conform art. 137 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai
mulţi administratori, numărul acestora fiind totdeauna impar. Când sunt mai
mulţi administratori, ei constituie un consiliu de administraţie.
De asemenea, potrivit art. 138² din acelaşi act normativ, prin actul constitutiv
sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor se poate prevedea că unul
sau mai mulţi membri ai consiliului de administraţie trebuie să fie independenţi.

Sancţiunea arată urmările, consecinţele nerespectării dispoziţiei cuprinse în norma

juridică. Aceste urmări reprezintă măsurile care pot fi luate şi, după caz, sunt luate împotriva
persoanei care a nesocotit dispoziţia cuprinsă în norme, iar aceste măsuri sunt aduse la
îndeplinire prin autoritatea statului.

97
 Sancţiunile diferă din punct de vedere al naturii şi gravităţii lor în funcţie de natura
raporturilor sociale reglementate, de pericolul social ce-l prezintă actele de încălcare, de
valorile sociale apărate şi alte criterii .
Se disting în general ca sancţiuni prevăzute în normele juridice, în funcţie de ramura
juridică din care fac parte: sancţiuni penale, administrative, disciplinare, civile etc.
Fiecare din acestea se subdivid după gravitatea şi consecinţele lor.
În literatura juridică clasificarea sancţiunilor se mai face şi după scopul urmărit prin
aplicarea sancţiunii. Pot fi grupate astfel în: sancţiuni de anulare a actelor ilicite, sancţiuni
reparatorii (asadar de reparare şi dezdăunare), sancţiuni disciplinare, sau contravenţionale, sau
penale.
După gradul de determinare, sancţiunile se clasifică astfel: sancţiuni absolut
determinate, sancţiuni relativ determinate, sancţiuni alternative şi sancţiuni cumulative. Cele
absolut determinate sunt sancţiunile formulate categoric care nu pot fi modificate în nici un
mod.

Exemple
Potrivit art.273 din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, este
interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.
Aşadar, încheierea oricărei noi căsăătorii prin care s-ar deroga de la dispoziţia
respectivă, este nulă absolut, ea nu poate fi înlăturată, prin nimic şi poate fi
invocată de oricine.

Sancţiunile relativ determinate sunt acele sancţiuni care prevăd limitele maxime şi
minime, între care organul de aplicare poate hotărî: spre exemplu, sancţiunile penale prevăd
limitele minime şi maxime ale pedepselor, organul de aplicare urmând să stabilească
sancţiunea concretă.

Exemple
Potrivit art.269 din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare,
ajutorul dat făptuitorului în scopul impiedicării sau îngreunării cercetărilor într-
o cauză penală, tragerii la răspundre penală, executării unei pedepse sau măsuri
privative de libertate se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu
amendă. Aşadar, pentru săvârşirea acestei infracţiuni limita minimă prevazută
de legiuitor a pedepsei privative de libertate este de 1 an, iar limita maximă este
de 5 ani. Instanţei de judecată îi va reveni sarcina de a stabili pedeapsa între
aceste limite, în functie şi de circumstanţele atenuante sau agravante, după caz.

98
 În cazul sancţiunilor alternative, organul de aplicare al acesteia va alege între două sau
mai multe sancţiuni. Spre exemplu, tot în dreptul penal sunt prevăzute pentru unele infracţiuni
ca pedepse alternative, închisoarea sau amenda.

Exemple
Potrivit art.203 din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare,
omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de
către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate
este în pericol şi nu are putinţa de a se salva se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 1 an sau cu amendă (lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în
dificultate).

Sancţiunile cumulative se întâlnesc în cazul în care se aplică pentru o faptă sau un act
ilicit două sau chiar mai multe sancţiuni cumulate, cum ar fi, spre exemplu, în dreptul muncii,
pentru o faptă se poate aplica atât o sancţiune disciplinară, cât şi una materială (obligarea la
acoperirea pagubei) sau în dreptul penal.

Exemple
Astfel, unui salariat i se poate aplica o sancţiune disciplinară în condiţiile
prevăzute de prevederile Codului muncii, cu modificările şi completările
ulterioare, (art. 247 – 251) în condiţiile în care se constată săvârşirea unei
abateri disciplinare, dar acesta va răspunde şi patrimonial pentru pagubele
materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor, în
condiţiile prevăzute de art. 254 şi urm. din acelaşi act normativ.
Potrivit art.406 din Codul penal, distrugerea, alterarea ori ascunderea unui
document sau înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român în raport
cu o putere străină, dacă prin aceasta sunt puse în pericol sau vătămate
interesele de stat, se pedepseşte cu închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea
unor drepturi. Aşadar, în cazul săvârşirii infracţiunii de compromitere a unor
interese de stat, persoanei condamnate i se aplică atât o pedeapsă privativă de
libertate cât şi cea a interzicerii unor drepturi.

Este de reţinut că nu toate normele juridice au în conţinutul lor şi elementul sancţiune.

Aceasta nu înseamnă însă că dispare caracterul general-obligatoriu al normei sau că încălcarea
acelei norme rămâne fără consecinţe. Dimpotrivă, există răspundere juridică şi sancţiune
pentru orice normă juridică, iar aceasta poate fi prevăzută într-o altă normă juridică. De
asemenea, trebuie avut în vedere că sancţiunile, atât prin natura, cât şi prin caracterul lor

99
diferă, nu numai de la o epocă istorică la alta, ci chiar în cadrul aceleiaşi perioade istorice, de
la o etapă la alta.
În legătură cu structura logico-juridică a normelor de drept penal, în literatura juridică
s-au exprimat opinii diferite. Potrivit unor autori şi aceste norme au în structură cele trei
elemente cu precizarea că ipoteza constă din pedeapsa prevăzută în norma respectivă,
dispoziţia nefiind prevăzută explicit în normă, ci rezultă din însăşi incriminarea şi
sancţionarea faptei, fiind deci oarecum contopită cu ipoteza. Alţi autori consideră că norma
juridică penală specială (cea care incriminează faptele considerate infracţiuni) cuprinde numai
două elemente, şi anume, dispoziţia sau sancţiunea. Dispoziţia constă din interzicerea unei
acţiuni sau inacţiuni. Prevederea faptei şi a condiţiilor în care este considerată infracţiune,
deci regula de conduită pretinsă este chiar dispoziţia, iar nu ipoteza. Săvârşirea a ceea ce se
interzice prin dispoziţia normei este infracţiune şi este sancţionată ca atare.
Un alt exemplu atipic de normă juridică din punct de vedere al nerespectării, de
regulă, a acetsei structuri logico-juridice trihotomice o reprezintă normele de drept
constituţional despre al căror specific se va dezvolta la cursul de Drept constituţional, vom
sublinia în acest context că, spre deosebire de normele de drept penal, în cazul acestora există
dificultăţi în identificarea sancţiunilor acestea fiind unele specifice, putând fi deduse pe cale
de interpretare din alte prevederi constituţionale şi/sau legale.

B. Structura tehnico-juridică

Această structură a normei juridice se referă la forma exterioară de exprimare a

conţinutului şi a structurii logico-juridice a acesteia. Redactarea unei norme juridice poate fi
concisă, sintetică sau mai dezvoltată. Ca parte a oricărui act normativ, norma juridică este
integrată într-un articol, iar articolele pot avea unul sau mai multe aliniate. Mai multe articole
formează o secţiune, un capitol, respectiv un titlu, ca părţi ale unui act normativ. Articolul este
elementul structural de bază al unui act normativ care constituie de regulă o normă de sine
stătătoare. Un articol nu coincide însă întotdeauna cu o normă juridică.
În unele cazuri într-un singur articol pot fi mai multe norme juridice, iar în alte cazuri
o normă juridică poate fi cuprinsă în mai multe articole.
Aşa cum s-a arătat mai sus, există norme juridice a căror încălcare (nesocotire) este
sancţionată prin intermediul altor norme, cuprinse, de cele mai multe ori, în chiar actul
normativ respectiv (mai cu seamă în dreptul administrativ, unde se prevăd faptele considerate
contravenţii). Alteori, normele care sancţionează încălcarea altor norme juridice se găsesc în
alt act normativ. Astfel, Codul penal prin normele sale juridice au menirea de a stabili
cazurile de încălcare a celorlalte norme juridice, care prezintă un pericol social ridicat şi de a
prevede sancţiunile corespunzătoare.
Mai este de reţinut că aplicarea sancţiunilor (nu numai a celor penale) are loc
întotdeauna printr-un act al unui organ de stat, autoritate sau instituţie publică împuternicit/ă

100
în acest scop. Nu orice aplicare a sancţiunii înseamnă aplicarea forţei coercitive a statului.
Sancţiunile de anulare, de desfiinţare, cele disciplinare se pot aplica şi fără a se implica forţa
de constrângere a statului şi numai în cazul în care cel astfel sancţionat nu se conformează, se
recurge la executarea silită prin implicarea organului de stat competent. Aplicarea sancţiunilor
penale şi în parte a celor contravenţionale are însă caracter coercitiv şi se face prin organele
specializate ale statului.

3. Clasificarea normelor juridice

Cunoaşterea temeinică a normelor juridice şi corecta lor interpretare şi realizare în
relaţiile sociale, face necesară împărţirea normelor de drept. Potrivit unor criterii acceptate în
literatura juridică, normele juridice se pot clasifica astfel:
1. După obiectul şi metoda reglementării juridice, adică după ramura de drept se disting:
norme de drept constituţional, de drept civil, de drept penal, de drept administrativ, de drept
financiar, de drept procesual civil, etc.
2. După forţa juridică a actului normativ în care sunt cuprinse, adică după izvorul formal de
drept, normele juridice se împart în norme cuprinse în: legi – legi constituţionale, legi
organice, legi ordinare; ordonanţe de Guvern – ordonanţe de urgenţă şi ordonanţe emise în
baza unei legi de abilitare; hotărâri de Guvern; acte ale autorităţilor administraţiei publice
centrale de specialitate precum sunt ordine şi instruncţiuni ale miniştrilor; acte ale autorităţilor
administrative autonome; ordinele prefecţilor; actele emise de serviciile publice
deconcentrate; hotărârile consiliilor judeţene, dispoziţiile preşedinţilor consiliilor judeţene;
hotărârile consiliilor locale, dispoziţiile primarilor, etc. Există puncte de vedere exprimate de
doctrină, mai ales de cea a dreptului administrativ, potrivit cărora şi unele dintre decretele pe
care le emite Preşedintele României sunt acte nrmative, dar majoritatea doctrinei apreciază că
acestea sunt acte cu caracter individual.
3. După sfera aplicării lor şi gradul de generalitate, normele juridice pot fi: norme generale,
speciale şi de excepţie.
Normele generale au sfera cea mai largă, aplicându-se tuturor raporturilor sociale
dintr-o ramură de drept. Normele speciale cuprind doar o anumită categorie de relaţii sociale,
mai restrânsă în cadrul unei ramuri. Între cele două categorii există o strânsă legătură, o normă
specială putând deveni generală în raport cu o altă normă, având o sferă de aplicaţie mai
restrânsă.

Exemple
Se pot distinge, spre exemplu, în Codul penal – partea generală şi partea
specială – în care se înglobează norme generale, respectiv speciale.

101
 Normele de excepţie sunt acele norme care prevăd o completare, ca excepţie de la
regula generală, în cadrul normelor generale sau speciale.

Exemple
Spre exemplu, art.272 din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare,
prevede ca pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se
poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau,
după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei
circumscripţie minorul îşi are domiciliul.

4. După caracterul conduitei prescrise, normele juridice se împart în: norme dispozitive,
imperative, de recomandare, de împuternicire (competenţă).
Normele dispozitive, specifice mai cu seamă dreptului civil şi în general ramurilor
dreptului privat, sunt la rândul lor de două feluri:
- norme permisive care permit părţilor, subiecte de drept, să aibă o anumită conduită, deci nu
o impun.

Exemple
Spre exemplu, în art. 957 alin. (1) din Codul civil, cu modificările şi completările
ulterioare, se prevede că orice persoană poate moşteni dacă există la momentul
deschiderii moştenirii.
Tot astfel de norme, de drept procesual de această dată, sunt, spre exemplu, şi
cele care permit părţilor să recureze sau nu o hotărâre judecătorească.

- norme supletive sunt normele juridice care permit părţilor să-şi aleagă singure o anumită
conduită şi, în lipsa unei astfel de alegeri, norma prescrie conduita care trebuie urmată.

Exemple
Spre exemplu, dispoziţiile art.449 din Codul civil, cu modificările şi completările
ulterioare, prevăd: “copilul din căsătorie ia numele de familie comun al
părinţilor săi. Dacă părinţii nu au un nume de comun, copilul ia numele unuia
dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se stabileşte prin
acordul părinţilor şi se declară odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare
civilă. În lipsa acordului părinţilor, va decide instanţa de tutelă care-şi va
comunica de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde
a fost înregistrată naşterea”.

102
 Normele imperative sunt cele care impun categoric o anumită conduită şi nu admit
vreo abatere de la conduita prescrisă în normă.
Şi acestea sunt de două feluri:
- norme onerative sunt acele norme care prevăd expres obligaţia subiectului sau subiecţilor să
săvârşească o anumită acţiune sau anumite acţiuni. În textul unor astfel de norme nu este
întotdeauna necesară folosirea verbului “a obliga”, ci din context poate rezulta implicit
obligaţia de a acţiona într-un anume mod.

Exemple
Spre exemplu, în art.499 alin.(1) din Codul civil, cu modificările şi completările
ulterioare, se prevede că tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea
întreţinerea copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi
educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.

În Codul penal sunt însă multe norme care obligă la o anumită acţiune, neconformarea
la o asemenea obligaţie constituind o faptă penală.

Exemple
Astfel, în art.267 alin. (1) din Codul penal, cu modificările şi completările
ulterioare, se prevede că funcţionarul public care, luând cunoştinţă de
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătura cu serviciul în cadrul
căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de
urmărire penală se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu
amendă” (omisiunea sesizării).

- norme prohibitive sunt acele norme care interzic categoric şi în mod expres săvârşirea unei
acţiuni, a unui act sau fapt juridic.
Cel mai des întâlnite în această categorie sunt normele de drept penal, dar pot fi
întâlnite şi în alte ramuri de drept, inclusiv în dreptul civil sau dreptul familiei.

Exemple
Astfel, prin art.275 din Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare,
căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră care se află sub tutela sa,
pentru ca prin art.276 din acelaşi act normativ să fie interzisă căsătoria dintre
alineatul mintal şi debilul mintal.

103
 Normele de recomandare prevăd o anumită conduită pe care statul o recomandă de
obicei organizaţiilor obşteşti. Asemenea norme erau emise anterior de către legiuitor pentru a
recomanda conducerilor centrale, ale organizaţiilor cooperatiste (C.A.P.), Cooperaţia
meşteşugărească şi Cooperaţia de consum să adopte norme asemănătoare pentru domeniile
respective de activitate. Evident că în prezent se mai emit foarte rar asemenea norme.
Deoarece cooperaţia meşteşugărească şi de consum încă mai există, se pot întâlni asemenea
norme în acele sectoare. Este necesar a menționa că, potrivit reglementărilor de la nivelul
Uniunii Europene, recomandarea este un act ce poate fi adoptat de instituțiile Uniunii, prin
intermediul cărora acestea își fac cunoscută opinia și sugerează direcții de acțiune, fără a
impune însă vreo obligație legală destinatarilor recomandării.
Normele de împuternicire sunt acelea care stabilesc competenţele anumitor subiecţi
de drept, de regulă ele fiind imperative.

5. O altă clasificare a normelor juridice mai este în: norme complete şi norme incomplete.
Marea majoritate a normelor juridice sunt complete, având toate elementele constitutive în
cadrul actului normativ prin care sunt edictate.
Există însă şi norme juridice care nu apar complet, ci fac trimitere la alte norme din
acelaşi act sau dintr-un alt act normativ. Acestea sunt normele juridice de trimitere. Sunt
considerate norme de trimitere acele norme incomplete în ce priveşte dispoziţia sau
sancţiunea care se completează, împrumutând elementul care lipseşte de la o altă normă la
care face trimitere, astfel încât împreună formează norma completă. Se foloseşte acest
procedeu pentru a evita repetarea unui element la mai multe norme diferite. Asemenea norme
se găsesc mai ales în materia dreptului penal şi a dreptului administrativ, dar şi în alte ramuri
de drept.

Exemple
Spre exemplu, în unele acte normative în care sunt prevăzute şi fapte penale,
pentru pedeapsă se fac trimiteri la cele prevăzute în Codul penal, sau, în acte
normative în care sunt sancţionate anumite fapte ca fiind contravenţii, când se
arată sancţiunea, se fac trimiteri la faptele descrise de normele cuprinse actul
normativ considerat actul normativ general în materie, anume Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată prin
Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

O altă categorie de norme incomplete sunt aşa numitele norme în alb, anume acele
norme de drept incomplete care urmează a se completa cu elementul structurii logico-interne
care le lipseşte printr-o normă juridică ulterioară şi care nu a fost încă adoptată, dar va fi
adoptată.

104
 Exemple
Spre exemplu, art. 5 alin. (1) din Constituţia României, republicată, prevede că
„Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile
prevăzute de legea organică”, iar prin Legea nr. 21/1991, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, se stabilesc aceste condiţii.

Conceptul de normă juridică de trimitere mai este folosit şi într-un alt sens în materia
dreptului internaţional. Este ceea ce se cheamă în dreptul internaţional normă conflictuală,
normă care indică, în cazul unui raport juridic cu element de extraneitate, care este legea
competentă aplicabilă acelui raport, dintre două sau mai multe legi, deci ale unor state diferite.
Prin urmare, norma conflictuală este o normă de trimitere pentru că ea trimite la legea după
care este reglementat un raport juridic cu element străin (de extraneitate) .
Cunoaşterea structurii normelor juridice, a trăsăturilor acestora, cât şi cunoaşterea
clasificării lor este de natură a ajuta la o corectă interpretare a normelor şi, pe cale de
consecinţă, la o corectă înţelegere şi aplicare a conţinutului lor atât de către cei cărora li se
adresează (subiectele de drept), cât şi de către organele de aplicare.

II.1.5. Acţiunea normei juridice

1.Noţiuni generale
Naşterea, modificarea şi stingerea oricărui fenomen juridic se încadrează în timp şi
spaţiu. Legile (în accepţiunea lar a termenului anume de acte normative) şi situaţiile juridice
guvernate de legi sunt integrate în timp şi spaţiu. În timp, legile se înscriu odată cu intrarea lor
în vigoare şi încetează să mai fiinţeze prin abrogare ori în alt mod. În spaţiu, legile sunt
coexistente pe teritorii supuse unor suveranităţi distincte, fiecare stat având propriul său
sistem de drept.
Între legi şi situaţiile juridice se stabilesc inevitabil raporturi de concomitenţă sau
anterioritate cât priveşte timpul şi raporturi interne ori externe în ce priveşte spaţiul.
Cunoaşterea acestora prezintă importanţă pentru corecta încadrare în lege a
multitudinii situaţiilor juridice dintr-o societate.

2.Aplicarea normei juridice în spaţiu

Spaţiul juridic este o entitate obiectivă diferită ca trăsături de cea astronomică sau
geometrică. Pe planul dreptului, spaţiul este omogen, adică uniform în toate punctele sale
putându-se deosebi: spaţii supuse suveranităţii de stat şi spaţiul nesupus unei suveranităţi a
statului, precum spaţiul extraatmosferic, marea liberă; delimitarea dintre cele două categorii
de spaţiu fiind făcută prin tratatele de drept internaţional.
Problema acţiunii legilor în spaţiu se pune sub două aspecte principale: aspectul
internaţional şi aspectul competenţei teritoriale a organelor de stat în dreptul intern. În virtutea

105
principiului suveranităţii statului, acţiunea legilor unui stat se extinde asupra întregului său
teritoriu, excluzând totodată acţiunea legilor altui stat.
Desigur că necesitatea stabilirii şi dezvoltării relaţiilor internaţionale (interstatale)
atrage inevitabil şi anumite excepţii faţă de exclusivitatea aplicării legilor statului respectiv pe
teritoriul său. Aceasta, în condiţiile egalităţii depline între state, nu încalcă principiul
suveranităţii şi se bazează pe liberul consimţământ al statelor, astfel precum se întâmplă în
cazul nostru în calitate de membrii ai Uniunii Europene, prin raportare la dreptul Uniunii a
cărui prioritate este recunoscută față de dreptul național.. Rezolvarea problemei aplicării
legilor în spaţiu mai diferă şi de la o ramură de drept la alta, principiul fiind soluţionat mai cu
seamă în dreptul internaţional public şi privat, precum şi dreptul civil şi dreptul penal, între
toate acestea existând o strânsă corelaţie.
Astfel, în dreptul internaţional public, prin tratatele internaţionale la care şi statul
român este parte, sunt soluţionate multiple probleme de aplicare a legilor în spaţiu, cu
influenţe şi în celelalte ramuri de drept. În dreptul penal este consacrat mai întâi principiul
teritorialităţii legii penale, în temeiul căruia infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării li se
aplică legea penală română, indiferent de calitatea făptuitorului. Acest principiu este prevăzut
și de art. 7 din Codul Civil. În Codul Penal este definită şi noţiunea de teritoriu şi faptele care
sunt considerate ca fiind săvârşite pe teritoriul ţării.

Exemple
Prin art. 8 alin.(2) din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare,
prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ, marea teritorială şi
apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat.
Alin.(3) al aceluiaşi articol, definind infracţiunea săvârşită pe teritoriul
României, asimilează teritoriul acesteia şi nava sub pavilion românesc, precum
şi aeronava înmatriculată în România.

Legat de principiul teritorialităţii, în aplicarea legii penale în spaţiu există şi alte

principii care dau eficienţă într-un anume mod acestui principiu.
Acestea sunt:
- principiul personalităţii legii penale, potrivit căruia legea penală se aplică şi infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă este vorba
despre o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea
pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani. În celelalte cazuri, legea penală română se aplică
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană
juridică română, dacă fapta este prevazută ca infracţiune de legea penală a ţării unde a fost

106
săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat,
conform art. 9 alin. (1) si (2) din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare.
- principiul realităţii legii penale care face posibilă aplicarea legii penale şi pentru fapte
săvârşite în afara ţării dacă sunt îndreptate împotriva statului român ori contra unui cetăţean
român ori a unei persoane juridice române şi sunt comise de un cetăţean străin ori persoană
fără cetăţenie, conform art.10 alin.(1) din Codul penal, cu modificările şi completările
ulterioare.
- principiul universalităţii legii penale române face posibilă aplicarea ei şi pentru alte fapte
săvârşite în afara teritoriului ţării, altele decât cele mai sus arătate, de un cetăţean străin sau o
persoană fără cetăţenie care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:
s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul
unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al
cărui teritoriu a fost comisă; sau s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a
fost refuzată. Legat de aceasta, în dreptul penal există şi instituţia juridică a extrădării, un act
bilateral între două state suverane, şi în acelaşi timp o formă a cooperării acestora în lupta
împotriva infracţionalităţii.
În materia dreptului civil, aplicarea legii în spaţiu este reglementată prin norme
specifice de drept intern sau drept internaţional. Iniţial pentru a reglementa aceste raporturi a
fost adoptată în materie, Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, act normativ abrogat urmare a intrării în vigoare a Codului civil, astfel
precum reiese din art.230 lit.q), respectiv a Codului de procedură civilă, conform art. 83 lit.e).
Potrivit prevederilor în domeniul dreptului internaţional privat, raporturile de drept
internaţional privat sunt raporturile civile, comerciale, de muncă, de procedură civilă şi alte
raporturi, cu elemente de extraneitate. Legea soluţionează prin normele sale şi conflictele de
legi ivite în materie, arătând legea aplicabilă, toate aspectele teoretice şi practice urmând a fi
detaliate la cursul de “Drept internaţional privat”.
Privitor la aplicarea legilor în spaţiu mai facem următoarele precizări: aşa cum s-a
arătat, de principiu, legile şi, în general, toate actele normative se aplică pe întreg teritoriul
statului. Aceasta nu exclude posibilitatea ca un act normativ să se limiteze la aplicarea numai
pe o parte a teritoriului (ex. în cazul zonelor libere). Actele normative ale autorităţilor locale
au aplicare numai pe teritoriul unităţii teritorial-administrative în care acestea îşi exercită
competenţa teritorială. În cazul statelor federale, de asemenea, se ridică unele probleme
privitoare la aplicarea legii în spaţiu, de principiu cele ale statului federal având prioritate.
Excepţiile de la aplicarea principiului teritorialităţii legilor sunt consacrate de
convenţiile internaţionale la care statele pot adera, şi care vor fi studiate în cadrul la Drept
internaţional public. Acestea privesc în general imunitatea de jurisdicţie privind anumite
persoane, aspect ce va fi succint prezentat şi mai jos.

3. Aplicarea normei juridice în timp

107
 Aplicarea legii în timp priveşte problema stabilirii principiilor care determină
momentul iniţial şi cel final al efectelor în timp ale legii şi ale altor acte normative. Adoptarea
actelor normative nu coincide cu începutul acţiunii lor, cu intrarea lor în vigoare, deoarece
trebuie aduse mai întâi la cunoştinţa celor chemaţi să le aplice ori a acelora cărora li se
adresează, iar pentru a fi făcute publice este nevoie de timp.
Acțiunea în timp a normei juridice permite identificarea duratei existenței acesteia.
Această acțiune în timp cunoaște trei momente: intrarea în vigoare a normei juridice; acțiunea
în timp a acesteia – moment guvernat de principiul Tempus regit actum; ieșirea din vigoare a
normei juridice.
Principiul neretroactivităţii legii, consacrat în toate legislaţiile moderne, stabileşte că
legea produce efecte numai asupra faptelor petrecute după intrarea ei în vigoare, iar nu şi
pentru cele anterioare. Acesta este un principiu de bază, fundamental, înscris şi în actuala
Constituţie a României, unde potrivit dispoziţiilor art.15 alin.(2): “Legea dispune numai
pentru viitor cu excepţia legii penale mai favorabile”. Acest principiu este unanim recunoscut
şi se explică prin aceea că mai întâi oamenii, pentru a-şi coordona conduita lor faţă de
prevederile legii, trebuie să o cunoască. Aceasta are loc prin publicarea legii. În Constituţia
noastră se prevede de asemenea, în mod expres (în art.78, art. 91 şi art. 108) că nepublicarea
actelor normative (legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe) în Monitorul Oficial atrage inexistenţa
(nevalabilitatea) actului normativ respectiv şi a celorlalte acte normative eventual date în
aplicarea lui.
Prin urmare, intrarea în vigoare a legilor are loc, în principiu, în momentul publicării
lor în Monitorul Oficial. Uneori, intrarea în vigoare a unui act normativ, poate avea loc
ulterior publicării lui, la o dată expres prevăzută chiar în conţinutul actului normativ. Pot
exista acte normative care să intre în vigoare pe anumite părţi ori unele dispoziţii din
cuprinsul lor intră în vigoare la date diferite. Aceasta din necesitatea creării posibilităţilor
materiale ori de altă natură necesare efectivei lor aplicări.

Exemple
Astfel, conform art. 78 din Constituţia României, republicată, legea – înţeleasă
ca act juridic adoptat de Parlamentul României, întră în vigoare la 3 zile de la
data publicării în Monitorul Oficial al României.

Excepţiile de la principiul neretroactivităţii

De la principiul neretroactivităţii legii există şi unele excepţii în care legea
retroactivează.
O astfel de situaţie apare atunci când noua lege o prevede în mod expres, avem de-a
face astfel cu o retroactivitate expresă.

108
 Pot exista anumite situaţii, când legiuitorul prevede în mod expres că anumite
dispoziţii sau întreg actul normativ se aplică şi pentru fapte anterioare. Unii autori consideră
că există în dreptul penal un principiu al activităţii legii penale, opus celui al neretroactivităţii
ei. Acesta îşi găseşte aplicarea atunci când legea nouă dezincriminează o faptă ca infracţiune.
Prin urmare, deşi acea faptă, săvârşită sub legea veche era considerată infracţiune, apărând o
nouă lege care nu o mai prevede, ca atare, această nouă lege va retroactiva, deci va deveni
activabilă şi pentru o faptă săvârşită anterior intrării ei în vigoare. Avem aici exemple relativ
recente când infracţiuni ca “provocarea ilegală a avortului” sau “trecerea ilegală a frontierei”
au fost dezincriminate (au fost reincriminate ulterior într-o altă formă).
O altă excepţie de la principiul neretroactivităţii legilor este cazul legilor
interpretative, adică a acelor legi date pentru interpretarea dispoziţiilor unei legi anterioare şi
care fac corp comun cu aceasta, şi care ar trebui să producă efecte juridice de la data la care a
intrat în vigoare legea pe care o interpretează. Asemenea situaţii se întâlnesc însă foarte rar în
practică.
O altă excepţie de la principiul neretroactivităţii legilor, arătată şi în art.15 alin.(2) din
Constituţie, este în cazul aplicării legii penale mai favorabile. Aceasta se întâlneşte în cazul
situaţiilor tranzitorii, respectiv atunci când, spre deosebire de situaţia mai sus amintită, în care
noua lege dezincriminează fapta, există o succesiune de legi, ambele incriminând fapta
respectivă ca infracţiune, dar cu unele deosebiri. Problema se pune atunci când între
momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al judecării faptei sau chiar în timpul executării
pedepsei pentru fapta respectivă, se succed două legi penale, ambele pedepsind acea faptă, dar
în condiţii diferite. În doctrina şi practica penală s-a impus şi a căpătat consacrare şi în codul
nostru penal “aplicarea legii penale mai favorabile infractorului” sau a “legii penale mai
blânde” sau cum se mai numeşte principiul “mitior lex”. Acest principiu este consacrat de
dispoziţiile art.4 - 6 din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit
acestuia, organul de aplicare a legii va alege între cele două legi succesive pe cea mai
favorabilă infractorului, această alegere urmând a avea în vedere condiţiile de incriminare, de
tragere la răspundere penală şi de sancţionare (de pedepsire). Trebuie reţinut că se alege una
dintre cele două sau mai multe legi succesive, iar nu dispoziţii mai favorabile din ele,
deoarece s-ar ajunge în acest mod la aplicarea unei a “treia legi” care nu poate exista şi, mai
mult decât atât îi este interzis celui care aplică legea să creeze o nouă lege. Problematica
acestui principiu urmează a fi aprofundată la cursul de Drept penal.
Legat tot de aplicarea legii penale temporare, adică a legilor având valabilitate în timp
prestabilită, întâlnim principiul ultraactivităţii legii penale temporare, consacrat şi prin
dispoziţiile art.7 din Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia
“legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar
dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp”. Aceasta este o reflectare a
principiului egalităţii indivizilor în faţa legii penale şi nu-l contrazice pe cel al aplicării legii
penale mai favorabile.

109
 Subliniem, așadar, că aplicarea legii penale mai favorabile intervine atunci când între
momentul săvârşirii unei fapte penale şi cel al judecării ei (condamnării) se succed două sau
uneori mai multe legi, dar toate incriminează fapta respectivă ca infracţiune. În unele cazuri,
problema se pune în discuţie şi pentru infracţiuni definitiv judecate, chestiune ce va fi
detaliată în cursul de Drept penal.
Pe de altă parte este necesar a preciza că principiul neretroactivității legii mai
favorabile are în vedere și legea contravențională, astfel precum reiese din aceleași prevederi
constituționale ale art. 15 alin. (2) din Constituție.
Ieşirea legilor din vigoare are loc de obicei prin abrogare. Se face distincţia între legi
nelimitate în timp şi legile temporare, acestea din urmă ieşind din vigoare la data prevăzută în
cuprinsul lor.
În cazul legilor (se foloseşte termenul de lege în sens larg, adică incluzând orice act
normativ) nelimitate în timp, ieşirea din vigoare prin abrogare poate fi prin:
- abrogare expresă atunci când noul act normativ prevede expres că se abrogă dispoziţiile
anterioare din acel domeniu, identificând aceste dispoziţii (abrogare expresă directă) sau fără
a le enumera expres, ci folosindu-se expresia “se abrogă orice dispoziţii contrare” (abrogare
expresă indirectă).
- abrogarea mai poate fi tacită (implicită) atunci când noul act normativ nu arată ce dispoziţii
anterioare se abrogă, dar este limpede că aceste noi dispoziţii stabilesc reguli diferite de cele
anterioare, înlocuindu-le pe acestea.
În practica legislativă se foloseşte curent abrogarea expresă directă sau indirectă, sau,
de regulă, o combinație a acesora.
Un alt mod de ieşire din vigoare a legilor este cel cunoscut sub numele de “cădere în
desuetudine”. Această situaţie apare atunci când actul normativ respectiv nu este abrogat în
mod expres şi nici înlocuit cu un alt act, dar nu îşi mai găseşte aplicabilitatea, nu mai
corespunde situaţiilor pentru care a fost adoptat şi prin urmare, nu se mai aplică, fiind
considerat învechit.
Aceste situaţii destul de rare se pot ivi în perioade de profunde transformări
legislative.
Un alt mod de ieșire din vigoare a legilor este ajungerea la termen caz în care se
regăsesc, de regulă, legile temporare, legi care au prevăzut în conținutul lor un termen,
identificat expres și clar, până la care își vor produce efectele juridice.

4. Aplicarea legii asupra persoanelor

Este de principiu că legile (actele normative) se adresează persoanelor, oamenilor şi
că, aşa cum prevăd şi dispoziţiile art.16 din Constituţia României, republicată, “cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări” şi “nimeni nu
este mai presus de lege”. Potrivit principiului personalității, legea se aplică persoanelor care se
află pe teritoriul pe care statul își exercită suveranitatea, aflându-se într-un raport juridic cu

110
acesta sau cărora le-a fost acordat un statut juridic special de către acel stat. Însă, potrivit
principiului suveranității legea se aplică pe întreg teritoriul unui stat, motiv pentru care toți cei
care locuiesc sau se află pe teritoriul acestuia trebuie să o respecte, așadar fie că sunt cetățenii
acestuia sau străini, sau apatrizi.Acesta nu include însă situaţiile, determinate de raporturile
juridice internaţionale între state în care, prin consensul statelor suverane şi egale în drepturi,
să se convină asupra unor imunităţi de jurisdicţie. Astfel, potrivit Convenţiei de la Viena cu
privire la relaţiile diplomatice, încheiată în 18 aprilie 1961, la care România a aderat,
ratificând-o prin Decretul nr. 566/1968 al Consiliului de Stat, există imunitate de jurisdicţie,
în materie penală, pentru personalul cu statut diplomatic, precum şi pentru localurile şi
terenurile misiunilor diplomatice. O astfel de imunitate mai există, de asemenea, stabilită prin
tratate ori acorduri internaţionale şi pentru alte persoane cum ar fi membrii echipajelor
navelor şi aeronavelor străine, aflate într-un port sau aeroport, sau pentru militarii unei armate
străine în anumite situaţii expres prevăzute de lege. De imunitate de jurisdicție mai pot
beneficia și alte categorii de persoane în virtutea funcțiilor și a demnităților publice pe care le
dețin la nivelul Uniunii Europene, astfel precum sunt, spre exemplu, comisarii europeni sau
judectării de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

II.1.6. Interpretarea normelor juridice

1. Noţiunea de interpretare

Interpretarea normelor juridice reprezintă acea etapă a aplicării acestor norme care
constă în operaţiunea raţională şi logică de lămurire şi explicare a conţinutului şi
sensului lor în scopul justei aplicări a legii prin corecta încadrare în ea a situaţiilor de
fapt.
Noţiunea interpretării normelor de drept (normelor juridice) cuprinde mai multe
trăsături esenşiale şi anume:
- interpretarea reprezintă o fază a aplicării dreptului. Aplicarea normelor juridice este o
activitate a organelor de stat, a autorităţilor publice competente, a funcţionarilor publici, a
magistratilor, etc.
- conţinutul interpretării este dat de faptul că aceasta este o operaţiune de raţiune, de logică
prin care se lămureşte şi se explică sensul normelor juridice, voinţa legiuitorului;
- scopul interpretării normelor juridice este acela de a se încadra în mod corect diversele
situaţii concrete, de fapt în norme, aşadar pentru justa şi corecta aplicare a normei juridice.

2. Necesitatea interpretării normelor juridice

Interpretarea normelor juridice este necesară datorită mai multor considerente pe care
le vom expune în continuare.

111
 În primul rând trebuie ţinut seama de faptul că norma juridică are un caracter general,
impersonal. Oricât de perfectă ar fi o norma, ea nu va putea să prevadă toate cazurile la care
ar urma să se aplice dat fiind varietatea şi complexitatea faptelor care pot cădea sub incidenţa
dispoziţiilor sale. Aceasta impune ca aceia chemaţi să aplice norma să o interpreteze, să vadă
în ce măsura cazul concret este prevăzut în ipoteza acesteia. Desigur, o reglementare mai
amănunţită, care să aibă în vedere cât mai multe situaţii concrete, este de dorit, dar nici o
legislaţie nu va putea prevede toate cazurile posibile care se pot ivi în viaţă motiv pentru care
apare necesitatea interpretării normei.
Uneori chiar legiuitorul foloseşte o formulare a normei cu un grad mare de generalitate
pentru a putea cuprinde cât mai multe situaţii concrete posibile, revenind, în acest caz celui
care aplică norma, rolul de a o interpreta corect.
Interpretarea dreptului se mai impune, în al doilea rând, şi datorită modului în care
sunt redactate actele normative. Unii termeni folosiţi, cuvinte sau expresii au un înţeles diferit
faţă de cel din vorbirea obişnuită. Uneori, chiar în cuprinsul actului normativ, se dă definiţia
ori înţelesul unor termeni folosiţi la redactarea respectivului act sau există reguli privitoare la
interpretarea contractelor.

Exemple
De exemplu, în vorbirea curentă nu se face deosebire între verbe “a avea”, “a
poseda”, sau “a deţine”, pe când în limbajul dreptului civil, fiecare din cele trei
expresii exprimă trei concepte diferite: “a avea” înseamnă a avea proprietatea
unui lucru cu cele trei elemente ale proprietăţii si anume: posesia, folosinţa,
dispoziţia; “a poseda” înseamnă a deţine un lucru cu intenţia de a te comporta
faţă de el ca un proprietar, fără a fi însă proprietar; “a deţine” înseamnă a
stăpâni un lucru, dar nu pentru sine, ci pentru altul.

Interpretarea legii mai este necesară, în al treilea rând, şi pentru a se lămuri unele
contradicţii aparente ce se pot ivi, fie între acte normative diferite, fie între dispoziţii ale
aceluiaşi act normativ şi dispoziţii cu valoare de principiu, constituţionale. În asemenea
situaţii se recurge la metoda interpretării sistematice.

3. Clasificarea interpretării normelor juridice

Interpretarea normelor de drept poate fi supusă mai multor clasificări folosind mai
multe criterii diferite. Clasificarea interpretării prezinta interes atât din punct de vedere
teoretic, cât şi practic. Sub primul aspect, clasificarea interpretării permite o mai bună sesizare
a asemănărilor şi deosebirilor dintre diferitele forme de interpretare, iar din punct de vedere
practic, căruia de altfel îi este subordonat şi primul aspect, aceasta clasificare serveşte la

112
adâncirea cunoaşterii acestei instituţii a dreptului şi, prin aceasta, la o mai bună şi corectă
aplicare a normelor juridice.
Principalele criterii de clasificare şi felurile (formele) de interpretare în funcţie de
aceste criterii sunt următoarele:
1) În funcţie de criteriul gradului forţei juridice a interpretării, sau după organul/autoritatea
care face interpretarea identificăm :
- interpretarea oficială sau obligatorie;
- interpretarea neoficială.
2) Dupa rezultatul obţinut în urma interpretării (raportul dintre conţinutul literal şi cel real al
normei juridice), aceasta este de trei feluri:
- interpretare literală sau declarativă;
- interpretare extensivă;
- interpretare restrictivă.
3) În funcţie de criteriul metodei de interpretare, interpretarea se clasifică în:
- interpretare gramaticală,
- interpretare logică,
- interpretare sistematică,
- interpretare teleologică,
- interpretare istorică.

4. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială

Interpretarea oficială este interpretarea făcută de un organ de stat, respectiv de
către organul care a emis actul sau organul căruia i s-a conferit prin lege o astfel de
competenţă şi care are o forţă juridică obligatorie. Această interpretare are un caracter
general şi obligatoriu.
Potrivit teoriei juridice, interpretarea oficială este la rândul său de trei feluri:
a) autentică – este interpretarea făcută de chiar organul care a emis actul normativ din care
face parte norma interpretată. O lege nu poate fi interpretată (o normă dintr-o lege) decât tot
printr-o lege interpretativă, iar forţa obligatorie a acestei interpretări este egală cu cea a
normei interpretate.
b) legală – este interpretarea dată de către organul de stat anume împuternicit prin lege pentru
aceasta. Menţionăm că potrivit dispoziţiilor Constituţiei noastre anterioare (este vorba despre
cea din 1965), interpretarea general-obligatorie a legilor era în competenţa fostei Mari
Adunări Naţionale şi a fostului Consiliului de Stat. Aceste reglementări, ca şi instituţiile de
stat sus menţionate, au fost abrogate, respectiv desfiinţate. În prezent, este evident că, în
situaţia în care ar apărea necesitatea unei asemenea interpretări a legilor, deşi actuala
Constituţie nu prevede în mod expres aceasta, o asemenea interpretare nu o poate da decât tot
Parlamentul care, potrivit dispoziţiilor art.61 din Constituţie, este “unica autoritate legiuitoare
a ţării”.

113
c) judiciară (cauzală, cazuală) este interpretarea dată de către instanţele judecătoreşti cu ocazia
aplicării normei de drept la soluţionarea unui caz concret. Această interpretare are forţă
juridică obligatorie numai pentru cazul concret judecat, îmbrăcând forma de putere a lucrului
judecat, dar doar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti respective. Prin urmare ea
nu are caracterul general-obligatoriu al interpretărilor oficiale autentice şi legale, acest
caracter obligatoriu rezumându-se numai la speţa concretă definitiv judecată.
În prezent trebuie să mai amintim că este recunoscută competenţa Înaltei Curţii de
Casaţie şi Justiţie de a se pronunţa asupra unor chestiuni de drept în scopul asigurării
interpretării şi aplicării unitare a legilor. Este vorba despre ceea ce se numeşte “recursul în
interesul legii” pentru unitate de jurisprudenţă, reglementat prin codurile de procedura penală
şi civilă, dispoziţii potrivit cărora procurorul general de la Parchetul de pe lânga Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel şi Avocatul
Poporului au îndatorirea, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penală,
civilă şi de procedură penală şi civilă pe întreg teritoriul ţării, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de
instanţele judecătoreşti.
Cererea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să cuprindă soluţiile diferite
date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi
soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii. Cererea de recurs în
interesul legii trebuie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale
hotărârilor judecatoreţti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează
obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti.
Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din preşedintele sau, în lipsa
acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul
acesteia, precum şi un număr de 20 de judecători, din care 14 judecători din secţia în a cărei
competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti
şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele completului este preşedintele,
respectiv vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În cazul în care chestiunea de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii,
preşedintele sau, după caz, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va stabili
numărul judecătorilor din secţiile interesate care vor intra în compunerea completului anterior
menţionat.
Dupa sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele va lua măsurile
necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor din cadrul secţiei în a cărei competenţă
intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi a
judecătorilor din celelalte secţii ce intră în alcătuirea completului anterior menţionat.

114
 La primirea cererii, preşedintele completului va desemna un judecător din cadrul
secţiei în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de
instanţele judecătoreşti, pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii. În cazul
în care chestiunea de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele
completului va desemna trei judecători din cadrul acestor secţii pentru întocmirea raportului.
Raportorii nu sunt incompatibili.
În vederea întocmirii raportului, preşedintele completului poate solicita unor
specialişti recunoscuţi opinia scrisă asupra chestiunilor de drept soluţionate diferit.
Raportul va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care
se fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi
opinia specialiştilor consultaţi, dacă este cazul, precum şi doctrina în materie. Totodată,
judecătorul sau, după caz, judecătorii raportori vor întocmi şi motiva proiectul soluţiei ce se
propune a fi dată recursului în interesul legii.
Sedinţa completului se convoacă de preşedintele acestuia, cu cel puţin 20 de zile
înainte de desfăşurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a
raportului şi a soluţiei propuse.
La sedinţă participă toţi judecătorii completului, putând fi înlocuiţi doar dacă există
motive obiective.
Recursul în interesul legii se susţine în fata completului, după caz, de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul
desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de colegiul de conducere al Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, respectiv al curţii de apel ori de Avocatul Poporului sau de un reprezentant
al acestuia.
Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanţei, iar
soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit
abţineri de la vot.
Asupra cererii de recurs în interesul legii, completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
se pronunţă prin decizie care se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra
hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaşia părţilor din acele procese.
Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel
mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezlegarea dată
problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în
Monitorul Oficial al României. Aşadar, această interpretare are caracter general-obligatoriu.
Efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstitutionalităţii ori
modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului
în care aceasta subzistă în noua reglementare.

115
 De asemenea, pe lângă deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție
urmare a recursului în interesul legii, este necesar să mai reamintim și deciziile pronunțare
urmare a dezlegării unor chestiuni prealabile.
Interpretarea neoficială este interpretarea dată de catre oamenii de ştiinţă, de persoane
care nu acţioneaza în calitate de organ de stat, de autoritate publică, motiv pentru care mai
este denumită şi interpretare doctrinară sau ştiinţifică. Această interpretare nu are caracter
obligatoriu întrucât nu emană de la un organ de stat, în schimb ea se poate impune prin
caracterul său ştiinţific şi prin valoarea raţionamentelor pe care se bazează, uneori ajutând în
acest fel nu numai pe practicieni (cei chemaţi să aplice legea), dar şi la îmbunătăţirea
legislaţiei prin observaţiile şi demonstraţiile ştiinţifice pe care le fac.

5. Interpretarea literală, interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă

Există situaţii în care cei care fac interpretarea normei juridice, după utilizarea
metodelor de interpretare (asupra cărora vom reveni şi care se folosesc concomitent, şi nu
disparat) pentru lămurirea completă a normei respective, trebuie să vadă care este raportul
dintre conţinutul real la care s-a ajuns folosind metodele respective şi conţinutul aparent al
normei juridice, al textului acesteia.
Astfel, în cazul unor norme juridice se constată că redactarea lor este astfel formulată
încât intenţia legiuitorului nu reiese clar, evident la simpla citire a normei, iar o cercetare mai
aprofundată, utilizând toate procedeele şi metodele de interpretare, duce la concluzia că
dincolo de conţinutul aparent formal al normei, se află un conţinut real, adică voinţa autentică
a legiuitorului.
În funcţie de rezultatul obţinut prin compararea conţinutului real al normei juridice cu
formularea textului (conţinutul literal) al acesteia, se poate ajunge la trei soluţii:
a) interpretarea literală (declarativă) există atunci când între conţinutul literal (textul,
formularea) al normei juridice şi conţinutul ei real, există o perfectă suprapunere, o deplină
coincidenţă. Aşadar, conţinutul real al normei se desprinde clar, cu uşurinţă din modul în care
este formulat textul normei juridice respective întrucât în el este descrisă exact, fără nici un fel
de dubiu, sfera cazurilor la care se referă acea normă.
Majoritatea normelor juridice fac parte din această categorie.
b) interpretarea extensivă apare atunci când interpretul ajunge la concluzia că, în înţelesul ei
literal norma nu acoperă toate situaţiile pe care, în intenţia legiuitorului, trebuia să le acopere.
În asemenea cazuri cel ce interpretează norma îi atribuie un sens mai larg decât ce
rezultă din conţinutul ei literal. Mentionăm că în practică se ajunge la o asemenea interpretare
pe baza argumentului de interpretare logică denumit analogie.
Nu pot avea o interpretare extensivă acele norme care stabilesc o enumerare limitativă,
care prevăd excepţii şi prezumţii. Dimpotrivă, dacă norma prevede o enumerare cu titlu de
exemplu, deci nelimitativă, sau expresia “şi altele asemanatoare” ori alte expresii cu acest
sens, intepretarea va fi extensivă.

116
c) interpretarea restrictivă se face atunci când, spre deosebire de situaţia precedentă,
interpretul ajunge la concluzia că aplicarea normei respective trebuie să fie mai restrânsă
decât apare în formularea textului. Aceasta interpretare este opusul interpretării extensive.
Când textul normei face enumerări limitative, prevede excepţii ori prezumţii, acestea sunt de
strictă interpretare, făcându-se astfel o interpretare restrictivă, norma aplicându-se strict numai
la cazurile prevăzute de aceasta.
Această interpretare o regăsim în toate ramurile de drept, dar mai cu seama cât
priveşte normele de drept penal.
Mai trebuie reţinut că interpretarea extensivă sau cea restrictivă nu se referă la
conţinutul real al normei, ci la cel aparent (textual), interpretul căutând prin aceste interpretări
să găsească în formularea normei voinţa reală a legiuitorului care este unică.
Aşadar prin aceste feluri de interpretări nu se adaugă la lege, nu se modifică (prin
restrângere ori prin extindere) voinţa reală a legiuitorului, ci doar se caută descoperirea ei
integrală în modul de redactare a normei juridice.

6. Metode de interpretare a normelor juridice

Interpretarea normelor juridice presupune şi folosirea anumitor mijloace, a unor
procedee tehnice de examinare a textelor normative care se mai numesc şi metode de
interpretare cu ajutorul cărora se poate stabili înţelesul exact şi deplin al acelui text.
Metodologia interpretării normelor juridice prezintă aspecte variate şi specifice fiecărei
ramuri de drept. Se consideră, în literatura juridică, că există un numar de procedee sau
metode tehnice de interpretare a dreptului care au un caracter general, acestea fiind:

a) interpretarea gramaticală – constă în lămurirea înţelesului unei norme juridice în text, prin
termenii în care este redactată norma.
Din acest punct de vedere se disting trei categorii de cuvinte. Prima categorie este
formată din cuvinte care au înţelesul obişnuit din vorbirea curentă. Cea mai mare parte a
cuvintelor utilizate în redactarea textelor actelor normative sunt cele din vorbirea curentă, din
fondul general de cuvinte al limbii române, iar acest lucru este firesc deoarece legile trebuie
astfel redactate încât să poată fi întelese cu uşurinţă de către întreaga populaţie. Practic însă în
nici o legislaţie nu se pot folosi exclusiv asemenea termeni.
O a doua categorie de cuvinte este a celor care deşi sunt folosite în vorbirea obişnuită,
curentă, au înţeles juridic special, deci au un alt înţeles ca termen juridic decât în vorbirea
curentă.

Exemple
În dreptul civil “solidaritatea” se referă la un raport de obligaţie cu pluralitate
de subiecte şi poate fi “solidaritate activă” atunci când există mai mulţi creditori
care pot pretinde împreună sau fiecare din ei plata unei creanţe (datorii) de la

117
 un debitor sau “solidaritatea pasivă” atunci când sunt mai mulţi debitori
(datornici) fiecare din ei fiind obligat pentru întreaga creanţă (datorie) faţă de
un singur creditor.

A treia categorie de termeni sunt termenii specifici, proprii fiecărei ramuri de drept. În
această categorie intră foarte mulţi termeni, o parte din ei fiind chiar definiţi în cuprinsul
actului normativ respectiv.

Exemple
Spre exemplu, în dreptul civil avem termeni precum; gaj, ipotecă; în dreptul
familiei sunt termeni ca: tutore, curator, adoptat, adoptator; în dreptul penal
sunt termeni ca: inculpat, învinuit; precum şi alti termeni specifici altor ramuri
de drept.

Aşa cum arătam, uneori se specifică chiar în actul normativ definiţia unor termeni
tocmai pentru a se evita interpretarea greşită a acestora.

Exemple
În Codul penal, spre exemplu, în partea generală, art.172 - 187 arată înţelesul
unor termeni sau expresii folosite de legea penală, de altfel Titlul X aferent
acestor articole are chiar denumirea „Întelesul unor termenii sau expresii în
legea penală”.

Mai menţionam că uneori, acelaşi cuvânt poate avea semnificaţii diferite în funcţie de
instituţia de drept din care face parte.

Exemple
Spre exemplu, termenul “culpă” are o anumită semnificaţie în dreptul civil şi o
altă semnificaţie în dreptul penal, ca formă a vinovăţiei. În sensul că în dreptul
civil se poate vorbi despre o culpă gravă atunci când autorul a acționat cu o
neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar
fi manifestat-o față de propriile interese. De asemenea, în dreptul penal, conform
prevederilor art. 16 alin. (5) din Codul penal, cu modificările și completările
ulterioare, putem vorbi și despre intenția depășită atunci când fapta constând
într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se
datorează culpei făptuitorului. Pe de altă parte, în dreptul penal, o faptă
(acțiunea sau inacțiune) săvârșită din culpă va fi considerată infracțiune doar

118
 dacă legea o prevede în mod expres.

Interpretarea gramaticală presupune, în al doilea rând, analiza propoziţiilor din punct

de vedere al legăturii dintre cuvinte, a genului, cazului sau numărului la care se află acestea.
Astfel, dacă între două condiţii prevăzute în textul unei norme juridice se află
conjuncţia “şi” înseamnă că acele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.

Exemple
De exemplu, dispoziţiile art.227 din Codul penal, cu modificările şi completările
ulterioare, care incriminează divulgarea secretului profesional: “Divulgarea,
fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane, de
natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat
cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are obligaţia
păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date, se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă”. Se observă aici că este folosită în text
conjuncţia “şi” care arată că sunt necesare două condiţii şi anume: divulgarea,
fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane, cât
şi aceea a păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date.

Pe de alta parte folosirea particulei “ori” şi a particulei “sau” ne arată că ne aflăm în

prezenţa a două condiţii alternative, fiind suficientă îndeplinirea doar a uneia dintre ele.

Exemple
De exemplu, dispoziţiile art.214 alin.(1) din Codul penal, cu modificările şi
completările ulterioare, care incriminează exploatarea cerşetoriei, prevăd că:
“Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilităţi fizice
ori psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor
material sau să beneficieze de foloase patrimoniale de pe urma acestei activităţi
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”. Astfel, la felul
actului se arată că acesta constă în “apelarea în mod repetat la mila publicului
pentru a cere ajutor material”, ori, cealaltă alternativă, în “beneficierea de
foloase patrimoniale de pe urma aceleaşi activităţi”. La fel, sancţiunea este
privită alternativ, respectiv închisoare “sau” amendă. Dacă s-ar folosi
particula/conjuncţia “şi”, ar însemna că pedeapsa este cumulativă, adică atât
închisoare, cât şi amendă.

Interpretarea gramaticală mai presupune şi o analiză atentă a cazului, numărului,

genului la care sunt folosite cuvintele în text.

119
b) interpretarea logică este unul din cele mai importante şi vechi procedee de interpretare a
normelor juridice. Ea constă în aplicarea regulilor logicii formale şi a sistemului de
argumentare pe care se sprijină aceasta pentru desluşirea înţelesului unei norme juridice.
Această interpretare se bazează mai ales pe raţionamente inductive şi deductive.
Vechimea şi frecvenţa folosirii acestei metode de interpretare, încă din dreptul roman,
a condus la cristalizarea unor reguli de interpretare logică exprimate în adagii sau la
consacrarea unor argumente de interpretare logică.
Cele mai folosite şi des întâlnite reguli se exprimă în mai multe adagii şi anume:
1. “Excepţiile sunt de strictă interpretare” (exceptio est strictissimae interpretationis) potrivit
căruia, textele de excepţie trebuie să fie aplicate numai la ipotezele la care se referă, neputând
fi admisă extinderea aplicării acestora şi la alte ipoteze sau la alte cazuri decât cele strict
arătate. Este vorba despre ceea ce s-a mai arătat şi la interpretarea restrictivă, şi anume că
excepţiile, enumerările limitative şi prezumţiile sunt de strictă interpretare.

Exemple
Spre exemplu, dispozitiile alin.(3) ale art.270 din Codul penal, cu modificările şi
competările ulterioare, prevăd că “Tăinuirea săvârşită de un membru de familie
nu se pedepseşte”. Aceasta este o exceptare de la pedeapsş, dar numai pentru
persoanele strict arătate, respectiv membrii de familie, iar Codul penal într-o
altă dispoziţie, anume art.177, arată ce se înţelege prin “membru de familie”.
Aşadar textul nu poate fi extins şi la alte persoane decât cele identificate de
art.177, anume ascendenţii şi descendenţii, fratii şi surorile, copiii acestora
(aceste prevederi se aplica şi în caz de adopţie), precum şi persoanele devenite
prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; sau soţul; sau persoanele care au
stabilit relaţii asemănătoare acelor dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul
în care convieţuiesc.

Un aspect particular al acestei reguli de interpretare logică îl constituie interpretarea

legii speciale în raport cu legea generală, care constituie regula, principiul.
O lege speciala se distinge prin aceea ca ea cuprinde o reglementare nu doar diferită de cea
din legea generală, ci şi o reglementare amănunţită a respectivei materii.
Legea specială, constituind deci excepţia, este de strict interpretare. Mai este de reţinut că cel
mai frecvent o lege specială (termenul “lege” este folosit în sens larg, adică desemnând orice
act normativ) are aceeaşi forţă juridică cu cea a legii generale.
De asemenea, nu trebuie înţeles că o “lege specială” trebuie să fie numai într-un act normativ
distinct de cel care este “lege generală”, ci norme speciale pot apărea şi în cuprinsul aceluiaşi
act normativ, dispoziţii normative de excepţie, deci “lege specială” în raport cu alte norme cu
valoare de principiu (lege generală). În sfârşit, întotdeauna legea specială derogă (se abate,

120
face excepţie) de la legea generală, dar invers nu, adică legea generală nu derogă de la legea
specială.

2. O altă regulă de interpretare logică se exprimă în adagiul “unde legea nu distinge, nici noi
nu trebuie să distingem” (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Potrivit acestei reguli, interpretul nu are dreptul să restrângă aplicarea unei norme care
este redactată în termeni generali. Generalitatea formulării normei juridice, mai ales a ipotezei
acesteia, conduce la generalitatea aplicării ei.
Cu alte cuvinte, această regulă se mai poate defini ca fiind aceea care nu permite
interpretului să restrângă sfera situaţiilor la care acea normă poate fi aplicată atâta timp cât
redactarea ei permite să fie aplicată la un număr mai mare de situaţii. Trebuie însă precizat că
această regulă nu este imperativă, astfel că uneori se poate ajunge la unele distincţii (restricţii)
care nu rezultă expres din textul normei respective.

3. Un alt adagiu care exprimă o regulă de interpretare logică este cel care arată că “norma
juridică trebuie interpretată în sensul în care să se aplice, iar nu în sensul neaplicării ei”.
Potrivit acestei reguli, normele juridice sunt adoptate (edictate) pentru a fi aplicate,
deci pentru a produce efecte deoarece altfel nu şi-ar avea justificare. Orice normă juridică are
un anumit rost, un scop astfel că trebuie să fie aplicată în domeniul pe care îl reglementează.
În legi nu sunt dispoziţii exprese în acest sens, dar aceasta se poate deduce din logica
elaborării normelor juridice şi chiar din unele dispoziţii legale.
Mai menţionăm că regulile de interpretare logică mai sus prezentate sub forma unor
adagii, la care unii autori adaugă şi altele, îşi găsesc aplicabilitatea mai ales în materia
dreptului civil, ele provenind de altfel din dreptul roman, dar sunt aplicabile şi altor ramuri de
drept la interpretarea normelor juridice respective.
Pe lângă aceste reguli, pentru interpretarea logică sunt folosite şi argumente de logică
juridică.
Argumentele folosite în interpretarea logică reprezintă anumite reguli ale logicii
formale adaptate la nevoile lămuririi înţelesului normelor juridice. Deoarece sunt folosite încă
din dreptul roman, ele au fost exprimate şi astfel sunt cunoscute prin denumiri latine.
Principalele argumente logice cunoscute în interpretarea normelor juridice sunt
următoarele:
1. argumentul “per a contrario” care se poate exprima şi astfel: ori de câte ori un text
prevede un anumit aspect, se presupune că el neagă contrariul. Folosirea acestui argument nu
poate fi însă generală, nu întotdeauna el poate fi concludent. Valoarea acestui argument este
relativă, deoarece nu întotdeauna din tăcerea legii se poate ajunge la concluzia că legiuitorul a
înteles că în cazurile contrare celui reglementat, să se adopte soluţia contrară.
2. argumentul “a fortiori” este folosit în interpretarea logică pentru a se justifica aplicarea
normei la un caz neprevăzut de ea pentru că motivele avute în vedere la stabilirea acelei

121
norme se regăsesc cu şi mai multă putere în cazul dat, dar neprevîzut în normî. Acest
argument mai poate fi explicat şi prin maxima “cine poate mai mult, poate şi mai puţin” (qui
potest plus, potest minus).
3. argumentul reducerii la absurd (“reductio ad absurdum”) este procedeul prin care se
evidenţiază că o anumită soluţie propusă prin interpretare este singura posibilă, deoarece
susţinerea oricărui alt punct de vedere ar duce la o soluţie absurdă, imposibilă. În mod
obişnuit, demonstrându-se falsitatea unei teze, se fundamentează temeinicia celeilalte teze
adevărate. Acest argument se foloseşte mai cu seamă de către doctrină în probleme
controversate.
4. argumentul de analogie se bazează, în esenţă, pe ideea că aceeaşi cauză trebuie să producă
aceleaşi efecte. Este un argument frecvent folosit, mai ales în dreptul civil şi, mai puţin, în
dreptul penal. Atunci când se foloseşte acest argument trebuie avute în vedere nu numai
asemănările, ci şi deosebirile dintre situaţia reglementată expres de normă şi situaţia care
urmează să fie rezolvată prin folosirea acestui argument în baza aceleiaşi norme juridice.
Folosirea acestui argument are ca rezultat, de obicei, interpretarea extensivă a
normelor juridice.
Este procedeul prin care se acoperă, de regulă, lacunele legii, situaţie în care se
vorbeşte de analogia legii, sau când se recurge la normele juridice ale aceleiaşi ramuri de
drept sau analogia dreptului, când se face analogie cu principiile generale care reglementează
situaţii asemănătoare în acel domeniu.
Mai precizăm ca acest argument nu este singurul prin care se ajunge la interpretarea
extensivă a legii, ci numai unul dintre ele, deoarece la interpretarea extensivă se poate ajunge
şi prin alte argumente (ex. argumentul “a fortiori”).
Dacă în dreptul civil, analogia legii şi a dreptului sunt acceptate, în schimb, în dreptul
penal nu este admisibilă, de regulă, extinderea aplicării legii prin analogie, normele de drept
penal fiind de strictă interpretare. Totuşi, uneori interpretarea prin analogie se foloseste în
dreptul penal pentru a descoperi adevărata voinţă a legiuitorului.

c) Interpretarea sistematică constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice prin fixarea ei
în sistemul principiilor fundamentale ale ramurii de drept căreia îi aparţin, în cadrul instituţiei
de drept sau în sistemul de drept.
În cadrul interpretării sistematice este necesar să se stabilească:
- locul pe care îl ocupă norma juridică în sistemul actelor normative (izvoarelor formale de
drept);
- felul normei juridice respective, adică dacă este o normă generală, specială sau de excepţie
în cadrul actului normativ respectiv;
- felul actului normativ din care face parte acea normă supusă interpretării pentru a se vedea
dacă este o lege generală sau o lege specială.

122
 Aceste aspecte urmează a fi avute în vedere deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, legea
specială derogă de la legea generală, pe când legea generală nu derogă de la cea specială.
Mai trebuie avut în vedere locul pe care îl ocupă norma respectivă în cadrul aceluiaşi
articol din lege, în cadrul secţiunii, capitolului, părţii, etc. din actul normativ respectiv.
Necesitatea aplicării procedeelor sistematice de interpretare a normelor juridice
decurge din legătura sistemică existentă între elementele componente ale sistemului de drept
dintr-un stat. Nici o normă de drept nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă din contextul
celorlalte norme, astfel, spre exemplu normele din partea specială a codurilor nu pot fi rupte
de normele şi principiile din partea generală, iar normele ramurilor de drept de normele
constituţionale, etc.

d) Interpretarea teleologică (teleos = scop) constă în lămurirea înţelesului normei prin

determinarea scopului urmărit de legiuitor atunci când a edictat acea normă sau actul normativ
respectiv.
Desigur, această interpretare poate da numai o orientare pentru că ea trebuie
coroborată cu celelalte forme şi metode de interpretare.

e) Interpretarea istorică este o formă de interpretare strâns legată de cea teleologică şi constă
în căutarea înţelesului normei de drept pe baza studierii datelor de ordin social-politic,
economic şi juridic caracteristice momentului în care acea normă, respectiv actul normativ, au
fost adoptate.
Aceasta presupune cercetarea lucrărilor preparatorii elaborării actului normativ, a
expunerilor de motive, a dezbaterilor ce au avut loc la adoptarea acelui act. Se cercetează
uneori precedentele legislative şi legislatia comparată care au servit la elaborarea legii. Toate
aceste elemente avute în vedere la interpretarea istorică nu conduc direct la interpretarea unei
norme juridice, ci oferă posibilitatea cunoaşterii condiţiilor în care actul normativ respectiv a
fost adoptat, iar pe această baza, folosind şi celelalte forme şi metode de interpretare, oferă
descoperirea sensului real, adevărat, al unei norme juridice din acel act şi aplicarea corectă a
ei la cazul concret dat.

Din cele arătate anterior se pot concluziona următoarele:

- pentru a se stabili înţelesul real al unei norme juridice trebuie folosite, dacă este
necesar, toate procedeele de interpretare. Nu există un procedeu infailibil de interpretare.
Chiar şi atunci când, uneori, înţelesul unei norme pare a fi suficient de clar din simpla sa
lecturare, este necesar totuşi, să se procedeze la o verificare a concluziilor obţinute, prin
procedeele de interpretare posibile şi cunoscute.
- pe de altă parte, trebuie reţinut că prin interpretare, organul care aplică legea nu are
dreptul să modifice voinţa legiuitorului. El poate şi trebuie să descopere înţelesul real al
normei de drept, voinţa reală a legiuitorului. Uneori, în unele situaţii, prin interpretare se

123
poate ajunge chiar la completarea unor lacune ale legii, dar aceasta se face cu ajutorul
celorlalte dispoziţii din lege şi întotdeauna fără a se modifica voinţa reală, autentică a
legiuitorului.

Să ne reamintim...
1. Sistemul normelor sociale este alcătuit din următoarele categorii de norme: etice;
obişnuielnice; tehnice; politice; religioase şi juridice.
2. Norma juridică este celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar. În
principiu, orice normă juridica este, în primul rând, o regulă de conduită.

Rezumat
1. Spre deosebire de norma socială, norma juridică reglementează relaţii sociale care
vizează buna desfăşurare a raporturilor din societate şi care constituie fundamentul
întregii ordini sociale; cunoaşte forme şi mijloace specifice de asigurare a
transpunerii în viaţă, forme şi mijloace care nu sunt întâlnite la alte categorii de
norme sociale – exigibilitatea normei juridice; are caracter sistematic, fiind
elaborată, adoptată şi adusă la cunoştinţă prin proceduri strict reglementate.
2. Legătura dintre drept şi obicei este diferită calitativ de cea dintre drept şi morală,
obiceiul fiind chiar o formă de exprimare a dreptului, ca izvor formal de drept.
3. Problema existenţei unor norme cu caracter tehnic se pune şi în cazul analizei
complexului normativ juridic, astfel putându-se vorbi despre normele metodologice
ale procesului elaborării legilor sau de normele care privesc structura actului
normativ.
4. Trăsăturile normei juridice sunt: generalitate, impersonalitate, caracter tipic,
implicare a unui raport intersubiectiv, obligativitate. Norma juridică se bucură de
exigibilitate, irefragabilitate (norma se va aplica imediat, continuu şi necondiţionat);
caracter de injoncţiune (de poruncă statală).
5. Structura logică a normei juridice cuprinde ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Structura tehnico-legislativă este corelată cu cerinţele de celeritate pe care le reclamă
elaborarea legislativă într-un stat, precum şi principiile generale de tehnică juridică,
în centrul acestei structuri aflându-se articolul.
6. În funcţie de criteriul structurii logice, normele juridice pot fi complete,
incomplete, de trimitere sau în alb. În funcţie de criteriul sferei de aplicare, normele
juridice pot fi: norme generale, norme speciale sau norme de excepţie. În funcţie de
criteriul modului de reglementare a conduitei, normele juridice pot fi: imperative,
anume onerative sau prohibitive, respectiv dispozitive, anume permisive sau

124
supletive.
7. Timpul normei juridice este guvernat de trei principii: intrarea în vigoare a normei
(principiul publicităţii), existenţa şi eficienţa normei de drept (principiul activităţii –
tempus regit actum), ieşirea din vigoare (principiul lipsirii de efecte juridice).
8. Spaţiul pe care se aplică norma completează, cât priveşte mecansimul de aplicare,
durata normei de drept, aplicarea în spaţiu a normei juridice fiind guvernată de
principiul teritorialităţii.
9. Interpretarea normelor juridice este acea operaţiune prin care se exprimă o
legatură organică între dreptul conceput de legiuitor şi exprimarea lui într-un raport
social concret, deducându-se acesta din urmă din cel dintâi.
10. Interpretarea juridică poate fi oficială, neoficială sau cazuală; sau poate fi, din
punctul de vedere al rezultatelor interpretării: literală, extensivă sau restrictivă.
Metodele de interpretare sunt metoda logică, metoda gramaticală, metoda
sistematică, metoda istorică, iar uneori şi analogia este privită ca o metodă de
interpretare distinctă sau ca o componentă a metodei de interpretare logică, uneori
operând una dintre acestea, alteori putem asista la o „cooperare a acestora”.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Caracterul general al normei juridice se manifestă:
a) prin aceea că norma juridică prescrie o regulă de conduită tipică, aplicabilă
unui număr nelimitat de cazuri;
b) prin aceea că se adresează unor categorii nedeterminate ori determinate
generic de persoane;
c) prin aceea că este prescrisă conduita pe care statul doreşte să o facă respectată,
să o impună societăţii, raporturilor dintre indivizi.
2. Care este momentul intrării în vigoare a legii:
a) la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau
la o altă dată expres prevăzută în textul legii;
b) la data promulgării ei de către Preşedintele României;
c) la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o altă dată
expres prevăzută în textul legii?
3. Acţiunea legilor unui stat se întinde asupra întregului său teritoriu în virtutea:
a) principiului ultraactivităţii;
b) principiului personalităţii;
c) principiului suveranităţii.
4. Interpretarea sistematică constă în:
a) lămurirea înţelesului normei juridice prin determinarea scopului urmărit de
legiuitor atunci când a edictat norma juridică sau actul normativ;

125
b) lămurirea înţelesului normei juridice în text, prin termenii în care este
redactată norma;
c) lămurirea înţelesului normei juridice prin fixarea ei în sistemul principiilor
fundamentale al ramurii de drept căreia îi aparţin, în cadrul instituţiei de drept sau
în sistemul de drept.
5. Ipoteza normei juridice:
a) prevede conduita ce trebuie urmată de subiectele de drept;
b) prevede drepturile şi obligaţiile, subiectele de drept;
c) stabileşte condiţiile, împrejurările sau situaţiile când devine aplicabilă
prescripţia normei.
6. Identificaţi laturile structurii normei juridice.
7. Definiţi ipoteza normei juridice.
8. Precizaţi distincţia dintre sancţiunile cumulative şi sancţiunile alternative.
9. Precizaţi două exemple de ramuri de drept ale căror norme juridice au o
construcţie atipică, nerespectând, în aparenţă, structura clasică a normei juridice.
10. Obligativitatea este o trăsătură specifică:
a) normelor juridice imperative;
b) tuturor normelor juridice;
c) normelor juridice prohibitive.
11. Identificaţi teritoriul care intră sub incidenţa legii, astfel precum este
identificat chiar de legislaţie.
12. Explicaţi, într-o singură frază, faptul că teritoriul României este, conform
art.3 alin.(1) din Constituţie, inalienabil.
13. Explicaţi, într-o singură frază, principiul teritorialităţii.
14. Precizaţi în virtutea cărei trăsături a statului roman, prevăzută expres de
prevederile Constituţiei, vorbim despre „organizarea administrativ-teritorială” a
statului roman şi nu despre „împărţirea administrativ-teritorială” a acestuia.

126
Unitatea de învăţare II.2. Izvoarele dreptului
Cuprins
II.2.1. Introducere ................................................................................................... 127
II.2.2. Competenţe................................................................................................... 127
II.2.3. Izvoarele dreptului ....................................................................................... 127
II.2.4. Tehnica elaborării actelor normative .......................................................... 137
II.2.5. Realizarea dreptului ..................................................................................... 148

II.2.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu concepte sau noţiuni precum: izvor
de drept, cutumă, jurisprudenţă, act normativ, precum şi cu diferenţele dintre
acestea; cu noţiunea de tehnică juridică sau de tehnică legislativă, cu principiile
legiferării, cu părţile constitutive ale actului juridic, cu elementele de structura ale
actului normativ, cu tehnica sistematizării dreptului. De asemenea, studentul se va
familiariza şi îşi va însuşi conceptul de realizare a dreptului, formele realizării
dreptului, precum şi fazele de aplicare a dreptului.

II.2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite înţelegerea distincţiei dintre izvor material de
drept şi izvor formal de drept, studentul putând identifica şi caracteriza diferitele
izvoare formale ale dreptului, învăţând a le folosi în mod corect. Studentul va
putea prezenta şi aplica principiile legiferării, va putea identifica elementele
constitutive ale actului juridic şi le va delimita de elementele de structură ale
actului normativ. Studentul va înţelege şi va putea explica conceptul de realizare a
dreptului, şi va putea prezenta şi evidenşia diferenşele dintre formele de realizare
a dreptului, dar va putea emite un act de aplicare urmărind fazele de aplicare ale
acestuia.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 6 ore.

II.2.3. Izvoarele dreptului

1. Conceptul de izvor de drept. Sistemul izvoarelor dreptului

Dreptul este constituit dintr-un sistem de norme juridice care sunt cuprinse în anumite
acte juridice, astfel acestea îmbracă o anumită formă, denumită izvor de drept. Termenul de

127
izvor de drept are mai multe accepţiuni dintre care cele mai cunoscute sunt: izvor de drept în
sens material şi izvor de drept în sens formal; izvor direct şi izvor indirect; izvor intern şi
izvor extern; iar, din punctul de vedere al surselor de cunoaştere a unui sistem de drept, se
distinge între izvoare scrise şi izvoare nescrise.
Prin izvor material al dreptului se înţeleg condiţiile materiale de existenţă din societate
care determină naşterea, completarea sau modificarea, după caz, a unor reguli, norme juridice,
factorul material având un rol important şi în drept.
Izvorul formal al dreptului, în sens juridic, se referă la formele specifice de exprimare
a dreptului, a normelor juridice, astfel încât ele să devină reguli de conduită generale,
impersonale şi obligatorii. Deoarece aceste forme de exprimare a normelor juridice sunt foarte
diverse, se vorbeşte despre izvoarele dreptului, iar nu despre un unic izvor de drept.
Pluralitatea izvoarelor de drept este proprie tuturor tipurilor istorice de drept, este
determinată de complexitatea relaţiilor sociale reglementate, dar şi de varietatea activităţilor
organelor de stat sau ale autorităţilor publice, de ierarhiile acestora. Nu se poate vorbi aşadar
despre existenţa unui sistem unic de izvoare ale dreptului. Ansamblul izvoarelor, totalitatea
formelor de exprimare a normelor juridice în vigoare la un moment dat, formează un sistem al
izvoarelor dreptului.
În literatura juridică de specialitate se mai disting izvoare directe, formate în principal
din actele normative, şi izvoare indirecte formate din practica judiciară şi doctrină (ştiinţa
juridică). O astfel de împărţire îşi găseşte fundamentarea în acele sisteme de drept în care sunt
recunoscute ca fiind izvoare şi cele indirecte, respectiv practica judiciară (sau precedentul
judiciar) şi doctrina.
Majoritatea doctrinarilor consideră că izvoare ale dreptului în diferite sisteme de drept
următoarele:
- obiceiul juridic (cutuma);
- actele normative;
- precedentul judiciar (practica judiciară);
- doctrina (ştiinţa juridică);
- contractul normativ.

2. Obiceiul juridic (cutuma) ca izvor de drept

În succesiunea istorică a izvoarelor de drept, cutuma ocupă primul loc. Normele
obişnuielnice, recunoscute de puterea de stat, au format dreptul obişnuielnic sau, cum mai este
denumit, dreptul cutumiar, care a avut un rol deosebit de important ca izvor de drept, mai ales
în dreptul sclavagist şi în dreptul feudal.
Obiceiul sau cutuma reprezintă o regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale
şi respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie.
Cutuma presupune deci îndeplinirea a două elemente: unul obiectiv şi unul subiectiv sau
psihologic. Elementul obiectiv constă în conduita aplicată timp îndelungat ca o deprindere.

128
Elementul subiectiv constă în convingerea că acea conduită este obligatorie, are o valoare
juridică.
Obiceiul juridic, ca izvor de drept, exprimă cel mai bine particularităţile locale şi
fărâmiţarea politică specifică perioadelor istorice, sclavagiste şi feudale.
Primele acte normative scrise în sclavagism şi feudalism erau de fapt culegeri de
cutume juridice, aşa cum erau la romani -“Legea celor XII table” sau la franci -“Legea
salică”.
În feudalism sunt cunoscute culegerile de obiceiuri şi cutume, “Oglinda saxonă” din
1230 şi “Oglinda şvabă” din 1273 – 1282, sau, în Franţa, culegerea de cutume cunoscută sub
denumirea de “Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt” din 1270.
În dreptul modern rolul acestui izvor de drept a scăzut, dar şi-a păstrat importanţa în
unele sisteme de drept sau în unele domenii de activitate. Astfel, în dreptul anglo-saxon şi în
dreptul multor state din Africa, cutuma şi-a păstrat importanţa ca izvor de drept.
În prezent, acest izvor cunoaşte o adevărată revitalizare, capătă noi sensuri alături de
cele tradiţionale. Astfel în procesul normativ internaţional cutuma internaţională este
recunoscută ca izvor de drept apt să favorizeze transformările care au loc în complexele relaţii
internaţionale, în special cele comerciale. Cutuma internaţională, alături de uzanţele
comerciale, au şi în prezent un important rol ca izvoare de drept şi în dreptul maritim.
În dreptul românesc actual, opiniile specialiştilor, cu privire la caracterul cutumei ca
izvor de drept, sunt diferite.
După unii autori, plecându-se de la conţinutul normelor care alcătuiesc obiceiul
(cutuma), se face distincţie între:
a) obiceiurile la care trimit în mod expres anumite texte din actele normative, astfel că nu pot
fi socotite ca izvoare de drept distincte de actele normative respective, ci sunt încorporate
acestora.

Exemple
Exemple din această categorie se găsesc şi în actuala legislaţie civilă (Codul
civil român). Astfel, în art. 1170 din Codul civil, republicat, cu modificările şi
completările ulterioare, se arată: “Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă
atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale.
Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie”.
Tot astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1268 Cod civil, republicat, cu modificările şi
completările ulterioare, privitor la convenţii “clauzele îndoielnice se
interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările
în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit
în general clauzelor şi expresiilor din domeniu şi de uzanţe”.
De asemenea, conform art.613 alin. (1) din Codul civil, republicat, cu
modificările şi completările ulterioare, în lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege,

129
 regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie sădiţi la o
distanţă de cel puţin 2 metri de linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2
metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii.

b) obiceiuri la care normele juridice cuprinse în actele normative nu fac trimitere şi, deci, nu
au valoarea de izvor de drept, dar pot folosi, totuşi, la interpretarea unor acte juridice.
Exemple de asemenea obiceiuri se găsesc îndeosebi în dreptul maritim, aşa numitele “uzuri
ale comerţului maritim”, specifice unor porturi, sau, în general, pentru aplicarea şi
interpretarea termenilor ori expresiilor folosite într-un contract ori pentru completarea
clauzelor contractului maritim.
Precizăm că obiceiul sau cutuma există însă ca izvor de drept, distinct, în unele
legislaţii actuale, mai ales în sistemele de drept din familia de drept anglo-saxonă, precum
este dreptul englez şi, aşa cum s-a arătat, în unele domenii ale dreptului internaţional public,
dar și în dreptul comerțului internațional, dreptul maritim..

3. Actul normativ
Actele normative apărute odată cu începuturile vieţii statale au cuprins, mai întâi,
reguli cutumiare şi noi reglementări referitoare la relaţiile de proprietate, la împărţirea
populaţiei după criteriul averii, apartenenţei de clasă sau la o castă.
Doctrina şi practica juridică au folosit denumirea de lege pentru a desemna un act
normativ adoptat de organul suprem al puterii de stat. În toate statele există mai multe
categorii de acte normative, rolul cel mai important avându-l însă legea.
În istoria dreptului sunt astfel cunoscute, în monarhiile Orientului Antic, Codul lui
Hammurabi în Babilon, Legile lui Manu în India, Codul Mu în China, iar în Roma şi Grecia
Antică erau cunoscute Legile lui Solon şi Dracon, Legea celor XII Table etc. Astfel de legiuiri
le-am putea asemăna cu legea de azi prin raportare la forța juridică de care se bucurau la acea
vreme, și, implicit, prin raportare la însemnătatea acestora.
Importanţa legii a crescut în dreptul feudal odată cu centralizarea vieţii economice şi
politice şi formarea statelor, astfel că au apărut coduri cum au fost: Codul penal Carolina în
Germania la 1532 (mai precis a fost adoptat de Dieta din Augsburg în 1530 şi a fost ratificat
de Dieta din Regensburg în 1532, moment din care capătă valoare juridică a unei legi), Codul
maritim la 1643 şi Codul comercial la 1681 în Franţa.
La noi apărea Pravilniceasca condică sau Codul Ipsilante la 1780, la alcătuirea sa
avându-se în vedere “vechile pravili, obiceiurile pământului, poveţile Domnului”, Codul
Calimachi (1817) şi Codul sau Legiuirea Caragea (1818). Înaintea acestor legi am cunoscut şi
altele precum: Pravila lui Vasile Lupu, din 1646, de la Iaşi şi Pravila lui Matei Basarab (sau
Pravila cea Mare sau Îndreptarea legii), de la 1652, de la Târgovişte; Codul lui Andronachi
Donici (Manualul juridic al lui Andronache Donici) în Moldova până la 1814. De la 1831-
1832 până la 1865 au existat Regulamentele organice întâi în Ţara Românească, iar apoi în

130
Moldova, pentru ca din 01 iulie 1865, când intră în vigoare, să vorbim de Codul civil român,
act normativ publicat în Monitorul Oficial la data de 04 decembrie 1864.
În dreptul român actual actele normative sunt considerate ca fiind cel mai important şi,
de către unii doctrinari, chiar singurul izvor de drept.
Ierarhia actelor normative are la bază ierarhia organelor de stat, a autorităţilor publice
de la care acestea emană, deci care le-au adoptat.
Elementul de bază al ierarhizării actelor normative constă în supremaţia legii.
Este, de asemenea, de reţinut că ierarhia actelor normative priveşte raportul dintre
asemenea acte normative. În ceea ce priveşte însă raportul dintre actul normativ şi destinatarii
acestuia (cei cărora li se aplică), forţa obligatorie este aceeaşi pentru toate actele normative în
vigoare.
Prin urmare, ierarhia actelor normative este dată de forţa lor juridică, forţă juridică ce
se degajă de la organul/autoritatea publică care le-a emis şi care este determinată şi de modul
de adoptare, însă forţa obligatorie este egală pentru toate actele normative, indiferent de forţa
lor juridică. Reamintim că normele de drept, din care este alcătuit orice act normativ, au cele
trei caracteristici esenţiale: sunt reguli generale de conduită, sunt impersonale (se aplică “erga
omnes”) şi sunt obligatorii.
În sistemul actelor normative locul principal aparţine legii.
Legea este actul normativ cu forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative
care emană de la unicul organ legiuitor în România fiind, potrivit Constituţiei (art. 61),
Parlamentul.
Menţionăm că, în sens larg (lato sensu), prin “lege” se înţelege orice act normativ,
indiferent de organul de la care emană. În sensul restrâns (stricto sensu) şi corect juridic, legea
este înţeleasă în sensul definit mai sus, anume acel act juridic adoptat de Parlament care
această denumire.
Parlamentul, aşa cum prevăd şi dispoziţiile art.61 din Constituţie, este “organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, astfel că legile
adoptate în cadrul acestei instituţii politico-juridice au forţă juridică supremă în stat. Între
legile pe care Parlamentul le adoptă, conform prevederilor art. 73 din Constituţia, republicată,
distingem: legile constituţionale, legile organice, legile ordinare, diferenţierea dintre acestea
fiind foarte importantă şi făcută în raport de majoritate necesară a fi obţinută pentru a fi
adoptate, dar şi de domeniul pe care pot să-l reglementeze.
Constituţia şi celelalte legi constituţionale (cele de modificare/revizuire a Constituţiei)
reglementează cele mai importante relaţii sociale, constituind baza juridică a întregii activităţi
legislative. Toate celelalte legi trebuie să fie conforme principiilor şi prevederilor cuprinse în
Constituţie, iar controlul constituţionalităţii tuturor celorlalte legi este exercitat de către
Curtea Constituţională.

131
 În afară de legi, Parlamentul mai poate adopta, ca acte cu caracter normativ, hotărâri,
cum ar fi hotărârile privind aprobarea regulamentelor de funcţionare a celor două Camere, sau
chiar regulamentele.

Privitor la o altă categorie de acte normative, decretele-lege, se impune a face

următoarele sublinieri. Acestea au fost acte normative emise de un organ provizoriu care luase
locul vechilor organe legislative desfiinţate la 22 decembrie 1989 şi anume de Consiliul
Frontului Salvării Naţionale (F.S.N.), devenit Consiliul Provizoriu de Uniune Națională
(C.P.U.N.) în baza Decretului-Lege nr.82/1990 privind componenţa Consiliului Provizoriu de
Uniune Naţională şi a biroului executiv al acestuia, precum şi comisiile de specialitate ale
consiliului. Acest Consiliu Provizoriu a adoptat apoi, între alte acte normative concretizate în
decrete-legi, şi Decretul-Lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui
României.
După formarea, urmare a alegerilor din 02 mai 1990, a Parlamentului României,
acestuia i-a revenit exclusiv competenţa legislativă, mai precis aceea de a adopta o nouă
constituţie, deci a funcţionat ca Adunare Constituantă în şedinţe comune pentru a dezbate şi
adopta Constituţia României, cât şi ca Adunare legiuitoare, adoptând legi.
Odată cu alegerea primului Parlament şi-a încetat activitatea Consiliul Provizoriu de
Uniune Naţională care, în calitate de putere legiuitoare în stat, a adoptat decrete-legi a căror
validitate s-a păstrat în măsura în care nu au fost abrogate prin legi ulterioare.
Decretele-legi sunt acte normative ce caracterizează perioade mai tulburi, mai delicate
din istoria noastră, când conducerea statului este preluată de organisme provizorii care
exercită atribuţii specifice puterii legislative, dar şi atribuţii specifice puterii executive, sau
atunci când în sistemul constituţional existent întâlnim o confuzie a puterilor. De altfel,
doctrina juridică apreciază că decretul este un act specific organelor, autorităţilor din cadrul
puterii executive, pe când legea este un act specific celor care exercită puterea legislativă.
Având în vedere cele menţionate, în România astfel de decrete-lege au fost: Decretul-lege nr.
115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, sau
Decretul-lege nr. 163 din 12 martie 1946 pentru înlocuirea provizorie cu cărţi de evidenţă
funciară a cărţilor funciare distruse, sustrase sau pierdute, sau Decretul-lege nr. 182 din 21
martie 1946 privitor la predarea activelor germane, trecute în proprietatea Uniunii
Republicilor Sovietice Socialiste în baza hotărârilor Conferinţei de la Potsdam.
Potrivit prevederilor constituţionale în vigoare în România, expresie a competenţei
legislative delegate Guvernului este ordonanţa guvernamentală. Regimul constituţional al
acesteia îmbracă două forme reglementate de art. 115 din Constituţia României, republicată:
• regimul constituţional al ordonanţelor care se adoptă de către Guvern în baza unei legi
de abilitare ce poate fi adoptată de Parlament (ordonanţele simple precum le numeşte
doctrina) – regimul normal;

132
• regimul constituţional de excepţie – regimul ordonanţelor de urgenţă, acestea fiind
adoptate direct în baza prevederilor constituţionale.
Regimul constituţional al ordonanţelor îşi găseşte reflectarea şi în alte texte constituţionale,
anume art.108, art.146 lit. d) şi art.147.
Hotărârile Guvernului sunt acte normative emise de Guvern pentru organizarea executării
legilor, astfel precum prevede chiar art. 108 din Constituţie.
Atât hotărârile, cât şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru şi sunt
contrasemnate de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare. Ordonanţele de urgenţă
sunt supuse ulterior aprobării Parlamentului, pe când ordonanţele simple vou fi supuse
aprobării acestuia doar dacă Parlament decide în acest sens prin legea de abilitare.
Cât priveşte decretele emise de Preşedintele ţării în exercitarea atribuţiilor sale,
punctele de vedere exprimate în doctrină nu sunt unanime în a aprecia că acestea sunt acte cu
caracter individual sau acte normative, majoritatea doctrinei apreciind totuşi că acestea sunt,
în marea lor majoritate, acte individuale. Astfel multe dintre decretele emise de Preşedintele
României privesc anumite persoane (numirea ambasadorilor, acordarea de grade militare,
numiri în alte funcţii publice etc.), ele fiind deci acte cu caracter individual, iar nu cu caracter
normativ, neavând astfel nici caracterul de izvor de drept. O discuţie detaliată cu privire la
caracterul acestor acte se va face la Drept constituţional şi la Drept administrativ. Menţionăm,
totuşi, că majoritatea decretelor se contrasemnează de primul-ministru. Potrivit dispoziţiilor
art.100 alin.(2) din Constituţie, sunt contrasemnate de acesta decretele prin care Preşedintele
încheie tratate internaţionale în numele României, tratate negociate de Guvern şi care sunt
supuse apoi spre ratificare în termen rezonabil, Parlamentului; cele privitoare la înfiinţarea,
desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, cele privitoare la îndeplinirea
anumitor atribuţii în domeniul apărării (mobilizarea parţială sau generală, unele măsuri
excepţionale) şi în alte domenii expres prevăzute de Constituţie.
Trebuie reţinut că publicarea în Monitorul Oficial al României a legilor, decretelor
prezidenţiale, a hotărârilor şi ordonanţelor guvernamentale este obligatorie, aşa cum prevăd
expres dispoziţiile art.78, art.100 alin.(1) şi art.108 din Constituţia României, republicată,
aceasta fiind o condiţie a existenţei (validităţii) lor. Nepublicarea acestora în Monitorul
Oficial al României atrage inexistenţa lor. Există o singură excepţie, cea prevăzută de art.108
alin. (4) din Constituţie, potrivit căreia hotărârile Guvernului care au caracter militar se
comunică numai instituţiilor interesate.
O altă categorie de acte normative subordonate legii o reprezintă ordinele,
instrucţiunile, regulamentele şi alte acte cu acest caracter, emise de miniştrii sau conducătorii
altor organe, autorităţilor administraţiei publice centrale, de stat. Acestea se adoptă în baza şi
în vederea executării legilor, ordonanţelor ori hotărârilor Guvernului şi cuprind norme de
ordin tehnic şi organizatoric, pentru aplicarea completă a actelor normative în baza cărora
sunt date, unele dintre acestea având caracter normativ.

133
 Autorităţile administraţiei publice locale, precum şi cele ale administraţiei de stat în
teritoriu pot emite la rândul lor, în baza şi pentru aplicarea legilor sau altor acte normative
superioare ca forţă juridică lor, dar inferioare ca forţă juridică legilor, unele acte cu caracter
normativ, valabile desigur în raza lor de competenţă teritorială. Astfel de acte sunt adoptate de
către consiliile judeţene sau consiliile locale şi poartă denumirea de hotărâri. Potrivit
dispoziţiilor din Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, hotărârile normative devin obligatorii de la data
aducerii lor la cunoştinţa publică.
Prefectul, în calitate de reprezentant al Guvernului, pentru îndeplinirea atribuţiilor ce-i
revin potrivit legislaţiei speciale în domeniu, poate emite ordine care pot avea (unele) şi
caracter normativ (ex. unele măsuri cu caracter organizatoric-tehnic şi de specialitate). Aceste
acte devin executorii numai după ce au fost aduse la cunoştinţa publică prin publicare şi
afişare.
Subliniem că toate actele despre care am vorbit mai sus, considerate izvoare de drept,
sunt actele care au caracter normativ, aşadar cele care conţin norme juridice, iar nu cele care
au caracter individual. Organele, autorităţile publice mai sus menţionate pot emite în
exercitarea atribuţiilor lor şi acte cu caracter individual (decrete, ordine, dispoziţii), dar
acestea nu constituie izvoare de drept.
Mai trebuie subliniat că un act normativ nu poate, de regulă, să fie înlocuit sau
modificat decât printr-un alt act normativ de aceeaşi forţă juridică, act emis sau adoptat de un
organ, de o autoritate cel puţin egal/ă ca poziţie în ierarhia acestora cu cel/cea care a emis
actul care se modifică, se completează sau se abrogă.
Pot exista şi situaţii în care printr-un act normativ cu forţă juridică superioară să fie
abrogat, sau modificat, sau completat un act normativ cu o forţă juridică inferioară, dar
niciodată nu se va putea modifica, sau completa, sau abroga un act normativ printr-un alt act
normativ inferior acestuia ca forţă juiridică.

4. Jurisprudenţa, precedentul judiciar, practica judiciară

Precedentul judiciar (practica judiciară) este un alt izvor de drept, nerecunoscut, în

principiu, însă ca atare în dreptul nostru actual. Hotărârile judecătoreşti (practica judiciară) nu
constituie de regulă izvor de drept, ele nu conţin reguli juridice cu caracter de generalitate şi
repetabilitate, ci soluţii concrete, individuale, date în baza unor acte normative şi în vederea
aplicării lor.
Numai atunci când unele hotărâri judecătoreşti oferă soluţii care devin obligatorii
pentru alte instanţe judecătoreşti în soluţionarea unor cauze (cazuri) asemănătoare, ele devin
izvor de drept. Acest lucru este recunoscut în dreptul anglo-saxon (mai ales în dreptul englez)
cunoscut ca drept comun (common law). Un asemenea izvor de drept a cunoscut o largă

134
răspândire în dreptul roman (aşa numitul drept pretorian), precum şi în dreptul feudal, mai
ales în Europa în secolul XV şi XVI.
În sistemele de drept în care practica judiciară nu este recunsocută ca izvor de drept
aşa cum este şi sistemul nostru, nu se exclude însă rolul acesteia în aplicarea dreptului. În
primul rând, practica judiciară poate semnala existenţa unor lacune legislative şi poate oferi
soluţii pentru adoptarea de noi reglementări juridice normative.
Practica judiciară ajută, de asemenea, practicienii dreptului la corecta interpretare şi
aplicare a normelor de drept în situaţiile concrete pe care le au spre soluţionare, motiv pentru
care în motivarea unor soluţii se fac referiri la practica altor instanţe care au soluţionat speţe
asemănătoare.
Practica judecătorească (jurisprudenţa) este alcătuită din totalitatea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele.
Judecătorul judecă o anumită cauză şi pronunţă hotărârea, interpretând şi aplicând cel
puţin o normă juridică.
Şi actele administrative sunt supuse controlului judecătoresc – contenciosul
administrativ – în condiţiile prevăzute de Legea nr.554/2004.
Activitatea judecătorească este guvernată de două mari principii:
a) judecătorul se pronunţă numai în cauza dedusă judecăţii şi nu are dreptul a se pronunţa în
afara speţei, a stabili dispoziţii generale;
b) judecătorul nu este, de regulă, legat de hotărâri din cauze similare, ale altui judecător.
Hotărârea judecătorului nu este un izvor de drept, nu crează dreptul.
Atunci când instanţele supreme pronunţă hotărâri pentru interpretarea şi aplicarea
unitară a legii, ele devin obligatorii şi sunt izvor de drept, potrivit unor opinii din literatura
juridică.
În sistemul nostru, putem identifica două excepţii de la regula enunţată anterior,
excepţii care sunt consacrate inclusiv la nivel constituţional. Este vorba, astfel, despre
deciziile pronunţate de Curtea Constituţională a României în exercitarea atribuţiilor sale şi
care, conform prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, se publică în
Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au
putere numai pentru viitor.
De asemenea, potivit art. 126 alin. (3) din Constituţia, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti,
potrivit competenţei sale. În acest sens, conform prevederilor art. 514 – 518 din Codul de
procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, urmare a promovării şi
soluţionării unui recurs în interesul legii, decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile
de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al
României, data publicării fiind cea de la care dezlegarea dată problemelor de drept judecate
este obligatorie pentru instanţe.

135
5. Doctrina
În sistemul nostru de drept, ca de altfel în majoritatea sistemelor de drept moderne,
doctrina nu este recunoscută ca izvor de drept. Doctrina exprimă rezultatul cercetărilor
ştiinţifice în domeniul dreptului, iar caracterul ştiinţific şi convingător, temeinic argumentat
teoretic, al unor soluţii date de doctrină, poate influenţa adoptarea unor noi soluţii legislative,
perfecţionate.
Doctrina are, în consecinţă, un incontestabil rol activ, contribuind prin opiniile
specialiştilor, cercetătorilor, riguros şi ştiinţific fundamentate, la crearea şi perfecţionarea
normelor de drept, a unor acte normative cu un nou conţinut, superior celor anterioare.
Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care specialiştii le dau
fenomenului juridic.
Doctrina este ştiinţa juridică care are, în general, un rol teoretic explicativ, ajutând însă
pe legiuitor, dar şi pe practician în procesul de creare, respectiv de aplicare a dreptului.
În dreptul actual este exclus ca doctrina să aibă valoare de iniţiator legislativ.
Rolul doctrinei este însă indispensabil atât în procesul legislativ, cât şi în procesul
aplicării dreptului.
Pe de altă parte, soluţiile propuse şi interpretările date de doctrină sunt întotdeauna
fondate pe cazuri practice, acestea pornind de la fapte reale, pe care, prin interpretare şi
explicare, le generalizează.
Doctrina a jucat un rol important în dreptul roman, prin opera unor mari jurisconsulţi
Papinian, Ulpian.

6. Contractul normativ
Contractul este acordul dintre două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge
între acestea un raport juridic. Contractul este, de regulă, un act individual, care stabileşte
drepturile şi obligaţiile unor subiecte precis determinate.
În cazul în care contractul nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte în urma
acordului între două sau mai multe părţi, o regulă generală după care se vor conduce acele
părţi, el poate fi socotit ca fiind contract cu caracter normativ, având valoare de izvor de drept.
În trecut, contractul normativ şi-a avut importanţa sa mai ales în dreptul feudal, fiind
încheiate asemenea acte între feudali şi oraşele situate pe feuda lor sau, ulterior, sau în dreptul
modern prin acestea contribuindu-se la formarea confederaţiilor şi chiar a unor federaţii.
În prezent, contractul normativ, ca izvor de drept, are o largă aplicabilitate în dreptul
internaţional şi, mai cu seamă, în dreptul internaţional public.
Subiectele principale în acest domeniu sunt statele, iar relaţiile reciproce între ele sunt
reglementate prin diferite acte purtând denumirea de acord, cartă, convenţie, tratat, pact etc. În
dreptul internaţional public, contractul normativ este expresie a consimţământului liber între
state suverane şi independente, dar şi între state şi organizaţii.

136
 În dreptul constituţional, de regulă, federaţiile şi confederaţiile se organizează şi
funcţionează ca efect al încheierii unor contracte (tratat) normative.
Contractul colectiv de muncă este un contract normativ, izvor de dreptul muncii şi
securităţii sociale, şi prevede condiţiile generale ale organizării procesului muncii, la nivelul
economiei naţionale sau la nivelul unor ramuri economice determinate.
În dreptul nostru se consideră că normele dreptului internaţional public, odată
acceptate, devin parte componentă a sistemului de drept intern.
Este necesar a mai preciza că izvoarele de drept arătate în acest capitol privesc dreptul
în general şi sunt izvoare generale ale acestuia. În cadrul fiecărei ramuri de drept sunt
concretizate cele mai sus arătate fiind precizate izvoarele specifice fiecărei ramuri, izvoare ce
vor fi studiate de ştiinţa ramurii de drept respectivă.

II.2.4. Tehnica elaborării actelor normative

1. Precizări prealabile
Organele sau autorităţile care au competenţa normativă de a elabora norme cu putere
juridică general-obligatorie sunt numite “organe sau autorităţi legiuitoare” şi acestea sunt, în
primul rând, cele ale puterii legislative – Parlamentul – care reglementează primar şi originar
relaţiile sociale fundamentale într-o societate, care organizează ordinea juridică într-un stat.
Activitatea acestor organe sau autorităţi de a elabora dreptul se desfăşoara în
conformitate cu anumite reguli de tehnică juridică.
Dezvoltarea socială actuală amplifică sarcinile organelor su autorităţilor legislative,
motiv pentru care şi perfecţionarea tehnicii juridice apare ca o necesitate, fapt ce a determinat
identificarea unei direcții specifice a ştiinţei dreptului şi anume ştiinţa legislativă şi chiar se
poate vorbi despre o sociologie a legislaţiei.
Alfabetul juridic şi tehnica juridică ne-au fost transmise tot de romani, mai ales de
marii jurisconsulţi ai Romei.
Cel care a avut o contribuţie decisivă la fundamentarea teoriei dreptului la începutul
secolului XX a fost francezul François Geny (1861 – 1959) prin lucrarea “Metode de
interpretare şi construire în dreptul privat pozitiv – eseu critic” şi apoi prin “Ştiinţa şi tehnica
în dreptul privat pozitiv”. Acesta a făcut, în esenţă, distincţia între “dat” şi “construit” în
drept, elemente preluate de la juristul german Frederik Carl von Savigny (1779 – 1861) –
exponent de bază al Şcolii istorice a dreptului.
“Dat”-ul dreptului corespunde, în concepţia sa, aproximativ “dreptului natural” şi
constă într-un fond de adevăruri morale şi economice care indică anumite direcţii, orientări, în
fapt baza esenţială a dreptului obiectiv. “Dat”-ul este abstract şi de aceea trebuie pus în
aplicare cu ajutorul tehnicii, iar “construit”-ul în drept este rezultatul acestei tehnici. Tehnica
juridică este artificiul care operează asupra lucrurilor modelându-le printr-o serie de mijloace,
adaptându-le pe acestea scopurilor dreptului.

137
 Şi la noi, preocupări în acest domeniu, al perfectţionării tehnicii juridice, a avut între
alţi teoreticieni şi, ilustrul jurist, Nicolae Titulescu.
Cea mai importantă distincţie ce trebuie făcută este cea între ştiinţă şi tehnică. În
cadrul acestei distincţii, ştiinţa supune investigaţiei mediul social ce solicită intervenţia
legiuitorului, iar tehnica determină modalităţile prin care această intervenţie devine posibilă
prin acţiunea nemijlocită a legiuitorului.
Este important a constata, obligatoriu, unitatea acţiunii ştiinţifice şi tehnice în procesul
elaborării normativ-juridice, unitate în care operaţiile ştiinţifice asigură cadrul esenţial de
raţionalitate a legiuitorului, prevenindu-se în acest fel voluntarismul, intervenţia subiectivă
nefondată pe cunoaştere.
Pe de altă parte, tehnica, prin procedeele sale, proiectează metodele de conduită,
modele pe care le fixează în raport cu categoriile de subiecte participante şi în legatură cu
anumite categorii de valori sociale care urmează a fi ocrotite prin normele juridice.
Rezultă din cele arătate că tehnica juridică poate fi definită ca fiind un ansamblu de
mijloace şi procedee prin care necesităţile vieţii sociale, ştiinţific determinate, îmbracă formă
juridică (se exprimă în conţinutul normei de drept) şi se realizează apoi prin activităţile
umane.
Conţinutul tehnicii juridice apare astfel ca fiind deosebit de complex. El implică mai
multe momente şi anume: momentul receptării de către legiuitor a necesității sociale (al
comenzii sociale), momentul aprecierii selective a acestuia şi a elaborării normei juridice (prin
procedee şi metode tehnice juridice), precum şi momentul realizării (transpunerii în viaţă) a
conţinutului normei (prin tehnica interpretării şi realizării normei).

2. Noţiunea tehnicii legislative

Tehnica legislativă este o parte componentă a tehnicii juridice şi este alcătuită
dintr-un complex de metode şi procedee menite să asigure o formă corespunzătoare
conţinutului (substanţei) reglementărilor juridice.
Tehnica legislativă nu trebuie confundată cu tehnica juridică, prima fiind doar o parte
componentă a celei din urmă.
Tehnica legislativă priveşte strict construirea (elaborarea) soluţiilor normative de către
legiuitor pe baza şi ca o sinteză a experienţelor sociale dobândite anterior de participanţii la
viaţa socială.
Tehnica legislativă cunoaşte, potrivit unor opinii exprimate în doctrina juridică, două
mari momente:
a. constatarea existenţei situaţiilor sociale care reclamă reglementarea juridică;
b. stabilirea idealului juridic care trebuie să se aplice acestor situaţii în funcţie de conştiinţa
juridică a societăţii şi de alte elemente sociale.
Acţiunea legiuitorului presupune întotdeauna orientarea spre schimbare, spre înnoire,
găsirea unor soluţii juridice noi superioare celor din reglementarea anterioară.

138
 Marele poet şi filosof Lucian Blaga observa că ambiţia nemărturisită a oricărui
legiuitor este să adopte legi cu prestigiu de legendă şi eficacitate de legi nescrise.
În istoria omenirii sunt numeroase exemple de legi care au rămas celebre prin utilitatea
lor şi prin tehnica desăvârşita de redactare, legate fiind şi de numele unor mari jurişti, cum au
fost Solon în Atena, Lycurg în Sparta şi alţii.
Alegerea procedeelor tehnice de legiferare aparţine legiuitorului, care însă va trebui să
ţină seama de anumite principii ce stau la baza acţiunii de legiferare, principii deduse în
primul rând din reglementările constituţionale.
Aceste principii trebuie avute în vedere şi urmate nu numai de legislativ (parlament),
ci şi de celelalte organe ale statului care au în competenţă adoptarea de norme juridice.

3. Principiile legiferării
În doctrina juridică s-a subliniat că dată fiind complexitatea procesului legislativ
trebuie luaţi în considerare o serie de factori politici, economici, morali, istorici, sociali, etc.,
dar trebuie respectate şi anumite principii valabile indiferent de loc şi timp pentru ca
activitatea de legiferare să fie una aprecibilă. Acestea sunt următoarele:

A. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice

Amplificarea şi adâncirea complexităţii relaţiilor interumane ridică şi legiuitorului
probleme cu totul noi privind reglementarea juridică a unor domenii cum ar fi cel economic,
domeniul spaţiului submarin ori cosmic, domeniul dezvoltării unor noi forme de energie, etc.
Cunoaşterea aprofundată a acestor realităţi obligă la profunde investigaţii de
specialitate, precum ar fi cele economice, sociologice, de psihologie socială, etc. utile pentru a
se putea apoi găsi corespondenţa necesară între starea de fapt şi cea de drept.
Neconcordanţa între acestea, o falsă sau o insuficientă cunoaştere a stării de fapt poate
conduce la soluţii juridice (reglementări normative) nefondate, cu implicaţii negative majore.
Chiar dacă o astfel de reglementare juridică ar fi impusă prin forţa coercitivă nu va avea
eficienţă şi durabilitate, iar fenomenul de respingere s-ar putea acutiza. De aici apare şi
necesitatea cunoaşterii ştiinţifice a realităţii ce ar trebui să fie normată, precum şi necesitatea
fundamentării ştiinţifice a oricărui proiect legislativ, fundamentare care trebuie să cuprindă:
- descrierea situaţiilor de fapt ce urmează a fi transformate în situaţii de drept;
- analiza judecăţilor de valoare cu privire la situaţiile de fapt care trebuie să fie schimbate în
situaţii de drept;
- determinarea prin anticipaţie a efectelor posibile ale viitoarei reglementări juridice;
- costurile sociale, oportunitatea viitoarei reglementări.
Cercetarea ştiinţifică va trebui, de asemenea, să fundamenteze prognoze legislative pe
diferite termene (lung, mediu, scurt) pentru a se evita reglementări conjuncturale.
Aceste activităţi de fundamentare ştiinţifică sunt efectuate de specialişti din diferite
organisme, pe domenii de activităţi după care sunt analizate de organisme juridice specializate

139
ce funcţionează, de obicei, pe lângă organele legiuitoare care avizează proiectele de acte
normative. Potrivit Constitutiei României, republicată, anume art.79, un astfel de organism
consultativ de specialitate care funcţionează pe lângă Parlamentul României este Consiliul
Legislativ.

B. Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului

În general legea reglementează pentru perioade lungi relaţiile sociale (fac excepţie
legile temporare), iar în relaţiile sale cu politica, dreptul apare ca fiind mai conservator, având
o relativă autonomie care îl face mai rezistent la presiunile modificatoare, şi mai cu seamă la
cele politice. În relaţiile sociale pot interveni modificări rapide, dar regulile de drept sunt
acelea care trebuie să ordoneze aceste raporturi sociale, să confere sentimentul de stabilitate şi
linişte. Pentru aceasta normele juridice trebuie să se imprime ca reguli de conduită în
conştiinţa individului şi a grupurilor sociale, ceea ce nu se poate realiza dacă ele (normele
juridice) se schimbă mereu, foarte des. De aceea, uneori, normele juridice pot circula, se pot
transmite de la o societate la alta, dând naştere la tradiţie.
Pe de altă parte, legiuitorul va trebui, prin politica sa legislativă, să ţină seama şi de
schimbările rapide din societate, de dinamica raporturilor sociale astfel încât să existe un
echilibru între dinamica şi statica reglementărilor juridice.
Raportul firesc, optim între dinamica şi statica dreptului nu este doar o chestiune de
politică juridică, ci reprezintă însăşi raţiunea, menirea de a fi a dreptului.

C. Principiul corelării sistemului actelor normative

Sistemul actelor normative (sistemul legislativ) implică o strânsă legătură între părţile
care îl compun, acesta formânând un tot unitar. Legea asigură reglementarea relaţiilor sociale
esenţiale pentru buna funcţionare a mecanismului social, dar presupune şi acţiunea de
reglementare prin alte categorii de acte normative: hotărâri de guvern, decizii, etc., între toate
actele normative existând strânse corelaţii.
Edictarea noilor acte normative va trebui să ţină seama de existenţa acestor corelaţii,
de modificările normative subsecvente. Spre exemplu, apariţia unei legi noi impune atât
corelări cu alte legi (având forţă juridică superioară sau egală), cât şi cu alte acte normative cu
forţă juridică inferioară care trebuie abrogate ori modificate şi puse de acord cu noua
reglementare.

D. Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea normativă

Acest principiu se referă, în principal, la contribuţia mijloacelor de tehnică legislativă
în elaborarea unui act normativ.
Modul de îmbinare a elementelor din structura internă a normei, redactarea clară,
concisă, lipsită de echivoc a textului, folosirea unor termeni şi expresii cât mai accesibili
destinatarilor normei sunt dovezi ale măiestriei legiuitorului.

140
 Juristul german Rudolf von Jhering (1818 – 1892) remarca, fapt valabil la acea vreme,
dar în esenţă şi astăzi, chiar dacă în alţi termeni, că legiuitorul “trebuie să gândeasca profund
ca un filozof, dar trebuie să se exprime clar ca un ţăran”.
Mai trebuie avut în vedere că o reglementare deficitară poate determina pe cei dispuşi
să eludeze legea să exploateze în folosul lor orice neclarităţi, inadvertenţe ori deficienţe de
redactare.
Realizarea acestui principiu impune mai multe cerinţe:
a. alegerea formei exterioare a reglementării;
b. alegerea modalităţii reglementării juridice;
c. alegerea procedeelor de conceptualizare şi a limbajului normei.
a. Alegerea formei exterioare de reglementare este o cerinţă de tehnică legislativă, forma
exterioară a reglementării depinzând de valoarea şi forţa juridică a reglementării, de poziţia sa
în sistemul actelor normative şi corelaţia cu celelalte acte normative.
Astfel, dacă relaţiile sociale ce urmează a fi reglementate fac parte din domeniul celor
primare şi originare, adică din “domeniul rezervat legii”, ele vor fi reglementate prin lege, iar
nu prin alt act normativ.
Păstrarea autorităţii, prestigiului şi poziţiei legii în sistemul reglementării primare şi
originare a unor relaţii sociale caracterizează statul de drept.
În raport cu domeniul, materia ce urmează a fi reglementată, precum şi cu natura
relaţiilor sociale ce vor fi reglementate se va alege forma exterioară a actului normativ (decret,
hotărâre, decizie etc.), întotdeauna însă urmând a fi păstrată autoritatea şi prestigiul legii.

b. Alegerea modalităţii de reglementare se referă la alegerea unui anumit mod de a impune

subiectelor de drept vizate conduita prescrisă prin acea normă juridică.
Metoda reglementării diferă de la o categorie de norme juridice la alta, existând, aşa
cum se ştie, norme imperative (onerative sau prohibitive), dispozitive (supletive sau
permisive), stimulative şi de recomandare.
Legiuitorul optează deliberat pentru o anume metodă de reglementare în funcţie de:
- specificul relaţiilor sociale;
- caracteristicile subiecţilor participanţi la aceste relaţii;
- natura intereselor ce urmează a fi satisfăcute;
- semnificaţia valorică a reglementării.

Exemple
Spre exemplu, reglementarea organizării şi funcţionării autorităţilor publice,
precum şi cele care vizează apărarea ordinii sociale se realizează prin norme
imperative. În alte domenii, mai ales în materie civilă sau comercială, legiuitorul
se va orienta spre a reglementa prin norme dispozitive.

141
 Această cerinţă privind procedeele de conceptualizare şi folosirea limbajului adecvat
are în vedere construcţia internă a normei, fixarea conduitei-tip folosindu-se concepte,
categorii şi noţiuni, definiţii etc.
Între conceptele cu care operează tehnica juridică sunt şi:
- ficţiunile;
- prezumţiile.
Ficţiunea juridică este un procedeu de tehnică juridică potrivit căruia un anumit fapt
este considerat ca existent (ca real) sau ca stabilit, deşi el nu a fost stabilit sau nu există în
realitate. Ficţiunea juridică pune în locul unei realităţi o alta inexistentă.

Exemple
O astfel de ficţiune juridică este cea pe care o prevede Codul civil, republicat, cu
modificările şi completările ulterioare, şi prin care scopilul conceput este
considerat deja născut, având atribuite drepturi încă de la data concepţiei sale,
cu condiţia să se nască viu. Astfel, potrivit art. 36 din Codul civil, republicat, cu
modificările şi completările ulterioare, drepturile copilului sunt recunoscute de
la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu.

Prezumţiile sunt de asemenea procedee tehnice pe care legiuitorul le utilizează în

anumite construcţii juridice. În astfel de situaţii legiuitorul presupune existenţa ca
adevarată a ceva (a unui anumit fapt), fără ca acesta să fi fost dovedit sau fără să mai fie
nevoie a fi dovedit. Astfel putem distinge între prezumţiile absolute iuris et de iure şi cele
relative iuris tantum.
Sunt prezumţii relative cele care pot fi răsturnate, făcându-se proba contrară.

Exemple
O astfel de prezumţie relativă este cea pe care o prevede Codul civil, republicat,
cu modificările şi completările ulterioare, anume prezumţia de paternitate
potrivit căreia copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
Astfel confor art. 414 din actul normativ menţionat, copilul născut sau conceput
în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei, însă paternitatea poate fi
tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.

Alte prezumţii sunt absolute, adică nu pot fi răsturnate în nici un mod şi prin nici un
mijloc de probă.

Exemple
O astfel de prezumţie absolută este cea pe care o prevede Constituţia României,
republicată, în art. 1 alin. (5) anume cea a cunoaşterii legii - „nemo censetur
legem ignorare”- potrivit căreia nimeni nu se poate apăra invocând

142
 necunoaşterea legii. De asemenea, art. 412 alin. (1) din Codul civil, republicat, o
altă astfel de prezumţie absolută este cea privind perioada concepţiei copilului
(timpului legal al concepţiei), astfel timpul legal al concepţiunii este intervalul
de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii
copilului [Având în vedere prevederile alin. (2) ale art. 412 din Codul civil în
vigoare, această prezumţie se apreciază că aparţine, în prezent categoriei
prezumţiilor mixte sau intermediare putând fi combătute, totuşi, doar prin
anumite mijloace de probă, în anumite condiţii şi de anumite persoane ].

În ceea ce priveste limbajul folosit, precum cerinţă a accesibilităţii normei, legiuitorul

va trebui să utilizeze termeni de largă circulaţie, evitând neologismele şi regionalismele,
precum şi folosirea cuvintelor nefuncţionale ori cu înţeles ambiguu.

4. Părţile constitutive ale actului normativ

De regulă, orice act normativ este compus din următoarele părţi:
1. titlul;
2. formula introductivă;
3. preambulul;
4. partea dispozitivă;
5. formula de atestare a autencităţii;

1. Titlul cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi de

autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării actului juridic.
Nu este posibil ca un act normativ nou să poarte denumirea unui act normativ deja
existent; iar dacă actul normativ nou reprezintă, de fapt, modificarea sau completarea unuia
deja în vigoare, se va preciza acest fapt în denumirea actului nou.
Titlul cuprinde denumirea, numărul de ordine şi anul adoptării.

2. Formula introductivă cuprinde o propoziţie în care regăsim denumirea autorităţii emitente

şi exprimă hotărârea de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ.

3. Preambulul nu este obligatoriu, dar dacă există va preceda formula introductivă,

cuprinzând scopul reglementării.

4. Partea dispozitivă reprezintă conţinutul reglementării, adică totalitatea normelor juridice

instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acesteia.

5. Formula de atestare a autenticităţii

143
 Actul normativ va fi semnat de reprezentantul emitentului, va fi datat şi va fi
numerotat.

Exemple
Spre exemplu, fiecare lege este însoţită, la finalul ei, de menţiunea privind
îndeplinerea dispoziţiilor constituţionale privind legalitatea adoptării de către
Parlament, această menţiune este urmată de semnătura fiecăruia dintre
preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului.

5. Sistematizarea conţinutului actului normativ

Conţinutul proiectului actului normativ se sistematizează astfel:
1. dispoziţiile generale sau principiile generale;
2. dispoziţiile privind fondul reglementării;
3. dispoziţiile tranzitorii;
4. dispoziţiile finale.
1. Dispoziţiile generale sau principiile generale determină obiectul, scopul, sfera realităţilor
sociale care se reglementează, pot cuprinde definiţiile unor noţiuni sau chiar enunţarea
principiilor de bază ale reglementării respective.
2. Dispoziţiile privind fondul reglementării (dispoziţiile de fond) cuprind efectiva
reglementare a relaţiilor sociale ce fac obiectul actului normativ, fiind grupate astfel încât
prevederile de ordin material să le preceadă pe cele de ordin procedural, iar în cazul în care
sunt instituite sancţiuni, acestea să preceadă dispoziţiile finale și tranzitorii.
3. Dispoziţiile tranzitorii cuprind măsurile instituite cu privire la derularea raporturilor
juridice născute în temeiul vechii reglementări şi trebuie să asigure, pentru o perioadă,
corelarea celor două acte normative, evitându-se retroactivitatea celei noi sau conflictul între
norme succesive.
4. Dispoziţiile finale cuprind măsurile necesare pentru punerea în aplicare a actului normativ;
data intrării în vigoare, dacă este alta decât cea a publicării; implicaţiile asupra altor acte
normative; dispoziţiile de republicare, dacă este cazul.
În cazul actelor normative temporare se va preciza şi data la care acestea îşi încetează
efectele.
Uneori, actele normative pot fi însoţite şi de anexe cuprinzând tabele, organigrame
etc., care fac corp comun cu actul normativ, având aceeaşi forţă juridică.

6. Elementele de structură ale actului normativ

Elementul structural de baza al unui act normativ este articolul.

144
 De regulă, articolul conţine o normă juridică de sine stătătoare, legea care
reglementează tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative ( Legea nr.24/2000,
publicată în Monitorul Oficial nr.139 din 31 martie 2000, republicată în anul 2010, cu
modificările şi completările ulterioare) încercând să impună, ca normă de bază, acest fapt.
Există însă cazuri în care o normă este cuprinsă în mai multe articole sau când elementele din
structura internă (logico-juridică) ale unei norme se regăsesc în articole diferite. Alteori, într-
un articol există mai multe paragrafe sau mai multe alineate, iar un alineat poate exprima o
normă completă sau numai un element din structura normei. Acesta depinde de complexitatea
reglementării juridice respective.
Articolele sunt numerotate prin cifre arabe, fiind exprimate prin abrevierea „art”. La
actele normative foarte importante sunt numerotate şi alineatele, tot cu cifre arabe, un
exemplu în acest sens fiind chiar articolele din Constituţie sau din Codul civil.
În cazul unor acte normative care modifică reglementări normative anterioare, dacă
actul de completare nu dispune renumerotarea actului completat, structurile, inclusiv
articolele sau alineatele nou-introduse, vor dobândi numărul structurilor corespunzătoare celor
din textul vechi, după care se introduc, însoţite de un indice cifric, pentru diferenţiere.

Exemple
Un astfel de exemplu este cel din actuala Lege a educaţiei naţionale – Legea nr.
1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, unde, prin Legea nr. 6/2016, a
fost introdusă, după art. 47 o întreagă nouă secţiune, astfel: “SECŢIUNEA 12¹:
Învăţământ pentru persoanele cu tulburări de învăţare
Art. 47¹
Pentru persoanele cu tulburări de învăţare se aplică în toate ciclurile de
învăţământ preuniversitar curriculumul naţional.” Astfel au fost introduse 7
articole.

Aşadar în exemplul de mai sus s-a folosit metoda introducerii de indici la articolul de
bază.
Art.59 alin.(2) din Legea 24/2000, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, prevede că „pentru exprimarea normativă a intenţiei de modificare a unui act
normativ se nominalizează expres textul vizat, cu toate elementele de identificare necesare, iar
dispoziţia propriu-zisă se formulează utilizându-se sintagma „se modifică şi va avea următorul
cuprins:”, urmată de redarea noului text.

Exemple
Un astfel de exemplu este cel din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
49/2014, unde prin art. I pct. 2 se prevede că „Legea educaţiei naţionale nr.
1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10

145
 ianuarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se
completează după cum urmează......La articolul 23 alineatul (1) litera c), punctul
(ii) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(ii)învăţământul secundar superior care poate fi:
- învăţământ liceal, care cuprinde clasele de liceu IX-XII/XIII, cu următoarele
filiere: teoretică, vocaţională şi tehnologică;
- învăţământ profesional cu durata de minimum 3 ani.”

De asemenea, art.60 alin.(1) din Legea 24/2000, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, prevede că în cazul în care actul normativ se modifică prin
introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzând soluţii legislative şi ipoteze suplimentare,
exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, completarea actului
normativ se face prin utilizarea unei formule de exprimare cum ar fi: „Dupa articolul... se
introduce un nou articol,... ..., cu următorul cuprins:”

Exemple
Un astfel de exemplu este chiar articolul unic din Legea nr. 6/2016, potrivit
căruia „Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, cu modificările şi completările
ulterioare, se completează după cum urmează:
1.La articolul 12, după alineatul (1) se introduc două noi alineate, alineatele
(11) şi (12), cu următorul cuprins:
"(11) Educaţia persoanelor cu tulburări de învăţare (dislexia, disgrafia,
discalculia) este asigurată prin metode psihopedagogice consacrate şi prin
abordare adecvată, potrivit legii.
(12) Persoanele cu tulburări de învăţare sunt integrate în învăţământul de
masă.”

Pentru sistematizarea actului normativ, articolele se pot grupa în: paragrafe, secţiuni,
capitole, iar acestea se pot grupa în titluri, părţi, cărţi în cazul codurilor sau a unor legi de
mare întindere, precum sunt Codul penal, Codul de procedură penală care au o parte generală
şi o parte specială. Capitolele, paragrafele, părţile şi cărţile se numerotează cu cifre romane;
iar secţiunile şi paragrafele cu cifre arabe.
Titlurile, capitolele şi secţiunile se denumesc exprimându-se sintetic reglementările
lor.

146
7. Tehnica sistematizării actelor normative ( a legislaţiei)
Sistemul actelor normative dintr-un stat are o structură complexă, între ele existând o
strânsă interferenţă şi conexiune, ceea ce impune şi sistematizarea lor.
Legea privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative
prevede că orice act normativ trebuie să se integreze în sistemul legislaţiei, motiv pentru care
trebuie îndeplinite 3 condiţii:
1. proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu actul normativ cu forţă juridică superioară
sau egală cu care se află în conexiune;
2. proiectul de act normativ întocmit în baza unui act normativ cu forţă juridică superioară
trebuie să respecte:
-competenţa instituită de acesta;
-principiile, dispoziţiile prevăzute de acesta.
3. proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu prevederile dreptului Uniunii Europene şi
cu cele internaţionale.
Principalele forme de sistematizare a legislaţiei sunt:
1. încorporarea;
2. încorporarea în codexuri;
3. codificarea;
1. Încorporarea este forma iniţiala (inferioară) de sistematizare şi priveşte aşezarea
actelor normative într-o anumită ordine, în raport cu criterii exterioare, precum cronologic,
alfabetic, pe ramuri de drept, etc.
Încorporarea poate fi oficială sau neoficială, prima fiind realizată de organele de stat,
autorităţile publice, spre exemplu prin editarea “culegerilor de acte normative” care se publică
periodic.
Aceste culegeri de acte normative nu vor modifica nici conţinutul actelor normative
încorporate, precum nici forţa juridică a acestora, nefiind creat un act normativ nou.
2. Încorporarea în codexuri este modalitatea prin care, conform art. 19 alin. (1) din
Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe măsura
consolidării sistemului legislativ, reglementările legale în vigoare privind acelaşi domeniu sau
domenii conexe, cuprinse în legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, pot fi încorporate prin
alăturarea textelor acestora într-o structură omogenă, prezentată sub formă de codex, care să
înlesnească cunoaşterea şi aplicarea lor. Acest tip de încorporare poate fi realizat, conform
art.19 alin. (2) din acelaşi act normativ, de Consiliul Legislativ, din proprie iniţiativă sau la
solicitarea unuia dintre birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului ori a
Guvernului.
Consiliul Legislativ va fi cel care va stabili denumirea actului rezultat din încorporare,
structura şi succesiunea dispoziţiilor legale avute în vedere, cu specificarea actelor normative
din care provin şi a elementelor necesare de identificare. În cadrul operaţiunii de încorporare
în codexuri actele normative incluse vor fi prezentate prin luarea în considerare a tuturor

147
modificărilor şi completărilor ulterioare, a abrogărilor parţiale, exprese ori implicite, precum
şi prin actualizarea denumirilor instituţiilor şi localităţilor.
Nici aceste codex-uri nu vor modifica nici conţinutul actelor normative încorporate,
precum nici forţa juridică a acestora, nefiind creat un act normativ nou.
3. Codificarea este o forma superioară de sistematizare care presupune cuprinderea
într-un cod (act normativ cu forţă juridică de lege organică) a tuturor normelor juridice
aparţinând unei ramuri de drept sau unei subramuri.
Ea se realizează de legiuitor şi presupune o activitate complexă de prelucrare de către
acesta a tuturor normelor din domeniul respectiv, de înlăturare a celor perimate, de completare
a unor lacune legislative şi de introducere a altor norme noi.
Codul are forţa juridică a unei legi, dar cu o organizare internă aparte în care normele
juridice sunt ordonate într-un sistem închegat şi bine structurat pentru întreaga ramură sau
subramură de drept respectivă.

II.2.5. Realizarea dreptului

1.Conceptul realizării dreptului

Existenţa şi realizarea dreptului reprezintă condiţii ale ordinii publice. Ordinea publică
constituie premisa esenţială a coeziunii sociale şi este condiţionată de existenţa sistemelor
normative (a dreptului) şi de traducerea în viaţă a preceptelor din conţinutul acestora (a
normelor), deci de existenţa şi realizarea dreptului.
Ordinea de drept reprezintă desfăşurarea vieţii sociale în conformitate cu prevederile
normelor juridice.
Ordinea de drept este nucleul ordinii sociale astfel că traducerea în fapt a conţinutului
(a dispoziţiilor) din normele juridice reprezintă un moment esenăial în viaţa dreptului,
realizarea dreptului fiind un element esenţial al conducerii societăţii.
Realizarea dreptului presupune participarea unor subiecte multiple (organe de stat,
autorităţi publice, instituţii publice, cetăţeni, alte organe nestatale), precum şi un cadru
organizatoric adecvat pentru ca aceşti subiecţi să-şi poata valorifica prerogativele legale,
drepturile, interesele legitime.
Realizarea dreptului mai implică şi posibilitatea recunoscută unor anumite organe de
stat sau autorităţi publice de a putea acţiona pentru restabilirea ordinii de drept atunci când
aceasta a fost încălcată.
Realizarea dreptului se află în strânsă dependenţă cu condiţiile generale social-
economice şi culturale ale societăţii, cu climatul social-politic, economic şi ideologic
determinând direct eficienţa formelor juridice de realizare a dreptului.

148
 Dreptul pozitiv, care reglementează raporturile inter şi intra sociale, este rezultatul
acestor condiţii complexe, social-economice, politice, ideologice, culturale astfel că el nu
poate fi superior societăţii în care se naşte şi acţionează.
Realizarea dreptului este definită în doctrină ca fiind “procesul transpunerii în
viaţă a conţinutului normelor juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept,
respectă şi execută dispoziţii normative, iar organele de stat, autorităţile publice aplică
dreptul în temeiul competenţei lor.”

2. Formele realizării dreptului

Realizarea dreptului îmbracă două mari forme:

- realizarea dreptului prin respectarea şi (sau) executarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni;
- realizarea dreptului prin aplicarea normelor de către organele de stat, autorităţile publice şi
alte organisme sociale.

2.1 Realizarea dreptului prin respectarea şi (sau) executarea dispoziţiilor legale de către
cetăţeni
Dreptul oferă posibilitatea comportării în temeiul celei mai mari libertăţi, dar cea mai
mare libertate nu poate proveni decât din cea mai mare vigoare. S-a afirmat, în mod cu totul
întemeiat, că “libertatea este fundamentul dreptului”.
Dreptul oferă oamenilor modele de comportament, având în vedere omul ca fiinţă
socială, în relaţie cu semenii săi, acţionând într-o structură de relaţii social-istorice.
Subordonarea conduitei individuale faţă de conduita-tip conţinută în normele de drept
se concretizează în:
- acte de respectare a legii;
- acte de executare a prescripţiilor din normele juridice.
Dreptul este un factor de programare a libertăţii de acţiune a omului, nu în sens
absolut, ci în sensul că dreptul la rândul său sintetizează cerinţele legilor obiective ale
dezvoltării social-umane.
Perfecţionarea permanentă a dreptului joacă un rol important în procesul de educare a
conştiinţei juridice a destinatarilor normelor juridice, cultura juridică fiind parte integrantă a
culturii unui popor.
Trăsăturile realizării dreptului prin respectarea şi (sau) executarea prescripţiilor din
normele juridice.
a) Această formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea comandamentelor cuprinse în
normele juridice prin conformarea conduitei la dispoziţiile din normele juridice. Este o parte
componentă de bază, a climatului de ordine şi legalitate într-o societate.

149
b) Conformarea conduitei cu dispoziţiile normelor juridice este rezultatul direct al acţiunii mai
multor factori:
- conţinutul dreptului obiectiv;
- acceptarea legilor de către societate;
- ridicarea gradului vieţii materiale şi spirituale;
- sporirea nivelului de cunoştinte şi instrucţie şcolară.
c) Această formă de realizare a dreptului are un volum şi o intensitate mai mare decât cealaltă
formă.
d) Din punct de vedere tehnic-juridic această formă de realizare a dreptului este mai simplă,
neimplicând forma scrisă ori alte condiţii de formă şi fond.
e) Şi prin această formă, cetăţenii îşi pot valorifica drepturi subiective astfel încât este
necesară şi utilă atât societăţii, cât şi subiectelor de drept.
Realizarea normelor juridice este diferită şi în raport cu categoria de normă ce
urmează a se realiza.
Astfel, în cazul normelor prohibitive (care interzic o anumită conduită), norme care se
regăsesc în multe ramuri de drept (penal, civil, administrativ, etc.), pentru îndeplinirea
interdicţiei pe care o conţin acestea, este suficient ca persoanele vizate să se abţină de la
săvârşirea faptelor interzise şi, astfel, interdicţia (prohibiţia) se realizează, aşadar norma şi-a
atins scopul. Această activitate nu presupune, prin urmare operaţiuni juridice, elaborarea unor
acte. În situaţia încălcării lor, a nesocotirii prohibiţiei, se nasc noi raporturi juridice, şi anume:
cele de aplicare a sancţiunilor prevăzute în norma respectivă.
În cazul celorlalte categorii de norme juridice, realizarea scopului acestora este mai
complexă şi se face prin două forme principale, adică atât prin respectarea şi executarea lor de
către cetăţeni, cât şi prin aplicarea normelor de către organele de stat, autorităţile publice.
Îndeplinirea (executarea) prevederilor normei de către persoanele (subiecţii) cărora li
se adresează acea normă este concretizată în producerea de fapte juridice care nasc raporturi
juridice conforme dispoziţiei normei.
Această formă de realizare a dreptului în diferite ramuri de drept cuprinde cea mai
mare parte a raporturilor juridice de drept constituţional, civil, drept al familiei, dreptul
muncii şi altele.
Raporturile juridice care se nasc în această formă, de obicei, nu necesită întocmirea
unui înscris, a unor formalităţi oficiale şi nici participarea organelor de stat sau a autorităţilor
publice ci, aceste organe sau autorităţi creează doar condiţiile necesare, atât generale, cât şi
juridice, pentru ca subiecţii raporturilor juridice să-şi realizeze drepturile subiective ce le sunt
date prin normele juridice.

2.2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor de către organele de stat, autorităţile şi
instituţiile publice şi alte organisme sociale

150
 Este o activitate care îmbracă forme oficiale şi se concretizează în elaborarea de acte
de aplicare care constituie temeiul apariţiei unor raporturi juridice concrete.
Realizarea dreptului prin îndeplinirea şi aplicarea dispoziţiilor din normele juridice,
urmate de crearea şi desfăşurarea raporturilor juridice, caracterizează majoritatea situaţiilor
juridice.
Dacă se încalcă însă dispoziţiile normei se naşte un nou raport juridic de aplicare a
sancţiunii prevăzute de norma respectivă.
Deoarece noţiunea de aplicare a dreptului necesită o dezvoltare mai amplă, vom face
în continuare o astfel de prezentare.
Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni
statale în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor de
drept.
Aplicarea dreptului reprezintă, aşadar, forma juridicî de realizare a dreptului prin
intervenţia organelor de stat sau autorităţilor sau instituţiilor publice competente, intervenţie
care îmbracă anumite forme juridice şi necesită o anumită procedură. Există prin urmare, o
distincţie între respectarea dreptului, îndeplinirea dreptului şi aplicarea dreptului.
Această distincţie îşi găseşte explicaţia în faptul că organele de stat sau autorităţilor
sau instituţiilor publice desfăşoară o activitate specifică, având un dublu rol în domeniul
realizării dreptului pe lângă cel de elaborare a actelor normative, şi anume: pe de o parte, ele
însele îndeplinesc prevederile actelor normative pentru că îşi desfăşoară întreaga activitate în
baza legii şi potrivit dispoziţiilor acesteia, iar pe de altă parte, organele statului sau
autorităţilor sau instituţiilor publice asigură îndeplinirea şi respectarea normelor juridice de
către toţi cetăţenii şi toate celelalte subiecte de drept, iar la nevoie aplică sancţiuni juridice.
Dacă realizarea dreptului prin executarea şi respectarea normelor juridice se poate
realiza şi fără crearea unor situații juridice, a unor raporturi juridice, nu acelaşi lucru se
întâmplă în cazul realizării dreptului prin aplicarea normelor juridice, în acest caz raportul
juridic este mijlocul cel mai eficient şi mai răspândit de realizare a dreptului. Unul dintre
subiectele acestui raport va fi întotdeauna un organ al statului sau o autoritate sau instituţie
publică. Actele de aplicare sunt acte de putere cu caracter individual, acestea determinând
drepturile şi obligaţiile subiectelor diverselor raporturi juridice, dar şi modalităţile de
sancţionare. Nu trebuie considerat că aplicarea dreptului presupune doar exerciţiul forţei de
constrângere a statului.
Domeniile în care intervin organele statului sau autorităţilor sau instituţiilor publice în
procesul realizării dreptului sunt expres prevăzute de lege.
În aplicarea dreptului, organele de stat sau autorităţile sau instituţiile publice
acţionează ca titulare ale autorităţii de stat şi înfăptuiesc în practică, dispoziţiile normelor
juridice oficiale potrivit unei proceduri stabilite tot prin acte normative. Această activitate
impune o pregătire calificată, juridică a celor care o desfăşoară.

151
3. Actele normative şi actele de aplicare individuală
Activitatea organelor de stat sau autorităţilor sau instituţiilor publice în aplicarea
dreptului se concretizează, mai ales, în elaborarea de acte de aplicare, acte care au un caracter
individual şi care produc anumite efecte juridice concretizate în naşterea, modificarea sau
stingerea unor raporturi juridice concrete. Aceste acte de aplicare a dreptului nu trebuie
confundate cu actele normative, tot astfel cum activitatea normativă a organelor de stat sau
autorităţilor sau instituţiilor publice se deosebeşte de activitatea de aplicare a normelor, cele
două activităţi ale aceluiali organ sau autorite sau instituţie publică fiind diferite.
Distincţia dintre cele două categorii de acte mai poate fi relevată prin următoarele
aspecte:
1. Actele de aplicare ale organelor de stat sau autorităţilor sau instituţiilor publice constituie
mijloace juridice de înfăptuire a prevederilor actelor normative (ale dispoziţiilor din normele
juridice), de concretizare la cazuri individuale a unor dispoziţii care au caracter general,
ipotetic şi impersonal. Parcurgerea drumului de la actul normativ (norma juridică a
respectivului act) până la actul de aplicare individuală, presupune mai multe operaţiuni
juridice: stabilirea stării de fapt, interpretarea normei juridice, elaborarea actului juridic
individual. Actul de aplicare îşi epuizează scopul prin soluţia indicată în el, iar valabilitatea sa
juridică este localizată la cazul din speţa respectivă, spre deosebire de actul normativ care are
caracter general, impersonal şi de repetabilitate.
2. Actele de aplicare sunt temei juridic pentru apariţia (naşterea), modificarea sau stingerea de
raporturi juridice concrete, în timp ce adoptarea unui act normativ nu creează, de regulă, în
mod automat, raporturi juridice. Scopul oricărui act normativ, acela de a determina conduita
subiectelor de drept, este atins tocmai prin actele individuale de aplicare ale organelor de stat,
precum şi prin alte acte juridice individuale ale subiecţilor.
3. Acţiunea în timp a actelor de aplicare diferă de aceea a actelor normative. Aşa cum se
cunoaşte, actele normative (cu excepția celor temporare) nu au o durată de acţiune în timp
predeterminată, ci de obicei intr în vigoare la publicarea lor şi ies din vigoare atunci când sunt
abrogate. Actele individuale de aplicare acţionează din momentul elaborării lor şi comunicării
lor către părţile interesate, comunicare de care sunt legate anumite drepturi şi obligaţii
subiective, căile de atac, etc.
4. Compararea celor două categorii de acte, evidenţiază şi principii diferite privind controlul
legalităţii lor. Astfel, actele normative sunt supuse controlului de constituţionalitate, sau unuia
parlamentar, iar unele dintre ele sunt supuse chiar unui control de legalitate, pe când în cazul
actelor de aplicare putem vorbi despre un întreg sistem de control al legalităţii acestora, fie de
natură ierarhică, fie de natură judecătorească.
5. Activitatea normativă aparţine doar unor organe special determinate prin lege, pe când
activitatea de aplicare a dreptului poate fi realizată de orice organ al statului sau autoritate sau
instituţie publică şi, uneori, chiar şi de organele nestatale.

152
6. Actele normative au un caracter general, impersonal, tipic, injonctiv şi irefragrabil, pe când
actele de aplicare sunt individuale, concret-determinate. Scopul actului de aplicare este
determinat de actul normativ.
7. Actele normative sunt elaborate în baza unei tehnici legislative clar stabilite de normele
constituţionale şi legale, pe când actele de aplicare se elaborează după reguli diferite atât de la
o ramură de drept la alta, cât şi în cadrul unei ramuri de drept, fiind imposibil, aşadar, a se
stabili nişte reguli clare de codificare.
8. În activitatea de executare şi respectare a dreptului, cetăţenii pot încheia raporturi juridice
în baza acordului de voinţă, pe când în cazul actului de aplicare nu poate fi vorba de acord de
voinţă, ci doar de o voinţă unilaterală a organului, autorităţii sau instituţie publice emitent/e.
Actele individuale de aplicare se supun, de regulă, unui control jurisdicţional sau
administrativ prin căi de atac specifice fiecărei ramuri de drept (acţiuni în justitie, contestaţii
la organul ierarhic superior organului care a emis actul de aplicare, etc.).

4. Clasificarea actelor de aplicare

Clasificarea actelor de aplicare făcută de doctrină presupune stabilirea unor criterii
prealabile.
1. Cea mai des întâlnită clasificare este cea dupa ramura de drept căreia îi aparţine norma
juridică în temeiul căreia s-a elaborat actul de aplicare. Se disting, astfel: acte de aplicare
constituţionale, civile, penale, administrative, de dreptul familiei, dreptul muncii etc. Ele fac
obiectul studiului amănunţit al ştiinţelor juridice de ramură.
2. Un alt criteriu de clasificare al actelor de aplicare este cel care are în vedere structura
normei juridice. Se disting, după acest criteriu, acte de aplicare a dispoziţiei normei juridice şi
acestea sunt cea mai mare parte a actelor de aplicare, precum şi actele de aplicare a sancţiunii
prevăzute de normă, între acestea din urmă fiind actele de constatare şi sanctionare a
contravenţiilor sau a altor abateri administrative, hotărârile judecătoreşti de condamnare, etc.
Din cele sus arătate, rezultă că actele de aplicare a dreptului nu sunt numai cele de
aplicare a sancţiunilor, aşadar aplicarea dreptului nu înseamnă numai aplicarea sancţiunii, ci
cuprinde o sferă mai mare, respectiv şi aplicarea dispoziţiilor din normele juridice.

5. Fazele procesului de aplicare a dreptului

Multitudinea şi diversitatea actelor de aplicare a dreptului nu exclude existenţa unor

faze sau etape în procesul aplicării dreptului. Aceste faze, deşi nu au aceeaşi succesiune în
timp pentru toate categoriile de norme juridice, se constituie într-un proces unitar. Etapele
parcurse în procesul aplicării dreptului sunt următoarele:
a) Stabilirea stării de fapt este prima fază a aplicării dreptului. Aceasta presupune cercetarea
atentă şi cunoaşterea situaţiei concrete, a împrejurărilor, a situaţiilor de fapt care vor căpăta
apoi o soluţionare juridică concretizată în elaborarea actului de aplicare. Organul sau

153
autoritatea sau instituţia publică chemat/ă să aplice norma, cercetând starea de fapt, trebuie să
descopere situaţia reală a acelei cauze, sub toate aspectele ei, să ajungă la stabilirea
adevărului. Acest lucru se face indiferent dacă este vorba despre o faptă juridică licită sau
ilicită. Materialul documentar adunat, probele administrate, actele cercetate, etc. trebuie să
conducă la stabilirea cât mai exactă a stării de fapt pentru că, fiind în deplină cunoştinţă de
cauză, organul de aplicare să poată trage concluzii juste, care să fie în perfectă concordanţă cu
realitatea concretă, cu adevarul.

b) Alegerea normei de drept sau “selecţionarea” normei, constituie următoarea fază a

procesului de aplicare. Cunoaşterea exactă a situaţiei de fapt ajută la identificarea şi alegerea
normei juridice aplicabile acelei situaţii, şi, astfel, se asigură o corectă calificare juridică şi
temeinicia actului de aplicare. Această faza mai presupune şi verificarea autenticităţii textului
acelei norme, respectiv a faptului dacă acea normă este într-un text oficial sau într-un text
reprodus într-o publicaţie oficială, dacă normă juridică respectivă este în vigoare, dacă acea
normă poate fi aplicată în cauza respectivă sub aspectul acăiunii ei în timp şi spaţiu ori după
calitatea persoanei. Uneori, organul de aplicare va trebui să observe şi concordanţa acelei
norme cu principiile şi normele juridice având o forţă juridică superioară. Pot exista şi situaţii,
mai cu seamă în ramurile dreptului internaţional, în care organul de aplicare va trebui să
rezolve anumite conflicte de legi, deci de norme juridice diferite, dar care pot fi aplicabile în
cazul dat.

c) Interpretarea normelor juridice constituie următoarea etapă în activitatea la care organul de

aplicare recurge pentru a stabili înţelesul real, voinţa reală exprimată de legiuitor în norma
juridică a cărei aplicare se face la cazul concret. Interpretarea se face prin metodele şi
procedeele pe larg arătate în capitolul privitor la aceasta.

d) Elaborarea actului de aplicare constituie faza finală a procesului de aplicare şi constă în

elaborarea deciziei juridice, care va atrage dupa sine naşterea, modificarea ori stingerea unor
raporturi juridice concrete.
Activitatea de elaborare şi redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor
cerinţe de formă şi de conţinut care sunt diferite de la o ramură de drept la alta. Astfel, spre
exemplu, în dreptul administrativ se elaborează şi redactează actele de aplicare concretizate în
special în ordine, autorizaăii, decizii, procese-verbale, etc., adresate unor persoane, altor
organe sau subiecţilor unor raporturi juridice administrative şi obligând la anumite acţiuni,
abţineri ori dând împuterniciri pentru exercitarea unor drepturi subiective. În dreptul civil, ca
de altfel ţi în cel penal, se dau hotărâri judecătoreşti care poartă denumiri de “sentinţe” ori
“decizii” şi prin care, spre exemplu, în dreptul civil, se consfinţesc unele drepturi, se dispune
îndeplinirea unor obligaţii ori se aplică sancţiuni specifice dreptului civil (anularea actului,
restabilirea situaţiilor anterioare, obligarea la despăgubiri şi altele). Tot astfel, în dreptul

154
penal, prin hotărârile date se stabilesc sancţiunile (pedepse penale) pentru faptele stabilite ca
fiind infracţiuni.
Studiul detaliat al activităţii de elaborare a actelor de aplicare, a condiţiilor de fond şi
de formă, a obiectului cauzei, formei juridice, a efectelor acestor acte de aplicare a dreptului,
se fac în cadrul fiecărei ramuri a ştiinţelor juridice.

Să ne reamintim...
1. Hegel afirma că „Dreptul trece în existenţa faptică mai intâi prin formă, prin
faptul că este pus ca lege”.
2. Este necesar a distinge între izvorul de drept în sens material şi izvorul de drept în
sens formal.
3. Tehnica legislativî este parte a tehnicii juridice şi este alcatuită dintr-un complex
de metode şi procedee menite să asigure o formă corespunzatoare conţinutului
reglementărilor juridice.
4. Elementul structural de bază al părţii dispozitive a unui act normativ, şi nu numai,
îl constituie articolul.
5. Realizarea dreptului este procesul transpunerii în viaţă a conţinutului normelor
juridice, în cadrul cîruia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţii
normative, iar organele de stat sau autorităţile sau instituţiile publice aplică dreptul
în temeiul competenţelor ce le revin.

Rezumat
1. Izvoarele formale ale dreptului sunt: obiceiul juridic, practica judecătorească şi
precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ şi actul normativ.
2. Obiceiul este rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, al repetării
practicii. Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul normelor sociale în sistemul
izvoarelor dreptului este marcat de douî momente: fie statul, prin organele sale
legislative, sancţioneaza un obicei şi îl încorporează astfel într-o normă juridică
oficială; fie obiceiul este invocat de părţi în faţa instanţei de judecată, în cadrul unui
proces, iar instanţa îl validează ca normă juridică.

155
3. Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de
specialitate le dau fenomenului juridic.
4. Practica judecătorească este alcatuită din totalitatea normelor hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de instanţele de toate gradele.
5. Contractul normativ are în vedere reglementări cu caracter generic. Actul
normativ este izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice, investite cu
competenţe normative – parlamentul, guvernul, organe/autorităţi/instituţii ale
administraţiei publice.
6. Legiferarea cunoaşte două mari momente: constatarea existenţei situaţiilor sociale
ce reclamă reglementare juridică, respectiv desprinderea idealului juridic care trebui
să se aplice acestor situaţii în funcţie de conştiinţa juridică a societăţii.
7. Principiile legiferării sunt: principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de
elaborare a normelor juridice; principiul asigurării unui raport firesc între dinamica
şi statica dreptului; principiul corelării sistemului actelor normative; principiul
accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea normativă.
8. Încorporarea priveşte o simplă aşezare a actelor normative, în raport cu criterii
exterioare – cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept sau instituţii juridice. În
schimb, codificarea presupune cuprinderea într-un cod, într-o formă unitară şi
completă, pe baza principiilor generale ale sistemului de drept şi de ramurî, a
normelor aparţinând aceleiaşi ramuri de drept.
9. Formele realizării dreptului sunt: realizarea dreptului prin respectarea şi
executarea dispoziţiilor legale, respectiv realizarea dreptului prin aplicarea normelor
juridice de către organele de stat, autorităţile şi instituţiile publice şi alte organisme
sociale.
10. Fazele procesului de aplicare a dreptului sunt: stabilirea stării de fapt; alegerea
normei de drept; interpretarea normelor juridice şi elaborarea şi emiterea actului de
aplicare.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. La data de 01.05.2014, Parlamentul României adoptă Legea nr.1xx/2014
privind taxele de timbru, actul normativ nou adoptat fiind trimis spre promulgare
Preşedintelui României la data de 02.05.2014. La data de 05.05.2014,
Preşedintele României promulgă legea, iar aceasta este trimisă la Monitorul
Oficial al României, spre promulgare, la data de 06.05.2014, fiind publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, la data de 08.05.2014.
La data de 09.05.2014, în Monitorul Oficial al României, Partea I, se
publică Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1yy/2014 privind taxele de timbru.
a) Precizaţi la ce dată intră în vigoare Legea nr.1xx/2014, respectiv Ordonanţa de

156
urgenţă a Guvernului nr.1yy/2014, indicând temeiul juridic care argumentează
răspunsul dat.
b) Precizaţi dacă pot rămâne în vigoare ambele acte normative, având în vedere
că au acelaşi obiect de reglementare. Argumentaţi răspunsul.
2. Realitatea juridică are ca şi componente:
a) dreptul pozitiv, conştiinţa juridică şi ordinea de drept;
b) dreptul obiectiv, conştiinţa juridică şi ordinea de drept
c) dreptul pozitiv şi obiectiv, conştiinţa juridică şi ordinea de drept.
3. Izvorul formal al dreptului, în sens juridic, se referă la:
a) condiţiile materiale de existenţă din societate;
b) formele specifice de exprimare a dreptului;
c) formele specifice de exprimare a doctrinei şi a obiceiului juridic.
4. Alegerea procedeelor tehnice de legiferare aparţine:
a) legiuitorului;
b) Consiliului Legislativ;
c) celui căruia îi este recunoscut dreptul la iniţiativă legislativă.
5. Încorporarea este:
a) acea formă de sistematizare conform căreia actele normative sunt aşezate într-
o anumită ordine, în funcţie de diferite criterii;
b) acea formă de sistematizare care presupune cuprinderea într-un cod – act
normativ cu aceeaşi forţă juridică cu cea a unei legi, a tuturor normelor juridice
ce aparţin unei ramuri de drept;
c) acea formă de sistematizare care presupune cuprinderea într-un cod – act
normativ cu forţă juridică superioară faţă de cea a unei legi, a tuturor normelor
juridice ce aparţin unei ramuri de drept.
6. Realizarea dreptului se traduce prin:
a) inclusiv respectarea şi (sau) exercitarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni;
b) exclusiv prin aplicarea normelor de către autorităţile publice şi alte organe
sociale;
c) aplicarea normelor de către autorităţile publice şi alte organe sociale.
7. Identificaţi izvoarele formale ale dreptului românesc.
8. Definiţi jurisprudenţa.
9. Precizaţi dacă obiceiul este, conform reglementărilor în vigoare, izvor formal
de drept în sistemul românesc. Argumentaţi răspunsul dat.
10. Daţi două exemple de contracte normative.
11. Se dau următoarele categorii de acte normative: ordinele prefecţilor,
Constituţia, legile ordinare, hotărârile Guvernului, legile organice, ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului.
a) Aşezaţi actele normative anterior enunţate în ordinea corectă rezultată urmare

157
a folosirii criteriului forţei juridice.
b) Precizaţi:
b.1.) autoritatea publică care emite ordonante de urgenta, precum şi data
intrării în vigoare a acestora.
b.2.) actele normative dintre cele enumerate care sunt adoptate sau emise
direct in virtutea prevederilor Constitutiei.

158
Modulul III. RAPORTUL JURIDIC. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Cuprins
Introducere. ............................................................................................................ 159
Competenţe ............................................................................................................. 159
Unitatea de învăţare III.1. Raportul juridic. ......................................................... 160
Unitatea de învăţare III.2. Răspunderea juridică... .............................................. 185

Introducere
Acest modul de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu noţiuni precum
raport juridic, subiecte/subiecţi ale/ai raportului juridic, capacitate juridică, fapt
juridic, răspundere juridică, vinovăţie. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul
raportului juridic – unde vor fi familiarizaţi cu noţiunea, trăsăturile, premisele,
subiectele, conţinutul, obiectul raportului juridic, precum şi al răspunderii juridice
– unde studenţii vor fi familiarizaţi cu condiţiile răspunderii juridice, precum şi cu
formele acesteia, putând a distinge între acestea.

Competenţe
Structura de învăţare permite:
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice
fiecărei noţiuni prezentate în acest modul de învăţare, precum cele din cadrul
raportului juridic şi al răspunderii juridice, cât şi de a decela raportul dintre
diferitele noţiuni, concepte, principii şi alte instrumente din cadrul acestor instituţii
juridice;
 să identifice şi să interpreteze diferitele categorii de raporturi juridice, să
identifice subiectele raportului juridic, diferitele componente ale capacităţii
subiectelor de drept; să-şi explice distincţia dintre conţinutul şi obiectul raportului
juridic; să identifice diferitele categorii de bunuri sau fapte juridice şi să facă
distincţii în cadrul acestora; să distingă diferitele formele ale răspunderii juridice şi
să distingă între formele vinovăţiei, să identifice condiţiile răspunderii juridice.

159
Unitatea de învăţare III.1. Raportul juridic

Cuprins
III.1.1. Introducere ................................................................................................. 160
III.1.2. Competenţe ................................................................................................. 160
III.1.3. Premisele raportului juridic ....................................................................... 160
III.1.4. Definiţia şi trăsăturile raportului juridic ................................................... 161
III.1.5. Subiecte raportului juridic .......................................................................... 163
III.1.6. Conţinutul raportului juridic ...................................................................... 170
III.1.7. Obiectul raportului juridic. Faptul juridic ................................................. 173

III.1.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu noţiuni sau concepte precum
raport juridic, obiect al raportului juridic, conţinut al raportului juridic, subiect
de drept, capacitate juridică, bun, fapt juridic, acţiuni omeneşti.

III.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite înţelegerea disctinţiei, spre exemplu, dintre
diferite categorii de fapte juridice, dintre capacitatea de folosinţă şi capacitatea
de exerciţiu; studentul putând identifica corect, spre exemplu, elementele
conţinutului raportului juridic spre deosebire de cele ale obiectului raportului
juridic, sau putând identifica şi distinge trăsăturile raportului juridic, putând
astfel a opera corect cu acestea ţinând cont de conţinutul şi de valenţele lor
juridice.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 6 ore.

III.1.3. Premisele raportului juridic

Pentru crearea de raporturi juridice este necesară existenţa mai multor factori, a unor
premise, iar acestea sunt:
- normele juridice preexistente;
- subiectele raportului juridic;

160
- faptele juridice.
În literatura juridică se mai distinge între:
- premise generale, care sunt formate din normele juridice şi subiectele normelor juridice,
având o anumită capacitate juridică;
- premise concrete, care sunt faptele juridice, cele care nasc majoritatea raporturilor juridice.
Existenţa concomitentă a acestor premise, prevăzute în ipoteza normei juridice, dă
naştere raporturilor juridice, adică anumitor drepturi subiective şi obligaţii juridice corelative
ale titularilor lor care sunt subiecte ale acelui raport juridic. Drepturile subiective şi obligaţiile
corelative ale subiectelor raportului juridic formează conţinutul raportului juridic respectiv,
aspect asupra căruia vom reveni.
Raporturile juridice, având premisele mai sus arătate, se nasc ca urmare fie a
îndeplinirii prescripţiei prevăzute în dispoziţia normei juridice, fie ca urmare a neîndeplinirii
conduitei prescrise (neconformării la conduita prescrisă) de dispoziţia normei şi, pe cale de
consecinţă, a aplicării sancţiunii prevăzute de norma juridică.
Majoritatea normelor juridice sunt realizate, aşa precum am văzut, prin respectarea
dispoziţiei lor, astfel că raporturile juridice create în acest mod asigură ordinea de drept şi
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale reglementate prin aceste norme.
Realizarea raporturilor juridice de aplicare a sancţiunilor are loc atunci când
participanţii la raporturi juridice nu au respectat şi îndeplinit drepturile şi obligaţiile stabilite
prin dispoziţia acelei norme sau atunci când au nesocotit interdicţiile prevăzute în normele
juridice prohibitive.
Raporturile juridice care se creează fie prin respectarea ori aplicarea dispoziţiei din
normă, fie prin aplicarea sancţiunii prevăzute în normă, alcătuiesc o vastă reţea de raporturi de
drept constituţional, civil, penal, etc., iar participanţii (subiecţii) acestor raporturi au calităţi,
scopuri şi utilizează metode juridice diferite. Studiul acestor raporturi face obiect de studiu al
fiecărei ştiinţe juridice, a ramurii respective de drept. Totuşi sunt anumite elemente şi trăsături
comune raporturilor juridice, motiv pentru care acestea sunt prezentate în continuare.

III.1.4. Definiţia şi trăsăturile raportului juridic

Dreptul, ca sistem al normelor juridice exprimate în anumite forme, acte normative şi

alte izvoare de drept, nu constituie un scop în sine. El este creat în vederea realizării funcţiei
sale, anume aceea de a reglementa conduita oamenilor, comportarea lor în relaţiile sociale.
Această comportare este prescrisă şi se realizează sub forma stabilirii şi îndeplinirii anumitor
drepturi subiective şi a obligaţiilor corespunzătoare acestora. Aceste raporturi sau relaţii
capătă caracterul de raporturi sau relaţii juridice.
Raporturile juridice sunt o treaptă necesară în realizarea funcţiei dreptului, prin care
dispoziţiile normative exprimate generic, ipotetic, impersonal, se materializează în anumite

161
raporturi juridice concrete, în care participanţii (părţile) apar ca purtători sau titulari ai unor
drepturi subiective şi obligaţii corelative.
Raporturile juridice pot fi definite ca raporturi sociale care se formează pe baza
normelor juridice în vigoare şi în care participanţii sau subiectele apar ca titulari de
drepturi şi obligaţii juridice reciproce şi a căror realizare este garantată prin forţa
coercitivă a statului.
În legătură cu definiţia dată, se reţin următoarele precizări:
- raportul juridic este un raport social, o relaţie socială;
- relaţia socială, pentru a deveni raport (relaţie) juridică, trebuie să fie reglementată de o
normă juridică. Deci, dacă orice raport juridic este o relaţie socială, nu orice relaţie socială
este un raport juridic. Sunt relaţii sociale (precum cele de prietenie, religioase, politice, etc.)
care nu constituie obiect al reglementării juridice.
- trăsătura distinctivă care deosebeşte un raport juridic de alte raporturi sociale (care nu sunt
reglementate printr-o normă juridică) este aceea că, în caz de nevoie, realizarea unui raport
juridic este asigurată prin forţa de constrângere a statului.

Trăsăturile (caracterele, caracteristicile) raportului juridic sunt:

a. Raportul juridic este un raport social, fiind stabilit între oameni, care se manifestă fie ca
indivizi (persoane fizice), fie organizaţi în anumite forme (de regulă ca persoane juridice).
Deşi acest caracter este evident, el trebuie subliniat deoarece, potrivit unor concepţii, ar exista
raporturi juridice şi între oameni şi lucruri sau exclusiv între lucruri. Se dau ca exemplu în
acest sens raporturile ce există între proprietar şi bunul pe care-l are în proprietate, în cazul
drepturilor reale. Aceasta teză a fost criticată de majoritatea autorilor ca fiind eronată; toate
drepturile, indiferent că sunt reale sau de creanţă, intră, împreună cu obligaţiile corelative, în
conţinutul raportului juridic care este, întotdeauna, un raport între oameni, aşadar social.
A admite existenţa unui raport juridic între om şi lucru ar însemna să se admita faptul
că legea ar putea reglementa “conduita” lucrurilor.
Ilustrul jurist Nicolae Titulescu, criticând teza la care ne referim într-o lucrare de la
începutul secolului trecut, arăta că o asemenea concepţie implică în mod necesar ideea că se
poate stabili “o obligaţie în sarcina unui lucru, ceea ce este o absurditate”.
Destinatarii normelor juridice nu pot fi decât oamenii, acestea (normele juridice)
neputând reglementa decât conduita (comportamentul) oamenilor, nu şi a lucrurilor, chiar şi
atunci când o astfel de conduită se referă la lucruri.
Din cele arătate, rezultă că şi în cazul unui raport juridic de drept real (precum este
dreptul de proprietate, spre exemplu), raporturile juridice se stabilesc între persoane, adică
între titularul dreptului de proprietate şi toate celelalte persoane care sunt obligate să respecte
acest drept (să se abţină de la orice manifestare care ar încălca dreptul), iar nu între proprietar
şi lucrul respectiv.

162
b. Raportul juridic are un caracter voliţional
Prin caracterul voliţional al raportului juridic se înţelege faptul că el este reglementat
de norme juridice, norme care exprimă voinţa legiuitorului. Aşadar, în lipsa normei juridice,
anume norma care exprimă voinţa legiuitorului, nu se pot naşte raporturi juridice.
Există raporturi juridice – mai cu seamă în ramura dreptului civil – în care aspectul
voliţional este evidenţiat de încă un fapt. Este vorba de acele raporturi juridice care se nasc
din actele juridice. Menţionăm aici că prin “act juridic” se înţelege manifestarea de voinţă
făcută cu intenţia de a produce efecte juridice; este într-un fel sinonim cu “operaţiunea
juridică”. Într-un alt sens, prin act juridic se înţelege înscrisul, deci mijlocul probator al
operaţiei juridice. Folosim aici primul înţeles, de operaţiune juridică, iar nu cel comun, de
“înscris-act”.
În asemenea acte juridice se manifestă deci voinţa părţilor raportului juridic, desigur în
limitele normei juridice care exprimă voinţa legiuitorului pe care o dublează. Se apreciază în
această situaţie caracterul dublu voliţional al raportului juridic: voinţa statului (a
legiuitorului), exprimată în norma juridică, şi voinţa părţilor (subiectelor) pentru a da naştere,
a modifica ori a stinge un raport juridic, prin actul juridic.

c. Potrivit opiniilor unor autori, o altă trăsătură a raporturilor juridice constă în aceea că au
o mare diversitate (varietate).
Se poate reţine, într-adevar, diversitatea raporturilor juridice, dar nu ca o trăsătură
distinctivă a acestora. Varietatea lor derivă din varietatea relaţiilor sociale pe care le
reglementează, respectiv relaţii de proprietate, relaţii comerciale, relaţii de muncă, relaţii de
familie, etc. De la varietatea obiectului relaţiilor sociale pe care le reglementează dreptul,
porneşte însă şi clasificarea lui în ramuri de drept.

III.1.5. Subiectele raportului juridic

O bună cunoaştere a oricărui raport juridic impune cercetarea părţilor sale

componente, a structurii sale. Din acest punct de vedere, al structurii, raportul juridic este
alcătuit din trei elemente:
- subiectele sau părţile între care se leagă raportul juridic;
- conţinutul raportului juridic, care este alcătuit din drepturile subiective şi obligaţiile părţilor
raportului respectiv;
- obiectul raportului juridic, care cuprinde însăşi acţiunile pe care titularul dreptului subiectiv
le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi, sau, în
cazul inacţiunilor, este obligat la a se abţine de a le săvârşi.
Cele trei elemente constitutive ale raportului juridic trebuie întrunite cumulativ, lipsa
oricăruia din ele face să nu ne aflăm în faţa unui raport juridic.

163
 Deoarece fiecare din cele trei elemente constitutive ale raportului juridic implică o
cercetare mai amănunţită, le vom prezenta în continuare, în ordinea mai sus enumerată.

Subiectele raporturilor juridice sunt numai oamenii, luaţi ca indivizi sau organizaţi în
diferite structuri, orice fiinţă umană fiind, în principiu, subiect de drept, conduita umană fiind
unicul obiect al reglementărilor juridice.
Omul în sine nu este însă subiect de drept, ci are această calitate deoarece statul îi
atribuie şi recunoaşte capacitatea de a fi subiect de drept, respectiv capacitatea juridică.
Calitatea de subiect de drept este o categorie social-istorică determinată de tipul istoric
al statului şi dreptului.

Exemple
Spre exemplu, în antichitate, sclavii nu erau consideraţi, nici formal, subiecte de
drept.

Calitatea de subiect al raporturilor juridice este condiţionată de recunoaşterea

capacităţii juridice.
Capacitatea juridică reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a
avea drepturi şi obligaţii în cadrul unui raport juridic.
Capacitatea juridică este determinată sau recunoscută de stat, prin lege, şi ea poate să
difere de la o ramură de drept la alta, căpătând trăsături particulare în fiecare din ramurile de
drept. De aceea putem vorbi de o capacitate juridică civilă, constituţională, administrativă,
penală, etc.
Capacitatea juridică este unică, ea presupune atât posibilitatea (aptitudinea) de a fi
titular (de a avea) drepturi şi obligaţii, cât şi facultatea de a le exercita. Acesta este un
principiu general valabil care prezintă o singura excepţie, în domeniul dreptului civil, dar şi
aici numai privitor la capacitatea juridică a persoanei fizice care este divizată în: capacitatea
de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, aspecte asupra cărora vom reveni în cele ce urmează.
Se consideră, însă, în literatura de specialitate că această capacitate generală şi
abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaşii nu poate fi separată, desprinsă de
posibilitatea de a exercita în nume propriu aceste drepturi şi obligaţii.
Capacitatea juridică este de două feluri: generală şi specială. Capacitatea generală
reprezintă posibilitatea de a avea drepturi sau obligaţii pe care le au toţi cetaţenii sau toate
persoanele fizice. Capacitatea specială reprezintă posibilitatea de a avea anumite drepturi
sau obligaţii care se încadrează într-o categorie aparte de raporturi juridice. Capacitatea
juridică specială o au întotdeauna organizaţiile, adica persoanele colective, persoanele juridice
fiind dată de competenţa lor.

164
 Capacitatea juridică în diferite ramuri de drept, cu excepţia dreptului civil, presupune
atât aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, cât şi exercitarea lor efectivă.

Exemple
Astfel, spre exemplu, în dreptul constituţional, nu se poate vorbi de capacitatea
electorală a persoanei (care se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani), fără
a exista concomitent posibilitatea exercitării ei efective. Tot astfel, în dreptul
familiei, capacitatea juridică de a încheia o căsătorie presupune exercitarea ei,
deci şi existenta concomitentă a capaciăţii de exerciţiu, recunoscută prin lege ca
atare.

Capacitatea juridică civilă a persoanei fizice cuprinde capacitatea de folosinţă şi

capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă reprezintă aptitudinea generală şi abstractă
de a avea drepturi şi obligaţii, iar capacitatea de exerciţiu este capacitatea (aptitudinea)
persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile prin acte juridice
proprii.
Începutul capacităţii de folosinţă este marcat de naşterea persoanei. Legea prevede şi o
excepţie atunci când capacitatea de folosinţă începe de la data concepţiei copilului, dar numai
pentru drepturi (nu şi pentru obligaţii) şi cu condiţia de a se naşte viu.
Nici o persoană nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă, iar persoana fizică nu
poate renunţa în tot sau în parte la capacitatea ei de folosinţă, un astfel de act fiind lipsit de
efecte juridice (fiind nul).
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se exprimă în aptitudinea de a
avea (a dobândi) toate drepturile şi obligaţiile pe care legile şi, în primul rând Constituţia, le
recunosc persoanei fizice.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice are loc o dată cu moartea acesteia.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobândi şi exercita drepturi şi
de a-şi asuma obligaţii prin acte juridice proprii şi este legată de posibilităţile persoanei fizice
de a-şi reprezenta consecinţele manifestării sale de voinţă în scopul producerii de efecte
juridice, deci de discernământ.
Din acest motiv, dacă orice persoană are capacitatea de folosinţă, nu toate persoanele
fizice au şi capacitatea de exerciţiu. Criteriile de care se ţine seama în fixarea capacităţii de
exerciţiu sunt anumite date obiective despre posibilitatea persoanei de a aprecia în mod
conştient însemnătatea şi urmările acţiunilor sale.
Ca şi capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu este intangibilă şi inalienabilă.
Nimeni nu poate fi lipsit nici în tot, nici în parte de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile
şi condiţiile prevăzute expres de lege, după cum nimeni nu poate renunţa în tot sau în parte la
capacitatea de exerciţiu.

165
 Începutul capacităţii de exerciţiu este legat de dobândirea unei anumite maturităţi
psiho-fizice, pe care legea o fixează la vârsta de 18 ani când persoana dobândeşte majoratul
civil. Persoana căsătorită dobândeşte prin aceasta, prin căsătorie, capacitate de exerciţiu.
Conform art.40 din Codul civil, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, pentru
motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16
ani capacitatea deplina de exerciţiu, situaţie în care vom putea vorbi despre o capacitate de
exerciţiu anticipată.
Legea consideră ca fiind persoane lipsite total de capacitatea de exerciţiu, minorii până
la împlinirea vârstei de 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească (alienaţii şi
debilii mintali). Între 14 şi 18 ani, minorii au capacitatea de exerciţiu restrânsă, deci o
capacitate intermediară între lipsa totală a capacităţii de exerciţiu deplină şi capacitatea totală
de exerciţiu. Ea asigură o trecere treptată de la una la cealaltă şi creează premisele pregătirii
persoanei fizice pentru viaţa juridică. În aceasta perioada a capacităţii restrânse de exerciţiu
(14 – 18 ani), persoana participă personal la încheierea tuturor actelor juridice civile, dar cu
încuviinţarea prealabilă a părintelui sau a tutorelui.
Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice are loc odată cu încetarea
capacităţii de folosinţă sau de la data punerii sub interdicţie judecătorească a persoanei
majore.
În dreptul penal, conform art.113 din Codul penal, cu modificările şi completările
ulterioare, minorul până la 14 ani nu răspunde penal deoarece se consideră că nu are, până la
vârsta respectivă, discernământul faptelor sale.
Între 14 şi 18 ani, minorul va răspunde penal, cu deosebirea că între 14 şi 16 ani se
presupune că nu are discernământ, dar va răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta cu discernământ (fapt stabilit printr-o expertiză medico-legala psihiatrică). Între
16 şi 18 ani, discernământul minorului se prezumă, dar se poate dovedi de asemenea, pe calea
expertizei medico-legale psihiatrice, că acesta a acţionat fără discernământ. După majorat,
deci după împlinirea vârstei de 18 ani, răspunderea penală este deplină, desigur, cu excepţia
situaţiilor când se dovedeşte că persoana este lipsită de discernământ.
Capacitatea juridică a persoanei fizice în alte ramuri de drept este diferită, dar strâns
legată, de regulă, de cea din dreptul civil.
Persoana juridică este constituită tot din oameni, mai exact dintr-un colectiv de
oamenil şi reprezintă un subiect de drept distinct. Condiţiile de existenţă ale persoanei juridice
sau, cum mai sunt numite, “elementele constitutive”, conform art. 187 din Codul civil,
republicat, cu modificările şi completările ulterioare, sunt următoarele:
a. - o organizare de sine stătătoare. Aceasta înseamnă o structură internă, organe de
conducere, moduri de încetare a existenţei sale, etc.;
b - un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu
interesul general, distinct care se întemeiază pe proprietatea exclusivă a persoanei juridice.

166
Acest patrimoniu trebuie să fie distinct de patrimoniul altor persoane juridice, cât şi de cel al
persoanelor fizice care intră în colectivul respectiv.
Tocmai datorită acestui element – patrimoniu distinct – persoana juridică poate
participa în nume propriu la raporturile civile şi poate să-şi asume o răspundere proprie.
c - un anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general, este elementul care
explică însăşi raţiunea de a fi a persoanei juridice.
Acest element arată şi întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice care este
aceea a scopului pentru care a fost constituită (a obiectului de activitate).
Câteva precizări în legătură cu cele trei elemente sunt necesare.
Persoanele juridice nu sunt numai cele create în scop patrimonial.
Aşadar, existenţa unui patrimoniu distinct, ca element constitutiv al persoanei juridice,
reprezintă altceva decât scopul în care a fost creată persoana juridică, scop care poate fi
patrimonial, aşa cum sunt, spre exemplu, “societăţile comerciale” create în baza Legii
nr.31/1990, sau poate fi un scop nepatrimonial, non-profit, asa cum sunt fundaţiile şi
asociaţiile, al căror regim juridic este reglementat prin Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, cu
modificările și completările ulterioare. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice
este momentul dobândirii personalităţii juridice. Astfel, confrom art. 205 alin. (1) din Codul
civil, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele juridice care sunt
supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor, iar
potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii, după caz, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii
lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. Aşadar momentul
începutului capacităţii de folosinţă este diferit în raport de modul înfiinţării acesteia şi
formalităţile cerute de lege pentru înfiinţare.

Exemple
Spre exemplu, dispoziţiile din Legea nr.31/1990, cu modificările şi completările
ulterioare, mai precis ale art. 41 alin. (1), prevăd că: “Societatea comercială
este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului”. De
asemenea, potrivit art. 209 alin. (1) din Codul Civil, republicat, cu modificările
şi completările ulterioare, persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii
lor.

Conţinutul capacităţii de folosinţă a unei persoane juridice este dat de scopul pentru
care aceasta a fost înfiinţată, aceasta neputând avea decât acele drepturi care corespund
scopului ei, stabilit de lege, actul de înfiinţare sau statut.

167
 Încetarea capacităţii de folosinţă are loc odată cu desfiinţarea persoanei juridice, care
poate avea loc în modul stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Astfel, conform art.
244 din Codul civil, republicat, cu modificările şi completările ulterioare,p juridică încetează,
după caz, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare,
dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se exercită prin organele sale de
conducere şi începe din momentul în care acestea au fost desemnate (numite, alese etc.) şi ia
sfârşit odată cu capacitatea de folosinţă.
Mai sunt considerate, dacă întrunesc cele trei elemente constitutive, ca persoane
juridice, subiecte ale raporturilor de drept civil:
- statul, în raporturile juridice în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de
drepturi şi obligaţii civile (aşadar, pe poziţii de egalitate juridică cu celelalte părţi). În astfel de
raporturi, statul este de obicei reprezentat prin Ministerul Finanţelor sau prin alte organe
stabilite prin lege.
- autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sau chiar unitățile administrativ-
teritoriale.
Subliniem că statul şi celelalte organe şi autorităţi şi instituţii publice sunt părţi ale
unui raport juridic de drept civil, în această calitate de persoană juridică.
Această calitate de persoană juridică în dreptul civil nu trebuie confundată, însă, cu
calitatea de subiect de drept a statului ori a altor organe şi autorităţi sau institutii publice în
alte raporturi juridice decât cele de drept civil. Capacitatea juridică a acestora este mai mare
decât capacitatea pe care o au ca persoane juridice în dreptul civil.

Exemple
Astfel, spre exemplu, statul apare ca subiect de drept în raporturile de drept
internaţional public, constituţional, penal şi în alte asemenea raporturi juridice.
Tot astfel, organele administrative sunt, în principal, subiecte ale unor raporturi
juridice de drept administrativ, etc.

Aşadar, statul, organele puterii de stat, organele și autoritățile administrației publice,

cele judecătoreşti au multiple atribuţii principale şi specifice activităţii ce o desfăşoară,
calitate în care pot fi subiecte de drept, iar calitatea de persoană juridică de drept privat, mai
precis de drept civil, o au numai atunci când intră într-un raport juridic de drept civil.

Determinarea (individualizarea) subiectelor raportului juridic

Am arătat că prin subiect al raportului juridic sau subiect de drept se înţeleg
participanţii la raporturile juridice, care, dispunând de capacitatea juridică, pot fi titulari de
drepturi şi obligaţii ce formează conţinutul raporturilor juridice.

168
 Determinarea concretă, individuală a subiectelor raporturilor juridice variază după
caracterul raporturilor juridice. Astfel, în marea majoritate a raporturilor juridice, subiectele
sunt determinate în mod concret şi individual, indiferent că este vorba de titularii dreptului,
cât şi de cei ai obligaţiei, cum e întâmplă, spre exemplu, în cazul raporturilor juridice de
muncă, de locaţiune, de vânzare etc.).
În literatura juridică se admite, însă, că există anumite raporturi juridice în care unul
(sau unele) din subiecte este nedeterminat(e) în momentul stabilirii raportului juridic, urmând
a fi determinat ulterior când se naşte un nou raport juridic, cu ambii subiecţi determinaţi.
În acest sens se dau ca exemplu raporturile juridice de drept civil în conţinutul cărora
intră drepturi absolute.
Precizăm ca drepturile absolute sunt acele drepturi subiective în dreptul civil în
temeiul cărora titularul are posibilitatea să le exercite singur, tuturor celorlalte persoane
revenindu-le obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură să le aducă atingere.
Sunt drepturi absolute: drepturile personale nepatrimoniale, drepturile reale şi, în
primul rând, dreptul de proprietate.

Exemple
Aşadar, în cadrul unui raport juridic civil având în conţinutul său un drept real,
spre exemplu, dreptul de proprietate, subiectul activ (cel care are dreptul) este
individualizat (determinat) de la început, acesta fiind proprietarul, dar subiectul
pasiv (cel căruia îi revin obligaţiile) nu este determinat deoarece obligaţia de a
respecta dreptul proprietarului revine tuturor persoanelor, toată lumea fiind
obligată să respecte prerogativele dreptului de proprietate.
Atunci când, totuşi, cineva încalcă dreptul proprietarului se naşte un nou raport
juridic, concret care nu mai are în conţinutul său dreptul real al titularului
(proprietarului) şi obligaţia corelativă, generală şi negativă (de abţinere) pentru
toţi ceilalţi, ci are un conţinut nou, format din dreptul subiectiv al proprietarului
de a trage la răspundere pe cel care i-a încălcat dreptul real şi obligaţia
corelativă a celuilalt subiect (de această dată determinat, individualizat) de a
restabili situaţia anterioară (de a înlătura încălcarea dreptului proprietarului) şi
de a repara prejudiciul cauzat (de a despîgubi pe proprietar când s-au provocat
ţi daune materiale).
Acest nou raport juridic este strâns legat de primul, dar nu se confundî cu acesta.

Exemple
Tot astfel, în dreptul penal, aşa cum arată unii autori, există raporturi juridice
penale de conformare care se nasc chiar în momentul intrării în vigoare a legilor
penale. între stat, ca reprezentant al societăţii, şi toţi destinatarii (nedeterminaţi)
legii penale, care au obligaţia de a se conforma dispoziţiei cuprinse în norma

169
 juridică respectivă. Atâta timp cât obligaţia din normă este respectată norma se
realizează în acest mod, adică prin conformare. Din momentul în care se
săvârseşte o faptă penală (se încalcă dispoziţia normei juridice) raportul juridic
de conformare se transformă într-un raport juridic de conflict (sau de
constrângere) în care statul are dreptul de a trage la răspundere penală şi a
aplica sancţiunea, iar cel care a încălcat-o – persoana fizică sau juridică –
subiect determinat de această dată, are obligaţia de a suporta sancţiunea penală
şi celelalte consecinţe ale faptei sale.

Schimbarea subiectelor raportului juridic este o problemă care se pune mai ales în
cazul anumitor raporturi juridice din dreptul civil (raporturilor civile de obligaţii). În
raporturile juridice din alte ramuri şi mai cu seamă din dreptul constituţional, administrativ,
penal etc., statul – direct sau prin organele sale – este subiect al raporturilor juridice, situaţie
în care, evident, nu poate fi vorba de schimbarea subiectului. Tot astfel în cazul raporturilor
având subiect nedeterminat (neindividualizat) nu se pune problema schimbării acestui subiect.
În schimb în dreptul penal, în raportul juridic de conflict, cel ce a săvârsit infracţiunea, fiind
subiect strict determinat, nu poate fi niciodată schimbat (aşadar nu există răspundere penalăa
pentru altul). Mai amintim că în cadrul unui raport juridic pot exista subiecţi multipli, adică o
pluralitate de subiecţi.

III.1.6. Conţinutul raportului juridic

Normele juridice stabilesc pe de o parte drepturi, iar pe de altă parte obligaţii pentru
participanţii (părţile) la raporturile juridice. Subiectele raporturilor juridice sunt legate între
ele tocmai prin aceste drepturi şi obligaţii, care împreună formează conţinutul raportului
juridic.
Prin conţinutul raportului juridic se înţelege totalitatea drepturilor subiective şi a
obligaţiilor corelative (îndatoririlor) ale părţilor unui raport juridic.
Trebuie reţinut că între cele două laturi (aspecte) ale raportului juridic există o strânsă
interdependenţă.
Din punct de vedere al conţinutului, raporturile juridice pot fi simple atunci când
dreptul subiectiv aparţine unei părţi, iar obligaţia corelativă este a celeilalte părţi (ex.: dreptul
real, sau mai precis dreptul de proprietate) sau pot fi raporturi juridice complexe în sensul că
fiecare din părţi are atât drepturi subiective, cât şi obligaţii corelative (ex.: un raport juridic
privind o faptă de vânzare).
Mai este de menţionat că, dacă în cazul celor mai multe raporturi juridice conţinutul
concret al dreptului subiectiv, cât şi al obligaţiei sau obligaţiilor corelative sunt determinate
expres de lege; în cazul unor raporturi juridice, mai ales de drept civil, conţinutul lor concret,
adică drepturile şi obligaţiile pot fi stabilite de părţi, în limite permise sau stabilite de lege.

170
 Conţinutul raportului juridic are două elemente (laturi):
Dreptul subiectiv este posibilitatea (facultatea) subiectului raportului juridic de a
acţiona într-un anumit fel (de a avea o anumită conduită) sau de a pretinde celuilalt
(celorlalte) subiect(e) o conduită corespunzătoare, iar în caz de nevoie de a recurge la
forţa coercitivă a statului (prin organele sale) pentru asigurarea dreptului său.
Rezultă că dreptul subiectiv este posibilitatea unei anumite conduite a titularului său (a
subiectului), conduită recunoscută şi determinată însă de norma juridică:
- în virtutea acestei posibilităţi, subiectul de drept are putinţa de a desfăşura el însuşi o
anumită conduită sau de a cere celuilalt subiect să aibă o conduită corespunzătoare (a da, a
face, sau a nu face ceva);
- există posibilitatea titularului dreptului subiectiv, ca în caz de nevoie, să facă apel la forţa
coercitivă a statului pentru respectarea dreptului său.
Mai trebuie precizat că dreptul subiectiv nu trebuie confundat cu însuşi exerciţiul
acestuia, adică cu materializarea efectivă a sa.
Obligaţia corelativă este cel de-al doilea element al conţinutului raportului juridic, corelativ
dreptului subiectiv. Obligaţia este îndatorirea celuilalt subiect de a avea o anumită
conduită corespunzătoare conduitei subiectului dreptului subiectiv, aceasta putând
consta în a da, a face, a nu face (a se abţine) ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin
forţa coercitivă a statului.
Aşadar, obligaţia (îndatorirea) subiectului raportului este „obligatorie”, iar nu
facultativă, evident cu excepţia obligaţiilor din normele permisive ori supletive, dar şi aici,
odată asumată, obligaţia devine obligatorie. Ea poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.
Acest aspect deosebeşte obligaţia juridică de cea din alte raporturi extra-juridice.

Clasificarea drepturilor subiective şi a obligaţiilor

Drepturile subiective se clasifică după mai multe criterii. Deoarece raporturile juridice
de drept civil prezintă cea mai mare diversitate, în celelalte ramuri de drept, raporturile
juridice fiind mai unitare, specifice, clasificarea drepturilor subiective în literatura juridică
urmează de obicei criteriile din această ramură de drept.
Se disting, astfel, după principalele criterii:
a. după gradul de opozabilitate, drepturile subiective se împart în drepturi absolute şi drepturi
relative.
Dreptul absolut este un drept subiectiv, în temeiul căruia titularul său, determinat, are
posibilitatea să-l exercite singur, celorlalte persoane, nedeterminate, revenindu-le obligaţia
generală şi negativă de a nu face nimic de natură să-i aducă atingere.
Sunt drepturi absolute: drepturile reale şi drepturile personale nepatrimoniale.

171
Dreptul real este un drept patrimonial (care are un conţinut economic, evaluabil în bani), în
virtutea căruia titularul său poate să-şi exercite atributele asupra unui lucru determinat, în mod
direct, nemijlocit, fără intervenţia unei alte persoane.

Exemple
Exemplu de astfel de drepturi reale principale sunt: dreptul de proprietate
publică sau particulară (privată), dreptul de folosinţă asupra unor imobile
(terenuri), etc.

Drepturile personale nepatrimoniale, ca şi drepturi absolute, sunt drepturi subiective fără

conţinut economic, strâns legate de persoană, care servesc la individualizarea acesteia în
societate sau în familie. Astfel de drepturi sunt prevăzute în primul rând în Constitutie, dar şi
în alte acte normative.

Exemple
Exemple de asemenea drepturi personale nepatrimoniale sunt: dreptul la viaţă şi
la integritate fizică şi psihică, precum şi alte drepturi fundamentale, dar şi
dreptul la nume sau dreptul la domiciliu etc.

Drepturile relative sunt acele drepturi subiective în care titularul acestora,

determinat, are posibilitatea să pretindă celuilalt subiect, de asemenea determinat
(individualizat), o anume conduită, respectiv să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Exemple
Exemple de astfel de drepturi sunt: dreptul de creanţă (care este un drept
patrimonial) şi în virtutea căruia subiectul activ (creditor) poate pretinde
subiectului pasiv determinat (debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva. Ele,
creanţele, izvorăsc din fapte şi acte juridice (contracte, fapte ilicite, etc.).

b. după natura conţinutului lor, drepturile subiective se mai pot împărţi în drepturi
patrimoniale (care exprimă un conţinut economic, evaluabil în bani) şi drepturi personale
nepatrimoniale despre care s-a amintit mai sus.
c. dupa corelaţia dintre ele, drepturile subiective se împart în drepturi principale şi drepturi
accesorii.

172
 Obligatiile corelative drepturilor subiective, împreună cu care formează conţinutul
raporturilor juridice, se pot clasifica după mai multe criterii.
În general, se face distincţie, după obiectul lor, între obligaţii de a se da (dare),
obligaţii de a face (facere) şi obligaţii de a nu face (non facere). Primele două sunt considerate
obligaţii pozitive, iar ultima este o obligaţie negativă.
Clasificarea şi cercetarea amănunţită a drepturilor subiective şi a obligaţiilor corelative
din conţinutul raporturilor juridice specifice, se va face în cadrul fiecărei ramuri de drept.
Drepturile subiective nu trebuie confundate cu capacitatea juridică. Capacitatea
juridică este premisa, condiţia necesară pentru a putea deveni subiect al unui raport juridic în
care să fie asumate drepturi şi obligaţii, pe când dreptul subiectiv este chiar dreptul concret şi
actual care aparţine unui anumit subiect, deci care are o capacitate juridică preexistentă.
Capacitatea juridică reprezintă, cu alte cuvinte, o prerogativă generală, abstractă pe
care cineva o are, aceea de a putea fi subiectul drepturilor şi obligaţiilor, prerogativă
prevăzută în dreptul pozitiv, iar dreptul subiectiv este unul concret, actual care se realizează în
cadrul unui raport juridic în care intră subiectul.

Exemple
Spre exemplu, orice cetăţean are capacitatea juridică de a deveni moştenitor,
dreptul la moştenire fiind un drept fundamental, prevăzut şi garantat prin
Constituţie, dar aceasta nu înseamnă însă că oricine are şi dreptul subiectiv de
moştenitor. Pentru a avea acest drept subiectiv trebuie să se nască un raport
juridic concret, raportul de succesiune. Potrivit dispoziţiilor Codului civil,
succesiunile se deschid prin moarte şi numai din acel moment cei îndreptăţiţi
conform legii, moştenitori, devin subiecţi de drept ai unui astfel de raport juridic
şi au dreptul subiectiv, acela de a dobândi moştenirea, desigur în condiţiile
prevăzute de legea civilă.

III.1.7. Obiectul raportului juridic. Faptul juridic

Drepturile subiective şi obligaţiile corelative în cadrul unui raport juridic sunt mijlocul
pentru a se obţine ceea ce s-a urmărit (s-a dorit) prin naşterea acelui raport juridic.

Exemple
În cazul încheierii, spre exemplu, a unui contract de vânzare, apar anumite
drepturi şi obligaţii, atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător, dar acestea
nu au un scop în sine, scopul fiind ca bunul vândut să fie remis (trecut) în
proprietatea cumpărătorului, iar echivalentul bănesc al bunului să fie primit de

173
 vânzător.
Drepturile subiective şi obligaţiile din conţinutul unui raport juridic urmăresc
deci să asigure o anumită conduită a subiectelor pentru realizarea unui anume
scop, cum ar fi de exemplu: prestarea unei activităţi; remiterea unui bun şi plata
preţului; abţinerea de a face ceva; acţiunea contribuabilului de a achita un
impozit, etc..
Din cele arătate se poate conchide că obiect al raporturilor juridice îl formează
acţiunile pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează concret sau le poate pretinde
altora şi pe care celălalt (sau ceilalţi) subiect (subiecţi) este (sunt) obligat (obligaţi) a le
săvârşi sau a se abţine a le săvârşi (obligaţia de a nu face).
Obiectul raportului juridic nu trebuie confundat cu conţinutul acestuia. Drepturile şi
obligaţiile subiectelor (conţinutul raportului) sunt posibilităţi juridice (prerogative) ale unor
acţiuni şi îndatoriri corelative, pe când obiectul raportului îl formează însăşi acţiunea (sau
inacţiunea) la care se referă conţinutul. Cu alte cuvinte, posibilitatea şi îndatorirea unei
anumite conduite nu trebuie confundate cu conduita însăşi.
Între conţinutul raportului şi obiectul său există, evident, o strânsă legătură, unul fără
celălalt neputând săexiste.
Problema obiectului raportului juridic a fost controversată în literatura juridică.
Opinia dominantă este cea prezentată mai sus, potrivit căreia obiectul raportului
juridic este întotdeauna acţiunea (sau abţinerea de la o anumită acţiune), deci o conduită
umană, conduita părţilor, care poate fi diferită, potrivit naturii raportului juridic. Este respinsă
astfel opinia unor autori, potrivit căreia ar exista şi un obiect material al raportului juridic
(lucrul, bunul asupra căruia poartă drepturile şi obligaţiile atunci când el există), aceasta din
mai multe motive, între care: raportul juridic este un raport social, între oameni, iar nu între
oameni şi lucruri, norma juridică reglementând conduita oamenilor şi nu a lucrurilor; apoi
lucrul (obiectul material) este un element exterior, iar nu intrinsec al relaţiei sociale (relaţie
juridică) pentru a putea fi considerat element al acesteia.
Este adevărat că în unele raporturi juridice, conduita părţilor, acţiunile (sau inacţiunile)
lor, se referă la unele lucruri (bunuri materiale), dar ele sunt obiect extern raportului juridic şi
apar numai în cazul raporturilor juridice patrimoniale.
Lucrul (bunul material) este într-adevar obiectul asupra căruia se răsfrânge în mod
direct acţiunea sau abţinerea (inacţiunea) subiecţilor raportului juridic, dar nu intră în structura
raportului juridic.
Deşi problema lucrului (bunului) se pune mai cu seamă în cadrul raporturilor juridice
de drept civil, mai exact în acel al raporturilor patrimoniale, în care aşa cum s-a arătat, intră
drepturile reale (dreptul absolut) şi drepturile de creanţă (drepturi relative), socotim util din
mai multe motive să facem o succintă prezentare a aspectelor juridice privitoare la bunuri.

174
 Bunurile au fost definite în literatura juridică ca fiind acele valori economice care
sunt utile pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi sunt
susceptibile de apropriere (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale.
În sens restrâns, prin bun se înteleg numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi şi,
corelativ, obligaţii patrimoniale, iar în sens larg, prin bun se înteleg atât lucrurile, cât şi
drepturile privitoare la acele lucruri. Când sunt privite în acest sens larg, totalitatea drepturilor
şi obligaşiilor care au valoare economică, aparţinând unei persoane, formează patrimoniul
acelei persoane.
Clasificarea bunurilor are atât importanţă ştiinţifică, cât şi una practică deoarece
ajută la o bună încadrare a situaţiilor de fapt în norma juridică şi, prin aceasta, la corecta
soluţionare a diferitelor probleme ridicate în dreptul civil.
Clasificarea bunurilor se face după mai multe criterii generale.
Cea mai veche şi mai amplă clasificare este făcută de Codul civil, după natura
bunurilor în:
1.Bunuri mobile şi bunuri imobile
Bunurile imobile sunt, conform art. 537-538 din Codul civil, republicat, cu
modificările şi completările ulterioare: terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile
prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent,
platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul
continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu
caracter permanent. Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un
imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi
părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate
spre a fi reintegrate. Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin
bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie
Bunurile mobile sunt, conform art. 539 alin. (1) din Codul civil, republicat, cu
modificările şi completările ulterioare, acelea pe care legea nu le consideră imobile sunt
bunuri mobile. De asemenea, conform art. 539 alin. (2) şi art. 540 alin. (1) din acelaşi act
normativ, sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi
energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse
în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora; şi precum
bunuri mobile prin anticipaţie - bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele
neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie,
atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor
Importanţa acestei clasificăari rezidă în tratamentul (regimul) juridic diferit al fiecărei
categorii de bunuri, în multe domenii, a modului de înstrăinare; a garanţiilor; a competenţei
instanţelor, etc.
2. O altă clasificare, după titularii patrimoniului, împarte bunurile în:
- bunuri proprietate de stat/bunuri proprietate publică (domeniul public);

175
 - bunuri proprietate privată.
Privitor la această clasificare, dat fiind transformările care au loc în prezent în
structura fiecărei forme de proprietate şi modificările profunde din legislaţia vizând aceste
forme de proprietate, urmează a fi studiate în mod detaliat în cadrul cursului de drept civil.
3. Tot după criteriul naturii bunurilor şi al voinţei părţilor exprimată într-un act juridic,
acestea se mai clasifică în:
- bunuri determinate individual (bunuri certe): sunt acele bunuri care prin natura lor sau prin
voinţa părţilor sunt individuale, unicate, au anumite caractere specifice

Exemple
Astfel de exemple sunt: o casă, un autoturism, un tablou sau alt bun imobil ori
mobil individualizat.

- bunuri generice, determinate generic sunt acele bunuri care, potrivit naturii lor, nu pot fi
individualizate, ci au caractere comune unei întregi categorii

Exemple
Astfel de exemple sunt: banii, alimentele – fructe, vin, etc. -, sau altele asemenea

Trebuie reţinut că un bun generic prin natura lui poate, uneori, deveni, prin voinţa
părţilor exprimată într-un act juridic, bun determinat individual.

Exemple
Un exemplar al unei cărţi dintr-o anumită ediţie, având autograful autorului,
care se împrumută. Va fi restituită acea carte, acel exemplar, iar nu altul, dintre
cărţile ediţiei, acestea din urmă reprezentând bunuri generice.

Clasificarea aceasta prezintă importanţă juridică sub mai multe aspecte, între care cel
al momentului transmiterii dreptului de proprietate şi suportării riscului contractului, locul
predării bunului, etc.
4. Bunurile mai pot fi fungibile, anume cele care în executarea unei obligaţii se pot înlocui
cu altele (de obicei, fungibile sunt bunurile generice, neindividualizate) sau bunuri
nefungibile, adică acele bunuri care nu se pot înlocui cu altele (deci, bunuri determinate,
certe).
5. Bunurile se mai împart în bunuri consumptibile, cele care nu pot fi folosite fără ca
prima lor întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei lor ori înstrăinarea lor.

176
 Exemple
Astfel de exemple sunt: bani, alimente, combustibili, etc.

şi bunuri neconsumptibile, anume acele bunuri care pot fi folosite în mod repetat, fără ca
prin aceasta să se consume substanţa sau să fie implicată înstrăinarea lor.

Exemple
Astfel de exemple sunt: imobile, maşini etc.

Criteriul de împărţire în cele două categorii este unul obiectiv, constând în

proprietăţile fizice, naturale, ale bunului şi criteriului subiectiv, care constă în voinţa părţilor
exprimată într-un act juridic, criteriile fiind însă alternative.
Această clasificare are importanţă mai cu seama în cazul uzufructului (care poate
funcţiona numai pentru bunuri neconsumptibile) sau a contractului de împrumut.
6. Altă clasificare poate fi în bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. Acestea prezintă
importanţă în materie de partaj (împărţeală), situaţie în care bunurile indivizibile prin natura
lor nu pot fi împărţite (partajate) între două sau mai multe persoane.
7. Încă o clasificare pe care o amintim este cea în bunuri principale şi bunuri accesorii.
Cele principale sunt cele care pot fi folosite potrivit destinaţiei lor economice în mod
independent.
Bunurile accesorii sunt cele care se afectează întrebuinţării altui bun (principal).
Caracterul principal sau accesoriu al bunului derivă nu numai din însuşirile fizice ale
bunului, ci şi din voinţa omului. Se cer a fi îndeplinite două condiţii:
- ambele bunuri să aparţină aceluiaşi proprietar;
- proprietarul să le fi stabilit prin voinţa sa un raport de destinaţie comună.
Importanţa juridică a acestei clasificări constă în aceea că atunci când face obiectul
unui act juridic, în lipsă de prevedere contrară, bunul accesoriu urmează regimul juridic al
bunului principal.
Mai există şi alte clasificări ale bunurilor în raport cu diferite criterii, dar aprofundarea
materiei se va face la cursul de drept civil.
Am prezentat însă şi aici câteva clasificări pentru a se putea înţelege mai bine structura
raporturilor juridice şi izvoarele concrete ale raporturilor juridice, la care ne vom opri într-o
altă secţiune.

Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective

Drepturile subiective sunt recunoscute prin însăşi reglementarea lor în norme juridice,
care compun actele normative ce formează dreptul pozitiv. Aceste drepturi sunt însă nu numai
recunoscute, ci şi ocrotite, garantate prin lege. Consacrarea acestor garanţii se face prin legea

177
fundamentală care este Constituşia, cu precădere în Titlul II privitor la “Drepturile, libertăţile
şi îndatoririle fundamentale”.
Drepturile subiective, ocrotite şi garantate prin lege, sunt apărate împotriva celor care
le nesocotesc, prin posibilităţile acordate titularilor acestor drepturi de a cere, prin acşionare în
justişie sau la organul administrativ, intervenşia organelor de stat. În caz că organul de justiţie
stabileşte temeinicia acţiunii printr-o hotărâre judecătorească, aceasta poate fi pusă în
executare, dacă nu se execută de bună voie, prin forţa coercitivă a statului. În acelaşi sens sunt
şi dispoziţiile legale privind ceea ce se numeşte “contenciosul administrativ”.
Mai trebuie subliniat că în Constituţie sunt şi unele dispoziţii care prevăd condiţiile şi
situaţiile în care exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns. Subliniem, de
asemenea, că drepturile trebuie exercitate în limitele permise prin normele juridice, prin lege
abuzul de drept fiind la rândul său sancţionabil.

Faptele juridice – izvoare ale raportului juridic concret

Subliniam, la începutul acestui capitol, că raportul juridic are premise generale
formate din: norma juridică (preexistentă) şi subiectele raportului, iar premisa concretş este
faptul juridic.
Aceste fapte juridice sunt denumite şi izvoare ale raportului juridic, ele fiind
evenimente sau acţiuni de care norma juridică leagă naşterea, modificarea sau stingerea unor
raporturi juridice concrete.
Trebuie reţinut că nu orice fapt, eveniment sau acţiune produce efecte juridice şi are
valoare de fapt juridic. Din multitudinea de fapte care se petrec în societate, numai acelea pe
care norma juridică le consideră fapte juridice sunt relevante şi din punct de vedere juridic şi
determină apariţia, modificarea sau stingerea unui raport juridic.
Izvorul raportului juridic concret (faptele juridice) este determinat de norma juridică şi
se încadrează în ipoteza acesteia. Mai precizăm ca izvorul raportului juridic concret nu trebuie
confundat cu izvorul dreptului. Izvorul dreptului (dreptul pozitiv sau dreptul obiectiv) îl
constituie actele normative (alături de alte izvoare), acte normative constituite din norme
juridice, pe când izvorul unui raport juridic concret sunt faptele juridice prevăzute în ipoteza
unei norme juridice.
Din cele arătate mai sus, putem conchide că izvor al raportului juridic concret este o
noţiune sinonimă cu aceea de fapt juridic. Aceste fapte juridice se pot clasifica după mai
multe criterii.
Clasificarea faptelor juridice
1. Criteriul de bază este cel al naturii lor. Se disting astfel evenimente şi acţiuni omeneşti.
2. Dupa structura lor, avem fapte juridice simple şi fapte juridice complexe.
Evenimentele sunt acele împrejurări (fapte naturale, prevăzute în ipoteza unei
norme juridice) care se produc independent de voinţa omului, dar de care legea (norma

178
juridică, în ipoteza sa) leagă naşterea, modificarea sau dispariţia (stingerea) unor
raporturi juridice concrete.
Aceste evenimente (fapte naturale) sunt totuşi şi fapte juridice deoarece normele
juridice leagă de ele anumite consecinţe juridice (apariţia, transformarea sau modificarea ori
stingerea unui raport juridic concret).

Exemple
Exemplu de astfel de evenimente sunt: naşterea unei persoane fizice, moartea
unei persoane fizice; trăsnetul care a dus la distrugerea sau pieirea unui bun; un
cutremur care a avut asemenea consecinţe precum trăsnetul, o inundaţie, etc.

Toate aceste evenimente, produse independent de voinţa omului, conduc totuşi la

anumite consecinţe juridice, determinând astfel apariţia, modificarea sau stingerea
(concomitent sau succesiv) a mai multor raporturi juridice concrete deoarece însăşi legea
(norma juridică) leagă de ele asemenea consecinţe.
Acţiunile omeneşti sunt fapte voluntare ale omului, de care legea leagă la fel
naşterea, modificarea ori stingerea unui raport juridic concret. Prin urmare, toate
celelalte împrejurări, circumstanţe, etc., altele decât evenimentele (fenomene naturale) de care
legea (normă juridică) leaga efecte juridice (produc deci efecte juridice) sunt acţiuni omeneşti.
Există în literatura juridică unele controverse privind distincţia dintre evenimente şi
acţiuni omeneşti, ca fapte juridice. Unii autori consideră ca acelaşi fapt juridic poate fi
eveniment în raportul juridic între anumite persoane şi totodată acţiune în raportul juridic ce-l
creează între alte persoane.

Exemple
Un astfel de exemplu este moartea unei persoane, provocată printr-o infracţiune
de omor. Pentru raporturile juridice de succesiune (moţtenire) aceasta (moartea)
reprezintă un eveniment, iar pentru raportul juridic de răspundere penală
reprezintă o acţiune (omorul) pedepsită ca atare, plus alte raporturi care se pot
naşte din aceeaşi acţiune de omor, cum ar fi, obligarea la despăgubiri,
întreţinerea eventualilor descendenţi de către autorul faptei de omor, etc.

Considerăm, asa cum au arătat unii autori, că într-o situaţie ca aceea din exemplul dat,
nu ne aflăm în prezenta unui singur fapt juridic, ci a două fapte juridice: pe de o parte fapta de
omor, care este o acţiune omenească (acţiune voluntară) şi care naşte anumite raporturi
juridice (de răspundere penală, civilă etc.) şi, pe de altă parte, există un eveniment, anume
moartea, fapt natural, deci o împrejurare, care dă naştere altor raporturi juridice (de moştenire,
etc.). Cu alte cuvinte, moartea este întotdeauna un eveniment (fapt natural), indiferent că are

179
drept cauză o boală, o infracţiune (omor sau altă faptă penală) sau altă cauză (vârsta care
determină încetarea funcţiei unui organ, deci nu propriu-zis o boală). Efectul, deci moartea,
este invariabil față de cauză, un eveniment. Acţiunea care a produs efectul, în exemplul de
mai sus, omorul, este o acţiune omenească şi nu trebuie confundată cauza (acşiunea
omenească) cu efectul (evenimentul produs). De aici putem trage şi concluzia că putem vorbi
despre existenţa unor raporturi juridice diferite, care aparent doar au aceeaşi cauză.

Categorii de acţiuni omeneşti

a. Acţiunile săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se
produc totuşi în puterea legii sunt fapte voluntare ale omului, de care legea leagă producerea
anumitor efecte juridice, chiar împotriva voinţei autorilor faptei. De precizat că, spre
deosebire de evenimente, acestea sunt acţiuni ale omului care, deşi nu sunt săvârşite în scopul
de a produce efecte juridice, ca şi la evenimente, legea leagă de ele producerea unor
consecinţe (efecte) juridice. Aici intră mai ales delictele civile.
b. Actiuni savârsite cu intentia de a produce efecte juridice sunt toate celelalte
acţiuni, altele decât cele arătate mai sus, adică manifestări de voinţă în scopul creării,
modificării ori stingerii unui raport juridic concret. Aceste acţiuni formează larga categorie a
actelor juridice, cea mai importantă în cadrul izvoarelor raportului juridic. Deci, numai în
cazul actelor juridice individuale, efectele juridice sunt determinate de voinţa părţilor. Sunt
acte juridice individuale şi diferite acte cu acest caracter (individual) emise de organe ale
statului, de asemenea producătoare de efecte juridice. Actele juridice individuale se disting
după ramurile de drept în primul rând şi au anumite trăsături specifice fiecărei ramuri, dar ele
pot fi clasificate şi după alte criterii, cum ar fi numărul părţilor din raportul juridic, poziţia
juridică a acestora, caracterul obligaţiei, etc. Asupra câtorva probleme legate de actele juridice
vom reveni.
c. O altă distincţie între acţiuni se mai face după cum prin săvârşirea lor se încalcă sau
nu legea (dispoziţia normei juridice). După acest criteriu există: acţiuni licite şi actiuni
ilicite.
Acţiunile licite sunt cele care (acte juridice) prin producerea lor nu aduc atingere, nu
încalcă normele dreptului (dispoziţia normei juridice).
Acţiunile ilicite sunt, în opoziţie cu cele mai sus arătate, acele acte ori fapte omeneşti
care aduc atingere, încalcă normele dreptului, având drept consecinţă naşterea altor raporturi
juridice, a celor sancţionatorii, cum ar fi infracţiunile, contravenţiile, abaterile disciplinare,
delictele civile, etc.
Revenind la actele juridice ca premisă şi izvor al raportului juridic concret, arătăm că
acestea sunt definite ca fiind o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte

180
juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic, efecte care se produc numai
dacă potrivit normei juridice există o astfel de intenţie.
Acest sens al termenului de “act juridic” nu trebuie confundat cu sensul de “înscris
constatator” care este mijloc de probă, act doveditor.
Actele juridice sunt de o mare varietate, iar o clasificare a lor, după diferite criterii,
este necesară pentru o bună cunoaştere a acestei instituţii juridice.
Între principalele criterii de clasificare şi categorii de acte juridice amintim
urmatoarele:
- dupa numărul părţilor, actele juridice pot fi: unilaterale şi bi- sau multilaterale.
Actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă a unei singure părţi (iar nu numai a
unei singure persoane), cum ar fi de exemplu promisiunea publică a unui premiu, a unei
recompense, testamentul, recunoaşterea unui copil, acceptarea unei succesiuni, etc. Actul
juridic bilateral este acordul de voinţă a două părţi, iar cel multilateral a trei sau mai multe
părţi (ex.: contractul).
- după scopul urmărit, pot fi: acte juridice cu titlu oneros, acel act în care, în schimbul
folosului procurat, se urmăreşte realizarea altui folos, şi acte cu titlu gratuit, acele acte prin
care se procură un folos fără a se urmări în schimb obţinerea altui folos.
Din prima categorie putem exemplifica cu contractul de vânzare, contractul de
închiriere, contractul de schimb, etc., iar din cealaltă categorie, putem exemplifica cu donaţia,
comodatul (împrumutul de folosinţă) etc.
Alte clasificări:
- după efectele produse, actele juridice pot fi: constitutive, translative şi declarative de
drepturi;
- după modul de formare, pot fi: consensuale, solemne şi reale;
- după momentul în care îşi produc efectul, sunt: acte între vii şi acte pentru cauza de moarte;
- după importanţa lor în raport cu un bun sau un patrimoniu, pot fi: de conservare, de
administrare şi de dispoziţie.
Importanţa juridică a acestor clasificări se manifestă pe mai multe planuri, urmând a fi
detaliate la studiul raporturilor juridice de drept civil şi ale altor ramuri de drept.
În ceea ce priveşte actele juridice, mai menţionăm că pentru încheierea valabilă
(validitatea), cât şi pentru dovedirea ori producerea de efecte juridice, în cazul anumitor
categorii de acte juridice se cer a fi întocmite anumite condiţii, prevăzute de lege.
Există, astfel, condiţii de fond care vizează consimţământul (acordul sau manifestarea
de voinţă), capacitatea juridică de a face actul, un obiect determinat şi o cauză licită. Aceste
condiţii privesc, potrivit dispoziţiilor Codului civil, validitatea unei convenţii (contract), dar
pot fi extinse ţi pentru alte acte juridice, desigur, cu excepţia altor condiţii speciale cerute
numai pentru anumite acte civile.
Alături de condiţiile de fond, mai există condiţii de formă care se cer îndeplinite
uneori chiar pentru valabilitatea actului juridic (actele solemne, cum ar fi căsătoria, adopţia,

181
testamentul, donaţia). Neobservarea și nerespectarea condiţiilor de fond sau de formă ale unor
acte juridice poate duce la nulitatea sau anulabilitatea (nulitatea relativă) lor ceea ce poate să
ducă la neproducerea efectelor juridice dorite de părţile unui raport juridic.

Să ne reamintim...
1. Raportul juridic este acea legătură socială, reglementată de norma juridică,
conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi, legătură
susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiei statale.
2. Premisele unui raport juridic sunt: norma juridică; subiectele de drept (premise
generale şi abstracte); faptele juridice (premisa specială şi concretă).

Rezumat
1. Trăsăturile raportului juridic sunt: raport social; raport de suprastructură; raport
voliţional.
2. Subiectul de drept este un fenomen social real şi poartă amprenta tipului formelor
de organizare economico-sociale în care oamenii îşi duc existenţa, contextul social-
istoric în care oamenii participă la viaţa socială determină participarea lor la
raporturile juridice.
3. Aptitudinea recunoscută omului de lege de a avea drepturi şi obligaţii juridice şi,
eventual, de a le exercita este cunoscută sub denumirea de capacitate juridică.
4. Capacitatea juridică poate fi generală sau specială, de folosinţă sau de exerciţiu.
5. Subiecte de drept pot fi atât persoane fizice cât şi persoane juridice.
6. Conţinutul raportului juridic este reprezentat de dreptul subiectiv – facultatea
juridică individuală a unei persoane sau organizaţii într-un raport juridic determinat
şi obligaţia juridică – măsura dreptului subiectiv ce incumbă subiectului ţinut să
îndestuleze dreptul subiectiv.
7. Obiectul raportului juridic presupune acele acţiuni pe care titularul dreptului
subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul desfăşurării raportului juridic.
8. Faptul juridic reprezintă o împrejurare care determinî efecte juridice care creează,
modifică sau stinge raporturi juridice.
9. Faptele juridice se clasifică în eventimente şi acţiuni.
10. Obiectul raportului juridic are şi o componentă materială – bunurile.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice presupune:
a) aptitudinea de a avea drepturi;

182
b) aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii;
c) aptitudinea de a exercita drepturi şi obligaţii.
2. Faptul juridic reprezintă:
a) facultatea juridică a unei persoane într-un raport juridic determinat;
b) exclusiv împrejurarea care nu depinde de voinţa omului, dar a cărui rezultate
produce efecte juridice, dacă norma juridică prevede în acest sens;
c) inclusiv împrejurarea care nu depinde de voinţa omului, dar a cărui rezultate
produce efecte juridice, dacă norma juridică prevede în acest sens.
3. Bunurile fungibile sunt:
a) bunurile care în executarea unei obligatii se pot înlocui cu altele;
b) bunurile care nu pot fi folosite fara ca prima lor întrebuintare sa nu implice
consumarea substantei lor ori înstrainarea lor;
c) bunurile care prin natura lor sau prin vointa partilor sunt individuale, unicate,
au anumite caractere specifice.
4. Evenimentele sunt:
a) acele împrejurari care se produc independent de vointa omului, dar de care
legea leaga nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete;
b) acele fapte voluntare ale omului, de care legea leaga la fel nasterea,
modificarea ori stingerea unui raport juridic concret;
c) acele fapte voluntare ale omului, de care legea leaga pierderea anumitor efecte
juridice, chiar împotriva vointei autorilor faptei.
5. Raportul juridic este, în esenţă:
a) relaţia socială reglementată de norma juridică;
b) orice relaţie socială;
c) orice regulă de conduită reglementată juridic.
6. Definiţi capacitatea de folosinţă a persoanei fizice.
7. Identificaţi vârsta de la care o persoană fizică dobândeşte, de regulă,
capacitatea de exerciţiu restrânsă în materie civilă, conform prevederilor legale în
vigoare, precum şi data la care dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
8. Identificaţi vârsta de la care o persoană fizică dobândeşte capacitatea de
exerciţiu deplină în materie penală.
9. Precizaţi prezumţia legală în baza căreia minorul între 14 şi 16 ani poate
răspunde penale.
10. Minorul XY, în vârstă de 15 ani, a săvârşit infracţiunea A. Urmare a
expertizei medico-legale s-a stabilit că minorul avea discernământ la data
săvârşirii infracţiunii, apreciindu-se că poate răspunde penal pentru fapta
săvârşită. În consecinţă, instanţa de judecată l-a condamnat la pedeapsă prevăzută
de legea penală, reţinând vinovăţia minorului.
a. Precizaţi dacă soluţia instanţei de judecată este corectă. Argumentaţi răspunsul

183
dat.
b. Precizaţi ce prezumţie operează, cât priveşte răspunderea penală, în cazul
minorilor cu vârste între 16-18 ani.

184
Unitatea de învăţare III.2. Răspunderea juridică
Cuprins
III.2.1. Introducere ................................................................................................. 185
III.2.2. Competenţe ................................................................................................. 185
III.2.3. Noţiunea şi formele răspunderii juridice.................................................... 185
III.2.4. Condiţiile răspunderii juridice ................................................................... 186

III.2.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea şi însuşirea de către studenţi a conceptelor sau
noţiunilor precum răspundere juridică, conduita ilicită, vinovăţie, intenţie, culpă,
legatură cauzală.

III.2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite înţelegerea distincţiei dintre diferitele forme ale
răspunderii, studentul putându-le identifica şi caracteriza distinct şi corect.
Studentul va putea prezenta şi explica condiţiile răspunderii juridice. Studentul va
putea prezenta şi evidenţia diferenţele dintre formele vinovăţiei.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

III.2.3. Noţiunea şi formele răspunderii juridice

Normele juridice, reglementând anumite relaţii sociale, stabilesc pentru subiectele de

drept o anumită comportare (conduită) care este obligatorie. Aşa cum s-a mai arătat,
caracterul obligatoriu al normelor juridice şi, prin aceasta, a actelor normative este o trăsătură
esenţială a acestora.
Deoarece prin normele juridice sunt îmbinate armonios atât interesele societăţii în
ansamblul ei, cât şi cele ale persoanelor luate individual, majoritatea acestora – subiecte ale
raporturilor juridice care se nasc în baza normelor de drept – îndeplinesc dispoziţiile
exprimate în acestea, conformându-şi conduita potrivit reglementării juridice.
Nu se exclude însă posibilitatea ca anumiţi subiecţi ai raporturilor juridice să
nesocotească prevederile din normele juridice, să aibă o conduită contrară dispoziţiilor
cuprinse în normele juridice. Când se produc asemenea încălcări ale dreptului devin aplicabile
sancţiunile prevăzute în normele juridice. Prin aplicarea acestora este restabilită ordinea
juridică, se repară pagubele, iar, uneori, persoanele devenite periculoase pentru societate sunt
izolate prin condamnări penale.

185
 Sancţiunile au un rol preventiv-educativ general în sensul că avertizează şi pe alţii
asupra consecinţelor faptelor ilegale şi, implicit, al necesităţii respectării normelor, cât şi un
asemenea rol individual pentru cel care a nesocotit dispoziţia normei şi suportă sancţiunea.
Răspunderea juridică nu înseamnă numai sancţiunea şi nu se confundă cu
aceasta, ci ea poate fi definită ca fiind un ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative,
deci, un raport juridic care se naşte, potrivit legii, ca urmare a săvârşirii unei fapte
ilicite şi care constituie cadrul de realizare al constrângerii statului prin aplicarea
sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi respectării
ordinii de drept.
Instituţia răspunderii juridice funcţionează în toate ramurile de drept şi ocupă un loc
principal între instituţiile juridice. Teoria răspunderii şi instituţia răspunderii a fost elaborată
mai întâi în ramura dreptului civil (art.1349 şi următoarele din Codul civil) astfel că a devenit
un principiu general şi cuprinzator de drept, încât orice activitate ilicită şi prejudiciabilă este
susceptibilă să intre sub incidenţa regulilor răspunderii civile. Desigur, sunt anumite reguli şi
principii ale răspunderii specifice şi celorlalte ramuri de drept, mai cu seamă în cadrul
răspunderii penale.
În raport de natura şi gravitatea lor socială, de categoria normelor juridice, încălcarea
acestora atrage diferite modalităţi de răspundere.
Astfel, în dreptul penal, faptele de încălcare a normelor acestei ramuri sunt infracţiuni care
atrag cea mai aspră răspundere, cea penală.
În dreptul civil există o vastă sferă de fapte ilicite, grupate în: delicte şi cvasidelicte civile,
răspunderea contractuală, răspunderea pentru încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale
(în prezent a revenit și ideea răspunderii civile ăi pentru daune morale) etc.
În dreptul administrativ, răspunderea atrage, spre exemplu, aplicarea de sancţiuni
contravenţionale de către organul administrativ competent, caz în care vorbim despre
răspunderea contravenţională, sau a unor sancţiuni disciplinare în cazul săvârşirii unor abateri
disciplinare, caz în care vorbim despre răspunderea disciplinară.
În dreptul muncii, faptele ilicite pot fi săvârşite numai de subiectele de drept ale unor raporturi
juridice de dreptul muncii, precum cele care au calitatea de salariat, prestându-şi activitatea în
baza unui contract individual de muncă, sau cei care au calitatea de angajator, putând fi atrasă
răspunderea materială sau răspunderea disciplinară.
Specificul fiecărei forme de răspundere juridică va fi studiat în cadrul diferitelor
ramuri de drept.

III.2.4. Condiţiile răspunderii juridice

Indiferent de domeniul juridic (civil, penal, administrativ etc.) în care are loc,
răspunderea juridică intervine numai atunci când sunt întrunite cumulativ mai multe condiţii
esenţiale şi anume:

186
- conduita ilicită;
- rezultatul produs (consecinţele conduitei ilicite);
- legătura cauzală dintre conduita ilicită şi rezultat;
- existenţa vinovăţiei;
- inexistenţa unor cauze care să înlăture răspunderea juridică.
Vom examina în continuare fiecare dintre aceste condiţii, făcând şi unele referiri la
diferite particularităţi ale acestora în ramuri de drept.

a. Conduita ilicită. Conduita omului este ansamblul faptelor sale concrete, adică a actelor
directe ale sale, aflate sub controlul voinţei şi raţiunii sale. Pentru ca o faptă să aibă caracter
ilicit ea trebuie să constituie o încălcare a normelor juridice cuprinse în diferitele acte
normative sau a altor acte juridice emise ori stabilite în baza unor acte normative ierahic
superioare ca forţă juridică. În mod obişnuit, prin fapta ilicită se întelege acea faptă prin
care se încalcă normele juridice şi totodată şi un drept subiectiv al uneia din părţile
raportului juridic.
Conduita ilicită poate consta fie în săvârşirea unei acţiuni sau fapte interzise, fie într-o
inacţiune (omisiunea de a săvârşi o faptă) atunci când legea impune ca aceasta să fie săvârşită.
Acţiunile ilicite sunt foarte diverse.
Inacţiunea poate fi considerată ilicită atunci când persoana avea obligaţia să acţioneze
într-un anumit fel şi nu a acţionat.
De obicei, prin lege se stabilesc astfel de obligaţii (de a acţiona într-un anume fel)
atunci când se doreşte prevenirea unor situaţii periculoase sau dăunătoare (ex.: infracţiuni la
protecţia muncii, faţă de mediul înconjurător şi altele).
Răspunderea pentru o inacţiune ilicită poate rezulta şi din neîndeplinirea unor obligaţii
contractuale, a unor îndatoriri de serviciu sau profesionale etc.
Uneori, răspunderea juridică poate interveni atunci când fapta ilicită constă atât în
neîndeplinirea unei obligaţii, cât şi/sau în îndeplinirea acelei obligaţii, dar în mod
necorespunzător, defectuos.

b. Rezultatul produs (consecinţele faptei ilicite) este un alt element important, o condiţie
pentru atragerea răspunderii juridice. Problema producerii unui rezultat se pune în mod diferit
în cadrul unor ramuri de drept. Se poate însă afirma că un rezultat se produce întotdeauna şi
anume nesocotirea (încălcarea) dispoziţiei normative.
În dreptul civil, în dreptul muncii, răspunderea civilă, respectiv răspunderea materială,
este strâns legată de existenţa unui prejudiciu, ca rezultat al faptei ilicite. Răspunderea civilă
poate fi delictuală ori contractuală şi există numai dacă prin fapta ilicită s-a cauzat un
prejudiciu patrimonial, material, ca rezultat al acesteia. Întinderea prejudiciului dă şi măsura
răspunderii, iar legea (Codul civil) cere ca prejudiciul, pentru a fi reparat, să îndeplinească
anumite condiţii.

187
 La fel se întâmplă şi în cazul răspunderii materiale în dreptul muncii.
În schimb, în dreptul penal, spre exemplu, nu se cere ca rezultatul conduitei ilicite să
fie neapărat un prejudiciu material, patrimonial.
El poate exista, dar răspunderea penală este antrenată şi atunci când rezultatul nu este
material ori nu s-a produs, ci prin fapta ilicită – care în dreptul penal este infracţiunea – s-a
creat o stare de pericol, infracţiunea fiind, conform art. 15 alin. (1) din Codul penal, cu
modificările şi completările ulterioare, acea faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Aşadar rezultatul poate fi
considerat tocmai starea de pericol creată pentru relaţiile sociale ocrotite de lege, pentru
ordinea de drept şi cărora li se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii.
Desigur, poate exista alături de acest rezultat şi un prejudiciu patrimonial, situaţie în
care cele două răspunderi pot fi concomitente, atât cea penală, cât şi cea civilă.

c. Legatura cauzală între conduita ilicită şi rezultatul produs. Întotdeauna, pentru a se

putea atrage răspunderea juridică, va trebui stabilit raportul de cauzalitate (legătura cauzală)
între conduita ilicită şi rezultatul produs. În unele cazuri, stabilirea acestui raport de
cauzalitate nu ridică probleme, putând fi stabilită cu uşurinţă. Alteori însă, stabilirea raportului
de cauzalitate ridică probleme complexe şi necesită o analiză profundă a tuturor factorilor,
pentru a se putea stabili între mai multe persoane ori între mai multe fapte ilicite care este cea
care a determinat un anumit rezultat.
Acest rol revine organului care face aplicarea legii şi, uneori, este o activitate deosebit
de complexă.
Întotdeauna cauza trebuie să determine un anumit efect, dar, uneori, pot coexista mai
multe cauze, motiv pentru care trebuie descoperită cauza principală care a generat efectul. De
asemenea, trebuie facută distincţia între cauză şi condiţii. Acestea din urmă sunt împrejurări
care însoţesc cauza, o influenţează uneori favorabil, alteori negativ, dar ele – condiţiile – nu
generează fenomenul-efect.
Uneori, condiţiile sunt indispensabile producerii efectului, dar nu ele sunt cele care au
generat efectul, ci o cauză anume. Pot exista şi pluralităţi de cauze, situaţie în care se disting
cauze principale şi secundare ori cauze directe şi indirecte.
Cauzele mai pot fi: asociate, concurente ori succesive, acestea prezentând importaţă la
stabilirea răspunderii juridice.

d. Vinovăţia este o altă condiţie necesară pentru atragerea răspunderii juridice. Ea reprezintă
latura subiectivă a încălcării dreptului.
Vinovaţia reprezintă atitudinea psihică (subiectivă) a persoanei faţă de fapta
ilicită comisă şi rezultatul acesteia. Existenţa vinovăţiei dovedeşte că fapta ilicită nu este
numai obiectiv ilicită, dar şi că a existat o atitudine negativă a celui care a săvârşit-o faţă de
norma juridică, faţă de lege în general.

188
 Vinovăţia se leagă, desigur, de caracterul ilicit al faptei, dar nu trebuie confundată cu
acesta deoarece nu orice faptă ilicită presupune şi existenţa vinovăţiei.
Atitudinea subiectivă a autorului faptei licite este conturată de două elemente: unul
intelectiv (de conştiinţă) şi celalalt volitiv (de voinţă). Elementul intelectiv caracterizează
atitudinea psihică a autorului faptei ilicite faţă de propria sa acţiune sau inacţiune şi constă în
prevederea consecinţelor posibile ale faptei. Factorul volitiv este prezent în posibilitatea
autorului de a alege între mai multe conduite posibile, iar în cazul existenţei vinovăţiei, de a
alege conduita ilicită. Modul de stabilire a existenţei vinovăţiei, a formei acesteia este
complex, dar întotdeauna se au în vedere mai multe criterii obiective şi subiective.
Vinovăţia cunoaşte forme şi grade diferite, având particularităţi specifice pentru unele
ramuri de drept. Este diferit, de asemenea, modul în care se stabileşte vinovăţia şi cine anume
trebuie să dovedească vinovăţia.
Astfel, în dreptul civil, vinovăţia îmbracă, conform prevederilor art. 16 din Codul
civil, cu modificările şi completările ulterioare, forma:
- intenţiei atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui
prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui
rezultat,
- culpei atunci când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără
temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă.
În raport de gravitatea culpei, în doctrină s-a mai vorbit de trei grade ale acesteia,
preluate din dreptul roman, şi anume:
- culpa lata (grava);
- culpa levis (uşoară);
- culpa levissima (culpa foarte uşoară).
De altfel, Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, identifică în art. 16 alin. (3)
teza a II-a, culpa ca fiind gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă
pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese.
Această gradaţie are relevanţă mai ales în stabilirea răspunderii contractuale.
Pe de altă parte, Codul civil, prin acelaşi art. 16 alin. (4) prevede că atunci când legea
condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este
îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie.
Prin art. 17, Codul civil vorbeşte şi despre eroarea comună şi invincibilă prevăzând în
art. 17 că nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi. Însă,
când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un
anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de
împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în
eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar
cauza niciun prejudiciu. În acest caz eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă.

189
 Şi în dreptul penal, precum în dreptul civil, vinovaţia şi formele ei sunt definite de
Codul penal şi îmbracă formele intentiei şi culpei. Codul penal, cu modificările şi
completările ulterioare, prin art. 16 alin. (2) – (6). prevede că vinovăţis există când fapta este
comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.
Intenţia există atunci când fapta este săvârşită de făptuitorul care a prevăzut rezultatul faptei
sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte, sau care a prevăzut rezultatul faptei
sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. Fapta constând într-o acţiune
sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie.
Intenţia este depăşită atunci când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată
produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
Culpa există atunci când fapta este săvârşită de făptuitorul care a prevăzut rezultatul faptei
sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce, sau care nu a prevăzut
rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă. Fapta comisă din culpă constituie
infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.
Formele pe care le îmbracă vinovăţia în dreptul penal determină răspunderea atât
pentru calificarea faptei ca infracţiune, cât şi pentru întinderea răspunderii (gravitatea
sancţiunii care se aplică). În schimb, în dreptul civil întinderea răspunderii civile este dată şi
de mărimea prejudiciului, nu doar de forma culpei.
Comparând, de asemenea, vinovăţia în dreptul penal şi dreptul civil, cele două mari
ramuri de drept unde problema răspunderii juridice se situează în plan central, mai distingem
şi alte deosebiri.
Astfel, în dreptul penal, există prezumţia de nevinovăţie a persoanei: vinovăţia va
trebui dovedită de organul de stat competent (uneori şi de victimă). În dreptul civil, de
asemenea, există de regulă prezumţia de nevinovăţie, dar dovada existenţei vinovăţiei trebuie
să o facă subiectul de drept păgubit.
În dreptul civil există însă, uneori, şi prezumţia de vinovăţie, în situaţii care vor fi
arătate mai jos, dar în dreptul penal nu există niciodată o prezumţie de vinovăţie.
Ceea ce mai trebuie subliniat este că în dreptul penal nu există răspundere juridică
(penală) decât personală (pentru fapta proprie), care nu poate fi extinsă ori transmisă în nici
un mod asupra altei persoane. În schimb, în dreptul civil există şi răspunderea civilă pentru
fapta altuia ori chiar pentru “fapta lucrului” sau pentru prejudiciile cauzate de animale, iar
răspunderea poate fi transmisă, în anumite condiţii prevazute de lege, şi altora.
Răspunderea pentru fapta altuia este una din situaţiile în care există prezumţie de
vinovăţie. În dreptul civil o întâlnim situaţii precum:
- răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copilul lor minor;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri;
- răspunderea comitenţilor pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor.

190
 Cod civil prezumă vinovăţia celor care răspund pentru alţii (o prezumtie legală de
culpă), care pentru părinţi, spre exemplu, este o prezumţie relativă (poate fi răsturnată prin
dovedirea lipsei vinovăţiei de către cei prezumaţi vinovaţi. Temeiul acestei prezumţii există în
lipsa de supraveghere ori reaua educaţie a celor care au comis fapta ilicită.
În cazul răspunderii pentru prejudicii cauzate de lucruri sau animale, acestea fiind
singurele cazuri în care există o răspundere a omului pentru prejudicii cauzate altfel decât
printr-o fapta a omului, temeiul acesteia nu rezidă în vinovăţia persoanei responsabile, ci
aceasta este o răspundere obiectivă.
Studiul amanuntit al acestor probleme privitoare la răspunderea civila se va face în
cadrul dreptului civil.

Cauzele care exclud răspunderea juridică

S-au arătat mai sus condiţiile în care, condiţii întrunite cumulativ, răspunderea juridică
poate fi angajată.
În lege sunt prevăzute însă şi anumite situaţii, împrejurări, când, deşi formal sunt
întrunite condiţiile pentru existenţa răspunderii juridice, caracterul ilicit al faptei sau vinovăţia
pot fi înlăturate, iar odată cu acestea şi răspunderea juridică.
Aceste împrejurări (cauze) diferă de la o ramură de drept la alta, iar unele sunt comune
mai multor ramuri de drept.
Astfel, în Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 23 – 31 consacră
mai multe cauze care înlătură caracterul penal al faptelor (cauzele de neimputabilitate), unele
din ele având drept consecinţă, pe lângă înlăturarea răspunderii penale, şi pe cea a răspunderii
civile sau materiale. Aceste cauze sunt: excesul neimputabil, constrângerea fizică sau morală,
cazul fortuit, iresponsabilitatea, intoxicaţia, minoritatea făptuitorului şi eroarea. Tot astfel, în
Codul penal mai sunt prevăzute şi alte cauze care înlătura răspunderea penală (art.152 – 159)
şi anume: amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile pentru anumite fapte, retragerea
plângerii prealabile, împăcarea. În dreptul penal mai sunt şi alte cauze speciale de exonerare a
răspunderii, toate urmând a fi studiate la ramura de drept respectivă.
În dreptul civil şi în dreptul muncii se regăsesc unele din cauzele care înlătura
răspunderea penală, la care se mai pot adăuga: exercitarea unei obligaţii de serviciu (riscul
normal al serviciului), forţa majoră (un eveniment natural, exterior, extraordinar, imprevizibil
şi de nebiruit, cum ar fi un trăsnet, inundaţie etc.), cazul fortuit (o faptă al cărei rezultat este
consecinţa unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută), fapta unei terţe persoane sau fapta
victimei.
Mai menţionăm că iresponsabilitatea (lipsa discernământului) care se poate datora
unei boli psihice ori vârstei (minorul sub 14 ani este prezumat absolut că nu are discernământ,
iar între 14 – 18 ani există o prezumţie relativă de lipsă a discernământului) este o cauză care
înlătură vinovăţia şi pe cale de consecinţă răspunderea juridică în toate ramurile de drept.

191
Să ne reamintim...
1. Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este principiul responsabilităţii.
2. Responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare: responsabilitate
morală, religioasă, politică, culturală, juridică.
3. Temeiul declanşării răspunderii juridice şi stabilirea formei concrete a acesteia se
află în lege – răspunderea este totdeauna legală.

Rezumat
1. Răspunderea juridică poate fi civilă, penală, administrativă, etc.
2. Condiţiile răspunderii juridice sunt: conduita ilicită – comportamentul – acţiunea
sau inacţiunea care nesocoteşte o prevedere legală; vinovăţia – atitudinea psihică a
celui care comite fapta ilicită faţă de fapta sa ţi de rezultatele (consecinţele) acesteia;
legătura cauzală – rezultatul ilicit trebuie să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii sale.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Culpa apare atunci când:
a) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin
săvârşirea faptei ilicite;
b) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar deşi nu-l urmăreşte, acceptă
producerea lui prin săvârşirea faptei ilicite;
c) făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
2. Condiţiile răspunderii juridice sunt:
a) condiţii de fond şi condiţii de formă;
b) conduita ilicită, vinovăţia, legătura de cauzalitate;
c) norma juridică, subiectele de drept, faptele juridice.
3. Intenţia indirectă este atunci când:
a) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin
săvârşirea faptei ilicite;
b) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar deşi nu-l urmăreşte, acceptă
producerea lui prin săvârşirea faptei ilicite;
c) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei,
că nu se va produce.
4. Intenţia directă este atunci când:
a) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin

192
săvârşirea faptei ilicite;
b) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar deşi nu-l urmăreşte, acceptă
producerea lui prin săvârşirea faptei ilicite;
c) făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei,
că nu se va produce.

193
Bibliografie selectivă:

 Apostol Tofan D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice,

Editura All Beck, Bucureşti, 1999;
 Bobos Gh., Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999;
 Ceterchi I, Craiovan I., Introducere în Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992;
 Chevallier J., Statul de drept, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012
 Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu F., Vida I.,
Constituţia României – comentată şi adnotată, Editura Regia Autonomă „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 1992;
 Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tănăsescu S. E., Constituţia României
revizuită – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
 Craiovan I., Tratat de Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2007;
 Cristea S., Doctrine juridice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
 Cristea S., Doctrine juridice. Caiet de seminar, Editura Universul Juridic, Bucureţti,
2014;
 Cristea S., Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
 Dănişor D.C., Drept constituţional şi instituţii politice. Exerciţiul puterii în stat, vol.II,
Editura Europa, Craiova, 1996;
 Dănişor D.C., Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, vol.I, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
 Deleanu I., Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul
român, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006;
 Deleanu I., Ficţiunile juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
 Djuvara M., Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), Bucureşti, 1930;
 Ignătescu C., Lecţii de teoria generală a dreptului, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2014;
 Joiţa T., Şaramet O., Teoria generală a dreptului (resursă bibliografică principală),
Editura Omnia Uni-SAST, Braşov, 2003;
 Kelsen H., Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000;
 Lijphart A., Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi
şase de ţări, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
 Lijphart A., Democraţia în societăţile plurale, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
 Losano M.G., Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi
extraeuropean, Editura C. H. Beck, 2005
 Mihai Gh., Motica R., Fundamentele dreptului, Editura All, Bucuresti, 1997;
 Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
 Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;

194
  Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
 Muraru I., Iancu Gh., Pucheanu M.L., Popescu C.L., Constituţiile române. Texte.
Note. Prezentare comparativă, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1993;
 Muraru I., Tănăsescu E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck,
vol.I, Bucureşti, 2008;
 Muraru I., Tănăsescu E.S., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck,
vol.II, Bucureşti, 2009;
 Platon, Republica, Editura Antet XX Press, Filipesti de Târg;
 Popa N., Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012;
 Popa N., Spataru-Negura L. C., Ene-Dinu C. B. G., Anghel E., Teoria generală a
dreptului. Caiet de seminar, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2014
 Popa N., Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002;
 Popa N., Dogaru I., Dănişor Gh., Dănişor D.C., Filosofia dreptului. Marile curente,
Editura All Beck, Bucureşti, 2002;
 Popa N., Eremia M.C., Dragnea D.M., Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru
seminar, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
 Popa N., Eremia M. C., Cristea S., Teoria generală a dreptului, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005;
 Rousseau J.J, Contractul social, Editura Antet XX Press, Filipesti de Târg, traducere
de H.J. Stahl;
 Sperantia E., Introducere in Filosofia dreptului, Cluj, 1940;
 Steinhardt N., Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica
operei lui Leon Duguit, Editura Polirom, Iaşi, 2008;
 Strickland C., The english legal system, Editura Longman, Edinburgh, 1998;
 Tocqueville A. de, Despre democraţie în America, vol.I, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992;
 Voicu C., Voicu A., Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2013;
 Wilson J.Q., American Government. Institutions and Policies, D.C. Heath and
Company, Lexington , Massachusetts. Toronto, third edition, 1986.

Constituţii ale altor state:

♦ Pentru constituţile folosite în lucrare sau pentru variantele actualizate ale constituţiilor
mentionate mai sus au fost folosite următoarele site-uri:
*http/dir.yahoo.com/Government/Law/Constitutional/Constitutions
*http/www.georgetown.edu – Georgetown University, Political Database of the America
*http/lib.umich.edu – The University of Michigan – Library – Documents Center

195
*confinder.richmond.edu – University of Richmond
*http/www.oefre.unibe.ch/law/icl/index.html
*http/www.constitution.ru/eu

Dicţionare

• Dictionnaire de droit administratif, Editura Dalloz, Paris, 2002

• Dictionnaire du droit constitutionnel, Editura Dalloz, Paris, 2001
• Villiers M.de, Dictionnaire du droit constitutionnel, Editura Dalloz. Armand Colin, Paris,
1998

Legislaţie
Constituţia României, republicată, precum şi orice alt act normativ relevant, precum
Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului, Regulamentul şedinţelor
comune ale celor două camere, alte legi şi ordonante relevante, precum Codul civil; Codul de
procedură civilă; Codul penal; Codul de procedură penală; Codul Muncii; Legea nr.31/1990 a
societăţilor; Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, toate acestea cu modificările şi
completările în vigoare.

196