Sunteți pe pagina 1din 962

Drept penal.

Partea generală
Curs teoretic în domeniul licenţei (I)

• Noţiuni introductive. Aplicarea legii penale. Infracţiunea


• Extrase de practică relevantă
• Materiale auxiliare de lucru
Copyright©2017 Editura Hamangiu SRL
Editură de prestigiu recunoscut în domeniul ştiinţelor sociale CNATDCU
Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu
Editura Hamangiu: Str. Mitropolit Filaret nr. 39-39A, Sector 4, Bucureşti, O.P. 5, C.P. 91
Tel./Fax: 021.336.04.43; 031.805.80.21; Vânzări: 021.336.01.25; 031.425.42.24 E-mail:
redactia@hamangiu.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MĂRCULESCU-MICHINICI,


MARIA IOANA Drept penal - partea generală : curs teoretic în domeniul licenţei /
Maria Ioana Mărculescu-Michinici, Mihai Dunea. - Bucureşti: Editura Hamangiu,
2017- 2 voi.
ISBN 978-606-27-0625-8
Voi. 1. : Noţiuni introductive, Aplicarea legii penale, Infracţiunea. - 2017. -
Conţine bibliografie. - ISBN 978-606-27-0626-5
I. Dunea, Mihai
343
Maria-loana Mărcuiescu-Mîchînicî Mihai Dunea

Drept penal. Partea generală


Curs teoretic în domeniul licenţei (I)

• Noţiuni introductive. Aplicarea legii penale.


Infracţiunea
• Extrase de practică relevantă
• Materiale auxiliare de lucru

/ <S dÂXwun
îramactout r
2017
DESPRE AUTORI
Maria-loana Mărculescu-Michinici
Este conferenţiar universitar la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru loan Cuza"
din laşi, titulară a cursurilor de Drept penal. Partea generală şi Criminologie. Din anul
1998 este doctor în drept, sub coordonarea prof. univ. dr. Grigore Gr. Theodoru (
Hotărârea judecătorească penală şi rolul ei în combaterea şi
prevenirea
infracţiunilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016).
Pe parcursul activităţii sale didactice a participat la numeroase conferinţe, simpozioane,
cursuri de specializare în domeniul dreptului penal şi al criminologiei, elaborând şi
publicând o serie de lucrări de specialitate în domeniul juridico-penal (articole în reviste de
profil, precum şi în volume ale conferinţelor). A colaborat la redactarea cursului de Drept
penal. Partea generală (MARIAZOLYNEAK, MARIA IOANA MICHINICI, Ed. Fundaţiei „Chemarea",
laşi, 1999) şi face parte din colectivul de autori ai lucrării Noul Cod penal. Comentarii pe
articole (coordonator TUDOREL TOADER, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014).

Mihai Dunea
Este lector universitar la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi,
titular în domeniul Drept penal. Partea generală şi al disciplinei Probleme speciale de
drept penal. Din anul 2012 este doctor în drept, sub coordonarea prof. univ. dr. Tudorel
Toader ( speciale de nepedepsire
şi cauzele speciale de reducere a pedepsei). în perioada 2014-2015 a urmat şi finalizat
studii post-doctorale, în calitate de cercetător (în cadrul proiectului
POSDRU/159/1.5/S/141699 - Modernizarea legislaţiei naţionale în contextul uniformizării
dreptului la nivel european şi implicaţiile socio-politice asupra sistemului administrativ), cu
tema de cercetare „Modernizarea legislaţiei penale şi modelul normativ: între
deziderat şi realitate în exprimarea politicii penale de factură atenuantă şi
agravantă".
Pe parcursul activităţii sale didactice a fost implicatîn susţinerea şi/sau participarea la mai
multe conferinţe, simpozioane, cursuri de specializare, şcoli de vară şi alte manifestări
academiceîn domeniul juridico-penal, publicând o serie de articole în materia dreptului
penal în reviste şi periodice de specialitate, precum şi în volume ale unor conferinţe
naţionale şi internaţionale.
De asemenea, face parte din colectivul de autori ai lucrării Noul Cod penal. Comentarii
pe articole (coordonator TUDOREL TOADER, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014).
CUVÂNTUL AUTORILOR

Prezenta lucrare se adresează, cu predilecţie, studenţilor din anul al ll-lea de studii


juridice de licenţă.
Cursul este sistematizat în trei titluri (Noţiuni introductive; Aplicarea legii penale;
Infracţiunea), prin valorificarea doctrinei autohtone şi a jurisprudenţei naţionale -în
special a celei obligatorii -în domeniul dreptului penal (partea generală).
în acest demers, în primul titlu, rezervat noţiunilor introductive în materia dreptului
penal, se tratează o serie de chestiuni referitoare la: aspecte generale de bază privind
dreptul penal; izvoarele dreptului penal; principiile fundamentale ale dreptului penal;
norma penală, raportul juridic penal şi legea penală. în titlul al ll-lea este examinată
materia aplicării legii penale, abordată din perspectiva mai multor coordonate, respectiv:
timpul, spaţiul, persoanele şi faptele. Titlul al lll-lea cuprinde analiza infracţiunii, ca
instituţie fundamentală principală a dreptului penal, fiind prezentate detaliat chestiuni
privind: definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii; cauzele care exclud infracţiunea;
conţinutul infracţiunii; formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii ilicite;
unitatea de infracţiune; pluralitatea de infracţiuni; participaţia penală.
în această desfăşurare a materiei (tratată, preponderent, dintr-o perspectivă
teoretică/ştiinţifică), s-au urmărit constant atât fundamentarea unor aspecte şi noţiuni
elementare, de bază în materia dreptului penal (fixarea „abc"-ului în domeniu), cât şi
surprinderea unor „probleme speciale" controversate sau apte să conducă la exprimarea
de opinii divergente. S-a încercat şi realizarea unei coerente îmbinări a gradelor de
dificultate distincte implicate de aceste două planuri de raportare la domeniul juridico-
penal de analiză. Astfel, prin valorificarea predilectă a doctrinei penale naţionale
(configurată sub auspiciile legislaţiei penale actuale, dar şi a celei conturate sub fosta
reglementare) şi prin raportări la soluţii de practică (mai ales la decizii obligatorii ale Curţii
Constituţionale şi ale instanţei supreme), cititorului urmează a i se facilita înţelegerea unor
constante aflate în afara oricăror controverse în materie de drept penal. în plus, pe
aceleaşi baze, acestuia i se propune şi parcurgerea unui veritabil „teren minat" de aspecte
discutabile în materie juridico-penală, punându-i-se la dispoziţie cunoştinţele apte să îi
asigure o „navigare" reuşită pe „nisipurile mişcătoare" ale dezbaterii academice şi ale
soluţiilor neunitare atinse/ apte să fie generate în practică.
Pentru a veni în sprijinul cititorilor (în special al studenţilor), autorii au inclus în
cuprinsul lucrării şi materiale auxiliare de lucru: întrebări tip grilă, speţe, afirmaţii/
enunţuri (care impun indicarea valorii de adevăr, cu argumentarea răspunsului),
scheme/reprezentări grafice ş.a. Acestea vizează (şi ele) să încurajeze şi să stimuleze
gândirea (pe cont propriu), dorindu-se un instrument util în demersul de înfrângere a
tendinţei (sterile) de memorare mecanică, de „recitare" (fără înţelegere) a dispo-
VI DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

ziţiilor legale şi a comentariilor de specialitate (reflex inutil în absenţa capacităţii - exersate


- de filtrare a informaţiei prin prisma analizei individuale, la nevoie critice, susţinută de
argumente de text = normative, dar şi logico-raţionale). Astfel, autorii îşi reafirmă (şi pe
această cale) credinţa că studentul nu trebuie să fie/să rămână tributar unui anumit punct
de vedere, exprimat într-o problemă deschisă/care lasă loc de interpretare. Dimpotrivă,
studentul trebuie informat/ajutat (ghidat) să se documenteze în legătură cu acele aspecte
care implică discuţii/nuanţe interpretative/ controverse (recunoscute ca atare în doctrină
sau doar potenţiale). Dezvoltarea gândirii critice, bazată pe cunoaşterea opiniilor
exprimate şi a argumentelor care le susţin, este dezirabilă, pentru ca ulterior să se poată
opta, în cunoştinţă de cauză, asupra soluţiei potrivite (în funcţie de context, de interes, de
propria opţiune motivată). în opinia autorilor, instruirea academică nu trebuie realizată în
scopul primar al dogmatizării, al transformării persoanei într-un student eficient, ci în
vederea pregătirii temeinice pentru desfăşurarea activităţii de practică (judiciară şi - poate
- legislativă) de mâine. Acest proces impune tocmai stimularea capacităţii de analiză
(critică) şi argumentare coerentă, logico-raţională, înţelegerea (şi relativizarea, în limite
rezonabile, a) fenomenului juridic, a legităţilor sale obiective, a mecanismelor ireductibile
după care funcţionează acesta, în contextul mai larg al dinamicii constante a dreptului
pozitiv şi a ideilor juridice esenţiale pe care se fundamentează (ar trebui să se
fundamenteze) activitatea de elaborare şi de aplicare a legii (în litera şi în spiritul său)...
Este de menţionat că numeroase exerciţii aplicative (speţe, grile etc.) au fost
elaborate/dezvoltate plecând de la cazuri, situaţii, împrejurări şi exemple ajunse, în timp,
ipoteze clasice („de şcoală") în materie - şi intrate, astfel, în domeniul public al
exemplificării unor instituţii/idei/concepte de drept penal. S-a recurs, pe alocuri, la
acestea nu din conformism, ci pentru că dorinţa de „a reinventa roata"/ de „a sparge
tiparele" cu orice preţ nu credem că include un merit intrinsec general valabil, iar unele
constante merită a fi conservate, dată fiind eficienţa lor verificată în fenomenologia
studiului şi înţelegerii dreptului (penal). Alături de aceste veritabile ipoteze standardizate
(de al căror contact nu puteau fi lipsiţi cititorii), sunt propuse şi exemple/exerciţii originale,
în a căror imaginare s-a sintetizat inclusiv rodul interacţiunii constante a autorilor cu
studenţii Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi
(indiferent de nivelul de pregătire: licenţă sau masterat). Prin urmare, folosim (şi) această
cale pentru a le mulţumi pentru inspiraţie, pentru ideile inovatoare şi perspectiva
proaspătă pe care o aduc, în mod constant, abordării dreptului penal, ferindu-ne de
pericolul căderii într-un (profund şi inflexibil) dogmatism. Nu în ultimul rând, numeroase
exemple/idei utilizate în această lucrare se datorează propriei formări a autorilor de către
generaţiile de dascăli care au dat fiinţă „şcolii (de drept penal) de la laşi" - repere de
conduită profesională şi morală, corifei ai ştiinţei juridico-penale autohtone, spre care
îndreptăm recunoştinţa noastră. Sperăm a transmite mai departe viziunea şi cunoştinţele
acestora, de care trebuie să profite generaţiile viitoare de jurişti, noi înşine (în continuare)
şi (de dorit) chiar Legiuitorul (care trebuie să găsească justul echilibru între perspectiva
normativă
DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ VII

orientată spre viitor, fără a se desprinde însă cu totul de soluţiile întemeiate ale tradiţiei
noastre juridice).
Materialul de faţă cuprinde şi exprimarea unor puncte de vedere, precum şi a unor
propuneri de legeferenda, urmând a se determina în timp viabilitatea acestora, în
contextul unei dinamici legislative, doctrinare şi jurisprudenţiale accentuate, care
caracterizează, în momentul de faţă, în România, (şi) domeniul dreptului penal*. Sub
asemenea auspicii, este evident că opiniile (critice/proprii) formulate, mai ales în legătură
cu aspecte controversate/controversabile (ca expresie a concepţiei potrivit căreia
„gândirea pe cont propriu nu poate fi oprită"), au aptitudinea de a prezenta limite, fiind
exprimate sub rezerva potenţialelor reconsiderări care ar putea decurge (spre exemplu)
din revirimente jurisprudenţiale, re-veniri/transformări legislative sau noi nuanţări
teoretice (doctrinare).
Explicaţiile din prezenta lucrare pot fi utile nu numai celor aflaţi la primul contact cu
studiul dreptului penal, ci şi celor care doresc să parcurgă recapitulativ materia sau să o
aprofundeze (de pildă, studenţilor la studii de masterat). De asemenea, lucrarea îi vizează
şi pe cei care se pregătesc pentru diverse evaluări implicând domeniul dreptului penal:
examen de absolvire a studiilor de licenţă în drept, concurs de admitere în unele profesii
juridice (magistratură, avocatură ş.a.), concursuri de definitivat sau promovare în cadrul
unor profesii juridice etc. Din această perspectivă (şi nu numai), apreciem că acest curs
poate folosi şi practicienilor dreptului, putând servi, totodată, drept mijloc util dialogului
academicîntreţinut cu teoreticienii penalişti. Sperăm ca lucrarea să apară tuturor cititorilor
ca o lectură utilă, echilibrată şi (in) formativă în domeniul dreptului penal (partea
generală).
Autorii

* în considerarea acestor constatări obiective legate de dinamica dreptului penal, în contextul


în care ne situăm (încă la început de drum în aplicarea unei legislaţii noi), trebuie înţeles şi traseul
editării/ publicării prezentului curs. Astfel, sunt de observat: un grad relativ ridicat de
incertitudine legislativă actuală în domeniu; intervenţii importante, în materie, ale Curţii
Constituţionale şi ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul deciziilor obligatorii
(hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi decizii
pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul legii); continua „aşezare" şi „reaşezare" a
doctrinei, în varii aspecte discutabile. Drept urmare, deşi elaborarea materialului acestui curs, în
liniile esenţiale sub care se înfăţişează, a fost finalizată încă din cursul anului 2016, publicarea a
suferit o serie de amânări, neplanificate iniţial, intervenite pe parcurs. Acestea au fost cauzate, în
special, de unele perspective de modificare legislativă în materie penală (spre exemplu, apariţia
O.U.G. nr. 18/2016 sau a O.U.G. nr. 13 şi nr. 14/2017 ş.a.), precum şi de necesitatea aşteptării
pronunţării/motivării unor soluţii de jurisprudenţă obligatorie în domeniul dreptului penal (decizii
ale Curţii Constituţionale - precum Decizia nr. 368/2017 privind infracţiunea continuată - şi decizii
obligatorii ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: HP/RIL). Un alt curs de acţiune ar fi ridicat riscul
ca, încă de la apariţia sa, lucrarea să fie mult depăşită, sub aspectul conţinutului, ceea ce autorii şi
editorul au dorit să evite, în mod special.
ABREVIERI
-
alin. alineatul
art. -
articolul
B. Of. -
Buletinul Oficial
C.D.P. -


revista Caiete de drept penal
C. civ. Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată în M. Of. nr. 505 din
15 iulie 2011)

C.C.R. Curtea Constituţională a României


C.E.D.O. -


Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CP Codul penal (Legea nr. 286/2009, publicată în M. Of. nr. 510 din

24 iulie 2009)
CP 1968 Codul penal din 1968 (Legea nr. 15/1968, republicată în M. Of. nr.
65 din 16 aprilie 1997)

CPC Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010, republicată în M.
Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015)

CPP Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010, publicată în M.
Of. nr. 486 din 15 iulie 2010)

CPP 1968 Codul de procedură penală din 1968 (Legea nr. 29/1968,
republicată în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997)
-

C.S.J. Curtea Supremă de Justiţie


dec. —
decizia
dec. de îndrum. -
decizia de îndrumare
Dreptul -

-
revista Dreptul
Ed. Editura
ed. ediţia
I.C.C.J. -
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
J.O. -

-
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
J.N. revista Justiţia Nouă
lit. -
litera
M. Of. -
Monitorul Oficial al României, Partea 1
n.n. -
nota noastră
nr. -
numărul
O.G. -
ordonanţa Guvernului
O.U.G. -

-
ordonanţa de urgenţă a Guvernului
P- -
pagina
R.D.P. -
Revista de drept penal
R.R.D. Revista română de drept
s. pen. -

-
secţia penală
s.n. sublinierea noastră
S.U. -
Secţiile Unite
ş.a. -
şi altele
ş.u. -
şi următoarele
Trib. -
Tribunalul
Trib. Suprem -


Tribunalul Suprem
voi. volumul
CUPRINS

TITLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL _____________________ 1

Preliminarii __________________________________________________________________ 1

Capitolul I. Aspecte generale de bază privind dreptul penal ___________________________ 2


Secţiunea 1.Noţiunea/definiţia dreptului penal şi instituţiile fundamentale
ale dreptului penal __________________________________________________________ 2
§1. Noţiunea/definiţia dreptului penal __________________________________________ 2
§2. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal __________________________________ 4
Secţiunea a 2-a. Caracterele dreptului penal _____________________________________ 5
Secţiunea a 3-a. Necesitatea, scopul, rolul, sarcinile şi funcţiile dreptului penal __________ 12
§1. Necesitatea dreptului penal ______________________________________________ 12
§2. Scopul dreptului penal __________________________________________________ 13
§3. Rolul şi sarcinile dreptului penal ___________________________________________ 14
§4. Funcţiile dreptului penal _________________________________________________ 15
Capitolul al ll-lea. Izvoarele dreptului penal ________________________________________ 20
Secţiunea 1.Conceptul de izvor de drept (izvor al dreptului penal); generalităţi;
tipuri (categorii) de izvoare ale dreptului penal _________________________________ 20
Secţiunea a 2-a. Izvoarele propriu-zise (principale, cu efecte depline) ale
dreptului penal: (anumite tipuri de) acte normative - legea organică şi ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului; situaţia documentelor internaţionale de interes
în materie penală (şi a jurisprudenţei subsecvente) ______________________________ 22
§1. Legea - izvor al dreptului penal ___________________________________________ 22
§2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului - izvor al dreptului penal ___________________ 25
§3. Documentele internaţionale - izvor al dreptului penal _________________________ 26
Secţiunea a 3-a. Izvoarele adiacente (cu efecte parţiale) ale dreptului penal: decretul
prezidenţial de graţiere (individuală) şi jurisprudenţa obligatorie
a Curţii Constituţionale a României şi a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie _____________ 27
§1. Decretul prezidenţial de graţiere (individuală) - izvor al dreptului penal ___________ 27
§2. Jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale a României - izvor
al dreptului penal ______________________________________________________ 28
§3. Jurisprudenţa obligatorie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - izvor
al dreptului penal ______________________________________________________ 32
Secţiunea a 4-a. Problema jurisprudenţei obligatorii a unor organisme
jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale ca izvor al dreptului
penal (român) ____________________________________________________________ 36
Secţiunea a 5-a. Extrase de jurisprudenţă obligatorie privind izvoarele
dreptului penal __________________________________________________________ 41

Capitolul al lll-lea. Principiile fundamentale ale dreptului penal ________________________ 54


Secţiunea 1. Aspecte generale referitoare la conceptul şi sfera principiilor
fundamentale de drept penal _______________________________________________ 54
Secţiunea a 2-a. Principiul fundamental al legalităţii incriminării _____________________ 57
XII CUPRINS

Secţiunea a 3-a. Principiul fundamental al incriminării doar a faptelor care


prezintă un anumit grad de pericol social _____________________________________ 61
Secţiunea a 4-a. Principiul fundamental potrivit căruia infracţiunea este unicul
temei al răspunderii penale _________________________________________________ 65
Secţiunea a 5-a. Principiul fundamental al caracterului personal al răspunderii
penale _________________________________________________________________ 66
Secţiunea a 6-a. Principiul fundamental al legalităţii sancţiunilor de drept penal ________ 68
Secţiunea a 7-a. Principiul fundamental al individualizării sancţiunilor
de drept penal ___________________________________________________________ 72

Capitolul al IV-lea. Norma penală, raportul juridic penal şi legea penală ________________ 75
Secţiunea 1.Particularităţile normei juridice penale _______________________________ 75
§1. Structura internă a normelor juridice penale _______________________________ 75
§2. Clasificarea normelor juridice penale ___________________________________ 80
Secţiunea a 2-a. Raportul juridic penal _________________________________________ 98
§1. Conceptul de raport juridic penal. Controversa privind caracterul unic
sau plural al raportului juridic penal ______________________________________ 98
§2. Raportul juridic penal de conformare/cooperare (preceptiv) __________________ 103
§3. Raportul juridic penal de conflict/contradicţie/constrângere (punitiv) ___________ 107
Secţiunea a 3-a. Legea penală ________________________________________________ 117
§1. Lege penală generală, lege penală specială, lege extrapenală conţinând
şi unele dispoziţii penale_______________________________________________ 118
§2. Lege penală permanentă,lege penală temporară ____________________________ 121
Materiale auxiliare de lucru în studiul noţiunilor introductive în dreptul
penal ______________________________________________________________ 124

TITLUL AL ll-LEA. APLICAREA LEGII PENALE ________________________________________ 136


Preliminarii __________ _____________________________________________________ 136
Capitolul I. Aplicarea legii penale în timp _________________________________________ 138
Secţiunea 1. Aspecte introductive şi clarificări terminologice ________________________ 138
Secţiunea a 2-a. Principiul aplicării active a legii penale ____________________________ 143
§1. Activitatea legii penale - principiu de bază în materia aplicării legii
penale în timp ______________________________________________________ 143
§2. Analiza principiului aplicării active a legii penale _________________________ 145
Secţiunea a 3-a. Aplicarea temporală a dezincriminării (abolitio criminis) _____________ 154
§1. Conceptul de dezincriminare; delimitare faţă de noţiunea de lege
penală mai favorabilă; modalităţi de determinare a intervenţiei
dezincriminării ______________________________________________________ 154
§2. Consecinţele dezincriminării ____________________________________________ 161
§3. Probleme speciale în materiadezincriminării - abordare selectivă _______________ 165
Secţiunea a 4-a. Aplicarea legii penale mai favorabile (principiul mitior lexj ____________ 169
§1. Conceptul de lege penală mai favorabilă __________________________________ 169
§2. Aplicarea legii penale mai favorabile anterior momentului judecării
definitive a unor cauze ________________________________________________ 171
§3. Aplicarea legii penale mai favorabile ulterior momentului judecării
definitive a unor cauze ________________________________________________ 184
CUPRINS XIII

Secţiunea a 5-a. Aplicarea legii penale temporare ________________________________ 193


§1. Conceptul de lege penală temporară şi rolul acesteia ________________________ 193
§2. Aplicarea legii penale temporare ________________________________________ 195
Secţiunea a 6-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia aplicării
în timp a legii penale române ______________________________________________ 198
Capitolul al ll-lea. Aplicarea legii penale în spaţiu___________________________________ 228
Secţiunea 1.Aspecte introductive (cadru general) _________________________________ 228
Secţiunea a 2-a. Teritorialitatea legii penale (principiul de bază în materia
aplicării legii penale în spaţiu) ______________________________________________ 230
§1. Teritorialitatea legii penale - principiu de bază în materia aplicării legii
penale în spaţiu______________________________________________________ 230
§2. Analiza principiului teritorialităţii ________________________________________ 232
§3. Excepţii de la aplicarea teritorială a legii penale române ______________________ 237
§4. Probleme speciale în materia teritorialităţii legii penale române -
abordare selectivă ___________________________________________________ 242
Secţiunea a 3-a. Principiul personalităţii legii penale române _______________________ 246
§1. Principiul personalităţii legii penale române - principiu complementar
în materia aplicării legii penale în spaţiu __________________________________ 246
§2. Analiza principiului personalităţii legii penale române _______________________ 247
§3. Probleme speciale în materia personalităţii legii penale române -
abordare selectivă ___________________________________________________ 256
Secţiunea a 4-a. Principiul realităţii legii penale române ___________________________ 260
§1. Principiul realităţii legii penale române - principiu complementar
în materia aplicării legii penale în spaţiu __________________________________ 260
§2. Analiza principiului realităţii legii penale ___________________________________ 262
§3. Probleme speciale în materia realităţii legii penale române - abordare
selectivă ___________________________________________________________ 270
Secţiunea a 5-a. Principiul universalităţii legii penale române _______________________ 273
§1. Principiul universalităţii legii penale române - principiu complementar
în materia aplicării legii penale în spaţiu __________________________________ 273
§2. Analiza principiului universalităţii legii penale ______________________________ 276
§3. Probleme speciale în materia universalităţii legii penale române -
abordare selectivă ___________________________________________________ 284
Secţiunea a 6-a. Generalităţi cu privire la instituţia extrădării _______________________ 288
Secţiunea a 7-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia
aplicării legii penale române în spaţiu ________________________________________ 292
Materiale auxiliare de lucru în studiul aplicării legii penale în timp şi
în spaţiu ___________________________________________________________ 294

TITLUL AL lll-LEA. INFRACŢIUNEA ________________________________________________ 307


Capitolul I. Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii ___________________________ 307
Secţiunea 1.Scurte consideraţii introductive privind infracţiunea _____________________ 307
Secţiunea a 2-a. Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii _____________________ 310
§1. Definiţia infracţiunii. Succintă privire retrospectivă (evolutivă) ____________ 310
§2. Tipicitatea __________________________________________________________ 314
XIV CUPRINS

§3. Trăsăturile esenţiale inovatoare ale infracţiunii: caracterul nejustificat


şi caracterul imputabil _________________________________________________ 321
3.1. Preliminarii ______________________________________________________ 321
3.2. _________________________________________________________
Caracterul nejustificat al faptei-trăsătură esenţială a infracţiunii ________________ 322
3.3. _________________________________________________________
Caracterul imputabil al faptei-trăsătură esenţială a infracţiunii _________________ 323
§4. Infracţiunea - unicul temei al răspunderii penale _____________________________ 325
Materiale auxiliare de lucru în studiul definiţiei şi trăsăturilor esenţiale ale
Capitolul al ll-lea. Cauzele care exclud infracţiunea _________________________________ 332
infracţiunii ___________________________________________________________ 328
Secţiunea 1.Preliminarii _____________________________________________________ 332
§1. Tipuri de cauze care produc efecte extinctive asupra instituţiilor
penale fundamentale _________________________________________________ 332
§2. Clasificarea cauzelor care exclud infracţiunea________________________________ 337
Secţiunea a 2-a. Cauzele justificative____________________________________________ 344
§1. Generalităţi __________________________________________________________ 344
§2. Legitima apărare ______________________________________________________ 349
2.1. Preliminarii ______________________________________________________ 349
2.2. Legitima apărare propriu-zisă - condiţii de existenţă ______________________ 350
2.3. Prezumţia de legitimă apărare _______________________________________ 367
2.4. Probleme speciale în materia legitimei apărări - abordare selectivă _________ 371
§3. Starea de necesitate ___________________________________________________ 374
3.1. Preliminarii ______________________________________________________ 374
3.2. Condiţii de existenţă _______________________________________________ 376
3.3. Probleme speciale în materia stării de necesitate - abordare selectivă ______ 392
§4. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii __________________________ 393
4.1. Preliminarii ______________________________________________________ 393
4.2. Exercitarea unui drept ______________________________________________ 394
4.3. îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege ______________________________ 397
4.4. îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă ______________ 398
§5. Consimţământul persoanei vătămate ______________________________________ 401
5.1. Preliminarii ______________________________________________________ 401
5.2. Condiţii de existenţă _______________________________________________ 401
5.3. Consimţământul persoanei vătămate - instituţie cu multiple
naturi juridice _____________________________________________________ 407
§6. Probleme speciale în materia cauzelor justificative - abordare selectivă __________ 408
6.1. Cauze justificative speciale __________________________________________ 408
6.2. Delimitări între unele cauze justificative generale ________________________ 409
6.3. Concursul cauzelor justificative ______________________________________ 413
Materiale auxiliare de lucru în studiul cauzelor justificative ________________________ 415
Secţiunea a 3-a. Cauzele de neimputabilitate ____________________________________ 425
§1. Generalităţi __________________________________________________________ 425
§2. Raportul dintre imputabilitate şi vinovăţie __________________________________ 431
§3. Clasificări ale cauzelor de neimputabilitate __________________________________ 434
§4. Minoritatea făptuitorului ________________________________________________ 439
4.1. Preliminarii ______________________________________________________ 439
4.2. Condiţii de existenţă _______________________________________________ 440
4.3. Consecinţele reţinerii minorităţii făptuitorului ___________________________ 445
CUPRINS XV

4.4. Probleme speciale în materia stării de minoritate - abordare selectivă_______ 445


§5. Iresponsabilitatea _____________________________________________________ 447
5.1. Preliminarii ______________________________________________________ 447
5.2. Condiţii de existenţă _______________________________________________ 448
5.3. Consecinţele reţinerii stării de iresponsabilitate _________________________ 452
§6. Intoxicaţia____________________________________________________________ 453
6.1. Preliminarii ______________________________________________________ 453
6.2. Condiţii de existenţă _______________________________________________ 453
6.3. Intoxicaţia - instituţie cu multiple naturi juridice ________________________ 457
6.4. Consecinţele cauzei de neimputabilitate reprezentate de intoxicaţie _________ 458
§7. Cazul fortuit __________________________________________________________ 459
7.1. Preliminarii ______________________________________________________ 459
7.2. Condiţii de existenţă _______________________________________________ 459
7.3. Consecinţele reţinerii cazului fortuit ___________________________________ 465
§8. Constrângerea fizică____________________________________________________ 465
8.1. Preliminarii ______________________________________________________ 465
8.2. Condiţii de existenţă _______________________________________________ 466
8.3. Consecinţele reţinerii constrângerii fizice _______________________________ 470
§9. Constrângerea morală __________________________________________________ 470
9.1. Preliminarii ______________________________________________________ 470
9.2. Condiţii de existenţă _______________________________________________ 471
9.3. Consecinţele reţinerii constrângerii morale _____________________________ 476
§10. Excesul neimputabil de legitimă apărare/de stare de necesitate ______________ 476
§11. Eroarea _____________________________________________________________ 479
11.1. Preliminarii; clasificări ale erorii _____________________________________ 479
11.2. Eroarea - analiza dispoziţiilor art. 30 CP _______________________________ 483
11.3. Consecinţele cauzei de neimputabilitate reprezentate de eroare ___________ 490
§12. Probleme speciale în materia cauzelor de neimputabilitate - abordare
selectivă ____________________________________________________________ 491
12.1. Cauze de neimputabilitate speciale __________________________________ 491
12.2. Delimitări între unele cauze generale de neimputabilitate ________________ 492
12.3. Concursul cauzelor de neimputabilitate ______________________________ 494
Secţiunea a 4-a. Unele probleme speciale comune în materia cauzelor
justificative şi a cauzelor de neimputabilitate ___________________________________ 495
§1. Despre compatibilitatea unor cauze de excludere a infracţiunii în
ipoteza subiectul activ persoană juridică ___________________________________ 495
§2. Concursul dintre cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate_____________ 496
§3. Actiolibera in causa________________________________________________ 497
Materiale auxiliare de lucru în studiul cauzelor de neimputabilitate _________________ 499

Capitolul al lll-lea. Conţinutul infracţiunii _________________________________________ 508


Secţiunea 1. Aspecte generale privitoare la conceptul de conţinut al
infracţiunii; tipuri, clasificări _______________________________________________ 508
Secţiunea a 2-a. Condiţiile preexistente ale infracţiunii _____________________________ 515
§1. Obiectul infracţiunii ___________________________________________________ 515
§2. Subiecţii infracţiunii ___________________________________________________ 521
2.1. Subiectul activ al infracţiunii _________________________________________ 522
2.2. Subiectul pasiv al infracţiunii _________________________________________ 532
XVI CUPRINS

Secţiunea a 3-a. Conţinutul constitutiv al infracţiunii ______________________________ 536


§1. Latura obiectivă a infracţiunii ____________________________________________ 537
1.1. Elementul material ________________________________________________ 538
1.2. Urmarea imediată a infracţiunii (urmarea socialmente periculoasă) _________ 551
1.3. Raportul de cauzalitate/legătura de cauzalitate (nexum cauzal) ____________ 558
1.4. Elemente suplimentare ale laturii obiective a infracţiunii privind
locul, timpul, modul sau mijloacele de săvârşire, condiţiile speciale impuse
subiecţilor ________________________________________________________ 569
§2. Latura subiectivă a infracţiunii ___________________________________________ 571
2.1. Aspecte generale în legătură cu vinovăţia penală ________________________ 571
2.2. Intenţia _________________________________________________________ 577
2.3. Culpa ___________________________________________________________ 585
2.4. Intenţia depăşită (praeterintenţia) ____________________________________ 591
2.5. Elemente suplimentare ale laturii subiective a infracţiunii, privind
mobilul sau scopul săvârşirii infracţiunii ________________________________ 598
Secţiunea a 4-a. Clasificări ale infracţiunii _______________________________________ 600
Secţiunea a 5-a. Unele extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia
conţinutului infracţiunii ____________________________________________________ 610
Materiale auxiliare de lucru în studiul conţinutului infracţiunii ____________________ 619

Capitolul al IV-lea. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare


a activităţii infracţionale ___________________________________________________ 632
Secţiunea 1. Consideraţii introductive privind formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale. Succintă caracterizare _________ 632
Secţiunea a 2-a. Tentativa ____________________________________________________ 638
§1. Caracterizare generală (noţiune şi cadru legal; particularităţi la nivelul
elementelor analitice; infracţiuni la care nu este posibilă tentativa) ____________ 638
1.1. Tentativa - fază de executare; formă atipică (imperfectă) a infracţiunii ______ 638
1.2. Definiţie _________________________________________________________ 639
1.3. Categorii de infracţiuni la care nu este posibilă tentativa _________________ 643
§2. Probleme speciale în materia tentativei - abordare selectivă __________________ 646
2.1. Delimitarea tentativei de actele de pregătire ____________________________ 647
2.2. Delimitarea tentativei de infracţiunea fapt consumat _____________________ 649
§3. Formele tentativei _____________________________________________________ 652
3.1. Consideraţii introductive ___________________________________________ 652
3.2. Clasificările tentativei ______________________________________________ 654
§4. Incriminarea şi sancţionarea tentativei. Concepţia Codului penal român
în vigoare ___________________________________________________________ 658
4.1. Incriminarea tentativei _____________________________________________ 658
4.2. Sancţionarea tentativei _____________________________________________ 660
4.2.1. Sancţionarea tentativei prin diversificarea de pedeapsă _______________ 661
4.2.2. Sancţionarea tentativei prin parificarea de pedeapsă __________________ 665
§5. Cauzele de impunitate a tentativei. Desistarea şi împiedicarea producerii
rezultatului __________________________________________________________ 666
5.1. Desistarea _______________________________________________________ 668
5.2. împiedicarea producerii rezultatului __________________________________ 670
5.3. Acte de executare calificate _________________________________________ 672
§6. Extrase de practică penală relevantă (obligatorie) în materia tentativei __________ 673
CUPRINS XVII

Secţiunea a 3-a. Actele de pregătire ___________________________________________ 674


§1. Caracterizare generală (definiţie; condiţii) _________________________________ 674
§2. Actele de pregătire în concepţia legii penale române _________________________ 676
2.1. _________________________________________________________
Incriminarea actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa ___________________ 677
2.2. _________________________________________________________
Incriminarea actelor de pregătire ca infracţiuni autonome _____________________ 679
2.3. Situaţia actelor de pregătire săvârşite de către o altă persoană
decât autorul faptei _______________________________________________ 681
Capitolul al V-lea. Unitatea de infracţiune ________________________________________ 694
Materiale auxiliare de lucru în studiul formelor infracţiunii intenţionate _____________ 683
Secţiunea 1. Consideraţii introductive în materia unităţii de infracţiune _______________ 694
Secţiunea a 2-a. Clasificări ale formelor unităţii infracţionale _______________________ 695
Secţiunea a 3-a. Unitatea naturală de infracţiune ________________________________ 699
§1. Preliminarii ___________________________________________________________ 699
§2. Infracţiunea simplă __________________________________________________ 700
2.1. Caracterizare generală _____________________________________________ 700
2.2. Unitatea naturală colectivă __________________________________________ 702
2.3. Subiecţii infracţiunii simple __________________________________________ 704
§3. Infracţiunea continuă ________________________________________________ 705
3.1. Caracterizare generală _____________________________________________ 705
3.2. Clasificări ale infracţiunii continue ____________________________________ 707
3.3. Subiecţii infracţiunii continue ________________________________________ 709
3.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii continue -
momentul săvârşirii infracţiunii continue _______________________________ 710
§4. Infracţiunea deviată __________________________________________________ 711
4.1. Conceptul şi formele infracţiunii deviate ______________________________ 711
4.1.1. Error in persona - error in rem/objecto _____________________________ 712
4.1.2. Aberratio ictus ________________________________________________ 712
4.1.3. Aberratio delicti_______________________________________________ 713
4.1.4. Aberratio causae ______________________________________________ 714
4.2. Natură juridică şi caracterizare ______________________________________ 714
Secţiunea a 4-a. Unitatea legală de infracţiune __________________________________ 718
§1. Preliminarii ___________________________________________________________ 718
§2. Infracţiunea continuată _______________________________________________ 719
2.1. Caracterizare generală _____________________________________________ 719
2.2. Condiţii de existenţă _______________________________________________ 724
2.3. Regim de sancţionare ______________________________________________ 732
2.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii continuate -
momentul săvârşirii infracţiunii continuate ______________________________ 734
§3. Infracţiunea complexă _______________________________________________ 735
3.1. Caracterizare generală _____________________________________________ 735
3.2. Modalităţile/formele infracţiunii complexe _____________________________ 738
3.3. Particularităţi ia nivelul structurii infracţiunii complexe ____________________ 739
3.4. Tratament sancţionator ____________________________________________ 743
§4. Infracţiunea de obicei ________________________________________________ 745
4.1. Caracterizare generală _____________________________________________ 745
4.2. Clasificări ale infracţiunii de obicei ____________________________________ 749
4.3. Subiecţii infracţiunii de obicei ________________________________________ 749
XVIII CUPRINS

4.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii de obicei -


momentul săvârşirii infracţiunii de obicei _______________________________750
§5. Infracţiunea progresivă _________________________________________________752
5.1. Caracterizare generală______________________________________________752
5.2. Clasificări ale infracţiunii progresive ___________________________________755
5.3. Subiecţii infracţiunii progresive _______________________________________755
5.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii progresive-
momentul săvârşirii infracţiunii progresive ______________________________756
Secţiunea a 5-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia
unităţii infracţionale_______________________________________________________757
Materiale auxiliare de lucru în studiul unităţii de infracţiune _______________________763

Capitolul al Vl-lea. Pluralitatea de infracţiuni _______________________________________774


Secţiunea 1.Consideraţii introductive privind pluralitatea de infracţiuni _______________ 774
§1. Noţiune______________________________________________________________774
§2. Formele pluralităţii de infracţiuni (identificare şi delimitări, în funcţie
de identitatea subiectului activ) _________________________________________774
Secţiunea a 2-a. Concursul de infracţiuni ________________________________________ 779
§1. Definiţie generală ______________________________________________________779
§2. Condiţii generale de existenţă a concursului de infracţiuni ____________________ 780
2.1. Săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni ___________________________ 780
2.2. Săvârşirea infracţiunilor de către aceeaşi persoană _______________________781
2.3. Comiterea infracţiunilor înainte de rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare a infractorului pentru vreuna dintre ele ___________ 781
2.4. Infracţiunile comise (sau cel puţin două dintre acestea) să poată
fi supuse judecăţii__________________________________________________782
§3. Formele concursului de infracţiuni ________________________________________783
3.1. Concursul real de infracţiuni - succintă caracterizare _____________________ 783
3.2. Concursul formal de infracţiuni - succintă caracterizare ___________________785
§4. Sancţionarea concursului de infracţiuni ____________________________________785
4.1. Precizări prealabile ________________________________________________785
4.2. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei fizice
majore __________________________________________________________786
4.2.1. Ipoteze şi soluţii legale prevăzute de art. 39 CP. Pedeapsa
principală în caz de concurs de infracţiuni ___________________________786
4.2.2. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente
(art. 40 CP) ___________________________________________________789
4.2.3. Reglementarea modului de aplicare a pedepselor secundare
(pedepse complementare şi pedepse accesorii) şi a măsurilor
de siguranţă __________________________________________________790
4.3. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei juridice ___________791
4.4. Sancţionarea concursului de infracţiuni comise de un infractor
minor. Ipoteze şi soluţii legale ________________________________________793
§5. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia concursului
de infracţiuni ________________________________________________________794
Secţiunea a 3-a. Recidiva _____________________________________________________801
§1. Consideraţii introductive ________________________________________________801
CUPRINS XIX

§2. Recidiva în cazul persoanei fizice (definiţie; condiţii de existenţă; forme


principale - particularităţi, tratament penal) _______________________________804
2.1. Definiţie generală _________________________________________________804
2.2. Condiţii generale de existenţă a recidivei ______________________________804
2.2.1. Condiţii pozitive de existenţă a stării de recidivă _____________________805
2.2.2. Condiţii negative de existenţă a stării de recidivă ____________________807
2.3. Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei fizice ____________________807
2.4. Recidiva postexecutorie în cazul persoanei fizice ________________________813
§3. Recidiva în cazul persoanei juridice (definiţie; condiţii de existenţă;
forme principale; tratament penal) _______________________________________818
3.1. Definiţie. Condiţii de existenţă _______________________________________818
3.2. Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice __________________820
3.3. Recidiva postexecutorie în cazul persoanei juridice ______________________821
3.4. Regimul pedepselor secundare şi al măsurilor de siguranţă în cazul
recidivei persoanei juridice __________________________________________822
Secţiunea a 4-a. Pluralitatea intermediară de infracţiuni ___________________________824
§1. Consideraţii introductive ________________________________________________824
§2. Pluralitatea intermediară în cazul persoanei fizice_________________________826
§3. Pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice _______________________831
Secţiunea a 5-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia recidivei
şi a pluralităţii intermediare de infracţiuni _____________________________________834
Materiale auxiliare de lucru în studiul pluralităţii de infracţiuni ____________________838

Capitolul al Vll-lea. Participaţia penală ___________________________________________857


Secţiunea 1. Preliminarii ____________________________________________________857
Secţiunea a 2-a. Participaţia penală - caracterizare generală________________________858
§1. Sediul materiei. Noţiune şi natură juridică __________________________________858
§2. Condiţiile participaţiei penale ____________________________________________861
§3. Felurile participaţiei penale ______________________________________________865
Secţiunea a 3-a. Autorul şi coautorii ___________________________________________867
§1. Caracterizare generală _________________________________________________867
§2. Probleme speciale în materia coautoratului - abordare selectivă________________873
Secţiunea a 4-a. Participanţii cu rol (secundar) de instigatori şi complici _______________877
§1. Aspecte generale comune în privinţa instigării şi complicităţii __________________877
§2. Instigarea ca formă a participaţiei penale _________________________________878
2.1. Specificul activităţii desfăşurate de participantul cu rol de instigator.
Condiţiile şi felurile instigării _________________________________________878
2.2. Probleme speciale în materia instigării - abordare selectivă _______________885
§3. Complicitatea ca formă a participaţiei penale _______________________________889
3.1. Specificul activităţii desfăşurate de participantul cu rol de complice.
Condiţiile şi felurile complicităţii ______________________________________889
3.2. Probleme speciale în materia complicităţii - abordare selectivă ____________895
Secţiunea a 5-a. Participaţia improprie. Modalităţi normative _______________________899
§1. Participaţia improprie în modalitatea intenţie -culpă ______________________900
§2. Participaţia improprie în modalitatea intenţie -lipsă de vinovăţie ____________903
Secţiunea a 6-a. Regimul de sancţionare aplicabil participaţiei penale ________________906
§1. Consideraţii generale ___________________________________________________906
§2. Tratamentul penal al participaţiei penale proprii _____________________________908
XX CUPRINS

§3. Tratamentul pena! al participaţiei penale improprii _________________________ 911


Secţiunea a 7-a. Circumstanţele personale şi circumstanţele reale __________________ 914
§1. Circumstanţele personale ____________________________________________ 914
§2. Circumstanţele reale ________________________________________________ 915
Secţiunea a 8-a. împiedicarea săvârşirii infracţiunii - cauză de nepedepsire ___________ 917
§1. Condiţii _____________________________________________________________ 917
§2. Efecte. întinderea efectelor _____________________________________________ 919
Materiale auxiliare de lucru în studiul participaţiei penale _______________________ 921

BIBLIOGRAFIE _________________________________________________________ 933


TITLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
#

ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL

PRELIMINARII

Abordarea oricărui demers de prezentare şi de analiză (chiar succintă) a materiei de studiu


corespunzătoare disciplinei Drept penal - partea generala trebuie să demareze, în mod firesc, cu
preocuparea pentru surprinderea a ceea ce se poate denumi, generic, ansamblul noţiunilor
introductive în domeniul dreptului penal. Pentru că o lucrare preponderent teoretică referitoare la
materia penală - aşa cum este şi prezenta - se adresează, cu predilecţie, persoanelor care se află
la primul contact cu studiul disciplinei ori celor care doresc să parcurgă, recapitulativ, informaţia
corespunzătoare acestui domeniu de studiu, apreciem că reprezintă o etapă normală în
expunerea materiei aceea care debutează cu aplecarea asupra unor chestiuni de bază, de maximă
generalitate, dar, totodată, importante prin aceea că asigură un temei logic pentru înţelegerea
coerentă a întregului eşafod de cunoştinţe şi informaţii de specialitate ce urmează a fi
dobândite/consolidate în etape ulterioare ale studiului iniţial sau aprofundat. Astfel de aspecte
sunt, de pildă, cele care introduc şi familiarizează însuşi conceptul de drept penal, precum şi
structura instituţiilor fundamentale aflate la temelia acestei ramuri de drept ori acelea care indică
sursele de provenienţă şi de exprimare (manifestare) ale reglementărilor ce îi dau conţinut
(izvoarele dreptului penal), dar şi - în egală măsură - dezvoltările teoretice (doctrinare) legate de
problema funcţiilor şi caracterelor dreptului penal, a principiilor fundamentale care configurează
şi orientează crearea, aplicarea şi interpretarea acestuia sau aspectele privitoare la structura şi
interpretarea normei juridice penale, la tipurile şi specificul raporturilor juridico-penale, la
conexiunile dintre această ramură de drept şi altele existente în cadrul sistemului juridic naţional
etc.
în cele ce urmează vom efectua, aşadar, câteva scurte şi punctuale referiri la principalele
aspecte care caracterizează acest domeniu indispensabil pentru abordarea studiului dreptului
penal, reprezentat de suma noţiunilor introductive în materie, urmând ca analiza reglementărilor
care ordonează aplicarea legii penale române actuale în timp şi în spaţiu (materie tratată
adeseori, în doctrină, tot într-un asemenea cadrul iniţial, introductiv) să formeze obiectul
preocupărilor noastre într-o diviziune aparte a prezentei lucrări. Apreciem că această
sistematizare a materiei este pe deplin justificată, prin prisma caracterului specific al informaţiei şi
noţiunilor corespunzătoare aplicării legii penale în timp şi în spaţiu, precum şi datorită
importanţei aparte (teoretice şi practice) pe care această reglementare o manifestă, raţiuni la
care se adaugă şi acelea referitoare la întinderea analizei teoretice a acestei părţi a materiei, dar şi
recunoaşterea complexităţii sale sporite pentru persoanele aflate la primul contact cu disciplina.
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE
DE BAZĂ PRIVIND DREPTUL PENAL

Secţiunea 1.Noţiunea/definiţia dreptului penal


şi instituţiile fundamentale ale dreptului penal

§1. Noţiunea/definiţia dreptului penal


Indiferent dacă ne raportăm doar la un cadru de referinţă strict naţional ori dacă abordăm
doctrina internaţională de specialitate, în general, este de remarcat o deosebită fecunditate a
definiţiilor care sunt oferite conceptului de drept penal, surprins fie în accepţiunea de ramură de
drept, fie de ştiinţă al cărei obiect de studiu îl reprezintă respectiva ramură de drept, fie,
deopotrivă - plenar-, în ambele ipostaze. Dincolo de varietatea impresionantă de definiţii astfel
propuse şi formulate (considerăm că este rezonabil să apreciem că majoritatea autorilor de lucrări
teoretice de specialitate în domeniul dreptului penal, partea generală-cel puţin - avansează o
definiţie oarecum particularizată a dreptului penal), este însă de observat că cele mai multe
formulări tind să reţină (cu diverse variaţiuni - adesea neesenţiale - pe aceeaşi temă), în cadrul
unei asemenea definiţii, anumite elemente componente ireductibile, practic standardizate, cu
privire la ceea ce se apreciază că reprezintă/ar trebui să reprezinte, în contemporaneitate, dreptul
penal.
Apreciem că pot fi enumerate cu acest titlu (de elemente componente generale, de bază în
definirea dreptului penal) următoarele:
- dreptul penal reprezintă un sistem de norme juridice (nu doar o sumă de dispoziţii legale
necoordonate, disparate) edictate de către legiuitor;
- dreptul penal constituie o ramură (aparte, distinctă de celelalte, de sine stătătoare) a
sistemului dreptului, care vizează să realizeze, cu preponderenţă, apărarea socială (protejarea
principalelor valori sociale şi a relaţiilor sociale născute şi desfăşurate în jurul acestora), într-o
anumită societate determinată (spaţial şi temporal);
-în sistemul nostru (naţional) actual de drept111, o altă caracteristică adeseori inserată în
definirea dreptului penai o reprezintă fixarea acestuia ca ramură de drept care aparţine dreptului
public;
- dreptul penal urmăreşte să îşi realizeze obiectivul prin procedeul specific al luptei împotriva
fenomenului infracţional existent în acea societate (prin activitatea de prevenire şi combatere a
infracţiunilor);
- dreptul penal descrie tipurile de comportamente periculoase şi indezirabile social, de o
anumită gravitate, calificându-le drept infracţiuni (incriminează conduitele astfel descrise,
atribuindu-le natura juridică de infracţiuni, adică formele cele mai avansate ale ilicitului 1 * * * * * *

[1)
Precizarea este necesară, deoarece, cu privire la încadrarea dreptului penal în categoria ramurilor de drept
public ori privat (sau a acordării unui statut aparte, mixt, acestuia), soluţiile naţionale tind să difere chiarîn sistemele
de drept pe care, tradiţional, le considerăm de referinţă (şi apropiate, în esenţă) de al nostru. Astfel, de pildă, în
Franţa, opinia doctrinară majoritară este în sensul că dreptul penal ar constitui o ramură de drept integrabilă în
sfera a ceea ce se poate numi „drept privat". Asupra motivelor pentru care, în doctrina noastră - şi nu numai -,
dreptul penal este considerat formă a dreptului public vom reveni în secţiunea destinată prezentării caracterelor
dreptului penal.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 3

juridic din respectiva societate, existente la un anumit moment dat, în raport de anumite
concepţii sociale, juridice şi morale generale, depinzând şi de gradul de evoluţie, precum şi de
tipul/structura respectivei societăţi);
- dreptul penal reglementează forma (legală) cea mai severă de răspundere socio-juridică
posibilă: răspunderea penală (ce se angajează de către persoanele care comit infracţiuni, ca o
consecinţă a săvârşirii acestora), în concretizarea căreia se aplică sancţiunile penale;
- dreptul penal prevede, ca o consecinţă a comiterii infracţiunilor, sancţiuni specifice, de drept
penal, care îmbină caracteristici proprii ce le disting de alte tipuri de sancţiuni juridice ori
sociale/morale (şi anume o combinaţie de caracteristici: represive, aflictive, preventive, de
reeducare şi recuperare socială a acelor membri ai societăţii care, prin conduita avută, au intrat în
conflict cu societatea, pe terenul dreptului penal).
în considerarea celor astfel arătate, considerăm că, în sinteza trăsăturilor esenţiale cel mai
des indicate în doctrină în cadrul definirii dreptului penal, acesta poate fi apreciat ca reprezentând
o ramură de drept care îşi propune să asigure apărarea socială (ordinea şi disciplina socială),
realizând un control al conduitelor/comportamentelor individuale din societate în cel mai ridicat
grad indezirabile, prin acţiunea de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, stabilind şi
reglementând: categoriile de fapte care sunt apreciate, la un anumit moment dat, drept
infracţiuni; răspunderea (juridică) corespunzătoare pentru comiterea lor; sancţiunile specifice în
care urmează a se concretiza această răspundere juridico-penală.

Ca instrument principal al politicii penale111, dreptul penal are ca scop apărarea împotriva
fenomenului infracţional a valorilor sociale esenţiale pentru existenţa şi dezvoltarea/progresul
unei societăţi, ceea ce relevă, totodată, şi necesitatea (precum şi utilitatea/oportunitatea)
reglementării juridico-penale, justificându-i existenţa ca un element sine qua non pentru existenţa
oricărei societăţi umane moderne.

Un sistem de norme de drept public

Incriminează (descrie legal ca infracţiuni) faptele


Dreptul penal neconvenabile de o anumită gravitate (sporită)
(ma teri a 1/sn bsta nţi al)

si care^
Reglementează răspunderea penală şi sancţiunile * de
drept penal incidente în cazul comiterii acestor
fapte

Asigură apărarea socială împotriva în scopn]^


infracţionalităţii (urmăreşte prevenirea şi
combaterea infracţiunilor)

[1]
Noţiunea de politica penala este apreciată, în doctrină, a face referire la un ansamblu conştient şi coerent de
măsuri preconizate ori chiar efectiv implementate la nivel legislativ, în vederea prevenirii şi combaterii ordonate
(sistematice) a flagelului infracţionalităţii, reprezentând o componentă inerentă integrată în ansamblul politicii
generale a unui anumit stat (ori chiar organizaţii supra-statale), la un anumit moment dat. în acest sens, a se vedea:
ŞT. DANEŞ, V. PAPADOPOL, Individualizarea judiciară a pedepselor, ed. a 2-a, Ed. Juridică, Bucureşti, 2005, p. 5-7; C. BULAI,
B.N. BULAI, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 23, 24; C. MITRACHE, CR.
MITRACHE, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 31, ş.a.
4 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

§2. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal


Apreciem, în corespondenţă cu doctrina majoritară, că sistemul juridic al dreptului penal este
conceput (elaborat) teoretic şi normativ, respectiv susţinut în funcţionalitatea sa practică de o
conjuncţie de instituţii generale fundamentale, care acţionează ca adevăraţi piloni principali ai
acestei ramuri de drept, polarizând într-o configuraţie internă logică suma diverselor instituţii de
ramură, specializate, al căror ansamblu configurează dreptul penal. De altfel, aceste instituţii
fundamentale pot fi decelate chiar din definiţia indicată a dreptului penal, ele fiind -în ordine
logică, pornind de la premisa (bază) şi mergând până la consecinţa (efectul) acesteia -
infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal.
Deşi strâns înlănţuite, aflate într-o interdependenţă dinamică specifică, aceste instituţii
fundamentale pot fi totuşi analizate teoretic în mod autonom, funcţionalitatea lor ştiinţifică, dar -
uneori - şi practică, nemanifestându-se exclusiv simbiotic (deşi aceasta reprezintă regula). Astfel,
săvârşirea unei infracţiuni generează răspunderea penală[1] a persoanei (fizice sau juridice) care a
comis-o (subiectul activ al infracţiunii devine subiect pasiv al raportului de tragere la răspundere
penală121). Această răspundere penală trebuie formal angajată în sarcina infractorului, ceea ce se
realizează prin intermediul unei proceduri judiciare specifice, ale cărei reguli procesuale sunt
disciplinate de dreptul procesual penal (al cărui principal izvor de drept este Codul de procedură
penală)131. în urma (şi sub condiţia) angajării răspunderii penale a infractorului, în sarcina acestuia
vor fi stabilite sancţiuni specifice, penale, care reprezintă consecinţe ale săvârşirii infracţiunii,
forme de concretizare a răspunderii penale141.
Câteodată însă, acţiunea acestor instituţii fundamentale poate fi secvenţială (nu se verifică
întreaga înlănţuire a şirului logic: infracţiune - răspundere penală - sancţiune de drept penal), dar
numai într-un singur sens: dinspre premisă spre consecinţele sale, niciodată invers! Astfel, uneori,
deşi se verifică pe caz concret toate condiţiile de existenţă necesare pentru a ne afla în prezenţa
unei infracţiuni, este posibil totuşi ca răspunderea penală a infractorului să nu fie angajată,
deoarece pot fi prezente anumite cauze de înlăturare a răspunderii penale 151. De asemenea, este
uneori posibil ca, deşi sunt întrunite condiţiile de existenţă a instituţiilor fundamentale ale
infracţiunii şi răspunderii penale (nefiind prezente cauze juridice de excludere ori de înlăturare a
acestora), să nu se aplice totuşi sancţiuni penale sau infractorul să nu fie obligat să le execute 161. *
23*56

111
Astfel, conform art. 15 alin. (2) CP - reprezentat de Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările
ulterioare, intrat în vigoare la 1 februarie 2014 - legiuitorul dispune imperativ: „Infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale"!
[2)
Asupra acestui aspect vom reveni într-o secţiune viitoare.
[3]
Potrivit unei viziuni panoramice asupra domeniului juridico-penal de referinţă, dreptul penal ar putea fi
conceput ca fiind polarizat în jurul a două dimensiuni: una materială - sau substanţială -, reprezentând accepţiunea
deja indicată (în secţiunea anterioară a prezentei lucrări) a definiţiei dreptului penal; o alta, formală-sau procesuală-,
reprezentată de reglementările al căror ansamblu configurează sistemul dreptului procesual penal (latura de
procedură a dreptului penal). Pentru legătura dintre dreptul penal substanţial şi dreptul procesual penal, a se vedea
(printre alte surse): FL. STRETEANU, D. NIŢU, Drept penal. Partea generala, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 32;
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, Drept penal român. Partea generala, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 32.

l4]
De menţionat că, dintre cele 3 categorii (distincte) de sancţiuni de drept penal reglementate de lege lata
(anume: pedepsele, masurile educative şi masurile de siguranţa), reprezintă sancţiuni penale propriu-zise (aşadar,
consecinţe ale angajării răspunderii penale pentru săvârşirea unei fapte calificate drept infracţiune) doar pedepsele şi
masurile educative, iar nu şi masurile de siguranţa (care pot fi apreciate doar sancţiuni de drept penal). în acest sens,
a se vedea şi dispoziţiile cuprinse în art. 2 CP (legalitatea sancţiunilor de drept penal), respectiv analiza subsecventă a
acestora, legată de materia principiilor fundamentale ale dreptului penal.
[5]
Sunt astfel de cauze cele reglementate în Titlul VII din Partea generală a Codului penal (art. 152-159).
[6)
Este cazul instituţiilor reglementate în Titlul VIII din Partea generală a Codului penal (art. 160-164).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 5

Secţiunea a 2-a. Caracterele dreptului penal


Doctrina penală actuală nu este în deplin consens cu privire la totalitatea elementelor ce ar
trebui indicate referitor la caracterele dreptului penal. Cu toate acestea, există o tendinţă
obiectivă (relativ constantă) de a se enunţa, cu acest titlu, (mai des) următoarele caractere: drept
public, autonom; unitar. Apreciem că, în cadrul de analiză a acestor trei caractere ale dreptului
penal, urmează a fi surprinse şi ideile care stau la baza menţionării separate - de către unii autori-
a altor caractere, precum caracterul subsidiar-selectiv11' al dreptului penal.

Caracterul dreptului penal de a reprezenta o ramură de drept integrată în sfera dreptului


public cunoaşte adeziune (nu doar) în doctrina noastră naţională, deşi este discutat în alte
sisteme naţionale de drept. în susţinerea acestui caracter, pe care - la rândul nostru - considerăm
că îl manifestă dreptul penal, punctăm unele dintre argumentele menţionate, de-a lungul
timpului, în literatura de specialitate:
- dreptul penal presupune raporturi juridice în care, fără excepţie, una dintre părţi este
reprezentată de către stat (ca exponent/reprezentant al societăţii);
- în cadrul acestor raporturi, părţile nu se găsesc pe poziţii de egalitate juridică, ci sunt
ierarhizate, statul constituind partea supraordonată juridic, cealaltă parte (fie aceasta o persoană
fizică sau o persoană juridică) subordonându-i-se (raporturile juridice penale sunt raporturi de
autoritate)* 121;
- dincolo de protejarea a numeroase interese, drepturi şi libertăţi individuale de tip privat,
dreptul penal ocroteşte şi numeroase interese (strict) publice, colective, aspect în considerarea
căruia acesta nu ar putea fi apreciat drept formă de manifestare integrată în

111
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 13 şi 19-21.
121
După cum se va indica mai pe larg în analiza raporturilor juridice penale, statul este întotdeauna acea parte a
raportului juridic penal care, de o poziţie de autoritate - susţinută de puterea de coerciţie pe care o poate exercita
faţă de celălalt subiect al raportului juridic de drept penal -, este singurul îndreptăţit să pretindă o anumită conduită:
statul determină care comportamente sunt indezirabile şi interzise, din punct de vedere penal, cu titlu de ilicit
specific acestei ramuri de drept (infracţiuni), la fel cum tot statul (şi numai acesta) este titularul dreptului de a trage la
răspundere penală pe infractor, odată ce dispoziţia legală a fost încălcată în fapt, prin săvârşirea unei infracţiuni.
Astfel, deşi în ipoteza comiterii anumitor infracţiuni (ceea ce, trebuie spus, reprezintă o excepţie de la regulă, care, în
materie penală, constă în principiul oficialităţii) legea condiţionează tragerea la răspundere penală de o anumită
manifestare de voinţă a persoanei vătămate-prin introducerea şi menţinerea unei plângeri prealabile-, respectiv
permite acesteia, uneori, să înlăture răspunderea penală a infractorului prin procedura împăcării ori permisiunea
medierii în privinţa laturii penale a cauzei, nici măcar în aceste situaţii nu se apreciază că statul a concedat dreptul de
tragere la răspundere penală către persoana vătămată, ci doar că îşi auto-condiţionează acest drept de o anumită
manifestare de voinţă a persoanei vătămate prin comiterea infracţiunii. Practic, prin comiterea unei infracţiuni,
indiferent dacă se poate identifica sau nu o anumită persoană fizică ori juridică drept victimă, se apreciază
întotdeauna că statul este lezat (statul este subiect pasiv generic al oricărei infracţiuni!), deoarece, prin comiterea
respectivei fapte, infractorul a încălcat, în primul rând, preceptul imperativ de conduită exprimat de legea penală,
intrând astfel în stare de conflict juridic cu emitentul normei: statul.
6 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

edificiul dreptului privat111. Or, acest fapt incontestabil, coroborat cu afirmarea caracterului unitar
al dreptului penal, împiedică aprecierea scindată a acestei ramuri de drept în entităţi fracţionate,
de tipul drept penal privat - drept penal public. Prin urmare, singura soluţie unificatoare coerentă
este să se aprecieze (şi cu acest argument) că dreptul penal reprezintă, în ansamblul său, o ramură
de drept integrată dreptului public. De altfel, după cum s-a relevat în doctrină121, valorile/relaţiile
sociale ocrotite prin reglementările penale sunt întotdeauna (şi) de interes public (chiar dacă
aparţin, originar, reglementărilor juridice extrapenale); astfel, nu se poate spune că valori/relaţii
sociale fundamentale, precum cele referitoare (de pildă) la proprietate ori posesia/detenţia
asupra bunurilor, nu ar fi (şi) de interes public (colectiv) - dincolo de evidenta lor apartenenţă la
sfera dreptului privat -, mai ales atunci când anumite atingeri ce le sunt aduse acestora se
realizează prin tipuri de conduite care depăşesc sfera domeniului (şi interesului) privat, lezând
climatul general de ordine publică pe care societatea este interesată să îl protejeze. Or, în privinţa
respectivelor valori/relaţii sociale, dreptul penal reglementează, imperativ şi specific, doarîn
privinţa acestor anumite interacţiuni socio-umane (adică abordează materia sub aspecte străine
reglementărilor private/care nu se circumscriu cadrului de reglementare a acestora);
- metodele de reglementare specifice dreptului penal sunt tipice ramurilor de drept public:
normele prezintă (de principiu) caracter imperativ (după caz, prohibitiv ori onerativ), nefiind
simple norme de recomandare ori dispoziţii supletive; sancţiunile specifice prezintă caracteristici
aparte în comparaţie cu sancţiunile proprii dreptului privat, fiind (în principiu şi în esenţa lor)
represive şi aflictive131, iar consecinţele acestora nu se limitează - de regulă - la simpla executare
(considerare ca executată) a respectivei sancţiuni, extinzându-şi anumite efecte, în timp, dincolo
de acest moment;
-în doctrină141 se menţionează (cu prilejul prezentării acestui caracter al dreptului penal)
inclusiv faptul că regula în materia operaţiunii de tragere la răspundere penală (spre deosebire de
ipoteza tragerii la alte forme de răspundere juridică, din spectrul dreptului privat, precum
răspunderea civilă) rezidă în principiul oficialităţii - şi anume instrumentarea cauzelor penale se
desfăşoară, de regulă, din oficiu, adică indiferent de modalitatea de sesizare a organelor etatice
competente şi indiferent de vreo manifestare de voinţă a persoanei vătămate ca urmare a
comiterii faptei penale. Principiul disponibilităţii (specific dreptului privat) constituie, în materie
penală, o excepţie-şi chiar în ipotezele în care legiuitorul penal solicită necesitatea unei anumite
manifestări de voinţă a persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii, pentru a se putea angaja
răspunderea penală a infractorului, titularul acţiunii penale continuă să

[1]
Astfel, există norme de incriminare care vizează protecţia securităţii naţionale, a capacităţii de luptă a forţelor
armate, a siguranţei publice, a înfăptuirii justiţiei, a autorităţii şi a frontierei de stat etc. (care, în mod evident, nu
includ -sau includ doarîn mod cu totul secundar- interese reglementate originarîn domeniul dreptului privat).
[2]
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 14; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 30.
[3]
Pedepsele, în special, sunt concepute astfel încât să asigure reeducarea şi reintegrarea socială nu prin orice
mijloc, ci prin cauzarea, intenţionată, a unei neplăceri/suferinţe/frustrări. în doctrină s-a indicat chiar faptul că, dintre
toate tipurile de sancţiuni juridice existente, singurele a căror raţiune de a exista nu s-ar mai justifica în cazul, ipotetic,
în care s-ar reuşi golirea de conţinut negativ ar fi pedepsele (adică sancţiunile tipice, originare, specifice dreptului
penal), în cazul cărora - spre deosebire de toate celelalte tipuri de sancţiuni juridice - receptarea aspectelor negative
ale executării de către cel condamnat (cauzarea răului, a suferinţei, a privaţiunii, a frustrării etc.) constituie un efect
intenţionat esenţial, primar, iar nu unul pur şi simplu adiacent (subsecvent, atras în mod implicit). în acest sens, a se
vedea doctrina străină şi concepţiile citate în C. ROTARU, Fundamentul pedepsei. Teorii moderne, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 23 (pentru specificul pedepsei, a se vedea, în ansamblu, p. 16-31); a se vedea, legat de acelaşi
subiect, M. DUNEA, Analiza receptării în doctrina juridico-penalâ a principalelor teorii referitoare la fundamentul
dreptului de a pedepsi, în relaţie cu esenţa noţiunii de impunitate, în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din
laşi, Seria Ştiinţe Juridice, Tomul LVII, nr. 1/2011, p. 63-93.
[4]
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 30.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 7

rămână, exclusiv, statul (acţiunea penală este doar condiţionată de respectiva manifestare de
voinţă a persoanei vătămate, dar nu îi este efectiv concedată acesteia din urmă).

în ceea ce priveşte caracterul autonom al dreptului penal, de-a lungul timpului s-a accentuat
constant împrejurarea că o anumită concepţie vetustă - cunoscută sub denumirea de teorie a
caracterului auxiliar, strict sancţionator, al dreptului penal -, vehiculată la un anumit moment dat
în teoria dreptului, este inexactă şi trebuie denunţată, tocmai prin afirmarea şi recunoaşterea
acestui caracter autonom al dreptului penal în cadrul general al sistemului dreptului. Teoria
caracterului strict sancţionator al dreptului penal afirma, practic, că dispoziţiile normative penale
şi sistemul teoretico-ştiinţific, instituţional al dreptului penal nu ar constitui o ramură distinctă de
drept, de sine stătătoare, ci ar reprezenta doar un auxiliar al altor dispoziţii/ramuri de drept, cu
adevărat autonome (precum dreptul civil).
Argumentul principal invocat pentru a se susţine această inexactitate (am spune noi:
evidentă!) era acela potrivit căruia dreptul penal nu ocroteşte valori sociale (şi relaţii sociale
aferente) proprii, specifice, ci vine doar cu un plus de sancţiune pentru a combate
comportamentele cele mai grave, apte a aduce atingere, în cel mai ridicat grad, unor valori şi
relaţii sociale de o deosebită importanţă, reglementate originar, la bază, prin dispoziţii specifice
altor ramuri de drept. Cu alte cuvinte, dreptul penal ar fi reprezentat doar o formă
de„braţînarmat" utilizat de legiuitor atunci când sancţiunile specifice unei anumite ramuri (efectiv
autonome) a dreptului nu ar mai fi fost suficiente, singure, pentru a proteja eficient valorile
sociale şi relaţiile sociale specifice reglementate prin acea ramură de drept, în contra anumitor
tipuri (deosebit de grave) de comportamente ilicite, prejudiciabile şi indezirabile din punct de
vedere socio-juridic[11.
Fără a exclude complet aceste realităţi, caracterul autonom al dreptului penal denunţă
generalizarea lor absolută, relevând împrejurarea de netăgăduit că dreptul penal ocroteşte şi
valori sociale (respectiv relaţii sociale corespunzătoare acestora) nereglementate, originar, prin
dispoziţii juridice specifice altor ramuri de drept! De pildă: dreptul penal protejează dreptul la
viaţă, dreptul la integritate corporală, dreptul la inviolabilitate sexuală, dreptul la inviolabilitatea
domiciliului (lato sensu) - ca premisă a dreptului la desfăşurarea vieţii intime, private şi de familie -
etc. Or, deşi manifestările şi protecţia juridică a acestor drepturi sunt întâlnite (uneori) şi în sfera
altor ramuri de drept, nu există posibilitatea - asemănătoare cazului drepturilor patrimoniale - de
a se afirma că ele constituie drepturi originar reglementate, în formele lor de bază, în cadrul altor
ramuri de drept decât dreptul penal! La fel s-ar putea exemplifica şi cu valoarea socială
reprezentată de protecţia statului în contra faptelor de agresiune care i-ar putea periclita
securitatea naţională, anume unele atribute fundamentale esenţiale (precum unitatea,
indivizibilitatea, suveranitatea, independenţa, ordinea constituţională şi puterea de stat),
protejată prin incriminări precum aceea de trădare, cea de acţiuni împotriva ordinii
constituţionale, cea de acte de diversiune, propagandă pentru război ş.a.; ori cu valori sociale
precum buna convieţuire socială, desfăşurarea în bune condiţii, într-un climat de ordine şi linişte
(siguranţă), a vieţii publice a colectivităţii, protejată prin incriminări precum: instigarea 1

[1)
Spre exemplu: proprietatea şi posesia reprezintă, în mod cert, valori sociale reglementate, originar, de dreptul
privat. Dreptul penal incriminează o serie de fapte periculoase prin care se poate atenta la aceste valori sociale de
bază, precum: furtul, înşelăciunea, distrugerea ş.a. în mod evident, în acest caz, legiuitorul a apelat la sancţiunile
specifice dreptului penal pentru a întări protecţia juridică a unor valori sociale de tip privat insuficient protejate (în
abstract) - în raport de toate tipurile de atingere posibil a li se aduce - prin intermediul sancţiunilor specifice dreptului
privat (sancţiuni reparatorii, de despăgubire şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară ori într-un echivalent
juridic al acesteia).
8 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

publică, incitarea la ură sau discriminare, tulburarea ordinii şi liniştii publice, ultrajul contra
bunelor moravuri etc. (exemplele ar putea continua, fără prea mare dificultate).
în plus, împrejurarea că dreptul penal ocroteşte şi anumite valori/relaţii sociale originar
normate în cadrul altor ramuri de drept nu semnifică o subordonare a domeniului său de
reglementare faţă de acestea din urmă. în primul rând, raportul juridic penal, de tragere la
răspundere a celui care a comis faptele incriminate prin care a fost lezată sau periclitată
respectiva valoare/relaţie socială, nu este subsidiar (din contră111) celui extrapenal, dar nici nu
epuizează răspunderea juridică pentru fapta ilicită comisă. Adeseori, săvârşirea unei infracţiuni va
conduce la angajarea, separată, atât a unei răspunderi juridico-penale, cât şi a unei răspunderi
juridice extrapenale (de pildă, civilă ori disciplinară) în sarcina făptuitorului. Or, tocmai
posibilitatea cumulării acestor tipuri/forme de răspundere juridică distinctă reprezintă un
argument pentru caracterul autonom al fiecărei ramuri de drept în cauză, căreia îi este specifică
respectiva formă de răspundere, căci, dacă una dintre acestea ar fi subsidiară celeilalte, atunci
răspunderea juridică atrasă ar face imposibilă cumularea sa cu răspunderea juridică specifică
celuilalt domeniu, pentru a nu se încălca una dintre regulile generale, tradiţional recunoscute de
orice sistem modern de drept, şi anume non (ne) bis in I
în al doilea rând, ideea de bază a teoriei aşa-zisului caracter auxiliar, pur sancţionator al
dreptului penal poate fi mult mai potrivit exprimată -în limite rezonabile, care nu contestă
autonomia juridică a dreptului penal, nici nu conduc la conceperea acestuia ca fiind subordonat
altor ramuri de drept - prin afirmarea unui caracter selectiv* 131 al reglementărilor dreptului penal.
Aceasta presupune că legiuitorul ar trebui să recurgă doar în ultimă instanţă la protecţia penală a
unei valori sociale esenţiale, numai atunci când mijloacele de protecţie juridică furnizate de alte
ramuri de drept (mai puţin intruzive în raport de sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei) ar fi apreciate ca insuficiente pentru a realiza o

111
După cum se ştie, atunci când există acţiuni separate (distincte) de angajare a răspunderii juridice, specifice
atât dreptului penal (acţiunea penală), cât şi dreptului civil (acţiunea civilă), decurgând din acelaşi fapt juridic
(infracţiunea comisă, care, sub aspect civil, constituie adesea o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, izvor al
răspunderii civile delictuale), care sunt introduse la instanţe diferite, corespunzătoare, regula procesuală aplicabilă
este aceea cunoscută în doctrină potrivit dictonului „penalul ţine în loc civilul"! în acest sens, a se vedea dispoziţiile
cuprinse în art. 27 alin. (7) raportat la alin. (1) CPP, potrivit cărora: „(1) Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul
penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea
prejudiciului cauzat prin infracţiune. (...) (7) în cazul prevăzut la alin. (1), judecata în faţa instanţei civile se suspendă
după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de
un an".
121
în traducere liberă: Nu de două ori pentru acelaşi acelaşi temei. Regula de drept astfel indicată
are multiple aplicaţii în variate domenii ale dreptului (material sau procesual, intern ori internaţional, public sau
privat), reprezentând o expresie juridică a spiritului echităţii şi fundamentând inclusiv principii juridice de prim rang,
precum: autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive; instituţia computării de pedeapsă
(scăderea din durata pedepsei definitiv pronunţate de instanţă a eventualei perioade de privare de libertate dispusă
preventiv în cursul procesului penal - după caz: reţinere, arestare preventivă, arest la domiciliu - ori a pedepsei
aplicate şi executate, de aceeaşi persoană, pentru aceeaşi infracţiune, potrivit hotărârii unei instanţe străine,
recunoscute în România) etc. A se vedea (şi) art. 6 CPP, care poartă această denumire marginală pentru a reglementa
131
un principiu
Potrivit
fundamental
unor opiniialdoctrinare,
dreptului procesual
acesta ar penal.
reprezenta un alt caracter, de sine stătător, al dreptului penal, alături
de caracterul subsidiar al acestuia (cu precizarea că autorii nu confundă subsidiaritatea dreptului penal - numită şi
caracter/principiu al minimei intervenţii a dreptului pen -cu teza aşa-zisului caracter auxiliar/secundar/pur
sancţionator al dreptului penal). A se vedea, spre exemplu, FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 19-21. Apreciem că cele
două idei exprimate astfel în sursa citată, prin caracterele „subsidiar", respectiv „selectiv" aparţinând dreptului penal,
sunt suficient de indisolubil legate în dinamica lor pentru a fi mai degrabă exprimate unitar („caracter subsidiar-
selectiv"), cu precizarea că întrebuinţarea termenului „subsidiar" este aptă a crea confuzie, în lipsa unor explicaţii
extinse (prin referirea terminologică implicită la teza caracterului pur sancţionator al dreptului penal). Preferăm, de
aceea, să indicăm aceste caracteristici reale ale dreptului penal în cadrul analizei caracterului său autonom, ca
explicaţii/argumente pentru acesta (şi - implicit - contra tezei caracterului pur sancţionator al dreptului penal), iar nu
cu titlu de caractere distincte, aparte ale dreptului penal.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 9

protecţie efectivă împotriva anumitor tipuri de comportamente semnificativ prejudiciabile pentru


respectiva valoare socială (dreptul penal conceput ca ultima ratio pentru legiuitor;
caracterul/principiul minimei intervenţii a dreptului penal).
în doctrină se subliniază faptul că autonomia dreptului penal se manifestă, în principal, sub
trei aspecte pregnante: ca autonomie normativă, ca autonomie conceptuală, respectiv ca
autonomie procesuală!
Autonomia normativă a dreptului penal exprimă, pe de o parte, realitatea juridică de
netăgăduit potrivit căreia dreptul penal are propriile surse (izvoare formale) de exprimare
legislativă, respectiv impune standarde specifice în privinţa rangului normativ al acestor izvoare
de drept111. Tot sub acest aspect, al autonomiei normative, se evidenţiază în doctrină că, deşi
există numeroase dispoziţii penale (cu predilecţie de incriminare) care sancţionează, în mod
specific, anumite încălcări extrem de grave/periculoase ale unor valori/relaţii sociale
reglementate, originar, în cadrul altor ramuri de drept, dreptul penal cunoaşte şi norme de
reglementare generale (complet specifice), precum şi norme de incriminare care protejează
valori/relaţii sociale nereglementate expres, originar, în nicio altă ramură a dreptului121.
Autonomia conceptuală semnifică împrejurarea că, în dreptul penal, anumiţi termeni/
anumite expresii, chiar originar specifice altor ramuri de drept, nu comportă neapărat
semnificaţia anume pe care le-o conferă reglementarea lor de bază, extrapenală. Altfel spus, în
dreptul penal se utilizează uneori noţiuni/expresii/concepte/termeni provenite(ţi) din alte
domenii juridice, dar cu un sens/o semnificaţie proprie, aparte, distinctă. Spre exemplu: deşi
specific dreptului administrativ, conceptul d are în materie penală
o semnificaţie proprie, nelimitându-se exclusiv la categoriile de persoane care exercită o funcţie
publică, astfel cum sunt acestea indicate în Anexa la Legea nr. 188/1999131, ci - potrivit art. 175 CP
- cunoaşte o sferă de cuprindere distinctă (mai extinsă)* 141.

[1)
A se vedea materia izvoarelor dreptului penal.
121
Avem în vedere, de pildă: obligaţia dea nu hărţui o altă persoană-în cazul infracţiunii de (art. 208 CP)
sau al celei de hărţuire sexuală (art. 223 CP); obligaţia de a cenzura anumite comportamente intime, chiar în cadru
privat, în anumite împrejurări - de exemplu, în cazul infracţiunii de corupere sexuală a minorilor (art. 221 CP);
obligaţia de a denunţa comiterea anumitor categorii de fapte, obligaţie ce incumbă, în principiu, oricărei persoane - în
cazul infracţiunii de nedenunţare (art. 266 CP) - ori numai anumitor categorii de persoane - în cazul omisiunii sesizării
(art. 267 CP); obligaţia de a nu minţi, activ sau pasiv, în anumite situaţii/împrejurări - în cazul infracţiunii de mărturie
mincinoasă (art. 273 CP) -ş.a.m.d.
131
Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Pentru accepţiunea originară a noţiunii de funcţionar public în domeniul dreptului administrativ, a se vedea D.C.
MÂŢĂ, Drept administrativ, voi. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 276 ş.u.
141
Sau un alt exemplu: deşi reprezintă un concept reglementat, la bază, de dreptul civil (a se vedea art. 87 C.
civ.), precum şi, eventual, de dreptul administrativ [a se vedea art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa,
domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, republicată în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie
2011] -, noţiunea de domiciliu are o semnificaţie penală proprie, mai generică, nefîind limitată doar la locuinţa
principală a unei persoane (declarată de acea persoană), ci integrând şi ceea ce, potrivit dreptului civil, constituie doar
o reşedinţă, precum şi alte tipuri de locaţii de fapt în care se desfăşoară, chiar temporar, viaţa intimă/privată/de
familie a unei persoane [pentru aspectele de drept civil privind domiciliul, respectiv reşedinţa, a se vedea C.T.
UNGUREANU, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 315 ş.u.; L.C.
GAVRILESCU, Drept civil. Persoanele (probele, prescripţia), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 177 ş.u.]. Astfel,
atunci când se pune problema pătrunderii neautorizate, ilegale a unei persoane într-un spaţiu în care o altă persoană
îşi desfăşoară viaţa intimă/privată/de familie (sau a refuzului de a părăsi un asemenea spaţiu, la solicitarea expresă a
ocupantului său), urmează a se aprecia (dacă sunt întrunite, desigur, toate celelalte condiţii constitutive) că s-a comis
o infracţiune de violare de domiciliu (art. 224 CP), chiar dacă este vorba despre o locuinţă principală a acelei persoane
ori numai despre o reşedinţă a acesteia sau chiar despre o cameră unde locuieşte temporar (precum o cameră de
cămin ori de hotel) sau despre un alt tip de spaţiu în care locuieşte (de exemplu, rulotă, cort, magazie, construcţie
improvizată etc.)l
Un alt exemplu: cu toate că aprecierea unui lucru ca reprezentând un bun mobil sau imobil este un aspect
caracteristic reglementării civile, în materie penală nu suntem ţinuţi de acea ficţiune juridică atrasă de concepţia
10 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

în legătură cu autonomia conceptuală a dreptului penal, este de evidenţiat faptul că legea


penală recurge, referitor la anumite expresii/anumiţi termeni, la o interpretare autentică
contextuală, fie prin dispoziţii penale generale (există un întreg titlu din sistematizarea Părţii
generale a Codului penal - ultimul, al X-lea: art. 172-187 - care este dedicat explicării normative a
sensului specific acordat, în domeniul penal, unor termeni sau expresii 111), fie (uneori) prin unele
dispoziţii penale speciale121.
Autonomia procesuală evidenţiază faptul că dreptul penal reprezintă o ramură de drept
care şi-a creat/elaborat şi impus normativ propriile reguli de procedură, după care se desfăşoară
activitatea practică a organelor judiciare cu atribuţii specifice legate de instrumentarea cauzelor
penale. Astfel, domeniul penal de referinţă se autonomizează inclusiv din punct de vedere formal
de dreptul privat (dreptul procesual civil constituind, ca regulă, dreptul comun în materie de
procedură)131, având propria dimensiune procesuală (datorită specificului şi particularităţilor
aparte, deosebite ale raporturilor de tragere la răspundere juridică penală, respectiv ale formei
acestora, procedurilor deosebite ce trebuie îndeplinite şi implicaţiilor profunde, specifice atrase),
şi anume dreptul procesual penal, al cărui principal sediu de reglementare este reprezentat de
Codul de procedură penală141.

Unitatea dreptului penal constituie un caracter al acestuia ce se impune a fi accentuat. După


cum punctam şi în definiţie, dreptul penal reprezintă un sistem normativ, în pofida unei aparente
disipări a reglementării sale, sub multiple aspecte, fiind (în mod ideal, teoretic şi dezirabil)
produsul funcţional şi omogen al voinţei conştiente, deliberate şi logic ordonate a legiuitorului, în
contextul realizării unor scopuri coerente formulate în cadrul politicii penale a statului.

civilistă potrivit căreia reprezintă bunuri imobile (prin destinaţie ori prin obiectul la care se aplică/prin determinarea
legii) anumite bunuri care, deşi sunt în fapt mobile, au (sau au primit) o anumită legătură cu un bun imobil [de pildă,
conform art. 538 alin. (1) C. civ., se statuează că, din punct de vedere al dreptului civil, reprezintă bunuri imobile
„materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în
aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt
destinate spre a fi reintegrate"; conform alin. (2) al aceluiaşi articol, „Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în
locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie"; potrivit art. 542 alin. (1)
C. civ., „Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra
acestora" - pentru aspecte de drept civil privind clasificarea bunurilor în mobile şi imobile, a se vedea C.T. UNGUREANU,
op. cit., p. 108 ş.u.]. Astfel, dacă un asemenea bun ar fi sustras, ar urma să fie reţinută infracţiunea de furt (care
impune obiectului material calitatea de bun mobil). Desigur, exemplele ar putea continua...
[1]
în acest cadru, legiuitorul penal stabileşte semnificaţia penală următorilor termeni/concepte/expresii: lege
penala, săvârşirea unei infracţiuni, funcţionar public, public, membru de familie, informaţii secrete de stat şi înscrisuri
oficiale, arme, instrument de plată electronic, sistem informatic şi date informatice, exploatarea unei persoane,
consecinţe deosebit de grave, faptă săvârşită în public, timp de război, calculul timpului, pedeapsă prevăzută de lege.
Este de menţionat că normele penale generale de interpretare autentică contextuală nu se limitează exclusiv la
prevederile din Titlul X al Părţii generale a Codului penal, existând (este adevărat, mai rar) şi alte dispoziţii penale
generale cu un asemenea rol. Spre exemplu, potrivit art. 112* 1 2 * 4 alin. (4) CP, se stabileşte înţelesul noţiunii de
bunuri în materia confiscării extinse; potrivit art. 8 alin. (2) şi (3) CP, se indică expres sensul noţiunii de teritoriu,
respectiv infracţiune săvârşită pe teritoriul României.
[2]
Spre exemplu, potrivit art. 254 alin. (2) CP, se explică normativ sensul noţiunii de dezastru, în legătură cu
utilizarea acestuia în conţinutul constitutiv al infracţiunii de distrugere calificată.
l3]
Conform art. 2 CPC - cu denumirea marginală „Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă" -, se
dispune: „(1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea,
dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind
dispoziţii contrare".
[4]
Mai există şi alte ramuri ale sistemului intern de drept care au reglementat propriul Cod de procedură
(separat de Codul de procedură civilă), precum dreptul (financiar)-fiscal. Pentru o prezentare generică a dreptului
procedural fiscal, în ansamblul acestuia, a se vedea I.M. COSTEA, Drept financiar. Note de curs, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2016, p. 10 ş.u.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 11

Unitatea dreptului penal este reflectată şi prin împrejurarea că dispoziţiile Părţii generale a
Codului penal se aplică atât normelor de incriminare cuprinse în Partea specială a codului, cât şi
celor reglementate prin alte acte normative (desigur, dacă nu există prevederi speciale care să
dispună expres altfel, în sens derogator)111. De altfel, întreaga reglementare penală este unitară
prin prisma elaborării sale în conformitate cu o sumă de principii fundamentale, care orientează
inclusiv activitatea legislativă de redactare a normelor ce dau substanţă acestei ramuri de drept [2].
Caracterul unitar al dreptului penal trebuie afirmat în pofida împrejurării că sursele sale
legislative (izvoarele) sunt variate şi multiple[3], precum şi a faptului că prezintă subdiviziuni^1 2 3 4 5
(tradiţionale şi utile din punct de vedere al sistematizării şi ordonării materiei). De asemenea,
unitatea dreptului penal se impune ca un „fir roşu", un liant al ramificaţiilor create în timp
(deopotrivă în peisajul legislativ, precum şi - mai ales - în cel doctrinar, teoretic), pentru a nu se
acredita o idee greşită, în considerarea punctelor de confluenţă pe care le cunoaşte acesta cu o
multitudine de alte domenii151 (mai mult sau mai puţin conexe) de reglementare normativă.
Astfel, această ramură de drept este (principial) caracterizată de unitate şi coerenţă internă,
nereprezentând doar un conglomerat haotic de dispoziţii şi prevederi legale necorelate.

[1]
Astfel, potrivit art. 236 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal: „Dispoziţiile părţii generale a Codului penal, precum şi dispoziţiile generale ale prezentei legi se aplică şi
faptelor sancţionate penal prin legi speciale, în afară de cazul în care legea dispune altfel".
[2]
A se vedea, în acest sens, şi C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 29, 30.
[3]
Astfel, spre deosebire de alte legislaţii naţionale, în care singura sursă a dreptului penal (singurul izvor formal
al acestei ramuri a dreptului) este reprezentată de un unic act normativ - Codul penal (aşa cum este, de exemplu,
cazul în Republica Moldova) în România, Codul penal reprezintă doar principala sursă normativă a domeniului penal
de referinţă, „legea penală generală". însă, alături de acesta, aduc numeroase reglementări ramurii dreptului penal o
serie de acte normative specifice domeniului, dar edictate distinct de cod - numite legi penale speciale [precum este,
printre altele, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri
(republicată în M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014)], precum şi legi penale complinitoare [precum este, printre altele,
Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii (republicată în M. Of. nr. 287 din 18 aprilie 2014)]
-, ori o serie (numeroasă) de acte normative cu domeniu principal de reglementare în alte ramuri de drept, dar care
cuprind şi unele dispoziţii de natură penală (mai ales norme de incriminare a unor fapte grave şi foarte grave apte a fi
comise în legătură cu respectivul domeniu de activitate/reglementare), numite legi extrapenale conţinând şi (unele)
dispoziţii penale [spre exemplu, Legea nr. 46/2008 - Codul silvic (republicată în M. Of. nr. 611 din 12 august 2015) şi
încă multe altele].
[4]
în primul rând, trebuie punctat faptul că însuşi Codul penal este elaborat de legiuitor în considerarea unei
diviziuni interne a reglementărilor sale, ordonate într-o Parte generală, respectiv o Parte specială. Prima include o
sumă de dispoziţii (norme penale generale: norme-definiţie; norme care enunţă principii; norme care prezintă
caracter explicativ - de interpretare autentică contextuală; norme tehnice etc.) cu un caracter general, cu sferă largă
de aplicare, care dau naştere unor instituţii specifice, care se coagulează apoi pentru a forma instituţiile
fundamentale ale dreptului penal. Dispoziţiile în cauză reprezintă, din punct de vedere istoric-evolutiv, cea mai nouă
parte a dreptului penal. Cealaltă parte (cea specială) a Codului penal conţine (preponderent) norme de incriminare,
aşadar, dispoziţii legale care descriu faptele calificate de legiuitor drept infracţiuni, interzicând săvârşirea acestora
sub sancţiuni penale specifice (pedepse), dispoziţii ordonate după un anumit sistem, agreat la un moment dat de
puterea legislativă. Pe de altă parte, segmente de infracţionalitate specifice anumitor domenii de activitate sunt
adesea reglementate de legiuitor prin diverse legi speciale ori legi extrapenale, conţinând şi (unele) dispoziţii penale.
Astfel, sunt necesare, adeseori, o specializare aprofundată şi o cunoaştere pluridisciplinară a unor reglementări
extrapenale din diverse domenii, pentru a se putea corect înţelege anumite forme de infracţionalitate specifice
respectivelor nişe de reglementare, precum: dreptul penal financiar-fiscal, dreptul penal bancar, dreptul penal vamal,
dreptul penal al proprietăţii intelectuale ş.a.m.d. Aceste subdiviziuni au o importanţă preponderent didactică,
neconstituind ramuri de drept autonome.
[5]
Pot fi menţionate legăturile strânse dintre dreptul penal material (substanţial) şi cel procesual penal, dintre
dreptul penal şi dreptul constituţional, dar şi legăturile - după caz - mai mult ori mai puţin strânse cu o serie de ramuri
distincte de drept, precum dreptul civil (inclusiv sub aspect comercial ori de drept al familiei) sau dreptul muncii
ş.a.m.d.
12 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

autonomie normativă
(implicând caracterul subsidiar-sclcctiv
al dreptului penal)

autonomie conceptuală

autonomie procesuală

Secţiunea a 3-a. Necesitatrolul, sarcinile şi funcţiile


dreptului penal
§1. Necesitatea dreptului penal
Necesitatea dreptului penal constituie unul dintre parametrii esenţiali ai justificării filosofice
(axiologice) a existenţei acestui domeniu aparte din sistemul dreptului pozitiv. Importanţa
teoretică a recunoaşterii necesităţii reglementării juridico-penale provine din împrejurarea că, din
perspectivă istorică şi ideologică, au existat de-a lungul timpului concepţii filosofico-politice care
au contestat justificarea dreptului penal, militând pentru abolirea acestuia (cu sau fără înlocuirea
sa cu altceva, care să îi preia rolul şi funcţiile sociale)111. în faţa unor opinii care denunţă
împrejurarea că dreptul penal reprezintă principalul instrument coercitiv/aflictiv al autorităţii
etatice (prin intermediul căruia puterea publică poate aduce în cea mai înaltă măsură atingere
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei), principalul argument pragmatic în
demersul de argumentare şi de justificare a existenţei dreptului penal îl reprezintă accentuarea
necesităţii sale ireductibile.
în esenţă, ideea transmisă astfel ar fi aceea că dreptul penal reprezintă un fel de „rău
necesar"121, la care nu se poate renunţa fără a admite înlocuirea cu o stare obiectivă mult mai
puţin dezirabilă pentru bunul mers/evoluţia/existenţa societăţii! Cel puţin până la acest punct al
evoluţiei speciei umane, nu pare a se fi identificat o alternativă general valabilă şi viabilă, mai
funcţională, mai eficientă şi mai puţin neconvenabilă decât dreptul penal, ca soluţie la o problemă
inerentă pentru impunerea şi menţinerea (funcţională a) oricărui sistem de guvernare şi (a)
oricărei colectivităţi social structurate, anume asigurarea unui sistem de control (social) care să
asigure ordinea - condiţie sine qua non de existenţă a oricărei comunităţi/colectivităţi.
Astfel, fenomenul infracţional reprezintă (dintotdeauna) o realitate incontestabilă a oricărei
societăţi, fiind uneori apreciat - din punct de vedere sociologic şi criminologie - chiar ca un
fenomen social (socio-uman) natural/firesc, un indice de normalitate al oricărui organism 1 2 * * *

(1)
în acest sens, a se vedea (printre altele) C. ROTARU, op. cit., p. 63-68, p. 134 ş.u. De exemplu, pot fi amintite:
suma concepţiilor ce pot fi identificate generic drept „curentul anarhist"; doctrinele aboliţioniste şi unele concepţii
utopice; una dintre finalităţile proclamate de doctrina ideologică oficială a comunismului; anumite concepţii
corespunzătoare teoriilor juridice de tip pozitivist şi neo-pozitivist; doctrinele „substituţionaliste", mai mult sau mai
puţin radical „reformatoare" etc.
[2]
In extremis, s-ar putea sugera o asemănare cu un tratament, potenţial agresiv, cu substanţe-în principiu -
nocive, administrat unui organism, însă în vederea eradicării/limitării răspândirii unor celule canceroase, sau cu
o operaţie de amputare a unui membru cangrenat, necesară pentru ca acesta să nu pericliteze sănătate ori chiar
existenţa întregului organism (pe care îl poate infecta, în lipsa recurgerii la o soluţie atât de drastică)!
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 13

social funcţional111. Dincolo de oricare deziderate utopice (filosofice, politice, ideologice),


infracţionalitatea constituie o realitate istoric atestată a oricărei societăţi umane, indiferent de
perioadă, de tipul de guvernare, de sistemul social, de locaţia geografică, de tiparul cultural sau de
orice alt tip de factori imaginabili! împotriva acestui fenomen-care, în pofida normalităţii sale
sociologice, dăunează/prezintă aptitudinea de a dăuna armonioasei perpetuări şi evoluţii a
organismului social (putându-i periclita, în formele sale extreme, chiar existenţa) - apare ca o
necesitate imperioasă, sub aspect social, reacţia în forme adecvate, apte a preveni/
combate/reduce la minimul posibil asemenea manifestări indezirabile. Mecanismul acestei reacţii
este reprezentat de reglementarea penală, de instituirea dreptului penai ca ramură a sistemului
dreptului pozitiv, aspect valabil în orice societate modernă, etatic structurată.
în plus, necesitatea dreptului penal poate fi abordată şi dintr-un alt unghi de percepţie decât
cel care accentuează perspectiva statului (a societăţii, a colectivităţii). Astfel, inclusiv din punctul
de vedere al individului transgresor al regulilor de conduită (social dezirabile) impuse, dreptul
penal apare-în principiu - ca o construcţie normativă necesară, utilă şi oportună, căci, în absenţa
unei reglementări juridice formale strict determinate a reacţiei socio-etatice faţă de persoanele
care comit infracţiuni, această reacţie ar putea ajunge să fie excesivă, arbitrară, disproporţionată!
Cu alte cuvinte, necesitatea dreptului penal constituie o realitate (incontestabilă, în mod
rezonabil) cu dublu sens, vizând atât asigurarea unui cadru juridic corespunzător protejării
colectivităţii în faţa (anumitor) agresiuni individuale care o vatămă, cât şi ocrotirea persoanei
infractorului în faţa unei reacţii necorespunzătoare, disproporţionate şi inechitabile.
în esenţă, dreptul penal reprezintă un instrument juridic indispensabil de realizare a
controlului social, imperios necesar pentru funcţionarea oricărei societăţi, care garantează un
cadru legal de realizare a activităţii socio-etatice de prevenire şi combatere a infracţionalităţii,
asigurând atât interesul colectiv de reacţie împotriva infractorilor, cât şi interesul individual al
acestora ca reacţia declanşată de conduita lor ilicită să nu fie disproporţionată şi arbitrară. Astfel,
dreptul penal îşi justifică existenţa, fundamentându-se în principal pe ideea de necesitate
imposibil de satisfăcut altfel, prin căi alternative mai performante ori mai puţin costisitoare,
constituind cel mai eficient mod identificat până în prezent de a asigura/menţine pacea socială,
ordinea şi disciplina fără de care nicio societate nu poate exista/nu se poate menţine/ nu poate
evolua (nu se poate dezvolta)!

§2. Scopul dreptului penal


în strânsă legătură cu această viziune asupra necesităţii (şi - astfel - a justificării existenţei)
sale, se conturează problematica referitoare la scopul dreptului penal. înţeles drept finalitate
programatică trasată conştient, ce tinde a fi atinsă (cel puţin din punct de vedere teoretic, în
planul abstract/oficial de referinţă) prin intermediul reglementării juridico-penale, scopul (formal,
declarat al) acestuia se conturează firesc din însăşi necesitatea existenţei sale. Astfel, dreptul
penal îşi propune să asigure apărarea ordinii şi disciplinei sociale, realizând un control al
conduitelor/comportamentelor individuale în cel mai ridicat grad indezirabile, într-o societate
dată, prin acţiunea de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, elaborând şi

111
Astfel cum boala constituie, în diverse grade şi forme, o manifestare normală a oricărui organism viu, în
variate conjuncturi şi circumstanţe posibile (fiind greu de imaginat, în mod realist, cazul unui organism care, pe
întreaga durată a existenţei sale biologice, să fie complet neafectat de niciun simptom care să îi ştirbească starea
perfectă de sănătate)! A se vedea, de pildă, E. DURKHEIM, Regulile metodei sociologice (Prefaţă la prima ediţie), Ed.
Polirom, laşi, 2002, p. 13-16.
14 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

reglementând categoriile de fapte care sunt apreciate, la un anumit moment, drept infracţiuni,
stabilind şi reglementând răspunderea juridică aferentă comiterii acestora şi sancţiunile specifice
în care urmează a se concretiza această răspundere juridico-penală. Totodată, trebuie reafirmată
finalitatea sa protectivă (în faţa arbitrariului şi a reacţiilor disproporţionate) în raport de
persoanele care comit fapte incriminate.
Drept urmare, scopul dreptului penal este, pe de o parte, asigurarea protecţiei sociale, fie de o
manieră preponderent pasivă, prin prevenţie ante-delictuală111, fie de o manieră preponderent
activă, prin combatere reactivă post-delictuală (care implică, la rândul său, o componentă
preventivă, atât specială, cât şi generală)121. Pe de altă parte, scopul dreptului penal constă în
protejarea persoanelor care săvârşesc fapte incriminate şi garantarea unei reacţii adecvate a
societăţii (statului) în raport de acestea.
Ca atare, putem aprecia că scopul dreptului penal este de a reglementa un cadru legal
previzibil de realizare a luptei împotriva criminalităţii şi de gestionare a consecinţelor şi reacţiilor
atrase de existenţa fenomenului infracţional, cadru care să asigure atât o protecţie eficientă a
societăţii (în general) şi a fiecărei persoane determinate în parte (în special) faţă de acest flagel,
dar care să ofere, totodată, şi garanţiile corespunzătoare, necesare în faţa reacţiilor apte a fi
determinate de comiterea unor fapte penale, pentru persoanele care ajungîn situaţia de a adopta
asemenea conduite indezirabile social şi juridic (din punct de vedere penal).

§3. Rolul şi sarcinile dreptului penal


în lumina celor astfel precizate, se impune oarecum firesc faptul că rolul dreptului penal este
de a reprezenta un instrument/un mijloc de realizare a unor obiective socio-etatice utile, oportune
şi necesare, de atingerea (sau cel puţin de urmărirea) cărora depind normala existenţă şi evoluţie
a societăţii, anume: liniştea, ordinea, disciplina şi pacea socială; promovarea şi protecţia valorilor
şi relaţiilor sociale esenţiale (fundamentale); asigurarea unui cadru legal de autoritate şi control
social necesar pentru desfăşurarea firească, netulburată a tuturor domeniilor şi tipurilor de
activitate, în cadrul de referinţă al respectivei organizări * 2

w Prevenţia pasivă, ante-delictuală, se apreciază a fi realizată prin simpla elaborare a reglementării penale şi
inserarea acesteia în sfera dreptului pozitiv (actul introducerii în vigoare a unei dispoziţii penale). De la acel moment,
destinatarii normei penale sunt înştiinţaţi despre tipul de comportament apreciat indezirabil de legiuitor, din punct
de vedere penal (şi - implicit - despre tipul de comportament opus, considerat dezirabil şi încurajat), fiind avizaţi să îl
evite (pe cel dintâi), sub ameninţarea (generică) a sancţiunii penale prevăzute drept consecinţă a adoptării unei
asemenea conduite interzise.
[2]
Prevenţia activă, reactivă, (exclusiv) post-delictuală, apare atunci când un destinatar determinat al unei norme
penale a violat-o pe aceasta, adoptând în conduita sa faptică un comportament descris ca ilicit de respectiva normă,
aşadar, interzis sub sancţiune penală specifică (pedeapsă) de către lege. Reacţia tipică în acest caz rezidă în tragerea
la răspundere penală a persoanei în cauză, în angajarea răspunderii sale penale şi - de regulă - supunerea sa la
obligaţia (impusă sub constrângere etatică, la nevoie) de a executa sancţiunea specifică în care s-a concretizat această
răspundere juridică (penală). Ca efect al acestei reacţii se realizează, implicit (teoretic/formal), o dublă prevenţie
penală pentru viitor: specială şi generală. Prevenţia specială se referă la învăţămintele trase (prezumtiv), pentru
viitor, de infractorul contra căruia s-a reacţionat astfel. Teoretic, acesta va reţine că, pentru a evita, în perspectivă,
repetarea unei asemenea reacţii publice împotriva sa (cu sancţiunea penală ataşată), trebuie să se abţină de la a mai
adopta conduite de genul celei care au determinat această reacţie (revizuindu-şi astfel -în mod ideal-atitudinea faţă
de valorile sociale penal protejate). Prevenţia generală se referă la exemplaritatea pentru terţi a consecinţelor
particulare atrase asupra unui infractor, prin reacţia etatică post-delictuală, ca urmare a săvârşirii de către acesta a
faptei interzise (destinatarii legii penale vor observa că ameninţarea sancţionatorie generică, abstractă, ataşată
normei penale, nu este o literă moartă a legii, respectiv că săvârşirea faptelor penalmente interzise conduce efectiv la
tragerea la răspundere penală şi sancţionarea specifică a infractorilor), întărind astfel adeziunea lor voluntară la setul
de valori sociale esenţiale protejate penal sau descurajând - de teamă - pe cei care respectă reglementările penale nu
din convingere, ci din frica de a nu li se aplica sancţiuni juridico-penale.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 15

socio-etatice. Rolul d r e p t u l u i p e n a l î n cadrul politicii generale a


statului şi în cadrul sistemului
dreptului pozitiv este acela de a exprima şi realiza politica penală oficială la un anumit moment
determinat,precum şi de a pune, legal, la dispoziţia autorităţii etatice un
instrument
de reacţie preventiv-represivă de maxim impact, care să poată fi utilizat efectiv şi
eficient în
lupta contra flagelului ce o ameninţă, anume fenominfracţionalităţii.
Dreptul penal are, aşadar, multiple sarcini socio-juridice, în a cârorîndeplinire (teoretică/
formală) rezidă rolul său. Aceste sarcini se referă la:
- informarea/avertizarea destinatarilor normelor sale cu privire la valorile sociale apreciate
drept fundamentale în respectiva societate (potrivit aprecierii legiuitorului);
- informarea/avertizarea destinatarilor normelor sale cu privire la tipurile de conduită/
comportamentele în cel mai înalt grad indezirabile - prin aceea că prezintă aptitudinea de a
leza/periclita, de o manieră intensă, respectivele valori/relaţii sociale - care sunt prevăzute ca
infracţiuni şi a căror săvârşire este interzisă sub ameninţarea angajării răspunderii juridico-penale
şi a dispunerii sancţiunilor specifice;
- reglementarea generală, abstractă a infracţiunilor, a sancţiunilor de drept penal şi a
regimului tragerii la răspundere penală, a consecinţelor comiterii de fapte incriminate, a cadrului
normativ specific de ansamblu;
- prevenirea (ante şi post-delictuală, generală şi specială a) comiterii infracţiunilor;
-combaterea, prin mijloace proprii, preponderent represive, a infracţionalităţii;
- asigurarea păcii sociale, a protecţiei ordinii şi liniştii publice, a unui climat social general
propice pentru normala desfăşurare şi derulare (dezvoltare) a raporturilor juridice/relaţiilor
sociale.

§4. Funcţiile dreptului penal


într-o evoluţie logică firească, se conturează suma funcţiilor dreptului penal, reprezentând
modalităţile prin mijlocirea cărora acesta îşi realizează rolul, îndeplinindu-şi sarcinile şi
justificându-şi, astfel, necesitatea şi existenţa. în doctrină sunt indicate variate care ar reveni, în
sistemul dreptului pozitiv, dreptului penal, precum (după caz): funcţia de protecţie, funcţia de
legalitate, funcţia de progres; funcţia de orientare a conduitei sociale, funcţia de intimidare,
funcţia de reeducare; funcţia represivă, funcţia expresivă, funcţia protectoare; funcţia preventiv-
educativă, funcţia sancţionatoare; funcţia protectoare, funcţia motivatoare; funcţia protectoare,
funcţia educativă etc.111
Se observă cu uşurinţă, chiar şi din această enumerare exemplificativă, că există anumite
funcţii ale dreptului penal cu rată de indicare mai accentuată decât altele. Din analiza conţinutului
efectiv pe care l-ar cuprinde fiecare dintre aceste funcţii ale dreptului penal, este de punctat şi că
(în ciuda unor deosebiri terminologice) autori diferiţi exprimă anumite idei asemănătoare, însă
prin denumiri (parţial) distincte. Există, practic, un nucleu ideatic (în mare parte/în elementele
sale esenţiale) comun în materia funcţiilor pe care le realizează dreptul penal (aşadar, a poziţiei
destinate pentru/şi jucate de această ramură de drept în organizarea modernă a societăţii etatic
structurate), care prezintă numeroase variaţiuni de formă, denumire (terminologie) şi structură *
121. 111
A se vedea (printre alte surse) FL. STRETEANU, D. NIŢU, p. 11-13; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit.,
p. 31, 32; C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 24.
121
Uneori, anumite aspecte sunt apreciate ca reprezentând funcţii propriu-zise, explicate prin anumite sub-
funeţii/ mecanisme, iar, în opinia altor autori, relaţia aceasta - de tipul întreg-parte - este răsturnată, cele din urmă
fiind concepute drept funcţii care le implică, drept mecanisme, pe celelalte.
16 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

Acceptând ca premisă această varietate (relativă) a viziunilor existente în privinţa


problematicii funcţiilor socio-juridice trasate dreptului penal şi asumate/îndeplinite (în mod ideal)
de acesta, alegem să considerăm că funcţiile principale ale dreptului penal (în cadrul cărora pot fi
identificate, cu titlu de mecanisme, diverse sub-funcţii ale sale) sunt: de protecţie ş\ funcţia
expresiv-educativă. Optăm să le relevăm pe acestea în considerarea
a două planuri de referinţă, în cadrul cărora ponderea respectivelor funcţii se modifică circular
(planuri care se dovedesc corespunzătoare tipurilor de raporturi juridice penale: de conformare,
respectiv de conflict - aspect asupra căruia vom reveni ulterior). Astfel, distingem un plan
preponderent abstract (în care funcţionarea/eficienţa dreptului penal se produce mai degrabă
pasiv, este difuză, insesizabilă în mod direct şi nemijlocit) - planul legislativ - şi un plan
preponderent concret (în care funcţionarea dreptului penal se produce mai ales activ, fiind expres
şi direct sesizabilă, nemijlocit) - planul judiciar, respectiv (ulterior) cel execuţional penal.
în planul abstract, legal, de referinţă, apreciem că funcţia preponderentă a dreptului penal
este una de tip expresiv-educativ. Legiuitorul, conferind forţă juridică pozitivă normelor penale
elaborate, prin aceea că le inserează în sfera dreptului pozitiv (le introduce în vigoare), apelează la
sentimentul/simţul/spiritul civic al destinatarilor acestor dispoziţii legale, la adeziunea prezumată
pe care aceştia o nutresc faţă de normativul astfel acreditat.
în primul rând, legiuitorul identifică şi indică, exprimă prin asemenea prevederi legale valorile
şi relaţiile sociale fundamentale, esenţiale, de interes în cel mai înalt grad pentru societate,
precum şi formele de conduită care le aduc acestora atingere ori le periclitează cu o maximă
intensitate, pe care, drept urmare, le înfăţişează drept comportamente nedorite (de evitat), cu
valoare infracţională. în acest fel, destinatarul obedient (din convingere) al normei penale este
informat cu privire la modurile indezirabile, respectiv dezirabile în care i se impune să se
manifeste în relaţiile sociale, în raporturile sale juridice (funcţia expresivă a dreptului penal,
funcţia de orientare a conduitei). Prin aceasta, unor asemenea destinatari ai normei li se
inoculează un set de valori şi li se fortifică adeziunea voluntară, liber exprimată faţă de valorile
sociale de bază, fiind încurajaţi să le respecte şi, prin aceasta, educativă - a dreptului penal).
Totodată (în al doilea rând), prevederea cadrului legal al tragerii la răspundere penală,
construirea sistemului de sancţiuni de drept penal şi indicarea, în dispoziţia sancţionatorie
particulară a fiecărei norme de incriminare în parte, a sancţiunii penale specifice, corespunzătoare
pentru adoptarea unui anume comportament interzis de legea penală, vin să realizeze funcţia de
intimidare a dreptului penal, ca modalitate particulară (integrată) de realizare a finalităţii expresiv-
educative (unii destinatari ai normei o vor respecta din convingere sinceră, alţii doar de teama de
a nu li se aplica sancţiunea reprezentând consecinţa conduitei prohibite prin norma de
incriminare). Toate acestea vor concura, desigur, la instaurarea unor raporturi (majoritare) de
conformare a destinatarilor legii penale la prescripţiile acesteia, ceea ce va realiza, desigur (într-un
mod implicit, indirect, mijlocit), şi funcţia de protecţie (a valorilor sociale) specifică dreptului penal
(funcţie care, în cadrul acestui plan de referinţă, se manifestă însă în mod subsecvent)11'. 111

111
Valoarea secundară, în acest cadru de referinţă, a funcţiei de protecţie a dreptului penal credem că este
evidenţiată şi de următorul aspect: în doctrină se accentuează asupra împrejurării că dreptul penal are în sarcină
inerentă protecţia generală a anumitor valori sociale, cu privire la atributele lor esenţiale, împotriva faptelor prin care
acestea pot fi în cel mai înalt grad lezate/periclitate, ceea ce semnifică faptul că, indiferent cât timp s-ar scurge într-o
societate dată fără ca acel tip de fapte să se comită în concret, ar fi de neconceput scoaterea lor din sfera de
reglementare (şi, astfel, de protecţie) a dreptului penal. De pildă, chiar dacă admitem că, într-o anumită colectivitate
umană etatic structurată, nu s-ar mai înregistra, statistic, niciun caz de omucidere pentru o perioadă
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 17

în planul judiciar şi execuţional de referinţă însă, acolo unde acţiunea dreptului penal devine
activă, dinamică, prin punerea în mişcare şi aplicarea efectivă a prevederilor sale, prin adaptarea
la cazuri concret determinate a instituţiilor sale (abstract conturate în plan legislativ), raportul
dintre funcţiile relevate ale dreptului penal se modifică, preponderentă devenind funcţia de
protecţie.
în primul rând, în acest plan se realizează protecţia valorilor şi relaţiilor sociale ocrotite de
dreptul penal, implicit protecţia colectivităţii (a societăţii), dar şi aceea individuală (a persoanei
vătămate), prin supunerea infractorului la procesul de tragere la răspundere penală (prin care se
concretizează, faţă de acesta, dispoziţiile abstracte pre-determinate) şi prin angajarea, în sarcina
sa, a răspunderii juridico-penale pentru fapta incriminată comisă. Adeseori, în acest stadiu, se
poate evidenţia o adevărată funcţie(sub-funcţie) eliminatorie (de eliminare)111 a dreptului penal,
care - fie temporar (regula contemporană în sistemul nostru de drept), fie perpetuu - pune capăt
formelor esenţiale de contact dintre infractor şi colectivitate, limitând libertatea acestuia
(provizoriu - preventiv - sau definitiv121) ori limitând (exerciţiul) altor categorii de drepturi
(fundamentale/esenţiale) ale respectivei persoane (funcţia represivă, sancţionatoare a dreptului
penal). Se realizează astfel o imediată a valorilor/relaţiilor
sociale, a societăţii, a persoanelor nemijlocit lezate/puse în pericol de către infractor (pe durata
procesului penal, precum şi - mai ales - a executării sancţiunii de drept penal dispuse de organul
judiciar competent).
De asemenea, prin executarea sancţiunii de drept penal stabilite în sarcina sa (precum şi prin
suportarea tuturor consecinţelor angajării răspunderii sale penale), infractorul ar trebui - în mod
logic şi firesc (ideal vorbind) - să realizeze caracterul negativ, necorespunzător şi neconvenabil -
atât pentru societate, cât şi pentru sine - al conduitei infracţionale manifestate, revizuindu-şi, în
consecinţă, pentru viitor, atitudinea şi/sau (măcar) comportamentul în cadrul de desfăşurare a
relaţiilor sociale. Se realizează astfel (de dorit/de aşteptat) prevenţia specială (expresie a funcţiei
negativ-motivatoare a dreptului penal), ca formă specifică de manifestare a funcţiei de protecţie
(de data aceasta mediată), precum şi - implicit-a funcţiei expresiv-educative a dreptului penal. în
acest punct, se poate releva o aşa-numită funcţie (sub-funcţie) de reeducare, cu rol/scop de
readaptare a infractorului ia setul de valori faţă de care există adeziunea generală a societăţii şi
aceea legală, juridică (scopul pedepsei, în actualul

îndelungată de timp, nu ar fi de admis eliminarea, sub acest motiv, a normelor de incriminare aferente, căci s-ar
vulnerabiliza respectiva valoare socială împotriva unor potenţiale fapte de acel gen care ar putea fi comise în viitor.
Ba chiar s-ar putea considera că legiuitorul transmite, astfel, un mesaj apt de interpretare greşită de către corpul
social, stimulând săvârşirea acelui tip de fapte (adeseori, dezincriminarea este percepută de grupul social ca o
manifestare a dezinteresului legiuitorului faţă de protecţia juridică a unei anumite valori sociale, mesajul care se
apreciază a fi, astfel, transmis, fiind că devine licită comiterea faptelor de respectivul tip). Or, menţinerea unei
incriminări, în absenţa statistică a unor fapte concrete încadrabile în acea normă, pentru o lungă perioadă de timp
(sau comiterea lor în număr nesemnificativ, din punct de vedere statistic), credem că are mai puţin de a face - direct,
nemijlocit - cu funcţia de protecţie (eventual, se poate pune problema, în asemenea ipoteză, doar a unei prezumtive
protecţii, de tipul unei „plase de siguranţă"), cât este legată, mai puternic, de funcţia expresiv-educativă a dreptului
penal (realizând, astfel, implicit - dar subsecvent -, şi protecţia).
[1]
în contextul actualului cadru normativ naţional, nu utilizăm termenul de „eliminare'7„eliminatoriu"în sens
existenţial - dreptul penal român contemporan este complet, definitiv şi irevocabil străin de pedeapsa capitală
(pedeapsa cu moartea).
[2]
în acest context, semnificaţia termenului utilizat („definitiv") nu trebuie înţeleasă în sensul de „permanent"/
„perpetuu" - deci într-o accepţie temporală ci în sensul de „în mod final"/„de o manieră finală"/„nesusceptibil de
reevaluare"; practic, avem în vedere sancţiunea de drept penal dispusă printr-o hotărâre definitivă a instanţei penale,
adică printr-un act specific, de autoritate, al acestui organism specializat al statului (în distribuirea justiţiei penale),
act care nu mai poate fi supus căilor ordinare de atac şi care - prin urmare - se bucură de caracter executoriu şi de
autoritatea lucrului judecat. Sub acest aspect, sancţiunea definitivă de drept penal, privativă de libertate (definitiv
stabilită/aplicată), poate fi temporară/determinată (închisoarea) ori nedeterminată (detenţiunea pe viaţa).
18 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

stadiu de evoluţie, nu mai rezidă în represiunea aflictivă auto-justificată, ci în prevenţie şi


resocializarea infractorului, în vederea recuperării sale ca membru util al colectivităţii 111). în plus,
este rezonabil a presupune că şi alte persoane (destinatari ai legii penale) vor extrage anumite
învăţăminte pozitive (similare), cu valoare preventivă, din acţiunea represivă activ exercitată
asupra infractorului, realizându-se astfel (în mod ideal) prevenţia , de
asemenea, ca o formă particulară de realizare a funcţiei de protecţie (la rândul său, mediată,
negativ-motivatoare, funcţie de exemplaritate), dar şi - mijlocit (în secundar) - a funcţiei expresiv-
educative a dreptului penal.
în al doilea rând (după cum s-a mai precizat), în acest plan de referinţă se poate evidenţia şi o
dimensiune a protecţiei persoanei infractorului împotriva reacţiei excesive, nemăsurate, fie de
sorginte privată (spre exemplu, din partea persoanei vătămate ori a apropiaţilor acesteia sau a
altor persoane revoltate de fapta incriminată comisă), fie de sorginte publică (aparţinând
organelor statului). Prin cadrul său de reglementare (care, mai ales în perioada contemporană,
presupune tot mai multe garanţii aduse persoanei şi drepturilor infractorului), dreptul penal
asigură transgresorilor normelor sale o tragere la răspundere penală proporţională, rezonabilă şi
bazată pe principii elaborate în considerarea drepturilorşi libertăţilorfundamentale inerente
oricărei fiinţe umane, căreia trebuie să i se respecte demnitatea corespunzătoare acestui statut,
indiferent de faptele comise* 121.

111
Astfel, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 3 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 514 din 14 august
2013), se stabileşte că: „(1) Scopul executării pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate este
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. (2) Prin executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate
se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă
de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor sau persoanelor internate".
121
Preocuparea (în special din perioada modernă şi contemporană) legiuitorului penal pentru drepturile
infractorului, într-un dezechilibru adeseori evident (şi chiar dramatic) prin comparaţie cu statutul persoanei
vătămate, a condus chiar la formularea unor critici coagulate în jurul ideii că dreptul penal nu ar (mai) reprezenta
decât un fel de Mogno Charta Libertatum în favoarea infractorului, cu ignorarea situaţiei victimei (ceea ce pare
paradoxal şi ar fi fost de neconceput în alte epoci istorice). întrebarea subsecventă este, desigur, dacă astfel se
manifestă un stadiu real al progresului ori al involuţiei în domeniul acesta de reglementare (respectiv, care este
punctul din care o asemenea atitudine legislativă tinde a nu mai fi constructivă, ci chiar contra-productivă şi
inechitabilă).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 19

prevenţie
generală

nu s-a identificat încă un protejarea societăţii (a


sistem (funcţional) de control valorilor şi relaţiilor sociale
social/de reacţie socială cu sistem de fundamentale, esenţiale)
un raport mai bun între control împotriva faptelor celor mai
costuri (dezavantaje) şi social/de | pentru j I prejudiciabile, prin
eficienţă/rezultate reacţie
socială de
societate asigurarea/reinstaurarea (la
(avantaje) nevoie) a ordinii de drept
tipul „cel
mai mic rău
necesar”
----------- prevenţie
infracţionalitatea ante-delictuală
reprezintă
o realitate perpetuă (cu
prevenţie
implicaţii negative, ce - post-delictuală
trebuie combătută) în cadrul
oricărei societăţi

protejarea persoanei
sistem de garanţii ale transgresoare a standardului de
individului contra abuzului şi conduită dezirabilă (din
arbitrariului (privat - al perspectivă penală)
victimei şi apropiaţilor acesteia - faţă de puterea de reacţie
, dar şi socio-etatic)
privată şi/sau publică

Rol: reprezintă un instrument/un


mijloc (de tip preventiv-represiv/
aflictiv) de exprimare şi realizare a
politicii penale a statului, de Funcţia de protecţie Funcţia expresiv-educativă
protejare a acestuia şi a
persoanelor
destinatare/beneficiare, prin
a persoanei, in a societăţii/ funcţie principală în planul
asigurarea ordinii de drept şi a
faţa reacţiei statului, faţă de
cadrului represiunii (când aceasta abstract (legal) de referinţă
societăţii/ conduita anumitor
este încălcată), combătând persoane (funcţie
statului (funcţia
infracţionalitatea şi garantând funcţie deinformare şi
de legalitate) reactiv-represiv-
un cadru legal pentru a face reeducativă)
orientare/modelare a
aceasta. conduitei umane (prin
adeziune şi/sau prin
intimidare)
Sarcini:
- stabilirea şi afirmarea valorilor funcţie preponderentă în pune accent pe prevenţia
sociale fundamentale, a unui planul concret (judiciar) generală, respectiv pe
anumit standard comportamental de referinţă prevenţia ante-delictuală
(ireductibil) dezirabil în societate
şi informarea destinatarilor cu
funcţie sancţionatorie realizează protecţia în mod
privire la acestea;
(uneori, eliminatorie) preponderent pasiv, fiind
- reglementarea ilicitului penal, specifică raporturilor
a răspunderii penale şi a juridice penale de
sancţiunilor de drept penal (atât pune accentul pe prevenţia
specială (şi doar în conformare/cooperare
în scop preventiv, cât şi
secundar pe cea generală),
reactiv-represiv);
respectiv pe prevenţia post-
- asigurarea prevenţiei ante-
delictuală
delictuale şi
post-delictuale (atât în interes realizează prevenţia în mod
public, cât şi privat); preponderent activ, fiind
- combaterea infracţionalităţii specifică raporturilor penale
(în mod preventiv, dar şi reactiv, de conflict/constrângere/
după caz); contradicţie
- asigurarea şi impunerea
ordinii sociale.
CAPITOLUL AL ll-LEA. IZVOARELE
DREPTULUI PENAL

Secţiunea 1.Conceptul de izvor de drept (izvor


al dreptului penal); generalităţi; tipuri (categorii)
de izvoare ale dreptului penal
Potrivit unui silogism cunoscut în domeniul socio-uman de referinţă, se acreditează următorul
raţionament logic (fundamentat, totuşi, şi pe baze empirice): homo, ibisocietas;
[1]
ubi societas, ibi ius; ergo: ubi homo, ibi ius \
Regulile de convieţuire socială, evolutiv sublimate în norme juridice, constituie un instrument
social (şi etatic) ireductibil pentru asigurarea organizării şi funcţionării oricărui grup social, pentru
structurarea şi ordonarea valorilor şi relaţiilor sociale inerente oricărei colectivităţi, reprezentând
mijloace necesare de formulare şi indicare a conduitelor sociale dezirabile, respectiv a celor
indezirabile (şi - prin urmare - prohibite). Formarea acestor reguli de comportament în
colectivitate constituie rezultatul unor necesităţi (adeseori deduse empiric, din experienţe -
preponderent negative - trecute) resimţite de organismul social, iar exprimarea lor formală se
realizează prin actul de voinţă al autorităţii socio-etatice competente să efectueze activitatea
legislativă. Pentru ca această exprimare să fie reală, concretă, efectivă şi eficientă, ea trebuie să
aibă o existenţă propriu-zisă în mediul exterior, să fie adusă la cunoştinţa destinatarilor săi, cu titlu
formal de obligaţie civică de informare (sub sancţiunea imposibilităţii invocării ulterioare a
necunoaşterii normei, pentru a evita asumarea consecinţelor nefaste atrase ca urmare a adoptării
conduitelor indezirabile prohibite anterior: nemo censetur ignorare legemm).
Sistemul juridic a atins de mult acel stadiu firesc de evoluţie în care se recunoaşte că nicio
normă juridică nu poate fi opusă unei persoane căreia nu i s-a creat posibilitatea rezonabilă de a
lua la cunoştinţă despre existenţa şi conţinutul respectivei norme. Aceasta se realizează, de
principiu, prin sistemul publicării într-un instrument mediatic oficial al fiecărui organism socio-
etatic (în România, este vorba despre Monitorul Oficial), norma neputând intra în vigoare (deveni
activă) decât ulterior unui asemenea moment131. Anterior acestei etape însă, pentru ca norma de
conduită să poată fi astfel publicată, ea trebuie să îmbrace o formă aptă de 111

111
în traducere liberă: acolo unde există fiinţe umane, există societate (organizare socială); acolo unde există
societate (organizare socială), există drept (drept în sensul de sistem de norme de convieţuire socială, norme juridice);
prin urmare, acolo unde există oameni (fiinţe umane), există drept (sistem de norme de convieţuire socială, norme
juridice).
|2i
Sau: nemo censetur legem ignorare. în traducere liberă: nimeni nu nu cunoaşte legea,
în sensul că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii/greşita cunoaştere a legii (pentru a înlătura răspunderea
juridică ce poate fi angajată prin fapta comisă). Idei asemănătoare (în esenţă: interdicţia invocării necunoaşterii/
cunoaşterii greşite a legii, pentru a produce efecte juridice de tip extinctiv, bazată pe obligaţia civică a fiecărei
persoane apte de responsabilitate juridică de a se informa cu privire la reglementările legale existente, ca fundament
strict necesar pentru funcţionalitatea şi eficienţa oricărui sistem de drept) transmit şi adagiile: iuris non
excusat/ignorantia legis neminem excusat (ignorarea/necunoaşterea legii nu scuză pe nimeni) ori ignorantia iuris
nocet (necunoaşterea legii dăunează).
131
Potrivit art. 78 (cu denumirea marginală „Intrarea în vigoare a legii") din Constituţia (în vigoare a) României,
se stabileşte că „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la
o dată ulterioară prevăzută în textul ei".
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 21

percepere din exterior. Cu alte cuvinte, dreptul trebuie să fie cuprins/exprimatîn modalităţi care
prezintă aptitudine de comunicare şi percepere (transmitere/informare şi cunoaştere/ luare la
cunoştinţă), fiind necesară cuprinderea sa în surse care să prezinte potenţialitatea abstractă de a
satisface aceste cerinţe inerente, fără de care nu se poate concepe o regulă obligatorie de
conduită, o normă juridică, în general: un sistem al dreptului.
Toate aspectele legate de cele astfel indicate formează subiectul de tratare şi de analiză a
problematicii referitoare la sursele dreptului (inclusiv penal) sau, într-o denumire alternativă
încetăţenită (tradiţional) în spaţiul juridic românesc de referinţă, la „izvoarele" dreptului (inclusiv
penal). După cum se cunoaşte din doctrina teoriei generale a dreptului, conceptul de „izvor de
drept"/„izvor al dreptului" comportă mai multe semnificaţii, anume: sens material, sens politic,
sens formal111.
Considerăm că mai des utilizat în exprimarea juridică uzuală referitoare la izvoarele dreptului
este sensul formal al noţiunii (iar nu acela material şi - cu atât mai puţin - cel politic/creator). Ca
atare, atunci când se întâlneşte o referire la conceptul de sursă sau izvor al dreptului, fără o
precizare anume (sau fără ca din contextul de referinţă să reiasă, în mod evident, că se face
referire la o altă semnificaţie a acestuia), se subînţelege faptul că se are în vedere semnificaţia
formală a conceptului.
Pentru a determina cu acurateţe sfera pe care o avem în vedere atunci când facem referirea
la sursele/izvoarele (formale ale) dreptului penal, apreciem că este utilă departajarea acestora în
două categorii, şi anume: izvoare propriu-zise (proprii, principale, cu efecte depline) de drept
penal; izvoare de drept penal cu efect limitat (secundare). Diferenţa pe care o apreciem a
constitui temeiul departajării acestor tipuri de izvoare ale dreptului penal rezidă în capacitatea lor
deplină ori doar limitată (parţială) de a produce efecte în domeniul juridic de referinţă, în
considerarea următoarelor trei planuri de structurare: planul introducerii în vigoare a unei
dispoziţii (noi); planul modificării (completării, extinderii, limitării, interpretării şi/sau orientării
într-un anumit sens etc.) unei dispoziţii preexistente (deja aflată în vigoare); planul scoaterii din
vigoare a unei dispoziţii preexistente (aflată în vigoare).
Astfel, considerăm că un izvor de drept propriu-zis (principal, cu efect deplin) în materia
dreptului penal are puterea de a se manifesta, cu efect obligatoriu, asupra tuturor acestor trei
planuri, respectiv asupra fiecăruia dintre ele în parte. Cu alte cuvinte, un asemenea izvor de drept
penal poate introduce în vigoare o reglementare (nouă), poate modifica reglementarea anterioară
şi poate scoate din vigoare dispoziţii preexistente. Practic, pentru un asemenea izvor de drept
penal nu există limite de acţiune cu privire la impactul pe care îl poate produce, sub oricare aspect
posibil, asupra ramurii dreptului penal. în acest sens, este de observat că, fără posibilitate de
tăgadă, asemenea izvoare de drept penal pot fi identificate-în mod necontroversat - doar în
rândul categoriei actelor normative (desigur, nu toate, ci numai anumite tipuri de acte normative).
Sunt asemenea izvoare propriu-zise (depline, principale) de drept penal: legea (stricto sensu)
organică; ordonanţele de urgenţă ale Guvernului; potrivit unor opinii, în această categorie ar urma
să fie cuprinse şi tratatele/ convenţiile internaţionale la care România este parte, desigur, în
măsura în care cuprind dispoziţii ce pot fi integrate în sfera domeniului penal de referinţă.
Pe de altă parte, se poate aprecia că, sub un anumit aspect, se ridică la rangul de izvor al
dreptului penal şi acele surse care, neavând capacitatea de a produce un impact asupra acestei
ramuri de drept sub totalitatea celor trei planuri de referinţă ante-indicate, au puterea de a îşi
lăsa amprenta (măcar şi parţial) asupra cel puţin a unuia dintre aceste planuri de 111

111
în acest sens, a se vedea, de pildă, N. POPA, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014, p. 152 ş.u.
22 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

referinţă. Astfel, este de observat că, separat de categoria anumitor acte normative (care au
capacitatea de a constitui izvoare propriu-zise, cu efecte depline, ale dreptului penal), există şi
alte anumite surse juridice care au puterea (după caz) fie (doar) de a determina ieşirea din vigoare
a anumitor reglementări penale preexistente, fie (doar) de a modifica (într-o măsură mai mare sau
mai mică, în sens larg sau restrâns, formal ori doar prin implicaţiile concrete produse în urma
acţiunii lor) anumite segmente ale reglementării juridico-penaleîn vigoare la un anumit moment
dat. Ba chiar s-ar putea discuta (atât în abstract, cât şi pe marginea unui număr-restrâns-de
ipoteze concrete) despre potenţiala capacitate a unora dintre ele de a determina intrarea în
vigoare a unei reglementări penale (noi, sau - cel puţin - relativ noi, prin raportare la stadiul
imediat anterior al dreptului penal pozitiv). Asemenea surse ale dreptului penal, pe care optăm să
le denumim izvoare de drept penal cu efect limitat (secundare), pot fi identificate în sfera (generic
denumită a) jurisprudenţei (în sensul de precedent judiciar), referitor la anumite tipuri de hotărâri
ale unor organe jurisdicţionale (astfel cum vom dezvolta în cele ce urmează), precum şi cu privire
la un anumit act ce poate fi emis de Preşedintele statului. Astfel, apreciem că se integrează în
această categorie a izvoarelor (cu efect limitat, secundare) de drept penal: jurisprudenţa
obligatorie, incluzând deciziile obligatorii ale Curţii Constituţionale a României şi deciziile
obligatorii ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României (este vorba despre deciziile - de
admitere - pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, respectiv despre cele
pronunţate cu titlu de hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)111, precum şi
decretul de graţiere (individuală) ce poate fi emis de către Preşedintele României.

Secţiunea a 2-a. Izvoarele propriu-zise ,


cu efecte depline) ale dreptului penal: (anumite tipuri de)
acte normative - legea organică şi ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului; situaţia documentelor internaţionale de interes în
materie penală (şi a jurisprudenţei subsecvente)

§1. Legea - izvor al dreptului penal


înainte de orice altceva, apreciem că se impune o clarificare a sensului în care utilizăm, în
cadrul prezent de analiză, termenul „lege", deoarece - după cum se cunoaşte - acesta este
purtător al mai multor semnificaţii. într-un sens extrem de larg şi impropriu limbajului juridic de
specialitate (dar adesea întrebuinţat în limbajul comun), noţiunea de lege este utilizată pentru a
se face referinţă, generic, la orice tip de regulă de conduită, percepută (într-un anumit domeniu
de referinţă) ca având un caracter de tip obligatoriu sau (cel puţin) de recomandare (ca
stabilind/impunând un standard de referinţă comportamental), a cărui transgresare este socotită
interzisă ori nepotrivită (inclusiv în sens religios sau moral ori corespunzător normelor de
convieţuire socială general acceptate ca etalon de referinţă al unui anumit moment dat, într-o
colectivitate anume). în sens juridic, conceptul de lege este (cel puţin în contemporaneitate)
restrâns la domeniul surselor/izvoarelor formale de drept,

111
A se vedea, în acest sens, şi M.A. HOTCA, Este jurisprudenţa izvor de drept în sistemul de drept român? -
articolul se poate consulta on-line, în format electronic, la adresa de internet http://htcp.eu/ este-jurisprudenta-
izvor-de-drept-in-sistemul-de-drept-roman/.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 23

cunoscând însă - la rândul său - două semnificaţii, una mai extinsă (lato sensu) şi alta mai
restrânsă (stricto sensu).
Astfel, (cvasi-)juridic vorbind, lato sensu, prin lege se desemnează orice tip de sursă ori izvor
al dreptului (specific unei anumite ramuri de drept ori -în general -tuturor ramurilor de drept), dar
mai ales sursele formale ale dreptului reprezentate de actele normative, fără a se opera însă
distincţii subsecvente în rândul acestora. în acest sens (la rândul său, impropriu unui limbaj tehnic
de specialitate strict juridic), prin lege se pot înţelege diverse tipuri de acte normative, indiferent
de emitent (Parlament ori Guvern sau organe subordonate ori organe ale administraţiei publice
locale) şi de forţa juridică a acestora (corespunzătoare rangului emitentului şi procedurii de
adoptare), precum: legile propriu-zise; ordonanţele Guvernului (fie acestea simple ori de urgenţă);
hotărârile de Guvern; ordinele de ministru; hotărârile consiliului local ori ale consiliului judeţean
etc.
Propriu-zis însă -stricto sensu-,din punct de vedere juridic, termenul lege este rezervat
doar pentru un anumit tip de acte normative, anume cele expres denumite astfel, al căror emitent
este doar Parlamentul (autoritatea legiuitoare), adoptate potrivit unor proceduri anume
reglementate şi care, ulterior adoptării, pentru a intra în vigoare, necesită promulgare de către
Preşedintele statului şi publicare în Monitorul Oficial (Partea I) al României. La rândul lor,
legile-in acest sens strict, restrâns, specific juridic-sunt (la momentul de faţă, potrivit
reglementării autohtone) de trei feluri, în funcţie de puterea lor juridică, determinată de
procedura de adoptare (respectiv de necesitatea existenţei unei anumite majorităţi de vot - mai
redusă ori mai sporită - prin care să fie adoptate), anume (în ordinea descrescătoare a forţei lor
juridice): legi constituţionale, legi organice şi legi ordinarell].
Apreciem că, manifestându-ne în domeniul specific al dreptului, semnificaţia firesc atribuită
conceptului de lege (atunci când nu există precizări exprese contrare ori când din context nu
reiese în mod clar atribuirea unui alt înţeles al termenului) este aceea strictă, restrânsă (stricto
sensu), pe care o vom avea în vedere în continuare.
în acest sens, este de fixat fără posibilitate de discuţie că nu orice categorie de lege (stricto
sensu) poate reprezenta izvor al dreptului penal, ci numai legile organice (şi-cu atât mai mult -
cele constituţionale), nicidecum simplele legi ordinare. Prin urmare, după cum pertinent s-a
indicat deja în doctrină121, „orice lege ordinară prin care s-ar stabili infracţiuni şi pedepse ori s-ar
acorda amnistia sau graţierea ar fi neconstituţională". Regula - nesusceptibilă de excepţii - este
stabilită cu rang constituţional, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) şi i) din Legea fundamentală131.
Limitarea sferei izvoarelor (formale) principale ale dreptului penal, ca regulă, la categoria legilor
organice (implicând, eventual, şi dispoziţiile legale de rang superior, constituţional) se datorează
relaţiei de proporţionalitate directă dintre importanţa şi impactul socio-juridic pe care îl
presupune această ramură a dreptului pozitiv şi nivelul * 2 3

111
Potrivit art. 73 alin. (1) din Constituţie, „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare". Deosebirea de esenţă în funcţie de care se clasifică, în acest fel, legile (stricto sensu) vizează cvorumul şi
tipul majorităţii de vot necesare pentru adoptarea lor. A se vedea, în general, dispoziţiile art. 67, art. 73, art. 76 şi art.
151 din Constituţie.
[2] V. PASCA, Consecinţele adoptării Constituţiei din 1991 asupra Codului penal, în Constituţia şi Codul penal, Ed.

AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 14.


[3]
Potrivit dispoziţiei art. 73 alin. (3) din Constituţie: „Prin lege organică se reglementează: (...) h) infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau graţierii colective (...)". Or, domeniile astfel
indicate dau conţinut tocmai ramurii dreptului penal, prin referirea la instituţiile fundamentale ale acestuia:
infracţiunea, răspunderea penală [în raport de care referirea este efectuată parţial-dar suficient-în mod indirect, prin
referirea de la lit. i) a art. 73 alin. (3) din Constituţie la amnistie, act de clemenţă care, din perspectiva dreptului penal,
are natura juridică de cauză de înlăturare a răspunderii penale], pedepsele (în acest fel se face trimitere, generic-în
sens larg -, la categoria sancţiunilor de drept penal, pedepsele fiind sancţiunile specifice/proprii operante - doar- în
această ramură de drept).
24 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

ierarhic al surselor formale de exprimare a prescripţiilor sale, relaţie pe care autoritatea legislativă
o apreciază ca necesară, utilă, raţională şi oportună (un exemplu edificatorii reprezintă însuşi
Codul penal - Legea nr. 286/2009).
într-adevăr, pe de o parte, reglementarea în materie penală operează în privinţa valorilor şi
relaţiilor sociale esenţiale, fundamentale, iar, pe de altă parte, prin intermediul dreptului penal
autoritatea statală poate impune cele mai drastice şi severe limitări admisibile (într-o societate
democratică, într-un stat de drept, caracterizat de principiul supremaţiei legii - lato sensu) în
raport de drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei. în aceste condiţii, garanţiile juridice
apreciate drept standarde normale ale raportului dintre societatea reprezentată de stat şi
destinatarii legii (penale) impun asigurarea unui grad ridicat de autoritate, legitimitate şi consens
cu privire la normele juridice specifice domeniului penal de reglementare, precum şi asigurarea
faptului că soluţiile atinse vor fi informate, chibzuite, echitabile (juste), funcţionale, utile şi
oportune. Aprecierea rezonabilă este că toate aceste deziderate ar putea fi realizate prin limitarea
sferei izvoarelor (principale) ale dreptului penal la acel tip de act normativ care, prin procedura de
adoptare, să nu ridice probleme de reprezentativitate, implicând o majoritate absolută. în acest
fel se poate considera (cel puţin teoretic) că reglementarea atinsă implementează soluţiile optime
(din punct de vedere al echităţii, eficienţei ş.a.), cu asigurarea unei maxime preocupări cu privire
la toate aspectele potenţiale ale impactului macro-social implicat.
în lumina celor astfel expuse, apreciem că o problemă susceptibilă de discuţii (potenţial
controversată) o reprezintă aceea a normelorîn alb, respectiv procedeul de tehnică legislativă (la
care recurge uneori legiuitorul) prin care se completează unele reglementări penale sau care
produc impact (şi) în domeniul penal de referinţă, prin intermediul unor acte normative inferioare
(ierarhic) legii organice111. în asemenea cazuri, deşi formal reglementarea îşi revendică sediul de
origineîntr-o lege organică (izvor legitim indiscutabil în materie de drept penal), în realitate,
prevederea respectivă este, de fapt (în esenţă, în mod concret, efectiv), golită de conţinut, ea
devenind aplicabilă şi funcţională doarîn considerarea completării substanţiale ce i se aduce prin
intermediul sursei legale inferioare, care nu satisface (formal) exigenţele constituţionale impuse
unui izvor (principal, propriu-zis) al dreptului penal. Apreciem că o asemenea practică legislativă
este periculoasă şi contrară scopului în atingerea căruia au fost prevăzute dispoziţiile
constituţionale referitoare la limitarea sferei izvoarelor dreptului penal, motiv pentru care opinăm
că procedeul ar trebui să fie evitat, sub sancţiunea riscului constatării neconstituţionalităţii unei
asemenea prevederi121. Deşi acest procedeu ar putea 1 2

[1]
Astfel, de exemplu, potrivit art. 355 CP, se incriminează fapta de răspândire a bolilor la animale sau plante,
constând în „Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale
sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor". După cum
indică şi doctrina, „măsurile de prevenire sau combatere a bolilor sau dăunătorilor sunt prevăzute în legi speciale prin
care se reglementează diferite domenii de activitate, dar şi în acte, ordine, dispoziţii emise de autorităţile
administrative pentru anumite zone, centre sau localităţi contaminate, având rolul de a opri răspândirea bolilor ori a
dăunătorilor prin adoptarea unor măsuri restrictive şi constrângătoare, iar dacă acestea sunt încălcate, prin aplicarea
sancţiunii penale", sens în care se exemplifică prin Ordinul nr. 34/2009 pentru aprobarea normei sanitare veterinare
privind regulile generale de biosecuritate în exploataţiile de creştere a bovinelor (emis de Autoritatea Naţională
Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, publicat în M. Of. nr. 420 din 19 iunie 2009) -1. TĂNĂSESCU, în G.
ANTONIU, T. TOADER (COORD.), V. BRUTARII, ŞT. DANEŞ, C. DUVAC, I. GRIGA, I. IFRIM, GH. IVAN, G. PARASCHIV, I. PASCU, I.
Rusu, M. SAFTA, I. TĂNĂSESCU, I. VASIU, Explicaţiile noului Cod penal. Voi. IV (art. 257-366), Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p. 810.
[2]
De pildă, prin Decizia nr. 405/2016 (M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016) privind infracţiunea de abuz în serviciu,
Curtea Constituţională a statuat (parag. 65) că, „în materie penală, principiul legalităţii incriminării (...) impune ca
numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar
(...) supunându-se sancţiunii penale".
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 25

ridica unele inconveniente de tip logistic în activitatea legislativă şi administrativă practică,


suntem de părere că respectivele dispoziţii de completare nu ar trebui să producă efecte juridice
(cel puţin nu în sfera penală) decât în măsura în care sunt adoptate/sancţionate, la rândul lor, de
către Parlament, prin procedura specifică (corespunzătoare) legii organice (sau printr-un act
normativ cu putere echivalentă - ordonanţă de urgenţă a Guvernului - ori superioară - lege
constituţională). Suntem de părere că, puse faţă în faţă, criteriile/ argumentele care evidenţiază
inconvenientele de ordin logistic şi administrativ ale unei asemenea proceduri trebuie să pălească
(cedeze) în faţa imperativelor care l-au determinat pe legiuitor, dintru început, să rezerve
domeniul dreptului penal exclusiv reglementării prin lege organică (şi - a fortiori-constituţională)
ori prin acte normative apreciate ca fiind de rang echivalent acesteia.

§2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului - izvor al dreptului penal


Putem spune că, în mod excepţional, cu titlu de derogare (întemeiată) de la regula
constituţională potrivit căreia domeniul dreptului penal este rezervat reglementării prin lege
organică, sistemul juridic românesc actual admite şi un tip de act normativ ale cărui elaborare şi
emitere aparţin competenţei de legiferare (excepţională, delegată111) a puterii centrale executive
-în speţă, Guvernului - să dispună în sfera de incidenţă a dreptului penal. Este vorba despre
ordonanţele de urgenţă ale Guvernului.
Trebuie accentuată necesitatea delimitării între cele două tipuri de acte normative, (ambele)
denumite „ordonanţă", pe care le poate emite Guvernul României. în timp ce ordonanţele simple
de Guvern nu pot reglementa în materie penală şi - deci - nu pot constitui izvoare ale dreptului
penal, ordonanţele de urgenţă au un regim diferit (desigur, sub condiţia întrunirii cerinţelor
formale care să justifice urgenţa), acest tip de act normativ putându-se număra (cum practica a
demonstrat-o de suficiente ori şi cu numeroase controverse şi critici legate de realitatea
urgenţelor invocate) în rândul izvoarelor dreptului penal* 121.
Una dintre probleme cele mai delicate decurgând din admiterea, de principiu, a ordonanţelor
de urgenţă ale Guvernului ca izvor (excepţional) propriu-zis (cu efecte depline, de tip principal) al
dreptului penal vizează problema aplicării în timp a legii penale. Motivul este dat de procedura
diferită şi de momentul deosebit de intrare în vigoare a acestei categorii de acte normative, prin
comparaţie cu legea (stricto sensu).\n plus, necesitatea aprobării ulterioare a ordonanţei de
urgenţă prin lege (organică) reprezintă o operaţiune care se poate finaliza prin soluţia adoptării
fără modificări a acesteia ori a adoptării sale, dar cu modificări şi/ sau completări ori chiar a
respingerii ordonanţei de urgenţă. Ne vom ocupa însă de aceste aspecte în tratările subsecvente
referitoare la principiile fundamentale ale dreptului penal (mai precis la principiul fundamental al
legalităţii incriminării, în special în legătură cu acea consecinţă a acestuia cunoscută drept
lexpraevia), precum şi în analiza aplicării legii penale în timp (referitor ia identificarea momentului
intrării în vigoare a reglementărilor penale, în funcţie de tipul de izvor de drept prin care acestea
sunt inserate în vigoare).

Precizăm că deciziile Curţii Constituţionale pot fi consultate, în format electronic, pe site-ul https://www.
ccr.ro/, iar deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii şi a
sesizărilor privind dezlegarea unor chestiuni de drept pe site-ul http://www.scj.ro/.
111
A se vedea dispoziţiile art. 115 din Constituţie.
121
Spre exemplu, a se vedea O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care (alături de unele completări/modificări în materie penală şi
procesuală penală) a introdus în Codul penal incriminarea de la art. 2161 {folosirea prostituţiei infantile).
26 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

§3. Documentele internaţionale - izvor al dreptului penal


Potrivit unor opinii exprimate în doctrină, categoria izvoarelor dreptului penal (ca izvoare
propriu-zise) include, alături de tipurile de acte normative interne pre-indicate (legea organică şi
ordonanţa de urgenţă a Guvernului), şi acele documente internaţionale la care statul român este
parte, desigur, în măsura în care acestea ar conţine (şi) dispoziţii în materie penală. Pentru raţiuni
pe care le vom indica în continuare, înţelegem să exprimăm unele rezerve (parţiale) faţă de
această viziune.
Astfel, este un fapt indiscutabil că statul român încheie/ratifică/devine parte şi la convenţii
internaţionale conţinând prevederi (şi) în materie de drept penal. însă, potrivit dispoziţiilor
constituţionale, procedura prin care prescripţiile acestora (respectiv angajamentele asumate
astfel de statul român în materie penală) sunt receptate în reglementarea internă conduce la
concluzia că izvorul formal de drept penal va fi reprezentat, în principiu, de un act normativ de
drept intern dintre acelea care prezintă aptitudinea de a reprezenta izvoare ale dreptului penal 111.
Ca urmare, împrejurarea că reglementarea în cauză este consecinţa asumării unei obligaţii
internaţionale de către statul român constituie o explicaţie a apariţiei reglementării, poate
constitui temei pentru o eventuală clasificare a normelor dreptului penal în norme juridice-penale
cu origine internă ori cu origine externă (respectiv o clasificare corespunzătoare a izvoarelor
dreptului penal), dar nu considerăm că ea acreditează menţionarea documentelor internaţionale
ca sursă/izvor de drept penal aparte, în cadrul categoriei izvoarelor propriu-zise (cu efecte
depline, principale) ale dreptului penal. Izvorul direct, nemijlocit al normelor penale cu etiologie
stabilită în respectivul document internaţional îl va reprezenta, totuşi (chiar dacă şi numai formal),
actul normativ intern de rang corespunzător prin care s-a ratificat respectivul document
internaţional (pact, tratat, convenţie). Cu atât mai mult vom fi în faţa unui izvor intern propriu-zis
de drept penal atunci când prin documentul internaţional în cauză (respectiv prin ratificarea
acestuia) nu s-a făcut altceva decât să se asume de către statul român obligaţia de a insera în
reglementarea sa penală o anumită dispoziţie/instituţie, ca obligaţie de rezultat, fiind lăsată însă
la latitudinea acestuia maniera particulară în care va da conţinut şi va adapta (la specificul
propriului sistem de drept) respectiva obligaţie, în realizarea scopului astfel asumat.
Cu potenţial titlu de excepţie de la cele anterior formulate 121, se poate considera că, din
moment ce „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte
reglementări comunitare cu caracter obligatoriu" au, practic, statutul de acte normative cu
aplicare directă în dreptul intern (ele au inclusiv „prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile
interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare"), în măsura în care ar conţine dispoziţii în
domeniul dreptului penal, acestea (şi numai acestea, din larga paletă a

111
Astfel, conform dispoziţiilor art. 11 din Constituţie (cu denumirea marginală „Dreptul internaţional şi dreptul
intern"), se stabileşte că: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i
revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei". Sunt de menţionat şi prevederile cuprinse în art. 20
din Constituţie (cu denumirea marginală „Tratatele internaţionale privind drepturile omului"), conform cărora: „(1)
Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă
există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile".
121
Pentru diferenţierea izvoarelor internaţionale de drept penal în directe şi indirecte, a se vedea FL.
STRETEANU, D. NlŢU, op. cit., p. 86-88.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 27

documentelor internaţionale la care România este parte, inclusiv a celorlalte reglementări - lipsite
de caracter obligatoriu - emanând de la instituţii ale Uniunii Europene) ar deveni propriu-zis
izvoare ale acestei ramuri de drept, separat de vreo ratificare directă specială, ca efect al voinţei
anterioare a legiuitorului român de aderare la Uniunea Europeană/la tratatele ei constitutive („în
scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu
celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate")111.

Secţiunea a 3-a. Izvoarele adiacente (cu efecte parţiale)


ale dreptului penal: decretul prezidenţial de graţiere
(individuală) şi jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale
a României şi a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

§1. Decretul prezidenţial de graţiere (individuală) - izvor al dreptului


penal
Actele de clemenţă - amnistia şi graţierea - constituie instituţii de drept cu natură juridică
pluridisciplinară. Astfel, dincolo de dimensiunea lor constituţională (şi - eventual - administrativă),
ele cunosc calificare juridică şi din punct de vedere al dreptului penal, reprezentând instituţii de
factură extinctivă corespunzătoare instituţiilor fundamentale ale răspunderii penale, respectiv
sancţiunilor penale. Amnistia constituie una dintre cauzele de înlăturare a răspunderii penale (art.
152 CP), în timp ce graţierea constituie o cauză de înlăturare sau de modificare a executării
pedepsei (art. 160 CP). în timp ce ambele (amnistia şi graţierea, în forma colectivă a acesteia din
urmă) sunt emise de către forul legiuitor (Parlament) prin lege organică - conform art. 73 alin. (3)
lit. i) din Constituţie121 -, graţierea mai cunoaşte şi o altă formă (graţierea individuală), aceasta
emanând de la Preşedintele României, prin decret prezidenţial - potrivit art. 94 lit. d) coroborat cu
art. 100 din Constituţie131.
Ca atare, graţierea - inclusiv în forma sa individuală, care se poate acorda prin decret
prezidenţial - reprezintă o instituţie a dreptului penal, o cauză de înlăturare sau modificare a
executării pedepsei, fiind reglementată atât în Codul penal (art. 160), cât şi printr-o lege (specială)
complinitoare: Legea nr. 546/2002* 141.

111
A se vedea dispoziţiile cuprinse de art. 148 din Constituţie (cu denumirea marginală „Integrarea în Uniunea
Europeană").
121
Textul dispune: „Prin lege organică se reglementează: (...); i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective
131
Art. 94 („Alte atribuţii") lit. d) din Legea fundamentală dispune: „Preşedintele României îndeplineşte şi
următoarele atribuţii: (...) d) acordă graţierea individuală"; art. 100 („Actele Preşedintelui") din Constituţie prevede:
„(1) în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al
României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. (2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea
atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi
articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru".
141
în consecinţă, acele surse juridice prin intermediul cărora organele de stat abilitate (competente) pot acorda
beneficiul graţierii - producând, astfel, în această ramură de drept, un efect concret şi deloc neglijabil, prin aceea că
înlătură (total sau parţial) obligaţia infractorului de a îşi executa pedeapsa (dispusă ca efect al angajării răspunderii
sale penale) ori o modifică pe aceasta (în obligaţia de a executa, în loc, o altă pedeapsă, mai puţin severă decât cea
iniţial determinată de instanţă) - urmează a constitui, în această măsură/limită, surse (aşadar, izvoare) de drept penal.
A aprecia altfel (a nega caracterul de izvoare de drept penal al acestora) ar face imposibil de explicat efectul juridic
(pre-indicat) pe care, în temeiul dispoziţiilor legale (constituţionale şi infra-constituţionale, de factură penală), îl
atrag/implică.
28 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

Este de observat, în mod obiectiv, că, spre deosebire de oricare dintre izvoarele propriu-zise
de drept penal (indicate în secţiunea anterioară), decretul de graţiere nu are capacitatea de a se
manifesta şi de a produce efecte în oricare dintre cele trei planuri esenţiale de referinţă ale
domeniului (intrarea în vigoare a unei norme, modificare ei sau scoaterea din vigoare), nici nu
poate influenţa, în orice mod, oricare dintre instituţiile fundamentale ale dreptului penal (cu atât
mai puţin pe toate la un loc). Acţiunea instituţiei penale pe care este autorizat decretul
prezidenţial să o manifeste (graţierea individuală) se restrânge la efectul de a influenţa - parţial -
instituţia sancţiunilor penale, nefiind apt să creeze reguli noi în domeniu ori să
modifice/completeze/adauge sau să restrângă din sfera de activitate a unor norme penale
preexistente. Acesta are doar puterea să ofere un conţinut individual concret unei instituţii
reglementate prin norme ale cărora existenţă şi aplicabilitate nu sunt influenţate de apariţia (sau
nu) a unui act particular care să le confere această vocaţie de aplicare efectivă (instituţia graţierii
individuale ar continua să rămână reglementată ca potenţialitate juridică, chiar dacă, pentru o
perioadă îndelungată de timp, nu s-ar mai emite niciun decret prezidenţial de graţiere).
Drept urmare, în aprecierea noastră, contemplăm în decretul prezidenţial de graţiere
(individuală) o sursă/un izvor formal al dreptului penal111, dar nu unul propriu-zis (principal, cu
efecte depline), ci unul parţial, cu efecte limitate (şi, de aceea, secundar, adiacent).

§2. Jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale a României - izvor al


dreptului penal* 121
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea fundamentală131, Curtea Constituţională a României
este garantul supremaţiei Constituţiei [art. 142 alin. (1)], având (printre altele) competenţa de a se
pronunţa asupra constituţionalităţii legilor [controlul de constituţionalitate a art. 146 lit. a)], a
convenţiilor internaţionale la care statul urmează să devină parte [art. 146 lit. b)], a
regulamentelor Parlamentului [art. 146 lit. c)] şi de a hotărî asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti cu privire la legi (stricto sensu) şi
ordonanţe [controlul de constituţionalitate - art. 146 lit. d)]. Potrivit
art. 147 din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României,
fiind general obligatorii (cu efect exnune) de la data publicării [alin. (4)]. Deciziile

[11
în sens contrar, a se vedea V. PASCA, Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 24.
121
Facem trimitere (printre altele) şi la următoarele surse bibliografice de interes în materie: A. IFTIMIEI,
Constituţionalizarea în dreptul penal român şi francez, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016; A. IFTIMIEI, Evoluţia
politicii penale de la momentul apariţiei Curţii Constituţionale în România, articol ce poate fi consultat on-line, în
format electronic, la adresa de internet http://www.universuljuridic.ro/evolutia-politicii-penale-de-la-momentul-
aparitiei- curtii-constitutionale-romania/; G. ZLATI, Curtea Constituţională. Despre efectele în timp ale deciziilor
obligatorii erga omnes în general şi despre deciziile interpretative în particular (I), articol ce poate fi consultat on-line,
în format electronic, la adresa de internet http://www.penalmente.eu/2017/04/01/curtea-constitutionala-despre-
efectele- in-timp-ale-deciziilor-obligatorii-erga-omnes-in-general-si-despre-deciziile-interpretative-in-particular/; G.
ZLATI, ÎCCJ. Aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 privind infracţiunea de abuz în serviciu în ceea
ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 Cod procedură penală, articol ce poate fi consultat on-
line, în format electronic, la adresa de internet:http://www.penalmente.eu/2017/03/28/iccj-aplicabilitatea- deciziei-
curtii-constitutionale-nr-4052016-privind-infractiunea-de-abuz-in-serviciu-in-ceea-ce-priveste-cazul-de- recurs-in-
casatie-prevazut-de-art-438-pct-7-cod-procedura-pen/; S.M. COSTINESCU, K. BENKE, Efectele deciziilor Curţii
Constituţionale în dinamica aplicării lor, articol ce poate fi consultat on-line, în format electronic, la adresa de internet
https://www.ccr.ro/uploads/RelatiiExterne/2012/CB.pdf.
131
A se vedea, totodată, Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (republicată
în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 29

(de constatare a neconstituţionalităţii) produc un efect imediat, de ordin suspensiv111, precum şi


un efect definitiv121, afectat de un termen şi de o condiţie. încetarea efectelor juridice ale unor
dispoziţii legale (din legi, ordonanţe sau regulamente ale Parlamentului), ca efect al constatării
neconstituţionalităţii acestora printr-o decizie a Curţii Constituţionale (aşadar, printr-un act
emanând de la o altă autoritate/instituţie decât aceea care a creat respectiva normă, care a emis-
o şi a implementat-o în ordinea juridică pozitivă), reprezintă o modalitate aparte (sui-generis) de
scoatere din vigoare a unor norme juridice, care nu trebuie confundată cu abrogarea 131, nici cu
ajungerea la termen (auto-abrogarea) a normei juridice (ca modalitate alternativă de scoatere din
vigoare a unei dispoziţii legale)141. Curtea Constituţională a evidenţiat în mod expres, prin
jurisprudenţa sa, această distincţie, reţinând că încetarea efectelor unei norme juridice prin
constatarea neconstituţionalităţii sale „este un efect specific al pierderii legitimităţii
constituţionale (...), sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text
normativ"151.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, s-a stabilit că „decizia de constatare a
neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă"161 - este, cu alte cuvinte,
sursă/izvor de drept-, precum şi (aspect deosebit de important, evidenţiat în numeroase decizii
ale Curţii şi cu implicaţii dintre cele mai importante asupra problematicii aici analizate) că
„puterea de lucru judecat ce însoţeşte (...) deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai
dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta"171, respectiv că „atât considerentele,
cât şi dispozitivul deciziilor sale (ale Curţii Constituţionale - n.n.) sunt general obligatorii şi se
impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. în consecinţă, atât Parlamentul, cât şi
Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice (inclusiv instanţele * 2 3 4 5

[11
De la data publicării în Monitorul Oficial până la împlinirea unui termen de maximum 45 de zile, dispoziţiile din
legile, ordonanţele şi regulamentele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, sunt suspendate de drept.
[2]
La încheierea perioadei de suspendare, de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii
Constituţionale, dispoziţiile din legile, ordonanţele şi regulamentele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale,
îşi încetează efectele juridice - ies din vigoare - dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu le-a pus
de acord cu prevederile Constituţiei, în sensul indicat de decizia Curţii.
[3]
Abrogarea reprezintă un act retractiv al emitentului normei juridice, care îşi exprimă voinţa contrară celei
anterior manifestate - prin introducere în vigoare a normei respective - de a curma, pentru viitor, activitatea juridică a
acesteia. A se vedea, în acest sens (printre altele), Deciziile C.C.R. nr. 414/2010 (M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010), nr.
1039/2012 (M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013) şi nr. 447/2013 (M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013).
[4]
Prin urmare, deşi implică asupra unei dispoziţii legale acelaşi efect final asigurat prin oricare altă modalitate de
scoatere din vigoare a unei norme juridice-încetarea activităţii acesteia, curmarea producerii de efecte juridice pentru
viitor, excluderea din sfera dreptului pozitiv-, constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi normative nu este, din
punct de vedere juridic, echivalentă cu abrogarea, aşadar, nu se supune regimului acesteia şi consecinţelor legale
strict reglementate cu referire la ea. Spre exemplu, potrivit art. 64 alin. (3) teza a ll-a (şi a lll-a) din Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie
2010), se stabileşte că „Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul
normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost
respinse prin lege de către Parlament". Or, această soluţie, referindu-se expres la abrogarea abrogării, nu acoperă şi
ipoteza scoaterii din vigoare a unei norme de abrogare prin procedeul (separat al) constatării neconstituţionalităţii
normei de abrogare, printr-o decizie a Curţii Constituţionale. A se vedea, în acest sens, problema constatării
neconstituţionalităţii normelor de dezincriminare a insultei şi calomniei, reglementate de art. 205, art. 206 (art. 207)
CP anterior, care poate fi urmărită pe următorul fir cronologic: art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru
modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi (publicată în M. Of.
nr. 601 din 12 iulie 2006); Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 104 din 12 februarie
2007); Decizia nr. 8/2010 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în soluţionarea unui recurs
în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 416 din 14 iunie 2011); Decizia nr. 206/2013 a Curţii Constituţionale (publicată
în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013).
[5]
A se consulta Decizia nr. 414/2010, Decizia nr. 1039/2012 şi Decizia nr. 206/2013, citate anterior.
t6)
A se consulta Decizia nr. 847/2008 (M. Of. nr. 605 din 14 august 2008).
I7]
A se consulta Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 (M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995).
30 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

judecătoreşti) urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea


Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii"111. Aşadar, statuările cuprinse în
această sursă de drept de factură jurisprudenţială urmează a se impune nu doar instanţelor
judecătoreşti (aşa cum se întâmplă în cazul deciziilor care formează jurisprudenţa obligatorie a
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), ci erga omnes, tuturor autorităţilor şi instituţiilor, inclusiv
legiuitorului însuşi.
în aceste circumstanţe, apreciem că devine imposibil de negat evidenţa potrivit căreia
deciziile Curţii Constituţionale (de constatare a neconstituţionalităţii - cel puţin -, precum şi cele
interpretative) au atins (şi depăşit semnificativ) punctul critic minim necesar pentru a putea fi
apreciate ca surse/izvoare de drept (inclusiv penal)121.
Rămâne de stabilit, cu exactitate, poziţia lor precisă în cadrul categoriei izvoarelor formale ale
dreptului (penal). Este indiscutabil că menţionarea lor se impune - cel puţin -în categoria
izvoarelor de drept (penal) cu efect limitat (secundare, adiacente), dar nu reiese cu puterea
evidenţei (încă) accederea lor în categoria izvoarelor propriu-zise de drept (penal) - a celor cu
efecte depline, principale căci, teoretic, Curtea Constituţională nu are competenţa/ autoritatea de
a fi legiuitor pozitiv.
Astfel, este de netăgăduit faptul că aceste decizii pot produce efecte în privinţa scoaterii din
vigoare a unei norme juridice.
Este discutabilă (şi sensibil de formulat) aprecierea potrivit căreia deciziile Curţii
Constituţionale ar putea produce un efect de influenţare (indirectă) a conţinutului prevederilor
legale analizate (şi, astfel, a aplicării lor în practică). Formal, acest efect (înţeles în sensul de
aptitudine de modificare sau completare a unei dispoziţii normative prin efectul unei decizii a
Curţii Constituţionale) este prohibit prin dispoziţii cuprinse în legea de organizare şi funcţionare a
Curţii Constituţionale* 131. Practic însă, în realitate, deciziile (interpretative ale) Curţii determină
adeseori, măcar în mod indirect (cel puţin prin acreditarea, cu titlu obligatoriu, a unei anumite
interpretări determinate, cu efecte concrete, a unei norme juridice, interpretare în lumina căreia -
şi numai a căreia - se menţine prezumţia de constituţionalitate a unei norme juridice), modificări
şi/sau completări ale acţiunii unor norme juridice (ale sensului acestora, ale aplicării lor concrete,
ale efectelor juridice produse prin activarea lor în ordinea juridică pozitivă)141. Este (într-o măsură
chiar mai sporită) un efect (indirect,

111
A se consulta Decizia nr. 1415/2009 (M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009).
[21
în acelaşi sens: FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 75, 76; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 57; V.
PASCA, op. cit., p. 27 ş.u.
131
Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată: „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra
constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse
controlului".
[4]
Este de menţionat că, până în anul 1997, art. 2 din Legea nr. 47/1992 nu cuprindea nicio menţiune referitoare
la aspectul modificării/completării/interpretării unei dispoziţii legale prin intermediul unei hotărâri a Curţii
Constituţionale. Prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 138/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 170 din 25 iulie 1997), s-a introdus la art. 2 alin. (3), care,
la momentul respectiv, avea următorul conţinut: „în exercitarea controlului, Curtea Constituţională se pronunţă
numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. De
asemenea, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi de aplicare a legii, ci numai
asupra înţelesului său contrar Constituţiei". Ulterior, dispoziţia acestui text normativ a fost modificată (prin art. I pct.
3 din Legea nr. 232/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 502 din 3 iunie 2004), dobândind forma în care se prezintă şi acum (cea
ante-indicată), dispărând menţiunea cuprinsă în fraza finală din redactarea iniţială (interdicţia expresă a pronunţării
Curţii Constituţionale asupra interpretării şi aplicării legii analizate). Este rezonabil a se aprecia, prin urmare, că
suprimarea prevederii normative astfel formulate a transmis voinţa legiuitorului de a recunoaşte Curţii
Constituţionale aptitudinea de a pronunţa (şi) decizii interpretative (decizii de admitere sau de respingere a unei
excepţii de neconstituţionalitate, cuprinzând o clauză de interpretare obligatorie), iar nu doar
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 31

implicit) similar celui presupus de jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme (care ne-a
determinat, de asemenea, să o indicăm şi pe aceasta din urmă în categoria izvoarelor aparte de
drept, inclusiv de drept penal, după cum vom dezvolta în continuare).
Ceea ce rămâne cu adevărat esenţial discutabil este în ce măsură deciziile Curţii
Constituţionale ar putea întruni şi condiţia (necesară pentru a le privi ca pe izvoare de drept
principale/ propriu-zise/cu efecte depline) de a putea introduce în vigoare o anumită
reglementare. Cu toate că răspunsul este, de principiu, negativ, nu putem să nu observăm că au
existat ipoteze punctuale (chiar dacă le putem califica, fără prea mare temere de greşeală, drept
excepţionale) în care, ca urmare a pronunţării şi publicării unei decizii a Curţii Constituţionale, s-a
produs un efect juridic concretizat în lărgirea sferei dreptului pozitiv de la un anumit moment dat,
prin (re)introducerea în vigoare a unor prevederi normative determinate111! Este adevărat că, în
respectivele ipoteze, nu au devenit active norme juridice cu un caracter complet ex novo, ci au
fost reintroduse în sfera dreptului pozitiv dispoziţii normative care activaseră şi la un moment
anterior, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normelor de abrogare a acestora din urmă.
Cu toate acestea, strict raportându-ne la stadiul normativ anterior pronunţării şi publicării
respectivelor decizii ale Curţii Constituţionale, sistemul dreptului * 1

decizii simple (necircumstanţiate) de admitere ori de respingere a unei excepţii de neconstituţionalitate, efectele
tuturor acestor tipuri de hotărâri urmând a se impune, în egală măsură, ergo omnes. Aşadar, o anumită prevedere
legală va putea fi apreciată drept constituţională - şi aplicată - numai în lumina unei anumite interpretări precis
indicate de către Curtea Constituţională ori, dimpotrivă, va fi considerată ca neconstituţională, însă numai în măsura
în care ar fi interpretată într-un anumit sens, expres precizat-fiind interzisă, prin urmare, pentru viitor, aplicarea sa
conform respectivei interpretări. A se vedea, de pildă, implicaţiile produse asupra instituţiei infracţiunii continuate, ca
urmare a pronunţării Deciziei C.C.R. nr. 368/2017 (M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017), prin care s-a constatat
neconstituţionalitatea sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv" din cuprinsul art. 35 alin. (1) CP. Opinăm în
sensul că rezolvarea atrasă ca efect al pronunţării deciziei Curţii Constituţionale (dispariţia condiţiei de existenţă a
infracţiunii continuate constând în necesitatea unităţii subiectului pasiv) se impune în dreptul pozitiv, urmând a i se
da efect direct, de către instanţele penale, în temeiul Deciziei nr. 368/2017. Altfel, ar reieşi că hotărârea instanţei de
contencios constituţional rămâne lipsită de conţinut şi de aplicabilitate efectivă în practică, fără o reacţie
corespunzătoare a legiuitorului, ceea ce este inadmisibil în raport de caracterul general obligatoriu al acestor decizii şi
de rolul/poziţia Curţii Constituţionale în sistemul de drept. Or, raţionamentul şi soluţia astfel avansate conduc la o
situaţie de fapt similară (în fapt, ca efecte concrete) celei în care textul legal ar fi fost, practic, modificat direct prin
intermediul deciziei Curţii Constituţionale, fiind aparent încălcată prohibiţia cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Legea nr.
47/1992 (potrivit căreia prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu se pot modifica prevederile legale analizate). Pe
de altă parte, este de observat că, formal, textul normativ nu este propriu-zis modificat, ci, rămânând prevăzut expres
ca atare în Codul penal (până la intervenţia legiuitorului organic), trebuie interpretat şi aplicat efectiv în practică prin
prisma şi în limita constituţionalităţii trasate prin hotărârea obligatorie a Curţii Constituţionale. De altfel, consecinţa
constatării neconstituţionalităţii sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv" din cuprinsul art. 35 alin. (1) CP a fost
expres şi explicit (clar) indicată (tot cu putere general obligatorie) prin chiar cuprinsul Deciziei nr. 368/2017 a Curţii
Constituţionale, parag. 28.
[1]
în materie penală, acesta a fost cazul în privinţa infracţiunilor de insultă şi calomnie, reglementate de fostul
Cod penal în art. 205 şi art. 206 (precum şi a instituţiei corespunzătoare acestora: proba verităţii - art. 207 CP
anterior). A se consulta Decizia nr. 62/2007 şi Decizia nr. 206/2013, anterior citate. A se vedea şi efectele Deciziilor
C.C.R. nr. 778/2009 (M. Of. nr. 465 din 6 iulie 2009), nr. 783/2009 (M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009) sau nr. 694/2010
(M. Of. nr. 392 din 14 iunie 2010) - menţionate în Decizia nr. 206/2013. De dată mai recentă, a se vedea Decizia nr.
224/2017 pronunţată de către Curtea Constituţională în legătură cu art. 335 CP (M. Of. nr. 427 din 9 iunie 2017);
astfel, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că „soluţia legislativă cuprinsă
în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor
agricol sau forestier, fără permis de conducere, este neconstituţionalâ" (s.n.). Este adevărat că, în cuprinsul acestei
hotărâri, instanţa de contencios constituţional a precizat expres că urmează a fi sarcina legiuitorului organic de a da
curs deciziei şi a extinde sfera incriminării în discuţie (a se vedea parag. 40 din decizie). Este de menţionat că, la data
de 15 noiembrie 2017, Guvernul României a adoptat un proiect de lege pentru modificarea şi completarea (şi a) Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căruia urmează a se modifica textul art. 335 CP (şi al art. 334 CP), în sensul
menţionării exprese şi a tractorului agricol sau forestier (în acest sens, a se vedea https://www.juridice.ro/wp-
content/uploads/2017/ll/Proiect-24.pdfsi http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/ modificarile-la-legislatia-penala-
i-procesual-penala-adoptate-in-edinta-de-guvern).
32 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

pozitiv nu mai înregistra, ca fiind în vigoare, anumite norme juridice, a căror activare (chiar dacă
doar cu titlu de re-activare) a fost ocazionată exclusiv de pronunţarea şi publicarea deciziei Curţii.
Faţă de acest stadiu normativ, imediat anterior, se poate afirma, prin urmare, că - uneori -
deciziile Curţii Constituţionale au determinat o veritabilă (re)intrare în vigoare a unor norme
juridice, o lărgire a sferei dreptului pozitiv.
Or, astfel întregită acţiunea potenţială (chiar şi excepţională) a acestei surse, de factură
jurisprudenţială, a dreptului, ea tinde tot mai mult să acceadă la statutul de (potenţial) izvor de
drept (inclusiv penal) propriu-zis/principal/cu efecte depline! în materie penală, acest aspect
presupune, în esenţă, recunoaşterea faptului că instanţa de contencios constituţional ar putea
identifica obligaţii constituţionale de incriminare care să incumbe legiuitorului organic, iar, la
nevoie, în lipsa manifestării de voinţă a acestuia, însăşi decizia Curţii Constituţionale să poată
reprezenta baza incriminării (atipice a) respectivului tip de comportament. în actualul context
normativ (inclusiv constituţional), apreciem că atingerea acestui punct critic este imposibilă,
totuşi, în raport de conduite neincriminate anterior (ridicându-se problema încălcării legalităţii
incriminării), putându-se ajunge doar la situaţii de tipul celei deja înregistrate, în mod excepţional,
în care Curtea Constituţională să cenzureze ca neconstituţională abrogarea (cu efect
dezincriminator a) unei norme de incriminare care arîndeplini rolul de prevedere, în legea penală,
ca infracţiune, a unei conduite cu privire la care s-ar identifica o veritabilă obligaţie constituţională
de incriminare, prin considerarea valorii şi relaţiilor sociale astfel protejate, juridico-penal. Separat
de aceste aspecte, raportându-ne la norme apte de încadrare în categoria dreptului penal, partea
generală (eventual şi a dreptului procesual penal111), sesizăm o posibilitate sporită ca deciziile
Curţii Constituţionale să ajungă să fie apreciate ca izvoare propriu-zise de drept (penal), mai ales
în condiţiile în care am menţionat aspectul potrivit căruia întreaga hotărâre are putere
obligatorie, opozabilă erga omnes, iar nu doar dispozitivul acesteia.
Un aspect demn de menţionat în legătură cu problema calificării drept izvoare de drept (şi a
măsurii acestei calificări) a deciziilor Curţii Constituţionale priveşte efectul neretroactiv al
acestora, împrejurarea că soluţiile obligatorii impuse astfel vor putea produce efecte doar pentru
viitor (ex nune), nu şi în raport de cauze definitiv judecate [potrivit art. 147 alin. (4) teza finală din
Constituţie şi art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 47/1992, republicată]* 121.

§3. Jurisprudenţa obligatorie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - izvor al


dreptului penal
Conform prevederilor constituţionale [art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală 131], „înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte
instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale". în vederea creării unui cadru normativ concret,
care să permită dobândirea unui caracter efectiv al acestei dispoziţii constituţionale, legiuitorul a
asigurat reglementarea, atât în Codul de procedură penală,

111
Spre exemplu, a se vedea Decizia C.C.R. nr. 508/2014 (M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014), precum şi
Decizia C.C.R. nr. 397/2016 (M. Of. nr. 532 din 15 iulie 2016).
121
Chestiunea implică un important efect (derogatoriu de la regula retroactivităţii dezincriminării) în materia
constatării neconstituţionalităţii unei norme de incriminare (sau a stabilirii neconstituţionalităţii unei anumite
interpretări a unei asemenea norme), fără ca autoritatea legiuitoare să intervină ulterior, expres, în sensul
compatibilizării cadrului normativ cu o asemenea decizie a Curţii Constituţionale - aspect pe care îl vom relua în
cadrul corespunzător aplicării legii penale în timp (legat de materia retroactivităţii dezincriminării - art. 4 CP).
131
în forma actuală, ulterioară revizuirii şi republicării Constituţiei (în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003),
potrivit Legii nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României (lege publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie
2003).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 33

cât şi în Codul de procedură civilă, a unor modalităţi de asigurare a unei practici judiciare
unitare111, generatoare de decizii obligatorii, ex (pentru viitor, iar nu retroactiv), pentru organele
judiciare (mai specific: pentru instanţe), reprezentate de instituţia recursului în interesul legiil2]
(existentă şi anterior intrării în vigoare a noilor coduri în materie penală şi civilă)131, respectiv de
instituţia hotărârii prealabile pentru dezlegarea (de principiu a) unor chestiuni de dreptw
(caracteristică doar stadiului legislativ actual, posterior intrării în vigoare a noilor coduri în materie
penală şi civilă).
Caracterul obligatoriu (pentru viitor) produs, faţă de instanţele judecătoreşti, de deciziile
pronunţate în rezolvarea acestor modalităţi de asigurare a unei practici judiciare unitare rezultă
fără dubiu din prevederile legale, potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate
(în cazul recursului în interesul \ (în cazul hotărârilor prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept) este obligatorie pentru instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al
României, Partea /[5]. Practic, ulterior pronunţării şi publicării respectivelor decizii în Monitorul
Oficial, nicio instanţă de judecată nu mai poate pronunţa, legal, o hotărâre care, în rezolvarea unei
situaţii de fapt care se încadrează în problema de drept cu privire la care s-a pronunţat vreuna
dintre deciziile obligatorii astfel indicate, să primească o soluţionare diferită de aceea stabilită de
instanţa supremă (pe aceste căi). Se apreciază că, prin respectivele decizii, a avut loc o
interpretare obligatorie a sensului şi semnificaţiei normei juridice analizate, interpretare impusă
fără posibilitate de derogare tuturor instanţelor judecătoreşti naţionale (inclusiv înseşi înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru viitor; nefiind parte a sistemului instanţelor judecătoreşti-ci o
„autoritate distinctă de sistemul judecătoresc" -, Curţii Constituţionale a României nu îi este însă
opozabil efectul obligatoriu al acestor decizii161). Efectele unei asemenea decizii pot înceta
exclusiv în una dintre următoarele împrejurări (strict prevăzute de lege): abrogarea, modificarea
sau constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a generat problema de drept
dezlegată şi numai în cazurile în care ea nu subzistă chiar şi ulterior acestor evenimente* 171.

[1|
în fosta reglementare, acestea aveau natura juridică de căi extraordinare de atac. A se vedea GR.GR. THEODORU,
Tratat de Drept procesual penal, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 760.
121
Secţiunea 1 din Capitolul VI din Titlul Iii al Părţii speciale a Codului de procedură penală, art. 471-4741;
Capitolul I din Titlul III al Cărţii a Il-a din Codul de procedură civilă, art. 514-518.
(3]
Secţiunea III din Capitolul IV al Titlului II din Partea specială a Codului de procedură penală din 1968 (Legea nr.
29/1968, republicată în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997), art. 4142-4145; Titlul VI din Cartea II a Codului de procedură
civilă din 1865, art. 329-3307.
141
Secţiunea a 2-a din Capitolul al Vl-lea din Titlul III al Părţii speciale a Codului de procedură penală, art. 475-
1
477 ; Capitolul II din Titlul III al Cărţii a ll-a din Codul de procedură civilă, art. 519-521.
151
A se vedea dispoziţiile art. 474 alin. (4) CPP şi cele ale art. 477 alin. (3) CPP. în acelaşi sens sunt şi prevederile
din art. 517 alin. (4) CPC şi (asemănător, cu o precizare suplimentară referitoare la momentul de la care decizia este
obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea problemei de drept-şi anume chiar de la data pronunţării
deciziei, iar nu de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial) art. 521 alin. (3) CPC.
[61
în acest sens, a se vedea, de pildă, Decizia C.C.R. nr. 206/2013, anterior citată (pct. 4).
171
Atât art. 4741, cât şi art. 4771 CPP (ambele cu denumirea marginală „încetarea sau modificarea efectelor
deciziei") dispun: „Efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării
dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua
reglementare". în mod asemănător (deşi nu identic!), dispoziţiile art. 518 CPC (cu denumirea marginală „încetarea
efectelor deciziei") stabilesc (în raport de deciziile pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii în materia
dreptului privat) că „Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării
neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării", iar art. 521 alin. (4) CPC (cu denumirea
marginală „Conţinutul şi efectele hotărârii") dispune (în materia deciziilor pronunţate cu titlu de hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă) că „Dispoziţiile art. 518 se aplică în mod corespunzător".
34 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Este adevărat că, prin asemenea decizii - care sunt pronunţate în vederea asigurării unei
practici judiciare unitare111 (în exercitarea acestei competenţe constituţionale a instanţei
supreme) instanţa supremă nu are autoritatea să creeze reguli noi de drept/norme noi ori să
decidă ieşirea/scoaterea din vigoare a unor asemenea reguli/norme (deşi, uneori, pe astfel de căi,
instanţa supremă a ajuns să se pronunţe cu privire la aprecierea ca fiind sau nu încă în vigoare
anumite dispoziţii legale, inclusiv norme de incriminare121, soluţia formulată impunându-se în
mod obligatoriu instanţelor judecătoreşti - aspect cenzurat însă de către Curtea
Constituţională131). Strict formal, ea nu deţine nici măcar autoritatea de a modifica, propriu-zis,
cuprinsul/conţinutul normei juridice analizate, ci doar de a o interpreta pe aceasta141,
considerându-se că decizia surprinde sensul corespunzător voinţei exacte a legiuitorului,
manifestată prin elaborarea respectivei norme, care a fost însă receptată (în practică şi/sau
teorie) ca neclară, generatoare a mai multor posibile sensuri (acreditând, fiecare, eventual, soluţii
juridice distincte ale uneia şi aceleiaşi probleme de drept), impunând, ca atare, o astfel de
interpretare unificatoare prin caracterul său obligatoriu (pentru instanţe)151.
Pe de altă parte, apreciem că nu se poate ignora realitatea juridică (actuală), în contextul
căreia o anumită interpretare a unei dispoziţii legale poate conduce, uneori, la soluţii
radical/diametral opuse ori - cel puţin - substanţial diferite de cele la care ar conduce o altă
interpretare posibilă a aceluiaşi text normativ, putându-se ajunge astfel, în funcţie de
interpretarea jurisprudenţială obligatoriu impusă instanţelor, inclusiv la efecte precum
recunoaşterea şi acreditarea (sau, dimpotrivă, negarea) existenţei şi funcţionării/incidenţei
practice a unei anumite instituţii juridice (sau, cel puţin, a unei noi forme de manifestare a
acesteia) ş.a.161 Drept urmare, trebuie admis faptul că, în concret, impactul pe care îl produc
asupra instanţelor judecătoreşti (şi, indirect, nu numai asupra lor) aceste forme de manifestare a
unei veritabile jurisprudenţe obligatorii este asemănător cu impactul pe care

[1)
De altfel, chiar aceasta este denumirea capitolului (în Codul de procedură penală), respectiv a titlului (în Codul
de procedură civilă) în cadrul cărora sunt cuprinse aceste reglementări.
[2]
în acest sens, a se consulta Decizia nr. 8/2010 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, citată
anterior, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii cu privire la consecinţele Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 62/2007 asupra activităţii dispoziţiilor art. 205, art. 206 şi art. 207 CP anterior (practic, referitor la
aprecierea ca incriminate sau dezincriminate a faptelor de insultă şi calomnie).
I3]
în acest sens, a se consulta Decizia nr. 206/2013, pct. 5 şi 6.
141
în acest sens, a se consulta aceeaşi Decizie nr. 206/2013, pct. 4, precum şi deciziile anterioare acolo indicate,
relevante cu privire la acest aspect.
[5]
Pentru acest motiv, s-ar putea argumenta că asemenea acte jurisprudenţiale nu se pot califica, efectiv, drept
izvoare ale dreptului (inclusiv ale dreptului penal).
[6)
De pildă, prin Decizia nr. 9/2015 (M. Of. nr. 406 din 9 iunie 2015), s-a stabilit că încheierea unui acord de
mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare [precum şi-implicit-de
lipso sau retragerea plângerii prealabile - precizarea autorilor], iar încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii
nr. 192/2006 poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale. Practic,
astfel, s-a extins sfera cauzelor (generale) de înlăturare a răspunderii penale, instituţii reglementate expres, cu acest
titlu, în Partea generală a Codului penal (Titlul VII, art. 152-159) - anume: amnistia; prescripţia răspunderii penale; în
cazul infracţiunilor pentru care legea impune formularea şi menţinerea unei plângeri prealabile pentru tragerea la
răspundere penală a infractorului: lipsa plângerii prealabile, respectiv retragerea plângerii prealabile; în cazul
infracţiunilor urmărite din oficiu, pentru care legea prevede expres permisiunea împăcării dintre suspect/ inculpat şi
persoana vătămată: împăcarea -, lor fiindu-le alăturată încheierea unui acord de mediere cu privire la latura penală a
cauzei (apreciată drept cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, operantă în raport de acele infracţiuni
pentru care fie legea solicită formularea şi menţinerea unei plângeri prealabile pentru tragerea la răspundere penală
a infractorului, fie pentru acelea la care, deşi instrumentarea cauzei se efectuează din oficiu, legea permite expres a
opera instituţia împăcării), reglementată potrivit art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea
profesiei de mediator. Reiterăm menţiunea că, prin Decizia C.C.R. nr. 397/2016, s-a impus soluţia potrivit căreia
această nou-stabilită cauză de înlăturare a răspunderii penale nu poate funcţiona, totuşi, cu acest efect, decât dacă
intervine până la citirea actului de sesizare a instanţei.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 35

l-ar avea însuşi un act normativ de modificare (sau interpretare autentică, legală expresă) a unor
dispoziţii normative. în plus, după cum aminteam şi la un punct anterior, uneori, prin intermediul
formal al acestui mecanism, „interpretarea" normei legale a ajuns chiar să fie în expresă şi vădită
contradicţie cu norma (deloc neclară, de altfel) „interpretată". Jurisprudenţa obligatorie
acţionează, astfel, în concret, mai degrabă ca un remediu judiciar de corijare a unor inadvertenţe,
incongruenţe ori „scăpări" legislative (un fel de echivalent judiciar al unei dispoziţii normative
modificatoare), aspect necenzurat de către legiuitor şi - adesea - nici de către Curtea
Constituţională (care, astfel, au acceptat practic, tacit/implicit, această extindere, iniţial de
neconceput, a autorităţii/puterii/competenţei/atribuţiilor jurisdicţionale ale instanţei supreme,
permiţând, cu şi mai multă forţă, apariţia şi acreditarea unei veritabile jurisprudenţe obligatorii şi
în sistemul nostru de drept, tradiţional străin de un asemenea concept)111.
Astfel, reiese cu deplină claritate că rolul efectiv de izvor de drept al jurisprudenţei obligatorii
nu (mai) poate fi negat, în mod realist, în actuala configuraţie legislativă. Pe de altă parte,
constituie o evidenţă flagrantă, în egală măsură, imposibilitatea de a o aşeza pe aceasta pe
aceeaşi treaptă cu izvoarele propriu-zise (clasice, principale, cu efect deplin) de drept (astfel cum
au fost acestea indicate anterior). Admiţând efectele implicite pe care o asemenea sursă juridică
le produce asupra interpretării normelor juridice - şi deci a aplicării acestora într-un anumit sens
sau altul (cu acreditarea unei anumite soluţii legale ori a alteia) -, vom aprecia că ne aflăm în
situaţia unui izvor de drept de factură adiacentă (cu efecte limitate, parţiale). Acesta nu poate
conduce nici la intrarea în vigoare, nici la scoaterea din vigoare a dispoziţiilor legii (penale), dar
poate modifica (indirect, implicit) maniera de interpretare şi de aplicare concretă a unor norme
preexistente, impunând, cu titlu obligatoriu pentru organele judiciare, o anumită modalitate de
soluţionare a unei anumite probleme de drept.
Plecând de la această realitate, este de observat că raţionamentul întreprins a condus inclusiv
la necesitatea identificării unei modalităţi formale prin care Curtea Constituţională a României să
poată ajunge (indirect) să se pronunţe (şi) cu privire la constituţionalitatea ori
neconstituţionalitatea soluţiilor (interpretărilor) impuse instanţelor prin intermediul acestor
forme de jurisprudenţă obligatorie emanând de la instanţa supremă 121. Astfel, propriu-zis,

I1]
în acest sens, în doctrină s-au denunţat, uneori, această augmentare a atribuţiilor interpretative ale instanţei
supreme şi transformarea lor, defocto, în competenţe (cvasi-)legislative. A se vedea, de pildă, V. C IOCLEI , Sutor, ne
supra crepidam sau despre riscul ICCJ de a se transforma într-un organ legiuitor sui generis", articol publicat şi care
poate fi consultat în format electronic, on-line la adresa de internet (verificată la 30 mai 2016) http://www.juridice.
ro/395749/sutor-ne-supra-crepidam-sau-despre-riscul-iccj-de-a-se-transforma-intr-un-organ-legiuitor-sui-generis.
html. Suntem de părere că ne aflăm, astfel, în prezenţa unei chestiuni pe cât de importante, pe atât de delicate,
sensibile şi discutabile, în sine (ca problemă juridică). Pe de o parte, este de necontestat că anumite deficienţe
legislative (cu potenţiale consecinţe grave) au fost (şi continuă să fie) astfel compensate, în concret. Nu se poate
ignora însă, pe de altă parte, împrejurarea că există suficiente critici care se pot formula, uneori, inclusiv cu privire la
soluţiile juridice atinse prin aceste căi de jurisprudenţă obligatorie. Aceasta, desigur, separat de problematica
referitoare la discutabila depăşire, pe aceste căi, a atribuţiilor/competenţelor/autorităţii şi rolului constituţional
conferit(e) instanţei supreme. Ne îndreptăm, pe acest drum, către formularea unei veritabile interogaţii demne de
meditaţie în cadrul mai larg al filosofiei dreptului: dacă (în condiţiile în care este evident că sistemul democratic nu
poate asigura/garanta un corp legiuitor cu adevărat profesionist din punct de vedere juridic) este de preferat a
recunoaşte sau nu unui corp specializat (formal, teoretic) în domeniul juridic competenţe de tip legislativ (sau de
cenzură legislativă, directă ori indirectă), pentru a compensa neajunsurile unui sistem etatic care impune specializare
pentru activitatea de aplicare a dreptului (şi distribuire a justiţiei), dar nu solicită niciun fel de specializare pentru
crearea dreptului.
[2]
Şi - pe cale de consecinţă - este validată, inclusivîn acest mod, concluzia atinsă, anume aceea că respectivele
decizii obligatorii ale instanţei supreme pot fi apreciate ca surse/izvoare (chiar şi adiacente, cu efecte limitate) de
drept (penal). Astfel, a se vedea - printre altele - Decizia (de referinţă) a C.C.R. nr. 1092/2012 (M. Of. nr. 67 din 31
ianuarie 2013).
36 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

analiza soluţiilor hotărârilor judecătoreşti (inclusiv acele decizii obligatorii pronunţate de instanţa
supremă în rezolvarea unor recursuri în interesul legii sau cu titlu de hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept) nu intră în sfera de competenţă (directă) a instanţei de
contencios constituţional111. Pentru că acestea ajung, totuşi, să producă, în practică, efecte
concrete asimilabile - cel puţin parţial, sub anumite aspecte - cu cele ale unui veritabil izvor
propriu-zis de drept (penal), în ceea ce priveşte interpretarea (sensul, soluţia) şi aplicarea
prevederilor legale vizate, se impunea identificarea unui mecanism care să garanteze posibilitatea
Curţii Constituţionale de a cenzura, la nevoie, inclusiv neconstituţionalitatea decurgând din
această interpretare, obligatoriu impusă instanţelor, a unui anume text de lege. Această
modalitate formal-funcţională a fost aceea ca, în analiza problemei de (ne)constituţionalitate,
Curtea Constituţională să se refere implicit/indirect la soluţia impusă prin jurisprudenţa
obligatorie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, analizând, formal, norma juridică însăşi care a
primit acea interpretare (şi decizând, după caz, asupra constituţionalităţii sau
neconstituţionalităţii acesteia, în lumina interpretării sale obligatorii realizate prin jurisprudenţă a
instanţei supreme)121. Alteori, decizia Curţii Constituţionale a vizat direct însuşi textul normativ de
ordin procesual care reglementează instituţia asigurării unei practici judiciare unitare 131.

Secţiunea a 4-a. Problema obligatorii


a unor organisme jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale
ca izvor al dreptului penal (român)
Această chestiune decurge, oarecum în mod firesc, din problematica admiterii anumitor
documente internaţionale ca sursă a dreptului penal (naţional, românesc) - căci asemenea
organisme jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale există şi îşi impun jurisprudenţa în
ordinea juridică a unui stat numai în măsura creării lor printr-un cadru convenţional
internaţional141.
Reluând o idee deja formulată, admitem, desigur, că obligativitatea în dreptul intern a
anumitor soluţii de drept cuprinse în surse jurisprudenţiale emise de unele organisme
jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale există numai în măsura în care, prin voinţa sa
suverană, autoritatea de stat competentă a optat să devină parte (să încheie, să ratifice
[1]
Foarte probabil, o explicaţie (apreciem noi, pertinentă) pentru aceasta este că, la momentul iniţial al trasării
conceptuale a competenţelor Curţii Constituţionale, aceste tipuri de izvoare jurisprudenţiale de drept nu erau
reglementate, ele apărând subsecvent. Instituţia recursului în interesul legii a fost inserată, în materie penală, cu
începere din anul 1993 (prin Legea nr. 45/1993; a se vedea şi Legea nr. 56/1993), darîntr-o reglementare diferită de
cea actuală; „prin Legea nr. 202/2010 au fost amplu modificate dispoziţiile pricind recursul în interesul legii" - GR.GR.
THEODORU, op. cit., p. 760; iar instituţia hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constituie o
inovaţie aportată de noua legislaţie penală (intrată în vigoare cu începere de la 1 februarie 2014).
[2]
în acest sens, a se vedea Decizia C.C.R. nr. 265/2014 (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014).
[3]
în acest sens, a se vedea Decizia C.C.R. nr. 206/2013, citată anterior.
I4]
Aceasta ar fi justificat tratarea subiectului în cadrul secţiunii a 2-a din prezentul capitol. Pe de altă parte,
împrejurarea că este analizată o sursă de tip jurisprudenţial a dreptului, lipsită (în principiu, deocamdată-la acest
stadiu de evoluţie) de capacitatea obiectivă de a produce efecte juridice depline (la nivelul întreit al inserării în
vigoare, al modificării, respectiv al scoaterii din vigoare a unei reguli de drept), ar fi acreditat tratarea subiectului în
cadrul secţiunii a 3-a din prezentul capitol. împrejurarea că avem în vedere, aşadar, o situaţie cu un specific aparte -
inclusiv din punct de vedere al impactului produs în sistemul de drept intern - ne determină, totuşi, să abordăm
separat acest subiect de analiză. Motivul este şi acela că, în aprecierea noastră, teoria penală actuală nu a reuşit să
contureze, cu suficientă claritate, poziţia exactă pe care o ocupă acest tip aparte de izvor al dreptului (inclusiv al
dreptului penal) în sistemul juridic românesc (tradiţional străin de conceptul de izvor de drept de factură
jurisprudenţială).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 37

etc.) un instrument/document convenţional internaţional, care acreditează un astfel de organism


jurisdicţional şi supune, cu titlu obligatoriu, jurisprudenţei sale entitatea statală de referinţă111.
Este de notorietate faptul că, în mod tradiţional, prin însăşi apartenenţa sa la tipul sistemelor de
drept de sorginte (zisă) continentală (sau romano-germană), sistemul de drept românesc este, în
principal, fundamentat pe surse (izvoare) de tip legislativ; jurisprudenţa (în sensul de precedent
judiciar) nu reprezintă, ca regulă, un izvor general (propriu-zis/principal/cu efecte depline) al
dreptului (cu atât mai puţin al dreptului penal), precum în sistemele de tip anglo-saxon (sistemele
de common law). Pe de altă parte, este de observat că există anumite structuri internaţionale
(supranaţionale) constituite pe baze convenţionale (tratate internaţionale încheiate/ratificate de
statele semnatare) care au instituit, în vederea asigurării respectării prevederilorînscriseîn
cuprinsul lor, diverse instituţii/ instanţe/organisme de factură jurisdicţională, cu putere de decizie
admisă de statele părţi (în limitele acordate prin competenţele stabilite în cadrul convenţional,
liber consimţit de către statele membre). Practic, statele semnatare ale respectivului cadru
convenţional au acceptat să se supună jurisdicţiei respectivei entităţi şi deciziilor pronunţate de
aceasta. în plus, uneori, există stipularea expresă a împrejurării că jurisprudenţa respectivei
entităţi urmează a fi opozabilă erga omnes - cel puţin faţă de toate părţile membre la convenţie -,
neproducând deci doar efecte strict opozabile faţă de partea direct implicată în soluţionarea
cauzei care a determinat o anumită decizie particulară, ci fiind obligatorii pentru toate celelalte
părţi membre ale cadrului jurisdicţional convenţional respectiv!
Astfel, desigur că entitatea jurisdicţională în cauză va pronunţa soluţii întemeiate pe
dispoziţiile convenţiei ce i-a dat existenţă. Pe de altă parte, este indubitabil faptul că, adeseori,
prin interpretarea unor texte normative abstracte, în vederea aplicării lor efective la o cauză
concretă, interpretarea impusă are puterea ca, pornind - formal - de la o dispoziţie, să o orienteze
pe aceasta spre un înţeles sau altul, spre o soluţie ori alta, putând modifica astfel, în fapt, însăşi
semnificaţia normativă în cauză şi rezultatul aplicării ei. La aceste aspecte trebuie adăugată
realitatea care impune adeseori acea interpretare evolutivă, creatoare a unui instrument normativ
generic formulat, care poate ajunge să fie depăşit, în litera sa, de evoluţia produsă în raport de
data elaborării şi adoptării sale şi care trebuie, aşadar (pentru a putea fi utilizat în continuare în
mod funcţional), să fie interpretat şi aplicat în spiritul său şi în corespondenţă cu modificările
obiective survenite în dezvoltarea generală a societăţii* 121.
Dacă, în plus, statele părţi supuse unei asemenea jurisdicţii au înţeles să acorde putere de
aplicare directă în propriul sistem juridic şi judiciar deciziilor pronunţate de acea instituţie
jurisdicţională supranaţională, instanţele naţionale vor putea da efect direct normelor
convenţionale în cauză şi soluţiilor jurisprudenţiale formulate în interpretarea acestor norme de
către entitatea jurisdicţională de referinţă. Aceasta, chiar în contra propriilor dispoziţii legale
(naţionale) - practic, judecătorul naţional va putea cenzura o prevedere legală internă care intră în
contradicţie cu interpretarea jurisprudenţială obligatorie a unei dispoziţii convenţionale,
pronunţând o soluţie întemeiată direct pe sursa juridică supranaţională!
Toate acestea ajung să transforme practic jurisprudenţa unei asemenea entităţi în veritabil
izvor al dreptului - care, în măsura în care vizează aspecte care privesc şi domeniul dreptului

(1]
De exemplu, statul român s-a supus voluntar jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
121
Aceste aprecieri pot fi raportate - mutatis mutandis - şi la acţiunea şi evoluţia izvoarelor de drept naţionale
de factură jurisprudenţială (deciziile Curţii Constituţionale, deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate ca
RILsau HP).
38 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

penal de referinţă, va constitui (şi) un izvor al dreptului penal, în raport de sistemul juridic naţional
al fiecărui stat membru în parte111.
O astfel de situaţie există astăzi, fără dubiu, cu privire la deciziile pronunţate de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului -în considerarea Convenţiei europene a drepturilor omului121 - şi
cu privire la deciziile obligatorii pronunţate de organismele jurisdicţionale specifice ale Uniunii
Europene[3] (deşi, în momentul de faţă, impact veritabil în domeniul penal de referinţă se poate
aprecia că produc, efectiv, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, care vizează aspecte
legate direct sau indirect şi de domeniul penal de referinţă)141.
Pe de altă parte, este discutabil - totuşi - dacă jurisprudenţa obligatorie a unor entităţi
jurisdicţionale înfiinţate în temeiul unor documente internaţionale ce pot fi indicate (în mod
argumentabîl) cu titlul de izvoare ale dreptului penal poate fi efectiv enumerată în categoria
izvoarelor propriu-zise (principale, cu efecte depline) de drept penal. Aceasta, pentru că, după
cum am specificat anterior, admitem încadrarea în această categorie a izvoarelor dreptului penal
numai a acelor surse juridico-penale care pot produce efecte esenţiale pe oricare dintre cele trei
planuri fundamentale de referinţă în domeniu: al introducerii în vigoare a unei dispoziţii/norme; al
modificării (lato sensu) a acestora; al scoaterii lor din vigoare. Or,
[1]
Cu titlu de exemplu, indicăm o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza M.C. c.
Bulgariei (4 decembrie 2003, dosar nr. 39272/98), potrivit căreia (în legătură cu asigurarea unei respectări efective a
drepturilor fundamentale afirmate şi garantate potrivit art. 3 şi art. 8 din Convenţie - dreptul de a nu fi supus torturii
ori tratamentelor inumane sau degradante, respectivul dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului
şi a corespondenţei) s-a afirmat existenţa unei obligaţii pozitive (de a face) a statelor părţi la Convenţia europeană a
drepturilor omului de a elabora, implementa şi aplica prevederi (dispoziţii) legale penale (iar nu doar de drept privat)
prin care să se incrimineze şi să se asigure pedepsirea efectivă a violului, circumstanţiindu-se, totodată, semnificaţia
conceptului de viol şi sfera de acoperire a interdicţiei penale a comiterii faptelor de acest gen (care nu ar trebui
reduse numai la ipoteze de constrângere prin violenţă sau ameninţare, ci şi la orice alte cazuri în care actul sexual este
întreprins în absenţa consimţământului persoanei asupra căreia se desfăşoară). A se vedea, în principal, parag. 153 şi
186 ale hotărârii, care poate fi consultată, în format electronic, la adresa de internet (verificată la data de 25 iulie
2016) https://www.coe.int/t/dg2/equality/domesticviolencecampaign/resources/ M.C.v.BULGAR!A_en.asp.în acelaşi
sens, a se vedea şi hotărârea C.E.D.O. pronunţată în cauza D.J. c. Croaţiei (24 iulie 2012, dosar nr. 42418/10), potrivit
căreia „(...) Curtea consideră că statele au o obligaţie pozitivă prevăzută în art. 3 şi art. 8 din Convenţie de a adopta
dispoziţii de drept penal privind pedepsirea violului în mod eficient şi să le pună în practică printr-o anchetă şi o
urmărire penală eficiente" - apud Noul Cod penal. Noul Cod de procedura penala şi legile de punere în aplicare, ed. a
7-a, îngrijită şi adnotată de T. TOADER, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 110.
[2]
România a devenit parte la această Convenţie în urma adoptării şi promulgării Legii nr. 30/1994 privind
ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la
această convenţie (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994). Ulterior, această lege a fost modificată printr-o serie de noi acte
normative, România retrăgându-şi unele rezerve iniţiale formulate sau devenind parte şi la dispoziţiile unor (noi)
Protocoale adiţionale la Convenţie.
[3]
în acest sens, a se vedea (printre altele) şi pct. II din Decizia C.C.R. nr. 1039/2012, citată anterior.
[4]
Pentru un exemplu de situaţie în care o asemenea sursă de drept penal a surclasat, în practica organelor
judiciare, prevederile legale exprese, în vigoare la acel moment, ale Codului penal român, facem referire la
problematica pedepsei accesorii în reglementarea fostului Cod penal, în lumina modificărilor legislative (influenţate
de jurisprudenţa C.E.D.O.) şi a jurisprudenţei obligatorii a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (întemeiată pe
jurisprudenţa C.E.D.O.) de la nivelul anilor 2006-2007 (avem în vedere modificarea art. 71 CP anterior prin dispoziţiile
Legii nr. 278/2006, precum şi Decizia nr. LXXIV/2007, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de către
Secţiile Unite ale instanţei supreme, publicată în M: Of. nr. 545 din 18 iulie 2008, prin care s-a impus instanţelor
judecătoreşti, în mod obligatoriu - cu invocarea, drept argument, a jurisprudenţei C.E.D.O. -, o interpretare a art. 71
CP 1968 care era în flagrantă contradicţie cu dispoziţia legală expresă - şi clară!). Pentru o prezentare detaliată a
acestor aspecte, a se vedea (printre altele) M.l. MICHINICI, M. DUNEA, Reflectarea standardelor C.E.D.O. în dreptul
penal material român - consideraţii privind un caz particular: evoluţia reglementării pedepsei accesorii în Codul penal
de la 1968 şi în Codul penal din 2009, părţile (I) şi (II), în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria
Ştiinţe Juridice, Tomul LX, nr. 1/2014, p. 67 ş.u., respectiv Tomul LXI, nr. 11/2014, p. 35 ş.u. Materialele pot fi
consultate şi în format electronic, on-line, la adresele de internet (verificate la data de 27 mai 2016) http://pub.
law.uaic.ro/files/articole/2014/voli/2.1.2014_michinici_dunea.pdf, http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2014/
volii/2.1.2014_michinici_dunea.pdf.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 39

deşi este suficient de evident că prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre
exemplu, se poate ajunge la modificarea unei norme juridico-penale preexistente (chiar şi ca
modificare - lato sensu - implicită, prin acreditarea unei variante obligatorii de interpretare a unui
text legal, care să schimbe radical sensul şi soluţia aplicării acestuia în raport de practica
anterioară) sau la ineficientizarea sa (corespunzătoare unei scoateri din vigoare), credem că este
extrem de delicat a afirma o propriu-zisă posibilitate, indiscutabilă şi general acceptată
(necontroversată) - în momentul de faţă -, ca, în baza unei asemenea jurisprudenţe, să se ajungă
direct la introducerea în vigoare a unei norme/reguli de drept în materie penală111!
Cu mult mai mare siguranţă, suntem de părere că o asemenea jurisprudenţă obligatorie s-ar
putea încadra - la fel ca şi jurisprudenţa obligatorie naţională -în categoria izvoarelor de drept
penal secundare/adiacente/cu efecte limitate, manifestându-şi doar arareori o vocaţie
excepţională de a îşi depăşi acest statut şi a transcende în categoria izvoarelor propriu-zise de
drept (penal)/principale/cu efecte depline!

ll]
Pe de altă parte, putem aprecia că dificultatea de a admite un asemenea efect al jurisprudenţei obligatorii a
unei entităţi jurisdicţionale supranaţionale scade, dacă optăm să ne raportăm la norme de drept penal (sau, mai ales,
de drept procesual penal) care să nu fie norme de incriminare. Este mai uşor a accepta că prin jurisprudenţa C.E.D.O.
se pot crea reguli penale şi procesuale penale de asigurare/garantare a unor proceduri/instituţii etc. legate de
drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, decât se poate admite, fără rezerve, că prin decizii ale C.E.D.O.
(sau ale altor asemenea instanţe/instituţii supranaţionale) s-ar putea incrimina (prevedea drept infracţiuni)
comportamente neincriminate de legislaţia naţională. Dificultatea de a admite o asemenea (din urmă) ipoteză
provine nu doar din faptul că, astfel, s-ar recunoaşte formal competenţa acelei entităţi jurisdicţionale
internaţionale/supranaţionale de a identifica şi afirma o adevărată obligaţie de incriminare care să incumbe
legiuitorilor naţionali din statele membre (statele părţi la convenţia în baza căreia s-a înfiinţat organismul decizional
în cauză) ori care - mai mult chiar-să fie direct incidenţă şi aplicabilă de către organele judiciare din aceste state,
dincolo de intervenţia expresă a legiuitorilor. Dificultatea de a admite apariţia, pe această cale, a unei norme de
incriminare provine (credem) mai ales din împrejurarea că - fie şi acceptată premisa competenţei acelei entităţi de a
identifica şi impune obligaţii de incriminare - apar dificultăţi subsidiare insurmontabile, de factură concret-
pragmatică, logistică, precum: cum se va stabili/determina exact (în detaliu) sfera conţinutului constitutiv al unei
asemenea fapte incriminate?; care va fi sediul formal al încadrării juridice a acesteia?; cum se vor stabili/determina
exact şi de către cine tipul şi limitele sancţiunii penale abstract atribuite drept consecinţă a comiterii faptei
respective? etc.
40 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

C.E.D.O. = Curtea Europeană a Drepturilor Omului C.C.R.


= Curtea Constituţională a României *** I.C.C.J. = înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a României
RIL= decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii HP = decizie
pronunţată ca hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 41

Secţiunea a 5-a. Extrase de jurisprudenţă obligatorie


privind izvoarele dreptului penal
1. Decizia Curţii Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009’11: „Referitor la competenţa sa,
Curtea reţine că art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate
dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi
încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, iar
prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte. în acelaşi sens,
Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, şi prin Decizia nr. 62 din 18
ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007".
2. Decizia Curţii Constituţionale nr. 414 din 14 aprilie 2010 1 [2] 3: „Potrivit jurisprudenţei sale,
respectiv Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 104 din 12 februarie 2007, în cazul constatării neconstituţionalităţii unor acte abrogatoare (...),
«acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie,
iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte» (...). Acesta
este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (...), sancţiune diferită şi mult mai
gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ".
3. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1609 din 9 decembrie 2010 131: „în jurisprudenţă sa,
Curtea Constituţională a statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, că principiul accesului liber la
justiţie, consacrat prin art. 21 din Legea fundamentală, implică, între altele, adoptarea de către
legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele
în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac
împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată. în acest sens s-a pronunţat în mod
constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, în Hotărârea din 29 martie
2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, a statuat că «o normă este 'previzibilă'
numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei
persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita»,
iar în Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times contra Regatului Unit, a
decis că «(...) cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice
aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care
pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi
previzibilă»".
4. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1039 din 5 decembrie 2012 141:
-(pct. l-n.n.) „Cu privire la constatarea neconstituţionalităţii unor norme abrogatoare, Curtea
Constituţională s-a mai pronunţat, de pildă, prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 62 din 18 ianuarie
2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Decizia
nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie
2009, sau Decizia nr. 124 din 9 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 272 din 27 aprilie 2010, sau Decizia nr. 414

[1)
M. Of. nr. 404 din 15 iunie
2009.
121
M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010.
[
3
)
42 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010,
reţinând, de principiu, că, «în cazul constatării neconstituţionalităţii unor dispoziţii de abrogare,
acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar
prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte», deoarece
«acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (...), sancţiune diferită şi mult
mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ».
în continuare, Curtea reţine că nicio altă autoritate publică, fie ea şi instanţă judecătorească,
nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale,
aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii
Constituţionale fiind o componentă esenţială a statului de drept.
Este adevărat că, în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a legii de abrogare (...) şi
publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a (...) (unei-n.n.) decizii de constatare a
neconstituţionalităţii normei abrogatoare, dispoziţiile (...) (legale abrogate prin norma
abrogatoare ulterior declarată a fi neconstituţională - n.n.) erau abrogate şi nu au produs efecte
juridice, însă, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României,
Partea I, acestea reintră în fondul activ al legislaţiei". (...)
- (pct. II-n.n.) „Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de
art. 148 alin. (2) din Constituţie, iar garantarea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din
actul aderării la Uniunea Europeană şi din aplicarea acestui principiu revine, în ordine, potrivit
alin. (4) al aceluiaşi articol, Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii
judecătoreşti.
în acelaşi sens, art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (...) reglementează
principiul cooperării loiale dintre Uniune şi statele membre şi prevede, totodată, obligaţia pozitivă
a statelor membre de a adopta orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii
obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Acelaşi text
consacră şi obligaţia negativă a statelor membre de a se abţine de la orice măsură care ar putea
pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
Cât priveşte competenţa de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării
unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparţine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
care, în calitate de autoritate de jurisdicţie a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratat,
hotărăşte cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la
interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii.
Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost
conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxembourg a statuat că o asemenea
hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este
obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri
preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le
interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, care
nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este
unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele
europene în faţa instanţelor naţionale şi europene, şi retroactiv, în sensul că interpretarea unei
norme de drept al Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează
semnificaţia şi câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se vedea
pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963 pronunţateîn Cauza 26/62, Van Genden
Loosîmpotriva der
Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963 pronunţateîn cauzele reunite 28, 29
şi 30/62, Da Costa şi alţii împotriva Nederlandse Administraţie der Belastingen, sau
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 43

Hotărârea din 24 iunie 1969 pronunţată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- Eierkontor GmbH împotriva
Hauptzollamt Saarbrucken, punctul 3).
în concluzie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene având competenţa de interpretare a
dreptului Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 383 din 23
martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011),
hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub
rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor
lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii.
(...) în virtutea calităţii de stat membru al Uniunii Europene, statul român are obligaţia de a
pune la dispoziţia instanţelor judecătoreşti şi, implicit, a justiţiabililor un instrument juridic eficient
care să asigure aplicarea normelor Uniunii Europene, acestea având caracter prioritar faţă de
dispoziţiile contrare din legile interne (s.n.). (...) legislaţia naţională trebuie să pună la dispoziţia
justiţiabilului un instrument eficient pentru protejarea drepturilor sale ce decurg din dreptul
Uniunii Europene, fără a impune condiţii cu caracter dirimant, ce obstrucţionează realizarea
acestui deziderat.
(...) Curtea Constituţională a subliniat constant în jurisprudenţa sa că forţa obligatorie care
însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii - deci şi deciziile - se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi
considerentelor pe care se sprijină aceasta (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 414 din 14 aprilie
2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 903
din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010,
Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12
iulie 2012)".
5. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1092/2012111: „în acord cu dispoziţiile constituţionale ale
art. 126 alin. (3), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa exclusivă de a se pronunţa
asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica
judiciară impune acest lucru. Fără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a cărei
competenţă este circumscrisă situaţiilor de practică neunitară [amintim că, la momentul
pronunţării acestei decizii, singura formă de jurisprudenţă obligatorie în materie penală a instanţei
supreme era decizia de soluţionare a unui recurs în interesul legii; la aceasta, ulterior datei de 1
februarie 2014, se adaugă (şi) în materie penală deciziile prealabile pentru soluţionarea unor
chestiuni de drept, care nu sunt determinate de preexistenţa unei practici judiciare neunitare -
precum recursurile în interesul legii -, ci de aprecierea caracterului controversat sau controversabil
al problemei de drept incidente, care necesită o rezolvare de principiu (a se vedea art. 475 CPP) -
n.n.], Curtea Constituţională reţine că, în cazul în care un text legal poate genera interpretări
diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări generează încălcări ale
prevederilor fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte
autorităţi pot acţiona; astfel, şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont
de această exigenţă de ordin constituţional (...). Din perspectiva raportării la prevederile
Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în
interpretările ce pot fi generate de acestea (s.n.). A admite o teză contrară contravine înseşi
raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un
text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală. De altfel, prin
Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din
7 iulie 2011, Curtea Constituţională a stabilit că, «indiferent de interpretările ce se pot aduce unui
text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă
cu Constituţia,

111 M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013.


44 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât


instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi
să o aplice ca atare». în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării
acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale".
6. Decizia Curţii Constituţionale nr. 206/2013111: „(pct. 3. Efectul specific al deciziilor Curţii
Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea normelor abrogatoare. Dispoziţiile
legale de abrogare nu sunt exceptate de la controlul de constituţionalitate. Instanţa de contencios
constituţional poate decide în legătură cu constituţionalitatea unei norme de abrogare, în
condiţiile în care, pe de o parte, prezumţia de constituţionalitate a legii este o prezumţie relativă,
iar, pe de altă parte, prevederile art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare - potrivit cărora « admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior
să se repună în vigoare actul normativ iniţial» -, se adresează legiuitorului, vizând activitatea de
legiferare. în acest sens, Curtea s-a pronunţat atât prin Decizia nr. 62/2007, cât şi prin alte decizii
[de exemplu, Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 778 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 465 din 6 iulie 2009, Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 694 din 20
mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, şi Decizia
nr. 1039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29
ianuarie 2013].
Curtea a reţinut, de principiu, că «art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul
de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii
lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din
Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte».
Efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt consacrate expres prin prevederile art. 147 alin.
(1) din Constituţie, potrivit cărora:« Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele
din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile
de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,
după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata
acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept».
Efectul specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale de
abrogare, precizat de Curtea Constituţională în considerentele deciziilor menţionate, dă expresie
şi eficienţă-în situaţia particulară a constatării neconstituţionalităţii actului abrogator şi a lipsei
intervenţiei Parlamentului sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei - normelor constituţionale cuprinse în art. 142 alin.
(1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi în art. 147
alin. (4) care statuează că deciziile Curţii sunt general obligatorii.
Prin Decizia nr. 62/2007, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. I pct. 56 din
Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, sunt
neconstituţionale, deoarece, în esenţă, «prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a

111 M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013.


I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 45

creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează


demnitatea omului ca valoare supremă. în absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205, 206 şi
207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nicio
altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată». Or, a accepta că singurul efect al deciziei Curţii
Constituţionale este acela al încetării efectelor juridice ale textului constatat ca fiind
neconstituţional, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României,
înseamnă a accepta că decizia Curţii Constituţionale nu are, în realitate, niciun efect, deoarece
situaţia care a determinat constatarea neconstituţionalităţii va continua să subziste, respectiv
demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu vor beneficia, în continuare, de nicio formă de
ocrotire juridică reală şi adecvată.
Curtea constată că în astfel de cazuri nu intervine o «abrogare a abrogării», pentru a se putea
reţine incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora «Nu
este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ
iniţial» -dispoziţii opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare-, ci este vorba despre un efect
specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii unei norme abrogatoare, efect întemeiat
pe prevederile constituţionale ale art. 142 alin. (1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de
garant al supremaţiei Constituţiei şi ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curţii sunt
general obligatorii. De altfel, Curtea a evidenţiat în mod expres această distincţie în cuprinsul
Deciziilor nr. 414/2010 şi nr. 1039/2012, reţinând că «acesta este un efect specific al pierderii
legitimităţii constituţionale (...), sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a
unui text normativ».
De asemenea, Curtea reţine că, în afară de Decizia nr. 62/2007, toate celelalte decizii ale
sale prin care au fost constatate ca fiind neconstituţionale norme abrogatoare au avut ca efect
imediat repunerea în vigoare a normelor abrogate, consecinţă necontestată nici în
jurisprudenţa instanţei supreme.
Astfel, Curtea reţine, cu titlu exemplificativ, efectele declarării ca neconstituţionale a
normelor care abrogau: gratuitatea acţiunilor având ca obiect despăgubiri materiale pentru daune
morale (Decizia nr. 778 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
465 din 6 iulie 2009, având drept consecinţă repunerea în vigoare a normelor care prevedeau
gratuitatea respectivelor acţiuni); motivul de recurs pentru lipsa elementelor constitutive ale unei
infracţiuni [Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
392 din 14 iunie 2010, având drept consecinţă repunerea în vigoare a conţinutului anterior al art.
3859 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală]; motivul de recurs existent atunci când
hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii [Decizia nr.
783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie
2009, având drept consecinţă repunerea în vigoare a conţinutului anterior al art. 3859 alin. (1) pct.
171 din Codul de procedură penală]. Spre exemplu, în acest sens, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
- Secţia penală, prin Decizia nr. 2461 din 26 iunie 2009, a reţinut că «prin decizia Curţii
Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial la 15 iunie 2009, s-a admis
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006 pentru
modificarea şi completarea Codului de procedură penală. Curtea Constituţională a motivat că
abrogarea art. 3859 alin. (1) pct. 171 din Codul de procedură penală, prin dispoziţiile declarate
neconstituţionale, încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie,
precum şi ale art. 20 din Constituţie referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile
omului raportate la prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13
privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Aşa fiind,
46 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

critica formulată de inculpaţi prin referirea la cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 171
din Codul de procedură penală devine actuală şi posibilă».
(pct. - n.n.) 4. Deciziile Curţii Constituţionale şi deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
- expresie a unor competenţe specifice, strict prevăzute de lege. (...) în condiţiile existenţei unor
decizii contrare-dar, deopotrivă, obligatorii pentru instanţele de judecată-pronunţate de Curtea
Constituţională, pe de o parte, şi de înalta Curte de Casaţie de (sic!) Justiţie, pe de altă parte, se
pune problema distincţiilor dintre efectele juridice ale deciziilor celor două instanţe, precum şi a
temeiului de drept care fundamentează preeminenţa uneia sau alteia dintre deciziile contrare.
Problema este cu atât mai sensibilă, cu cât ambele categorii de decizii sunt obligatorii pentru
instanţele de judecată, şi anume decizia Curţii Constituţionale, în temeiul art. 147 alin. (4) din
Constituţie, respectiv cea a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 4145 alin. (4) din Codul
de procedură penală [în raport de data pronunţării deciziei redate în extras, reiese că referirea
vizează fostul Cod de procedură penală; textele corespunzătoare din Codul de procedură penală în
vigoare sunt art. 474 alin. (4), pentru identitate de raţiune - art. 477 alin. (3) - n.n.]. Această
problemă a fost deja supusă analizei Curţii Constituţionale, cu prilejul obiecţiei de
neconstituţionalitate soluţionate prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012 (...). (...) competenţa diferită a celor
două instanţe, stabilită de legiuitorul constituant şi dezvoltată prin norme infraconstituţionale,
elimină posibilitatea soluţiilor contradictorii şi asigură respectarea, deopotrivă, a deciziilor
pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate şi de înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii. Astfel, potrivit art. 142
alin. (1) din Constituţie, « Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei»,
atribuţiile sale fiind prevăzute de art. 146 din Legea fundamentală. în temeiul art. 147 alin. (4)
teza a doua din Constituţie, «De la data publicării, deciziile [Curţii Constituţionale] sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor». Textul constituţional citat nu distinge nici în funcţie
de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul
acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor, sunt
general obligatorii. Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr.
847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august
2008, prin care a reţinut că «decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea
juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea
pentru viitor». Tot astfel, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, privind
obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, s-a reţinut că
«puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale,
se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta». Curtea a mai
statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, că «atât considerentele, cât şi dispozitivul
deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. în
consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează,
în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi
dispozitivul prezentei decizii». în ceea ce priveşte competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
care se reflectă în reglementarea infraconstituţională a recursului în interesul legii (şi, în prezent,
pentru identitate de raţiune, şi a hotărârii prealabile pentru dezlegarea, de principiu, a unor
chestiuni de drept - n.n.), aceasta este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia
«înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 47

celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale». Curtea Constituţională a statuat, prin
Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3
iulie 2009, că, «în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului
puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere
de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora». Aşadar, competenţa înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii (şi, în prezent, pentru
identitate de raţiune, şi a hotărârii prealabile pentru dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de
drept - n.n.) este dublu circumstanţiată - numai cu privire la « şi aplicarea unitară a legii» şi
numai cu privire la « celelalte instanţe judecătoreşti». Curtea Constituţională decide asupra
constituţionalităţii legilor, în timp ce înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul recursului
în interesul legii (şi, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi al hotărârii prealabile pentru
dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de drept n.n.), decide asupra modului de interpretare şi
aplicare a conţinutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele produse, deciziile Curţii
Constituţionale sunt general obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, inclusiv pentru
legiuitor, în timp ce deciziile pronunţate pe calea recursului în interesul legii (şi, în prezent, pentru
identitate de raţiune, şi a hotărârii prealabile pentru dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de
drept- n.n.) se adresează judecătorului de la instanţele judecătoreşti. Ca urmare, faţă de textul
constituţional de referinţă al art. 126 alin. (3), sintagma « dezlegarea dată problemelor de
drept judecate», cuprinsă în art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură penală [respectiv, în
prezent, în art. 474 alin. (4) precum şi, pentru identitate de raţiune, şi sintagma «dezlegarea dată
chestiunilor de drept», cuprinsă în art. 477 alin. (3) CPP - n.n.], pe de o parte, nu poate privi decât
interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative,
iar nu şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc, şi, pe de altă
parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele
judecătoreşti, iar nu şi de către Curtea Constituţională, care este o autoritate distinctă de
sistemul judecătoresc. Altfel spus, numai în aceste condiţii «dezlegarea dată problemelor de
drept judecate»(respectiv, în prezent, şi «dezlegarea dată chestiunilor de drept» -n.n.) poate
fi obligatorie, pentru că numai în aceste condiţii poate exista o compatibilitate cu normele
constituţionale. Orice altă interpretare este în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (1) şi
(4) din Constituţie, deoarece lipseşte de efecte deciziile Curţii Constituţionale, determinând ca
recursul în interesul legii (şi, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi hotărârea prealabilă
pentru dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de drept - n.n.) să fie transformat, cu încălcarea
Constituţiei, într-o formă de control al actelor Curţii Constituţionale.
(pct. 5 referitor la - n.n.) Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie
2011. Contrar prevederilor constituţionale ale art. 147 alin. (1) şi (4), procurorul general al
României a promovat un recurs în interesul legii «cu privire la consecinţele Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 62/2007 (...) asupra activităţii dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul
penal». Altfel spus, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost solicitată ca, prin intermediul recursului
în interesul legii (situaţie asemănătoare, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi în ipoteza
hotărârii prealabile pentru dezlegarea, de principiu, a unei chestiuni de drept-n.n.),să se pronunţe
în legătură cu deciziile Curţii Constituţionale. Deşi s-a aflat în faţa unui recurs inadmisibil, având ca
obiect starea legii -în loc de interpretarea şi aplicarea
48 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

unitară a acesteia - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat Decizia nr. 62/2007 a Curţii
Constituţionale (...).
(pct. - n.n.)6. Infirmarea de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 62/2007 - neconstituţionalitatea « date problemelor de drept
judecate» (respectiv, în prezent, ipoteză abstract aplicabilă şi «dezlegării date chestiunilor de
drept» - n.n.). Excepţia de neconstituţionalitate ridicată în prezenta cauză înfăţişează, în cadrul
examinării constituţionalităţii art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură penală [respectiv, în
prezent, art. 474 alin. (4) CPP; precum şi, pentru identitate de raţiune, art. 477 alin. (3) CPP-n.n.], o
interpretare a dispoziţiilor legale referitoare ia recursul în interesul legii (respectiv, în prezent,
pentru identitate de raţiune, şi potenţial - a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea, de
principiu, a unei chestiuni de drept-n.n.) care a condus, astfel cum s-a arătat, la infirmarea unei
decizii a Curţii Constituţionale. întrucât, faţă de textul constituţional al art. 126 alin. (3), sintagma
«dezlegarea dată problemelor de drept judecate», cuprinsă în art. 4145 alin. (4) din Codul de
procedură penală [respectiv, în prezent, în art. 474 alin. (4) CPP; precum şi, pentru identitate de
raţiune, şi sintagma «dezlegarea dată chestiunilor de drept», cuprinsă în art. 477 alin. (3) CPP -
n.n.], nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale de
către instanţele judecătoreşti, interpretarea acestei sintagme la care a ajuns înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 8/2010 este neconstituţională, contravenind prevederilor
constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) care consacră principiul securităţii juridice, ale art. 1 alin. (4)
referitoare la principiul separaţiei şi a echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi
judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 126 alin. (3) privind rolul înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora « Curtea Constituţională este
garantul supremaţiei Constituţiei», şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) referitoare la efectele deciziilor
Curţii Constituţionale. Procedând la această interpretare, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a
erijat în instanţă de control judiciar al Deciziei nr. 62/2007 pronunţate de Curtea Constituţională.
întrucât acest precedent afectează grav securitatea juridică şi rolul Curţii Constituţionale, se
impune sancţionarea oricărei interpretări a dispoziţiilor art. 414 5 alin. (4) din Codul de
procedură penală, ce reglementează obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept
judecate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii [respectiv, în
prezent, în art. 474 alin. (4) CPP; precum şi, pentru identitate de raţiune, şi art. 477 alin. (3) CPP, ce
reglementează obligativitatea dată problemelor de drept judecate de înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie pe calea hotărârii prealabile pentru dezlegarea (de principiu) a unor chestiuni de drept-
n.n.], în sensul că ar oferi acestei instanţe posibilitatea ca, pe această cale, în temeiul unei
norme infraconstituţionale, să dea dezlegări obligatorii care contravin Constituţiei şi deciziilor
Curţii Constituţionale.
(pct. -n.n.)7. Efectele deciziei Curţii Constituţionale. Prezenta decizie determină - de la data
publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I - restabilirea, pentru viitor, a efectului
general obligatoriu al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 şi a aplicării normelor de
incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal (anterior- n.n.),
precum şi a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal privind proba verităţii".
7. Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014111: „(...) 17. Obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5, cu denumirea marginală Aplicarea legii penale
mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, din Codul penal din 17 iulie 2009 (Legea nr.
286/2009), publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, şi care,
potrivit art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a

111 M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014.


I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 49

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757
din 12 noiembrie 2012, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, cu următorul conţinut: (...).
18. Curtea (Constituţională-n.n.) constată că, între momentul sesizării sale (...) şi momentul
pronunţării prezentei decizii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, a pronunţat Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, prin care a statuat că în
aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă
faţă de instituţia pedepsei. Prin urmare, având în vedere rolul său de garant al supremaţiei
Constituţiei, precum şi efectele juridice pe care această decizie le produce, conform art. 474 alin.
(4) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională se va pronunţa şi asupra aspectelor ce
ţin de compatibilitatea art. 5 din Codul penal, în interpretarea dată de instanţa supremă, cu
dispoziţiile legii fundamentale (s.n.). (...)
42. (...) Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 5 din actualul Cod penal, în
interpretarea care permite instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să
combine dispoziţiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravin dispoziţiilor
constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi ale art.
61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării (s.n.). (...)
44. (...) în jurisprudenţa sa, Curtea (Constituţională - n.n.) a statuat că prevederile legale care
guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege acceptă în mod
unanim că «atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului
său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul
aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea
de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul
trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul
urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii
competente în acest domeniu» (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).
45. Puterea judecătorească, prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional de
a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele
judecătoreşti. Acest fapt nu presupune însă că instanţa supremă se poate substitui Parlamentului,
unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale ce ţin de
modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. (...)
50. Potrivit jurisprudenţei sale, Curtea (Constituţională - n.n.) a consacrat posibilitatea şi
obligaţia sa de a interveni, ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera
interpretări de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale. în practica sa recentă, Curtea
(Constituţională - n.n.) a statuat că, «fără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a cărei
competenţă este circumscrisă situaţiilor de practică neunitară, Curtea Constituţională reţine că, în
cazul în care un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte
ori acele interpretări generează încălcări ale prevederilor Legii fundamentale. Constituţia
reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel, şi
interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin
constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România
respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie» (Decizia nr. 1092 din 18 decembrie
2012, publicată în Monitorul Oficial a! României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013).
50 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

51. Acest lucru este valabil şi în ipoteza în care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în realizarea
atribuţiilor constituţionale prevăzute de art. 126 alin. (3), a pronunţat o decizie pentru
interpretarea şi aplicarea unitară a legii cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul legii. Prin
aceasta instanţa de contencios constituţional nu intră în sfera de competenţă a înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, deoarece «înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu dispoziţiile
constituţionale ale art. 126 alin. (3), are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra
problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară
impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de procedură nu poate constitui
eo ipso obiect al cenzurii instanţei de contencios constituţional (a se vedea Decizia nr. 409 din 4
noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie
2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul
legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de
neprimire care să oblige Curtea (Constituţională - n.n.) ca, în pofida rolului său de garant al
supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa
supremă (a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011)» (a se vedea Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011).
52. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit că, «indiferent de interpretările ce se pot aduce
unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este
conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în
această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se
conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare» (Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011). De asemenea, «în interpretarea
legii, instanţele judecătoreşti, între care şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte
cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii
Constituţionale» (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, pre-citată). Aceleaşi
raţiuni subzistă şi în ceea ce priveşte consacrarea unei anumite interpretări legale prin hotărâri
prealabile pronunţate în temeiul art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, deoarece
şi aceste din urmă norme sunt, în concepţia legiuitorului, o reflexie a dispoziţiilor constituţionale
ale art. 126 alin. (3), potrivit cărora « Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea
unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale». Or, Capitolul VI
al Titlului III din Codul de procedură penală (sic!; este vorba despre Capitolul VI din Titlul III al Părţii
speciale a Codului de procedură penală, menţiune necesară, din moment ce există şi în Partea
generală a codului un Titlu III, care are inclusiv un Capitol VI... - n.n.) instituie «Dispoziţii privind
asigurarea unei practici judiciare unitare» care se poate realiza fie prin recursuri în interesul legii,
fie prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De aceea, conţinutul
normei juridice, în interpretarea dată prin aceste din urmă hotărâri, este supus controlului de
constituţionalitate, asemenea interpretărilor date prin deciziile care soluţionează recursurile în
interesul legii, aşa cum s-a stabilit prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale arătată mai sus. în
măsura în care prin dezlegarea dată unor probleme de drept se atribuie unui text de lege un
anumit înţeles, instanţa de judecată, din oficiu, procurorul sau partea dintr-un proces care se
consideră prejudiciată constituţional de dispoziţia legală respectivă în interpretarea statuată prin
hotărârea prealabilă pot uza de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate.
53. Curtea Constituţională reafirmă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea
fundamentală, «De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor».în jurisprudenţa sa, Curtea (Constituţională - n.n.) a statuat, cu valoare de principiu,
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 51

că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se


ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea. Astfel, Curtea
(Constituţională - n.n.) a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt
general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest
sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale
pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul
Oficial al Românei, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, şi Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010).
55. Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea
Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia,
menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare,
instanţele judecătoreşti trebuie să se conformeze deciziei Curţii (Constituţionale - n.n.) şi să o
aplice ca atare. (...)
56. (...) Curtea (Constituţională - n.n.)observă că, prin Decizia
nr. 2 din 14 aprilie 2014, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, a decis că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia
răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel
art. 5 din Codul penal, în interpretarea dată, valenţe neconstituţionale. Curtea (Constituţională -
n.n.) constată că, odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele
Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în conformitate cu prevederile art.
147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art. 4771 din Codul de procedură penală (s.n.) (...)".
8. Decizia Curţii Constituţionale nr. 224/2017111: „Admite excepţia de neconstituţionalitate
(...) şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu
incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără
permis de conducere, este neconstituţională".
Potrivit acestei decizii a Curţii Constituţionale - care a plecat de la o excepţie de
neconstituţionalitate ce viza art. 6 pct. 6 teza a doua din O.U.G. nr. 195/2002, analiza fiind extinsă
şi asupra incriminării cuprinse în art. 335 alin. (1) CP[21 -, s-a statuat necesitatea/obligativitatea
incriminării faptei de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier de către
o persoană care nu posedă permis de conducere. înţelegem să reproducem unele pasaje de
interes principal din decizia Curţii Constituţionale:
„24. (...) Curtea (Constituţională - n.n.) observă existenţa unei neconcordanţe între denumirea
marginală a art. 335 din Codul penal, care face referire la noţiunea de «vehicul», şi cuprinsul
reglementării art. 335 alin. (1) din Codul penal care utilizează limitativ noţiunile de «autovehicul»
şi «tramvai», acesta din urmă reprezentând, potrivit art. 6 pct. 6 teza a doua din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, un vehicul.
25. în acelaşi timp, Curtea (Constituţională - n.n.) reţine că fapta de a conduce pe drumurile
publice un tractor agricol sau forestier, de o persoană care nu posedă permis de conducere,
prezintă pericol social ridicat de natură a aduce atingere unor valori sociale protejate prin * 121

111
M. Of. nr. 427 din 9 iunie 2017.
121
Art. 6 pct. 6 teza a doua din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (republicată în M. Of.
nr. 670 din 3 august 2006) statuează: „în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, expresiile şi termenii de mai jos au
următorul înţeles: (...) 6. (...) Vehiculele care se deplasează pe şine, denumite tramvaie, precum şi tractoarele agricole
sau forestiere nu sunt considerate autovehicule (...)". Art. 335 alin. (1) CP dispune: „Conducerea pe drumurile publice a
unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani”.
52 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, care are drept scop tocmai asigurarea
desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii,
integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului
public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii
publice şi private, cât şi a mediului, astfel cum rezultă din art. 1 alin. (2) al ordonanţei.
26. Cu toate acestea, având în vedere că, potrivit art. 6 pct. 6 teza a doua din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, tractorul agricol sau forestier nu este considerat
«autovehicul», iar în cuprinsul art. 335 alin. (1) din Codul penal, soluţia legislativă nu se referă şi la
tractoarele agricole sau forestiere, fapta de conducere a unui asemenea vehicul pe drumurile
publice, fără a deţine însă permis de conducere, nu se încadrează în ipoteza normativă prevăzută
de art. 335 alin. (1) din Codul penal. (...)
28. Totodată, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept în materie penală a stabilit că, în interpretarea noţiunii de «autovehicul», prevăzută de
art. 334 alin. (1) din Codul penal şi art. 335 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 6 pct. 6 şi pct.
30 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, modificată şi completată prin Ordonanţa
Guvernului nr. 21/2014, conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier
neînmatriculat/neînregistrat potrivit legii sau de către o persoană care nu posedă permis de
conducere nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) din
Codul penal, respectiv de art. 335 alin. (1) din Codul penal (a se vedea Decizia nr. 11 din 12 aprilie
2017, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 347/1/2017, nepublicată în
Monitorul Oficial al României, până la data redactării prezentei decizii).
29. în aceste condiţii, Curtea (Constituţională - n.n.)constată că fapta de conducere pe
drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără a deţine permis de conducere, rămâne
în afara oricărei sancţiuni penale. Această situaţie a intervenit ca urmare a redefinirii în legislaţie a
noţiunii de «autovehicul» şi excluderii exprese a «tractoarelor agricole şi forestiere» din categoria
autovehiculelor. Or, Directiva 2006/126/CE şi Ordonanţa Guvernului nr. 21/2014, prin care
prevederile art. 4 alin. (4) din Directivă au fost transpuse în dreptul intern, nu au avut drept scop
dezincriminarea unei asemenea fapte. De altfel, anterior modificărilor art. 6 pct. 6 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, prin art. I pct. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/2014,
tractorul rutier era considerat autovehicul, astfel încât conducerea sa pe drumurile publice, fără a
deţine permis de conducere, constituia infracţiune.
30. De asemenea, având în vedere necorelarea celor două norme care au legătură cu
soluţionarea cauzei în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, respectiv
art. 335 alin. (1) din Codul penal şi art. 6 pct. 6 teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 195/2002, Curtea (Constituţională - n.n.)constată existenţa un veritabil viciu de
neconstituţionalitate, care rezultă din omisiunea reglementării, în cuprinsul art. 335 alin. (1) din
Codul penal, a tractoarelor agricole sau forestiere ca obiect material al infracţiunii de conducere a
unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere.
31. Curtea (Constituţională - n.n.) precizează că, în cazul art. 335 alin. (1) din Codul penal, nu
ne aflăm în prezenţa unei simple opţiuni a legiuitorului, expresie a prevederilor art. 73 alin. (3) lit.
h) din Constituţie, potrivit cărora «Prin lege organică se reglementează: (...) h) infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora», ci a unei omisiuni legislative cu relevanţă
constituţională, care atrage competenţa instanţei de contencios constituţional de a proceda la
corectarea acesteia pe calea controlului de constituţionalitate. (...)
33. Sub acest aspect, Curtea (Constituţională - n.n.) reţine, totodată, că omisiunea includerii
tractoarelor agricole şi forestiere în ipoteza normativă a art. 335 alin. (1) din
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 53

Codul penal echivalează cu dezincriminarea faptei de conducere a unui asemenea vehicul pe


drumurile publice, fără a deţine permis de conducere. Or, dacă asemenea fapte nu sunt
descurajate prin mijloacele dreptului penal, are locîncălcarea valorilorfundamentale, ocrotite de
Codul penal, precum statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice
şi a siguranţei publice, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, respectarea Constituţiei şi a legilor, care
sunt consacrate prin art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală printre valorile supreme. (...)
36. Or, prin absenţa reglementării ca infracţiune a faptei de conducere a unui tractor agricol
sau forestier pe drumurile publice, fără permis de conducere, legiuitorul a afectat protecţia
penală acordată unor valori sociale deosebit de importante, precum siguranţa circulaţiei pe
drumurile publice, cu consecinţe majore asupra vieţii şi integrităţii corporale a persoanelor, valori
protejate prin art. 22 din Constituţie. (...)
38. Aplicând aceste considerente în cauza de faţă, Curtea (Constituţională - n.n.) constată că
este în afara oricărui argument juridic raţional şi rezonabil ca o persoană care posedă permis de
conducere, acordat pentru altă categorie decât tractoarele agricole sau forestiere, şi care conduce
un asemenea vehicul pe drumurile publice să poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii
prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, în timp ce o persoană care nu deţine deloc permis
de conducere şi care conduce pe drumurile publice un tractor agricol sau forestier să nu fie
sancţionată penal. Nimic nu justifică apariţia unei diferenţieri între cele două categorii şi aplicarea
unui tratament privilegiat în cazul persoanelor care nu deţin permis de conducere. Tocmai de
aceea, soluţia pentru îndepărtarea stării de neconstituţionalitate rezultată din aplicarea unui
tratament juridic distinct între cele două categorii nu poate fi decât constatarea existenţei unei
inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
39. Pe cale de consecinţă, Curtea (Constituţională - n.n.) constată că deficienţa de
reglementare, cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, generează o stare de
neconstituţionalitate, în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 şi art. 22 din Legea fundamentală,
urmând să admită excepţia de neconstituţionalitate sub acest aspect.
40. Având în vedere prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, Curtea (Constituţională-
n.n.) precizează faptul că revine legiuitorului obligaţia să pună de acord cu Legea fundamentală şi
cu prezenta decizie soluţia legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu
incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, de către
o persoană care nu posedă permis de conducere".
Este discutabil efectul concret produs de această decizie a Curţii Constituţionale, atât în
raport de principiul legalităţii incriminării, cât şi de precizarea expresă inserată la parag. 40 al
deciziei menţionate. în acest sens, este de urmărit şi ce va statua înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
cu privire la mai multe solicitări de pronunţare a unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea
acestei problemei de drept, aflate în curs de soluţionare 111.

111
A se vedea nr. crt. 24, 25 şi 26 din tabelul cuprinzând evidenţa sesizărilor prealabile pentru pronunţarea unor
hotărâri prealabile privind dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (nr. de înregistrare a sesizării:
3101/1/2017, 3102/1/2017, 3103/1/2017) - reunite la dosarul 3101/1/2017 - la adresa de internet http://www.
scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetlncludedFile?id=18586.
CAPITOLUL AL lll-LEA. PRINCIPIILE
FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL

Secţiunea 1. Aspecte generale referitoare la conceptul


şi sfera principiilor fundamentale de drept penal

Asemănător şi cu alte ramuri de drept, dreptul penal poate fi conceput (în mod ideal) ca o
structură normativă coerent formulată, dezvoltată şi susţinută de (şi în jurul) unor idei şi concepte
ireductibile, care orientează întregul edificiu juridic şi îl impregnează de substanţă, într-o manieră
specifică, particulară. Aceste „idei diriguitoare" asigură bazele conceptuale pe care este ridicată
întreaga reglementare, reprezentând punctele nodale ale structurii de rezistenţă a dreptului
penal, scheletul care asigură cadrul esenţial necesar pentru fixarea şi dezvoltarea instituţiilor
penale fundamentale şi a tuturor instituţiilor de ramură, particulare, configurate în cadrul
acestora.
Deşi legiuitorul penal a reglementat expres, în debutul Codului penal (ca lege penală generală,
de bază în materie), sub denumirea de „Principii generale", două dintre aceste principii
fundamentale ale dreptului penal (sau, potrivit altei viziuni de sistematizare111, unul dintre aceste
principii, surprins sub o dublă manifestare, asupra unor instituţii fundamentale diferite ale
dreptului penal: infracţiunea, respectiv sancţiunile specifice acestei ramuri de drept) - şi anume
principiul legalităţii incriminării (art. 1 CP) şi principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal (art. 2
CP)-, doctrina relevă, în mod constant, o sferă de cuprindere mult mai largă a categoriei de
referinţă (principiile fundamentale ale dreptului penal)* 121. Unele dintre acestea sunt indicate de
către majoritatea autorilor de lucrări de specialitate în domeniu (eventual, sub denumiri parţial
diferite, se relevă, adeseori, idei similare), altele nu sunt specificate (cu acest titlu) decât de o
parte a doctrinei, existând (şi în acest domeniu) unele controverse, respectiv lipsa unei
unanimităţi de opinii.
Discuţiile teoretice pornesc de la însuşi conceptul de principiu fundamental al dreptului penal,
de la semnificaţia acestuia şi de la condiţiile pe care ar trebui să le întrunească o idee generală/un
concept specific şi de impact profund în domeniu, pentru a putea primi o atare calificare (iar nu
doar aceea de principiu instituţional131, care este legat strict de funcţionarea şi manifestarea unei
anumite instituţii punctuale a domeniului juridico-penal de referinţă). Suntem de acord cu faptul
că, deşi ar putea fi pus în legătură directă cu un anumit

111
Pentru această opinie, a se vedea (de exemplu) G. ANTONIU, în G. ANTONIU (COORD.), C. BULAI, C. DUVAC, I.
GRIGA, GH. IVAN, C. MITRACHE, I. MOLNAR, I. PASCU, V. PASCA, O. PREDESCU, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal.
Voi. I (articolele 1-52), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 20, 21.
121
Prin urmare, apreciem că enumerarea legală a principiilor fundamentale ale dreptului penal, cuprinsă (ca
sistematizare) în debutul Părţii generale a Codului penal (Capitolul I - „Principii generale" - din Titlul I - „Legea penală
şi limitele ei de aplicare" - al Părţii generale a Codului penal, art. 1 şi art. 2), nu este limitativă, existând şi alte reguli
penale generale, esenţiale, care şi-au câştigat, din perspectiva ştiinţei dreptului penal, statutul la care facem aici
referire. în acest sens, a se vedea (printre alte surse şi pentru un inventar parţial al acestora) G. ANTONIU, Tratat de
drept penal. Volumul I. Introducere în dreptul penal. Aplicarea legii penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p.
146-160. De menţionat şi faptul că, spre diferenţă de Codul de procedură penală, Codul penal nu prevede expres, sub
această denumire, toate principiile sale fundamentale (a se vedea, în Partea generală a Codului de procedură penală,
Titlul I - denumit in terminis „Principiile şi limitele aplicării legii procesuale penale" - cuprins între art. 1 şi art. 13).
!3)
Cum este, spre exemplu, regula reglementată în art. 49 CP („Pedeapsa în cazul participanţilor").
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 55

domeniu specific de manifestare a dreptului penal (cu o anumită instituţie fundamentală a


acestuia), un principiu fundamental al domeniului depăşeşte o asemenea limită şi influenţează
întreaga reglementare, manifestându-şi impactul asupra dreptului penal ca sistem unitar (iar nu
doar ca sumă) de norme juridice. Nu toţi autorii cad însă de acord cu privire la necesitatea
identificării unei dispoziţii constituţionale ca temei/sursă a oricărui principiu de drept penal
afirmat cu titlu de principiu fundamental (ceea ce o parte a doctrinei 111 apreciază a reprezenta o
condiţie sine qua non pentru a califica astfel o anumită idee/regulă/un anumit concept).
Principalul argument în acest din urmă sens este legat de autoritatea şi forţa juridică pe care
aşteptarea rezonabilă le presupune ataşate unui principiu fundamental al unui domeniu (esenţial)
de reglementare normativă. Un asemenea principiu fundamental, fiind indisolubil legat de
domeniul respectiv de reglementare, ar trebui să se impună, obiectiv, însuşi legiuitorului (astfel
încât acesta să nu poată interveni legislativ în domeniul în cauză într-un sens contrar respectivului
principiu fundamental ori într-o manieră care - formal sau implicit - să ajungă să neutralizeze,
efectiv, acţiunea acestui principiu fundamental, putându-l - potenţial - desfiinţa). Or, dacă sursa sa
nu ar fi de natură constituţională, atunci legiuitorul organic ar putea adopta dispoziţii prin care să
infirme, să modifice ori chiar să răstoarne principiile instituite prin norme cu putere juridică egală.
Pe de altă parte, dacă se admite caracterul de principiu fundamental numai acelor idei/concepte a
căror origine poate fi identificată în prevederi constituţionale, legiuitorul organic este ţinut să
reglementeze cu observarea şi respectarea acestora, răsturnarea lor fiind posibilă numai prin
actul de voinţă al însuşi legiuitorului constituţional (prin intermediul unei - mai rar de realizat -
revizuiri a Legii fundamentale), asigurându-se astfel stabilitatea principiului respectiv în cadrul
dreptului pozitiv.
însuşi unii dintre partizanii acestui din urmă punct de vedere adoptă o raportare extrem de
largă şi de generică la anumite dispoziţii constituţionale, ca temei formal al ideilor şi
conceptelor/regulilor care stau la baza aspectelor enunţate cu titlu de principii esenţiale de drept
penal (aceeaşi prevedere a Constituţiei fiind indicată, uneori, cu titlu de sediu de fundamentare
comun mai multor principii juridico-penale). înţelegem să ne raliem şi noi, dar nicidecum într-o
manieră rigidă, acestei viziuni. Astfel, admitem că unele raportări la dispoziţii constituţionale,
drept bază generică a unor principii fundamentale de drept penal, pot fi acceptate numai într-o
abordare largă. Legiuitorului constituţional nu i se poate solicita în mod rezonabil să fi acoperit
integral, în textele Legii fundamentale121, toate ideile/regulile/ conceptele cu aptitudine de a fi
revendicate sau afirmate drept principii fundamentale ale tuturor ramurilor de drept.
Un alt subiect de dezbatere în legătură cu problematica identificării principiilor fundamentale
ale dreptului penal vizează împrejurarea dacă, în sfera de referinţă astfel circumscrisă, ar trebui să
fie enunţate exclusiv idei/concepte/reguli esenţiale specifice, în mod aparte (particular),
domeniului juridico-penai ori dacă s-ar putea integra în această categorie şi principii mai generale
ale întregului sistem de drept. Astfel, unii autori131 enunţă, cu titlu de principii fundamentale (şi)
de drept penal, anumite idei/concepte/reguli juridice generice, valabile indiferent de ramura de
drept la care s-ar efectua raportarea, în timp ce o altă parte a doctrinei141 apreciază că numai
acele principii esenţiale cu specific penal trebuie şi pot să acceadă la

111
A se vedea, de pildă, FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 34 ş.u.
[2]
Textul constituţional trebuie să fie caracterizat de un spirit generic şi concis, transpunând sintetic însăşi
esenţa juridică a întregului edificiu socio-etatic vizat, respectiv a valorilor de importanţă crucială pentru acesta.
[3]
De exemplu, C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2016), p. 52, 53 (autorii indică, printre alte principii
fundamentale ale dreptului penal, principiul umanismului şi principiul egalităţii în faţa legii).
141
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 34 ş.u.
56 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

statul de principii fundamentale ale dreptului penal. Ne exprimăm adeziunea la această din urmă
orientare, cu precizarea că admitem ca pe un aspect evident faptul că principiile esenţiale de
ordin constituţional, ca principii fundamentale generale ale întregului sistem pozitiv de drept
(naţional), sunt reflectate şi în domeniul dreptului penal, fără ca prin aceasta ele să poată deveni,
propriu-zis şi în mod efectiv, principii fundamentale corespunzătoare, în mod particular, specific,
acestei ramuri a dreptului. O asemenea concepţie ar conduce la o nedorită şi neconstructivă
nivelare a domeniului principiilor fundamentale ale diverselor ramuri de drept, putând atrage o
uniformizare a categoriei principiilor fundamentale incidente în oricare domeniu juridic,
determinând, aşadar, relativizarea şi golirea de conţinut a însuşi conceptului analizat. Practic,
dreptul penal, cu recunoaşterea şi respectarea principiilor fundamentale generale ale întregului
sistem de drept (şi, uneori, cu preluarea şi turnarea acestora în forme aparte), se integrează în
ansamblul dreptului pozitiv ca o componentă cu specific propriu, caracteristică în virtutea căreia
se legitimează printr-o serie de principii fundamentale cu specific particular, care îl caracterizează
în rândul celorlalte ramuri de drept, armonizându-se - desigur - cu acestea (şi cu principiile lor
fundamentale), fără a renunţa însă la individualitatea sa (fără a-şi pierde specificul propriu).
în acest context (urmărind, totodată, şi menţinerea unei corespondenţe logice şi
tradiţionale'11 între principiile fundamentale şi instituţiile fundamentale ale dreptului penal),
optăm să enunţăm, cu titlu de principii fundamentale ale dreptului penal, următoarele şase
idei/concepte/reguli:
- principiul legalităţii incriminării;
- principiul incriminării doar a faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social[2];
- principiul infracţiunii ca unic temei al răspunderii penale;
- principiul caracterului personal al răspunderii penale;
- principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal;
- principiul individualizării sancţiunilor de drept penal.
Suntem de părere că acestea sintetizează, în cel mai înalt grad - atât în considerarea
reglementării legale, cât şi prin raportare la multitudinea de opinii doctrinare exprimate cu
referire la acest subiect-, punctele esenţiale ale domeniului juridic de referinţă, fiind, totodată, şi
ideile indicate cel mai des cu acest titlu în literatura de specialitate (fie sub formulări identice sau
asemănătoare, fie diferite). Corespondenţa la care s-a făcut anterior referire, existentă între
aceste principii fundamentale ale dreptului penal şi instituţiile fundamentale ale aceluiaşi
domeniu, reiese cu uşurinţă din observarea şi gruparea, două câte două, a respectivelor principii
enunţate, fiecărei instituţii fundamentale de drept penal corespunzându-i, astfel (în mod direct,
nemijlocit), câte două principii fundamentale. într-o ordine logică: instituţiei fundamentale a
infracţiunii îi corespund (direct, nemijlocit) principiile fundamentale al legalităţii incriminării,
respectiv al incriminării doar a faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social; instituţiei
fundamentale a răspunderii penaleîi corespund (direct, nemijlocit) principiile fundamentale al
infracţiunii ca unic temei al răspunderii penale, respectiv al caracterului personal al răspunderii
penale; instituţiei fundamentale a sancţiunilor de drept penal îi corespund (direct, nemijlocit)
principiile fundamentale al legalităţii sancţiunilor de drept penal, respectiv al individualizării
acestora.
Conştienţi fiind de faptul că prezentarea principiilor fundamentale de drept penal şi alegerea
indicării, sub acest titlu, doar a anumitor idei de bază reprezintă, până la un punct, * 121

[1!
Afirmăm corespondenţa în cauză drept una specifică şcolii juridico-penale ieşene. A se vedea M. ZOLYNEAK,
Drept penal. Partea generală, voi. I, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1992, p. 36 ş.u.
121
Principiu a cărui denumire alternativă o apreciem a putea fi: principiul minimei intervenţii - a se vedea FL.
STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 35, 63-65 - ori principiul caracterului subsidiar-selectiv al dreptului penal.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 57

(şi) o opţiune de ordin personal, indicăm şi alte reguli de maximă generalitate prezentate uneori în
doctrină11' drept principii fundamentale ale dreptului penal, precum: principiul umanismului
(dreptului penal), al egalităţii în faţa legii (penale), respectiv al prevenirii faptelor prevăzute de
legea penală ş.a. Unele dintre acestea constituie principii fundamentale ale întregului sistem
pozitiv de drept (actual), având, desigur, incidenţă corespunzătoare şi în dreptul penal (dar nu o
incidenţă specifică, caracteristică în mod aparte pentru această ramură a dreptului). Pentru acest
motiv, am optat să nu le dezvoltăm în cele ce urmează şi nu le-am inclus în lista ideilor pe care am
considerat că se impune a le enumera drept principii fundamentale ale dreptului penal.

Secţiunea a 2-a. Principiul fundamental


al legalităţii incriminării
Principiul de bază astfel enunţat cunoaşte reglementare expresă (sub această denumire
marginală) potrivit dispoziţiilor cuprinse în chiar art. 1 CP în vigoare, unde se dispune: „(1) Legea
penală prevede faptele care constituie infracţiuni. (2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal
pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită". O prevedere
indirectă (cu referire explicită la aspectul legalităţii pedepsei) se regăseşte în textul art. 23 alin.
(12) din Constituţie121, care se completează (coroborează) şi cu alte dispoziţii ale Legii
fundamentale [precum art. 73 alin. (3) lit. h) şi i) sau art. 15 alin. (2)], după cum se indică în mod
corespunzător în doctrină* 131.
Expresie ireductibilă de prim rang a edificiului modern/contemporan reprezentat de dreptul
penal, principiul legalităţii incriminării constituie una dintre garanţiile esenţiale oferite
destinatarilor legii, în interacţiunea acestora cu autoritatea statală care impune reglementarea.
Practic, principiul se legitimează ca un mijloc necesar de limitare a arbitrariului pe care l-ar putea
manifesta subiectul dominant al raportului juridic penal (statul) în acţiunea de
implementare/aplicare a normativului penal în dreptul pozitiv, asigurându-le astfel destinatarilor
legislaţiei penale un tratament echitabil şi rezonabil, la care aceştia pot achiesa în mod raţional, ca
un corolar firesc al convieţuirii sociale.
Exprimat, în esenţa sa, prin celebrul adagiu latin „nullum crimen sine principiul
fundamental al legalităţii incriminării exprimă următoarea idee de bază: nicio faptă concretă
(oricât de gravă ar fi) nu poate fi calificată juridic drept infracţiune (atrăgând aprecierea formală a
celui care a comis-o ca fiind un „infractor")l5]dacă o normă penală (clară, previzibilă şi accesibilă)
nu o interzice, încă de la un moment anterior săvârşirii sale, prin descrierea legală sub
ameninţarea sancţiunii penale specifice (pedeapsa). Actul legislativ al acestei prevederi (descrieri,
interziceri) a unui tip de faptă (gen de conduită, de comportament) într-o normă penală poartă
denumirea de incriminarel6] (de unde şi denumirea principiului:

111
C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 60, 61; C. MlTRACHE, CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 51, 52.
121
Art. 23 (cu denumirea marginală „Libertatea individuală") din Constituţia României dispune, la alin. (12), că
„Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii".
131
A se vedea (printre altele) FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 35 ş.u.
[4)
Cu semnificaţia (în traducere liberă, mot-a-mot): nicio infracţiune fără lege (fără o dispoziţie legală care să o
consacre).
[s|
Cu toate consecinţele corespunzătoare decurgând dintr-o asemenea statuare, şi anume: posibilitatea tragerii
la răspundere penală şi a suportării rigorilor sancţiunilor penale aferente, precum şi a tuturor implicaţiilor (penale
şi/sau extrapenale) subsecvente apte să decurgă din acest statut (din executarea unor asemenea sancţiuni).
[e|
Avertizăm, prin urmare, că este necorespunzătoare, incorectă (din punct de vedere al limbajului tehnic,
juridico-penal, de specialitate) formularea (deseori vehiculată) care face referire la o persoană ca fiind incriminată. O
58 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

legalitatea incriminării). Prin urmare, stabilirea unei tip de faptă drept infracţiune nu poate fi
consecinţa unei aprecieri arbitrare a unui organ jurisdicţional ori administrativ; ea este de
competenţa abstractă a puterii legiuitoare. Doar ulterior manifestării de voinţă a acesteia, prin
actul incriminării, devine activă competenţa constatatoare a organului judiciar, care, prin
procedeul încadrării juridice, va stabili, pe caz concret, dacă o anumită faptă determinată,
săvârşită (în anumite circumstanţe) de către o persoană, întruneşte toate caracteristicile necesare
pentru a fi apreciată drept infracţiune (o anumită infracţiune - anume aceea al cărei tipar legal, în
abstract descris printr-o normă de incriminare, poate fi identificat şi în desfăşurarea
evenimentelor din speţa efectiv dedusă judecăţii).
Principiul fundamental la care ne raportăm a apărut ca o reacţie justificată la abuzurile
autorităţilor, aşa cum au existat ele până în pragul perioadei moderne, impunând verificarea
acestei premise esenţiale pentru garantarea minimală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale persoanelor confruntate cu exerciţiul puterii represive a statului. Ideea esenţială promovată
prin această regulă generală a dreptului penal este aceea că niciunei persoane care nu a fost
avertizată formal cu privire la conduitele indezirabile prohibite (cu acest titlu: de infracţiune), de
care trebuie să ţină seama în mod obligatoriu în contextul convieţuirii sale alături de restul
membrilor grupului social, nu i s-ar putea reproşa, din punct de vedere juridico-penal, adoptarea
unui asemenea tip de comportament. Nu este echitabil a trage la răspundere şi a sancţiona o
persoană fără să fi existat o avertizare suficientă şi rezonabilă (cu întrunirea unei serii de atribute,
printre care: să fie accesibilă, serioasă, clară) cu privire la imperativul evitării tipului de
comportament pentru comiterea căruia se exercită represiunea. Doar astfel se acordă o şansă
reală destinatarilor legii penale de a evita săvârşirea faptelor antisociale (cunoscând consecinţele
la care se expun altfel), respectiv doar astfel se poate fundamenta şi justifica logic, în mod
rezonabil, dreptul* 111 statului de a exercita represiunea penală.
Empiric vorbind, de-a lungul timpului s-a observat că simpla afirmare a acestui principiu
fundamental nu asigură totuşi, în mod complet, atingerea scopurilor propuse, fără precizarea
suplimentară a tuturor implicaţiilor sale efective. Prin urmare, în actualul stadiu al ştiinţei
dreptului penal, se apreciază drept consecinţe inerente principiului fundamental al legalităţii
incriminării, decurgând în mod firesc din recunoaşterea/afirmarea acestuia, o serie de imperative,
exprimate în doctrină sub forma: lexscripta, lex certa, lex strictal2].
Astfel, pentru început, s-a apreciat necesară limitarea sferei izvoarelor formale ale dreptului
penal la surse scrise (acte normative), care imprimă un grad anume de siguranţă cu privire la
existenţa şi forma în care este prevăzută/reglementată regula de drept (ceea ce realizează
imperativul lexscripta). Drept urmare, ca regulă constituţională, în sistemul nostru de drept,
actele normative prin care se poate reglementa în domeniul penal de referinţă sunt doar legile
organice (emise de legiuitorul primar), precum şi - în situaţii extraordinare - ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului (ca legiuitor delegat).
în plus, această garanţie ar fi rămas inutilă în măsura în care s-ar fi permis ca dispoziţia legală
în cauză să fie una secretă, nepublică ori de circulaţie mai restrânsă decât sfera destinatarilor
vizaţi sau extrem de dificil de consultat şi luat la cunoştinţă în mod concret. Prin urmare,

fiinţă nu poate fi incriminată! Exprimarea în cauză încearcă să transmită, probabil (într-o formă greşită), ideea (care
trebuie exprimată după cum urmează) că o anumită persoană este acuzata (suspectată, învinuită, eventual inculpată
- după caz, în funcţia de etapa procesuală penală atinsă în derularea procesului penal) de/pentru comiterea unei
infracţiuni (a unei fapte incriminate).
111
Iar nu doar puterea - care, altfel, ar fi discreţionară şi tiranică, lipsită de legitimitate şi de caracter raţional.
[2]
în traducere liberă: lege scrisă, lege anterioară, lege certă (clară), lege (cu/de interpretare) strictă. Pentru
detalii asupra acestui subiect, a se vedea G. ANTONIU, op. cit, p. 419-442; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 37-42. A se
vedea, şi în prezenta lucrare, tratarea din materia izvoarelor (principale, depline) de drept penal, respectiv tratarea
materiei aplicării legii penale în timp.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 59

componenta (consecinţa) lex scripta a principiului fundamental al legalităţii incriminării impune şi


asigurarea accesibilităţii reglementării pentru (teoretic) oricare potenţial destinatar al acesteia.
Acest imperativ se realizează prin obligativitatea asumată de legiuitor de a publica actele
normative care pot constitui izvoare de drept penal (şi-desigur-nu doar pe acestea) într-o
publicaţie etatică oficială: Monitorul Oficial al României. Publicarea constituie o premisă esenţială
necesară pentru ca dispoziţiile legale să intre în vigoare, să poată funcţiona în cadrul dreptului
pozitiv111.
Apoi, prevederea într-o sursă validă de drept penal (izvor de drept) a unei anumite conduite
(astfel incriminată), realizată chiar şi ulterior comiterii acesteia de către anumite persoane, dar
anterior judecării lor pentru cele astfel săvârşite, ar putea conduce la împrejurarea că, în
momentul aplicării legii, nu s-ar mai putea invoca formal neincriminarea faptei. Prin urmare, s-ar
putea justifica (aparent) condamnarea persoanelor acuzate, cu toate că ele nu cunoscuseră,
anterior sau la momentul comiterii acelui tip de faptă, interdicţia sa drept infracţiune. Astfel, a
apărut necesitatea de a completa principiul analizat, prin precizarea obligativităţii caracterului
anterior al prevederii legale în raport de momentul săvârşirii faptei (nullum crimen sine lege
proevia).
în completarea acestei idei, s-a constatat că obligativitatea asigurării unei prevederi legale
anterioare adoptării anumitor conduite indezirabile nu ar putea reprezenta nicidecum o garanţie
eficientă, în condiţiile în care s-ar permite aplicarea retroactivă a legii (noi) care instituie
incriminări (ex novo)l2]. Aşadar, o altă implicaţie a principiului legalităţii incriminării este
reprezentată de interdicţia aplicării retroactive a legii penale (desigur, fiind vorba despre o
garanţie instituită în avantajul destinatarilor legii penale, interdicţia în cauză îşi menţine logica ori
de câte ori dispoziţiile normative noi ar fi prejudiciabile pentru aceştia, nu însă şi atunci când
respectivele dispoziţii ar conduce la o situaţie juridică mai avantajoasă decât aceea cunoscută la
data săvârşirii comportamentelor interzise)* 131.
Pe de altă parte, chiar şi cu asigurarea anteriorităţii prevederii legale (şi a accesibilităţii sale)
faţă de data comiterii faptelor, precum şi cu interdicţia aplicării retroactive a legii penale noi (mai
drastice), drept condiţii necesare pentru aplicarea legii penale, subzistă posibilitatea ca, printr-o
dispoziţie normativă ambiguă, destinatarul obişnuit al legii penale (persoană neavizată, lipsită de
pregătire juridică de specialitate) să nu poată înţelege corespunzător dispoziţia penală în cauză.
Aşadar, o nouă dimensiune a principiului legalităţii incriminării constă în afirmarea obligaţiei de
claritate a legiuitorului în activitatea de elaborare/afirmare/ exprimare a dreptului penal, astfel
încât destinatarul obişnuit al normei să poată lua efectiv cunoştinţă de sfera şi conţinutul
conduitelor permise şi a celor prohibite drept infracţiuni (componenta lex certa a principiului
fundamental al legalităţii incriminării). Cu alte cuvinte, legea penală trebuie să fie previzibilă în
aplicarea sa, destinatarului ei fiind necesar a i se crea posibilitatea reală de a anticipa care
conduite - pe care le-ar putea adopta în viitor - sunt de natură să atragă asupra sa aplicarea legii
penale, respectiv care comportamente sunt permise (sau tolerate) din acest punct de vedere,
adoptarea lor neimplicând riscul asumării statutului de infractor şi al tragerii la răspundere
penală.
Nu în ultimul rând, toate aceste garanţii ataşate principiului legalităţii incriminării, în scopul
eficientizării sale, ar putea fi neutralizate dacă s-ar permite entităţilor competente a

111
A se vedea, în prezenta lucrare, dezvoltările din cadrul tratării subiectului aplicării legii penale în timp
(principiul activităţii legii penale, aspectele legate de momentul intrării în vigoare a legii penale).
121
Adică: nu se poate considera (retroactiv) infracţiune, generând răspundere penală şi pedeapsă, o faptă care
nu era incriminată la data comiterii, ci care a fost incriminată abia ulterior.
131
Pentru problemele legate de activitatea/retroactivitatea/ultraactivitatea legii penale, a se vedea tratarea
materiei aplicării legii penale în timp.
60 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

aplica reglementarea penală să o interpreteze într-o manieră haotică, nerezonabilă, deosebit de


flexibilă sau nestatornică (şi - astfel - potenţial abuzivă şi imprevizibilă). Astfel, dacă s-ar îngădui a
se aprecia, în mod variabil, conţinutul aceleiaşi reguli de drept ca fiind mai extins ori mai restrâns
în situaţii juridice asemănătoare, destinatarii legii penale s-ar putea găsi într-o situaţie de
incertitudine accentuată111. Cu alte cuvinte, dacă s-ar îngădui ca o problemă unitară de drept să
primească în practica judiciară soluţionări divergente (chiar diametral opuse) în considerarea unor
cazuri concrete similare, în funcţie de variabile neesenţiale sau lipsite de relevanţă substanţială *
121, afirmarea principiului legalităţii incriminării ar rămâne o simplă formulare demagogică, golită

de conţinut. Drept urmare (inclusiv ca un corolar al imperativului de claritate auto-impus de


legiuitor), trebuie afirmată necesitatea efectuării unei interpretări cât mai stricte a normei penale
în activitatea practică de aplicare a acesteia cauzelor concrete prin care se realizează distribuirea
justiţiei penale (componenta lexstricta din cadrul principiului fundamental al legalităţii
incriminării).
Desigur că legiuitorul nu poate particulariza/individualiza propriu-zis dispoziţia normativă,
care are (şi trebuie să aibă) caracter general. Bineînţeles că magistratul este acela căruia i se
conferă competenţa de a asigura aplicarea la cazul concret a prevederii legale abstracte, trebuind
să efectueze operaţiunea de individualizare şi adaptare a acesteia la fiecare speţă determinată în
parte. însă, fără a se aprecia aceasta drept o îngrădire a competenţelor instanţei, pentru buna
realizare a justiţiei, magistratului nu i se poate îngădui o putere discreţionară, arbitrară, potrivit
căreia, invocând formal un text legal, să se poată dispune soluţii diferite (potenţial diametral
opuse) în rezolvarea uneia şi aceleiaşi probleme de drept, în considerarea unor cazuri
asemănătoare. Altfel spus, interpretarea dispoziţiei legale trebuie să rămână în limitele acesteia,
iar nu să devină arbitrară (prin aceea că ar putea stabili conţinuturi diferite unei prevederi
normative în aplicarea sa concretă în cauze similare). Celui căruia legiuitorul îi conferă
competenţa de a interpreta şi aplica, pe caz concret, legea nu i se conferă (nu trebuie să i se
confere, nici să i se permită) autoritatea de a se substitui practic legiuitorului, depăşindu-şi
atribuţiile şi transformând (în concret) actul interpretării normei (şi aplicării sale, adaptată la
particularităţile fiecărui caz concret în parte) în act de creare (elaborare şi implementare) a
normei. în materie penală, balanţa sensibilă dintre rigiditatea abstractă a prevederii normative şi
flexibilitatea necesară aplicării practice a acesteia (adaptării sale la specificul fiecărei cauze în
parte), prin intermediul competenţei magistratului de a interpreta dispoziţia legală, este cu atât
mai sensibilă (şi trebuie să fie cu atât mai strict reglementată sub aspectul limitelor sale), cu cât
sunt mai mari mizele implicate (spre exemplu, libertatea persoanei), prin comparaţie cu situaţia
existentă pe tărâmul altor ramuri ale dreptului. Este motivul pentru care, în doctrina şi în practica
penală, se invocă adesea o regulă de interpretare a legii penale, potrivit căreia
„poen
a
în strânsă legătură cu legalitatea incriminării, surprinsă sub accepţiunea lex stricta, se ridică în
materie penală şi problema analogiei[4]. Sintetizând discuţiile (uneori extinse)

[1]
Similară, într-o anumită măsură, situaţiei în care nu ar exista deloc imperativul unei norme de incriminare
anterioare necesare pentru angajarea răspunderii lor penale.
121
Precum: compunerea individuală a instanţei; cutuma interpretativă a unei instanţe, potenţial diferită de cea a
unei alte instanţe; identitatea persoanelor implicate în cauză etc.
[3]
în traducere liberă: dispoziţiile (legii) penale sunt de strictă interpretare.
141
Potrivit Dicţionarului de drept penal şi procedură penală, prin analogie se înţelege acea „metodă de aplicare a
normelor juridice care constă în soluţionarea unei situaţii pentru care nu există o dispoziţie legală care să o
reglementeze în mod direct, fie prin aplicarea normei ce reglementează situaţia cea mai asemănătoare (analogia
legis), fie prin aplicarea principiilor generale ale sistemului de drept respectiv (analogia iuris)" - G. ANTONIU, C. BULAl,
Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 56.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 61

întreprinse în doctrină111 pe marginea acestei chestiuni, considerăm esenţial a fixa necesitatea


distincţiei ce trebuie realizată între incriminarea prin analogiel2] şi interpretarea legii penale prin
analogie™. Astfel, în timp ce prima dintre acestea este strict interzisă (reprezentând o încălcare a
principiului legalităţii incriminării), interpretarea prin analogie a legii penale constituie un
procedeu admis, în principiu, în activitatea uzuală de descifrare a sensului reglementării
normative penale şi de aplicare a acesteia. Totuşi, doctrina distinge, inclusiv în materie de
interpretare analogică a legii penale, două ipoteze (în funcţie de modul în care rezultatul
interpretării se reflectă asupra situaţiei făptuitorului, de criteriul caracterului favorabil sau
nefavorabil al interpretării analogice), şi anume: interpretarea analogică in bona partem (care îl
avantajează pe cel acuzat) şi interpretarea analogică in mala partem (care îl dezavantajează pe
acesta). De principiu, regula este că interpretarea analogică in bona partem este permisă fără
restricţii, în timp ce interpretarea analogică in mala partem ar fi (în esenţă) interzisă141.

Secţiunea a 3-a. Principiul fundamental al incriminării


doar a faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social
Potrivit doctrinei, principiul de bază al incriminării doar a faptelor care prezintă un anumit
grad de pericol social are o fundamentare indirectă în dispoziţiile cuprinse în Constituţie la art.
53[5]. 1 2 3 4 5

[1] FL. STRETEANU, D. NIŢU, op.


cit., p. 42 ş.u.
[2]
Incriminarea prin analogie ar semnifica posibilitatea ca, în practica organelor judiciare, o persoană să poată fi
trasă la răspundere penală şi sancţionată penal, în calitate de infractor, pentru comiterea unei fapte apreciate drept
periculoasă, cu toate că nu ar exista, propriu-zis, o normă de incriminare a acesteia în dreptul pozitiv. Spre exemplu,
în Codul penal român din 1936, astfel cum a fost modificat în anul 1948, s-a inserat următoarea dispoziţie [art. 1 alin.
(2)] care acredita, expres, incriminarea prin analogie: „Faptele socialmente periculoase, care au o vădită asemănare
cu vreuna din faptele prevăzute de legea penală, se socotesc ca fiind implicit prevăzute şi pedepsite prin dispoziţiunea
de lege care prevede şi pedepseşte fapta asemănătoare" (prevederea în cauză a fost activă până în anul 1956). O
asemenea posibilitate nu mai există de lege Iota în dreptul nostru penal (fiind, de regulă, apanajul legislaţiilor penale
aparţinând unor regimuri totalitare), fiind interzisă tocmai ca urmare a prevederii cuprinse în art. 1 CP.

[3]
Interpretarea legii penale prin analogie (expresie a metodei de interpretare logico-raţionale, realizată prin
intermediul argumentului interpretativ a pari şi al regulii de interpretare ubi eadem ratio, ibi idem ius) conduce, în
principiu, la o interpretare extensivă a legii penale, atunci când aceasta este insuficient de clară, prin recurgere la
compararea dispoziţiei interpretate cu o alta, al cărei sens este cert. însă, prin aceasta, „se ajunge nu la pedepsirea
unei fapte noi neincriminate explicit, ci numai la sancţionarea unor modalităţi noi ale aceleiaşi fapte incriminate" ori
la „lămurirea dispoziţiilor legii prin recurgerea la unele dispoziţii ce reglementează o materie asemănătoare, dar care
este mai clară, care este un mijloc de complinire a lacunelor sau impreciziunilor" uneori manifestate de către legiuitor
în reglementare (G. ANTONIU, C. BULAI, op. cit., p. 57).
[4]
Se impune să exprimăm totuşi aprecierea conform căreia nu considerăm că interdicţia interpretării analogice
in mala partem se impune, în toate cazurile, cu aceeaşi intensitate ca interdicţia incriminării prin analogie (nu are
caracterul strict absolut al acesteia din urmă). Astfel, în situaţia în care, în interpretarea unei norme penale, s-ar
contura o alternativă între o soluţie absurdă (aberantă) - din punct de vedere ştiinţific şi logic respectiv o altă soluţie,
la care s-ar putea ajunge doar prin intermediul unei interpretări analogice in mala partem, opinăm (fără rezerve)
pentru această din urmă rezolvare (coerentă cu ansamblul reglementării şi cu regulile obiective, ştiinţifice care
guvernează domeniul dreptului penal). Spre exemplu, considerăm că o asemenea situaţie poate fi identificată în cazul
dispoziţiei din art. 96 alin. (3) CP, legată de revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Astfel, deşi
textul legal face referire expresă doar la împrejurarea în care pedeapsa amenzii ar fi însoţit pedeapsa închisorii în
urma aplicării prevederilor art. 62 CP, este ilogic a nu accepta că aceeaşi soluţie ar trebui atinsă şi atunci când cele
două pedepse principale ar fi fost cumulate în temeiul art. 39 alin. (1) lit. d) CP.
[5] FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 63. Art. 53 din Legea fundamentală (cu denumirea marginală

„Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi") dispune: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor
libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a
ordinii, a
62 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

Ideea esenţială care conturează acest concept-şi anume limitarea incriminării doar la tipurile
de conduită care prezintă un anumit grad (sporit) de pericol social - pe care alegem să îl enunţăm
drept principiu fundamental al materiei penale111, este că legiuitorul însuşi nu ar trebui să
abuzeze de reglementarea pe care o poate realiza prin intermediul dreptului penal. Ţinând cont
de tipul şi de dinamica activităţilor indezirabile ce se impun a fi combătute, precum şi de
importanţa şi specificul valorilor/relaţiilor sociale protejate, legea ar trebui să îşi restrângă
puterea de incriminare doar la acele genuri de conduite care, prin gravitate şi/sau frecvenţă, riscă
să tulbure atât de puternic ordinea de drept, încât justifică recurgerea, în contra lor, la cea mai
intensă reacţie (internă) admisibilă pe care statul o poate manifesta (şi anume represiunea
penală)121. Astfel, în măsura în care ar exista modalităţi juridice eficiente (în egală măsură), dar
mai puţin drastice (decât cele implicate de recurgerea la dreptul penal), care ar putea asigura
scopul legitim de prevenţie pe care îl urmăreşte legiuitorul (în vederea descurajării şi reprimării -
sancţionării - anumitor comportamente nedorite), în plan legislativ ar trebui să se recurgă,
prioritar, la aceste căi extrapenale. Incriminarea şi sancţionarea penală reprezintă (ar trebui să
reprezinte) doar o soluţie de ultim resort, nefiind recomandabile exagerarea şi generalizarea
recurgerii la acest instrument de control social, deosebit de invazivîn ceea ce priveşte sfera
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului* 131.

sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate
fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care
a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii".
[1]
Prezentat, uneori, în doctrină, (şi) în legătură cu problematica referitoare la caracterele dreptului penal, şi
anume caracterul (caracterele) subsidiar-selectiv(e) al(e) dreptului penal. A se vedea, în acest sens, FL. STRETEANU, D.
NIŢU, op. cit., p. 19-21, 63-65.
121
Ideea subliniază faptul că domeniul ilicitului juridic nu se restrânge (şi nu ar trebui să se restrângă) la sfera
ilicitului penal, existând şi alte ramuri de drept care, în mod specific, cunosc propriile forme de ilicit, pe care reuşesc
să le gestioneze în mod corespunzător, fără a apela la intensitatea pe care o presupune domeniul penal. în literatura
de specialitate s-a statuat că „nu orice fapte de pericol social sunt considerate de lege ca infracţiuni, ci numai acelea
care prezintă un grad sporit de periculozitate socială. Intensitatea pericolului social, care caracterizează infracţiunile,
reprezintă, aşadar, criteriul de delimitare a acestora de celelalte fapte socialmente periculoase, care atrag o
răspundere de natură administrativă, disciplinară etc. (...) Primesc, aşadar, o caracterizare juridico-penală numai
acele fapte care aduc atingere celor mai importante valori sociale (...). (...) nu s-a incriminat ca infracţiune orice faptă
periculoasă, ci numai acelea care prezintă un grad sporit de periculozitate socială, pentru a căror sancţionare se cere
aplicarea de pedepse. (...) Se cere ca fapta să prezinte un pericol social de o anumită gravitate pentru a fi incriminată
ca infracţiune, întrucât elementul corelativ al acesteia, pedeapsa, reprezintă sancţiunea juridică cea mai severă, atât
prin natura şi felul ei de executare, cât şi prin alte consecinţe pe care le antrenează (starea de recidivă ş.a.). Or,
aplicarea unei astfel de sancţiuni trebuie să intervină numai în situaţia faptelor care, prin natura lor, prin conţinutul şi
urmările produse, precum şi a altor elemente care le caracterizează, relevă o periculozitate socială deosebită, faţă de
care o sancţiune de altă natură ar fi ineficientă" - M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 42, 43.

131
Tocmai datorită intensităţii mijloacelor sale specifice de funcţionare şi consecinţelor de impact major pe care
le presupune asupra persoanelor care îi transgresează normele, dreptul penal trebuie să reprezinte o ultimă cale de
reacţie legislativă (ultima ratio), care-în plus-să îşi restrângă incidenţa doar la domeniul unor fapte de o gravitate
aparte pentru buna desfăşurare a raporturilor sociale fireşti. Gravitatea poate fi identificată sub forma unui punct de
intersecţie a mai multor coordonate, printre care: importanţa valorii/relaţiilor sociale de referinţă; frecvenţa statistică
a conduitelor prejudiciabile pentru acestea (şi tendinţele realist prognosticate ale apetitului criminogen de a le
comite, într-o anumită conjunctură socială, culturală, economică etc. prin care se caracterizează respectiva societate,
la un anumit moment dat); intensitatea atingerii apte a ştirbi sau periclita respectivele valori/relaţii sociale (gravitatea
potenţială a urmărilor tipului respectiv de comportament, evaluată atât la nivel individual, cât şi la nivel general,
social); particularităţile genului de conduită apreciată drept neconvenabilă (modul şi mijloacele frecvente de săvârşire
a acelui tip de faptă, felul în care aceasta evidenţiază atitudini şi mentalităţi profund anti-sociale sau dăunătoare
pentru bunul mers al societăţii) ş.a. Credem că ideea de bază a principiului fundamental astfel enunţat poate fi
exprimată prin următoarea comparaţie: deşi este posibil, nu este recomandat a supune un organism
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 63

Principiul astfel formulat ar trebui să îndrume activitatea de legiferare, avertizând legiuitorul


că este indicat a rezista tentaţiei de a recurge prea des la avantajele dreptului penal (precum
impactul social major şi eficienţa sporită) pentru a atinge finalităţi de prevenţie şi protecţie care
pot fi asigurate, în mod suficient şi eficient (rezonabil), (şi) prin intermediul unor căi juridice
extrapenale, mai puţin drastice (cu implicaţii mai scăzute pentru potenţialii făptuitori). Altfel spus,
dreptul penal nu ar trebui să conţină reglementări (în special incriminări) de semnificaţie redusă
(bagatelare), fiind important a nu se abuza de acest instrument de maximă intensitate aflat la
dispoziţia autorităţii etatice (şi nici a i se micşora semnificaţia şi impactul generic), prin includerea,
în sfera sa de cuprindere, a unor dispoziţii referitoare la comportamente insuficient de grave (ca
impact şi/sau frecvenţă). Asemenea conduite nu trebuie incriminate, ci prevăzute şi sancţionate
cu titlu de ilicit extrapenal; pe de altă parte, în măsura în care anumite comportamente deja
incriminate la un anumit moment dat ajung să scadă sub gradul de pericol social abstract care
legitimează interzicerea lor drept infracţiuni (ca urmare a dinamismului modificărilor macro-
sociale, economice, culturale etc.), atunci devine necesară recurgerea la actul dezincriminării,
pentru scoaterea lor în afara sferei penale şi - eventual - combaterea prin intermediul altor ramuri
de drept.
Trebuie menţionat şi faptul că, uneori, în realitatea obiectivă, se înregistrează comiterea unor
fapte tipice (care corespund, în elementele lor constitutive esenţiale, descrierii abstracte, într-o
normă de incriminare, a unui anumit tip de comportament) care sunt caracterizate de un grad de
periculozitate concretă extrem de scăzută, la limita existenţei acesteia (putându-se aprecia, în
mod rezonabil, că legiuitorul nu a avut în vedere, de principiu, asemenea situaţii atunci când a
decis să elaboreze norma de incriminare în care se poate efectua, formal, încadrarea juridică a
speţei respective)111, deşi alte genuri de conduite concrete, corespunzătoare acelei norme de
incriminare, prezintă în mod evident o periculozitate reală (majoră). Pentru asemenea cazuri, deşi
se pot prefigura (teoretic) mai multe soluţii posibile121, legiuitorul penal român actual-fidel
respectării formale, stricte a principiului legalităţii incriminării-a

unui tratament puternic, generalizat (şi nociv, sub multiple aspecte) cu un antibiotic, dacă acesta suferă simple
simptome ale unei răceli banale (care pot fi combătute cu medicaţie mult mai puţin invazivă ori chiar prin procedee
terapeutice alternative celor medicamentoase). Altfel, a obişnui acel organism cu acţiunea antibioticului atunci când
nu este necesar riscă să îi scadă sensibilitatea la acţiunea acestuia, neutralizându-i efectul exact în acele împrejurări,
mult mai grave, în care administrarea sa ar fi singurul tratament eficient, căci mijloacele mai puţin invazive nu ar fi,
într-adevăr, salvatoare.
[1]
Spre exemplu, avem în vedere posibile conduite precum: luarea unui produs alimentar de valoare diminuată
(de pildă, un fruct), de către o persoană nevoiaşă, lipsită de antecedente, în vederea satisfacerii unei necesităţi de
hrană (formal, fapta constituie infracţiunea de furt - art. 228 CP); deteriorarea intenţionată, de către o persoană care
nu a mai avut conflicte cu legea penală, a unui obiect vestimentar lipsit de valoare reală, aparţinând altei persoane - o
eşarfă ieftină, de pildă (formal, fapta se poate încadra ca infracţiune de distrugere - art. 253 CP); fapta unei persoane
de a o înghionti pe alta (de exemplu) într-un mijloc aglomerat de transport în comun, pentru a-şi face loc spre ieşire
(comportament care ar putea reprezenta o infracţiune de lovire sau alte violenţe, conform art. 193 CP) ş.a.m.d.

[2]
Spre exemplu, Codul penal anterior (din 1968) reglementa instituţia faptei care nu prezintă pericolul social al
unei infracţiuni [art. 18* 1 2 alin. (1)], astfel: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin
atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de
importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni". în alin. (2) al aceluiaşi articol se stabileau criteriile
potrivit cărora urma să se identifice prezenţa sau absenţa gradului de pericol social concret al unei fapte care
corespundea unei norme de incriminare (care deci manifesta în abstract gradul de pericol social necesar pentru ca
legiuitorul să o fi prevăzut în legea penală), astfel: „La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama
de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de
urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut".
Potrivit alin. (3) al art. 181 CP 1968, aptitudinea de a aprecia că faptei prevăzute de legea penală, efectiv săvârşită, îi
lipseşte gradul de pericol social concret al unei infracţiuni revenea, după caz, fie procurorului, fie instanţei (penale),
iar în cazul unei aprecieri pozitive a acestora (în acest sens), se putea aplica (facultativ) o
64 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

considerat că se impune reglementarea unui aşa-numit principiu al oportunităţii tragerii la


răspundere penală. Astfel, oricât de scăzut ar fi gradul de pericol social concret al faptei săvârşite,
în măsura în care aceasta întruneşte, formal, elementele constitutive ale unei anumite incriminări,
verificând (totodată) toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii [ale oricărei infracţiuni în general,
potrivit art. 15 alin. (1) CP], aceasta va putea fi apreciată drept activitate infracţională, iar
persoana care a comis-o drept infractor. Pe de altă parte, potrivit instituţiilor renunţării la
urmărirea penală şi renunţării la aplicarea pedepsei, în asemenea cazuri nu se va impune în mod
obligatoriu angajarea răspunderii penale a infractorului, organele judiciare putând decide (în
condiţii precis reglementate prin lege) că este inoportună tragerea la răspundere penală a
acestuia111.
Considerăm că se poate aprecia că, în prezenţa întrunirii efective a cerinţelor de care depinde
recurgerea la instituţiile ante-menţionate (renunţarea la urmărirea penală şi renunţarea la
aplicarea pedepsei), în raport de anumite cauze concrete, concepţia de bază pe care se
fundamentează principiul incriminării numai a faptelor care prezintă un anumit grad de pericol
social poate fi întrebuinţată (şi) pentru orientarea activităţii practice a organelor judiciare, ca un
mijloc în formarea opiniei lor cu privire la oportunitatea recurgerii la aceste soluţii (sau la lipsa
unei astfel de oportunităţi)121. O asemenea abordare ar putea reprezenta o întrebuinţare practică
derivată, dar utilă, a esenţei acestui principiu de drept penal, în scopul asigurării unei eficiente,
juste şi echitabile soluţionări a unor cauze penale cu a căror rezolvare sunt învestite organele
judiciare, menţinându-se şi afirmându-se, totodată, corespunzător şi formal, caracterul de ilicit
penal al faptei (incriminate) săvârşite, în mod determinat, în privinţa căreia se face aplicarea
instituţiilor ante-indicate[3).

sancţiune prezentând caracter administrativ (potrivit art. 91 CP 1968, era vorba despre: mustrare; mustrare cu
avertisment; amenda de la 10 la 1.000 de lei).
[1]
A se vedea art. 318 CPP, respectiv art. 80 ş.u. CP în asemenea ipoteze, fără a fi afectată însăşi incriminarea
genului de conduită abstractă în tiparul căreia se încadrează şi activitatea faptică efectiv săvârşită, precum şi fără a se
implica împrejurarea că, în asemenea ipoteze, fapta concret comisă nu ar mai constitui infracţiune (căci ea îşi
menţine, formal, acest caracter juridic), organele judiciare ajung să echilibreze, oarecum, prin intermediul aplicării
dispoziţiilor acestor instituţii ale dreptului penal/procesual penal, incongruenţa apărută între planul de referinţă al
viziunii abstracte a legiuitorului şi planul de referinţă concret, al realităţii faptice, efectiv manifestate într-o anumită
situaţie determinată.
[2]
Practic, ori de câte ori organul judiciar va putea considera, în mod rezonabil, că este de presupus că
legiuitorul nu a avut în vedere, în momentul incriminării unui anumit tip de comportament, anumite ipoteze
particulare precum aceea concretă (de importanţă practică extrem de redusă) cu a cărei analiză a fost învestit
respectivul organ judiciar (spre exemplu, sustragerea pixului, de valoare modică, al unei alte persoane), atunci va
avea temei să recurgă, după caz, la soluţia de renunţare la urmărirea penală ori la aceea de renunţare la aplicarea
pedepsei (desigur, dacă sunt întrunite toate cerinţele legale prevăzute pentru a fi incidente aceste instituţii).
[3]
Pentru critica soluţiei legislative anterioare privind dispoziţia art. 18 * 1 2 3 CP 1968, a se vedea (printre alte
surse) C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 232-238. Potrivit Expunerii de motive a noului Cod penal, s-a arătat (pct. 2.2.) că
„(...) s-a renunţat la pericolul social ca trăsătură generală a infracţiunii, trăsătură specifică legislaţiilor de inspiraţie
sovietică, fără legătură cu tradiţiile dreptului nostru penal. Renunţarea la reglementarea pericolului social - şi,
implicit, la categoria faptelor care nu prezintă pericolul social al infracţiunii - nu atrage după sine aducerea în sfera
infracţiunii pedepsibile a unor fapte vădit lipsite de gravitate, căci situaţia acestora se va rezolva, în contextul
reglementărilor unui nou Cod de procedură penală, pe baza principiului oportunităţii urmăririi penale, o asemenea
soluţie fiind tradiţională în legislaţiile europene occidentale".
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 65

Secţiunea a 4-a. Principiul fundamental potrivit


căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale
Principiul fundamental supus analizei cunoaşte reglementare expresă potrivit dispoziţiilor
cuprinse în art. 15 alin. (2) CP („Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale"), reieşind şi
din ansamblul reglementărilor penale (dar şi constituţionale)111.
Conceptul astfel enunţat reprezintă primul principiu fundamental de drept penal legat direct,
nemijlocit de instituţia fundamentală a răspunderii penale, ideea transmisă astfel, caracteristică
întregii reglementări penale contemporane, este aceea că nimic altceva nu poate genera/activa
incidenţa instituţiei fundamentale a răspunderii penale decât preexistenţa (verificată în fiecare
caz concret în parte a) instituţiei fundamentale a infracţiunii. Reprezentând forma cea mai severă
(teoretic, formal) de răspundere juridică existentă într-o societate, implicând consecinţe (directe
şi indirecte, imediate şi mediate, actuale şi viitoare) dintre cele mai severe asupra persoanei în
sarcina căreia se angajează, răspunderea penală nu poate şi nu trebuie a fi (potenţial) atrasă decât
de comiterea unei fapte concrete atât de grave, încât întruneşte toate cerinţele (generale şi
speciale) pentru a fi apreciată drept faptă penală, adică infracţiune.
Nici persoanei care a comis un alt fel de faptă ilicită (interzisă ca indezirabilă) extrapenală,
precum nici aceleia care a comis o simplă faptă prevăzută de legea penală, care nu se constituie
însă ca infracţiune (ca faptă penală propriu-zisă), nu i se poate angaja răspunderea penală (aşadar,
în mod subsecvent, nu i se pot dispune sancţiuni penale - consecinţe ale acestei răspunderi,
sancţiuni care îi dau acesteia conţinut concret - şi nici nu i se generează acele urmări consecutive
specifice unei persoane care a fost trasă la răspundere penală)121. O asemenea persoană va putea
răspunde juridic, eventual, pentru fapta comisă, pe terenul unor alte ramuri de drept ori i se vor
putea dispune anumite măsuri (sancţiuni) de drept penal, dar exclusiv dintre acelea care nu
constituie consecinţe ale angajării răspunderii penale (spre exemplu, se vor putea dispune, în
condiţiile legii, unele măsuri de siguranţă - sancţiuni de drept penal post-delictuale, prezentând
caracter principal preventiv, iar nu represiv sau de reeducare).
în principiu, răspunderea penală (în mod necesar întemeiată pe comiterea unei infracţiuni)
are un caracter inevitabil, cu precizarea că există şi unele instituţii apte să o înlăture în mod direct
(cauze de înlăturare a răspunderii penale, precum amnistia, prescripţia răspunderii penale,
lipsa/retragerea plângerii prealabile, împăcarea). * 2

111
A se vedea, de pildă, art. 23 [alin. (12) şi (13)], art. 53, art. 73 [alin. (3) lit. h)] ş.a. din Constituţie.
[2)
Forme de ilicit juridic extrapenal pot fi, de pildă: contravenţiile, reglementate de dreptul administrativ;
abaterile disciplinare, reglementate de dreptul muncii; simplele fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, reglementate de
dreptul civil, în cadrul răspunderii civile delictuale. în ceea ce priveşte o faptă prevăzută de legea penală, care nu
constituie însă infracţiune, această situaţie se poate datora, de exemplu: faptului că activitatea este corespunzătoare,
în elementele sale concrete caracteristice, tiparului unei infracţiuni (astfel cum este acesta descris de legiuitor în
norma penală), dar nu întruneşte şi cerinţele constitutive subiective, referitoare la forma anume de vinovăţie în
considerarea căreia s-a realizat incriminarea acelui tip de faptă; ori împrejurării că fapta nu verifică prezenţa
trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, precum cele privind caracterul nejustificat - antijuridic - al faptei (de pildă,
comiterea faptei în legitimă apărare) ori inexistenţa imputabilităţii (de pildă, pentru că făptuitorul este iresponsabil
sau a fost constrâns să comită fapta) etc.
66 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

Secţiunea a 5-a. Principiul fundamental al caracterului


personal al răspunderii penale
în doctrină se opinează în sensul că principiul de bază al caracterului personal al răspunderii
penale cunoaşte fundamentare normativă (mai degrabă indirectă) potrivit dispoziţiilor cuprinse în
mai multe dispoziţii ale legii penale generale (art. 2, art. 49, art. 50 şi art. 74 CP)[1], precum şi (tot
mijlocit) în art. 23 alin. (1) din Constituţie (ca o garanţie implicită a libertăţii individuale şi
siguranţei persoanei, pe care această prevedere le declară a fi inviolabile)121. Fără a fi contestat
(literatura de specialitate îl indică unanim ca principiu fundamental al dreptului penal), conceptul
reiese, aşadar, mai puţin din stipulaţii exprese şi nemijlocite ale legii (fundamentale ori penale
generale) şi mai mult din ansamblul reglementării penale131.
Constituie specificul marcant al reglementării penale (contemporane) împrejurarea că, spre
deosebire de alte domenii ale răspunderii juridice (precum răspunderea civilă delictuală, de pildă,
unde se întâlneşte instituţia răspunderii pentru fapta altuia * 141), răspunderea penală este una
strict personală. Astfel, orice urmare directă (nemijlocită) de tip negativ produsă asupra unei
persoane, cu titlu de consecinţă oficial/formal atrasă în considerarea comiterii unei infracţiuni, se
poate dispune exclusiv asupra persoanei/persoanelor implicate în săvârşirea respectivei fapte,
căreia/cărora i s-a/li s-a angajat răspunderea penală pentru aceasta[5).în ideea astfel expusă, este
necesar a se evidenţia raportarea la consecinţele directe (nemijlocite) ale comiterii unei infracţiuni
şi angajării răspunderii penale pentru aceasta, deoarece principiul în cauză nu implică interdicţia
producerii unor consecinţe derivate implicit (indirect) din comiterea unei infracţiuni şi în sarcina
altor persoane decât a subiectului activ al infracţiunii.
Astfel, este evident că, dacă un infractor este sancţionat penal prin condamnarea la o
pedeapsă principală privativă de libertate ori chiar pecuniară, există posibilitatea reală (ba chiar
probabilitatea) ca terţe persoane să fie afectate de angajarea, astfel, a răspunderii penale în
sarcina acestuia. De pildă, veniturile membrilor familiei sale (dacă este cazul unei asemenea
ipoteze) vor fi, desigur, diminuate (uneori chiar dramatic, dacă infractorul era, de pildă, unicul
membru al familiei care realiza venituri) ca efect al privării sale de libertate (implicând
imposibilitatea prestării în continuare a activităţii lucrative generatoare de venituri) ori ca efect al
obligării sale la achitarea unei sume, cu titlu de amendă penală, în beneficiul statului. Aceste
efecte potenţiale nu ştirbesc însă din valoarea axiomatică a principiului fundamental aici descris,
deoarece ele nu sunt produse cu titlu de consecinţe directe, nemijlocite asupra unor persoane
inocente, ci decurg implicit, obiectiv din situaţia juridică pe care infractorul şi-a atras-o săvârşind
fapta penală, neputând fi preîntâmpinate şi

111
Vizând (în ordine): principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal; reguli de sancţionare şi comunicare a
circumstanţelor (personale, respectiv reale) între persoanele participante la comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală; criteriile generale de individualizare a pedepsei (inclusiv unele de ordin personal, individual). A se vedea
(printre altele) V. PASCA, op. cit., p. 39; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 56.
121
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 57.
131
Apreciem că s-ar impune o consacrare expresă, cel puţin penal generală (dacă nu chiar constituţională), a
principiului astfel formulat, care reprezintă o regulă atât de firesc şi larg acceptată (indiscutabilă) în dreptul penal
contemporan.
141
Precum: răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori (art. 1372
C. civ.); răspunderea comitentului pentru faptele comise de prepus (art. 1373 C. civ.); răspunderea pentru prejudiciul
cauzat de animale sau lucruri (art. 1375, art. 1376 C. civ.).
151
De altfel, principiul depăşeşte domeniul strict al răspunderii penale, pentru că şi acele sancţiuni de drept
penal care nu constituie consecinţe ale răspunderii penale (şi anume măsurile de siguranţă) se pot dispune - în
principiu - exclusiv asupra acelor persoane care au pus în evidenţă periculozitatea ce tinde a se înlătura, astfel, prin
implicarea lor personală în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată (şi aceste sancţiuni au deci,
de regulă, caracter personal).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 67

nefiind special destinate (intenţionate, orientate) către aceste persoane. Aceeaşi este situaţia şi în
raport de ipoteza răspunderii penale a persoanei juridice, unde aplicarea pedepsei (principale -
amenda- ori a unor pedepse complementare - precum închiderea unor puncte de lucru,
interdicţia de a participa o perioadă la proceduri de achiziţii publice etc.) poate determina,
indirect, o diminuare evaluabilă patrimonial a drepturilor unor persoane străine de comiterea
infracţiunii de către persoana juridică (spre exemplu, unii acţionari care nu au fost implicaţi în
procesul decizional ce a condus la comiterea infracţiunii).
Ideea de bază pe care este construit acest principiu fundamental al dreptului penal este că
nicio persoană nu va putea fi trasă la răspundere juridico-penală în legătură cu săvârşirea unei
infracţiuni, în măsura în care nu a comis ea însăşi sau nu a participat (în una dintre formele
prevăzute de lege: coautorat, instigare, complicitate)111 la comiterea unei infracţiuni. în mod
oarecum atipic în drept (căci, adeseori, regulile juridice cunosc şi excepţii), aceasta este o regulă
de la care nu se permit derogări, putând conduce chiar la ipoteze în care să nu poată fi angajată
răspunderea penală a niciunei persoane pentru comiterea unor fapte care sunt prevăzute de
legea penală (inclusiv fapte grave)(2].
Una dintre consecinţele cele mai percutante ale principiului caracterului personal al
răspunderii penale este că, dacă infractorul nu poate fi supus la răspundere penală ori la
suportarea efectivă a consecinţelor acesteia, lui nu i se poate substitui o altă persoană în raport
de care să se exercite răspunderea penală ori care să suporte în concret consecinţele ei directe,
nici măcar dacă o asemenea persoană şi-ar manifesta voinţa în acest sens. Dacă infractorul
decedează anterior pronunţării unei hotărâri definitive prin care să se pună capăt procesului
penal, se dispune soluţia procesuală a încetării procesului penal, nefiind posibilă exercitarea
represiunii (acţiunii penale) împotriva unor terţe persoane (precum succesorii în drepturi/obligaţii
ai infractorului, dacă nu au participat alături de acesta la comiterea acelei infracţiuni)131. De
asemenea, dacă infractorul decedează anterior executării pedepsei dispuse împotriva sa (ori
executării integrale a acesteia), pedeapsa nu se va mai putea executa, nici măcarîn cazul în care
este o pedeapsă pecuniară (astfel, obligaţia de plată a amenzii penale, neachitată total sau parţial,
se stinge prin decesul infractorului condamnat, fără a trece în sarcina de plată a moştenitorilor
acestuia, care preiau doar drepturile şi - eventual - obligaţiile patrimoniale ale defunctului, altele
decât cele decurgând din comiterea unor infracţiuni). Or, * 121

111
A se vedea dispoziţiile art. 46-48 (ş.u.) CP.
121
Spre exemplu, dacă un minor nerăspunzător penal (de pildă, cu vârsta de 13 ani) ucide o persoană, chiar într-
un mod extrem de violent, fără a fi fost implicată nicio altă persoană în comiterea acestei fapte (nu a avut instigator,
nici complice, nici coautor), nu se va putea angaja nimănui răspunderea penală pentru cauzarea decesului victimei.
Aceasta, deoarece, la respectiva vârstă, autorul faptei nu răspunde penal (nu este subiect al dreptului penal, nu are
capacitate penală - a se vedea art. 27 coroborat cu art. 113 CP), deci nu i se pot aplica sancţiuni penale (măsuri
educative). Se pot dispune faţă de el, eventual (dacă este cazul), doar sancţiuni de drept penal din categoria măsurilor
de siguranţă. De asemenea, părinţii săi nu răspund decât (eventual) din punct de vedere civil pentru rezultatul cauzat
de minor (spre exemplu, ei vor putea fi obligaţi la plata unor despăgubiri către familia victimei, în cadrul răspunderii
civile delictuale pentru fapta altuia), nicidecum penal, căci ei nu au comis şi nici nu au participat la comiterea de către
copilul lor minor a faptei incriminate (chiar dacă unele carenţe în educaţia acestuia ori lipsa de supraveghere au
permis săvârşirea faptei). Eventual, părinţii vor putea fi traşi la răspundere penală separat, pentru o faptă proprie,
dacă se probează existenţa unei asemenea incriminări şi conduita lor concretă, încadrabilă ca atare (de exemplu, dacă
minorul a fost grav abuzat fizic, în mod constant, de părinţi, obişnuit sau chiar forţat de aceştia la consum de alcool
ori droguri etc. şi încurajat la comportamente agresive faţă de alte persoane, motiv pentru care a ajuns, într-o
conjunctură concretă, să omoare victima, fără însă ca părinţii să fi participat direct la comiterea acelei fapte
particulare, ei nu vor putea fi traşi la răspundere penală în legătură cu omorul săvârşit de minor, dar vor putea fi traşi
la răspundere penală pentru infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului - art. 197 CP).
131
Iar în cazul în care aceştia au participat, alături de infractorul decedat, la comiterea infracţiunii, răspunderea
lor penală urmează să se angajeze oricum pentru fapta proprie, neavând consecinţe asupra acestui aspect că, prin
decesul infractorului, ei devin (şi) succesorii săi în drepturi (şi obligaţii - altele decât cele cu implicaţii penale).
68 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

dacă infractorul se sustrage de la urmărire penală, judecată sau executarea pedepsei definitiv
aplicate, nicio altă persoană în locul lui nu poate fi supusă acestora, indiferent de relaţia dintre
persoanele în cauză (soţi, părinţi şi copii, altfel de rude etc.). Chiar dacă o altă persoană şi-ar
manifesta dorinţa de a fi supusă răspunderii penale atrase de fapta altuia sau producerii efectelor
unor consecinţe ale angajării acesteia111, o asemenea solicitare nu ar putea primi efect legal,
răspunderea penală şi consecinţele sale fiind individuale.
Motivul pentru afirmarea acestui principiu fundamental constă în fundamentarea axiologică a
dreptului statului de a pedepsi, regăsindu-se în scopul şi funcţiile dreptului penal. Astfel, urmărind
să asigure prevenirea comiterii de infracţiuni şi să garanteze ordinea şi pacea socială, dreptul
penal acreditează conceptele de prevenţie generală şi prevenţie specială, prin care îşi propune să
determine respectarea legii penale de către destinatarii obedienţi ai acesteia (în general), precum
şi de către cei care au încălcat-o deja (în special). Persoanei care a intrat în conflict cu legea penală
urmează a i se angaja răspunderea penală şi a i se dispune sancţiunile penale specifice
corespunzătoare (precum şi alte consecinţe ale angajării răspunderii penale). Astfel, prin
intermediul experienţei negative presupuse de supunerea la acestea (şi a dorinţei fireşti de a o
evita pe viitor), urmează să i se modifice (în mod ideal) concepţia despre valorile sociale, despre
rolul şi raportarea sa la organismul social. Acesta ar urma deci să fie reformat şi recuperat ca un
membru util al comunităţii (urmând şi ca restul destinatarilor legii penale să observe consecinţa
astfel concretizată a comiterii infracţiunii şi să extragă din exemplul dat propriile învăţăminte, care
să le fortifice achiesarea la valorile sociale şi să le stimuleze respectul faţă de legea penală). Or,
toate acestea nu s-ar putea asigura (nici măcar teoretic, programatic), dacă s-ar permite o breşă,
cât de mică, în relaţia de necesară dependenţă dintre infracţiune şi caracterul strict personal/
individual al răspunderii penale.

Secţiunea a 6-a. Principiul fundamental al legalităţii


sancţiunilor de drept penal
Principiul de bază al legalităţii sancţiunilor de drept penal cunoaşte reglementare expresă
potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 2 CP în vigoare121, care reiau şi dezvoltă ideea esenţială
exprimată în textul art. 23 alin. (12) din Constituţie131. Astfel, potrivit art. 2 CP (sub denumirea * 2 3

111
De pildă, părintele care ar declara că este dispus să execute el pedeapsa privativă de libertate în locul
copilului său - răspunzător penal - ori soţul unui infractor politician de carieră, care ar fi dispus să execute pentru
acesta pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii
publice, pentru ca soţul infractor să poată candida pentru o anumită demnitate, etc.
[2]
Faţă de formularea art. 2 alin. (2) CP se poate ridica întrebarea dacă interdicţia aplicării retroactive a unei
sancţiuni de drept penal vizează doar ipoteza în care aceasta nu era deloc prevăzută, ca gen/tip/categorie, la
momentul comiterii unei anumite fapte incriminate sau dacă nu s-a intenţionat (şi) impunerea interdicţiei legislative
a aplicării retroactive a unei asemenea sancţiuni în ipoteza în care reglementarea activă în momentul săvârşirii acelei
fapte reglementa respectivul tip (gen, categorie) de sancţiune, dar cu un alt titlu (spre exemplu, ca măsură de
siguranţă, ulterior devenind pedeapsă, sau invers) ori cu alt conţinut (se reglementa, de pildă, o pedeapsă
complementară restrictivă de drepturi, dar sfera drepturilor al căror exerciţiu putea fi limitat în cadrul respectiv nu
includea exerciţiul unui drept nou-adăugat printr-o lege ulterioară) sau în limite distincte (mai reduse, căci altfel nu s-
ar contura o problemă demnă de indicat în acest cadru) faţă de acelea prevăzute de legea ulterioară. înclinăm să
opinăm în sensul că în prevederea legală indicată se acoperă, de principiu, doar cea dintâi ipoteză aici avansată,
urmând ca a doua să fie soluţionată prin utilizarea corespunzătoare a regulilor din materia aplicării legii penale în
timp, cu luarea în considerare a specificului fiecărui caz concret în parte.
[3]
Art. 23 (cu denumirea marginală „Libertatea individuala") din Constituţia României dispune, la alin. (12), că
„Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii"; potrivit alin. (13) al aceluiaşi
articol, se stabileşte că „Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală".
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 69

marginală expresă „Legalitatea sancţiunilor de drept penal"), se prevede: „(1) Legea penală
prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au
săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis
fapte prevăzute de legea penală. (2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură
educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când
fapta a fost săvârşită. (3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale
ale acesteia".
Apreciat de unii autori ca un corolar inseparabil al legalităţii incriminării111, principiul
fundamental al legalităţii sancţiunilor de drept penal transmite ideea de bază potrivit căreia nu
este suficient ca o faptă să fie incriminată (anterior, clar, previzibil etc.) pentru a putea genera
răspunderea penală şi supunerea unei persoane unor sancţiuni de drept penal, fiind necesar ca
înseşi aceste sancţiuni (consecinţe concrete direct resimţite de o persoană, ca efect al săvârşirii
faptei incriminate) să fie prevăzute de legea penală, astfel încât destinatarii legii penale să fie în
mod suficient avertizaţi despre urmările negative la care se expun în eventualitatea în care ar
încălca preceptele acesteia. Doar astfel se poate aprecia pe deplin că legiuitorul a înştiinţat
suficient care sunt şi în ce măsură sunt indezirabile social şi juridic, în cel mai înalt grad, anumite
tipuri de conduite particulare, întrunindu-se şi un imperativ de echitate, care face să apară drept
lipsită de temei (de justificare), pe deplin, o reacţie de sancţionare exercitată în absenţa unei
avertizări anterioare complete şi informate.
Prin prevederea legală a sancţiunii ataşate unui comportament incriminat, se subliniază
importanţa valorii/relaţiilor sociale protejate prin acea incriminare, avertizându-se, totodată, în
mod corespunzător, destinatarii legii penale despre riscul efectiv al adoptării acestuia. Astfel, acei
destinatari care nu respectă norma penală din deplină adeziune, ci din temerea indusă de
potenţialitatea sancţionării lor penale, vor putea lua cunoştinţă despre intensitatea acesteia,
urmând a decide dacă îşi asumă sau nu riscul suportării sale, în compensarea beneficiului pe care
speră a-l realiza prin comiterea unei infracţiuni. în cazul în care, din acest motiv, abandonează
perspectiva infracţională spre care erau atraşi, se poate aprecia că legea penală şi-a atins un ţel
principal, de ordin preventiv (ante-delictual). în cazul în care, în pofida acestui avertisment
neechivoc, se dedau la săvârşirea de activităţi infracţionale, nu vor putea evita asumarea, prin
intermediul angajării răspunderii penale, a obligaţiei de a suporta rigorile sancţionatorii cunoscute
(potrivit riscului asumat) şi nu vor putea reproşa statului (societăţii) o manifestare abuzivă a
autorităţii/puterii de a-i sancţiona penal (de a pedepsi: ius puniendi).
A se admite o altă viziune ar presupune a achiesa la mecanisme neconforme cu exigenţele
echităţii specifice unui stat de drept, căci este posibil ca o persoană să ia decizia de a comite

111
în doctrină s-a conturat o opinie critică la adresa manierei de reglementare pentru care a optat legiuitorul
penal actual, denunţându-se scindarea în două texte a principiului legalităţii (incriminării, respectiv sancţiunilor de
drept penal) - G. ANTONIU, în G. ANTONIU (COORD.), op. cit., p. 20, 21. După cum ne-am exprimat deja opinia, nu
credem că reprezintă un neajuns al reglementării faptul că se abordează în dispoziţii separate legalitatea reflectată
asupra instituţiei esenţiale a infracţiunii, respectiv asupra instituţiei fundamentale a sancţiunilor de drept penal.
Astfel, atât teoretic, cât şi practic, aspectele legate de analiza instituţiilor fundamentale ale dreptului penal (incluzând
aici şi verificarea legalităţii reflectate asupra fiecăreia în parte) pot fi (şi sunt scindate) în etape distincte. Drept
urmare, este posibil a rezolva aspectele legate de existenţa şi validitatea instituţiei infracţiunii, cu tot cu verificarea
legalităţii incriminării, fără a mai fi necesar sau posibil a continua cu analiza existenţei şi validităţii instituţiilor
fundamentale subsecvente, lipsind, aşadar, necesitatea sau utilitatea verificării legalităţii sancţiunilor de drept penal
(de exemplu, atunci când, deşi fapta constituie infracţiune, există o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori de
nepedepsire, iar dispunerea unei măsuri de siguranţă nu se impune în speţă). într-o atare ipoteză, verificarea
legalităţii sancţiunilor de drept penal nu mai are şi nici nu mai poate avea loc (lipsesc atât interesul concret, practic,
cât şi temeiul procesual care să permită o asemenea verificare asupra unor sancţiuni inaplicabile cazului concret). în
acest sens, a se vedea M.l. MICHINICI, M. DUNEA, în T. TOADER (COORD.), M.l. MICHINICI, R. RĂDUCANU, A. CRIŞU-CIOCÎNTĂ,
S. RĂDULEŢU, M. DUNEA, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 4.
70 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

sau nu o activitate ilicită, exclusiv în baza riscurilor legale pe care le implică aceasta. Un infractor
avertizat (doar) că un anumit comportament indezirabil social este interzis, chiar cu titlu de
infracţiune, ar putea reproşa faptul că nu a cunoscut ce tip precis de sancţiune riscă, respectiv
gravitatea acelei sancţiuni, că a presupus că aceasta ar putea fi mai puţin drastică decât este în
realitate şi că, dacă ar fi cunoscut intensitatea reală a riscului asumat, este posibili să nu se mai fi
angrenat în comiterea infracţiunii (contestând astfel - în mod întemeiat, rezonabil şi echitabil -
dreptul statului de a-l supune la executarea respectivei sancţiuni).
Dincolo de aceste aspecte, mai există şi pericolul real ca, în absenţa afirmării principiului
legalităţii sancţiunilor de drept penal, să se ajungă la abuzuri şi exercitări arbitrare periculoase şi
de nedorit (pentru securitatea juridică a sistemului -în general - şi a persoanelor particulare - în
special) ale dreptului de a pedepsi. Astfel, dacă sancţiunea nu ar fi cunoscută la momentul
săvârşirii infracţiunii, fiind absolut nedeterminată (neprecizată deloc ori precizată într-o manieră
lipsită de conţinut)111, s-ar putea ajunge la discrepanţe majore şi la o lipsă de uniformitate
esenţială, deosebirile substanţiale dintre cazuri similare putând fi întemeiate pe raţiuni lipsite de
obiectivitate, conjuncturale. Un sistem care ar fi astfel caracterizat ar favoriza discriminarea pe
diverse temeiuri, reprezentând, totodată, un sistem predispus la corupţie, născând - în plus - şi
numeroase tensiuni şi antagonisme sociale. Pe de altă parte, chiar dacă sancţiunea ar fi cunoscută
la data comiterii infracţiunii, dar s-ar putea modifica de către legiuitor cu efect retroactiv, în mod
arbitrar şi unilateral, situaţia destinatarilor legii penale nu ar fi, în mod concret, mai bună. S-ar
putea ajunge la ipoteza în care avertismentul de gravitate al faptei, iniţial comunicat de către
legiuitor, să fie infirmat, ulterior săvârşirii unor infracţiuni, printr-o drastică înăsprire, care să se
aplice retroactiv şi persoanelor care comiseseră deja respectivul gen de fapte (iar acesta ar putea
reprezenta, potenţial, chiar planul abuziv urmărit de autoritatea etatică)* 121.
în plus, afirmarea legalităţii incriminării ar reprezenta o manifestare demagogică, inclusiv sub
aspectul consecinţei lexscripta-cu întreg corolarul de garanţii referitoare la domeniul izvoarelor
dreptului penal -, dacă nu s-ar impune ca aceeaşi sursă de exprimare juridică a normei penale să
conţină, totodată, şi prevederea/reglementarea/indicarea sancţiunii de drept penal
corespunzătoare (precum şi a sancţiunilor de drept penal în general, ca instituţii cu specific
propriu ale domeniului penal de referinţă). într-adevăr, valoarea obligaţiei auto-asumate de
legiuitor, de a incrimina doar prin acte normative de puterea juridică a legii organice (şi -
excepţional - prin acte juridice de forţă potenţial egală, precum ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului), ar scădea dramatic dacă s-ar permite prevederea sancţiunilor de drept penal
aplicabile pentru respectivele fapte în dispoziţii normative de rang inferior (precum legile
ordinare, ordonanţele simple de Guvern, hotărârile de Guvern etc.).

111
De exemplu: următoarea faptă constituie infracţiune şi se pedepseşte (fără indicarea manierei de
pedepsire, a naturii sau a limitelor pedepsei); sau următoarea faptă constituie infracţiune şi se pedepseşte cu toată
rigoarea/ asprimea legii.
121
Ne-am putea imagina o situaţie de fapt ipotetică, precum: într-un regim totalitar care doreşte să lichideze o
anumită opoziţie sau o categorie de persoane pe care le apreciază ca indezirabile ori periculoase (precum s-au
petrecut lucrurile în regimul nazist, în raport de resortisanţii evrei, sau aşa cum s-a raportat şi Inchiziţia la aceştia o
lungă perioadă de timp), se stabileşte a reprezenta infracţiune o anumită faptă care are aptitudinea de a fi comisă de
către respectiva categorie de persoane (spre exemplu, sacrificarea ritualică a animalelor, ca practică religioasă, şi
consumul de alimente provenite din acest sacrificiu ritualic), dar se dispune o sancţiune modică ori chiar simbolică, ce
nu are aptitudinea de a descuraja, efectiv, săvârşirea acelei activităţi. Ulterior identificării persoanelor care au comis
respectiva infracţiune (formal calificată astfel, cu respectarea principiului legalităţii incriminării), în lipsa afirmării
principiului legalităţii (şi) a sancţiunilor de drept penal, s-ar putea dispune, retroactiv, transformarea acelei sancţiuni
într-una deosebit de severă, care să asigure eliminarea categoriei de persoane în cauză!
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 71

Ca o reacţie la toate acestea (mai sus indicate) şi ca o dorinţă de a le preîntâmpina, principiul


legalităţii sancţiunilor de drept penal este afirmat drept principiu fundamental al dreptului penal,
impunând imperativ imposibilitatea de dispunere/stabilire/aplicare/obligare la executarea unei
sancţiuni de drept penal (în general, iar nu doar a unei pedepse propriu-zise) care nu era
prevăzută (reglementată) la momentul comiterii unei anumite infracţiuni (sau fapte prevăzute de
legea penală -în ipoteza măsurilor de siguranţă). Principiul a evoluat în timp până la actuala formă,
de la adagiul „nulla poena sine lege” (referitor doar la pedepse, ca sancţiuni tipice, originare,
specifice dreptului penal) la „nula sanctio poenalis sine lege” (care acoperă referirea la toate
sancţiunile dreptului penal, fie acestea sancţiuni penale propriu-zise, fie doar sancţiuni de drept
penal)[1]. Se asigură astfel informarea suficientă a destinatarului legii penale cu privire la riscul
asumat în eventualitatea în care s-ar deda la comiterea unei anumite fapte incriminate, iar
legiuitorul se obligă să nu îi înrăutăţească acestuia situaţia, retroactiv, prin manifestări ulterioare
de voinţă. Aplicarea unei sancţiuni de drept penal (cel mult) de gravitatea aceleia prevăzute la
data săvârşirii faptei concrete a devenit, practic, un drept câştigat al făptuitorului.
O componentă (pe care o apreciem bine-venită în cuprinsul recunoaşterii juridice exprese a
acestui principiu fundamental) a legalităţii sancţiunilor de drept penal, specifică stadiului actual de
reglementare, o reprezintă dispoziţia expresă [inserată în art. 2 alin. (3) CP] care interzice
stabilirea şi aplicarea oricărei pedepse în afara limitelor sale generale (a limitelor generale ale
categoriei respective de pedeapsă)121. Expresie a unei normalităţi ireductibile, legată de însăşi
delimitarea dintre conceptul de limite generale şi acela de limite speciale de pedeapsă, dispoziţia
exprimă (în opinia noastră) un conţinut ce se impune - indubitabil - * 2

[11
în traducere liberă: nicio pedeapsa fârâ lege, respectiv nicio sancţiune penală fard lege. Sancţiunile penale
(propriu-zise) sunt acele sancţiuni ale dreptului penal care constituie consecinţe ale angajării răspunderii penale -
aşadar, pedepsele şi -în reglementarea actuală - măsurile educative. în sens larg, conceptul de sancţiuni de drept
penal cuprinde atât sancţiunile penale, cât şi alte sancţiuni reglementate de dreptul penal, care nu sunt consecinţe
ale răspunderii penale (măsurile de siguranţă); în sens restrâns, când este utilizat în contrapondere cu noţiunea de
sancţiuni penale, conceptul de sancţiuni (doar) de drept penal se referă numai la măsurile de siguranţă. Astfel, art. 2
alin. (1) CP asociază în mod corespunzător: pedepsele aplicabile persoanelor (fizice majore/juridice) care au comis
infracţiuni şi măsurile educative care se pot lua faţă de persoanele (minore) care au săvârşit infracţiuni, respectiv
măsurile de siguranţă care se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală
(nejustificate).
[2]
Deşi utilitatea inserării în Codul penal a acestei dispoziţii a fost contestată în literatura de specialitate [a se
vedea G. ANTONIU, în G. ANTONIU (COORD.), op. cit., p. 38], apreciem că norma este utilă (declarativ şi nu numai: spre
exemplu, existenţa ei dispensează legiuitorul de la reiterarea unor avertismente privitoare la interdicţia depăşirii
limitelor generale ale categoriei de pedeapsă incidente, în cazul particular al unor instituţii care atrag reduceri ori
agravări de pedeapsă - aşa cum era cazul, în fostul Cod penal, în materia tentativei ori a concursului între cauzele de
atenuare şi cele de agravare). Ba chiar considerăm că sfera sa de cuprindere expresă ar trebui extinsă şi asupra
celorlalte categorii de sancţiuni de drept penal (nu doar asupra pedepselor, precum de lege lata) şi că - în plus- ar fi
salutară chiar o consacrare constituţională a regulii astfel stipulate, pentru a împiedica ipoteze legislative inadmisibile,
precum aceea în care, sub acoperirea regulii de drept specialia generalibus derogant (în traducere liberă: norma
specială derogă de la aceea generală) - care, în opinia noastră, nu ar trebui să îşi poată găsi în acest domeniu un
teren fertil de manifestare -, se ajunge la acreditarea, prin unele dispoziţii penale speciale, a unor excepţii de la cadrul
limitelor generale ale unei anumite categorii de sancţiuni (relativ determinate) de drept penal, ceea ce este în
flagrantă contradicţie cu însăşi dualitatea ştiinţifică a conceptelor de limite generale - limite speciale ale unui anumit
gen de sancţiune de drept penal. Pentru exemple (nefericite) de acest fel, a se vedea dispoziţiile cuprinse în: art. 345
alin. (6) CP, art. 356 alin. (3) CP, art. 396 alin. (10) (teza finală) CPP, art. 480 alin. (4) CPP (ulterior modificărilor aduse
prin O.U.G. nr. 18/2016), art. 139 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală (republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011); a se vedea şi M. DUNEA, M.l. MICHINICI, în T. TOADER
(COORD.), op. cit., p. 9; M. DUNEA, Observaţii referitoare la impactul produs asupra unor instituţii generale ale
dreptului penal de modificările aportate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, în Analele
Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2016, p. 63-99 (accesibil on-line la adresa de
internet http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2016/voli/2016J_2.l_dunea.pdf).
72 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

organelor judiciare, dar de care ar trebui, în mod firesc, să ţină cont şi legiuitorul penal însuşi,
pentru a nu se crea prevederi normative care să intre în conflict cu mecanismele ştiinţifice după
care funcţionează domeniul penal de reglementare111.

Secţiunea a 7-a. Principiul fundamental


al individualizării sancţiunilor de drept penal
în literatura de specialitate121 se arată că principiul fundamental al individualizării sancţiunilor
de drept penal este fundamentat pe reglementarea art. 53 alin. (2) din Constituţie 131 (el reieşind,
totodată, şi din ansamblul reglementărilor legii penale generale, precum art. 49, art. 50, art. 74 CP
ş.a.).
Orice infracţiune concret săvârşită este un fapt de viaţă, o expresie a unei realităţi concrete,
nnaniifestată într-un anumit context particular, cu o etiologie proprie specifică, adusă la
îndeplinire de către o anumită persoană determinată. Toate aspectele care însoţesc şi colorează
cu un specific aparte fiecare manifestare infracţională impun luarea în considerare şi aprecierea
de sine stătătoare, deoarece imprimă faptei concret comise o anumită gravitate proprie, respectiv
înfăţişează persoana infractorului ca manifestând un grad anume de periculozitate socială.
Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal impune drept imperativ luarea în considerare
a tuturor particularităţilor fiecărui caz concret, pentru a ajunge la conturarea acelui grad de
răspundere penală şi a acelei doze de intensitate sancţionatorie care să fie - în mod ideal - optim
adaptate situaţiei efective şi persoanei respective, astfel încât scopurile urmărite de dreptul penal
să fie cât mai apte de îndeplinire în fiecare caz concret instrumentat în desfăşurarea activităţii
practice de distribuire a justiţiei penale.
Se admite, în general, că problematica individualizării penale poate fi raportată la trei planuri
de referinţă: legal, judiciar, execuţional (administrativ).

[11
Din nefericire, lipsa înscrierii acestei consecinţe a principiului legalităţii incriminării într-un text cu putere
constituţională permite legiuitorului organic să poată nesocoti, prin voinţă expres exprimată în norme juridice noi
[posterioare reglementării din art. 2 alin. (3) CP], de putere juridică egală (sau asimilată) cu acelea ale Codului penal,
această regulă normală. Caracterul firesc al regulii în cauză este impus de însuşi mecanismul ştiinţific obiectiv în
virtutea căruia sancţiunile relativ determinate (cuprinse legal între două limite: minim şi maxim) cunosc atât limite
speciale (cele proprii pedepsei legal stabilite pentru fiecare infracţiune în parte - de exemplu: pentru omor, închisoare
de la 10 la 20 de ani; pentru viol, închisoare de la 3 la 10 ani; pentru tâlhărie, închisoare de la 2 la 7 ani etc.), cât şi
limite generale [stabilite în abstract de legiuitor pentru toate infracţiunile, ca valori între care acesta urmează a
determina apoi, pentru fiecare infracţiune în parte, limitele speciale de pedeapsă; astfel, în momentul de faţă,
limitele generale ale pedepsei închisorii sunt de minimum 15 zile şi maximum 30 de ani - art. 60 CP; limitele generale
ale pedepsei amenzii pentru persoana fizică sunt de minimum 30 de zile-amendă şi de maximum 400 de zile-amendă,
evaluabile între minimum 10 şi maximum 500 de lei, aşadar, un minim general de 300 de lei şi un maxim general de
200.000 de lei - art. 61 alin. (2) CP; limitele generale ale pedepsei amenzii pentru persoana juridică sunt de minimum
30 de zile-amendă şi de maximum 600 de zile-amendă, evaluabile între minimum 100 şi maximum 5.000 de lei,
aşadar, un minim general de 3.000 de lei şi un maxim general de 3.000.000 de lei - art. 137 alin. (2) CP]. Cu toate
acestea, printr-o dispoziţie normativă de modificare a Codului penal (şi nu numai), cuprinsă într-o ordonanţă de
urgenţă a Guvernului (O.U.G. nr. 18/2016), s-a ajuns la situaţia profund nefirească prin care maximul special al
pedepsei prevăzute de lege pentru o infracţiune depăşeşte (chiar de mai multe ori, anume de cinci ori) maximul
general al categoriei de pedeapsă, sub formala acoperire a unei stipulări exprese „prin excepţie de la dispoziţiile" din
Partea generală a Codului penal care instituie respectiva limită generală maximă. A se vedea art. 345 alin. (6) şi art.
356 alin. (3) CP.
[21
FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 65.
[3]
Art. 53 din Constituţie (cu denumirea marginală „Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau ai unor
libertăţi") prevede în alin. (2): „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a
aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii".
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 73

Prin prevederea legală a faptei ilicite sub aspect penal şi a sancţiunii specifice
corespunzătoare acesteia, legiuitorul circumscrie într-un tipar generic (larg şi abstract) sfera de
gravitate şi de periculozitate standard apreciată ca specifică (între o limită inferioară şi una
superioară a unui palier de referinţă) respectivului gen de faptă incriminată. în plus,
conştientizând anumite tipare generale cu titlu de situaţii, stări, împrejurări, calităţi etc. ce pot
produce efecte (de regulă, în mod univoc) de sporire sau de diminuare a gravităţii şi periculozităţii
concrete, legiuitorul reglementează şi o sumă de instituţii (generale şi nu numai) cu natură
juridică de cauze de modificare (de agravare sau de atenuare) a
intensităţii/gravităţii/periculozităţii faptei, respectiv persoanei care o comite, aşadar, cu efect de
modificare (agravare sau atenuare) corespunzătoare a răspunderii penale şi a sancţiunii penale
aplicabile. Acest stadiu este reprezentat de individualizarea legală, în cadrul căreia legiuitorul
stabileşte o ierarhie relativă a gravităţii infracţiunilor111 şi - totodată - pune la dispoziţia organelor
competente a aplica ulterior legea penală o sumă de instituţii de individualizare în considerarea
cărora se va putea ajunge la determinarea gradului exact de răspundere penală şi de sancţionare
reclamat de fiecare caz particular apărut în practică, în parte. Aceasta nu reprezintă totuşi, în fapt,
o individualizare propriu-zisă, pentru că nu adaptează efectiv la specificul unor cazuri concret
determinate prescripţiile legale generice, abstracte, ci doar creează cadrul propice pentru o reală
formă de individualizare (cea judiciară), oferind acesteia din urmă un punct de plecare şi
punându-i la dispoziţie instrumentele necesare pentru corespunzătoarea sa realizare.
La nivel judiciar, revine organelor penale sarcina de a adapta dispoziţiile normative general
aplicabile fiecărui caz specific a cărui soluţionare le incumbă în activitatea practică propriu-zisă.
Pornind de la nivelul determinării şi stabilirii unei anumite situaţii de fapt, urmează a se identifica
şi adapta acesteia acele prevederi legale incidente, pentru a adapta represiunea penală în mod
optim cazului concret şi persoanei trase la răspundere penală. Prin utilizarea criteriilor de
individualizare (generale şi speciale) furnizate de lege (în cadrul etapei anterioare, de
individualizare legală) şi putând sau trebuind a recurge la întregul arsenal de instituţii ale
dreptului penal cu efecte (directe sau indirecte) în procedeul de individualizare judiciară, se
ajunge în final la determinarea şi adaptarea unei soluţii particulare fiecărui caz în parte, aceasta
reprezentând operaţiunea de individualizare judiciară.
Ulterior parcurgerii acestei etape (şi în măsura în care, ca o consecinţă a ei, s-a ajuns în
punctul în care urmează a se executa o sancţiune), este posibilă o fază finală de individualizare,
anume una de tip administrativ, referitoare la executare ( execuţionalâ). în
această etapă, în funcţie şi de aspecte specifice etapei de executare (şi fiecărui tip de executare, a
fiecărei sancţiuni de drept penal care se poate executa), precum şi de variabile legate (adesea) de
modul de reacţie a persoanei supuse executării, este posibilă o adaptare specifică suplimentară a
manierei efective de executare, a formelor acesteia şi chiar a duratei în care ea urmează a avea
loc, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor legate de executare ale persoanei în cauză * 121. Deşi
aceasta este adesea realizată (sub numeroase aspecte) de către organe

111
Astfel, constituie un aspect legat de individualizarea legală împrejurarea că unele infracţiuni au stabilită o
unică pedeapsă principală (după caz: detenţiunea pe viaţă, închisoarea sau amenda; în cazul ultimelor două, tot de
sfera individualizării legale ţine aspectul limitelor speciale de pedeapsă, mai ridicate în cazul anumitor infracţiuni şi
mai reduse în cazul altora) ori pedepse principale alternative (după caz, fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea, fie
închisoarea sau amenda), precum şi că, în cazul unora, se impune aplicarea unor pedepse complementare, iar, în
cazul altora, aceasta este doar o posibilitate (respectiv că, în cazul altor tipuri de infracţiuni, aplicarea anumitor
pedepse complementare este o imposibilitate).
121
Spre exemplu, în privinţa individualizării execuţionale a unei pedepse principale cu închisoarea, se poate
pune problema trecerii condamnatului dintr-un regim de executare în altul, a suplimentării sau limitării anumitor
drepturi ale acestuia (precum cele legate de numărul de vizite ori de pachete pe care le poate primi în mediul
74 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

de tip administrativ (spre exemplu, acelea ţinând de locul de detenţie)11', reglementările


contemporane atribuie şi instanţei unele atribuţii, inclusiv în această etapă, ceea ce nu presupune
însă aprecierea că, în asemenea cazuri, ar fi (din nou) vorba despre o individualizare judiciară
(individualizarea rămâne execuţională - sau de tip administrativ -, dar efectuată de organul
judiciar)121.

penitenciar), precum şi a punerii sale în libertate (sub supraveghere) anterior datei executării efective integrale a
pedepsei aplicate, prin intermediul instituţiei liberării condiţionate (ori al acordării temporare a unor permisii de
ieşire din penitenciar); în cazul pedepsei amenzii, individualizarea execuţională poate privi o eventuală dispunere a
eşalonării plăţii acesteia în rate etc.
[1]
Precum este Comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor
privative de libertate (a se vedea art. 32 din Legea nr. 254/2013).
[21
Astfel, decizia de a acorda sau nu liberarea condiţionată este luată de instanţă; sub aspect al procedurii
penale, există instituţia judecătorului de supraveghere a privării de libertate (a se vedea art. 8-9 din Legea nr.
254/2013) şi a judecătorului delegat cu executarea (unei pedepse sau măsuri neprivative de libertate) - a se vedea
art. 14 ş.u. din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 513 din 14 august 2013).
CAPITOLUL AL IV-LEA. NORMA PENALA,
RAPORTUL JURIDIC PENAL SI LEGEA PENALĂ

Secţiunea 1. Particularităţile normei juridice

penale §1. Structura internă a normelor juridice penale


Este un lucru bine cunoscut acela că, potrivit teoriei generale a dreptului, structura internă
(logico-juridică)[1] a unei norme juridice este formată, de regulă, din ipoteză, dispoziţie şi
soncţiunel2]. Cele trei părţi astfel indicate conferă (de regulă) normei juridice caracterizarea de
tripartită sau trihotomică.
Desigur, există şi excepţii, nu toate normele juridice încadrându-se în tiparul relevat. în special
normele generale (uneori denumite şi „integratoare" sau „norme de gradul doi"/ „norme de grad
secund")131 - norme de definire, interpretative, de conflict, tranzitorii, directive, norme care
instituie principii etc., cuprinzând reglementarea generică a unor instituţii sau mecanisme juridice
determinate ori definirea/interpretarea legală a unor termeni sau expresii întrebuinţate de
legiuitor într-un anumit sens, specific, într-o anumită ramură a dreptului, ori cuprinzând indicarea
modalităţilor particulare de soluţionare a unor situaţii de tranziţie normativă ş.a.m.d. - nu se
încadrează strict în regula structurii clasice, tipice, tripartite141 (de pildă, asemenea norme nu au
ataşate, adesea, sancţiuni propriu-zise). Normele penale generale fac parte şi ele (de principiu) din
această din urmă categorie151. * 2 3 4 5

111
Apreciem util să reamintim dualitatea perspectivelor ştiinţifice prin prisma cărora poate fi analizat conceptul
de structura a normei juridice, respectiv: structura internă (logico-juridică) şi structura externă (tehnico-legislativă).
Astfel: „(...) unii autori de teoria generală a dreptului fac deosebirea între structura logică a normei juridice sau
structura ei internă şi stabilă (care cuprinde obligatoriu ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea) şi structura tehnico-
legislativă a normei, adică structura ei exterioară şi dinamică. Legiuitorul poate, în raport cu anumite necesităţi de
tehnică legislativă, să cuprindă explicit în normă numai unele dintre elementele structurii logice, iar alte elemente să
fie subînţelese, prezumate; aceasta nu exclude însă existenţa, ca o cerinţă logică în structura normei, a tuturor
elementelor menţionate" - G. ANTONIU, op. cit., p. 197.
[2]
Ipoteza constituie acea parte a unei norme juridice în care se descriu împrejurările în care norma în cauză
urmează a deveni activă, în care se va aplica dispoziţia acesteia (poate fi vorba despre stabilirea unui anumit cadru
temporal sau spaţial ori despre determinarea calităţii particulare a subiecţilor de drept vizaţi etc.). Dispoziţia
reprezintă partea esenţială, centrală a unei norme juridice, cuprinzând regula de conduită prescrisă, comandamentul
adresat de către legiuitor destinatarilor reglementării, referitor la conduita/comportamentul solicitat acestora în
contextul unei anumite configuraţii a relaţiilor sociale (împrejurările descrise în ipoteză); dispoziţia stabileşte drepturi
şi obligaţii. Sancţiunea fixează (la nivel abstract) reacţia socio-etatică stabilită de legiuitor drept corespunzătoare
pentru situaţia nerespectării (sancţiune negativă) ori a respectării (sancţiune pozitivă) dispoziţiei normei, în prezenţa
ipotezei date. în acest sens, a se vedea: N. POPA, op. cit., p. 130-132; I. CETERCHI, I. CRAIOVAN, Introducere în teoria
generală a dreptului, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 50-54.
[3]
G. ANTONIU, op. cit., p. 203; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 91.
[4]
A se vedea, în acest sens, (şi) M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 75; G, ANTONIU, op. cit., p. 189, p. 200. în acord cu
autorul în urmă indicat, apreciem, la rândul nostru, că, „de aceea, este discutabil dacă s-ar putea afirma, fără anumite
nuanţări şi precizări, că normele penale generale (...) care cuprind definiţii, principii, instituţii juridico-penale au
aceeaşi structură ca orice normă juridică" (idem, p. 189) sau că nu se deosebesc, prin structura lor, de alte norme de
drept, aşa cum se indică, uneori, în doctrină penală. în acest din urmă sens, a se vedea (de pildă) C. MITRACHE, CR.
MITRACHE, op. cit. (2014), p. 69; C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 89.
[5]
Astfel, nu se impune cu puterea evidenţei structura tripartită clasică a normei juridice în raport - de exemplu
- de norma care reglementează definiţia infracţiunii [art. 15 alin. (1) CP: „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o"] sau de norma care prevede
76 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

Pe de altă parte, normele penale speciale (în majoritatea lor, norme de incriminare) au
determinat în literatura de specialitate juridico-penală conturarea unei controverse care a
polarizat opiniile referitoare la tipul structurii lor interne. Problema ridicată vizează identificarea
unei structuri tipice (tripartită, trihotomicăjîn cazul acestora-eventual, cu circumstanţierea unor
particularităţi de manifestare a acestor elemente de structură - ori, din contră, a unei structuri
interne atipice, formată numai din două elemente (structură bipartită, dihotomică). în timp ce,
potrivit primei opinii, norma juridică penală de incriminare prezintă aceleaşi elemente de
structură (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune) ca orice altă normă juridică (din categoria celor care
configurează regula în materie), eventual cu afirmarea unor particularităţi (caracterul implicit al
unor elemente, dedus dintr-o anumită interpretare a enunţului normativ)111, potrivit opiniei care
susţine existenţa unei structuri bipartite a acestor norme, elementele identificabile în structura
normei de incriminare ar fi numai dispoziţia şi sancţiunea121.
Ceea ce se arată în doctrina penală, (în principiu)131 indiferent de opţiunea exprimată de
fiecare autor în parte cu privire la structura (dihotomică ori trihotomică a) normei juridice penale
de incriminare, este faptul că aceste norme prezintă o particularitate, şi anume dispoziţia nu este
indicată direct, nemijlocit, ci se deduce din interpretarea cuprinsului normei 141, potrivit unui
procedeu general consacrat al metodei de interpretare logico-raţională, constând în argumentul
per a contrario.Astfel, este evident că, spre exemplu, în cazul normei de incriminare a omorului151,
dispoziţia (comandamentul legal, conduita prescrisă) nu poate fi (în mod logic) „uciderea",
precum nici în cazul normei de incriminare a furtului161 dispoziţia nu ar putea fi, în mod rezonabil,
„luarea (...)" ş.a.m.d. Din ansamblul reglementării reiese cu suficientă claritate că legiuitorul penal
descrie, în cuprinsul normelor de incriminare, nu conduita impusă, ci pe aceea interzisă
(indezirabilă), avertizând că săvârşirea acesteia atrage pedeapsa prevăzută pentru respectiva
infracţiune171. Drept urmare, destinatarul legii penale, pentru a evita pedepsirea, trebuie să nu
adopte conduita corespunzătoare tipului de faptă descrisă, ceea ce constituie exact dispoziţia
normativă implicită (subînţeleasă); de exemplu: să nu ucizi! (în cazul omorului), să nu furi! (în
cazul furtului) etc. * 1 2 3 4 5 6 7 * * *

definiţia tentativei [art. 32 alin. (1) CP: „Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul"] ori de norma care stabileşte sfera de cuprindere a
instituţiei pedepselor principale aplicabile infractorului persoană fizică [art. 53 CP: „Pedepsele principale sunt: a)
detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea; c) amenda"] sau de norma care impune semnificaţia penală a conceptului de
consecinţe deosebit de grave (art. 183 CP: „Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai
mare de 2.000.000 lei") ş.a.m.d.
[1] A se vedea, de exemplu, M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 73, 74.
[2]
C. MITRACHE, C R . MITRACHE, op. cit. (2014), p. 69; FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 90; C. BULAI, B.N. BULAI,
op. cit., p. 90.
[3]
A fost formulată şi o opinie (minoritară) potrivit căreia norma juridică de incriminare are o dublă structură
internă (în funcţie de categoria destinatarilor cărora li se adresează: cetăţeni sau organe de justiţie), iar descrierea
faptei din norma de incriminare ar reprezenta, dintr-o anumită perspectivă de abordare analitică a normei de
incriminare (perspectiva organului de justiţie), însăşi ipoteza normei, aspect contestat însă de literatura de
specialitate majoritară. Pentru afirmarea acestei viziuni particulare, a se vedea L. BIRO, Contribuţii la studiul structurii
normei penale de incriminare, în R.R.D. nr. 9/1968, p. 148, 153.
[4]
G. ANTONIU, op. cit., p. 195 ş.u.
[5]
Potrivit art. 188 CP, „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi".
[6]
Conform art. 228 CP, „Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia,
în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă".
[7]
Uneori, în cazul anumitor norme de incriminare, acest aspect este evident în mod explicit, prevederea
legală având o formulare de tipul „Fapta de a (...) se pedepseşte (...)"/„Fapta prevăzută (...) se pedepseşte (...)". A
se vedea, spre exemplu, norma de incriminare a determinării sau înlesnirii sinuciderii (art. 191 CP) sau a vătămării
corporale (art. 194 CP) ori a ameninţării (art. 206 CP) etc.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 77

Prin urmare, dispoziţia (preceptul) normelor de incriminare (tipul de comportament pe care


legiuitorul penal îl solicită/impune în contextul desfăşurării relaţiilor sociale) nu are o exprimare
directă, nemijlocită, ci (din raţiuni de tehnică legislativă, de impact al mesajului pe care legiuitorul
doreşte să îl transmită destinatarilor legii penale, precum şi din raţiuni de sinteză a exprimării
normative111) se deduce (logic, raţional) din interpretarea a textului fiecărei norme de incriminare
în parte (dispoziţie prevăzută indirect, mijlocit). Nu apreciem însă că achiesarea la această
realitate semnifică o implicită afirmare a absenţei ipotezei din structura normelor de incriminare.
Din contră, ţinând cont de semnificaţia generală a conceptului de ipoteză a normei juridice,
este de observat că anumite norme de incriminare cuprind descrierea unor elemente care pot fi
calificate drept prevederi corespunzătoare unei ipoteze121, precum: circumstanţierea unor
anumite calităţi ale subiectului activ şi/sau pasiv131; referirea la incidenţa respectivei norme
doarîn cazul anumitor condiţii de timp141 sau de loc151; precizarea limitativă a unor anumite
caracteristici ale obiectului material al incriminării161 etc. Or, în aceste situaţii, prezenţa unei
ipoteze, inclusiv în structura unor norme de incriminare, devine un fapt obiectiv, de netăgăduit. 1 2
34*6

[1]
Se poate considera că ar reprezenta o redundanţă supărătoare aceea la care s-ar ajunge dacă, în formularea
tuturor normelor de incriminare, s-ar dispune potrivit modelului următor (sau unor variaţiuni ale acestuia): „Este
interzis a se comite (urmează indicarea faptei) sub sancţiunea (urmează indicarea pedepsei legale)". Un asemenea stil
de redactare a normelor de incriminare le-ar putea lipsi de impactul pe care mizează legiuitorul în transmiterea
mesajului dorit către destinatari, încărcând excesiv legea penală. Aspectul a fost surprins şi exprimat în doctrină; e.g.:
„Legiuitorul penal a socotit că este mai convingător, mai eficient să arate clar ceea ce înţelege să interzică şi să descrie
fapta care atrage sancţiunea, astfel încât să poată fi mai uşor înţeleasă, iar gravitatea ei mai lesne percepută, decât să
procedeze invers, adică să arate explicit ordinul legii, urmând ca destinatarii să deducă fapta interzisă. Pe de altă
parte, o asemenea tehnică neconvenabilă de redactare a normei nu i-arfi permis legiuitorului nici să arate condiţiile în
care o faptă este interzisă: de exemplu, dacă norma privitoare la furt ar fi fost formulată astfel: «să nu furi, că legea te
pedepseşte», destinatarul ar fi înţeles că nu trebuie să fure, dar n-ar fi ştiut în ce condiţii o faptă constituie furt ori
tâlhărie sau înşelăciune etc. Dimpotrivă, legiuitorul a procedat la descrierea clară a faptei ilicite, arătând toate
elementele care o definesc, urmând ca destinatarul normei să deducă din aceasta ordinul legii" - G. ANTONIU, op. cit.,
p. 196, 197.
[2] Asemenea elemente normative, corespunzătoare ipotezei, sunt tratate, uneori, de o parte a doctrinei,
în analiza conţinutului infracţiunii, drept elemente constitutive (normative) suplimentare ale conţinutului
anumitor infracţiuni, fie cu titlul de condiţii preexistente speciale ale unor infracţiuni, fie drept situaţii-premisâ
(speciale) ale unor infracţiuni. Pentru acest motiv, apreciem că este inexactă aserţiunea formulată în doctrina
penală, potrivit căreia „norma penală are (...) o structură dihotomică, fiind alcătuită din dispoziţie şi sancţiune,
aşa cum se poate constata din examinarea oricărei norme de acest fel" (s.n.) - C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 90.
[3]
Astfel este cazul (e.g.) incriminării reglementate de art. 200 CP - uciderea ori vătămarea nou-născutului
săvârşită de către mamă (unde există o relaţie mutuală de calificare a subiectului activ, respectiv pasiv al infracţiunii) -
ori al incriminării reglementate la art. 414 CP - dezertarea (unde este calificat subiectul activ al infracţiunii) - sau al
incriminării reglementate prin art. 257 CP - ultrajul (unde este calificat numai subiectul pasiv al infracţiunii).
[4]
De exemplu, în cazul incriminării de la art. 396 CP - trădarea prin ajutarea inamicului (fapta descrisă în normă
constituind infracţiune numai dacă se comite în timp de război) - sau al incriminării de la art. 427 CP - coborârea
pavilionului (fapta descrisă în normă constituind infracţiune numai dacă se comite în timpul luptei). în acest din urmă
caz, se pot observa, de fapt, elemente multiple aparţinând ipotezei: identitatea făptuitorului (comandant de navă
militară sau de grupare de nave militare ori persoană ambarcată la bordul unei asemenea nave); timpul (în timpul
luptei); implicit, locul (la locul luptei).
t5]
De exemplu, în cazul incriminării de la art. 375 CP - ultrajul contra bunelor moravuri (fapta descrisă în normă
constituind infracţiune numai dacă se săvârşeşte în public) - sau al incriminării prevăzute de art. 336 CP - conducerea
unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe (conducerea pe drumurile publice a unui vehicul sub
influenţa alcoolului sau a altor substanţe).
(6]
De pildă, potrivit normei de incriminare a furtului (art. 228 CP), fapta se poate săvârşi numai asupra unui bun
mobil [chiar dacă aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dacă în momentul luării -în condiţiile descrise la alin.
(1) al art. 228 CP-se găsea în posesia sau detenţia legitimă a unei alte persoane], inclusiv un înscris, precum şi asupra
energiei electrice sau a oricărei alte forme de energie cu valoare economică; conform art. 230 CP, furtul în scop de
folosinţă reprezintă infracţiune numai atunci când vizează un vehicul sau un terminal de comunicaţii al altuia sau
propriu, dar racordat fără drept la o reţea, etc.
78 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

Pe de altă parte, a nuanţa opinia-afirmând că de regulă normele penale de incriminare nu


cunosc ipoteză, având structură bipartită, dar că uneori, excepţional, acestea pot conţine totuşi
elemente de ipoteză, devenind astfel norme trihotomice - ar presupune realizarea unei
departajări inutile şi complet lipsite de impact teoretic sau practic, în condiţiile în care evidenţa
impune o altă constatare: orice normă de incriminare conţine elemente de ipoteză (calitatea
subiecţilor, condiţii de loc/de timp etc.) a căror relevare explicită nu este însă necesară atunci
când acestea sunt de tip general. Astfel, desigur că legiuitorul ar fi putut formula incriminarea
omorului (de pildă) într-o manieră precum: „Uciderea, de către orice persoană având capacitate
penală, a oricărei alte persoane (având sau nu capacitate penală), indiferent de modul săvârşirii şi
de timpul sau locul comiterii faptei, se pedepseşte (...)", dar, în mod mai mult decât evident, o
asemenea exprimare (care, credem, nu ar fi lăsat niciun dubiu asupra existenţei în structura
normei de incriminare în cauză a elementelor specifice ipotezei) ar fi fost contra-productivă.
Textul normativ s-ar fi încărcat excesiv, impactul mesajului transmis destinatarilor s-ar fi diminuat
considerabil (pierdut în formularea excesivă şi inutilă), beneficiul indicării indubitabile a existenţei
unei ipoteze ar fi fost practic inexistent, iar redundanţa la care ar fi condus repetarea unei
asemenea formulări în cazul majorităţii normelor de incriminare ar fi devenit supărătoare şi
inexplicabilă prin prisma raportului dintre beneficii (îndoielnice) şi aspectele negative (evidente).
însă, în mod logic şi implicit (subînţeles), o asemenea formulare poate fi imaginată în cazul
tuturor normelor de incriminare care nu conţin prevederi exprese referitoare la elemente
specifice ipotezei111!
Prin urmare, este opinia noastră că (şi) normele penale de incriminare prezintă o structură
(internă, logico-juridică) tripartită (trihotomică) - separat de structura lor externă, tehnico-juridică
-, cu următoarele particularităţi/precizări:
- multe norme penale de incriminare nu prezintă, sub aspectul structurii externe, tehnico-
juridice, o ipoteză explicit reglementată, deoarece ipoteza, în cazul lor, este generică, fiind - prin
urmare - subînţeleasă (implicită), apărând ca inutilă şi contra-productivă o prevedere expresă a
acesteia (adică fapta poate fi comisă de orice subiect prezentând capacitate penală, împotriva
oricărei persoane, în orice condiţii de timp, de loc, prin orice mijloace sau modalităţi specifice
producerii urmării caracteristice etc.)121;
- dispoziţia normei de incriminare se relevă integral prin interpretarea per a contrario a
elementelor esenţiale cuprinse în indicarea ori descrierea normativă a conduitei interzise şi/sau a
urmării acesteia (aspect dedus din împrejurarea că, pentru adoptarea sa şi/sau producerea
respectivei urmări, se prescrie imperativ o sancţiune penală pentru acela care a comis-o). * 2

|1]
„în ce priveşte ipoteza normei, Codul penal se poate lipsi de aceasta, deoarece în orice împrejurări (sic!)
preceptul normei este incident dacă se comite fapta descrisă în normă. (...) Dar dacă legiuitorul penal se poate lipsi de
arătarea ipotezei (fiind inutilă), este greu să se susţină că norma penală, teoretic, ar fi lipsită de ipoteză. Aceasta
constituie o cerinţă logica a oricărei norme juridice, fiind presupusă în orice dispoziţie legală, chiar dacă legiuitorul, în
raport cu specificul unei norme sau al alteia, face abstracţie de ea" - G. ANTONIU, op. cit, p. 197.
[2]
Cu toate acestea, deoarece există şi norme de incriminare cu ipoteză expres reglementată (după cum am
indicat deja), ne păstrăm unele rezerve în raport de generalizarea afirmaţiei potrivit căreia „este mai puţin important
de stabilit dacă norma penală are sau nu o ipoteză, în condiţiile în care aceasta este, oricum, lipsită de efecte în planul
aplicării normei penale" - FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 90. în realitate, în situaţia acelor norme penale care
prezintă integrate expres în structura lortehnico-legislativă, constitutivă (juridică, normativă) elemente specifice
ipotezei (indiferent de titlul receptării lor în analiza normei: situaţii-premisă, elemente preexistente suplimentare ale
conţinutului infracţiunii, elemente circumstanţiale agravante sau atenuante etc.), importanţa observării şi verificării
lor pe caz concret este covârşitoare pentru a se asigura o corectă încadrare juridică şi o justă aplicare a legii penale, în
vederea corespunzătoarei trageri la răspundere penală a persoanei care a nesocotit preceptul normei în cauză. Or, nu
credem că a observa importanţa intrinsecă a acestor elemente (sub aspectul consecinţelor practice), dara le califica
altfel decât se impune în mod corespunzător (anume: drept aspecte de ipoteză), reprezintă o abordare întru totul
corectă (din punct de vedere teoretic) şi de încurajat.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 79

în acelaşi sens sesizăm şi formularea unor observaţii în literatura de specialitate în materia


teoriei generale a dreptului, care denunţă opinia conturată într-un segment al literaturii de
specialitate juridico-penale - cum că normele penale de incriminare ar avea structură atipică,
dihotomică - drept rezultatul unei insuficiente departajări între conceptele generale de structură
interna (logico-juridică), respectiv structura externa (tehnico-legislativă) a normei juridice111. 1

[1]
A se vedea N. POPA, op. cit, p. 134. Astfel, se afirmă: „Există (...) şi autori care consideră că normele de drept
penal au o structură dihotomică (...). (...) Considerăm că acest punct de vedere nu ţine cont de cele două perspective
ale analizei structurii normei juridice, structura sa logică şi structura tehnico-legislativă. Din punctul de vedere al
structurii logico-juridice, şi norma de drept penal prezintă o alcătuire trihotomică. Elementele (ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea) vor putea fi identificate în fiecare caz în parte printr-o interpretare logica, ceea ce impune luarea în
considerare a ansamblului reglementărilor (...)". Nu susţinem însă opinia exprimată în continuare, în sursa citată,
referitoare la deducerea structurii trihotomice a normelor de incriminare ca efect al corelării acestora (neapărat) cu
reglementări ale normelor penale generale. După cum am mai indicat, apreciem că structura trihotomică a normelor
de incriminare decurge din admiterea caracterului implicit al unor elemente generalizate aparţinând ipotezei.
80 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

§2. Clasificarea normelor juridice penale


Un demers complementar prezentării particularităţilor de structură ale normei juridice
penale constă în expunerea unei clasificări a acestora, deoarece nu toate normele penale cunosc
aceeaşi structură, nu toate au aceeaşi funcţie şi nu toate urmăresc realizarea aceloraşi scopuri (cu
alte cuvinte, există mai multe tipuri/categorii de norme juridice penale). în aceste condiţii,
cunoaşterea sferei de referinţă implicate, prin raportare la un anumit tip de normă juridico-
penală, prin simpla indicare a genului acesteia, prin utilizarea denumirii generice a categoriei în
care se încadrează, devine utilă, pentru a se putea exprima şi transmite, brevitatis causa, o sumă
de date relevante cu privire la particularităţile acelei norme, fără a mai fi necesară expunerea pe
larg a acestora.
în cele ce urmează, potrivit unor criterii de clasificare distincte, vom expune departajările
statornicite între conceptele de norme penale: generale - speciale; complete - incomplete (unitare
- divizate); imperative - permisive; cu sancţiune nedeterminată - absolut determinată - relativ
determinată; cu sancţiune unică - cu sancţiuni alternative - cu sancţiuni cumulative; simple -
descriptive; cu durată nedeterminată de aplicare - temporare.
a) în considerarea specificului dispoziţiei legale (conţinutului normei), a scopului edictării
sale, precum şi potrivit criteriului sferei de acoperire (de cuprindere) a prevederii încorporate în
norma juridică, se disting norme penale generale şi norme penale speciale.
Dispoziţiile penale generale reglementează instituţiile şi conceptele de bază care permit
funcţionarea ramurii dreptului penal, prevăd condiţiile în care se nasc, se modifică, respectiv se
sting raporturile juridice penale111 şi au (prin urmare) un câmp normativ larg de incidenţă. Ele fie
se aplică în orice situaţie concretă din domeniul penal de reglementare (aşadar, în toate cazurile) -
desigur, în măsura în care respectiva situaţie le vizează/le implică121 -, fie au aptitudinea de a se
aplica într-un număr mare (nedeterminat) de ipoteze faptice concrete* 131.
De regulă, normele penale generale sunt sistematizate legislativ în Partea generală a Codului
penal (deşi trebuie subliniat că nu sediul materiei, ci sfera de cuprindere/aplicare a dispoziţiei
legale constituie criteriul de clasificare corespunzător; astfel, sediul materiei reprezintă, adesea,
un bun şi solid indiciu al tipului normei penale - din perspectiva acestei clasificări -, dar nu
constituie un criteriu de încadrare absolut valabil). Există şi ipoteze de reglementare prin norme
penale generale (norme penale de tip general) situate în alte locaţii

111
C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit.(2014), p. 70; FL. STRETEANU, D. NITU, op. cit., p. 90.
121
Spre exemplu, reglementarea expresă a principiilor generale (fundamentale) ale dreptului penal (legalitatea
incriminării şi a sancţiunilor de drept penal); ori reglementările referitoare la în măsura în care
o faptă incriminată (oricare ar fi aceea) ar fi săvârşită, în concret, de un număr superior de făptuitori (în raport de
numărul minim strict necesar-sub aspect natural, respectiv legal - pentru ca acea faptă să poată fi comisă); sau
dispoziţiile prin care se reglementează formele vinovăţiei penale ori acelea prin care se prevăd cauzele cu efect
extinctiv asupra unor instituţii fundamentale ale dreptului penal (bineînţeles, în măsură în care, în anumite cazuri
concrete, se întâlnesc situaţii care pot fi încadrate în vreunul dintre aceste cazuri de excludere a caracterului
infracţional al faptei incriminate comise) ş.a.m.d.
131
De pildă, normele penale generale care reglementează instituţia tentativei nu au aplicabilitate generală
absolută, existând categorii de infracţiuni incompatibile cu rămânerea la stadiul de faptă tentată (e.g., infracţiunile
comise cu forma de vinovăţie a culpei ş.a.); însă, în raport de toate acele tipuri de infracţiuni care nu se încadrează în
vreuna dintre categoriile în cauză, dispoziţiile penale generale referitoare la tentativă vor fi incidente ori de câte ori,
pe caz concret, comiterea unei asemenea fapte a rămas la stadiul respectiv (fapt tentat, iar nu fapt consumat), dacă
legea îi conferă relevanţă penală. A se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 33 alin. (1) CP. în mod asemănător se
poate exemplifica în raport de instituţia coautoratului ori în privinţa normelor penale generale care reglementează
(de pildă) recidiva sau pedeapsa amenzii ori unele instituţii penale generale precum renunţarea la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei etc.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 81

normative, astfel cum este cazul normelor penale cuprinse în legi penale complinitoare (e.g.,
normele din Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii).
Particularitatea normelor penale generale se conturează integral prin contrast faţă de
normele penale speciale. Acestea din urmă sunt dispoziţii legale care cuprind descrierea
diferitelor tipuri de fapte incriminate de către legiuitor, interzise ca infracţiuni sub sancţiune
specifică, penală (de exemplu, omorul, furtul, violul, distrugerea etc.). Spre deosebire de acestea,
normele penale generale sunt, în principiu, dispoziţii legale care cuprind definiţii, expun (enunţă)
principii, instituie mecanisme generice de funcţionare a unor instituţii cu aptitudine de aplicare în
numeroase tipuri de ipoteze practice concrete ş.a.m.d.111, asigurând un fel de infrastructură de
bază utilă şi necesară pentru buna funcţionare a normelor speciale. Capacitatea lor de îmbinare,
în variate combinaţii, furnizează dreptului penal elementul de flexibilitate şi adaptabilitate la
cazuri reale, care este inerent şi vital pentru ca această ramură de drept să poată tinde către o
aplicare eficientă, conformă cu scopurile stabilite, cu funcţiile şi rolurile socio-juridice pe care are
menirea de a le satisface.
Din punct de vedere istoric, evolutiv, aceasta este partea cea mai recent conturată a dreptului
penal, ansamblul dispoziţiilor generale configurându-se treptat, prin abstractizarea şi
generalizarea unor soluţii şi ipoteze faptice iniţial disparat reglementate. Ulterior s-a înregistrat o
treptată coagulare a regulilor juridice, astfel încât s-a ajuns la trecerea de la stadiul unor soluţii
singulare la acela al unor reguli general valabile. Sistemul astfel descris corespunde unei tendinţe
evolutive, prin trecerea de la stadiul individual/particular la acela general/comun, cu efect benefic
preconizat asupra performanţei întregului sistem de referinţă. Practic, conturarea normelor
penale generale şi a sistemului părţii generale a dreptului penal reprezintă un rezultat al îmbinării
experienţei acumulate empiric cu raţionalizarea conceptuală a observaţiilor, constituind expresia
funcţională a progresului înregistrat până în perioada contemporană.
Dispoziţiile penale speciale au o sferă mult mai restrânsă de aplicare, ele reglementând doar
un anumit tip de ipoteze faptice şi având incidenţa limitată numai la cazurile concrete în care se
verifică acel gen de situaţii punctual determinate. De regulă, prevăd un anumit tip de conduită, pe
care o reglementează ca ilicită din punct de vedere penal (o incriminează), lipsindu-le posibilitatea
de aplicare şi în raport de alte cazuri, chiar asemănătoare (nu au vocaţia generalităţii).
Ele sunt, în proporţie covârşitoare, norme de incriminare (dispoziţii prin care se descriu fapte
interzise cu titlu de infracţiune, sub ameninţarea sancţiunii penale specifice: pedeapsa)121, fără a
se reduce însă exclusiv la acestea (spre exemplu, pot fi identificate şi norme speciale de definire a
unor termeni sau expresii* 131 - conferindu-le acestora un anumit sens particular doar în corelaţie
cu o anumită incriminare sau cu un grup determinat de norme de incriminare - ori norme penale
speciale cu un caracter tehnic, care asigură incidenţa punctuală a unor

111
Acest tip de norme este alcătuit din ceea ce doctrina denumeşte uneori prin noţiunea de „norme
integratoare", şi anume: „norme directive", „norme interpretative", „norme de conflict", „norme tranzitorii" - a
se vedea, în acest sens, FL. STRETEANU, D. NITU, op. cit., p. 91.
121
Conform doctrinei, normele penale speciale prevăd condiţiile în care un anumit tip de faptă constituie
infracţiune, precum şi pedeapsa aplicabilă (iar nu aplicată). Insistăm asupra formei acestui din urmă termen,
deoarece norma penală specială de incriminare prevede pedeapsa abstractă, legală, incidenţă în ipoteza comiterii
unei anumite infracţiuni, iar nicidecum pedeapsa concretă (individualizată în considerarea unui anumit caz
particular).
131
Astfel, spre exemplu, potrivit art. 254 alin. (2) CP, se defineşte semnificaţia noţiunii de „dezastru",
accepţiunea specifică astfel stabilită fiind limitată, formal, doar la cadrul întrebuinţării sale legale în cuprinsul
normativ al incriminării distrugerii calificate [art. 254 alin. (1) CP] şi al distrugerii din culpă, forma agravată [art. 255
alin. (2) CP],
82 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

instituţii penale generale111 - disciplinate prin norme generale de drept penal - ori de natură
mixtă, penală substanţială şi procesuală penală121, în raport cu o anumită incriminare sau cu un
grup determinat de incriminări). în principiu, aceste norme sunt reglementate în Partea specială a
Codului penal, precum şi în legi penale speciale ori în legi extrapenale care conţin însă şi unele
dispoziţii prezentând caracter penal.
Dincolo de determinarea sferei de aplicare a normei penale, după cum aceasta este generală
ori specială, importanţa clasificării rezidă şi în utilitatea sa în elaborarea unor reguli de
interpretare. Astfel, normele penale generale nu se pot aplica în mod de sine stătător, fiind
necesară comiterea unei fapte incriminate printr-o normă penală specială, pentru a se putea pune
problema incidenţei anumitor instituţii penale generale (de exemplu, în realitatea practică, nu se
poate admite că există tentativă în genere, ci doar că această instituţie se configurează în
considerarea unei anumite infracţiuni determinate, precum tentativă de omor, tentativă de viol
etc.). Prin urmare, s-a conturat regula: normele penale generale se aplică doar prin intermediul
celor speciale\
Pe de altă parte, normele penale speciale se completează, în aplicarea lor, cu normele penale
generale, care le conferă un cadru de incidenţă, reprezentat de o serie de instituţii ale căror
aplicare şi funcţionare sunt disciplinate doar de normele penale generale; prin urmare, normele
penale speciale se întregesc şi se completează cu normele penale generalei Spre exemplu: atunci
când art. 188 alin. (2) CP dispune că „Tentativa se pedepseşte" în cazul infracţiunii de omor, nu se
stipulează expres cum urmează a se sancţiona persoana care a săvârşit o asemenea faptă, aspect
compensat însă de prevederea instituită în norma generală cuprinsă de art. 33 alin. (2) CP.
însă, atunci când atât o normă penală generală, cât şi una specială reglementează aceeaşi
materie, dar în manieră incompatibilă, ceea ce face necesară „sacrificarea" aplicării uneia dintre
norme în vederea aplicării celeilalte, caracterul special al normei atrage prevalenţa acesteia,
regula fiind că norma specială derogă şi se aplică cu prioritate faţă de norma generală (specialia
generalibus derogant, non generaţia specialibus). De pildă, deşi în art. 77 lit. a) CP se instituie
drept circumstanţă generală agravantă comiterea unei infracţiuni (de principiu, a oricărei
infracţiuni) de către trei sau mai multe persoane împreună, această dispoziţie de agravare nu se
va reţine şi în cazul infracţiunii de viol, deoarece, potrivit art. 218 alin. (3) lit. f) CP, se instituie un
element circumstanţial agravant al acestei infracţiuni (o prevedere specială de agravare în acest
caz) tot pe motivul pluralităţii infractorilor (fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane
împreună)131.
Raţiunea pentru aceasta este că norma specială a fost elaborată în mod expres, particular, în
considerarea unui anumit tip de situaţie, pe care o disciplinează îndeaproape, ţinând cont anume
de particularităţile sale specifice, în timp ce norma generală a fost elaborată nu pentru a soluţiona
acea anumită ipoteză particulară, ci pentru orice tip de situaţie dintr-o anumită categorie mai
largă, în mod generic. Atunci când specificul particular al unei ipoteze a determinat

111
E.g., au acest caracter dispoziţiile privind sancţionarea tentativei cuprinse, în unele cazuri, la sfârşitul
reglementării unui titlu sau capitol din Partea specială a Codului penal (precum art. 217 - pentru unele incriminări din
Capitolul VII al Titlului I al Părţii speciale a Codului penal; art. 232 - pentru incriminările din Capitolul I al Titlului II al
Părţii speciale a Codului penal ş.a.).
P1
De pildă, putem indica cu acest titlu dispoziţiile art. 431 CP referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale
numai la sesizarea comandantului, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate, săvârşite de
militari (art. 413-417 CP).
[3)
A se reţine, într-o atare ipoteză, atât forma agravată a violului, cât şi circumstanţa generală agravantă (de
pildă, atunci când violul s-ar comite de către patru persoane împreună) ar semnifica o dublă agravare a răspunderii
penale pe acelaşi temei, aspect de natură a încălca regula/principiul non (ne) bis in idem (în traducere liberă: nu de
două ori pentru acelaşi motiv).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 83

însă reglementarea specială, reiese că este voinţa legiuitorului de a deroga astfel de la orice
eventuală reglementare generală în care s-ar putea cuprinde, potenţial, şi respectiva situaţie
(norma specială este reglementarea proprie, spre deosebire de reglementarea generală difuză,
nespecifică, ce, la nevoie - în absenţa reglementării specifice -, ar putea prelua şi disciplinarea
respectivului tip de cazuri, dar care cedează în faţa unei asemenea prevederi speciale destinate
anume acestuia).
Regula specialia generalibus derogant este însă aplicabilă şi în alte situaţii decât conflictul
dintre o normă penală generală şi una specială. Caracterul de specialitate al unei norme în raport
de o alta constituie o însuşire flexibilă, care nu aparţine exclusiv normelor penale speciale şi care
nu este limitată doar la comparaţia dintre normele penale generale şi acelea speciale. Ea se poate
manifesta inclusiv între norme de acelaşi tip, şi anume, după caz, norme generale (între ele) sau
norme speciale (între ele). Astfel, este posibil ca două norme penale, ambele generale, să intre în
conflict, manifestând aptitudine de aplicare în soluţionarea unui tip de situaţie juridică, dar
nefiind posibilă incidenţa ambelor (soluţiile la care conduc fiind eterogene), trebuind ca una să
cedeze în favoarea celeilalte. în acest caz, urmează a se determina care dintre cele două norme
penale - ambele generale - are (totuşi) un caracter de specialitate mai pronunţat în raport de
cealaltă, în reglementarea respectivului tip de situaţie juridică în contextul căreia s-a conturat
conflictul de aplicare dintre ele (în considerarea ipotezei în care a devenit incompatibilă aplicarea
lor cumulativă), aceea urmând a guverna ipoteza în cauză111. Aceeaşi situaţie se poate contura
(chiar mai des) între norme penale speciale (cu predilecţie între norme de incriminare),
conturându-se o ipoteză a concursului de norme penale121.

[1]
Astfel, de exemplu, în materia aplicării legii penale în timp, Codul penal reglementează (cu respectarea
anumitor premise) atât principiul aplicării extraactive a legii penale mai favorabile (după caz, legea mai favorabilă
nouă va retroactiva ori legea mai favorabilă anterioară va ultraactiva - art. 5 CP), cât şi pe acela al aplicării ultraactive
a legii penale temporare (art. 7 CP). Presupunând situaţia (tipică) a existenţei unei legi penale temporare mai drastice,
în timpul căreia se comite o faptă incriminată, a cărei judecată definitivă nu are loc până la intrarea în vigoare a unei
legi noi, mai favorabilă decât cea temporară anterioară, se poate observa apariţia unei situaţii conflictuale între
aplicarea principiului mitiorlex, potrivit reglementării din art. 5 CP, şi aplicarea principiului ultraactivităţii legii penale
temporare, conform reglementării din art. 7 CP (ambele dispoziţii reprezintă norme penale generale). în acest caz,
prevederea din art. 7 CP prezintă un grad de specialitate sporit faţă de aceea din art. 5 (este o normă penală generală
prezentând caracter de specialitate faţă de cealaltă normă penală generală), urmând a câştiga, aşadar, incidenţă în
aplicare, în vederea soluţionării juridice a ipotezei date, cu excluderea aplicării celeilalte norme, care, altfel (în
absenţa acesteia), ar fi avut vocaţie de aplicare (conducând la o rezolvare diferită a cazului). într-o altă ordine de idei,
s-ar mai putea exemplifica, de asemenea, prin raportare la dispoziţiile art. 36 alin. (3) CP, derogatorii în raport de cele
ale art. 33 alin. (2) CP. Deşi ambele sunt norme penale generale, vizând sancţionarea unei tentative [în opinia noastră,
infracţiunea rămâne la stadiul de tentativă în ipoteza reglementată potrivit art. 36 alin. (3) CP], în timp ce art. 33 alin.
(2) CP furnizează regula în materia sancţionării tentativei (sistemul diversificării de pedeapsă), prin art. 36 alin. (3) CP
se consacră o excepţie (sistemul parificării de pedeapsă) atunci când este vorba despre tentativă în cazul anumitor
infracţiuni (cele complexe pe conţinutul lor agravat, săvârşite cu intenţie depăşită).
[2]
Concursul de aplicare dintre două (sau chiar mai multe) norme penale speciale poate să intervină atât în
ipoteza în care toate normele în concurs sunt reglementate în acelaşi act normativ (de pildă, în Partea specială a
Codului penal), fie în acte normative distincte (spre exemplu, o normă de incriminare cuprinsă în Partea specială a
Codului penal are vocaţie de aplicare într-o ipoteză pentru care este incidenţă şi aplicarea unei norme de incriminare
prevăzute într-o altă lege penală). Pentru prima situaţie considerăm că putem exemplifica, de pildă, prin referire la
dispoziţiile cu nivel de specialitate sporit ale normei penale (speciale) de incriminare de la art. 433 CP (agresiunea
împotriva santinelei), faţă de dispoziţiile normelor (speciale) de incriminare de la art. 206 CP (ameninţarea) sau art.
193 CP (lovirea sau alte violenţe). A doua ipoteză credem că poate fi exemplificată, de pildă, prin referire la
dispoziţiile cuprinse în art. 107 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, în raport de incriminarea distrugerii potrivit
art. 253 CP, ori prin referire la dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 46/2008, în raport de incriminarea furtului, potrivit
art. 228 CP.
84 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

b) în considerarea criteriului autosuficienţeisau dependenţei în aplicare a normei faţă de alte


norme (după plenitudinea sau insuficienţa elementelor de structură internă, logico-juridică a
normei), se disting norme penale complete şi norme penale incomplete (o parte a doctrinei
apreciază această clasificare a fi echivalentă111 cu aceea în norme unitare, respectiv norme
divizate, aspect contestat potrivit unui alt punct de vedere[2]).
Normele penale complete prezintă toate elementele de structură internă necesare pentru a
face posibilă aplicarea lor. Aceste norme pot intra în relaţii de interdependenţă, în aplicarea lor
concretă, cu alte norme juridice131, dar nu necesită în mod absolut necesar interacţiunea cu o
anumită altă normă penală pentru a fi incidente şi aplicabile.

[1]
A se vedea, de pildă, G. A NTONIU , op. cit., p. 204; C. M ITRACHE , C R . M ITRACHE , op. cit., p. 70; C.
B ULAI , B.N. B ULAI , op. cit., p. 91, 92.
[2]
în acest sens, F L . S TRETEANU , D. N IŢU , op. cit., p. 91. Potrivit acestei abordări, care separă categoria
normelor complete, respectiv incomplete, pe de o parte, de categoria normelor unitare, respectiv divizate, pe de altă
parte, normele unitare (contextuale) ar fi reprezentate de acele norme care cuprind într-o singură dispoziţie legală
(un singur text, un unic articol normativ) întregul lor conţinut, toată structura lor, în timp ce normele divizate ar fi
reprezentate de acele norme legale care au conţinutul (elemente de structură) cuprins în reglementarea mai multor
articole (aşadar, divizate), potrivit unei strategii de tehnică normativă a legiuitorului, care elaborează respectivele
dispoziţii (articole) de o aşa manieră, încât aplicarea lor separată nu este posibilă. Practic, unitatea normei se menţine
în esenţa ei (norma are o structură internă proprie formată din toate elementele necesare pentru a se aplica
autonom), dar este scindată sub aspectul formei, al sediului reglementării, anumite părţi de structură ale normei (de
pildă, ipoteza şi dispoziţia) fiind prevăzute într-un cadru (un articol), iar alte părţi de structură ale aceleiaşi norme - iar
nu alte unei alte norme, diferite, de la care să fie împrumutate (ceea ce ar fi caracteristic pentru normele incomplete)
-, de exemplu, sancţiunea, fiind prevăzute într-un alt cadru (alt articol). Suma respectivelor elemente, adunate din
cadrele lor formale, disparate de reglementare, este însă completă şi suficientă pentru aplicarea de sine stătătoare a
textului normei astfel întregite, neimplicând (pentru completare) împrumutul niciunui element extern respectivei
norme din structura vreunei alte norme. Procedeul este specific mai ales incriminărilor cuprinse în legi penale
speciale (ori legi extrapenale, care conţin însă şi unele dispoziţii prezentând caracter penal). Astfel, de pildă, potrivit
Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie (republicată în M. Of. nr. 613 din 19 august 2014), se stabileşte, prin
art. 31 alin. (2), că „Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte: a) fabricarea,
folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în
care obiectul brevetului este un produs; b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea
sau importul în aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului
este un procedeu". Dispoziţia legală nu conţine indicarea niciunei sancţiuni corespunzătoare transgresării acestei
interdicţii, nici precizarea tipului de ilicit (penal ori extrapenal) în care s-ar încadra un atare comportament. Separat,
potrivit art. 56 alin. (1) din acelaşi act normativ, se dispune că „încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin. (2) constituie
infracţiunea de contrafacere şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă", întregindu-se astfel
norma a cărei reglementare a debutat la art. 31 alin. (2) (şi fixându-se natura juridică de normă de incriminare a
acesteia). De observat că textul art. 56 alin. (1) nu aparţine unei alte reglementări, unei alte norme, de la care să se
împrumute un element de structură care lipseşte în cazul unei norme incomplete, ci constituie însăşi acel element
lipsă, reglementat însă separat de celelalte elemente de structură ale uneia şi aceleiaşi norme, într-un cadru normativ
distinct. Plecând de la această viziune asupra semnificaţiei de norma penala divizata, apreciem că pot fi considerate
astfel de norme şi acele norme de incriminare care cunosc reglementarea unor forme derivate de la forma de bază
(după caz, forme atenuate ori forme agravate, calificate), în cazul cărora legiuitorul nu prevede însă aceste forme
derivate în acelaşi cadru normativ (articol) în care incriminează fapta respectivă în forma sa tip (de bază) - cum se
procedează adeseori: e.g., în cazul formelor agravate ale infracţiunii de viol [art. 218 alin. (3), (4) CP] ori în cazul
formelor agravate ale infracţiunii de ucidere din culpă [art. 192 alin. (2),
(3) CP] -, ci le reglementează într-un cadru propriu, separat (articole distincte faţă de cel în care este incriminată
forma tip a respectivei infracţiuni) - precum este cazul (e.g.) omorului calificat (art. 189 CP) faţă de infracţiunea de
omor (art. 188 CP) sau al furtului calificat (art. 229 CP) faţă de infracţiunea de furt (art. 228 CP) ori al distrugerii
calificate (art. 254 CP) faţă de infracţiunea de distrugere (art. 253 CP) etc.
131
Considerăm că ar fi inexactă afirmaţia potrivit căreia norma penală completă se poate aplica în mod de sine
stătător, într-un sens strict al termenului, deoarece din clasificarea anterior prezentată reamintim împrejurarea că
normele penale generale se aplică prin intermediul normelor penale speciale, iar acestea se completează şi se
sprijină, în aplicarea lor, pe dispoziţiile normelor generale. într-un asemenea context, ne este dificil să exprimăm
aptitudinea oricărei norme juridice (penale) de a se aplica strict şi absolut de sine stătător, existând numeroase şi
variate alternative de inter-relaţionare posibile între normele juridice penale. Pe de altă parte, caracterul complet
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 85

Normele penale incomplete sunt acele norme penale care nu prezintă toate elementele de
structură internă necesare pentru aplicarea lor de sine stătătoare, fiind imperativ necesară
completarea lor cu alte norme juridice, de la care preiau elementele de structură lipsă. în absenţa
acestei completări, aplicarea lor nu este posibilă, ele fiind norme trunchiate (sub aspectul
structurii, al elementelor constitutive esenţiale, ireductibile). Aceste norme juridice sunt, practic,
inactive în absenţa corelării lor cu alte norme juridice specifice (determinate sau determinabile),
care, prin completarea părţilor de structură lipsă ale normelor incomplete, permit activarea şi
funcţionarea (aplicarea) acestora (în acele cazuri concrete care ar reclama incidenţa lor). în
doctrină se distinge o subclasificare a normelor incomplete în norme în alb (norme-cadru), norme
de trimitere şi norme de referire.
Normele în alb (norme de incriminare-cadru) cuprind, în principiu, toate elementele de
structură necesare pentru aplicarea lor, dar îşi autolimitează incidenţa, condiţionând-o de
existenţa unei alte/unoralte norme juridice care să particularizeze ipotezele lor de aplicare. în
lipsa unei asemenea auto-condiţionări, norma juridică respectivă s-ar putea aplica, având vocaţie
pentru toate ipotezele posibile, de un anumit fel, care ar putea intra în sfera sa, însă este voinţa
suverană a legiuitorului a nu lăsa o asemenea vocaţie nedeterminată să se manifeste în mod
absolut. Drept urmare, se impune drept condiţie de activare a aplicabilităţii normei respective
existenţa, cumulativă, a unei alte norme, care să declanşeze în mod particular (în unul dintre
domeniile aflate, oricum, în aria vocaţiei generale de aplicare a respectivei norme) incidenţa
acesteia, astfel încât, pentru toate celelalte ipoteze (în cazul cărora nu vor exista asemenea norme
completatoare ori, mai bine spus, de activare a normei cadru), aceasta nu va fi funcţională (deşi
are vocaţie intrinsecă de aplicare).
Exemplul tipic pentru categoria normelor penale în alb (normelor de incriminare cadru) este
reprezentat de incriminarea exercitării fără drept a unei profesii sau activităţi, potrivit art. 348 CP*
[1]. Astfel, textul de incriminare în cauză conţine absolut toate elementele necesare aplicării sale

[„Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie ori
exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale (...) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni
la un an sau cu amendă"], dar le însoţeşte de o dispoziţie cu rol şi efect de auto-limitare a
incidenţei sale concrete, în considerarea căreia norma devine incompletă şi necesită combinarea
cu o altă normă, specifică, pentru a îşi redobândi vocaţia de aplicare efectivă [„(...) dacă legea
specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale (...)"]. în
lipsa acestei precizări (pe care legiuitorul nu era în niciun fel ţinut să o facă), dispoziţia de
incriminare s-ar fi putut aplica în toate cazurile în care o profesie sau activitate necesitând o
autorizaţie s-ar fi desfăşurat în absenţa acesteia ori în alte condiţii decât cele legale. în prezenţa
circumstanţierii limitative astfel inserate, incriminarea rămâne inactivă ori de câte ori nu se
întâlneşte cu o normă specială care să dispună că exerciţiul unei anumite profesii sau activităţi
determinate, dintre acelea care necesită o autorizaţie de funcţionare, constituie infracţiune în
măsura în care se desfăşoară fără acea autorizaţie ori cu neobservarea condiţiilor legale. Practic,
în acest fel, legiuitorul creează posibilitatea ca exerciţiul, fără autorizaţie sau cu nerespectarea
condiţiilor legale, al unor profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie să nu fie
apreciat, totuşi, drept o activitate infracţională

al unei norme penale nu semnifică aprecierea posibilităţii stricte de aplicare izolată a acesteia, ci absenţa unui raport
de dependenţă punctual în aplicarea sa, în raport de a o anumită altă normă specifică de drept penal (fie aceasta
strict determinată ori doar relativ determinată sau chiar - numai - determinabilă)!
[1]
Pentru a facilita expunerea, redăm textul în cauză: „Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi
pentru care legea cere autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială
prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la un an sau cu amendă".
86 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

(deşi există vocaţie pentru aceasta, ca efect al dispoziţiei art. 348 CP), în măsura în care nu este în
vigoare o normă specială care să prevadă că o asemenea conduită, în respectivul domeniu de
activitate, constituie infracţiune şi se sancţionează ca atare (aspect ce conduce la activarea
incidenţei art. 348 CP pentru respectivul domeniu de activitate).
Specificul normelor de incriminare în alb este că există posibilitatea ca, la un anumit moment
dat, reglementarea lor să rămână complet inactivă, dar cu vocaţie de activare ulterioară. Tot ca
specific al normelor de incriminare în alb se subliniază constant în doctrină faptul că acestea nu se
completează neapărat cu dispoziţii ale unor norme preexistente ori existente la data intrării lor în
vigoare, ci se pot completa (şi cel mai adesea astfel se petrec lucrurile) cu dispoziţii ale unor
norme juridice care intră în vigoare posterior apariţiei şi intrării în vigoare a normei-cadru. Un
aspect discutabil şi cu implicaţii potenţial criticabile de anvergură (implicit în relaţie cu principii
fundamentale ale dreptului penal) îl constituie aptitudinea completării acestor norme juridice-
penale prin dispoziţii normative inferioare, din punct de vedere ierarhic, celor care sunt prevăzute
constituţional drept surse (izvoare) de drept penal (spre exemplu, prin prevederi cuprinse în legi
ordinare sau în ordonanţe simple ale Guvernului ori chiarîn hotărâri de Guvern etc.)[1]. Procedeul
este utilizat din raţiuni de tehnică legislativă, însă prezintă şi dezavantaje deloc neglijabile, care nu
îl recomandă pentru o întrebuinţare pe scară largă.
Separat de categoria normelor-cadru (în alb), există şi alte norme juridice incomplete, care nu
conţin totalitatea elementelor de structură internă necesare pentru a se putea aplica fără a
recurgere la completare prin raportare la o altă normă juridică, de la care preiau
elementul/elementele lipsă în cauză1 [2]. în mod tradiţional, aceste norme au fost

[1]
Practic, este discutabilă semnificaţia ce urmează a se atribui referirii din cuprinsul art. 348 CP la conceptul de
„lege specială" (dacă termenul este întrebuinţat stricto sensu sau loto sensu şi dacă se au în vedere doar legile penale
speciale ori, în genere, legile speciale).h funcţie de opţiunea interpretativă aleasă, soluţiile la problema astfel indicată
urmează a fi radical diferite. Spre exemplu, apreciind (deducţia noastră) că termenul de lege specială utilizat în
cuprinsul art. 348 CP nu se referă neapărat la legile penale speciale, precum şi că noţiunea de lege este utilizată în
sens larg, o parte a doctrinei consideră că normele penale în alb (cadru) se subclasifică în proprii şi improprii, iar
acelea proprii ar fi reprezentate tocmai de dispoziţiile de incriminare care s-ar completa, pentru a deveni active, cu
norme de activare cuprinse în acte normative inferioare celor care reprezintă, ca regulă, izvoare formale ale dreptului
penal! - a se vedea, în acest sens, F L . S TRETEANU , D. N IŢU , op. cit., p. 93. De pildă, conform art. 355 alin. (1) CP, se
incriminează fapta de răspândire a bolilor la animale sau plante, constând în „Nerespectarea măsurilor privitoare la
prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare
răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor". Or, după cum indică doctrina, „măsurile de prevenire sau
combatere a bolilor sau dăunătorilor sunt prevăzute în legi speciale prin care se reglementează diferite domenii de
activitate, dar şi în acte, ordine, dispoziţii emise de autorităţile administrative pentru anumite zone, centre sau
localităţi contaminate, având rolul de a opri răspândirea bolilor ori a dăunătorilor, prin adoptarea unor măsuri
restrictive şi constrângătoare, iar dacă acestea sunt încălcate, prin aplicarea sancţiunii penale" - I. T ĂNĂSESCU , în G.
A NTONIU , T. T OADER ( COORD .), op. cit., p. 810, 811. Pentru actele normative completatoareîn acest domeniu, a se
vedea O.U.G. nr. 11/2006 privind măsurile ce se aplică pentru monitorizarea, combaterea şi eradicarea gripei aviare
pe teritoriul României (M. Of. nr. 184 din 27 februarie 2006) şi Ordinul nr. 34/2009 pentru aprobarea Normei sanitare
veterinare privind regulile generale de biosecuritate în exploataţiile de creştere a bovinelor, emis de către Autoritatea
Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
[2]
Cu titlu de exemplu, indicăm incriminarea tâlhăriei (art. 233 CP), descrisă de lege ca reprezentând un furt
comis prin (sau urmat de) ameninţare sau violenţă (alături de alte cerinţe constitutive) - astfel, aplicarea normei
indicate nu ar fi posibilă fără raportare la norma de incriminare a furtului (art. 228 CP), pe de o parte, respectiv a
ameninţării (art. 206 CP) ori a lovirii sau altor violenţe (art. 193 CP), pe de altă parte, pentru a stabili în ce constau
faptele respective, amintite în cuprinsul incriminării tâlhăriei. De asemenea, într-o formă agravată [art. 234 alin. (1)
lit. f) CP], tâlhăria este calificată atunci când se săvârşeşte prin violare de domiciliu sau sediu profesional - devine,
aşadar, necesară raportarea la normele de incriminare care descriu aceste fapte (art. 224 şi art. 225 CP) -, iar într-o
altă formă de calificare [art. 234 alin. (2) CP], tâlhăria este şi mai gravă atunci când a fost comisă în condiţiile art. 229
alin. (3) CP- se impune deci raportarea la respectiva dispoziţie (conţinând incriminarea anumitor forme calificate ale
furtului). Potrivit unei alte forme calificate [art. 234 alin. (3) CP], tâlhăria se sancţionează cu aceeaşi
86 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

(deşi există vocaţie pentru aceasta, ca efect al dispoziţiei art. 348 CP), în măsura în care nu este în
vigoare o normă specială care să prevadă că o asemenea conduită, în respectivul domeniu de
activitate, constituie infracţiune şi se sancţionează ca atare (aspect ce conduce la activarea
incidenţei art. 348 CP pentru respectivul domeniu de activitate).
Specificul normelor de incriminare în alb este că există posibilitatea ca, la un anumit moment
dat, reglementarea lor să rămână complet inactivă, dar cu vocaţie de activare ulterioară. Tot ca
specific al normelor de incriminare în alb se subliniază constant în doctrină faptul că acestea nu se
completează neapărat cu dispoziţii ale unor norme preexistente ori existente la data intrării lor în
vigoare, ci se pot completa (şi cel mai adesea astfel se petrec lucrurile) cu dispoziţii ale unor
norme juridice care intră în vigoare posterior apariţiei şi intrării în vigoare a normei-cadru. Un
aspect discutabil şi cu implicaţii potenţial criticabile de anvergură (implicit în relaţie cu principii
fundamentale ale dreptului penal) îl constituie aptitudinea completării acestor norme juridice-
penale prin dispoziţii normative inferioare, din punct de vedere ierarhic, celor care sunt prevăzute
constituţional drept surse (izvoare) de drept penal (spre exemplu, prin prevederi cuprinse în legi
ordinare sau în ordonanţe simple ale Guvernului ori chiarîn hotărâri de Guvern etc.)[1]. Procedeul
este utilizat din raţiuni de tehnică legislativă, însă prezintă şi dezavantaje deloc neglijabile, care nu
îl recomandă pentru o întrebuinţare pe scară largă.
Separat de categoria normelor-cadru (în alb), există şi alte norme juridice incomplete, care nu
conţin totalitatea elementelor de structură internă necesare pentru a se putea aplica fără a
recurgere la completare prin raportare la o altă normă juridică, de la care preiau
elementul/elementele lipsă în cauză1 [2]. în mod tradiţional, aceste norme au fost

[1]
Practic, este discutabilă semnificaţia ce urmează a se atribui referirii din cuprinsul art. 348 CP la conceptul de
„lege specială" (dacă termenul este întrebuinţat stricto sensu sau loto sensu şi dacă se au în vedere doar legile penale
speciale ori, în genere, legile speciale).] n funcţie de opţiunea interpretativă aleasă, soluţiile la problema astfel
indicată urmează a fi radical diferite. Spre exemplu, apreciind (deducţia noastră) că termenul de lege specială utilizat
în cuprinsul art. 348 CP nu se referă neapărat la legile penale speciale, precum şi că noţiunea de lege este utilizată în
sens larg, o parte a doctrinei consideră că normele penale în alb (cadru) se subclasifică în proprii şi improprii, iar
acelea proprii ar fi reprezentate tocmai de dispoziţiile de incriminare care s-ar completa, pentru a deveni active, cu
norme de activare cuprinse în acte normative inferioare celor care reprezintă, ca regulă, izvoare formale ale dreptului
penal! - a se vedea, în acest sens, F L . S TRETEANU , D. N IŢU , op. cit., p. 93. De pildă, conform art. 355 alin. (1) CP, se
incriminează fapta de răspândire a bolilor la animale sau plante, constând în „Nerespectarea măsurilor privitoare la
prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare
răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor". Or, după cum indică doctrina, „măsurile de prevenire sau
combatere a bolilor sau dăunătorilor sunt prevăzute în legi speciale prin care se reglementează diferite domenii de
activitate, dar şi în acte, ordine, dispoziţii emise de autorităţile administrative pentru anumite zone, centre sau
localităţi contaminate, având rolul de a opri răspândirea bolilor ori a dăunătorilor, prin adoptarea unor măsuri
restrictive şi constrângătoare, iar dacă acestea sunt încălcate, prin aplicarea sancţiunii penale" - I. T ĂNĂSESCU , în G.
A NTONIU , T. T OADER ( COORD .), op. cit., p. 810, 811. Pentru actele normative completatoare în acest domeniu, a se
vedea O.U.G. nr. 11/2006 privind măsurile ce se aplică pentru monitorizarea, combaterea şi eradicarea gripei aviare
pe teritoriul României (M. Of. nr. 184 din 27 februarie 2006) şi Ordinul nr. 34/2009 pentru aprobarea Normei sanitare
veterinare privind regulile generale de biosecuritate în exploataţiile de creştere a bovinelor, emis de către Autoritatea
Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
[2]
Cu titlu de exemplu, indicăm incriminarea tâlhăriei (art. 233 CP), descrisă de lege ca reprezentând un furt
comis prin (sau urmat de) ameninţare sau violenţă (alături de alte cerinţe constitutive) - astfel, aplicarea normei
indicate nu ar fi posibilă fără raportare la norma de incriminare a furtului (art. 228 CP), pe de o parte, respectiv a
ameninţării (art. 206 CP) ori a lovirii sau altor violenţe (art. 193 CP), pe de altă parte, pentru a stabili în ce constau
faptele respective, amintite în cuprinsul incriminării tâlhăriei. De asemenea, într-o formă agravată [art. 234 alin. (1)
lit. f) CP], tâlhăria este calificată atunci când se săvârşeşte prin violare de domiciliu sau sediu profesional-devine,
aşadar, necesară raportarea la normele de incriminare care descriu aceste fapte (art. 224 şi art. 225 CP) -, iar într-o
altă formă de calificare [art. 234 alin. (2) CP], tâlhăria este şi mai gravă atunci când a fost comisă în condiţiile art. 229
alin. (3) CP- se impune deci raportarea la respectiva dispoziţie (conţinând incriminarea anumitor forme calificate ale
furtului). Potrivit unei alte forme calificate [art. 234 alin. (3) CP], tâlhăria se sancţionează cu aceeaşi

bibllotecahamangiu.ro 26.03.2018 11:03:51


88 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

de principiu a identificării unui criteriu clar, unitar şi sigur de afirmare previzibilă a naturii juridice
a normei incomplete respective.
Deşi în doctrină s-au propus, de-a lungul timpului, şi astfel de criterii (spre exemplu, în funcţie
de elementul de structură lipsă al normei incomplete, urmând a se aprecia, de pildă, că absenţa
dispoziţiei - sau a unor elemente ale acesteia - indică o normă de referire, iar absenţa sancţiunii
califică norma incompletă ca fiind de trimitere)111, aceste opinii nu au atins punctul unei adeziuni
doctrinare unanime. în plus, fluctuaţiile în reglementare manifestate de legiuitor (şi tendinţa
acestuia de a nu reacţiona întotdeauna prompt la soluţiile ştiinţifice propuse în doctrină) au
alimentat rezervele care se pot formula faţă de adoptarea ca absolut valabilă a unei atari viziuni.
în momentul de faţă, aparent, miza concretă a problemei pare a fi mult diminuată ca efect al
existenţei unei prevederi normative exprese care tinde a estompa distincţiile dintre cele două
categorii de norme incomplete în discuţie. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Codului penal, se dispune, potrivit alin. (1), că, „Atunci când o normă penală
face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente,
modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete"; în continuare,
conform alin. (2), se prevede că, „în cazul abrogării normei completatoare, norma incompletă va
păstra elementele preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma existentă la data
abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel".
Se poate lesne observa că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 descriu un
mecanism corespunzător (potrivit teoriei ante-indicate) normelor incomplete de referire (în
pofida împrejurării că în cuprinsul textului se utilizează termenul „trimitere", iar nu acela de
„referire")* 121 - prin aceea că o modificare a normei completatoare atrage şi modificarea,
corespunzătoare, a normei incomplete, aceasta fiind, aşadar, subordonată celeilalte -, în timp ce
prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 descriu un mecanism corespunzător (potrivit
teoriei ante-indicate) normelor incomplete de trimitere - prin aceea că abrogarea normei
completatoare nu va implica în mod necesar şi automat abrogarea corelativă a normei
incomplete, aceasta devenind, aşadar, în acest caz, autonomă faţă de cealaltă. Prin urmare,
soluţia pentru care a optat legiuitorul contemporan este una eclectică şi funcţională, normele
incomplete care nu intră în categoria celor în alb (cadru) urmând a se comporta, după caz, ori ca
norme de referire, ori ca norme de trimitere, în funcţie de operaţiunea legislativă care afectează
dispoziţiile lor completatoare. Astfel, de principiu, ele se vor comporta ca norme de referire
atunci când prevederile lor completatoare vor fi doar modificate. Dacă însă acestea vor fi
abrogate, fără ca dispoziţiile abrogatoare să facă vreo specificare expresă cu privire la soarta
normelor incomplete, atunci acestea din urmă se vor comporta ca dispoziţii de trimitere, urmând
a-şi continua activitatea (rămân în vigoare), încorporând în structura lor acele elemente lipsă
preluate de la normele completatoare în ultima formă de activitate a acestora (momentul
anterior abrogării lor).
Această rezolvare normativă expresă vine să estompeze, astfel, distincţia clasic operată, sub
aspect teoretic, între categoria normelor juridice de referire şi aceea a normelor juridice de
trimitere, limitând, totodată, şi dificultăţile (precum şi polemicile şi controversele doctrinare)

111 FL. STRETEANU, D. NIŢU, op.


cit., p. 96.
121
Pornind de la această observaţie, în doctrină s-a avansat deja propunerea de unificare sub denumirea
comună de norme incomplete de trimitere a categoriilor de norme incomplete anterior separate în cele două
tipuri: de referire şi de trimitere. Practic, aceasta ar conduce la subclasificarea normelor incomplete doar în
două categorii, anume: norme în alb (norme-cadru), respectiv norme de trimitere (această din urmă categorie
incluzând atât ceea ce în mod clasic se desemna prin conceptul de norme de trimitere, cât şi ceea ce în mod
clasic se desemna prin conceptul de norme de referire). în acest sens, a se vedea FL. S TRETEANU , D. N IŢU , op.
cit., p. 97.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 89

cărora afirmarea respectivei diferenţieri le-a dat naştere şi pe care le-a întreţinut. Cu toate
acestea, apreciem că problematica în cauză nu devine cu totul caducă (motiv pentru care i-am
acordat acest spaţiu în expunerea realizată), prin prisma a două chestiuni care se pot ridica în
raport de sursa soluţionării astfel indicate.
în primul rând, este de remarcat faptul că această clasificare a normelor juridice incomplete
în dispoziţii de trimitere, respectiv de referire nu este specifică exclusiv materiei penale (dreptului
penal), fiind regăsită şi în raport de alte discipline de studiu, corelative altor ramuri ale sistemului
dreptului. Sub acest aspect, este de meditat asupra măsurii în care o prevedere expresă, cuprinsă
într-un act normativ lipsit de vocaţia universalităţii, strict corespunzător unui anumit domeniu
juridic - şi anume cel penal -. precum este cazul art. 5 din Legea nr. 187/2012, ar putea impune o
soluţie general valabilă în legătură cu această problemă111.
în al doilea rând, nu trebuie neglijat faptul că, inclusiv în raport de efectele produse în materia
dreptului penal, se ridică problema eficienţei temporale a soluţiei astfel formulate, şi anume dacă
este ea o rezolvare cu vocaţie perpetuă ori numai o rezolvare punctuală, într-un context strict
determinat, al cărui cadru nu îl poate transcende nici măcar în domeniul de activitate în care a
fost implementată. Astfel, dispoziţia este situată nu în cuprinsul Codului penal sau al vreunei legi
penale cu vocaţie nedeterminată de aplicare temporală, ci în cuprinsul unui act normativ dedicat
punerii în aplicare a Codului penal, aşadar, o lege prin natura ei tranzitorie, elaborată special
pentru conjunctura trecerii de la aplicarea Codului penal anterior (din 1968) la intrarea în vigoare
a Codului penal actual (din 2009). Prin urmare, nu este lipsit de caracter rezonabil să se aprecieze
că prevederile sale sunt strict limitate la reglementarea situaţiilor de tip tranzitoriu, fără a putea
depăşi însă acest cadru, aşadar, fără a putea guverna juridic situaţii corespunzătoare unor
împrejurări de fapt născute sub imperiul activităţii legii penale generale în vigoare în prezent
(apărute ulterior datei de 1 februarie 2014)[2].
Cu alte cuvinte, prin însuşi sediul materiei, considerăm că nu se impune cu puterea evidenţei
dacă soluţia eclectică şi funcţională implementată (cel puţin) în legislaţia penală, cu privire la
estomparea distincţiei dintre categoria normelor (incomplete) de trimitere şi a celor de referire,
reprezintă o rezolvare strict tranzitorie, specifică doar acelor cauze apărute pe fondul trecerii de la
activitatea fostului Cod penal la aceea a Codului penal actual, sau se impune ca o soluţie general
valabilă (cel puţin) în domeniul penal, urmând să guverneze şi pe viitor cauze străine de
respectivul raport de tranziţie legislativă.
c) în considerarea criteriului prezenţei sau absenţei caracterului obligatoriu al dispoziţiei
legale prevăzute, (şi) normele penale pot fi clasificate în imperative (categorice) şi permisive
(dispozitive).
Majoritatea normelor penale sunt imperative, impunând în mod categoric, sub sancţiune, o
anumită conduită subiecţilor de drept, de la care aceştia nu se pot abate fără a-şi asuma * 121

111
Practic, se ridică întrebarea dacă dispoziţiile legale în cauză acreditează un mecanism general de soluţionare
a chestiunii departajării normelor juridice de trimitere de cele de referire ori aduc numai o soluţie particulară ramurii
dreptului penal, pentru această problemă mai vastă, în condiţiile în care chiar textul se referă specific la norme
penale incomplete (existând şi alte elemente de raportare strict circumscrise domeniului penal, precum raportarea la
limite de pedeapsă).
121
Este adevărat că împotriva acestei perspective s-ar putea invoca inclusiv faptul că dispoziţiile Legii de punere
în aplicare a Codului penal tind a fi modificate (implicit, aşadar, că acestea continuă să activeze) chiar şi ulterior
intrării în vigoare a Codului penal. Astfel, de pildă, este de menţionat că, la data de 15 noiembrie 2017, Guvernul
României a adoptat un proiect de lege pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură
penală, dar şi a Legii nr. 187/2012, precum şi a altor acte normative (în acest sens, a se vedea
https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2017/ll/Proiect-24.pdf şi http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/
modifica rile-la-legislatia-penala-i-procesual-penala-adoptate-in-edinta-de-guvern).
90 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

obligaţia legală (riscul) de a suferi consecinţele negative ale transgresiunii, prin angajarea
răspunderii penale. Astfel sunt toate normele (penale speciale) de incriminare, prin care
legiuitorul descrie faptele interzise cu titlu de infracţiuni, prevăzând (şi astfel avertizând) şi care
este sancţiunea penală specifică (pedeapsa) incidenţă în ipoteza comiterii lor. Prin aceste norme,
legiuitorul nu recomandă în mod facultativ un anumit comportament de la subiecţii de drept, ci îl
impune de o manieră autoritară, sub ameninţarea sancţiunii penale aplicabile celor care ar
nesocoti ordinul astfel impus. în funcţie de tipul conduitei prescrise, aceste norme se subclasifică
în prohibitive, respectiv onerative.
Cele prohibitive (reprezentând majoritatea normelor de incriminare) interzic, sub sancţiune
penală, adoptarea unui anumit tip de comportament (impun, ca regulă, o atitudine pasivă, de a nu
face ceva care ar aduce atingere unei anumite valori sociale determinate). Aceste norme
descurajează comportamentele (manifestările) prin care s-ar aduce în mod activ atingere
anumitor valori/relaţii sociale111. Prin urmare, aceste norme sunt încălcate prin adoptarea
comportamentelor prohibite, prin comiterea faptelor interzise deci în mod tipic* 121, prin trecerea
la acţiune. De aceea, infracţiunile astfel săvârşite (prin nerespectarea unei norme prohibitive) sunt
apreciate a fi (sunt clasificate ca) infracţiuni comisive (infracţiuni săvârşite prin comisiune, prin
realizarea unei acţiuni interzise de lege)131.
Normele onerative, dimpotrivă, impun adoptarea unui anumit tip de comportament,
ameninţând cu sancţiunea penală subiecţii de drept care omit să adopte respectiva conduită (care
se abţin de la a face ceea ce legea penală impune a se face în mod obligatoriu). în cazul acestora
din urmă se încurajează comportamentul activ, dinamic, acţiunea într-un anumit sens, normele
onerative fiind înfrânte prin rămânerea în pasivitate (inacţiune), prin neadoptarea conduitei
impuse de lege141. Prin urmare, infracţiunile astfel săvârşite (prin nerespectarea normelor
onerative) sunt apreciate a fi (sunt clasificate ca) infracţiuni omisive (infracţiuni săvârşite prin
omisiune, prin lipsa de realizare a unei acţiuni impuse de lege, prin rămânerea într-o pasivitate
interzisă de lege)151.
Câteodată, una şi aceeaşi normă poate exprima atât o dispoziţie (variantă de incriminare)
prohibitivă, cât şi una onerativă, ca tipuri de conduită alternative, în mod egal declarate

111
Comportamentele prin care se poate aduce în mod activ (prin a face ceva) atingere valorilor/relaţiilor sociale
pot fi numite conduite/comportamente ilicite pozitive. Referirea la termenul „pozitiv"
nu are în vedere
aprecierea valorii lor sociale, juridice sau morale (din contră, sub aceste aspecte, faptele în cauză pot fi apreciate ca
negative, iar nu ca pozitive), ci faptul că persoana respectivă exercită activ (în realitatea obiectivă înconjurătoare) un
comportament exterior, în sfera acelor valori/relaţii sociale, care să le pericliteze sau prejudicieze pe acestea; prin
urmare, ea se manifestă în exterior prin cheltuire de energie, face ceva, acţionează, aşadar, are un comportament
pozitiv
121din punct de vedere mecanic/fizic (iar nu valoric).
Pentru ipotezele atipice, în care o infracţiune comisivă, prin natura sa, este aptă de comitere prin omisiune
(inacţiune), a se vedea reglementarea din art. 17 CP.
131
Sunt astfel de norme, spre exemplu, cele care incriminează: omorul (art. 188 CP), furtul (art. 228 CP), violul
(art. 218 CP), luarea/darea de mită (art. 289/art. 290 CP) etc.
[4)
Comportamentele prin care se poate aduce în mod pasiv (prin a nu face ceva ce se impunea a fi realizat,
existând o dispoziţie legală imperativă în acest sens) atingere valorilor/relaţiilor sociale pot fi numite conduite/
comportamente ilicite negative. Referirea la termenul „negativ" nu are în vedere aprecierea valorii lor sociale, juridice
sau morale (deşi ele reprezintă şi din această perspectivă comportamente negative), ci faptul că persoana în cauză nu
exercită activ (în realitatea obiectivă înconjurătoare) un comportament exterior, ci rămâne în pasivitate într-un
asemenea context, încât, tocmai prin inacţiune, periclitează sau prejudiciază valori/relaţii sociale pe care, acţionând,
le-ar fi putut proteja. Prin urmare, ea nu se manifestă în exterior prin cheltuire de energie, nu face ceva, nu
acţionează, aşadar, are un comportament negativ din punct de vedere mecanic/fizic (separat de împrejurarea că, şi
sub aspect valoric, inacţiunii-în ipotezele date-i se poate atribui aceeaşi calificare).
151
Sunt astfel de norme, de pildă, cele care incriminează: nedenunţarea (art. 266 CP), omisiunea sesizării (art.
267 CP), neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă (art. 349 CP), neluarea măsurilor necesare în
operaţiunile navale (art. 426 CP) etc.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 91

indezirabile din punct de vedere juridico-penal111. Alteori, o conduită corespunzătoare, în


principiu (în abstract), unuia dintre cele două tipuri de norme astfel relevate poate ajunge să se
manifeste, în mod excepţional, pe caz concret, în anumite condiţii (sau într-un anumit context ori
în prezenţa anumitor calităţi ale persoanelor implicate sau în mod consecutiv unor conduite
particulare determinate, anterioare, ale acestor persoane), printr-un comportament
corespunzător celuilalt tip de normă. Mai precis, uneori, o faptă comisivă se poate săvârşi şi prin
omisiune121, respectiv o faptă omisivă se poate săvârşi şi prin comisiune131. Aceste aspecte
particulare nu modifică însă calificarea principală (legală, abstractă) de referinţă, ci doar o
circumstanţiază, astfel luând naştere categoriile de infracţiuni (comisive,
săvârşite prin omisiune), respectiv (potrivit unei opinii) infracţiunile (omisive,
săvârşite prin comisiune).
Normele juridice permisive (dispozitive) sunt mai rare în dreptul penal, în această categorie
putându-se integra unele dispoziţii generale de drept penal, care se adresează cu predilecţie
organelor judiciare competente a aplica legea penală. Prin asemenea norme, legiuitorul nu
impune (nu ordonă), ci oferă o posibilitate, creează o opţiune/alternativă pe care o lasă la
aprecierea titularului dreptului (indicând, eventual, imperativ, criteriile în considerarea cărora
trebuie efectuată opţiunea şi/sau efectele unei anumite alegeri)141.
Uneori, aprecierea caracterului imperativ sau permisiv al unei norme constituie o operaţiune
relativă, al cărei rezultat poate varia în funcţie de perspectiva de abordare a dispoziţiei legale în
cauză151.

[1]
E.g.: potrivit normei de incriminare a mărturiei mincinoase (art. 273 CP), va constitui infracţiunea în cauză
atât „Fapta martorului care (...)face afirmaţii mincinoase" (s.n.) - activitate comisivă cât şi fapta martorului care „nu
spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat" (s.n.)- activitate
omisivă; sau, conform normei de incriminare a neglijenţei în serviciu (art. 298 CP), constituie infracţiunea astfel
denumită atât „încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea
acesteia" (s.n.) - omisiune -, cât şi fapta acelui funcţionar public săvârşită prin „îndeplinirea (...) defectuoasă" (s.n.) -
comisiune; ş.a.m.d.
[2]
De pildă, deşi de regulă omorul constituie o faptă comisivă (se acţionează în vederea suprimării vieţii unei
fiinţe umane), există ipoteze faptice în care este posibil ca fapta să se săvârşească şi omisiv. Un exemplu clasic este
acela al mamei unui copil nou-născut, care în mod intenţionat nu acordă acestuia îngrijiri minime (nu îl hrăneşte, nu îl
protejează termic îmbrăcându-l etc.), deşi avea posibilitatea de a o face (obligaţia este implicită, în mod natural),
astfel încât copilul încetează din viaţă. Cu acelaşi titlu, de infracţiune comisiv-omisivă, s-ar putea exemplifica situaţia
proprietarului unui câine de rasă agresivă, care îşi lasă animalul liber şi fără botniţă într-un loc public (spre exemplu,
un parc), fără a interveni în situaţia în care acesta atacă şi mutilează (sau chiar ucide) o terţă persoană; sau situaţia
celui care, după efectuarea unor lucrări de reparaţie, nu acoperă gura unui canal situat pe acostament, cu urmarea
căderii (şi lovirii sau vătămării ori survenirii decesului) unui pieton nevăzător/neatent etc.
[3]
Asupra acestei posibilităţi (mai precis, asupra relevanţei sau irelevanţei sale în materie juridico-penală, pentru
a acredita o potenţială clasificare a infracţiunilor în omisive proprii şi - respectiv-omisive prin comisiune) nu există o
unanimitate de opinii în doctrină, ipoteza nefiind acceptată de unii autori; vom reveni asupra acestui aspect, în
contextul expunerii clasificărilor infracţiunii (infracţiuni comisive/infracţiuni omisive).
[4]
Categoria acestor norme penale se poate exemplifica prin raportare la acordarea sau neacordarea
beneficiului unor instituţii de individualizare, precum: renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 CP), amânarea
aplicării pedepsei (art. 83 CP), suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei (art. 91 CP), liberarea
condiţionată (art. 99 şi art. 100 CP). Astfel, de pildă, în condiţiile prevăzute de lege, art. 80 CP dispune că „Instanţa
poate (s.n.) dispune renunţarea la aplicarea pedepsei (...)".
[5]
De pildă, prin excepţie de la regulă (principiul oficialităţii în materie penală - potrivit acestuia, activitatea de
tragere la răspundere penală se desfăşoară de către organele judiciare competente din oficiu, fără a fi necesară vreo
autorizare/încuviinţare/manifestare expresă de voinţă din partea persoanei direct lezate prin săvârşirea infracţiunii şi
indiferent de maniera în care organele judiciare au fost sesizate despre comitere acesteia), în cazul anumitor
infracţiuni (expres prevăzute de lege), activitatea de tragere la răspundere penală (urmărirea penală şi judecata) nu
se desfăşoară din oficiu, ci numai în urma unei anumite manifestări de voinţă a persoanei vătămate, manifestată prin
formularea şi menţinerea, de către aceasta, a unei sesizări specifice, denumită plângere prealabila. în acest sens,
anumite norme de incriminare au ataşată o dispoziţie legală, potrivit căreia acţiunea penala (în cazul comiterii unei
infracţiuni care se încadrează în una dintre respectivele norme de incriminare) se pune în mişcare la plângerea
92 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

d) în funcţie de criteriul tipului sancţiunii legal prevăzute™, respectiv de nivelul de


individualizare legală a acesteia şi de aptitudinea sancţiunii în abstract prevăzute de a fi sau nu
adaptată judiciar, în considerarea unor aspecte particulare (variate), normele juridice (inclusiv
cele) penale (cu predilecţie cele penale speciale)121 se pot clasifica în norme cu sancţiune
nedeterminată, norme cu sancţiune absolut determinată, norme cu sancţiune relativ determinată.
Normele cu sancţiune nedeterminată nu indică deloc (nici măcar în gen/specie/tip) felul
sancţiunii131, pe când celelalte îl indică într-o manieră mai mult sau mai puţin strictă, lăsând (cele
relativ determinate141) sau nu (cele absolut determinate151) loc pentru individualizare, din punct
de vedere al duratei sau cuantumului sancţiunii, în cadrul genului/tipului/speciei respective. în
considerarea faptului că principiul individualizării tinde a fi admis (în genere) ca un principiu
fundamental în dreptul penal contemporan, legiuitorul penal a limitat la maximum sancţiunile de
drept penal absolut determinate pe care le instituie în dreptul pozitiv, axându-se, în principal,
asupra sancţiunilor relativ-determinate, la nivel abstract161.
Dacă ne raportăm la sancţiuni relativ-determinate, devine necesară explicarea conceptelor de
limite generale, respectiv limite speciale ale sancţiunii (ale unei anumite categorii de * 1 2 3 4

prealabila a persoanei vătâmate (a se vedea, spre exemplu, ameninţarea, art. 206 CP). în asemenea ipoteze, prin
coroborare cu dispoziţiile penale generale în materie (art. 157 şi art. 158 CP), precum şi cu cele procesuale penale
incidente [art. 16 alin. (1) lit. e) sau g) şi art. 314, art. 315, respectiv art. 396 alin. (6) CPP], reiese un caracter imperativ
al normei, din perspectiva organelor judiciare (astfel, acestea nu vor putea instrumenta respectiva cauză, în vederea
tragerii la răspundere penală a persoanei care a comis fapta incriminată, decât în măsura în care există formulată, de
către persoana vătămată, o plângere prealabilă), respectiv un caracter permisiv al normei, din perspectiva subiectului
pasiv al infracţiunii (persoana vătămată), care are (aşadar) dreptul de a formula sau nu plângerea prealabilă.
[1]
Numită sancţiune abstracta (prevăzută de lege), pentru a fi deosebită de sancţiunea concretă (aplicată de
instanţa de judecată), reprezentând sancţiunea (legală) adaptată şi particularizată judiciar, în funcţie de specificul şi
de circumstanţele fiecărei speţe determinate, ale fiecărui caz în parte.
[2]
Clasificarea este specifică normelor de incriminare. Particularitatea normelor penale generale (şi a acelor
norme penale speciale care nu sunt norme de incriminare) face ca acestea fie să nu prezinte sancţiune, fie să implice
sancţiuni proprii, care nu prezintă neapărat un caracter specific dreptului penal (nulitatea, anularea, revocarea,
fundamentarea admiterii unei căi ordinare sau extraordinare de atac etc.). Spre exemplu, a se vedea instituţia
revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (art. 96 CP).
[3]
Spre exemplu, o asemenea normă ar fi aceea care ar stipula că un anumit tip de comportament urmează a
atrage cele mai severe reacţii ale autorităţii, respectiv că se va sancţiona cu toată asprimea legii, fără a indica nici
măcar generic felul sancţiunii aplicabile (ca tip/gen/specie). Asemenea dispoziţii sancţionatorii nu mai există de lege
lata în România.
[4]
în cazul sancţiunilor relativ determinate, se prevăd normativ tipul/genul/specia sancţiunii, precum şi limitele
între care se poate stabili şi aplica aceasta (de exemplu, pentru comiterea unei infracţiuni de omor, urmează a se
aplica pedeapsa cu închisoarea de la 10 la 20 de ani), organul de aplicare a legii urmând ca între respectivele limite să
stabilească (şi, eventual, să aplice) un cuantum/o durată concret/ă al/a acelui tip de sancţiune (de pildă, unei
persoane care a comis acea infracţiune, în anumite împrejurări, i se va stabili o pedeapsă de 12 ani închisoare, altei
persoane, care a comis acea infracţiune în alte împrejurări, i se va stabili o pedeapsă de 17 ani închisoare etc.).
151
0 sancţiune absolut determinată este aceea care, fiind indicată normativ în genul/tipul/specia sa, nu poate fi
individualizată, adaptată în considerarea anumitor particularităţi ale unui caz concret, urmând a se aplica invariabil
pentru toate cazurile de acelaşi fel, indiferent de variaţiile obiective sau subiecte existente între acestea. Spre
exemplu, pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi adaptată, în momentul pronunţării, cazului concret. Astfel, dacă
aceasta este unica pedeapsă prevăzută de lege pentru comiterea unei infracţiuni [cum este cazul, de pildă, potrivit
art. 438 alin. (2) CP - infracţiunea de genocid, forma agravată], instanţa o va pronunţa în mod egal pentru oricare
persoană fizică majoră care a săvârşit respectiva infracţiune, fără a o putea adapta suplimentar faţă de dispunerea sa
legală (abstractă).
161
Considerăm că precizarea la nivel abstract referitor la instituirea sancţiunilor relativ determinate, ca regulă, în
dreptul penal actual, este necesară, deoarece, la nivelul sancţiunii concret determinate (judiciar stabilite), ne aflăm în
faţa unei sancţiuni absolut determinate, care, odată pronunţată, nu mai poate fi -în principiu - ulterior modificată, în
mod normal, infractorului stabilindu-i-se precis, cu exactitate, sancţiunea concretă strict corespunzătoare gravităţii
faptei comise şi periculozităţii sale manifestate prin săvârşirea acesteia.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 93

sancţiuni), tocmai pentru că o sancţiune relativ determinată presupune indicarea legală a


tipului/speciei/genului sancţiunii, cu stabilirea unui palier de intensitate/durată/cuantum în care
poate fi aceasta instituită în varii cazuri concrete. Acest palier/interval al sancţiunii este jalonat de
o valoare inferioară - o limită minimă-, respectiv de o valoare superioară - o limită maximă.
Prin variaţiile acestor limite, prevăzute de lege în considerarea unor tipuri distincte de fapte
incriminate (aspect combinat cu acela al speciei de sancţiune relativ-determinată prevăzută
pentru genul de comportament în cauză), se poate exprima aprecierea abstractă a legiuitorului
referitor la periculozitatea socială a tipului de faptă avută în vedere, precum şi la importanţa
abstractă a valorii sociale/relaţiilor sociale protejate (ocrotite) prin reglementarea, ca ilicită (sub
aspect penal), a acesteia. Spre exemplu, se impune cu evidenţă împrejurarea că furtul reprezintă
un tip de conduită infracţională mai puţin periculoasă pentru societate decât violul, respectiv că
acesta din urmă este apreciat a fi mai puţin grav decât omorul, prin aceea că, pentru prima
incriminare indicată, pedeapsa principală legal prevăzută este închisoarea de la 6 luni la 3 ani (sau
amenda), pentru a doua este închisoarea de la 3 la 10 ani, iar pentru a treia pedeapsa principală
prevăzută este închisoarea de la 10 la 20 de ani111.
Toate aceste variaţii (în combinaţii multiple posibile) alcătuiesc conceptul de limite speciale
ale genului respectiv de sancţiune (ale pedepsei principale, în exemplul înfăţişat). Precizarea că
sunt limite speciale se impune, deoarece ele sunt particulare (proprii, specifice) fiecărei fapte
incriminate în parte, deosebind-o pe aceasta, din punct de vedere sancţionator, de alte fapte din
aceeaşi categorie a ilicitului juridico-penal, imprimându-i un specific aparte (în plus, în dreptul
penal, normele de incriminare - care conţin, obligatoriu, fiecare în parte, propria dispoziţie
sancţionatorie, sub formă de pedeapsă, prevăzută direct sau indirect - fac parte din domeniul
părţii speciale a acestei ramuri de drept, sunt norme penale speciale, aşadar, cunosc limite
speciale ale tipului de sancţiune pe care o prevăd, în măsura în care aceasta este o sancţiune
relativ-determinată). Limitele speciale ale unei categorii de sancţiuni penale pot fi depăşite, ca
efect al aplicării unor dispoziţii legale exprese, corespunzătoare unor instituţii generic denumite
cauze de modificare (de atenuare sau, după caz, de agravare) a răspunderii penale (care pot fi atât
generale121, cât şi speciale131).
Pe de altă parte, prin dispoziţii normative generale (în cazul dreptului penal, prin prevederi
cuprinse în Partea generală a Codului penal) se poate institui un cadru de ansamblu, panoramic, în
care legiuitorul să îşi auto-jaloneze însăşi activitatea de stabilire a limitelor speciale ale unei
anumite categorii de sancţiuni (posibilitatea în cauză a fost valorificată de legiuitorul autohton, un
asemenea cadru existând în dreptul penal român contemporan). Astfel, la nivel de principiu, ca
regulă generală (căreia îşi supune şi auto-limitează el însuşi cadrul decizional, în instituirea
limitelor speciale ale anumitor pedepse, pentru tipurile diverse de

111
în exemplificare au fost avute în vedere doar formele de bază („simple") ale categoriilor de infracţiuni
indicate. A se vedea dispoziţiile cuprinse în Codul penal la art. 228, art. 218, respectiv art. 188.
[2]
Cauzele generale de modificare a răspunderii penale (atât cele atenuante, cât şi cele agravante) se împart în
stări şi circumstanţe. Sunt circumstanţe generale atenuante acele împrejurări, situaţii etc. reglementate, cu acest
titlu, de legea penală (art. 75 CP), producând - în caz de reţinere - efectul strict determinat de legiuitor (art. 76 CP).
Reprezintă o stare generală de atenuare (ca regulă) rămânerea infracţiunii la stadiul de tentativă (pentru acele
infracţiuni în cazul cărora tentativa este posibilă şi relevantă penal - incriminată), producând efectul sancţionator
stabilit de legiuitor [art. 33 CP; art. 36 alin. (3) CP]. Sunt circumstanţe generale agravante acele împrejurări, situaţii
etc. reglementate, cu acest titlu, de legea penală (art. 77 CP), producând-în caz de reţinere-efectul strict determinat
de legiuitor (art. 78 CP). Reprezintă (în principiu) stări generale de agravare: comiterea unei infracţiuni în formă
continuată [art. 36 alin. (1) CP], săvârşirea unui concurs de infracţiuni (art. 39 CP), comiterea unei infracţiuni în stare
de recidivă (art. 43 CP) ori de pluralitate intermediară [art. 44 alin. (2) CP]; efectele produse în aceste cazuri sunt, de
asemenea, strict reglementate de lege. A se vedea şi art. 146 şi art. 147, respectiv 128 şi art. 129 CP.
[3]
A se vedea, de pildă, art. 411 CP, respectiv (cu potenţiale discuţii privind natura sa juridică) art. 256 1 2 3 CP.
94 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

activităţi incriminate), legiuitorul poate stabili o valoare minimă ireductibilă a unei categorii de
sancţiuni, respectiv o valoare maximă fixă a acesteia, de nedepăşit, ca repere generice şi
imuabile111, în cadrul cărora urmează a cuprinde ulterior toate variaţiile particulare speciale
corespunzătoare unor diverse activităţi incriminate. Acestea reprezintă minimul general şi
maximul general - aşadar, limitele generale - ale respectivei categorii de sancţiuni. Ca regulă
fundamentală [art. 2 alin. (3) CP], impusă prin natura/firescul lucrurilor (în mod ştiinţific, obiectiv),
limitele generale ale unei categorii de sancţiune nu pot fi depăşite în nicio împrejurare, nici măcar
ca efect al aplicării dispoziţiilor (de atenuare
sau, după caz, de agravare) a răspunderii penale (fie acestea generale sau speciale).
De lege lata, dintre pedepsele principale, detenţiunea pe viaţă (pedeapsă privativă de
libertate pe durată nedeterminată)121 nu cunoaşte limite (nici generale, nici speciale), fiind o
pedeapsă absolut determinată (încă de la nivel abstract); închisoarea (pedeapsă privativă de
libertate pe durată determinată), pedeapsă relativ determinată (la nivel abstract), cunoaşte limite
generale (minimul general: 15 zile; maximul general: 30 de ani)* 131, precum şi limite speciale
(diferite de la o incriminare la alta, potrivit oricărei dispoziţii sancţionatorii corespunzătoare
fiecărei norme de incriminare în parte, indiferent de sediul reglementării - Partea specială a
Codului penal, legi penale speciale, legi extrapenale care cuprind şi unele dispoziţii penale);
amenda penală (pedeapsă relativ determinată, la nivel abstract), corespunzătoare atât
infractorilor persoane fizice, cât şi infractorilor persoane juridice (reglementată, în legislaţia
actuală, potrivit sistemului specific al zilelor-amendă), cunoaşte, de asemenea, atât limite
generale (pentru persoana fizică141, minimul general: 300 de lei, maximul general: 200.000 de lei;
pentru persoana juridică151, minimul general: 3.000 de lei, maximul general: 3.000.000 de lei),
precum şi limite speciale (cu particularitatea că, de regulă, acestea sunt stabilite tot prin dispoziţii
cuprinse în Partea generală a Codului penal161, existând însă şi excepţii, anume dispoziţii speciale
inserate în structura/sau conexe unor norme de incriminare).

111
Caracterul imuabil indicat (al limitelor generale prezentate de unele sancţiuni de drept penal relativ-
determinate) are un caracter relativ, iar nu absolut. Legiuitorul penal poate modifica respectivele limite generale,
coborând sau urcând valoarea punctului de referinţă minim sau maxim, însă, odată stabilite respectivele limite,
acestea trebuie respectate în operaţiunea de reglementare a tuturor limitelor speciale instituite (pentru respectivul
tip de sancţiune) drept consecinţe ale comiterii unor categorii determinate de fapte incriminate. în măsura în care
legiuitorul ar aprecia că, pentru sancţionarea unui anumit tip de comportament incriminat, limitele generale ale unui
anumit tip de sancţiune de drept penal, relativ-determinată, nu sunt satisfăcătoare/suficiente pentru a cuprinde
limite speciale optim adaptate situaţiei respective, poate adopta una dintre două soluţii: fie renunţă la sancţionarea
acelui gen de infracţiune prin tipul de sancţiune în cauză, orientându-se către reglementarea unei alte specii de
sancţiune, mai bine adaptată; fie modifică întâi cadrul limitelor generale ale acelui tip de sancţiune, pentru ca limitele
speciale ale acesteia, pe care doreşte să le prevadă pentru acel gen de fapte, să se integreze între noile valori
generale, abia ulterior instituind limitele speciale respective (excedente în raport de vechile limite generale, dar
conforme noului cadru general)!
[2)
131 AAse
sevedea
vedeaart.
art.56
60CP.
CP.
141
Din coroborarea textelor art. 61 alin. (1) şi alin. (2) CP reiese că amenda penală se determină ca sumă
rezultată din înmulţirea numărului de zile-amendă cu valoarea unei zile-amendă, aşadar, limitele sale generale vor fi
reprezentate de: minimul general - produsul înmulţirii numărului minim de zile-amendă (30) cu valoarea minimă
posibilă pentru o zi-amendă (10 lei), aşadar: 300 de lei; maximul general - produsul înmulţirii numărului maxim de
zile-amendă (400) cu valoarea maximă posibilă pentru o zi-amendă (500 de lei), aşadar: 200.000 de lei.
151
Din coroborarea textelor art. 137 alin. (1) şi alin. (2) CP reiese că amenda penală pentru persoana juridică se
determină ca sumă rezultată din înmulţirea numărului de zile-amendă cu valoarea unei zile-amendă, aşadar, limitele
sale generale vor fi reprezentate de: minimul general - produsul înmulţirii numărului minim de zile-amendă (30) cu
valoarea minimă posibilă pentru o zi-amendă (100 de lei), aşadar: 3.000 de lei; maximul general-produsul înmulţirii
numărului maxim de zile-amendă (600) cu valoarea maximă posibilă pentru o zi-amendă (5.000 de lei), aşadar:
3.000.000 de lei.
161
Ca regulă, limitele speciale ale amenzii penale pentru persoana fizică sunt reglementate potrivit art. 61 alin.
(4) CP, iar limitele speciale ale pedepsei amenzii pentru persoana juridică sunt reglementate potrivit art. 137 alin. (4)
CP.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 95

Se observă faptul că, prin însăşi natura lor, conceptele astfel descrise prezintă următoarea
caracteristică inerentă (obiectivă, din punct de vedere ştiinţific): limitele speciale ale unei categorii
de sancţiune (de drept penal) sunt valori dinamice, bazate pe varietate, diferite de la caz la caz (de
la un tip de faptă incriminată la alt tip de faptă incriminată); limitele generale ale aceleiaşi
categorii de sancţiuni (de drept penal) reprezintă valori fixe, predeterminate (rigide, am putea
spune), statice, comune tuturor cazurilor integrabile în una şi aceeaşi categorie/sub-categorie de
ansamblu. în plus, are aceeaşi valoare de axiomă împrejurarea că limitele generale cuprind limitele
speciale, acestea încadrându-se în cuprinsul celor dintâi (altfel spus, minimul general al unei
categorii de sancţiune trebuie întotdeauna să fie inferior sau cel puţin egal cu cel mai redus minim
special din acea categorie sancţionatorie, iar maximul general trebuie întotdeauna să fie superior
sau cel puţin egal cu cel mai crescut maxim special din acea categorie sancţionatorie)[1].
e) Tot după criteriul sancţiunii prevăzute, respectiv după numărul şi raportul dintre
sancţiunea/sancţiunile prevăzute în caz de nerespectare, normele juridice (inclusiv cele) penale
(cu predilecţie cele penale speciale) se clasifică în norme cu sancţiune unicăl2\ norme cu sancţiuni
alternativel3], respectiv norme cu sancţiuni cumulative. Legat de acestea din
urmă, caracterul cumulativ se poate stabili atât între tipuri de sancţiuni de drept penal diferite
(spre exemplu: o pedeapsă principală şi una complementară * 141 sau o pedeapsă şi o măsură de
siguranţă151), cât şi între sancţiuni de drept penal de acelaşi gen şi specie (de pildă, între două
pedepse principale)161.
f) După criteriul manierei de indicare în cuprinsul normei (în dispoziţie/precept) a
tipului de comportament reglementat (aşadar, un criteriu de clasificare specific, în principiu, tot
normelor penale speciale, de incriminare), se pot distinge norme simple şi norme
Normele simple nu descriu efectiv conduita pe care o reglementează, ci o indică în alt mod (de
pildă, prin denumirea sa comună, generică ori prevăd doar o anumită urmare, interzicând orice
comportament concret ce ar putea să o producă), şi indică sancţiunea

111
Pentru o analiză critică a unor dispoziţii normative introduse în reglementarea penală şi procesuală penală
actuală printr-un act normativ ulterior intrării în vigoare a Codului penal şi a Codului de procedură penală (respectiv
prin. O.U.G. nr. 18/2016), prin care s-au inserat dispoziţii care conduc la încălcarea acestei reguli fundamentale,
acreditând limite speciale care depăşesc limitele generale în cazul anumitor sancţiuni penale, a se vedea (mai pe larg)
M. D UNEA : Observaţii referitoare la impactul produs asupra unor instituţii generale..., op. cit., p. 71-86.
[21
De exemplu, potrivit art. 438 alin. (2) CP, în caz de genocid agravat, comis în timp de război, pedeapsa
aplicabilă este (doar) detenţiunea pe viaţă; sau, potrivit art. 207 CP, pentru infracţiunea de şantaj, pedeapsa
prevăzută de lege este (doar) închisoarea (de la unu la 5 ani); ori, conform art. 288 alin. (3) CP, pentru o modalitate a
infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale, pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda.
131
De pildă, potrivit art. 189 CP, în cazul comiterii unei infracţiuni de omor calificat, pedeapsa principală
prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani; ori, conform art. 193 CP, pentru
săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, se prevede pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
141
Astfel, e.g., art. 188 CP prevede că, în cazul comiterii unui omor, pedeapsa incidenţă este închisoarea de la 10
la 20 de ani (pedeapsă principală) şi interzicerea exercitării unor drepturi (pedeapsă complementară).
[s|
Spre exemplu, conform art. 353 CP (unde este incriminată fapta de contaminare venerică), se dispune o
pedeapsă [alternativă - închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amenda - potrivit alin. (1)], cumulativ cu obligaţia dispunerii
unei măsuri de siguranţă [obligarea la tratament medical - alin. (2)].
161
Ipotezele de acest gen constituie, în principiu, situaţii de excepţie. Se poate ajunge în astfel de cazuri fie în
condiţiile comiterii, de către o persoană, a mai multor infracţiuni (pluralitate de infracţiuni) pentru care s-au aplicat
pedepse individuale de tip diferit [de pildă, pentru una, pedeapsa închisorii, pentru alta, pedeapsa amenzii - a se
vedea, în acest sens, spre exemplu, art. 39 alin. (1) lit. d) CP] sau chiar atunci când s-a săvârşit, de către o persoană, o
singură infracţiune, în anumite condiţii (astfel, potrivit art. 62 CP, dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, este posibilă aplicarea cumulativă a două pedepse principale: închisoare amendă).
171
Pentru indicarea unei variante a acestui criteriu de clasificare a normelor penale (care face însă referire la
tipul ipotezei normei: norme cu ipoteză simplă şi norme cu ipoteză descriptivă), a se vedea M. Z OLYNEAK , op. cit., p.
81.
96 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

corespunzătoare comiterii sale111. în schimb, normele descriptive (aşa cum sugerează chiar
denumirea lor) descriu, în forme mai mult sau mai puţin amănunţite, conduita care constituie
subiect al reglementării121.
g) După criteriul perioadei de timp pentru care legiuitorul proiectează incidenţa
(aplicabilitatea) normelor penale, atunci când le edictează şi le introduce în vigoare (în sfera
dreptului pozitiv), normele juridice penale pot fi de aplicare
şi norme temporare.
Regula (în întregul sistem al dreptului) o reprezintă normele juridice în cazul cărora, la data
elaborării şi a inserării în vigoare, nu se poate aprecia, cu suficientă claritate, perioada de timp
pentru care vor rămâne active sau tipul de conjunctură care va determina scoaterea lor din
vigoare. Altfel spus, aceste norme au vocaţia de a fi perpetue; la un anumit punct dat, modificări
de natură variată (politică, economică, socio-culturală) ale condiţiilor materiale care le-au impus
reglementarea ori evoluţia generală a vieţii de relaţie (progresul tehnic, de pildă) vor conduce,
probabil, la modificarea ori înlocuirea lor, la scoaterea lor din vigoare, însă acest moment nu este
cunoscut cu precizie (şi nici măcar aproximat, în linii generale) la data intrării lor în vigoare. Drept
urmare, nimic din structura lor normativă, niciun element al conţinutului lor nu indică finalul
perioadei lor de activitate legislativă, iar acesta nu se poate deduce nici din formularea normei,
nici din condiţiile edictării sale/inserării sale în dreptul pozitiv. Astfel, normele de acest fel vor
continua să se aplice (sau să aibă vocaţia aplicării, chiar şi ulterior căderii lor în desuetudine131 şi
apariţiei unei îndelungate perioade de timp în care nu mai sunt efectiv aplicate în practica
organelor judiciare), până la scoaterea lor formală din vigoare prin unul dintre procedeele cărora
le este recunoscut acest efect în materia dreptului penal141.
în ceea ce priveşte normele temporare151, acestea sunt norme lipsite de aptitudinea de a fi
perpetue, în cazul lor cunoscându-se, încă din momentul elaborării/intrării în vigoare, faptul că
urmează a reglementa doar provizoriu, pentru o durată determinată sau determinabilă de timp,
domeniul în raport de care au incidenţă. Aceste norme se subclasifică în două categorii: norme
temporare propriu-zise (formal temporare), respectiv norme excepţionale 1 2 3 * 5

[1]
Adeseori, aceste norme prevăd aşa-numitele infracţiuni în forma deschisă (orice modalitate faptică prin care
se concretizează conduita generic indicată prin denumire este apreciată a întruni conţinutul lor constitutiv); e.g. -
omorul (art. 188 CP dispune doar că „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi", fără a se referi în mod particular la numeroasele variante faptice în care se
poate efectua uciderea, precum: prin împuşcare, prin înjunghiere, prin otrăvire, prin proiectare de la înălţime pe o
suprafaţă dură, prin strangulare, prin înec ş.a.m.d.; prin urmare, oricare dintre acestea - sau alte alternative posibile-
s-arîntrebuinţa,în varii cazuri concrete, pentru a suprima cu intenţie viaţa unei fiinţe umane, se va atrage încadrarea
juridică a faptei drept omor).
[2]
Aceste norme dau naştere, de regulă, aşa-numitelor infracţiuni în formă închisă (fapta incriminată este
descrisă expres într-o anumită modalitate/în anumite modalităţi de comitere, orice altă manieră faptică de producere
a urmării imediate implicate de modalităţile de săvârşire normative nefiind aptă să atragă incidenţa textului de
incriminare respectiv); e.g. - represiunea nedreaptă (art. 283 CP): „(1) Fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de
a lua o măsură preventivă neprivativă de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, ştiind că este nevinovată, se
pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică. (2) Reţinerea sau
arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică".
[3]
Constituie o axiomă a dreptului penal faptul că activitatea unei norme penale nu încetează, formal, prin
procedeul căderii în desuetudine/caducităţii.
[41
în principiu, este vorba despre abrogare, dar acelaşi efect - din acest punct de vedere-îl produce şi declararea
neconstituţionalităţii normei, prin decizie a Curţii Constituţionale. O altă modalitate de ieşire din vigoare a unei
norme juridice (inclusiv penale) este auto-abrogarea/ajungerea la termen, dar aceasta nu este incidenţă în cazul
normelor fără durată determinată de aplicare, ci al celor temporare.
[5]
A se vedea art. 7 CP. Vom reveni asupra subiectului în contextul analizei aplicării legii penale în timp.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 97

(temporare prin conţinut). Cele dintâi sunt norme în cuprinsul cărora se predetermină perioada
lor de aplicare, în forme variate111: dată calendaristică certă; perioadă de timp determinată sub
formă de termen, al cărui moment de debut poate fi fixat încă de la data intrării lor în vigoare ori
de la o dată ulterioară, determinată sau determinabilă, indicată în textul legal; moment
identificabil în funcţie de producerea unui anumit eveniment anume etc. Odată atins
momentul/produs evenimentul indicat ca punct final al activităţii lor normative, respectivele
dispoziţii legale vor ieşi din vigoare, prin efectul produs de propriile prevederi exprese de auto-
abrogare. Prin contrast, normele excepţionale îşi predetermină activitatea ca fiind temporară, dar
indirect, prin natura împrejurărilor trecătoare, cu un caracter extraordinar, care au determinat
edictarea şi introducerea lor în vigoare. Astfel, de pildă, prevederile de intensificare a represiunii
anumitor categorii de infracţiuni pe durata instituirii stării de asediu ori a stării de urgenţă ori pe
durata subzistenţei unei situaţii de calamitate naturală expres indicate, date fiind scăderea
capacităţii de reacţie a autorităţilor şi probabilitatea sporită a comiterii genului respectiv de fapte,
în condiţiile obiective care au impus decretarea stării de asediu/de urgenţă etc., vor ieşi din
vigoare prin efectul încetării situaţiilor în cauză (ridicarea stării de asediu/de urgenţă, încetarea
situaţiei de criză generate de calamitatea respectivă ş.a.)1 [2].

GENERALE - SPECIALE
(criteriu: specificul dispoziţiei/conţinutul normei/scopul edictării/sfera de acoperire)

COMPLETE - INCOMPLETE
(criteriu: plenitudinea sau insuficienţa elementelor de structură internă/autosuficienfa
sau dependenţa în aplicare faţă de alte norme)

UNITARE - DIVIZATE
(criteriu: sistematizarea tehnico-legislativă a normei în cadrul unui singur articol
sau al mai multor articole)

IMPERATIVE - PERMISIVE
Norme (criteriu: caracterul obligatoriu sau facultativ/orientativ al dispoziţiei)
juridico-penale
CU SANCŢIUNE: NEDETERMINATĂ - DETERMINATĂ ^ ABSOLUT
* RELATIV
(criteriu: tipul sancţiunii, din perspectiva individualizării sale legale
şi a posibilităţii de individualizare judiciară) implică dihotomia:
limite generale -
limite speciale
CU SANCŢIUNE: UNICĂ - MULTIPLĂ ALTERNATIV
» CUMULATIV
(criteriu: numărul sancţiunilor prevăzute şi
raportul dintre ele sub aspectul incidenţei concrete)

SIMPLE - DESCRIPTIVE
(criteriu: tipul dispoziţiei, caracterul indicativ sau explicativ
al descrierii legale a faptei incriminate)
- propnu-zise;
- excepţionale
FĂRĂ DURATĂ DETERMINATĂ DE APLICARE - TEMPORARE
(criteriu: perioada de timp pentru care legiuitorul proiectează incidenţa
normei penale respective, atunci când o introduce în vigoare)

[1]
Un asemenea text ar putea să fie formulat astfel: „Prezenta lege va ieşi din vigoare la data de 1 ianuarie 2020";
„Dispoziţiile prezentei legi îşi vorînceta aplicarea după 6 luni de la intrarea în vigoare"; „Dispoziţiile prezentei legi îşi
vorînceta aplicarea la data aderării României la Spaţiul Schengen"; „Dispoziţiile prezentei legi îşi vorînceta aplicarea la
împlinirea unui an de la momentul intrării în vigoare a noului Cod penal" etc.
[2]
De asemenea, în principiu, efectul aplicării dispoziţiilor normative tranzitorii este limitat la situaţia de
tranziţie în vederea guvernării căreia au fost elaborate, fără a se extinde şi asupra unor situaţii juridice (chiar similare)
care excedează acestei ipoteze.
98 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Secţiunea a 2-a. Raportul juridic penal


§1. Conceptul de raport juridic penal. Controversa privind caracterul unic
sau plural al raportului juridic penal
Potrivit teoriei generale a dreptului, prin noţiunea de raport juridic se înţelege (în genere) o
relaţie socială reglementată printr-o normă juridică, ceea ce evidenţiază în cadrul conceptului de
referinţă atât o componentă normativă (existenţa dispoziţiei legale care să reglementeze un
anumit tip de situaţii de fapt posibile în realitatea obiectivă, ca element de drept al raportului
juridic), cât şi o componentă faptică, concretă (existenţa efectivă, în lumea înconjurătoare, a
relaţiei sociale normate de prevederea legală, sub forma unui fapt juridic, ca element material al
raportului juridic)111. Plecând de la această definiţie, în domeniul dreptului penal s-a conturat
problema controversată a caracterului unitar sau plural sub care se poate configura (în particular)
raportul juridic penal.
Astfel, fără niciun dubiu, odată ce o prevedere normativă penală este nesocotită, prin
comiterea, în realitatea înconjurătoare, a unei fapte incriminate, de către un destinatar al legii
penale, apare un asemenea raport juridic penal, numit de conflict (sau de constrângere), ca raport
juridic concret între (pe de o parte) stat (entitate care a edictat şi a introdus în vigoare norma
penală încălcată), ca reprezentant al societăţii - inclusiv al victimei - şi (pe de altă parte) persoana
(fizică sau juridică) ce a comis respectiva faptă incriminată. Se poate aprecia că obiectul acestui
raport juridic constă în tragerea la răspundere penală a făptuitorului (angajarea răspunderii sale
penale), iar conţinutul său este compus din dreptul statului de a exercita activităţile de tragere la
răspundere penală (cu obligaţia corelativă de a face aceasta în limitele legale prestabilite),
respectiv din obligaţia făptuitorului de a se supune tragerii la răspundere penală şi (după caz)
stabilirii/aplicării/executării sancţiunilor de drept penal atrase ca urmare a comiterii faptei
incriminate (cu dreptul corelativ de a solicita stricta respectare a legalităţii în cadrul acestui
proces, precum şi justa individualizare a sancţiunilor corespunzătoare). într-o atare situaţie, fără
discuţie, pot fi identificate ambele componente care alcătuiesc, în general, structura conceptului
de raport juridic: elementul normativ şi elementul faptic, concret. Drept urmare, doctrina de
specialitate este în consens* 121 cu privire la faptul că raportul juridic penal se manifestă (cel puţin)
sub forma raportului de conflict/de constrângere.
însă, în doctrina penală, potrivit unui curent de opinie (îmbrăţişat de un număr deloc
neglijabil de autori de lucrări de specialitate)131, s-a susţinut şi existenţa unui alt tip de raport

111
N. P OPA , op. cit., p. 215 ş.u.; I. C ETERCHI , I. C RAIOVAN , op. cit., p. 95 ş.u.
121
Trebuie precizat totuşi că în doctrina străină s-a exprimat şi opinia (minoritară) potrivit căreia se pune sub
semnul îndoielii inclusiv existenţa unui raport juridic penal punitiv (practic, raportul de conflict), în contextul discuţiei
mai ample referitoare la distincţia dintre existenţa unui drept al statului de a incrimina şi de a pedepsi (ius puniendi)-
ceea ce ar implica recunoaşterea raporturilor juridice penale-ori a unei puteri existente în acest sens, decurgând din
suveranitatea etatică (un atribut al suveranităţii). Astfel, în contestarea existenţei unui drept subiectiv al statului, în
acest sens (şi afirmarea unei puteri etatice de a incrimina/pedepsi), unii autori străini au concluzionat că „admiţând
existenţa unui raport juridic punitiv înseamnă că se înjoseşte puterea statului de a aplica pedepse, care este asimilată
cu situaţia unui particular care îşi valorifică o pretenţie (...) în confruntare cu un alt particular. într-o atare viziune,
este pus pe acelaşi plan statul care aplică pedeapsa cu individul care urmează să fie pedepsit. (...) întreaga construcţie
a unui drept subiectiv al statului şi a unui raport juridic punitiv are la bază modelul dreptului privat, fiind în
contradicţie cu o viziune realistă asupra funcţiei punitive a statului" - a se vedea G. A NTONIU , op. cit., p. 260 (şi
bibliografia acolo citată).
[3)
Am putea afirma chiar că aceasta reprezintă opinia dominantă (majoritară) în doctrina penală (autohtonă, cel
puţin). A se vedea: G. A NTONIU , op. cit., p. 256 ş.u.; C. M ITRACHE , C R . M ITRACHE , op. cit. (2014), p. 62; C. B ULAI ,
B.N. B ULAI , op. cit., p. 66; M. Z OLYNEAK , op. cit., p. 93, ş.a.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 99

juridic, specific dreptului penal, anterior raportului de conflict, majoritar 111 şi cu o sferă
nedeterminată de subiecţi pasivi, anume un raport juridic penal de conformare (de cooperare).
Potrivit acestui punct de vedere, respectivul tip de raport penal s-ar naşte (în principiu) în
abstract, încă din momentul intrării în vigoare a unei norme penale, având ca titulari, pe de o
parte, statul (ca entitate care edictează norma, solicitând tuturor destinatarilor acesteia, în
numele societăţii - al cărui reprezentant este -, o anumită conduită) şi, pe de altă parte, ansamblul
nedeterminat al destinatarilor respectivei norme, care se supun prescripţiei legale, adaptându-şi
comportamentul la solicitările imperative ale legiuitorului.
S-ar putea considera că acest raport juridic are drept obiect asigurarea apărării preventive a
valorilor şi relaţiilor sociale esenţiale. Referitor la conţinutul său, s-ar putea configura:
- pe de o parte, dreptul statului de a impune destinatarilor legii penale anumite tipuri de
conduite, ghidându-le comportamentul social. Corelativ, s-ar contura obligaţia statului de a limita
reglementarea penală potrivit caracterului subsidiar-selectival dreptului penal (în conformitate cu
principiul potrivit căruia dreptul penal reprezintă ultima rado - extrema rado în procesul legislativ
de determinare a conduitelor acceptabile, respectiv a celor indezirabile social);
- pe de altă parte, obligaţia desdnatarilor legii penale de a se conforma normelor astfel
edictate. Corelativ, s-ar contura dreptul desdnatarilor legii penale de a solicita stricta aplicare a
acestor norme, precum şi de a reclama toate garanţiile necesare referitoare la legalitatea edictării
şi implementării lor.
După cum am indicat deja, referitor la admiterea existenţei acestui tip de manifestare a
raportului juridic penal nu se înregistrează o unanimitate de opinii. Problema principală care
considerăm că tinde a se contura în calificarea acestei ipoteze drept un veritabil raport juridic
rezidă în aceea că, deşi prezintă, indubitabil, componentă normativă, nu apare cu suficientă
claritate prezenţa componentei faptice concrete, a relaţiei sociale prin prisma existenţei faptului
juridic121. Astfel, admiţând de principiu existenţa acestui tip de raport juridic penal, este de
observat că realizarea sa nu presupune (de regulă) o activitate propriu-zisă din partea subiectului
pasiv (destinatarii legii penale), ci o conformare (adeseori) statică la imperativul normativ. Or, o
atitudine pasivă (de abţinere de la adoptarea unui anumit comportament, o conduită de a nu face
ceva anume determinat) tinde a fi mai greu receptată şi percepută (admisă) drept un fapt juridic
care să dea conţinut unei relaţii sociale, prin comparaţie cu o conduită activă, dinamică (de a face
ceva anume)131. * 2 3

111
Ideea existenţei acestui tip de raport juridic nu pare a fi restrânsă exclusiv sferei dreptului penal, deşi doctrina
penală (care admite existenţa acestui tip de raport juridic penal) menţionează caracterul său specific în raport de
domeniul penal de referinţă. Astfel (de exemplu), în literatura de specialitate s-a afirmat că „raporturile juridice - fie
cele moi numeroase, prin care se realizează dispoziţiile normelor de drept, fie cele mai restrânse, prin care se
realizează sancţiunea normelor de drept - pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a conţinutului valoric al
normelor de drept în planul relaţiilor sociale (...)" - P. A NDREI , Filosofia valorilor. Valorile juridice, în volumul
Axiologie româneasca. Antologie, Ed. Eminescu, 1982, p. 280, apud N. POPA, op. cit., p. 222.
[2]
în acest sens, a se vedea şi G. A NTONIU , op. cit., p. 256,257. Totuşi, chiarîn literatura de specialitate în
materie de teorie generală a dreptului, s-a afirmat că există situaţii în care „(...) raportul juridic poate să apară direct
din norma juridică, fără a mai fi nevoie de un fapt care să prilejuiască intrarea în acţiune a dispoziţiei sau a sancţiunii
normei de drept" - N. P OPA , op. cit., p. 217. Trebuie să precizăm că, deşi în contextul de faţă afirmaţia citată ar tinde
să susţină punctul de vedere potrivit căruia poate fi/trebuie admisă şi existenţa unui raport juridic penal de
conformare/cooperare, autorul în cauză se exprimă în sens contrar acestei viziuni (idem, p. 216 - însă opinia sa în
acest sens este exprimată numai în considerarea caracterului prohibitiv al normelor penale, iar restrângerea tuturor
normelor de incriminare la categoria normelor prohibitive este inexactă, chiar dacă acestea sunt majoritare faţă de
normele de incriminare onerative, după cum vom dezvolta în continuare; autorul nu precizează nimic cu privire la
posibilitatea admiterii existenţei unui raport juridic penal de cooperare în considerarea conduitelor de conformare a
destinatarilor la normele de incriminare onerative).
[3]
în acest sens, apare întrebarea dacă, odată intrată şi menţinută în vigoare dispoziţia penală care interzice
omorul, furtul sau violul (etc.), reprezintă cu adevărat o relaţie socială (astfel reglementată de normă, deci -
100 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Susţinând punctul de vedere potrivit căruia raportul juridic penal există atât ca raport de
conflict, cât şi ca raport (anterior) de conformare, înţelegem să propunem un raţionament al cărui
punct de plecare îl constituie demontarea a ceea ce credem că reprezintă principalul argument
adus împotriva admiterii existenţei raportului juridic penal de cooperare. Ne referim la ideea
potrivit căreia o conduită de conformare la normă a destinatarilor, prin abţinere de la săvârşirea
faptelor interzise ca infracţiuni, nu ar reprezenta un eveniment (un fapt) juridic care să
configureze o relaţie socială, lipsind astfel una dintre componentele necesare pentru afirmarea
existenţei unui raport juridic (componenta concretă, faptică). Apreciem că trebuie (totuşi)
observat că raţionamentul în cauză pare a funcţiona doarîn considerarea normelor penale
prohibitive111 (este adevărat, majoritare), nu însă şi în ceea ce priveşte normele penale onerative
(care obligă la adoptarea unei anumite conduite active, la săvârşirea unei activităţi). Conformarea
la acestea din urmă se realizează tocmai printr-un comportament activ, de a face ceva
determinat, într-o anumită situaţie dată. în cazul acesta, nu se mai poate afirma că lipseşte
acţiunea de fapt care să fundamenteze şi să confere substanţă reală relaţiei sociale, or, aceasta
(componenta concretă, faptică a raportului juridic) întâlnindu-se cu dispoziţia legală care
reglementează respectivul tip de conduită, impunând-o (componenta normativă a raportului
juridic), nu vedem cum s-ar mai putea nega realizarea (apariţia, naşterea) unui veritabil raport
juridic.
Pe de altă parte, este evident că acest din urmă raport juridic (fără discuţie, un raport juridic
penal) nu poate fi confundat cu raportul juridic penal tipic, acela de conflict, căci destinatarul
normei, prin adoptarea conduitei pozitive (active, dinamice) impuse, nu a încălcat preceptul
legislativ, ci, din contră, s-a conformat acestuia. Prin urmare, reiese în mod clar că, separat de
raportul penal de conflict, se configurează şi un alt tip de raport juridic penal, respectiv unul de
conformare, de cooperare.
Odată demonstrată astfel (din punctul nostru de vedere) existenţa unui raport juridic penal
de conformare/de cooperare, rămâne de soluţionat problema restrângerii sale doar la ipoteza
anumitor norme penale (cele onerative) sau extrapolării sale asupra tuturor normelor penale de
incriminare. Potrivit opiniei noastre, recunoaşterea existenţei unui singur tip de manifestare a
raportului penal (şi anume cel de conflict) în legătură cu anumite norme penale (de incriminare),
respectiv a două tipuri de manifestare a raportului penal (şi anume cel de cooperare şi cel de
conflict) în legătură cu alte anumite norme penale (de incriminare) ar reprezenta o atitudine
inconsecventă, criticabilă din perspectiva principiului simetriei. Considerăm că afirmaţiei potrivit
căreia adaptarea conduitei destinatarilor normei la solicitările imperative exprimate de către
legiuitor reprezintă o formă de manifestare a unei (unor) relaţii sociale ar trebui să i se acorde
(pentru identitate de raţiune) valoare de adevăr pozitivă, indiferent de tipul normei penale de
incriminare la care se efectuează raportarea (onerativă ori prohibitivă).
Mai mult decât atât, considerăm că nu este imposibil de conceput existenţa unui raport penal
de conformare/cooperare nici în raport de normele penale prohibitive121 (sau măcar * 1 2

implicit - un raport social) simpla atitudine (a majorităţii destinatarilor unei asemenea norme) de abţinere de la
comiterea respectivului tip de faptă. Cu alte cuvinte, este mai dificil de imaginat şi de acceptat că, prin simpla
abţinere de la săvârşirea unor asemenea fapte, fiecare dintre destinatarii (majoritari ai) legii penale intră într-un
raport juridic (de conformare, de cooperare) cu statul (subiectul situat pe poziţie dominantă, care a edictat norma,
având dreptul de a solicita/impune o anumită conduită, sub ameninţarea sancţiunii specifice, în caz de nerespectare
a comandamentului normativ emis).
[1]
A se vedea, în acest sens, N. POPA, op. cit, p. 216.
[2]
în doctrina penală s-a enunţat, de altfel, mai demult, opinia potrivit căreia „normele de drept penal, fie
onerative, fie prohibitive, nu se pot realiza altfel decât prin mijlocirea raporturilor juridice" - C. BULAI, B.N. BULAI, op.
cit., p. 66.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 101

de unele dintre acestea), fiind doar mai greu de identificat/acceptat în acest caz. Pentru a
exemplifica, vom pleca de la scindarea uneori efectuată în domeniul dreptului penal (şi al
criminologiei) în infracţionalitate naturală şi infracţionalitate convenţională (tehnică)[1]. Astfel, se
apreciază că sunt norme care reglementează o aşa-numită criminalitate naturală toate acele
incriminări care sunt, în principiu, general valabile, cu acest titlu, indiferent de contextul spaţial,
temporal, cultural etc. caracteristic unei anumite societăţi date (e.g., omorul, furtul, violul etc.).
Din contră, incriminările impuse de anumite particularităţi ale unei societăţi determinate, aflată
pe o anumită treaptă a evoluţiei sale istorice, prezentând un mai pronunţat caracter tehnic şi care
nu se impun cu puterea evidenţei oricărui observator obiectiv (neutru şi atemporal) ca
reprezentând conduite infracţionale, pot fi apreciate a configura dimensiunea unei
criminalităţiconvenţionale/juridice/tehnice (e.g., domeniul infracţionalităţii la regimul circulaţiei
pe drumurile publice ori domeniul infracţionalităţii informatice etc.). Desigur, în ambele categorii
pot fi regăsite numeroase norme de incriminare prohibitive.
Acestea fiind stabilite, să presupunem cazul unei persoane care, până la momentul
incriminării (printr-o normă prohibitivă a) unui anumit tip de conduită - care nu se impune, prin
natura ei, cu puterea evidenţei, ca fiind infracţională -, o comite în mod frecvent* 121. Să
presupunem, în continuare, că, ulterior incriminării respectivului tip de comportament, persoana
în cauză îşi conformează conduita la prescripţiile legale noi, încetând a mai comite respectivul gen
de faptă, pentru a evita sancţiunea penală (am putea presupune, în continuare, că, în
eventualitatea unei posterioare renunţări de către legiuitor la incriminarea acelui gen de
conduită, persoana în cauză ar relua săvârşirea ei, abţinerea sa de la comiterea faptei, pe durata
incriminării ei, fiind exclusiv rezultatul dorinţei de a evita sancţionarea penală, iar nu expresia unei
conştientizări a caracterului social indezirabil al săvârşirii faptei). Considerăm că exemplul
imaginat relevă mai clar modul în care o conduită pasivă, de conformare statică la prevederile
normative, prin inhibarea dorinţei de a comite un anumit gen de faptă interzisă printr-o normă
prohibitivă, poate fi receptată ca o modificare efectivă, perceptibilă a comportamentului unei
persoane, ca o reacţie de adaptare a acesteia la norma juridică (în sensul conformării), aşadar, ca
un eveniment faptic real (acţiune juridică), apt a sta la baza caracterizării unei relaţii sociale şi
(implicit) a unui raport juridic.
A respinge o asemenea apreciere considerăm că ar echivala cu afirmarea generică a
imposibilităţii de calificare a conduitelor (concrete) omisive (a inacţiunii, a faptului de a inhiba
voluntar o anumită manifestare a energiei fizice) drept apte a sta la baza unei relaţii sociale, deci a
unor raporturi juridice (cu alte cuvinte, ar însemna să admitem că omisiunea nu poate constitui
un fapt juridic care să genereze un raport juridic, indiferent de premisa dată), ceea ce nu credem
a fi o viziune corespunzătoare realităţii (obiective, înconjurătoare) în nicio ramură de drept [3], cu
atât mai puţin în dreptul penal!

111
Pentru acest subiect, a se vedea (printre altele) T. POP, Curs Criminologie, Institutul de arte grafice „Ardealul",
Cluj, 1928, p. 405 ş.u.
121
Astfel, de pildă, nu a fost întotdeauna incriminată fapta unui conducător auto de a conduce pe drumurile
publice un vehicul (pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere) de către o persoană
cu o anumită îmbibaţie alcoolică în sânge. în ceea ce priveşte limita alcoolemiei, reglementarea incriminării a fluctuat
- spre exemplu, într-o perioadă, interdicţia penală autohtonă viza conducerea cu depăşirea unei limite de lg/l alcool
pur în sânge, pe când, în momentul de faţă, limita penală este de 0,80 g/l alcool pur în sânge (art. 336 CP). De
asemenea, nu a fost întotdeauna incriminată fapta de transfer neautorizat de date informatice (art. 364 CP) ori aceea
de acces ilegal la un sistem informatic (art. 360 CP) etc.
131
De pildă, în domeniul dreptului civil, sunt recunoscute obligaţii de o nu face. Astfel, este posibilă încheierea
unui contract, între două părţi, care să conţină şi o clauză de neconcurenţă (în sarcina unei părţi şi în beneficiul
celeilalte). Un asemenea act juridic ar implica, aşadar, un caracter prohibitiv pentru partea debitoare, iar aducerea la
îndeplinire a obligaţiei asumate de aceasta s-ar realiza printr-o conduită omisivă (abţinerea sa de la desfăşurarea unor
activităţi de concurenţă în detrimentul părţii creditoare, în condiţiile în care este extrem de posibil ca respectiva
102 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Prin urmare, reiese că atitudinea de adaptare a comportamentului destinatarului normei la


prescripţiile legale poate fi apreciată drept eveniment de fapt/reacţie concretă, aşadar, bază
pentru aprecierea ca existentă a unei relaţii sociale (prin urmare, a unui raport juridic), cel puţin în
ceea ce priveşte normele penale de incriminare onerative, precum şi unele norme penale de
incriminare prohibitive (cele aparţinând domeniului infracţionalităţii convenţionale/ tehnice). Or,
acestea fiind enunţate, nu ar reprezenta, oare, o inconsecvenţă a nu extrapola aceste aserţiuni şi
asupra restului normelor penale de incriminare111 (prohibitive, aparţinând însă infracţionalităţii
naturale)? Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există o linie fermă şi clară, necontroversată de
demarcaţie între domeniul celor două tipuri de infracţionalitate la care se face aici referire.
Astfel, deşi poate fi mai greu de imaginat şi de acceptat acest lucru, simpla conformare la
prevederile normative în vigoare, prin neadoptarea conduitelor incriminate, s-ar putea aprecia a
da naştere unui raport juridic specific, penal, denumit de conformare/cooperare, existent între
stat (titularul dreptului de a incrimina) şi destinatarii nedeterminaţi ai normelor respective de
incriminare, care îşi adaptează conduita prevederilor acestora (inclusiv în cazul normelor
prohibitive, chiar şi al celor aparţinând domeniului infracţionalităţii naturale)l2]. în * 1

parte să fi desfăşurat anterior activităţi de genul celor pe care şi-a asumat obligaţia să nu le mai întreprindă în viitor).
Nu înţelegem cum de nu s-ar putea califica executarea (printr-un comportament omisiv, pasiv, static) a unui
asemenea act juridic drept obiect al unui raport juridic, doar din pricina caracterului prohibitiv al dispoziţiei care
normează conduita părţilor (reamintim că, în dreptul privat, contractul este apreciat a reprezenta legea părţilor). De
altfel, literatura de specialitate în materia dreptului civil defineşte obiectul raportului juridic civil ca fiind reprezentat
de „conduita subiectelor, adică (...) acţiunea sau inacţiunea pe care subiectul activ o poate pretinde subiectului pasiv
şi pe care acesta trebuie să o îndeplinească" (s.n.) - C.T. U NGUREANU , op. cit., p. 104. De asemenea, tot în doctrina
de drept civil se arată că „faptele juridice ilicite, denumite şi delicte civile, reprezintă acţiuni sau inacţiuni ale unei
persoane, care încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale unei alte persoane (...)" - idem, p. 43. Inclusivîn
doctrina de teoria generală a dreptului (ba chiar în lucrări ale unor autori care se pronunţă, expres, împotriva
admiterii existenţei unui raport juridic penal de conformare) se precizează că obligaţiile care dau conţinut (corelativ
drepturilor) unui raport juridic „pot fi de tip activ (...) sau de tip pasiv - spre exemplu, obligaţia de a se abţine de la
săvârşirea unor acţiuni care ar împiedica exerciţiul proprietăţii" (s.n.)- N. P OPA , op. cit., p. 235. Or, nu ni se impune cu
puterea evidenţei de ce o obligaţie civilă pasivă, de ordin legal sau chiar contractual, respectată printr-o conduită
omisivă, ar putea fi apreciată ca fapt juridic, bază a unei relaţii sociale, temei de recunoaştere a manifestării unui
raport juridic, fără a i se admite acelaşi statut şi obligaţiei legale penale de a se abţine de la săvârşirea unor acţiuni
care ar realiza conţinutul unor infracţiuni descrise prin norme de incriminare prohibitive! Iar dacă s-ar accepta că şi în
acest din urmă caz suntem în prezenţa unei modalităţi pasive/omisive de îndeplinire a unei obligaţii din conţinutul
unui raport de drept, atunci acesta, neputând fi apreciat ca un raport juridic penal de conflict, nu ar putea fi
recunoscut decât ca un raport juridic penal de cooperare (conformare).
[1]
„în măsura în care norma penală disciplinează manifestări concrete, nu vedem de ce s-ar refuza normei
penale, chiar din momentul intrării în vigoare, posibilitatea de a da naştere unor raporturi juridice de conformare, (...)
de cooperare (...), pentru realizarea conduitei prescrise în normă" - G. A NTONIU , op. cit., p. 258.
[21
Aşadar, chiar dacă este mai greu de sesizat, s-ar putea afirma că un destinatar (X) al legii penale, prin aceea că
nu ucide, nu fură, nu violează etc., intră, în abstract (teoretic), în acest raport juridic (specific) penal de conformare/
cooperare cu entitatea etatică titulară a dreptului de a incrimina, care a edictat, introdus şi menţinut în vigoare
normele de incriminare respective (ale faptelor de omor, furt, viol ş.a.m.d.). Apreciem că aceeaşi va fi şi situaţia
tuturor celorlalţi destinatari ai legii penale („subiecte ale raporturilor de drept penal, în forma lor de raporturi de
conformitate, sunt, în principiu, toţi membrii societăţii" - C. B ULAI , B.N. B ULAI , op. cit., p. 70), în pofida unor rezerve
doctrinare referitoare la lipsa caracterului „potrivit" (ne întrebăm „potrivit" în raport de ce?) al soluţiei de „a
introduce în raporturi juridice penale pe toţi cetăţenii" (ceea ce, pentru a se evita, conduce la aprecierea că „există
norme juridice ce se realizează şi în afara producerii unor raporturi juridice. Normele (...) cu caracter prohibitiv") - N.
P OPA , op. cit., p. 216. în sens contrar faţă de această ultimă statuare, a se vedea (de pildă) C. B ULAI , B.N. B ULAI , op.
cit., p. 64. Considerăm a reprezenta o inconsecvenţă afirmaţia potrivit căreia unele norme juridice se realizează prin
intermediul raporturilor juridice, iar altele nu (respectiv toate normele prohibitive, numeroase-în general-în cadrul
oricărui sistem de drept, respectiv majoritare în multe ramuri de drept din sfera dreptului public - inclusiv în domeniul
dreptului penal). O atare viziune credem că va întâmpina dificultăţi majore de compatibilizare cu realitatea normativă
concretă, în raport de anumite norme care manifestă, alternativ, atât caracter prohibitiv, cât şi onerativ (există, spre
exemplu, norme de incriminare care prezintă conţinut constitutiv alternativ, o variantă fiind prohibitivă, alta
onerativă - e.g., însuşirea bunului găsit
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 103

plus, doctrina penală a evidenţiat că un argument esenţial în susţinerea tezei existenţei unui
raport juridic penal de conformare îl reprezintă „faptul că tragerea la răspundere penală a unui
cetăţean ar fi imposibil de explicat în afara luării în considerare a faptului că acesta şi-a încălcat
prin conduita sa obligaţia de a respecta preceptul penalmente sancţionat"111 („Neacceptarea
acestei opinii conduce la concluzia greu de susţinut că raportul juridic penal se poate naşte din
nerespectarea unei obligaţii extrajuridice"121).
în consecinţă, ne alăturăm poziţiei doctrinare care apreciază că raportul juridic penal
constituie un concept cu existenţă plurală (duală), iar nu unică (singulară), distingând, ca specific
al dreptului penal131, manifestarea acestui raport juridic sub două forme: un raport juridic penal
de conformare/cooperare (preceptiv)141, respectiv un raport juridic penal de
conflict/contradicţie/constrângere (punitiv)!

§2. Raportul juridic penal de conformare/cooperare (preceptiv)


După cum s-a indicat deja, existenţa acestui tip de raport juridic penal nu este admisă în mod
unanim în doctrină151. însă, deoarece opinia majoritară în literatura de specialitate (în materie
penală) este formulată în sensul afirmării existenţei lui (viziune pe care o împărtăşim şi o
susţinem), vom preciza în continuare reperele esenţiale (elementele de structură) ale acestui
concept.
Părţile ( subiecţii)acestui tip de raport juridic penal sunt:
- pe de o parte, statul (ca reprezentant al societăţii în ansamblu, al fiecărui şi tuturor
titularilor individuali ai valorilor sociale penal protejate, precum şi în nume propriu) - subiect activ
(şi determinat) ai raportului juridic penal de cooperare161; * 1 2 3 4 * 6 * *

sau ajuns din eroare la făptuitor, art. 243 CP). Este firesc oare să se aprecieze că, în ipoteza unei asemenea prevederi
legale, norma în cauză se realizează uneori printr-un raport juridic (într-o modalitate alternativă), iar alteori în afara
unui raport juridic (în considerarea celeilalte modalităţi alternative)? Din punctul nostru de vedere, răspunsul este
negativ, inconsecvenţa la care ar conduce o soluţie contrară fiind de natură a încălca principiul (general) al simetriei,
bazat pe identitatea de raţiune (ubi eodem ratio, ibi idem ius). De altfel, chiar în doctrina de teoria generală a
dreptului se arată că, spre diferenţă de raporturile juridice din dreptul civil, familiei, muncii etc., „în alte ramuri de
drept - dreptul administrativ, financiar, penal etc. -, esenţială este voinţa de stat, exprimată în norma de drept. (...)
Naşterea unui atare raport juridic se face la iniţiativa organului de stat (...)" - N. P OPA , op. cit, p. 221. Or, nu vedem
cum referirea în cauză ar putea viza raportul juridic penal de conflict/constrângere, care se naşte prin comiterea
infracţiunii (aşadar, partea care se manifestă dinamic, născând raportul juridic respectiv, este persoana destinatarului
neobedient al legii penale, nu organul de stat). Referirea tinde a caracteriza, din contră, ceea ce se poate numi raport
juridic penal de conformare, unde, într-adevăr, constitutivă (sub aspect dinamic) este voinţa statului, care inserează în
dreptul pozitiv norma de incriminare căreia destinatarii urmează a i se conforma (apărând raportul de cooperare) sau
nu (apărând, la data neconformării, raportul de conflict).
[1] T. AVRIGEANU, Implicaţii sistematice ale conceptului de raport juridic penal, în R.D.P. nr. 3/2004, p. 85, 86.
[2] C. M ITRACHE , C R . M ITRACHE , op. cit. (2016), p. 64.
[3]
în literatura de specialitate în domeniul teoriei generale a dreptului se recunoaşte/admite specificitatea
de ramură a configurării raportului juridic, indicându-se faptul că, pornind de la trăsăturile (caracteristicile)
generale ale conceptului, „apar apoi, în funcţie de fiecare raport juridic concret, dintr-o ramură sau alta a
dreptului, trăsături specifice, note particulare, potrivit cu specificul relaţiilor sociale reglementate de normele
de drept într-un domeniu sau altul" - N. POPA, op. cit, p. 223.
[4]
Literatura de specialitate a înregistrat chiar exprimarea punctului de vedere potrivit căruia „negarea
raporturilor juridice de cooperare în dreptul penal pune sub semnul întrebării caracterul autonom, normativ al
dreptului penal, reînviind teza (eronată - n.n.) caracterului pur sancţionator al dreptului penal" - C. M ITRACHE , C R .
M ITRACHE , op. cit. (2014), p. 62. în acelaşi sens, a se vedea şi C. B ULAI , B.N. B ULAI , op. cit., p. 66, 67; V. P ASCA , op.
Contestă existenţa acestui tip de raport juridic (penal), printre alţii: N. P OPA , op. cit., p. 216; D. P AVEL ,
cit., p.15156.
Consideraţii teoretice în legătură cu raportul de drept penal, în J.N. nr. 9/1966, p. 51-53.
[6]
Potrivit unui punct de vedere, statul ar reprezenta subiectul activ principal şi determinat al raportului juridic
penal de cooperare, alături de acesta putând fi indicat însă, ca subiect activ adiacent şi nedeterminat (dar
determinabil),
ansamblul beneficiarilor legii penale, persoanele fizice şi juridice titulare (a încorporărilor particulare ale) valorilor
104 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

- pe de altă parte, destinatarii legii penale (persoanele fizice şi juridice cărora le sunt
solicitate imperativ/impuse anumite conduite, toţi cei care trebuie să îşi adapteze
comportamentul la exigenţele legale penale) - subiect pasiv (nedeterminat, dar determinabil) al
raportului juridic penal de cooperare.
Conţinutul raportului juridic penal de cooperare (drepturile şi obligaţiile corelative ale părţilor)
rezidă în:
-pe de o parte, dreptul statului de a determina şi de a impune imperativ sfera conduitelor
sociale acceptabile, respectiv indezirabile din punct de vedere penal, aşadar, dreptul de a crea
astfel un standard, un etalon de referinţă comportamental, respectiv de a solicita observarea şi
respectarea acestuia de către destinatarii normelor penale* 111. Corelativ, statului îi revine
obligaţia de a nu solicita imperativ, sub sancţiune de drept penal, destinatarilor legii penale
respectarea niciun alt tip de conduită decât acela (acelea) astfel determinat(e), respectiv de a
asigura funcţionarea corespunzătoare a tuturor garanţiilor decurgând din principiile
fundamentale ale dreptului penal. Totodată, statului îi revine obligaţia de a respecta caracterul
subsidiar-selectiv al dreptului penal (evitând excesul şi abuzul de reglementare penală, atunci
când mijloacele disponibile furnizate de alte ramuri ale dreptului ar fi suficiente şi eficiente în
urmărirea scopurilor de protecţie şi de prevenţie a valorilor sociale în cauză);
- pe de altă parte, obligaţia destinatarilor legii penale de a cunoaşte şi de a respecta
solicitarea imperativă referitoare la adoptarea comportamentului socio-penal dezirabil (de a se
supune prescripţiei normative, preceptului legal). Corelativ, destinatarii normei penale au dreptul
de a solicita statului stricta respectare/aplicare a legii penale, cu asigurarea tuturor garanţiilor
decurgând din principiile fundamentale ale domeniului şi în limitele presupuse de caracterul de
ultima rado (extrema rado) pe care trebuie să îl prezinte dreptul penal (într-un stat democratic,
de drept, potrivit standardelor contemporane).
Decurge că obiectul raportului juridic de drept pe constă în implementarea şi menţinerea
(asigurarea), într-o manieră preventivă, prescriptivă (ante-delictuală), a ordinii de drept socio-
penale, prin determinarea/influenţarea destinatarilor legii penale în sensul conformării
conduitelor acestora la exigenţele comportamentale exprimate şi impuse prin intermediul
normelor penale121. Mai concret, obiectul acestui raport este reprezentat de însăşi conduita de
cooperare/conformare/adeziune la norma penală a destinatarilor acesteia.

sociale protejate penal - a se vedea, în acest sens: G. A NTONIU , op. cit, p. 259, 262; C. B ULAI , B.N. B ULAI , op. cit., p.
70. Nu susţinem această viziune, pentru că, din moment ce statul acţionează ca reprezentant al societăţii în calitate
de subiect activ al raportului juridic penal de cooperare, el preia şi exercită, astfel, dreptul şi interesul individual al
fiecărui titular al valorilor sociale penal ocrotite în parte (şi al tuturor, în ansamblu) - „se substituie în dreptul
titularilor respectivi de a pretinde celorlalţi membri ai colectivităţii să se abţină de la săvârşirea faptelor periculoase
pentru valorile respective" (C. B ULAI , B.N. B ULAI , op. cit, p. 69) astfel încât devine redundant (şi derutant) să se
reafirme şi poziţia acestora, în aceeaşi calitate. în plus, s-ar ajunge, astfel, în situaţia ciudată în care sfera aceloraşi
persoane ar fi enunţată şi cu titlu de subiect activ (adiacent, subsecvent), şi cu titlu de subiect pasiv al aceluiaşi raport
juridic (penal, de cooperare); practic, cei indicaţi drept destinatari ai legii penale ar fi calificaţi (juridic), concomitent,
şi ca beneficiari ai legii penale (ceea ce înfăţişează o realitate de fapt, dar nu una juridică, deoarece subiectul activ şi
cel pasiv ai unui raport juridic trebuie să fie entităţi distincte, căci obligaţiile asumate faţă de sine însuşi nu pot fi
calificate drept obligaţii juridice, lipsind elementul de alteritate, caracteristic/specific dreptului).
111
Potrivit unui punct de vedere, aspectele legate de impunerea cadrului incriminărilor şi sancţiunilor de către
stat nu s-ar integra în conţinutul raportului juridic penal de conformare, căci acestea nu ţin de un drept al statului, ci
de o putere a sa, decurgând din suveranitate („un drept nelimitat nu este decât o putere") - a se vedea G. A NTONIU ,
op. cit., p. 258, 259 ş.u., 263. A se vedea şi T. A VRIGEANU , op. cit., p. 84 ş.u. în această viziune, dreptul statului, în
cadrul raportului juridic penal de conformare, se limitează doar la a solicita respectarea, de către destinatari, a
normelor penale instituite prin exercitarea puterii statului de a incrimina.
(2]
Este vorba despre dimensiunea ante-delictuală a prevenţiei generale în materie penală. Realizarea acestui
deziderat se poate fundamenta fie pe conformarea întemeiată valoric (norma exprimă valorile sociale fundamentale
şi evidenţiază importanţa lor, informând destinatarii asupra acestora, iar ei cooperează/le protejează din convingere),
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 105

în ceea ce priveşte durata raportului juridic penal de cooperare, urmează a fi identificate un


moment de debut (naşterea), respectiv de final/de încheiere a acestuia (stingerea).
Doctrina apreciază, în principiu, că naşterea raportului juridic penal de cooperare are loc (ca
regulă) odată cu momentul intrării în vigoare a normei penale în considerarea căreia se
configurează acesta. Astfel, se consideră că, încă de la data la care o normă penală (de
incriminare) devine parte integrantă a dreptului pozitiv, se naşte şi obligaţia destinatarilor normei
de a îşi adapta conduitele la aceasta, de a se manifesta în sfera vieţii de relaţie cu observarea şi
respectarea dispoziţiei legale respective. în acest sens, aceia care fac aceasta dau naştere la şi
intră în raporturi penale de cooperare, iar aceia care nu se conformează corespunzător, comiţând
fapta incriminată, dau naştere la şi intră în raporturi penale de conflict. Prin excepţie de la regula
astfel formulată, se apreciază că naşterea/apariţia raportului penal de cooperare are loc chiar şi
posterior datei intrării în vigoare a normei penale, atunci când o persoană (fizică sau juridică)
ajunge să devină, ulterior acestui moment, destinatar al acelei prevederi (întruneşte, ulterior
intrării ei în vigoare, anumite condiţii legale, solicitate de normă drept necesare pentru
dobândirea calităţii de destinatar al acesteia, condiţii pe care nu le verifica iniţial, la momentul
activării prevederii normative în cauză)111.
Observăm că, de principiu, viziunea tinde a fi aptă de susţinere mai ales în relaţie cu normele
penale prohibitive, nu însă (neapărat) şi faţă de acelea onerative. De pildă, este relativ lesne de
acceptat că, prin simpla intrare în vigoare a unei norme de incriminare prohibitive (în special a
uneia care instituie o obligaţie generică, ce nu este limitată la un anumit context/dependentă de o
situaţie premisă) - precum este cazul normelor de incriminare a omorului, a furtului, a violului etc.
-, debutează raportul de conformare la aceasta a tuturor destinatarilor săi ce nu adoptă conduita
interzisă (se abţin să încalce norma, şi anume nu omoară, nu sustrag, nu violează etc.). în schimb,
nu se impune în egală măsură evenimentul naşterii unui raport de conformare prin simpla intrare
în vigoare a unei norme de incriminare onerative, care impune destinatarilor săi o anumită
conduită, în situaţii anume determinate. în acest din urmă caz, apariţia raportului de cooperare ne
apare dependentă mai degrabă de configurarea contextului concret în care se activează dispoziţia
normei penale, de apariţia efectivă a împrejurării în prezenţa căreia legiuitorul solicită
destinatarului adoptarea conduitei dezirabile121. Raţionamentul ar putea fi suficient de lesne
extins, de

fie pe o supunere formală, întemeiată pe dorinţa de a evita sancţiunea de drept penal/pe temerea faţă de aceasta
(norma ameninţă cu sancţiunea specifică în caz de nerespectare, iar destinatarii o respectă pentru a nu suporta
sancţiunea respectivă), ori pe ambele, deopotrivă.
[1]
Astfel, este evident că unele persoane (fizice sau juridice) nici nu existau, în mod obiectiv, la data intrării în
vigoare a unor norme penale, care însă pot rămâne active o lungă perioadă de timp, vreme în care respectivele
persoane apar şi ajung să întrunească condiţiile generale necesare pentru a dobândi capacitate penală (de pildă, în
cazul persoanelor fizice: o anumită limită de vârstă, responsabilitate şi libertate de hotărâre şi de acţiune). în acest
caz, în privinţa respectivelor persoane, calitatea de destinatar al normelor penale în cauză va fi dobândită odată cu
întrunirea condiţiilor generale la care s-a făcut referire, acesta reprezentând, aşadar, şi momentul la care se va naşte
raportul juridic penal de cooperare între stat şi ele (în măsura în care se vor supune dispoziţiilor normelor penale).
Sau unele norme penale se adresează doar anumitor categorii de persoane (fizice sau juridice) - impunând, de pildă,
întrunirea de către destinatar a unei calităţi determinate-, caz în care nu vor fi destinatari ai acestora decât
persoanele faţă de care se verifică întrunirea cerinţei speciale în cauză şi numai de la data la care respectiva condiţie a
fost întrunită (spre exemplu, normele penale care vizează exclusiv funcţionarii publici ori militarii nu nasc raporturi de
cooperare în rândul persoanelor ce nu întrunesc asemenea calităţi, raportul configurându-se, pentru viitor, de la data
la care o asemenea persoană va dobândi statutul/calitatea respectivă).
[2]
Spre exemplu, nu credem că, în cazul normei de incriminare a nedenunţării (art. 266 CP), se poate discuta
despre existenţa unui raport juridic penal de cooperare între stat şi destinatarii acestei norme, încă de la data intrării
în vigoare a celei din urmă. în realitate, problema naşterii unui raport juridic penal (fie acesta de cooperare ori de
conflict) în relaţie cu această normă se va putea ridica doar în momentul în care o anumită persoană, din rândul
destinatarilor normei în cauză, se va găsi într-o situaţie concretă în care a luat la cunoştinţă despre săvârşirea,
106 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

altfel, şi către normele prohibitive care nu instituie o interdicţie generică, ci una limitată la un
anumit context/dependentă de o situaţie-premisă111. în acest context, pentru simetrie şi
identitate de raţiune (pentru a nu se ajunge în situaţia aprecierii momentului de naştere a
raportului juridic penal de conformare ca fiind reprezentat de date diferite, în funcţie de tipul
normelor de incriminare din care decurge), s-ar putea propune o viziune potrivit căreia intrarea în
vigoare a normei de incriminare constituie doar premisa naşterii raportului de conformare.
Apariţia concretă a acestuia ar urmă să fie însă (de regulă) ulterioară, fiind condiţionată de
configurarea situaţiei/contextului în care s-ar contura posibilitatea reală de nesocotire a
comandamentului legal imperativ (fiind, practic, o alternativă punctuală la apariţia raportului
juridic penal de conflict)121.
Stingerea raportului juridic penal de cooperare este fixată, în doctrina majoritară131, la data
ieşirii din vigoare a normei penale de referinţă, respectiv la momentul pierderii calităţii de
destinatar al ei, prin efectul dispariţiei unei condiţii necesare pentru întrunirea acestei calităţi 141. *
1234

de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, din rândul celor contra vieţii sau al acelor care au
avut ca urmare moartea unei persoane. Dacă, într-o atare situaţie, destinatarul normei penale va înştiinţa de îndată
autorităţile, se va putea aprecia că şi-a conformat conduita preceptului legal imperativ şi că nu a încălcat norma
(apărând, astfel, un raport juridic penal de cooperare). Dimpotrivă, dacă nu înştiinţează autorităţile (sau nu o face de
îndată ce a avut posibilitatea efectivă), reiese că nu şi-a conformat comportamentul dispoziţiei penale imperative,
violând preceptul legal (apărând, astfel, un raport juridic penal de conflict).
[1]
De pildă, art. 338 CP prevede drept infracţiune fapta de părăsire a locului accidentului ori modificare sau
ştergere a urmelor acestuia, ceea ce reprezintă o normă de incriminare prohibitivă (prin aceea că se descrie drept
infracţiune, sub sancţiunea unei pedepse, adoptarea unei asemenea conduite, reiese că dispoziţia normei este: să nu
părăseşti locul accidentului, respectiv să nu modifici sau să nu ştergi urmele acestuia). Raportându-ne (pentru
facilitarea expunerii) doar la ipoteza părăsirii locului accidentului, trebuie arătat că nu considerăm realistă o viziune
care afirmă că ar exista un raport juridic penal de cooperare, în acest sens, între stat şi toţi conducătorii de vehicule
participante la circulaţia pe drumurile publice, încă din momentul intrării în vigoare a acestei norme ori de la data
(posterioară) a dobândirii, de către o persoană, a permisului de conducere. în realitate, data în considerarea căreia va
apărea un raport juridic penal între stat şi una dintre aceste persoane va fi aceea în care se va produce un accident de
trafic [cu excepţia situaţiilor detaliate în alin. (3) al art. 338 CP], iar conducătorul vehiculului va adopta fie conduita de
a părăsi locul accidentului fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei (caz
în care raportul juridic va fi unul de conflict), fie conduita de a rămâne la acel loc până la obţinerea respectivei
permisiuni de a îl părăsi (caz în care raportul juridic va fi unul de conformare).
[2]
Aşadar, odată premisele sale asigurate (intrarea în vigoare a normei penale şi existenţa unor destinatari ai
acesteia), raportul juridic penal de cooperare/conformare se va naşte nu automat, ci ori de câte ori vor apărea
conduite concrete/efective de adaptare a comportamentului destinatarilor la preceptul normativ, indiferent de
caracterul comisiv sau omisiv al acestuia (adie ă: faptele juridice). Mai precis, în această viziune, destinatarii unei
anumite norme penale nu intră, faţă de stat, într-un (singur şi continuu, liniar) raport de cooperare, cu desfăşurare
neîntreruptă de la chiar data activării juridice a acelei norme ori a dobândirii calităţii de destinatari ai acesteia.
Dimpotrivă, ei ar urma să intre în raporturi (potenţial succesive, reiterate, multiple) de conformare ori de câte ori, pe
parcursul subzistenţei acestor premise ale existenţei raportului juridic, se găsesc în situaţii faptice concrete/efective
în care au posibilitatea de a decide, în mod real, dacă vor adopta o conduită conformă sau neconformă cu norma
respectivă. Aceasta, desigur, în măsura în care vor lua, în final, decizia de supunere la exigenţele normei/de adaptare
a comportamentului la normă (decizie potrivit căreia se comportă apoi efectiv). Pentru o detaliere a acestei
perspective asupra datei de naştere a raportului juridic penal de conformare, a se vedea M. D UNEA , M.l.
M ĂRCULESCU -M ICHINICI , Despre noţiunea, formele şi conţinutul conceptului de raport juridic penal, în Analele
Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 11/2016, p. 177-184 (articolul poate fi consultat
on-line prin accesarea adresei de internet http://pub.law.uaic.rO/files/articole/2016/volii/2016Ji_2.2.dunea.pdf).
[3]
G. A NTONIU , op. cit., p. 264; C. B ULAI , B.N. B ULAI , op. cit., p. 72; V. P ASCA , op. cit., p. 62, ş.a.
[4]
Din unele exprimări care pot fi întâlnite în doctrină s-ar putea concluziona că s-ar admite şi ipoteza
considerării ca stins a raportului juridic penal de conformare prin săvârşirea infracţiunii (care decurge din adoptarea
conduitei ilicite descrise de respectiva normă). Doctrina majoritară subliniază însă (în mod corect) faptul că, şi ulterior
acestui moment, destinatarul în cauză al normei respective continuă să fie obligat, pe viitor, să îşi conformeze
conduita la aceasta, o nouă încălcare a normei, de către aceeaşi persoană care a mai încălcat-o deja, conducând la
apariţia unui număr corespunzător de raporturi juridice penale de conflict (dovadă că obligaţia juridică de conformare
la
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 107

însă, conform propunerii pe care am avansat-o anterior, cu privire la momentul apariţiei şi


formele desfăşurării acestui tip de raport juridic penal, ar reieşi că asemenea momente reprezintă
doar datele de la care încetează premisele existenţei respectivului gen de raport juridic. Separat
de aceste aspecte însă, stingerea raportului juridic penal de cooperare nu ar mai constitui un
eveniment singular (unic) şi izolat (excepţional), ci ar putea fi identificată o succesiune consecutivă
de apariţii şi stingeri ale unui asemenea tip de raport juridic, între stat şi diverşi destinatari ai unei
anumite norme penale. Momentele acestor naşteri, respectiv stingeri ale raportului juridic penal
de cooperare ar fi corespunzătoare apariţiei, respectiv dispariţiei contextului/situaţiei legale-
premisă necesar(ă) pentru comiterea infracţiunii, moment consecutiv căruia însă, în urma unei
manifestări de voinţă a acelor persoane, s-ar înregistra, totuşi, o conformare a conduitelor lor la
standardul comportamental normativ111.

§3. Raportul juridic penal de conflict/contradicţie/constrângere (punitiv)


Admis de doctrina majoritară (atât de drept penal, cât şi de teoria generală a dreptului) -
aşadar, în principiu, necontestat-ca tip propriu-zis, specific de raport juridic penal121, raportul * 1

norma în cauză nu a încetat prin actul transgresării sale anterioare) -în acest sens, a se vedea: C. BULAI, B.N.
BULAI, op. cit., p. 73; V. PASCA, op. cit., p. 62. într-adevăr, dacă admitem viziunea majoritară, potrivit căreia
raportul juridic de cooperare apare odată cu intrarea în vigoare a normei sau dobândirea de către o persoană a
statutului de destinatar al acelei norme, având un caracter unitar (singular), o existenţă liniară şi neîntreruptă,
atunci, desigur, afirmaţia potrivit căreia acest raport s-ar încheia prin comiterea infracţiunii nu ar putea fi
admisă sub nicio formă (ar însemna că în privinţa infractorilor nu ar subzista obligaţia de a-şi conforma conduita
preceptelor legale penale sau unora dintre ele, odată acestea încălcate şi încă nefinalizate raporturile de conflict
astfel apărute, ceea ce, evident, nu poate fi admis, căci ar semnifica - de pildă - că, odată săvârşit un omor,
infractorul în cauză ar putea continua să ucidă, cu impunitate, până la stingerea primului raport de conflict, ceea
ce este inadmisibil). De asemenea, potrivit accepţiunii pe care am propus-o asupra apariţiei, desfăşurării şi
stingerii raportului juridic penal de cooperare, admiţând existenţa sa conjuncturală, potenţial plurală/succesivă,
reiese că săvârşirea infracţiunii nu ar putea fi interpretată drept eveniment care să pună capăt unui raport
juridic penal de conformare, ci reprezintă o manifestare alternativă celei care ar da naştere unui astfel de raport
juridic (în conjunctura normativă şi faptică în care destinatarul normei urmează a decide concret conformarea
sau neconformarea la normă, acesta fie îşi va adapta conduita la preceptul legal, apărând raportul de
cooperare, fie va adopta un comportament neconform imperativului legal, născându-se raportul de conflict).
[1]
Astfel, pentru a urma linia unor exemplificări anterioare, raportul juridic penal de cooperare dintre stat şi
destinatarul unei norme de nedenunţare s-ar naşte odată cu luarea la cunoştinţă, de către acesta, a unei infracţiuni
contra vieţii (de exemplu), comisă de un terţ, iar stingerea acestui raport s-ar produce prin înştiinţarea de îndată, de
către respectiva persoană, a autorităţilor. Sau: raportul juridic penal de cooperare dintre stat şi conducătorul unui
vehicul implicat într-un accident, pe când circula pe drumurile publice (destinatar al normei care incriminează fapta
de părăsire a locului accidentului), s-ar naşte la data producerii acelui accident, stingându-se prin rămânerea la locul
în cauză a conducătorului respectiv de vehicul, până la încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează
cercetarea la locul faptei. Ori: raportul juridic penal de cooperare vizând incriminarea omorului/furtului/violului etc.
s-ar naşte odată cu apariţia unei situaţii concrete în care o persoană ia în considerare posibilitatea comiterii unei
asemenea fapte, având posibilitatea obiectivă de a o săvârşi, iar stingerea sa ar fi reprezentată de luarea deciziei de a
se conforma legii penale, urmată de adoptarea unei conduite de adeziune, corespunzătoare (abţinerea de la
comiterea omorului/furtului/violului etc.). în fiecare dintre cazurile menţionate, ulterior stingerii raportului penal de
cooperare în cauză, se conservă (până la ieşirea din vigoare a normei în temeiul căreia a fost posibilă apariţia unui
asemenea raport juridic ori până la pierderea, de către respectiva persoană, a calităţii de destinatar al acelei norme)
posibilitatea ca, pe viitor, raportul de cooperare să renască şi să se stingă, din nou, în condiţii similare celor din trecut.
Acest aspect se poate repeta de mai multe ori, la intervale diferite de timp, cu privire la una şi aceeaşi persoană,
destinatară a normei respective, fiind posibil, de asemenea, ca între astfel de raporturi penale de cooperare să se
interpună şi alte raporturi similare, între aceeaşi persoană şi stat, cu privire însă la alte norme penale, precum şi unele
raporturi de conflict-revelate sau nu, rezolvate judiciar definitiv sau nu -între aceiaşi subiecţi pre-indicaţi.
[21
Doctrina a observat faptul că normele penale (fie generale, fie speciale) nu se aplică efectiv, potrivit
reglementării lor legale, decât în ipotezele în care apar raporturi de conflict. Astfel, de pildă, s-a afirmat că „toate
dispoziţiile Codului penal, generale şi speciale, au în vedere aplicarea şi executarea pedepsei" - M. Z OLYNEAK , op.
cit., p. 94. Drept
108 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

de conflict manifestă o structură şi particularităţi proprii, caracteristice. Deşi autorii care admit
existenţa raportului de cooperare consideră, de regulă, că acesta constituie modalitatea/ forma
dominantă (principală) de manifestare a raportului juridic penal - raportul de conflict prezentând
un caracter subsidiar (secundar) în cadrul realizării ordinii de drept penal111 -, această apreciere
este (doar) rezultatul unei evaluări de factură preponderent cantitativă (se poate admite, în mod
rezonabil, că numărul destinatarilor obedienţi ai legii penale este superior celui al destinatarilor
care, încălcând-o/nesocotind-o, intră în conflict cu aceasta). Sub aspectul aplicării ansamblului
dispoziţiilor juridico-penale însă, este evident că raportul juridic penal de conflict asigură funcţia
principală, căci realizarea scopului dreptului penal prin adeziune (în cadrul raporturilor de
cooperare) nu implică o activare propriu-zisă a normelor penale. Altfel spus, prevederile normelor
penale devin aplicabile numai în ipoteza existenţei unor raporturi de conflict, nu şi a unora de
cooperare (chiar dacă scopul lor este atins prin intermediul ambelor tipuri de raport juridic penal).
Referitor la elementele de structură ale raportului juridic penal de conflict,
analiza părţilor
(subiecţilor) acestui tip de raport juridic penal relevă că ele sunt:
-statul, ca subiect activ, dominant şi determinat121;
- infractorul (persoana fizică sau juridică ce a comis infracţiunea), ca subiect pasiv,
subordonat.
în legătură cu această din urmă parte a raportului juridic penal de conflict (infractorul), în
principiu, doctrina majoritară specifică faptul că ar fi un subiect determinat (de regulă, se
menţionează astfel o deosebire în comparaţie cu subiectul pasiv al raportului juridic penal de
cooperare)131.

urmare, putem aprecia că scopul legii penale se realizează, în majoritatea cazurilor (aşa cum este şi ideal/dezirabil), în
cadrul raporturilor penale de cooperare/conformare (preceptive), dar reglementarea penală se aplică, efectiv, doar
atunci când apar (şi sunt revelate) raporturi penale de conflict/contradicţie/constrângere (punitive).
[1] M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 92, 93.
[21
Persoana vătămată prin fapta incriminată comisă nu este subiect al raportului juridic penal de conflict, căci
statul, ca reprezentant al întregii societăţi (aşadar, inclusiv al acelei persoane), monopolizează dreptul de a reacţiona
juridic, din punct de vedere penal, la comiterea unei fapte incriminate şi de a supune şi obliga persoana care a
săvârşit-o la executarea sancţiunilor/măsurilor care se stabilesc şi se aplică, legal, pe acest temei. Persoana vătămată
nu este subiect al raportului juridic penal de conflict nici măcar în acele cazuri în care demararea, respectiv
desfăşurarea acţiunii penale depind de manifestarea sa de voinţă, exprimată prin formularea şi menţinerea unei
plângeri prealabile până la definitivarea procesului penal (trebuie menţionat că asemenea cazuri reprezintă excepţia
de la regula oficialităţii, operantă în materie penală - regulă potrivit căreia instrumentarea unei cauze penale şi
desfăşurarea procesului penal, tragerea la răspundere penală şi determinarea sancţiunilor de drept penal consecutive
comiterii unei fapte incriminate se realizează din oficiu, indiferent de modul de sesizare a autorităţilor competente şi
de existenţa sau inexistenţa unei manifestări de voinţă a unei anumite persoane/entităţi în acest sens, ba chiar, dacă
este cazul, în pofida unei voinţe expres exprimate în sens contrar). în aceste ipoteze, se apreciază că statul este, în
continuare, singurul subiect activ al raportului penal de conflict, singurul titular al dreptului de a trage la răspundere
penală persoana care a comis infracţiunea şi/sau de a stabili, aplica şi asigura executarea sancţiunii de drept penal
corespunzătoare, cu menţiunea că acest drept este afectat de o condiţie, reprezentată de manifestarea de voinţă a
persoanei vătămate (prin plângere prealabilă), condiţie a căreia exercitare este încredinţată unui persoane terţe faţă
de raportul juridic penal de conflict. A se vedea, în acest sens: G. A NTONIU , op. cit, p. 265; M. Z OLYNEAK , op. cit.,
p. 100-102; D. P AVEL , op. cit., p. 46, 47.
[3] G. ANTONIU, op. cit., p. 264; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit., p. 63; C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 71.

Trebuie punctat că, în viziunea conform căreia apariţia raportului juridic penal de cooperare nu se identifică, automat,
cu data intrării în vigoare a normei juridice de incriminare (pentru subiecţii de drept penal preexistenţi, care întrunesc
toate condiţiile necesare pentru a fi consideraţi destinatari ai acesteia), fiind reprezentată de momentul la care se
petrece faptul juridic al supunerii voite şi conştiente faţă de prescripţia normei în cauză, într-un context concret în
care destinatarul obligaţiei de obedienţă ar fi putut să nu îi dea curs acesteia, afirmarea caracterului determinat al
subiectului pasiv al raportului juridic penal de conflict nu se mai impune ca o distincţie atât de pregnantă în
comparaţie cu situaţia (abstractă a) subiectului pasiv al raportului juridic penal de conformare.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 109

Desigur că, teoretic (după cum vom puncta şi în continuare), raportul juridic de conflict
apărând de la momentul comiterii infracţiunii (indiferent de aspectele concrete legate de
descoperirea acesteia ori de identificarea persoanei făptuitorului), încă de la acel moment există
şi un subiect pasiv al raportului juridic în cauză, respectiv subiectul activ al faptei incriminate
(persoana fizică sau juridică ce a comis acea faptă), indiferent dacă i se cunoaşte efectiv
identitatea sau nu. în acest sens (aşadar, potrivit unei raportări de natură abstractă), se poate
afirma că subiectul pasiv al raportului juridic penal de conflict este determinat ca fiind reprezentat
de către infractor/făptuitor, împrejurare care, de regulă, se concretizează ulterior (la fel ca şi
celelalte elemente ale acestui tip de raport juridic), pe parcursul procesului penal, consolidându-
se la momentul finalizării acestuia, prin rămânerea definitivă a hotărârii (care, în principiu - dar nu
exclusiv, după vom dezvolta în continuare -, va fi o hotărâre de condamnare).
Pe de altă parte, abordând lucrurile dintr-o perspectivă concretă, trebuie observat faptul că
acest subiect (astfel) determinat (din punct de vedere abstract) rămâne uneori nedeterminat
(neindividualizat) în mod efectiv, şi anume în acele cazuri în care fie nu se descoperă săvârşirea
infracţiunii (deci nici existenţa raportului penal de conflict apărut în mod obiectiv), fie, deşi
infracţiunea este descoperită, nu se identifică (în mod corect sau chiar deloc) persoana
infractorului. în asemenea ipoteze, din punct de vedere teoretic (abstract, legal), se poate afirma
că există un subiect pasiv determinat al raportului penal de conflict (anume infractorul), dar în
concret nu se cunoaşte, în mod real (efectiv), identitatea acestuia; el este, aşadar, doar abstract-
determinat, nu însă şi concret-determinatl
Prin urmare, credem că trebuie să ţinem cont de aceste nuanţe atunci când afirmăm, în mod
generic, că subiectul pasiv al raportului juridic penal de conflict este determinat, aserţiunea
general valabilă (din punctul nostru de vedere) fiind că acesta este abstract-determinat (în
persoana infractorului, oricare ar fi acesta în fiecare caz concret în parte), urmând ca uneori să
ajungă să fie şi un subiect pasiv concret/efectiv determinat (iar în alte cazuri să rămână, în mod
real, doar un subiect pasiv abstract determinat).
Un alt aspect care se poate discuta în legătură cu subiectul pasiv al raportului penal de
conflict este dacă el se determină exclusiv din rândul persoanelor care comit fapte incriminate în
condiţii în care acestea se pot califica, legal, drept infracţiuni (iar respectivele persoane drept
infractori) sau dacă nu s-ar putea indica, în această categorie, inclusiv unele persoane care
săvârşesc fapte incriminate în condiţii ce nu permit calificarea lor juridică drept infracţiuni
(activităţi concrete rămase la stadiul de simpl e fapte prevăzute de legea penală, persoanele care
le-au comis putând fi denumite doar făptuitori).Chestiunea se poate ridica, deoarece există
anumite sancţiuni de drept penal care se pot aplica chiar şi în absenţa aprecierii faptei incriminate
săvârşite ca reprezentând o infracţiune (şi anume măsurile de siguranţă)111. Faptul că acestea din
urmă constituie sancţiuni de drept penal121, ce pot fi luate (în anumite condiţii) în considerarea
comiterii unor fapte incriminate (prevăzute de legea penală), într-un cadru procesual limitat
(reprezentat exclusiv de procesul penal), de către organe jurisdicţionale anume instituite, cu
atribuţii în materie penală (instanţa judecătorească competentă a judeca pricini penale) - aşadar,
sancţiuni de drept penal dispuse exclusiv prin intermediul raportului juridic procesual-penal-,
reprezintă un argument pertinent în susţinerea opiniei potrivit căreia nu doar infractorii, ci şi
simplii făptuitori ai unor comportamente incriminate * 2

111
Conform art. 107 alin. (2) CP, „Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută
de legea penală, nejustificată".
[2)
Fără a fi, propriu-zis, sancţiuni penale (doar pedepsele şi măsurile educative putând fi astfel calificate, de lege
lata, în legislaţia penală românească, ele singure constituind sancţiuni juridice care reprezintă consecinţe ale angajării
răspunderii penale).
110 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

(persoanele fizice şi/sau juridice care au comis fapte prevăzute de legea penală ce nu se pot însă
califica propriu-zis drept infracţiuni) ar putea fi totuşi apreciaţi, uneori111, drept subiecţi pasivi ai
raportului penal de conflict.
Admiterea unei asemenea viziuni ar implica, în continuare, a se accepta că raportul penal de
conflict nu poate fi redus exclusiv la angajarea/tragerea la răspundere penală şi supunerea
subiectului său pasiv la executarea sancţiunii ce decurge din stabilirea unei asemenea răspunderi,
aceasta fiind doar configuraţia sa preponderentă. în plus, potrivit opiniei propuse, raportul de
conflict ar cuprinde desfăşurarea oricărui curs de acţiune legal (oficial) din partea statului, prin
care acesta ar ajunge să stabilească şi să impună spre executare, în sarcina persoanelor care comit
fapte incriminate, acele sancţiuni (măsuri reactive) necesare decurgând (legal) din tipul de
manifestare comportamentală exteriorizată (fie acestea pedepse ori măsuri educative, fie doar
măsuri de siguranţă). Altfel spus, raportul juridic penal de conflict ar caracteriza legătura juridică
apărută între stat şi o persoană (fizică/ juridică) în condiţii de acţiune efectivă a normelor care
reglementează reacţia celei dintâi părţi la adoptarea, în cadrul relaţiilor sociale, a unei conduite
corespunzătoare unei fapte incriminate, de către cea de-a doua parte, indiferent dacă sunt sau nu
întrunite condiţiile necesare pentru calificarea respectivul comportament drept infracţional (şi,
implicit, drept infractor a celui care l-a manifestat).
Cu privire la conţinutul raportului juridic penal de conflict (în conformitate cu viziunea general
admisă în literatura de specialitate)121, acesta vizează:
- pe de o parte, dreptul statului de a reacţiona la comiterea unei fapte incriminate, prin
desfăşurarea procesului penal (şi a raportului juridic procesual penal), în vederea tragerii la
răspundere penală (dacă este cazul) a subiectului activ al faptei incriminate (devenit subiect pasiv
al raportului penal de constrângere) şi a soluţionării legale corespunzătoare a conflictului
declanşat de această persoană, prin stabilirea, aplicarea şi supunerea sa la executarea unei
sancţiuni de drept penal (în vederea restabilirii ordinii de drept înfrânte şi pentru realizarea -
postdelictuală - a scopului dreptului penal). Corelativ, statul are obligaţia de a nu depăşi limitele
legale prestabilite (predeterminate) ale acestei reacţii, neputând institui în sarcina subiectului
pasiv al raportului de conflict nicio obligaţie concretă excedentară/suplimentară respectivelor
limite, trebuind, totodată, să îi asigure acestuia exerciţiul şi beneficiul tuturor garanţiilor legal
recunoscute/reglementateîn dreptul pozitiv, pe parcursul fazelor şi etapelor succesive prin
desfăşurarea cărora îşi concretizează dreptul în cauză;
- pe de altă parte, obligaţia făptuitorului de a se supune reacţiei statului şi consecinţelor
juridic reglementate decurgând din comiterea faptei incriminate (executarea sancţiunilor de drept
penal şi a tuturor măsurilor legal stabilite şi aplicate). Corelativ, făptuitorul are dreptul

[11
Rezerva vizează acele împrejurări în care nu s-ar putea aplica niciun fel de sancţiuni de drept penal ca urmare
a comiterii unei fapte incriminate (nici măcar măsuri de siguranţă), astfel cum este cazul săvârşirii unei fapte
prevăzute de legea penală în condiţii în care se reţine incidenţa unei cauze justificative [art. 107 alin. (2) CP impune
verificarea caracterului nejustificat al faptei incriminate comise, pentru a se putea dispune măsuri de siguranţă],
precum legitima apărare ori starea de necesitate etc.
P1
Doctrina a înregistrat şi exprimarea opiniei conform căreia raportul juridic penal de conflict nu ar cunoaşte
decât, pe de o parte, dreptul statului, iar, pe de altă parte, obligaţia făptuitorului, fără ca fiecare dintre acestea să
genereze şi o obligaţie, respectiv un drept corelativ(ă). Potrivit acestui punct de vedere, ceea ce se afirmă, de regulă,
ca obligaţie a statului (corelativă dreptului său), respectiv ca drept al făptuitorului (corelativ obligaţiei sale), în cadrul
raportului penal de conflict, nu ar reprezenta propriu-zis drepturi şi obligaţii, ci doar limite ale conţinutului raportului
juridic în cauză. A se vedea, în acest sens, D. PAVEL, op. cit., p. 49 [autorul arăta că „în orice raport juridic drepturile şi
obligaţiile (...) au un anumit contur, anumite limite: sunt drepturi şi obligaţii determinate. Dar determinările
cantitative ale dreptului unuia dintre subiecţii raportului juridic nu constituie obligaţii distincte în sarcina sa, după
cum limitele obligaţiei celuilalt subiect nu se pot converti în drepturi ale acestuia. Toate drepturile au limite, dar
limitele unui drept nu constituie obligaţii distincte pentru titularul dreptului"].
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 111

de a solicita şi de a i se asigura respectarea strictă a legalităţii în cadrul acestor demersuri, precum


şi lipsa oricărei abateri (în detrimentul său) de la limitele reacţiei la care este îndrituit subiectul
activ al acestui raport juridic, ca urmare a adoptării conduitei penal tipizate de către subiectul
pasiv al raportului de conflict.
Astfel, se poate aprecia că obiectul raportului juridic penal de conflict rezidă în sancţionarea
corespunzătoare a făptuitorului unei conduite incriminate (supunerea acestuia sancţiunii de drept
penal legale şi just individualizate pentru fapta comisă, cu luarea în considerare a particularităţilor
obiective şi subiective ale săvârşirii acesteia). Practic, obiectul raportului penal de conflict tinde la
realizarea (postdelictuală a) scopului legii penale: apărarea societăţii/valorilor (relaţiilor) sociale
esenţiale, prin reintegrarea ordinii de drept şi prevenirea (preponderent specială, dar şi -în
subsidiar-generală a) comiterii, pe viitor, de noi fapte incriminate.
în ceea ce priveşte durata acestui raport juridic, se poate aprecia că doctrina penală
contemporană a atins un consens din a menţiona drept dată a naşterii (apariţiei) sale momentul
comiterii faptei incriminatell], indiferent de formele şi calificările juridice care i s-ar putea aduce
acesteia121. După cum s-a afirmat în literatura de specialitate, „naşterea unui raport juridic
constituie un fenomen obiectiv, determinat de faptele ce se petrec în realitatea obiectivă şi de
semnificaţia juridică a acestor fapte. Indiferent de reflectarea acestor fenomene obiective în
conştiinţa unor persoane (...), existenţa lor, cu atributele juridice care le caracterizează şi cu
raporturile de drepturi şi obligaţii pe care le generează, constituie o realitate obiectivă"131.
Desigur că, separat de admiterea/afirmarea teoretică a datei comiterii faptei incriminate, ca
reprezentând momentul naşterii/apariţiei raportului penal de conflict, acesta nu va cunoaşte
decât ulterior o formă determinată/efectiv configurată sub aspectul elementelor sale esenţiale.
Astfel, adeseori, însăşi comiterea faptei incriminate nu este descoperită imediat după săvârşire; în
multe cazuri, identitatea făptuitorului nu este stabilită imediat după descoperirea faptei (şi, în
toate cazurile, inclusiv acelea în care există infracţiuni flagrante141, persoana acuzată * 2

111
în doctrina mai veche se pot identifica opinii (sau referinţe la asemenea opinii) conform cărora apariţia
raportului juridic penal de conflict ar fi trebuit să fie stabilită ori la data descoperii faptei, respectiv la momentul
identificării făptuitorului, ori la momentul demarării acţiunii penale împotriva acestuia, ori chiar la data rămânerii
definitive a unei hotărâri (de condamnare, în principiu) cu privire la acea persoană, pentru respectiva faptă. în mod
corect, asemenea viziuni au fost respinse şi criticate ca neconforme cu realitatea (printre motivele invocate în acest
sens se pot număra: unele cauze care înlătură răspunderea penală-stingând, prin urmare, raportul juridic de conflict-
pot interveni chiar anterior descoperirii faptei ori instrumentării penale a cauzei împotriva făptuitorului sau rămânerii
definitive a unei hotărâri împotriva acestuia-cazul amnistiei, prescripţiei răspunderii penale, lipsei plângerii prealabile
în cazul anumitor infracţiuni etc. -, or, nu se poate admite efectul extinctiv produs asupra unei entităţi care nu a
început încă să fiinţeze/care nu există încă; dreptul de reacţie penală a statului şi obligaţia corelativă a făptuitorului
constituie o potenţialitate, care apare în abstract, în mod logic, chiar în momentul realizării faptului juridic suficient şi
necesar pentru le a declanşa pe acestea - săvârşirea faptei incriminate -, indiferent de particularităţile efective ale
anumitor cazuri concrete sau chiar în lipsa concretizării/valorificării lor efective în unele speţe; urmărirea penală
constituie o fază a procesului penal care începe in rem, chiar dacă nu există încă nicio persoană anume care să fie
suspectată de comiterea acesteia etc.). A se vedea M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 95-97; D. PAVEL, op. cit., p. 51, 53.
[2)
După caz, fapta respectivă se poate înfăţişa, în diverse cazuri concrete, fie ca faptă consumată (forma tipică),
fie ca faptă tentată (tentativă incriminată); făptuitorul poate avea în etiologia comiterii acesteia, după caz, un rol
esenţial, principal (poziţie de autor), sau neesenţial, secundar (calitate de instigator ori de complice); fapta în cauză ar
putea fi încadrată juridic în forma de bază (tip) a unei anumite norme de incriminare ori în vreuna dintre formele
agravate/calificate sau, din contră, atenuate ale acesteia (dacă există astfel de forme, derivate, de manifestare a
respectivei incriminări) etc.
131
D. PAVEL, op. cit., p. 53.
141
Potrivit art. 293 alin. (1) CPP, se stabileşte că „Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii
sau imediat după săvârşire", alin. (2) al aceluiaşi articol prevăzând că „Este de asemenea considerată flagrantă şi
infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă
naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică
suspiciunea
112 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

beneficiază de prezumţia constituţională de nevinovăţie111, până la răsturnarea acesteia prin


efectul rămânerii definitive a anumitor tipuri de hotărâre judecătorească 121). în plus, întinderea
(particulară/individualizată fiecărui caz în parte a) drepturilor şi obligaţiilor care dau conţinut
raportului juridic penal de conflict nu se configurează în mod definitiv decât la finalul procedurilor
judiciare caracteristice (încheierea raportului juridic procesual penal). Prin urmare, momentul la
care raportul juridic penal de conflict se configurează în forma sa concretă este reprezentat (ca
regulă/de principiu) de data stingerii raportului juridic procesual penal corespunzător, şi anume
momentul rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare sau de amânare a
aplicării pedepsei ori de renunţare la aplicarea pedepsei* 131.
Aceasta din urmă constituie, desigur, doar data la care se fixează, determinat, structura
raportului juridic penal de conflict, cu efect retroactiv (extunc)w. Raportul de conflict respectiv se
va aprecia a se fi înfăţişat astfel încă de la apariţia (naşterea) sa (data comiterii faptei incriminate),
hotărârea definitivă având (din acest punct de vedere) doar un rol constatator, iar nu constitutiv.
Ea relevă, afirmă şi fixează raportul juridic respectiv aşa cum (se presupune că) a existat el încă de
la apariţia sa (anterioară acestei revelări/afirmări/fixări), deşi structura sa precisă nu a fost
cunoscută cu exactitate în toată perioada de timp intermediară celor două momente.

rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente
sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune".
ll]
Conform art. 23 alin. (11) din Constituţia României (revizuită), „Până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată".
[2]
Avem în vedere tipurile de hotărâri judecătoreşti penale definitive prin care se stabileşte existenţa faptei
comise ca reprezentând infracţiune (cu efectul implicit al identificării persoanei făptuitorului drept infractor). Potrivit
actualei reglementări procesuale penale, aceste tipuri de hotărâri sunt: cea de condamnare; cea de amânare a
aplicării pedepsei; cea de renunţare la aplicarea pedepsei (a se vedea, printre altele, dispoziţiile art. 396 CPP)
Considerăm că, în anumite circumstanţe concrete, se poate admite acelaşi efect (de statuare definitivă a caracterului
de infracţiune al faptei incriminate comise de o anumită persoană - infractor-, implicând, aşadar, efectul de
răsturnare definitivă a prezumţiei constituţionale de nevinovăţie a acesteia) şi în cazul unor hotărâri definitive de
încetare a procesului penal. Astfel, în ipoteza în care a intervenit o cauză antecondamnatorie de înlăturare a
răspunderii penale, din rândul celor care permit persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni să solicite
continuarea procesului penal, în speranţa obţinerii pronunţării unei hotărâri mai favorabile decât una de încetare a
procesului penal - respectiv o hotărâre de achitare -, ori în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, atunci când
inculpatul solicită continuarea procesului penal (potrivit art. 18 CPP), dacă la finalul unui asemenea demers se ajunge,
totuşi, la pronunţarea unei hotărâri de încetare a procesului penal (prin valorificarea respectivei cauze de înlăturare a
răspunderii penale ori de nepedepsire), rezultă că instanţa a apreciat că fapta constituie infracţiune şi a fost comisă
de respectiva persoană inculpată, dar nu poate pronunţa condamnarea (ori renunţarea sau amânarea aplicării
pedepsei), dată fiind prezenţa respectivei cauze. în asemenea ipoteze, considerăm că hotărârea de încetare a
procesului penal astfel pronunţată ar trebui să fie apreciată a produce efectul înlăturării prezumţiei de nevinovăţie şi
al atestării formale a caracterului de infracţiune al faptei, respectiv a statutului de infractor al făptuitorului, în egală
măsură (strict numai în privinţa acestor aspecte) cu o hotărâre de condamnare ori cu una de renunţare sau de
amânare a aplicării pedepsei!
131
Doctrina mai veche menţiona ca dată de configurare concretă (cu efecte retroactive, începând de la data
comiterii faptei incriminate) a elementelor esenţiale ale raportului juridic penal de conflict doar data rămânerii
definitive a unei hotărâri de condamnare. Aserţiunea era, de principiu, corectă, în corelare cu reglementarea
procesuală penală de la acel moment referitoare la modurile de rezolvare a acţiunii penale în faza de judecată a
procesului penal (Codul de procedură penală anterior reglementa doar trei soluţii posibile ale acţiunii penale în faza
de judecată, anume: achitarea, condamnarea şi încetarea procesului penal). însă, în considerarea actualei
reglementări procesuală penale (care prevede cinci soluţii posibile ale acţiunii penale în faza de judecată), reiese că, şi
prin pronunţarea unei hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, respectiv (într-o mai mică măsură/într-o configuraţie
specifică) prin pronunţarea unei hotărâri de renunţare la aplicarea pedepsei, se poate aprecia drept definitiv
caracterizată/particularizată structura esenţială a unui raport juridic penal de conflict (reiterăm şi opinia anterior
exprimată referitor la posibilitatea producerii unui efect similar ca rezultat al pronunţării, în anumite circumstanţe, a
unei hotărâri de încetare a procesului penal).
[4j
G. ANTONIU, op. cit., p. 266; C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 74.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 113

Referitor la stingerea raportului juridic penal de conflict s-au propus, în doctrină[1], de-a lungul
timpului, mai multe momente finale care ar putea marca (definitiv) acest eveniment: data
stingerii raportului juridic procesual penal (prin rămânerea definitivă a hotărârii penale care
consacră anumite tipuri de soluţii procesuale penale)121; data încheierii fazei execuţionale penale
(finalizarea executării sau considerarea ca executată a sancţiunii penale/sancţiunii de drept penal
aplicate în temeiul faptei incriminate comise); momentul reabilitării (încetarea oricărei
decăderi/interdicţii/incapacităţi decurgând din condamnare).
De regulă, separat de existenţa unui moment final, obiectiv, ce nu poate fi depăşit în
existenţa unui raport penal de conflict, se admite existenţa (potenţială a) mai multor etape1 2 [3] 4
în cadrul desfăşurării generale a acestuia, fiecare cunoscând propriul său moment de încheiere
(corespunzător finalizării unui anumit tip de raport juridic conex celui penal de conflict, respectiv -
după caz - raportul procesual penal ori cel execuţional penal). în desfăşurarea sa concretă, fiecare
raport juridic penal de conflict se poate încheia fie pe parcursul uneia dintre aceste etape posibile,
fie (dacă le depăşeşte pe toate fără a se încheia) prin atingerea momentului final definitiv141.
Adesea-în această viziune-, momentul final obiectiv (definitiv) de încheiere a raportului penal
de conflict este apreciat a fi reprezentat de data finalizării fazei de executare a sancţiunilor de
drept penal aplicate ca reacţii la fapta incriminată săvârşită de o anumită persoană (aşadar, odată
cu stingerea raportului juridic execuţional penal), putând parcurge însă, până în acest punct, mai
multe etape:
- prima (etapă care, după caz, poate exista sau nu[5]) ar fi cuprinsă între data apariţiei acestui
raport juridic (prin comiterea faptei incriminate) şi momentul naşterii raportului procesual

[1]
G. ANTONIU, op. cit., p. 267, 268; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit, p. 65; M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 106,107.
[2]
Dacă admitem concepţia potrivit căreia raportul juridic penal de conflict apare numai în cazurile în care fapta
incriminată săvârşită se califică juridic drept infracţiune, atunci hotărârile penale definitive la care se face referire în
această viziune ar trebui să fie toate acelea care consacră o soluţie procesuală penală prin care să fie stabilit
caracterul de infracţiune al faptei (care să răstoarne, implicit, în mod definitiv, prezumţia de nevinovăţie), anume:
hotărârile definitive de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei (eventual,
reluăm aprecierea deja exprimată potrivit căreia considerăm că şi anumite hotărâri definitive de încetare a procesului
penal ar putea fi încadrate în aceeaşi categorie, cu acelaşi efect). însă, dacă aderăm la viziunea potrivit căreia raportul
juridic penal de conflict există şi în unele cazuri în care fapta incriminată comisă nu se califică, neapărat, drept
infracţiune (aplicându-se, totuşi, unele sancţiuni de drept penal - măsurile de siguranţă), ar decurge că hotărârile
definitive la care s-ar face referire, în opinia de la care s-a pornit prezenta dezvoltare, ar trebui să le includă şi pe
acelea prin care se consacră alte tipuri de soluţii procesuale penale, respectiv (în unele cazuri) cele de achitare (se pot
aplica măsuri de siguranţă în ipoteza achitării pe motivul inexistenţei infracţiunii, deoarece fapta incriminată comisă
este neimputabilă - existând o cauză de neimputabilitate, de pildă, iresponsabilitatea) ori cele de încetare a
procesului penal (se pot aplica măsuri de siguranţă, de exemplu, printr-o hotărâre de încetare a procesului penal, din
motivul intervenirii unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, precum amnistia etc.).
[3]
„Dacă momentul iniţial este întotdeauna acelaşi, marcat de naşterea raportului juridic penal - odată cu
săvârşirea infracţiunii -, momentul final este variabil, putând fi situat la o dată mai apropiată sau mai îndepărtată de
cel al naşterii, în funcţie de o serie de factori, împrejurări, situaţii ce survin după săvârşirea infracţiunii şi care pot da o
întindere diferită legăturii juridice stabilite între stat şi infractor" - M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 106 (a se vedea şi p. 107).
A se vedea (de asemenea) şi G. ANTONIU, op. cit., p. 267, 268.
[4] „Etapele (...) în durata oricărui raport de drept penal (de conflict - n.n.) există ca virtualitate, nu rare

fiind situaţiile când pot fi reduse (...) sau înlăturate" - M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 108.
[5]
Absenţa acestei etape ar putea fi afirmată, de exemplu, în cazul infracţiunilor flagrante, inclusiv al
infracţiunilor de audienţă [conform art. 360 alin. (1) CPP, „Dacă în cursul şedinţei (dejudecată-n.n.) se săvârşeşte o
faptă prevăzută de legea penală, preşedintele completului de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor.
încheierea de şedinţă se trimite procurorului competent", pentru ca în alin. (2) al articolului să se statueze că, „în
cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mişcare acţiunea
penală şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat"]. Totuşi, chiar şi în aceste cazuri, s-ar putea identifica teoretic o
minimă perioadă intermediară între comiterea infracţiunii şi demararea raportului juridic procesual penal, căci orice
activitate/eveniment se desfăşoară în timp, chiar dacă durata concretă - extrem de redusă - a acestui interval
114 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

penal corespunzător (până la descoperirea faptei şi sesizarea autorităţilor competente, respectiv


demararea procedurilor legale formale pentru tragerea la răspundere penală - dacă este cazul - a
făptuitorului şi/sau aplicarea sancţiunilor de drept penal consecutive săvârşirii acelei fapte,
potrivit cu particularităţile fiecărei speţe în parte);
- altă etapă s-ar putea identifica între demararea procesului penal (data de sfârşit a primei
etape) şi momentul finalizării procedurilor corespunzătoare acestuia (în principiu, prin rămânerea
definitivă a unei hotărâri judecătoreşti - de anumite feluri - referitor la fapta incriminată dedusă
judecăţii);
-încă o etapă ar debuta din momentul finalizării procesului penal, prin rămânerea definitivă a
respectivelor tipuri de hotărâri (sfârşitul etapei anterioare) şi începerea executării sancţiunilor de
drept penal stabilite şi - eventual - aplicate (sau a măsurilor specifice decurgând din forma şi
maniera de individualizare a acestor sancţiuni, realizată în fiecare caz în parte), durând până la
încheierea acestei executări (executarea sau considerarea ca executată a sancţiunilor);
-în considerarea opiniei care apreciază că finalizarea executării sancţiunilor nu reprezintă,
automat, data încheierii desfăşurării raportului penal de conflict, se mai identifică încă o etapă
(finală, suplimentară), debutând la sfârşitul etapei (şi a raportului juridic) execuţionale penale, cu
final identificat la data încetării tuturor decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor ce pot afecta
subiectul pasiv al raportului penal de conflict, chiar şi ulterior executării sau considerării ca
executate a sancţiunilor fixate în sarcina sa, în considerarea faptei incriminate comise (în
principiu, momentul reabilitării).
Admiţând că, dincolo de încheierea executării sancţiunilor de drept penal trasate drept
consecinţe ale faptei incriminate comise, făptuitorul este uneori supus unor diverse incapacităţi,
decăderi şi interdicţii, decurgând din faptul juridic al manifestării sale (anti)sociale anterioare
(potrivit descrierii cuprinse într-o normă de incriminare) şi care sunt impuse ca efect al acestui
eveniment, considerăm că şi astfel de limitări ale unor drepturi reprezintă, la rândul lor, forme
specifice de manifestare a obligaţiei juridice a făptuitorului în cadrul raportului juridic penal de
conflict. Prezenţa lor în sarcina acestuia şi desfăşurarea lor decurg, aşadar, din obligaţia
subiectului pasiv al raportului de conflict şi implică, prin urmare (în opinia noastră), subzistenţa
acestui raport juridic. Fără afirmarea acestui cadru formal, nu înţelegem cum altfel (cu ce titlu şi în
ce cadru juridic de cuprindere/manifestare) s-ar putea impune unei persoane supunerea faţă de
respectivele limitări ale unor drepturi legal consacrate.
în consecinţă, ne exprimăm opţiunea de a considera că desfăşurarea potenţială maximă a
raportului juridic penal de conflict poate atinge momentul (final, obiectiv, definitiv al) reabilitării,
anume data încetării efectului oricăror decăderi, interdicţii sau incapacităţi decurgând din
condamnare, care ar putea limita sfera drepturilor unei persoane, ca efect al săvârşirii, de către
aceasta, a unei infracţiuni, respectiv data încetării oricăror consecinţe (produse cu titlu de efecte
de drept penal) ce au decurs din comiterea, de către aceasta, a faptei în cauză [1]. Anterior acestui
moment maxim până la care poate exista, un raport penal de conflict se mai poate încheia
uneori121, în concret (după caz), şi prin: decesul făptuitorului 1 2

temporal ar acredita impresia inexistenţei sale (şi, prin urmare, a etapei corelative din structura raportului juridic
penal de conflict).
[1]
în acest sens, susţinem opinia potrivit căreia, „de regulă, (...) durata raportului juridic penal este determinată
de obiectul său, continuând să existe până la realizarea acestuia, adică la stingerea consecinţelor antrenate de
săvârşirea infracţiunii (...)", cu menţiunea că înţelegem să considerăm extinsă referinţa din citat referitoare la
infracţiune asupra oricărei fapte incriminate (chiar dacă aceasta nu s-ar califica, în concret, drept infracţiune) - M.
ZOLYNEAK, op. Cit., p. 106.
[2]
Trebuie evidenţiat faptul că nu orice raport juridic penal de conflict apărut în realitatea obiectivă (raport
concret) se va încheia, automat, odată cu apariţia şi acţiunea asupra sa a uneia dintre respectivele cauze (cu
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 115

(consecinţă a principiului fundamental potrivit căruia răspunderea penală este personală);


intervenţia unei cauze de înlăturare a răspunderii penale; intervenţia unei cauze de înlăturare a
executării pedepsei; dezincriminarea faptei prin a cărei săvârşire a apărut raportul juridic
respectiv; intervenţia unui (alt)* [1] impediment (care, pe caz concret, nu este/nu poate fi
surmontat) în calea exercitării acţiunii penale, potrivit reglementării procesuale penale (art. 16
CPP).
Stingerea raportului juridic penal de conflict constituie, aşadar, un eveniment care se poate
înregistra, pe caz concret, atât anterior, cât şi posterior apariţiei/desfăşurării/încheierii unui
raport juridic procesual penal ori a unuia execuţional penal, putând avea loc chiar în condiţiile în
care raportul penal respectiv nici măcar nu a fost relevat (descoperit/oficial evidenţiat). Spre
exemplu, în ipoteza în care o persoană ar comite o infracţiune care nu ar fi descoperită, decedând
apoi (la o perioadă de timp oarecare), în mod obiectiv, raportul penal de conflict care a existat
încă de la săvârşirea infracţiunii se va stinge prin faptul dispariţiei subiectului său pasiv, deşi
respectivul raport juridic nu a fost niciun moment relevat şi configurat formal (oficial)! în mod
obiectiv însă, durata maximă de existenţă a unui raport penal de conflict (formal relevat) se poate
extinde până la data încetării oricăror consecinţe ce decurg din apariţia lui, acesta reprezentând
momentul cel mai avansat posibil până la care se poate el desfăşura.

excepţia decesului făptuitorului şi a dezincriminării faptei comise de acesta). Astfel, de pildă, intervenţia unei cauze
de înlăturare a răspunderii penale ori a uneia de înlăturare a executării pedepsei poate stinge, efectiv, un raport
penal de conflict, dar numai dacă nu subzistă, ulterior intervenţiei şi producerii efectului lor, obligaţia de executare a
anumitor sancţiuni de drept penal (spre exemplu, măsuri de siguranţă, neafectate de incidenţa unor cauze precum
cele indicate anterior), respectiv (în viziunea potrivit căreia raportul juridic de conflict poate cunoaşte şi o etapă de
desfăşurare posterioară încheierii raportului juridic execuţional penal) dacă nu subzistă unele consecinţe subsecvente
decurgând din săvârşirea faptei incriminate (decăderi, interdicţii, incapacităţi).
[1]
Toate cazurile indicate anterior pot fi calificate, de asemenea, din punct de vedere al dreptului procesual
penal, drept impedimente pentru demararea şi/sau exercitarea acţiunii penale. A se vedea dispoziţiile cuprinse în art.
16 CPP.
116 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 117

Secţiunea a 3-a. Legea penală


în acest cadru vom surprinde, pe scurt, fizionomiile pe care le poate prezenta legea penala, în
sensul largai conceptului111, corespunzător accepţiunii care îi este conferită de însuşi legiuitorul
penal contemporan, prin intermediul dispoziţiei cuprinse în art. 173 CP[2]. Astfel, legea penală
constituie, în sens punctual, un ansamblu (în mod ideal) coerent de norme juridice penale, cuprins
într-un act normativ (în vigoare) care are capacitatea de a constitui izvor al dreptului penal (sub
aspectul condiţiilor legate de forţa sa juridică). în sens generic, legea penala reprezintă ansamblul
tuturor dispoziţiilor juridice penale în vigoare la un anumit moment dat, într-un stat determinat
(în această accepţiune, apreciem că respectivul concept poate fi considerat ca sinonim cu acela de
drept penal pozitiv).
în funcţie de o serie de particularităţi şi opţiuni de politică penală şi de tehnică legislativă, se
poate ca legiuitorul să decidă (şi să facă un efort în acest sens pentru) cuprinderea tuturor
prevederilor juridice penale într-un cadru normativ unic (unitar, singular)131 ori poate, dimpotrivă,
să realizeze statuarea acestora în multiple surse normative distincte. în primul caz, nu pot fi
realizate clasificări ale noţiunii de lege penala, care se impun însă în ipoteza celui de-al doilea
sistem.
Pentru că, dincolo de afirmarea caracterului unitar al dreptului penal (şi fără a-l prejudicia pe
acesta), sistemul penal român este caracterizat de existenţa unei multitudini (pluralităţi) de surse
normative care cuprind dispoziţii de drept penal (aparţinând, aşadar, celui de-al doilea model
dintre cele ante-indicate,în mod asemănător-de altfel-majorităţii sistemelor penale naţionale
contemporane), reiese că devine posibilă şi (chiar) necesară o clasificare a 1 2 3

[1]
Reamintim că, într-un sens strict (restrâns), conceptul de lege (inclusiv de lege penala) se referă exclusiv la
acele acte normative expres denumite „lege", care emană numai de la Parlament şi sunt adoptate potrivit unei
anumite proceduri (şi care, desigur, reglementează în materia dreptului penal).
[2]
Potrivit textului art. 173 CP, „Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege". Astfel, după
caz, sfera de acoperire a conceptului de lege penală poate viza, în ansamblu, întregul act normativ care cuprinde
dispoziţii penale (sau, în măsura în care un act normativ cuprinde şi dispoziţii penale, suma acestora), dar poate viza
şi numai o anumită dispoziţie penală în parte (sens în care se suprapune peste conceptul de normă penală). O
interesantă abordare a unora dintre aceste multiple valenţe de referinţă care pot fi atribuite conceptului singular de
lege penală se poate întâlni în cuprinsul Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (în soluţionarea, în principal, a
unor aspecte legate de aplicarea legii penale în timp), citată mai sus. Astfel, potrivit parag. 47 din hotărârea
obligatorie indicată, s-a statuat că „faptul că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noţiunea de lege penală
ca fiind «orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative
care la data adoptării lor aveau putere de lege» nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziţii sunt legi, ci doar cu
faptul că sunt norme distincte care aparţin legii şi au forţa acesteia. Codul penal constituie o lege unitară, asemenea
norme fiind prevăzute şi în legile speciale care reglementează alte relaţii sociale, dar stabilesc, totodată, şi fapte care
constituie infracţiuni (cum ar fi infracţiunile reglementate de legislaţia vamală, fiscală etc.). Art. 1 alin. (1) din Codul
penal stabileşte că «Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni», motiv pentru care în absenţa unei
incriminări nu se poate vorbi despre o lege penală. De aceea, înţelesul noţiunii de lege penală consacrat de art. 173
(din Codul penal - n.n.) are în vedere alte acte normative (se subînţelege că este vorba despre alte acte
normative decât Codul penal - n.n.) care prevăd fapte ce constituie infracţiuni, legiuitorul urmărind a face legătura
materială dintre Codul penal şi alte legi speciale care, deşi nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relaţii
sociale, cuprind şi dispoziţii cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziţii le scoate din sfera
domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.), cu scopul de a înlătura orice fel de obiecţii potrivit cărora
faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o eventuală
sustragere de la răspunderea penală" - evidenţierile din text ne aparţin.
[3]
Astfel pare a fi caracterizat, de exemplu, sistemul juridico-penal naţional al Republicii Moldova. Deşi această
soluţie tinde, de principiu, a reprezenta regula şi în sistemul de drept românesc contemporan [potrivit recomandării
formulate prin dispoziţia cuprinsă în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, „Reglementările de acelaşi
nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă (s.n.), într-un singur act normativ"], ea nu este implementată în
ramura dreptului penal (şi, de altfel, nu numai în aceasta).
118 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

conceptului de lege penala, pentru determinarea unor sub-elemente, ca părţi ale întregului astfel
configurat. Este de menţionat că, în timp ce unele clasificări ale conceptului de lege penală decurg
din clasificările corespunzătoare ale normei penale (respectiv: lege penală permanentă - lege
penală temporară), altele sunt separate, pe conţinut, de acestea din urmă (chiarîn pofida unei
eventuale şi aparente similitudini de ordin terminologic, şi anume: lege penală generală - lege
penală specială)[1].

§1. Lege penală generală, iege penală specială, lege extrapenală


conţinând şi unele dispoziţii penale
în cadrul surselor normative multiple care conţin (numai sau şi) dispoziţii penale, după
criteriul importanţei şi al sferei de acoperire a materiei, se poate identifica o lege penală de bază
(cu rol central, de pivot), toate celelalte rămânând să orbiteze în jurul acesteia. Cea dintâi se
poate califica drept lege penala generala (şi este identificată în actul normativ reprezentat de
Codul penal)121, în timp ce restul constituie, faţă de aceasta, legispeciale[3]. La rândul lor, cele din
urmă se împart în legi penale speciale, respectiv legi extrapenale care conţin şi (unele) dispoziţii
prezentând caracter penal[A].
a) Conceptul de lege penală generală nu trebuie confundat cu acela de normă penală
genera\ă\ Legea penală generală (Codul penal) reprezintă (într-un sistem caracterizat prin
pluralitatea surselor normative care reglementează domeniul penal de referinţă) centrul de
greutate al legislaţiei penale naţionale, cuprinzând ansamblul reglementărilor generale în materie
(norme penale generale), precum şi cele mai importante, stabile şi relevante dispoziţii de
incriminare (în principiu, majoritatea normelor de incriminare în vigoare, ca * 2 * 4

111
Pentru un punct de vedere care tinde a acredita ideea contrară [normele penale speciale sunt legi penale
speciale faţă de normele penale generale, care reprezintă legi (la plural!) penale generale], a se vedea C. MITRACHE,
CR. MITRACHE, op. cit. (2014), p. 67, 68; C. BULAI, B.N. BULAI, op. cit., p. 86,87. Veridicitatea acestei viziuni s-ar putea
întemeia pe aparenta suprapunere pe care o realizează legiuitorul între conceptul de lege penala şi acela de norma
penala, potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 173 CP. Cu toate acestea, separat de acel context de referinţă, optăm să
utilizăm noţiunea de lege penală (lato sensu), ca regulă, cu semnificaţia de act normativ cuprinzând prevederi
penale, iar nu dublând (în mod apt să genereze confuzii) conceptul de normă penală (una dintre confuziile astfel
generate vizează, de pildă, împrejurarea - inexplicabilă, din punctul nostru de vedere, într-o urmărire consecventă a
afirmaţiilor emise - conform căreia acei autori din doctrină care apreciază că normele penale speciale reprezintă legi
penale speciale faţă de dispoziţiile cuprinse în normele penale generale afirmă totuşi - în mod corect - că, în
ansamblul său - cuprinzând atât Partea generală, cât şi Partea specială -, Codul penal reprezintă o lege penală
generală sau, mai corect spus, legea penală generală).
[2]
Reiterăm faptul că, din punct de vedere al clasificării actelor normative (de lege lata) - al ierarhiei acestora -,
un cod nu constituie o specie (un tip/gen) aparte de act normativ, ci se integrează în categoria legilor. Potrivit art. 18
din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se dispune că, „în
vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură
de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri". Astfel, în
conformitate cu prevederea din art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Codul penal reprezintă o lege organică, de o
amploare sporită (Legea nr. 286/2009 privind Codul penal).
131
Apreciem că sunt de interes, în acest cadru, dispoziţiile cuprinse în art. 15 din Legea nr. 24/2000: „(1) O
reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter
special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie. (2) Caracterul special al unei reglementări se
determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor
legislative pe care le instituie. (3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie
anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-
şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri" - se consacră, astfel, legislativ, regula juridică
generală de interpretare enunţată prin adagiul latin specialia generalibus derogant.
[4]
Art. 14 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 stabileşte că „Un act normativ poate cuprinde reglementări şi din alte
materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act".
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 119

norme penale speciale); prin urmare, în compunerea unei penale generale intră atât norme
penale generale, cât şi norme penale speciale. Legea penală generală reprezintă dreptul comun în
materie penală (substanţială) în sistemul juridic naţional.
De regulă, aceasta se elaborează în vederea unei aplicări îndelungate, legiuitorul trebuind să
o conceapă şi să o redacteze (în mod ideal) într-o manieră care să ţină cont de împrejurarea că
durata sa de activitate se aşteaptă a fi una întinsă, urmând să tranziteze (foarte posibil) perioade
cu transformări semnificative sub numeroase aspecte: politice, economice, de percepţie socio-
culturală a moravurilor şi scării generale a valorilor sociale etc.111 Prin urmare, în construcţia unei
asemenea reglementări ar trebui să se ia în considerare toţi aceşti factori, pentru a se realiza şi
implementa o entitate normativă cât mai aptă a gestiona rezonabil (dacă nu chiar optim) situaţii
variate, în tipuri de context potenţial diferite de acela existent la momentul punctual al elaborării
şi introducerii sale în vigoare. Necesitatea unei macro-viziuni (viziuni de ansamblu) şi a unei
capacităţi de prognoză generică, precum şi imperativul absolut al stăpânirii temeinice a unor
cunoştinţe de specialitate (tehnice, ştiinţifice) în materie penală constituie, prin urmare, premise
ireductibile care se impun în elaborarea unei asemenea opere legislative (pentru a-i asigura
viabilitatea şi şanse rezonabile de îndeplinire a scopurilor propuse şi pentru a garanta un sistem
juridic echilibrat şi performant), impunându-se a fi observate, recunoscute, respectate şi asigurate
în mod corespunzător.
b) Legile penale speciale constituie acte normative distincte de Codul penal (de legea penală
generală), al căror conţinut reglementează exclusivîn materie penală. Spre deosebire de legea
penală generală, prin aceste surse ale dreptului penal sunt normate, punctual, doar anumite
domenii specifice de interes în materie penală (precum: traficul de droguri domeniul faptelor de
corupţie; acordarea clemenţei penale etc.). Raţiunea reglementării prin legi penale speciale este
una de tehnică normativă, dictată (printre altele) de recunoaşterea specificului aparte, pronunţat,
al anumitor domenii penale de referinţă, prin comparaţie cu celelalte dispoziţii (cuprinse în legea
penală generală), de efortul de a nu încărca excesiv conţinutul legii penale generale* 121, precum şi
realizarea caracterului deosebit de dinamic al evoluţiei anumitor domenii de reglementare131.

[1]
De pildă, reţinem următoarele perioade de aplicare a fostelor codificări penale româneşti (moderne): Codul
penal elaborat în 1864 a activat aproape trei sferturi de secol (din 1865 până la 1 ianuarie 1937); Codul penal „Carol al
ll-lea" (edictat în 1936) a fost în vigoare peste trei decenii (de la 1 ianuarie 1937 până la 1 ianuarie 1969); Codul penal
din 1968 (anul promulgării) a activat pentru aproape jumătate de secol (de la 1 ianuarie 1969 până la 1 februarie
2014). Desigur, fiecare dintre acestea a suferit numeroase modificări şi completări, de mai mică sau mai mare
amploare, pe parcursul perioadei sale de existenţă activă, date fiind şi unele transformări socio-politico-economice
etc. majore petrecute în timpul cât a fost în vigoare (Codul din 1864 a fost redactat pe când ţării îi lipsea
independenţa, fiind apoi aplicat după acest moment, precum şi pe parcursul primei conflagraţii mondiale, respectiv o
perioadă importantă de timp - în unele teritorii Româneşti - după realizarea Marii Uniri; Codul din 1936 a traversat
perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi a transformării României din monarhie în stat de democraţie populară;
Codul din 1968 a supravieţuit trecerii de la organizarea de stat comunistă la cea actuală). Pentru o trecere rapidă în
revistă a aspectelor evoluţiei istorice a dreptului penal român modern, de până la stadiul actual al reglementării, a se
vedea (printre alte surse) G. A NTONIU , op. cit., p. 140, 141; C. M ITRACHE , C R . M ITRACHE , op. cit. (2014), p. 44-47;
C. B ULAI , B.N. B ULAI , op. cit., p. 50-56. A se vedea şi C. D ARIESCU , Istoria statului şi dreptului românesc din
Antichitate pana la Marea Unire, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 238-243; C. D ARIESCU , Istoria statului şi dreptului
românesc în epoca contemporana, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 30, 31, 79, 80, 97, 98.

121
Este, de principiu, dezirabilă evitarea transformării legii penale generale într-un instrument normativ dificil de
consultat şi de utilizat (deopotrivă de către destinatarii şi beneficiarii ei, precum şi de către acele autorităţi, organe şi
instituţii ale statului abilitate să o interpreteze şi să o implementeze ori să supravegheze o corectă desfăşurare
practică a acestor competenţe).
[3]
Această dinamică (după caz, politică, economică, socială, culturală etc. sau mixtă, formată din variate
combinaţii ale dimensiunilor pre-indicate) impune cu necesitate asigurarea unei flexibilităţi normative sporite-
120 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

La rândul lor, considerăm că legile penale speciale pot fi împărţite în două categorii: legi
penale complinitoare, respectiv legi penale speciale (cu norme) de incriminare.
bl) Legile penale complinitoare reprezintă acte normative conţinând dispoziţii penale de
factură generală (norme generale), particularizate însă unui anumit domeniu/sub-domeniu de
interes (direct sau conex) în materie penală, care reglementează în mod specific respectivul
domeniu şi completează, prin aceasta, prevederile de ansamblu ale legii penale generale. Pot fi
enunţate, în această categorie, cu titlu de exemplu: Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi
procedura acordării graţierii; Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal; Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
b2) Legile penale speciale (cu norme) de incriminare constituie acte normative, izvoare
(numai) de drept penal, care cuprind (de regulă) dispoziţii de incriminare (norme penale speciale)
- fie exclusiv, fie alături şi de unele norme penale conexe, care nu conţin incriminări -
corespunzătoare, în mod aparte, unui anumit domeniu particular de interes penal (reglementează
o anumită categorie specifică de infracţionalitate, caracterizată prin diverse aspecte particulare).
Astfel, se întregeşte sfera incriminărilor existente în legislaţia penală naţională de ansamblu
(incriminările cuprinse în Partea specială a Codului penal - aşadar, în legea penală generală - şi
cele inserate în alte legi penale speciale ori în legi nepenale, dar care conţin şi unele dispoziţii
având caracter penal). Pot fi indicate, în această categorie, cu titlu de exemplu: Legea nr.
535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului111; Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie121; Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

c) în ceea ce priveşte legile extrapenale care conţin şi unele dispoziţii prezentând caracter
penal, acestea din urmă reprezintă acte normative autonome, care (după cum indică şi denumirea
întrebuinţată) reglementează, cu prioritate, (în) sfera altor ramuri ale dreptului decât cea penală,
care cuprind însă şi anumite dispoziţii penale (de regulă, norme de incriminare), specifice în mod
particular domeniului pe care îl ordonează normativ. Aşadar, asemănându-se cu legile penale
speciale, ele se deosebesc de acestea din urmă prin faptul că obiectul lor principal de
reglementare nu este preponderent/exclusiv penal, ci extrapenal, însă cuprind şi incriminarea
acelor fapte specifice, prin care se aduce o atât de semnificativă periclitare sau atingere valorilor
sociale din domeniul respectiv, încât legiuitorul apreciază oportună (utilă, necesară) protejarea
acestora prin mijlocirea dreptului penal (eventual, ele pot cuprinde şi dispoziţii penale care nu
sunt norme de incriminare, de asemenea, particularizate domeniului respectiv). Astfel, legiuitorul
consideră potrivită, uneori, menţinerea unităţii de reglementare formală a unui anumit domeniu,
sub multiple aspecte juridice eterogene (civile, administrative, penale), apreciind că specificul
reglementării şi împrejurarea că există un act normativ anume destinat normării acelui domeniu
impun ca şi abordarea legislativă a aspectelor de ordin penal corespunzătoare să fie menţinută
într-unul şi acelaşi cadru formal * 1 2

existând aptitudinea unor dese şi numeroase intervenţii, modificări, completări, reveniri etc. ale legiuitorului asupra
dispoziţiilor din domeniile în cauză -, ceea ce nu se compatibilizează cu gradul crescut de stabilitate presupus/
implicat de reglementarea penală de bază, generală (care ar urma să fie supusă unor intervenţii excesiv de dese - prin
raportare la statutul său -, dacă respectivele reglementări ar fi cuprinse în cadrul ei, iar nu în acte normative distincte,
sub forma acestor legi penale speciale).
(1]
M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004.
[2]
M. Of. nr. 219 18 mai 2000.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 121

(uşurând, astfel, cunoaşterea/interpretarea/aplicarea respectivei reglementări în propriul său


context, cu toate particularităţile proprii ale acestuia). Pot fi indicate, în această categorie, cu titlu
de exemplu: Legea nr. 53/2003 - Codul muncii[1]; Legea nr. 46/2008 - Codul silvic; Legea nr.
64/1991 privind brevetele de invenţie; Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat[2].
Se impune a sublinia faptul că, deşi domeniul principal de reglementare al unei legi (lato
sensu) extrapenale, dar care conţine şi unele dispoziţii penale, poate fi supus altor reguli (mai
puţin stricte) în privinţa categoriei de acte normative ce pot constitui izvoare viabile de drept,
totuşi, adoptarea respectivului act normativ trebuie efectuată (în mod constituţional) potrivit
procedurii corespunzătoare unui act normativ dintre acelea care pot constitui izvoare ale
dreptului penal (de pildă, deşi domeniul în cauză ar putea fi reglementat, în mod normal, printr-o
lege ordinară, va trebui totuşi urmată procedura corespunzătoare unei legi organice). Aceasta,
tocmai pentru că, în măsura în care conţine şi dispoziţii prezentând caracter penal, respectivul act
normativ devine parte integrantă a conceptului de lege penală, fiind imperativ, prin urmare, a se
supune regulilor specifice privind izvoarele formale ale dreptului penal.
în acord cu o opinie formulată în doctrină, considerăm, la rândul nostru, că „nu vor fi
considerate legi nepenale cu dispoziţii penale legile care au dispoziţii de acest fel: «
nerespectareadispoziţiilor din art.... sau din prezenta lege atrage răspunderea disciplinară,
contravenţională ori penală»"l3]. O asemenea formulare (sau altele asemănătoare) nu reprezintă
nici măcar o normă de referire sau de trimitere, ci o simplă dispoziţie declarativă, de avertizare
(evidenţiere, reamintire), fără valoare constitutivă intrinsecă de incriminare, precum şi fără
valoare sancţionatorie proprie. Ea doar pune în gardă destinatarii legii penale asupra necesităţii
de a se interesa dacă, în ansamblul dreptului pozitiv (în cuprinsul actului normativ cu pricina,
precum şi generic, în restul legislaţiei), nu există norme propriu-zise de incriminare a unor fapte
de încălcare a dispoziţiilor extrapenale reglementate de respectivul izvor de drept, care, dacă
fiinţează, se vor aplica (ceea ce s-ar fi întâmplat oricum, chiar în absenţa unei dispoziţii de
avertizare precum aceea ante-indicată) pentru a gestiona situaţiile de fapt corespunzătoare.
Drept urmare, asemenea legi nu se vor supune restricţiilor normative aplicabile pentru izvoarele
(legislative) de drept penal (desigur, în măsura în care domeniul lor de reglementare nu impune,
în sine, restricţii asemănătoare).

§2. Lege penală permanentă, lege penală temporară


Spre deosebire de clasificarea anterioară a legii penale, cea prezentă decurge din clasificarea
corespunzătoare a normei juridice (penale). Criteriul avut în vedere este acela al perioadei de timp
pe parcursul căreia este proiectată activitatea legii penale, la momentul elaborării şi inserării
acesteia în vigoare. * 131

[1)
Republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011. în legătură cu infracţiunile prevăzute în legislaţia muncii, a se
vedea S. P ANAINTE , Dreptul individual al muncii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 291 ş.u.
121
Republicată în M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011.
131
C. M ITRACHE , C R . M ITRACHE , op. cit. (2016), p. 59. Spre exemplu, acesta este cazul Legii nr. 226/2009 a
organizării şi funcţionării statisticii oficiale în România (M. Of. nr. 397 din 11 iunie 2009), al cărei art. 44 dispune:
„Nerespectarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, potrivit
dispoziţiilor legale în vigoare", fără a conţine, ea însăşi, vreo normă de incriminare.
122 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

a) Astfel, dacă la respectivul moment nu se cunoaşte/nu este predeterminată data încheierii


activităţii respectivei legi penale, atunci aceasta poate fi caracterizată drept lege penală
permanentă (lege penală cu durată nedeterminată de aplicare). Desigur, calificarea unei legi drept
permanentă este relativă, în sensul că acest statut nu semnifică faptul că respectiva reglementare
nu va fi niciodată scoasă din vigoare (nu va atinge nicicând punctul de epuizare a perioadei sale de
activitate/va rămâne mereu în vigoare), ci doar că un asemenea moment nu este
cunoscut/preconizat abinitio, de la momentul debutului său normativ. Data încetării aplicării unei
astfel de legi penale (lato sensu) urmează (eventual) a se contura pe parcursul perioadei sale de
activitate, în funcţie de transformările de context (economic, social, tehnic, moral etc.) care se pot
produce şi de modul în care reglementarea în cauză continuă sau nu, în liniile sale esenţiale, să
mai satisfacă interesele de politică (penală) ale legiuitorului.
Majoritatea legilor penale (şi nu numai) sunt legi permanente, acesta reprezentând
standardul în spectrul juridic de referinţă. Prin urmare, asemenea legi (penale) - lato sensu - sunt
în vigoare şi produc efecte în mod continuu, de la momentul intrării lorîn vigoare până la data la
care intervine un eveniment specific, cu puterea şi autoritatea suficiente pentru a le scoate din
vigoare (în principiu, abrogarea sau constatarea formală a neconstituţionalităţii lor, urmată de o
lipsă de remediere procedurală, în termenul legal, a aspectelor neconstituţionale identificate).

b) Legea penală temporară (legea penală cu durată determinată de aplicare) constituie acel
tip de lege penală (lato sensu) în cazul căreia se cunosc, în mod determinat sau determinabil, încă
de la momentul intrării în vigoare a actului normativ, perioada de activitate şi data la care va
înceta aplicarea sa. După cum s-a indicat deja în prezentarea clasificării normei juridice, caracterul
temporar al unei reglementări penale poate fi propriu-zis (data ieşirii din vigoare este indicată în
chiar cuprinsul actului normativ, direct sau indirect, prin fixarea sa sub formă de dată
calendaristică, ori de termen cu durată şi momente de calcul determinate)111 sau excepţional
(cazul legilor penale care apar şi reglementează doar în contextul unor situaţii deosebite, de
existenţa cărora sunt condiţionate, urmând - aşadar - a-şi înceta acţiunea odată cu dispariţia
împrejurărilor respective)121.
în principiu, o asemenea lege penală (lato sensu) îşi va încheia activitatea fie prin auto-
abrogare (ajungerea la termen), fie prin încetarea existenţei premiselor sale (a situaţiei
excepţionale care a impus activitatea sa), moment ce este cunoscut dinainte sau care poate fi
anticipat. Din acest motiv, legile penale temporare produc efecte specifice (ultraactivează) în
materia regulilor de aplicare în timp a dispoziţiilor penale* 131.

111
Aceste legi penale (lato sensu) mai sunt cunoscute în doctrină şi sub denumirea de legi formal temporare. A
se vedea, în acest sens (printre alte surse), M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 69.
121
Aceste legi penale (lato sensu) mai sunt cunoscute în doctrină şi sub denumirea de legi temporare prin
conţinut. A se vedea, în acest sens (printre alte surse), ibidem.
131
Aspect care va fi dezvoltat ulterior, în cadrul tratării materiei corespunzătoare acestui subiect - a se vedea
art. 7 CP.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 123

criteriul clasificării: modul în care,


la momentul intrării în vigoare,
este sau nu determinată/
determinabilă data ieşirii din
vigoare
Materiale auxiliare de lucru în studiul
noţiunilor introductive în dreptul penal

I. întrebări tip „grilă" (sunt posibile toate combinaţiile: nicio variantă corectă; toate
variantele corecte; unele variante corecte şi altele incorecte):

1. Noţiunea de „lege penală":


a) poate fi utilizată doar pentru descrierea Codului penal;
b) se referă strict şi exclusiv la dispoziţiile normative de tip penal cuprinse în acea categorie
de acte normative (edictate de către Parlament), denumite propriu-zis astfel („lege");
c) acoperă inclusiv referirile la cutumă şi/sau doctrină;
d) se referă, latosensu, la orice dispoziţie care prezintă caracter penal, cuprinsă în oricare
dintre tipurile de acte normative care pot constitui, în mod valid, izvoare de drept penal.

2. Poate reprezenta izvor al dreptului penal:


a) o lege ordinară extrapenală, care reglementează un domeniu propriu de activitate
(domeniu pentru care este suficientă reglementarea prin lege ordinară - procedură prin care a
fost adoptată respectiva lege), dacă s-ar regăsi în aceasta şi unele norme penale (de incriminare a
unor fapte care aduc atingere normalei desfăşurări a obiectului de activitate în principal
reglementat prin respectivul act normativ);
b) o ordonanţă (simplă) a Guvernului;
c) o lege de rang organic sau superior acestuia (constituţională);
d) o ordonanţă de urgenţă a Guvernului.

3. Pot fi apreciate ca reprezentând principii fundamentale ale dreptului penal:


a) infracţiunea, răspunderea penală, pedeapsa (sancţiunile de drept penal);
b) legalitatea incriminării;
c) principiul caracterului personal al răspunderii penale;
d) principiul potrivit căruia răspunderea penală este singurul temei al infracţiunii.

4. în doctrina dreptului penal, se poate considera că au ataşate caracterul de


„fundamentale":
a) principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, respectiv cel al individualizării acestora;
b) principiul răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor minori ai acestora;
c) instituţia infracţiunii şi aceea a principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad
de pericol social;
d) instituţia răspunderii penale, respectiv aceea a sancţiunilor de drept penal.

5. în materia dreptului penal:


a) există consens în privinţa opiniei că structura normei penale de incriminare este una
dihotomică;
b) în sistemul juridic român actual, nu se poate considera că există izvoare jurisprudenţiale
obligatorii;
c) analogia este strict interzisă, indiferent că s-ar raporta la conceptul de incriminare ori la
acela de interpretare a legii;
d) toate normele penale speciale (normele de incriminare) au caracter imperativ, fiind, după
caz, norme prohibitive sau norme onerative.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 125

6. Sunt considerate, în doctrină, drept principii fundamentale în materie penală:


a) principiul caracterului secundar/subsecvent/adiacent/lipsit de autonomie/pur
sancţionator al dreptului penal;
b) principiul răspunderii obiective;
c) principiul expres denumit în lege „al personalităţii";
d) principiul potrivit căruia pedeapsa este singurul temei al răspunderii penale.

7. Raporturile de drept penal (material/substanţial) se stabilesc între:


a) infractor şi victimă;
b) victimă şi stat;
c) infractor şi stat;
d) infractor (pe de o parte) şi stat, respectiv victimă (pe de altă parte).

8. Principiul caracterului personal al răspunderii penale:


a) interzice angajarea răspunderii penale pentru fapta altuia;
b) impune imperativul ca sancţiunea penală să afecteze negativ, în mod direct/nemijlocit,
doar persoana găsită vinovată pentru comiterea unei anumite infracţiuni;
c) exclude răspunderea penală colectivă;
d) nu semnifică, totuşi, că părinţii nu vor fi traşi la răspundere penală pentru faptele
incriminate comise de copii lor minori, dacă aceştia din urmă nu sunt, ei înşişi, răspunzători din
punct de vedere penal (nu au capacitate penală).

9. Individualizarea sancţiunii penale:


a) se realizează (şi) în procesul stabilirii sancţiunilor legale (abstracte) corespunzătoare
pentru fiecare faptă incriminată în parte (determinarea normativă a naturii/tipului sancţiunii şi a
limitelor acesteia, ca durată sau cuantum);
b) este posibil de realizat numai în etapa judecării cauzei, de către instanţa de judecată;
c) poate avea loc doar până în faza executării;
d) în etapa judiciară, se poate efectua uneori (în condiţiile legii) prin depăşirea limitelor
speciale (abstracte) prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, fără a fi însă niciodată posibilă
depăşirea limitelor generale fixate pentru tipul respectiv de sancţiune.

10. Sunt (au aptitudinea de a reprezenta) izvoare de drept penal:


a) toate legile adoptate de Parlament după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991;
b) ordonanţele (simple) ale Guvernului, în baza unei legi speciale de abilitare emise de către
Parlament;
c) hotărârile de Guvern;
d) hotărârile consiliilor locale prin care se interzic fapte ale căror reglementare şi sancţionare
sunt de competenţa unei asemenea autorităţi (de pildă, fapta de a călători cu mijloacele de
transport în comun din localitatea respectivă, fără a avea un document care să ateste
împrejurarea că a fost achitată contravaloarea călătoriei, în oricare dintre modalităţile puse la
dispoziţie călătorilor: bilet, abonament valabil etc.). 11

11. Pot fi considerate funcţii ale dreptului penal:


a) exemplaritatea;
b) autonomia;
c) unitatea;
d) prevenţia (atât generală, cât şi specială).
126 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

12. în dreptul penal:


a) potrivit unei opinii necontestate, există o unică modalitate de manifestare a raportului
juridic specific acestei ramuri de drept;
b) este în afara oricărei controverse faptul că norma juridică penală specială (norma de
incriminare) prezintă aceeaşi structură internă ca orice alt tip de normă juridică;
c) doctrina din ţara noastră apreciază că această ramură de drept aparţine sferei dreptului
privat;
d) termenii/expresiile/noţiunile/conceptele juridice care îşi au originea în alte ramuri de
drept nu pot purta un alt înţeles/o altă semnificaţie, nu pot avea o altă sferă de cuprindere decât
aceeaşi cu cea indicată/specificată/dedusă din contextul reglementărilor respectivei ramuri de
drept.

13. Titularul dreptului de a trage la răspundere penală este:


a) (doar) victima, în toate cazurile în care s-a comis o infracţiune (indiferent de tipul
acesteia);
b) (doar) victima, însă numai în cazurile în care s-a comis o infracţiune dintre cele pentru care
legea prevede că sunt necesare formularea şi menţinerea unei plângeri prealabile, pentru a fi
posibile punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale;
c) (doar) statul, în toate cazurile în care s-a comis o infracţiune (indiferent de tipul acesteia);
d) statul, dar uneori împreună cu victima, anume atunci când s-a comis o infracţiune dintre
cele pentru care legea prevede că sunt necesare formularea şi menţinerea unei plângeri
prealabile, pentru a fi posibile punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.

14. Individualizarea judiciară este realizată:


a) de către legiuitor, prin stabilirea tipului de pedeapsă şi a limitelor speciale ale acesteia
(minimul şi maximul pedepsei) - în cazul sancţiunilor relativ determinate - pentru fiecare
incriminare în parte;
b) de către instanţă, în momentul determinării (fixării, stabilirii) unei sancţiuni concrete
corespunzătoare pentru concretizarea răspunderii penale angajate de către un anumit infractor,
pentru comiterea de către acesta, în anumite circumstanţe, a unei anumite infracţiuni;
c) fie de către instanţă, fie de către organele de executare a sancţiunii penale, la un moment
ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, şi anume în/din momentul în care începe
executarea efectivă a pedepsei sau de la data de la care începe să se calculeze perioada
termenului de supraveghere corespunzător instituţiilor amânării aplicării pedepsei ori suspendării
sub supraveghere a executării pedepsei;
d) de către instanţă ori de alte organe/autorităţi, la un moment ulterior executării (sau
considerării ca executată a) pedepsei, prin stabilirea unor obligaţii concrete pe care fostul
condamnat le are de respectat în această perioadă. 15 * * * * *

15. Ordonanţele de Guvern simple, emise în baza unei legi de abilitare:


a) pot interveni şi în domeniile rezervate legilor organice, putând (deci) constitui izvoare
ale dreptului penal;
b) nu pot constitui, în niciun caz, izvoare de drept penal;
c) pot interveni, ca izvoare de drept penal, dar numai în cazuri sau situaţii excepţionale;
d) nu pot constitui izvor de drept penal decât în cazul unor infracţiuni care implică un element
de extraneitate.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 127

16. Raportul juridic penal:


a) de conflict - implică un conflict apărut la un moment anterior săvârşirii infracţiunii,
existent între făptuitor şi victimă;
b) de conflict - se naşte de la data descoperirii celui care a comis fapta;
c) de conflict - se naşte de la data descoperirii faptei comise, chiar dacă nu a fost identificat
făptuitorul;
d) de conformare - se stabileşte între un infractor şi destinatarii legii penale.

17. Raportul penai de conflict:


a) se naşte în abstract, încă din momentul săvârşirii infracţiunii;
b) se stinge prin dezincriminarea faptei;
c) are ca subiecţi: persoana care a săvârşit infracţiunea (subiect activ) şi victima (subiect
pasiv);
d) are ca subiecţi: societatea în ansamblu, reprezentată de către autoritatea statală (subiect
activ), respectiv persoana care a săvârşit infracţiunea (subiect pasiv).

18. Constituie izvoare (lato sensu) ale dreptului penal:


a) Constituţia;
b) Codul penal;
c) hotărârile judecătoreşti penale (în general), dacă au rămas definitive;
d) doar anumite hotărâri ale Curţii Constituţionale a României şi ale unor anumite complete
ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României.

19. Legalitatea incriminării:


a) este o instituţie fundamentală a dreptului penal;
b) este un principiu fundamental ce guvernează instituţia fundamentală a sancţiunilor de
drept penal;
c) reprezintă o recomandare, care nu se impune însă imperativ legiuitorului penal, nici
instanţei de judecată;
d) nu exclude posibilitatea de a se angaja răspunderea penală a unei persoane pentru
comiterea unui tip de faptă neprevăzută de legea penală, dacă există un tip asemănător de faptă
incriminată, caz în care pedeapsa prevăzută de lege va fi cea reglementată pentru infracţiunea
similară.

20. Pot fi indicate drept principii fundamentale ale dreptului penal:


a) individualizarea sancţiunilor de drept penal;
b) caracterul personal al legii penale;
c) solidaritatea răspunderii penale;
d) legalitatea incriminării şi a sancţiunilor de drept penal. 21 * * *

21. Legalitatea incriminării:


a) este un caracter al dreptului penal;
b) constituie o idee de principiu de sorginte cutumiară, nefiind consacrată normativ expres;
c) este exprimată prin adagiul latin „nullum crimen sine lege (praevia)";
d) implică atât interdicţia incriminării prin analogie, cât şi interdicţia întrebuinţării analogiei în
activitatea de interpretare a normei penale, indiferent de rezultatul acestei operaţiuni şi de
reflectarea sa (potenţială) asupra situaţiei juridice a făptuitorului.
128 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

22. Răspunderea penală:


a) se naşte (în abstract) încă de la data comiterii infracţiunii, chiar dacă se concretizează
ulterior;
b) se angajează şi se concretizează, sub toate aspectele (în formă finală), în sarcina
infractorului, încă de la momentul descoperirii sale;
c) este condiţionată exclusiv de configurarea drept infracţiune a faptei concret săvârşite;
d) are un caracter exclusiv personal, spre deosebire de alte tipuri de răspundere juridică (de
pildă, răspunderea civilă).

23. Pentru a constitui izvoare de drept penal, se pot înscrie norme de incriminare, după caz,
în diferite tipuri de acte normative, precum:
a) legi (indiferent de felul acestora după criteriul forţei juridice - al procedurii lor de
adoptare);
b) ordonanţe ale Guvernului (indiferent de tipul lor specific);
c) tratate internaţionale la care statul român a devenit parte;
d) doar legi organice (afortiori, constituţionale), ordonanţe de urgenţă ale Guvernului,
tratate internaţionale (în măsura în care au aplicabilitate directă în dreptul intern al României).

24. Normele juridice penale pot fi (după caz):


a) generale sau speciale (clasificare realizată exclusiv după criteriul sediului materiei - al
locului în care sunt acestea reglementate: Partea generală sau Partea specială a Codului penal);
b) pronerative sau ohibitive (după cum impun o obligaţie de a nu face ori de a face ceva
anume);
c) temporare sau perpetue (fără ca acestea din urmă să ajungă, neapărat, să activeze pentru
totdeauna, fără a mai putea fi scoase vreodată din vigoare);
d) unitare sau divizate (clasificare în privinţa căreia doctrina este unanimă în a accepta
valoarea de sinonimie faţă de clasificarea normelor penale în complete şi incomplete). 25

25. Codul penal:


a) Partea generală - reprezintă legea penală generală; Partea specială - reprezintă o lege
penală specială;
b) constituie un tip aparte de act normativîn cadrul clasificării actelor normative în funcţie de
tipul lor (astfel, există următoarea ierarhie - descrescătoare -în materia izvoarelor dreptului penal:
Constituţia, Codul penal, legi organice penale, ordonanţe de urgenţă ale Guvernului în materie
penală, legi organice speciale în domeniul penal, legi organice extrapenale care conţin şi unele
dispoziţii de drept penal);
c) nu cuprinde doar norme de incriminare, ci (de exemplu) şi norme de interpretare autentică
legală, prin care se poate aprecia că se exprimă caracterul autonom (la nivel conceptual) al
dreptului penal (iar asemenea norme nu sunt reglementate doar în Partea generală, ci şi în Partea
specială a codului);
d) reglementează expres doar unele dintre principiile fundamentale ale dreptului penal
român actual, altele fiind identificate însă de către doctrină, prin deducere din ansamblul
reglementării (existând consens în doctrină sub aspectul numărului şi identităţii acestor principii
fundamentale).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 129

II. Subiecte clasice

1. Ce se înţelege prin noţiunea de lex p şi care sunt (pe scurt) consecinţele recunoaşterii
acestei consecinţe a principiului fundamental al legalităţii incriminării?
2. Ce se înţelege prin noţiunea de lex certa şi care sunt (pe scurt) consecinţele recunoaşterii
acestei consecinţe a principiului fundamental al legalităţii incriminării?
3. Ce se înţelege prin noţiunea de lexscripta şi care sunt (pe scurt) consecinţele recunoaşterii
acestei consecinţe a principiului fundamental al legalităţii incriminării?
4. Ce se înţelege prin noţiunea de lex stricta şi care sunt (pe scurt) consecinţele recunoaşterii
acestei consecinţe a principiului fundamental al legalităţii incriminării?
5. Indicaţi semnificaţia şi cuprinderea actuală a noţiunii „izvor de drept penal"! Dezvoltaţi
problema izvoarelor jurisprudenţiale actuale ale dreptului penal, indicând limitele acestora!
6. Precizaţi care sunt cele patru tipuri de consecinţe deduse din afirmarea principiului
legalităţii incriminării, exprimate prin construcţii în limba latină, sub forma La alegere,
explicaţi unul dintre acestea!
7. Arătaţi care sunt caracterele dreptului penal, explicând (pe scurt) în ce constă fiecare
dintre acestea!
8. Enumeraţi clasificările normei juridice penale (indicând criteriile de clasificare)! Dezvoltaţi
una dintre aceste clasificări!
9. Prezentaţi conceptul de raport juridic penal, indicând discuţiile existente în considerarea
formelor acestuia! Menţionaţi particularităţile fiecărui tip de raport juridic penal în parte, prin
prisma elementelor sale analitice!
10. Indicaţi care sunt instituţiile fundamentale ale dreptului penal şi raportul care se poate
realiza între acestea şi conceptele identificate (identificabile) drept principii fundamentale ale
dreptului penal! Dezvoltaţi prezentarea unuia dintre aceste principii fundamentale!

III. Speţe (soluţionaţi, prin utilizarea cunoştinţelor de drept penal corespunzătoare materiei
noţiunilor introductive în acest domeniu, următoarele situaţii de fapt): 1

1. Un grup de patru persoane (A, B, C şi D) au comis, împreună, o infracţiune de viol asupra


victimei (X), surprinzând-o într-un loc necirculat şi imobilizând-o (trei dintre ei), în timp ce al
patrulea o supunea, prin constrângere, la întreţinerea raportului sexual neconsimţit, schimbând
apoi rolurile (imediat, într-o succesiune neîntreruptă), rând pe rând, până ce fiecare dintre ei şi-a
satisfăcut instinctele sexuale.
Ţinând cont de dispoziţiile prevăzute la art. 77 a) de dispoziţiile prevăzute la art. 218 alin. (3)
lit.f) CP, precum şi de regulile generale de interpretare existente în materie juridică, arătaţi care
dintre următoarele soluţii este corectă, argumentând răspunsul:
a) se vor reţine comiterea unei infracţiuni de viol (simplu), prevăzută de art. 218 alin. (1) CP,
precum şi circumstanţa agravantă generală reglementată de art. 77 Ut. a) CP, fără a se putea
aplica, în acest caz, norma cuprinsă la art. 218 alin. (3) Ut. f) CP;
b) se va reţine doar comiterea unei infracţiuni de viol (agravat/calificat), prevăzută de art. 218
alin. (3) lit. f) CP, fără a se putea aplica, în acest caz, circumstanţa reglementată de art. 77 lit. a)
CP;
c) se vor reţine atât comiterea unei infracţiuni de vioi (agravat/calificat), prevăzută de art. 218
alin. (3) lit. f) CP, cât şi (în plus) circumstanţa reglementată de art. 77 lit. a) CP.
130 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

2. Să presupunem că o persoană este oprită pe o stradă şi legitimată de către un poliţist local.


Acelei persoane i se precizează de către poliţist că a fost observată, cu puţin timp înainte, cum
arunca nişte recipiente de plastic la gunoi, într-un alt tomberon decât acela special destinat
pentru astfel de produse (în speţă, în tomberonul destinat resturilor menajere). în continuare,
agentul îi comunică persoanei în cauză că, printr-o hotărâre a consiliului local al respectivei
localităţi, s-a interzis, ca reprezentând infracţiune, această faptă (încălcarea obligaţiei de colectare
selectivă a deşeurilor), motiv pentru care persoana respectivă urmează a fi sancţionată penal cu o
amendă cuprinsă (potrivit art. 61 CP) între 300 şi 200.000 de lei.
Indicaţi argumentele pe care persoana în cauză le-ar putea invoca pentru a ataca, drept
ilegală, decizia poliţistului local!

3. Pe când se afla (singur) în excursie într-o zonă montană mai puţin circulată, o persoană a
observat un cort ridicat într-o poiană retrasă. Neprimind niciun răspuns la strigătele de salut, s-a
apropiat şi a deschis fermoarul cortului, privind înăuntru (unde nu se afla nimeni, ci doar mai
multe bagaje). Excursionistul a intrat în cort şi a adormit. Peste câteva ore, a fost trezit de
strigătele mai multor persoane (proprietarii cortului, care locuiau în acesta pe perioada verii, casa
lor fiind demolată în urma unor inundaţii), care l-au acuzat de violare de domiciliu, pentru că a
pătruns fără drept în cortul lor. Ulterior, în timpul audierilor în faţa organului de cercetare penală,
excursionistul a invocat faptul că pătrunderea sa neautorizată în cortul respectiv nu poate
reprezenta o infracţiune de violare de domiciliu, deoarece cortul nu poate fi apreciat ca
reprezentând domiciliul unei persoane. în acest sens, s-au invocat dispoziţia din art. 87 C. civ. -
„Domiciliul persoanei fizice (...) este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală"-şi
aceea din art. 91 alin. (1) C. civ.-„Dovada domiciliului (....) se face cu menţiunile cuprinse în cartea
de identitate".
Este întemeiată apărarea astfel formulată?

4. O doamnă în vârstă de 40 de ani (X) a solicitat ajutorul unui avocat în legătură cu


următoarea problemă juridică: fiul acesteia (Y), în vârstă de 10 ani, a împins un coleg de şcoală (Z),
în timpul pauzei (la şcoală), astfel încât acesta din urmă a căzut şi şi-a fracturat mâna, spărgându-
şi, totodată, capul (s-a estimat că vor fi necesare aproximativ 50 de zile de îngrijiri medicale
pentru recuperarea sănătăţii lui Z). Deşi dna X s-a oferit să achite părinţilor lui Z orice factură
ocazionată de îngrijirile medicale necesare pentru recuperarea lui Z, aceştia i-au comunicat că vor
formula o plângere prealabilă împotriva lui Y şi a părinţilor acestuia (dna X şi soţul ei) pentru
comiterea infracţiunii de lovire, în formă agravată. De asemenea, părinţii lui Z au indicat şi faptul
că, prin fapta comisă de către Y, s-a încălcat şi regulamentul de ordine interioară al unităţii de
învăţământ (care interzice elevilor să alerge pe holuri în timpul pauzelor, precum şi să se
manifeste violent faţă de ceilalţi elevi ori faţă de personalul didactic-administrativ), sens în care au
arătat că vor solicita pedepsirea lui Y (şi a părinţilor săi) şi pentru această încălcare a codului de
comportament în şcoală. Dna X a explicat avocatului că părinţii lui Z i-au comunicat că vor solicita
aplicarea pedepsei închisorii pentru ea şi soţul ei, respectiv a pedepsei cu amenda pentru Y, cu
precizarea (făcută de ei) că acesta va putea achita suma în cauză prin reţinerea alocaţiei primite.
Ce urmează a răspunde avocatul sub aspectul laturii penale a cauzei?

5. Presupunem că statul român încheie un tratat internaţional, prin care se obligă a


reglementa după cum urmează: „Fapta oricărui cetăţean român care va polua, sub orice formă, un
curs de apă care aparţine (parţial) şi unui alt statîn afară de România constituie infracţiune şi se va
pedepsi prin obligarea acelei persoane la prestarea unei munci neremunerate în folosul
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 131

comunităţii, pentru o durată de timp cuprinsă între 50 şi 100 de ore, în beneficiul celuilalt stat
(fiecăruia dintre celelalte state) care exercită drepturi suverane asupra acelei suprafeţe acvatice".
Să presupunem, în continuare, că, a doua zi după semnarea acestui document internaţional, o
persoană fizică, cetăţean român, poluează un curs de apă curgătoare pe linia mediană a căruia
este stabilită frontiera de stat a României cu un stat vecin (deversând în acesta reziduuri ale unor
materiale de construcţie).
Dacă autorităţile statului terţ depun o plângere, solicitând tragerea la răspundere penală a
cetăţeanului român, potrivit prevederilor din tratatul internaţional la care România este parte, se
va putea apăra făptuitorul arătând că, în conformitate cu art. 53 CP român, munca în folosul
comunităţii nu reprezintă o pedeapsă reglementată în dreptul intern sau dispoziţiile cuprinse în
tratatul semnat de România se vor aplica în baza direct regulii special ia generalibus derogant?
Motivaţi!

IV. Afirmaţii (indicaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând răspunsul):

1. Prevederea care în dispoziţiile Codului penal poartă denumirea marginală expresă


„Personalitatea legii penale" reprezintă reglementarea principiului fundamental de drept penal
denumit în doctrină „principiul fundamental al caracterului personal al răspunderii penale".
2. Conceptul de „individualizare" este restrâns, în dreptul penal, la faza de judecată
(individualizare judiciară).
3. Dispoziţia unei norme de incriminare reprezintă o comandă (din partea legii către
destinatarii normelor penale) adresată direct, astfel cum se desprinde din textul normativ:
destinatarul urmează a respecta dispoziţia tocmai prin aceea că va trebui să adopte conduita
descrisă de legiuitor în norma de incriminare.
4. în dreptul penal, afirmarea principiului fundamental al individualizării sancţiunilor
subminează funcţionarea unui principiu general (fundamental) al întregului sistem de drept:
principiul egalităţii (astfel, pentru fapte similare, care îşi găsesc încadrarea juridică în textul
aceleiaşi norme de incriminare, ar trebui să se stabilească pedepse concrete identice, indiferent
de persoana infractorului şi de alte aspecte particulare privind fapta ori persoana care a comis-o).
5. Decretul prezidenţial poate constitui izvor al dreptului penal în aceeaşi măsură ca o lege
(organică) ori o ordonanţă de urgenţă.
6. în sistemul de drept românesc, nu se poate considera, în nicio accepţie, că există izvoare
de drept penal de factură jurisprudenţială.
7. Dacă mâine ar intra în vigoare o ordonanţă de Guvern (simplă), prin care s-ar reglementa
un domeniu extrapenal de activitate, o eventuală dispoziţie cuprinsă în această ordonanţă,
potrivit căreia ar constitui infracţiune o conduită care lezează valorile sociale protejate prin
aceasta, ar fi aplicabilă - constituind izvor de drept penal -, dar numai în măsura în care legea de
abilitare emisă de Parlament a acordat expres o atare prerogativă executivului.
8. Subiectul activ al raportului juridic penal de conflict este infractorul, iar subiectul pasiv al
acestui raport este victima (persoana vătămată).
9. Se pot înscrie norme de incriminare, după caz, în diferite tipuri de acte normative, precum:
legi (indiferent de procedura de adoptare a acestora); ordonanţe ale Guvernului; tratate
internaţionale la care statul român este parte.
132 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

10. în dreptul penal modern, nu se mai poate afirma nici că răspunderea penală este pur
obiectivă, nici că aceasta ar fi exclusiv subiectivă, ea având un caracter mixt: obiectiv-subiectiv.
11. Niciun act normativ emis de către Guvernul României nu poate conţine reglementări în
materia infracţiunilor, pedepselor şi regimului lor de executare, doar legile organice putând fi
izvoare de drept penal, conform art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie.
12. Codul penal reprezintă o lege ordinară temporară, dovadă fiind faptul că fostul Cod penal
a ieşit din vigoare, pentru a face loc actualului Cod penal.
13. Egalitatea incriminării este un principiu fundamental al dreptului penal, care se referă la
faptul că, odată descrisă în legea penală, orice infracţiune trebuie/poate să fie, în egală măsură,
aptă de a fi comisă de către orice destinatar al legii penale (orice persoană care are capacitate
penală), fără privilegii şi fără discriminări (cu alte cuvinte, potrivit acestui principiu, nu se pot
reglementa norme de incriminare special dedicate numai anumitor persoane, după cum nici nu
pot fi prevăzute incriminări care să excludă anumite categorii de persoane din rândul potenţialilor
infractori).
14. Prin „pedeapsă prevăzută de lege" se înţelege pedeapsa indicată în norma care
reglementează forma tipică a infracţiunii (de regulă, maximul special al acestei pedepse), fără
luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
15. Subiectul activ al infracţiunii (infractorul) este, totodată, subiect activ al raportului juridic
penal de conflict, iar subiectul pasiv (generic) al infracţiunii (statul) este, totodată, subiect pasiv şi
în cadrul raportului penal de conflict.
16. Aplicarea legii penale române este efectuată/întreprinsă/realizată de către legiuitorul
penal.
17. Codul penal al României reprezintă o lege penală generală, sub aspectul reglementărilor
cuprinse în Partea (sa) generală, constituind însă o lege penală specială, în măsura reglementărilor
(de incriminare) cuprinse în Partea (sa) specială.
18. Nu orice faptă ilicită constituie, totodată, infracţiune (ilicit penal), căci sfera ilicitului
juridic depăşeşte sfera ilicitului penal, tot astfel precum sfera ilicitului social depăşeşte sfera
ilicitului juridic.
19. Aplicarea legii penale are loc, în temeiul principiului constituţional al separării (funcţiilor)
puterii în stat, de către Curtea Constituţională, în faţa căreia apărarea este asigurată de către
Avocatul Poporului, iar acuzarea este realizată de către Ministerul Public.
20. Dispoziţia de sancţionare inserată în cuprinsul normelor penale de incriminare dă
conţinut conceptului de „pedeapsă abstractă", în timp ce concretizarea acesteia, de către instanţa
de judecată care pronunţă hotărârea de condamnare ia finele judecării unei cauze determinate,
dă conţinut conceptului de „pedeapsă concretă".

V. Indicaţi erorile din următoarele enunţuri (motivând):

1. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ este afişat de către conducerea unei unităţi
şcolare, la avizierul din curte: „Stimaţipărinţi! în conformitate cu Ordinul ministrului educaţiei
n r . . . . , vă aducem la cunoştinţă că lipsa de supraveghere şi carenţele în educaţia
copiilor d-voastră minori, în măsura în care se vor manifesta prin comiterea unor fapte prevăzute
de legea penală pe când aceştia se află în incinta şcolii, urmează a vă angaja răspunderea civilă şi
penală pentru infracţiunea comisă, separat de măsurile educative a căror aplicare o riscă copilul
minor, dacă i se probează discernământul".
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 133

2. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ este afişat pe malul unui lac, de către
autoritatea care îl administrează: „Fapta de a arunca resturi menajere sau orice altfel de deşeuri
ori obiecte în apele acestui lac, precum şi fapta de a săvârşi orice tip de activitate care poate
produce prejudicii mediului ambiant reprezintă contravenţie, iar persoanele incriminate pentru
comiterea unei asemenea fapte se vor pedepsi cu o amendă penală cuprinsă între 50 şi 500 de
euro".
3. Presupunem (prin absurd) că următoarea afirmaţie ar fi fost emisă de către purtătorul
de cuvânt al Ministerului Justiţiei din România: „Prin legi, în general, sau prin ordonanţe de
Guvern, se vor incrimina, fie ca infracţiuni, fie drept contravenţii, persoanele care comit fapte în
reprimarea cărora instanţele juridice vor stabili limitele necesare ale pedepselor penale ori
administrative c o r e s p u n z ă t o a r e " .
4. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ ar fi afişat pe uşa unei unităţi şcolare
preuniversitareîn care urmează să se desfăşoare o probă scrisă a examenului pentru admiterea la
liceu: „întimpul examenului este interzis accesul în sală cu telefoane mobile. Aparatele urmează fie
a fi lăsate în păstrarea însoţitorilor, fie a fi depozitate, la intrarea în sală, în rastelul special
amenajat pe catedră. în acest caz, vă rugăm să fiţi atenţi la preluarea telefonului, odată încheiat
examenul: responsabilitatea pentru recuperarea aparatelor nu aparţine cadrelor didactice, ci
exclusiv elevilor! Atragem atenţia că persoanele incriminate pentru săvârşirea de infracţiuni
împotriva proprietăţii (precum şi părinţii acestora) vor răspunde penal pentru respectivele fapte
comise, prin aplicarea pedepselor penale prescrise de lege".
5. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ ar fi afişat la intrarea într-o tabără pentru
elevi: „Intenţia de a fura bunuri aflate în perimetrul taberei atrage răspunderea juridică, urmând
ca minorii contravenienţi, cu vârsta cuprinsă între 10 şi 18 ani, să fie pedepsiţi de către conducerea
complexului prin aplicarea măsurilor educative prescrise de Codul penal".
6. Presupunem (prin absurd) că următoarea frază ar fi înscrisă într-o lucrare care tratează
materia dreptului penal - partea generală: „Pedeapsa reprezintă un element indispensabil al
oricărei norme juridice penale, ea putându-se manifesta, după caz, fie sub formă de amendă, de
închisoare ori de închisoare pe viaţă, de măsură educativă sau de măsură de siguranţă, şi
cunoaşte, în raport de toate aceste forme de manifestare, atât limite speciale, cât şi limite
generale".
7. Presupunem că următoarea dispoziţie s-ar insera într-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului
care ar aduce modificări Codului penal: „Prin excepţie de la dispoziţiile legale prin care sunt
stabilite limitele generale ale pedepsei amenzii, în cazul infracţiunii de (...), maximul special al
pedepsei prevăzute de lege va fi de trei ori mai mare decât maximul general al acelei pedepse, dar
numai dacă infracţiunea a fost comisă de către o persoană juridică".
8. Presupunem (prin absurd) că următoarea afirmaţie ar fi fost emisă de către biroui de presă
al Parlamentului: „Prin votul de astăzi, s-a adoptat o lege de modificare a Codului penal, potrivit
căreia orice făptaş incriminat pentru că a făcut vreo faptă extrem de periculoasă, chiar dacă
aceasta nu a fost anterior interzisă, cu titlu de infracţiune, de legea penală sau contravenţională,
va putea fi obligat să săvârşească o pedeapsă, anume aceea stabilită pentru infracţiunea
prevăzută de legea penală pe care instanţa o va considera a fi cea mai asemănătoare cu abaterea
comisă".
9. Presupunem că o persoană ar emite următoarea afirmaţie: „Dreptulpenal nu constituie o
ramură de sine stătătoare (autonomă) în sistemul dreptului, reprezentând doar un auxiliar
134 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

sancţionator al unor ramuri de drept propriu-zise (dreptul civil, dreptul financiar, dreptul mediului
etc.)".
10. Presupunem că o persoană ar emite următoarea afirmaţie (în considerarea sistemului de
drept intern actual al României): „Dreptul penal nu constituie o ramură a dreptului public, ci una a
dreptului privat (spre deosebire de ramuri propriu-zise de drept public, precum dreptul
administrativ)".

VI. Completaţi spaţiile marcate prin linie punctată, cu termenii/expresiiie/noţiunile/


conceptele corespunzătoare:

1. în momentul de faţă, în România, jurisprudenţa obligatorie (în materie penală) este


formată din următoarele tipuri de hotărâri/decizii (cu indicarea instanţei care le poate pronunţa):
.................................................................
2. în momentul de faţă, în România, Guvernul poate emite, în mod excepţional, acte
normative cu putere de izvor de drept penal, acestea fiind reprezentate doar de.............................

3. Legile (stricto sensu) sunt de trei tipuri: .................................................. Dintre acestea, au


aptitudinea de a reprezenta izvoare ale dreptului penal numai legile ........................................ şi -
a fortiori - cele ...............................................
4. Din punct de vedere al criteriului sancţiunii, normele juridice (penale) se clasifică în
norme ..............................................
5. Din afirmarea principiului fundamental al legalităţii incriminării, în dreptul penal
contemporan decurg următoarele consecinţe imperative: lex.................................................... ; lex
.......................................... ; lex ............................................ ; lex ................................................
6. Doctrina (majoritară) în domeniul dreptului penal consideră că raportul juridic de
drept penal se poate manifesta în două forme, şi anume: ....................................................(raport
juridic majoritar, stabilit între stat şi destinatarii normelor penale edictate de către acesta)
şi ............................................. (raport juridic minoritar, stabilit între stat şi persoanele care
nesocotesc normele de incriminare, săvârşind infracţiuni).
7. în ordine logică, instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: .....................................

8. Dintre actele normative, pot constitui izvoare ale dreptului penal: .......................................

9. Pot fi indicate cu titlu de caractere ale dreptului penal: ................................................


10. Sunt apreciate a reprezenta funcţii pe care dreptul penal este proiectat a le îndeplini
în societate: .............................................
11. Pot fi enunţate drept principii fundamentale în materie penală: ........................................

12. După tipul dispoziţiei imperative pe care o prescriu (în funcţie de conduita pe care o
impun), normele penale de incriminare se clasifică în norme ..................................................... (de
exemplu, .......................................... ), respectiv norme .............................................. (de exemplu,
.......................................... )•
13. Normele incomplete se sub-clasifică în: ...............................................
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 135

14. într-o opinie, structura logică (internă) a normei juridice penale de incriminare
este ............................................... (fiind formată din .....................................................), în timp,
potrivit unei alte opinii, structura în cauză este ................................................. (fiind formată din
...........................................). Ader la opinia potrivit căreia structura logică (internă) a normei
de incriminare este............................................... , cu următoarea motivare: ...................................

15. Diferenţa esenţială dintre normele de trimitere şi cele de referire este că, în timp în cazul
normelor de trimitere ......................................................... , în cazul normelor de referire, ..............
16 17 18 19 20

16. Normele (penale) în alb sunt acele norme juridice.......................................................... De


exemplu: ..............................................

17. Legile penale se clasifică (potrivit unui criteriu) în: ................................................. ; potrivit
unui alt criteriu, legile penale se clasifică în...................................................

18. Prin conceptul de lege penală generală se are în vedere ........................... Noţiunea
nu trebuie confundată cu aceea de .................................................
19. Prin conceptul de incriminare se desemnează/se exprimă (în mod corect) operaţiune de .. ,
competenţa de a incrimina aparţinând...............................................................................................
20. Autonomia dreptului penal (în raport de alte ramuri ale sistemului juridic intern) se
manifestă din punct de vedere .................................................
TITLUL AL ll-LEA
APLICAREA LEGII PENALE
PRELIMINARII
Materia aplicării legii penale reprezintă un domeniu de analiză care poate fi abordat din
perspectiva mai multor coordonate, respectiv: timpul; spaţiul; persoanele; faptele. Fiecare dintre
aceste dimensiuni ale fenomenului aplicării legii penale prezintă particularităţi proprii, specifice,
precum şi laturi care se întrepătrund (în special în dinamica practicii judiciare, căci orice aplicare a
legii penale implică, deopotrivă, toate aceste coordonate)111.
Din raţiuni de sinteză (precum şi în considerarea acestor interdependenţe), legiuitorul a
grupat în Codul penal prevederile normative exprese care reglementează (în general) aplicarea
legii penale în două subdiviziuni de sistematizare din cuprinsul primului Titlu al Părţii generale
(denumit „Legea penală şi limitele ei de aplicare"). Este vorba despre: Secţiunea 1 („Aplicarea legii
penale în timp", art. 3-7 CP) şi Secţiunea a 2-a („Aplicarea legii penale în spaţiu", art. 8-14 CP) din
cadrul Capitolului II al titlului în cauză („Aplicarea legii penale"). Deşi, formal, denumirile
marginale ale acestor secţiuni fac referire expresă numai la două dintre coordonatele care vizează
aplicarea legii penale (timpul şi spaţiul), în realitate, aspecte din componenta referitoare la
aplicarea legii penale în considerarea sunt prezente
şi ele, fiind integrate normativ (mai ales) în cadrul secţiunii privitoare la aplicarea în spaţiu 121 (din
acest punct de vedere, se poate aprecia că titlul secţiunii respective exprimă incomplet sfera de
acoperire a reglementărilor pe care le cuprinde). De asemenea, unele reglementări care se referă
nemijlocit la aplicarea legii penale în timp* 131 sau în spaţiu141 cuprind şi raportări care vizează
dimensiunea faptelor săvârşite (în urma comiterii cărora se impune aplicarea reactivă151 a legii
penale).
în prezentarea consecutivă vom urmări - la rândul nostru - linia de reglementare acreditată
normativ, sistematizând materia în două capitole, referitoare (în principal) la aplicarea legii

111
Legea penală - aşa cum se configurează aceasta la un anumit moment în timp - se aplică cu privire la o
persoană care, într-un anumit spaţiu, a comis o faptă incriminată. în plus, de la momentul comiterii acestei fapte şi
până la data aplicării definitive a legii penale (precum şi - uneori - chiar ulterior acestui moment, până la încheierea
completă a raportului juridic penal de conflict), este posibil să apară modificări în reglementarea penală, cu potenţiale
efecte corespunzătoare asupra aplicării legii penale timp), în privinţa cazului concret de referinţă.
121
A se vedea, de pildă, dispoziţiile art. 9 CP (incident-în anumite împrejurări, expres reglementate-doar în raport
de cetăţenii români sau persoanele juridice române) sau ale art. 10, respectiv ale art. 11 CP (incidente-în anumite
împrejurări, expres reglementate - doar în raport de cetăţenii străini). în acelaşi sens, sunt de observat şi prevederile
cuprinse în art. 13 CP.
131
Spre exemplu, art. 7 CP reglementează aplicarea în timp a legii penale în considerarea incriminate
potrivit dispoziţiilor unor legi (lato sensu) temporare.
[41
Astfel, de pildă, posibilitatea de aplicare în spaţiu a legii penale române potrivit principiului personalităţii
cunoaşte condiţii distincte după cum fapta comisă ca infracţiune este mai gravă ori mai puţin gravă (aspecte
reflectate în pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta), aşa cum se dispune în art. 9 alin. (1) şi (2) CP.
151
în doctrină se întrebuinţează uneori referirea la eficienţa activă a legii penale, pentru a se caracteriza
situaţiile corespunzătoare raporturilor penale de conformare, respectiv referirea la eficienţa reactivă a legii penale,
pentru a se caracteriza situaţiile corespunzătoare raporturilor penale de conflict. în acest sens, a se vedea C.
MITRACHE, CR. MITRACHE, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 75.
II. APUCAREA LEGI! PENALE 137

penale în timp, respectiv în spaţiu111. în acest cadru, aspectele referitoare la aplicarea legii penale
în considerarea persoanelor şi a faptelor vor fi surprinse, la rândul lor, corespunzător manierei în
care reglementarea le oferă (explicit sau implicit) relevanţă aparte. Ori de câte ori dispoziţiile
normative nu fac referire la/sau nu implică aceste dimensiuni de aplicare a legii penale, reiese că
prevederile în cauză au, de principiu, o aptitudine de aplicare generică, asupra oricărei persoane
(desigur, dintre acelea care întrunesc toate condiţiile necesare pentru a fi subiect de drept penai,
pentru a avea capacitate penală), precum şi indiferent de fapta comisă (ca faptă incriminată). 1

[1]
Ordinea reglementării actuale situează în mod prioritar aplicarea în timp (art. 3-7 CP) faţă de aplicarea în
spaţiu (art. 8-14 CP), spre deosebire de fostul Cod penal (cel de la 1968), în cadrul căruia prevederile corespunzătoare
erau stipulate în ordine inversă. Este vorba despre o opţiune de sistematizare normativă, viziunea în vigoare
accentuând importanţa determinării temporale certe a cadrului legislativ autohton incident, pentru toate ipotezele în
care regulile de aplicare a legii penale după criteriul spaţial ar indica reglementarea penală română ca fiind aplicabilă
în gestionarea unui raport penal de conflict. în plus, se poate aprecia că punctul normal (firesc) de referinţă în
materie de aplicare în spaţiu a legii române este indicat de principiul teritorialităţii (corespunzător majorităţii
covârşitoare a cauzelor soluţionate în practica penală română), aşa încât nu se ridică, de regulă, probleme de aplicare
în spaţiu a legii penale. Pe de altă parte, mai ales în perioada proximă succesiunii codurilor (în cadrul căreia se poate
aprecia că ne situăm încă, cel puţin sub anumite aspecte), problemele primordiale de aplicare a legii penale era de
aşteptat să fie (şi chiar au fost, respectiv mai sunt încă) legate de aplicarea în timp (atât sub aspect teoretic, cât şi
practic).
CAPITOLUL I. APLICAREA LEGII PENALE IN TIMP
Secţiunea 1.Aspecte introductive şi clarificări terminologice
Trebuie precizat, de la început, că, în contextul de faţă, noţiunea de penală este utilizată (de
principiu) în sensul său larg, cuprinzând referirea la aplicarea în timp a oricărui izvor de drept
penal (de natură normativă) - corespunzător dispoziţiei cuprinse în art. 173 CP.
Punctul de debut al oricărei abordări teoretice a problematicii aplicării în timp a legii penale
presupune observarea unei realităţi simple. Astfel, adeseori, pe parcursul desfăşurării etapelor
specifice unor raporturi juridice penale de conflict, se înregistrează o dinamică normativă mai
mult sau mai puţin accentuată (modificări şi/sau completări ale unor legi penale, abrogări,
introducere în vigoare a unor dispoziţii noi etc.), care poate influenţa situaţia juridică (penală) a
numeroase persoane implicate în respectivele raporturi juridice. Asemenea modificări legislative
pot să intervină oricând, existând întotdeauna, la data apariţiei lor, o serie de cauze nedefinitiv
soluţionate sau de consecinţe (ale săvârşirii unor fapte incriminate) aflate încă în curs de
producere în raport de anumite persoane.
Prin urmare, orice transformare a legislaţiei penale va putea fi caracterizată, în raport de
unele situaţii concrete, ca intervenind fie în perioada dintre comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală şi data descoperii sale ori data identificării făptuitorului, fie - în raport de alte situaţii
- ca intervenind pe parcursul procesului penal, în diverse etape ale desfăşurării acestuia. Cu privire
la o serie de alte cazuri particulare, aceeaşi transformare normativă se va interpune între data
rezolvării definitive a unei cauze penale şi momentul considerării ca executate a sancţiunilor de
drept penal corelativ aplicate, iar, prin raportare la alte ipoteze, respectivul eveniment va interveni
după executarea sau considerarea ca executată a respectivelor sancţiuni, dar înainte de a se fi
epuizat alte eventuale consecinţe (interdicţii, decăderi, incapacităţi) decurgând, în sarcina unor
persoane, din comiterea unor infracţiuni. Desigur, în multe dintre aceste situaţii particulare,
modificările legislative intervenite nu vor produce un impact concret, însă, în anumite cazuri,
respectivele succesiuni de legi penale vor implica efecte reale asupra situaţiei juridice a unor
persoane aflate în raporturi de conflict cu statul, ridicând, astfel, probleme de aplicare în timp a
legii penale.
în acest context, analizând materia în discuţie, se impune constatarea utilizării - deopotrivă în
legislaţie, doctrină şi practică - a unei serii de noţiuni specifice legate de aplicarea temporală a
legii penale, anume: activitate; retroactivitate; ultraactivitate; extraactivitate. Punctăm, pentru
început, în linii mari, semnificaţia generală a acestor concepte, urmând ca o serie de nuanţe şi
particularităţi ale acestora să fie surprinse ulterior, pe parcursul prezentării principiilor de aplicare
în timp a legii penale.
Activitatea legii penale semnifică aplicarea acesteia potrivit regulii, standardului în materie,
anume în perioada cuprinsă între momentul intrării sale în vigoare şi momentul ieşirii ei din
vigoare, faţă de acele fapte (incriminate) comise în respectivul interval de timp. O lege penală este
activă atunci când ea produce efecte juridice, iar aplicarea sa potrivit activităţii semnifică
utilizarea ei pentru a soluţiona acele cauze (raporturi juridice penale de conflict) privitoare la
fapte săvârşite sub incidenţa sa[1!. 111

111
Prin excepţie de la această regulă, credem că se poate aprecia că anumite dispoziţii penale activează doar cu
privire la fapte comise anterior intrării lor în vigoare (respectiv că - în mod aparent paradoxal - în cazul lor activitatea
se suprapune peste conceptul de retroactivitate). Este vorba despre acţiunea normativă a actelor de
II. APLICAREA LEGII PENALE 139

Retroactivitatea legii penale exprimă aptitudinea unei reglementări aflate în vigoare la un


anumit moment dat de a se aplica la data respectivă (când este în vigoare), însă pentru rezolvarea
unor situaţii de fapt apărute anterior momentului intrării sale în vigoare (înainte de activarea
sa)[1].
Ultraactivitatea legii penale semnifică aptitudinea unei legi penale de a supravieţui parţial
(relativ, în raport de anumite situaţii) momentului scoaterii sale din vigoare, continuând să se
aplice şi după această dată (aşadar, în timpul în care este activă/în vigoare o altă
reglementare)121. Sensul noţiunii se întregeşte cu precizarea că legea ultraactivă (aşadar, legea
veche, scoasă din vigoare în raport de un anumit moment de referinţă) nu se va putea aplica în
soluţionarea unor fapte penale comise după dispariţia sa (ceea ce ar corespunde conceptului
strict, propriu-zis de ultraactivitate - surprins comparativ cu noţiunea de retroactivitate). Legea
penală ultraactivă soluţionează doar acele cauze concrete apărute (în principiu)131 în timpul
activităţii sale.
Extraactivitatea legii penale constituie o noţiune care exprimă o dublă potenţialitate de
rezolvare a unor probleme de aplicare în timp a legilor penale succesive, în afara limitelor
normale de activitate ale acestora, implicând atât un caz de posibilă retroactivitate, cât şi un
eventual caz de ultraactivitate[/l]. Astfel, afirmându-se principiul specific al aplicării legii penale
mai favorabile (anterior intervenirii unei hotărâri definitive - potrivit art. 5 CP), până la
soluţionarea concretă a fiecărei cauze determinate (în raport de care principiul ar avea incidenţă),
nu se poate cunoaşte, în mod aprioric, care dintre legile penale succesive se va prezenta ca fiind
legea mai favorabilă. Drept urmare, se poate exprima regula aplicării extraactive a legii penale
mai favorabile, semnificând faptul că oricare dintre legile succesive care va fi identificată, pe caz
concret, ca fiind mai favorabilă se va aplica pentru a rezolva raportul penal de conflict. Dacă
aceasta va fi legea veche, ieşită din vigoare la momentul de referinţă (al soluţionării raportului de
conflict), atunci ea se va aplica ultraactiv. Dacă, din contră, legea mai favorabilă se va dovedi legea
nouă (în vigoare la momentul de referinţă, dar intrată în vigoare după comiterea faptei care a dat
naştere raportului de conflict pe care urmează să îl rezolve), atunci aceasta se va aplica retroactiv.
într-o asemenea ipoteză, în * 1 2 * 4

clemenţă (legile de graţiere şi de amnistie, respectiv decretul prezidenţial de graţiere), care - prin firescul lucrurilor —
se aplică (doar) în raport de infracţiuni comise până la data intrării lor în vigoare!
[1]
Sensul noţiunii este indicat, de altfel, prin chiar alcătuirea sa morfologică: retro- (cu sensul „înapoi", „în urmă",
„în sens contrar") şi -activ (cu sensul „actual", „în vigoare").
[2]
Sensul noţiunii este indicat, de altfel, prin chiar alcătuirea sa morfologică: ultra- (cu sensul „dincolo de",
„peste") şi -activ (cu sensul „actual", „în vigoare").
131
Considerăm că pot fi imaginate excepţii de la formularea: legea ultraactivă se aplică, după ieşirea sa din
vigoare (deci în timpul activităţii unei alte legi, noi), pentru fapte comise în perioada în care era ea în vigoare!
Aceasta, deoarece pot exista şi situaţii de succesiune normativă mai amplă (mai mult de două legi penale care să se fi
succedat) de la apariţia şi până la stingerea unui raport juridic penal de conflict, caz în care este posibil ca legea
aplicabilă să fie cea intermediară (sau una dintre cele intermediare). în astfel de ipoteze, considerăm că aprecierea
caracterului retroactiv sau ultraactiv al legii aplicabile este relativă şi depinde de punctul de referinţă asumat. Astfel,
dacă stabilim acest punct de referinţă ca fiind reprezentat de momentul săvârşirii faptei, atunci legea (intermediară)
aplicabilă va putea fi calificată drept retroactivă (este incidenţă pentru soluţionarea unei situaţii apărute anterior
intrării sale în vigoare). în schimb, dacă permutăm punctul de referinţă asupra datei la care se face aplicarea legii
(momentul soluţionării raportului de conflict, data pronunţării hotărârii judecătoreşti), aceeaşi lege poate fi apreciată
drept ultraactivă (se aplică după ce a ieşit din vigoare). în acest din urmă caz, este de observat că formularea indicată
nu ar mai fi întru totul corectă: legea aplicabilă poate fi considerată ultraactivă (din această din urmă perspectivă),
deşi ea nu soluţionează (ulterior scoaterii sale din vigoare) un conflict penal apărut pe când era activă, ci un conflict
penal preexistent chiar şi faţă de data intrării sale în vigoare.
[4]
Sensul noţiunii este indicat, de altfel, prin chiar alcătuirea sa morfologică: extra- (cu sensul „dincolo de",
„afară de", incluzând, aşadar, generic, atât sensul termenului „retro", cât şi pe cel al termenului „ultra") şi -activ (cu
sensul „actual", „în vigoare").
140 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

oricare variantă posibilă de rezolvare, ceea ce este sigur este că nu se va putea rămâne în cadrul
unei soluţionări a raportului de conflict corespunzătoare conceptului de activitate a legii penale.
Ceea ce nu este cert însă de la bun început este sensul retro- sau (dimpotrivă) cel ultra- activ al
aplicării legii care se va dovedi, pe caz concret, mai favorabilă111.

Ilustrarea principiului activităţii legii penale

Legea penală veche (anterioară) (nu Legea penală actuală (în vigoare) Lege penală viitoare
se aplică) (se aplică) (nu se aplică)
_A
i—A—\ axa
^ _____________
r _
* timpului

1
Data săvârşirii infracţiunii
Momentul judecării definitive a
infracţiunii
Momentul ieşirii din vigoare a legii actuale
Momentul intrării în vigoare a legii actuale

***

Ilustrarea (generică a) aplicării retroactive a legii penale

Legea penală nr. 2 (dezincriminează sau)


Legea penală nr. 1 (incriminează drastic fapta) este mai favorabilă decât Legea nr. 1)
(nu se aplică) (se aplică)
, ---------- A.
axa f
timpului 1

Data săvârşirii faptei Momentul judecării definitive a faptei (sau


momentul executării condamnării definitive)

Momentul ieşirii din vigoare a Legii nr. 1 şi al intrării în vigoare a Legii nr. 2

[1]
Aşadar, conceptele de activitate, retroactivitate şi ultraactivitate desemnează tipuri (forme,
modalităţi, principii) efective de aplicare în timp a legii penale, potrivit unuia dintre acestea putându-se
califica întotdeauna genul de aplicare efectivă (cazuală) a legii penale în timp (după ce s-a efectuat deja, în
concret, în prealabil, respectiva aplicare). în schimb, extraactivitatea desemnează numai o posibilitate
(potenţialitate) de soluţionare a unui raport penal de conflict (anterior rezolvării sale propriu-zise) în afara
activităţii, înglobând atât eventualitatea unei soluţii concrete de retroactivitate, precum şi eventualitatea
unei soluţii concrete de ultraactivitate a legilor care, în succesiunea lor, îşi dispută rezolvarea acelui raport de
conflict. în acelaşi sens, a se vedea G. A NTONIU , Tratat de drept penal. Volumul I. Introducere în dreptul
penal. Aplicarea legii penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 296, 297.
II. APLICAREA LEGII PENALE 141

Ilustrarea (generică a) aplicării ultraactive a legii penale

Legea penală nr. 1 Legea penală nr. 2 (lege ulterioară unei legi temporare)
(lege temporară sau lege mai favorabilă) sau lege mai puţin favorabilă decât Legea nr. 1)
(se aplică) yy (nu se aplică)

axa { ^
timpului

Data săvârşirii faptei Momentul judecării definitive a faptei


(sau momentul executării condamnării definitive)
\f
Momentul ieşirii din vigoare a Legii nr. 1 şi al intrării în vigoare a Legii nr. 2

***

Ilustrarea comună (suprapusă) a tuturor formelor de aplicare temporală a legii penale


( activitatea, retroactivitatea, ultraactivitatea - inclusiv cu fixarea conceptului de )

Legea penală nr. 1 Legea penală nr. 2 Legea penală nr. 3 axa
1^| 1^ ,^ timpului
tV 1 r
1 t
'l '
t,

| Fapta incriminată X J 1 1 * fi
Fapta incriminată Z r
Momentul 0 Momentul A
| Fapta incriminată Y J Momentul B

Legendă: Momentul 0 = data intrării în vigoare a Legii penale 1; momentul = data ieşirii din
Momentul C

vigoare a Legii penale 1 şi a intrării în vigoare a Legii penale nr. 2; momentul B = data ieşirii din
vigoare a Legii penale nr. 2 şi a intrării în vigoare a Legii penale 3; momentul C = data ieşirii din
vigoare a Legii penale 3; fapta incriminată X/Y/Z = data comiterii faptei penale respective;
Legea penală nr. 1/2/3 = reglementarea penală în vigoare între momentele corespunzătoare
de debut (intrare în vigoare) şi de sfârşit (ieşire din vigoare).

• Activitatea legii penale (potrivit schemei) există în următoarele cazuri:


o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate X se pronunţă, potrivit Legii penale 1, (de la momentul 0+X: ulterior comiterii
infracţiunii X) până la momentul A;
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate Yse pronunţă, potrivit Legii penale nr. 2, (de la momentul ulterior comiterii
infracţiunii Y) până la momentul B;
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate Z se pronunţă, potrivit Legii penale 3, (de la momentul B+Z: ulterior comiterii
infracţiunii Y) până la momentul C.
• Retroactivitatea legii penale (potrivit schemei) există în următoarele cazuri:
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate X se pronunţă, cu aplicarea Legii penale nr. 2, între momentul A şi momentul B;
142 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate Xsau a faptei incriminate /se pronunţă, cu aplicarea Legii penale 3, între
momentul B şi momentul C.
• Ultraactivitatea legii penale (potrivit schemei) există în următoarele cazuri:
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate X se pronunţă, cu aplicarea Legii penale între momentul A şi momentul B;
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate Xse pronunţă, cu aplicarea Legii penale între momentul B şi momentul C;
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate / se pronunţă, cu aplicarea Legii penale nr. 2, între momentul B şi momentul C.
• Extraactivitatea legii penale mai favorabile (anterior unei condamnări definitive) există
(potrivit schemei) în următoarele cazuri:
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate X urmează a se pronunţa între momentul A şi momentul B; dacă se va aplica
Legea penală nr. 1 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va ultraactiva (prin
raportare la momentul judecăţii), iar dacă se va aplica Legea penală nr. 2 (determinându-se
că este mai favorabilă), aceasta va retroactiva (prin raportare la data comiterii faptei). Până la
identificarea legii mai favorabile efectiv aplicabile (1 sau 2), această aptitudine de soluţionare
a cauzei, fie prin ultraactivitatea uneia, fie prin retroactivitatea alteia, consacră conceptul de
rezolvare a conflictului
temporal de legi penale;
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate Y urmează a se pronunţa între momentul B şi momentul C; dacă se va aplica
Legea penală nr. 2 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va ultraactiva (prin
raportare la momentul judecăţii), iar dacă se va aplica Legea penală nr. 3 (determinându-se
că este mai favorabilă), aceasta va retroactiva (prin raportare la data comiterii faptei). Până la
identificarea legii mai favorabile efectiv aplicabile (2 sau 3), această aptitudine de soluţionare
a cauzei, fie prin ultraactivitatea uneia, fie prin retroactivitatea alteia, consacră conceptul de
rezolvare extraactivă a conflictului temporal de legi penale;
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate X urmează a se pronunţa între momentul B şi momentul C; dacă se va aplica
Legea penală nr. 1 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va ultraactiva (prin
raportare la momentul judecăţii); dacă se va aplica Legea penală nr. 2 (determinându-se că
este mai favorabilă), aceasta va retroactiva (prin raportare la momentul comiterii faptei), dar
va şi ultraactiva (prin raportare la momentul judecăţii); dacă se va aplica Legea penală nr. 3
(determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va retroactiva (prin raportare la data
comiterii faptei). Până la identificarea legii mai favorabile efectiv aplicabile (1,2 sau 3),
această aptitudine de soluţionare a cauzei, fie prin ultraactivitatea uneia, fie prin
retroactivitatea alteia (în funcţie de perspectiva de referinţă), consacră conceptul de
rezolvare extraactivă a conflictului temporal de legi penale.
II. APLICAREA LEGII PENALE 143

Secţiunea a 2-a. Principiul aplicării active a legii penale


§1. Activitatea legii penale - principiu de bază în materia aplicării legii
penale în timp
în doctrină se apreciază (opinie majoritară) că principiul de bază în materie de aplicare în timp
a legii penale este reprezentat de principiul Afirmaţia se întemeiază pe
faptul că aplicarea activă a dispoziţiilor penale constituie regula firească (standardul, ipoteza
obişnuită) în domeniu, precum şi situaţia cea mai des întâlnită în practica penală (cazurile de
aplicare a legii penale potrivit reglementării corespunzătoare celorlalte principii de aplicare în
timp pot fi considerate, din acest punct de vedere, drept excepţionale). Totodată, ordinea
reglementării materiei aplicării în timp a legii penale în secţiunea corespunzătoare din Codul penal
(Secţiunea 1 a Capitolului II din Titlul I al Părţii generale) debutează cu prevederea principiului
activităţii. în plus, conceptele tuturor celorlalte principii şi forme de aplicare în timp a legii penale
sunt derivate de la un punct de referinţă reprezentat de noţiunea de activitate a acesteia. De
altfel, aplicarea activă a legii penale este impusă şi ca o consecinţă a afirmării principiului
fundamental (de drept penal) al legalităţii (în special al legalităţii incriminării - fără a exclude însă
şi dimensiunea legalităţii sancţiunilor de drept penal) decurgând din acesta.
Principiul este lapidar enunţat prin dispoziţia inserată în art. 3 CP, potrivit căreia „Legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare".
După cum punctam şi cu o altă ocazie* 121, se poate aprecia că această formulare normativă
este excesiv de restrictivă şi trebuie interpretată extensiv, căci legiuitorul face referire expresă
doar la aplicarea activă a legii penale în raport de infracţiunile comise în perioada în care
respectiva lege este în vigoare. în realitate, este un lucru bine cunoscut (reieşind din ansamblul
reglementării penale) faptul că legea penală conţine dispoziţii şi se aplică (din perspectiva
anumitor instituţii) şi cu privire la alte situaţii decât cele de comitere a unor infracţiuni, fiind
uneori suficient ca fapta incriminată săvârşită să rămână la simplul stadiu de faptă prevăzută de
legea penală™. Prevederea enunţată în art. 3 CP dă expresie, aşadar (sub aspectul pe care îl avem
în vedere în acest punct al expunerii), unei n domeniu, însă trebuie
recunoscute şi alte ipoteze de aplicare activă a legii penale, chiar dacă (din perspectivă statistică)
acestea sunt mai rar întâlnite141.

111
Potrivit unui alt punct de vedere, neretroactivitatea legii penale ar constitui un principiu de aplicare în timp a
legii penale de rang superior (principal), în comparaţie cu principiul activităţii. Opinia ia ca punct de referinţă ierarhia
generală a actelor normative, întemeindu-se pe dispoziţiile cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituţie, text din care se
desprinde interdicţia retroactivităţii, cu excepţia cazului legii penale (precum şi al legii contravenţionale) mai
favorabile (într-un sens larg, care include atât referirea la conceptul propriu-zis de lege penală mai favorabilă, cât şi
referirea la legea de dezincriminare). A se vedea, în acest sens, FL. STRETEANU, D. NIŢU, Drept penal. Partea generală,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 100, 101. în mod coerent, pe această linie de gândire, ar putea reieşi inclusiv
că retroactivitatea legii penale mai favorabile (lato sensu) constituie un principiu/o regulă de aplicare în timp a legii
penale care prezintă caracter prioritar (principal) în comparaţie cu activitatea acesteia, având consacrare
constituţională (chiar şi cu titlu de excepţie de la regula
121 M.l. MICHINICI, M. DUNEA,în T. TOADER (COORD.), M.l. MICHINICI, R. RĂDUCANU, A. CRIŞU-CIOCÎNTĂ, S. RĂDULEŢU,

M. DUNEA, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 12,13. A se vedea, în acelaşi
sens, şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 100.
131
Pentru surprinderea deosebirii dintre conceptul de infracţiune şi acela de faptă prevăzută de legea penală, a
se vedea prezentarea materiei referitoare la definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
141
Abordând reglementarea din acest unghi, suntem de părere că ar fi oportună o formulare mai cuprinzătoare
(pe care o recomandăm legiuitorului, cu titlu de lege ferenda), precum (de pildă): legea penală se aplică faptelor
incriminate (sau faptelor prevăzute de legea penală) săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare. Şi mai
recomandată
144 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

Principiul enunţă regula firească, impusă în mod natural, potrivit căreia legea penală produce
efecte juridice pe (întreaga) durată a activităţii sale, anume: de la data intrării sale în vigoare şi
până la momentul ieşirii sale din vigoare. în această perioadă de timp legea activează permanent
şi continuu, fără întrerupere111. Acesta este şi scopul în vederea realizării căruia este edictat actul
normativ reprezentând izvor de drept penal. în plus, se prezumă, totodată, că legea activă
întruneşte, în cea mai înaltă măsură posibilă (pentru perioada respectivă şi cadrul socio-etatic de
referinţă), caracter optim în reglementare, în vederea apărării acelor valori şi relaţii sociale
protejate penal de legiuitor (împotriva conduitelor considerate suficient de periculoase pentru a fi
incriminate). Reprezentând legea curentă, aceasta este expusă spre informare destinatarilor şi
beneficiarilor săi (prin publicarea în Monitorul Oficial), fiind susţinută de puterea/autoritatea
etatică şi impusă, astfel, spre respectare.
Practic, prin dispoziţia stipulată în art. 3 C legiuitorul stabileşte - explicit - o regulă, precum şi -
implicit - consecinţe de principiu ale acesteia în materie de aplicare în timp a legii penale. Astfel,
din regula expres formulată (legea penală se aplică faptelor comise în timpul cât ea se află în
vigoare) reiese nu doar imperativul aplicării active a legii penale, ci se deduce, totodată,
interdicţia aplicării acesteia cu privire la situaţii de fapt apărute anterior intrării ei în vigoare. Se
conturează, prin urmare, conceptul de neretroactivitate a legii penale (interdicţia aplicării
retroactive a legii penale)121.
Dispoziţia art. 3 CP este, drept urmare, în perfectă corespondenţă cu prevederea
constituţională inserată în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală (care statuează că „Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile"),
enunţând aceeaşi idee de principiu ca şi aceasta din urmă, dar cu alte cuvinte şi într-o formă
adaptată la domeniul de reglementare al dreptului penal131. Desigur, regula şi implicaţiile ei * 1 2

ar fi (în opinia noastră) formularea: legea penala se aplica în timpul cât ea se află în vigoare (astfel s-ar acoperi şi
ipoteza aplicării active a legii de dezincriminare - a se vedea observaţiile noastre subsecvente cu privire la acest
subiect).
[1]
Cu titlu de situaţii mai rar întâlnite, se pot indica totuşi cazuri de suspendare a aplicării dispoziţiilor unei legi
(inclusiv penale), fără ca aceasta să fie, formal, scoasă din vigoare. Spre exemplu, aceasta este situaţia cu privire la
dispoziţiile normative declarate neconstituţionale, în perioada termenului de 45 de zile de la momentul publicării în
Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale prin care se statuează asupra neconstituţionalităţii prevederii în
cauză (timp în care legiuitorul ar putea să pună de acord prevederile legale respective cu hotărârea instanţei de
contencios constituţional) - potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie. Sau s-ar putea imagina ipoteza în care, pe durata
unei stări excepţionale pasagere, ca efect al intrării în vigoare a unei legi temporare, s-ar suspenda aplicarea
prevederilor unei legi penale permanente, fără ca aceasta să fie abrogată, urmând a-şi relua rolul de reglementare
activă după ieşirea din vigoare a legii temporare respective.
[2]
Maniera de formulare a regulii activităţii legii penale nu implică logic, în sine (şi în mod automat) -în mod
simetric cu interdicţia retroactivităţii-, şi interdicţia aplicării ultraactive a legii penale (aşadar, non-ultraactivitatea).
Dimpotrivă, textul art. 3 CP - analizat separat de ansamblul reglementărilor în materie de aplicare în timp a legii
penale - ar acredita, mai degrabă, credinţa potrivit căreia legea penală ar urma să fie, de regulă, (şi) ultraactivă,
continuând să soluţioneze, chiar după scoaterea sa din vigoare, cauzele referitoare la infracţiuni (sau, mai bine spus,
fapte incriminate) comise în perioada activităţii sale. O asemenea consecinţă este însă infirmată prin analiza globală a
întregii materii a aplicării legii penale în timp, prin observarea rolului şi relaţiei în care se găseşte principiul activităţii
cu restul principiilor de aplicare temporală a dispoziţiilor juridico-penale (mai ales cu principiul specific al aplicării legii
penale mai favorabile).
l3]
Astfel, dacă legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare, reiese (ca regulă)
că ea nu se aplică faptelor incriminate comise anterior activării sale, precum nu se aplică nici cât timp este în vigoare,
decât ulterior săvârşirii unei infracţiuni (or, mai corect spus, unei fapte incriminate). Prin urmare, derivă că legea
(penală) dispune numai pentru viitor, aşa cum impune şi textul constituţional enunţat. De altfel, este de observat că
dispoziţia din art. 15 alin. (2) din Constituţie nu menţionează, în mod expres şi explicit, niciunul dintre conceptele de
activitate, retroactivitate, respectiv neretroactivitate, însă le implică pe toate (pe fiecare în parte), în egală măsură
(din punctul nostru de vedere). într-adevăr, dacă legea dispune numai pentru viitor, înseamnă atât că ea nu se aplică
pentru trecut (aspect dedus printr-o interpretare per a contrario), cât şi - deopotrivă - că ea se aplică
II. APLICAREA LEGII PENALE 145

(interdicţia corelativă) nu au caracter absolut, ci relativ. Aceasta reiese din chiar prevederea
constituţională invocată, precum şi din reglementarea celorlalte principii de aplicare în timp a legii
penale, potrivit Codului penal (existând ipoteze în care nu doar că se permite, ci chiar se impune
aplicarea extraactivă a legii penale).

§2. Analiza principiului aplicării active a legii penale


Principiul activităţii este, aşadar, legat de identificarea pe axa timpului a unui interval în
cadrul căruia legea penală se aplică faptelor săvârşite în respectiva perioadă. Acest interval este
jalonat de două momente, reprezentate de data intrării în vigoare, respectiv de data ieşirii din
vigoare a legii penale.

a) Ca regulă, legea penală intră în vigoare la 3 zile după publicarea sa în Monitorul Oficial al
României, dacă nu se prevede expres o altă dată pentru acest eveniment (însă, neapărat, o
asemenea altă dată va trebui să fie ulterioară termenului minim de 3 zile). Statuarea are valoare
constituţională, potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 78 din Legea fundamentală 111.
Termenul minim, de 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, se calculează potrivit
sistemului denumit „pe zile pline"121 (calendaristice). în acest sens dispune art. 12 alin. (1) din
Legea nr. 24/2000131, care prevede: „Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi
speciale de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României,
Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile
calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României,

potrivit principiului activităţii (adică, pe viitor, faptelor comise cât se află în vigoare). Sub acest aspect, apreciem că
cele două idei se deduc în aceeaşi măsură din textul constituţional (acesta le implică şi le exprimă implicit, în mod
egal, pe amândouă), neputându-se stabili o ordine ierarhică între ele, din punct de vedere al modului în care decurg
din exprimarea legiuitorului constituant. Aşadar, ordinea/ierarhia lor trebuie stabilită sub un alt aspect, anume din
punct de vedere logic, luând ca punct de referinţă stadiul normal, firesc (natural) al lucrurilor. Or, sub acest aspect, ni
se impune cu puterea evidenţei că punctul central, axul în jurul căruia pivotează problemele de aplicare în timp a legii
(penale) nu poate fi identificat decât în conceptul de activitate, cu plecare de la acesta configurându-se, ulterior,
derivatele: retroactivitate, ultraactivitate, extraactivitate, respectiv negaţiile unora dintre ele, precum
neretroactivitate. Altfel spus, sensul normal al circuitului este următorul: din regula activităţii decurge interdicţia
neretroactivităţii, iar, ca excepţie de la aceasta, se admite (sau chiar se impune, uneori) retroactivitatea anumitor
categorii de legi (lato sensu). Spunând că legea dispune numai pentru viitor, textul constituţional nu modifică această
ordine, căci, într-o interpretare obiectivă, neutră, reiese (în opinia noastră) că enunţul implică, în mod egal,
exprimarea (subînţeleasă) atât a activităţii, cât şi a neretroactivităţii, ordinea lor urmând a se stabili doar prin
recurgere la criterii logice (externe) de interpretare! în acest sens, a se vedea şi G. ANTONIU, op. cit., p. 293.
[1]
Art. 78 din Constituţie prevede: „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile
de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei".
[2]
în domeniul juridic au fost conturate trei tipuri de sistem de calcul al termenelor, anume: sistemul pe zile
pline/calendaristice (se iau în considerare atât ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, cât şi ora sau ziua la
care se împlineşte termenul); sistemul pe zile libere (nu se iau în calcul nici ora sau ziua de la care începe să curgă
termenul, nici ora sau ziua la care acesta se împlineşte); sistemul mixt (nu se ia în calcul ora sau ziua de debut al
curgerii termenului, dar se ia în calcul ora sau ziua de încheiere a acestuia). Sub alte aspecte de clasificare, termenul
în cauză apare drept legal (iar nu judiciar), minim (iar nu fix sau maxim), de succesiune (iar nu de regresiune) şi
dilatoriu/prohibitiv (iar nu peremptoriu/imperativ). A se vedea, în acest sens (printre alte surse), GR.GR. THEODORU,
Tratat de Drept procesual penal, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 424; T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S.
UZLĂU (COORD.), R. MOROŞANU, C. VOICU, V. VĂDUVA, G. TUDOR, D. ATASIEI, T.V. GHEORGHE, C. GHIGHECI, C.M. CHIRIŢA, T.
MANEA, Codul de procedură penală comentat, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 717-738; I. NEAGU, M.
DAMASCHIN, Tratat de procedură penală. Partea generală (în lumina noului Cod de procedură penală), ed. a 2-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 707-714.
[3]
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată în
M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010).
146 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare". Aşadar, la calcularea termenului se iau în
considerare atât ziua din care începe acesta să curgă, cât şi ziua la care se împlineşte111.
Trebuie precizat că cele astfel expuse se limitează la accepţiunea restrânsă a conceptului de
lege penala (au în vedere, aşadar, acele izvoare normative de drept penal care sunt reprezentate
de legile organice). Aceasta, deoarece dispoziţiile art. 78 din Constituţie nu acoperă şi ipoteza
datei la care intră în vigoare ordonanţele de urgenţă ale Guvernului. Cu privire la intrarea în
vigoare a acestor din urmă izvoare de drept (penal), reţinem dispoziţiile cuprinse de art. 115 alin.
(5) teza I din Constituţie, potrivit cărora: „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după
depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera (Parlamentului - n.n.)
competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României (...)".
Textul astfel indicat prezintă aptitudinea unor interpretări neunitare. Pe de o parte, s-ar
putea considera că, imediat ce sunt întrunite cumulativ cele două cerinţe (indicate expres drept
condiţii pentru intrarea în vigoare a unei ordonanţe de urgenţă - şi anume depunerea sa spre
dezbatere la Camera competentă a Parlamentului şi publicarea ei în Monitorul Oficial), aceasta
devine activă (aşadar, în momentul imediat următor* 121 al datei calendaristice la care ultima
dintre aceste două condiţii este întrunită în mod efectiv). Pe de altă parte, referirea din textul
constituţional la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă după întrunirea cumulativă a celor
două condiţii, corelată cu imperativele şi standardele implicate de principiul fundamental al
legalităţii incriminării, ar putea fi invocate pentru a acredita şi o altă idee. Potrivit acesteia, s-ar
putea considera că - cel puţin în domeniul dreptului penal - o ordonanţă de urgenţă nu ar trebui
să intre în vigoare decât în ziua (data calendaristică) imediat următoare celei la care s-au întrunit,
cumulativ, cele două condiţii precizate în dispoziţia din Legea fundamentală (aşadar, la ora 00:00
a primei date calendaristice consecutivei celei în care s-a efectuat publicarea ordonanţei de
urgenţă în Monitorul Oficial, aceasta fiind -în prealabil - depusă spre dezbatere la Camera
competentă a forului legiuitor).
Chestiunea a fost tranşată (incidental) de către Curtea Constituţională, care a pronunţat o
decizie131 în ale cărei considerente s-a statuat, în mod obligatoriu, în sensul că prima dintre
interpretările mai sus înfăţişate urmează a avea câştig de cauză. Drept urmare, reiese

[1]
Prin urmare, o lege (inclusiv una penală) intră în vigoare (ca regulă, sub rezerva unei dispoziţii contrare
exprese care să prevadă un moment ulterior pentru aceasta) la miezul nopţii dintre cea de-a treia şi cea de-a patra
dată calendaristică de la publicarea ei în Monitorul Oficial, calculul incluzând, ca primă zi, data la care a fost realizată
publicarea, indiferent de ora la care s-a petrecut acest eveniment. Spre exemplu, dacă o lege s-a publicat în Monitorul
Oficial pe 1 ianuarie a unui an (chiar şi - teoretic - la ora 23:59 a datei de 1 ianuarie), ea va intra în vigoare (dacă nu se
dispune expres o altă dată, ulterioară) la ora 00:00 a datei de 4 ianuarie a respectivului an (la miezul nopţii, între 3 şi 4
ianuarie).
121
Varianta interpretativă astfel conturată ridică (printre altele) problema identificării cu precizie a acestui
moment, putându-se discuta dacă este vorba despre primul minut sau - eventual - chiar despre prima secundă
consecutivă publicării textului normativ al ordonanţei de urgenţă a Guvernului în Monitorul Oficial, ulterior depunerii
acesteia (în prealabil) la Camera competentă a Parlamentului. Aceasta, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile din Codul
penal referitoare la calculul timpului (art. 186 CP) nu fac menţiune decât despre termene pe luni, săptămâni,
respectiv zile, fără a coborî sub acest din urmă interval convenţional de calcul al timpului (dispoziţiile din Codul de
procedură penală - art. 269, care reglementează, oricum, doar materia calculului termenelor procedurale, ceea ce nu
este cazul în contextul aici analizat - se referă inclusiv la calculul timpului pe ore, dar nici acestea nu coboară mai jos
de acest nivel, pentru a ajunge la stadiul minutelor sau al secundelor). O dificultate suplimentară poate reieşi,
eventual, şi din caracterul incert al fixării cu exactitate a momentului precis la care a avut loc actul respectivei
publicări (este acesta data finalizării imprimării textului pe ultimul exemplar al acelei ediţii a Monitorului Oficial sau
poate data eliberării acestei ediţii spre distribuţie ori data postării textului pe pagina de internet a Monitorului Oficial
- şi oare care moment prevalează, cu exactitate, dacă apar diferenţe între aceste ultime două date? - sau vreun alt
moment exact - şi anume care?).
131
Decizia nr. 28/2013 (5 februarie), publicată în M. Of. nr. 164/2013 (27 martie).
II. APLICAREA LEGII PENALE 147

că o ordonanţă de urgenţă a Guvernului (inclusiv una conţinând reglementări în materia dreptului


penal) va trebui apreciată ca intrând în vigoare ce s-a publicat în Monitorul
Oficial (cu toate problemele efective ante-indicate referitoare la identificarea cu precizie a acestui
moment). Aceasta, desigur, dacă a fost în prealabil depusă spre dezbatere la Camera competentă
a Parlamentului. Altfel spus, o ordonanţă de urgenţă intră în vigoare în cuprinsul aceleiaşi date
calendaristice în care s-a efectuat publicarea ei. Astfel dispun şi prevederile cuprinse în art. 12
alin. (2) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora: „Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în
vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor
prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată
ulterioară".
Trebuie să punctăm că soluţia - deşi este general obligatorie (ca efect al deciziei amintite a
Curţii Constituţionale) - ridică unele critici din perspectiva compatibilizării cu imperativele
principiului fundamental (de drept penal) al legalităţii (incriminării şi sancţiunilor de drept penal).
Ea apare, totodată, ca inechitabilă sub aspectul neacordării unui interval de timp minim, suficient
pentru ca destinatarii normelor (penale) respective să se poată informa, în mod rezonabil, asupra
conţinutului acestora (ceea ce reprezintă o condiţie sine qua non pentru a-şi putea adapta
conduita la solicitările legale, respectiv pentru a li se putea imputa oficial, formal, un eventual
derapaj comportamental de la standardul normativ). Decizia Curţii Constituţionale 111 s-a
fundamentat, practic, pe aprecierea drept prioritare a altor aspecte, respectiv: siguranţa publică;
utilitatea/necesitatea prevederii unui mecanism normativ care să poată implementa în dreptul
pozitiv, cu maximă celeritate, modificări legislative în situaţii de urgenţă (care nu suferă amânare,
date fiind primejdiile potenţial majore pentru ordinea de drept şi - posibil - pentru însăşi existenţa
statului) etc.
Cu toate acestea, deşi caracterul întemeiat al unor astfel de considerente nu poate fi negat *
121, credem că rezolvarea atinsă nu este lipsită de vulnerabilitate sub aspectul unei potenţiale

cenzuri din perspectiva unei stricte protecţii a drepturilor şi libertăţilor fundamentale (care ar
putea veni de la nivel supranaţional, spre exemplu, din partea Curţii Europene a Drepturilor
Omului). Aceasta, pentru că temelia unei echitabile impuneri a regulii nemo censetur ignorare
legeml3] constă în asigurarea, prealabilă intrării în vigoare a unei dispoziţii normative (mai ales a
uneia penale), a posibilităţii efective de luare a acesteia la cunoştinţă, de către autorităţile
statului, precum şi de către destinatarii (respectiv beneficiarii) săi. Or, considerăm că este practic
imposibil de susţinut că o asemenea posibilitate ar exista, în mod real şi rezonabil, atunci când, în
momente diferite din cadrul aceleiaşi zile (date calendaristice), legislaţia penală ar suferi, în mod
brusc, modificări141!

[1)
Care a fost luată (aspect ce merită subliniat) cu majoritate de voturi, iar nu în mod unanim. într-un sens care
susţine criticile schiţate de noi, a se consulta opinia separată la Decizia nr. 28/2013 a Curţii Constituţionale.
121
Iar o eventuală decizie în sens contrar ar fi lipsit societatea, într-adevăr, de un mecanism/instrument de
reacţie eficient, poate chiar vital în anumite conjuncturi excepţionale ce ar putea să apară la un moment dat.
l31
în traducere liberă: nimănui nu îi este permis a invoca necunoaşterea legii (cu sensul că o asemenea
invocare nu va produce - ca regulă - efecte juridice exoneratoare, în beneficiul persoanei destinatarului legii).
[41
în acelaşi sens, a se vedea şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 102; G. ANTONIEI, op. cit., p. 292. Neajunsurile
soluţiei constând în intrarea în vigoare a unor norme penale reglementate printr-o ordonanţă de urgenţă a
Guvernului, chiar la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial (fiind întrunite şi celelalte condiţii), pot fi
observate (sub acest aspect) şi prin comparaţie cu procedura intrării în vigoare a normativului contravenţional (ilicitul
contravenţional reprezentând o formă mai puţin gravă a ilicitului juridic decât ilicitul penal). Potrivit dispoziţiilor din
art. 4 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 2/2001 (privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în M. Of. nr. 410 din 25
iulie 2001, aprobată, cu modificări, de Legea nr. 180/2002, publicată în M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2002), se dispune
că „Dispoziţiile din actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile intră în vigoare în termen
de 30 de zile de la data publicării (...). în cazuri urgente se poate prevedea intrarea în vigoare într-un termen mai
scurt, dar nu mai puţin de 10 zile". Or, dacă o prevedere contravenţională nu poate intra în vigoare imediat după
148 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Deoarece în capitolul dedicat prezentării izvoarelor dreptului penal am arătat că pot


reprezenta surse (jurisprudenţiale) de drept penal - cu particularităţile acolo precizate - şi unele
decizii ale Curţii Constituţionale a României, respectiv ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
trebuie să punctăm că data de la care acestea încep să îşi producă efectele obligatorii, pentru
viitor, este reprezentată tot de momentul publicării lor în Monitorul Oficial al României 111.
Dincolo de această realitate, care se impune în mod obiectiv, apreciem că ar fi oportun ca
legiuitorul să ia în considerare, lege ferenda, posibilitatea modificării acestei date. Astfel, ar fi
poate mai firesc ca momentul de la care izvoarele jurisprudenţiale de drept (penal) ar începe să îşi
producă efectele practice să fie separat de data publicării lor oficiale (fiind reprezentat, cel puţin,
de primul moment al datei calendaristice consecutive celei în care s-a efectuat publicarea). Pentru
o asemenea soluţie pledează aceleaşi raţiuni de echitate şi de necesitate de informare reală a
destinatarilor, care se pot invoca (în prezent) pentru a justifica soluţia legală existentă în privinţa
momentului intrării în vigoare a unei legi penale (stricto sensu). Se adaugă şi argumentul
dificultăţii practice ridicate de corelarea probei momentului exact la care s-a petrecut un anumit
fapt juridic cu aceea a momentului precis la care s-a realizat publicarea unei astfel de hotărâri în
Monitorul Oficial.

b)în ceea ce priveşte momentul ieşirii din vigoare a legii penale, acesta este reprezentat:
-fie de momentul abrogării acesteia (regula în materie);
- fie de data ajungerii la termen (auto-abrogare) ori a dispariţiei situaţiei excepţionale care a
impus reglementarea (în cazul legilor temporare);
- fie de data intrării în vigoare a legii de respingere a unei ordonanţe de urgenţă a
Guvernului121;
- fie de momentul împlinirii termenului (de 45 de zile de la data publicării în Monitorul
Oficial) în care se permite legiuitorului să pună de acord o dispoziţie normativă cu standardul
constituţional indicat, consecutiv pronunţării unei decizii de neconstituţionalitate de către Curtea
Constituţională a României (dacă o asemenea corelare nu a avut loc în mod corespunzător);
- fie de data publicării în Monitorul Oficial a unei decizii obligatorii a înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie (pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii ori cu titlu de hotărâre prealabilă
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), prin care s-ar statua în sensul constatării ca ieşită din
vigoare a unei prevederi legale (penale) - desigur, sub condiţia ca efectul unei asemenea hotărâri
să se menţină nealterat (să nu fie infirmat ca efect al unei prevederi legale exprese ori cenzurat -
chiar şi indirect - în urma pronunţării unei decizii de către Curtea Constituţională)131.
Nu se poate aprecia că o lege penală (lato sensu) ar putea să fie scoasă din vigoare ca efect al
caducitâţii/câderii în desuetudineI Oricât de mult timp s-ar scurge de la momentul la care o
anumită prevedere penală nu a mai înregistrat aplicare efectivă în practică, acea dispoziţie îşi
menţine formal (teoretic) aptitudinea de a fi incidenţă în concret, până ce

publicarea acesteia, afortiori, o normă penală ar trebui să cunoască, întotdeauna, o minimă perioadă de vacatio legis
(perioada dintre publicarea normei legale în Monitorul Oficial şi data intrării acesteia în vigoare)!
[1]
în acest sens, a se vedea dispoziţiile cuprinse în art. 147 alin. (4) din Constituţie, respectiv cele din art. 474
alin. (4) şi art. 477 alin. (3) CPP [în corespondenţă cu prevederile art. 126 alin. (3) din Constituţie].
[2]
în acest sens, a se vedea şi G. ANTONIU, op. cit, p. 304.
[3]
Trebuie accentuat faptul că RIL-ul/HP-ul nu au formal aptitudinea de a scoate din vigoare o normă juridică
(penală), dar ele pot impune, în mod obligatoriu pentru instanţe (sub rezerva unei eventuale luări de poziţie, în sens
contrar, a legiuitorului penal ori a Curţii Constituţionale), constatarea ca ieşită din vigoare a unei dispoziţii legale cu
privire la care există dubiu în ceea ce priveşte statutul său activ/inactiv (împrejurarea că este sau nu mai este o normă
în vigoare)!
II. APLICAREA LEGII PENALE 149

nu se produce unul dintre evenimentele mai sus indicate, care să o scoată propriu-zis din vigoare,
oficial111.
Modalităţile de scoatere din vigoare a unei legi penale (expuse anterior) reprezintă ipoteze
juridice distincte, implicând însă acest efect comun. Faptul că sunt modalităţi separate prin care
se poate scoate din vigoare o lege penală semnifică - aspect deosebit de important - că
reglementările normative exprese privind (doar) unul dintre aceste procedee nu se extind
automat şi asupra celorlalte alternative. Astfel, spre exemplu, ieşirea din vigoare ca efect al
declarării neconstituţionalităţii (şi al expirării termenului în care legiuitorul ar fi putut pune de
acord dispoziţia în cauză cu Legea fundamentală, fără a se fi realizat însă aceasta) nu poate fi
confundată cu abrogarea (act de voinţă al legiuitorului, care infirmă, cu efecte pentru viitor, actul
său de voinţă anterior, prin care a introdus în vigoare respectiva reglementare). Drept urmare,
celei dintâi nu i se vor putea aplica (toate) regulile incidente în caz de abrogare, precum aceea
prevăzută în art. 64 alin. (3) teza a ll-a din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia: „(...) Nu este admis
ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial (...)".
Ca atare (cu titlu de exemplu), în ipoteza ieşirii din vigoare a unei dispoziţii de abrogare a unei
norme de incriminare (abrogare care ar conduce, în concret, la dezincriminarea faptei), prin
abrogarea respectivei norme de abrogare nu s-ar atrage în mod automat o reincriminare a
conduitei respective. însă, în cazul ieşirii din vigoare a unei asemenea dispoziţii legale, ca efect al
declarării neconstituţionalităţii sale (în condiţiile în care viciul de neconstituţionalitate nu ar fi
acoperit în termen), va opera o reincriminare a conduitei în cauză* 121!
Dincolo de aspectele referitoare la formele/tipurile abrogării (totală sau parţială; expresă -
concretă/directă ori generică/indirectă - sau tacită/implicită) - care nu prezintă particularităţi
(nici) în dreptul penal, fiind corespunzătoare conceptelor studiate în materia teoriei generale a
dreptului (la care facem, astfel, trimitere)131 -, ţinem (la rândul nostru)141 să atragem atenţia că
operaţiunea scoaterii din vigoare (în general şi în special prin intermediul procedeului tipic al
abrogării) a unei norme de incriminare nu implică în mod automat şi o dezincriminare (şi nu
trebuie interpretată în acest sens). Astfel, după cum am fixat deja, prin noţiunea de incriminare se
desemnează operaţiunea utilizată de legiuitor pentru a introduce în vigoare o normă prin care se
descrie o anumită conduită drept infracţiune. Procedeul presupune

111
Afirmaţia îşi menţine valabilitatea indiferent dacă lipsa aplicării concrete a unei anumite dispoziţii penale,
pentru o perioadă îndelungată de timp, se datorează lipsei comiterii (sau descoperirii/probării comiterii) unui anumit
tip de conduită, formal incriminată, sau împrejurării că, deşi respectivul tip de comportament se săvârşeşte, în
continuare, în unele situaţii de fapt, s-a încetăţenit totuşi o veritabilă cutumă a practicii organelor judiciare de
neaplicare a prevederilor legale incidente. Aşa s-au petrecut lucrurile, de exemplu, într-o anumită perioadă de
activitate a fostului Cod penal, în privinţa reprimării faptelor de adulter, care erau/şi au continuat - formal - să fie
incriminate până în anul 2006, deşi în practica judiciară nu se mai înregistrau pe rol cauze privitoare la asemenea
fapte, cu toate că acestea se petreceau în concret. A se vedea şi FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit., p. 106; G. ANTONIU,
op. cit., p. 305.
121
A se vedea, în acest sens, problema considerării ca incriminate (ori nu) a faptelor de insultă şi calomnie, în
perioada activităţii fostului Cod penal, ulterior abrogării normelor lor de incriminare prin art. I pct. 56 din Legea nr.
278/2006 (publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006), după ce respectivele dispoziţii de abrogare au fost declarate
neconstituţionale prin Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 104 din 12 februarie 2007).
A se consulta - pentru aceasta - şi Decizia nr. 8/2010 (recurs în interesul legii) a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 416 din 14 iunie 2011), precum şi Decizia nr. 206/2013 a Curţii
Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013).
131
A se vedea N. POPA, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 146; I. CETERCHI, I.
CRAIOVAN, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 62,63. A se vedea şi FL. STRETEANU, D.
NIŢU, op. cit., p. 102-105; G. ANTONIU, op. cit., p. 300 ş.u.
141 în acelaşi sens, a se vedea FL. STRETEANU, D. NIŢU, op. cit, p. 124,125; C. MITRACHE, CR. MITRACHE, op. cit.

(2014), p. 78.
150 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

prevederea condiţiilor constitutive ale respectivei fapte în legea penală şi activarea/respectiv


menţinerea în vigoare a normei. Drept urmare, dezincriminarea reprezintă actul de scoatere din
vigoare a unei norme care prevede o conduită reglementată anterior ca infracţiune, renunţarea la
aprecierea ca faptă ilicită (sub aspect penal) a unei asemenea conduite.
Or, deşi dezincriminarea nu poate surveni decât în urma scoaterii din vigoare a unei norme de
incriminare, trebuie insistat asupra faptului că nu orice asemenea acţiune conduce, întotdeauna,
la o dezincriminare. Pentru ca scoaterea din vigoare a unei norme de incriminare sâ atragă şi
dezincriminarea respectivului tip de conduită, este necesar ca nicio altă normă penală
rămasă/introdusă (concomitent) în vigoare să nu cuprindă descrierea acelei fapte drept
infracţiune. Aşadar, ori de câte ori intervine o modificare a legislaţiei penale, în cadrul căreia
operează şi scoaterea din vigoare a unor norme de incriminare, pentru a se putea aprecia că a
operat astfel o dezincriminare, trebuie să se efectueze o examinare a întregii legislaţii pozitive
(rămasă în vigoare la momentul respectiv). Dacă, în urma acestei verificări, nu se identifică norme
de incriminare care să menţină în sfera ilicitului penal conduita de referinţă, atunci se poate
aprecia că a operat o dezincriminare (cu privire la aceasta). Dacă, din contră, asemenea norme pot
fi identificate (ele preluând încadrarea juridică a cauzelor concrete în care s-a reţinut comiterea
acelei fapte), atunci nu se poate aprecia că prin scoaterea din vigoare a anumitor norme de
incriminare s-a produs (şi) o dezincriminare a faptelor prevăzute acolo111.
O altă chestiune legată de sfera de cuprindere a dispoziţiei din art. 3 CP priveşte identificarea
datei la care o infracţiune (o faptă prevăzută de legea penală, în general) se apreciază a fi
săvârşită (din moment ce textul dispune că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul
cât ea se află în vigoare). De regulă, în cele mai multe cazuri, stabilirea acestui moment nu ridică
probleme deosebite. Majoritatea infracţiunilor reprezintă care nu au o desfăşurare în timpl2] la un
nivel care să implice probleme de aplicare a legii penale sub aspectul acestei coordonate. * 121

111
După cum indică doctrina (aspecte probate de-a lungul timpului, ca urmare a unor diverse transformări
legislative penale), uneori este posibil ca aceeaşi incriminare să continue a fi reglementată, însă sub o denumire
distinctă de cea sub care era cunoscută anterior. în acelaşi sens dispun şi prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din
Legea nr. 187/2012 (legea de punere în aplicare a Codului penal actual, publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie
2012): „Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o
altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire". Alteori, este posibil ca o conduită iniţial incriminată în mod de sine
stătător să fie cuprinsă în cadrul complex al unei incriminări mai ample sau - dimpotrivă - să fie simplificată,
menţinându-se însă în vigoare numai anumite aspecte ale incriminării iniţiale (care era mai cuprinzătoare). în aceste
ultime cazuri, în măsura în care anumite fapte concrete care se puteau încadra în norma de incriminare anterioară îşi
menţin aptitudinea de încadrare şi în noua formulă de incriminare (putând fi calificate drept infracţiuni şi potrivit legii
penale vechi, şi celei noi), reiese că incriminarea s-a menţinut (dincolo de formala scoatere din vigoare a textelor
normative din fosta reglementare, care o cuprindeau pe aceasta). Pentru mai multe detalii despre accepţiunile sub
care poate fi receptat/reglementat conceptul de lege de dezincriminare, a se vedea secţiunea următoare a prezentei
lucrări (referitoare la retroactivitatea legii de dezincriminare). Un exemplu în această materie îl poate reprezenta
preluarea, în incriminarea actuală a luării de mită (art. 289 CP), a conţinutului constitutiv al infracţiunii de primire de
foloase necuvenite (art. 256 CP 1968).
121
Orice eveniment (inclusiv orice activitate umană) cunoaşte o desfăşurare inerentă sub aspect temporal, se
produce/manifestă în timp. în materia dreptului penal însă, de regulă, activităţile umane corespunzătoare unor
norme de incriminare care nu se întind în timp pe o perioadă suficient de mare pentru a se realiza trecerea de la o
anumită dată calendaristică la o altă dată calendaristică pot fi apreciate drept desfăşurare în
timp, în sensul de fapte fără o desfăşurare temporală relevantă din punct de vedere juridico-penal. Deşi ele sunt
realizate, obiectiv, într-o anumită unitate de timp, acest aspect nu implică producerea unor consecinţe juridice
propriu-zise, sub aspect penal. Prin excepţie de la această regulă, faptul că anumite izvoare de drept penal încep a-şi
produce efectele juridice chiar de la data publicării în Monitorul Oficial (cazul ordonanţei de urgenţă a Guvernului şi al
jurisprudenţei naţionale obligatorii) ar putea conduce la recunoaşterea (excepţională a) unor efecte juridice legate de
determinarea momentului exact al aprecierii ca săvârşită a unei fapte corespunzătoare unei norme
II. APLICAREA LEGII PENALE 151

însă există anumite tipuri de infracţiuni care manifestă aptitudinea de desfăşurare prelungită
în timp, la un nivel* 111 care implică, în mod natural, posibilitatea (chiar probabilitatea sau
certitudinea) producerii unor efecte juridice diferite, în funcţie de modul în care se stabileşte ca
fiind dată a săvârşirii lor (a aprecierii lor ca fiind comise), după caz, unul sau altul dintre
momentele pe parcursul cărora se desfăşoară acestea. Ele sunt numite infracţiuni cu desfăşurare
în timp/infracţiuni de durată (în sensul de infracţiuni care implică o desfăşurare în timp relevantă
dintr-o perspectivă juridico-penalâ), categoria lor cuprinzând următoarele patru tipuri de fapte
incriminate: infracţiuni continue, infracţiuni continuate, infracţiuni de obicei (toate acestea fiind
cunoscute şi sub denumirea generică de infracţiuni cu durată de consumare) şi infracţiuni
progresive[2].
în cazul acestor activităţi infracţionale se pot distinge un moment iniţial de comitere (la care
sunt întrunite toate elementele constitutive necesare pentru existenţa infracţiunii în forma tipică,
de faptă consumată) - denumit momentul consumării-, precum şi un moment final de desfăşurare
a infracţiunii (data până la care se continuă săvârşirea acesteia ori până la care se reiterează
comportamentul infracţional sau până la care se produc manifestări şi/ sau amplificări ale
urmării/rezultatului infracţiunii) - denumit momentul epuizării.
Fără a intra, în acest punct, în detalii, menţionăm că, în cazul acestor tipuri de infracţiuni,
soluţia legiuitorului penal român actual este furnizată (indirect) de dispoziţii cuprinse în materia
de reglementare a instituţiei prescripţiei răspunderii penale (art. 154 CP). Legiuitorul a optat să
scindeze în două subgrupe categoria infracţiunilor cu durată de desfăşurare în timp, consacrând
rezolvări diferite pentru infracţiunile componente ale fiecărei subgrupe în ceea ce priveşte
identificarea momentului la care acestea se apreciază (ca regulă) a fi săvârşite. Astfel, pe de o
parte, infracţiunile continue, continuate şi cele de obicei se vor considera săvârşite (de principiu) la
momentul final, al epuizării [în acest sens sunt prevederile

de incriminare, chiar şi atunci când aceasta ar avea o desfăşurare în timp restrânsă la momente distincte de pe
parcursul aceleiaşi zile (date) calendaristice.
111
Asemenea fapte se pot comite pe durata mai multor zile sau chiar a mai multor săptămâni, luni ori ani, după
caz.
[2]
Pentru că analiza acestor categorii de infracţiuni (şi nu numai) se va desfăşura, propriu-zis, într-un cadru
distinct al lucrării (privind materia unităţii infracţionale), la acest punct vom indica doar în linii generice elementele
esenţiale pe care le implică fiecare dintre cele patru categorii de infracţiuni la care s-a efectuat referirea. Infracţiunile
continue reprezintă tipuri de fapte incriminate care implică o aptitudine naturală (corespunzătoare firescului
lucrurilor) de prelungire în timp, ulterior momentului la care sunt pe deplin configurate (după ce au întrunit toate
elementele constitutive necesare pentru existenţa lorîn forma tipică a unei infracţiuni: forma consumată). Spre
exemplu:/i/rtx// de curent electric [art. 228 alin. (3) CP] ori lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205 CP) etc.
Infracţiunile continuate sunt acele forme de comitere a unor fapte incriminate prin care acestea se săvârşesc, pe caz
concret, „în rate", prin repetarea la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unor activităţi
ilicite de acelaşi fel, omogene juridic (care se încadrează juridico-penal în conţinutul aceleiaşi fapte incriminate). O
definiţie legală este prevăzută la art. 35 alin. (1) CP. Spre exemplu, se poate comite în formă continuată (deşi se poate
săvârşi şi în mod ne-continuat) infracţiunea defurt (art. 228 CP) sau infracţiunea de viol (art. 218 CP) etc. Infracţiunile
de obicei sunt activităţi descrise de legea penală numai sub condiţia repetabilităţii lor concrete (unul dintre
elementele constitutive ale incriminării lor rezidă în impunerea caracterului reiterat). Prin urmare, comiterea o
singură dată (sau chiar de mai multe ori, dar nu suficiente pentru a se aprecia că există o obişnuinţă în acest sens) a
faptei prevăzute de legea penală, cu acest titlu, nu atrage calificarea conduitei manifestate ca fiind infracţională, deci
nici răspunderea penală a făptuitorului. Este infracţiune de obicei, de pildă, hărţuirea (art. 208 CP). Infracţiunile
progresive constituie forme sub care se pot comite anumite activităţi infracţionale, caracterizate prin aceea că,
ulterior încheierii activităţii de comitere a faptei iniţiale şi producerii unui rezultat al acesteia (corespunzător unei
încadrări juridice mai puţin grave), se produce o amplificare în timp a rezultatului, fără ca făptuitorul să mai intervină,
apărând o nouă urmare, care atrage o reîncadrare juridică (mai gravă) a faptei. Se poate comite sub o asemenea
formă (deşi se poate săvârşi şi în mod ne-progresiv), spre exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte (art. 195 CP).
152 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

cuprinse în art. 154 alin. (2) CP[11]. Pe de altă parte, în cazul infracţiunilor progresive, data
săvârşirii se apreciază a fi reprezentată de momentul iniţial, al consumării [potrivit art. 154 alin.
(3) CP'21].
Sub un anumit unghi de abordare a chestiunii, deşi aparent scindată, soluţia legiuitorului este
de fapt unitară, întemeindu-se pe sistemul (teoria) [finalizării] acţiuniil3] (infracţiunea se apreciază
săvârşită la data la care a luat sfârşit activitatea infracţională de comitere a acesteia, ceea ce, în
cazul infracţiunilor continue, continuate şi al celor de obicei, se petrece la data epuizării, în timp
ce, în ipoteza infracţiunilor progresive, se întâmplă la momentul consumării).
Unele dintre consecinţele legate de fixarea momentului la care se consideră săvârşite aceste
infracţiuni se referă (de exemplu) la instituţii juridico-penale precum: prescripţia răspunderii
penale'41; minoritatea'51; aplicarea legii penale în timp etc. în privinţa acestei din urmă implicaţii
(de interes în prezentul cadru de analiză), trebuie arătat că, atunci când o infracţiune de durată se
desfăşoară pe parcursul succesiunii mai multor legi penale (începe a se comite când se află în
vigoare o anumită lege penală şi se finalizează pe când este în vigoare o altă lege penală), se ridică
probleme specifice de aplicare în timp a legii penale.
Astfel, dacă data iniţială, de la care a început comiterea faptei (consumarea), ar fi fost
apreciată drept moment de săvârşire a unei asemenea infracţiuni (soluţie valabilă în prezent doar
pentru infracţiunea progresivă), s-ar fi impus aplicarea în timp a legii penale potrivit principiului
legii mai favorabile (reglementat de art. 5 CP). Drept urmare, s-ar fi comparat toate dispoziţiile
normative relevante care au fost în vigoare pe parcursul desfăşurării activităţii infracţionale
respective, pentru a se identifica dintre acestea una, mai favorabilă decât celelalte, incidenţă în
soluţionarea raportului penal de conflict. în schimb, dacă data finală, la care a încetat
desfăşurarea infracţiunii (epuizarea), este apreciată drept moment de săvârşire a faptei în cauză
(soluţia actuală în raport de infracţiunea continuă, continuată şi de obicei), atunci se va aplica
(exclusiv) legea penală în vigoare la acel moment, potrivit principiului activităţii (reglementat de
art. 3 CP). Această soluţie va rămâne valabilă indiferent dacă legea nouă conţine dispoziţii mai
favorabile sau mai puţin favorabile (ori la fe