DR Pen P Generala Mihai Dunea 2017 PDF

Drept penal.
Partea generală
Curs teoretic în domeniul licenţei (I)
• Noţiuni introductive. Aplicarea legii penale. Infracţiunea

• Extrase de practică relevantă
• Materiale auxiliare de lucru
Copyright©2017 Editura Hamangiu SRL
Editură de prestigiu recunoscut în domeniul ştiinţelor sociale CNATDCU
Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu
Editura Hamangiu: Str. Mitropolit Filaret nr. 39-39A, Sector 4, Bucureşti, O.P. 5, C.P. 91
Tel./Fax: 021.336.04.43; 031.805.80.21; Vânzări: 021.336.01.25; 031.425.42.24
E-mail: redactia@hamangiu.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MĂRCULESCU-MICHINICI, MARIA IOANA
Drept penal - partea generală : curs teoretic în domeniul licenţei / Maria Ioana
Mărculescu-Michinici, Mihai Dunea. - Bucureşti: Editura Hamangiu, 2017-
2 voi.
ISBN 978-606-27-0625-8
Voi. 1. : Noţiuni introductive, Aplicarea legii penale, Infracţiunea. - 2017. -
Conţine bibliografie. - ISBN 978-606-27-0626-5
I. Dunea, Mihai
343
Maria-loana Mărcuiescu-M îchînicî Mihai Dunea
Drept penal. Partea generală

Curs teoretic în domeniul licenţei (I)
• Noţiuni introductive. Aplicarea legii penale. Infracţiunea

• Extrase de practică relevantă
• Materiale auxiliare de lucru
/ <S dÂXwun
îram actout
r 2017
DESPRE AUTORI
Maria-loana M ărculescu-M ichinici
Este conferenţiar universitar la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru loan
Cuza" din laşi, titulară a cursurilor de Drept penal. Partea generală şi Criminologie.
Din anul 1998 este doctor în drept, sub coordonarea prof. univ. dr. Grigore Gr.
Theodoru ( Hotărâreajudecătorească penală şi rolul ei în combaterea şi prevenirea
infracţiunilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016).
Pe parcursul activităţii sale didactice a participat la num eroase conferinţe,
simpozioane, cursuri de specializare în domeniul dreptului penal şi al criminologiei,
elaborând şi publicând o serie de lucrări de specialitate în domeniul juridico-penal
(articole în reviste de profil, precum şi în volum e ale conferinţelor). A colaborat
la redactarea cursului de Drept penal. Partea generală (M a r i a Z o l y n e a k , M a r ia
Io a n a M ic h in ic i , Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1999) şi face parte din colectivul
de autori ai lucrării Noul Cod penal. Comentarii pe articole (coordonator T u d o r e l
T o a d e r , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014).
Mihai Dunea
Este lector universitar la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru loan
Cuza" din laşi, titular în domeniul Drept penal. Partea generală şi al disciplinei
Probleme speciale de drept penal. Din anul 2012 este doctor în drept, sub
coordonarea prof. univ. dr. Tudorel Toader ( speciale de nepedepsire
şi cauzele speciale de reducere a pedepsei). în perioada 2014-2015 a urmat şi
finalizat studii post-doctorale, în calitate de cercetător (în cadrul proiectului
PO SDRU/159/1.5/S/141699 - M odernizarea legislaţiei naţionale în contextul
uniform izării dreptului la nivel european şi im plicaţiile socio-politice asupra
sistemului administrativ), cu tema de cercetare „Modernizarea legislaţiei penale
şi modelul normativ: între deziderat şi realitate în exprimarea politicii penale de
factură atenuantă şi agravantă".
Pe parcursul activităţii sale didactice a fost implicatîn susţinerea şi/sau participarea
la mai multe conferinţe, sim pozioane, cursuri de specializare, şcoli de vară şi alte
manifestări academ iceîn domeniul juridico-penal, publicând o serie de articole
în materia dreptului penal în reviste şi periodice de specialitate, precum şi în
volum e ale unor conferinţe naţionale şi internaţionale.
De asemenea, face parte din colectivul de autori ai lucrării Noul Cod penal. Comen
tarii pe articole(coordonator T u d o r e l T o a d e r , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014).
CUVÂNTUL AUTORILOR
Prezenta lucrare se adresează, cu predilecţie, studenţilor din anul al ll-lea de

studii juridice de licenţă.
Cursul este sistematizat în trei titluri (Noţiuni introductive; Aplicarea legii penale;
Infracţiunea), prin valorificarea doctrinei autohtone şi a jurisprudenţei naţionale - în
special a celei obligatorii - î n domeniul dreptului penal (partea generală).
în acest demers, în primul titlu, rezervat noţiunilor introductive în materia
dreptului penal, se tratează o serie de chestiuni referitoare la: aspecte generale
de bază privind dreptul penal; izvoarele dreptului penal; principiile fundamentale
ale dreptului penal; norma penală, raportul juridic penal şi legea penală. în titlul
al ll-lea este examinată materia aplicării legii penale, abordată din perspectiva mai
multor coordonate, respectiv: timpul, spaţiul, persoanele şi faptele. Titlul al lll-lea
cuprinde analiza infracţiunii, ca instituţie fundamentală principală a dreptului
penal, fiind prezentate detaliat chestiuni privind: definiţia şi trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii; cauzele care exclud infracţiunea; conţinutul infracţiunii; formele
infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii ilicite; unitatea de infracţiune;
pluralitatea de infracţiuni; participaţia penală.
în această desfăşurare a materiei (tratată, preponderent, dintr-o perspectivă
teoretică/ştiinţifică), s-au urmărit constant atât fundamentarea unor aspecte şi noţiuni
elementare, de bază în materia dreptului penal (fixarea „abc"-ului în domeniu),
cât şi surprinderea unor „probleme speciale" controversate sau apte să conducă la
exprimarea de opinii divergente. S-a încercat şi realizarea unei coerente îmbinări
a gradelor de dificultate distincte implicate de aceste două planuri de raportare la
domeniul juridico-penal de analiză. Astfel, prin valorificarea predilectă a doctrinei
penale naţionale (configurată sub auspiciile legislaţiei penale actuale, dar şi a celei
conturate sub fosta reglementare) şi prin raportări la soluţii de practică (mai ales
la decizii obligatorii ale Curţii Constituţionale şi ale instanţei supreme), cititorului
urmează a i se facilita înţelegerea unor constante aflate în afara oricăror controverse în
materie de drept penal. în plus, pe aceleaşi baze, acestuia i se propune şi parcurgerea
unui veritabil „teren minat" de aspecte discutabile în materie juridico-penală,
punându-i-se la dispoziţie cunoştinţele apte să îi asigure o „navigare" reuşită pe
„nisipurile mişcătoare" ale dezbaterii academice şi ale soluţiilor neunitare atinse/
apte să fie generate în practică.
Pentru a veni în sprijinul cititorilor (în special al studenţilor), autorii au inclus în
cuprinsul lucrării şi materiale auxiliare de lucru: întrebări tip grilă, speţe, afirmaţii/
enunţuri (care impun indicarea valorii de adevăr, cu argumentarea răspunsului),
scheme/reprezentări grafice ş.a. Acestea vizează (şi ele) să încurajeze şi să stimuleze
gândirea (pe cont propriu), dorindu-se un instrument util în demersul de înfrângere
a tendinţei (sterile) de memorare mecanică, de „recitare" (fără înţelegere) a dispo-
VI DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
ziţiilor legale şi a comentariilor de specialitate (reflex inutil în absenţa capacităţii -

exersate - de filtrare a informaţiei prin prisma analizei individuale, la nevoie critice,
susţinută de argumente de text = normative, dar şi logico-raţionale). Astfel, autorii
îşi reafirmă (şi pe această cale) credinţa că studentul nu trebuie să fie/să rămână
tributar unui anumit punct de vedere, exprimat într-o problemă deschisă/care lasă
loc de interpretare. Dimpotrivă, studentul trebuie informat/ajutat (ghidat) să se
documenteze în legătură cu acele aspecte care implică discuţii/nuanţe interpretative/
controverse (recunoscute ca atare în doctrină sau doar potenţiale). Dezvoltarea
gândirii critice, bazată pe cunoaşterea opiniilor exprimate şi a argumentelor care le
susţin, este dezirabilă, pentru ca ulterior să se poată opta, în cunoştinţă de cauză,
asupra soluţiei potrivite (în funcţie de context, de interes, de propria opţiune
motivată). în opinia autorilor, instruirea academică nu trebuie realizată în scopul
primar al dogmatizării, al transformării persoanei într-un student eficient, ci în vederea
pregătirii temeinice pentru desfăşurarea activităţii de practică (judiciară şi - poate -
legislativă) de mâine. Acest proces impune tocmai stimularea capacităţii de analiză
(critică) şi argumentare coerentă, logico-raţională, înţelegerea (şi relativizarea, în
limite rezonabile, a) fenomenului juridic, a legităţilor sale obiective, a mecanismelor
ireductibile după care funcţionează acesta, în contextul mai larg al dinamicii constante
a dreptului pozitiv şi a ideilor juridice esenţiale pe care se fundamentează (ar trebui
să se fundamenteze) activitatea de elaborare şi de aplicare a legii (în litera şi în
spiritul său)...
Este de menţionat că numeroase exerciţii aplicative (speţe, grile etc.) au fost
elaborate/dezvoltate plecând de la cazuri, situaţii, împrejurări şi exemple ajunse,
în timp, ipoteze clasice („de şcoală") în materie - şi intrate, astfel, în domeniul
public al exemplificării unor instituţii/idei/concepte de drept penal. S-a recurs, pe
alocuri, la acestea nu din conformism, ci pentru că dorinţa de „a reinventa roata"/
de „a sparge tiparele" cu orice preţ nu credem că include un merit intrinsec general
valabil, iar unele constante merită a fi conservate, dată fiind eficienţa lor verificată în
fenomenologia studiului şi înţelegerii dreptului (penal). Alături de aceste veritabile
ipoteze standardizate (de al căror contact nu puteau fi lipsiţi cititorii), sunt propuse şi
exemple/exerciţii originale, în a căror imaginare s-a sintetizat inclusiv rodul interacţiunii
constante a autorilor cu studenţii Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru
loan Cuza" din laşi (indiferent de nivelul de pregătire: licenţă sau masterat). Prin
urmare, folosim (şi) această cale pentru a le mulţumi pentru inspiraţie, pentru ideile
inovatoare şi perspectiva proaspătă pe care o aduc, în mod constant, abordării
dreptului penal, ferindu-ne de pericolul căderii într-un (profund şi inflexibil) dogmatism.
Nu în ultimul rând, numeroase exemple/idei utilizate în această lucrare se datorează
propriei formări a autorilor de către generaţiile de dascăli care au dat fiinţă „şcolii
(de drept penal) de la laşi" - repere de conduită profesională şi morală, corifei
ai ştiinţei juridico-penale autohtone, spre care îndreptăm recunoştinţa noastră.
Sperăm a transmite mai departe viziunea şi cunoştinţele acestora, de care trebuie
să profite generaţiile viitoare de jurişti, noi înşine (în continuare) şi (de dorit) chiar
Legiuitorul (care trebuie să găsească justul echilibru între perspectiva normativă
DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ VII
orientată spre viitor, fără a se desprinde însă cu totul de soluţiile întemeiate ale
tradiţiei noastre juridice).
Materialul de faţă cuprinde şi exprimarea unor puncte de vedere, precum şi a
unor propuneri de legeferenda, urmând a se determina în timp viabilitatea acestora,
în contextul unei dinamici legislative, doctrinare şi jurisprudenţiale accentuate, care
caracterizează, în momentul de faţă, în România, (şi) domeniul dreptului penal*. Sub
asemenea auspicii, este evident că opiniile (critice/proprii) formulate, mai ales în
legătură cu aspecte controversate/controversabile (ca expresie a concepţiei potrivit
căreia „gândirea pe cont propriu nu poate fi oprită"), au aptitudinea de a prezenta
limite, fiind exprimate sub rezerva potenţialelor reconsiderări care ar putea decurge
(spre exemplu) din revirimente jurisprudenţiale, re-veniri/transformări legislative
sau noi nuanţări teoretice (doctrinare).
Explicaţiile din prezenta lucrare pot fi utile nu numai celor aflaţi la primul contact
cu studiul dreptului penal, ci şi celor care doresc să parcurgă recapitulativ materia
sau să o aprofundeze (de pildă, studenţilor la studii de masterat). De asemenea,
lucrarea îi vizează şi pe cei care se pregătesc pentru diverse evaluări implicând
domeniul dreptului penal: examen de absolvire a studiilor de licenţă în drept, concurs
de admitere în unele profesii juridice (magistratură, avocatură ş.a.), concursuri de
definitivat sau promovare în cadrul unor profesii juridice etc. Din această perspectivă
(şi nu numai), apreciem că acest curs poate folosi şi practicienilor dreptului, putând
servi, totodată, drept mijloc util dialogului academicîntreţinut cu teoreticienii penalişti.
Sperăm ca lucrarea să apară tuturor cititorilor ca o lectură utilă, echilibrată şi (in)
formativă în domeniul dreptului penal (partea generală).
Autorii
*în considerarea acestor constatări obiective legate de dinamica dreptului penal, în contextul în
care ne situăm (încă la început de drum în aplicarea unei legislaţii noi), trebuie înţeles şi traseul editării/
publicării prezentului curs. Astfel, sunt de observat: un grad relativ ridicat de incertitudine legislativă
actuală în domeniu; intervenţii importante, în materie, ale Curţii Constituţionale şi ale înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, prin intermediul deciziilor obligatorii (hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală şi decizii pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul
legii); continua „aşezare" şi „reaşezare" a doctrinei, în varii aspecte discutabile. Drept urmare, deşi
elaborarea materialului acestui curs, în liniile esenţiale sub care se înfăţişează, a fost finalizată încă
din cursul anului 2016, publicarea a suferit o serie de amânări, neplanificate iniţial, intervenite pe
parcurs. Acestea au fost cauzate, în special, de unele perspective de modificare legislativă în materie
penală (spre exemplu, apariţia O.U.G. nr. 18/2016 sau a O.U.G. nr. 13 şi nr. 14/2017 ş.a.), precum şi
de necesitatea aşteptării pronunţării/motivării unor soluţii de jurisprudenţă obligatorie în domeniul
dreptului penal (decizii ale Curţii Constituţionale - precum Decizia nr. 368/2017 privind infracţiunea
continuată - şi decizii obligatorii ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: HP/RIL). Un alt curs de acţiune
ar fi ridicat riscul ca, încă de la apariţia sa, lucrarea să fie mult depăşită, sub aspectul conţinutului,
ceea ce autorii şi editorul au dorit să evite, în mod special.
ABREVIERI
alin. - alineatul
art. - articolul
B. Of. - Buletinul Oficial
C.D.P. - revista Caiete de drept penal
C. civ. — Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată în M. Of. nr. 505
din 15 iulie 2011)
C.C.R. — Curtea Constituţională a României
C.E.D.O. - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CP — Codul penal (Legea nr. 286/2009, publicată în M. Of. nr. 510
din 24 iulie 2009)
CP 1968 — Codul penal din 1968 (Legea nr. 15/1968, republicată în
M. Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997)
CPC — Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010, republicată în
M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015)
CPP — Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010, publicată în
M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010)
CPP 1968 — Codul de procedură penală din 1968 (Legea nr. 29/1968,
republicată în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997)
C.S.J. - Curtea Supremă de Justiţie
dec. — decizia
dec. de îndrum. - decizia de îndrumare
Dreptul - revista Dreptul
Ed. - Editura
ed. ediţia
I.C.C.J. - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
J.O. - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
J.N. - revista Justiţia Nouă
lit. - litera
M. Of. - Monitorul Oficial al României, Partea 1
n.n. - nota noastră
nr. - numărul
O.G. - ordonanţa Guvernului
O.U.G. - ordonanţa de urgenţă a Guvernului
P- - pagina
R.D.P. - Revista de drept penal
R.R.D. - Revista română de drept
s. pen. - secţia penală
s.n. - sublinierea noastră
S.U. - Secţiile Unite
ş.a. - şi altele
ş.u. - şi următoarele
Trib. - Tribunalul
Trib. Suprem - Tribunalul Suprem
voi. —
volumul
CUPRINS
TITLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL _________________ 1

Preliminarii___________________________________________________________________1
Capitolul I. Aspecte generale de bază privind dreptul penal________________________2
Secţiunea .N oţiunea/definiţia dreptului penal şi instituţiile fundamentale
1
ale dreptului penal________________________________________________________ 2
§1. Noţiunea/definiţia dreptului penal________________________________________ 2
§2. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal_______________________________ 4
Secţiunea a 2-a. Caracterele dreptului penal____________________________________5
Secţiunea a 3-a. Necesitatea, scopul, rolul, sarcinile şi funcţiile dreptului p e n a l____ 12
§1. Necesitatea dreptului penal____________________________________________ 12
§2. Scopul dreptului p e n a l_________________________________________________ 13
§3. Rolul şi sarcinile dreptului penal_________________________________________ 14
§4. Funcţiile dreptului penal________________________________________________15
Capitolul al ll-lea. Izvoarele dreptului penal_____________________________________ 20
Secţiunea .C onceptul de izvor de drept (izvor al dreptului penal); generalităţi;
1
tipuri (categorii) de izvoare ale dreptului p e n a l_____________________________ 20
Secţiunea a 2-a. Izvoarele propriu-zise (principale, cu efecte depline) ale
dreptului penal: (anumite tipuri de) acte normative - legea organică şi ordonanţele
de urgenţă ale Guvernului; situaţia documentelor internaţionale de interes
în materie penală (şi a jurisprudenţei subsecvente)__________________________ 22
§1. Legea - izvor al dreptului p e n a l________________________________________ 22
§2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului - izvor al dreptului penal______________ 25
§3. Documentele internaţionale - izvor al dreptului penal____________________ 26
Secţiunea a 3-a. Izvoarele adiacente (cu efecte parţiale) ale dreptului penal:
decretul prezidenţial de graţiere (individuală) şi jurisprudenţa obligatorie
a Curţii Constituţionale a României şi a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie_______ 27
§1. Decretul prezidenţial de graţiere (individuală) - izvor al dreptului p en al_____ 27
§2. Jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale a României - izvor
al dreptului penal_____________________________________________________ 28
§3. Jurisprudenţa obligatorie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - izvor
al dreptului penal_____________________________________________________ 32
Secţiunea a 4-a. Problema jurisprudenţei obligatorii a unor organisme
jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale ca izvor al dreptului
penal (ro m ân )___________________________________________________________36
Secţiunea a 5-a. Extrase de jurisprudenţă obligatorie privind izvoarele
dreptului penal__________________________________________________________41
Capitolul al lll-lea. Principiile fundamentale ale dreptului p e n a l__________________ 54
Secţiunea 1. Aspecte generale referitoare la conceptul şi sfera principiilor
fundamentale de drept p e n a l_____________________________________________54
Secţiunea a 2-a. Principiul fundamental al legalităţii incriminării_________________ 57
XII CUPRINS
Secţiunea a 3-a. Principiul fundamental al incriminării doar a faptelor care

prezintă un anumit grad de pericol social ___________________________________61
Secţiunea a 4-a. Principiul fundamental potrivit căruia infracţiunea este unicul
temei al răspunderii penale________________________________________________65
Secţiunea a 5-a. Principiul fundamental al caracterului personal al răspunderii
p e n a le _________________________________________________________________ 66
Secţiunea a 6-a. Principiul fundamental al legalităţii sancţiunilor de drept pena l___ 68
Secţiunea a 7-a. Principiul fundamental al individualizării sancţiunilor
de drept p e n a l__________________________________________________________ 72
Capitolul al IV-lea. Norma penală, raportul juridic penal şi legea penală____________75
Secţiunea .P articularităţile normei juridice penale__________________ 75
1
§1. Structura internă a normelor juridice penale_____________________________ 75
§2. Clasificarea normelor juridice penale_____________________________________80
Secţiunea a 2-a. Raportul juridic p e n a l_______________________________________ 98
§1. Conceptul de raport juridic penal. Controversa privind caracterul unic
sau plural al raportului juridic p e n a l____________________________________ 98
§2. Raportul juridic penal de conformare/cooperare (preceptiv)______________ 103
§3. Raportul juridic penal de conflict/contradicţie/constrângere (punitiv)______ 107
Secţiunea a 3-a. Legea penală_______________________________________________117
§1. Lege penală generală, lege penală specială, lege extrapenală conţinând
şi unele dispoziţii pe n ale_____________________________________________ 118
§2. Lege penală permanentă,lege penală tem porară_________________________ 121
Materiale auxiliare de lucru în studiul noţiunilor introductive în dreptul
penal_______________________________________________________________ 124
TITLUL AL ll-LEA. APLICAREA LEGII PENALE ____________________________________ 136

Preliminarii ______ ___________________________________________________136
Capitolul I. Aplicarea legii penale în tim p ______________________________________ 138
Secţiunea 1. Aspecte introductive şi clarificări terminologice___________________ 138
Secţiunea a 2-a. Principiul aplicării active a legii penale________________________143
§1. Activitatea legii penale - principiu de bază în materia aplicării legii
penale în timp ______________________________________________________ 143
§2. Analiza principiului aplicării active a legii penale__________________________ 145
Secţiunea a 3-a. Aplicarea temporală a dezincriminării (abolitio criminis) _______ 154
§1. Conceptul de dezincriminare;delimitare faţă de noţiunea de lege
penală mai favorabilă; modalităţi de determinare a intervenţiei
dezincrim inării______________________________________________________ 154
§2. Consecinţele dezincriminării___________________________________________ 161
§3. Probleme speciale în materiadezincriminării - abordare selectivă___________ 165
Secţiunea a 4-a. Aplicarea legii penale mai favorabile (principiul mitior lexj______ 169
§1. Conceptul de lege penală mai favorabilă_______________________________ 169
§2. Aplicarea legii penale mai favorabile anterior momentului judecării
definitive a unor cauze________________________________________________171
§3. Aplicarea legii penale mai favorabile ulterior momentului judecării
definitive a unor cauze_________________________________________ 184
CUPRINS XIII
Secţiunea a 5-a. Aplicarea legii penale tem porare____________________________ 193

§1. Conceptul de lege penală temporară şi rolul acesteia____________________ 193
§2. Aplicarea legii penale tem porare______________________________________ 195
Secţiunea a 6-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia aplicării
în timp a legii penale rom âne____________________________________________ 198
Capitolul al ll-lea. Aplicarea legii penale în sp aţiu ______________________________ 228
Secţiunea .A specte introductive (cadru g en era l)__________________ 228
1
Secţiunea a 2-a. Teritorialitatea legii penale (principiul de bază în materia
aplicării legii penale în spaţiu)____________________________________________ 230
§1. Teritorialitatea legii penale - principiu de bază în materia aplicării legii
penale în sp a ţiu _____________________________________________________ 230
§2. Analiza principiului teritorialităţii_______________________________________ 232
§3. Excepţii de la aplicarea teritorială a legii penale române__________________ 237
§4. Probleme speciale în materia teritorialităţii legii penale române -
abordare selectivă___________________________________________________ 242
Secţiunea a 3-a. Principiul personalităţii legii penale române___________________ 246
§1. Principiul personalităţii legii penale române - principiu complementar
în materia aplicării legii penale în spaţiu_______________________________ 246
§2. Analiza principiului personalităţii legii penale române ___________________ 247
§3. Probleme speciale în materia personalităţii legii penale române -
Secţiunea a 4-a. Principiul realităţii legii penale ro m â n e_______________________260
§1. Principiul realităţii legii penale române - principiu complementar
în materia aplicării legii penale în spaţiu_______________________________ 260
§2. Analiza principiului realităţii legii pe n ale________________________________ 262
§3. Probleme speciale în materia realităţii legii penale române - abordare
selectivă____________________________________________________________270
Secţiunea a 5-a. Principiul universalităţii legii penale rom âne__________________ 273
§1. Principiul universalităţii legii penale române - principiu complementar
în materia aplicării legii penale în spaţiu________________________________ 273
§2. Analiza principiului universalităţii legii penale____________________________ 276
§3. Probleme speciale în materia universalităţii legii penale române -
Secţiunea a 6-a. Generalităţi cu privire la instituţia extrădării___________________ 288
Secţiunea a 7-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia
aplicării legii penale române în spaţiu______________________________________292
Materiale auxiliare de lucru în studiul aplicării legii penale în timp şi
în sp aţiu____________________________________________________________ 294
TITLUL AL lll-LEA. INFRACŢIUNEA_____________________________________________ 307

Capitolul I. Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii_______________________307
Secţiunea .S curte consideraţii introductive privind infracţiunea_____ 307
1
Secţiunea a 2-a. Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii________________ 310
§1. Definiţia infracţiunii. Succintă privire retrospectivă (evolutivă)_____________ 310
§2. Tipicitatea__________________________________________________________ 314
XIV CUPRINS
§3. Trăsăturile esenţiale inovatoare ale infracţiunii: caracterul nejustificat

şi caracterul im putabil________________________________________________321
3.1. Preliminarii ______________________________________________________ 321
3.2. Caracterul nejustificat al faptei-trăsătură esenţială a infracţiunii______ 322
3.3. Caracterul imputabil al faptei-trăsătură esenţială a infracţiunii _______ 323
§4. Infracţiunea - unicul temei al răspunderii penale________________________ 325
Materiale auxiliare de lucru în studiul definiţiei şi trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii_________________________________________________________ 328
Capitolul al ll-lea. Cauzele care exclud infracţiunea_____________________________ 332
Secţiunea .P reliminarii_________________________________________ 332
1
§1. Tipuri de cauze care produc efecte extinctive asupra instituţiilor
penale fundamentale ________________________________________________332
§2. Clasificarea cauzelor care exclud infracţiunea____________________________ 337
Secţiunea a 2-a. Cauzele justificative_________________________________________ 344
§1. Generalităţi_________________________________________________________ 344
§2. Legitima apărare_____________________________________________________ 349
2.1. Preliminarii ______________________________________________________ 349
2.2. Legitima apărare propriu-zisă - condiţii de existenţă___________________ 350
2.3. Prezumţia de legitimă ap ărare______________________________________367
2.4. Probleme speciale în materia legitimei apărări - abordare selectivă_____ 371
§3. Starea de necesitate__________________________________________________ 374
3.1. Preliminarii ______________________________________________________ 374
3.2. Condiţii de existenţă______________________________________________ 376
3.3. Probleme speciale în materia stării de necesitate - abordare selectivă __392
§4. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii_____________________ 393
4.1. Preliminarii ______________________________________________________ 393
4.2. Exercitarea unui drept_____________________________________________ 394
4.3. îndeplinirea unei obligaţii impuse de le g e ____________________________ 397
4.4. îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea com petentă__________ 398
§5. Consimţământul persoanei vătămate___________________________________ 401
5.1. Preliminarii ______________________________________________________ 401
5.3. Consimţământul persoanei vătămate - instituţie cu multiple
naturi juridice____________________________________________________ 407
§6. Probleme speciale în materia cauzelor justificative - abordare selectivă____ 408
6.1. Cauze justificative speciale_________________________________________ 408
6.2. Delimitări între unele cauze justificative generale_____________________ 409
6.3. Concursul cauzelor justificative ____________________________________ 413
Materiale auxiliare de lucru în studiul cauzelor justificative___________________ 415
Secţiunea a 3-a. Cauzele de l____________________ 425
b
ta
u
p
eim
n
§1. Generalităţi_________________________________________________________ 425
§2. Raportul dintre imputabilitate şi vinovăţie_______________________________ 431
§3. Clasificări ale cauzelor de neimputabilitate______________________________ 434
§4. Minoritatea făptuitorului_____________________________________________ 439
4.1. Preliminarii ______________________________________________________ 439
4.3. Consecinţele reţinerii minorităţii făptuitorului________________________ 445
CUPRINS XV
4.4. Probleme speciale în materia stării de minoritate - abordare selectivă_445

§5. Iresponsabilitatea____________________________________________________ 447
5.1. Preliminarii ______________________________________________________ 447
5.3. Consecinţele reţinerii stării de iresponsabilitate ______________________ 452
§6. Intoxicaţia__________________________________________________________ 453
6.1. Preliminarii ______________________________________________________ 453
6.3. Intoxicaţia - instituţie cu multiple naturi juridice_____________________ 457
6.4. Consecinţele cauzei de neimputabilitate reprezentate de intoxicaţie_____458
§7. Cazul fortuit ________________________________________________________ 459
7.1. Preliminarii ______________________________________________________ 459
7.3. Consecinţele reţinerii cazului fortuit_________________________________ 465
§8. Constrângerea fizic ă __________________________________________________465
8.1. Preliminarii ______________________________________________________ 465
8.3. Consecinţele reţinerii constrângerii fizice_____________________________ 470
§9. Constrângerea morală_________________________________________________470
9.1. Preliminarii ______________________________________________________ 470
9.3. Consecinţele reţinerii constrângerii m orale___________________________476
§10. Excesul neimputabil de legitimă apărare/de stare de necesitate _________ 476
§11. Eroarea____________________________________________________________479
11.1. Preliminarii; clasificări ale e ro rii___________________________________ 479
11.2. Eroarea - analiza dispoziţiilor art. 30 CP_____________________________ 483
11.3. Consecinţele cauzei de neimputabilitate reprezentate de ero are_______ 490
§12. Probleme speciale în materia cauzelor de neimputabilitate - abordare
selectivă____________________________________________________________491
12.1. Cauze de neimputabilitate sp e cia le ________________________________ 491
12.2. Delimitări între unele cauze generale de neimputabilitate ____________ 492
12.3. Concursul cauzelor de neimputabilitate ____________________________494
Secţiunea a 4-a. Unele probleme speciale comune în materia cauzelor
justificative şi a cauzelor de neimputabilitate_______________________________ 495
§1. Despre compatibilitatea unor cauze de excludere a infracţiunii în
ipoteza subiectul activ persoană juridică________________________________ 495
§2. Concursul dintre cauzele justificative şi cauzele de neim putabilitate_______ 496
§3. Actiolibera in c a u sa __________________________________________________497
Materiale auxiliare de lucru în studiul cauzelor de neimputabilitate____________ 499
Capitolul al lll-lea. Conţinutul infracţiunii______________________________________ 508
Secţiunea 1. Aspecte generale privitoare la conceptul de conţinut al
infracţiunii; tipuri, clasificări_____________________________________________508
Secţiunea a 2-a. Condiţiile preexistente ale infracţiunii__________________________515
§1. Obiectul infracţiunii __________________________________________________ 515
§2. Subiecţii infracţiunii __________________________________________________521
2.1. Subiectul activ al infracţiunii________________________________________ 522
2.2. Subiectul pasiv al infracţiunii________________________________________ 532
XVI CUPRINS
Secţiunea a 3-a. Conţinutul constitutiv al infracţiunii__________________________ 536

§1. Latura obiectivă a infracţiunii__________________________________________ 537
1.1. Elementul m aterial________________________________________________538
1.2. Urmarea imediată a infracţiunii (urmarea socialmente periculoasă)_____ 551
1.3. Raportul de cauzalitate/legătura de cauzalitate (nexum ca u za l)________ 558
1.4. Elemente suplimentare ale laturii obiective a infracţiunii privind
locul, timpul, modul sau mijloacele de săvârşire, condiţiile speciale
impuse subiecţilor________________________________________________569
§2. Latura subiectivă a infracţiunii_________________________________________ 571
2.1. Aspecte generale în legătură cu vinovăţia penală______________________ 571
2.2. Intenţia _________________________________________________________ 577
2.3. C u lp a ____________________________________________________________585
2.4. Intenţia depăşită (praeterintenţia)__________________________________ 591
2.5. Elemente suplimentare ale laturii subiective a infracţiunii, privind
mobilul sau scopul săvârşirii infracţiunii _____________________________ 598
Secţiunea a 4-a. Clasificări ale infracţiunii_____________________________________600
Secţiunea a 5-a. Unele extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia
conţinutului infracţiunii__________________________________________________ 610
Materiale auxiliare de lucru în studiul conţinutului infracţiunii________________ 619
Capitolul al IV-lea. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare
a activităţii infracţionale _________________________________________________ 632
Secţiunea 1. Consideraţii introductive privind formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale. Succintă caracterizare___ 632
Secţiunea a 2-a. Tentativa__________________________________________________ 638
§1. Caracterizare generală (noţiune şi cadru legal; particularităţi la nivelul
elementelor analitice; infracţiuni la care nu este posibilă tentativa)_______ 638
1.1. Tentativa - fază de executare; formă atipică (imperfectă) a infracţiunii __638
1.2. Definiţie_________________________________________________________ 639
1.3. Categorii de infracţiuni la care nu este posibilă tentativa_______________ 643
§2. Probleme speciale în materia tentativei - abordare selectivă______________ 646
2.1. Delimitarea tentativei de actele de pregătire__________________________647
2.2. Delimitarea tentativei de infracţiunea fapt consum at__________________ 649
§3. Formele tentativei____________________________________________________ 652
3.1. Consideraţii introductive __________________________________________ 652
3.2. Clasificările tentativei_____________________________________________ 654
§4. Incriminarea şi sancţionarea tentativei. Concepţia Codului penal român
în vigo are___________________________________________________________658
4.1. Incriminarea tentativei____________________________________________ 658
4.2. Sancţionarea tentativei____________________________________________ 660
4.2.1. Sancţionarea tentativei prin diversificarea de pedeapsă __________ 661
4.2.2. Sancţionarea tentativei prin parificarea de pedeapsă_______________665
§5. Cauzele de impunitate a tentativei. Desistarea şi împiedicarea producerii
rezultatului_________________________________________________________ 666
5.1. Desistarea_______________________________________________________ 668
5.2. împiedicarea producerii rezultatului ________________________________ 670
5.3. Acte de executare calificate_________________________________________ 672
§6. Extrase de practică penală relevantă (obligatorie) în materia tentativei_____ 673
CUPRINS XVII
Secţiunea a 3-a. Actele de pregătire________________________________________ 674

§1. Caracterizare generală (definiţie; condiţii)______________________________ 674
§2. Actele de pregătire în concepţia legii penale rom âne____________________ 676
2.1. Incriminarea actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa ___________677
2.2. Incriminarea actelor de pregătire ca infracţiuni autonom e_____________679
2.3. Situaţia actelor de pregătire săvârşite de către o altă persoană
decât autorul fa p te i______________________________________________681
Materiale auxiliare de lucru în studiul form elor infracţiunii intenţionate_______ 683
Capitolul al V-lea. Unitatea de infracţiune_____________________________________ 694
Secţiunea 1. Consideraţii introductive în materia unităţii de infracţiune_________ 694
Secţiunea a 2-a. Clasificări ale form elor unităţii infracţionale___________________ 695
Secţiunea a 3-a. Unitatea naturală de infracţiune_____________________________ 699
§1. Prelim inarii_________________________________________________________ 699
§2. Infracţiunea sim plă__________________________________________________ 700
2.1. Caracterizare generală_____________________________________________ 700
2.2. Unitatea naturală colectivă_________________________________________ 702
2.3. Subiecţii infracţiunii sim ple_________________________________________ 704
§3. Infracţiunea continuă________________________________________________ 705
3.2. Clasificări ale infracţiunii co ntinue__________________________________ 707
3.3. Subiecţii infracţiunii continue_______________________________________709
3.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii continue -
momentul săvârşirii infracţiunii continue ____________________________ 710
§4. Infracţiunea d e viată_________________________________________________ 711
4.1. Conceptul şi formele infracţiunii d e viate____________________________ 711
4.1.1. Error in persona - error in rem/objecto____________________________ 712
4.1.2. Aberratio ictus________________________________________________ 712
4.1.3. Aberratio d e lic ti______________________________________________ 713
4.1.4. Aberratio causae______________________________________________ 714
4.2. Natură juridică şi caracterizare_____________________________________ 714
Secţiunea a 4-a. Unitatea legală de infracţiune_______________________________ 718
§1. Prelim inarii_________________________________________________________ 718
§2. Infracţiunea continuată_______________________________________________ 719
2.3. Regim de sancţionare_____________________________________________ 732
2.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii continuate -
momentul săvârşirii infracţiunii continuate___________________________734
§3. Infracţiunea complexă _______________________________________________ 735
3.2. Modalităţile/formele infracţiunii com plexe___________________________738
3.3. Particularităţi ia nivelul structurii infracţiunii complexe_________________ 739
3.4. Tratament sancţionator ___________________________________________ 743
§4. Infracţiunea de obicei________________________________________________ 745
4.2. Clasificări ale infracţiunii de o bicei__________________________________ 749
4.3. Subiecţii infracţiunii de obicei_______________________________________ 749
XVIII CUPRINS
4.4. Itercriminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii de obicei -

momentul săvârşirii infracţiunii de o b ice i____________________________ 750
§5. Infracţiunea progresivă________________________________________________752
5.2. Clasificări ale infracţiunii progresive_________________________________ 755
5.3. Subiecţii infracţiunii progresive______________________________________755
5.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii progresive-
momentul săvârşirii infracţiunii progresive___________________________756
Secţiunea a 5-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia
unităţii infracţionale____________________________________________________ 757
Materiale auxiliare de lucru în studiul unităţii de infracţiune__________________ 763
Capitolul al Vl-lea. Pluralitatea de infracţiuni___________________________________ 774
Secţiunea .C onsideraţii introductive privind pluralitatea de infracţiuni_774
1
§1. Noţiune_____________________________________________________________774
§2. Formele pluralităţii de infracţiuni (identificare şi delimitări, în funcţie
de identitatea subiectului activ) _______________________________________ 774
Secţiunea a 2-a. Concursul de infracţiuni_____________________________________ 779
§1. Definiţie generală____________________________________________________ 779
§2. Condiţii generale de existenţă a concursului de infracţiuni________________ 780
2.1. Săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni_________________________ 780
2.2. Săvârşirea infracţiunilor de către aceeaşi persoană____________________ 781
2.3. Comiterea infracţiunilor înainte de rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare a infractorului pentru vreuna dintre e le ______ 781
2.4. Infracţiunile comise (sau cel puţin două dintre acestea) să poată
fi supuse judecăţii_________________________________________________782
§3. Formele concursului de infracţiuni______________________________________783
3.1. Concursul real de infracţiuni - succintă caracterizare_________________ 783
3.2. Concursul formal de infracţiuni - succintă caracterizare________________ 785
§4. Sancţionarea concursului de infracţiuni_________________________________ 785
4.1. Precizări prealabile________________________________________________785
4.2. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei fizice
majore _________________________________________________________ 786
4.2.1. Ipoteze şi soluţii legale prevăzute de art. 39 CP. Pedeapsa
principală în caz de concurs de infracţiuni_______________________ 786
4.2.2. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente
(art. 40 CP) __________________________________________________ 789
4.2.3. Reglementarea modului de aplicare a pedepselor secundare
(pedepse complementare şi pedepse accesorii) şi a măsurilor
de siguranţă__________________________________________________ 790
4.3. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei juridice_______ 791
4.4. Sancţionarea concursului de infracţiuni comise de un infractor
minor. Ipoteze şi soluţii le g a le ______________________________________793
§5. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia concursului
de infracţiuni_______________________________________________________ 794
Secţiunea a 3-a. Recidiva___________________________________________________ 801
§1. Consideraţii introductive______________________________________________ 801
CUPRINS XIX
§2. Recidiva în cazul persoanei fizice (definiţie; condiţii de existenţă; forme

principale - particularităţi, tratament penal) ____________________________ 804
2.1. Definiţie ge n e rală_________________________________________________804
2.2. Condiţii generale de existenţă a recidivei____________________________ 804
2.2.1. Condiţii pozitive de existenţă a stării de recidivă__________________ 805
2.2.2. Condiţii negative de existenţă a stării de recidivă _________________ 807
2.3. Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei fizice_________________ 807
2.4. Recidiva postexecutorie în cazul persoanei fizice_____________________ 813
§3. Recidiva în cazul persoanei juridice (definiţie; condiţii de existenţă;
forme principale; tratament penal)_____________________________________818
3.1. Definiţie. Condiţii de existenţă______________________________________818
3.2. Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei ju rid ice_______________ 820
3.3. Recidiva postexecutorie în cazul persoanei ju ridice___________________ 821
3.4. Regimul pedepselor secundare şi al măsurilor de siguranţă în cazul
recidivei persoanei juridice ________________________________________ 822
Secţiunea a 4-a. Pluralitatea intermediară de infracţiuni_______________________824
§1. Consideraţii introductive______________________________________________ 824
§2. Pluralitatea intermediară în cazul persoanei fizice________________________ 826
§3. Pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice______________________831
Secţiunea a 5-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia recidivei
şi a pluralităţii intermediare de infracţiuni_________________________________ 834
Materiale auxiliare de lucru în studiul pluralităţii de infracţiuni_______________ 838
Capitolul al Vll-lea. Participaţia penală________________________________________ 857
Secţiunea 1. Prelim inarii__________________________________________________ 857
Secţiunea a 2-a. Participaţia penală - caracterizare generală__________________ 858
§1. Sediul materiei. Noţiune şi natură juridică_______________________________ 858
§2. Condiţiile participaţiei penale__________________________________________ 861
§3. Felurile participaţiei p e n a le ___________________________________________ 865
Secţiunea a 3-a. Autorul şi coautorii________________________________________ 867
§1. Caracterizare generală _______________________________________________ 867
§2. Probleme speciale în materia coautoratului - abordare selectivă___________873
Secţiunea a 4-a. Participanţii cu rol (secundar) de instigatori şi complici_________ 877
§1. Aspecte generale comune în privinţa instigării şi com plicităţii_____________877
§2. Instigarea ca formă a participaţiei penale ______________________________ 878
2.1. Specificul activităţii desfăşurate de participantul cu rol de instigator.
Condiţiile şi felurile instigării_______________________________________878
2.2. Probleme speciale în materia instigării - abordare selectivă____________885
§3. Complicitatea ca formă a participaţiei penale___________________________ 889
3.1. Specificul activităţii desfăşurate de participantul cu rol de complice.
Condiţiile şi felurile com plicităţii___________________________________ 889
3.2. Probleme speciale în materia complicităţii - abordare selectivă________ 895
Secţiunea a 5-a. Participaţia improprie. Modalităţi normative__________________ 899
§1. Participaţia improprie în modalitatea intenţie -culpă_____________________ 900
§2. Participaţia improprie în modalitatea intenţie -lipsă de vin ovăţie__________ 903
Secţiunea a 6-a. Regimul de sancţionare aplicabil participaţiei p e n a le ___________906
§1. Consideraţii ge n e rale _________________________________________________906
§2. Tratamentul penal al participaţiei penale proprii__________________________908
XX CUPRINS
§3. Tratamentul pena! al participaţiei penale improprii_______________________911

Secţiunea a 7-a. Circumstanţele personale şi circumstanţele reale_______________ 914
§1. Circumstanţele personale ___________________________________________ 914
§2. Circumstanţele reale_________________________________________________ 915
Secţiunea a 8-a. împiedicarea săvârşirii infracţiunii - cauză de nepedepsire______ 917
§1. C o n d iţii_____________________________________________________________917
§2. Efecte. întinderea efectelor ___________________________________________ 919
Materiale auxiliare de lucru în studiul participaţiei penale___________________ 921
BIBLIOGRAFIE_________________________________________________________ 933
TITLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
#
ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL
PRELIMINARII
Abordarea oricărui demers de prezentare şi de analiză (chiar succintă) a materiei de studiu

corespunzătoare disciplinei Drept penal - partea generala trebuie să
firesc, cu preocuparea pentru surprinderea a ceea ce se poate denumi, generic, ansamblul
noţiunilor introductive în domeniul dreptului penal. Pentru că o lucrare preponderent teoretică
referitoare la materia penală - aşa cum este şi prezenta - se adresează, cu predilecţie,
persoanelor care se află la primul contact cu studiul disciplinei ori celor care doresc să
parcurgă, recapitulativ, informaţia corespunzătoare acestui domeniu de studiu, apreciem
că reprezintă o etapă normală în expunerea materiei aceea care debutează cu aplecarea
asupra unor chestiuni de bază, de maximă generalitate, dar, totodată, importante prin aceea
că asigură un temei logic pentru înţelegerea coerentă a întregului eşafod de cunoştinţe
şi informaţii de specialitate ce urmează a fi dobândite/consolidate în etape ulterioare
ale studiului iniţial sau aprofundat. Astfel de aspecte sunt, de pildă, cele care introduc şi
familiarizează însuşi conceptul de drept penal, precum şi structura instituţiilor fundamentale
aflate la temelia acestei ramuri de drept ori acelea care indică sursele de provenienţă şi de
exprimare (manifestare) ale reglementărilor ce îi dau conţinut (izvoarele dreptului penal),
dar şi - în egală măsură - dezvoltările teoretice (doctrinare) legate de problema funcţiilor
şi caracterelor dreptului penal, a principiilor fundamentale care configurează şi orientează
crearea, aplicarea şi interpretarea acestuia sau aspectele privitoare la structura şi interpretarea
normei juridice penale, la tipurile şi specificul raporturilor juridico-penale, la conexiunile
dintre această ramură de drept şi altele existente în cadrul sistemului juridic naţional etc.
în cele ce urmează vom efectua, aşadar, câteva scurte şi punctuale referiri la principalele
aspecte care caracterizează acest domeniu indispensabil pentru abordarea studiului
dreptului penal, reprezentat de suma noţiunilor introductive în materie, urmând ca analiza
reglementărilor care ordonează aplicarea legii penale române actuale în timp şi în spaţiu
(materie tratată adeseori, în doctrină, tot într-un asemenea cadrul iniţial, introductiv) să
formeze obiectul preocupărilor noastre într-o diviziune aparte a prezentei lucrări. Apreciem
că această sistematizare a materiei este pe deplin justificată, prin prisma caracterului specific
al informaţiei şi noţiunilor corespunzătoare aplicării legii penale în timp şi în spaţiu, precum şi
datorită importanţei aparte (teoretice şi practice) pe care această reglementare o manifestă,
raţiuni la care se adaugă şi acelea referitoare la întinderea analizei teoretice a acestei părţi a
materiei, dar şi recunoaşterea complexităţii sale sporite pentru persoanele aflate la primul
contact cu disciplina.
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE
DE BAZĂ PRIVIND DREPTUL PENAL
Secţiunea .Noţiunea/definiţia dreptului penal

1
şi instituţiile fundamentale ale dreptului penal
§1. Noţiunea/definiţia dreptului penal

Indiferent dacă ne raportăm doar la un cadru de referinţă strict naţional ori dacă abordăm
doctrina internaţională de specialitate, în general, este de remarcat o deosebită fecunditate
a definiţiilor care sunt oferite conceptului de drept penal, surprins fie în accepţiunea de
ramură de drept, fie de ştiinţă al cărei obiect de studiu îl reprezintă respectiva ramură de
drept, fie, deopotrivă - plenar-, în ambele ipostaze. Dincolo de varietatea impresionantă de
definiţii astfel propuse şi formulate (considerăm că este rezonabil să apreciem că majoritatea
autorilor de lucrări teoretice de specialitate în domeniul dreptului penal, partea generală-cel
puţin - avansează o definiţie oarecum particularizată a dreptului penal), este însă de observat
că cele mai multe formulări tind să reţină (cu diverse variaţiuni - adesea neesenţiale - pe
aceeaşi temă), în cadrul unei asemenea definiţii, anumite elemente componente ireductibile,
practic standardizate, cu privire la ceea ce se apreciază că reprezintă/ar trebui să reprezinte,
în contemporaneitate, dreptul penal.
Apreciem că pot fi enumerate cu acest titlu (de elemente componente generale, de bază
în definirea dreptului penal) următoarele:
- dreptul penal reprezintă un sistem de norme juridice (nu doar o sumă de dispoziţii
legale necoordonate, disparate) edictate de către legiuitor;
- dreptul penal constituie o ramură (aparte, distinctă de celelalte, de sine stătătoare) a
sistemului dreptului, care vizează să realizeze, cu preponderenţă, apărarea socială (protejarea
principalelor valori sociale şi a relaţiilor sociale născute şi desfăşurate în jurul acestora),
într-o anumită societate determinată (spaţial şi temporal);
- î n sistemul nostru (naţional) actual de drept111, o altă caracteristică adeseori inserată
în definirea dreptului penai o reprezintă fixarea acestuia ca ramură de drept care aparţine
dreptului public;
- dreptul penal urmăreşte să îşi realizeze obiectivul prin procedeul specific al luptei
împotriva fenomenului infracţional existent în acea societate (prin activitatea de prevenire
şi combatere a infracţiunilor);
- dreptul penal descrie tipurile de comportamente periculoase şi indezirabile social, de o
anumită gravitate, calificându-le drept infracţiuni (incriminează conduitele astfel descrise,
atribuindu-le natura juridică de infracţiuni, adică formele cele mai avansate ale ilicitului1 *
[1) Precizarea este necesară, deoarece, cu privire la încadrarea dreptului penal în categoria ramurilor de drept
public ori privat (sau a acordării unui statut aparte, mixt, acestuia), soluţiile naţionale tind să difere chiarîn sistemele
de drept pe care, tradiţional, le considerăm de referinţă (şi apropiate, în esenţă) de al nostru. Astfel, de pildă, în
Franţa, opinia doctrinară majoritară este în sensul că dreptul penal ar constitui o ramură de drept integrabilă în
sfera a ceea ce se poate numi „drept privat". Asupra motivelor pentru care, în doctrina noastră - şi nu numai -,
dreptul penal este considerat formă a dreptului public vom reveni în secţiunea destinată prezentării caracterelor
dreptului penal.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 3
juridic din respectiva societate, existente la un anumit moment dat, în raport de anumite
concepţii sociale, juridice şi morale generale, depinzând şi de gradul de evoluţie, precum şi
de tipul/structura respectivei societăţi);
- dreptul penal reglementează forma (legală) cea mai severă de răspundere socio-juridică
posibilă: răspunderea penală (ce se angajează de către persoanele care comit infracţiuni,
ca o consecinţă a săvârşirii acestora), în concretizarea căreia se aplică sancţiunile penale;
- dreptul penal prevede, ca o consecinţă a comiterii infracţiunilor, sancţiuni specifice, de
drept penal, care îmbină caracteristici proprii ce le disting de alte tipuri de sancţiuni juridice
ori sociale/morale (şi anume o combinaţie de caracteristici: represive, aflictive, preventive,
de reeducare şi recuperare socială a acelor membri ai societăţii care, prin conduita avută,
au intrat în conflict cu societatea, pe terenul dreptului penal).
în considerarea celor astfel arătate, considerăm că, în sinteza trăsăturilor esenţiale cel
mai des indicate în doctrină în cadrul definirii dreptului penal, acesta poate fi apreciat ca
reprezentând o ramură de drept care îşi propune să asigure apărarea socială (ordinea şi
disciplina socială), realizând un control al conduitelor/comportamentelor individuale din
societate în cel mai ridicat grad indezirabile, prin acţiunea de prevenire şi combatere a
fenomenului infracţional, stabilind şi reglementând: categoriile de fapte care sunt apreciate,
la un anumit moment dat, drept infracţiuni; răspunderea (juridică) corespunzătoare pentru
comiterea lor; sancţiunile specifice în care urmează a se concretiza această răspundere
juridico-penală.
Ca instrument principal al politicii penale111, dreptul penal are ca scop apărarea împotriva
fenomenului infracţional a valorilor sociale esenţiale pentru existenţa şi dezvoltarea/progresul
unei societăţi, ceea ce relevă, totodată, şi necesitatea (precum şi utilitatea/oportunitatea)
reglementării juridico-penale, justificându-i existenţa ca un element sine qua non pentru
existenţa oricărei societăţi umane moderne.
Un sistem de norme de drept public
Incrim inează (descrie legal ca infracţiuni) faptele

Dreptul penal neconvenabile de o anumită gravitate (sporită)
(ma teri a 1/sn bsta nţi al)
si c a r e ^
Reglem entează răspunderea penală şi sancţiunile
* de drept penal incidente în cazul comiterii acestor
fapte
A sigură apărarea socială împotriva în scopn]^

infracţionalităţii (urmăreşte prevenirea şi
combaterea infracţiunilor)
[1] Noţiunea de politica penala este apreciată, în doctrină, a face referire la un ansamblu conştient şi coerent
de măsuri preconizate ori chiar efectiv implementate la nivel legislativ, în vederea prevenirii şi combaterii ordonate
(sistematice) a flagelului infracţionalităţii, reprezentând o componentă inerentă integrată în ansamblul politicii
generale a unui anumit stat (ori chiar organizaţii supra-statale), la un anumit moment dat. în acest sens, a se vedea:
Şt. Daneş , V. Papado pol , Individualizarea judiciară a pedepselor, ed. a 2-a, Ed. Juridică, Bucureşti, 2005, p. 5-7;
C. Bu lai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 23, 24;
C. M itrache , C r . M itrache , Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 31, ş.a.
4 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ
§2. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal

Apreciem, în corespondenţă cu doctrina majoritară, că sistemul juridic al dreptului
penal este conceput (elaborat) teoretic şi normativ, respectiv susţinut în funcţionalitatea
sa practică de o conjuncţie de instituţii generale fundamentale, care acţionează ca adevăraţi
piloni principali ai acestei ramuri de drept, polarizând într-o configuraţie internă logică
suma diverselor instituţii de ramură, specializate, al căror ansamblu configurează dreptul
penal. De altfel, aceste instituţii fundamentale pot fi decelate chiar din definiţia indicată a
dreptului penal, ele fiind - î n ordine logică, pornind de la premisa (bază) şi mergând până la
consecinţa (efectul) acesteia - infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal.
Deşi strâns înlănţuite, aflate într-o interdependenţă dinamică specifică, aceste instituţii
fundamentale pot fi totuşi analizate teoretic în mod autonom, funcţionalitatea lor ştiinţifică,
dar - uneori - şi practică, nemanifestându-se exclusiv simbiotic (deşi aceasta reprezintă
regula). Astfel, săvârşirea unei infracţiuni generează răspunderea penală[1] a persoanei (fizice
sau juridice) care a comis-o (subiectul activ al infracţiunii devine subiect pasiv al raportului
de tragere la răspundere penală121). Această răspundere penală trebuie formal angajată în
sarcina infractorului, ceea ce se realizează prin intermediul unei proceduri judiciare specifice,
ale cărei reguli procesuale sunt disciplinate de dreptul procesual penal (al cărui principal izvor
de drept este Codul de procedură penală)131. în urma (şi sub condiţia) angajării răspunderii
penale a infractorului, în sarcina acestuia vor fi stabilite sancţiuni specifice, penale, care
reprezintă consecinţe ale săvârşirii infracţiunii, forme de concretizare a răspunderii penale141.
Câteodată însă, acţiunea acestor instituţii fundamentale poate fi secvenţială (nu se
verifică întreaga înlănţuire a şirului logic: infracţiune - răspundere penală - sancţiune de
drept penal), dar numai într-un singur sens: dinspre premisă spre consecinţele sale, niciodată
invers! Astfel, uneori, deşi se verifică pe caz concret toate condiţiile de existenţă necesare
pentru a ne afla în prezenţa unei infracţiuni, este posibil totuşi ca răspunderea penală a
infractorului să nu fie angajată, deoarece pot fi prezente anumite cauze de înlăturare a
răspunderii penale151. De asemenea, este uneori posibil ca, deşi sunt întrunite condiţiile de
existenţă a instituţiilor fundamentale ale infracţiunii şi răspunderii penale (nefiind prezente
cauze juridice de excludere ori de înlăturare a acestora), să nu se aplice totuşi sancţiuni
penale sau infractorul să nu fie obligat să le execute161.*2
6
5
3
111 Astfel, conform art. 15 alin. (2) CP - reprezentat de Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările
ulterioare, intrat în vigoare la 1 februarie 2014 - legiuitorul dispune imperativ: „Infracţiunea este singurul temei
al răspunderii penale"!
[2) Asupra acestui aspect vom reveni într-o secţiune viitoare.
[3] Potrivit unei viziuni panoramice asupra domeniului juridico-penal de referinţă, dreptul penal ar putea fi conceput
ca fiind polarizat în jurul a două dimensiuni: una materială - sau substanţială -, reprezentând accepţiunea deja
indicată (în secţiunea anterioară a prezentei lucrări) a definiţiei dreptului penal; o alta, form ală-sau procesuală-,
reprezentată de reglementările al căror ansamblu configurează sistemul dreptului procesual penal (latura de
procedură a dreptului penal). Pentru legătura dintre dreptul penal substanţial şi dreptul procesual penal, a se
vedea (printre alte surse): Fl . Streteanu , D. Niţu , Drept penal. Partea generala, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 32; C. M itrach e , C r . M itrach e , Drept penal român. Partea generala, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p. 32.
l4] De menţionat că, dintre cele 3 categorii (distincte) de sancţiuni de drept penal reglementate de lege lata
(anume: pedepsele, masurile educative şi masurile de siguranţa), reprezintă sancţiuni penale propriu-zise (aşadar,
consecinţe ale angajării răspunderii penale pentru săvârşirea unei fapte calificate drept infracţiune) doar pedepsele
şi masurile educative, iar nu şi masurile de siguranţa (care pot fi apreciate doar sancţiuni de drept penal). în acest
sens, a se vedea şi dispoziţiile cuprinse în art. 2 CP (legalitatea sancţiunilor de drept penal), respectiv analiza
subsecventă a acestora, legată de materia principiilor fundamentale ale dreptului penal.
[5] Sunt astfel de cauze cele reglementate în Titlul VII din Partea generală a Codului penal (art. 152-159).
[6) Este cazul instituţiilor reglementate în Titlul VIII din Partea generală a Codului penal (art. 160-164).
Secţiunea a 2-a. Caracterele dreptului penal

Doctrina penală actuală nu este în deplin consens cu privire la totalitatea elementelor ce
ar trebui indicate referitor la caracterele dreptului penal. Cu toate acestea, există o tendinţă
obiectivă (relativ constantă) de a se enunţa, cu acest titlu, (mai des) următoarele caractere:
drept public, autonom; unitar. Apreciem că, în cadrul de analiză a acestor trei caractere ale
dreptului penal, urmează a fi surprinse şi ideile care stau la baza menţionării separate - de
către unii a u to ri-a altor caractere, precum caracterul subsidiar-selectiv11' al dreptului penal.
Caracterul dreptului penal de a reprezenta o ramură de drept integrată în sfera dreptului

public cunoaşte adeziune (nu doar) în doctrina noastră naţională, deşi este discutat în alte
sisteme naţionale de drept. în susţinerea acestui caracter, pe care - la rândul nostru -
considerăm că îl manifestă dreptul penal, punctăm unele dintre argumentele menţionate,
de-a lungul timpului, în literatura de specialitate:
- dreptul penal presupune raporturi juridice în care, fără excepţie, una dintre părţi este
reprezentată de către stat (ca exponent/reprezentant al societăţii);
- în cadrul acestor raporturi, părţile nu se găsesc pe poziţii de egalitate juridică, ci sunt
ierarhizate, statul constituind partea supraordonată juridic, cealaltă parte (fie aceasta o
persoană fizică sau o persoană juridică) subordonându-i-se (raporturile juridice penale sunt
raporturi de autoritate)*121;
- dincolo de protejarea a numeroase interese, drepturi şi libertăţi individuale de tip
privat, dreptul penal ocroteşte şi numeroase interese (strict) publice, colective, aspect în
considerarea căruia acesta nu ar putea fi apreciat drept formă de manifestare integrată în
111 Fl . Streteanu , D. Niţu , op.cit., p. 13 şi 19-21.

121 După cum se va indica mai pe larg în analiza raporturilor juridice penale, statul este întotdeauna acea
parte a raportului juridic penal care, de o poziţie de autoritate - susţinută de puterea de coerciţie pe care o poate
exercita faţă de celălalt subiect al raportului juridic de drept penal -, este singurul îndreptăţit să pretindă o anumită
conduită: statul determină care comportamente sunt indezirabile şi interzise, din punct de vedere penal, cu titlu
de ilicit specific acestei ramuri de drept (infracţiuni), la fel cum tot statul (şi numai acesta) este titularul dreptului
de a trage la răspundere penală pe infractor, odată ce dispoziţia legală a fost încălcată în fapt, prin săvârşirea unei
infracţiuni. Astfel, deşi în ipoteza comiterii anumitor infracţiuni (ceea ce, trebuie spus, reprezintă o excepţie de la
regulă, care, în materie penală, constă în principiul oficialităţii) legea condiţionează tragerea la răspundere penală de
o anumită manifestare de voinţă a persoanei vătămate-prin introducerea şi menţinerea unei plângeri prealabile-,
respectiv permite acesteia, uneori, să înlăture răspunderea penală a infractorului prin procedura împăcării ori
permisiunea medierii în privinţa laturii penale a cauzei, nici măcar în aceste situaţii nu se apreciază că statul a
concedat dreptul de tragere la răspundere penală către persoana vătămată, ci doar că îşi auto-condiţionează acest
drept de o anumită manifestare de voinţă a persoanei vătămate prin comiterea infracţiunii. Practic, prin comiterea
unei infracţiuni, indiferent dacă se poate identifica sau nu o anumită persoană fizică ori juridică drept victimă, se
apreciază întotdeauna că statul este lezat (statul este subiect pasiv generic al oricărei infracţiuni!), deoarece, prin
comiterea respectivei fapte, infractorul a încălcat, în primul rând, preceptul imperativ de conduită exprimat de
legea penală, intrând astfel în stare de conflict juridic cu emitentul normei: statul.
6 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
edificiul dreptului privat111. Or, acest fapt incontestabil, coroborat cu afirmarea caracterului
unitar al dreptului penal, împiedică aprecierea scindată a acestei ramuri de drept în entităţi
fracţionate, de tipul drept penal privat - drept penal public. Prin urmare, singura soluţie
unificatoare coerentă este să se aprecieze (şi cu acest argument) că dreptul penal reprezintă,
în ansamblul său, o ramură de drept integrată dreptului public. De altfel, după cum s-a relevat
în doctrină121, valorile/relaţiile sociale ocrotite prin reglementările penale sunt întotdeauna
(şi) de interes public (chiar dacă aparţin, originar, reglementărilor juridice extrapenale);
astfel, nu se poate spune că valori/relaţii sociale fundamentale, precum cele referitoare
(de pildă) la proprietate ori posesia/detenţia asupra bunurilor, nu ar fi (şi) de interes public
(colectiv) - dincolo de evidenta lor apartenenţă la sfera dreptului privat - , mai ales atunci
când anumite atingeri ce le sunt aduse acestora se realizează prin tipuri de conduite care
depăşesc sfera domeniului (şi interesului) privat, lezând climatul general de ordine publică
pe care societatea este interesată să îl protejeze. Or, în privinţa respectivelor valori/relaţii
sociale, dreptul penal reglementează, imperativ şi specific, doarîn privinţa acestor anumite
interacţiuni socio-umane (adică abordează materia sub aspecte străine reglementărilor
private/care nu se circumscriu cadrului de reglementare a acestora);
- metodele de reglementare specifice dreptului penal sunt tipice ramurilor de drept
public: normele prezintă (de principiu) caracter imperativ (după caz, prohibitiv ori onerativ),
nefiind simple norme de recomandare ori dispoziţii supletive; sancţiunile specifice prezintă
caracteristici aparte în comparaţie cu sancţiunile proprii dreptului privat, fiind (în principiu şi
în esenţa lor) represive şi aflictive131, iar consecinţele acestora nu se limitează - de regulă - la
simpla executare (considerare ca executată) a respectivei sancţiuni, extinzându-şi anumite
efecte, în timp, dincolo de acest moment;
- î n doctrină141se menţionează (cu prilejul prezentării acestui caracter al dreptului penal)
inclusiv faptul că regula în materia operaţiunii de tragere la răspundere penală (spre deosebire
de ipoteza tragerii la alte forme de răspundere juridică, din spectrul dreptului privat, precum
răspunderea civilă) rezidă în principiul oficialităţii - şi anume instrumentarea cau
se desfăşoară, de regulă, din oficiu, adică indiferent de modalitatea de sesizare a organelor
etatice competente şi indiferent de vreo manifestare de voinţă a persoanei vătămate ca urmare
a comiterii faptei penale. Principiul disponibilităţii (specific dreptului privat) constituie, în
materie penală, o excepţie-şi chiar în ipotezele în care legiuitorul penal solicită necesitatea
unei anumite manifestări de voinţă a persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii, pentru
a se putea angaja răspunderea penală a infractorului, titularul acţiunii penale continuă să
[1] Astfel, există norme de incriminare care vizează protecţia securităţii naţionale, a capacităţii de luptă a forţelor
armate, a siguranţei publice, a înfăptuirii justiţiei, a autorităţii şi a frontierei de stat etc. (care, în mod evident, nu
includ -s a u includ doarîn mod cu totul secundar- interese reglementate originarîn domeniul dreptului privat).
[2] F l. Streteanu , D. N iţu , op. cit., p. 14; C. M itrache , C r . M itrache , op. cit. (2016), p. 30.
[3] Pedepsele, în special, sunt concepute astfel încât să asigure reeducarea şi reintegrarea socială nu prin orice
mijloc, ci prin cauzarea, intenţionată, a unei neplăceri/suferinţe/frustrări. în doctrină s-a indicat chiar faptul că,
dintre toate tipurile de sancţiuni juridice existente, singurele a căror raţiune de a exista nu s-ar mai justifica în
cazul, ipotetic, în care s-ar reuşi golirea de conţinut negativ ar fi pedepsele (adică sancţiunile tipice, originare,
specifice dreptului penal), în cazul cărora - spre deosebire de toate celelalte tipuri de sancţiuni juridice - receptarea
aspectelor negative ale executării de către cel condamnat (cauzarea răului, a suferinţei, a privaţiunii, a frustrării
etc.) constituie un efect intenţionat esenţial, primar, iar nu unul pur şi simplu adiacent (subsecvent, atras în mod
implicit). în acest sens, a se vedea doctrina străină şi concepţiile citate în C. Rotaru , Fundamentul pedepsei. Teorii
moderne, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 23 (pentru specificul pedepsei, a se vedea, în ansamblu, p. 16-31); a
se vedea, legat de acelaşi subiect, M. D unea , Analiza receptării în doctrina juridico-penalâ a principalelor teorii
referitoare la fundamentul dreptului de a pedepsi, în relaţie cu esenţa noţiunii de impunitate, în Analele Universităţii
„Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, Tomul LVII, nr. 1/2011, p. 63-93.
[4] C. M itrache , C r . M itrache , op. cit. (2014), p. 30.
rămână, exclusiv, statul (acţiunea penală este doar condiţionată de respectiva manifestare
de voinţă a persoanei vătămate, dar nu îi este efectiv concedată acesteia din urmă).
în ceea ce priveşte caracterul autonom al dreptului penal, de-a lungul timpului s-a
accentuat constant împrejurarea că o anumită concepţie vetustă - cunoscută sub denumirea
de teorie a caracterului auxiliar, strict sancţionator, al dreptului penal - , vehiculată la un
anumit moment dat în teoria dreptului, este inexactă şi trebuie denunţată, tocmai prin
afirmarea şi recunoaşterea acestui caracter autonom al dreptului penal în cadrul general al
sistemului dreptului. Teoria caracterului strict sancţionator al dreptului penal afirma, practic,
că dispoziţiile normative penale şi sistemul teoretico-ştiinţific, instituţional al dreptului penal
nu ar constitui o ramură distinctă de drept, de sine stătătoare, ci ar reprezenta doar un
auxiliar al altor dispoziţii/ramuri de drept, cu adevărat autonome (precum dreptul civil).
Argumentul principal invocat pentru a se susţine această inexactitate (am spune noi:
evidentă!) era acela potrivit căruia dreptul penal nu ocroteşte valori sociale (şi relaţii
sociale aferente) proprii, specifice, ci vine doar cu un plus de sancţiune pentru a combate
comportamentele cele mai grave, apte a aduce atingere, în cel mai ridicat grad, unor valori
şi relaţii sociale de o deosebită importanţă, reglementate originar, la bază, prin dispoziţii
specifice altor ramuri de drept. Cu alte cuvinte, dreptul penal ar fi reprezentat doar o formă
de„braţînarm at" utilizat de legiuitor atunci când sancţiunile specifice unei anumite ramuri
(efectiv autonome) a dreptului nu ar mai fi fost suficiente, singure, pentru a proteja eficient
valorile sociale şi relaţiile sociale specifice reglementate prin acea ramură de drept, în contra
anumitor tipuri (deosebit de grave) de comportamente ilicite, prejudiciabile şi indezirabile
din punct de vedere socio-juridic[11.
Fără a exclude complet aceste realităţi, caracterul autonom al dreptului penal denunţă
generalizarea lor absolută, relevând împrejurarea de netăgăduit că dreptul penal ocroteşte şi
valori sociale (respectiv relaţii sociale corespunzătoare acestora) nereglementate, originar, prin
dispoziţii juridice specifice altor ramuri de drept! De pildă: dreptul penal protejează dreptul la
viaţă, dreptul la integritate corporală, dreptul la inviolabilitate sexuală, dreptul la inviolabilitatea
domiciliului (lato sensu) - ca premisă a dreptului la desfăşurarea vieţii intime, private şi de
familie - etc. Or, deşi manifestările şi protecţia juridică a acestor drepturi sunt întâlnite (uneori)
şi în sfera altor ramuri de drept, nu există posibilitatea - asemănătoare cazului drepturilor
patrimoniale - de a se afirma că ele constituie drepturi originar reglementate, în formele lor
de bază, în cadrul altor ramuri de drept decât dreptul penal! La fel s-ar putea exemplifica şi
cu valoarea socială reprezentată de protecţia statului în contra faptelor de agresiune care i-ar
putea periclita securitatea naţională, anume unele atribute fundamentale esenţiale (precum
unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea, independenţa, ordinea constituţională şi puterea
de stat), protejată prin incriminări precum aceea de trădare, cea de acţiuni împotriva ordinii
constituţionale, cea de acte de diversiune, propagandă pentru război ş.a.; ori cu valori sociale
precum buna convieţuire socială, desfăşurarea în bune condiţii, într-un climat de ordine şi
linişte (siguranţă), a vieţii publice a colectivităţii, protejată prin incriminări precum: instigarea1
[1) Spre exemplu: proprietatea şi posesia reprezintă, în mod cert, valori sociale reglementate, originar, de
dreptul privat. Dreptul penal incriminează o serie de fapte periculoase prin care se poate atenta la aceste valori
sociale de bază, precum: furtul, înşelăciunea, distrugerea ş.a. în mod evident, în acest caz, legiuitorul a apelat la
sancţiunile specifice dreptului penal pentru a întări protecţia juridică a unor valori sociale de tip privat insuficient
protejate (în abstract) - în raport de toate tipurile de atingere posibil a li se aduce - prin intermediul sancţiunilor
specifice dreptului privat (sancţiuni reparatorii, de despăgubire şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară ori
într-un echivalent juridic al acesteia).
publică, incitarea la ură sau discriminare, tulburarea ordinii şi liniştii publice, ultrajul contra
bunelor moravuri etc. (exemplele ar putea continua, fără prea mare dificultate).
în plus, împrejurarea că dreptul penal ocroteşte şi anumite valori/relaţii sociale originar
normate în cadrul altor ramuri de drept nu semnifică o subordonare a domeniului său de
reglementare faţă de acestea din urmă. în primul rând, raportul juridic penal, de tragere
la răspundere a celui care a comis faptele incriminate prin care a fost lezată sau periclitată
respectiva valoare/relaţie socială, nu este subsidiar (din contră111) celui extrapenal, dar nici
nu epuizează răspunderea juridică pentru fapta ilicită comisă. Adeseori, săvârşirea unei
infracţiuni va conduce la angajarea, separată, atât a unei răspunderi juridico-penale, cât şi a
unei răspunderi juridice extrapenale (de pildă, civilă ori disciplinară) în sarcina făptuitorului. Or,
tocmai posibilitatea cumulării acestor tipuri/forme de răspundere juridică distinctă reprezintă
un argument pentru caracterul autonom al fiecărei ramuri de drept în cauză, căreia îi este
specifică respectiva formă de răspundere, căci, dacă una dintre acestea ar fi subsidiară
celeilalte, atunci răspunderea juridică atrasă ar face imposibilă cumularea sa cu răspunderea
juridică specifică celuilalt domeniu, pentru a nu se încălca una dintre regulile generale,
tradiţional recunoscute de orice sistem modern de drept, şi anume non (ne) bis in I
în al doilea rând, ideea de bază a teoriei aşa-zisului caracter auxiliar, pur sancţionator al
dreptului penal poate fi mult mai potrivit exprimată - î n limite rezonabile, care nu contestă
autonomia juridică a dreptului penal, nici nu conduc la conceperea acestuia ca fiind subordonat
altor ramuri de drept - prin afirmarea unui caracter selectiv*131al reglementărilor dreptului
penal. Aceasta presupune că legiuitorul ar trebui să recurgă doar în ultimă instanţă la
protecţia penală a unei valori sociale esenţiale, numai atunci când mijloacele de protecţie
juridică furnizate de alte ramuri de drept (mai puţin intruzive în raport de sfera drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale persoanei) ar fi apreciate ca insuficiente pentru a realiza o
111După cum se ştie, atunci când există acţiuni separate (distincte) de angajare a răspunderii juridice, specifice
atât dreptului penal (acţiunea penală), cât şi dreptului civil (acţiunea civilă), decurgând din acelaşi fapt juridic
(infracţiunea comisă, care, sub aspect civil, constituie adesea o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, izvor al răspunderii
civile delictuale), care sunt introduse la instanţe diferite, corespunzătoare, regula procesuală aplicabilă este aceea
cunoscută în doctrină potrivit dictonului „penalul ţine în loc civilul"! în acest sens, a se vedea dispoziţiile cuprinse
în art. 27 alin. (7) raportat la alin. (1) CPP, potrivit cărora: „(1) Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal,
persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiune. (...) (7) în cazul prevăzut la alin. (1), judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea
în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an".
121în traducere liberă: Nu de două ori pentru acelaşi acelaşi temei. Regula de drept astfel indicată
are multiple aplicaţii în variate domenii ale dreptului (material sau procesual, intern ori internaţional, public sau
privat), reprezentând o expresie juridică a spiritului echităţii şi fundamentând inclusiv principii juridice de prim rang,
precum: autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive; instituţia computării de pedeapsă
(scăderea din durata pedepsei definitiv pronunţate de instanţă a eventualei perioade de privare de libertate
dispusă preventiv în cursul procesului penal - după caz: reţinere, arestare preventivă, arest la domiciliu - ori a
pedepsei aplicate şi executate, de aceeaşi persoană, pentru aceeaşi infracţiune, potrivit hotărârii unei instanţe
străine, recunoscute în România) etc. A se vedea (şi) art. 6 CPP, care poartă această denumire marginală pentru a
reglementa un principiu fundamental al dreptului procesual penal.
131Potrivit unor opinii doctrinare, acesta ar reprezenta un alt caracter, de sine stătător, al dreptului penal, alături
de caracterul subsidiar al acestuia (cu precizarea că autorii nu confundă subsidiaritatea dreptului penal - numită
şi caracter/principiu al minimei intervenţii a dreptului pen- c u teza aşa-zisul
sancţionator al dreptului penal). A se vedea, spre exemplu, Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 19-21. Apreciem
că cele două idei exprimate astfel în sursa citată, prin caracterele „subsidiar", respectiv „selectiv" aparţinând
dreptului penal, sunt suficient de indisolubil legate în dinamica lor pentru a fi mai degrabă exprimate unitar
(„caracter subsidiar-selectiv"), cu precizarea că întrebuinţarea termenului „subsidiar" este aptă a crea confuzie, în
lipsa unor explicaţii extinse (prin referirea terminologică implicită la teza caracterului pur sancţionator al dreptului
penal). Preferăm, de aceea, să indicăm aceste caracteristici reale ale dreptului penal în cadrul analizei caracterului
său autonom, ca explicaţii/argumente pentru acesta (şi - implicit - contra tezei caracterului pur sancţionator al
dreptului penal), iar nu cu titlu de caractere distincte, aparte ale dreptului penal.
protecţie efectivă împotriva anumitor tipuri de comportamente semnificativ prejudiciabile

pentru respectiva valoare socială (dreptul penal conceput ca ultima ratio pentru legiuitor;
caracterul/principiul minimei intervenţii a dreptului penal).
în doctrină se subliniază faptul că autonomia dreptului penal se manifestă, în principal,
sub trei aspecte pregnante: ca autonomie normativă, ca autonomie conceptuală, respectiv
ca autonomie lă!
a
cesu
ro
p
Autonomia normativă a dreptului penal exprimă, pe de o parte, realitatea juridică de
netăgăduit potrivit căreia dreptul penal are propriile surse (izvoare formale) de exprimare
legislativă, respectiv impune standarde specifice în privinţa rangului normativ al acestor
izvoare de drept111. Tot sub acest aspect, al autonomiei normative, se evidenţiază în doctrină
că, deşi există numeroase dispoziţii penale (cu predilecţie de incriminare) care sancţionează,
în mod specific, anumite încălcări extrem de grave/periculoase ale unor valori/relaţii sociale
reglementate, originar, în cadrul altor ramuri de drept, dreptul penal cunoaşte şi norme de
reglementare generale (complet specifice), precum şi norme de incriminare care protejează
valori/relaţii sociale nereglementate expres, originar, în nicio altă ramură a dreptului121.
Autonomia conceptuală semnifică împrejurarea că, în dreptul penal, anumiţi termeni/
anumite expresii, chiar originar specifice altor ramuri de drept, nu comportă neapărat
semnificaţia anume pe care le-o conferă reglementarea lor de bază, extrapenală. Altfel spus,
în dreptul penal se utilizează uneori noţiuni/expresii/concepte/termeni provenite(ţi) din alte
domenii juridice, dar cu un sens/o semnificaţie proprie, aparte, distinctă. Spre exemplu:
deşi specific dreptului administrativ, conceptul d are în materie penală
o semnificaţie proprie, nelimitându-se exclusiv la categoriile de persoane care exercită o
funcţie publică, astfel cum sunt acestea indicate în Anexa la Legea nr. 188/1999131, ci - potrivit
art. 175 CP - cunoaşte o sferă de cuprindere distinctă (mai extinsă)*141.
[1) A se vedea materia izvoarelor dreptului penal.

121Avem în vedere, de pildă: obligaţia dea nu hărţui o altă persoană-în cazul infracţiunii de (art. 208 CP)
sau al celei de hărţuire sexuală (art. 223 CP); obligaţia de a cenzura anumite comportamente intime, chiar în cadru
privat, în anumite împrejurări - de exemplu, în cazul infracţiunii de corupere sexuală a minorilor (art. 221 CP);
obligaţia de a denunţa comiterea anumitor categorii de fapte, obligaţie ce incumbă, în principiu, oricărei persoane -
în cazul infracţiunii de nedenunţare (art. 266 CP) - ori numai anumitor categorii de persoane - în cazul omisiunii
sesizării (art. 267 CP); obligaţia de a nu minţi, activ sau pasiv, în anumite situaţii/împrejurări - în cazul infracţiunii
de mărturie mincinoasă (art. 273 CP) -ş.a.m .d.
131Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007). Pentru
accepţiunea originară a noţiunii de funcţionar publicîn domeniul dreptului administrativ, a
Drept administrativ, voi. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 276 ş.u.
141 Sau un alt exemplu: deşi reprezintă un concept reglementat, la bază, de dreptul civil (a se vedea art. 87
C. civ.), precum şi, eventual, de dreptul administrativ [a se vedea art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind
evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, republicată în M. Of. nr. 719 din 12
octombrie 2011] -, noţiunea de domiciliu are o semnificaţie penală proprie, mai generică, nefîind limitată doar la
locuinţa principală a unei persoane (declarată de acea persoană), ci integrând şi ceea ce, potrivit dreptului civil,
constituie doar o reşedinţă, precum şi alte tipuri de locaţii de fapt în care se desfăşoară, chiar temporar, viaţa
intimă/privată/de familie a unei persoane [pentru aspectele de drept civil privind domiciliul, respectiv reşedinţa,
a se vedea C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016,
p. 315 ş.u.; L.C. Gavrilescu, Drept civil. Persoanele (probele, prescripţia), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017,
p. 177 ş.u.]. Astfel, atunci când se pune problema pătrunderii neautorizate, ilegale a unei persoane într-un spaţiu
în care o altă persoană îşi desfăşoară viaţa intimă/privată/de familie (sau a refuzului de a părăsi un asemenea
spaţiu, la solicitarea expresă a ocupantului său), urmează a se aprecia (dacă sunt întrunite, desigur, toate celelalte
condiţii constitutive) că s-a comis o infracţiune de violare de domiciliu (art. 224 CP), chiar dacă este vorba despre
o locuinţă principală a acelei persoane ori numai despre o reşedinţă a acesteia sau chiar despre o cameră unde
locuieşte temporar (precum o cameră de cămin ori de hotel) sau despre un alt tip de spaţiu în care locuieşte (de
exemplu, rulotă, cort, magazie, construcţie improvizată etc.)l
Un alt exemplu: cu toate că aprecierea unui lucru ca reprezentând un bun mobil sau imobil este un aspect
caracteristic reglementării civile, în materie penală nu suntem ţinuţi de acea ficţiune juridică atrasă de concepţia
în legătură cu autonomia conceptuală a dreptului penal, este de evidenţiat faptul că legea

penală recurge, referitor la anumite expresii/anumiţi termeni, la o interpretare autentică
contextuală, fie prin dispoziţii penale generale (există un întreg titlu din sistematizarea
Părţii generale a Codului penal - ultimul, al X-lea: art. 172-187 - care este dedicat explicării
normative a sensului specific acordat, în domeniul penal, unor termeni sau expresii111), fie
(uneori) prin unele dispoziţii penale speciale121.
Autonomia procesualăevidenţiază faptul că dreptul penal reprezintă o ramură de drept care
şi-a creat/elaborat şi impus normativ propriile reguli de procedură, după care se desfăşoară
activitatea practică a organelor judiciare cu atribuţii specifice legate de instrumentarea
cauzelor penale. Astfel, domeniul penal de referinţă se autonomizează inclusiv din punct de
vedere formal de dreptul privat (dreptul procesual civil constituind, ca regulă, dreptul comun
în materie de procedură)131, având propria dimensiune procesuală (datorită specificului şi
particularităţilor aparte, deosebite ale raporturilor de tragere la răspundere juridică penală,
respectiv ale formei acestora, procedurilor deosebite ce trebuie îndeplinite şi implicaţiilor
profunde, specifice atrase), şi anume dreptul procesual penal, al cărui principal sediu de
reglementare este reprezentat de Codul de procedură penală141.
Unitatea dreptului penal constituie un caracter al acestuia ce se impune a fi accentuat. După

cum punctam şi în definiţie, dreptul penal reprezintă un sistem normativ, în pofida unei
aparente disipări a reglementării sale, sub multiple aspecte, fiind (în mod ideal, teoretic şi
dezirabil) produsul funcţional şi omogen al voinţei conştiente, deliberate şi logic ordonate
a legiuitorului, în contextul realizării unor scopuri coerente formulate în cadrul politicii
penale a statului.
civilistă potrivit căreia reprezintă bunuri imobile (prin destinaţie ori prin obiectul la care se aplică/prin determinarea
legii) anumite bunuri care, deşi sunt în fapt mobile, au (sau au primit) o anumită legătură cu un bun imobil [de pildă,
conform art. 538 alin. (1) C. civ., se statuează că, din punct de vedere al dreptului civil, reprezintă bunuri imobile
„materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate
în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt
destinate spre a fi reintegrate"; conform alin. (2) al aceluiaşi articol, „Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate
în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie"; potrivit art. 542
alin. (1) C. civ., „Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale
asupra acestora" - pentru aspecte de drept civil privind clasificarea bunurilor în mobile şi imobile, a se vedea
C.T. Ungureanu , op. cit., p. 108 ş.u.]. Astfel, dacă un asemenea bun ar fi sustras, ar urma să fie reţinută infracţiunea
de furt (care impune obiectului material calitatea de bun mobil). Desigur, exemplele ar putea continua...
[1] în acest cadru, legiuitorul penal stabileşte semnificaţia penală următorilor termeni/concepte/expresii: lege
penala, săvârşirea unei infracţiuni, funcţionar public, public, membru de familie, informaţii secrete de stat şi înscrisuri
oficiale, arme, instrument de plată electronic, sistem informatic şi date informatice, exploatarea unei persoane,
consecinţe deosebit de grave, faptă săvârşită în public, timp de război, calculul timpului, pedeapsă prevăzută de
lege. Este de menţionat că normele penale generale de interpretare autentică contextuală nu se limitează exclusiv
la prevederile din Titlul X al Părţii generale a Codului penal, existând (este adevărat, mai rar) şi alte dispoziţii penale
generale cu un asemenea rol. Spre exemplu, potrivit art. 112*12 *4alin. (4) CP, se stabileşte înţelesul noţiunii de bunuri
în materia confiscării extinse; potrivit art. 8 alin. (2) şi (3) CP, se indică expres sensul noţiunii de teritoriu, respectiv
infracţiune săvârşită pe teritoriul României.
[2] Spre exemplu, potrivit art. 254 alin. (2) CP, se explică normativ sensul noţiunii de dezastru, în legătură cu
utilizarea acestuia în conţinutul constitutiv al infracţiunii de distrugere calificată.
l3] Conform art. 2 CPC - cu denumirea marginală „Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă" - , se
dispune: „(1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea,
dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind
dispoziţii contrare".
[4] Mai există şi alte ramuri ale sistemului intern de drept care au reglementat propriul Cod de procedură
(separat de Codul de procedură civilă), precum dreptul (financiar)-fiscal. Pentru o prezentare generică a dreptului
procedural fiscal, în ansamblul acestuia, a se vedea I.M. Costea, Drept financiar. Note de curs, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2016, p. 10 ş.u.
Unitatea dreptului penal este reflectată şi prin împrejurarea că dispoziţiile Părţii generale
a Codului penal se aplică atât normelor de incriminare cuprinse în Partea specială a codului,
cât şi celor reglementate prin alte acte normative (desigur, dacă nu există prevederi speciale
care să dispună expres altfel, în sens derogator)111. De altfel, întreaga reglementare penală
este unitară prin prisma elaborării sale în conformitate cu o sumă de principii fundamentale,
care orientează inclusiv activitatea legislativă de redactare a normelor ce dau substanţă
acestei ramuri de drept[2].
Caracterul unitar al dreptului penal trebuie afirmat în pofida împrejurării că sursele sale
legislative (izvoarele) sunt variate şi multiple[3], precum şi a faptului că prezintă subdiviziuni^12
5
4
3
(tradiţionale şi utile din punct de vedere al sistematizării şi ordonării materiei). De asemenea,
unitatea dreptului penal se impune ca un „fir roşu", un liant al ramificaţiilor create în timp
(deopotrivă în peisajul legislativ, precum şi - mai ales - în cel doctrinar, teoretic), pentru a
nu se acredita o idee greşită, în considerarea punctelor de confluenţă pe care le cunoaşte
acesta cu o multitudine de alte domenii151(mai mult sau mai puţin conexe) de reglementare
normativă. Astfel, această ramură de drept este (principial) caracterizată de unitate şi coerenţă
internă, nereprezentând doar un conglomerat haotic de dispoziţii şi prevederi legale necorelate.
[1] Astfel, potrivit art. 236 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal: „Dispoziţiile părţii generale a Codului penal, precum şi dispoziţiile generale ale prezentei legi se aplică şi
faptelor sancţionate penal prin legi speciale, în afară de cazul în care legea dispune altfel".
[2] A se vedea, în acest sens, şi C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2014), p. 29, 30.
[3] Astfel, spre deosebire de alte legislaţii naţionale, în care singura sursă a dreptului penal (singurul izvor formal
al acestei ramuri a dreptului) este reprezentată de un unic act normativ - Codul penal (aşa cum este, de exemplu,
cazul în Republica Moldova) în România, Codul penal reprezintă doar principala sursă normativă a domeniului
penal de referinţă, „legea penală generală". însă, alături de acesta, aduc numeroase reglementări ramurii dreptului
penal o serie de acte normative specifice domeniului, dar edictate distinct de cod - numite legi penale speciale
[precum este, printre altele, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit
de droguri (republicată în M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014)], precum şi legi penale complinitoare [precum este,
printre altele, Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii (republicată în M. Of. nr. 287
din 18 aprilie 2014)] -, ori o serie (numeroasă) de acte normative cu domeniu principal de reglementare în alte
ramuri de drept, dar care cuprind şi unele dispoziţii de natură penală (mai ales norme de incriminare a unor fapte
grave şi foarte grave apte a fi comise în legătură cu respectivul domeniu de activitate/reglementare), numite legi
extrapenale conţinând şi (unele) dispoziţii penale [spre exemplu, Legea nr. 46/2008 - Codul silvic (republicată în
M. Of. nr. 611 din 12 august 2015) şi încă multe altele].
[4] în primul rând, trebuie punctat faptul că însuşi Codul penal este elaborat de legiuitor în considerarea
unei diviziuni interne a reglementărilor sale, ordonate într-o Parte generală, respectiv o Parte specială. Prima
include o sumă de dispoziţii (norme penale generale: norme-definiţie; norme care enunţă principii; norme care
prezintă caracter explicativ - de interpretare autentică contextuală; norme tehnice etc.) cu un caracter general,
cu sferă largă de aplicare, care dau naştere unor instituţii specifice, care se coagulează apoi pentru a forma
instituţiile fundamentale ale dreptului penal. Dispoziţiile în cauză reprezintă, din punct de vedere istoric-evolutiv,
cea mai nouă parte a dreptului penal. Cealaltă parte (cea specială) a Codului penal conţine (preponderent) norme
de incriminare, aşadar, dispoziţii legale care descriu faptele calificate de legiuitor drept infracţiuni, interzicând
săvârşirea acestora sub sancţiuni penale specifice (pedepse), dispoziţii ordonate după un anumit sistem, agreat la
un moment dat de puterea legislativă. Pe de altă parte, segmente de infracţionalitate specifice anumitor domenii de
activitate sunt adesea reglementate de legiuitor prin diverse legi speciale ori legi extrapenale, conţinând şi (unele)
dispoziţii penale. Astfel, sunt necesare, adeseori, o specializare aprofundată şi o cunoaştere pluridisciplinară a unor
reglementări extrapenale din diverse domenii, pentru a se putea corect înţelege anumite forme de infracţionalitate
specifice respectivelor nişe de reglementare, precum: dreptul penal financiar-fiscal, dreptul penal bancar, dreptul
penal vamal, dreptul penal al proprietăţii intelectuale ş.a.m.d. Aceste subdiviziuni au o importanţă preponderent
didactică, neconstituind ramuri de drept autonome.
[5] Pot fi menţionate legăturile strânse dintre dreptul penal material (substanţial) şi cel procesual penal, dintre
dreptul penal şi dreptul constituţional, dar şi legăturile - după caz - mai mult ori mai puţin strânse cu o serie de
ramuri distincte de drept, precum dreptul civil (inclusiv sub aspect comercial ori de drept al familiei) sau dreptul
muncii ş.a.m.d.
autonomie normativă
(implicând caracterul subsidiar-sclcctiv
al dreptului penal)
autonomie conceptuală
autonomie procesuală
Secţiunea a 3-a. rolul,

ecsita
N
sarcinile şi funcţiile dreptului penal
§1. Necesitatea dreptului penal
Necesitatea dreptului penal constituie unul dintre parametrii esenţiali ai justificării filosofice
(axiologice) a existenţei acestui domeniu aparte din sistemul dreptului pozitiv. Importanţa
teoretică a recunoaşterii necesităţii reglementării juridico-penale provine din împrejurarea că,
din perspectivă istorică şi ideologică, au existat de-a lungul timpului concepţii filosofico-politice
care au contestat justificarea dreptului penal, militând pentru abolirea acestuia (cu sau fără
înlocuirea sa cu altceva, care să îi preia rolul şi funcţiile sociale)111. în faţa unor opinii care
denunţă împrejurarea că dreptul penal reprezintă principalul instrument coercitiv/aflictiv
al autorităţii etatice (prin intermediul căruia puterea publică poate aduce în cea mai înaltă
măsură atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei), principalul argument
pragmatic în demersul de argumentare şi de justificare a existenţei dreptului penal îl reprezintă
accentuarea necesităţii sale ireductibile.
în esenţă, ideea transmisă astfel ar fi aceea că dreptul penal reprezintă un fel de „rău
necesar"121, la care nu se poate renunţa fără a admite înlocuirea cu o stare obiectivă mult
mai puţin dezirabilă pentru bunul mers/evoluţia/existenţa societăţii! Cel puţin până la acest
punct al evoluţiei speciei umane, nu pare a se fi identificat o alternativă general valabilă
şi viabilă, mai funcţională, mai eficientă şi mai puţin neconvenabilă decât dreptul penal,
ca soluţie la o problemă inerentă pentru impunerea şi menţinerea (funcţională a) oricărui
sistem de guvernare şi (a) oricărei colectivităţi social structurate, anume asigurarea unui
sistem de control (social) care să asigure ordinea - condiţie sine qua non de existenţă a
oricărei comunităţi/colectivităţi.
Astfel, fenomenul infracţional reprezintă (dintotdeauna) o realitate incontestabilă a oricărei
societăţi, fiind uneori apreciat - din punct de vedere sociologic şi criminologie - chiar ca un
fenomen social (socio-uman) natural/firesc, un indice de normalitate al oricărui organism 1 *
2
(1) în acest sens, a se vedea (printre altele) C. Rotaru , op. cit., p. 63-68, p. 134 ş.u. De exemplu, pot fi amintite:
suma concepţiilor ce pot fi identificate generic drept „curentul anarhist"; doctrinele aboliţioniste şi unele concepţii
utopice; una dintre finalităţile proclamate de doctrina ideologică oficială a comunismului; anumite concepţii
corespunzătoare teoriilor juridice de tip pozitivist şi neo-pozitivist; doctrinele „substituţionaliste", mai mult sau
mai puţin radical „reformatoare" etc.
[2] In extremis, s-ar putea sugera o asemănare cu un tratament, potenţial agresiv, cu substanţe-în principiu -
nocive, administrat unui organism, însă în vederea eradicării/limitării răspândirii unor celule canceroase, sau cu
o operaţie de amputare a unui membru cangrenat, necesară pentru ca acesta să nu pericliteze sănătate ori chiar
existenţa întregului organism (pe care îl poate infecta, în lipsa recurgerii la o soluţie atât de drastică)!
social funcţional111. Dincolo de oricare deziderate utopice (filosofice, politice, ideologice),

infracţionalitatea constituie o realitate istoric atestată a oricărei societăţi umane, indiferent de
perioadă, de tipul de guvernare, de sistemul social, de locaţia geografică, de tiparul cultural sau
de orice alt tip de factori imaginabili! împotriva acestui fenom en-care, în pofida normalităţii
sale sociologice, dăunează/prezintă aptitudinea de a dăuna armonioasei perpetuări şi evoluţii
a organismului social (putându-i periclita, în formele sale extreme, chiar existenţa) - apare
ca o necesitate imperioasă, sub aspect social, reacţia în forme adecvate, apte a preveni/
combate/reduce la minimul posibil asemenea manifestări indezirabile. Mecanismul acestei
reacţii este reprezentat de reglementarea penală, de instituirea dreptului penai ca ramură
a sistemului dreptului pozitiv, aspect valabil în orice societate modernă, etatic structurată.
în plus, necesitatea dreptului penal poate fi abordată şi dintr-un alt unghi de percepţie
decât cel care accentuează perspectiva statului (a societăţii, a colectivităţii). Astfel, inclusiv
din punctul de vedere al individului transgresor al regulilor de conduită (social dezirabile)
impuse, dreptul penal a p a r e -în principiu - ca o construcţie normativă necesară, utilă şi
oportună, căci, în absenţa unei reglementări juridice formale strict determinate a reacţiei
socio-etatice faţă de persoanele care comit infracţiuni, această reacţie ar putea ajunge să fie
excesivă, arbitrară, disproporţionată! Cu alte cuvinte, necesitatea dreptului penal constituie
o realitate (incontestabilă, în mod rezonabil) cu dublu sens, vizând atât asigurarea unui cadru
juridic corespunzător protejării colectivităţii în faţa (anumitor) agresiuni individuale care
o vatămă, cât şi ocrotirea persoanei infractorului în faţa unei reacţii necorespunzătoare,
disproporţionate şi inechitabile.
în esenţă, dreptul penal reprezintă un instrument juridic indispensabil de realizare a
controlului social, imperios necesar pentru funcţionarea oricărei societăţi, care garantează un
cadru legal de realizare a activităţii socio-etatice de prevenire şi combatere a infracţionalităţii,
asigurând atât interesul colectiv de reacţie împotriva infractorilor, cât şi interesul individual al
acestora ca reacţia declanşată de conduita lor ilicită să nu fie disproporţionată şi arbitrară. Astfel,
dreptul penal îşi justifică existenţa, fundamentându-se în principal pe ideea de necesitate
imposibil de satisfăcut altfel, prin căi alternative mai performante ori mai puţin costisitoare,
constituind cel mai eficient mod identificat până în prezent de a asigura/menţine pacea
socială, ordinea şi disciplina fără de care nicio societate nu poate exista/nu se poate menţine/
nu poate evolua (nu se poate dezvolta)!
§2. Scopul dreptului penal

în strânsă legătură cu această viziune asupra necesităţii (şi - astfel - a justificării existenţei)
sale, se conturează problematica referitoare la scopul dreptului penal. înţeles drept finalitate
programatică trasată conştient, ce tinde a fi atinsă (cel puţin din punct de vedere teoretic,
în planul abstract/oficial de referinţă) prin intermediul reglementării juridico-penale, scopul
(formal, declarat al) acestuia se conturează firesc din însăşi necesitatea existenţei sale. Astfel,
dreptul penal îşi propune să asigure apărarea ordinii şi disciplinei sociale, realizând un control al
conduitelor/comportamentelor individuale în cel mai ridicat grad indezirabile, într-o societate
dată, prin acţiunea de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, elaborând şi
111Astfel cum boala constituie, în diverse grade şi forme, o manifestare normală a oricărui organism viu, în
variate conjuncturi şi circumstanţe posibile (fiind greu de imaginat, în mod realist, cazul unui organism care, pe
întreaga durată a existenţei sale biologice, să fie complet neafectat de niciun simptom care să îi ştirbească starea
perfectă de sănătate)! A se vedea, de pildă, E. Durkheim , Regulile metodei sociologice (Prefaţă la prima ediţie),
Ed. Polirom, laşi, 2002, p. 13-16.
reglementând categoriile de fapte care sunt apreciate, la un anumit moment, drept infracţiuni,
stabilind şi reglementând răspunderea juridică aferentă comiterii acestora şi sancţiunile
specifice în care urmează a se concretiza această răspundere juridico-penală. Totodată, trebuie
reafirmată finalitatea sa protectivă (în faţa arbitrariului şi a reacţiilor disproporţionate) în
raport de persoanele care comit fapte incriminate.
Drept urmare, scopul dreptului penal este, pe de o parte, asigurarea protecţiei sociale,
fie de o manieră preponderent pasivă, prin prevenţie ante-delictuală111, fie de o manieră
preponderent activă, prin combatere reactivă post-delictuală (care implică, la rândul său, o
componentă preventivă, atât specială, cât şi generală)121. Pe de altă parte, scopul dreptului
penal constă în protejarea persoanelor care săvârşesc fapte incriminate şi garantarea unei
reacţii adecvate a societăţii (statului) în raport de acestea.
Ca atare, putem aprecia că scopul dreptului penal este de a reglementa un cadru legal
previzibil de realizare a luptei împotriva criminalităţii şi de gestionare a consecinţelor şi reacţiilor
atrase de existenţa fenomenului infracţional, cadru care să asigure atât o protecţie eficientă
a societăţii (în general) şi a fiecărei persoane determinate în parte (în special) faţă de acest
flagel, dar care să ofere, totodată, şi garanţiile corespunzătoare, necesare în faţa reacţiilor
apte a fi determinate de comiterea unor fapte penale, pentru persoanele care ajungîn situaţia
de a adopta asemenea conduite indezirabile social şi juridic (din punct de vedere penal).
§3. Rolul şi sarcinile dreptului penal

în lumina celor astfel precizate, se impune oarecum firesc faptul că rolul dreptului penal
este de a reprezenta un instrument/un mijloc de realizare a unor obiective socio-etatice utile,
oportune şi necesare, de atingerea (sau cel puţin de urmărirea) cărora depind normala existenţă
şi evoluţie a societăţii, anume: liniştea, ordinea, disciplina şi pacea socială; promovarea
şi protecţia valorilor şi relaţiilor sociale esenţiale (fundamentale); asigurarea unui cadru
legal de autoritate şi control social necesar pentru desfăşurarea firească, netulburată a
tuturor domeniilor şi tipurilor de activitate, în cadrul de referinţă al respectivei organizări*2
w Prevenţia pasivă, ante-delictuală, se apreciază a fi realizată prin simpla elaborare a reglementării penale
şi inserarea acesteia în sfera dreptului pozitiv (actul introducerii în vigoare a unei dispoziţii penale). De la acel
moment, destinatarii normei penale sunt înştiinţaţi despre tipul de comportament apreciat indezirabil de legiuitor,
din punct de vedere penal (şi - implicit - despre tipul de comportament opus, considerat dezirabil şi încurajat),
fiind avizaţi să îl evite (pe cel dintâi), sub ameninţarea (generică) a sancţiunii penale prevăzute drept consecinţă a
adoptării unei asemenea conduite interzise.
[2] Prevenţia activă, reactivă, (exclusiv) post-delictuală, apare atunci când un destinatar determinat al unei
norme penale a violat-o pe aceasta, adoptând în conduita sa faptică un comportament descris ca ilicit de respectiva
normă, aşadar, interzis sub sancţiune penală specifică (pedeapsă) de către lege. Reacţia tipică în acest caz rezidă în
tragerea la răspundere penală a persoanei în cauză, în angajarea răspunderii sale penale şi - de regulă - supunerea
sa la obligaţia (impusă sub constrângere etatică, la nevoie) de a executa sancţiunea specifică în care s-a concretizat
această răspundere juridică (penală). Ca efect al acestei reacţii se realizează, implicit (teoretic/formal), o dublă
prevenţie penală pentru viitor: specială şi generală. Prevenţia specială se referă la învăţămintele trase (prezumtiv),
pentru viitor, de infractorul contra căruia s-a reacţionat astfel. Teoretic, acesta va reţine că, pentru a evita, în
perspectivă, repetarea unei asemenea reacţii publice împotriva sa (cu sancţiunea penală ataşată), trebuie să se
abţină de la a mai adopta conduite de genul celei care au determinat această reacţie (revizuindu-şi astfel - în mod
ideal-atitudinea faţă de valorile sociale penal protejate). Prevenţia generală se referă la exemplaritatea pentru terţi
a consecinţelor particulare atrase asupra unui infractor, prin reacţia etatică post-delictuală, ca urmare a săvârşirii
de către acesta a faptei interzise (destinatarii legii penale vor observa că ameninţarea sancţionatorie generică,
abstractă, ataşată normei penale, nu este o literă moartă a legii, respectiv că săvârşirea faptelor penalmente
interzise conduce efectiv la tragerea la răspundere penală şi sancţionarea specifică a infractorilor), întărind astfel
adeziunea lor voluntară la setul de valori sociale esenţiale protejate penal sau descurajând - de teamă - pe cei
care respectă reglementările penale nu din convingere, ci din frica de a nu li se aplica sancţiuni juridico-penale.
socio-etatice. Rolul d r e p t u l u i p e n a l î n cadrul politicii generale a statului şi în

dreptului pozitiv este acela de a exprima şi realiza politica penală oficială la un anumit
moment determ
inat, precum şi de a pune, legal, la dispoziţia autorităţii etatice un instrument
de reacţie preventiv-represivă de maxim impact, care să poată f i utilizat efectiv şi eficient în
lupta contra flagelului ce o ameninţă, anume f e n o m in f r a
Dreptul penalare, aşadar, multiple sarcini socio-juridice, în a cârorîndeplinire (teoretică
formală) rezidă rolul său. Aceste sarcini se referă la:
- informarea/avertizarea destinatarilor normelor sale cu privire la valorile sociale apreciate
drept fundamentale în respectiva societate (potrivit aprecierii legiuitorului);
- informarea/avertizarea destinatarilor normelor sale cu privire la tipurile de conduită/
comportamentele în cel mai înalt grad indezirabile - prin aceea că prezintă aptitudinea de a
leza/periclita, de o manieră intensă, respectivele valori/relaţii sociale - care sunt prevăzute
ca infracţiuni şi a căror săvârşire este interzisă sub ameninţarea angajării răspunderii
juridico-penale şi a dispunerii sancţiunilor specifice;
- reglementarea generală, abstractă a infracţiunilor, a sancţiunilor de drept penal şi a
regimului tragerii la răspundere penală, a consecinţelor comiterii de fapte incriminate, a
cadrului normativ specific de ansamblu;
- prevenirea (ante şi post-delictuală, generală şi specială a) comiterii infracţiunilor;
-com baterea, prin mijloace proprii, preponderent represive, a infracţionalităţii;
- asigurarea păcii sociale, a protecţiei ordinii şi liniştii publice, a unui climat social general
propice pentru normala desfăşurare şi derulare (dezvoltare) a raporturilor juridice/relaţiilor
sociale.
§4. Funcţiile dreptului penal

într-o evoluţie logică firească, se conturează suma funcţiilor dreptului penal, reprezentând
modalităţile prin mijlocirea cărora acesta îşi realizează rolul, îndeplinindu-şi sarcinile şi
justificându-şi, astfel, necesitatea şi existenţa. în doctrină sunt indicate variate care ar
reveni, în sistemul dreptului pozitiv, dreptului penal, precum (după caz): funcţia de protecţie,
funcţia de legalitate, funcţia de progres; funcţia de orientare a conduitei sociale, funcţia de
intimidare, funcţia de reeducare; funcţia represivă, funcţia expresivă, funcţia protectoare;
funcţia preventiv-educativă, funcţia sancţionatoare; funcţia protectoare, funcţia motivatoare;
funcţia protectoare, funcţia educativă etc.111
Se observă cu uşurinţă, chiar şi din această enumerare exemplificativă, că există anumite
funcţii ale dreptului penal cu rată de indicare mai accentuată decât altele. Din analiza
conţinutului efectiv pe care l-ar cuprinde fiecare dintre aceste funcţii ale dreptului penal,
este de punctat şi că (în ciuda unor deosebiri terminologice) autori diferiţi exprimă anumite
idei asemănătoare, însă prin denumiri (parţial) distincte. Există, practic, un nucleu ideatic (în
mare parte/în elementele sale esenţiale) comun în materia funcţiilor pe care le realizează
dreptul penal (aşadar, a poziţiei destinate pentru/şi jucate de această ramură de drept în
organizarea modernă a societăţii etatic structurate), care prezintă numeroase variaţiuni de
formă, denumire (terminologie) şi structură*121.
111A se vedea (printre alte surse) Fl. Streteanu , D. Niţu , p. 11-13; C. M itrache , C r . Mitrache , op. cit.,
p. 31, 32; C. B ulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 24.
121Uneori, anumite aspecte sunt apreciate ca reprezentând funcţii propriu-zise, explicate prin anumite sub-funeţii/
mecanisme, iar, în opinia altor autori, relaţia aceasta - de tipul întreg-parte - este răsturnată, cele din urmă fiind
concepute drept funcţii care le implică, drept mecanisme, pe celelalte.
Acceptând ca premisă această varietate (relativă) a viziunilor existente în privinţa

problematicii funcţiilor socio-juridice trasate dreptului penal şi asumate/îndeplinite (în mod
ideal) de acesta, alegem să considerăm că funcţiile principale ale dreptului penal (în cadrul
cărora pot fi identificate, cu titlu de mecanisme, diverse sub-funcţii ale sale) sunt:
deprotecţie ş\ funcţia expresiv-educativă.Optăm să le relevăm pe acestea în consid
a două planuri de referinţă, în cadrul cărora ponderea respectivelor funcţii se modifică
circular (planuri care se dovedesc corespunzătoare tipurilor de raporturi juridice penale:
de conformare, respectiv de conflict - aspect asupra căruia vom reveni ulterior). Astfel,
distingem un plan preponderent abstract (în care funcţionarea/eficienţa dreptului penal
se produce mai degrabă pasiv, este difuză, insesizabilă în mod direct şi nemijlocit) - planul
legislativ - şi un plan preponderent concret (în care funcţionarea dreptului penal se produce
mai ales activ, fiind expres şi direct sesizabilă, nemijlocit) - planul judiciar, respectiv (ulterior)
cel execuţional penal.
în planul abstract, legal, de referinţă, apreciem că funcţia preponderentă a dreptului
penal este una de tip expresiv-educativ.Legiuitorul, conferind forţă juridică pozitivă nor
penale elaborate, prin aceea că le inserează în sfera dreptului pozitiv (le introduce în vigoare),
apelează la sentimentul/simţul/spiritul civic al destinatarilor acestor dispoziţii legale, la
adeziunea prezumată pe care aceştia o nutresc faţă de normativul astfel acreditat.
în primul rând, legiuitorul identifică şi indică, exprimă prin asemenea prevederi legale
valorile şi relaţiile sociale fundamentale, esenţiale, de interes în cel mai înalt grad pentru
societate, precum şi formele de conduită care le aduc acestora atingere ori le periclitează cu
o maximă intensitate, pe care, drept urmare, le înfăţişează drept comportamente nedorite
(de evitat), cu valoare infracţională. în acest fel, destinatarul obedient (din convingere) al
normei penale este informat cu privire la modurile indezirabile, respectiv dezirabile în care i
se impune să se manifeste în relaţiile sociale, în raporturile sale juridice (funcţia expresivă a
dreptului penal, funcţia de orientare a conduitei). Prin aceasta, unor asemenea destinatari ai
normei li se inoculează un set de valori şi li se fortifică adeziunea voluntară, liber exprimată
faţă de valorile sociale de bază, fiind încurajaţi să le respecte
şi, prin aceasta, educativă - a dreptului penal).
Totodată (în al doilea rând), prevederea cadrului legal al tragerii la răspundere penală,
construirea sistemului de sancţiuni de drept penal şi indicarea, în dispoziţia sancţionatorie
particulară a fiecărei norme de incriminare în parte, a sancţiunii penale specifice, corespun
zătoare pentru adoptarea unui anume comportament interzis de legea penală, vin să realizeze
funcţia de intimidare a dreptului penal, ca modalitate particulară (integrată) de realizare
a finalităţii expresiv-educative (unii destinatari ai normei o vor respecta din convingere
sinceră, alţii doar de teama de a nu li se aplica sancţiunea reprezentând consecinţa conduitei
prohibite prin norma de incriminare). Toate acestea vor concura, desigur, la instaurarea unor
raporturi (majoritare) de conformare a destinatarilor legii penale la prescripţiile acesteia,
ceea ce va realiza, desigur (într-un mod implicit, indirect, mijlocit), şi funcţia de protecţie (a
valorilor sociale) specifică dreptului penal (funcţie care, în cadrul acestui plan de referinţă,
se manifestă însă în mod subsecvent)11'.1
111 Valoarea secundară, în acest cadru de referinţă, a funcţiei de protecţie a dreptului penal credem că este
evidenţiată şi de următorul aspect: în doctrină se accentuează asupra împrejurării că dreptul penal are în sarcină
inerentă protecţia generală a anumitor valori sociale, cu privire la atributele lor esenţiale, împotriva faptelor prin
care acestea pot fi în cel mai înalt grad lezate/periclitate, ceea ce semnifică faptul că, indiferent cât timp s-ar
scurge într-o societate dată fără ca acel tip de fapte să se comită în concret, ar fi de neconceput scoaterea lor din
sfera de reglementare (şi, astfel, de protecţie) a dreptului penal. De pildă, chiar dacă admitem că, într-o anumită
colectivitate umană etatic structurată, nu s-ar mai înregistra, statistic, niciun caz de omucidere pentru o perioadă
în planul judiciar şi execuţional de referinţă însă, acolo unde acţiunea dreptului penal
devine activă, dinamică, prin punerea în mişcare şi aplicarea efectivă a prevederilor sale,
prin adaptarea la cazuri concret determinate a instituţiilor sale (abstract conturate în plan
legislativ), raportul dintre funcţiile relevate ale dreptului penal se modifică, preponderentă
devenind funcţia de protecţie.
în primul rând, în acest plan se realizează protecţia valorilor şi relaţiilor sociale ocrotite de
dreptul penal, implicit protecţia colectivităţii (a societăţii), dar şi aceea individuală (a persoanei
vătămate), prin supunerea infractorului la procesul de tragere la răspundere penală (prin care
se concretizează, faţă de acesta, dispoziţiile abstracte pre-determinate) şi prin angajarea, în
sarcina sa, a răspunderii juridico-penale pentru fapta incriminată comisă. Adeseori, în acest
stadiu, se poate evidenţia o adevărată cţiesub-funcţie)
n
fu( eliminatorie (de eli
dreptului penal, care - fie temporar (regula contemporană în sistemul nostru de drept), fie
perpetuu - pune capăt formelor esenţiale de contact dintre infractor şi colectivitate, limitând
libertatea acestuia (provizoriu - preventiv - sau definitiv121) ori limitând (exerciţiul) altor
categorii de drepturi (fundamentale/esenţiale) ale respectivei persoane (funcţia represivă,
sancţionatoare a dreptului penal). Se realizează astfel o imediată a valorilor/relaţiilor
sociale, a societăţii, a persoanelor nemijlocit lezate/puse în pericol de către infractor (pe
durata procesului penal, precum şi - mai ales - a executării sancţiunii de drept penal dispuse
de organul judiciar competent).
De asemenea, prin executarea sancţiunii de drept penal stabilite în sarcina sa (precum şi
prin suportarea tuturor consecinţelor angajării răspunderii sale penale), infractorul ar trebui -
în mod logic şi firesc (ideal vorbind) - să realizeze caracterul negativ, necorespunzător şi
neconvenabil - atât pentru societate, cât şi pentru sine - al conduitei infracţionale manifestate,
revizuindu-şi, în consecinţă, pentru viitor, atitudinea şi/sau (măcar) comportamentul în
cadrul de desfăşurare a relaţiilor sociale. Se realizează astfel (de dorit/de aşteptat) prevenţia
specială (expresie a funcţiei negativ-motivatoare a dreptului penal), ca formă specifică de
manifestare a funcţiei de protecţie (de data aceasta mediată), precum şi - im plicit-a funcţiei
expresiv-educative a dreptului penal. în acest punct, se poate releva o aşa-numită funcţie
(sub-funcţie) de reeducare, cu rol/scop de readaptare a infractorului ia setul de valori faţă de
care există adeziunea generală a societăţii şi aceea legală, juridică (scopul pedepsei, în actualul
îndelungată de timp, nu ar fi de admis eliminarea, sub acest motiv, a normelor de incriminare aferente, căci s-ar
vulnerabiliza respectiva valoare socială împotriva unor potenţiale fapte de acel gen care ar putea fi comise în
viitor. Ba chiar s-ar putea considera că legiuitorul transmite, astfel, un mesaj apt de interpretare greşită de către
corpul social, stimulând săvârşirea acelui tip de fapte (adeseori, dezincriminarea este percepută de grupul social
ca o manifestare a dezinteresului legiuitorului faţă de protecţia juridică a unei anumite valori sociale, mesajul care
se apreciază a fi, astfel, transmis, fiind că devine licită comiterea faptelor de respectivul tip). Or, menţinerea unei
incriminări, în absenţa statistică a unor fapte concrete încadrabile în acea normă, pentru o lungă perioadă de timp
(sau comiterea lor în număr nesemnificativ, din punct de vedere statistic), credem că are mai puţin de a face -
direct, nemijlocit - cu funcţia de protecţie (eventual, se poate pune problema, în asemenea ipoteză, doar a unei
prezumtive protecţii, de tipul unei „plase de siguranţă"), cât este legată, mai puternic, de funcţia expresiv-educativă
a dreptului penal (realizând, astfel, implicit - dar subsecvent -, şi protecţia).
[1] în contextul actualului cadru normativ naţional, nu utilizăm termenul de „eliminare'7„eliminatoriu"în sens
existenţial - dreptul penal român contemporan este complet, definitiv şi irevocabil străin de pedeapsa capitală
(pedeapsa cu moartea).
[2] în acest context, semnificaţia termenului utilizat („definitiv") nu trebuie înţeleasă în sensul de „permanent"/
„perpetuu" - deci într-o accepţie temporală ci în sensul de „în mod final"/„de o manieră finală"/„nesusceptibil
de reevaluare"; practic, avem în vedere sancţiunea de drept penal dispusă printr-o hotărâre definitivă a instanţei
penale, adică printr-un act specific, de autoritate, al acestui organism specializat al statului (în distribuirea justiţiei
penale), act care nu mai poate fi supus căilor ordinare de atac şi care - prin urmare - se bucură de caracter executoriu
şi de autoritatea lucrului judecat. Sub acest aspect, sancţiunea definitivă de drept penal, privativă de libertate
(definitiv stabilită/aplicată), poate fi temporară/determinată (închisoarea) ori nedeterminată (detenţiunea pe viaţa).
stadiu de evoluţie, nu mai rezidă în represiunea aflictivă auto-justificată, ci în prevenţie şi

resocializarea infractorului, în vederea recuperării sale ca membru util al colectivităţii111). în
plus, este rezonabil a presupune că şi alte persoane (destinatari ai legii penale) vor extrage
anumite învăţăminte pozitive (similare), cu valoare preventivă, din acţiunea represivă activ
exercitată asupra infractorului, realizându-se astfel (în mod ideal) prevenţia , de
asemenea, ca o formă particulară de realizare a funcţiei de protecţie (la rândul său, mediată,
negativ-motivatoare, funcţie de exemplaritate), dar şi - mijlocit (în secundar) - a funcţiei
expresiv-educative a dreptului penal.
în al doilea rând (după cum s-a mai precizat), în acest plan de referinţă se poate evidenţia
şi o dimensiune a protecţiei persoanei infractoruluiîmpotriva reacţiei
fie de sorginte privată (spre exemplu, din partea persoanei vătămate ori a apropiaţilor acesteia
sau a altor persoane revoltate de fapta incriminată comisă), fie de sorginte publică (aparţinând
organelor statului). Prin cadrul său de reglementare (care, mai ales în perioada contemporană,
presupune tot mai multe garanţii aduse persoanei şi drepturilor infractorului), dreptul penal
asigură transgresorilor normelor sale o tragere la răspundere penală proporţională, rezonabilă
şi bazată pe principii elaborate în considerarea drepturilorşi libertăţilorfundamentale inerente
oricărei fiinţe umane, căreia trebuie să i se respecte demnitatea corespunzătoare acestui
statut, indiferent de faptele comise*121.
111Astfel, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 3 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 514 din 14
august 2013), se stabileşte că: „(1) Scopul executării pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate este
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. (2) Prin executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate
se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi
faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor sau persoanelor internate".
121 Preocuparea (în special din perioada modernă şi contemporană) legiuitorului penal pentru drepturile
infractorului, într-un dezechilibru adeseori evident (şi chiar dramatic) prin comparaţie cu statutul persoanei vătămate,
a condus chiar la formularea unor critici coagulate în jurul ideii că dreptul penal nu ar (mai) reprezenta decât un
fel de Mogno Charta Libertatum în favoarea infractorului, cu ignorarea situaţiei victimei (ceea ce pare paradoxal
şi ar fi fost de neconceput în alte epoci istorice). întrebarea subsecventă este, desigur, dacă astfel se manifestă
un stadiu real al progresului ori al involuţiei în domeniul acesta de reglementare (respectiv, care este punctul din
care o asemenea atitudine legislativă tinde a nu mai fi constructivă, ci chiar contra-productivă şi inechitabilă).
prevenţie
generală
nu s-a identificat încă un protejarea societăţii (a
sistem (funcţional) de control valorilor şi relaţiilor sociale
social/de reacţie socială cu sistem de fundamentale, esenţiale)
un raport mai bun între control împotriva faptelor celor mai
costuri (dezavantaje) şi social/de | pentru j prejudiciabile, prin
eficienţă/rezultate reacţie
socială de
I societate asigurarea/reinstaurarea (la
(avantaje) nevoie) a ordinii de drept
tipul „cel
mai mic rău
necesar”
----------- prevenţie
infracţionalitatea reprezintă
ante-delictuală
o realitate perpetuă (cu
implicaţii negative, ce -
prevenţie
trebuie combătută) în cadrul
post-delictuală
oricărei societăţi
protejarea persoanei
sistem de garanţii ale transgresoare a standardului de
individului contra abuzului şi conduită dezirabilă (din
arbitrariului (privat - al perspectivă penală)
victimei şi apropiaţilor acesteia faţă de puterea de reacţie
- , dar şi socio-etatic) privată şi/sau publică
Rol: reprezintă un instrument/un

mijloc (de tip preventiv-represiv/
aflictiv) de exprimare şi realizare
a politicii penale a statului, de Funcţia de protecţie Funcţia expresiv-educativă
protejare a acestuia şi a
persoanelor
destinatare/beneficiare, prin
a persoanei, in a societăţii/ funcţie principală în planul
asigurarea ordinii de drept şi a
faţa reacţiei statului, faţă de abstract (legal) de referinţă
cadrului represiunii (când aceasta
societăţii/ conduita anumitor
este încălcată), combătând
statului persoane (funcţie
infracţionalitatea şi garantând funcţie deinformare şi
(funcţia de reactiv-represiv-
un cadru legal pentru a face orientare/modelare a
legalitate) reeducativă)
aceasta. conduitei umane (prin
adeziune şi/sau prin
intimidare)
Sarcini:
- stabilirea şi afirmarea funcţie preponderentă pune accent pe prevenţia
valorilor sociale fundamentale, în planul concret generală, respectiv pe
a unui anumit standard (judiciar) de referinţă prevenţia ante-delictuală
comportamental (ireductibil)
dezirabil în societate şi realizează protecţia în mod
funcţie sancţionatorie
informarea destinatarilor cu preponderent pasiv, fiind
(uneori, eliminatorie)
privire la acestea; specifică raporturilor
- reglementarea ilicitului juridice penale de
penal, a răspunderii penale şi a pune accentul pe prevenţia
specială (şi doar în conformare/cooperare
sancţiunilor de drept penal
secundar pe cea generală),
(atât în scop preventiv, cât şi
respectiv pe prevenţia post-
reactiv-represiv);
delictuală
- asigurarea prevenţiei
ante-delictuale şi realizează prevenţia în mod
post-delictuale (atât în interes preponderent activ, fiind
public, cât şi privat); specifică raporturilor penale
- combaterea infracţionalităţii de conflict/constrângere/
(în mod preventiv, dar şi reactiv, contradicţie
după caz);
- asigurarea şi impunerea
ordinii sociale.
CAPITOLUL AL ll-LEA. IZVOARELE
DREPTULUI PENAL
Secţiunea .Conceptul de izvor de drept (izvor

1
al dreptului penal); generalităţi; tipuri (categorii)
de izvoare ale dreptului penal
Potrivit unui silogism cunoscut în domeniul socio-uman de referinţă, se acreditează
următorul raţionament logic (fundamentat, totuşi, şi pe baze empirice): homo, ibisocietas;
ubi societas, ibi ius; ergo: ubi homo, ibi ius[1]\
Regulile de convieţuire socială, evolutiv sublimate în norme juridice, constituie un
instrument social (şi etatic) ireductibil pentru asigurarea organizării şi funcţionării oricărui
grup social, pentru structurarea şi ordonarea valorilor şi relaţiilor sociale inerente oricărei
colectivităţi, reprezentând mijloace necesare de formulare şi indicare a conduitelor sociale
dezirabile, respectiv a celor indezirabile (şi - prin urmare - prohibite). Formarea acestor
reguli de comportament în colectivitate constituie rezultatul unor necesităţi (adeseori deduse
empiric, din experienţe - preponderent negative - trecute) resimţite de organismul social,
iar exprimarea lor formală se realizează prin actul de voinţă al autorităţii socio-etatice
competente să efectueze activitatea legislativă. Pentru ca această exprimare să fie reală,
concretă, efectivă şi eficientă, ea trebuie să aibă o existenţă propriu-zisă în mediul exterior,
să fie adusă la cunoştinţa destinatarilor săi, cu titlu formal de obligaţie civică de informare
(sub sancţiunea imposibilităţii invocării ulterioare a necunoaşterii normei, pentru a evita
asumarea consecinţelor nefaste atrase ca urmare a adoptării conduitelor indezirabile prohibite
anterior: nemo censetur ignorare legemm).
Sistemul juridic a atins de mult acel stadiu firesc de evoluţie în care se recunoaşte că nicio
normă juridică nu poate fi opusă unei persoane căreia nu i s-a creat posibilitatea rezonabilă
de a lua la cunoştinţă despre existenţa şi conţinutul respectivei norme. Aceasta se realizează,
de principiu, prin sistemul publicării într-un instrument mediatic oficial al fiecărui organism
socio-etatic (în România, este vorba despre Monitorul Oficial), norma neputând intra în vigoare
(deveni activă) decât ulterior unui asemenea moment131. Anterior acestei etape însă, pentru
ca norma de conduită să poată fi astfel publicată, ea trebuie să îmbrace o formă aptă de1
111în traducere liberă: acolo unde există fiinţe umane, există societate (organizare socială); acolo unde există
societate (organizare socială), există drept (drept nî sensul de sistem de norme de c
juridice); prin urmare, acolo unde există oameni (fiinţe umane), există drept (sistem de norme de convieţuire
socială, norme juridice).
|2i Sau: nemo censetur legem ignorare. în traducere liberă: nimeni nu nu cunoaşte legea,
în sensul că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii/greşita cunoaştere a legii (pentru a înlătura răspunderea
juridică ce poate fi angajată prin fapta comisă). Idei asemănătoare (în esenţă: interdicţia invocării necunoaşterii/
cunoaşterii greşite a legii, pentru a produce efecte juridice de tip extinctiv, bazată pe obligaţia civică a fiecărei
persoane apte de responsabilitate juridică de a se informa cu privire la reglementările legale existente, ca fundament
strict necesar pentru funcţionalitatea şi eficienţa oricărui sistem de drept) transmit şi adagiile: iuris non
excusat/ignorantia legis neminem excusat (ignorarea/necunoaşterea legii nu scuză pe nimeni) ori ignorantia iuris
nocet (necunoaşterea legii dăunează).
131Potrivit art. 78 (cu denumirea marginală „Intrarea în vigoare a legii") din Constituţia (în vigoare a) României,
se stabileşte că „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării
sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei".
percepere din exterior. Cu alte cuvinte, dreptul trebuie să fie cuprins/exprimatîn modalităţi
care prezintă aptitudine de comunicare şi percepere (transmitere/informare şi cunoaştere/
luare la cunoştinţă), fiind necesară cuprinderea sa în surse care să prezinte potenţialitatea
abstractă de a satisface aceste cerinţe inerente, fără de care nu se poate concepe o regulă
obligatorie de conduită, o normă juridică, în general: un sistem al dreptului.
Toate aspectele legate de cele astfel indicate formează subiectul de tratare şi de analiză a
problematicii referitoare la sursele dreptului (inclusiv penal) sau, într-o denumire alternativă
încetăţenită (tradiţional) în spaţiul juridic românesc de referinţă, la „izvoarele" dreptului
(inclusiv penal). După cum se cunoaşte din doctrina teoriei generale a dreptului, conceptul de
„izvor de drept"/„izvor al dreptului" comportă mai multe semnificaţii, anume: sens material,
sens politic, sens formal111.
Considerăm că mai des utilizat în exprimarea juridică uzuală referitoare la izvoarele
dreptului este sensul formal al noţiunii (iar nu acela material şi - cu atât mai puţin - cel
politic/creator). Ca atare, atunci când se întâlneşte o referire la conceptul de sursă sau izvor
al dreptului, fără o precizare anume (sau fără ca din contextul de referinţă să reiasă, în mod
evident, că se face referire la o altă semnificaţie a acestuia), se subînţelege faptul că se are
în vedere semnificaţia formală a conceptului.
Pentru a determina cu acurateţe sfera pe care o avem în vedere atunci când facem referirea
la sursele/izvoarele (formale ale) dreptului penal, apreciem că este utilă departajarea acestora
în două categorii, şi anume: izvoare propriu-zise (proprii, principale, cu efecte depline)
de drept penal; izvoare de drept penal cu efect limitat (secundare). Diferenţa pe care o
apreciem a constitui temeiul departajării acestor tipuri de izvoare ale dreptului penal rezidă
în capacitatea lor deplină ori doar limitată (parţială) de a produce efecte în domeniul juridic
de referinţă, în considerarea următoarelor trei planuri de structurare: planul introducerii în
vigoare a unei dispoziţii (noi); planul modificării (completării, extinderii, limitării, interpretării
şi/sau orientării într-un anumit sens etc.) unei dispoziţii preexistente (deja aflată în vigoare);
planul scoaterii din vigoare a unei dispoziţii preexistente (aflată în vigoare).
Astfel, considerăm că un izvor de drept propriu-zis (principal, cu efect deplin) în materia
dreptului penal are puterea de a se manifesta, cu efect obligatoriu, asupra tuturor acestor
trei planuri, respectiv asupra fiecăruia dintre ele în parte. Cu alte cuvinte, un asemenea
izvor de drept penal poate introduce în vigoare o reglementare (nouă), poate modifica
reglementarea anterioară şi poate scoate din vigoare dispoziţii preexistente. Practic, pentru
un asemenea izvor de drept penal nu există limite de acţiune cu privire la impactul pe care
îl poate produce, sub oricare aspect posibil, asupra ramurii dreptului penal. în acest sens,
este de observat că, fără posibilitate de tăgadă, asemenea izvoare de drept penal pot fi
identificate-în mod necontroversat - doar înrândul categoriei actelor normativ
nu toate, ci numai anumite tipuri de acte normative). Sunt asemenea izvoare propriu-zise
(depline, principale) de drept penal: legea (stricto sensu) organică; ordonanţele de urgenţă
ale Guvernului; potrivit unor opinii, în această categorie ar urma să fie cuprinse şi tratatele/
convenţiile internaţionale la care România este parte, desigur, în măsura în care cuprind
dispoziţii ce pot fi integrate în sfera domeniului penal de referinţă.
Pe de altă parte, se poate aprecia că, sub un anumit aspect, se ridică la rangul de izvor
al dreptului penal şi acele surse care, neavând capacitatea de a produce un impact asupra
acestei ramuri de drept sub totalitatea celor trei planuri de referinţă ante-indicate, au puterea
de a îşi lăsa amprenta (măcar şi parţial) asupra cel puţin a unuia dintre aceste planuri de1
111în acest sens, a se vedea, de pildă, N. Popa , Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014, p. 152 ş.u.
referinţă. Astfel, este de observat că, separat de categoria anumitor acte normative (care au
capacitatea de a constitui izvoare propriu-zise, cu efecte depline, ale dreptului penal), există
şi alte anumite surse juridice care au puterea (după caz) fie (doar) de a determina ieşirea din
vigoare a anumitor reglementări penale preexistente, fie (doar) de a modifica (într-o măsură
mai mare sau mai mică, în sens larg sau restrâns, formal ori doar prin implicaţiile concrete
produse în urma acţiunii lor) anumite segmente ale reglementării juridico-penaleîn vigoare
la un anumit moment dat. Ba chiar s-ar putea discuta (atât în abstract, cât şi pe marginea
unui n u m ă r-re strâ n s-d e ipoteze concrete) despre potenţiala capacitate a unora dintre ele
de a determina intrarea în vigoare a unei reglementări penale (noi, sau - cel puţin - relativ
noi, prin raportare la stadiul imediat anterior al dreptului penal pozitiv). Asemenea surse
ale dreptului penal, pe care optăm să le denumim izvoare de drept penal cu efect limitat
(secundare), pot fi identificate în sfera (generic denumită a) jurisprudenţei (în sensul de
precedent judiciar), referitor la anumite tipuri de hotărâri ale unor organe jurisdicţionale
(astfel cum vom dezvolta în cele ce urmează), precum şi cu privire la un anumit act ce poate
fi emis de Preşedintele statului. Astfel, apreciem că se integrează în această categorie a
izvoarelor (cu efect limitat, secundare) de drept penal: jurisprudenţa obligatorie, incluzând
deciziile obligatorii ale Curţii Constituţionale a României şi deciziile obligatorii ale înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie a României (este vorba despre deciziile - de admitere - pronunţate
în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, respectiv despre cele pronunţate cu titlu
de hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)111, precum şi decretul de
graţiere (individuală) ce poate fi emis de către Preşedintele României.
Secţiunea a 2-a. Izvoarele propriu-zise ,

cu efecte depline) ale dreptului penal: (anumite tipuri de)
acte normative - legea organică şi ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului; situaţia documentelor internaţionale de interes în
materie penală (şi a jurisprudenţei subsecvente)
§1. Legea - izvor al dreptului penal

înainte de orice altceva, apreciem că se impune o clarificare a sensului în care utilizăm,
în cadrul prezent de analiză, termenul „lege", deoarece - după cum se cunoaşte - acesta
este purtător al mai multor semnificaţii. într-un sens extrem de larg şi impropriu limbajului
juridic de specialitate (dar adesea întrebuinţat în limbajul comun), noţiunea de lege este
utilizată pentru a se face referinţă, generic, la orice tip de regulă de conduită, percepută
(într-un anumit domeniu de referinţă) ca având un caracter de tip obligatoriu sau (cel puţin)
de recomandare (ca stabilind/impunând un standard de referinţă comportamental), a cărui
transgresare este socotită interzisă ori nepotrivită (inclusiv în sens religios sau moral ori
corespunzător normelor de convieţuire socială general acceptate ca etalon de referinţă al
unui anumit moment dat, într-o colectivitate anume). în sens juridic, conceptul de lege este
(cel puţin în contemporaneitate) restrâns la domeniul surselor/izvoarelor formale de drept,
111 A se vedea, în acest sens, şi M.A. Ho tca , Este jurisprudenţa izvo

român? - articolul se poate consulta on-line, în format electronic, la adresa de internet http://htcp.eu/
este-jurisprudenta-izvor-de-drept-in-sistemul-de-drept-roman/.
cunoscând însă - la rândul său - două semnificaţii, una mai extinsă (lato sensu) şi alta mai
restrânsă (stricto sensu).
Astfel, (cvasi-)juridic vorbind, lato sensu, prin lege se desemnează orice tip de sursă ori
izvor al dreptului (specific unei anumite ramuri de drept ori - î n general -tu tu ro r ramurilor
de drept), dar mai ales sursele formale ale dreptului reprezentate de actele normative, fără a
se opera însă distincţii subsecvente în rândul acestora. în acest sens (la rândul său, impropriu
unui limbaj tehnic de specialitate strict juridic), prin lege se pot înţelege diverse tipuri de
acte normative, indiferent de emitent (Parlament ori Guvern sau organe subordonate ori
organe ale administraţiei publice locale) şi de forţa juridică a acestora (corespunzătoare
rangului emitentului şi procedurii de adoptare), precum: legile propriu-zise; ordonanţele
Guvernului (fie acestea simple ori de urgenţă); hotărârile de Guvern; ordinele de ministru;
hotărârile consiliului local ori ale consiliului judeţean etc.
Propriu-zis însă -stricto sensu-,din punct de vedere juridic, termenul lege este rezervat
doar pentru un anumit tip de acte normative, anume cele expres denumite astfel, al căror
emitent este doar Parlamentul (autoritatea legiuitoare), adoptate potrivit unor proceduri
anume reglementate şi care, ulterior adoptării, pentru a intra în vigoare, necesită promulgare
de către Preşedintele statului şi publicare în Monitorul Oficial (Partea I) al României. La rândul
lor, le g ile -in acest sens strict, restrâns, specific ju rid ic-su n t (la momentul de faţă, potrivit
reglementării autohtone) de trei feluri, în funcţie de puterea lor juridică, determinată de
procedura de adoptare (respectiv de necesitatea existenţei unei anumite majorităţi de vot -
mai redusă ori mai sporită - prin care să fie adoptate), anume (în ordinea descrescătoare a
forţei lor juridice): legi constituţionale, legi organice şi legi ordinarell].
Apreciem că, manifestându-ne în domeniul specific al dreptului, semnificaţia firesc atribuită
conceptului de lege (atunci când nu există precizări exprese contrare ori când din context
nu reiese în mod clar atribuirea unui alt înţeles al termenului) este aceea strictă, restrânsă
(stricto sensu), pe care o vom avea în vedere în continuare.
în acest sens, este de fixat fără posibilitate de discuţie că nu orice categorie de lege
(stricto sensu) poate reprezenta izvor al dreptului penal, ci numai legile organice (ş i-c u atât
mai mult - cele constituţionale), nicidecum simplele legi ordinare. Prin urmare, după cum
pertinent s-a indicat deja în doctrină121, „orice lege ordinară prin care s-ar stabili infracţiuni şi
pedepse ori s-ar acorda amnistia sau graţierea ar fi neconstituţională". Regula - nesusceptibilă
de excepţii - este stabilită cu rang constituţional, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) şi i) din
Legea fundamentală131. Limitarea sferei izvoarelor (formale) principale ale dreptului penal,
ca regulă, la categoria legilor organice (implicând, eventual, şi dispoziţiile legale de rang
superior, constituţional) se datorează relaţiei de proporţionalitate directă dintre importanţa
şi impactul socio-juridic pe care îl presupune această ramură a dreptului pozitiv şi nivelul*2 3
111 Potrivit art. 73 alin. (1) din Constituţie, „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare". Deosebirea de esenţă în funcţie de care se clasifică, în acest fel, legile (stricto sensu) vizează cvorumul
şi tipul majorităţii de vot necesare pentru adoptarea lor. A se vedea, în general, dispoziţiile art. 67, art. 73, art. 76
şi art. 151 din Constituţie.
[2] V. Pasca , Consecinţele adoptării Constituţiei din 1991 asupra Codului penal, în Constituţia şi Codul penal,
Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 14.
[3] Potrivit dispoziţiei art. 73 alin. (3) din Constituţie: „Prin lege organică se reglementează: (...) h) infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau graţierii colective (...)". Or, domeniile astfel indicate
dau conţinut tocmai ramurii dreptului penal, prin referirea la instituţiile fundamentale ale acestuia: infracţiunea,
răspunderea penală [în raport de care referirea este efectuată parţial-dar suficient-în mod indirect, prin referirea
de la lit. i) a art. 73 alin. (3) din Constituţie la amnistie, act de clemenţă care, din perspectiva dreptului penal, are
natura juridică de cauză de înlăturare a răspunderii penale], pedepsele (în acest fel se face trimitere, generic-în
sens larg - , la categoria sancţiunilor de drept penal, pedepsele fiind sancţiunile specifice/proprii operante - d o ar-
în această ramură de drept).
ierarhic al surselor formale de exprimare a prescripţiilor sale, relaţie pe care autoritatea

legislativă o apreciază ca necesară, utilă, raţională şi oportună (un exemplu edificatorii
reprezintă însuşi Codul penal - Legea nr. 286/2009).
într-adevăr, pe de o parte, reglementarea în materie penală operează în privinţa valorilor şi
relaţiilor sociale esenţiale, fundamentale, iar, pe de altă parte, prin intermediul dreptului penal
autoritatea statală poate impune cele mai drastice şi severe limitări admisibile (într-o societate
democratică, într-un stat de drept, caracterizat de principiul supremaţiei legii - lato sensu)
în raport de drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei. în aceste condiţii, garanţiile
juridice apreciate drept standarde normale ale raportului dintre societatea reprezentată de
stat şi destinatarii legii (penale) impun asigurarea unui grad ridicat de autoritate, legitimitate şi
consens cu privire la normele juridice specifice domeniului penal de reglementare, precum şi
asigurarea faptului că soluţiile atinse vor fi informate, chibzuite, echitabile (juste), funcţionale,
utile şi oportune. Aprecierea rezonabilă este că toate aceste deziderate ar putea fi realizate
prin limitarea sferei izvoarelor (principale) ale dreptului penal la acel tip de act normativ
care, prin procedura de adoptare, să nu ridice probleme de reprezentativitate, implicând
o majoritate absolută. în acest fel se poate considera (cel puţin teoretic) că reglementarea
atinsă implementează soluţiile optime (din punct de vedere al echităţii, eficienţei ş.a.), cu
asigurarea unei maxime preocupări cu privire la toate aspectele potenţiale ale impactului
macro-social implicat.
în lumina celor astfel expuse, apreciem că o problemă susceptibilă de discuţii (potenţial
controversată) o reprezintă aceea a normelorîn alb, respectiv procedeul de tehnică legislativă
(la care recurge uneori legiuitorul) prin care se completează unele reglementări penale sau
care produc impact (şi) în domeniul penal de referinţă, prin intermediul unor acte normative
inferioare (ierarhic) legii organice111. în asemenea cazuri, deşi formal reglementarea îşi revendică
sediul de origineîntr-o lege organică (izvor legitim indiscutabil în materie de drept penal), în
realitate, prevederea respectivă este, de fapt (în esenţă, în mod concret, efectiv), golită de
conţinut, ea devenind aplicabilă şi funcţională doarîn considerarea completării substanţiale
ce i se aduce prin intermediul sursei legale inferioare, care nu satisface (formal) exigenţele
constituţionale impuse unui izvor (principal, propriu-zis) al dreptului penal. Apreciem că o
asemenea practică legislativă este periculoasă şi contrară scopului în atingerea căruia au
fost prevăzute dispoziţiile constituţionale referitoare la limitarea sferei izvoarelor dreptului
penal, motiv pentru care opinăm că procedeul ar trebui să fie evitat, sub sancţiunea riscului
constatării neconstituţionalităţii unei asemenea prevederi121. Deşi acest procedeu ar putea1 2
[1] Astfel, de exemplu, potrivit art. 355 CP, se incriminează fapta de răspândire a bolilor la animale sau plante,
constând în „Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale
sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor". După cum
indică şi doctrina, „măsurile de prevenire sau combatere a bolilor sau dăunătorilor sunt prevăzute în legi speciale
prin care se reglementează diferite domenii de activitate, dar şi în acte, ordine, dispoziţii emise de autorităţile
administrative pentru anumite zone, centre sau localităţi contaminate, având rolul de a opri răspândirea bolilor
ori a dăunătorilor prin adoptarea unor măsuri restrictive şi constrângătoare, iar dacă acestea sunt încălcate,
prin aplicarea sancţiunii penale", sens în care se exemplifică prin Ordinul nr. 34/2009 pentru aprobarea normei
sanitare veterinare privind regulile generale de biosecuritate în exploataţiile de creştere a bovinelor (emis de
Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, publicat în M. Of. nr. 420 din 19 iunie
2009) - 1. Tănăsescu , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), V. Brutarii, Şt. Daneş , C. Duvac, I. G riga , I. Ifrim , G h . Ivan ,
G. Paraschiv , I. Pascu , I. Rusu, M. Safta , I. Tănăsescu , I. Vasiu , Explicaţiile noului Cod penal. Voi. IV (art. 257-366),
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 810.
[2] De pildă, prin Decizia nr. 405/2016 (M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016) privind infracţiunea de abuz în serviciu,
Curtea Constituţională a statuat (parag. 65) că, „în materie penală, principiul legalităţii incriminării (...) impune
ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz
contrar (...) supunându-se sancţiunii penale".
ridica unele inconveniente de tip logistic în activitatea legislativă şi administrativă practică,

suntem de părere că respectivele dispoziţii de completare nu ar trebui să producă efecte
juridice (cel puţin nu în sfera penală) decât în măsura în care sunt adoptate/sancţionate,
la rândul lor, de către Parlament, prin procedura specifică (corespunzătoare) legii organice
(sau printr-un act normativ cu putere echivalentă - ordonanţă de urgenţă a Guvernului -
ori superioară - lege constituţională). Suntem de părere că, puse faţă în faţă, criteriile/
argumentele care evidenţiază inconvenientele de ordin logistic şi administrativ ale unei
asemenea proceduri trebuie să pălească (cedeze) în faţa imperativelor care l-au determinat
pe legiuitor, dintru început, să rezerve domeniul dreptului penal exclusiv reglementării prin
lege organică (şi - a fo
rti-constituţională) ori prin acte normative apreciate ca fiind de
rang echivalent acesteia.
§2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului - izvor al dreptului penal

Putem spune că, în mod excepţional, cu titlu de derogare (întemeiată) de la regula
constituţională potrivit căreia domeniul dreptului penal este rezervat reglementării prin
lege organică, sistemul juridic românesc actual admite şi un tip de act normativ ale cărui
elaborare şi emitere aparţin competenţei de legiferare (excepţională, delegată111) a puterii
centrale executive - în speţă, Guvernului - să dispună în sfera de incidenţă a dreptului penal.
Este vorba despre ordonanţele de urgenţă ale Guvernului.
Trebuie accentuată necesitatea delimitării între cele două tipuri de acte normative, (ambele)
denumite „ordonanţă", pe care le poate emite Guvernul României. în timp ce ordonanţele
simple de Guvern nu pot reglementa în materie penală şi - deci - nu pot constitui izvoare ale
dreptului penal, ordonanţele de urgenţă au un regim diferit (desigur, sub condiţia întrunirii
cerinţelor formale care să justifice urgenţa), acest tip de act normativ putându-se număra
(cum practica a demonstrat-o de suficiente ori şi cu numeroase controverse şi critici legate
de realitatea urgenţelor invocate) în rândul izvoarelor dreptului penal*121.
Una dintre probleme cele mai delicate decurgând din admiterea, de principiu, a ordonanţelor
de urgenţă ale Guvernului ca izvor (excepţional) propriu-zis (cu efecte depline, de tip principal)
al dreptului penal vizează problema aplicării în timp a legii penale. Motivul este dat de
procedura diferită şi de momentul deosebit de intrare în vigoare a acestei categorii de acte
normative, prin comparaţie cu legea (stricto sensu).\n plus, neces
a ordonanţei de urgenţă prin lege (organică) reprezintă o operaţiune care se poate finaliza
prin soluţia adoptării fără modificări a acesteia ori a adoptării sale, dar cu modificări şi/
sau completări ori chiar a respingerii ordonanţei de urgenţă. Ne vom ocupa însă de aceste
aspecte în tratările subsecvente referitoare la principiile fundamentale ale dreptului penal
(mai precis la principiul fundamental al legalităţii incriminării, în special în legătură cu acea
consecinţă a acestuia cunoscută drept lexpraevia), precum şi în analiza aplicării legii penale
în timp (referitor ia identificarea momentului intrării în vigoare a reglementărilor penale, în
funcţie de tipul de izvor de drept prin care acestea sunt inserate în vigoare).
Precizăm că deciziile Curţii Constituţionale pot fi consultate, în format electronic, pe site-ul https://www.
ccr.ro/, iar deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii şi a
sesizărilor privind dezlegarea unor chestiuni de drept pe site-ul http://www.scj.ro/.
111A se vedea dispoziţiile art. 115 din Constituţie.
121Spre exemplu, a se vedea O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care (alături de unele completări/modificări în materie penală
şi procesuală penală) a introdus în Codul penal incriminarea de la art. 2161 {folosirea prostituţiei infantile).
§3. Documentele internaţionale - izvor al dreptului penal

Potrivit unor opinii exprimate în doctrină, categoria izvoarelor dreptului penal (ca izvoare
propriu-zise) include, alături de tipurile de acte normative interne pre-indicate (legea organică
şi ordonanţa de urgenţă a Guvernului), şi acele documente internaţionale la care statul
român este parte, desigur, în măsura în care acestea ar conţine (şi) dispoziţii în materie
penală. Pentru raţiuni pe care le vom indica în continuare, înţelegem să exprimăm unele
rezerve (parţiale) faţă de această viziune.
Astfel, este un fapt indiscutabil că statul român încheie/ratifică/devine parte şi la convenţii
internaţionale conţinând prevederi (şi) în materie de drept penal. însă, potrivit dispoziţiilor
constituţionale, procedura prin care prescripţiile acestora (respectiv angajamentele asumate
astfel de statul român în materie penală) sunt receptate în reglementarea internă conduce la
concluzia că izvorul formal de drept penal va fi reprezentat, în principiu, de un act normativ
de drept intern dintre acelea care prezintă aptitudinea de a reprezenta izvoare ale dreptului
penal111. Ca urmare, împrejurarea că reglementarea în cauză este consecinţa asumării unei
obligaţii internaţionale de către statul român constituie o explicaţie a apariţiei reglementării,
poate constitui temei pentru o eventuală clasificare a normelor dreptului penal în norme
juridice-penale cu origine internă ori cu origine externă (respectiv o clasificare corespunzătoare
a izvoarelor dreptului penal), dar nu considerăm că ea acreditează menţionarea documentelor
internaţionale ca sursă/izvor de drept penal aparte, în cadrul categoriei izvoarelor propriu-zise
(cu efecte depline, principale) ale dreptului penal. Izvorul direct, nemijlocit al normelor penale
cu etiologie stabilită în respectivul document internaţional îl va reprezenta, totuşi (chiar
dacă şi numai formal), actul normativ intern de rang corespunzător prin care s-a ratificat
respectivul document internaţional (pact, tratat, convenţie). Cu atât mai mult vom fi în faţa
unui izvor intern propriu-zis de drept penal atunci când prin documentul internaţional în
cauză (respectiv prin ratificarea acestuia) nu s-a făcut altceva decât să se asume de către
statul român obligaţia de a insera în reglementarea sa penală o anumită dispoziţie/instituţie,
ca obligaţie de rezultat, fiind lăsată însă la latitudinea acestuia maniera particulară în care
va da conţinut şi va adapta (la specificul propriului sistem de drept) respectiva obligaţie, în
realizarea scopului astfel asumat.
Cu potenţial titlu de excepţie de la cele anterior formulate121, se poate considera că, din
moment ce „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte
reglementări comunitare cu caracter obligatoriu" au, practic, statutul de acte normative
cu aplicare directă în dreptul intern (ele au inclusiv „prioritate faţă de dispoziţiile contrare
din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare"), în măsura în care ar
conţine dispoziţii în domeniul dreptului penal, acestea (şi numai acestea, din larga paletă a
111Astfel, conform dispoziţiilor art. 11 din Constituţie (cu denumirea marginală „Dreptul internaţional şi dreptul
intern"), se stabileşte că: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile
ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern. (3) în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei". Sunt de menţionat şi prevederile cuprinse în
art. 20 din Constituţie (cu denumirea marginală „Tratatele internaţionale privind drepturile omului"), conform
cărora: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
121Pentru diferenţierea izvoarelor internaţionale de drept penal în directe şi indirecte, a se vedea FL. Streteanu ,
D. NlŢU, op. cit., p. 86-88.
documentelor internaţionale la care România este parte, inclusiv a celorlalte reglementări -

lipsite de caracter obligatoriu - emanând de la instituţii ale Uniunii Europene) ar deveni
propriu-zis izvoare ale acestei ramuri de drept, separat de vreo ratificare directă specială,
ca efect al voinţei anterioare a legiuitorului român de aderare la Uniunea Europeană/la
tratatele ei constitutive („în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare,
precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în
aceste tratate")111.
Secţiunea a 3-a. Izvoarele adiacente (cu efecte parţiale)

ale dreptului penal: decretul prezidenţial de graţiere
(individuală) şi jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale
a României şi a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
§1. Decretul prezidenţial de graţiere (individuală) - izvor al dreptului penal

Actele de clemenţă - amnistia şi graţierea - constituie instituţii de drept cu natură
juridică pluridisciplinară. Astfel, dincolo de dimensiunea lor constituţională (şi - eventual -
administrativă), ele cunosc calificare juridică şi din punct de vedere al dreptului penal,
reprezentând instituţii de factură extinctivă corespunzătoare instituţiilor fundamentale ale
răspunderii penale, respectiv sancţiunilor penale. Amnistia constituie una dintre cauzele
de înlăturare a răspunderii penale (art. 152 CP), în timp ce graţierea constituie o cauză de
înlăturare sau de modificare a executării pedepsei (art. 160 CP). în timp ce ambele (amnistia şi
graţierea, în forma colectivă a acesteia din urmă) sunt emise de către forul legiuitor (Parlament)
prin lege organică - conform art. 73 alin. (3) lit. i) din Constituţie121- , graţierea mai cunoaşte
şi o altă formă (graţierea individuală), aceasta emanând de la Preşedintele României, prin
decret prezidenţial - potrivit art. 94 lit. d) coroborat cu art. 100 din Constituţie131.
Ca atare, graţierea - inclusiv în forma sa individuală, care se poate acorda prin decret
prezidenţial - reprezintă o instituţie a dreptului penal, o cauză de înlăturare sau modificare
a executării pedepsei, fiind reglementată atât în Codul penal (art. 160), cât şi printr-o lege
(specială) complinitoare: Legea nr. 546/2002*141.
111A se vedea dispoziţiile cuprinse de art. 148 din Constituţie (cu denumirea marginală „Integrarea în Uniunea
Europeană").
121Textul dispune: „Prin lege organică se reglementează: (...); i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective
131 Art. 94 („Alte atribuţii") lit. d) din Legea fundamentală dispune: „Preşedintele României îndeplineşte şi
următoarele atribuţii: (...) d) acordă graţierea individuală"; art. 100 („Actele Preşedintelui") din Constituţie prevede:
„(1) în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al
României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. (2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea
atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1)
şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru".
141în consecinţă, acele surse juridice prin intermediul cărora organele de stat abilitate (competente) pot acorda
beneficiul graţierii - producând, astfel, în această ramură de drept, un efect concret şi deloc neglijabil, prin aceea că
înlătură (total sau parţial) obligaţia infractorului de a îşi executa pedeapsa (dispusă ca efect al angajării răspunderii
sale penale) ori o modifică pe aceasta (în obligaţia de a executa, în loc, o altă pedeapsă, mai puţin severă decât
cea iniţial determinată de instanţă) - urmează a constitui, în această măsură/limită, surse (aşadar, izvoare) de
drept penal. A aprecia altfel (a nega caracterul de izvoare de drept penal al acestora) ar face imposibil de explicat
efectul juridic (pre-indicat) pe care, în temeiul dispoziţiilor legale (constituţionale şi infra-constituţionale, de factură
penală), îl atrag/implică.
Este de observat, în mod obiectiv, că, spre deosebire de oricare dintre izvoarele propriu-zise
de drept penal (indicate în secţiunea anterioară), decretul de graţiere nu are capacitatea
de a se manifesta şi de a produce efecte în oricare dintre cele trei planuri esenţiale de
referinţă ale domeniului (intrarea în vigoare a unei norme, modificare ei sau scoaterea din
vigoare), nici nu poate influenţa, în orice mod, oricare dintre instituţiile fundamentale ale
dreptului penal (cu atât mai puţin pe toate la un loc). Acţiunea instituţiei penale pe care
este autorizat decretul prezidenţial să o manifeste (graţierea individuală) se restrânge la
efectul de a influenţa - parţial - instituţia sancţiunilor penale, nefiind apt să creeze reguli
noi în domeniu ori să modifice/completeze/adauge sau să restrângă din sfera de activitate
a unor norme penale preexistente. Acesta are doar puterea să ofere un conţinut individual
concret unei instituţii reglementate prin norme ale cărora existenţă şi aplicabilitate nu sunt
influenţate de apariţia (sau nu) a unui act particular care să le confere această vocaţie
de aplicare efectivă (instituţia graţierii individuale ar continua să rămână reglementată ca
potenţialitate juridică, chiar dacă, pentru o perioadă îndelungată de timp, nu s-ar mai emite
niciun decret prezidenţial de graţiere).
Drept urmare, în aprecierea noastră, contemplăm în decretul prezidenţial de graţiere
(individuală) o sursă/un izvor formal al dreptului penal111, dar nu unul propriu-zis (principal,
cu efecte depline), ci unul parţial, cu efecte limitate (şi, de aceea, secundar, adiacent).
§2. Jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale a României - izvor

al dreptului penal*121
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea fundamentală131, Curtea Constituţională a României
este garantul supremaţiei Constituţiei [art. 142 alin. (1)], având (printre altele) competenţa
de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor [controlul de constituţionalitate a
art. 146 lit. a)], a convenţiilor internaţionale la care statul urmează să devină parte [art. 146
lit. b)], a regulamentelor Parlamentului [art. 146 lit. c)] şi de a hotărî asupra excepţiilor
de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti cu privire la legi (stricto
sensu) şi ordonanţe [controlul de constituţionalitate - art. 146 lit. d)]. Potrivit
art. 147 din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al
României, fiind general obligatorii (cu efect exnune) de la data publicării [alin. (4)]. Deciziile
[11în sens contrar, a se vedea V. Pasca , Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 24.
121 Facem trimitere (printre altele) şi la următoarele surse bibliografice de interes în materie: A. Iftim iei,
Constituţionalizarea în dreptul penal român şi francez, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016; A. Iftimiei, Evoluţia
politicii penale de la momentul apariţiei Curţii Constituţionale în România, articol ce poate fi consultat on-line, în format
electronic, la adresa de internet http://www.universuljuridic.ro/evolutia-politicii-penale-de-la-momentul-aparitiei-
curtii-constitutionale-romania/; G. Z lati, Curtea Constituţională. Despre efectele în timp ale deciziilor obligatorii
erga omnes în general şi despre deciziile interpretative în particular (I), articol ce poate fi consultat on-line, în format
electronic, la adresa de internet http://www.penalmente.eu/2017/04/01/curtea-constitutionala-despre-efectele-
in-timp-ale-deciziilor-obligatorii-erga-omnes-in-general-si-despre-deciziile-interpretative-in-particular/; G. Z lati,
ÎCCJ. Aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 privind infracţiunea de abuz în serviciu în ceea ce
priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 Cod procedură penală, articol ce poate fi consultat
on-line, în format electronic, la adresa de internet:http://www.penalmente.eu/2017/03/28/iccj-aplicabilitatea-
deciziei-curtii-constitutionale-nr-4052016-privind-infractiunea-de-abuz-in-serviciu-in-ceea-ce-priveste-cazul-de-
recurs-in-casatie-prevazut-de-art-438-pct-7-cod-procedura-pen/; S.M. Costinescu , K. Benke , Efectele deciziilor
Curţii Constituţionale în dinamica aplicării lor, articol ce poate fi consultat on-line, în format electronic, la adresa
de internet https://www.ccr.ro/uploads/RelatiiExterne/2012/CB.pdf.
131A se vedea, totodată, Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (republicată
în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010).
(de constatare a neconstituţionalităţii) produc un efect imediat, de ordin suspensiv111,

precum şi un efect definitiv121, afectat de un termen şi de o condiţie. încetarea efectelor
juridice ale unor dispoziţii legale (din legi, ordonanţe sau regulamente ale Parlamentului),
ca efect al constatării neconstituţionalităţii acestora printr-o decizie a Curţii Constituţionale
(aşadar, printr-un act emanând de la o altă autoritate/instituţie decât aceea care a creat
respectiva normă, care a emis-o şi a implementat-o în ordinea juridică pozitivă), reprezintă
o modalitate aparte (sui-generis)de scoatere din vigoare a unor norme juridic
trebuie confundată cu abrogarea131, nici cu ajungerea la termen (auto-abrogarea) a normei
juridice (ca modalitate alternativă de scoatere din vigoare a unei dispoziţii legale)141. Curtea
Constituţională a evidenţiat în mod expres, prin jurisprudenţa sa, această distincţie, reţinând
că încetarea efectelor unei norme juridice prin constatarea neconstituţionalităţii sale „este
un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (...), sancţiune diferită şi mult mai
gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ"151.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, s-a stabilit că „decizia de constatare a
neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă"161 - este, cu alte cuvinte,
sursă/izvor de d re p t-, precum şi (aspect deosebit de important, evidenţiat în numeroase
decizii ale Curţii şi cu implicaţii dintre cele mai importante asupra problematicii aici analizate)
că „puterea de lucru judecat ce însoţeşte (...) deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu
numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta"171, respectiv că „atât
considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale (ale Curţii Constituţionale - n.n.) sunt general
obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. în consecinţă, atât
Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice (inclusiv instanţele*2 5
4
3
[11 De la data publicării în Monitorul Oficial până la împlinirea unui termen de maximum 45 de zile, dispoziţiile
din legile, ordonanţele şi regulamentele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, sunt suspendate de drept.
[2] La încheierea perioadei de suspendare, de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii
Constituţionale, dispoziţiile din legile, ordonanţele şi regulamentele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale,
îşi încetează efectele juridice - ies din vigoare - dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu
le-a pus de acord cu prevederile Constituţiei, în sensul indicat de decizia Curţii.
[3] Abrogarea reprezintă un act retractiv al emitentului normei juridice, care îşi exprimă voinţa contrară celei
anterior manifestate - prin introducere în vigoare a normei respective - de a curma, pentru viitor, activitatea
juridică a acesteia. A se vedea, în acest sens (printre altele), Deciziile C.C.R. nr. 414/2010 (M. Of. nr. 291 din 4 mai
2010), nr. 1039/2012 (M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013) şi nr. 447/2013 (M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013).
[4] Prin urmare, deşi implică asupra unei dispoziţii legale acelaşi efect final asigurat prin oricare altă modalitate
de scoatere din vigoare a unei norme juridice-încetarea activităţii acesteia, curmarea producerii de efecte juridice
pentru viitor, excluderea din sfera dreptului pozitiv-, constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi normative nu
este, din punct de vedere juridic, echivalentă cu abrogarea, aşadar, nu se supune regimului acesteia şi consecinţelor
legale strict reglementate cu referire la ea. Spre exemplu, potrivit art. 64 alin. (3) teza a ll-a (şi a lll-a) din Legea
nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată în M. Of. nr. 260
din 21 aprilie 2010), se stabileşte că „Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună
în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de
abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament". Or, această soluţie, referindu-se expres la abrogarea
abrogării, nu acoperă şi ipoteza scoaterii din vigoare a unei norme de abrogare prin procedeul (separat al) constatării
neconstituţionalităţii normei de abrogare, printr-o decizie a Curţii Constituţionale. A se vedea, în acest sens,
problema constatării neconstituţionalităţii normelor de dezincriminare a insultei şi calomniei, reglementate de
art. 205, art. 206 (art. 207) CP anterior, care poate fi urmărită pe următorul fir cronologic: art. I pct. 56 din Legea
nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor
legi (publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006); Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of.
nr. 104 din 12 februarie 2007); Decizia nr. 8/2010 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată
în soluţionarea unui recurs în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 416 din 14 iunie 2011); Decizia nr. 206/2013 a
Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013).
[5] A se consulta Decizia nr. 414/2010, Decizia nr. 1039/2012 şi Decizia nr. 206/2013, citate anterior.
t6) A se consulta Decizia nr. 847/2008 (M. Of. nr. 605 din 14 august 2008).
I7] A se consulta Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 (M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995).
judecătoreşti) urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea

Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii"111. Aşadar, statuările cuprinse
în această sursă de drept de factură jurisprudenţială urmează a se impune nu doar instanţelor
judecătoreşti (aşa cum se întâmplă în cazul deciziilor care formează jurisprudenţa obligatorie
a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), ci erga omnes, tuturor autorităţilor şi instituţiilor, inclusiv
legiuitorului însuşi.
în aceste circumstanţe, apreciem că devine imposibil de negat evidenţa potrivit căreia
deciziile Curţii Constituţionale (de constatare a neconstituţionalităţii - cel puţin - , precum
şi cele interpretative) au atins (şi depăşit semnificativ) punctul critic minim necesar pentru
a putea fi apreciate ca surse/izvoare de drept (inclusiv penal)121.
Rămâne de stabilit, cu exactitate, poziţia lor precisă în cadrul categoriei izvoarelor formale
ale dreptului (penal). Este indiscutabil că menţionarea lor se impune - cel puţin - în categoria
izvoarelor de drept (penal) cu efect limitat (secundare, adiacente), dar nu reiese cu puterea
evidenţei (încă) accederea lor în categoria izvoarelor propriu-zise de drept (penal) - a celor
cu efecte depline, principale căci, teoretic, Curtea Constituţională nu are competenţa/
autoritatea de a fi legiuitor pozitiv.
Astfel, este de netăgăduit faptul că aceste decizii pot produce efecte în privinţa scoaterii
din vigoare a unei norme juridice.
Este discutabilă (şi sensibil de formulat) aprecierea potrivit căreia deciziile Curţii
Constituţionale ar putea produce un efect de influenţare (indirectă) a conţinutului prevederilor
legale analizate (şi, astfel, a aplicării lor în practică). Formal, acest efect (înţeles în sensul
de aptitudine de modificare sau completare a unei dispoziţii normative prin efectul unei
decizii a Curţii Constituţionale) este prohibit prin dispoziţii cuprinse în legea de organizare
şi funcţionare a Curţii Constituţionale*131. Practic însă, în realitate, deciziile (interpretative
ale) Curţii determină adeseori, măcar în mod indirect (cel puţin prin acreditarea, cu titlu
obligatoriu, a unei anumite interpretări determinate, cu efecte concrete, a unei norme juridice,
interpretare în lumina căreia - şi numai a căreia - se menţine prezumţia de constituţionalitate
a unei norme juridice), modificări şi/sau completări ale acţiunii unor norme juridice (ale
sensului acestora, ale aplicării lor concrete, ale efectelor juridice produse prin activarea
lor în ordinea juridică pozitivă)141. Este (într-o măsură chiar mai sporită) un efect (indirect,
111A se consulta Decizia nr. 1415/2009 (M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009).
[21în acelaşi sens: Fl . Streteanu , D. Niţu , op.cit., p. 75, 76; C. Mitrache, C r . Mitr
V. Pasca , op. cit., p. 27 ş.u.
131Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată: „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra
constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse
controlului".
[4] Este de menţionat că, până în anul 1997, art. 2 din Legea nr. 47/1992 nu cuprindea nicio menţiune referitoare
la aspectul modificării/completării/interpretării unei dispoziţii legale prin intermediul unei hotărâri a Curţii
Constituţionale. Prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 138/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 170 din 25 iulie 1997), s-a introdus la art. 2
alin. (3), care, la momentul respectiv, avea următorul conţinut: „în exercitarea controlului, Curtea Constituţională
se pronunţă numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă
controlului. De asemenea, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi de
aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei". Ulterior, dispoziţia acestui text normativ a fost
modificată (prin art. I pct. 3 din Legea nr. 232/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 502 din 3 iunie 2004), dobândind forma
în care se prezintă şi acum (cea ante-indicată), dispărând menţiunea cuprinsă în fraza finală din redactarea iniţială
(interdicţia expresă a pronunţării Curţii Constituţionale asupra interpretării şi aplicării legii analizate). Este rezonabil
a se aprecia, prin urmare, că suprimarea prevederii normative astfel formulate a transmis voinţa legiuitorului de a
recunoaşte Curţii Constituţionale aptitudinea de a pronunţa (şi) decizii interpretative (decizii de admitere sau de
respingere a unei excepţii de neconstituţionalitate, cuprinzând o clauză de interpretare obligatorie), iar nu doar
implicit) similar celui presupus de jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme (care ne-a
determinat, de asemenea, să o indicăm şi pe aceasta din urmă în categoria izvoarelor aparte
de drept, inclusiv de drept penal, după cum vom dezvolta în continuare).
Ceea ce rămâne cu adevărat esenţial discutabil este în ce măsură deciziile Curţii Consti
tuţionale ar putea întruni şi condiţia (necesară pentru a le privi ca pe izvoare de drept principale/
propriu-zise/cu efecte depline) de a putea introduce în vigoare o anumită reglementare. Cu
toate că răspunsul este, de principiu, negativ, nu putem să nu observăm că au existat ipoteze
punctuale (chiar dacă le putem califica, fără prea mare temere de greşeală, drept excepţionale)
în care, ca urmare a pronunţării şi publicării unei decizii a Curţii Constituţionale, s-a produs
un efect juridic concretizat în lărgirea sferei dreptului pozitiv de la un anumit moment dat,
prin (re)introducerea în vigoare a unor prevederi normative determinate111! Este adevărat
că, în respectivele ipoteze, nu au devenit active norme juridice cu un caracter complet ex
novo, ci au fost reintroduse în sfera dreptului pozitiv dispoziţii normative care activaseră şi
la un moment anterior, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normelor de abrogare
a acestora din urmă. Cu toate acestea, strict raportându-ne la stadiul normativ anterior
pronunţării şi publicării respectivelor decizii ale Curţii Constituţionale, sistemul dreptului*1
decizii simple (necircumstanţiate) de admitere ori de respingere a unei excepţii de neconstituţionalitate, efectele
tuturor acestor tipuri de hotărâri urmând a se impune, în egală măsură, ergo omnes. Aşadar, o anumită prevedere
legală va putea fi apreciată drept constituţională - şi aplicată - numai în lumina unei anumite interpretări precis
indicate de către Curtea Constituţională ori, dimpotrivă, va fi considerată ca neconstituţională, însă numai în măsura
în care ar fi interpretată într-un anumit sens, expres precizat-fiind interzisă, prin urmare, pentru viitor, aplicarea sa
conform respectivei interpretări. A se vedea, de pildă, implicaţiile produse asupra instituţiei infracţiunii continuate,
ca urmare a pronunţării Deciziei C.C.R. nr. 368/2017 (M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017), prin care s-a constatat
neconstituţionalitatea sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv" din cuprinsul art. 35 alin. (1) CP. Opinăm în
sensul că rezolvarea atrasă ca efect al pronunţării deciziei Curţii Constituţionale (dispariţia condiţiei de existenţă
a infracţiunii continuate constând în necesitatea unităţii subiectului pasiv) se impune în dreptul pozitiv, urmând
a i se da efect direct, de către instanţele penale, în temeiul Deciziei nr. 368/2017. Altfel, ar reieşi că hotărârea
instanţei de contencios constituţional rămâne lipsită de conţinut şi de aplicabilitate efectivă în practică, fără o
reacţie corespunzătoare a legiuitorului, ceea ce este inadmisibil în raport de caracterul general obligatoriu al acestor
decizii şi de rolul/poziţia Curţii Constituţionale în sistemul de drept. Or, raţionamentul şi soluţia astfel avansate
conduc la o situaţie de fapt similară (în fapt, ca efecte concrete) celei în care textul legal ar fi fost, practic, modificat
direct prin intermediul deciziei Curţii Constituţionale, fiind aparent încălcată prohibiţia cuprinsă în art. 3 alin. (2)
din Legea nr. 47/1992 (potrivit căreia prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu se pot modifica prevederile
legale analizate). Pe de altă parte, este de observat că, formal, textul normativ nu este propriu-zis modificat, ci,
rămânând prevăzut expres ca atare în Codul penal (până la intervenţia legiuitorului organic), trebuie interpretat
şi aplicat efectiv în practică prin prisma şi în limita constituţionalităţii trasate prin hotărârea obligatorie a Curţii
Constituţionale. De altfel, consecinţa constatării neconstituţionalităţii sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect
pasiv" din cuprinsul art. 35 alin. (1) CP a fost expres şi explicit (clar) indicată (tot cu putere general obligatorie)
prin chiar cuprinsul Deciziei nr. 368/2017 a Curţii Constituţionale, parag. 28.
[1]în materie penală, acesta a fost cazul în privinţa infracţiunilor de insultă şi calomnie, reglementate de fostul
Cod penal în art. 205 şi art. 206 (precum şi a instituţiei corespunzătoare acestora: proba verităţii - art. 207 CP
anterior). A se consulta Decizia nr. 62/2007 şi Decizia nr. 206/2013, anterior citate. A se vedea şi efectele Deciziilor
C.C.R. nr. 778/2009 (M. Of. nr. 465 din 6 iulie 2009), nr. 783/2009 (M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009) sau nr. 694/2010
(M. Of. nr. 392 din 14 iunie 2010) - menţionate în Decizia nr. 206/2013. De dată mai recentă, a se vedea Decizia
nr. 224/2017 pronunţată de către Curtea Constituţională în legătură cu art. 335 CP (M. Of. nr. 427 din 9 iunie
2017); astfel, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că „soluţia legislativă
cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a
unui tractor agricol sau forestier, fără permis de conducere, este neconstituţionalâ" (s.n.). Este adevărat că, în
cuprinsul acestei hotărâri, instanţa de contencios constituţional a precizat expres că urmează a fi sarcina legiuitorului
organic de a da curs deciziei şi a extinde sfera incriminării în discuţie (a se vedea parag. 40 din decizie). Este de
menţionat că, la data de 15 noiembrie 2017, Guvernul României a adoptat un proiect de lege pentru modificarea
şi completarea (şi a) Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căruia urmează a se modifica textul art. 335 CP
(şi al art. 334 CP), în sensul menţionării exprese şi a tractorului agricol sau forestier (în acest sens, a se vedea
https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2017/ll/Proiect-24.pdfsi http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/
modificarile-la-legislatia-penala-i-procesual-penala-adoptate-in-edinta-de-guvern).
pozitiv nu mai înregistra, ca fiind în vigoare, anumite norme juridice, a căror activare (chiar
dacă doar cu titlu de re-activare) a fost ocazionată exclusiv de pronunţarea şi publicarea
deciziei Curţii. Faţă de acest stadiu normativ, imediat anterior, se poate afirma, prin urmare,
că - uneori - deciziile Curţii Constituţionale au determinat o veritabilă (re)intrare în vigoare
a unor norme juridice, o lărgire a sferei dreptului pozitiv.
Or, astfel întregită acţiunea potenţială (chiar şi excepţională) a acestei surse, de factură
jurisprudenţială, a dreptului, ea tinde tot mai mult să acceadă la statutul de (potenţial) izvor
de drept (inclusiv penal) propriu-zis/principal/cu efecte depline! în materie penală, acest
aspect presupune, în esenţă, recunoaşterea faptului că instanţa de contencios constituţional ar
putea identifica obligaţii constituţionale de incriminare care să incumbe legiuitorului organic,
iar, la nevoie, în lipsa manifestării de voinţă a acestuia, însăşi decizia Curţii Constituţionale să
poată reprezenta baza incriminării (atipice a) respectivului tip de comportament. în actualul
context normativ (inclusiv constituţional), apreciem că atingerea acestui punct critic este
imposibilă, totuşi, în raport de conduite neincriminate anterior (ridicându-se problema încălcării
legalităţii incriminării), putându-se ajunge doar la situaţii de tipul celei deja înregistrate, în
mod excepţional, în care Curtea Constituţională să cenzureze ca neconstituţională abrogarea
(cu efect dezincriminator a) unei norme de incriminare care arîndeplini rolul de prevedere,
în legea penală, ca infracţiune, a unei conduite cu privire la care s-ar identifica o veritabilă
obligaţie constituţională de incriminare, prin considerarea valorii şi relaţiilor sociale astfel
protejate, juridico-penal. Separat de aceste aspecte, raportându-ne la norme apte de încadrare
în categoria dreptului penal, partea generală (eventual şi a dreptului procesual penal111),
sesizăm o posibilitate sporită ca deciziile Curţii Constituţionale să ajungă să fie apreciate ca
izvoare propriu-zise de drept (penal), mai ales în condiţiile în care am menţionat aspectul
potrivit căruia întreaga hotărâre are putere obligatorie, opozabilă erga omnes, iar nu doar
dispozitivul acesteia.
Un aspect demn de menţionat în legătură cu problema calificării drept izvoare de drept
(şi a măsurii acestei calificări) a deciziilor Curţii Constituţionale priveşte efectul neretroactiv
al acestora, împrejurarea că soluţiile obligatorii impuse astfel vor putea produce efecte doar
pentru viitor (ex nune), nu şi în raport de cauze definitiv judecate [potrivit art. 147 alin. (4)
teza finală din Constituţie şi art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 47/1992, republicată]*121.
§3. Jurisprudenţa obligatorie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - izvor

al dreptului penal
Conform prevederilor constituţionale [art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală131],
„înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale". în vederea creării unui cadru
normativ concret, care să permită dobândirea unui caracter efectiv al acestei dispoziţii
constituţionale, legiuitorul a asigurat reglementarea, atât în Codul de procedură penală,
111 Spre exemplu, a se vedea Decizia C.C.R. nr. 508/2014 (M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014), precum şi
Decizia C.C.R. nr. 397/2016 (M. Of. nr. 532 din 15 iulie 2016).
121 Chestiunea implică un important efect (derogatoriu de la regula retroactivităţii dezincriminării) în materia
constatării neconstituţionalităţii unei norme de incriminare (sau a stabilirii neconstituţionalităţii unei anumite
interpretări a unei asemenea norme), fără ca autoritatea legiuitoare să intervină ulterior, expres, în sensul
compatibilizării cadrului normativ cu o asemenea decizie a Curţii Constituţionale - aspect pe care îl vom relua
în cadrul corespunzător aplicării legii penale în timp (legat de materia retroactivităţii dezincriminării - art. 4 CP).
131în forma actuală, ulterioară revizuirii şi republicării Constituţiei (în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003),
potrivit Legii nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României (lege publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003).
cât şi în Codul de procedură civilă, a unor modalităţi de asigurare a unei practici judiciare
unitare111, generatoare de decizii obligatorii, ex (pentru viitor, iar nu retroactiv), pentru
organele judiciare (mai specific: pentru instanţe), reprezentate de instituţia recursului în
interesul legiil2] (existentă şi anterior intrării în vigoare a noilor coduri în materie penală şi
civilă)131, respectiv de instituţia hotărârii prealabile pentru dezlegarea (de principiu a) unor
chestiuni de dreptw(caracteristică doar stadiului legislativ actual, posterior intrării în vigoare
a noilor coduri în materie penală şi civilă).
Caracterul obligatoriu (pentru viitor) produs, faţă de instanţele judecătoreşti, de deciziile
pronunţate în rezolvarea acestor modalităţi de asigurare a unei practici judiciare unitare
rezultă fără dubiu din prevederile legale, potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de
drept judecate (în cazul recursului în interesul \(în cazul h
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) este obligatorie pentru instanţe, de la
data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea /[5]. Practic, ulterior pronunţării
şi publicării respectivelor decizii în Monitorul Oficial, nicio instanţă de judecată nu mai poate
pronunţa, legal, o hotărâre care, în rezolvarea unei situaţii de fapt care se încadrează în
problema de drept cu privire la care s-a pronunţat vreuna dintre deciziile obligatorii astfel
indicate, să primească o soluţionare diferită de aceea stabilită de instanţa supremă (pe
aceste căi). Se apreciază că, prin respectivele decizii, a avut loc o interpretare obligatorie a
sensului şi semnificaţiei normei juridice analizate, interpretare impusă fără posibilitate de
derogare tuturor instanţelor judecătoreşti naţionale (inclusiv înseşi înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, pentru viitor; nefiind parte a sistemului instanţelor judecătoreşti-ci o „autoritate
distinctă de sistemul judecătoresc" - , Curţii Constituţionale a României nu îi este însă opozabil
efectul obligatoriu al acestor decizii161). Efectele unei asemenea decizii pot înceta exclusiv
în una dintre următoarele împrejurări (strict prevăzute de lege): abrogarea, modificarea
sau constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a generat problema de drept
dezlegată şinumai în cazurile în care ea nu subzistă chiar şi ulterior acestor evenimente*171.
[1|în fosta reglementare, acestea aveau natura juridică de căi extraordinare de atac. A se vedea G r .Gr . T heodoru ,
Tratat de Drept procesual penal, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 760.
121 Secţiunea 1 din Capitolul VI din Titlul Iii al Părţii speciale a Codului de procedură penală, art. 471-4741;
Capitolul I din Titlul III al Cărţii a Il-a din Codul de procedură civilă, art. 514-518.
(3] Secţiunea III din Capitolul IV al Titlului II din Partea specială a Codului de procedură penală din 1968 (Legea nr. 29/1968,
republicată în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997), art. 4142-4145; Titlul VI din Cartea II a Codului de procedură civilă din
1865, art. 329-3307.
141Secţiunea a 2-a din Capitolul al Vl-lea din Titlul III al Părţii speciale a Codului de procedură penală, art. 475-4771;
Capitolul II din Titlul III al Cărţii a ll-a din Codul de procedură civilă, art. 519-521.
151A se vedea dispoziţiile art. 474 alin. (4) CPP şi cele ale art. 477 alin. (3) CPP. în acelaşi sens sunt şi prevederile
din art. 517 alin. (4) CPC şi (asemănător, cu o precizare suplimentară referitoare la momentul de la care decizia este
obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea problemei de d re p t-şi anume chiar de la data pronunţării
deciziei, iar nu de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial) art. 521 alin. (3) CPC.
[61în acest sens, a se vedea, de pildă, Decizia C.C.R. nr. 206/2013, anterior citată (pct. 4).
171 Atât art. 4741, cât şi art. 4771 CPP (ambele cu denumirea marginală „încetarea sau modificarea efectelor
deciziei") dispun: „Efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării
dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua
reglementare". în mod asemănător (deşi nu identic!), dispoziţiile art. 518 CPC (cu denumirea marginală „încetarea
efectelor deciziei") stabilesc (în raport de deciziile pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii în materia
dreptului privat) că „Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării
neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării", iar art. 521 alin. (4) CPC (cu denumirea
marginală „Conţinutul şi efectele hotărârii") dispune (în materia deciziilor pronunţate cu titlu de hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă) că „Dispoziţiile art. 518 se aplică în mod corespunzător".
Este adevărat că, prin asemenea decizii - care sunt pronunţate în vederea asigurării unei
practici judiciare unitare111 (în exercitarea acestei competenţe constituţionale a instanţei
supreme) instanţa supremă nu are autoritatea să creeze reguli noi de drept/norme noi
ori să decidă ieşirea/scoaterea din vigoare a unor asemenea reguli/norme (deşi, uneori, pe
astfel de căi, instanţa supremă a ajuns să se pronunţe cu privire la aprecierea ca fiind sau nu
încă în vigoare anumite dispoziţii legale, inclusiv norme de incriminare121, soluţia formulată
impunându-se în mod obligatoriu instanţelor judecătoreşti - aspect cenzurat însă de către
Curtea Constituţională131). Strict formal, ea nu deţine nici măcar autoritatea de a modifica,
propriu-zis, cuprinsul/conţinutul normei juridice analizate, ci doar de a o interpreta pe aceasta141,
considerându-se că decizia surprinde sensul corespunzător voinţei exacte a legiuitorului,
manifestată prin elaborarea respectivei norme, care a fost însă receptată (în practică şi/sau
teorie) ca neclară, generatoare a mai multor posibile sensuri (acreditând, fiecare, eventual,
soluţii juridice distincte ale uneia şi aceleiaşi probleme de drept), impunând, ca atare, o astfel
de interpretare unificatoare prin caracterul său obligatoriu (pentru instanţe)151.
Pe de altă parte, apreciem că nu se poate ignora realitatea juridică (actuală), în contextul
căreia o anumită interpretare a unei dispoziţii legale poate conduce, uneori, la soluţii
radical/diametral opuse ori - cel puţin - substanţial diferite de cele la care ar conduce
o altă interpretare posibilă a aceluiaşi text normativ, putându-se ajunge astfel, în funcţie
de interpretarea jurisprudenţială obligatoriu impusă instanţelor, inclusiv la efecte precum
recunoaşterea şi acreditarea (sau, dimpotrivă, negarea) existenţei şi funcţionării/incidenţei
practice a unei anumite instituţii juridice (sau, cel puţin, a unei noi forme de manifestare
a acesteia) ş.a.161 Drept urmare, trebuie admis faptul că, în concret, impactul pe care îl
produc asupra instanţelor judecătoreşti (şi, indirect, nu numai asupra lor) aceste forme de
manifestare a unei veritabile jurisprudenţe obligatorii este asemănător cu impactul pe care
[1) De altfel, chiar aceasta este denumirea capitolului (în Codul de procedură penală), respectiv a titlului (în
Codul de procedură civilă) în cadrul cărora sunt cuprinse aceste reglementări.
[2] în acest sens, a se consulta Decizia nr. 8/2010 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, citată
anterior, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii cu privire la consecinţele Deciziei Curţii Constituţionale
nr. 62/2007 asupra activităţii dispoziţiilor art. 205, art. 206 şi art. 207 CP anterior (practic, referitor la aprecierea
ca incriminate sau dezincriminate a faptelor de insultă şi calomnie).
I3] în acest sens, a se consulta Decizia nr. 206/2013, pct. 5 şi 6.
141în acest sens, a se consulta aceeaşi Decizie nr. 206/2013, pct. 4, precum şi deciziile anterioare acolo indicate,
relevante cu privire la acest aspect.
[5] Pentru acest motiv, s-ar putea argumenta că asemenea acte jurisprudenţiale nu se pot califica, efectiv, drept
izvoare ale dreptului (inclusiv ale dreptului penal).
[6) De pildă, prin Decizia nr. 9/2015 (M. Of. nr. 406 din 9 iunie 2015), s-a stabilit că încheierea unui acord de mediere
constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare [precum ş i-im p licit-d e lipso
sau retragerea plângerii prealabile - precizarea autorilor], iar încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii
nr. 192/2006 poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale. Practic,
astfel, s-a extins sfera cauzelor (generale) de înlăturare a răspunderii penale, instituţii reglementate expres, cu
acest titlu, în Partea generală a Codului penal (Titlul VII, art. 152-159) - anume: amnistia; prescripţia răspunderii
penale; în cazul infracţiunilor pentru care legea impune formularea şi menţinerea unei plângeri prealabile pentru
tragerea la răspundere penală a infractorului: lipsa plângerii prealabile, respectiv retragerea plângerii prealabile;
în cazul infracţiunilor urmărite din oficiu, pentru care legea prevede expres permisiunea împăcării dintre suspect/
inculpat şi persoana vătămată: împăcarea -, lor fiindu-le alăturată încheierea unui acord de mediere cu privire la
latura penală a cauzei (apreciată drept cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, operantă în raport de
acele infracţiuni pentru care fie legea solicită formularea şi menţinerea unei plângeri prealabile pentru tragerea
la răspundere penală a infractorului, fie pentru acelea la care, deşi instrumentarea cauzei se efectuează din oficiu,
legea permite expres a opera instituţia împăcării), reglementată potrivit art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind
medierea şi organizarea profesiei de mediator. Reiterăm menţiunea că, prin Decizia C.C.R. nr. 397/2016, s-a impus
soluţia potrivit căreia această nou-stabilită cauză de înlăturare a răspunderii penale nu poate funcţiona, totuşi, cu
acest efect, decât dacă intervine până la citirea actului de sesizare a instanţei.
l-ar avea însuşi un act normativ de modificare (sau interpretare autentică, legală expresă) a
unor dispoziţii normative. în plus, după cum aminteam şi la un punct anterior, uneori, prin
intermediul formal al acestui mecanism, „interpretarea" normei legale a ajuns chiar să fie în
expresă şi vădită contradicţie cu norma (deloc neclară, de altfel) „interpretată". Jurisprudenţa
obligatorie acţionează, astfel, în concret, mai degrabă ca un remediu judiciar de corijare
a unor inadvertenţe, incongruenţe ori „scăpări" legislative (un fel de echivalent judiciar al
unei dispoziţii normative modificatoare), aspect necenzurat de către legiuitor şi - adesea -
nici de către Curtea Constituţională (care, astfel, au acceptat practic, tacit/implicit, această
extindere, iniţial de neconceput, a autorităţii/puterii/competenţei/atribuţiilor jurisdicţionale
ale instanţei supreme, permiţând, cu şi mai multă forţă, apariţia şi acreditarea unei veritabile
jurisprudenţe obligatorii şi în sistemul nostru de drept, tradiţional străin de un asemenea
concept)111.
Astfel, reiese cu deplină claritate că rolul efectiv de izvor de drept al jurisprudenţei obligatorii
nu (mai) poate fi negat, în mod realist, în actuala configuraţie legislativă. Pe de altă parte,
constituie o evidenţă flagrantă, în egală măsură, imposibilitatea de a o aşeza pe aceasta pe
aceeaşi treaptă cu izvoarele propriu-zise (clasice, principale, cu efect deplin) de drept (astfel
cum au fost acestea indicate anterior). Admiţând efectele implicite pe care o asemenea
sursă juridică le produce asupra interpretării normelor juridice - şi deci a aplicării acestora
într-un anumit sens sau altul (cu acreditarea unei anumite soluţii legale ori a alteia) - , vom
aprecia că ne aflăm în situaţia unui izvor de drept de factură adiacentă (cu efecte limitate,
parţiale). Acesta nu poate conduce nici la intrarea în vigoare, nici la scoaterea din vigoare
a dispoziţiilor legii (penale), dar poate modifica (indirect, implicit) maniera de interpretare
şi de aplicare concretă a unor norme preexistente, impunând, cu titlu obligatoriu pentru
organele judiciare, o anumită modalitate de soluţionare a unei anumite probleme de drept.
Plecând de la această realitate, este de observat că raţionamentul întreprins a condus
inclusiv la necesitatea identificării unei modalităţi formale prin care Curtea Constituţională
a României să poată ajunge (indirect) să se pronunţe (şi) cu privire la constituţionalitatea ori
neconstituţionalitatea soluţiilor (interpretărilor) impuse instanţelor prin intermediul acestor
forme de jurisprudenţă obligatorie emanând de la instanţa supremă121. Astfel, propriu-zis,
I1] în acest sens, în doctrină s-au denunţat, uneori, această augmentare a atribuţiilor interpretative ale instanţei
supreme şi transformarea lor, defocto, în competenţe (cvasi-)legislative. A se vedea, de pildă, V. Cioclei, Sutor, ne
supra crepidam sau despre riscul ICCJ de a se transforma într-un organ legiuitor sui generis", articol publicat şi care
poate fi consultat în format electronic, on-line la adresa de internet (verificată la 30 mai 2016) http://www.juridice.
ro/395749/sutor-ne-supra-crepidam-sau-despre-riscul-iccj-de-a-se-transforma-intr-un-organ-legiuitor-sui-generis.
html. Suntem de părere că ne aflăm, astfel, în prezenţa unei chestiuni pe cât de importante, pe atât de delicate,
sensibile şi discutabile, în sine (ca problemă juridică). Pe de o parte, este de necontestat că anumite deficienţe
legislative (cu potenţiale consecinţe grave) au fost (şi continuă să fie) astfel compensate, în concret. Nu se poate
ignora însă, pe de altă parte, împrejurarea că există suficiente critici care se pot formula, uneori, inclusiv cu privire
la soluţiile juridice atinse prin aceste căi de jurisprudenţă obligatorie. Aceasta, desigur, separat de problematica
referitoare la discutabila depăşire, pe aceste căi, a atribuţiilor/competenţelor/autorităţii şi rolului constituţional
conferit(e) instanţei supreme. Ne îndreptăm, pe acest drum, către formularea unei veritabile interogaţii demne de
meditaţie în cadrul mai larg al filosofiei dreptului: dacă (în condiţiile în care este evident că sistemul democratic
nu poate asigura/garanta un corp legiuitor cu adevărat profesionist din punct de vedere juridic) este de preferat a
recunoaşte sau nu unui corp specializat (formal, teoretic) în domeniul juridic competenţe de tip legislativ (sau de
cenzură legislativă, directă ori indirectă), pentru a compensa neajunsurile unui sistem etatic care impune specializare
pentru activitatea de aplicare a dreptului (şi distribuire a justiţiei), dar nu solicită niciun fel de specializare pentru
crearea dreptului.
[2] Şi - pe cale de consecinţă - este validată, inclusivîn acest mod, concluzia atinsă, anume aceea că respectivele
decizii obligatorii ale instanţei supreme pot fi apreciate ca surse/izvoare (chiar şi adiacente, cu efecte limitate) de
drept (penal). Astfel, a se vedea - printre altele - Decizia (de referinţă) a C.C.R. nr. 1092/2012 (M. Of. nr. 67 din
31 ianuarie 2013).
analiza soluţiilor hotărârilor judecătoreşti (inclusiv acele decizii obligatorii pronunţate de

instanţa supremă în rezolvarea unor recursuri în interesul legii sau cu titlu de hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) nu intră în sfera de competenţă (directă) a
instanţei de contencios constituţional111. Pentru că acestea ajung, totuşi, să producă, în
practică, efecte concrete asimilabile - cel puţin parţial, sub anumite aspecte - cu cele ale
unui veritabil izvor propriu-zis de drept (penal), în ceea ce priveşte interpretarea (sensul,
soluţia) şi aplicarea prevederilor legale vizate, se impunea identificarea unui mecanism
care să garanteze posibilitatea Curţii Constituţionale de a cenzura, la nevoie, inclusiv
neconstituţionalitatea decurgând din această interpretare, obligatoriu impusă instanţelor,
a unui anume text de lege. Această modalitate formal-funcţională a fost aceea ca, în analiza
problemei de (ne)constituţionalitate, Curtea Constituţională să se refere implicit/indirect la
soluţia impusă prin jurisprudenţa obligatorie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, analizând,
formal, norma juridică însăşi care a primit acea interpretare (şi decizând, după caz, asupra
constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii acesteia, în lumina interpretării sale obligatorii
realizate prin jurisprudenţă a instanţei supreme)121. Alteori, decizia Curţii Constituţionale a
vizat direct însuşi textul normativ de ordin procesual care reglementează instituţia asigurării
unei practici judiciare unitare131.
Secţiunea a 4-a. Problema obligatorii

a unor organisme jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale
ca izvor al dreptului penal (român)
Această chestiune decurge, oarecum în mod firesc, din problematica admiterii anumitor
documente internaţionale ca sursă a dreptului penal (naţional, românesc) - căci asemenea
organisme jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale există şi îşi impun jurisprudenţa
în ordinea juridică a unui stat numai în măsura creării lor printr-un cadru convenţional
internaţional141.
Reluând o idee deja formulată, admitem, desigur, că obligativitatea în dreptul intern
a anumitor soluţii de drept cuprinse în surse jurisprudenţiale emise de unele organisme
jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale există numai în măsura în care, prin voinţa
sa suverană, autoritatea de stat competentă a optat să devină parte (să încheie, să ratifice
[1] Foarte probabil, o explicaţie (apreciem noi, pertinentă) pentru aceasta este că, la momentul iniţial al trasării
conceptuale a competenţelor Curţii Constituţionale, aceste tipuri de izvoare jurisprudenţiale de drept nu erau
reglementate, ele apărând subsecvent. Instituţia recursului în interesul legii a fost inserată, în materie penală, cu
începere din anul 1993 (prin Legea nr. 45/1993; a se vedea şi Legea nr. 56/1993), darîntr-o reglementare diferită
de cea actuală; „prin Legea nr. 202/2010 au fost amplu modificate dispoziţiile pricind recursul în interesul legii" -
G r .Gr . Theodoru , op. cit., p. 760; iar instituţia hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
constituie o inovaţie aportată de noua legislaţie penală (intrată în vigoare cu începere de la 1 februarie 2014).
[2] în acest sens, a se vedea Decizia C.C.R. nr. 265/2014 (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014).
[3] în acest sens, a se vedea Decizia C.C.R. nr. 206/2013, citată anterior.
I4] Aceasta ar fi justificat tratarea subiectului în cadrul secţiunii a 2-a din prezentul capitol. Pe de altă parte,
împrejurarea că este analizată o sursă de tip jurisprudenţial a dreptului, lipsită (în principiu, deocam dată-la acest
stadiu de evoluţie) de capacitatea obiectivă de a produce efecte juridice depline (la nivelul întreit al inserării în
vigoare, al modificării, respectiv al scoaterii din vigoare a unei reguli de drept), ar fi acreditat tratarea subiectului
în cadrul secţiunii a 3-a din prezentul capitol. împrejurarea că avem în vedere, aşadar, o situaţie cu un specific
aparte - inclusiv din punct de vedere al impactului produs în sistemul de drept intern - ne determină, totuşi, să
abordăm separat acest subiect de analiză. Motivul este şi acela că, în aprecierea noastră, teoria penală actuală nu
a reuşit să contureze, cu suficientă claritate, poziţia exactă pe care o ocupă acest tip aparte de izvor al dreptului
(inclusiv al dreptului penal) în sistemul juridic românesc (tradiţional străin de conceptul de izvor de drept de
factură jurisprudenţială).
etc.) un instrument/document convenţional internaţional, care acreditează un astfel de

organism jurisdicţional şi supune, cu titlu obligatoriu, jurisprudenţei sale entitatea statală
de referinţă111. Este de notorietate faptul că, în mod tradiţional, prin însăşi apartenenţa sa
la tipul sistemelor de drept de sorginte (zisă) continentală (sau romano-germană), sistemul
de drept românesc este, în principal, fundamentat pe surse (izvoare) de tip legislativ;
jurisprudenţa (în sensul de precedent judiciar) nu reprezintă, ca regulă, un izvor general
(propriu-zis/principal/cu efecte depline) al dreptului (cu atât mai puţin al dreptului penal),
precum în sistemele de tip anglo-saxon (sistemele de common law). Pe de altă parte, este
de observat că există anumite structuri internaţionale (supranaţionale) constituite pe baze
convenţionale (tratate internaţionale încheiate/ratificate de statele semnatare) care au
instituit, în vederea asigurării respectării prevederilorînscriseîn cuprinsul lor, diverse instituţii/
instanţe/organisme de factură jurisdicţională, cu putere de decizie admisă de statele părţi
(în limitele acordate prin competenţele stabilite în cadrul convenţional, liber consimţit de
către statele membre). Practic, statele semnatare ale respectivului cadru convenţional au
acceptat să se supună jurisdicţiei respectivei entităţi şi deciziilor pronunţate de aceasta. în
plus, uneori, există stipularea expresă a împrejurării că jurisprudenţa respectivei entităţi
urmează a fi opozabilă erga omnes - cel puţin faţă de toate părţile membre la convenţie - ,
neproducând deci doar efecte strict opozabile faţă de partea direct implicată în soluţionarea
cauzei care a determinat o anumită decizie particulară, ci fiind obligatorii pentru toate
celelalte părţi membre ale cadrului jurisdicţional convenţional respectiv!
Astfel, desigur că entitatea jurisdicţională în cauză va pronunţa soluţii întemeiate pe
dispoziţiile convenţiei ce i-a dat existenţă. Pe de altă parte, este indubitabil faptul că, adeseori,
prin interpretarea unor texte normative abstracte, în vederea aplicării lor efective la o cauză
concretă, interpretarea impusă are puterea ca, pornind - formal - de la o dispoziţie, să o
orienteze pe aceasta spre un înţeles sau altul, spre o soluţie ori alta, putând modifica astfel,
în fapt, însăşi semnificaţia normativă în cauză şi rezultatul aplicării ei. La aceste aspecte
trebuie adăugată realitatea care impune adeseori acea interpretare evolutivă, creatoare a
unui instrument normativ generic formulat, care poate ajunge să fie depăşit, în litera sa, de
evoluţia produsă în raport de data elaborării şi adoptării sale şi care trebuie, aşadar (pentru
a putea fi utilizat în continuare în mod funcţional), să fie interpretat şi aplicat în spiritul său
şi în corespondenţă cu modificările obiective survenite în dezvoltarea generală a societăţii*121.
Dacă, în plus, statele părţi supuse unei asemenea jurisdicţii au înţeles să acorde putere
de aplicare directă în propriul sistem juridic şi judiciar deciziilor pronunţate de acea instituţie
jurisdicţională supranaţională, instanţele naţionale vor putea da efect direct normelor
convenţionale în cauză şi soluţiilor jurisprudenţiale formulate în interpretarea acestor
norme de către entitatea jurisdicţională de referinţă. Aceasta, chiar în contra propriilor
dispoziţii legale (naţionale) - practic, judecătorul naţional va putea cenzura o prevedere legală
internă care intră în contradicţie cu interpretarea jurisprudenţială obligatorie a unei dispoziţii
convenţionale, pronunţând o soluţie întemeiată direct pe sursa juridică supranaţională!
Toate acestea ajung să transforme practic jurisprudenţa unei asemenea entităţi în veritabil
izvor al dreptului - care, în măsura în care vizează aspecte care privesc şi domeniul dreptului
(1] De exemplu, statul român s-a supus voluntar jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
121Aceste aprecieri pot fi raportate - mutatis mutandis - şi la acţiunea şi evoluţia izvoarelor de drept naţionale
de factură jurisprudenţială (deciziile Curţii Constituţionale, deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate
ca RILsau HP).
penal de referinţă, va constitui (şi) un izvor al dreptului penal, în raport de sistemul juridic
naţional al fiecărui stat membru în parte111.
O astfel de situaţie există astăzi, fără dubiu, cu privire la deciziile pronunţate de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului - în considerarea Convenţiei europene a drepturilor omului121-
şi cu privire la deciziile obligatorii pronunţate de organismele jurisdicţionale specifice ale
Uniunii Europene[3] (deşi, în momentul de faţă, impact veritabil în domeniul penal de referinţă
se poate aprecia că produc, efectiv, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, care
vizează aspecte legate direct sau indirect şi de domeniul penal de referinţă)141.
Pe de altă parte, este discutabil - totuşi - dacă jurisprudenţa obligatorie a unor entităţi
jurisdicţionale înfiinţate în temeiul unor documente internaţionale ce pot fi indicate (în mod
argumentabîl) cu titlul de izvoare ale dreptului penal poate fi efectiv enumerată în categoria
izvoarelor propriu-zise (principale, cu efecte depline) de drept penal. Aceasta, pentru că, după
cum am specificat anterior, admitem încadrarea în această categorie a izvoarelor dreptului
penal numai a acelor surse juridico-penale care pot produce efecte esenţiale pe oricare
dintre cele trei planuri fundamentale de referinţă în domeniu: al introducerii în vigoare a
unei dispoziţii/norme; al modificării (lato sensu) a acestora; al scoaterii lor din vigoare. Or,
[1] Cu titlu de exemplu, indicăm o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza
M.C. c. Bulgariei (4 decembrie 2003, dosar nr. 39272/98), potrivit căreia (în legătură cu asigurarea unei respectări
efective a drepturilor fundamentale afirmate şi garantate potrivit art. 3 şi art. 8 din Convenţie - dreptul de a nu
fi supus torturii ori tratamentelor inumane sau degradante, respectivul dreptul la respectarea vieţii private şi de
familie, a domiciliului şi a corespondenţei) s-a afirmat existenţa unei obligaţii pozitive (de a face) a statelor părţi la
Convenţia europeană a drepturilor omului de a elabora, implementa şi aplica prevederi (dispoziţii) legale penale (iar
nu doar de drept privat) prin care să se incrimineze şi să se asigure pedepsirea efectivă a violului, circumstanţiindu-se,
totodată, semnificaţia conceptului de viol şi sfera de acoperire a interdicţiei penale a comiterii faptelor de acest gen
(care nu ar trebui reduse numai la ipoteze de constrângere prin violenţă sau ameninţare, ci şi la orice alte cazuri în
care actul sexual este întreprins în absenţa consimţământului persoanei asupra căreia se desfăşoară). A se vedea,
în principal, parag. 153 şi 186 ale hotărârii, care poate fi consultată, în format electronic, la adresa de internet
(verificată la data de 25 iulie 2016) https://www.coe.int/t/dg2/equality/domesticviolencecampaign/resources/
M.C.v.BULGAR!A_en.asp.în acelaşi sens, a se vedea şi hotărârea C.E.D.O. pronunţată în cauza D.J. c. Croaţiei (24 iulie
2012, dosar nr. 42418/10), potrivit căreia „(...) Curtea consideră că statele au o obligaţie pozitivă prevăzută în art. 3
şi art. 8 din Convenţie de a adopta dispoziţii de drept penal privind pedepsirea violului în mod eficient şi să le pună
în practică printr-o anchetă şi o urmărire penală eficiente" - apud Noul Cod penal. Noul Cod de procedura penala
şi legile de punere în aplicare, ed. a 7-a, îngrijită şi adnotată de T. Toader , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 110.
[2] România a devenit parte la această Convenţie în urma adoptării şi promulgării Legii nr. 30/1994 privind
ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale
la această convenţie (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994). Ulterior, această lege a fost modificată printr-o serie de noi
acte normative, România retrăgându-şi unele rezerve iniţiale formulate sau devenind parte şi la dispoziţiile unor
(noi) Protocoale adiţionale la Convenţie.
[3] în acest sens, a se vedea (printre altele) şi pct. II din Decizia C.C.R. nr. 1039/2012, citată anterior.
[4] Pentru un exemplu de situaţie în care o asemenea sursă de drept penal a surclasat, în practica organelor
judiciare, prevederile legale exprese, în vigoare la acel moment, ale Codului penal român, facem referire la problematica
pedepsei accesorii în reglementarea fostului Cod penal, în lumina modificărilor legislative (influenţate de jurisprudenţa
C.E.D.O.) şi a jurisprudenţei obligatorii a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (întemeiată pe jurisprudenţa C.E.D.O.)
de la nivelul anilor 2006-2007 (avem în vedere modificarea art. 71 CP anterior prin dispoziţiile Legii nr. 278/2006,
precum şi Decizia nr. LXXIV/2007, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de către Secţiile Unite
ale instanţei supreme, publicată în M: Of. nr. 545 din 18 iulie 2008, prin care s-a impus instanţelor judecătoreşti,
în mod obligatoriu - cu invocarea, drept argument, a jurisprudenţei C.E.D.O. -, o interpretare a art. 71 CP 1968
care era în flagrantă contradicţie cu dispoziţia legală expresă - şi clară!). Pentru o prezentare detaliată a acestor
aspecte, a se vedea (printre altele) M.l. Michinici, M. Dunea , Reflectarea standardelor C.E.D.O. în dreptul penal
material român - consideraţii privind un caz particular: evoluţia reglementării pedepsei accesorii în Codul penal
de la 1968 şi în Codul penal din 2009, părţile (I) şi (II), în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi,
Seria Ştiinţe Juridice, Tomul LX, nr. 1/2014, p. 67 ş.u., respectiv Tomul LXI, nr. 11/2014, p. 35 ş.u. Materialele pot fi
consultate şi în format electronic, on-line, la adresele de internet (verificate la data de 27 mai 2016) http://pub.
law.uaic.ro/files/articole/2014/voli/2.1.2014_michinici_dunea.pdf, http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2014/
volii/2.1.2014_michinici_dunea.pdf.
deşi este suficient de evident că prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre
exemplu, se poate ajunge la modificarea unei norme juridico-penale preexistente (chiar şi ca
modificare - lato sensu - implicită, prin acreditarea unei variante obligatorii de interpretare a
unui text legal, care să schimbe radical sensul şi soluţia aplicării acestuia în raport de practica
anterioară) sau la ineficientizarea sa (corespunzătoare unei scoateri din vigoare), credem că
este extrem de delicat a afirma o propriu-zisă posibilitate, indiscutabilă şi general acceptată
(necontroversată) - în momentul de faţă - , ca, în baza unei asemenea jurisprudenţe, să se
ajungă direct la introducerea în vigoare a unei norme/reguli de drept în materie penală111!
Cu mult mai mare siguranţă, suntem de părere că o asemenea jurisprudenţă obligatorie
s-ar putea încadra - la fel ca şi jurisprudenţa obligatorie naţională - în categoria izvoarelor de
drept penal secundare/adiacente/cu efecte limitate, manifestându-şi doar arareori o vocaţie
excepţională de a îşi depăşi acest statut şi a transcende în categoria izvoarelor propriu-zise
de drept (penal)/principale/cu efecte depline!
ll] Pe de altă parte, putem aprecia că dificultatea de a admite un asemenea efect al jurisprudenţei obligatorii a unei
entităţi jurisdicţionale supranaţionale scade, dacă optăm să ne raportăm la norme de drept penal (sau, mai ales, de
drept procesual penal) care să nu fie norme de incriminare. Este mai uşor a accepta că prin jurisprudenţa C.E.D.O. se
pot crea reguli penale şi procesuale penale de asigurare/garantare a unor proceduri/instituţii etc. legate de drepturile
şi libertăţile fundamentale ale persoanei, decât se poate admite, fără rezerve, că prin decizii ale C.E.D.O. (sau ale
altor asemenea instanţe/instituţii supranaţionale) s-ar putea incrimina (prevedea drept infracţiuni) comportamente
neincriminate de legislaţia naţională. Dificultatea de a admite o asemenea (din urmă) ipoteză provine nu doar din
faptul că, astfel, s-ar recunoaşte formal competenţa acelei entităţi jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale
de a identifica şi afirma o adevărată obligaţie de incriminare care să incumbe legiuitorilor naţionali din statele
membre (statele părţi la convenţia în baza căreia s-a înfiinţat organismul decizional în cauză) ori care - mai mult
chiar-să fie direct incidenţă şi aplicabilă de către organele judiciare din aceste state, dincolo de intervenţia expresă
a legiuitorilor. Dificultatea de a admite apariţia, pe această cale, a unei norme de incriminare provine (credem) mai
ales din împrejurarea că - fie şi acceptată premisa competenţei acelei entităţi de a identifica şi impune obligaţii de
incriminare - apar dificultăţi subsidiare insurmontabile, de factură concret-pragmatică, logistică, precum: cum se
va stabili/determina exact (în detaliu) sfera conţinutului constitutiv al unei asemenea fapte incriminate?; care va
fi sediul formal al încadrării juridice a acesteia?; cum se vor stabili/determina exact şi de către cine tipul şi limitele
sancţiunii penale abstract atribuite drept consecinţă a comiterii faptei respective? etc.
C.E.D.O. = Curtea Europeană a Drepturilor Omului

C.C.R. = Curtea Constituţională a României
*** I.C.C.J. = înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României
RIL= decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii
H P = decizie pronunţată ca hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Secţiunea a 5-a. Extrase de jurisprudenţă obligatorie

privind izvoarele dreptului penal
1. Decizia Curţii Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009’11: „Referitor la competenţa sa,
Curtea reţine că art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate
dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi
încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală,
iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte. în acelaşi
sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, şi prin Decizia nr. 62 din
18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie
2007".
2. Decizia Curţii Constituţionale nr. 414 din 14 aprilie 20101 [2]3
: „Potrivit jurisprudenţei
sale, respectiv Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, în cazul constatării neconstituţionalităţii unor acte
abrogatoare (...), «acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147
alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să
producă efecte» (...). Acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale
(...), sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ".
3. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1609 din 9 decembrie 2010131: „în jurisprudenţă sa,
Curtea Constituţională a statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, că principiul accesului liber
la justiţie, consacrat prin art. 21 din Legea fundamentală, implică, între altele, adoptarea de
către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi
termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare
la căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată. în acest sens s-a
pronunţat în mod constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, în
Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, a statuat
că «o normă este 'previzibilă' numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în
aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de
specialitate - să îşi corecteze conduita», iar în Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în
Cauza Sunday Times contra Regatului Unit, a decis că «(...) cetăţeanul trebuie să dispună
de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil
să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat.
Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă»".
4. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1039 din 5 decembrie 2012141:
-(p ct. l- n .n .) „Cu privire la constatarea neconstituţionalităţii unor norme abrogatoare,
Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de pildă, prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia
nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12
februarie 2007, Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, sau Decizia nr. 124 din 9 februarie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 27 aprilie 2010, sau Decizia nr. 414
[1) M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009.

121 M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010.
[3) M. Of. nr. 70 din 27 ianuarie 2011.
141 M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013.
din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai
2010, reţinând, de principiu, că, «în cazul constatării neconstituţionalităţii unor dispoziţii de
abrogare, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1)
din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă
efecte», deoarece «acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (...),
sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ».
în continuare, Curtea reţine că nicio altă autoritate publică, fie ea şi instanţă judecătorească,
nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale,
aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii
Constituţionale fiind o componentă esenţială a statului de drept.
Este adevărat că, în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a legii de abrogare (...) şi
publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a (...) (u n e i-n .n .) decizii de constatare
a neconstituţionalităţii normei abrogatoare, dispoziţiile (...) (legale abrogate prin norma
abrogatoare ulterior declarată a fi neconstituţională - n.n.) erau abrogate şi nu au produs
efecte juridice, însă, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al
României, Partea I, acestea reintră în fondul activ al legislaţiei". (...)
- (pct. II-n .n .) „Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat
de art. 148 alin. (2) din Constituţie, iar garantarea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate
din actul aderării la Uniunea Europeană şi din aplicarea acestui principiu revine, în ordine,
potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi
autorităţii judecătoreşti.
în acelaşi sens, art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (...) reglementează
principiul cooperării loiale dintre Uniune şi statele membre şi prevede, totodată, obligaţia
pozitivă a statelor membre de a adopta orice măsură generală sau specială pentru asigurarea
îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor
Uniunii. Acelaşi text consacră şi obligaţia negativă a statelor membre de a se abţine de la
orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
Cât priveşte competenţa de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării
unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparţine Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicţie a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3)
lit. b) din Tratat, hotărăşte cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale,
cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii.
Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost
conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxembourg a statuat că o asemenea
hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este
obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei
hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe
care le interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti
naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii. Totodată, efectul hotărârilor
preliminare este unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce
în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene, şi retroactiv, în
sensul că interpretarea unei norme de drept al Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri
preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi câmpul de aplicare al acesteia, de la
intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se vedea pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie
1963 pronunţateîn Cauza 26/62, Van Genden Loosîmpotriva der
Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963 pronunţateîn cauzele reunite
28, 29 şi 30/62, Da Costa şi alţii împotriva Nederlandse Administraţie der Belastingen, sau
Hotărârea din 24 iunie 1969 pronunţată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- Eierkontor GmbH
împotriva Hauptzollamt Saarbrucken, punctul 3).
în concluzie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene având competenţa de interpretare a
dreptului Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 383
din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie
2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor
membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti
naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii.
(...) în virtutea calităţii de stat membru al Uniunii Europene, statul român are obligaţia
de a pune la dispoziţia instanţelor judecătoreşti şi, implicit, a justiţiabililor un instrument
juridic eficient care să asigure aplicarea normelor Uniunii Europene, acestea având caracter
prioritar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne (s.n.). (...) legislaţia naţională trebuie
să pună la dispoziţia justiţiabilului un instrument eficient pentru protejarea drepturilor
sale ce decurg din dreptul Uniunii Europene, fără a impune condiţii cu caracter dirimant,
ce obstrucţionează realizarea acestui deziderat.
(...) Curtea Constituţională a subliniat constant în jurisprudenţa sa că forţa obligatorie
care însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii - deci şi deciziile - se ataşează nu numai
dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină aceasta (a se vedea, în acest sens,
Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291
din 4 mai 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012)".
5. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1092/2012111: „în acord cu dispoziţiile constituţionale
ale art. 126 alin. (3), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa exclusivă de a se
pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori
practica judiciară impune acest lucru. Fără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a
cărei competenţă este circumscrisă situaţiilor de practică neunitară [amintim că, la momentul
pronunţării acestei decizii, singura formă de jurisprudenţă obligatorie în materie penală
a instanţei supreme era decizia de soluţionare a unui recurs în interesul legii; la aceasta,
ulterior datei de 1 februarie 2014, se adaugă (şi) în materie penală deciziile prealabile pentru
soluţionarea unor chestiuni de drept, care nu sunt determinate de preexistenţa unei practici
judiciare neunitare - precum recursurile în interesul legii -, ci de aprecierea caracterului
controversat sau controversabil al problemei de drept incidente, care necesită o rezolvare de
principiu (a se vedea art. 475 CPP) - n.n.], Curtea Constituţională reţine că, în cazul în care
un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele
interpretări generează încălcări ale prevederilor fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul
şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel, şi interpretările care se
pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional
(...). Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică
constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretările ce pot f i generate de acestea
(s.n.). A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale,
care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar
putea intra în coliziune cu Legea fundamentală. De altfel, prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie
2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, Curtea
Constituţională a stabilit că, «indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când
Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia,
111M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013.

menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât

instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei
Curţii şi să o aplice ca atare». în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea
depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale".
6. Decizia Curţii Constituţionale nr. 206/2013111: „(pct. 3. Efectul specific al deciziilor
Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea normelor abrogatoare.
Dispoziţiile legale de abrogare nu sunt exceptate de la controlul de constituţionalitate. Instanţa
de contencios constituţional poate decide în legătură cu constituţionalitatea unei norme
de abrogare, în condiţiile în care, pe de o parte, prezumţia de constituţionalitate a legii
este o prezumţie relativă, iar, pe de altă parte, prevederile art. 64 alin. (3) teza a doua
din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare - potrivit cărora «
admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ
iniţial» - , se adresează legiuitorului, vizând activitatea de legiferare. în acest sens, Curtea s-a
pronunţat atât prin Decizia nr. 62/2007, cât şi prin alte decizii [de exemplu, Decizia nr. 20 din
2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie
2000, Decizia nr. 778 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 465 din 6 iulie 2009, Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 694 din 20 mai
2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, şi Decizia
nr. 1039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61
din 29 ianuarie 2013].
Curtea a reţinut, de principiu, că «art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la
controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării
neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de
art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării
continuă să producă efecte».
Efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt consacrate expres prin prevederile art. 147
alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora:« Dispoziţiiledin legile şi ordonan
şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la
45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate
de drept».
Efectul specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale de
abrogare, precizat de Curtea Constituţională în considerentele deciziilor menţionate, dă
expresie şi eficienţă-în situaţia particulară a constatării neconstituţionalităţii actului abrogator
şi a lipsei intervenţiei Parlamentului sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei - normelor constituţionale cuprinse în art. 142
alin. (1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi în
art. 147 alin. (4) care statuează că deciziile Curţii sunt general obligatorii.
Prin Decizia nr. 62/2007, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. I pct. 56 din
Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, sunt
neconstituţionale, deoarece, în esenţă, «prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a
111M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013.

creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează

demnitatea omului ca valoare supremă. în absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205,
206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază
de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată». Or, a accepta că singurul efect al
deciziei Curţii Constituţionale este acela al încetării efectelor juridice ale textului constatat
ca fiind neconstituţional, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial
al României, înseamnă a accepta că decizia Curţii Constituţionale nu are, în realitate, niciun
efect, deoarece situaţia care a determinat constatarea neconstituţionalităţii va continua
să subziste, respectiv demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu vor beneficia, în
continuare, de nicio formă de ocrotire juridică reală şi adecvată.
Curtea constată că în astfel de cazuri nu intervine o «abrogare a abrogării», pentru a se
putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000, potrivit
cărora «Nu esteadmis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoar
actul normativ iniţial» -dispoziţii opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare-, ci este
vorba despre un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii unei norme
abrogatoare, efect întemeiat pe prevederile constituţionale ale art. 142 alin. (1) care consacră
rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi ale art. 147 alin. (4),
potrivit cărora deciziile Curţii sunt general obligatorii. De altfel, Curtea a evidenţiat în mod
expres această distincţie în cuprinsul Deciziilor nr. 414/2010 şi nr. 1039/2012, reţinând că
«acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (...), sancţiune diferită
şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ».
De asemenea, Curtea reţine că, în afară de Decizia nr. 62/2007, toate celelalte decizii
ale sale prin care au fost constatate ca fiind neconstituţionale norme abrogatoare au avut
ca efect imediat repunerea în vigoare a normelor abrogate, consecinţă necontestată nici
în jurisprudenţa instanţei supreme.
Astfel, Curtea reţine, cu titlu exemplificativ, efectele declarării ca neconstituţionale a
normelor care abrogau: gratuitatea acţiunilor având ca obiect despăgubiri materiale pentru
daune morale (Decizia nr. 778 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 465 din 6 iulie 2009, având drept consecinţă repunerea în vigoare a normelor
care prevedeau gratuitatea respectivelor acţiuni); motivul de recurs pentru lipsa elementelor
constitutive ale unei infracţiuni [Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, având drept consecinţă repunerea în vigoare
a conţinutului anterior al art. 3859 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală]; motivul
de recurs existent atunci când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut
o greşită aplicare a legii [Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, având drept consecinţă repunerea în vigoare
a conţinutului anterior al art. 3859 alin. (1) pct. 171 din Codul de procedură penală]. Spre
exemplu, în acest sens, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, prin Decizia nr. 2461
din 26 iunie 2009, a reţinut că «prin decizia Curţii Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009,
publicată în Monitorul Oficial la 15 iunie 2009, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului
de procedură penală. Curtea Constituţională a motivat că abrogarea art. 3859 alin. (1) pct. 171
din Codul de procedură penală, prin dispoziţiile declarate neconstituţionale, încalcă dispoziţiile
constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 20 din Constituţie
referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6
referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind,
critica formulată de inculpaţi prin referirea la cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1)
pct. 171 din Codul de procedură penală devine actuală şi posibilă».
(pct.- n.n.) 4. Deciziile Curţii Constituţionale şi deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -
expresie a unor competenţe specifice, strict prevăzute de lege. (...) în condiţiile existenţei
unor decizii contrare-dar, deopotrivă, obligatorii pentru instanţele de judecată-pronunţate
de Curtea Constituţională, pe de o parte, şi de înalta Curte de Casaţie de (sic!) Justiţie, pe
de altă parte, se pune problema distincţiilor dintre efectele juridice ale deciziilor celor două
instanţe, precum şi a temeiului de drept care fundamentează preeminenţa uneia sau alteia
dintre deciziile contrare. Problema este cu atât mai sensibilă, cu cât ambele categorii de
decizii sunt obligatorii pentru instanţele de judecată, şi anume decizia Curţii Constituţionale,
în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, respectiv cea a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
în temeiul art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură penală [în raport de data pronunţării
deciziei redate în extras, reiese că referirea vizează fostul Cod de procedură penală; textele
corespunzătoare din Codul de procedură penală în vigoare sunt art. 474 alin. (4),
pentru identitate de raţiune - art. 477 alin. (3) - n.n.]. Această problemă a fost deja supusă
analizei Curţii Constituţionale, cu prilejul obiecţiei de neconstituţionalitate soluţionate prin
Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 131 din 23 februarie 2012 (...). (...) competenţa diferită a celor două instanţe, stabilită
de legiuitorul constituant şi dezvoltată prin norme infraconstituţionale, elimină posibilitatea
soluţiilor contradictorii şi asigură respectarea, deopotrivă, a deciziilor pronunţate de Curtea
Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate şi de înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii. Astfel, potrivit art. 142 alin. (1) din
Constituţie, « Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei», atribuţiile sale
fiind prevăzute de art. 146 din Legea fundamentală. în temeiul art. 147 alin. (4) teza a doua
din Constituţie, «De la data publicării, deciziile [Curţii Constituţionale] sunt general obligatorii
şi au putere numai pentru viitor». Textul constituţional citat nu distinge nici în funcţie de
tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul
acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor,
sunt general obligatorii. Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens, de exemplu, prin
Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605
din 14 august 2008, prin care a reţinut că «decizia de constatare a neconstituţionalităţii face
parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională
încetându-şi aplicarea pentru viitor». Tot astfel, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale
nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din
26 ianuarie 1995, privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de
constituţionalitate, s-a reţinut că «puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale,
deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor
pe care se sprijină acesta». Curtea a mai statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 1415 din
4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie
2009, că «atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se
impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. în consecinţă, atât Parlamentul, cât şi
Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să
respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei
decizii». în ceea ce priveşte competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se reflectă
în reglementarea infraconstituţională a recursului în interesul legii (şi, în prezent, pentru
identitate de raţiune, şi a hotărârii prealabile pentru dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni
de drept - n.n.), aceasta este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia
«înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale». Curtea Constituţională a statuat,

prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 461 din 3 iulie 2009, că, «în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din
Constituţie, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi
aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului
fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia
României. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie,
să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de
constituţionalitate al acestora». Aşadar, competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind
soluţionarea recursului în interesul legii (şi, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi a
hotărârii prealabile pentru dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de drept - n.n.) este
dublu circumstanţiată - numai cu privire la « şi aplicarea unitară a legii» şi
numai cu privire la « celelalte instanţe judecătoreşti». Curtea Constituţională decid
constituţionalităţii legilor, în timp ce înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul
recursului în interesul legii (şi, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi al hotărârii prealabile
pentru dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de drept n.n.), decide asupra modului
de interpretare şi aplicare a conţinutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele
produse, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii potrivit art. 147 alin. (4)
din Constituţie, inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunţate pe calea recursului
în interesul legii (şi, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi a hotărârii prealabile pentru
dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de d re p t- n.n.) se adresează judecătorului de la
instanţele judecătoreşti. Ca urmare, faţă de textul constituţional de referinţă al art. 126
alin. (3), sintagma « dezlegarea dată p ro b le m e lo r de d rep t ju d eca te » , cuprinsă în
alin. (4) din Codul de procedură penală [respectiv, în prezent, în art. 474 alin. (4)
precum şi, pentru identitate de raţiune, şi sintagma «dezlegarea dată chestiunilor de drept»,
cuprinsă în art. 477 alin. (3) CPP - n.n.], pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea
şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu
şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc, şi, pe de altă
parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele
judecătoreşti, iar nu şi de către Curtea Constituţională, care este o autoritate distinctă de
sistemul judecătoresc. Altfel spus, numai în aceste condiţii «dezlegarea dată problem elor de
drept judecate» (respectiv, în prezent, şi «dezlegarea dată chestiunilor de drept» -n .n .) poate
fi obligatorie, pentru că numai în aceste condiţii poate exista o compatibilitate cu normele
constituţionale. Orice altă interpretare este în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (1) şi
(4) din Constituţie, deoarece lipseşte de efecte deciziile Curţii Constituţionale, determinând ca
recursul în interesul legii (şi, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi hotărârea prealabilă
pentru dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de drept - n.n.) să fie transformat, cu
încălcarea Constituţiei, într-o formă de control al actelor Curţii Constituţionale.
(pct. 5 referitor la - n.n.) Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 a Secţiilor Unite ale înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din
14 iunie 2011. Contrar prevederilor constituţionale ale art. 147 alin. (1) şi (4), procurorul
general al României a promovat un recurs în interesul legii «cu privire la consecinţele Deciziei
Curţii Constituţionale nr. 62/2007 (...) asupra activităţii dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207
din Codul penal». Altfel spus, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost solicitată ca, prin
intermediul recursului în interesul legii (situaţie asemănătoare, în prezent, pentru identitate
de raţiune, şi în ipoteza hotărârii prealabile pentru dezlegarea, de principiu, a unei chestiuni
de d rep t-n .n .),să se pronunţe în legătură cu deciziile Curţii Constituţionale. Deşi s-a aflat în
faţa unui recurs inadmisibil, având ca obiect starea legii - î n loc de interpretarea şi aplicarea
unitară a acesteia - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat Decizia nr. 62/2007 a Curţii
Constituţionale (...).
(pct. - .)6 . Infirmarea de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei Curţii
n
Constituţionale nr. 62/2007 - neconstituţionalitatea « date p ro blem elo r de drept
judecate» (respectiv, în prezent, ipoteză abstract aplicabilă şi «dezlegării date chestiunilor
de drept» - n.n.). Excepţia de neconstituţionalitate ridicată în prezenta cauză înfăţişează,
în cadrul examinării constituţionalităţii art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură penală
[respectiv, în prezent, art. 474 alin. (4) CPP;precum şi, pentru identit
alin. (3) CP P -n.n.], o interpretare a dispoziţiilor legale referitoare ia recursul în interesul legii
(respectiv, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi potenţial - a unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea, de principiu, a unei chestiuni de d rep t-n .n .) care a condus, astfel cum s-a
arătat, la infirmarea unei decizii a Curţii Constituţionale. întrucât, faţă de textul constituţional
al art. 126 alin. (3), sintagma «dezlegarea dată problemelor de drept judecate», cuprinsă în
art. 4145alin. (4) din Codul de procedură penală [respectiv, în prezent, în art. 474 alin. (4) CPP;
precum şi, pentru identitate de raţiune, şi sintagma «dezlegarea dată chestiunilor de drept»,
cuprinsă în art. 477 alin. (3) CPP - n.n.], nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea
unitară a conţinutului dispoziţiilor legale de către instanţele judecătoreşti, interpretarea
acestei sintagme la care a ajuns înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 8/2010 este
neconstituţională, contravenind prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) care
consacră principiul securităţii juridice, ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei
şi a echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei
constituţionale, ale art. 126 alin. (3) privind rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale art. 142
alin. (1), potrivit cărora « CurteaConstituţională este garantul supremaţiei Constit
ale art. 147 alin. (1) şi (4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Procedând
la această interpretare, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a erijat în instanţă de control
judiciar al Deciziei nr. 62/2007 pronunţate de Curtea Constituţională. întrucât acest precedent
afectează grav securitatea juridică şi rolul Curţii Constituţionale, se impune sancţionarea
oricărei interpretări a dispoziţiilor art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură penală, ce
reglementează obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept judecate de înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii [respectiv, în prezent, în
art. 474 alin. (4) CPP; precum şi, pentru identitate de raţiune, şi art. 477 alin. (3) CPP, ce
reglementează obligativitatea dată problemelor de drept judecate de înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie pe calea hotărârii prealabile pentru dezlegarea (de principiu) a unor chestiuni de
drept-n.n.], în sensul că ar oferi acestei instanţe posibilitatea ca, pe această cale, în temeiul
unei norme infraconstituţionale, să dea dezlegări obligatorii care contravin Constituţiei şi
deciziilor Curţii Constituţionale.
(pct. 7
.) . Efectele deciziei Curţii Constituţionale. Prezenta decizie determină - de
-n
la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I - restabilirea, pentru viitor,
a efectului general obligatoriu al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 şi a aplicării
normelor de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal
(an terio r- n.n.), precum şi a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal privind proba verităţii".
7. Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014111: „(...) 17. Obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5, cu denumirea marginală Aplicarea legii
penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, din Codul penal din 17 iulie
2009 (Legea nr. 286/2009), publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din
24 iulie 2009, şi care, potrivit art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a
111M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014.

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 757 din 12 noiembrie 2012, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, cu următorul
conţinut: (...).
18. Curtea (Constituţională- n.n.) constată că, între momentul sesizării sale (...) şi momentul
pronunţării prezentei decizii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a pronunţat Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, prin care
a statuat că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o
instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei. Prin urmare, având în vedere rolul său de
garant al supremaţiei Constituţiei, precum şi efectele juridice pe care această decizie le
produce, conform art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională
se va pronunţa şi asupra aspectelor ce ţin de compatibilitatea art. 5 din Codul penal, în
interpretarea dată de instanţa supremă, cu dispoziţiile legii fundamentale (s.n.). (...)
42. (...) Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 5 din actualul Cod penal, în
interpretarea care permite instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile,
să combine dispoziţiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravin
dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat,
precum şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a
ţării (s.n.). (...)
44. (...) în jurisprudenţa sa, Curtea (Constituţională - n.n.) a statuat că prevederile
legale care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege
acceptă în mod unanim că «atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile,
analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a
stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice
lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în
activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi
litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa
de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu» (a se vedea Decizia
Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).
45. Puterea judecătorească, prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional
de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele
judecătoreşti. Acest fapt nu presupune însă că instanţa supremă se poate substitui
Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale
ce ţin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. (...)
50. Potrivit jurisprudenţei sale, Curtea (Constituţională - n.n.) a consacrat posibilitatea
şi obligaţia sa de a interveni, ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate
genera interpretări de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale. în practica
sa recentă, Curtea (Constituţională - n.n.) a statuat că, «fără a nega rolul constituţional al
instanţei supreme, a cărei competenţă este circumscrisă situaţiilor de practică neunitară,
Curtea Constituţională reţine că, în cazul în care un text legal poate genera interpretări
diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări generează încălcări ale
prevederilor Legii fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul
şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel, şi interpretările care se pot aduce normei juridice
trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1
alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a
supremaţiei sale este obligatorie» (Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012, publicată în
Monitorul Oficial a! României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013).
51. Acest lucru este valabil şi în ipoteza în care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
realizarea atribuţiilor constituţionale prevăzute de art. 126 alin. (3), a pronunţat o decizie
pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul
legii. Prin aceasta instanţa de contencios constituţional nu intră în sfera de competenţă a
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece «înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu
dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3), are competenţa exclusivă de a se pronunţa
asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica
judiciară impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de procedură nu
poate constitui eo ipsoobiect al cenzurii instanţei de contencios constituţional (a se ve
Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 848 din 27 noiembrie 2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată
într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură
a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea (Constituţională - n.n.) ca, în
pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză
în interpretarea dată de instanţa supremă (a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011)» (a se vedea
Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672
din 21 septembrie 2011).
52. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit că, «indiferent de interpretările ce se pot
aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare
este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului
în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie
să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare» (Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011). De asemenea,
«în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine
în exclusivitate Curţii Constituţionale» (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 854 din 23 iunie
2011, pre-citată). Aceleaşi raţiuni subzistă şi în ceea ce priveşte consacrarea unei anumite
interpretări legale prin hotărâri prealabile pronunţate în temeiul art. 475 şi următoarele din
Codul de procedură penală, deoarece şi aceste din urmă norme sunt, în concepţia legiuitorului,
o reflexie a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (3), potrivit cărora « Curte
de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte
instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale». Or, Capitolul VI al Titlului III din Codul de
procedură penală (sic!; este vorba despre Capitolul VI din Titlul III al Părţii speciale a Codului
de procedură penală, menţiune necesară, din moment ce există şi în Partea generală a codului
un Titlu III, care are inclusiv un Capitol VI... - n.n.) instituie «Dispoziţii privind asigurarea
unei practici judiciare unitare» care se poate realiza fie prin recursuri în interesul legii, fie
prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De aceea, conţinutul
normei juridice, în interpretarea dată prin aceste din urmă hotărâri, este supus controlului de
constituţionalitate, asemenea interpretărilor date prin deciziile care soluţionează recursurile
în interesul legii, aşa cum s-a stabilit prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale arătată mai
sus. în măsura în care prin dezlegarea dată unor probleme de drept se atribuie unui text de
lege un anumit înţeles, instanţa de judecată, din oficiu, procurorul sau partea dintr-un proces
care se consideră prejudiciată constituţional de dispoziţia legală respectivă în interpretarea
statuată prin hotărârea prealabilă pot uza de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate.
53. Curtea Constituţională reafirmă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea
fundamentală, «De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor».în jurisprudenţa sa, Curtea (Constituţională - n.n.) a statuat, cu valoare de principiu,
că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale,

se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea. Astfel,
Curtea (Constituţională - n.n.) a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor
sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se
vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea
deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie
2009, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009,
şi Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 291 din 4 mai 2010).
55. Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea
Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia,
menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare,
instanţele judecătoreşti trebuie să se conformeze deciziei Curţii (Constituţionale - n.n.) şi
să o aplice ca atare. (...)
56. (...) Curtea (Constituţională - no
.) bservă că, prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 20
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, a decis că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia răspunderii penale
reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel art. 5 din Codul
penal, în interpretarea dată, valenţe neconstituţionale. Curtea (Constituţională - n.n.) constată
că, odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei
nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147
alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art. 4771 din Codul de procedură penală (s.n.) (...)".
8. Decizia Curţii Constituţionale nr. 224/2017111: „Admite excepţia de neconstituţionalitate
(...) şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu
incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier,
fără permis de conducere, este neconstituţională".
Potrivit acestei decizii a Curţii Constituţionale - care a plecat de la o excepţie de neconsti
tuţionalitate ce viza art. 6 pct. 6 teza a doua din O.U.G. nr. 195/2002, analiza fiind extinsă şi
asupra incriminării cuprinse în art. 335 alin. (1) CP[21- , s-a statuat necesitatea/obligativitatea
incriminării faptei de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier
de către o persoană care nu posedă permis de conducere. înţelegem să reproducem unele
pasaje de interes principal din decizia Curţii Constituţionale:
„24. (...) Curtea (Constituţională - n.n.) observă existenţa unei neconcordanţe între
denumirea marginală a art. 335 din Codul penal, care face referire la noţiunea de «vehicul»,
şi cuprinsul reglementării art. 335 alin. (1) din Codul penal care utilizează limitativ noţiunile
de «autovehicul» şi «tramvai», acesta din urmă reprezentând, potrivit art. 6 pct. 6 teza a
doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, un vehicul.
25. în acelaşi timp, Curtea (Constituţională - n.n.) reţine că fapta de a conduce pe drumurile
publice un tractor agricol sau forestier, de o persoană care nu posedă permis de conducere,
prezintă pericol social ridicat de natură a aduce atingere unor valori sociale protejate prin*1 2
111 M. Of. nr. 427 din 9 iunie 2017.

121Art. 6 pct. 6 teza a doua din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (republicată în M. Of.
nr. 670 din 3 august 2006) statuează: „în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, expresiile şi termenii de mai jos
au următorul înţeles: (...) 6. (...) Vehiculele care se deplasează pe şine, denumite tramvaie, precum şi tractoarele
agricole sau forestiere nu sunt considerate autovehicule (...)". Art. 335 alin. (1) CP dispune: „Conducerea pe drumurile
publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte
cu închisoarea de la unu la 5 ani”.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, care are drept scop tocmai asigurarea
desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea
vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona
drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective,
a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului, astfel cum rezultă din art. 1 alin. (2) al
ordonanţei.
26. Cu toate acestea, având în vedere că, potrivit art. 6 pct. 6 teza a doua din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, tractorul agricol sau forestier nu este considerat
«autovehicul», iar în cuprinsul art. 335 alin. (1) din Codul penal, soluţia legislativă nu se
referă şi la tractoarele agricole sau forestiere, fapta de conducere a unui asemenea vehicul
pe drumurile publice, fără a deţine însă permis de conducere, nu se încadrează în ipoteza
normativă prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal. (...)
28. Totodată, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală a stabilit că, în interpretarea noţiunii de «autovehicul»,
prevăzută de art. 334 alin. (1) din Codul penal şi art. 335 alin. (1) din Codul penal, raportat
la art. 6 pct. 6 şi pct. 30 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, modificată
şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 21/2014, conducerea pe drumurile publice
a unui tractor agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat potrivit legii sau de către
o persoană care nu posedă permis de conducere nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale
infracţiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) din Codul penal, respectiv de art. 335 alin. (1)
din Codul penal (a se vedea Decizia nr. 11 din 12 aprilie 2017, pronunţată de înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 347/1/2017, nepublicată în Monitorul Oficial al României,
până la data redactării prezentei decizii).
29. în aceste condiţii, Curtea (Constituţională - n .)constată că fapta de c
drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără a deţine permis de conducere,
rămâne în afara oricărei sancţiuni penale. Această situaţie a intervenit ca urmare a redefinirii în
legislaţie a noţiunii de «autovehicul» şi excluderii exprese a «tractoarelor agricole şi forestiere»
din categoria autovehiculelor. Or, Directiva 2006/126/CE şi Ordonanţa Guvernului nr. 21/2014,
prin care prevederile art. 4 alin. (4) din Directivă au fost transpuse în dreptul intern, nu au
avut drept scop dezincriminarea unei asemenea fapte. De altfel, anterior modificărilor art. 6
pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, prin art. I pct. 1 din Ordonanţa
Guvernului nr. 21/2014, tractorul rutier era considerat autovehicul, astfel încât conducerea
sa pe drumurile publice, fără a deţine permis de conducere, constituia infracţiune.
30. De asemenea, având în vedere necorelarea celor două norme care au legătură cu
soluţionarea cauzei în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, respectiv
art. 335 alin. (1) din Codul penal şi art. 6 pct. 6 teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002, Curtea (Constituţională - cn
.) onstată existenţa un veri
neconstituţionalitate, care rezultă din omisiunea reglementării, în cuprinsul art. 335 alin. (1)
din Codul penal, a tractoarelor agricole sau forestiere ca obiect material al infracţiunii de
conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere.
31. Curtea (Constituţională - n.n.) precizează că, în cazul art. 335 alin. (1) din Codul
penal, nu ne aflăm în prezenţa unei simple opţiuni a legiuitorului, expresie a prevederilor
art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, potrivit cărora «Prin lege organică se reglementează:
(...) h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora», ci a unei omisiuni legislative
cu relevanţă constituţională, care atrage competenţa instanţei de contencios constituţional
de a proceda la corectarea acesteia pe calea controlului de constituţionalitate. (...)
33. Sub acest aspect, Curtea (Constituţională - n.n.) reţine, totodată, că omisiunea
includerii tractoarelor agricole şi forestiere în ipoteza normativă a art. 335 alin. (1) din
Codul penal echivalează cu dezincriminarea faptei de conducere a unui asemenea vehicul

pe drumurile publice, fără a deţine permis de conducere. Or, dacă asemenea fapte nu sunt
descurajate prin mijloacele dreptului penal, are locîncălcarea valorilorfundamentale, ocrotite
de Codul penal, precum statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii
publice şi a siguranţei publice, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, respectarea Constituţiei
şi a legilor, care sunt consacrate prin art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală printre
valorile supreme. (...)
36. Or, prin absenţa reglementării ca infracţiune a faptei de conducere a unui tractor
agricol sau forestier pe drumurile publice, fără permis de conducere, legiuitorul a afectat
protecţia penală acordată unor valori sociale deosebit de importante, precum siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice, cu consecinţe majore asupra vieţii şi integrităţii corporale
a persoanelor, valori protejate prin art. 22 din Constituţie. (...)
38. Aplicând aceste considerente în cauza de faţă, Curtea (Constituţională - n.n.) constată
că este în afara oricărui argument juridic raţional şi rezonabil ca o persoană care posedă permis
de conducere, acordat pentru altă categorie decât tractoarele agricole sau forestiere, şi care
conduce un asemenea vehicul pe drumurile publice să poate avea calitatea de subiect activ
al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, în timp ce o persoană care nu
deţine deloc permis de conducere şi care conduce pe drumurile publice un tractor agricol
sau forestier să nu fie sancţionată penal. Nimic nu justifică apariţia unei diferenţieri între cele
două categorii şi aplicarea unui tratament privilegiat în cazul persoanelor care nu deţin permis
de conducere. Tocmai de aceea, soluţia pentru îndepărtarea stării de neconstituţionalitate
rezultată din aplicarea unui tratament juridic distinct între cele două categorii nu poate fi decât
constatarea existenţei unei inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
39. Pe cale de consecinţă, Curtea (Constituţională - n.n.) constată că deficienţa de regle
mentare, cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, generează o stare de neconstituţionalitate,
în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 şi art. 22 din Legea fundamentală, urmând să admită
excepţia de neconstituţionalitate sub acest aspect.
40. Având în vedere prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, Curtea (Constituţională-
n.n.) precizează faptul că revine legiuitorului obligaţia să pună de acord cu Legea fundamentală
şi cu prezenta decizie soluţia legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu
incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier,
de către o persoană care nu posedă permis de conducere".
Este discutabil efectul concret produs de această decizie a Curţii Constituţionale, atât în
raport de principiul legalităţii incriminării, cât şi de precizarea expresă inserată la parag. 40
al deciziei menţionate. în acest sens, este de urmărit şi ce va statua înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie cu privire la mai multe solicitări de pronunţare a unor hotărâri prealabile pentru
dezlegarea acestei problemei de drept, aflate în curs de soluţionare111.
111 A se vedea nr. crt. 24, 25 şi 26 din tabelul cuprinzând evidenţa sesizărilor prealabile pentru pronunţarea
unor hotărâri prealabile privind dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (nr. de înregistrare a sesizării:
3101/1/2017, 3102/1/2017, 3103/1/2017) - reunite la dosarul 3101/1/2017 - la adresa de internet http://www.
scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetlncludedFile?id=18586.
CAPITOLUL AL lll-LEA. PRINCIPIILE
FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL
Secţiunea 1. Aspecte generale referitoare la conceptul

şi sfera principiilor fundamentale de drept penal
Asemănător şi cu alte ramuri de drept, dreptul penal poate fi conceput (în mod ideal) ca
o structură normativă coerent formulată, dezvoltată şi susţinută de (şi în jurul) unor idei şi
concepte ireductibile, care orientează întregul edificiu juridic şi îl impregnează de substanţă,
într-o manieră specifică, particulară. Aceste „idei diriguitoare" asigură bazele conceptuale
pe care este ridicată întreaga reglementare, reprezentând punctele nodale ale structurii de
rezistenţă a dreptului penal, scheletul care asigură cadrul esenţial necesar pentru fixarea şi
dezvoltarea instituţiilor penale fundamentale şi a tuturor instituţiilor de ramură, particulare,
configurate în cadrul acestora.
Deşi legiuitorul penal a reglementat expres, în debutul Codului penal (ca lege penală
generală, de bază în materie), sub denumirea de „Principii generale", două dintre aceste
principii fundamentale ale dreptului penal (sau, potrivit altei viziuni de sistematizare111, unul
dintre aceste principii, surprins sub o dublă manifestare, asupra unor instituţii fundamentale
diferite ale dreptului penal: infracţiunea, respectiv sancţiunile specifice acestei ramuri de
drept) - şi anume principiul legalităţii incriminării (art. 1 CP) şi principiul legalităţii sancţiunilor
de drept penal (art. 2 C P )-, doctrina relevă, în mod constant, o sferă de cuprindere mult mai
largă a categoriei de referinţă (principiile fundamentale ale dreptului penal)*121. Unele dintre
acestea sunt indicate de către majoritatea autorilor de lucrări de specialitate în domeniu
(eventual, sub denumiri parţial diferite, se relevă, adeseori, idei similare), altele nu sunt
specificate (cu acest titlu) decât de o parte a doctrinei, existând (şi în acest domeniu) unele
controverse, respectiv lipsa unei unanimităţi de opinii.
Discuţiile teoretice pornesc de la însuşi conceptul de principiu fundamental al dreptului
penal, de la semnificaţia acestuia şi de la condiţiile pe care ar trebui să le întrunească o
idee generală/un concept specific şi de impact profund în domeniu, pentru a putea primi
o atare calificare (iar nu doar aceea de principiu instituţional131, care este legat strict de
funcţionarea şi manifestarea unei anumite instituţii punctuale a domeniului juridico-penal de
referinţă). Suntem de acord cu faptul că, deşi ar putea fi pus în legătură directă cu un anumit
111 Pentru această opinie, a se vedea (de exemplu) G. A ntoniu , în G. A ntoniu (coord .), C. Bulai, C. Duvac,
I. G riga , G h . Ivan , C. Mitrache , I. Molnar , I. Pascu , V. Pasca , O. Predescu , Explicaţii preliminare ale noului Cod
penal. Voi. I (articolele 1-52), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 20, 21.
121 Prin urmare, apreciem că enumerarea legală a principiilor fundamentale ale dreptului penal, cuprinsă (ca
sistematizare) în debutul Părţii generale a Codului penal (Capitolul I - „Principii generale" - din Titlul I - „Legea
penală şi limitele ei de aplicare" - al Părţii generale a Codului penal, art. 1 şi art. 2), nu este limitativă, existând şi
alte reguli penale generale, esenţiale, care şi-au câştigat, din perspectiva ştiinţei dreptului penal, statutul la care
facem aici referire. în acest sens, a se vedea (printre alte surse şi pentru un inventar parţial al acestora) G. A ntoniu ,
Tratat de drept penal. Volumul I. Introducere în dreptul penal. Aplicarea legii penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2015, p. 146-160. De menţionat şi faptul că, spre diferenţă de Codul de procedură penală, Codul penal nu prevede
expres, sub această denumire, toate principiile sale fundamentale (a se vedea, în Partea generală a Codului de
procedură penală, Titlul I - denumit in terminis „Principiile şi limitele aplicării legii procesuale penale" - cuprins
între art. 1 şi art. 13).
!3) Cum este, spre exemplu, regula reglementată în art. 49 CP („Pedeapsa în cazul participanţilor").
domeniu specific de manifestare a dreptului penal (cu o anumită instituţie fundamentală a

acestuia), un principiu fundamental al domeniului depăşeşte o asemenea limită şi influenţează
întreaga reglementare, manifestându-şi impactul asupra dreptului penal ca sistem unitar (iar
nu doar ca sumă) de norme juridice. Nu toţi autorii cad însă de acord cu privire la necesitatea
identificării unei dispoziţii constituţionale ca temei/sursă a oricărui principiu de drept penal
afirmat cu titlu de principiu fundamental (ceea ce o parte a doctrinei111apreciază a reprezenta
o condiţie sine qua non pentru a califica astfel o anumită idee/regulă/un anumit concept).
Principalul argument în acest din urmă sens este legat de autoritatea şi forţa juridică
pe care aşteptarea rezonabilă le presupune ataşate unui principiu fundamental al unui
domeniu (esenţial) de reglementare normativă. Un asemenea principiu fundamental, fiind
indisolubil legat de domeniul respectiv de reglementare, ar trebui să se impună, obiectiv,
însuşi legiuitorului (astfel încât acesta să nu poată interveni legislativ în domeniul în cauză
într-un sens contrar respectivului principiu fundamental ori într-o manieră care - formal
sau implicit - să ajungă să neutralizeze, efectiv, acţiunea acestui principiu fundamental,
putându-l - potenţial - desfiinţa). Or, dacă sursa sa nu ar fi de natură constituţională, atunci
legiuitorul organic ar putea adopta dispoziţii prin care să infirme, să modifice ori chiar să
răstoarne principiile instituite prin norme cu putere juridică egală. Pe de altă parte, dacă se
admite caracterul de principiu fundamental numai acelor idei/concepte a căror origine poate
fi identificată în prevederi constituţionale, legiuitorul organic este ţinut să reglementeze
cu observarea şi respectarea acestora, răsturnarea lor fiind posibilă numai prin actul de
voinţă al însuşi legiuitorului constituţional (prin intermediul unei - mai rar de realizat -
revizuiri a Legii fundamentale), asigurându-se astfel stabilitatea principiului respectiv în
cadrul dreptului pozitiv.
însuşi unii dintre partizanii acestui din urmă punct de vedere adoptă o raportare extrem
de largă şi de generică la anumite dispoziţii constituţionale, ca temei formal al ideilor şi
conceptelor/regulilor care stau la baza aspectelor enunţate cu titlu de principii esenţiale
de drept penal (aceeaşi prevedere a Constituţiei fiind indicată, uneori, cu titlu de sediu de
fundamentare comun mai multor principii juridico-penale). înţelegem să ne raliem şi noi,
dar nicidecum într-o manieră rigidă, acestei viziuni. Astfel, admitem că unele raportări la
dispoziţii constituţionale, drept bază generică a unor principii fundamentale de drept penal,
pot fi acceptate numai într-o abordare largă. Legiuitorului constituţional nu i se poate solicita
în mod rezonabil să fi acoperit integral, în textele Legii fundamentale121, toate ideile/regulile/
conceptele cu aptitudine de a fi revendicate sau afirmate drept principii fundamentale ale
tuturor ramurilor de drept.
Un alt subiect de dezbatere în legătură cu problematica identificării principiilor fundamentale
ale dreptului penal vizează împrejurarea dacă, în sfera de referinţă astfel circumscrisă, ar trebui
să fie enunţate exclusiv idei/concepte/reguli esenţiale specifice, în mod aparte (particular),
domeniului juridico-penai ori dacă s-ar putea integra în această categorie şi principii mai
generale ale întregului sistem de drept. Astfel, unii autori131 enunţă, cu titlu de principii
fundamentale (şi) de drept penal, anumite idei/concepte/reguli juridice generice, valabile
indiferent de ramura de drept la care s-ar efectua raportarea, în timp ce o altă parte a doctrinei141
apreciază că numai acele principii esenţiale cu specific penal trebuie şi pot să acceadă la
111A se vedea, de pildă, Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 34 ş.u.

[2] Textul constituţional trebuie să fie caracterizat de un spirit generic şi concis, transpunând sintetic însăşi
esenţa juridică a întregului edificiu socio-etatic vizat, respectiv a valorilor de importanţă crucială pentru acesta.
[3] De exemplu, C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 52, 53 (autorii indică, printre alte principii
fundamentale ale dreptului penal, principiul umanismului şi principiul egalităţii în faţa legii).
141 Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 34 ş.u.
statul de principii fundamentale ale dreptului penal. Ne exprimăm adeziunea la această

din urmă orientare, cu precizarea că admitem ca pe un aspect evident faptul că principiile
esenţiale de ordin constituţional, ca principii fundamentale generale ale întregului sistem
pozitiv de drept (naţional), sunt reflectate şi în domeniul dreptului penal, fără ca prin aceasta
ele să poată deveni, propriu-zis şi în mod efectiv, principii fundamentale corespunzătoare,
în mod particular, specific, acestei ramuri a dreptului. O asemenea concepţie ar conduce la
o nedorită şi neconstructivă nivelare a domeniului principiilor fundamentale ale diverselor
ramuri de drept, putând atrage o uniformizare a categoriei principiilor fundamentale incidente
în oricare domeniu juridic, determinând, aşadar, relativizarea şi golirea de conţinut a însuşi
conceptului analizat. Practic, dreptul penal, cu recunoaşterea şi respectarea principiilor
fundamentale generale ale întregului sistem de drept (şi, uneori, cu preluarea şi turnarea
acestora în forme aparte), se integrează în ansamblul dreptului pozitiv ca o componentă
cu specific propriu, caracteristică în virtutea căreia se legitimează printr-o serie de principii
fundamentale cu specific particular, care îl caracterizează în rândul celorlalte ramuri de drept,
armonizându-se - desigur - cu acestea (şi cu principiile lor fundamentale), fără a renunţa
însă la individualitatea sa (fără a-şi pierde specificul propriu).
în acest context (urmărind, totodată, şi menţinerea unei corespondenţe logice şi
tradiţionale'11între principiile fundamentale şi instituţiile fundamentale ale dreptului penal),
optăm să enunţăm, cu titlu de principii fundamentale ale dreptului penal, următoarele şase
idei/concepte/reguli:
- principiul legalităţii incriminării;
- principiul incriminării doar a faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social[2];
- principiul infracţiunii ca unic temei al răspunderii penale;
- principiul caracterului personal al răspunderii penale;
- principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal;
- principiul individualizării sancţiunilor de drept penal.
Suntem de părere că acestea sintetizează, în cel mai înalt grad - atât în considerarea
reglementării legale, cât şi prin raportare la multitudinea de opinii doctrinare exprimate
cu referire la acest su b ie ct-, punctele esenţiale ale domeniului juridic de referinţă, fiind,
totodată, şi ideile indicate cel mai des cu acest titlu în literatura de specialitate (fie sub
formulări identice sau asemănătoare, fie diferite). Corespondenţa la care s-a făcut anterior
referire, existentă între aceste principii fundamentale ale dreptului penal şi instituţiile
fundamentale ale aceluiaşi domeniu, reiese cu uşurinţă din observarea şi gruparea, două
câte două, a respectivelor principii enunţate, fiecărei instituţii fundamentale de drept penal
corespunzându-i, astfel (în mod direct, nemijlocit), câte două principii fundamentale. într-o
ordine logică: instituţiei fundamentale a infracţiunii îi corespund (direct, nemijlocit) principiile
fundamentale al legalităţii incriminării, respectiv al incriminării doar a faptelor care prezintă
un anumit grad de pericol social; instituţiei fundamentale a răspunderii penaleîi corespund
(direct, nemijlocit) principiile fundamentale al infracţiunii ca unic temei al răspunderii
penale, respectiv al caracterului personal al răspunderii penale; instituţiei fundamentale
a sancţiunilor de drept penal îi corespund (direct, nemijlocit) principiile fundamentale al
legalităţii sancţiunilor de drept penal, respectiv al individualizării acestora.
Conştienţi fiind de faptul că prezentarea principiilor fundamentale de drept penal şi
alegerea indicării, sub acest titlu, doar a anumitor idei de bază reprezintă, până la un punct,*1 2
[1! Afirmăm corespondenţa în cauză drept una specifică şcolii juridico-penale ieşene. A se vedea M. Zolyneak ,
Drept penal. Partea generală, voi. I, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1992, p. 36 ş.u.
121 Principiu a cărui denumire alternativă o apreciem a putea fi: principiul minimei intervenţii - a se vedea
Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 35, 63-65 - ori principiul caracterului subsidiar-selectiv al dreptului penal.
(şi) o opţiune de ordin personal, indicăm şi alte reguli de maximă generalitate prezentate
uneori în doctrină11' drept principii fundamentale ale dreptului penal, precum: principiul
umanismului (dreptului penal), al egalităţii în faţa legii (penale), respectiv al prevenirii faptelor
prevăzute de legea penală ş.a. Unele dintre acestea constituie principii fundamentale ale
întregului sistem pozitiv de drept (actual), având, desigur, incidenţă corespunzătoare şi în
dreptul penal (dar nu o incidenţă specifică, caracteristică în mod aparte pentru această
ramură a dreptului). Pentru acest motiv, am optat să nu le dezvoltăm în cele ce urmează
şi nu le-am inclus în lista ideilor pe care am considerat că se impune a le enumera drept
principii fundamentale ale dreptului penal.
Secţiunea a 2-a. Principiul fundamental

al legalităţii incriminării
Principiul de bază astfel enunţat cunoaşte reglementare expresă (sub această denumire
marginală) potrivit dispoziţiilor cuprinse în chiar art. 1 CP în vigoare, unde se dispune:
„(1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni. (2) Nicio persoană nu poate
fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a
fost săvârşită". O prevedere indirectă (cu referire explicită la aspectul legalităţii pedepsei)
se regăseşte în textul art. 23 alin. (12) din Constituţie121, care se completează (coroborează)
şi cu alte dispoziţii ale Legii fundamentale [precum art. 73 alin. (3) lit. h) şi i) sau art. 15
alin. (2)], după cum se indică în mod corespunzător în doctrină*131.
Expresie ireductibilă de prim rang a edificiului modern/contemporan reprezentat de
dreptul penal, principiul legalităţii incriminării constituie una dintre garanţiile esenţiale
oferite destinatarilor legii, în interacţiunea acestora cu autoritatea statală care impune
reglementarea. Practic, principiul se legitimează ca un mijloc necesar de limitare a arbitrariului
pe care l-ar putea manifesta subiectul dominant al raportului juridic penal (statul) în acţiunea
de implementare/aplicare a normativului penal în dreptul pozitiv, asigurându-le astfel
destinatarilor legislaţiei penale un tratament echitabil şi rezonabil, la care aceştia pot achiesa
în mod raţional, ca un corolar firesc al convieţuirii sociale.
Exprimat, în esenţa sa, prin celebrul adagiu latin „nullum crimen sine principiul
fundamental al legalităţii incriminării exprimă următoarea idee de bază: nicio faptă concretă
(oricât de gravă ar fi) nu poate fi calificată juridic drept infracţiune (atrăgând aprecierea
formală a celui care a comis-o ca fiind un „infractor")l5
]dacă o norm
şi accesibilă) nu o interzice, încă de la un moment anterior săvârşirii sale, prin descrierea
legală sub ameninţarea sancţiunii penale specifice (pedeapsa). Actul legislativ al acestei
prevederi (descrieri, interziceri) a unui tip de faptă (gen de conduită, de comportament)
într-o normă penală poartă denumirea de incriminarel6] (de unde şi denumirea principiului:
111C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p. 60, 61; C. MlTRACHE, C r . Mitrache , op. cit. (2014), p. 51, 52.
121Art. 23 (cu denumirea marginală „Libertatea individuală") din Constituţia României dispune, la alin. (12), că
„Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii".
131A se vedea (printre altele) Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 35 ş.u.
[4) Cu semnificaţia (în traducere liberă, mot-a-mot): nicio infracţiune fără lege (fără o dispoziţie legală care să
o consacre).
[s| Cu toate consecinţele corespunzătoare decurgând dintr-o asemenea statuare, şi anume: posibilitatea tragerii
la răspundere penală şi a suportării rigorilor sancţiunilor penale aferente, precum şi a tuturor implicaţiilor (penale
şi/sau extrapenale) subsecvente apte să decurgă din acest statut (din executarea unor asemenea sancţiuni).
[e| Avertizăm, prin urmare, că este necorespunzătoare, incorectă (din punct de vedere al limbajului tehnic,
juridico-penal, de specialitate) formularea (deseori vehiculată) care face referire la o persoană ca fiind incriminată. O
legalitatea incriminării). Prin urmare, stabilirea unei tip de faptă drept infracţiune nu poate
fi consecinţa unei aprecieri arbitrare a unui organ jurisdicţional ori administrativ; ea este de
competenţa abstractă a puterii legiuitoare. Doar ulterior manifestării de voinţă a acesteia,
prin actul incriminării, devine activă competenţa constatatoare a organului judiciar, care, prin
procedeul încadrării juridice, va stabili, pe caz concret, dacă o anumită faptă determinată,
săvârşită (în anumite circumstanţe) de către o persoană, întruneşte toate caracteristicile
necesare pentru a fi apreciată drept infracţiune (o anumită infracţiune - anume aceea al
cărei tipar legal, în abstract descris printr-o normă de incriminare, poate fi identificat şi în
desfăşurarea evenimentelor din speţa efectiv dedusă judecăţii).
Principiul fundamental la care ne raportăm a apărut ca o reacţie justificată la abuzurile
autorităţilor, aşa cum au existat ele până în pragul perioadei moderne, impunând verificarea
acestei premise esenţiale pentru garantarea minimală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale persoanelor confruntate cu exerciţiul puterii represive a statului. Ideea esenţială promovată
prin această regulă generală a dreptului penal este aceea că niciunei persoane care nu a fost
avertizată formal cu privire la conduitele indezirabile prohibite (cu acest titlu: de infracţiune),
de care trebuie să ţină seama în mod obligatoriu în contextul convieţuirii sale alături de
restul membrilor grupului social, nu i s-ar putea reproşa, din punct de vedere juridico-penal,
adoptarea unui asemenea tip de comportament. Nu este echitabil a trage la răspundere şi
a sancţiona o persoană fără să fi existat o avertizare suficientă şi rezonabilă (cu întrunirea
unei serii de atribute, printre care: să fie accesibilă, serioasă, clară) cu privire la imperativul
evitării tipului de comportament pentru comiterea căruia se exercită represiunea. Doar astfel
se acordă o şansă reală destinatarilor legii penale de a evita săvârşirea faptelor antisociale
(cunoscând consecinţele la care se expun altfel), respectiv doar astfel se poate fundamenta
şi justifica logic, în mod rezonabil, dreptul*111statului de a exercita represiunea penală.
Empiric vorbind, de-a lungul timpului s-a observat că simpla afirmare a acestui principiu
fundamental nu asigură totuşi, în mod complet, atingerea scopurilor propuse, fără precizarea
suplimentară a tuturor implicaţiilor sale efective. Prin urmare, în actualul stadiu al ştiinţei
dreptului penal, se apreciază drept consecinţe inerente principiului fundamental al legalităţii
incriminării, decurgând în mod firesc din recunoaşterea/afirmarea acestuia, o serie de
imperative, exprimate în doctrină sub forma: lexscripta, lex certa, lex strictal2].
Astfel, pentru început, s-a apreciat necesară limitarea sferei izvoarelor formale ale dreptului
penal la surse scrise (acte normative), care imprimă un grad anume de siguranţă cu privire
la existenţa şi forma în care este prevăzută/reglementată regula de drept (ceea ce realizează
imperativul lexscripta). Drept urmare, ca regulă constituţională, în sistemul nostru de drept,
actele normative prin care se poate reglementa în domeniul penal de referinţă sunt doar legile
organice (emise de legiuitorul primar), precum şi - în situaţii extraordinare - ordonanţele
de urgenţă ale Guvernului (ca legiuitor delegat).
în plus, această garanţie ar fi rămas inutilă în măsura în care s-ar fi permis ca dispoziţia legală
în cauză să fie una secretă, nepublică ori de circulaţie mai restrânsă decât sfera destinatarilor
vizaţi sau extrem de dificil de consultat şi luat la cunoştinţă în mod concret. Prin urmare,
fiinţă nu poate fi incriminată! Exprimarea în cauză încearcă să transmită, probabil (într-o formă greşită), ideea
(care trebuie exprimată după cum urmează) că o anumită persoană este acuzata (suspectată, învinuită, eventual
inculpată - după caz, în funcţia de etapa procesuală penală atinsă în derularea procesului penal) de/pentru comiterea
unei infracţiuni (a unei fapte incriminate).
111 Iar nu doar puterea - care, altfel, ar fi discreţionară şi tiranică, lipsită de legitimitate şi de caracter raţional.
[2] în traducere liberă: lege scrisă, lege anterioară, lege certă (clară), lege (cu/de interpretare) strictă. Pentru
detalii asupra acestui subiect, a se vedea G. A ntoniu , op. cit, p. 419-442; Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 37-42. A
se vedea, şi în prezenta lucrare, tratarea din materia izvoarelor (principale, depline) de drept penal, respectiv
tratarea materiei aplicării legii penale în timp.
componenta (consecinţa) lex scripta a principiului fundamental al legalităţii incriminării

impune şi asigurarea accesibilităţii reglementării pentru (teoretic) oricare potenţial destinatar
al acesteia. Acest imperativ se realizează prin obligativitatea asumată de legiuitor de a publica
actele normative care pot constitui izvoare de drept penal (ş i-d e s ig u r-n u doar pe acestea)
într-o publicaţie etatică oficială: Monitorul Oficial al României. Publicarea constituie o premisă
esenţială necesară pentru ca dispoziţiile legale să intre în vigoare, să poată funcţiona în
cadrul dreptului pozitiv111.
Apoi, prevederea într-o sursă validă de drept penal (izvor de drept) a unei anumite conduite
(astfel incriminată), realizată chiar şi ulterior comiterii acesteia de către anumite persoane,
dar anterior judecării lor pentru cele astfel săvârşite, ar putea conduce la împrejurarea
că, în momentul aplicării legii, nu s-ar mai putea invoca formal neincriminarea faptei. Prin
urmare, s-ar putea justifica (aparent) condamnarea persoanelor acuzate, cu toate că ele
nu cunoscuseră, anterior sau la momentul comiterii acelui tip de faptă, interdicţia sa drept
infracţiune. Astfel, a apărut necesitatea de a completa principiul analizat, prin precizarea
obligativităţii caracterului anterior al prevederii legale în raport de momentul săvârşirii faptei
(nullum crimen sine lege proevia).
în completarea acestei idei, s-a constatat că obligativitatea asigurării unei prevederi
legale anterioare adoptării anumitor conduite indezirabile nu ar putea reprezenta nicidecum
o garanţie eficientă, în condiţiile în care s-ar permite aplicarea retroactivă a legii (noi) care
instituie incriminări (ex novo)l2]. Aşadar, o altă implicaţie a principiului legalităţii incriminării
este reprezentată de interdicţia aplicării retroactive a legii penale (desigur, fiind vorba despre
o garanţie instituită în avantajul destinatarilor legii penale, interdicţia în cauză îşi menţine
logica ori de câte ori dispoziţiile normative noi ar fi prejudiciabile pentru aceştia, nu însă şi
atunci când respectivele dispoziţii ar conduce la o situaţie juridică mai avantajoasă decât
aceea cunoscută la data săvârşirii comportamentelor interzise)*131.
Pe de altă parte, chiar şi cu asigurarea anteriorităţii prevederii legale (şi a accesibilităţii
sale) faţă de data comiterii faptelor, precum şi cu interdicţia aplicării retroactive a legii penale
noi (mai drastice), drept condiţii necesare pentru aplicarea legii penale, subzistă posibilitatea
ca, printr-o dispoziţie normativă ambiguă, destinatarul obişnuit al legii penale (persoană
neavizată, lipsită de pregătire juridică de specialitate) să nu poată înţelege corespunzător
dispoziţia penală în cauză. Aşadar, o nouă dimensiune a principiului legalităţii incriminării
constă în afirmarea obligaţiei de claritate a legiuitorului în activitatea de elaborare/afirmare/
exprimare a dreptului penal, astfel încât destinatarul obişnuit al normei să poată lua efectiv
cunoştinţă de sfera şi conţinutul conduitelor permise şi a celor prohibite drept infracţiuni
(componenta lex certa a principiului fundamental al legalităţii incriminării). Cu alte cuvinte,
legea penală trebuie să fie previzibilă în aplicarea sa, destinatarului ei fiind necesar a i se crea
posibilitatea reală de a anticipa care conduite - pe care le-ar putea adopta în viitor - sunt
de natură să atragă asupra sa aplicarea legii penale, respectiv care comportamente sunt
permise (sau tolerate) din acest punct de vedere, adoptarea lor neimplicând riscul asumării
statutului de infractor şi al tragerii la răspundere penală.
Nu în ultimul rând, toate aceste garanţii ataşate principiului legalităţii incriminării, în
scopul eficientizării sale, ar putea fi neutralizate dacă s-ar permite entităţilor competente a
111 A se vedea, în prezenta lucrare, dezvoltările din cadrul tratării subiectului aplicării legii penale în timp
(principiul activităţii legii penale, aspectele legate de momentul intrării în vigoare a legii penale).
121Adică: nu se poate considera (retroactiv) infracţiune, generând răspundere penală şi pedeapsă, o faptă care
nu era incriminată la data comiterii, ci care a fost incriminată abia ulterior.
131 Pentru problemele legate de activitatea/retroactivitatea/ultraactivitatea legii penale, a se vedea tratarea
materiei aplicării legii penale în timp.
aplica reglementarea penală să o interpreteze într-o manieră haotică, nerezonabilă, deosebit

de flexibilă sau nestatornică (şi - astfel - potenţial abuzivă şi imprevizibilă). Astfel, dacă s-ar
îngădui a se aprecia, în mod variabil, conţinutul aceleiaşi reguli de drept ca fiind mai extins
ori mai restrâns în situaţii juridice asemănătoare, destinatarii legii penale s-ar putea găsi
într-o situaţie de incertitudine accentuată111. Cu alte cuvinte, dacă s-ar îngădui ca o problemă
unitară de drept să primească în practica judiciară soluţionări divergente (chiar diametral
opuse) în considerarea unor cazuri concrete similare, în funcţie de variabile neesenţiale sau
lipsite de relevanţă substanţială*121, afirmarea principiului legalităţii incriminării ar rămâne
o simplă formulare demagogică, golită de conţinut. Drept urmare (inclusiv ca un corolar al
imperativului de claritate auto-impus de legiuitor), trebuie afirmată necesitatea efectuării
unei interpretări cât mai stricte a normei penale în activitatea practică de aplicare a acesteia
cauzelor concrete prin care se realizează distribuirea justiţiei penale (componenta lexstricta
din cadrul principiului fundamental al legalităţii incriminării).
Desigur că legiuitorul nu poate particulariza/individualiza propriu-zis dispoziţia normativă,
care are (şi trebuie să aibă) caracter general. Bineînţeles că magistratul este acela căruia i
se conferă competenţa de a asigura aplicarea la cazul concret a prevederii legale abstracte,
trebuind să efectueze operaţiunea de individualizare şi adaptare a acesteia la fiecare speţă
determinată în parte. însă, fără a se aprecia aceasta drept o îngrădire a competenţelor instanţei,
pentru buna realizare a justiţiei, magistratului nu i se poate îngădui o putere discreţionară,
arbitrară, potrivit căreia, invocând formal un text legal, să se poată dispune soluţii diferite
(potenţial diametral opuse) în rezolvarea uneia şi aceleiaşi probleme de drept, în considerarea
unor cazuri asemănătoare. Altfel spus, interpretarea dispoziţiei legale trebuie să rămână în
limitele acesteia, iar nu să devină arbitrară (prin aceea că ar putea stabili conţinuturi diferite
unei prevederi normative în aplicarea sa concretă în cauze similare). Celui căruia legiuitorul
îi conferă competenţa de a interpreta şi aplica, pe caz concret, legea nu i se conferă (nu
trebuie să i se confere, nici să i se permită) autoritatea de a se substitui practic legiuitorului,
depăşindu-şi atribuţiile şi transformând (în concret) actul interpretării normei (şi aplicării
sale, adaptată la particularităţile fiecărui caz concret în parte) în act de creare (elaborare şi
implementare) a normei. în materie penală, balanţa sensibilă dintre rigiditatea abstractă a
prevederii normative şi flexibilitatea necesară aplicării practice a acesteia (adaptării sale la
specificul fiecărei cauze în parte), prin intermediul competenţei magistratului de a interpreta
dispoziţia legală, este cu atât mai sensibilă (şi trebuie să fie cu atât mai strict reglementată
sub aspectul limitelor sale), cu cât sunt mai mari mizele implicate (spre exemplu, libertatea
persoanei), prin comparaţie cu situaţia existentă pe tărâmul altor ramuri ale dreptului.
Este motivul pentru care, în doctrina şi în practica penală, se invocă adesea o regulă de
interpretare a legii penale, potrivit căreia „poena
în strânsă legătură cu legalitatea incriminării, surprinsă sub accepţiunea lex stricta,
se ridică în materie penală şi problema analogiei[4]. Sintetizând discuţiile (uneori extinse)
[1] Similară, într-o anumită măsură, situaţiei în care nu ar exista deloc imperativul unei norme de incriminare
anterioare necesare pentru angajarea răspunderii lor penale.
121Precum: compunerea individuală a instanţei; cutuma interpretativă a unei instanţe, potenţial diferită de cea
a unei alte instanţe; identitatea persoanelor implicate în cauză etc.
[3] în traducere liberă: dispoziţiile (legii) penale sunt de strictă interpretare.
141Potrivit Dicţionarului de drept penal şi procedură penală, prin analogie se înţelege acea „metodă de aplicare
a normelor juridice care constă în soluţionarea unei situaţii pentru care nu există o dispoziţie legală care să o
reglementeze în mod direct, fie prin aplicarea normei ce reglementează situaţia cea mai asemănătoare (analogia
legis), fie prin aplicarea principiilor generale ale sistemului de drept respectiv (analogia iuris)" - G. A ntoniu ,
C. BULAl, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 56.
întreprinse în doctrină111pe marginea acestei chestiuni, considerăm esenţial a fixa necesitatea

distincţiei ce trebuie realizată între incriminarea prin analogiel2] şi interpretarea legii penale
prin analogie™. Astfel, în timp ce prima dintre acestea este strict interzisă (reprezentând
o încălcare a principiului legalităţii incriminării), interpretarea prin analogie a legii penale
constituie un procedeu admis, în principiu, în activitatea uzuală de descifrare a sensului
reglementării normative penale şi de aplicare a acesteia. Totuşi, doctrina distinge, inclusiv
în materie de interpretare analogică a legii penale, două ipoteze (în funcţie de modul în
care rezultatul interpretării se reflectă asupra situaţiei făptuitorului, de criteriul caracterului
favorabil sau nefavorabil al interpretării analogice), şi anume: interpretarea analogică in
bona partem (care îl avantajează pe cel acuzat) şi interpretarea analogică in mala partem
(care îl dezavantajează pe acesta). De principiu, regula este că interpretarea analogică in
bona partem este permisă fără restricţii, în timp ce interpretarea analogică in mala partem
ar fi (în esenţă) interzisă141.
Secţiunea a 3-a. Principiul fundamental al incriminării

doar a faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social
Potrivit doctrinei, principiul de bază al incriminării doar a faptelor care prezintă un anumit
grad de pericol social are o fundamentare indirectă în dispoziţiile cuprinse în Constituţie
la art. 53[5].1
5
4
3
2
[1] Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 42 ş.u.

[2] Incriminarea prin analogie ar semnifica posibilitatea ca, în practica organelor judiciare, o persoană să poată
fi trasă la răspundere penală şi sancţionată penal, în calitate de infractor, pentru comiterea unei fapte apreciate
drept periculoasă, cu toate că nu ar exista, propriu-zis, o normă de incriminare a acesteia în dreptul pozitiv. Spre
exemplu, în Codul penal român din 1936, astfel cum a fost modificat în anul 1948, s-a inserat următoarea dispoziţie
[art. 1 alin. (2)] care acredita, expres, incriminarea prin analogie: „Faptele socialmente periculoase, care au o vădită
asemănare cu vreuna din faptele prevăzute de legea penală, se socotesc ca fiind implicit prevăzute şi pedepsite
prin dispoziţiunea de lege care prevede şi pedepseşte fapta asemănătoare" (prevederea în cauză a fost activă
până în anul 1956). O asemenea posibilitate nu mai există de lege Iota în dreptul nostru penal (fiind, de regulă,
apanajul legislaţiilor penale aparţinând unor regimuri totalitare), fiind interzisă tocmai ca urmare a prevederii
cuprinse în art. 1 CP.
[3] Interpretarea legii penale prin analogie (expresie a metodei de interpretare logico-raţionale, realizată prin
intermediul argumentului interpretativ a pari şi al regulii de interpretare ubi eadem ratio, ibi idem ius) conduce, în
principiu, la o interpretare extensivă a legii penale, atunci când aceasta este insuficient de clară, prin recurgere la
compararea dispoziţiei interpretate cu o alta, al cărei sens este cert. însă, prin aceasta, „se ajunge nu la pedepsirea
unei fapte noi neincriminate explicit, ci numai la sancţionarea unor modalităţi noi ale aceleiaşi fapte incriminate"
ori la „lămurirea dispoziţiilor legii prin recurgerea la unele dispoziţii ce reglementează o materie asemănătoare,
dar care este mai clară, care este un mijloc de complinire a lacunelor sau impreciziunilor" uneori manifestate de
către legiuitor în reglementare (G. A ntoniu , C. Bulai, op. cit., p. 57).
[4] Se impune să exprimăm totuşi aprecierea conform căreia nu considerăm că interdicţia interpretării analogice
in mala partem se impune, în toate cazurile, cu aceeaşi intensitate ca interdicţia incriminării prin analogie (nu
are caracterul strict absolut al acesteia din urmă). Astfel, în situaţia în care, în interpretarea unei norme penale,
s-ar contura o alternativă între o soluţie absurdă (aberantă) - din punct de vedere ştiinţific şi logic respectiv o
altă soluţie, la care s-ar putea ajunge doar prin intermediul unei interpretări analogice in mala partem, opinăm
(fără rezerve) pentru această din urmă rezolvare (coerentă cu ansamblul reglementării şi cu regulile obiective,
ştiinţifice care guvernează domeniul dreptului penal). Spre exemplu, considerăm că o asemenea situaţie poate
fi identificată în cazul dispoziţiei din art. 96 alin. (3) CP, legată de revocarea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere. Astfel, deşi textul legal face referire expresă doar la împrejurarea în care pedeapsa amenzii ar fi
însoţit pedeapsa închisorii în urma aplicării prevederilor art. 62 CP, este ilogic a nu accepta că aceeaşi soluţie ar
trebui atinsă şi atunci când cele două pedepse principale ar fi fost cumulate în temeiul art. 39 alin. (1) lit. d) CP.
[5] Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 63. Art. 53 din Legea fundamentală (cu denumirea marginală „ Restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi") dispune: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate
fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a
Ideea esenţială care conturează acest c o n c e p t-ş i anume limitarea incriminării doar
la tipurile de conduită care prezintă un anumit grad (sporit) de pericol social - pe care
alegem să îl enunţăm drept principiu fundamental al materiei penale111, este că legiuitorul
însuşi nu ar trebui să abuzeze de reglementarea pe care o poate realiza prin intermediul
dreptului penal. Ţinând cont de tipul şi de dinamica activităţilor indezirabile ce se impun
a fi combătute, precum şi de importanţa şi specificul valorilor/relaţiilor sociale protejate,
legea ar trebui să îşi restrângă puterea de incriminare doar la acele genuri de conduite
care, prin gravitate şi/sau frecvenţă, riscă să tulbure atât de puternic ordinea de drept,
încât justifică recurgerea, în contra lor, la cea mai intensă reacţie (internă) admisibilă pe
care statul o poate manifesta (şi anume represiunea penală)121. Astfel, în măsura în care
ar exista modalităţi juridice eficiente (în egală măsură), dar mai puţin drastice (decât cele
implicate de recurgerea la dreptul penal), care ar putea asigura scopul legitim de prevenţie
pe care îl urmăreşte legiuitorul (în vederea descurajării şi reprimării - sancţionării - anumitor
comportamente nedorite), în plan legislativ ar trebui să se recurgă, prioritar, la aceste căi
extrapenale. Incriminarea şi sancţionarea penală reprezintă (ar trebui să reprezinte) doar
o soluţie de ultim resort, nefiind recomandabile exagerarea şi generalizarea recurgerii la
acest instrument de control social, deosebit de invazivîn ceea ce priveşte sfera drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului*131.
sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea
poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu
situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului
sau a libertăţii".
[1] Prezentat, uneori, în doctrină, (şi) în legătură cu problematica referitoare la caracterele dreptului penal, şi
anume caracterul (caracterele) subsidiar-selectiv(e) al(e) dreptului penal. A se vedea, în acest sens, Fl . Streteanu ,
D. Niţu , op. cit., p. 19-21, 63-65.
121 Ideea subliniază faptul că domeniul ilicitului juridic nu se restrânge (şi nu ar trebui să se restrângă) la sfera
ilicitului penal, existând şi alte ramuri de drept care, în mod specific, cunosc propriile forme de ilicit, pe care reuşesc
să le gestioneze în mod corespunzător, fără a apela la intensitatea pe care o presupune domeniul penal. în literatura
de specialitate s-a statuat că „nu orice fapte de pericol social sunt considerate de lege ca infracţiuni, ci numai
acelea care prezintă un grad sporit de periculozitate socială. Intensitatea pericolului social, care caracterizează
infracţiunile, reprezintă, aşadar, criteriul de delimitare a acestora de celelalte fapte socialmente periculoase, care
atrag o răspundere de natură administrativă, disciplinară etc. (...) Primesc, aşadar, o caracterizare juridico-penală
numai acele fapte care aduc atingere celor mai importante valori sociale (...). (...) nu s-a incriminat ca infracţiune orice
faptă periculoasă, ci numai acelea care prezintă un grad sporit de periculozitate socială, pentru a căror sancţionare
se cere aplicarea de pedepse. (...) Se cere ca fapta să prezinte un pericol social de o anumită gravitate pentru a fi
incriminată ca infracţiune, întrucât elementul corelativ al acesteia, pedeapsa, reprezintă sancţiunea juridică cea mai
severă, atât prin natura şi felul ei de executare, cât şi prin alte consecinţe pe care le antrenează (starea de recidivă
ş.a.). Or, aplicarea unei astfel de sancţiuni trebuie să intervină numai în situaţia faptelor care, prin natura lor, prin
conţinutul şi urmările produse, precum şi a altor elemente care le caracterizează, relevă o periculozitate socială
deosebită, faţă de care o sancţiune de altă natură ar fi ineficientă" - M. Zolyneak , op. cit., p. 42, 43.
131Tocmai datorită intensităţii mijloacelor sale specifice de funcţionare şi consecinţelor de impact major pe care
le presupune asupra persoanelor care îi transgresează normele, dreptul penal trebuie să reprezinte o ultimă cale de
reacţie legislativă (ultima ratio), care -în plus-să îşi restrângă incidenţa doar la domeniul unor fapte de o gravitate
aparte pentru buna desfăşurare a raporturilor sociale fireşti. Gravitatea poate fi identificată sub forma unui punct
de intersecţie a mai multor coordonate, printre care: importanţa valorii/relaţiilor sociale de referinţă; frecvenţa
statistică a conduitelor prejudiciabile pentru acestea (şi tendinţele realist prognosticate ale apetitului criminogen
de a le comite, într-o anumită conjunctură socială, culturală, economică etc. prin care se caracterizează respectiva
societate, la un anumit moment dat); intensitatea atingerii apte a ştirbi sau periclita respectivele valori/relaţii sociale
(gravitatea potenţială a urmărilor tipului respectiv de comportament, evaluată atât la nivel individual, cât şi la nivel
general, social); particularităţile genului de conduită apreciată drept neconvenabilă (modul şi mijloacele frecvente
de săvârşire a acelui tip de faptă, felul în care aceasta evidenţiază atitudini şi mentalităţi profund anti-sociale sau
dăunătoare pentru bunul mers al societăţii) ş.a. Credem că ideea de bază a principiului fundamental astfel enunţat
poate fi exprimată prin următoarea comparaţie: deşi este posibil, nu este recomandat a supune un organism
Principiul astfel formulat ar trebui să îndrume activitatea de legiferare, avertizând legiuitorul

că este indicat a rezista tentaţiei de a recurge prea des la avantajele dreptului penal (precum
impactul social major şi eficienţa sporită) pentru a atinge finalităţi de prevenţie şi protecţie
care pot fi asigurate, în mod suficient şi eficient (rezonabil), (şi) prin intermediul unor căi
juridice extrapenale, mai puţin drastice (cu implicaţii mai scăzute pentru potenţialii făptuitori).
Altfel spus, dreptul penal nu ar trebui să conţină reglementări (în special incriminări) de
semnificaţie redusă (bagatelare), fiind important a nu se abuza de acest instrument de
maximă intensitate aflat la dispoziţia autorităţii etatice (şi nici a i se micşora semnificaţia şi
impactul generic), prin includerea, în sfera sa de cuprindere, a unor dispoziţii referitoare la
comportamente insuficient de grave (ca impact şi/sau frecvenţă). Asemenea conduite nu
trebuie incriminate, ci prevăzute şi sancţionate cu titlu de ilicit extrapenal; pe de altă parte, în
măsura în care anumite comportamente deja incriminate la un anumit moment dat ajung să
scadă sub gradul de pericol social abstract care legitimează interzicerea lor drept infracţiuni
(ca urmare a dinamismului modificărilor macro-sociale, economice, culturale etc.), atunci
devine necesară recurgerea la actul dezincriminării, pentru scoaterea lor în afara sferei
penale şi - eventual - combaterea prin intermediul altor ramuri de drept.
Trebuie menţionat şi faptul că, uneori, în realitatea obiectivă, se înregistrează comiterea
unor fapte tipice (care corespund, în elementele lor constitutive esenţiale, descrierii abstracte,
într-o normă de incriminare, a unui anumit tip de comportament) care sunt caracterizate de
un grad de periculozitate concretă extrem de scăzută, la limita existenţei acesteia (putându-se
aprecia, în mod rezonabil, că legiuitorul nu a avut în vedere, de principiu, asemenea situaţii
atunci când a decis să elaboreze norma de incriminare în care se poate efectua, formal,
încadrarea juridică a speţei respective)111, deşi alte genuri de conduite concrete, corespunzătoare
acelei norme de incriminare, prezintă în mod evident o periculozitate reală (majoră). Pentru
asemenea cazuri, deşi se pot prefigura (teoretic) mai multe soluţii posibile121, legiuitorul
penal român actu al-fidel respectării formale, stricte a principiului legalităţii incrim inării-a
unui tratament puternic, generalizat (şi nociv, sub multiple aspecte) cu un antibiotic, dacă acesta suferă simple
simptome ale unei răceli banale (care pot fi combătute cu medicaţie mult mai puţin invazivă ori chiar prin procedee
terapeutice alternative celor medicamentoase). Altfel, a obişnui acel organism cu acţiunea antibioticului atunci
când nu este necesar riscă să îi scadă sensibilitatea la acţiunea acestuia, neutralizându-i efectul exact în acele
împrejurări, mult mai grave, în care administrarea sa ar fi singurul tratament eficient, căci mijloacele mai puţin
invazive nu ar fi, într-adevăr, salvatoare.
[1] Spre exemplu, avem în vedere posibile conduite precum: luarea unui produs alimentar de valoare diminuată
(de pildă, un fruct), de către o persoană nevoiaşă, lipsită de antecedente, în vederea satisfacerii unei necesităţi de
hrană (formal, fapta constituie infracţiunea de furt - art. 228 CP); deteriorarea intenţionată, de către o persoană
care nu a mai avut conflicte cu legea penală, a unui obiect vestimentar lipsit de valoare reală, aparţinând altei
persoane - o eşarfă ieftină, de pildă (formal, fapta se poate încadra ca infracţiune de distrugere - art. 253 CP);
fapta unei persoane de a o înghionti pe alta (de exemplu) într-un mijloc aglomerat de transport în comun, pentru
a-şi face loc spre ieşire (comportament care ar putea reprezenta o infracţiune de lovire sau alte violenţe, conform
art. 193 CP) ş.a.m.d.
[2] Spre exemplu, Codul penal anterior (din 1968) reglementa instituţia faptei care nu prezintă pericolul social
al unei infracţiuni [art. 18*12alin. (1)], astfel: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin
atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit
de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni". în alin. (2) al aceluiaşi articol se stabileau
criteriile potrivit cărora urma să se identifice prezenţa sau absenţa gradului de pericol social concret al unei fapte
care corespundea unei norme de incriminare (care deci manifesta în abstract gradul de pericol social necesar
pentru ca legiuitorul să o fi prevăzut în legea penală), astfel: „La stabilirea în concret a gradului de pericol social
se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost
comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă
este cunoscut". Potrivit alin. (3) al art. 181 CP 1968, aptitudinea de a aprecia că faptei prevăzute de legea penală,
efectiv săvârşită, îi lipseşte gradul de pericol social concret al unei infracţiuni revenea, după caz, fie procurorului,
fie instanţei (penale), iar în cazul unei aprecieri pozitive a acestora (în acest sens), se putea aplica (facultativ) o
considerat că se impune reglementarea unui aşa-numit principiu al oportunităţii tragerii

la răspundere penală. Astfel, oricât de scăzut ar fi gradul de pericol social concret al faptei
săvârşite, în măsura în care aceasta întruneşte, formal, elementele constitutive ale unei
anumite incriminări, verificând (totodată) toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii [ale
oricărei infracţiuni în general, potrivit art. 15 alin. (1) CP], aceasta va putea fi apreciată drept
activitate infracţională, iar persoana care a comis-o drept infractor. Pe de altă parte, potrivit
instituţiilor renunţării la urmărirea penală şi renunţării la aplicarea pedepsei, în asemenea
cazuri nu se va impune în mod obligatoriu angajarea răspunderii penale a infractorului,
organele judiciare putând decide (în condiţii precis reglementate prin lege) că este inoportună
tragerea la răspundere penală a acestuia111.
Considerăm că se poate aprecia că, în prezenţa întrunirii efective a cerinţelor de care
depinde recurgerea la instituţiile ante-menţionate (renunţarea la urmărirea penală şi
renunţarea la aplicarea pedepsei), în raport de anumite cauze concrete, concepţia de bază
pe care se fundamentează principiul incriminării numai a faptelor care prezintă un anumit grad
de pericol social poate fi întrebuinţată (şi) pentru orientarea activităţii practice a organelor
judiciare, ca un mijloc în formarea opiniei lor cu privire la oportunitatea recurgerii la aceste
soluţii (sau la lipsa unei astfel de oportunităţi)121. O asemenea abordare ar putea reprezenta
o întrebuinţare practică derivată, dar utilă, a esenţei acestui principiu de drept penal, în
scopul asigurării unei eficiente, juste şi echitabile soluţionări a unor cauze penale cu a
căror rezolvare sunt învestite organele judiciare, menţinându-se şi afirmându-se, totodată,
corespunzător şi formal, caracterul de ilicit penal al faptei (incriminate) săvârşite, în mod
determinat, în privinţa căreia se face aplicarea instituţiilor ante-indicate[3).
sancţiune prezentând caracter administrativ (potrivit art. 91 CP 1968, era vorba despre: mustrare; mustrare cu
avertisment; amenda de la 10 la 1.000 de lei).
[1] A se vedea art. 318 CPP, respectiv art. 80 ş.u. CP în asemenea ipoteze, fără a fi afectată însăşi incriminarea
genului de conduită abstractă în tiparul căreia se încadrează şi activitatea faptică efectiv săvârşită, precum şi fără
a se implica împrejurarea că, în asemenea ipoteze, fapta concret comisă nu ar mai constitui infracţiune (căci ea
îşi menţine, formal, acest caracter juridic), organele judiciare ajung să echilibreze, oarecum, prin intermediul
aplicării dispoziţiilor acestor instituţii ale dreptului penal/procesual penal, incongruenţa apărută între planul de
referinţă al viziunii abstracte a legiuitorului şi planul de referinţă concret, al realităţii faptice, efectiv manifestate
într-o anumită situaţie determinată.
[2] Practic, ori de câte ori organul judiciar va putea considera, în mod rezonabil, că este de presupus că legiuitorul
nu a avut în vedere, în momentul incriminării unui anumit tip de comportament, anumite ipoteze particulare
precum aceea concretă (de importanţă practică extrem de redusă) cu a cărei analiză a fost învestit respectivul
organ judiciar (spre exemplu, sustragerea pixului, de valoare modică, al unei alte persoane), atunci va avea temei
să recurgă, după caz, la soluţia de renunţare la urmărirea penală ori la aceea de renunţare la aplicarea pedepsei
(desigur, dacă sunt întrunite toate cerinţele legale prevăzute pentru a fi incidente aceste instituţii).
[3] Pentru critica soluţiei legislative anterioare privind dispoziţia art. 18*12
3CP 1968, a se vedea (printre alte surse)
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 232-238. Potrivit Expunerii de motive a noului Cod penal, s-a arătat (pct. 2.2.) că
„(...) s-a renunţat la pericolul social ca trăsătură generală a infracţiunii, trăsătură specifică legislaţiilor de inspiraţie
sovietică, fără legătură cu tradiţiile dreptului nostru penal. Renunţarea la reglementarea pericolului social - şi,
implicit, la categoria faptelor care nu prezintă pericolul social al infracţiunii - nu atrage după sine aducerea în
sfera infracţiunii pedepsibile a unor fapte vădit lipsite de gravitate, căci situaţia acestora se va rezolva, în contextul
reglementărilor unui nou Cod de procedură penală, pe baza principiului oportunităţii urmăririi penale, o asemenea
soluţie fiind tradiţională în legislaţiile europene occidentale".
Secţiunea a 4-a. Principiul fundamental potrivit

căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale
Principiul fundamental supus analizei cunoaşte reglementare expresă potrivit dispoziţiilor
cuprinse în art. 15 alin. (2) CP („Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale"),
reieşind şi din ansamblul reglementărilor penale (dar şi constituţionale)111.
Conceptul astfel enunţat reprezintă primul principiu fundamental de drept penal legat
direct, nemijlocit de instituţia fundamentală a răspunderii penale, ideea transmisă astfel,
caracteristică întregii reglementări penale contemporane, este aceea că nimic altceva nu
poate genera/activa incidenţa instituţiei fundamentale a răspunderii penale decât preexistenţa
(verificată în fiecare caz concret în parte a) instituţiei fundamentale a infracţiunii. Reprezentând
forma cea mai severă (teoretic, formal) de răspundere juridică existentă într-o societate,
implicând consecinţe (directe şi indirecte, imediate şi mediate, actuale şi viitoare) dintre
cele mai severe asupra persoanei în sarcina căreia se angajează, răspunderea penală nu
poate şi nu trebuie a fi (potenţial) atrasă decât de comiterea unei fapte concrete atât de
grave, încât întruneşte toate cerinţele (generale şi speciale) pentru a fi apreciată drept faptă
penală, adică infracţiune.
Nici persoanei care a comis un alt fel de faptă ilicită (interzisă ca indezirabilă) extrapenală,
precum nici aceleia care a comis o simplă faptă prevăzută de legea penală, care nu se constituie
însă ca infracţiune (ca faptă penală propriu-zisă), nu i se poate angaja răspunderea penală
(aşadar, în mod subsecvent, nu i se pot dispune sancţiuni penale - consecinţe ale acestei
răspunderi, sancţiuni care îi dau acesteia conţinut concret - şi nici nu i se generează acele
urmări consecutive specifice unei persoane care a fost trasă la răspundere penală)121. O
asemenea persoană va putea răspunde juridic, eventual, pentru fapta comisă, pe terenul
unor alte ramuri de drept ori i se vor putea dispune anumite măsuri (sancţiuni) de drept
penal, dar exclusiv dintre acelea care nu constituie consecinţe ale angajării răspunderii
penale (spre exemplu, se vor putea dispune, în condiţiile legii, unele măsuri de siguranţă -
sancţiuni de drept penal post-delictuale, prezentând caracter principal preventiv, iar nu
represiv sau de reeducare).
în principiu, răspunderea penală (în mod necesar întemeiată pe comiterea unei infracţiuni)
are un caracter inevitabil, cu precizarea că există şi unele instituţii apte să o înlăture în mod
direct (cauze de înlăturare a răspunderii penale, precum amnistia, prescripţia răspunderii
penale, lipsa/retragerea plângerii prealabile, împăcarea).*2
111A se vedea, de pildă, art. 23 [alin. (12) şi (13)], art. 53, art. 73 [alin. (3) lit. h)] ş.a. din Constituţie.
[2) Forme de ilicit juridic extrapenal pot fi, de pildă: contravenţiile, reglementate de dreptul administrativ;
abaterile disciplinare, reglementate de dreptul muncii; simplele fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, reglementate
de dreptul civil, în cadrul răspunderii civile delictuale. în ceea ce priveşte o faptă prevăzută de legea penală, care nu
constituie însă infracţiune, această situaţie se poate datora, de exemplu: faptului că activitatea este corespunzătoare,
în elementele sale concrete caracteristice, tiparului unei infracţiuni (astfel cum este acesta descris de legiuitor
în norma penală), dar nu întruneşte şi cerinţele constitutive subiective, referitoare la forma anume de vinovăţie
în considerarea căreia s-a realizat incriminarea acelui tip de faptă; ori împrejurării că fapta nu verifică prezenţa
trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, precum cele privind caracterul nejustificat - antijuridic - al faptei (de pildă,
comiterea faptei în legitimă apărare) ori inexistenţa imputabilităţii (de pildă, pentru că făptuitorul este iresponsabil
sau a fost constrâns să comită fapta) etc.
Secţiunea a 5-a. Principiul fundamental al caracterului

personal al răspunderii penale
în doctrină se opinează în sensul că principiul de bază al caracterului personal al răspunderii
penale cunoaşte fundamentare normativă (mai degrabă indirectă) potrivit dispoziţiilor cuprinse
în mai multe dispoziţii ale legii penale generale (art. 2, art. 49, art. 50 şi art. 74 CP)[1], precum
şi (tot mijlocit) în art. 23 alin. (1) din Constituţie (ca o garanţie implicită a libertăţii individuale
şi siguranţei persoanei, pe care această prevedere le declară a fi inviolabile)121. Fără a fi
contestat (literatura de specialitate îl indică unanim ca principiu fundamental al dreptului
penal), conceptul reiese, aşadar, mai puţin din stipulaţii exprese şi nemijlocite ale legii
(fundamentale ori penale generale) şi mai mult din ansamblul reglementării penale131.
Constituie specificul marcant al reglementării penale (contemporane) împrejurarea că,
spre deosebire de alte domenii ale răspunderii juridice (precum răspunderea civilă delictuală,
de pildă, unde se întâlneşte instituţia răspunderii pentru fapta altuia*141), răspunderea penală
este una strict personală. Astfel, orice urmare directă (nemijlocită) de tip negativ produsă
asupra unei persoane, cu titlu de consecinţă oficial/formal atrasă în considerarea comiterii
unei infracţiuni, se poate dispune exclusiv asupra persoanei/persoanelor implicate în săvârşirea
respectivei fapte, căreia/cărora i s-a/li s-a angajat răspunderea penală pentru aceasta[5).în ideea
astfel expusă, este necesar a se evidenţia raportarea la consecinţele directe (nemijlocite) ale
comiterii unei infracţiuni şi angajării răspunderii penale pentru aceasta, deoarece principiul
în cauză nu implică interdicţia producerii unor consecinţe derivate implicit (indirect) din
comiterea unei infracţiuni şi în sarcina altor persoane decât a subiectului activ al infracţiunii.
Astfel, este evident că, dacă un infractor este sancţionat penal prin condamnarea la o
pedeapsă principală privativă de libertate ori chiar pecuniară, există posibilitatea reală (ba
chiar probabilitatea) ca terţe persoane să fie afectate de angajarea, astfel, a răspunderii
penale în sarcina acestuia. De pildă, veniturile membrilor familiei sale (dacă este cazul
unei asemenea ipoteze) vor fi, desigur, diminuate (uneori chiar dramatic, dacă infractorul
era, de pildă, unicul membru al familiei care realiza venituri) ca efect al privării sale de
libertate (implicând imposibilitatea prestării în continuare a activităţii lucrative generatoare
de venituri) ori ca efect al obligării sale la achitarea unei sume, cu titlu de amendă penală,
în beneficiul statului. Aceste efecte potenţiale nu ştirbesc însă din valoarea axiomatică a
principiului fundamental aici descris, deoarece ele nu sunt produse cu titlu de consecinţe
directe, nemijlocite asupra unor persoane inocente, ci decurg implicit, obiectiv din situaţia
juridică pe care infractorul şi-a atras-o săvârşind fapta penală, neputând fi preîntâmpinate şi
111 Vizând (în ordine): principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal; reguli de sancţionare şi comunicare a
circumstanţelor (personale, respectiv reale) între persoanele participante la comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală; criteriile generale de individualizare a pedepsei (inclusiv unele de ordin personal, individual). A se
vedea (printre altele) V. Pasca , op.cit., p. 39; Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 56.
121 Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 57.
131Apreciem că s-ar impune o consacrare expresă, cel puţin penal generală (dacă nu chiar constituţională), a
principiului astfel formulat, care reprezintă o regulă atât de firesc şi larg acceptată (indiscutabilă) în dreptul penal
contemporan.
141Precum: răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori (art. 1372
C. civ.); răspunderea comitentului pentru faptele comise de prepus (art. 1373 C. civ.); răspunderea pentru prejudiciul
cauzat de animale sau lucruri (art. 1375, art. 1376 C. civ.).
151 De altfel, principiul depăşeşte domeniul strict al răspunderii penale, pentru că şi acele sancţiuni de drept
penal care nu constituie consecinţe ale răspunderii penale (şi anume măsurile de siguranţă) se pot dispune - în
principiu - exclusiv asupra acelor persoane care au pus în evidenţă periculozitatea ce tinde a se înlătura, astfel,
prin implicarea lor personală în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată (şi aceste sancţiuni
au deci, de regulă, caracter personal).
nefiind special destinate (intenţionate, orientate) către aceste persoane. Aceeaşi este situaţia
şi în raport de ipoteza răspunderii penale a persoanei juridice, unde aplicarea pedepsei
(principale - am enda- ori a unor pedepse complementare - precum închiderea unor puncte
de lucru, interdicţia de a participa o perioadă la proceduri de achiziţii publice etc.) poate
determina, indirect, o diminuare evaluabilă patrimonial a drepturilor unor persoane străine
de comiterea infracţiunii de către persoana juridică (spre exemplu, unii acţionari care nu au
fost implicaţi în procesul decizional ce a condus la comiterea infracţiunii).
Ideea de bază pe care este construit acest principiu fundamental al dreptului penal este că
nicio persoană nu va putea fi trasă la răspundere juridico-penală în legătură cu săvârşirea unei
infracţiuni, în măsura în care nu a comis ea însăşi sau nu a participat (în una dintre formele
prevăzute de lege: coautorat, instigare, complicitate)111la comiterea unei infracţiuni. în mod
oarecum atipic în drept (căci, adeseori, regulile juridice cunosc şi excepţii), aceasta este o
regulă de la care nu se permit derogări, putând conduce chiar la ipoteze în care să nu poată
fi angajată răspunderea penală a niciunei persoane pentru comiterea unor fapte care sunt
prevăzute de legea penală (inclusiv fapte grave)(2].
Una dintre consecinţele cele mai percutante ale principiului caracterului personal al
răspunderii penale este că, dacă infractorul nu poate fi supus la răspundere penală ori la
suportarea efectivă a consecinţelor acesteia, lui nu i se poate substitui o altă persoană în
raport de care să se exercite răspunderea penală ori care să suporte în concret consecinţele
ei directe, nici măcar dacă o asemenea persoană şi-ar manifesta voinţa în acest sens. Dacă
infractorul decedează anterior pronunţării unei hotărâri definitive prin care să se pună capăt
procesului penal, se dispune soluţia procesuală a încetării procesului penal, nefiind posibilă
exercitarea represiunii (acţiunii penale) împotriva unor terţe persoane (precum succesorii în
drepturi/obligaţii ai infractorului, dacă nu au participat alături de acesta la comiterea acelei
infracţiuni)131. De asemenea, dacă infractorul decedează anterior executării pedepsei dispuse
împotriva sa (ori executării integrale a acesteia), pedeapsa nu se va mai putea executa, nici
măcarîn cazul în care este o pedeapsă pecuniară (astfel, obligaţia de plată a amenzii penale,
neachitată total sau parţial, se stinge prin decesul infractorului condamnat, fără a trece în
sarcina de plată a moştenitorilor acestuia, care preiau doar drepturile şi - eventual - obligaţiile
patrimoniale ale defunctului, altele decât cele decurgând din comiterea unor infracţiuni). Or,*1 2
111A se vedea dispoziţiile art. 46-48 (ş.u.) CP.

121Spre exemplu, dacă un minor nerăspunzător penal (de pildă, cu vârsta de 13 ani) ucide o persoană, chiar
într-un mod extrem de violent, fără a fi fost implicată nicio altă persoană în comiterea acestei fapte (nu a avut
instigator, nici complice, nici coautor), nu se va putea angaja nimănui răspunderea penală pentru cauzarea decesului
victimei. Aceasta, deoarece, la respectiva vârstă, autorul faptei nu răspunde penal (nu este subiect al dreptului
penal, nu are capacitate penală - a se vedea art. 27 coroborat cu art. 113 CP), deci nu i se pot aplica sancţiuni
penale (măsuri educative). Se pot dispune faţă de el, eventual (dacă este cazul), doar sancţiuni de drept penal din
categoria măsurilor de siguranţă. De asemenea, părinţii săi nu răspund decât (eventual) din punct de vedere civil
pentru rezultatul cauzat de minor (spre exemplu, ei vor putea fi obligaţi la plata unor despăgubiri către familia
victimei, în cadrul răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia), nicidecum penal, căci ei nu au comis şi nici
nu au participat la comiterea de către copilul lor minor a faptei incriminate (chiar dacă unele carenţe în educaţia
acestuia ori lipsa de supraveghere au permis săvârşirea faptei). Eventual, părinţii vor putea fi traşi la răspundere
penală separat, pentru o faptă proprie, dacă se probează existenţa unei asemenea incriminări şi conduita lor
concretă, încadrabilă ca atare (de exemplu, dacă minorul a fost grav abuzat fizic, în mod constant, de părinţi,
obişnuit sau chiar forţat de aceştia la consum de alcool ori droguri etc. şi încurajat la comportamente agresive faţă
de alte persoane, motiv pentru care a ajuns, într-o conjunctură concretă, să omoare victima, fără însă ca părinţii
să fi participat direct la comiterea acelei fapte particulare, ei nu vor putea fi traşi la răspundere penală în legătură
cu omorul săvârşit de minor, dar vor putea fi traşi la răspundere penală pentru infracţiunea de rele tratamente
aplicate minorului - art. 197 CP).
131Iar în cazul în care aceştia au participat, alături de infractorul decedat, la comiterea infracţiunii, răspunderea
lor penală urmează să se angajeze oricum pentru fapta proprie, neavând consecinţe asupra acestui aspect că, prin
decesul infractorului, ei devin (şi) succesorii săi în drepturi (şi obligaţii - altele decât cele cu implicaţii penale).
dacă infractorul se sustrage de la urmărire penală, judecată sau executarea pedepsei definitiv
aplicate, nicio altă persoană în locul lui nu poate fi supusă acestora, indiferent de relaţia dintre
persoanele în cauză (soţi, părinţi şi copii, altfel de rude etc.). Chiar dacă o altă persoană şi-ar
manifesta dorinţa de a fi supusă răspunderii penale atrase de fapta altuia sau producerii
efectelor unor consecinţe ale angajării acesteia111, o asemenea solicitare nu ar putea primi
efect legal, răspunderea penală şi consecinţele sale fiind individuale.
Motivul pentru afirmarea acestui principiu fundamental constă în fundamentarea axiologică
a dreptului statului de a pedepsi, regăsindu-se în scopul şi funcţiile dreptului penal. Astfel,
urmărind să asigure prevenirea comiterii de infracţiuni şi să garanteze ordinea şi pacea
socială, dreptul penal acreditează conceptele de prevenţie generală şi prevenţie specială,
prin care îşi propune să determine respectarea legii penale de către destinatarii obedienţi
ai acesteia (în general), precum şi de către cei care au încălcat-o deja (în special). Persoanei
care a intrat în conflict cu legea penală urmează a i se angaja răspunderea penală şi a
i se dispune sancţiunile penale specifice corespunzătoare (precum şi alte consecinţe ale
angajării răspunderii penale). Astfel, prin intermediul experienţei negative presupuse de
supunerea la acestea (şi a dorinţei fireşti de a o evita pe viitor), urmează să i se modifice
(în mod ideal) concepţia despre valorile sociale, despre rolul şi raportarea sa la organismul
social. Acesta ar urma deci să fie reformat şi recuperat ca un membru util al comunităţii
(urmând şi ca restul destinatarilor legii penale să observe consecinţa astfel concretizată a
comiterii infracţiunii şi să extragă din exemplul dat propriile învăţăminte, care să le fortifice
achiesarea la valorile sociale şi să le stimuleze respectul faţă de legea penală). Or, toate
acestea nu s-ar putea asigura (nici măcar teoretic, programatic), dacă s-ar permite o breşă,
cât de mică, în relaţia de necesară dependenţă dintre infracţiune şi caracterul strict personal/
individual al răspunderii penale.
Secţiunea a 6-a. Principiul fundamental al legalităţii

sancţiunilor de drept penal
Principiul de bază al legalităţii sancţiunilor de drept penal cunoaşte reglementare expresă
potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 2 CP în vigoare121, care reiau şi dezvoltă ideea esenţială
exprimată în textul art. 23 alin. (12) din Constituţie131. Astfel, potrivit art. 2 CP (sub denumirea*2
3
111De pildă, părintele care ar declara că este dispus să execute el pedeapsa privativă de libertate în locul copilului
său - răspunzător penal - ori soţul unui infractor politician de carieră, care ar fi dispus să execute pentru acesta
pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice,
pentru ca soţul infractor să poată candida pentru o anumită demnitate, etc.
[2] Faţă de formularea art. 2 alin. (2) CP se poate ridica întrebarea dacă interdicţia aplicării retroactive a unei
sancţiuni de drept penal vizează doar ipoteza în care aceasta nu era deloc prevăzută, ca gen/tip/categorie, la
momentul comiterii unei anumite fapte incriminate sau dacă nu s-a intenţionat (şi) impunerea interdicţiei legislative
a aplicării retroactive a unei asemenea sancţiuni în ipoteza în care reglementarea activă în momentul săvârşirii
acelei fapte reglementa respectivul tip (gen, categorie) de sancţiune, dar cu un alt titlu (spre exemplu, ca măsură
de siguranţă, ulterior devenind pedeapsă, sau invers) ori cu alt conţinut (se reglementa, de pildă, o pedeapsă
complementară restrictivă de drepturi, dar sfera drepturilor al căror exerciţiu putea fi limitat în cadrul respectiv nu
includea exerciţiul unui drept nou-adăugat printr-o lege ulterioară) sau în limite distincte (mai reduse, căci altfel nu
s-ar contura o problemă demnă de indicat în acest cadru) faţă de acelea prevăzute de legea ulterioară. înclinăm să
opinăm în sensul că în prevederea legală indicată se acoperă, de principiu, doar cea dintâi ipoteză aici avansată,
urmând ca a doua să fie soluţionată prin utilizarea corespunzătoare a regulilor din materia aplicării legii penale în
timp, cu luarea în considerare a specificului fiecărui caz concret în parte.
[3] Art. 23 (cu denumirea marginală „Libertatea individuala") din Constituţia României dispune, la alin. (12), că
„Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii"; potrivit alin. (13) al aceluiaşi
articol, se stabileşte că „Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală".
marginală expresă „Legalitatea sancţiunilor de drept penal"), se prevede: „(1) Legea penală
prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au
săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care
au comis fapte prevăzute de legea penală. (2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate
lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea
penală la data când fapta a fost săvârşită. (3) Nicio pedeapsă nu poate f i stabilită şi aplicată
în afara limitelor generale ale acesteia".
Apreciat de unii autori ca un corolar inseparabil al legalităţii incriminării111, principiul
fundamental al legalităţii sancţiunilor de drept penal transmite ideea de bază potrivit căreia
nu este suficient ca o faptă să fie incriminată (anterior, clar, previzibil etc.) pentru a putea
genera răspunderea penală şi supunerea unei persoane unor sancţiuni de drept penal, fiind
necesar ca înseşi aceste sancţiuni (consecinţe concrete direct resimţite de o persoană, ca
efect al săvârşirii faptei incriminate) să fie prevăzute de legea penală, astfel încât destinatarii
legii penale să fie în mod suficient avertizaţi despre urmările negative la care se expun în
eventualitatea în care ar încălca preceptele acesteia. Doar astfel se poate aprecia pe deplin
că legiuitorul a înştiinţat suficient care sunt şi în ce măsură sunt indezirabile social şi juridic,
în cel mai înalt grad, anumite tipuri de conduite particulare, întrunindu-se şi un imperativ
de echitate, care face să apară drept lipsită de temei (de justificare), pe deplin, o reacţie de
sancţionare exercitată în absenţa unei avertizări anterioare complete şi informate.
Prin prevederea legală a sancţiunii ataşate unui comportament incriminat, se subliniază
importanţa valorii/relaţiilor sociale protejate prin acea incriminare, avertizându-se, totodată,
în mod corespunzător, destinatarii legii penale despre riscul efectiv al adoptării acestuia. Astfel,
acei destinatari care nu respectă norma penală din deplină adeziune, ci din temerea indusă de
potenţialitatea sancţionării lor penale, vor putea lua cunoştinţă despre intensitatea acesteia,
urmând a decide dacă îşi asumă sau nu riscul suportării sale, în compensarea beneficiului
pe care speră a-l realiza prin comiterea unei infracţiuni. în cazul în care, din acest motiv,
abandonează perspectiva infracţională spre care erau atraşi, se poate aprecia că legea penală
şi-a atins un ţel principal, de ordin preventiv (ante-delictual). în cazul în care, în pofida acestui
avertisment neechivoc, se dedau la săvârşirea de activităţi infracţionale, nu vor putea evita
asumarea, prin intermediul angajării răspunderii penale, a obligaţiei de a suporta rigorile
sancţionatorii cunoscute (potrivit riscului asumat) şi nu vor putea reproşa statului (societăţii)
o manifestare abuzivă a autorităţii/puterii de a-i sancţiona penal (de a pedepsi: ius puniendi).
A se admite o altă viziune ar presupune a achiesa la mecanisme neconforme cu exigenţele
echităţii specifice unui stat de drept, căci este posibil ca o persoană să ia decizia de a comite
111în doctrină s-a conturat o opinie critică la adresa manierei de reglementare pentru care a optat legiuitorul
penal actual, denunţându-se scindarea în două texte a principiului legalităţii (incriminării, respectiv sancţiunilor
de drept penal) - G. A ntoniu , în G. A ntoniu (coord .), op. cit., p. 20, 21. După cum ne-am exprimat deja opinia,
nu credem că reprezintă un neajuns al reglementării faptul că se abordează în dispoziţii separate legalitatea
reflectată asupra instituţiei esenţiale a infracţiunii, respectiv asupra instituţiei fundamentale a sancţiunilor de
drept penal. Astfel, atât teoretic, cât şi practic, aspectele legate de analiza instituţiilor fundamentale ale dreptului
penal (incluzând aici şi verificarea legalităţii reflectate asupra fiecăreia în parte) pot fi (şi sunt scindate) în etape
distincte. Drept urmare, este posibil a rezolva aspectele legate de existenţa şi validitatea instituţiei infracţiunii, cu
tot cu verificarea legalităţii incriminării, fără a mai fi necesar sau posibil a continua cu analiza existenţei şi validităţii
instituţiilor fundamentale subsecvente, lipsind, aşadar, necesitatea sau utilitatea verificării legalităţii sancţiunilor de
drept penal (de exemplu, atunci când, deşi fapta constituie infracţiune, există o cauză de înlăturare a răspunderii
penale ori de nepedepsire, iar dispunerea unei măsuri de siguranţă nu se impune în speţă). într-o atare ipoteză,
verificarea legalităţii sancţiunilor de drept penal nu mai are şi nici nu mai poate avea loc (lipsesc atât interesul concret,
practic, cât şi temeiul procesual care să permită o asemenea verificare asupra unor sancţiuni inaplicabile cazului
concret). în acest sens, a se vedea M.l. Michinici, M. Dunea , în T. Toader (coord .), M.l. Michinici, R. Răducanu ,
A. Crişu -Ciocîntă, S. Răduleţu , M. Dunea, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 4.
sau nu o activitate ilicită, exclusiv în baza riscurilor legale pe care le implică aceasta. Un
infractor avertizat (doar) că un anumit comportament indezirabil social este interzis, chiar
cu titlu de infracţiune, ar putea reproşa faptul că nu a cunoscut ce tip precis de sancţiune
riscă, respectiv gravitatea acelei sancţiuni, că a presupus că aceasta ar putea fi mai puţin
drastică decât este în realitate şi că, dacă ar fi cunoscut intensitatea reală a riscului asumat,
este posibili să nu se mai fi angrenat în comiterea infracţiunii (contestând astfel - în mod
întemeiat, rezonabil şi echitabil - dreptul statului de a-l supune la executarea respectivei
sancţiuni).
Dincolo de aceste aspecte, mai există şi pericolul real ca, în absenţa afirmării principiului
legalităţii sancţiunilor de drept penal, să se ajungă la abuzuri şi exercitări arbitrare periculoase şi
de nedorit (pentru securitatea juridică a sistemului - în general - şi a persoanelor particulare -
în special) ale dreptului de a pedepsi. Astfel, dacă sancţiunea nu ar fi cunoscută la momentul
săvârşirii infracţiunii, fiind absolut nedeterminată (neprecizată deloc ori precizată într-o manieră
lipsită de conţinut)111, s-ar putea ajunge la discrepanţe majore şi la o lipsă de uniformitate
esenţială, deosebirile substanţiale dintre cazuri similare putând fi întemeiate pe raţiuni
lipsite de obiectivitate, conjuncturale. Un sistem care ar fi astfel caracterizat ar favoriza
discriminarea pe diverse temeiuri, reprezentând, totodată, un sistem predispus la corupţie,
născând - în plus - şi numeroase tensiuni şi antagonisme sociale. Pe de altă parte, chiar
dacă sancţiunea ar fi cunoscută la data comiterii infracţiunii, dar s-ar putea modifica de
către legiuitor cu efect retroactiv, în mod arbitrar şi unilateral, situaţia destinatarilor legii
penale nu ar fi, în mod concret, mai bună. S-ar putea ajunge la ipoteza în care avertismentul
de gravitate al faptei, iniţial comunicat de către legiuitor, să fie infirmat, ulterior săvârşirii
unor infracţiuni, printr-o drastică înăsprire, care să se aplice retroactiv şi persoanelor care
comiseseră deja respectivul gen de fapte (iar acesta ar putea reprezenta, potenţial, chiar
planul abuziv urmărit de autoritatea etatică)*121.
în plus, afirmarea legalităţii incriminării ar reprezenta o manifestare demagogică, inclusiv
sub aspectul consecinţei lexscripta-cu întreg corolarul de garanţii referitoare la d
izvoarelor dreptului penal - , dacă nu s-ar impune ca aceeaşi sursă de exprimare juridică
a normei penale să conţină, totodată, şi prevederea/reglementarea/indicarea sancţiunii
de drept penal corespunzătoare (precum şi a sancţiunilor de drept penal în general, ca
instituţii cu specific propriu ale domeniului penal de referinţă). într-adevăr, valoarea obligaţiei
auto-asumate de legiuitor, de a incrimina doar prin acte normative de puterea juridică a legii
organice (şi - excepţional - prin acte juridice de forţă potenţial egală, precum ordonanţele
de urgenţă ale Guvernului), ar scădea dramatic dacă s-ar permite prevederea sancţiunilor
de drept penal aplicabile pentru respectivele fapte în dispoziţii normative de rang inferior
(precum legile ordinare, ordonanţele simple de Guvern, hotărârile de Guvern etc.).
111De exemplu: următoarea faptă constituie infracţiune şi se pedepseşte (fără indicarea manierei de pedepsire,
a naturii sau a limitelor pedepsei); sau următoarea faptă constituie infracţiune şi se pedepseşte cu toată rigoarea/
asprimea legii.
121 Ne-am putea imagina o situaţie de fapt ipotetică, precum: într-un regim totalitar care doreşte să lichideze
o anumită opoziţie sau o categorie de persoane pe care le apreciază ca indezirabile ori periculoase (precum s-au
petrecut lucrurile în regimul nazist, în raport de resortisanţii evrei, sau aşa cum s-a raportat şi Inchiziţia la aceştia o
lungă perioadă de timp), se stabileşte a reprezenta infracţiune o anumită faptă care are aptitudinea de a fi comisă
de către respectiva categorie de persoane (spre exemplu, sacrificarea ritualică a animalelor, ca practică religioasă, şi
consumul de alimente provenite din acest sacrificiu ritualic), dar se dispune o sancţiune modică ori chiar simbolică,
ce nu are aptitudinea de a descuraja, efectiv, săvârşirea acelei activităţi. Ulterior identificării persoanelor care au
comis respectiva infracţiune (formal calificată astfel, cu respectarea principiului legalităţii incriminării), în lipsa
afirmării principiului legalităţii (şi) a sancţiunilor de drept penal, s-ar putea dispune, retroactiv, transformarea acelei
sancţiuni într-una deosebit de severă, care să asigure eliminarea categoriei de persoane în cauză!
Ca o reacţie la toate acestea (mai sus indicate) şi ca o dorinţă de a le preîntâmpina,

principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal este afirmat drept principiu fundamental al
dreptului penal, impunând imperativ imposibilitatea de dispunere/stabilire/aplicare/obligare la
executarea unei sancţiuni de drept penal (în general, iar nu doar a unei pedepse propriu-zise)
care nu era prevăzută (reglementată) la momentul comiterii unei anumite infracţiuni (sau
fapte prevăzute de legea penală - î n ipoteza măsurilor de siguranţă). Principiul a evoluat în
timp până la actuala formă, de la adagiul „nulla poena sine lege” (referitor doar la pedepse,
ca sancţiuni tipice, originare, specifice dreptului penal) la „nula sanctio poenalis sine lege”
(care acoperă referirea la toate sancţiunile dreptului penal, fie acestea sancţiuni penale
propriu-zise, fie doar sancţiuni de drept penal)[1]. Se asigură astfel informarea suficientă
a destinatarului legii penale cu privire la riscul asumat în eventualitatea în care s-ar deda
la comiterea unei anumite fapte incriminate, iar legiuitorul se obligă să nu îi înrăutăţească
acestuia situaţia, retroactiv, prin manifestări ulterioare de voinţă. Aplicarea unei sancţiuni
de drept penal (cel mult) de gravitatea aceleia prevăzute la data săvârşirii faptei concrete a
devenit, practic, un drept câştigat al făptuitorului.
O componentă (pe care o apreciem bine-venită în cuprinsul recunoaşterii juridice exprese
a acestui principiu fundamental) a legalităţii sancţiunilor de drept penal, specifică stadiului
actual de reglementare, o reprezintă dispoziţia expresă [inserată în art. 2 alin. (3) CP] care
interzice stabilirea şi aplicarea oricărei pedepse în afara limitelor sale generale (a limitelor
generale ale categoriei respective de pedeapsă)121. Expresie a unei normalităţi ireductibile,
legată de însăşi delimitarea dintre conceptul de limite generale şi acela de limite speciale de
pedeapsă, dispoziţia exprimă (în opinia noastră) un conţinut ce se impune - indubitabil - *2
[11în traducere liberă: nicio pedeapsa fârâ lege, respectiv nicio sancţiune penală fard lege. Sancţiunile penale
(propriu-zise) sunt acele sancţiuni ale dreptului penal care constituie consecinţe ale angajării răspunderii penale -
aşadar, pedepsele şi - în reglementarea actuală - măsurile educative. în sens larg, conceptul de sancţiuni de drept
penal cuprinde atât sancţiunile penale, cât şi alte sancţiuni reglementate de dreptul penal, care nu sunt consecinţe
ale răspunderii penale (măsurile de siguranţă); în sens restrâns, când este utilizat în contrapondere cu noţiunea
de sancţiuni penale, conceptul de sancţiuni (doar) de drept penal se referă numai la măsurile de siguranţă. Astfel,
art. 2 alin. (1) CP asociază în mod corespunzător: pedepsele aplicabile persoanelor (fizice majore/juridice) care
au comis infracţiuni şi măsurile educative care se pot lua faţă de persoanele (minore) care au săvârşit infracţiuni,
respectiv măsurile de siguranţă care se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală
(nejustificate).
[2] Deşi utilitatea inserării în Codul penal a acestei dispoziţii a fost contestată în literatura de specialitate [a se
vedea G. A ntoniu , în G. A ntoniu (coord .), op. cit., p. 38], apreciem că norma este utilă (declarativ şi nu numai: spre
exemplu, existenţa ei dispensează legiuitorul de la reiterarea unor avertismente privitoare la interdicţia depăşirii
limitelor generale ale categoriei de pedeapsă incidente, în cazul particular al unor instituţii care atrag reduceri ori
agravări de pedeapsă - aşa cum era cazul, în fostul Cod penal, în materia tentativei ori a concursului între cauzele
de atenuare şi cele de agravare). Ba chiar considerăm că sfera sa de cuprindere expresă ar trebui extinsă şi asupra
celorlalte categorii de sancţiuni de drept penal (nu doar asupra pedepselor, precum de lege lata) şi că - în p lu s-
ar fi salutară chiar o consacrare constituţională a regulii astfel stipulate, pentru a împiedica ipoteze legislative
inadmisibile, precum aceea în care, sub acoperirea regulii de drept specialia generalibus derogant (în traducere
liberă: norma specială derogă de la aceea generală) - care, în opinia noastră, nu ar trebui să îşi poată găsi în acest
domeniu un teren fertil de manifestare -, se ajunge la acreditarea, prin unele dispoziţii penale speciale, a unor
excepţii de la cadrul limitelor generale ale unei anumite categorii de sancţiuni (relativ determinate) de drept penal,
ceea ce este în flagrantă contradicţie cu însăşi dualitatea ştiinţifică a conceptelor de limite generale - limite speciale
ale unui anumit gen de sancţiune de drept penal. Pentru exemple (nefericite) de acest fel, a se vedea dispoziţiile
cuprinse în: art. 345 alin. (6) CP, art. 356 alin. (3) CP, art. 396 alin. (10) (teza finală) CPP, art. 480 alin. (4) CPP
(ulterior modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 18/2016), art. 139 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală (republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011); a se vedea şi M. Dunea ,
M.l. Michinici, în T. Toader (coord .), op. cit., p. 9; M. Dunea , Observaţii referitoare la impactul produs asupra unor
instituţii generale ale dreptului penal de modificările aportate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016,
în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2016, p. 63-99 (accesibil on-line
la adresa de internet http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2016/voli/2016J_2.l_dunea.pdf).
organelor judiciare, dar de care ar trebui, în mod firesc, să ţină cont şi legiuitorul penal însuşi,
pentru a nu se crea prevederi normative care să intre în conflict cu mecanismele ştiinţifice
după care funcţionează domeniul penal de reglementare111.
Secţiunea a 7-a. Principiul fundamental

al individualizării sancţiunilor de drept penal
în literatura de specialitate121se arată că principiul fundamental al individualizării sancţiunilor
de drept penal este fundamentat pe reglementarea art. 53 alin. (2) din Constituţie131 (el
reieşind, totodată, şi din ansamblul reglementărilor legii penale generale, precum art. 49,
art. 50, art. 74 CP ş.a.).
Orice infracţiune concret săvârşită este un fapt de viaţă, o expresie a unei realităţi concrete,
nnaniifestată într-un anumit context particular, cu o etiologie proprie specifică, adusă la
îndeplinire de către o anumită persoană determinată. Toate aspectele care însoţesc şi colorează
cu un specific aparte fiecare manifestare infracţională impun luarea în considerare şi aprecierea
de sine stătătoare, deoarece imprimă faptei concret comise o anumită gravitate proprie,
respectiv înfăţişează persoana infractorului ca manifestând un grad anume de periculozitate
socială. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal impune drept imperativ luarea
în considerare a tuturor particularităţilor fiecărui caz concret, pentru a ajunge la conturarea
acelui grad de răspundere penală şi a acelei doze de intensitate sancţionatorie care să
fie - în mod ideal - optim adaptate situaţiei efective şi persoanei respective, astfel încât
scopurile urmărite de dreptul penal să fie cât mai apte de îndeplinire în fiecare caz concret
instrumentat în desfăşurarea activităţii practice de distribuire a justiţiei penale.
Se admite, în general, că problematica individualizării penale poate fi raportată la trei
planuri de referinţă: legal, judiciar, execuţional (administrativ).
[11 Din nefericire, lipsa înscrierii acestei consecinţe a principiului legalităţii incriminării într-un text cu putere
constituţională permite legiuitorului organic să poată nesocoti, prin voinţă expres exprimată în norme juridice
noi [posterioare reglementării din art. 2 alin. (3) CP], de putere juridică egală (sau asimilată) cu acelea ale Codului
penal, această regulă normală. Caracterul firesc al regulii în cauză este impus de însuşi mecanismul ştiinţific obiectiv
în virtutea căruia sancţiunile relativ determinate (cuprinse legal între două limite: minim şi maxim) cunosc atât
limite speciale (cele proprii pedepsei legal stabilite pentru fiecare infracţiune în parte - de exemplu: pentru omor,
închisoare de la 10 la 20 de ani; pentru viol, închisoare de la 3 la 10 ani; pentru tâlhărie, închisoare de la 2 la 7 ani
etc.), cât şi limite generale [stabilite în abstract de legiuitor pentru toate infracţiunile, ca valori între care acesta
urmează a determina apoi, pentru fiecare infracţiune în parte, limitele speciale de pedeapsă; astfel, în momentul de
faţă, limitele generale ale pedepsei închisorii sunt de minimum 15 zile şi maximum 30 de ani - art. 60 CP; limitele
generale ale pedepsei amenzii pentru persoana fizică sunt de minimum 30 de zile-amendă şi de maximum 400
de zile-amendă, evaluabile între minimum 10 şi maximum 500 de lei, aşadar, un minim general de 300 de lei şi
un maxim general de 200.000 de lei - art. 61 alin. (2) CP; limitele generale ale pedepsei amenzii pentru persoana
juridică sunt de minimum 30 de zile-amendă şi de maximum 600 de zile-amendă, evaluabile între minimum 100 şi
maximum 5.000 de lei, aşadar, un minim general de 3.000 de lei şi un maxim general de 3.000.000 de lei - art. 137
alin. (2) CP]. Cu toate acestea, printr-o dispoziţie normativă de modificare a Codului penal (şi nu numai), cuprinsă
într-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului (O.U.G. nr. 18/2016), s-a ajuns la situaţia profund nefirească prin care
maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru o infracţiune depăşeşte (chiar de mai multe ori, anume de
cinci ori) maximul general al categoriei de pedeapsă, sub formala acoperire a unei stipulări exprese „prin excepţie
de la dispoziţiile" din Partea generală a Codului penal care instituie respectiva limită generală maximă. A se vedea
art. 345 alin. (6) şi art. 356 alin. (3) CP.
[21 F l . Streteanu , D. N iţu , op. cit., p. 65.
[3] Art. 53 din Constituţie (cu denumirea marginală „Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau ai unor libertăţi")
prevede în alin. (2): „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura
trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce
atingere existenţei dreptului sau a libertăţii".
Prin prevederea legală a faptei ilicite sub aspect penal şi a sancţiunii specifice corespunzătoare
acesteia, legiuitorul circumscrie într-un tipar generic (larg şi abstract) sfera de gravitate şi de
periculozitate standard apreciată ca specifică (între o limită inferioară şi una superioară a unui
palier de referinţă) respectivului gen de faptă incriminată. în plus, conştientizând anumite
tipare generale cu titlu de situaţii, stări, împrejurări, calităţi etc. ce pot produce efecte (de
regulă, în mod univoc) de sporire sau de diminuare a gravităţii şi periculozităţii concrete,
legiuitorul reglementează şi o sumă de instituţii (generale şi nu numai) cu natură juridică
de cauze de modificare (de agravare sau de atenuare) a intensităţii/gravităţii/periculozităţii
faptei, respectiv persoanei care o comite, aşadar, cu efect de modificare (agravare sau
atenuare) corespunzătoare a răspunderii penale şi a sancţiunii penale aplicabile. Acest stadiu
este reprezentat de individualizarea legală, în cadrul căreia legiuitorul stabileşte o ierarhie
relativă a gravităţii infracţiunilor111şi - totodată - pune la dispoziţia organelor competente
a aplica ulterior legea penală o sumă de instituţii de individualizare în considerarea cărora
se va putea ajunge la determinarea gradului exact de răspundere penală şi de sancţionare
reclamat de fiecare caz particular apărut în practică, în parte. Aceasta nu reprezintă totuşi,
în fapt, o individualizare propriu-zisă, pentru că nu adaptează efectiv la specificul unor cazuri
concret determinate prescripţiile legale generice, abstracte, ci doar creează cadrul propice
pentru o reală formă de individualizare (cea judiciară), oferind acesteia din urmă un punct
de plecare şi punându-i la dispoziţie instrumentele necesare pentru corespunzătoarea sa
realizare.
La nivel judiciar, revine organelor penale sarcina de a adapta dispoziţiile normative
general aplicabile fiecărui caz specific a cărui soluţionare le incumbă în activitatea practică
propriu-zisă. Pornind de la nivelul determinării şi stabilirii unei anumite situaţii de fapt,
urmează a se identifica şi adapta acesteia acele prevederi legale incidente, pentru a adapta
represiunea penală în mod optim cazului concret şi persoanei trase la răspundere penală. Prin
utilizarea criteriilor de individualizare (generale şi speciale) furnizate de lege (în cadrul etapei
anterioare, de individualizare legală) şi putând sau trebuind a recurge la întregul arsenal de
instituţii ale dreptului penal cu efecte (directe sau indirecte) în procedeul de individualizare
judiciară, se ajunge în final la determinarea şi adaptarea unei soluţii particulare fiecărui caz
în parte, aceasta reprezentând operaţiunea de individualizare judiciară.
Ulterior parcurgerii acestei etape (şi în măsura în care, ca o consecinţă a ei, s-a ajuns în
punctul în care urmează a se executa o sancţiune), este posibilă o fază finală de individualizare,
anume una de tip administrativ, referitoare la executare ( execuţionalâ). în
această etapă, în funcţie şi de aspecte specifice etapei de executare (şi fiecărui tip de executare,
a fiecărei sancţiuni de drept penal care se poate executa), precum şi de variabile legate
(adesea) de modul de reacţie a persoanei supuse executării, este posibilă o adaptare specifică
suplimentară a manierei efective de executare, a formelor acesteia şi chiar a duratei în care
ea urmează a avea loc, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor legate de executare ale persoanei
în cauză*121. Deşi aceasta este adesea realizată (sub numeroase aspecte) de către organe
111Astfel, constituie un aspect legat de individualizarea legală împrejurarea că unele infracţiuni au stabilită o
unică pedeapsă principală (după caz: detenţiunea pe viaţă, închisoarea sau amenda; în cazul ultimelor două, tot de
sfera individualizării legale ţine aspectul limitelor speciale de pedeapsă, mai ridicate în cazul anumitor infracţiuni şi
mai reduse în cazul altora) ori pedepse principale alternative (după caz, fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea,
fie închisoarea sau amenda), precum şi că, în cazul unora, se impune aplicarea unor pedepse complementare, iar,
în cazul altora, aceasta este doar o posibilitate (respectiv că, în cazul altor tipuri de infracţiuni, aplicarea anumitor
pedepse complementare este o imposibilitate).
121 Spre exemplu, în privinţa individualizării execuţionale a unei pedepse principale cu închisoarea, se poate
pune problema trecerii condamnatului dintr-un regim de executare în altul, a suplimentării sau limitării anumitor
drepturi ale acestuia (precum cele legate de numărul de vizite ori de pachete pe care le poate primi în mediul
de tip administrativ (spre exemplu, acelea ţinând de locul de detenţie)11', reglementările

contemporane atribuie şi instanţei unele atribuţii, inclusiv în această etapă, ceea ce nu
presupune însă aprecierea că, în asemenea cazuri, ar fi (din nou) vorba despre o individualizare
judiciară (individualizarea rămâne execuţională - sau de tip administrativ - , dar efectuată
de organul judiciar)121.
penitenciar), precum şi a punerii sale în libertate (sub supraveghere) anterior datei executării efective integrale a
pedepsei aplicate, prin intermediul instituţiei liberării condiţionate (ori al acordării temporare a unor permisii de
ieşire din penitenciar); în cazul pedepsei amenzii, individualizarea execuţională poate privi o eventuală dispunere
a eşalonării plăţii acesteia în rate etc.
[1] Precum este Comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor
privative de libertate (a se vedea art. 32 din Legea nr. 254/2013).
[21Astfel, decizia de a acorda sau nu liberarea condiţionată este luată de instanţă; sub aspect al procedurii penale,
există instituţia judecătorului de supraveghere a privării de libertate (a se vedea art. 8-9 din Legea nr. 254/2013)
şi a judecătorului delegat cu executarea (unei pedepse sau măsuri neprivative de libertate) - a se vedea art. 14
ş.u. din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 513 din 14 august 2013).
CAPITOLUL AL IV-LEA. NORMA PENALA,
RAPORTUL JURIDIC PENAL SI LEGEA PENALĂ
Secţiunea 1. Particularităţile normei juridice penale
§1. Structura internă a normelor juridice penale

Este un lucru bine cunoscut acela că, potrivit teoriei generale a dreptului, structura internă
(logico-juridică)[1] a unei norme juridice este formată, de regulă, din ipoteză, dispoziţie şi
soncţiunel2]. Cele trei părţi astfel indicate conferă (de regulă) normei juridice caracterizarea
de tripartită sau trihotomică.
Desigur, există şi excepţii, nu toate normele juridice încadrându-se în tiparul relevat. în
special normele generale (uneori denumite şi „integratoare" sau „norme de gradul doi"/
„norme de grad secund")131- norme de definire, interpretative, de conflict, tranzitorii, directive,
norme care instituie principii etc., cuprinzând reglementarea generică a unor instituţii sau
mecanisme juridice determinate ori definirea/interpretarea legală a unor termeni sau expresii
întrebuinţate de legiuitor într-un anumit sens, specific, într-o anumită ramură a dreptului,
ori cuprinzând indicarea modalităţilor particulare de soluţionare a unor situaţii de tranziţie
normativă ş.a.m.d. - nu se încadrează strict în regula structurii clasice, tipice, tripartite141
(de pildă, asemenea norme nu au ataşate, adesea, sancţiuni propriu-zise). Normele penale
generale fac parte şi ele (de principiu) din această din urmă categorie151.*2 5
4
3
111Apreciem util să reamintim dualitatea perspectivelor ştiinţifice prin prisma cărora poate fi analizat conceptul de
structura a normeijuridice, respectiv: structura internă (logico-juridică) şi structura externă (tehnico-legislativă). Astfel:
„(...) unii autori de teoria generală a dreptului fac deosebirea între structura logică a normei juridice sau structura
ei internă şi stabilă (care cuprinde obligatoriu ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea) şi structura tehnico-legislativă a
normei, adică structura ei exterioară şi dinamică. Legiuitorul poate, în raport cu anumite necesităţi de tehnică
legislativă, să cuprindă explicit în normă numai unele dintre elementele structurii logice, iar alte elemente să
fie subînţelese, prezumate; aceasta nu exclude însă existenţa, ca o cerinţă logică în structura normei, a tuturor
elementelor menţionate" - G. A ntoniu , op. cit., p. 197.
[2] Ipoteza constituie acea parte a unei norme juridice în care se descriu împrejurările în care norma în cauză
urmează a deveni activă, în care se va aplica dispoziţia acesteia (poate fi vorba despre stabilirea unui anumit cadru
temporal sau spaţial ori despre determinarea calităţii particulare a subiecţilor de drept vizaţi etc.). Dispoziţia reprezintă
partea esenţială, centrală a unei norme juridice, cuprinzând regula de conduită prescrisă, comandamentul adresat
de către legiuitor destinatarilor reglementării, referitor la conduita/comportamentul solicitat acestora în contextul
unei anumite configuraţii a relaţiilor sociale (împrejurările descrise în ipoteză); dispoziţia stabileşte drepturi şi
obligaţii. Sancţiunea fixează (la nivel abstract) reacţia socio-etatică stabilită de legiuitor drept corespunzătoare
pentru situaţia nerespectării (sancţiune negativă) ori a respectării (sancţiune pozitivă) dispoziţiei normei, în prezenţa
ipotezei date. în acest sens, a se vedea: N. Popa, op. cit., p. 130-132; I. Ceterchi, I. C raiovan , Introducere în teoria
generală a dreptului, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 50-54.
[3] G. A ntoniu , op. cit., p. 203; Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 91.
[4] A se vedea, în acest sens, (şi) M. Zolyneak , op. cit., p. 75; G, A ntoniu , op. cit., p. 189, p. 200. în acord cu
autorul în urmă indicat, apreciem, la rândul nostru, că, „de aceea, este discutabil dacă s-ar putea afirma, fără anumite
nuanţări şi precizări, că normele penale generale (...) care cuprind definiţii, principii, instituţii juridico-penale au
aceeaşi structură ca orice normă juridică" (idem, p. 189) sau că nu se deosebesc, prin structura lor, de alte norme
de drept, aşa cum se indică, uneori, în doctrină penală. în acest din urmă sens, a se vedea (de pildă) C. Mitrache ,
Cr . Mitrache , op. cit. (2014), p. 69; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 89.
[5] Astfel, nu se impune cu puterea evidenţei structura tripartită clasică a normei juridice în raport - de exemplu -
de norma care reglementează definiţia infracţiunii [art. 15 alin. (1) CP: „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o"] sau de norma care prevede
Pe de altă parte, normele penale speciale (în majoritatea lor, norme de incriminare) au
determinat în literatura de specialitate juridico-penală conturarea unei controverse care a
polarizat opiniile referitoare la tipul structurii lor interne. Problema ridicată vizează identificarea
unei structuri tipice (tripartită, trihotomicăjîn cazul acestora-eventual, cu circumstanţierea
unor particularităţi de manifestare a acestor elemente de structură - ori, din contră, a unei
structuri interne atipice, formată numai din două elemente (structură bipartită, dihotomică). în
timp ce, potrivit primei opinii, norma juridică penală de incriminare prezintă aceleaşi elemente
de structură (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune) ca orice altă normă juridică (din categoria celor
care configurează regula în materie), eventual cu afirmarea unor particularităţi (caracterul
implicit al unor elemente, dedus dintr-o anumită interpretare a enunţului normativ)111, potrivit
opiniei care susţine existenţa unei structuri bipartite a acestor norme, elementele identificabile
în structura normei de incriminare ar fi numai dispoziţia şi sancţiunea121.
Ceea ce se arată în doctrina penală, (în principiu)131indiferent de opţiunea exprimată de
fiecare autor în parte cu privire la structura (dihotomică ori trihotomică a) normei juridice
penale de incriminare, este faptul că aceste norme prezintă o particularitate, şi anume
dispoziţia nu este indicată direct, nemijlocit, ci se deduce din interpretarea cuprinsului
normei141, potrivit unui procedeu general consacrat al metodei de interpretare logico-raţională,
constând în argumentul per a o
i.A
tra
n
c stfel, este evident că, spre exemplu, în cazul normei
de incriminare a omorului151, dispoziţia (comandamentul legal, conduita prescrisă) nu poate
fi (în mod logic) „uciderea", precum nici în cazul normei de incriminare a furtului161dispoziţia
nu ar putea fi, în mod rezonabil, „luarea (...)" ş.a.m.d. Din ansamblul reglementării reiese
cu suficientă claritate că legiuitorul penal descrie, în cuprinsul normelor de incriminare,
nu conduita impusă, ci pe aceea interzisă (indezirabilă), avertizând că săvârşirea acesteia
atrage pedeapsa prevăzută pentru respectiva infracţiune171. Drept urmare, destinatarul legii
penale, pentru a evita pedepsirea, trebuie să nu adopte conduita corespunzătoare tipului
de faptă descrisă, ceea ce constituie exact dispoziţia normativă implicită (subînţeleasă); de
exemplu: să nu ucizi! (în cazul omorului), să nu furi! (în cazul furtului) etc.*1 7
6
5
4
3
2
definiţia tentativei [art. 32 alin. (1) CP: „Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul"] ori de norma care stabileşte sfera de cuprindere
a instituţiei pedepselor principale aplicabile infractorului persoană fizică [art. 53 CP: „Pedepsele principale sunt:
a) detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea; c) amenda"] sau de norma care impune semnificaţia penală a conceptului
de consecinţe deosebit de grave (art. 183 CP: „Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială
mai mare de 2.000.000 lei") ş.a.m.d.
[1] A se vedea, de exemplu, M. Zolyneak, op. cit., p. 73, 74.
[2] C. Mitrache , Cr. Mitrache , op. cit. (2014), p. 69; Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 90; C. Bulai, B.N. Bulai,
op. cit., p. 90.
[3] A fost formulată şi o opinie (minoritară) potrivit căreia norma juridică de incriminare are o dublă structură
internă (în funcţie de categoria destinatarilor cărora li se adresează: cetăţeni sau organe de justiţie), iar descrierea
faptei din norma de incriminare ar reprezenta, dintr-o anumită perspectivă de abordare analitică a normei de
incriminare (perspectiva organului de justiţie), însăşi ipoteza normei, aspect contestat însă de literatura de specialitate
majoritară. Pentru afirmarea acestei viziuni particulare, a se vedea L. Biro , Contribuţii la studiul structurii normei
penale de incriminare, în R.R.D. nr. 9/1968, p. 148, 153.
[4] G. A ntoniu , op. cit., p. 195 ş.u.
[5] Potrivit art. 188 CP, „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi".
[6] Conform art. 228 CP, „Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia,
în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă".
[7] Uneori, în cazul anumitor norme de incriminare, acest aspect este evident în mod explicit, prevederea
legală având o formulare de tipul „Fapta de a (...) se pedepseşte (...)"/„Fapta prevăzută (...) se pedepseşte (...)". A
se vedea, spre exemplu, norma de incriminare a determinării sau înlesnirii sinuciderii (art. 191 CP) sau a vătămării
corporale (art. 194 CP) ori a ameninţării (art. 206 CP) etc.
Prin urmare, dispoziţia (preceptul) normelor de incriminare (tipul de comportament pe

care legiuitorul penal îl solicită/impune în contextul desfăşurării relaţiilor sociale) nu are o
exprimare directă, nemijlocită, ci (din raţiuni de tehnică legislativă, de impact al mesajului
pe care legiuitorul doreşte să îl transmită destinatarilor legii penale, precum şi din raţiuni de
sinteză a exprimării normative111) se deduce (logic, raţional) din interpretarea
a textului fiecărei norme de incriminare în parte (dispoziţie prevăzută indirect, mijlocit). Nu
apreciem însă că achiesarea la această realitate semnifică o implicită afirmare a absenţei
ipotezei din structura normelor de incriminare.
Din contră, ţinând cont de semnificaţia generală a conceptului de ipoteză a normei juridice,
este de observat că anumite norme de incriminare cuprind descrierea unor elemente care pot
fi calificate drept prevederi corespunzătoare unei ipoteze121, precum: circumstanţierea unor
anumite calităţi ale subiectului activ şi/sau pasiv131; referirea la incidenţa respectivei norme
doarîn cazul anumitor condiţii de timp141sau de loc151; precizarea limitativă a unor anumite
caracteristici ale obiectului material al incriminării161etc. Or, în aceste situaţii, prezenţa unei
ipoteze, inclusiv în structura unor norme de incriminare, devine un fapt obiectiv, de netăgăduit.1 *6
4
3
2
[1] Se poate considera că ar reprezenta o redundanţă supărătoare aceea la care s-ar ajunge dacă, în formularea
tuturor normelor de incriminare, s-ar dispune potrivit modelului următor (sau unor variaţiuni ale acestuia): „Este
interzis a se comite (urmează indicarea faptei) sub sancţiunea (urmează indicarea pedepsei legale)". Un asemenea
stil de redactare a normelor de incriminare le-ar putea lipsi de impactul pe care mizează legiuitorul în transmiterea
mesajului dorit către destinatari, încărcând excesiv legea penală. Aspectul a fost surprins şi exprimat în doctrină;
e.g.: „Legiuitorul penal a socotit că este mai convingător, mai eficient să arate clar ceea ce înţelege să interzică
şi să descrie fapta care atrage sancţiunea, astfel încât să poată fi mai uşor înţeleasă, iar gravitatea ei mai lesne
percepută, decât să procedeze invers, adică să arate explicit ordinul legii, urmând ca destinatarii să deducă fapta
interzisă. Pe de altă parte, o asemenea tehnică neconvenabilă de redactare a normei nu i-arfi permis legiuitorului
nici să arate condiţiile în care o faptă este interzisă: de exemplu, dacă norma privitoare la furt ar fi fost formulată
astfel: «să nu furi, că legea te pedepseşte», destinatarul ar fi înţeles că nu trebuie să fure, dar n-ar fi ştiut în ce
condiţii o faptă constituie furt ori tâlhărie sau înşelăciune etc. Dimpotrivă, legiuitorul a procedat la descrierea clară
a faptei ilicite, arătând toate elementele care o definesc, urmând ca destinatarul normei să deducă din aceasta
ordinul legii" - G. A ntoniu , op. cit., p. 196, 197.
[2] Asemenea elemente normative, corespunzătoare ipotezei, sunt tratate, uneori, de o parte a doctrinei, în
analiza conţinutului infracţiunii, drept elemente constitutive (normative) suplimentare ale conţinutului anumitor
infracţiuni, fie cu titlul de condiţii preexistente speciale ale unor infracţiuni, fie drept situaţii-premisâ (speciale) ale
unor infracţiuni. Pentru acest motiv, apreciem că este inexactă aserţiunea formulată în doctrina penală, potrivit
căreia „norma penală are (...) o structură dihotomică, fiind alcătuită din dispoziţie şi sancţiune, aşa cum se poate
constata din examinarea oricărei norme de acest fel" (s.n.) - C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 90.
[3] Astfel este cazul (e.g.) incriminării reglementate de art. 200 CP - uciderea ori vătămarea nou-născutului
săvârşită de către mamă (unde există o relaţie mutuală de calificare a subiectului activ, respectiv pasiv al infracţiunii) -
ori al incriminării reglementate la art. 414 CP - dezertarea (unde este calificat subiectul activ al infracţiunii) - sau
al incriminării reglementate prin art. 257 CP - ultrajul (unde este calificat numai subiectul pasiv al infracţiunii).
[4] De exemplu, în cazul incriminării de la art. 396 CP - trădarea prin ajutarea inamicului (fapta descrisă în normă
constituind infracţiune numai dacă se comite în timp de război) - sau al incriminării de la art. 427 CP - coborârea
pavilionului (fapta descrisă în normă constituind infracţiune numai dacă se comite în timpul luptei). în acest din
urmă caz, se pot observa, de fapt, elemente multiple aparţinând ipotezei: identitatea făptuitorului (comandant
de navă militară sau de grupare de nave militare ori persoană ambarcată la bordul unei asemenea nave); timpul
(în timpul luptei); implicit, locul (la locul luptei).
t5] De exemplu, în cazul incriminării de la art. 375 CP - ultrajul contra bunelor moravuri (fapta descrisă în
normă constituind infracţiune numai dacă se săvârşeşte în public) - sau al incriminării prevăzute de art. 336 CP -
conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe (conducerea pe drumurile publice a unui
vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe).
(6] De pildă, potrivit normei de incriminare a furtului (art. 228 CP), fapta se poate săvârşi numai asupra unui bun
mobil [chiar dacă aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dacă în momentul luării - în condiţiile descrise la
alin. (1) al art. 228 C P -s e găsea în posesia sau detenţia legitimă a unei alte persoane], inclusiv un înscris, precum
şi asupra energiei electrice sau a oricărei alte forme de energie cu valoare economică; conform art. 230 CP, furtul
în scop de folosinţă reprezintă infracţiune numai atunci când vizează un vehicul sau un terminal de comunicaţii al
altuia sau propriu, dar racordat fără drept la o reţea, etc.
Pe de altă parte, a nuanţa opinia-afirm ând că de regulă normele penale de incriminare

nu cunosc ipoteză, având structură bipartită, dar că uneori, excepţional, acestea pot conţine
totuşi elemente de ipoteză, devenind astfel norme trihotomice - ar presupune realizarea
unei departajări inutile şi complet lipsite de impact teoretic sau practic, în condiţiile în
care evidenţa impune o altă constatare: orice normă de incriminare conţine elemente de
ipoteză (calitatea subiecţilor, condiţii de loc/de timp etc.) a căror relevare explicită nu este
însă necesară atunci când acestea sunt de tip general. Astfel, desigur că legiuitorul ar fi
putut formula incriminarea omorului (de pildă) într-o manieră precum: „Uciderea, de către
orice persoană având capacitate penală, a oricărei alte persoane (având sau nu capacitate
penală), indiferent de modul săvârşirii şi de timpul sau locul comiterii faptei, se pedepseşte
(...)", dar, în mod mai mult decât evident, o asemenea exprimare (care, credem, nu ar fi lăsat
niciun dubiu asupra existenţei în structura normei de incriminare în cauză a elementelor
specifice ipotezei) ar fi fost contra-productivă. Textul normativ s-ar fi încărcat excesiv, impactul
mesajului transmis destinatarilor s-ar fi diminuat considerabil (pierdut în formularea excesivă
şi inutilă), beneficiul indicării indubitabile a existenţei unei ipoteze ar fi fost practic inexistent,
iar redundanţa la care ar fi condus repetarea unei asemenea formulări în cazul majorităţii
normelor de incriminare ar fi devenit supărătoare şi inexplicabilă prin prisma raportului
dintre beneficii (îndoielnice) şi aspectele negative (evidente).
însă, în mod logic şi implicit (subînţeles), o asemenea formulare poate fi imaginată
în cazul tuturor normelor de incriminare care nu conţin prevederi exprese referitoare la
elemente specifice ipotezei111!
Prin urmare, este opinia noastră că (şi) normele penale de incriminare prezintă o
structură (internă, logico-juridică) tripartită (trihotomică) - separat de structura lor externă,
tehnico-juridică -, cu următoarele particularităţi/precizări:
- multe norme penale de incriminare nu prezintă, sub aspectul structurii externe,
tehnico-juridice, o ipoteză explicit reglementată, deoarece ipoteza, în cazul lor, este generică,
fiind - prin urmare - subînţeleasă (implicită), apărând ca inutilă şi contra-productivă o
prevedere expresă a acesteia (adică fapta poate fi comisă de orice subiect prezentând capacitate
penală, împotriva oricărei persoane, în orice condiţii de timp, de loc, prin orice mijloace sau
modalităţi specifice producerii urmării caracteristice etc.)121;
- dispoziţia normei de incriminare se relevă integral prin interpretarea per a contrario a
elementelor esenţiale cuprinse în indicarea ori descrierea normativă a conduitei interzise şi/sau
a urmării acesteia (aspect dedus din împrejurarea că, pentru adoptarea sa şi/sau producerea
respectivei urmări, se prescrie imperativ o sancţiune penală pentru acela care a comis-o).*2
|1] „în ce priveşte ipoteza normei, Codul penal se poate lipsi de aceasta, deoarece în orice împrejurări (sic!)
preceptul normei este incident dacă se comite fapta descrisă în normă. (...) Dar dacă legiuitorul penal se poate lipsi
de arătarea ipotezei (fiind inutilă), este greu să se susţină că norma penală, teoretic, ar fi lipsită de ipoteză. Aceasta
constituie o cerinţă logica a oricărei norme juridice, fiind presupusă în orice dispoziţie legală, chiar dacă legiuitorul,
în raport cu specificul unei norme sau al alteia, face abstracţie de ea" - G. A ntoniu , op. cit, p. 197.
[2] Cu toate acestea, deoarece există şi norme de incriminare cu ipoteză expres reglementată (după cum am
indicat deja), ne păstrăm unele rezerve în raport de generalizarea afirmaţiei potrivit căreia „este mai puţin important
de stabilit dacă norma penală are sau nu o ipoteză, în condiţiile în care aceasta este, oricum, lipsită de efecte în
planul aplicării normei penale" - Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 90. în realitate, în situaţia acelor norme penale
care prezintă integrate expres în structura lortehnico-legislativă, constitutivă (juridică, normativă) elemente specifice
ipotezei (indiferent de titlul receptării lor în analiza normei: situaţii-premisă, elemente preexistente suplimentare
ale conţinutului infracţiunii, elemente circumstanţiale agravante sau atenuante etc.), importanţa observării şi
verificării lor pe caz concret este covârşitoare pentru a se asigura o corectă încadrare juridică şi o justă aplicare
a legii penale, în vederea corespunzătoarei trageri la răspundere penală a persoanei care a nesocotit preceptul
normei în cauză. Or, nu credem că a observa importanţa intrinsecă a acestor elemente (sub aspectul consecinţelor
practice), dara le califica altfel decât se impune în mod corespunzător (anume: drept aspecte de ipoteză), reprezintă
o abordare întru totul corectă (din punct de vedere teoretic) şi de încurajat.
în acelaşi sens sesizăm şi formularea unor observaţii în literatura de specialitate în materia

teoriei generale a dreptului, care denunţă opinia conturată într-un segment al literaturii de
specialitate juridico-penale - cum că normele penale de incriminare ar avea structură atipică,
dihotomică - drept rezultatul unei insuficiente departajări între conceptele generale de structură
interna (logico-juridică), respectiv structura externa (tehnico-legislativă) a normei juridice111.1
[1] A se vedea N. Popa, op. cit, p. 134. Astfel, se afirmă: „Există (...) şi autori care consideră că normele de drept
penal au o structură dihotomică (...). (...) Considerăm că acest punct de vedere nu ţine cont de cele două perspective
ale analizei structurii normei juridice, structura sa logică şi structura tehnico-legislativă. Din punctul de vedere al
structurii logico-juridice, şi norma de drept penal prezintă o alcătuire trihotomică. Elementele (ipoteza, dispoziţia
şi sancţiunea) vor putea fi identificate în fiecare caz în parte printr-o interpretare logica, ceea ce impune luarea în
considerare a ansamblului reglementărilor (...)". Nu susţinem însă opinia exprimată în continuare, în sursa citată,
referitoare la deducerea structurii trihotomice a normelor de incriminare ca efect al corelării acestora (neapărat) cu
reglementări ale normelor penale generale. După cum am mai indicat, apreciem că structura trihotomică a normelor
de incriminare decurge din admiterea caracterului implicit al unor elemente generalizate aparţinând ipotezei.
§2. Clasificarea normelor juridice penale

Un demers complementar prezentării particularităţilor de structură ale normei juridice
penale constă în expunerea unei clasificări a acestora, deoarece nu toate normele penale
cunosc aceeaşi structură, nu toate au aceeaşi funcţie şi nu toate urmăresc realizarea aceloraşi
scopuri (cu alte cuvinte, există mai multe tipuri/categorii de norme juridice penale). în aceste
condiţii, cunoaşterea sferei de referinţă implicate, prin raportare la un anumit tip de normă
juridico-penală, prin simpla indicare a genului acesteia, prin utilizarea denumirii generice
a categoriei în care se încadrează, devine utilă, pentru a se putea exprima şi transmite,
brevitatis causa, o sumă de date relevante cu privire la particularităţile acelei norme, fără
a mai fi necesară expunerea pe larg a acestora.
în cele ce urmează, potrivit unor criterii de clasificare distincte, vom expune departajările
statornicite între conceptele de norme penale: generale - speciale; complete - incomplete
(unitare - divizate); imperative - permisive; cu sancţiune nedeterminată - absolut determinată -
relativ determinată; cu sancţiune unică - cu sancţiuni alternative - cu sancţiuni cumulative;
simple - descriptive; cu durată nedeterminată de aplicare - temporare.
a) în considerarea specificului dispoziţiei legale (conţinutului normei), a scopului edictării
sale, precum şi potrivit criteriului sferei de acoperire (de cuprindere) a prevederii încorporate
în norma juridică, se disting norme penale generale şi norme penale speciale.
Dispoziţiile penale generale reglementează instituţiile şi conceptele de bază care permit
funcţionarea ramurii dreptului penal, prevăd condiţiile în care se nasc, se modifică, respectiv se
sting raporturile juridice penale111şi au (prin urmare) un câmp normativ larg de incidenţă. Ele
fie se aplică în orice situaţie concretă din domeniul penal de reglementare (aşadar, în toate
cazurile) - desigur, în măsura în care respectiva situaţie le vizează/le implică121 - , fie au
aptitudinea de a se aplica într-un număr mare (nedeterminat) de ipoteze faptice concrete*131.
De regulă, normele penale generale sunt sistematizate legislativ în Partea generală a
Codului penal (deşi trebuie subliniat că nu sediul materiei, ci sfera de cuprindere/aplicare
a dispoziţiei legale constituie criteriul de clasificare corespunzător; astfel, sediul materiei
reprezintă, adesea, un bun şi solid indiciu al tipului normei penale - din perspectiva acestei
clasificări - , dar nu constituie un criteriu de încadrare absolut valabil). Există şi ipoteze de
reglementare prin norme penale generale (norme penale de tip general) situate în alte locaţii
111C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit.(2014), p. 70; Fl. Streteanu , D. Nitu , op. cit., p. 90.
121Spre exemplu, reglementarea expresă a principiilor generale (fundamentale) ale dreptului penal (legalitatea
incriminării şi a sancţiunilor de drept penal); ori reglementările referitoare la în măsura în care
o faptă incriminată (oricare ar fi aceea) ar fi săvârşită, în concret, de un număr superior de făptuitori (în raport de
numărul minim strict necesar-sub aspect natural, respectiv legal - pentru ca acea faptă să poată fi comisă); sau
dispoziţiile prin care se reglementează formele vinovăţiei penale ori acelea prin care se prevăd cauzele cu
extinctiv asupra unor instituţii fundamentale ale dreptului penal (bineînţeles, în măsură în care, în anumite cazuri
concrete, se întâlnesc situaţii care pot fi încadrate în vreunul dintre aceste cazuri de excludere a caracterului
infracţional al faptei incriminate comise) ş.a.m.d.
131 De pildă, normele penale generale care reglementează instituţia tentativei nu au aplicabilitate generală
absolută, existând categorii de infracţiuni incompatibile cu rămânerea la stadiul de faptă tentată (e.g., infracţiunile
comise cu forma de vinovăţie a culpei ş.a.); însă, în raport de toate acele tipuri de infracţiuni care nu se încadrează
în vreuna dintre categoriile în cauză, dispoziţiile penale generale referitoare la tentativă vor fi incidente ori de
câte ori, pe caz concret, comiterea unei asemenea fapte a rămas la stadiul respectiv (fapt tentat, iar nu fapt
consumat), dacă legea îi conferă relevanţă penală. A se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 33 alin. (1) CP. în mod
asemănător se poate exemplifica în raport de instituţia coautoratului ori în privinţa normelor penale generale care
reglementează (de pildă) recidiva sau pedeapsa amenzii ori unele instituţii penale generale precum renunţarea
la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei etc.
normative, astfel cum este cazul normelor penale cuprinse în legi penale complinitoare (e.g.,
normele din Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii).
Particularitatea normelor penale generale se conturează integral prin contrast faţă de
normele penale speciale. Acestea din urmă sunt dispoziţii legale care cuprind descrierea
diferitelor tipuri de fapte incriminate de către legiuitor, interzise ca infracţiuni sub sancţiune
specifică, penală (de exemplu, omorul, furtul, violul, distrugerea etc.). Spre deosebire de
acestea, normele penale generale sunt, în principiu, dispoziţii legale care cuprind definiţii,
expun (enunţă) principii, instituie mecanisme generice de funcţionare a unor instituţii cu
aptitudine de aplicare în numeroase tipuri de ipoteze practice concrete ş.a.m.d.111, asigurând
un fel de infrastructură de bază utilă şi necesară pentru buna funcţionare a normelor speciale.
Capacitatea lor de îmbinare, în variate combinaţii, furnizează dreptului penal elementul
de flexibilitate şi adaptabilitate la cazuri reale, care este inerent şi vital pentru ca această
ramură de drept să poată tinde către o aplicare eficientă, conformă cu scopurile stabilite,
cu funcţiile şi rolurile socio-juridice pe care are menirea de a le satisface.
Din punct de vedere istoric, evolutiv, aceasta este partea cea mai recent conturată a
dreptului penal, ansamblul dispoziţiilor generale configurându-se treptat, prin abstractizarea
şi generalizarea unor soluţii şi ipoteze faptice iniţial disparat reglementate. Ulterior s-a
înregistrat o treptată coagulare a regulilor juridice, astfel încât s-a ajuns la trecerea de la
stadiul unor soluţii singulare la acela al unor reguli general valabile. Sistemul astfel descris
corespunde unei tendinţe evolutive, prin trecerea de la stadiul individual/particular la acela
general/comun, cu efect benefic preconizat asupra performanţei întregului sistem de referinţă.
Practic, conturarea normelor penale generale şi a sistemului părţii generale a dreptului
penal reprezintă un rezultat al îmbinării experienţei acumulate empiric cu raţionalizarea
conceptuală a observaţiilor, constituind expresia funcţională a progresului înregistrat până
în perioada contemporană.
Dispoziţiile penale speciale au o sferă mult mai restrânsă de aplicare, ele reglementând
doar un anumit tip de ipoteze faptice şi având incidenţa limitată numai la cazurile concrete
în care se verifică acel gen de situaţii punctual determinate. De regulă, prevăd un anumit tip
de conduită, pe care o reglementează ca ilicită din punct de vedere penal (o incriminează),
lipsindu-le posibilitatea de aplicare şi în raport de alte cazuri, chiar asemănătoare (nu au
vocaţia generalităţii).
Ele sunt, în proporţie covârşitoare, norme de incriminare (dispoziţii prin care se descriu
fapte interzise cu titlu de infracţiune, sub ameninţarea sancţiunii penale specifice: pedeapsa)121,
fără a se reduce însă exclusiv la acestea (spre exemplu, pot fi identificate şi norme speciale de
definire a unor termeni sau expresii*131- conferindu-le acestora un anumit sens particular doar
în corelaţie cu o anumită incriminare sau cu un grup determinat de norme de incriminare -
ori norme penale speciale cu un caracter tehnic, care asigură incidenţa punctuală a unor
111Acest tip de norme este alcătuit din ceea ce doctrina denumeşte uneori prin noţiunea de „norme integratoare",
şi anume: „norme directive", „norme interpretative", „norme de conflict", „norme tranzitorii" - a se vedea, în acest
sens, Fl. Streteanu , D. Nitu, op.cit., p. 91.
121 Conform doctrinei, normele penale speciale prevăd condiţiile în care un anumit tip de faptă constituie
infracţiune, precum şi pedeapsa aplicabilă (iar nu aplicată). Insistăm asupra formei acestui din urmă termen,
deoarece norma penală specială de incriminare prevede pedeapsa abstractă, legală, incidenţă în ipoteza comiterii
unei anumite infracţiuni, iar nicidecum pedeapsa concretă (individualizată în considerarea unui anumit caz particular).
131Astfel, spre exemplu, potrivit art. 254 alin. (2) CP, se defineşte semnificaţia noţiunii de „dezastru", accepţiunea
specifică astfel stabilită fiind limitată, formal, doar la cadrul întrebuinţării sale legale în cuprinsul normativ al
incriminării distrugerii calificate [art. 254 alin. (1) CP] şi al distrugerii din culpă, forma agravată [art. 255 alin. (2) CP],
instituţii penale generale111- disciplinate prin norme generale de drept penal - ori de natură
mixtă, penală substanţială şi procesuală penală121, în raport cu o anumită incriminare sau cu
un grup determinat de incriminări). în principiu, aceste norme sunt reglementate în Partea
specială a Codului penal, precum şi în legi penale speciale ori în legi extrapenale care conţin
însă şi unele dispoziţii prezentând caracter penal.
Dincolo de determinarea sferei de aplicare a normei penale, după cum aceasta este
generală ori specială, importanţa clasificării rezidă şi în utilitatea sa în elaborarea unor reguli
de interpretare. Astfel, normele penale generale nu se pot aplica în mod de sine stătător,
fiind necesară comiterea unei fapte incriminate printr-o normă penală specială, pentru a se
putea pune problema incidenţei anumitor instituţii penale generale (de exemplu, în realitatea
practică, nu se poate admite că există tentativă în genere, ci doar că această instituţie se
configurează în considerarea unei anumite infracţiuni determinate, precum tentativă de
omor, tentativă de viol etc.). Prin urmare, s-a conturat regula: normele penale generale se
aplică doar prin intermediul celor speciale\
Pe de altă parte, normele penale speciale se completează, în aplicarea lor, cu normele
penale generale, care le conferă un cadru de incidenţă, reprezentat de o serie de instituţii
ale căror aplicare şi funcţionare sunt disciplinate doar de normele penale generale; prin
urmare, normele penale speciale se întregesc şi se completează cu normele penale generalei
Spre exemplu: atunci când art. 188 alin. (2) CP dispune că „Tentativa se pedepseşte" în cazul
infracţiunii de omor, nu se stipulează expres cum urmează a se sancţiona persoana care a
săvârşit o asemenea faptă, aspect compensat însă de prevederea instituită în norma generală
cuprinsă de art. 33 alin. (2) CP.
însă, atunci când atât o normă penală generală, cât şi una specială reglementează aceeaşi
materie, dar în manieră incompatibilă, ceea ce face necesară „sacrificarea" aplicării uneia
dintre norme în vederea aplicării celeilalte, caracterul special al normei atrage prevalenţa
acesteia, regula fiind că norma specială derogă şi se aplică cu prioritate faţă de norma generală
(specialia generalibus derogant, non generaţia specialibus). De pildă, deşi în art. 77 lit. a) CP
se instituie drept circumstanţă generală agravantă comiterea unei infracţiuni (de principiu,
a oricărei infracţiuni) de către trei sau mai multe persoane împreună, această dispoziţie de
agravare nu se va reţine şi în cazul infracţiunii de viol, deoarece, potrivit art. 218 alin. (3)
lit. f) CP, se instituie un element circumstanţial agravant al acestei infracţiuni (o prevedere
specială de agravare în acest caz) tot pe motivul pluralităţii infractorilor (fapta a fost săvârşită
de două sau mai multe persoane împreună)131.
Raţiunea pentru aceasta este că norma specială a fost elaborată în mod expres, particular,
în considerarea unui anumit tip de situaţie, pe care o disciplinează îndeaproape, ţinând cont
anume de particularităţile sale specifice, în timp ce norma generală a fost elaborată nu pentru
a soluţiona acea anumită ipoteză particulară, ci pentru orice tip de situaţie dintr-o anumită
categorie mai largă, în mod generic. Atunci când specificul particular al unei ipoteze a determinat
111 E.g., au acest caracter dispoziţiile privind sancţionarea tentativei cuprinse, în unele cazuri, la sfârşitul
reglementării unui titlu sau capitol din Partea specială a Codului penal (precum art. 217 - pentru unele incriminări
din Capitolul VII al Titlului I al Părţii speciale a Codului penal; art. 232 - pentru incriminările din Capitolul I al
Titlului II al Părţii speciale a Codului penal ş.a.).
P1 De pildă, putem indica cu acest titlu dispoziţiile art. 431 CP referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale
numai la sesizarea comandantului, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate, săvârşite
de militari (art. 413-417 CP).
[3) A se reţine, într-o atare ipoteză, atât forma agravată a violului, cât şi circumstanţa generală agravantă (de
pildă, atunci când violul s-ar comite de către patru persoane împreună) ar semnifica o dublă agravare a răspunderii
penale pe acelaşi temei, aspect de natură a încălca regula/principiul non (ne) bis in idem (în traducere liberă: nu
de două ori pentru acelaşi motiv).
însă reglementarea specială, reiese că este voinţa legiuitorului de a deroga astfel de la orice
eventuală reglementare generală în care s-ar putea cuprinde, potenţial, şi respectiva situaţie
(norma specială este reglementarea proprie, spre deosebire de reglementarea generală
difuză, nespecifică, ce, la nevoie - în absenţa reglementării specifice - , ar putea prelua şi
disciplinarea respectivului tip de cazuri, dar care cedează în faţa unei asemenea prevederi
speciale destinate anume acestuia).
Regula specialia generalibus derogant este însă aplicabilă şi în alte situaţii decât conflictul
dintre o normă penală generală şi una specială. Caracterul de specialitate al unei norme în
raport de o alta constituie o însuşire flexibilă, care nu aparţine exclusiv normelor penale
speciale şi care nu este limitată doar la comparaţia dintre normele penale generale şi
acelea speciale. Ea se poate manifesta inclusiv între norme de acelaşi tip, şi anume, după
caz, norme generale (între ele) sau norme speciale (între ele). Astfel, este posibil ca două
norme penale, ambele generale, să intre în conflict, manifestând aptitudine de aplicare în
soluţionarea unui tip de situaţie juridică, dar nefiind posibilă incidenţa ambelor (soluţiile
la care conduc fiind eterogene), trebuind ca una să cedeze în favoarea celeilalte. în acest
caz, urmează a se determina care dintre cele două norme penale - ambele generale - are
(totuşi) un caracter de specialitate mai pronunţat în raport de cealaltă, în reglementarea
respectivului tip de situaţie juridică în contextul căreia s-a conturat conflictul de aplicare
dintre ele (în considerarea ipotezei în care a devenit incompatibilă aplicarea lor cumulativă),
aceea urmând a guverna ipoteza în cauză111. Aceeaşi situaţie se poate contura (chiar mai des)
între norme penale speciale (cu predilecţie între norme de incriminare), conturându-se o
ipoteză a concursului de norme penale121.
[1] Astfel, de exemplu, în materia aplicării legii penale în timp, Codul penal reglementează (cu respectarea anumitor
premise) atât principiul aplicării extraactive a legii penale mai favorabile (după caz, legea mai favorabilă nouă va
retroactiva ori legea mai favorabilă anterioară va ultraactiva - art. 5 CP), cât şi pe acela al aplicării ultraactive a legii
penale temporare (art. 7 CP). Presupunând situaţia (tipică) a existenţei unei legi penale temporare mai drastice, în
timpul căreia se comite o faptă incriminată, a cărei judecată definitivă nu are loc până la intrarea în vigoare a unei
legi noi, mai favorabilă decât cea temporară anterioară, se poate observa apariţia unei situaţii conflictuale între
aplicarea principiului mitiorlex, potrivit reglementării din art. 5 CP, şi aplicarea principiului ultraactivităţii legii penale
temporare, conform reglementării din art. 7 CP (ambele dispoziţii reprezintă norme penale generale). în acest caz,
prevederea din art. 7 CP prezintă un grad de specialitate sporit faţă de aceea din art. 5 (este o normă penală generală
prezentând caracter de specialitate faţă de cealaltă normă penală generală), urmând a câştiga, aşadar, incidenţă
în aplicare, în vederea soluţionării juridice a ipotezei date, cu excluderea aplicării celeilalte norme, care, altfel (în
absenţa acesteia), ar fi avut vocaţie de aplicare (conducând la o rezolvare diferită a cazului). într-o altă ordine de
idei, s-ar mai putea exemplifica, de asemenea, prin raportare la dispoziţiile art. 36 alin. (3) CP, derogatorii în raport
de cele ale art. 33 alin. (2) CP. Deşi ambele sunt norme penale generale, vizând sancţionarea unei tentative [în
opinia noastră, infracţiunea rămâne la stadiul de tentativă în ipoteza reglementată potrivit art. 36 alin. (3) CP], în
timp ce art. 33 alin. (2) CP furnizează regula în materia sancţionării tentativei (sistemul diversificării de pedeapsă),
prin art. 36 alin. (3) CP se consacră o excepţie (sistemul parificării de pedeapsă) atunci când este vorba despre
tentativă în cazul anumitor infracţiuni (cele complexe pe conţinutul lor agravat, săvârşite cu intenţie depăşită).
[2] Concursul de aplicare dintre două (sau chiar mai multe) norme penale speciale poate să intervină atât în
ipoteza în care toate normele în concurs sunt reglementate în acelaşi act normativ (de pildă, în Partea specială a
Codului penal), fie în acte normative distincte (spre exemplu, o normă de incriminare cuprinsă în Partea specială a
Codului penal are vocaţie de aplicare într-o ipoteză pentru care este incidenţă şi aplicarea unei norme de incriminare
prevăzute într-o altă lege penală). Pentru prima situaţie considerăm că putem exemplifica, de pildă, prin referire la
dispoziţiile cu nivel de specialitate sporit ale normei penale (speciale) de incriminare de la art. 433 CP (agresiunea
împotriva santinelei), faţă de dispoziţiile normelor (speciale) de incriminare de la art. 206 CP (ameninţarea) sau
art. 193 CP (lovirea sau alte violenţe). A doua ipoteză credem că poate fi exemplificată, de pildă, prin referire la
dispoziţiile cuprinse în art. 107 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, în raport de incriminarea distrugerii
potrivit art. 253 CP, ori prin referire la dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 46/2008, în raport de incriminarea furtului,
potrivit art. 228 CP.
b) în considerarea criteriului autosuficienţeisau dependenţei în aplicare a normei faţă de

alte norme (după plenitudinea sau insuficienţa elementelor de structură internă, logico-juridică
a normei), se disting norme penale complete şi norme penale incomplete (o parte a doctrinei
apreciază această clasificare a fi echivalentă111 cu aceea în norme unitare, respectiv norme
divizate, aspect contestat potrivit unui alt punct de vedere[2]).
Normele penale complete prezintă toate elementele de structură internă necesare pentru
a face posibilă aplicarea lor. Aceste norme pot intra în relaţii de interdependenţă, în aplicarea
lor concretă, cu alte norme juridice131, dar nu necesită în mod absolut necesar interacţiunea
cu o anumită altă normă penală pentru a fi incidente şi aplicabile.
[1] A se vedea, de pildă, G. A ntoniu, op. cit., p. 204; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 70; C. Bulai,
B.N. Bulai, op. cit., p. 91, 92.
[2] în acest sens, Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 91. Potrivit acestei abordări, care separă categoria normelor
complete, respectiv incomplete, pe de o parte, de categoria normelor unitare, respectiv divizate, pe de altă parte,
normele unitare (contextuale) ar fi reprezentate de acele norme care cuprind într-o singură dispoziţie legală (un
singur text, un unic articol normativ) întregul lor conţinut, toată structura lor, în timp ce normele divizate ar fi
reprezentate de acele norme legale care au conţinutul (elemente de structură) cuprins în reglementarea mai multor
articole (aşadar, divizate), potrivit unei strategii de tehnică normativă a legiuitorului, care elaborează respectivele
dispoziţii (articole) de o aşa manieră, încât aplicarea lor separată nu este posibilă. Practic, unitatea normei se
menţine în esenţa ei (norma are o structură internă proprie formată din toate elementele necesare pentru a se
aplica autonom), dar este scindată sub aspectul formei, al sediului reglementării, anumite părţi de structură ale
normei (de pildă, ipoteza şi dispoziţia) fiind prevăzute într-un cadru (un articol), iar alte părţi de structură ale aceleiaşi
norme - iar nu alte unei alte norme, diferite, de la care să fie împrumutate (ceea ce ar fi caracteristic pentru normele
incomplete) -, de exemplu, sancţiunea, fiind prevăzute într-un alt cadru (alt articol). Suma respectivelor elemente,
adunate din cadrele lor formale, disparate de reglementare, este însă completă şi suficientă pentru aplicarea de
sine stătătoare a textului normei astfel întregite, neimplicând (pentru completare) împrumutul niciunui element
extern respectivei norme din structura vreunei alte norme. Procedeul este specific mai ales incriminărilor cuprinse
în legi penale speciale (ori legi extrapenale, care conţin însă şi unele dispoziţii prezentând caracter penal). Astfel, de
pildă, potrivit Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie (republicată în M. Of. nr. 613 din 19 august 2014), se
stabileşte, prin art. 31 alin. (2), că „Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte:
a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori
vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs; b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea
spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în
care obiectul brevetului este un procedeu". Dispoziţia legală nu conţine indicarea niciunei sancţiuni corespunzătoare
transgresării acestei interdicţii, nici precizarea tipului de ilicit (penal ori extrapenal) în care s-ar încadra un atare
comportament. Separat, potrivit art. 56 alin. (1) din acelaşi act normativ, se dispune că „încălcarea dispoziţiilor
art. 31 alin. (2) constituie infracţiunea de contrafacere şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă", întregindu-se astfel norma a cărei reglementare a debutat la art. 31 alin. (2) (şi fixându-se natura juridică
de normă de incriminare a acesteia). De observat că textul art. 56 alin. (1) nu aparţine unei alte reglementări, unei
alte norme, de la care să se împrumute un element de structură care lipseşte în cazul unei norme incomplete,
ci constituie însăşi acel element lipsă, reglementat însă separat de celelalte elemente de structură ale uneia şi
aceleiaşi norme, într-un cadru normativ distinct. Plecând de la această viziune asupra semnificaţiei de norma penala
divizata, apreciem că pot fi considerate astfel de norme şi acele norme de incriminare care cunosc reglementarea
unor forme derivate de la forma de bază (după caz, forme atenuate ori forme agravate, calificate), în cazul cărora
legiuitorul nu prevede însă aceste forme derivate în acelaşi cadru normativ (articol) în care incriminează fapta
respectivă în forma sa tip (de bază) - cum se procedează adeseori: e.g., în cazul formelor agravate ale infracţiunii
de viol [art. 218 alin. (3), (4) CP] ori în cazul formelor agravate ale infracţiunii de ucidere din culpă [art. 192 alin. (2),
(3) CP] -, ci le reglementează într-un cadru propriu, separat (articole distincte faţă de cel în care este incriminată
forma tip a respectivei infracţiuni) - precum este cazul (e.g.) omorului calificat (art. 189 CP) faţă de infracţiunea
de omor (art. 188 CP) sau al furtului calificat (art. 229 CP) faţă de infracţiunea de furt (art. 228 CP) ori al distrugerii
calificate (art. 254 CP) faţă de infracţiunea de distrugere (art. 253 CP) etc.
131Considerăm că ar fi inexactă afirmaţia potrivit căreia norma penală completă se poate aplica în mod de sine
stătător, într-un sens strict al termenului, deoarece din clasificarea anterior prezentată reamintim împrejurarea
că normele penale generale se aplică prin intermediul normelor penale speciale, iar acestea se completează şi se
sprijină, în aplicarea lor, pe dispoziţiile normelor generale. într-un asemenea context, ne este dificil să exprimăm
aptitudinea oricărei norme juridice (penale) de a se aplica strict şi absolut de sine stătător, existând numeroase şi
variate alternative de inter-relaţionare posibile între normele juridice penale. Pe de altă parte, caracterul complet
Normele penale incomplete sunt acele norme penale care nu prezintă toate elementele
de structură internă necesare pentru aplicarea lor de sine stătătoare, fiind imperativ necesară
completarea lor cu alte norme juridice, de la care preiau elementele de structură lipsă. în
absenţa acestei completări, aplicarea lor nu este posibilă, ele fiind norme trunchiate (sub
aspectul structurii, al elementelor constitutive esenţiale, ireductibile). Aceste norme juridice
sunt, practic, inactive în absenţa corelării lor cu alte norme juridice specifice (determinate sau
determinabile), care, prin completarea părţilor de structură lipsă ale normelor incomplete,
permit activarea şi funcţionarea (aplicarea) acestora (în acele cazuri concrete care ar reclama
incidenţa lor). în doctrină se distinge o subclasificare a normelor incomplete în norme în alb
(norme-cadru), norme de trimitere şi norme de referire.
Normele în alb (norme de incriminare-cadru) cuprind, în principiu, toate elementele de
structură necesare pentru aplicarea lor, dar îşi autolimitează incidenţa, condiţionând-o de
existenţa unei alte/unoralte norme juridice care să particularizeze ipotezele lor de aplicare. în
lipsa unei asemenea auto-condiţionări, norma juridică respectivă s-ar putea aplica, având
vocaţie pentru toate ipotezele posibile, de un anumit fel, care ar putea intra în sfera sa, însă este
voinţa suverană a legiuitorului a nu lăsa o asemenea vocaţie nedeterminată să se manifeste
în mod absolut. Drept urmare, se impune drept condiţie de activare a aplicabilităţii normei
respective existenţa, cumulativă, a unei alte norme, care să declanşeze în mod particular
(în unul dintre domeniile aflate, oricum, în aria vocaţiei generale de aplicare a respectivei
norme) incidenţa acesteia, astfel încât, pentru toate celelalte ipoteze (în cazul cărora nu
vor exista asemenea norme completatoare ori, mai bine spus, de activare a normei cadru),
aceasta nu va fi funcţională (deşi are vocaţie intrinsecă de aplicare).
Exemplul tipic pentru categoria normelor penale în alb (normelor de incriminare cadru)
este reprezentat de incriminarea exercitării fără drept a unei profesii sau activităţi, potrivit
art. 348 CP*[1]. Astfel, textul de incriminare în cauză conţine absolut toate elementele necesare
aplicării sale [„Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere
autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale (...) se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă"], dar le însoţeşte de o dispoziţie cu rol şi efect
de auto-limitare a incidenţei sale concrete, în considerarea căreia norma devine incompletă
şi necesită combinarea cu o altă normă, specifică, pentru a îşi redobândi vocaţia de aplicare
efectivă [„(...) dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează
potrivit legii penale (...)"]. în lipsa acestei precizări (pe care legiuitorul nu era în niciun fel ţinut
să o facă), dispoziţia de incriminare s-ar fi putut aplica în toate cazurile în care o profesie sau
activitate necesitând o autorizaţie s-ar fi desfăşurat în absenţa acesteia ori în alte condiţii
decât cele legale. în prezenţa circumstanţierii limitative astfel inserate, incriminarea rămâne
inactivă ori de câte ori nu se întâlneşte cu o normă specială care să dispună că exerciţiul
unei anumite profesii sau activităţi determinate, dintre acelea care necesită o autorizaţie de
funcţionare, constituie infracţiune în măsura în care se desfăşoară fără acea autorizaţie ori
cu neobservarea condiţiilor legale. Practic, în acest fel, legiuitorul creează posibilitatea ca
exerciţiul, fără autorizaţie sau cu nerespectarea condiţiilor legale, al unor profesii sau activităţi
pentru care legea cere autorizaţie să nu fie apreciat, totuşi, drept o activitate infracţională
al unei norme penale nu semnifică aprecierea posibilităţii stricte de aplicare izolată a acesteia, ci absenţa unui
raport de dependenţă punctual în aplicarea sa, în raport de a o anumită altă normă specifică de drept penal (fie
aceasta strict determinată ori doar relativ determinată sau chiar - numai - determinabilă)!
[1] Pentru a facilita expunerea, redăm textul în cauză: „Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi
pentru care legea cere autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială
prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la
3 luni la un an sau cu amendă".
(deşi există vocaţie pentru aceasta, ca efect al dispoziţiei art. 348 CP), în măsura în care nu
este în vigoare o normă specială care să prevadă că o asemenea conduită, în respectivul
domeniu de activitate, constituie infracţiune şi se sancţionează ca atare (aspect ce conduce
la activarea incidenţei art. 348 CP pentru respectivul domeniu de activitate).
Specificul normelor de incriminare în alb este că există posibilitatea ca, la un anumit
moment dat, reglementarea lor să rămână complet inactivă, dar cu vocaţie de activare
ulterioară. Tot ca specific al normelor de incriminare în alb se subliniază constant în doctrină
faptul că acestea nu se completează neapărat cu dispoziţii ale unor norme preexistente ori
existente la data intrării lor în vigoare, ci se pot completa (şi cel mai adesea astfel se petrec
lucrurile) cu dispoziţii ale unor norme juridice care intră în vigoare posterior apariţiei şi
intrării în vigoare a normei-cadru. Un aspect discutabil şi cu implicaţii potenţial criticabile
de anvergură (implicit în relaţie cu principii fundamentale ale dreptului penal) îl constituie
aptitudinea completării acestor norme juridice-penale prin dispoziţii normative inferioare,
din punct de vedere ierarhic, celor care sunt prevăzute constituţional drept surse (izvoare)
de drept penal (spre exemplu, prin prevederi cuprinse în legi ordinare sau în ordonanţe
simple ale Guvernului ori chiarîn hotărâri de Guvern etc.)[1]. Procedeul este utilizat din raţiuni
de tehnică legislativă, însă prezintă şi dezavantaje deloc neglijabile, care nu îl recomandă
pentru o întrebuinţare pe scară largă.
Separat de categoria normelor-cadru (în alb), există şi alte norme juridice incomplete,
care nu conţin totalitatea elementelor de structură internă necesare pentru a se putea
aplica fără a recurgere la completare prin raportare la o altă normă juridică, de la care
preiau elementul/elementele lipsă în cauză1 [2]. în mod tradiţional, aceste norme au fost
[1] Practic, este discutabilă semnificaţia ce urmează a se atribui referirii din cuprinsul art. 348 CP la conceptul
de „lege specială" (dacă termenul este întrebuinţat stricto sensu sau loto sensu şi dacă se au în vedere doar legile
penale speciale ori, în genere, legile speciale).h funcţie de opţiunea interpretativă aleasă, soluţiile la problema astfel
indicată urmează a fi radical diferite. Spre exemplu, apreciind (deducţia noastră) că termenul de lege specială utilizat
în cuprinsul art. 348 CP nu se referă neapărat la legile penale speciale, precum şi că noţiunea de lege este utilizată
în sens larg, o parte a doctrinei consideră că normele penale în alb (cadru) se subclasifică în proprii şi improprii, iar
acelea proprii ar fi reprezentate tocmai de dispoziţiile de incriminare care s-ar completa, pentru a deveni active, cu
norme de activare cuprinse în acte normative inferioare celor care reprezintă, ca regulă, izvoare formale ale dreptului
penal! - a se vedea, în acest sens, Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 93. De pildă, conform art. 355 alin. (1) CP, se
incriminează fapta de răspândire a bolilor la animale sau plante, constând în „Nerespectarea măsurilor privitoare
la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca
urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor". Or, după cum indică doctrina, „măsurile de prevenire
sau combatere a bolilor sau dăunătorilor sunt prevăzute în legi speciale prin care se reglementează diferite domenii
de activitate, dar şi în acte, ordine, dispoziţii emise de autorităţile administrative pentru anumite zone, centre sau
localităţi contaminate, având rolul de a opri răspândirea bolilor ori a dăunătorilor, prin adoptarea unor măsuri
restrictive şi constrângătoare, iar dacă acestea sunt încălcate, prin aplicarea sancţiunii penale" - I. Tănăsescu, în
G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., p. 810, 811. Pentru actele normative completatoareîn acest domeniu, a
se vedea O.U.G. nr. 11/2006 privind măsurile ce se aplică pentru monitorizarea, combaterea şi eradicarea gripei
aviare pe teritoriul României (M. Of. nr. 184 din 27 februarie 2006) şi Ordinul nr. 34/2009 pentru aprobarea Normei
sanitare veterinare privind regulile generale de biosecuritate în exploataţiile de creştere a bovinelor, emis de către
Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
[2] Cu titlu de exemplu, indicăm incriminarea tâlhăriei (art. 233 CP), descrisă de lege ca reprezentând un furt
comis prin (sau urmat de) ameninţare sau violenţă (alături de alte cerinţe constitutive) - astfel, aplicarea normei
indicate nu ar fi posibilă fără raportare la norma de incriminare a furtului (art. 228 CP), pe de o parte, respectiv a
ameninţării (art. 206 CP) ori a lovirii sau altor violenţe (art. 193 CP), pe de altă parte, pentru a stabili în ce constau
faptele respective, amintite în cuprinsul incriminării tâlhăriei. De asemenea, într-o formă agravată [art. 234 alin. (1)
lit. f) CP], tâlhăria este calificată atunci când se săvârşeşte prin violare de domiciliu sau sediu profesional - devine,
aşadar, necesară raportarea la normele de incriminare care descriu aceste fapte (art. 224 şi art. 225 CP) - , iar
într-o altă formă de calificare [art. 234 alin. (2) CP], tâlhăria este şi mai gravă atunci când a fost comisă în condiţiile
art. 229 alin. (3) C P - se impune deci raportarea la respectiva dispoziţie (conţinând incriminarea anumitor forme
calificate ale furtului). Potrivit unei alte forme calificate [art. 234 alin. (3) CP], tâlhăria se sancţionează cu aceeaşi
(deşi există vocaţie pentru aceasta, ca efect al dispoziţiei art. 348 CP), în măsura în care nu
este în vigoare o normă specială care să prevadă că o asemenea conduită, în respectivul
domeniu de activitate, constituie infracţiune şi se sancţionează ca atare (aspect ce conduce
la activarea incidenţei art. 348 CP pentru respectivul domeniu de activitate).
Specificul normelor de incriminare în alb este că există posibilitatea ca, la un anumit
moment dat, reglementarea lor să rămână complet inactivă, dar cu vocaţie de activare
ulterioară. Tot ca specific al normelor de incriminare în alb se subliniază constant în doctrină
faptul că acestea nu se completează neapărat cu dispoziţii ale unor norme preexistente ori
existente la data intrării lor în vigoare, ci se pot completa (şi cel mai adesea astfel se petrec
lucrurile) cu dispoziţii ale unor norme juridice care intră în vigoare posterior apariţiei şi
intrării în vigoare a normei-cadru. Un aspect discutabil şi cu implicaţii potenţial criticabile
de anvergură (implicit în relaţie cu principii fundamentale ale dreptului penal) îl constituie
aptitudinea completării acestor norme juridice-penale prin dispoziţii normative inferioare,
din punct de vedere ierarhic, celor care sunt prevăzute constituţional drept surse (izvoare)
de drept penal (spre exemplu, prin prevederi cuprinse în legi ordinare sau în ordonanţe
simple ale Guvernului ori chiarîn hotărâri de Guvern etc.)[1]. Procedeul este utilizat din raţiuni
de tehnică legislativă, însă prezintă şi dezavantaje deloc neglijabile, care nu îl recomandă
pentru o întrebuinţare pe scară largă.
Separat de categoria normelor-cadru (în alb), există şi alte norme juridice incomplete,
care nu conţin totalitatea elementelor de structură internă necesare pentru a se putea
aplica fără a recurgere la completare prin raportare la o altă normă juridică, de la care
preiau elementul/elementele lipsă în cauză1 [2]. în mod tradiţional, aceste norme au fost
[1] Practic, este discutabilă semnificaţia ce urmează a se atribui referirii din cuprinsul art. 348 CP la conceptul
de „lege specială" (dacă termenul este întrebuinţat stricto sensu sau loto sensu şi dacă se au în vedere doar legile
penale speciale ori, în genere, legile speciale).] n funcţie de opţiunea interpretativă aleasă, soluţiile la problema astfel
indicată urmează a fi radical diferite. Spre exemplu, apreciind (deducţia noastră) că termenul de lege specială utilizat
în cuprinsul art. 348 CP nu se referă neapărat la legile penale speciale, precum şi că noţiunea de lege este utilizată
în sens larg, o parte a doctrinei consideră că normele penale în alb (cadru) se subclasifică în proprii şi improprii, iar
acelea proprii ar fi reprezentate tocmai de dispoziţiile de incriminare care s-ar completa, pentru a deveni active, cu
norme de activare cuprinse în acte normative inferioare celor care reprezintă, ca regulă, izvoare formale ale dreptului
penal! - a se vedea, în acest sens, Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 93. De pildă, conform art. 355 alin. (1) CP, se
incriminează fapta de răspândire a bolilor la animale sau plante, constând în „Nerespectarea măsurilor privitoare
la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca
urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor". Or, după cum indică doctrina, „măsurile de prevenire
sau combatere a bolilor sau dăunătorilor sunt prevăzute în legi speciale prin care se reglementează diferite domenii
de activitate, dar şi în acte, ordine, dispoziţii emise de autorităţile administrative pentru anumite zone, centre sau
localităţi contaminate, având rolul de a opri răspândirea bolilor ori a dăunătorilor, prin adoptarea unor măsuri
restrictive şi constrângătoare, iar dacă acestea sunt încălcate, prin aplicarea sancţiunii penale" - I. Tănăsescu, în
G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., p. 810, 811. Pentru actele normative completatoare în acest domeniu, a
se vedea O.U.G. nr. 11/2006 privind măsurile ce se aplică pentru monitorizarea, combaterea şi eradicarea gripei
aviare pe teritoriul României (M. Of. nr. 184 din 27 februarie 2006) şi Ordinul nr. 34/2009 pentru aprobarea Normei
sanitare veterinare privind regulile generale de biosecuritate în exploataţiile de creştere a bovinelor, emis de către
Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
[2] Cu titlu de exemplu, indicăm incriminarea tâlhăriei (art. 233 CP), descrisă de lege ca reprezentând un furt
comis prin (sau urmat de) ameninţare sau violenţă (alături de alte cerinţe constitutive) - astfel, aplicarea normei
indicate nu ar fi posibilă fără raportare la norma de incriminare a furtului (art. 228 CP), pe de o parte, respectiv a
ameninţării (art. 206 CP) ori a lovirii sau altor violenţe (art. 193 CP), pe de altă parte, pentru a stabili în ce constau
faptele respective, amintite în cuprinsul incriminării tâlhăriei. De asemenea, într-o formă agravată [art. 234 alin. (1)
lit. f) CP], tâlhăria este calificată atunci când se săvârşeşte prin violare de domiciliu sau sediu p rofesional-devine,
aşadar, necesară raportarea la normele de incriminare care descriu aceste fapte (art. 224 şi art. 225 CP) -, iar
într-o altă formă de calificare [art. 234 alin. (2) CP], tâlhăria este şi mai gravă atunci când a fost comisă în condiţiile
art. 229 alin. (3) C P - se impune deci raportarea la respectiva dispoziţie (conţinând incriminarea anumitor forme
calificate ale furtului). Potrivit unei alte forme calificate [art. 234 alin. (3) CP], tâlhăria se sancţionează cu aceeaşi
bibllotecahamangiu.ro 26.03.2018 11:03:51

de principiu a identificării unui criteriu clar, unitar şi sigur de afirmare previzibilă a naturii
juridice a normei incomplete respective.
Deşi în doctrină s-au propus, de-a lungul timpului, şi astfel de criterii (spre exemplu, în
funcţie de elementul de structură lipsă al normei incomplete, urmând a se aprecia, de pildă,
că absenţa dispoziţiei - sau a unor elemente ale acesteia - indică o normă de referire, iar
absenţa sancţiunii califică norma incompletă ca fiind de trimitere)111, aceste opinii nu au atins
punctul unei adeziuni doctrinare unanime. în plus, fluctuaţiile în reglementare manifestate
de legiuitor (şi tendinţa acestuia de a nu reacţiona întotdeauna prompt la soluţiile ştiinţifice
propuse în doctrină) au alimentat rezervele care se pot formula faţă de adoptarea ca absolut
valabilă a unei atari viziuni.
în momentul de faţă, aparent, miza concretă a problemei pare a fi mult diminuată ca efect
al existenţei unei prevederi normative exprese care tinde a estompa distincţiile dintre cele
două categorii de norme incomplete în discuţie. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012
pentru punerea în aplicare a Codului penal, se dispune, potrivit alin. (1), că, „Atunci când o
normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai
multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete";
în continuare, conform alin. (2), se prevede că, „în cazul abrogării normei completatoare,
norma incompletă va păstra elementele preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă,
în forma existentă la data abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel".
Se poate lesne observa că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 descriu un
mecanism corespunzător (potrivit teoriei ante-indicate) normelor incomplete de referire
(în pofida împrejurării că în cuprinsul textului se utilizează termenul „trimitere", iar nu acela
de „referire")*121- prin aceea că o modificare a normei completatoare atrage şi modificarea,
corespunzătoare, a normei incomplete, aceasta fiind, aşadar, subordonată celeilalte - , în
timp ce prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 descriu un mecanism corespunzător
(potrivit teoriei ante-indicate) normelor incomplete de trimitere - prin aceea că abrogarea
normei completatoare nu va implica în mod necesar şi automat abrogarea corelativă a normei
incomplete, aceasta devenind, aşadar, în acest caz, autonomă faţă de cealaltă. Prin urmare,
soluţia pentru care a optat legiuitorul contemporan este una eclectică şi funcţională, normele
incomplete care nu intră în categoria celor în alb (cadru) urmând a se comporta, după caz,
ori ca norme de referire, ori ca norme de trimitere, în funcţie de operaţiunea legislativă care
afectează dispoziţiile lor completatoare. Astfel, de principiu, ele se vor comporta ca norme de
referire atunci când prevederile lor completatoare vor fi doar modificate. Dacă însă acestea
vor fi abrogate, fără ca dispoziţiile abrogatoare să facă vreo specificare expresă cu privire
la soarta normelor incomplete, atunci acestea din urmă se vor comporta ca dispoziţii de
trimitere, urmând a-şi continua activitatea (rămân în vigoare), încorporând în structura lor
acele elemente lipsă preluate de la normele completatoare în ultima formă de activitate a
acestora (momentul anterior abrogării lor).
Această rezolvare normativă expresă vine să estompeze, astfel, distincţia clasic operată, sub
aspect teoretic, între categoria normelor juridice de referire şi aceea a normelor juridice de
trimitere, limitând, totodată, şi dificultăţile (precum şi polemicile şi controversele doctrinare)
111Fl. Streteanu , D. Niţu, op.cit., p. 96.

121Pornind de la această observaţie, în doctrină s-a avansat deja propunerea de unificare sub denumirea comună
de norm e incom plete de trim itere a categoriilor de norme incomplete anterior separate în cele două tipuri: de
referire şi de trimitere. Practic, aceasta ar conduce la subclasificarea normelor incomplete doar în două categorii,
anume: norme în alb (norme-cadru), respectiv norme de trimitere (această din urmă categorie incluzând atât ceea
ce în mod clasic se desemna prin conceptul de norm e de trim itere, cât şi ceea ce în mod clasic se desemna prin
conceptul de norm e de referire). în acest sens, a se vedea Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 97.
cărora afirmarea respectivei diferenţieri le-a dat naştere şi pe care le-a întreţinut. Cu toate
acestea, apreciem că problematica în cauză nu devine cu totul caducă (motiv pentru care
i-am acordat acest spaţiu în expunerea realizată), prin prisma a două chestiuni care se pot
ridica în raport de sursa soluţionării astfel indicate.
în primul rând, este de remarcat faptul că această clasificare a normelor juridice incomplete
în dispoziţii de trimitere, respectiv de referire nu este specifică exclusiv materiei penale
(dreptului penal), fiind regăsită şi în raport de alte discipline de studiu, corelative altor ramuri
ale sistemului dreptului. Sub acest aspect, este de meditat asupra măsurii în care o prevedere
expresă, cuprinsă într-un act normativ lipsit de vocaţia universalităţii, strict corespunzător
unui anumit domeniu juridic - şi anume cel penal - . precum este cazul art. 5 din Legea
nr. 187/2012, ar putea impune o soluţie general valabilă în legătură cu această problemă111.
în al doilea rând, nu trebuie neglijat faptul că, inclusiv în raport de efectele produse în
materia dreptului penal, se ridică problema eficienţei temporale a soluţiei astfel formulate, şi
anume dacă este ea o rezolvare cu vocaţie perpetuă ori numai o rezolvare punctuală, într-un
context strict determinat, al cărui cadru nu îl poate transcende nici măcar în domeniul de
activitate în care a fost implementată. Astfel, dispoziţia este situată nu în cuprinsul Codului
penal sau al vreunei legi penale cu vocaţie nedeterminată de aplicare temporală, ci în cuprinsul
unui act normativ dedicat punerii în aplicare a Codului penal, aşadar, o lege prin natura
ei tranzitorie, elaborată special pentru conjunctura trecerii de la aplicarea Codului penal
anterior (din 1968) la intrarea în vigoare a Codului penal actual (din 2009). Prin urmare,
nu este lipsit de caracter rezonabil să se aprecieze că prevederile sale sunt strict limitate
la reglementarea situaţiilor de tip tranzitoriu, fără a putea depăşi însă acest cadru, aşadar,
fără a putea guverna juridic situaţii corespunzătoare unor împrejurări de fapt născute sub
imperiul activităţii legii penale generale în vigoare în prezent (apărute ulterior datei de 1
februarie 2014)[2].
Cu alte cuvinte, prin însuşi sediul materiei, considerăm că nu se impune cu puterea
evidenţei dacă soluţia eclectică şi funcţională implementată (cel puţin) în legislaţia penală,
cu privire la estomparea distincţiei dintre categoria normelor (incomplete) de trimitere şi a
celor de referire, reprezintă o rezolvare strict tranzitorie, specifică doar acelor cauze apărute
pe fondul trecerii de la activitatea fostului Cod penal la aceea a Codului penal actual, sau
se impune ca o soluţie general valabilă (cel puţin) în domeniul penal, urmând să guverneze
şi pe viitor cauze străine de respectivul raport de tranziţie legislativă.
c) în considerarea criteriului prezenţei sau absenţei caracterului obligatoriu al dispoziţi
legale prevăzute, (şi) normele penale pot fi clasificate în imperative (categorice) şi permisive
(dispozitive).
Majoritatea normelor penale sunt imperative, impunând în mod categoric, sub sancţiune,
o anumită conduită subiecţilor de drept, de la care aceştia nu se pot abate fără a-şi asuma*1 2
111Practic, se ridică întrebarea dacă dispoziţiile legale în cauză acreditează un mecanism general de soluţionare
a chestiunii departajării normelor juridice de trimitere de cele de referire ori aduc numai o soluţie particulară
ramurii dreptului penal, pentru această problemă mai vastă, în condiţiile în care chiar textul se referă specific la
norme penale incomplete (existând şi alte elemente de raportare strict circumscrise domeniului penal, precum
raportarea la limite de pedeapsă).
121 Este adevărat că împotriva acestei perspective s-ar putea invoca inclusiv faptul că dispoziţiile Legii de
punere în aplicare a Codului penal tind a fi modificate (implicit, aşadar, că acestea continuă să activeze) chiar şi
ulterior intrării în vigoare a Codului penal. Astfel, de pildă, este de menţionat că, la data de 15 noiembrie 2017,
Guvernul României a adoptat un proiect de lege pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului
de procedură penală, dar şi a Legii nr. 187/2012, precum şi a altor acte normative (în acest sens, a se vedea
https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2017/ll/Proiect-24.pdf şi http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/
modifica rile-la-legislatia-penala-i-procesual-penala-adoptate-in-edinta-de-guvern).
obligaţia legală (riscul) de a suferi consecinţele negative ale transgresiunii, prin angajarea
răspunderii penale. Astfel sunt toate normele (penale speciale) de incriminare, prin care
legiuitorul descrie faptele interzise cu titlu de infracţiuni, prevăzând (şi astfel avertizând)
şi care este sancţiunea penală specifică (pedeapsa) incidenţă în ipoteza comiterii lor. Prin
aceste norme, legiuitorul nu recomandă în mod facultativ un anumit comportament de la
subiecţii de drept, ci îl impune de o manieră autoritară, sub ameninţarea sancţiunii penale
aplicabile celor care ar nesocoti ordinul astfel impus. în funcţie de tipul conduitei prescrise,
aceste norme se subclasifică în prohibitive, respectiv onerative.
Cele prohibitive (reprezentând majoritatea normelor de incriminare) interzic, sub sancţiune
penală, adoptarea unui anumit tip de comportament (impun, ca regulă, o atitudine pasivă,
de a nu face ceva care ar aduce atingere unei anumite valori sociale determinate). Aceste
norme descurajează comportamentele (manifestările) prin care s-ar aduce în mod activ
atingere anumitor valori/relaţii sociale111. Prin urmare, aceste norme sunt încălcate prin
adoptarea comportamentelor prohibite, prin comiterea faptelor interzise deci în mod tipic*121,
prin trecerea la acţiune. De aceea, infracţiunile astfel săvârşite (prin nerespectarea unei
norme prohibitive) sunt apreciate a fi (sunt clasificate ca) infracţiuni comisive (infracţiuni
săvârşite prin comisiune, prin realizarea unei acţiuni interzise de lege)131.
Normele onerative, dimpotrivă, impun adoptarea unui anumit tip de comportament,
ameninţând cu sancţiunea penală subiecţii de drept care omit să adopte respectiva conduită
(care se abţin de la a face ceea ce legea penală impune a se face în mod obligatoriu). în
cazul acestora din urmă se încurajează comportamentul activ, dinamic, acţiunea într-un
anumit sens, normele onerative fiind înfrânte prin rămânerea în pasivitate (inacţiune), prin
neadoptarea conduitei impuse de lege141. Prin urmare, infracţiunile astfel săvârşite (prin
nerespectarea normelor onerative) sunt apreciate a fi (sunt clasificate ca) infracţiuni omisive
(infracţiuni săvârşite prin omisiune, prin lipsa de realizare a unei acţiuni impuse de lege,
prin rămânerea într-o pasivitate interzisă de lege)151.
Câteodată, una şi aceeaşi normă poate exprima atât o dispoziţie (variantă de incriminare)
prohibitivă, cât şi una onerativă, ca tipuri de conduită alternative, în mod egal declarate
111 Comportamentele prin care se poate aduce în mod activ (prin a face ceva) atingere valorilor/relaţiilor
sociale pot fi numite conduite/comportamenteilicite pozitive. Referirea la termenul „pozitiv" nu ar
aprecierea valorii lor sociale, juridice sau morale (din contră, sub aceste aspecte, faptele în cauză pot fi apreciate ca
negative, iar nu ca pozitive), ci faptul că persoana respectivă exercită activ (în realitatea obiectivă înconjurătoare) un
comportament exterior, în sfera acelor valori/relaţii sociale, care să le pericliteze sau prejudicieze pe acestea; prin
urmare, ea se manifestă în exterior prin cheltuire de energie, face ceva, acţionează, aşadar, are un comportament
pozitiv din punct de vedere mecanic/fizic (iar nu valoric).
121Pentru ipotezele atipice, în care o infracţiune comisivă, prin natura sa, este aptă de comitere prin omisiune
(inacţiune), a se vedea reglementarea din art. 17 CP.
131Sunt astfel de norme, spre exemplu, cele care incriminează: omorul (art. 188 CP), furtul (art. 228 CP), violul
(art. 218 CP), luarea/darea de mită (art. 289/art. 290 CP) etc.
[4) Comportamentele prin care se poate aduce în mod pasiv (prin a nu face ceva ce se impunea a fi realizat,
existând o dispoziţie legală imperativă în acest sens) atingere valorilor/relaţiilor sociale pot fi numite conduite/
comportamente ilicite negative. Referirea la termenul „negativ" nu are în vedere aprecierea valorii lor sociale,
juridice sau morale (deşi ele reprezintă şi din această perspectivă comportamente negative), ci faptul că persoana
în cauză nu exercită activ (în realitatea obiectivă înconjurătoare) un comportament exterior, ci rămâne în pasivitate
într-un asemenea context, încât, tocmai prin inacţiune, periclitează sau prejudiciază valori/relaţii sociale pe care,
acţionând, le-ar fi putut proteja. Prin urmare, ea nu se manifestă în exterior prin cheltuire de energie, nu face ceva,
nu acţionează, aşadar, are un comportament negativ din punct de vedere mecanic/fizic (separat de împrejurarea
că, şi sub aspect valoric, inacţiunii-în ipotezele d a te -i se poate atribui aceeaşi calificare).
151 Sunt astfel de norme, de pildă, cele care incriminează: nedenunţarea (art. 266 CP), omisiunea sesizării
(art. 267 CP), neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă (art. 349 CP), neluarea măsurilor necesare
în operaţiunile navale (art. 426 CP) etc.
indezirabile din punct de vedere juridico-penal111. Alteori, o conduită corespunzătoare, în

principiu (în abstract), unuia dintre cele două tipuri de norme astfel relevate poate ajunge
să se manifeste, în mod excepţional, pe caz concret, în anumite condiţii (sau într-un anumit
context ori în prezenţa anumitor calităţi ale persoanelor implicate sau în mod consecutiv unor
conduite particulare determinate, anterioare, ale acestor persoane), printr-un comportament
corespunzător celuilalt tip de normă. Mai precis, uneori, o faptă comisivă se poate săvârşi şi
prin omisiune121, respectiv o faptă omisivă se poate săvârşi şi prin comisiune131. Aceste aspecte
particulare nu modifică însă calificarea principală (legală, abstractă) de referinţă, ci doar o
circumstanţiază, astfel luând naştere categoriile de infracţiuni (comisive,
săvârşite prin omisiune), respectiv (potrivit unei opinii) infracţiunile (omisive,
săvârşite prin comisiune).
Normele juridice permisive (dispozitive) sunt mai rare în dreptul penal, în
putându-se integra unele dispoziţii generale de drept penal, care se adresează cu predilecţie
organelor judiciare competente a aplica legea penală. Prin asemenea norme, legiuitorul
nu impune (nu ordonă), ci oferă o posibilitate, creează o opţiune/alternativă pe care o lasă
la aprecierea titularului dreptului (indicând, eventual, imperativ, criteriile în considerarea
cărora trebuie efectuată opţiunea şi/sau efectele unei anumite alegeri)141.
Uneori, aprecierea caracterului imperativ sau permisiv al unei norme constituie o opera
ţiune relativă, al cărei rezultat poate varia în funcţie de perspectiva de abordare a dispoziţiei
legale în cauză151.
[1] E.g.: potrivit normei de incriminare a mărturiei mincinoase (art. 273 CP), va constitui infracţiunea în cauză atât
„Fapta martorului care (...)face afirmaţii mincinoase" (s.n.) - activitate comisivă cât şi fapta martorului care „nu
spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat" (s.n .)- activitate
omisivă; sau, conform normei de incriminare a neglijenţei în serviciu (art. 298 CP), constituie infracţiunea astfel
denumită atât „încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea
acesteia" (s.n.) - omisiune -, cât şi fapta acelui funcţionar public săvârşită prin „îndeplinirea (...) defectuoasă"
(s.n.) - comisiune; ş.a.m.d.
[2] De pildă, deşi de regulă omorul constituie o faptă comisivă (se acţionează în vederea suprimării vieţii unei
fiinţe umane), există ipoteze faptice în care este posibil ca fapta să se săvârşească şi omisiv. Un exemplu clasic
este acela al mamei unui copil nou-născut, care în mod intenţionat nu acordă acestuia îngrijiri minime (nu îl
hrăneşte, nu îl protejează termic îmbrăcându-l etc.), deşi avea posibilitatea de a o face (obligaţia este implicită,
în mod natural), astfel încât copilul încetează din viaţă. Cu acelaşi titlu, de infracţiune comisiv-omisivă, s-ar putea
exemplifica situaţia proprietarului unui câine de rasă agresivă, care îşi lasă animalul liber şi fără botniţă într-un loc
public (spre exemplu, un parc), fără a interveni în situaţia în care acesta atacă şi mutilează (sau chiar ucide) o terţă
persoană; sau situaţia celui care, după efectuarea unor lucrări de reparaţie, nu acoperă gura unui canal situat pe
acostament, cu urmarea căderii (şi lovirii sau vătămării ori survenirii decesului) unui pieton nevăzător/neatent etc.
[3] Asupra acestei posibilităţi (mai precis, asupra relevanţei sau irelevanţei sale în materie juridico-penală,
pentru a acredita o potenţială clasificare a infracţiunilor în omisive proprii şi - respectiv-omisive prin comisiune)
nu există o unanimitate de opinii în doctrină, ipoteza nefiind acceptată de unii autori; vom reveni asupra acestui
aspect, în contextul expunerii clasificărilor infracţiunii (infracţiuni comisive/infracţiuni omisive).
[4] Categoria acestor norme penale se poate exemplifica prin raportare la acordarea sau neacordarea beneficiului
unor instituţii de individualizare, precum: renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 CP), amânarea aplicării pedepsei
(art. 83 CP), suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei (art. 91 CP), liberarea condiţionată (art. 99 şi
art. 100 CP). Astfel, de pildă, în condiţiile prevăzute de lege, art. 80 CP dispune că „Instanţa poate (s.n.) dispune
renunţarea la aplicarea pedepsei (...)".
[5] De pildă, prin excepţie de la regulă (principiul oficialităţii în materie penală - potrivit acestuia, activitatea de
tragere la răspundere penală se desfăşoară de către organele judiciare competente din oficiu, fără a fi necesară vreo
autorizare/încuviinţare/manifestare expresă de voinţă din partea persoanei direct lezate prin săvârşirea infracţiunii
şi indiferent de maniera în care organele judiciare au fost sesizate despre comitere acesteia), în cazul anumitor
infracţiuni (expres prevăzute de lege), activitatea de tragere la răspundere penală (urmărirea penală şi judecata)
nu se desfăşoară din oficiu, ci numai în urma unei anumite manifestări de voinţă a persoanei vătămate, manifestată
prin formularea şi menţinerea, de către aceasta, a unei sesizări specifice, denumită plângere prealabila. în acest
sens, anumite norme de incriminare au ataşată o dispoziţie legală, potrivit căreia acţiunea penala (în cazul comiterii
unei infracţiuni care se încadrează în una dintre respectivele norme de incriminare) se pune în mişcare la plângerea
d) în funcţie de criteriul tipului sancţiunii legal prevăzute™, respectiv de nivelul de

individualizare legală a acesteia şi de aptitudinea sancţiunii în abstract prevăzute de a fi
sau nu adaptată judiciar, în considerarea unor aspecte particulare (variate), normele juridice
(inclusiv cele) penale (cu predilecţie cele penale speciale)121 se pot clasifica în norme cu
sancţiune nedeterminată, norme cu sancţiune absolut determinată, norme cu sancţiune
relativ determinată.
Normele cu sancţiune nedeterminată nu indică deloc (nici măcar în gen/specie/tip) felul
sancţiunii131, pe când celelalte îl indică într-o manieră mai mult sau mai puţin strictă, lăsând
(cele relativ determinate141) sau nu (cele absolut determinate151) loc pentru individualizare,
din punct de vedere al duratei sau cuantumului sancţiunii, în cadrul genului/tipului/speciei
respective. în considerarea faptului că principiul individualizării tinde a fi admis (în genere)
ca un principiu fundamental în dreptul penal contemporan, legiuitorul penal a limitat la
maximum sancţiunile de drept penal absolut determinate pe care le instituie în dreptul
pozitiv, axându-se, în principal, asupra sancţiunilor relativ-determinate, la nivel abstract161.
Dacă ne raportăm la sancţiuni relativ-determinate, devine necesară explicarea conceptelor
de limite generale, respectiv limite speciale ale sancţiunii (ale unei
prealabila a persoanei vătâmate (a se vedea, spre exemplu, ameninţarea, art. 206 CP). în asemenea ipoteze, prin
coroborare cu dispoziţiile penale generale în materie (art. 157 şi art. 158 CP), precum şi cu cele procesuale penale
incidente [art. 16 alin. (1) lit. e) sau g) şi art. 314, art. 315, respectiv art. 396 alin. (6) CPP], reiese un caracter imperativ
al normei, din perspectiva organelor judiciare (astfel, acestea nu vor putea instrumenta respectiva cauză, în vederea
tragerii la răspundere penală a persoanei care a comis fapta incriminată, decât în măsura în care există formulată, de
către persoana vătămată, o plângere prealabilă), respectiv un caracter permisiv al normei, din perspectiva subiectului
pasiv al infracţiunii (persoana vătămată), care are (aşadar) dreptul de a formula sau nu plângerea prealabilă.
[1] Numită sancţiune abstracta (prevăzută de lege), pentru a fi deosebită de sancţiunea concretă (aplicată de
instanţa de judecată), reprezentând sancţiunea (legală) adaptată şi particularizată judiciar, în funcţie de specificul
şi de circumstanţele fiecărei speţe determinate, ale fiecărui caz în parte.
[2] Clasificarea este specifică normelor de incriminare. Particularitatea normelor penale generale (şi a acelor
norme penale speciale care nu sunt norme de incriminare) face ca acestea fie să nu prezinte sancţiune, fie să implice
sancţiuni proprii, care nu prezintă neapărat un caracter specific dreptului penal (nulitatea, anularea, revocarea,
fundamentarea admiterii unei căi ordinare sau extraordinare de atac etc.). Spre exemplu, a se vedea instituţia
revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (art. 96 CP).
[3] Spre exemplu, o asemenea normă ar fi aceea care ar stipula că un anumit tip de comportament urmează
a atrage cele mai severe reacţii ale autorităţii, respectiv că se va sancţiona cu toată asprimea legii, fără a indica
nici măcar generic felul sancţiunii aplicabile (ca tip/gen/specie). Asemenea dispoziţii sancţionatorii nu mai există
de lege lata în România.
[4] în cazul sancţiunilor relativ determinate, se prevăd normativ tipul/genul/specia sancţiunii, precum şi limitele
între care se poate stabili şi aplica aceasta (de exemplu, pentru comiterea unei infracţiuni de omor, urmează a se
aplica pedeapsa cu închisoarea de la 10 la 20 de ani), organul de aplicare a legii urmând ca între respectivele limite
să stabilească (şi, eventual, să aplice) un cuantum/o durată concret/ă al/a acelui tip de sancţiune (de pildă, unei
persoane care a comis acea infracţiune, în anumite împrejurări, i se va stabili o pedeapsă de 12 ani închisoare, altei
persoane, care a comis acea infracţiune în alte împrejurări, i se va stabili o pedeapsă de 17 ani închisoare etc.).
1510 sancţiune absolut determinată este aceea care, fiind indicată normativ în genul/tipul/specia sa, nu poate fi
individualizată, adaptată în considerarea anumitor particularităţi ale unui caz concret, urmând a se aplica invariabil
pentru toate cazurile de acelaşi fel, indiferent de variaţiile obiective sau subiecte existente între acestea. Spre
exemplu, pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi adaptată, în momentul pronunţării, cazului concret. Astfel,
dacă aceasta este unica pedeapsă prevăzută de lege pentru comiterea unei infracţiuni [cum este cazul, de pildă,
potrivit art. 438 alin. (2) CP - infracţiunea de genocid, forma agravată], instanţa o va pronunţa în mod egal pentru
oricare persoană fizică majoră care a săvârşit respectiva infracţiune, fără a o putea adapta suplimentar faţă de
dispunerea sa legală (abstractă).
161Considerăm că precizarea la nivel abstract referitor la instituirea sancţiunilor relativ determinate, ca regulă,
în dreptul penal actual, este necesară, deoarece, la nivelul sancţiunii concret determinate (judiciar stabilite), ne
aflăm în faţa unei sancţiuni absolut determinate, care, odată pronunţată, nu mai poate fi - în principiu - ulterior
modificată, în mod normal, infractorului stabilindu-i-se precis, cu exactitate, sancţiunea concretă strict corespunzătoare
gravităţii faptei comise şi periculozităţii sale manifestate prin săvârşirea acesteia.
sancţiuni), tocmai pentru că o sancţiune relativ determinată presupune indicarea legală a

tipului/speciei/genului sancţiunii, cu stabilirea unui palier de intensitate/durată/cuantum
în care poate fi aceasta instituită în varii cazuri concrete. Acest palier/interval al sancţiunii
este jalonat de o valoare inferioară - o limită m inim ă-, respectiv de
o limită maximă.
Prin variaţiile acestor limite, prevăzute de lege în considerarea unor tipuri distincte de
fapte incriminate (aspect combinat cu acela al speciei de sancţiune relativ-determinată
prevăzută pentru genul de comportament în cauză), se poate exprima aprecierea abstractă a
legiuitorului referitor la periculozitatea socială a tipului de faptă avută în vedere, precum şi la
importanţa abstractă a valorii sociale/relaţiilor sociale protejate (ocrotite) prin reglementarea,
ca ilicită (sub aspect penal), a acesteia. Spre exemplu, se impune cu evidenţă împrejurarea
că furtul reprezintă un tip de conduită infracţională mai puţin periculoasă pentru societate
decât violul, respectiv că acesta din urmă este apreciat a fi mai puţin grav decât omorul,
prin aceea că, pentru prima incriminare indicată, pedeapsa principală legal prevăzută este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani (sau amenda), pentru a doua este închisoarea de la 3 la 10
ani, iar pentru a treia pedeapsa principală prevăzută este închisoarea de la 10 la 20 de ani111.
Toate aceste variaţii (în combinaţii multiple posibile) alcătuiesc conceptul de limite speciale
ale genului respectiv de sancţiune (ale pedepsei principale, în exemplul înfăţişat). Precizarea
că sunt limite speciale se impune, deoarece ele sunt particulare (proprii, specifice) fiecărei
fapte incriminate în parte, deosebind-o pe aceasta, din punct de vedere sancţionator, de alte
fapte din aceeaşi categorie a ilicitului juridico-penal, imprimându-i un specific aparte (în plus,
în dreptul penal, normele de incriminare - care conţin, obligatoriu, fiecare în parte, propria
dispoziţie sancţionatorie, sub formă de pedeapsă, prevăzută direct sau indirect - fac parte
din domeniul părţii speciale a acestei ramuri de drept, sunt norme penale speciale, aşadar,
cunosc limite speciale ale tipului de sancţiune pe care o prevăd, în măsura în care aceasta
este o sancţiune relativ-determinată). Limitele speciale ale unei categorii de sancţiuni penale
pot fi depăşite, ca efect al aplicării unor dispoziţii legale exprese, corespunzătoare unor
instituţii generic denumite cauze de modificare (de atenuare sau, după caz, de agravare) a
răspunderii penale (care pot fi atât generale121, cât şi speciale131).
Pe de altă parte, prin dispoziţii normative generale (în cazul dreptului penal, prin prevederi
cuprinse în Partea generală a Codului penal) se poate institui un cadru de ansamblu, panoramic,
în care legiuitorul să îşi auto-jaloneze însăşi activitatea de stabilire a limitelor speciale ale
unei anumite categorii de sancţiuni (posibilitatea în cauză a fost valorificată de legiuitorul
autohton, un asemenea cadru existând în dreptul penal român contemporan). Astfel, la
nivel de principiu, ca regulă generală (căreia îşi supune şi auto-limitează el însuşi cadrul
decizional, în instituirea limitelor speciale ale anumitor pedepse, pentru tipurile diverse de
111în exemplificare au fost avute în vedere doar formele de bază („simple") ale categoriilor de infracţiuni
indicate. A se vedea dispoziţiile cuprinse în Codul penal la art. 228, art. 218, respectiv art. 188.
[2] Cauzele generale de modificare a răspunderii penale (atât cele atenuante, cât şi cele agravante) se împart
în stări şi circumstanţe. Sunt circumstanţe generale atenuante acele împrejurări, situaţii etc. reglementate, cu
acest titlu, de legea penală (art. 75 CP), producând - în caz de reţinere - efectul strict determinat de legiuitor
(art. 76 CP). Reprezintă o stare generală de atenuare (ca regulă) rămânerea infracţiunii la stadiul de tentativă
(pentru acele infracţiuni în cazul cărora tentativa este posibilă şi relevantă penal - incriminată), producând efectul
sancţionator stabilit de legiuitor [art. 33 CP; art. 36 alin. (3) CP]. Sunt circumstanţe generale agravante acele împrejurări,
situaţii etc. reglementate, cu acest titlu, de legea penală (art. 77 CP), producând-în caz de reţinere-efectul strict
determinat de legiuitor (art. 78 CP). Reprezintă (în principiu) stări generale de agravare: comiterea unei infracţiuni în
formă continuată [art. 36 alin. (1) CP], săvârşirea unui concurs de infracţiuni (art. 39 CP), comiterea unei infracţiuni
în stare de recidivă (art. 43 CP) ori de pluralitate intermediară [art. 44 alin. (2) CP]; efectele produse în aceste
cazuri sunt, de asemenea, strict reglementate de lege. A se vedea şi art. 146 şi art. 147, respectiv 128 şi art. 129 CP.
[3] A se vedea, de pildă, art. 411 CP, respectiv (cu potenţiale discuţii privind natura sa juridică) art. 25612 3CP.
activităţi incriminate), legiuitorul poate stabili o valoare minimă ireductibilă a unei categorii
de sancţiuni, respectiv o valoare maximă fixă a acesteia, de nedepăşit, ca repere generice şi
imuabile111, în cadrul cărora urmează a cuprinde ulterior toate variaţiile particulare speciale
corespunzătoare unor diverse activităţi incriminate. Acestea reprezintă minimul general
şi maximul general - aşadar, limitele generale - ale respectivei categorii de sancţiuni. Ca
regulă fundamentală [art. 2 alin. (3) CP], impusă prin natura/firescul lucrurilor (în mod
ştiinţific, obiectiv), limitele generale ale unei categorii de sancţiune nu pot fi depăşite în nicio
împrejurare, nici măcar ca efect al aplicării dispoziţiilor (de atenuare
sau, după caz, de agravare) a răspunderii penale (fie acestea generale sau speciale).
De lege lata, dintre pedepsele principale, detenţiunea pe viaţă (pedeapsă privativă de
libertate pe durată nedeterminată)121nu cunoaşte limite (nici generale, nici speciale), fiind o
pedeapsă absolut determinată (încă de la nivel abstract); închisoarea (pedeapsă privativă de
libertate pe durată determinată), pedeapsă relativ determinată (la nivel abstract), cunoaşte
limite generale (minimul general: 15 zile; maximul general: 30 de ani)*131, precum şi limite speciale
(diferite de la o incriminare la alta, potrivit oricărei dispoziţii sancţionatorii corespunzătoare
fiecărei norme de incriminare în parte, indiferent de sediul reglementării - Partea specială a
Codului penal, legi penale speciale, legi extrapenale care cuprind şi unele dispoziţii penale);
amenda penală (pedeapsă relativ determinată, la nivel abstract), corespunzătoare atât
infractorilor persoane fizice, cât şi infractorilor persoane juridice (reglementată, în legislaţia
actuală, potrivit sistemului specific al zilelor-amendă), cunoaşte, de asemenea, atât limite
generale (pentru persoana fizică141, minimul general: 300 de lei, maximul general: 200.000 de lei;
pentru persoana juridică151, minimul general: 3.000 de lei, maximul general: 3.000.000 de lei),
precum şi limite speciale (cu particularitatea că, de regulă, acestea sunt stabilite tot prin
dispoziţii cuprinse în Partea generală a Codului penal161, existând însă şi excepţii, anume
dispoziţii speciale inserate în structura/sau conexe unor norme de incriminare).
111Caracterul imuabil indicat (al limitelor generale prezentate de unele sancţiuni de drept penal relativ-determinate)
are un caracter relativ, iar nu absolut. Legiuitorul penal poate modifica respectivele limite generale, coborând sau
urcând valoarea punctului de referinţă minim sau maxim, însă, odată stabilite respectivele limite, acestea trebuie
respectate în operaţiunea de reglementare a tuturor limitelor speciale instituite (pentru respectivul tip de sancţiune)
drept consecinţe ale comiterii unor categorii determinate de fapte incriminate. în măsura în care legiuitorul ar aprecia
că, pentru sancţionarea unui anumit tip de comportament incriminat, limitele generale ale unui anumit tip de sancţiune
de drept penal, relativ-determinată, nu sunt satisfăcătoare/suficiente pentru a cuprinde limite speciale optim adaptate
situaţiei respective, poate adopta una dintre două soluţii: fie renunţă la sancţionarea acelui gen de infracţiune prin
tipul de sancţiune în cauză, orientându-se către reglementarea unei alte specii de sancţiune, mai bine adaptată; fie
modifică întâi cadrul limitelor generale ale acelui tip de sancţiune, pentru ca limitele speciale ale acesteia, pe care
doreşte să le prevadă pentru acel gen de fapte, să se integreze între noile valori generale, abia ulterior instituind
limitele speciale respective (excedente în raport de vechile limite generale, dar conforme noului cadru general)!
[2) A se vedea art. 56 CP.
131A se vedea art. 60 CP.
141 Din coroborarea textelor art. 61 alin. (1) şi alin. (2) CP reiese că amenda penală se determină ca sumă
rezultată din înmulţirea numărului de zile-amendă cu valoarea unei zile-amendă, aşadar, limitele sale generale
vor fi reprezentate de: minimul general - produsul înmulţirii numărului minim de zile-amendă (30) cu valoarea
minimă posibilă pentru o zi-amendă (10 lei), aşadar: 300 de lei; maximul general - produsul înmulţirii numărului
maxim de zile-amendă (400) cu valoarea maximă posibilă pentru o zi-amendă (500 de lei), aşadar: 200.000 de lei.
151 Din coroborarea textelor art. 137 alin. (1) şi alin. (2) CP reiese că amenda penală pentru persoana juridică
se determină ca sumă rezultată din înmulţirea numărului de zile-amendă cu valoarea unei zile-amendă, aşadar,
limitele sale generale vor fi reprezentate de: minimul general - produsul înmulţirii numărului minim de zile-amendă
(30) cu valoarea minimă posibilă pentru o zi-amendă (100 de lei), aşadar: 3.000 de lei; maximul general-produsul
înmulţirii numărului maxim de zile-amendă (600) cu valoarea maximă posibilă pentru o zi-amendă (5.000 de lei),
aşadar: 3.000.000 de lei.
161Ca regulă, limitele speciale ale amenzii penale pentru persoana fizică sunt reglementate potrivit art. 61 alin. (4) CP,
iar limitele speciale ale pedepsei amenzii pentru persoana juridică sunt reglementate potrivit art. 137 alin. (4) CP.
Se observă faptul că, prin însăşi natura lor, conceptele astfel descrise prezintă următoarea
caracteristică inerentă (obiectivă, din punct de vedere ştiinţific): limitele speciale ale unei
categorii de sancţiune (de drept penal) sunt valori dinamice, bazate pe varietate, diferite de
la caz la caz (de la un tip de faptă incriminată la alt tip de faptă incriminată); limitele generale
ale aceleiaşi categorii de sancţiuni (de drept penal) reprezintă valori fixe, predeterminate
(rigide, am putea spune), statice, comune tuturor cazurilor integrabile în una şi aceeaşi
categorie/sub-categorie de ansamblu. în plus, are aceeaşi valoare de axiomă împrejurarea
că limitele generale cuprind limitele speciale, acestea încadrându-se în cuprinsul celor dintâi
(altfel spus, minimul general al unei categorii de sancţiune trebuie întotdeauna să fie inferior
sau cel puţin egal cu cel mai redus minim special din acea categorie sancţionatorie, iar
maximul general trebuie întotdeauna să fie superior sau cel puţin egal cu cel mai crescut
maxim special din acea categorie sancţionatorie)[1].
e) Tot după criteriul sancţiunii prevăzute, respectiv după numărul şi raportul dintr
sancţiunea/sancţiunile prevăzute în caz de nerespectare, normele juridice (inclusiv cele)
penale (cu predilecţie cele penale speciale) se clasifică în norme cu sancţiune unicăl2\ norme
cu sancţiuni alternativel3],respectiv norme cu sancţiuni cumulative. Legat de ac
urmă, caracterul cumulativ se poate stabili atât între tipuri de sancţiuni de drept penal
diferite (spre exemplu: o pedeapsă principală şi una complementară*141 sau o pedeapsă şi
o măsură de siguranţă151), cât şi între sancţiuni de drept penal de acelaşi gen şi specie (de
pildă, între două pedepse principale)161.
)fDupă criteriul manierei de indicare în cuprinsul normei (în dispoziţie/precept) a tipului
de comportament reglementat (aşadar, un criteriu de clasificare specific, în principiu, tot
normelor penale speciale, de incriminare), se pot distinge norme simple şi norme
Normele simple nu descriu efectiv conduita pe care o reglementează, ci o indică în alt
mod (de pildă, prin denumirea sa comună, generică ori prevăd doar o anumită urmare,
interzicând orice comportament concret ce ar putea să o producă), şi indică sancţiunea
111Pentru o analiză critică a unor dispoziţii normative introduse în reglementarea penală şi procesuală penală
actuală printr-un act normativ ulterior intrării în vigoare a Codului penal şi a Codului de procedură penală (respectiv
prin. O.U.G. nr. 18/2016), prin care s-au inserat dispoziţii care conduc la încălcarea acestei reguli fundamentale,
acreditând limite speciale care depăşesc limitele generale în cazul anumitor sancţiuni penale, a se vedea (mai
pe larg) M. Dunea: Observaţii referitoare la impactul produs asupra unor instituţii generale..., op. cit., p. 71-86.
[21De exemplu, potrivit art. 438 alin. (2) CP, în caz de genocid agravat, comis în timp de război, pedeapsa aplicabilă
este (doar) detenţiunea pe viaţă; sau, potrivit art. 207 CP, pentru infracţiunea de şantaj, pedeapsa prevăzută de
lege este (doar) închisoarea (de la unu la 5 ani); ori, conform art. 288 alin. (3) CP, pentru o modalitate a infracţiunii
de neexecutare a sancţiunilor penale, pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda.
131De pildă, potrivit art. 189 CP, în cazul comiterii unei infracţiuni de omor calificat, pedeapsa principală prevăzută
de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani; ori, conform art. 193 CP, pentru săvârşirea
infracţiunii de lovire sau alte violenţe, se prevede pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
141Astfel, e.g., art. 188 CP prevede că, în cazul comiterii unui omor, pedeapsa incidenţă este închisoarea de la
10 la 20 de ani (pedeapsă principală) şi interzicerea exercitării unor drepturi (pedeapsă complementară).
[s| Spre exemplu, conform art. 353 CP (unde este incriminată fapta de contaminare venerică), se dispune
o pedeapsă [alternativă - închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amenda - potrivit alin. (1)], cumulativ cu obligaţia
dispunerii unei măsuri de siguranţă [obligarea la tratament medical - alin. (2)].
161Ipotezele de acest gen constituie, în principiu, situaţii de excepţie. Se poate ajunge în astfel de cazuri fie în
condiţiile comiterii, de către o persoană, a mai multor infracţiuni (pluralitate de infracţiuni) pentru care s-au aplicat
pedepse individuale de tip diferit [de pildă, pentru una, pedeapsa închisorii, pentru alta, pedeapsa amenzii - a se
vedea, în acest sens, spre exemplu, art. 39 alin. (1) lit. d) CP] sau chiar atunci când s-a săvârşit, de către o persoană,
o singură infracţiune, în anumite condiţii (astfel, potrivit art. 62 CP, dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, este posibilă aplicarea cumulativă a două pedepse principale: închisoare amendă).
171Pentru indicarea unei variante a acestui criteriu de clasificare a normelor penale (care face însă referire la tipul
ipotezei normei: norme cu ipoteză simplă şi norme cu ipoteză descriptivă), a se vedea M. Zolyneak, op. cit., p. 81.
corespunzătoare comiterii sale111. în schimb, normele descriptive (aşa cum sugerează chiar
denumirea lor) descriu, în forme mai mult sau mai puţin amănunţite, conduita care constituie
subiect al reglementării121.
g) După criteriul perioadei de timp pentru care legiuitorul proiectează incidenţa (apli
cabilitatea) normelor penale, atunci când le edictează şi le introduce în vigoare (în sfera
dreptului pozitiv), normele juridice penale pot fi de aplicare
şi norme temporare.
Regula (în întregul sistem al dreptului) o reprezintă normele juridice în cazul cărora, la
data elaborării şi a inserării în vigoare, nu se poate aprecia, cu suficientă claritate, perioada
de timp pentru care vor rămâne active sau tipul de conjunctură care va determina scoaterea
lor din vigoare. Altfel spus, aceste norme au vocaţia de a fi perpetue; la un anumit punct dat,
modificări de natură variată (politică, economică, socio-culturală) ale condiţiilor materiale
care le-au impus reglementarea ori evoluţia generală a vieţii de relaţie (progresul tehnic, de
pildă) vor conduce, probabil, la modificarea ori înlocuirea lor, la scoaterea lor din vigoare,
însă acest moment nu este cunoscut cu precizie (şi nici măcar aproximat, în linii generale) la
data intrării lor în vigoare. Drept urmare, nimic din structura lor normativă, niciun element
al conţinutului lor nu indică finalul perioadei lor de activitate legislativă, iar acesta nu se
poate deduce nici din formularea normei, nici din condiţiile edictării sale/inserării sale în
dreptul pozitiv. Astfel, normele de acest fel vor continua să se aplice (sau să aibă vocaţia
aplicării, chiar şi ulterior căderii lor în desuetudine131şi apariţiei unei îndelungate perioade
de timp în care nu mai sunt efectiv aplicate în practica organelor judiciare), până la scoaterea
lor formală din vigoare prin unul dintre procedeele cărora le este recunoscut acest efect în
materia dreptului penal141.
în ceea ce priveşte normele temporare151, acestea sunt norme lipsite de aptitudinea de a fi
perpetue, în cazul lor cunoscându-se, încă din momentul elaborării/intrării în vigoare, faptul
că urmează a reglementa doar provizoriu, pentru o durată determinată sau determinabilă
de timp, domeniul în raport de care au incidenţă. Aceste norme se subclasifică în două
categorii: norme temporare propriu-zise (formal temporare), respectiv norme excepţionale 1 *5
3
2
[1] Adeseori, aceste norme prevăd aşa-numitele infracţiuni în forma deschisă (orice modalitate faptică prin
care se concretizează conduita generic indicată prin denumire este apreciată a întruni conţinutul lor constitutiv);
e.g. - omorul (art. 188 CP dispune doar că „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20
de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi", fără a se referi în mod particular la numeroasele variante faptice
în care se poate efectua uciderea, precum: prin împuşcare, prin înjunghiere, prin otrăvire, prin proiectare de la
înălţime pe o suprafaţă dură, prin strangulare, prin înec ş.a.m.d.; prin urmare, oricare dintre acestea - sau alte
alternative posibile-s-arîntrebuinţa,în varii cazuri concrete, pentru a suprima cu intenţie viaţa unei fiinţe umane,
se va atrage încadrarea juridică a faptei drept omor).
[2] Aceste norme dau naştere, de regulă, aşa-numitelor infracţiuni în formă închisă (fapta incriminată este descrisă
expres într-o anumită modalitate/în anumite modalităţi de comitere, orice altă manieră faptică de producere a urmării
imediate implicate de modalităţile de săvârşire normative nefiind aptă să atragă incidenţa textului de incriminare
respectiv); e.g. - represiunea nedreaptă (art. 283 CP): „(1) Fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua
o măsură preventivă neprivativă de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, ştiind că este nevinovată, se
pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică. (2) Reţinerea
sau arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la
10 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică".
[3] Constituie o axiomă a dreptului penal faptul că activitatea unei norme penale nu încetează, formal, prin
procedeul căderii în desuetudine/caducităţii.
[41în principiu, este vorba despre abrogare, dar acelaşi efect - din acest punct de vedere-îl produce şi declararea
neconstituţionalităţii normei, prin decizie a Curţii Constituţionale. O altă modalitate de ieşire din vigoare a unei
norme juridice (inclusiv penale) este auto-abrogarea/ajungerea la termen, dar aceasta nu este incidenţă în cazul
normelor fără durată determinată de aplicare, ci al celor temporare.
[5] A se vedea art. 7 CP. Vom reveni asupra subiectului în contextul analizei aplicării legii penale în timp.
(temporare prin conţinut). Cele dintâi sunt norme în cuprinsul cărora se predetermină perioada
lor de aplicare, în forme variate111: dată calendaristică certă; perioadă de timp determinată
sub formă de termen, al cărui moment de debut poate fi fixat încă de la data intrării lor în
vigoare ori de la o dată ulterioară, determinată sau determinabilă, indicată în textul legal;
moment identificabil în funcţie de producerea unui anumit eveniment anume etc. Odată atins
momentul/produs evenimentul indicat ca punct final al activităţii lor normative, respectivele
dispoziţii legale vor ieşi din vigoare, prin efectul produs de propriile prevederi exprese de
auto-abrogare. Prin contrast, normele excepţionale îşi predetermină activitatea ca fiind
temporară, dar indirect, prin natura împrejurărilor trecătoare, cu un caracter extraordinar,
care au determinat edictarea şi introducerea lor în vigoare. Astfel, de pildă, prevederile
de intensificare a represiunii anumitor categorii de infracţiuni pe durata instituirii stării de
asediu ori a stării de urgenţă ori pe durata subzistenţei unei situaţii de calamitate naturală
expres indicate, date fiind scăderea capacităţii de reacţie a autorităţilor şi probabilitatea
sporită a comiterii genului respectiv de fapte, în condiţiile obiective care au impus decretarea
stării de asediu/de urgenţă etc., vor ieşi din vigoare prin efectul încetării situaţiilor în cauză
(ridicarea stării de asediu/de urgenţă, încetarea situaţiei de criză generate de calamitatea
respectivă ş.a.)1[2].
GENERALE - SPECIALE
(criteriu: specificul dispoziţiei/conţinutul normei/scopul edictării/sfera de acoperire)
COMPLETE - INCOMPLETE
(criteriu: plenitudinea sau insuficienţa elementelor de structură internă/autosuficienfa
sau dependenţa în aplicare faţă de alte norme)
UNITARE - DIVIZATE
(criteriu: sistematizarea tehnico-legislativă a normei în cadrul unui singur articol
sau al mai multor articole)
IMPERATIVE - PERMISIVE
Norme (criteriu: caracterul obligatoriu sau facultativ/orientativ al dispoziţiei)
juridico-penale
CU SANCŢIUNE: NEDETERMINATĂ - DETERMINATĂ ^ ABSOLUT
* RELATIV
(criteriu: tipul sancţiunii, din perspectiva individualizării sale legale
şi a posibilităţii de individualizare judiciară) implică dihotomia:
limite generale -
limite speciale
CU SANCŢIUNE: UNICĂ - MULTIPLĂ ALTERNATIV
» CUMULATIV
(criteriu:
numărul sancţiunilor prevăzute şi
raportul dintre ele sub aspectul incidenţei concrete)
SIMPLE - DESCRIPTIVE
(criteriu: tipul dispoziţiei,caracterul indicativ sau explicativ
al descrierii legale a faptei incriminate)
- propnu-zise;
- excepţionale
FĂRĂ DURATĂ DETERMINATĂ DE APLICARE - TEMPORARE
(criteriu: perioada de timp pentru care legiuitorul proiectează incidenţa
normei penale respective, atunci când o introduce în vigoare)
[1] Un asemenea text ar putea să fie formulat astfel: „Prezenta lege va ieşi din vigoare la data de 1 ianuarie
2020"; „Dispoziţiile prezentei legi îşi vorînceta aplicarea după 6 luni de la intrarea în vigoare"; „Dispoziţiile prezentei
legi îşi vorînceta aplicarea la data aderării României la Spaţiul Schengen"; „Dispoziţiile prezentei legi îşi vorînceta
aplicarea la împlinirea unui an de la momentul intrării în vigoare a noului Cod penal" etc.
[2] De asemenea, în principiu, efectul aplicării dispoziţiilor normative tranzitorii este limitat la situaţia de tranziţie
în vederea guvernării căreia au fost elaborate, fără a se extinde şi asupra unor situaţii juridice (chiar similare) care
excedează acestei ipoteze.
Secţiunea a 2-a. Raportul juridic penal

§1. Conceptul de raport juridic penal. Controversa privind caracterul
unic sau plural al raportului juridic penal
Potrivit teoriei generale a dreptului, prin noţiunea de raport juridic se înţelege (în
genere) o relaţie socială reglementată printr-o normă juridică, ceea ce evidenţiază în cadrul
conceptului de referinţă atât o componentă normativă (existenţa dispoziţiei legale care să
reglementeze un anumit tip de situaţii de fapt posibile în realitatea obiectivă, ca element
de drept al raportului juridic), cât şi o componentă faptică, concretă (existenţa efectivă,
în lumea înconjurătoare, a relaţiei sociale normate de prevederea legală, sub forma unui
fapt juridic, ca element material al raportului juridic)111. Plecând de la această definiţie, în
domeniul dreptului penal s-a conturat problema controversată a caracterului unitar sau
plural sub care se poate configura (în particular) raportul juridic penal.
Astfel, fără niciun dubiu, odată ce o prevedere normativă penală este nesocotită, prin
comiterea, în realitatea înconjurătoare, a unei fapte incriminate, de către un destinatar al
legii penale, apare un asemenea raport juridic penal, numit de conflict (sau de constrângere),
ca raport juridic concret între (pe de o parte) stat (entitate care a edictat şi a introdus
în vigoare norma penală încălcată), ca reprezentant al societăţii - inclusiv al victimei - şi
(pe de altă parte) persoana (fizică sau juridică) ce a comis respectiva faptă incriminată. Se
poate aprecia că obiectul acestui raport juridic constă în tragerea la răspundere penală a
făptuitorului (angajarea răspunderii sale penale), iar conţinutul său este compus din dreptul
statului de a exercita activităţile de tragere la răspundere penală (cu obligaţia corelativă de
a face aceasta în limitele legale prestabilite), respectiv din obligaţia făptuitorului de a se
supune tragerii la răspundere penală şi (după caz) stabilirii/aplicării/executării sancţiunilor
de drept penal atrase ca urmare a comiterii faptei incriminate (cu dreptul corelativ de a
solicita stricta respectare a legalităţii în cadrul acestui proces, precum şi justa individualizare
a sancţiunilor corespunzătoare). într-o atare situaţie, fără discuţie, pot fi identificate ambele
componente care alcătuiesc, în general, structura conceptului de raport juridic: elementul
normativ şi elementul faptic, concret. Drept urmare, doctrina de specialitate este în consens*121
cu privire la faptul că raportul juridic penal se manifestă (cel puţin) sub forma raportului de
conflict/de constrângere.
însă, în doctrina penală, potrivit unui curent de opinie (îmbrăţişat de un număr deloc
neglijabil de autori de lucrări de specialitate)131, s-a susţinut şi existenţa unui alt tip de raport
111 N. Popa, op.cit., p. 215 ş.u.; I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 95 ş.u.
121Trebuie precizat totuşi că în doctrina străină s-a exprimat şi opinia (minoritară) potrivit căreia se pune sub
semnul îndoielii inclusiv existenţa unui raport juridic penal punitiv (practic, raportul de conflict), în contextul
discuţiei mai ample referitoare la distincţia dintre existenţa unui drept al statului de a incrimina şi de a pedepsi
(ius puniendi)- ceea ce ar implica recunoaşterea raporturilor juridice penale-ori a unei puteri existente în acest
sens, decurgând din suveranitatea etatică (un atribut al suveranităţii). Astfel, în contestarea existenţei unui drept
subiectiv al statului, în acest sens (şi afirmarea unei puteri etatice de a incrimina/pedepsi), unii autori străini au
concluzionat că „admiţând existenţa unui raport juridic punitiv înseamnă că se înjoseşte puterea statului de a aplica
pedepse, care este asimilată cu situaţia unui particular care îşi valorifică o pretenţie (...) în confruntare cu un alt
particular. într-o atare viziune, este pus pe acelaşi plan statul care aplică pedeapsa cu individul care urmează să
fie pedepsit. (...) întreaga construcţie a unui drept subiectiv al statului şi a unui raport juridic punitiv are la bază
modelul dreptului privat, fiind în contradicţie cu o viziune realistă asupra funcţiei punitive a statului" - a se vedea
G. Antoniu, op. cit., p. 260 (şi bibliografia acolo citată).
[3) Am putea afirma chiar că aceasta reprezintă opinia dominantă (majoritară) în doctrina penală (autohtonă,
cel puţin). A se vedea: G. A ntoniu, op. cit., p. 256 ş.u.; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2014), p. 62; C. Bulai,
B.N. Bulai, op. cit., p. 66; M. Zolyneak, op. cit., p. 93, ş.a.
juridic, specific dreptului penal, anterior raportului de conflict, majoritar111 şi cu o sferă

nedeterminată de subiecţi pasivi, anume un raport juridic penal de conformare (de cooperare).
Potrivit acestui punct de vedere, respectivul tip de raport penal s-ar naşte (în principiu) în
abstract, încă din momentul intrării în vigoare a unei norme penale, având ca titulari, pe de
o parte, statul (ca entitate care edictează norma, solicitând tuturor destinatarilor acesteia,
în numele societăţii - al cărui reprezentant este - , o anumită conduită) şi, pe de altă parte,
ansamblul nedeterminat al destinatarilor respectivei norme, care se supun prescripţiei legale,
adaptându-şi comportamentul la solicitările imperative ale legiuitorului.
S-ar putea considera că acest raport juridic are drept obiect asigurarea apărării preventive
a valorilor şi relaţiilor sociale esenţiale. Referitor la conţinutul său, s-ar putea configura:
- pe de o parte, dreptul statului de a impune destinatarilor legii penale anumite tipuri de
conduite, ghidându-le comportamentul social. Corelativ, s-ar contura obligaţia statului de a limita
reglementarea penală potrivit caracterului subsidiar-selectival dreptului penal (în conformitate
cu principiul potrivit căruia dreptul penal reprezintă ultima rado - extrema rado în procesul
legislativ de determinare a conduitelor acceptabile, respectiv a celor indezirabile social);
- pe de altă parte, obligaţia desdnatarilor legii penale de a se conforma normelor astfel
edictate. Corelativ, s-ar contura dreptul desdnatarilor legii penale de a solicita stricta aplicare
a acestor norme, precum şi de a reclama toate garanţiile necesare referitoare la legalitatea
edictării şi implementării lor.
După cum am indicat deja, referitor la admiterea existenţei acestui tip de manifestare a
raportului juridic penal nu se înregistrează o unanimitate de opinii. Problema principală care
considerăm că tinde a se contura în calificarea acestei ipoteze drept un veritabil raport juridic
rezidă în aceea că, deşi prezintă, indubitabil, componentă normativă, nu apare cu suficientă
claritate prezenţa componentei faptice concrete, a relaţiei sociale prin prisma existenţei
faptului juridic121. Astfel, admiţând de principiu existenţa acestui tip de raport juridic penal,
este de observat că realizarea sa nu presupune (de regulă) o activitate propriu-zisă din partea
subiectului pasiv (destinatarii legii penale), ci o conformare (adeseori) statică la imperativul
normativ. Or, o atitudine pasivă (de abţinere de la adoptarea unui anumit comportament,
o conduită de a nu face ceva anume determinat) tinde a fi mai greu receptată şi percepută
(admisă) drept un fapt juridic care să dea conţinut unei relaţii sociale, prin c
o conduită activă, dinamică (de a face ceva anume)131.*2 3
111Ideea existenţei acestui tip de raport juridic nu pare a fi restrânsă exclusiv sferei dreptului penal, deşi doctrina
penală (care admite existenţa acestui tip de raport juridic penal) menţionează caracterul său specific în raport de
domeniul penal de referinţă. Astfel (de exemplu), în literatura de specialitate s-a afirmat că „raporturile juridice -
fie cele moi numeroase, prin care se realizează dispoziţiile normelor de drept, fie cele mai restrânse, prin care se
realizează sancţiunea normelor de drept - pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a conţinutului valoric
al normelor de drept în planul relaţiilor sociale (...)" - P. Andrei, Filosofia valorilor. Valorile juridice, în volumul
Axiologie româneasca. Antologie, Ed. Eminescu, 1982, p. 280, apud N. Popa , op. cit., p. 222.
[2] în acest sens, a se vedea şi G. Antoniu, op. cit., p. 256,257. Totuşi, chiarîn literatura de specialitate în materi
de teorie generală a dreptului, s-a afirmat că există situaţii în care „(...) raportul juridic poate să apară direct din
norma juridică, fără a mai fi nevoie de un fapt care să prilejuiască intrarea în acţiune a dispoziţiei sau a sancţiunii
normei de drept" - N. Popa, op. cit., p. 217. Trebuie să precizăm că, deşi în contextul de faţă afirmaţia citată ar
tinde să susţină punctul de vedere potrivit căruia poate fi/trebuie admisă şi existenţa unui raport juridic penal de
conformare/cooperare, autorul în cauză se exprimă în sens contrar acestei viziuni (idem, p. 216 - însă opinia sa
în acest sens este exprimată numai în considerarea caracterului prohibitiv al normelor penale, iar restrângerea
tuturor normelor de incriminare la categoria normelor prohibitive este inexactă, chiar dacă acestea sunt majoritare
faţă de normele de incriminare onerative, după cum vom dezvolta în continuare; autorul nu precizează nimic cu
privire la posibilitatea admiterii existenţei unui raport juridic penal de cooperare în considerarea conduitelor de
conformare a destinatarilor la normele de incriminare onerative).
[3] în acest sens, apare întrebarea dacă, odată intrată şi menţinută în vigoare dispoziţia penală care interzice
omorul, furtul sau violul (etc.), reprezintă cu adevărat o relaţie socială (astfel reglementată de normă, deci -
Susţinând punctul de vedere potrivit căruia raportul juridic penal există atât ca raport de
conflict, cât şi ca raport (anterior) de conformare, înţelegem să propunem un raţionament al
cărui punct de plecare îl constituie demontarea a ceea ce credem că reprezintă principalul
argument adus împotriva admiterii existenţei raportului juridic penal de cooperare. Ne referim
la ideea potrivit căreia o conduită de conformare la normă a destinatarilor, prin abţinere de
la săvârşirea faptelor interzise ca infracţiuni, nu ar reprezenta un eveniment (un fapt) juridic
care să configureze o relaţie socială, lipsind astfel una dintre componentele necesare pentru
afirmarea existenţei unui raport juridic (componenta concretă, faptică). Apreciem că trebuie
(totuşi) observat că raţionamentul în cauză pare a funcţiona doarîn considerarea normelor
penale prohibitive111(este adevărat, majoritare), nu însă şi în ceea ce priveşte normele penale
onerative (care obligă la adoptarea unei anumite conduite active, la săvârşirea unei activităţi).
Conformarea la acestea din urmă se realizează tocmai printr-un comportament activ, de a
face ceva determinat, într-o anumită situaţie dată. în cazul acesta, nu se mai poate afirma că
lipseşte acţiunea de fapt care să fundamenteze şi să confere substanţă reală relaţiei sociale,
or, aceasta (componenta concretă, faptică a raportului juridic) întâlnindu-se cu dispoziţia
legală care reglementează respectivul tip de conduită, impunând-o (componenta normativă
a raportului juridic), nu vedem cum s-ar mai putea nega realizarea (apariţia, naşterea) unui
veritabil raport juridic.
Pe de altă parte, este evident că acest din urmă raport juridic (fără discuţie, un raport
juridic penal) nu poate fi confundat cu raportul juridic penal tipic, acela de conflict, căci
destinatarul normei, prin adoptarea conduitei pozitive (active, dinamice) impuse, nu a încălcat
preceptul legislativ, ci, din contră, s-a conformat acestuia. Prin urmare, reiese în mod clar
că, separat de raportul penal de conflict, se configurează şi un alt tip de raport juridic penal,
respectiv unul de conformare, de cooperare.
Odată demonstrată astfel (din punctul nostru de vedere) existenţa unui raport juridic
penal de conformare/de cooperare, rămâne de soluţionat problema restrângerii sale doar
la ipoteza anumitor norme penale (cele onerative) sau extrapolării sale asupra tuturor
normelor penale de incriminare. Potrivit opiniei noastre, recunoaşterea existenţei unui
singur tip de manifestare a raportului penal (şi anume cel de conflict) în legătură cu anumite
norme penale (de incriminare), respectiv a două tipuri de manifestare a raportului penal
(şi anume cel de cooperare şi cel de conflict) în legătură cu alte anumite norme penale (de
incriminare) ar reprezenta o atitudine inconsecventă, criticabilă din perspectiva principiului
simetriei. Considerăm că afirmaţiei potrivit căreia adaptarea conduitei destinatarilor normei
la solicitările imperative exprimate de către legiuitor reprezintă o formă de manifestare
a unei (unor) relaţii sociale ar trebui să i se acorde (pentru identitate de raţiune) valoare
de adevăr pozitivă, indiferent de tipul normei penale de incriminare la care se efectuează
raportarea (onerativă ori prohibitivă).
Mai mult decât atât, considerăm că nu este imposibil de conceput existenţa unui raport
penal de conformare/cooperare nici în raport de normele penale prohibitive121 (sau măcar*1 2
implicit - un raport social) simpla atitudine (a majorităţii destinatarilor unei asemenea norme) de abţinere de
la comiterea respectivului tip de faptă. Cu alte cuvinte, este mai dificil de imaginat şi de acceptat că, prin simpla
abţinere de la săvârşirea unor asemenea fapte, fiecare dintre destinatarii (majoritari ai) legii penale intră într-un
raport juridic (de conformare, de cooperare) cu statul (subiectul situat pe poziţie dominantă, care a edictat norma,
având dreptul de a solicita/impune o anumită conduită, sub ameninţarea sancţiunii specifice, în caz de nerespectare
a comandamentului normativ emis).
[1] A se vedea, în acest sens, N. Popa , op. cit, p. 216.
[2] în doctrina penală s-a enunţat, de altfel, mai demult, opinia potrivit căreia „normele de drept penal, fie
onerative, fie prohibitive, nu se pot realiza altfel decât prin mijlocirea raporturilor juridice" - C. B ulai, B.N. Bulai,
op. cit., p. 66.
de unele dintre acestea), fiind doar mai greu de identificat/acceptat în acest caz. Pentru a
exemplifica, vom pleca de la scindarea uneori efectuată în domeniul dreptului penal (şi al
criminologiei) în infracţionalitate naturală şi infracţionalitate convenţională (tehnică)[1]. Astfel,
se apreciază că sunt norme care reglementează o aşa-numită criminalitate naturală toate
acele incriminări care sunt, în principiu, general valabile, cu acest titlu, indiferent de contextul
spaţial, temporal, cultural etc. caracteristic unei anumite societăţi date (e.g., omorul, furtul,
violul etc.). Din contră, incriminările impuse de anumite particularităţi ale unei societăţi
determinate, aflată pe o anumită treaptă a evoluţiei sale istorice, prezentând un mai pronunţat
caracter tehnic şi care nu se impun cu puterea evidenţei oricărui observator obiectiv (neutru
şi atemporal) ca reprezentând conduite infracţionale, pot fi apreciate a configura dimensiunea
unei criminalităţiconvenţionale/juridice/tehnice (e.g., domeniul infracţionalităţii la regimul
circulaţiei pe drumurile publice ori domeniul infracţionalităţii informatice etc.). Desigur, în
ambele categorii pot fi regăsite numeroase norme de incriminare prohibitive.
Acestea fiind stabilite, să presupunem cazul unei persoane care, până la momentul
incriminării (printr-o normă prohibitivă a) unui anumit tip de conduită - care nu se impune,
prin natura ei, cu puterea evidenţei, ca fiind infracţională - , o comite în mod frecvent*121. Să
presupunem, în continuare, că, ulterior incriminării respectivului tip de comportament,
persoana în cauză îşi conformează conduita la prescripţiile legale noi, încetând a mai comite
respectivul gen de faptă, pentru a evita sancţiunea penală (am putea presupune, în continuare,
că, în eventualitatea unei posterioare renunţări de către legiuitor la incriminarea acelui gen
de conduită, persoana în cauză ar relua săvârşirea ei, abţinerea sa de la comiterea faptei, pe
durata incriminării ei, fiind exclusiv rezultatul dorinţei de a evita sancţionarea penală, iar nu
expresia unei conştientizări a caracterului social indezirabil al săvârşirii faptei). Considerăm
că exemplul imaginat relevă mai clar modul în care o conduită pasivă, de conformare
statică la prevederile normative, prin inhibarea dorinţei de a comite un anumit gen de faptă
interzisă printr-o normă prohibitivă, poate fi receptată ca o modificare efectivă, perceptibilă
a comportamentului unei persoane, ca o reacţie de adaptare a acesteia la norma juridică
(în sensul conformării), aşadar, ca un eveniment faptic real (acţiune juridică), apt a sta la
baza caracterizării unei relaţii sociale şi (implicit) a unui raport juridic.
A respinge o asemenea apreciere considerăm că ar echivala cu afirmarea generică a
imposibilităţii de calificare a conduitelor (concrete) omisive (a inacţiunii, a faptului de a
inhiba voluntar o anumită manifestare a energiei fizice) drept apte a sta la baza unei relaţii
sociale, deci a unor raporturi juridice (cu alte cuvinte, ar însemna să admitem că omisiunea
nu poate constitui un fapt juridic care să genereze un raport juridic, indiferent de premisa
dată), ceea ce nu credem a fi o viziune corespunzătoare realităţii (obiective, înconjurătoare)
în nicio ramură de drept[3], cu atât mai puţin în dreptul penal!
111 Pentru acest subiect, a se vedea (printre altele) T. Pop, Curs Criminologie, Institutul de arte grafice
„Ardealul", Cluj, 1928, p. 405 ş.u.
121Astfel, de pildă, nu a fost întotdeauna incriminată fapta unui conducător auto de a conduce pe drumurile
publice un vehicul (pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere) de către o persoană
cu o anumită îmbibaţie alcoolică în sânge. în ceea ce priveşte limita alcoolemiei, reglementarea incriminării a
fluctuat - spre exemplu, într-o perioadă, interdicţia penală autohtonă viza conducerea cu depăşirea unei limite
de lg / l alcool pur în sânge, pe când, în momentul de faţă, limita penală este de 0,80 g/l alcool pur în sânge
(art. 336 CP). De asemenea, nu a fost întotdeauna incriminată fapta de transfer neautorizat de date informatice
(art. 364 CP) ori aceea de acces ilegal la un sistem informatic (art. 360 CP) etc.
131De pildă, în domeniul dreptului civil, sunt recunoscute obligaţii de o nu face. Astfel, este posibilă încheierea
unui contract, între două părţi, care să conţină şi o clauză de neconcurenţă (în sarcina unei părţi şi în beneficiul
celeilalte). Un asemenea act juridic ar implica, aşadar, un caracter prohibitiv pentru partea debitoare, iar aducerea
la îndeplinire a obligaţiei asumate de aceasta s-ar realiza printr-o conduită omisivă (abţinerea sa de la desfăşurarea
unor activităţi de concurenţă în detrimentul părţii creditoare, în condiţiile în care este extrem de posibil ca respectiva
Prin urmare, reiese că atitudinea de adaptare a comportamentului destinatarului normei

la prescripţiile legale poate fi apreciată drept eveniment de fapt/reacţie concretă, aşadar, bază
pentru aprecierea ca existentă a unei relaţii sociale (prin urmare, a unui raport juridic), cel
puţin în ceea ce priveşte normele penale de incriminare onerative, precum şi unele norme
penale de incriminare prohibitive (cele aparţinând domeniului infracţionalităţii convenţionale/
tehnice). Or, acestea fiind enunţate, nu ar reprezenta, oare, o inconsecvenţă a nu extrapola
aceste aserţiuni şi asupra restului normelor penale de incriminare111(prohibitive, aparţinând
însă infracţionalităţii naturale)? Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există o linie fermă şi
clară, necontroversată de demarcaţie între domeniul celor două tipuri de infracţionalitate
la care se face aici referire.
Astfel, deşi poate fi mai greu de imaginat şi de acceptat acest lucru, simpla conformare
la prevederile normative în vigoare, prin neadoptarea conduitelor incriminate, s-ar putea
aprecia a da naştere unui raport juridic specific, penal, denumit de conformare/cooperare,
existent între stat (titularul dreptului de a incrimina) şi destinatarii nedeterminaţi ai normelor
respective de incriminare, care îşi adaptează conduita prevederilor acestora (inclusiv în cazul
normelor prohibitive, chiar şi al celor aparţinând domeniului infracţionalităţii naturale)l2]. în*1
parte să fi desfăşurat anterior activităţi de genul celor pe care şi-a asumat obligaţia să nu le mai întreprindă în
viitor). Nu înţelegem cum de nu s-ar putea califica executarea (printr-un comportament omisiv, pasiv, static) a unui
asemenea act juridic drept obiect al unui raport juridic, doar din pricina caracterului prohibitiv al dispoziţiei care
normează conduita părţilor (reamintim că, în dreptul privat, contractul este apreciat a reprezenta legea părţilor). De
altfel, literatura de specialitate în materia dreptului civil defineşte obiectul raportului ju rid ic civil ca fiind reprezentat
de „conduita subiectelor, adică (...) acţiunea sau inacţiunea pe care subiectul activ o poate pretinde subiectului
pasiv şi pe care acesta trebuie să o îndeplinească" (s.n.) - C.T. Ungureanu, op. cit., p. 104. De asemenea, tot în
doctrina de drept civil se arată că „faptele ju rid ice ilicite, denumite şi delicte civile, reprezintă acţiuni sau inacţiuni
ale unei persoane, care încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale unei alte persoane (...)" - idem,
p. 43. Inclusivîn doctrina de teoria generală a dreptului (ba chiar în lucrări ale unor autori care se pronunţă, expres,
împotriva admiterii existenţei unui raport juridic penal de conformare) se precizează că obligaţiile care dau conţinut
(corelativ drepturilor) unui raport juridic „pot fi de tip activ (...) sau de tip pasiv - spre exemplu, obligaţia de a se
abţine de la săvârşirea unor acţiuni care ar împiedica exerciţiul proprietăţii" ( s .n .) - N. Popa, op. cit., p. 235. Or, nu
ni se impune cu puterea evidenţei de ce o obligaţie civilă pasivă, de ordin legal sau chiar contractual, respectată
printr-o conduită omisivă, ar putea fi apreciată ca fapt juridic, bază a unei relaţii sociale, temei de recunoaştere
a manifestării unui raport juridic, fără a i se admite acelaşi statut şi obligaţiei legale penale de a se abţine de la
săvârşirea unor acţiuni care ar realiza conţinutul unor infracţiuni descrise prin norme de incriminare prohibitive!
Iar dacă s-ar accepta că şi în acest din urmă caz suntem în prezenţa unei modalităţi pasive/omisive de îndeplinire
a unei obligaţii din conţinutul unui raport de drept, atunci acesta, neputând fi apreciat ca un raport juridic penal
de conflict, nu ar putea fi recunoscut decât ca un raport juridic penal de cooperare (conformare).
[1] „în măsura în care norma penală disciplinează manifestări concrete, nu vedem de ce s-ar refuza normei
penale, chiar din momentul intrării în vigoare, posibilitatea de a da naştere unor raporturi juridice de conformare,
(...) de cooperare (...), pentru realizarea conduitei prescrise în normă" - G. A ntoniu, op. cit., p. 258.
[21Aşadar, chiar dacă este mai greu de sesizat, s-ar putea afirma că un destinatar (X) al legii penale, prin aceea că
nu ucide, nu fură, nu violează etc., intră, în abstract (teoretic), în acest raport juridic (specific) penal de conformare/
cooperare cu entitatea etatică titulară a dreptului de a incrimina, care a edictat, introdus şi menţinut în vigoare normele
de incriminare respective (ale faptelor de omor, furt, viol ş.a.m.d.). Apreciem că aceeaşi va fi şi situaţia tuturor celorlalţi
destinatari ai legii penale („subiecte ale raporturilor de drept penal, în forma lor de raporturi de conformitate, sunt, în
principiu, toţi membrii societăţii" - C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 70), în pofida unor rezerve doctrinare referitoare
la lipsa caracterului „potrivit" (ne întrebăm „potrivit" în raport de ce?) al soluţiei de „a introduce în raporturi juridice
penale pe toţi cetăţenii" (ceea ce, pentru a se evita, conduce la aprecierea că „există norme juridice ce se realizează şi în
afara producerii unor raporturi juridice. Normele (...) cu caracter prohibitiv") - N. Popa, op. cit., p. 216. în sens contrar
faţă de această ultimă statuare, a se vedea (de pildă) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 64. Considerăm a reprezenta o
inconsecvenţă afirmaţia potrivit căreia unele norme juridice se realizează prin intermediul raporturilor juridice, iar
altele nu (respectiv toate normele prohibitive, numeroase-în general-în cadrul oricărui sistem de drept, respectiv
majoritare în multe ramuri de drept din sfera dreptului public - inclusiv în domeniul dreptului penal). O atare viziune
credem că va întâmpina dificultăţi majore de compatibilizare cu realitatea normativă concretă, în raport de anumite
norme care manifestă, alternativ, atât caracter prohibitiv, cât şi onerativ (există, spre exemplu, norme de incriminare
care prezintă conţinut constitutiv alternativ, o variantă fiind prohibitivă, alta onerativă - e.g., însuşirea bunului găsit
plus, doctrina penală a evidenţiat că un argument esenţial în susţinerea tezei existenţei unui
raport juridic penal de conformare îl reprezintă „faptul că tragerea la răspundere penală
a unui cetăţean ar fi imposibil de explicat în afara luării în considerare a faptului că acesta
şi-a încălcat prin conduita sa obligaţia de a respecta preceptul penalmente sancţionat"111
(„Neacceptarea acestei opinii conduce la concluzia greu de susţinut că raportul juridic penal
se poate naşte din nerespectarea unei obligaţii extrajuridice"121).
în consecinţă, ne alăturăm poziţiei doctrinare care apreciază că raportul juridic penal
constituie un concept cu existenţă plurală (duală), iar nu unică (singulară), distingând, ca
specific al dreptului penal131, manifestarea acestui raport juridic sub două forme: un raport
juridic penal de conformare/cooperare (preceptiv)141, respectiv un raport juridic penal de
conflict/contradicţie/constrângere (punitiv)!
§2. Raportul juridic penal de conformare/cooperare (preceptiv)

După cum s-a indicat deja, existenţa acestui tip de raport juridic penal nu este admisă în
mod unanim în doctrină151. însă, deoarece opinia majoritară în literatura de specialitate (în
materie penală) este formulată în sensul afirmării existenţei lui (viziune pe care o împărtăşim
şi o susţinem), vom preciza în continuare reperele esenţiale (elementele de structură) ale
acestui concept.
Părţile ( subiecţii)acestui tip de raport juridic penal sunt:
- pe de o parte, statul (ca reprezentant al societăţii în ansamblu, al fiecărui şi tuturor
titularilor individuali ai valorilor sociale penal protejate, precum şi în nume propriu) - subiect
activ (şi determinat) ai raportului juridic penal de cooperare161;*1 6
4
3
2
sau ajuns din eroare la făptuitor, art. 243 CP). Este firesc oare să se aprecieze că, în ipoteza unei asemenea prevederi
legale, norma în cauză se realizează uneori printr-un raport juridic (într-o modalitate alternativă), iar alteori în afara
unui raport juridic (în considerarea celeilalte modalităţi alternative)? Din punctul nostru de vedere, răspunsul este
negativ, inconsecvenţa la care ar conduce o soluţie contrară fiind de natură a încălca principiul (general) al simetriei,
bazat pe identitatea de raţiune (ubi eodem ratio, ibi idem ius). De altfel, chiar în doctrina de teoria generală a dreptului
se arată că, spre diferenţă de raporturile juridice din dreptul civil, familiei, muncii etc., „în alte ramuri de drept - dreptul
administrativ, financiar, penal etc. -, esenţială este voinţa de stat, exprimată în norma de drept. (...) Naşterea unui
atare raport juridic se face la iniţiativa organului de stat (...)" - N. Popa, op. c it, p. 221. Or, nu vedem cum referirea în
cauză ar putea viza raportul juridic penal de conflict/constrângere, care se naşte prin comiterea infracţiunii (aşadar,
partea care se manifestă dinamic, născând raportul juridic respectiv, este persoana destinatarului neobedient al legii
penale, nu organul de stat). Referirea tinde a caracteriza, din contră, ceea ce se poate numi raport juridic penal de
conformare, unde, într-adevăr, constitutivă (sub aspect dinamic) este voinţa statului, care inserează în dreptul pozitiv
norma de incriminare căreia destinatarii urmează a i se conforma (apărând raportul de cooperare) sau nu (apărând,
la data neconformării, raportul de conflict).
[1] T. Avrigeanu , Implicaţii sistematice ale conceptului de raport juridic penal, în R.D.P. nr. 3/2004, p. 85, 86.
[2] C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 64.
[3] în literatura de specialitate în domeniul teoriei generale a dreptului se recunoaşte/admite specificitatea de
ramură a configurării raportului juridic, indicându-se faptul că, pornind de la trăsăturile (caracteristicile) generale
ale conceptului, „apar apoi, în funcţie de fiecare raport juridic concret, dintr-o ramură sau alta a dreptului, trăsături
specifice, note particulare, potrivit cu specificul relaţiilor sociale reglementate de normele de drept într-un domeniu
sau altul" - N. Popa, op. cit, p. 223.
[4] Literatura de specialitate a înregistrat chiar exprimarea punctului de vedere potrivit căruia „negarea raporturilor
juridice de cooperare în dreptul penal pune sub semnul întrebării caracterul autonom, normativ al dreptului penal,
reînviind teza (eronată - n.n.) caracterului pur sancţionator al dreptului penal" - C. Mitrache, Cr. Mitrache,
op. cit. (2014), p. 62. în acelaşi sens, a se vedea şi C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 66, 67; V. Pasca, op. cit., p. 56.
151 Contestă existenţa acestui tip de raport juridic (penal), printre alţii: N. Popa, op. cit., p. 216; D. Pavel,
Consideraţii teoretice în legătură cu raportul de drept penal, în J.N. nr. 9/1966, p. 51-53.
[6] Potrivit unui punct de vedere, statul ar reprezenta subiectul activ principal şi determinat al raportului juridic
penal de cooperare, alături de acesta putând fi indicat însă, ca subiect activ adiacent şi nedeterminat (dar determinabil),
ansamblul beneficiarilor legii penale, persoanele fizice şi juridice titulare (a încorporărilor particulare ale) valorilor
- pe de altă parte, destinatarii legii penale (persoanele fizice şi juridice cărora le sunt
solicitate imperativ/impuse anumite conduite, toţi cei care trebuie să îşi adapteze compor
tamentul la exigenţele legale penale) - subiect pasiv (nedeterminat, dar determinabil) al
raportului juridic penal de cooperare.
Conţinutul raportului juridic penal de cooperare (drepturile şi obligaţiile corelative ale
părţilor) rezidă în:
- p e de o parte, dreptul statului de a determina şi de a impune imperativ sfera conduitelor
sociale acceptabile, respectiv indezirabile din punct de vedere penal, aşadar, dreptul de a crea
astfel un standard, un etalon de referinţă comportamental, respectiv de a solicita observarea
şi respectarea acestuia de către destinatarii normelor penale*111. Corelativ, statului îi revine
obligaţia de a nu solicita imperativ, sub sancţiune de drept penal, destinatarilor legii penale
respectarea niciun alt tip de conduită decât acela (acelea) astfel determinat(e), respectiv
de a asigura funcţionarea corespunzătoare a tuturor garanţiilor decurgând din principiile
fundamentale ale dreptului penal. Totodată, statului îi revine obligaţia de a respecta caracterul
subsidiar-selectiv al dreptului penal (evitând excesul şi abuzul de reglementare penală,
atunci când mijloacele disponibile furnizate de alte ramuri ale dreptului ar fi suficiente şi
eficiente în urmărirea scopurilor de protecţie şi de prevenţie a valorilor sociale în cauză);
- pe de altă parte, obligaţia destinatarilor legii penale de a cunoaşte şi de a respecta
solicitarea imperativă referitoare la adoptarea comportamentului socio-penal dezirabil (de a
se supune prescripţiei normative, preceptului legal). Corelativ, destinatarii normei penale au
dreptul de a solicita statului stricta respectare/aplicare a legii penale, cu asigurarea tuturor
garanţiilor decurgând din principiile fundamentale ale domeniului şi în limitele presupuse
de caracterul de ultima rado (extrema rado) pe care trebuie să îl prezinte dreptul penal
(într-un stat democratic, de drept, potrivit standardelor contemporane).
Decurge că obiectul raportuluijuridic de drept peconstă î
(asigurarea), într-o manieră preventivă, prescriptivă (ante-delictuală), a ordinii de drept
socio-penale, prin determinarea/influenţarea destinatarilor legii penale în sensul conformării
conduitelor acestora la exigenţele comportamentale exprimate şi impuse prin intermediul
normelor penale121. Mai concret, obiectul acestui raport este reprezentat de însăşi conduita
de cooperare/conformare/adeziune la norma penală a destinatarilor acesteia.
sociale protejate penal - a se vedea, în acest sens: G. Antoniu, op. cit, p. 259, 262; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit.,
p. 70. Nu susţinem această viziune, pentru că, din moment ce statul acţionează ca reprezentant al societăţii în calitate
de subiect activ al raportului juridic penal de cooperare, el preia şi exercită, astfel, dreptul şi interesul individual al
fiecărui titular al valorilor sociale penal ocrotite în parte (şi al tuturor, în ansamblu) - „se substituie în dreptul titularilor
respectivi de a pretinde celorlalţi membri ai colectivităţii să se abţină de la săvârşirea faptelor periculoase pentru
valorile respective" (C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit, p. 69) astfel încât devine redundant (şi derutant) să se reafirme
şi poziţia acestora, în aceeaşi calitate. în plus, s-ar ajunge, astfel, în situaţia ciudată în care sfera aceloraşi persoane
ar fi enunţată şi cu titlu de subiect activ (adiacent, subsecvent), şi cu titlu de subiect pasiv al aceluiaşi raport juridic
(penal, de cooperare); practic, cei indicaţi drept destinatari ai legii penale ar fi calificaţi (juridic), concomitent, şi
ca beneficiari ai legii penale (ceea ce înfăţişează o realitate de fapt, dar nu una juridică, deoarece subiectul activ şi
cel pasiv ai unui raport juridic trebuie să fie entităţi distincte, căci obligaţiile asumate faţă de sine însuşi nu pot fi
calificate drept obligaţii juridice, lipsind elementul de alteritate, caracteristic/specific dreptului).
111Potrivit unui punct de vedere, aspectele legate de impunerea cadrului incriminărilor şi sancţiunilor de către
stat nu s-ar integra în conţinutul raportului juridic penal de conformare, căci acestea nu ţin de un drept al statului, ci
de o putere a sa, decurgând din suveranitate („un drept nelimitat nu este decât o putere") - a se vedea G. A ntoniu,
op. cit., p. 258, 259 ş.u., 263. A se vedea şi T. Avrigeanu, op. cit., p. 84 ş.u. în această viziune, dreptul statului, în
cadrul raportului juridic penal de conformare, se limitează doar la a solicita respectarea, de către destinatari, a
normelor penale instituite prin exercitarea puterii statului de a incrimina.
(2] Este vorba despre dimensiunea ante-delictuală a prevenţiei generale în materie penală. Realizarea acestui
deziderat se poate fundamenta fie pe conformarea întemeiată valoric (norma exprimă valorile sociale fundamentale
şi evidenţiază importanţa lor, informând destinatarii asupra acestora, iar ei cooperează/le protejează din convingere),
în ceea ce priveşte durata raportului juridic penal de cooperare, urmează a fi identificate

un moment de debut (naşterea), respectiv de final/de încheiere a acestuia (stingerea).
Doctrina apreciază, în principiu, că naşterea raportului juridic penal de cooperare are
loc (ca regulă) odată cu momentul intrării în vigoare a normei penale în considerarea căreia
se configurează acesta. Astfel, se consideră că, încă de la data la care o normă penală (de
incriminare) devine parte integrantă a dreptului pozitiv, se naşte şi obligaţia destinatarilor
normei de a îşi adapta conduitele la aceasta, de a se manifesta în sfera vieţii de relaţie cu
observarea şi respectarea dispoziţiei legale respective. în acest sens, aceia care fac aceasta
dau naştere la şi intră în raporturi penale de cooperare, iar aceia care nu se conformează
corespunzător, comiţând fapta incriminată, dau naştere la şi intră în raporturi penale de
conflict. Prin excepţie de la regula astfel formulată, se apreciază că naşterea/apariţia raportului
penal de cooperare are loc chiar şi posterior datei intrării în vigoare a normei penale, atunci
când o persoană (fizică sau juridică) ajunge să devină, ulterior acestui moment, destinatar al
acelei prevederi (întruneşte, ulterior intrării ei în vigoare, anumite condiţii legale, solicitate
de normă drept necesare pentru dobândirea calităţii de destinatar al acesteia, condiţii pe
care nu le verifica iniţial, la momentul activării prevederii normative în cauză)111.
Observăm că, de principiu, viziunea tinde a fi aptă de susţinere mai ales în relaţie cu
normele penale prohibitive, nu însă (neapărat) şi faţă de acelea onerative. De pildă, este
relativ lesne de acceptat că, prin simpla intrare în vigoare a unei norme de incriminare
prohibitive (în special a uneia care instituie o obligaţie generică, ce nu este limitată la un anumit
context/dependentă de o situaţie premisă) - precum este cazul normelor de incriminare
a omorului, a furtului, a violului etc. - , debutează raportul de conformare la aceasta a
tuturor destinatarilor săi ce nu adoptă conduita interzisă (se abţin să încalce norma, şi
anume nu omoară, nu sustrag, nu violează etc.). în schimb, nu se impune în egală măsură
evenimentul naşterii unui raport de conformare prin simpla intrare în vigoare a unei norme
de incriminare onerative, care impune destinatarilor săi o anumită conduită, în situaţii anume
determinate. în acest din urmă caz, apariţia raportului de cooperare ne apare dependentă
mai degrabă de configurarea contextului concret în care se activează dispoziţia normei
penale, de apariţia efectivă a împrejurării în prezenţa căreia legiuitorul solicită destinatarului
adoptarea conduitei dezirabile121. Raţionamentul ar putea fi suficient de lesne extins, de
fie pe o supunere formală, întemeiată pe dorinţa de a evita sancţiunea de drept penal/pe temerea faţă de aceasta
(norma ameninţă cu sancţiunea specifică în caz de nerespectare, iar destinatarii o respectă pentru a nu suporta
sancţiunea respectivă), ori pe ambele, deopotrivă.
[1] Astfel, este evident că unele persoane (fizice sau juridice) nici nu existau, în mod obiectiv, la data intrării în
vigoare a unor norme penale, care însă pot rămâne active o lungă perioadă de timp, vreme în care respectivele
persoane apar şi ajung să întrunească condiţiile generale necesare pentru a dobândi capacitate penală (de pildă, în
cazul persoanelor fizice: o anumită limită de vârstă, responsabilitate şi libertate de hotărâre şi de acţiune). în acest
caz, în privinţa respectivelor persoane, calitatea de destinatar al normelor penale în cauză va fi dobândită odată
cu întrunirea condiţiilor generale la care s-a făcut referire, acesta reprezentând, aşadar, şi momentul la care se va
naşte raportul juridic penal de cooperare între stat şi ele (în măsura în care se vor supune dispoziţiilor normelor
penale). Sau unele norme penale se adresează doar anumitor categorii de persoane (fizice sau juridice) - impunând,
de pildă, întrunirea de către destinatar a unei calităţi determinate-, caz în care nu vor fi destinatari ai acestora
decât persoanele faţă de care se verifică întrunirea cerinţei speciale în cauză şi numai de la data la care respectiva
condiţie a fost întrunită (spre exemplu, normele penale care vizează exclusiv funcţionarii publici ori militarii nu
nasc raporturi de cooperare în rândul persoanelor ce nu întrunesc asemenea calităţi, raportul configurându-se,
pentru viitor, de la data la care o asemenea persoană va dobândi statutul/calitatea respectivă).
[2] Spre exemplu, nu credem că, în cazul normei de incriminare a nedenunţării (art. 266 CP), se poate discuta
despre existenţa unui raport juridic penal de cooperare între stat şi destinatarii acestei norme, încă de la data intrării
în vigoare a celei din urmă. în realitate, problema naşterii unui raport juridic penal (fie acesta de cooperare ori de
conflict) în relaţie cu această normă se va putea ridica doar în momentul în care o anumită persoană, din rândul
destinatarilor normei în cauză, se va găsi într-o situaţie concretă în care a luat la cunoştinţă despre săvârşirea,
altfel, şi către normele prohibitive care nu instituie o interdicţie generică, ci una limitată la
un anumit context/dependentă de o situaţie-premisă111. în acest context, pentru simetrie
şi identitate de raţiune (pentru a nu se ajunge în situaţia aprecierii momentului de naştere
a raportului juridic penal de conformare ca fiind reprezentat de date diferite, în funcţie de
tipul normelor de incriminare din care decurge), s-ar putea propune o viziune potrivit căreia
intrarea în vigoare a normei de incriminare constituie doar premisa naşterii raportului de
conformare. Apariţia concretă a acestuia ar urmă să fie însă (de regulă) ulterioară, fiind
condiţionată de configurarea situaţiei/contextului în care s-ar contura posibilitatea reală
de nesocotire a comandamentului legal imperativ (fiind, practic, o alternativă punctuală la
apariţia raportului juridic penal de conflict)121.
Stingerea raportului juridic penal de cooperare este fixată, în doctrina majoritară131, la
data ieşirii din vigoare a normei penale de referinţă, respectiv la momentul pierderii calităţii
de destinatar al ei, prin efectul dispariţiei unei condiţii necesare pentru întrunirea acestei
calităţi141.*1
4
3
2
de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, din rândul celor contra vieţii sau al acelor care
au avut ca urmare moartea unei persoane. Dacă, într-o atare situaţie, destinatarul normei penale va înştiinţa de
îndată autorităţile, se va putea aprecia că şi-a conformat conduita preceptului legal imperativ şi că nu a încălcat
norma (apărând, astfel, un raport juridic penal de cooperare). Dimpotrivă, dacă nu înştiinţează autorităţile (sau nu
o face de îndată ce a avut posibilitatea efectivă), reiese că nu şi-a conformat comportamentul dispoziţiei penale
imperative, violând preceptul legal (apărând, astfel, un raport juridic penal de conflict).
[1] De pildă, art. 338 CP prevede drept infracţiune fapta de părăsire a locului accidentului ori modificare sau
ştergere a urmelor acestuia, ceea ce reprezintă o normă de incriminare prohibitivă (prin aceea că se descrie
drept infracţiune, sub sancţiunea unei pedepse, adoptarea unei asemenea conduite, reiese că dispoziţia normei
este: să nu părăseşti locul accidentului, respectiv să nu modifici sau să nu ştergi urmele acestuia). Raportându-ne
(pentru facilitarea expunerii) doar la ipoteza părăsirii locului accidentului, trebuie arătat că nu considerăm realistă
o viziune care afirmă că ar exista un raport juridic penal de cooperare, în acest sens, între stat şi toţi conducătorii
de vehicule participante la circulaţia pe drumurile publice, încă din momentul intrării în vigoare a acestei norme
ori de la data (posterioară) a dobândirii, de către o persoană, a permisului de conducere. în realitate, data în
considerarea căreia va apărea un raport juridic penal între stat şi una dintre aceste persoane va fi aceea în care
se va produce un accident de trafic [cu excepţia situaţiilor detaliate în alin. (3) al art. 338 CP], iar conducătorul
vehiculului va adopta fie conduita de a părăsi locul accidentului fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care
efectuează cercetarea locului faptei (caz în care raportul juridic va fi unul de conflict), fie conduita de a rămâne la
acel loc până la obţinerea respectivei permisiuni de a îl părăsi (caz în care raportul juridic va fi unul de conformare).
[2] Aşadar, odată premisele sale asigurate (intrarea în vigoare a normei penale şi existenţa unor destinatari ai
acesteia), raportul juridic penal de cooperare/conformare se va naşte nu automat, ci ori de câte ori vor apărea conduite
concrete/efective de adaptare a comportamentului destinatarilor la preceptul normativ, indiferent de caracterul
comisiv sau omisiv al acestuia (adieă: faptele juridice). Mai precis, în această viziune, destinatarii unei anumite norme
penale nu intră, faţă de stat, într-un (singur şi continuu, liniar) raport de cooperare, cu desfăşurare neîntreruptă de la
chiar data activării juridice a acelei norme ori a dobândirii calităţii de destinatari ai acesteia. Dimpotrivă, ei ar urma
să intre în raporturi (potenţial succesive, reiterate, multiple) de conformare ori de câte ori, pe parcursul subzistenţei
acestor premise ale existenţei raportului juridic, se găsesc în situaţii faptice concrete/efective în care au posibilitatea
de a decide, în mod real, dacă vor adopta o conduită conformă sau neconformă cu norma respectivă. Aceasta,
desigur, în măsura în care vor lua, în final, decizia de supunere la exigenţele normei/de adaptare a comportamentului
la normă (decizie potrivit căreia se comportă apoi efectiv). Pentru o detaliere a acestei perspective asupra datei
de naştere a raportului juridic penal de conformare, a se vedea M. Dunea, M.l. Mărculescu-Michinici, Despre
noţiunea, formele şi conţinutul conceptului de raport juridic penal, în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza"
din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 11/2016, p. 177-184 (articolul poate fi consultat on-line prin accesarea adresei de
internet http://pub.law.uaic.rO/files/articole/2016/volii/2016Ji_2.2.dunea.pdf).
[3] G. A ntoniu, op. cit., p. 264; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 72; V. Pasca, op. cit., p. 62, ş.a.
[4] Din unele exprimări care pot fi întâlnite în doctrină s-ar putea concluziona că s-ar admite şi ipoteza considerării
ca stins a raportului juridic penal de conformare prin săvârşirea infracţiunii (care decurge din adoptarea conduitei
ilicite descrise de respectiva normă). Doctrina majoritară subliniază însă (în mod corect) faptul că, şi ulterior acestui
moment, destinatarul în cauză al normei respective continuă să fie obligat, pe viitor, să îşi conformeze conduita
la aceasta, o nouă încălcare a normei, de către aceeaşi persoană care a mai încălcat-o deja, conducând la apariţia
unui număr corespunzător de raporturi juridice penale de conflict (dovadă că obligaţia juridică de conformare la
însă, conform propunerii pe care am avansat-o anterior, cu privire la momentul apariţiei

şi formele desfăşurării acestui tip de raport juridic penal, ar reieşi că asemenea momente
reprezintă doar datele de la care încetează premisele existenţei respectivului gen de raport
juridic. Separat de aceste aspecte însă, stingerea raportului juridic penal de cooperare nu ar
mai constitui un eveniment singular (unic) şi izolat (excepţional), ci ar putea fi identificată o
succesiune consecutivă de apariţii şi stingeri ale unui asemenea tip de raport juridic, între
stat şi diverşi destinatari ai unei anumite norme penale. Momentele acestor naşteri, respectiv
stingeri ale raportului juridic penal de cooperare ar fi corespunzătoare apariţiei, respectiv
dispariţiei contextului/situaţiei legale-premisă necesar(ă) pentru comiterea infracţiunii,
moment consecutiv căruia însă, în urma unei manifestări de voinţă a acelor persoane, s-ar
înregistra, totuşi, o conformare a conduitelor lor la standardul comportamental normativ111.
§3. Raportul juridic penal de conflict/contradicţie/constrângere (punitiv)

Admis de doctrina majoritară (atât de drept penal, cât şi de teoria generală a dreptului) -
aşadar, în principiu, necontestat-ca tip propriu-zis, specific de raport juridic penal121, raportul*1
norma în cauză nu a încetat prin actul transgresării sale anterioare) -în acest sens, a se vedea: C. Bulai, B.N. Bulai,
op. cit., p. 73; V. Pasca , op. cit., p. 62. într-adevăr, dacă admitem viziunea majoritară, potrivit căreia raportul juridic
de cooperare apare odată cu intrarea în vigoare a normei sau dobândirea de către o persoană a statutului de
destinatar al acelei norme, având un caracter unitar (singular), o existenţă liniară şi neîntreruptă, atunci, desigur,
afirmaţia potrivit căreia acest raport s-ar încheia prin comiterea infracţiunii nu ar putea fi admisă sub nicio formă
(ar însemna că în privinţa infractorilor nu ar subzista obligaţia de a-şi conforma conduita preceptelor legale penale
sau unora dintre ele, odată acestea încălcate şi încă nefinalizate raporturile de conflict astfel apărute, ceea ce,
evident, nu poate fi admis, căci ar semnifica - de pildă - că, odată săvârşit un omor, infractorul în cauză ar putea
continua să ucidă, cu impunitate, până la stingerea primului raport de conflict, ceea ce este inadmisibil). De
asemenea, potrivit accepţiunii pe care am propus-o asupra apariţiei, desfăşurării şi stingerii raportului juridic penal
de cooperare, admiţând existenţa sa conjuncturală, potenţial plurală/succesivă, reiese că săvârşirea infracţiunii nu
ar putea fi interpretată drept eveniment care să pună capăt unui raport juridic penal de conformare, ci reprezintă
o manifestare alternativă celei care ar da naştere unui astfel de raport juridic (în conjunctura normativă şi faptică
în care destinatarul normei urmează a decide concret conformarea sau neconformarea la normă, acesta fie îşi va
adapta conduita la preceptul legal, apărând raportul de cooperare, fie va adopta un comportament neconform
imperativului legal, născându-se raportul de conflict).
[1] Astfel, pentru a urma linia unor exemplificări anterioare, raportul juridic penal de cooperare dintre stat şi
destinatarul unei norme de nedenunţare s-ar naşte odată cu luarea la cunoştinţă, de către acesta, a unei infracţiuni
contra vieţii (de exemplu), comisă de un terţ, iar stingerea acestui raport s-ar produce prin înştiinţarea de îndată,
de către respectiva persoană, a autorităţilor. Sau: raportul juridic penal de cooperare dintre stat şi conducătorul
unui vehicul implicat într-un accident, pe când circula pe drumurile publice (destinatar al normei care incriminează
fapta de părăsire a locului accidentului), s-ar naşte la data producerii acelui accident, stingându-se prin rămânerea la
locul în cauză a conducătorului respectiv de vehicul, până la încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează
cercetarea la locul faptei. Ori: raportul juridic penal de cooperare vizând incriminarea omorului/furtului/violului
etc. s-ar naşte odată cu apariţia unei situaţii concrete în care o persoană ia în considerare posibilitatea comiterii unei
asemenea fapte, având posibilitatea obiectivă de a o săvârşi, iar stingerea sa ar fi reprezentată de luarea deciziei
de a se conforma legii penale, urmată de adoptarea unei conduite de adeziune, corespunzătoare (abţinerea de la
comiterea omorului/furtului/violului etc.). în fiecare dintre cazurile menţionate, ulterior stingerii raportului penal
de cooperare în cauză, se conservă (până la ieşirea din vigoare a normei în temeiul căreia a fost posibilă apariţia
unui asemenea raport juridic ori până la pierderea, de către respectiva persoană, a calităţii de destinatar al acelei
norme) posibilitatea ca, pe viitor, raportul de cooperare să renască şi să se stingă, din nou, în condiţii similare celor
din trecut. Acest aspect se poate repeta de mai multe ori, la intervale diferite de timp, cu privire la una şi aceeaşi
persoană, destinatară a normei respective, fiind posibil, de asemenea, ca între astfel de raporturi penale de cooperare
să se interpună şi alte raporturi similare, între aceeaşi persoană şi stat, cu privire însă la alte norme penale, precum
şi unele raporturi de conflict-revelate sau nu, rezolvate judiciar definitiv sau nu -între aceiaşi subiecţi pre-indicaţi.
[21Doctrina a observat faptul că normele penale (fie generale, fie speciale) nu se aplică efectiv, potrivit reglementării
lor legale, decât în ipotezele în care apar raporturi de conflict. Astfel, de pildă, s-a afirmat că „toate dispoziţiile
Codului penal, generale şi speciale, au în vedere aplicarea şi executarea pedepsei" - M. Zolyneak, op. cit., p. 94. Drept
de conflict manifestă o structură şi particularităţi proprii, caracteristice. Deşi autorii care admit
existenţa raportului de cooperare consideră, de regulă, că acesta constituie modalitatea/
forma dominantă (principală) de manifestare a raportului juridic penal - raportul de conflict
prezentând un caracter subsidiar (secundar) în cadrul realizării ordinii de drept penal111 -,
această apreciere este (doar) rezultatul unei evaluări de factură preponderent cantitativă
(se poate admite, în mod rezonabil, că numărul destinatarilor obedienţi ai legii penale este
superior celui al destinatarilor care, încălcând-o/nesocotind-o, intră în conflict cu aceasta). Sub
aspectul aplicării ansamblului dispoziţiilor juridico-penale însă, este evident că raportul
juridic penal de conflict asigură funcţia principală, căci realizarea scopului dreptului penal
prin adeziune (în cadrul raporturilor de cooperare) nu implică o activare propriu-zisă a
normelor penale. Altfel spus, prevederile normelor penale devin aplicabile numai în ipoteza
existenţei unor raporturi de conflict, nu şi a unora de cooperare (chiar dacă scopul lor este
atins prin intermediul ambelor tipuri de raport juridic penal).
Referitor la elementele de structură ale raportului juridic penal de conflict, analiza p
(subiecţilor) acestui tip de raport juridic penal relevă că ele sunt:
-sta tu l, ca subiect activ, dominant şi determinat121;
- infractorul (persoana fizică sau juridică ce a comis infracţiunea), ca subiect pasiv,
subordonat.
în legătură cu această din urmă parte a raportului juridic penal de conflict (infractorul),
în principiu, doctrina majoritară specifică faptul că ar fi un subiect determinat (de regulă, se
menţionează astfel o deosebire în comparaţie cu subiectul pasiv al raportului juridic penal
de cooperare)131.
urmare, putem aprecia că scopul legii penale se realizează, în majoritatea cazurilor (aşa cum este şi ideal/dezirabil),
în cadrul raporturilor penale de cooperare/conformare (preceptive), da r reglem entarea penală se aplică, efectiv,
doar atunci când apar (şi sunt revelate) raporturi penale de conflict/contradicţie/constrângere (punitive).
[1] M. Zolyneak, op. cit., p. 92, 93.
[21 Persoana vătămată prin fapta incriminată comisă nu este subiect al raportului juridic penal de conflict,
căci statul, ca reprezentant al întregii societăţi (aşadar, inclusiv al acelei persoane), monopolizează dreptul de a
reacţiona juridic, din punct de vedere penal, la comiterea unei fapte incriminate şi de a supune şi obliga persoana
care a săvârşit-o la executarea sancţiunilor/măsurilor care se stabilesc şi se aplică, legal, pe acest temei. Persoana
vătămată nu este subiect al raportului juridic penal de conflict nici măcar în acele cazuri în care demararea, respectiv
desfăşurarea acţiunii penale depind de manifestarea sa de voinţă, exprimată prin formularea şi menţinerea unei
plângeri prealabile până la definitivarea procesului penal (trebuie menţionat că asemenea cazuri reprezintă excepţia
de la regula oficialităţii, operantă în materie penală - regulă potrivit căreia instrumentarea unei cauze penale şi
desfăşurarea procesului penal, tragerea la răspundere penală şi determinarea sancţiunilor de drept penal consecutive
comiterii unei fapte incriminate se realizează din oficiu, indiferent de modul de sesizare a autorităţilor competente
şi de existenţa sau inexistenţa unei manifestări de voinţă a unei anumite persoane/entităţi în acest sens, ba chiar,
dacă este cazul, în pofida unei voinţe expres exprimate în sens contrar). în aceste ipoteze, se apreciază că statul
este, în continuare, singurul subiect activ al raportului penal de conflict, singurul titular al dreptului de a trage la
răspundere penală persoana care a comis infracţiunea şi/sau de a stabili, aplica şi asigura executarea sancţiunii de
drept penal corespunzătoare, cu menţiunea că acest drept este afectat de o condiţie, reprezentată de manifestarea
de voinţă a persoanei vătămate (prin plângere prealabilă), condiţie a căreia exercitare este încredinţată unui
persoane terţe faţă de raportul juridic penal de conflict. A se vedea, în acest sens: G. A ntoniu, op. c it , p. 265;
M. Zolyneak, op. cit., p. 100-102; D. Pavel, op. cit., p. 46, 47.
[3] G. A ntoniu, op. cit., p. 264; C. Mitrache, Cr . Mitrache, op. cit., p. 63; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 71. Trebuie
punctat că, în viziunea conform căreia apariţia raportului juridic penal de cooperare nu se identifică, automat, cu
data intrării în vigoare a normei juridice de incriminare (pentru subiecţii de drept penal preexistenţi, care întrunesc
toate condiţiile necesare pentru a fi consideraţi destinatari ai acesteia), fiind reprezentată de momentul la care se
petrece faptul juridic al supunerii voite şi conştiente faţă de prescripţia normei în cauză, într-un context concret în
care destinatarul obligaţiei de obedienţă ar fi putut să nu îi dea curs acesteia, afirmarea caracterului determinat
al subiectului pasiv al raportului juridic penal de conflict nu se mai impune ca o distincţie atât de pregnantă în
comparaţie cu situaţia (abstractă a) subiectului pasiv al raportului juridic penal de conformare.
Desigur că, teoretic (după cum vom puncta şi în continuare), raportul juridic de conflict
apărând de la momentul comiterii infracţiunii (indiferent de aspectele concrete legate de
descoperirea acesteia ori de identificarea persoanei făptuitorului), încă de la acel moment
există şi un subiect pasiv al raportului juridic în cauză, respectiv subiectul activ al faptei
incriminate (persoana fizică sau juridică ce a comis acea faptă), indiferent dacă i se cunoaşte
efectiv identitatea sau nu. în acest sens (aşadar, potrivit unei raportări de natură abstractă),
se poate afirma că subiectul pasiv al raportului juridic penal de conflict este determinat ca
fiind reprezentat de către infractor/făptuitor, împrejurare care, de regulă, se concretizează
ulterior (la fel ca şi celelalte elemente ale acestui tip de raport juridic), pe parcursul procesului
penal, consolidându-se la momentul finalizării acestuia, prin rămânerea definitivă a hotărârii
(care, în principiu - dar nu exclusiv, după vom dezvolta în continuare - , va fi o hotărâre de
condamnare).
Pe de altă parte, abordând lucrurile dintr-o perspectivă concretă, trebuie observat
faptul că acest subiect (astfel) determinat (din punct de vedere abstract) rămâne uneori
nedeterminat (neindividualizat) în mod efectiv, şi anume în acele cazuri în care fie nu se
descoperă săvârşirea infracţiunii (deci nici existenţa raportului penal de conflict apărut în
mod obiectiv), fie, deşi infracţiunea este descoperită, nu se identifică (în mod corect sau chiar
deloc) persoana infractorului. în asemenea ipoteze, din punct de vedere teoretic (abstract,
legal), se poate afirma că există un subiect pasiv determinat al raportului penal de conflict
(anume infractorul), dar în concret nu se cunoaşte, în mod real (efectiv), identitatea acestuia;
el este, aşadar, doar abstract-determinat, nu însă şi concret-determinatl
Prin urmare, credem că trebuie să ţinem cont de aceste nuanţe atunci când afirmăm, în mod
generic, că subiectul pasiv al raportului juridic penal de conflict este determinat, aserţiunea
general valabilă (din punctul nostru de vedere) fiind că acesta este abstract-determinat (în
persoana infractorului, oricare ar fi acesta în fiecare caz concret în parte), urmând ca uneori
să ajungă să fie şi un subiect pasiv concret/efectiv determi
în mod real, doar un subiect pasiv abstract determinat).
Un alt aspect care se poate discuta în legătură cu subiectul pasiv al raportului penal de
conflict este dacă el se determină exclusiv din rândul persoanelor care comit fapte incriminate
în condiţii în care acestea se pot califica, legal, drept infracţiuni (iar respectivele persoane
drept infractori) sau dacă nu s-ar putea indica, în această categorie, inclusiv unele persoane
care săvârşesc fapte incriminate în condiţii ce nu permit calificarea lor juridică drept infracţiuni
(activităţi concrete rămase la stadiul de simpl e faptepr
care le-au comis putând fi denumite doar r).Chestiunea se
io
tu
p
fă
există anumite sancţiuni de drept penal care se pot aplica chiar şi în absenţa aprecierii faptei
incriminate săvârşite ca reprezentând o infracţiune (şi anume măsurile de siguranţă)111. Faptul
că acestea din urmă constituie sancţiuni de drept penal121, ce pot fi luate (în anumite condiţii)
în considerarea comiterii unor fapte incriminate (prevăzute de legea penală), într-un cadru
procesual limitat (reprezentat exclusiv de procesul penal), de către organe jurisdicţionale
anume instituite, cu atribuţii în materie penală (instanţa judecătorească competentă a
judeca pricini penale) - aşadar, sancţiuni de drept penal dispuse exclusiv prin intermediul
raportului juridic procesual-penal-, reprezintă un argument pertinent în susţinerea opiniei
potrivit căreia nu doar infractorii, ci şi simplii făptuitori ai unor comportamente incriminate *2
111Conform art. 107 alin. (2) CP, „Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută
de legea penală, nejustificată".
[2) Fără a fi, propriu-zis, sancţiuni penale (doar pedepsele şi măsurile educative putând fi astfel calificate, d
lege lata, în legislaţia penală românească, ele singure constituind sancţiuni juridice care reprezintă consecinţe ale
angajării răspunderii penale).
(persoanele fizice şi/sau juridice care au comis fapte prevăzute de legea penală ce nu se pot
însă califica propriu-zis drept infracţiuni) ar putea fi totuşi apreciaţi, uneori111, drept subiecţi
pasivi ai raportului penal de conflict.
Admiterea unei asemenea viziuni ar implica, în continuare, a se accepta că raportul
penal de conflict nu poate fi redus exclusiv la angajarea/tragerea la răspundere penală
şi supunerea subiectului său pasiv la executarea sancţiunii ce decurge din stabilirea unei
asemenea răspunderi, aceasta fiind doar configuraţia sa preponderentă. în plus, potrivit
opiniei propuse, raportul de conflict ar cuprinde desfăşurarea oricărui curs de acţiune legal
(oficial) din partea statului, prin care acesta ar ajunge să stabilească şi să impună spre
executare, în sarcina persoanelor care comit fapte incriminate, acele sancţiuni (măsuri reactive)
necesare decurgând (legal) din tipul de manifestare comportamentală exteriorizată (fie
acestea pedepse ori măsuri educative, fie doar măsuri de siguranţă). Altfel spus, raportul
juridic penal de conflict ar caracteriza legătura juridică apărută între stat şi o persoană (fizică/
juridică) în condiţii de acţiune efectivă a normelor care reglementează reacţia celei dintâi
părţi la adoptarea, în cadrul relaţiilor sociale, a unei conduite corespunzătoare unei fapte
incriminate, de către cea de-a doua parte, indiferent dacă sunt sau nu întrunite condiţiile
necesare pentru calificarea respectivul comportament drept infracţional (şi, implicit, drept
infractor a celui care l-a manifestat).
Cu privire la conţinutul raportului juridic penal de conflict (în conformitate cu viziunea
general admisă în literatura de specialitate)121, acesta vizează:
- pe de o parte, dreptul statului de a reacţiona la comiterea unei fapte incriminate, prin
desfăşurarea procesului penal (şi a raportului juridic procesual penal), în vederea tragerii la
răspundere penală (dacă este cazul) a subiectului activ al faptei incriminate (devenit subiect
pasiv al raportului penal de constrângere) şi a soluţionării legale corespunzătoare a conflictului
declanşat de această persoană, prin stabilirea, aplicarea şi supunerea sa la executarea unei
sancţiuni de drept penal (în vederea restabilirii ordinii de drept înfrânte şi pentru realizarea -
postdelictuală - a scopului dreptului penal). Corelativ, statul are obligaţia de a nu depăşi
limitele legale prestabilite (predeterminate) ale acestei reacţii, neputând institui în sarcina
subiectului pasiv al raportului de conflict nicio obligaţie concretă excedentară/suplimentară
respectivelor limite, trebuind, totodată, să îi asigure acestuia exerciţiul şi beneficiul tuturor
garanţiilor legal recunoscute/reglementateîn dreptul pozitiv, pe parcursul fazelor şi etapelor
succesive prin desfăşurarea cărora îşi concretizează dreptul în cauză;
- pe de altă parte, obligaţia făptuitorului de a se supune reacţiei statului şi consecinţelor
juridic reglementate decurgând din comiterea faptei incriminate (executarea sancţiunilor de
drept penal şi a tuturor măsurilor legal stabilite şi aplicate). Corelativ, făptuitorul are dreptul
[11 Rezerva vizează acele împrejurări în care nu s-ar putea aplica niciun fel de sancţiuni de drept penal ca
urmare a comiterii unei fapte incriminate (nici măcar măsuri de siguranţă), astfel cum este cazul săvârşirii unei
fapte prevăzute de legea penală în condiţii în care se reţine incidenţa unei cauze justificative [art. 107 alin. (2) CP
impune verificarea caracterului nejustificat al faptei incriminate comise, pentru a se putea dispune măsuri de
siguranţă], precum legitima apărare ori starea de necesitate etc.
P1 Doctrina a înregistrat şi exprimarea opiniei conform căreia raportul juridic penal de conflict nu ar cunoaşte
decât, pe de o parte, dreptul statului, iar, pe de altă parte, obligaţia făptuitorului, fără ca fiecare dintre acestea
să genereze şi o obligaţie, respectiv un drept corelativ(ă). Potrivit acestui punct de vedere, ceea ce se afirmă, de
regulă, ca obligaţie a statului (corelativă dreptului său), respectiv ca drept al făptuitorului (corelativ obligaţiei sale),
în cadrul raportului penal de conflict, nu ar reprezenta propriu-zis drepturi şi obligaţii, ci doar limite ale conţinu
tului raportului juridic în cauză. A se vedea, în acest sens, D. Pavel, op. cit., p. 49 [autorul arăta că „în orice raport
juridic drepturile şi obligaţiile (...) au un anumit contur, anumite limite: sunt drepturi şi obligaţii determinate. Dar
determinările cantitative ale dreptului unuia dintre subiecţii raportului juridic nu constituie obligaţii distincte în
sarcina sa, după cum limitele obligaţiei celuilalt subiect nu se pot converti în drepturi ale acestuia. Toate drepturile
au limite, dar limitele unui drept nu constituie obligaţii distincte pentru titularul dreptului"].
de a solicita şi de a i se asigura respectarea strictă a legalităţii în cadrul acestor demersuri,

precum şi lipsa oricărei abateri (în detrimentul său) de la limitele reacţiei la care este îndrituit
subiectul activ al acestui raport juridic, ca urmare a adoptării conduitei penal tipizate de
către subiectul pasiv al raportului de conflict.
Astfel, se poate aprecia că obiectul raportuluijuridic penal de conflict rezidă în sancţionarea
corespunzătoare a făptuitorului unei conduite incriminate (supunerea acestuia sancţiunii
de drept penal legale şi just individualizate pentru fapta comisă, cu luarea în considerare a
particularităţilor obiective şi subiective ale săvârşirii acesteia). Practic, obiectul raportului penal
de conflict tinde la realizarea (postdelictuală a) scopului legii penale: apărarea societăţii/valorilor
(relaţiilor) sociale esenţiale, prin reintegrarea ordinii de drept şi prevenirea (preponderent
specială, dar şi - î n subsidiar-generală a) comiterii, pe viitor, de noi fapte incriminate.
în ceea ce priveşte durata acestui raport juridic, se poate aprecia că doctrina penală
contemporană a atins un consens din a menţiona drept dată a naşterii (apariţiei) sale momentul
comiterii faptei incriminatell], indiferent de formele şi calificările juridice care i s-ar putea aduce
acesteia121. După cum s-a afirmat în literatura de specialitate, „naşterea unui raport juridic
constituie un fenomen obiectiv, determinat de faptele ce se petrec în realitatea obiectivă şi
de semnificaţia juridică a acestor fapte. Indiferent de reflectarea acestor fenomene obiective
în conştiinţa unor persoane (...), existenţa lor, cu atributele juridice care le caracterizează şi
cu raporturile de drepturi şi obligaţii pe care le generează, constituie o realitate obiectivă"131.
Desigur că, separat de admiterea/afirmarea teoretică a datei comiterii faptei incriminate, ca
reprezentând momentul naşterii/apariţiei raportului penal de conflict, acesta nu va cunoaşte
decât ulterior o formă determinată/efectiv configurată sub aspectul elementelor sale esenţiale.
Astfel, adeseori, însăşi comiterea faptei incriminate nu este descoperită imediat după săvârşire;
în multe cazuri, identitatea făptuitorului nu este stabilită imediat după descoperirea faptei
(şi, în toate cazurile, inclusiv acelea în care există infracţiuni flagrante141, persoana acuzată*2
111în doctrina mai veche se pot identifica opinii (sau referinţe la asemenea opinii) conform cărora apariţia raportului
juridic penal de conflict ar fi trebuit să fie stabilită ori la data descoperii faptei, respectiv la momentul identificării
făptuitorului, ori la momentul demarării acţiunii penale împotriva acestuia, ori chiar la data rămânerii definitive
a unei hotărâri (de condamnare, în principiu) cu privire la acea persoană, pentru respectiva faptă. în mod corect,
asemenea viziuni au fost respinse şi criticate ca neconforme cu realitatea (printre motivele invocate în acest sens se
pot număra: unele cauze care înlătură răspunderea penală-stingând, prin urmare, raportul juridic de conflict-pot
interveni chiar anterior descoperirii faptei ori instrumentării penale a cauzei împotriva făptuitorului sau rămânerii
definitive a unei hotărâri împotriva acestuia-cazul amnistiei, prescripţiei răspunderii penale, lipsei plângerii prealabile
în cazul anumitor infracţiuni etc. -, or, nu se poate admite efectul extinctiv produs asupra unei entităţi care nu a
început încă să fiinţeze/care nu există încă; dreptul de reacţie penală a statului şi obligaţia corelativă a făptuitorului
constituie o potenţialitate, care apare în abstract, în mod logic, chiar în momentul realizării faptului juridic suficient
şi necesar pentru le a declanşa pe acestea - săvârşirea faptei incriminate - , indiferent de particularităţile efective
ale anumitor cazuri concrete sau chiar în lipsa concretizării/valorificării lor efective în unele speţe; urmărirea penală
constituie o fază a procesului penal care începe in rem, chiar dacă nu există încă nicio persoană anume care să
fie suspectată de comiterea acesteia etc.). A se vedea M. Zolyneak, op. cit., p. 95-97; D. Pavel, op. cit., p. 51, 53.
[2) După caz, fapta respectivă se poate înfăţişa, în diverse cazuri concrete, fie ca faptă consumată (forma
tipică), fie ca faptă tentată (tentativă incriminată); făptuitorul poate avea în etiologia comiterii acesteia, după caz,
un rol esenţial, principal (poziţie de autor), sau neesenţial, secundar (calitate de instigator ori de complice); fapta
în cauză ar putea fi încadrată juridic în forma de bază (tip) a unei anumite norme de incriminare ori în vreuna
dintre formele agravate/calificate sau, din contră, atenuate ale acesteia (dacă există astfel de forme, derivate, de
manifestare a respectivei incriminări) etc.
131 D. Pavel , op. cit., p. 53.
141Potrivit art. 293 alin. (1) CPP, se stabileşte că „Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii
sau imediat după săvârşire", alin. (2) al aceluiaşi articol prevăzând că „Este de asemenea considerată flagrantă şi
infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă
naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea
beneficiază de prezumţia constituţională de nevinovăţie111, până la răsturnarea acesteia

prin efectul rămânerii definitive a anumitor tipuri de hotărâre judecătorească121). în plus,
întinderea (particulară/individualizată fiecărui caz în parte a) drepturilor şi obligaţiilor care
dau conţinut raportului juridic penal de conflict nu se configurează în mod definitiv decât la
finalul procedurilor judiciare caracteristice (încheierea raportului juridic procesual penal). Prin
urmare, momentul la care raportul juridic penal de conflict se configurează în forma sa
concretă este reprezentat (ca regulă/de principiu) de data stingerii raportului juridic procesual
penal corespunzător, şi anume momentul rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti
de condamnare sau de amânare a aplicării pedepsei ori de renunţare la aplicarea pedepsei*131.
Aceasta din urmă constituie, desigur, doar data la care se fixează, determinat, structura
raportului juridic penal de conflict, cu efect retroactiv (extunc)w. Raportul de conflict respectiv
se va aprecia a se fi înfăţişat astfel încă de la apariţia (naşterea) sa (data comiterii faptei
incriminate), hotărârea definitivă având (din acest punct de vedere) doar un rol constatator,
iar nu constitutiv. Ea relevă, afirmă şi fixează raportul juridic respectiv aşa cum (se presupune
că) a existat el încă de la apariţia sa (anterioară acestei revelări/afirmări/fixări), deşi structura
sa precisă nu a fost cunoscută cu exactitate în toată perioada de timp intermediară celor
două momente.
rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente
sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune".
ll] Conform art. 23 alin. (11) din Constituţia României (revizuită), „Până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată".
[2] Avem în vedere tipurile de hotărâri judecătoreşti penale definitive prin care se stabileşte existenţa faptei
comise ca reprezentând infracţiune (cu efectul implicit al identificării persoanei făptuitorului drept infractor). Potrivit
actualei reglementări procesuale penale, aceste tipuri de hotărâri sunt: cea de condamnare ; cea de amânare a
aplicării pedepsei; cea de renunţare la aplicarea pedepsei (a se vedea, printre altele, dispoziţiile art. 396 CPP)
Considerăm că, în anumite circumstanţe concrete, se poate admite acelaşi efect (de statuare definitivă a caracterului
de infracţiune al faptei incriminate comise de o anumită persoană - infractor-, implicând, aşadar, efectul de
răsturnare definitivă a prezumţiei constituţionale de nevinovăţie a acesteia) şi în cazul unor hotărâri definitive
de încetare a procesului penal. Astfel, în ipoteza în care a intervenit o cauză antecondamnatorie de înlăturare
a răspunderii penale, din rândul celor care permit persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni să solicite
continuarea procesului penal, în speranţa obţinerii pronunţării unei hotărâri mai favorabile decât una de încetare
a procesului penal - respectiv o hotărâre de achitare - , ori în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, atunci
când inculpatul solicită continuarea procesului penal (potrivit art. 18 CPP), dacă la finalul unui asemenea demers se
ajunge, totuşi, la pronunţarea unei hotărâri de încetare a procesului penal (prin valorificarea respectivei cauze de
înlăturare a răspunderii penale ori de nepedepsire), rezultă că instanţa a apreciat că fapta constituie infracţiune şi a
fost comisă de respectiva persoană inculpată, dar nu poate pronunţa condamnarea (ori renunţarea sau amânarea
aplicării pedepsei), dată fiind prezenţa respectivei cauze. în asemenea ipoteze, considerăm că hotărârea de încetare
a procesului penal astfel pronunţată ar trebui să fie apreciată a produce efectul înlăturării prezumţiei de nevinovăţie
şi al atestării formale a caracterului de infracţiune al faptei, respectiv a statutului de infractor al făptuitorului, în
egală măsură (strict numai în privinţa acestor aspecte) cu o hotărâre de condamnare ori cu una de renunţare sau
de amânare a aplicării pedepsei!
131 Doctrina mai veche menţiona ca dată de configurare concretă (cu efecte retroactive, începând de la data
comiterii faptei incriminate) a elementelor esenţiale ale raportului juridic penal de conflict doar data rămânerii
definitive a unei hotărâri de condamnare. Aserţiunea era, de principiu, corectă, în corelare cu reglementarea
procesuală penală de la acel moment referitoare la modurile de rezolvare a acţiunii penale în faza de judecată a
procesului penal (Codul de procedură penală anterior reglementa doar trei soluţii posibile ale acţiunii penale în
faza de judecată, anume: achitarea, condamnarea şi încetarea procesului penal). însă, în considerarea actualei
reglementări procesuală penale (care prevede cinci soluţii posibile ale acţiunii penale în faza de judecată), reiese
că, şi prin pronunţarea unei hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, respectiv (într-o mai mică măsură/într-o
configuraţie specifică) prin pronunţarea unei hotărâri de renunţare la aplicarea pedepsei, se poate aprecia drept
definitiv caracterizată/particularizată structura esenţială a unui raport juridic penal de conflict (reiterăm şi opinia
anterior exprimată referitor la posibilitatea producerii unui efect similar ca rezultat al pronunţării, în anumite
circumstanţe, a unei hotărâri de încetare a procesului penal).
[4j G. A ntoniu , op. cit., p. 266; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 74.
Referitor la stingerea raportului juridic penal de conflict s-au propus, în doctrină[1], de-a
lungul timpului, mai multe momente finale care ar putea marca (definitiv) acest eveniment:
data stingerii raportului juridic procesual penal (prin rămânerea definitivă a hotărârii penale
care consacră anumite tipuri de soluţii procesuale penale)121; data încheierii fazei execuţionale
penale (finalizarea executării sau considerarea ca executată a sancţiunii penale/sancţiunii de
drept penal aplicate în temeiul faptei incriminate comise); momentul reabilitării (încetarea
oricărei decăderi/interdicţii/incapacităţi decurgând din condamnare).
De regulă, separat de existenţa unui moment final, obiectiv, ce nu poate fi depăşit în
existenţa unui raport penal de conflict, se admite existenţa (potenţială a) mai multor etape1 [3]4
2
în cadrul desfăşurării generale a acestuia, fiecare cunoscând propriul său moment de încheiere
(corespunzător finalizării unui anumit tip de raport juridic conex celui penal de conflict,
respectiv - după caz - raportul procesual penal ori cel execuţional penal). în desfăşurarea
sa concretă, fiecare raport juridic penal de conflict se poate încheia fie pe parcursul uneia
dintre aceste etape posibile, fie (dacă le depăşeşte pe toate fără a se încheia) prin atingerea
momentului final definitiv141.
A d esea-în această viziune-, momentul final obiectiv (definitiv) de încheiere a raportului
penal de conflict este apreciat a fi reprezentat de data finalizării fazei de executare a sancţiunilor
de drept penal aplicate ca reacţii la fapta incriminată săvârşită de o anumită persoană (aşadar,
odată cu stingerea raportului juridic execuţional penal), putând parcurge însă, până în acest
punct, mai multe etape:
- prima (etapă care, după caz, poate exista sau nu[5]) ar fi cuprinsă între data apariţiei acestui
raport juridic (prin comiterea faptei incriminate) şi momentul naşterii raportului procesual
[1] G. A ntoniu , op. cit., p. 267, 268; C. Mitrache , Cr . Mitrache , op. cit, p. 65; M. Zolyneak, op. cit., p. 106,107.
[2] Dacă admitem concepţia potrivit căreia raportul juridic penal de conflict apare numai în cazurile în care
fapta incriminată săvârşită se califică juridic drept infracţiune, atunci hotărârile penale definitive la care se face
referire în această viziune ar trebui să fie toate acelea care consacră o soluţie procesuală penală prin care să fie
stabilit caracterul de infracţiune al faptei (care să răstoarne, implicit, în mod definitiv, prezumţia de nevinovăţie),
anume: hotărârile definitive de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei
(eventual, reluăm aprecierea deja exprimată potrivit căreia considerăm că şi anumite hotărâri definitive de încetare
a procesului penal ar putea fi încadrate în aceeaşi categorie, cu acelaşi efect). însă, dacă aderăm la viziunea potrivit
căreia raportul juridic penal de conflict există şi în unele cazuri în care fapta incriminată comisă nu se califică,
neapărat, drept infracţiune (aplicându-se, totuşi, unele sancţiuni de drept penal - măsurile de siguranţă), ar decurge
că hotărârile definitive la care s-ar face referire, în opinia de la care s-a pornit prezenta dezvoltare, ar trebui să le
includă şi pe acelea prin care se consacră alte tipuri de soluţii procesuale penale, respectiv (în unele cazuri) cele
de achitare (se pot aplica măsuri de siguranţă în ipoteza achitării pe motivul inexistenţei infracţiunii, deoarece
fapta incriminată comisă este neimputabilă - existând o cauză de neimputabilitate, de pildă, iresponsabilitatea) ori
cele de încetare a procesului penal (se pot aplica măsuri de siguranţă, de exemplu, printr-o hotărâre de încetare
a procesului penal, din motivul intervenirii unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, precum amnistia etc.).
[3] „Dacă momentul iniţial este întotdeauna acelaşi, marcat de naşterea raportului juridic penal - odată cu
săvârşirea infracţiunii -, momentul final este variabil, putând fi situat la o dată mai apropiată sau mai îndepărtată
de cel al naşterii, în funcţie de o serie de factori, împrejurări, situaţii ce survin după săvârşirea infracţiunii şi care
pot da o întindere diferită legăturii juridice stabilite între stat şi infractor" - M. Zolyneak, op. cit., p. 106 (a se vedea
şi p. 107). A se vedea (de asemenea) şi G. A ntoniu , op. cit., p. 267, 268.
[4] „Etapele (...) în durata oricărui raport de drept penal (de conflict - n.n.) există ca virtualitate, nu rare fiind
situaţiile când pot fi reduse (...) sau înlăturate" - M. Zolyneak, op. cit., p. 108.
[5] Absenţa acestei etape ar putea fi afirmată, de exemplu, în cazul infracţiunilor flagrante, inclusiv al infracţiunilor
de audienţă [conform art. 360 alin. (1) CPP, „Dacă în cursul şedinţei (dejudecată-n.n.) se săvârşeşte o faptă prevăzută
de legea penală, preşedintele completului de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. încheierea
de şedinţă se trimite procurorului competent", pentru ca în alin. (2) al articolului să se statueze că, „în cazul în
care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mişcare acţiunea penală
şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat"]. Totuşi, chiar şi în aceste cazuri, s-ar putea identifica teoretic o
minimă perioadă intermediară între comiterea infracţiunii şi demararea raportului juridic procesual penal, căci
orice activitate/eveniment se desfăşoară în timp, chiar dacă durata concretă - extrem de redusă - a acestui interval
penal corespunzător (până la descoperirea faptei şi sesizarea autorităţilor competente,

respectiv demararea procedurilor legale formale pentru tragerea la răspundere penală -
dacă este cazul - a făptuitorului şi/sau aplicarea sancţiunilor de drept penal consecutive
săvârşirii acelei fapte, potrivit cu particularităţile fiecărei speţe în parte);
- altă etapă s-ar putea identifica între demararea procesului penal (data de sfârşit a
primei etape) şi momentul finalizării procedurilor corespunzătoare acestuia (în principiu,
prin rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti - de anumite feluri - referitor la
fapta incriminată dedusă judecăţii);
- în c ă o etapă ar debuta din momentul finalizării procesului penal, prin rămânerea
definitivă a respectivelor tipuri de hotărâri (sfârşitul etapei anterioare) şi începerea executării
sancţiunilor de drept penal stabilite şi - eventual - aplicate (sau a măsurilor specifice decurgând
din forma şi maniera de individualizare a acestor sancţiuni, realizată în fiecare caz în parte),
durând până la încheierea acestei executări (executarea sau considerarea ca executată a
sancţiunilor);
- în considerarea opiniei care apreciază că finalizarea executării sancţiunilor nu reprezintă,
automat, data încheierii desfăşurării raportului penal de conflict, se mai identifică încă o
etapă (finală, suplimentară), debutând la sfârşitul etapei (şi a raportului juridic) execuţionale
penale, cu final identificat la data încetării tuturor decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor
ce pot afecta subiectul pasiv al raportului penal de conflict, chiar şi ulterior executării sau
considerării ca executate a sancţiunilor fixate în sarcina sa, în considerarea faptei incriminate
comise (în principiu, momentul reabilitării).
Admiţând că, dincolo de încheierea executării sancţiunilor de drept penal trasate drept
consecinţe ale faptei incriminate comise, făptuitorul este uneori supus unor diverse incapacităţi,
decăderi şi interdicţii, decurgând din faptul juridic al manifestării sale (anti)sociale anterioare
(potrivit descrierii cuprinse într-o normă de incriminare) şi care sunt impuse ca efect al
acestui eveniment, considerăm că şi astfel de limitări ale unor drepturi reprezintă, la rândul
lor, forme specifice de manifestare a obligaţiei juridice a făptuitorului în cadrul raportului
juridic penal de conflict. Prezenţa lor în sarcina acestuia şi desfăşurarea lor decurg, aşadar,
din obligaţia subiectului pasiv al raportului de conflict şi implică, prin urmare (în opinia
noastră), subzistenţa acestui raport juridic. Fără afirmarea acestui cadru formal, nu înţelegem
cum altfel (cu ce titlu şi în ce cadru juridic de cuprindere/manifestare) s-ar putea impune
unei persoane supunerea faţă de respectivele limitări ale unor drepturi legal consacrate.
în consecinţă, ne exprimăm opţiunea de a considera că desfăşurarea potenţială maximă
a raportului juridic penal de conflict poate atinge momentul (final, obiectiv, definitiv al)
reabilitării, anume data încetării efectului oricăror decăderi, interdicţii sau incapacităţi
decurgând din condamnare, care ar putea limita sfera drepturilor unei persoane, ca efect
al săvârşirii, de către aceasta, a unei infracţiuni, respectiv data încetării oricăror consecinţe
(produse cu titlu de efecte de drept penal) ce au decurs din comiterea, de către aceasta, a
faptei în cauză[1]. Anterior acestui moment maxim până la care poate exista, un raport penal
de conflict se mai poate încheia uneori121, în concret (după caz), şi prin: decesul făptuitorului1 2
temporal ar acredita impresia inexistenţei sale (şi, prin urmare, a etapei corelative din structura raportului juridic
penal de conflict).
[1] în acest sens, susţinem opinia potrivit căreia, „de regulă, (...) durata raportului juridic penal este determinată
de obiectul său, continuând să existe până la realizarea acestuia, adică la stingerea consecinţelor antrenate de
săvârşirea infracţiunii (...)", cu menţiunea că înţelegem să considerăm extinsă referinţa din citat referitoare la
infracţiune asupra oricărei fapte incriminate (chiar dacă aceasta nu s-ar califica, în concret, drept infracţiune) -
M. ZOLYNEAK, op. Cit., p. 106.
[2] Trebuie evidenţiat faptul că nu orice raport juridic penal de conflict apărut în realitatea obiectivă (raport
concret) se va încheia, automat, odată cu apariţia şi acţiunea asupra sa a uneia dintre respectivele cauze (cu
(consecinţă a principiului fundamental potrivit căruia răspunderea penală este personală);

intervenţia unei cauze de înlăturare a răspunderii penale; intervenţia unei cauze de înlăturare
a executării pedepsei; dezincriminarea faptei prin a cărei săvârşire a apărut raportul juridic
respectiv; intervenţia unui (alt)*[1] impediment (care, pe caz concret, nu este/nu poate fi
surmontat) în calea exercitării acţiunii penale, potrivit reglementării procesuale penale
(art. 16 CPP).
Stingerea raportului juridic penal de conflict constituie, aşadar, un eveniment care se
poate înregistra, pe caz concret, atât anterior, cât şi posterior apariţiei/desfăşurării/încheierii
unui raport juridic procesual penal ori a unuia execuţional penal, putând avea loc chiar în
condiţiile în care raportul penal respectiv nici măcar nu a fost relevat (descoperit/oficial
evidenţiat). Spre exemplu, în ipoteza în care o persoană ar comite o infracţiune care nu ar fi
descoperită, decedând apoi (la o perioadă de timp oarecare), în mod obiectiv, raportul penal
de conflict care a existat încă de la săvârşirea infracţiunii se va stinge prin faptul dispariţiei
subiectului său pasiv, deşi respectivul raport juridic nu a fost niciun moment relevat şi
configurat formal (oficial)! în mod obiectiv însă, durata maximă de existenţă a unui raport
penal de conflict (formal relevat) se poate extinde până la data încetării oricăror consecinţe
ce decurg din apariţia lui, acesta reprezentând momentul cel mai avansat posibil până la
care se poate el desfăşura.
excepţia decesului făptuitorului şi a dezincriminării faptei comise de acesta). Astfel, de pildă, intervenţia unei cauze
de înlăturare a răspunderii penale ori a uneia de înlăturare a executării pedepsei poate stinge, efectiv, un raport
penal de conflict, dar numai dacă nu subzistă, ulterior intervenţiei şi producerii efectului lor, obligaţia de executare
a anumitor sancţiuni de drept penal (spre exemplu, măsuri de siguranţă, neafectate de incidenţa unor cauze
precum cele indicate anterior), respectiv (în viziunea potrivit căreia raportul juridic de conflict poate cunoaşte şi o
etapă de desfăşurare posterioară încheierii raportului juridic execuţional penal) dacă nu subzistă unele consecinţe
subsecvente decurgând din săvârşirea faptei incriminate (decăderi, interdicţii, incapacităţi).
[1] Toate cazurile indicate anterior pot fi calificate, de asemenea, din punct de vedere al dreptului procesua
penal, drept impedimente pentru demararea şi/sau exercitarea acţiunii penale. A se vedea dispoziţiile cuprinse
în art. 16 CPP.
Secţiunea a 3-a. Legea penală

în acest cadru vom surprinde, pe scurt, fizionomiile pe care le poate prezenta legea
penala, în sensul largai conceptului111, corespunzător accepţiunii care îi este conferită de însuşi
legiuitorul penal contemporan, prin intermediul dispoziţiei cuprinse în art. 173 CP[2]. Astfel,
legea penală constituie, în sens punctual, un ansamblu (în mod ideal) coerent de norme
juridice penale, cuprins într-un act normativ (în vigoare) care are capacitatea de a constitui
izvor al dreptului penal (sub aspectul condiţiilor legate de forţa sa juridică). în sens generic,
legea penala reprezintă ansamblul tuturor dispoziţiilor juridice penale în vigoare la un anumit
moment dat, într-un stat determinat (în această accepţiune, apreciem că respectivul concept
poate fi considerat ca sinonim cu acela de drept penal pozitiv).
în funcţie de o serie de particularităţi şi opţiuni de politică penală şi de tehnică legislativă,
se poate ca legiuitorul să decidă (şi să facă un efort în acest sens pentru) cuprinderea
tuturor prevederilor juridice penale într-un cadru normativ unic (unitar, singular)131ori poate,
dimpotrivă, să realizeze statuarea acestora în multiple surse normative distincte. în primul
caz, nu pot fi realizate clasificări ale noţiunii de lege penala, care se impun însă în ipoteza
celui de-al doilea sistem.
Pentru că, dincolo de afirmarea caracterului unitar al dreptului penal (şi fără a-l prejudicia
pe acesta), sistemul penal român este caracterizat de existenţa unei multitudini (pluralităţi)
de surse normative care cuprind dispoziţii de drept penal (aparţinând, aşadar, celui de-al
doilea model dintre cele ante-indicate,în mod asem ănător-de altfel-m ajorităţii sistemelor
penale naţionale contemporane), reiese că devine posibilă şi (chiar) necesară o clasificare a1 3
2
[1] Reamintim că, într-un sens strict (restrâns), conceptul de lege (inclusiv de lege penala) se referă exclusiv la
acele acte normative expres denumite „lege", care emană numai de la Parlament şi sunt adoptate potrivit unei
anumite proceduri (şi care, desigur, reglementează în materia dreptului penal).
[2] Potrivit textului art. 173 CP, „Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege". Astfel,
după caz, sfera de acoperire a conceptului de lege penală poate viza, în ansamblu, întregul act normativ care
cuprinde dispoziţii penale (sau, în măsura în care un act normativ cuprinde şi dispoziţii penale, suma acestora),
dar poate viza şi numai o anumită dispoziţie penală în parte (sens în care se suprapune peste conceptul de normă
penală). O interesantă abordare a unora dintre aceste multiple valenţe de referinţă care pot fi atribuite conceptului
singular de lege penală se poate întâlni în cuprinsul Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (în soluţionarea,
în principal, a unor aspecte legate de aplicarea legii penale în timp), citată mai sus. Astfel, potrivit parag. 47 din
hotărârea obligatorie indicată, s-a statuat că „faptul că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noţiunea
de lege penală ca fiind «orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte
acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege» nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziţii
sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparţin legii şi au forţa acesteia. Codul penal constituie
o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute şi în legile speciale care reglementează alte relaţii sociale, dar
stabilesc, totodată, şi fapte care constituie infracţiuni (cum ar fi infracţiunile reglementate de legislaţia vamală,
fiscală etc.). Art. 1 alin. (1) din Codul penal stabileşte că «Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni»,
motiv pentru care în absenţa unei incriminări nu se poate vorbi despre o lege penală. De aceea, înţelesul noţiunii de
lege penală consacrat de art. 173 (din Codul penal - n.n.) are în vedere alte acte normative (se subînţelege că este
vorba despre alte acte normative decât Codul penal - n.n.) care prevăd fapte ce constituie infracţiuni, legiuitorul
urmărind a face legătura materială dintre Codul penal şi alte legi speciale care, deşi nu sunt penale, reglementând
cu privire la alt tip de relaţii sociale, cuprind şi dispoziţii cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor
dispoziţii le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.), cu scopul de a înlătura orice
fel de obiecţii potrivit cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest
mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală" - evidenţierile din text ne aparţin.
[3] Astfel pare a fi caracterizat, de exemplu, sistemul juridico-penal naţional al Republicii Moldova. Deşi această
soluţie tinde, de principiu, a reprezenta regula şi în sistemul de drept românesc contemporan [potrivit recomandării
formulate prin dispoziţia cuprinsă în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, „Reglementările de acelaşi
nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă (s.n.), într-un singur act normativ"], ea nu este implementată în
ramura dreptului penal (şi, de altfel, nu numai în aceasta).
conceptului de lege penala, pentru determinarea unor sub-elemente, ca părţi ale întregului
astfel configurat. Este de menţionat că, în timp ce unele clasificări ale conceptului de lege
penală decurg din clasificările corespunzătoare ale normei penale (respectiv: lege penală
permanentă - lege penală temporară), altele sunt separate, pe conţinut, de acestea din urmă
(chiarîn pofida unei eventuale şi aparente similitudini de ordin terminologic, şi anume: lege
penală generală - lege penală specială)[1].
§1. Lege penală generală, iege penală specială, lege extrapenală conţinând
şi unele dispoziţii penale
în cadrul surselor normative multiple care conţin (numai sau şi) dispoziţii penale, după
criteriul importanţei şi al sferei de acoperire a materiei, se poate identifica o lege penală de
bază (cu rol central, de pivot), toate celelalte rămânând să orbiteze în jurul acesteia. Cea
dintâi se poate califica drept lege penala generala (şi este identificată în actul normativ
reprezentat de Codul penal)121, în timp ce restul constituie, faţă de aceasta, legispeciale[3]. La
rândul lor, cele din urmă se împart în legi penale speciale, respectiv legi extrapenale care
conţin şi (unele) dispoziţii prezentând caracter penal[A].
a) Conceptul de lege penală generală nu trebuie confundat cu acela de normă penală
genera\ă\ Legea penală generală (Codul penal) reprezintă (într-un sistem caracterizat prin
pluralitatea surselor normative care reglementează domeniul penal de referinţă) centrul
de greutate al legislaţiei penale naţionale, cuprinzând ansamblul reglementărilor generale
în materie (norme penale generale), precum şi cele mai importante, stabile şi relevante
dispoziţii de incriminare (în principiu, majoritatea normelor de incriminare în vigoare, ca*2
4
111 Pentru un punct de vedere care tinde a acredita ideea contrară [normele penale speciale sunt legi penale
speciale faţă de normele penale generale, care reprezintă legi (la plural!) penale generale], a se vedea C. M itrache ,
C r . M itrache , op. cit. (2014), p. 67, 68; C. Bulai, B.N. B ulai, op. cit., p. 86,87. Veridicitatea acestei viziuni s-ar putea
întemeia pe aparenta suprapunere pe care o realizează legiuitorul între conceptul de lege penala şi acela de norma
penala, potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 173 CP. Cu toate acestea, separat de acel context de referinţă, optăm
să utilizăm noţiunea de lege penală (lato sensu), ca regulă, cu semnificaţia de act normativ cuprinzând prevederi
penale, iar nu dublând (în mod apt să genereze confuzii) conceptul de normă penală (una dintre confuziile astfel
generate vizează, de pildă, împrejurarea - inexplicabilă, din punctul nostru de vedere, într-o urmărire consecventă
a afirmaţiilor emise - conform căreia acei autori din doctrină care apreciază că normele penale speciale reprezintă
legi penale speciale faţă de dispoziţiile cuprinse în normele penale generale afirmă totuşi - în mod corect - că,
în ansamblul său - cuprinzând atât Partea generală, cât şi Partea specială -, Codul penal reprezintă o lege penală
generală sau, mai corect spus, legea penală generală).
[2] Reiterăm faptul că, din punct de vedere al clasificării actelor normative (de lege lata) - al ierarhiei acestora -,
un cod nu constituie o specie (un tip/gen) aparte de act normativ, ci se integrează în categoria legilor. Potrivit art. 18
din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se dispune că, „în
vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură
de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri". Astfel,
în conformitate cu prevederea din art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Codul penal reprezintă o lege organică,
de o amploare sporită (Legea nr. 286/2009 privind Codul penal).
131 Apreciem că sunt de interes, în acest cadru, dispoziţiile cuprinse în art. 15 din Legea nr. 24/2000: „(1) O
reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter
special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie. (2) Caracterul special al unei reglementări se
determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor
legislative pe care le instituie. (3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie
anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi
caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri" - se consacră, astfel, legislativ, regula juridică
generală de interpretare enunţată prin adagiul latin specialia generalibus derogant.
[4] Art. 14 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 stabileşte că „Un act normativ poate cuprinde reglementări şi din alte
materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act".
norme penale speciale); prin urmare, în compunerea unei penale generale intră atât
norme penale generale, cât şi norme penale speciale. Legea penală generală reprezintă
dreptul comun în materie penală (substanţială) în sistemul juridic naţional.
De regulă, aceasta se elaborează în vederea unei aplicări îndelungate, legiuitorul trebuind
să o conceapă şi să o redacteze (în mod ideal) într-o manieră care să ţină cont de împrejurarea
că durata sa de activitate se aşteaptă a fi una întinsă, urmând să tranziteze (foarte posibil)
perioade cu transformări semnificative sub numeroase aspecte: politice, economice, de
percepţie socio-culturală a moravurilor şi scării generale a valorilor sociale etc.111Prin urmare,
în construcţia unei asemenea reglementări ar trebui să se ia în considerare toţi aceşti factori,
pentru a se realiza şi implementa o entitate normativă cât mai aptă a gestiona rezonabil
(dacă nu chiar optim) situaţii variate, în tipuri de context potenţial diferite de acela existent la
momentul punctual al elaborării şi introducerii sale în vigoare. Necesitatea unei macro-viziuni
(viziuni de ansamblu) şi a unei capacităţi de prognoză generică, precum şi imperativul absolut
al stăpânirii temeinice a unor cunoştinţe de specialitate (tehnice, ştiinţifice) în materie penală
constituie, prin urmare, premise ireductibile care se impun în elaborarea unei asemenea
opere legislative (pentru a-i asigura viabilitatea şi şanse rezonabile de îndeplinire a scopurilor
propuse şi pentru a garanta un sistem juridic echilibrat şi performant), impunându-se a fi
observate, recunoscute, respectate şi asigurate în mod corespunzător.
b) Legile penale speciale constituie acte normative distincte de Codul penal (de lege
penală generală), al căror conţinut reglementează exclusivîn materie penală. Spre deosebire
de legea penală generală, prin aceste surse ale dreptului penal sunt normate, punctual, doar
anumite domenii specifice de interes în materie penală (precum: traficul de droguri
domeniul faptelor de corupţie; acordarea clemenţei penale etc.). Raţiunea reglementării prin
legi penale speciale este una de tehnică normativă, dictată (printre altele) de recunoaşterea
specificului aparte, pronunţat, al anumitor domenii penale de referinţă, prin comparaţie
cu celelalte dispoziţii (cuprinse în legea penală generală), de efortul de a nu încărca excesiv
conţinutul legii penale generale*121, precum şi realizarea caracterului deosebit de dinamic al
evoluţiei anumitor domenii de reglementare131.
[1] De pildă, reţinem următoarele perioade de aplicare a fostelor codificări penale româneşti (moderne): Codul
penal elaborat în 1864 a activat aproape trei sferturi de secol (din 1865 până la 1 ianuarie 1937); Codul penal
„Carol al ll-lea" (edictat în 1936) a fost în vigoare peste trei decenii (de la 1 ianuarie 1937 până la 1 ianuarie
1969); Codul penal din 1968 (anul promulgării) a activat pentru aproape jumătate de secol (de la 1 ianuarie 1969
până la 1 februarie 2014). Desigur, fiecare dintre acestea a suferit numeroase modificări şi completări, de mai
mică sau mai mare amploare, pe parcursul perioadei sale de existenţă activă, date fiind şi unele transformări
socio-politico-economice etc. majore petrecute în timpul cât a fost în vigoare (Codul din 1864 a fost redactat pe
când ţării îi lipsea independenţa, fiind apoi aplicat după acest moment, precum şi pe parcursul primei conflagraţii
mondiale, respectiv o perioadă importantă de timp - în unele teritorii Româneşti - după realizarea Marii Uniri;
Codul din 1936 a traversat perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi a transformării României din monarhie
în stat de democraţie populară; Codul din 1968 a supravieţuit trecerii de la organizarea de stat comunistă la cea
actuală). Pentru o trecere rapidă în revistă a aspectelor evoluţiei istorice a dreptului penal român modern, de până
la stadiul actual al reglementării, a se vedea (printre alte surse) G. A ntoniu, op. cit., p. 140, 141; C. Mitrache,
Cr. Mitrache, op. cit. (2014), p. 44-47; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 50-56. A se vedea şi C. Dariescu, Istoria
statului şi dreptului românesc din Antichitate pana la Marea Unire, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 238-243;
C. Dariescu, Istoria statului şi dreptului românesc în epoca contemporana, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 30,
31, 79, 80, 97, 98.
121Este, de principiu, dezirabilă evitarea transformării legii penale generale într-un instrument normativ dificil de
consultat şi de utilizat (deopotrivă de către destinatarii şi beneficiarii ei, precum şi de către acele autorităţi, organe
şi instituţii ale statului abilitate să o interpreteze şi să o implementeze ori să supravegheze o corectă desfăşurare
practică a acestor competenţe).
[3] Această dinamică (după caz, politică, economică, socială, culturală etc. sau mixtă, formată din variat
combinaţii ale dimensiunilor pre-indicate) impune cu necesitate asigurarea unei flexibilităţi normative sporite-
La rândul lor, considerăm că legile penale speciale pot fi împărţite în două categorii: legi
penale complinitoare, respectiv legi penale speciale (cu norme) de incriminare.
b l) Legile penale complinitoare reprezintă acte normative conţinând dispoziţii penale de
factură generală (norme generale), particularizate însă unui anumit domeniu/sub-domeniu de
interes (direct sau conex) în materie penală, care reglementează în mod specific respectivul
domeniu şi completează, prin aceasta, prevederile de ansamblu ale legii penale generale. Pot
fi enunţate, în această categorie, cu titlu de exemplu: Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi
procedura acordării graţierii; Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal; Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
b2) Legile penale speciale (cu norme) de incrim inare constituie acte normative,
izvoare (numai) de drept penal, care cuprind (de regulă) dispoziţii de incriminare (norme
penale speciale) - fie exclusiv, fie alături şi de unele norme penale conexe, care nu conţin
incriminări - corespunzătoare, în mod aparte, unui anumit domeniu particular de interes penal
(reglementează o anumită categorie specifică de infracţionalitate, caracterizată prin diverse
aspecte particulare). Astfel, se întregeşte sfera incriminărilor existente în legislaţia penală
naţională de ansamblu (incriminările cuprinse în Partea specială a Codului penal - aşadar,
în legea penală generală - şi cele inserate în alte legi penale speciale ori în legi nepenale,
dar care conţin şi unele dispoziţii având caracter penal). Pot fi indicate, în această categorie,
cu titlu de exemplu: Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului111;
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie121;
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.
c) în ceea ce priveşte legile extrapenale care conţin şi unele dispoziţii prezentând caracter
penal, acestea din urmă reprezintă acte normative autonome, care (după cum indică şi
denumirea întrebuinţată) reglementează, cu prioritate, (în) sfera altor ramuri ale dreptului
decât cea penală, care cuprind însă şi anumite dispoziţii penale (de regulă, norme de
incriminare), specifice în mod particular domeniului pe care îl ordonează normativ. Aşadar,
asemănându-se cu legile penale speciale, ele se deosebesc de acestea din urmă prin faptul
că obiectul lor principal de reglementare nu este preponderent/exclusiv penal, ci extrapenal,
însă cuprind şi incriminarea acelor fapte specifice, prin care se aduce o atât de semnificativă
periclitare sau atingere valorilor sociale din domeniul respectiv, încât legiuitorul apreciază
oportună (utilă, necesară) protejarea acestora prin mijlocirea dreptului penal (eventual, ele pot
cuprinde şi dispoziţii penale care nu sunt norme de incriminare, de asemenea, particularizate
domeniului respectiv). Astfel, legiuitorul consideră potrivită, uneori, menţinerea unităţii de
reglementare formală a unui anumit domeniu, sub multiple aspecte juridice eterogene (civile,
administrative, penale), apreciind că specificul reglementării şi împrejurarea că există un
act normativ anume destinat normării acelui domeniu impun ca şi abordarea legislativă a
aspectelor de ordin penal corespunzătoare să fie menţinută într-unul şi acelaşi cadru formal*1 2
existând aptitudinea unor dese şi numeroase intervenţii, modificări, completări, reveniri etc. ale legiuitorului asupra
dispoziţiilor din domeniile în cauză -, ceea ce nu se compatibilizează cu gradul crescut de stabilitate presupus/
implicat de reglementarea penală de bază, generală (care ar urma să fie supusă unor intervenţii excesiv de dese -
prin raportare la statutul său - , dacă respectivele reglementări ar fi cuprinse în cadrul ei, iar nu în acte normative
distincte, sub forma acestor legi penale speciale).
(1] M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004.
[2] M. Of. nr. 219 18 mai 2000.
(uşurând, astfel, cunoaşterea/interpretarea/aplicarea respectivei reglementări în propriul său

context, cu toate particularităţile proprii ale acestuia). Pot fi indicate, în această categorie,
cu titlu de exemplu: Legea nr. 53/2003 - Codul muncii[1]; Legea nr. 46/2008 - Codul silvic;
Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie; Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat[2].
Se impune a sublinia faptul că, deşi domeniul principal de reglementare al unei legi
(lato sensu) extrapenale, dar care conţine şi unele dispoziţii penale, poate fi supus altor
reguli (mai puţin stricte) în privinţa categoriei de acte normative ce pot constitui izvoare
viabile de drept, totuşi, adoptarea respectivului act normativ trebuie efectuată (în mod
constituţional) potrivit procedurii corespunzătoare unui act normativ dintre acelea care pot
constitui izvoare ale dreptului penal (de pildă, deşi domeniul în cauză ar putea fi reglementat,
în mod normal, printr-o lege ordinară, va trebui totuşi urmată procedura corespunzătoare unei
legi organice). Aceasta, tocmai pentru că, în măsura în care conţine şi dispoziţii prezentând
caracter penal, respectivul act normativ devine parte integrantă a conceptului de lege penală,
fiind imperativ, prin urmare, a se supune regulilor specifice privind izvoarele formale ale
dreptului penal.
în acord cu o opinie formulată în doctrină, considerăm, la rândul nostru, că „nu vor
fi considerate legi nepenale cu dispoziţii penale legile care au dispoziţii de acest fel:
« nerespectareadispoziţiilor din art. ... sau din prezenta lege atrage răspunderea disciplinară,
contravenţională ori penală»"l3].O asemenea formulare (sau altele
reprezintă nici măcar o normă de referire sau de trimitere, ci o simplă dispoziţie declarativă,
de avertizare (evidenţiere, reamintire), fără valoare constitutivă intrinsecă de incriminare,
precum şi fără valoare sancţionatorie proprie. Ea doar pune în gardă destinatarii legii penale
asupra necesităţii de a se interesa dacă, în ansamblul dreptului pozitiv (în cuprinsul actului
normativ cu pricina, precum şi generic, în restul legislaţiei), nu există norme propriu-zise de
incriminare a unor fapte de încălcare a dispoziţiilor extrapenale reglementate de respectivul
izvor de drept, care, dacă fiinţează, se vor aplica (ceea ce s-ar fi întâmplat oricum, chiar în
absenţa unei dispoziţii de avertizare precum aceea ante-indicată) pentru a gestiona situaţiile
de fapt corespunzătoare. Drept urmare, asemenea legi nu se vor supune restricţiilor normative
aplicabile pentru izvoarele (legislative) de drept penal (desigur, în măsura în care domeniul
lor de reglementare nu impune, în sine, restricţii asemănătoare).
§2. Lege penală permanentă, lege penală temporară

Spre deosebire de clasificarea anterioară a legii penale, cea prezentă decurge din clasificarea
corespunzătoare a normei juridice (penale). Criteriul avut în vedere este acela al perioadei
de timp pe parcursul căreia este proiectată activitatea legii penale, la momentul elaborării
şi inserării acesteia în vigoare.*1
3
[1) Republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011. în legătură cu infracţiunile prevăzute în legislaţia muncii, a se
vedea S. Panainte, Dreptul individual al muncii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 291 ş.u.
121 Republicată în M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011.
131 C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 59. Spre exemplu, acesta este cazul Legii nr. 226/2009 a
organizării şi funcţionării statisticii oficiale în România (M. Of. nr. 397 din 11 iunie 2009), al cărei art. 44 dispune:
„Nerespectarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, potrivit
dispoziţiilor legale în vigoare", fără a conţine, ea însăşi, vreo normă de incriminare.
a) Astfel, dacă la respectivul moment nu se cunoaşte/nu este predeterminată data încheierii

activităţii respectivei legi penale, atunci aceasta poate fi caracterizată drept lege penală
permanentă (lege penală cu durată nedeterminată de aplicare). Desigur, calificarea unei legi
drept permanentă este relativă, în sensul că acest statut nu semnifică faptul că respectiva
reglementare nu va fi niciodată scoasă din vigoare (nu va atinge nicicând punctul de epuizare
a perioadei sale de activitate/va rămâne mereu în vigoare), ci doar că un asemenea moment
nu este cunoscut/preconizat abinitio, de la momentul debutului său normativ. Data încetării
aplicării unei astfel de legi penale (lato sensu) urmează (eventual) a se contura pe parcursul
perioadei sale de activitate, în funcţie de transformările de context (economic, social, tehnic,
moral etc.) care se pot produce şi de modul în care reglementarea în cauză continuă sau
nu, în liniile sale esenţiale, să mai satisfacă interesele de politică (penală) ale legiuitorului.
Majoritatea legilor penale (şi nu numai) sunt legi permanente, acesta reprezentând
standardul în spectrul juridic de referinţă. Prin urmare, asemenea legi (penale) - lato sensu -
sunt în vigoare şi produc efecte în mod continuu, de la momentul intrării lorîn vigoare până
la data la care intervine un eveniment specific, cu puterea şi autoritatea suficiente pentru a le
scoate din vigoare (în principiu, abrogarea sau constatarea formală a neconstituţionalităţii lor,
urmată de o lipsă de remediere procedurală, în termenul legal, a aspectelor neconstituţionale
identificate).
b) Legea penală temporară (legea penală cu durată determinată de aplicare) constituie acel
tip de lege penală (lato sensu) în cazul căreia se cunosc, în mod determinat sau determinabil,
încă de la momentul intrării în vigoare a actului normativ, perioada de activitate şi data la care
va înceta aplicarea sa. După cum s-a indicat deja în prezentarea clasificării normei juridice,
caracterul temporar al unei reglementări penale poate fi propriu-zis (data ieşirii din vigoare
este indicată în chiar cuprinsul actului normativ, direct sau indirect, prin fixarea sa sub formă
de dată calendaristică, ori de termen cu durată şi momente de calcul determinate)111 sau
excepţional (cazul legilor penale care apar şi reglementează doar în contextul unor situaţii
deosebite, de existenţa cărora sunt condiţionate, urmând - aşadar - a-şi înceta acţiunea
odată cu dispariţia împrejurărilor respective)121.
în principiu, o asemenea lege penală (lato sensu) îşi va încheia activitatea fie prin
auto-abrogare (ajungerea la termen), fie prin încetarea existenţei premiselor sale (a situaţiei
excepţionale care a impus activitatea sa), moment ce este cunoscut dinainte sau care poate
fi anticipat. Din acest motiv, legile penale temporare produc efecte specifice (ultraactivează)
în materia regulilor de aplicare în timp a dispoziţiilor penale*131.
111Aceste legi penale (lato sensu) mai sunt cunoscute în doctrină şi sub denumirea de legi form al temporare. A
se vedea, în acest sens (printre alte surse), M. Zolyneak , op. cit., p. 69.
121 Aceste legi penale (lato sensu) mai sunt cunoscute în doctrină şi sub denumirea de legi temporare prin
conţinut. A se vedea, în acest sens (printre alte surse), ibidem.
131Aspect care va fi dezvoltat ulterior, în cadrul tratării materiei corespunzătoare acestui subiect - a se vedea
art. 7 CP.
criteriul clasificării:
modul în care, la momentul intrării în
vigoare, este sau nu determinată/
determinabilă data ieşirii din vigoare
Materiale auxiliare de lucru în studiul
noţiunilor introductive în dreptul penal
I. întrebări tip „grilă" (sunt posibile toate combinaţiile: nicio variantă corectă; toate
variantele corecte; unele variante corecte şi altele incorecte):
1. Noţiunea de „lege penală":

a) poate fi utilizată doar pentru descrierea Codului penal;
b) se referă strict şi exclusiv la dispoziţiile normative de tip penal cuprinse în acea categorie
de acte normative (edictate de către Parlament), denumite propriu-zis astfel („lege");
c) acoperă inclusiv referirile la cutumă şi/sau doctrină;
d) se referă, latosensu, la orice dispoziţie care prezintă caracter penal, cuprinsă în oricare
dintre tipurile de acte normative care pot constitui, în mod valid, izvoare de drept penal.
2. Poate reprezenta izvor al dreptului penal:

a) o lege ordinară extrapenală, care reglementează un domeniu propriu de activitate
(domeniu pentru care este suficientă reglementarea prin lege ordinară - procedură prin
care a fost adoptată respectiva lege), dacă s-ar regăsi în aceasta şi unele norme penale (de
incriminare a unor fapte care aduc atingere normalei desfăşurări a obiectului de activitate
în principal reglementat prin respectivul act normativ);
b) o ordonanţă (simplă) a Guvernului;
c) o lege de rang organic sau superior acestuia (constituţională);
d) o ordonanţă de urgenţă a Guvernului.
3. Pot fi apreciate ca reprezentând principii fundamentale ale dreptului penal:

a) infracţiunea, răspunderea penală, pedeapsa (sancţiunile de drept penal);
b) legalitatea incriminării;
c) principiul caracterului personal al răspunderii penale;
d) principiul potrivit căruia răspunderea penală este singurul temei al infracţiunii.
4. în doctrina dreptului penal, se poate considera că au ataşate caracterul de „fundamentale":

a) principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, respectiv cel al individualizării acestora;
b) principiul răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor minori ai acestora;
c) instituţia infracţiunii şi aceea a principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit
grad de pericol social;
d) instituţia răspunderii penale, respectiv aceea a sancţiunilor de drept penal.
5. în materia dreptului penal:

a) există consens în privinţa opiniei că structura normei penale de incriminare este una
dihotomică;
b) în sistemul juridic român actual, nu se poate considera că există izvoare jurisprudenţiale
obligatorii;
c) analogia este strict interzisă, indiferent că s-ar raporta la conceptul de incriminare ori
la acela de interpretare a legii;
d) toate normele penale speciale (normele de incriminare) au caracter imperativ, fiind,
după caz, norme prohibitive sau norme onerative.
6. Sunt considerate, în doctrină, drept principii fundamentale în materie penală:

a) principiul caracterului secundar/subsecvent/adiacent/lipsit de autonom ie/pur
sancţionator al dreptului penal;
b) principiul răspunderii obiective;
c) principiul expres denumit în lege „al personalităţii";
d) principiul potrivit căruia pedeapsa este singurul temei al răspunderii penale.
7. Raporturile de drept penal (material/substanţial) se stabilesc între:

a) infractor şi victimă;
b) victimă şi stat;
c) infractor şi stat;
d) infractor (pe de o parte) şi stat, respectiv victimă (pe de altă parte).
8. Principiul caracterului personal al răspunderii penale:

a) interzice angajarea răspunderii penale pentru fapta altuia;
b) impune imperativul ca sancţiunea penală să afecteze negativ, în mod direct/nemijlocit,
doar persoana găsită vinovată pentru comiterea unei anumite infracţiuni;
c) exclude răspunderea penală colectivă;
d) nu semnifică, totuşi, că părinţii nu vor fi traşi la răspundere penală pentru faptele
incriminate comise de copii lor minori, dacă aceştia din urmă nu sunt, ei înşişi, răspunzători
din punct de vedere penal (nu au capacitate penală).
9. Individualizarea sancţiunii penale:

a) se realizează (şi) în procesul stabilirii sancţiunilor legale (abstracte) corespunzătoare
pentru fiecare faptă incriminată în parte (determinarea normativă a naturii/tipului sancţiunii
şi a limitelor acesteia, ca durată sau cuantum);
b) este posibil de realizat numai în etapa judecării cauzei, de către instanţa de judecată;
c) poate avea loc doar până în faza executării;
d) în etapa judiciară, se poate efectua uneori (în condiţiile legii) prin depăşirea limitelor
speciale (abstracte) prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, fără a fi însă niciodată posibilă
depăşirea limitelor generale fixate pentru tipul respectiv de sancţiune.
10. Sunt (au aptitudinea de a reprezenta) izvoare de drept penal:

a) toate legile adoptate de Parlament după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991;
b) ordonanţele (simple) ale Guvernului, în baza unei legi speciale de abilitare emise de
către Parlament;
c) hotărârile de Guvern;
d) hotărârile consiliilor locale prin care se interzic fapte ale căror reglementare şi sancţionare
sunt de competenţa unei asemenea autorităţi (de pildă, fapta de a călători cu mijloacele
de transport în comun din localitatea respectivă, fără a avea un document care să ateste
împrejurarea că a fost achitată contravaloarea călătoriei, în oricare dintre modalităţile puse
la dispoziţie călătorilor: bilet, abonament valabil etc.).1
11. Pot fi considerate funcţii ale dreptului penal:

a) exemplaritatea;
b) autonomia;
c) unitatea;
d) prevenţia (atât generală, cât şi specială).
12. în dreptul penal:

a) potrivit unei opinii necontestate, există o unică modalitate de manifestare a raportului
juridic specific acestei ramuri de drept;
b) este în afara oricărei controverse faptul că norma juridică penală specială (norma de
incriminare) prezintă aceeaşi structură internă ca orice alt tip de normă juridică;
c) doctrina din ţara noastră apreciază că această ramură de drept aparţine sferei dreptului
privat;
d) termenii/expresiile/noţiunile/conceptele juridice care îşi au originea în alte ramuri de
drept nu pot purta un alt înţeles/o altă semnificaţie, nu pot avea o altă sferă de cuprindere
decât aceeaşi cu cea indicată/specificată/dedusă din contextul reglementărilor respectivei
ramuri de drept.
13. Titularul dreptului de a trage la răspundere penală este:

a) (doar) victima, în toate cazurile în care s-a comis o infracţiune (indiferent de tipul
acesteia);
b) (doar) victima, însă numai în cazurile în care s-a comis o infracţiune dintre cele pentru
care legea prevede că sunt necesare formularea şi menţinerea unei plângeri prealabile,
pentru a fi posibile punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale;
c) (doar) statul, în toate cazurile în care s-a comis o infracţiune (indiferent de tipul acesteia);
d) statul, dar uneori împreună cu victima, anume atunci când s-a comis o infracţiune
dintre cele pentru care legea prevede că sunt necesare formularea şi menţinerea unei
plângeri prealabile, pentru a fi posibile punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.
14. Individualizarea judiciară este realizată:

a) de către legiuitor, prin stabilirea tipului de pedeapsă şi a limitelor speciale ale acesteia
(minimul şi maximul pedepsei) - în cazul sancţiunilor relativ determinate - pentru fiecare
incriminare în parte;
b) de către instanţă, în momentul determinării (fixării, stabilirii) unei sancţiuni concrete
corespunzătoare pentru concretizarea răspunderii penale angajate de către un anumit infractor,
pentru comiterea de către acesta, în anumite circumstanţe, a unei anumite infracţiuni;
c) fie de către instanţă, fie de către organele de executare a sancţiunii penale, la un
moment ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, şi anume în/din momentul
în care începe executarea efectivă a pedepsei sau de la data de la care începe să se calculeze
perioada termenului de supraveghere corespunzător instituţiilor amânării aplicării pedepsei
ori suspendării sub supraveghere a executării pedepsei;
d) de către instanţă ori de alte organe/autorităţi, la un moment ulterior executării (sau
considerării ca executată a) pedepsei, prin stabilirea unor obligaţii concrete pe care fostul
condamnat le are de respectat în această perioadă.1 *
5
15. Ordonanţele de Guvern simple, emise în baza unei legi de abilitare:

a) pot interveni şi în domeniile rezervate legilor organice, putând (deci) constitui izvoare
ale dreptului penal;
b) nu pot constitui, în niciun caz, izvoare de drept penal;
c) pot interveni, ca izvoare de drept penal, dar numai în cazuri sau situaţii excepţionale;
d) nu pot constitui izvor de drept penal decât în cazul unor infracţiuni care implică un
element de extraneitate.
16. Raportul juridic penal:

a) de conflict - implică un conflict apărut la un moment anterior săvârşirii infracţiunii,
existent între făptuitor şi victimă;
b) de conflict - se naşte de la data descoperirii celui care a comis fapta;
c) de conflict - se naşte de la data descoperirii faptei comise, chiar dacă nu a fost identificat
făptuitorul;
d) de conformare - se stabileşte între un infractor şi destinatarii legii penale.
17. Raportul penai de conflict:

a) se naşte în abstract, încă din momentul săvârşirii infracţiunii;
b) se stinge prin dezincriminarea faptei;
c) are ca subiecţi: persoana care a săvârşit infracţiunea (subiect activ) şi victima (subiect
pasiv);
d) are ca subiecţi: societatea în ansamblu, reprezentată de către autoritatea statală
(subiect activ), respectiv persoana care a săvârşit infracţiunea (subiect pasiv).
18. Constituie izvoare (lato sensu) ale dreptului penal:

a) Constituţia;
b) Codul penal;
c) hotărârile judecătoreşti penale (în general), dacă au rămas definitive;
d) doar anumite hotărâri ale Curţii Constituţionale a României şi ale unor anumite complete
ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României.
19. Legalitatea incriminării:

a) este o instituţie fundamentală a dreptului penal;
b) este un principiu fundamental ce guvernează instituţia fundamentală a sancţiunilor
de drept penal;
c) reprezintă o recomandare, care nu se impune însă imperativ legiuitorului penal, nici
instanţei de judecată;
d) nu exclude posibilitatea de a se angaja răspunderea penală a unei persoane pentru
comiterea unui tip de faptă neprevăzută de legea penală, dacă există un tip asemănător
de faptă incriminată, caz în care pedeapsa prevăzută de lege va fi cea reglementată pentru
infracţiunea similară.
20. Pot fi indicate drept principii fundamentale ale dreptului penal:

a) individualizarea sancţiunilor de drept penal;
b) caracterul personal al legii penale;
c) solidaritatea răspunderii penale;
d) legalitatea incriminării şi a sancţiunilor de drept penal.2
*
1
21. Legalitatea incriminării:

a) este un caracter al dreptului penal;
b) constituie o idee de principiu de sorginte cutumiară, nefiind consacrată normativ expres;
c) este exprimată prin adagiul latin „nullum crimen sine lege (praevia)";
d) implică atât interdicţia incriminării prin analogie, cât şi interdicţia întrebuinţării analogiei
în activitatea de interpretare a normei penale, indiferent de rezultatul acestei operaţiuni şi
de reflectarea sa (potenţială) asupra situaţiei juridice a făptuitorului.
22. Răspunderea penală:

a) se naşte (în abstract) încă de la data comiterii infracţiunii, chiar dacă se concretizează
ulterior;
b) se angajează şi se concretizează, sub toate aspectele (în formă finală), în sarcina
infractorului, încă de la momentul descoperirii sale;
c) este condiţionată exclusiv de configurarea drept infracţiune a faptei concret săvârşite;
d) are un caracter exclusiv personal, spre deosebire de alte tipuri de răspundere juridică
(de pildă, răspunderea civilă).
23. Pentru a constitui izvoare de drept penal, se pot înscrie norme de incriminare, după
caz, în diferite tipuri de acte normative, precum:
a) legi (indiferent de felul acestora după criteriul forţei juridice - al procedurii lor de
adoptare);
b) ordonanţe ale Guvernului (indiferent de tipul lor specific);
c) tratate internaţionale la care statul român a devenit parte;
d) doar legi organice (afortiori, constituţionale), ordonanţe de urgenţ
tratate internaţionale (în măsura în care au aplicabilitate directă în dreptul intern al României).
24. Normele juridice penale pot fi (după caz):

a) generale sau speciale (clasificare realizată exclusiv după criteriul sediului materiei - al
locului în care sunt acestea reglementate: Partea generală sau Partea specială a Codului penal);
b) pronerative sau ohibitive (după cum impun o obligaţie de a nu face ori
anume);
c) temporare sau perpetue (fără ca acestea din urmă să ajungă, neapărat, să activeze
pentru totdeauna, fără a mai putea fi scoase vreodată din vigoare);
d) unitare sau divizate (clasificare în privinţa căreia doctrina este unanimă în a accepta
valoarea de sinonimie faţă de clasificarea normelor penale în complete şi incomplete).2 5
25. Codul penal:

a) Partea generală - reprezintă legea penală generală; Partea specială - reprezintă o
lege penală specială;
b) constituie un tip aparte de act normativîn cadrul clasificării actelor normative în funcţie
de tipul lor (astfel, există următoarea ierarhie - descrescătoare - în materia izvoarelor dreptului
penal: Constituţia, Codul penal, legi organice penale, ordonanţe de urgenţă ale Guvernului
în materie penală, legi organice speciale în domeniul penal, legi organice extrapenale care
conţin şi unele dispoziţii de drept penal);
c) nu cuprinde doar norme de incriminare, ci (de exemplu) şi norme de interpretare
autentică legală, prin care se poate aprecia că se exprimă caracterul autonom (la nivel
conceptual) al dreptului penal (iar asemenea norme nu sunt reglementate doar în Partea
generală, ci şi în Partea specială a codului);
d) reglementează expres doar unele dintre principiile fundamentale ale dreptului penal
român actual, altele fiind identificate însă de către doctrină, prin deducere din ansamblul
reglementării (existând consens în doctrină sub aspectul numărului şi identităţii acestor
principii fundamentale).
II. Subiecte clasice
1. Ce se înţelege prin noţiunea de lex pşi

recunoaşterii acestei consecinţe a principiului fundamental al legalităţii incriminării?
2. Ce se înţelege prin noţiunea de lex certa şi care sunt (pe scurt) consecinţele recunoaşterii
acestei consecinţe a principiului fundamental al legalităţii incriminării?
3. Ce se înţelege prin noţiunea de lexscripta şi care sunt (pe scurt) consecinţele recunoaşterii
4. Ce se înţelege prin noţiunea de lex stricta şi care sunt (pe scurt) consecinţele recunoaşterii
5. Indicaţi semnificaţia şi cuprinderea actuală a noţiunii „izvor de drept penal"! Dezvoltaţi
problema izvoarelor jurisprudenţiale actuale ale dreptului penal, indicând limitele acestora!
6. Precizaţi care sunt cele patru tipuri de consecinţe deduse din afirmarea principiului
legalităţii incriminării, exprimate prin construcţii în limba latină, sub forma La alegere,
explicaţi unul dintre acestea!
7. Arătaţi care sunt caracterele dreptului penal, explicând (pe scurt) în ce constă fiecare
dintre acestea!
8. Enumeraţi clasificările normei juridice penale (indicând criteriile de clasificare)! Dezvoltaţi
una dintre aceste clasificări!
9. Prezentaţi conceptul de raport juridic penal, indicând discuţiile existente în considerarea
formelor acestuia! Menţionaţi particularităţile fiecărui tip de raport juridic penal în parte,
prin prisma elementelor sale analitice!
10. Indicaţi care sunt instituţiile fundamentale ale dreptului penal şi raportul care se poate
realiza între acestea şi conceptele identificate (identificabile) drept principii fundamentale
ale dreptului penal! Dezvoltaţi prezentarea unuia dintre aceste principii fundamentale!
III. Speţe (soluţionaţi, prin utilizarea cunoştinţelor de drept penal corespunzătoare materiei
noţiunilor introductive în acest domeniu, următoarele situaţii de fapt): 1
1. Un grup de patru persoane (A, B, C şi D) au comis, împreună, o infracţiune de vio

asupra victimei (X), surprinzând-o într-un loc necirculat şi imobilizând-o (trei dintre ei), în timp
ce al patrulea o supunea, prin constrângere, la întreţinerea raportului sexual neconsimţit,
schimbând apoi rolurile (imediat, într-o succesiune neîntreruptă), rând pe rând, până ce
fiecare dintre ei şi-a satisfăcut instinctele sexuale.
Ţinând cont de dispoziţiile prevăzute la art. 77 a) de dispoziţiile prevăzute la art. 218
alin. (3) lit.f) CP, precum şi de regulile generale de interpretare existente în materie juridică,
arătaţi care dintre următoarele soluţii este corectă, argumentând răspunsul:
a) se vor reţine comiterea unei infracţiuni de viol (simplu), prevăzută de art. 218 alin. (1) CP,
precum şi circumstanţa agravantă generală reglementată de art. 77 Ut. a) CP, fără a se putea
aplica, în acest caz, norma cuprinsă la art. 218 alin. (3) Ut. f) CP;
b) se va reţine doar comiterea unei infracţiuni de viol (agravat/calificat), prevăzută de
art. 218 alin. (3) lit. f) CP, fără a se putea aplica, în acest caz, circumstanţa reglementată
de art. 77 lit. a) CP;
c) se vor reţine atât comiterea unei infracţiuni de vioi (agravat/calificat), prevăzută de
art. 218 alin. (3) lit. f) CP, cât şi (în plus) circumstanţa reglementată de art. 77 lit. a) CP.
2. Să presupunem că o persoană este oprită pe o stradă şi legitimată de către un poliţist

local. Acelei persoane i se precizează de către poliţist că a fost observată, cu puţin timp înainte,
cum arunca nişte recipiente de plastic la gunoi, într-un alt tomberon decât acela special
destinat pentru astfel de produse (în speţă, în tomberonul destinat resturilor menajere). în
continuare, agentul îi comunică persoanei în cauză că, printr-o hotărâre a consiliului local
al respectivei localităţi, s-a interzis, ca reprezentând infracţiune, această faptă (încălcarea
obligaţiei de colectare selectivă a deşeurilor), motiv pentru care persoana respectivă urmează
a fi sancţionată penal cu o amendă cuprinsă (potrivit art. 61 CP) între 300 şi 200.000 de lei.
Indicaţi argumentele pe care persoana în cauză le-ar putea invoca pentru a ataca, drept
ilegală, decizia poliţistului local!
3. Pe când se afla (singur) în excursie într-o zonă montană mai puţin circulată, o persoană
a observat un cort ridicat într-o poiană retrasă. Neprimind niciun răspuns la strigătele de
salut, s-a apropiat şi a deschis fermoarul cortului, privind înăuntru (unde nu se afla nimeni,
ci doar mai multe bagaje). Excursionistul a intrat în cort şi a adormit. Peste câteva ore, a
fost trezit de strigătele mai multor persoane (proprietarii cortului, care locuiau în acesta pe
perioada verii, casa lor fiind demolată în urma unor inundaţii), care l-au acuzat de violare
de domiciliu, pentru că a pătruns fără drept în cortul lor. Ulterior, în timpul audierilor în faţa
organului de cercetare penală, excursionistul a invocat faptul că pătrunderea sa neautorizată
în cortul respectiv nu poate reprezenta o infracţiune de violare de domiciliu, deoarece cortul
nu poate fi apreciat ca reprezentând domiciliul unei persoane. în acest sens, s-au invocat
dispoziţia din art. 87 C. civ. -„D om iciliul persoanei fizice (...) este acolo unde aceasta declară
că îşi are locuinţa principală"-şi aceea din art. 91 alin. (1) C. civ.-„D ovada domiciliului (....)
se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate".
Este întemeiată apărarea astfel formulată?
4. O doamnă în vârstă de 40 de ani (X) a solicitat ajutorul unui avocat în legătură cu

următoarea problemă juridică: fiul acesteia (Y), în vârstă de 10 ani, a împins un coleg de
şcoală (Z), în timpul pauzei (la şcoală), astfel încât acesta din urmă a căzut şi şi-a fracturat
mâna, spărgându-şi, totodată, capul (s-a estimat că vor fi necesare aproximativ 50 de zile de
îngrijiri medicale pentru recuperarea sănătăţii lui Z). Deşi dna X s-a oferit să achite părinţilor
lui Z orice factură ocazionată de îngrijirile medicale necesare pentru recuperarea lui Z, aceştia
i-au comunicat că vor formula o plângere prealabilă împotriva lui Y şi a părinţilor acestuia
(dna X şi soţul ei) pentru comiterea infracţiunii de lovire, în formă agravată. De asemenea,
părinţii lui Z au indicat şi faptul că, prin fapta comisă de către Y, s-a încălcat şi regulamentul
de ordine interioară al unităţii de învăţământ (care interzice elevilor să alerge pe holuri în
timpul pauzelor, precum şi să se manifeste violent faţă de ceilalţi elevi ori faţă de personalul
didactic-administrativ), sens în care au arătat că vor solicita pedepsirea lui Y (şi a părinţilor săi)
şi pentru această încălcare a codului de comportament în şcoală. Dna X a explicat avocatului
că părinţii lui Z i-au comunicat că vor solicita aplicarea pedepsei închisorii pentru ea şi soţul
ei, respectiv a pedepsei cu amenda pentru Y, cu precizarea (făcută de ei) că acesta va putea
achita suma în cauză prin reţinerea alocaţiei primite.
Ce urmează a răspunde avocatul sub aspectul laturii penale a cauzei?
5. Presupunem că statul român încheie un tratat internaţional, prin care se obligă a

reglementa după cum urmează: „Fapta oricărui cetăţean român care va polua, sub orice formă,
un curs de apă care aparţine (parţial) şi unui alt statîn afară de România constituie infracţiune
şi se va pedepsi prin obligarea acelei persoane la prestarea unei munci neremunerate în folosul
comunităţii, pentru o durată de timp cuprinsă între 50 şi 100 de ore, în beneficiul celuilalt
stat (fiecăruia dintre celelalte state) care exercită drepturi suverane asupra acelei suprafeţe
acvatice". Să presupunem, în continuare, că, a doua zi după semnarea acestui document
internaţional, o persoană fizică, cetăţean român, poluează un curs de apă curgătoare pe
linia mediană a căruia este stabilită frontiera de stat a României cu un stat vecin (deversând
în acesta reziduuri ale unor materiale de construcţie).
Dacă autorităţile statului terţ depun o plângere, solicitând tragerea la răspundere penală
a cetăţeanului român, potrivit prevederilor din tratatul internaţional la care România este
parte, se va putea apăra făptuitorul arătând că, în conformitate cu art. 53 CP român, munca
în folosul comunităţii nu reprezintă o pedeapsă reglementată în dreptul intern sau dispoziţiile
cuprinse în tratatul semnat de România se vor aplica în baza direct regulii specialia generalibus
derogant? Motivaţi!
IV. Afirmaţii (indicaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând răspunsul):
1. Prevederea care în dispoziţiile Codului penal poartă denumirea marginală expresă

„Personalitatea legii penale" reprezintă reglementarea principiului fundamental de drept
penal denumit în doctrină „principiul fundamental al caracterului personal al răspunderii
penale".
2. Conceptul de „individualizare" este restrâns, în dreptul penal, la faza de judecată
(individualizare judiciară).
3. Dispoziţia unei norme de incriminare reprezintă o comandă (din partea legii către
destinatarii normelor penale) adresată direct, astfel cum se desprinde din textul normativ:
destinatarul urmează a respecta dispoziţia tocmai prin aceea că va trebui să adopte conduita
descrisă de legiuitor în norma de incriminare.
4. în dreptul penal, afirmarea principiului fundamental al individualizării sancţiunilor
subminează funcţionarea unui principiu general (fundamental) al întregului sistem de drept:
principiul egalităţii (astfel, pentru fapte similare, care îşi găsesc încadrarea juridică în textul
aceleiaşi norme de incriminare, ar trebui să se stabilească pedepse concrete identice, indiferent
de persoana infractorului şi de alte aspecte particulare privind fapta ori persoana care a
comis-o).
5. Decretul prezidenţial poate constitui izvor al dreptului penal în aceeaşi măsură ca o
lege (organică) ori o ordonanţă de urgenţă.
6. în sistemul de drept românesc, nu se poate considera, în nicio accepţie, că există
izvoare de drept penal de factură jurisprudenţială.
7. Dacă mâine ar intra în vigoare o ordonanţă de Guvern (simplă), prin care s-ar reglementa
un domeniu extrapenal de activitate, o eventuală dispoziţie cuprinsă în această ordonanţă,
potrivit căreia ar constitui infracţiune o conduită care lezează valorile sociale protejate prin
aceasta, ar fi aplicabilă - constituind izvor de drept penal - , dar numai în măsura în care
legea de abilitare emisă de Parlament a acordat expres o atare prerogativă executivului.
8. Subiectul activ al raportului juridic penal de conflict este infractorul, iar subiectul pasiv
al acestui raport este victima (persoana vătămată).
9. Se pot înscrie norme de incriminare, după caz, în diferite tipuri de acte normative,
precum: legi (indiferent de procedura de adoptare a acestora); ordonanţe ale Guvernului;
tratate internaţionale la care statul român este parte.
10. în dreptul penal modern, nu se mai poate afirma nici că răspunderea penală este pur
obiectivă, nici că aceasta ar fi exclusiv subiectivă, ea având un caracter mixt: obiectiv-subiectiv.
11. Niciun act normativ emis de către Guvernul României nu poate conţine reglementări
în materia infracţiunilor, pedepselor şi regimului lor de executare, doar legile organice putând
fi izvoare de drept penal, conform art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie.
12. Codul penal reprezintă o lege ordinară temporară, dovadă fiind faptul că fostul Cod
penal a ieşit din vigoare, pentru a face loc actualului Cod penal.
13. Egalitatea incriminării este un principiu fundamental al dreptului penal, care se referă
la faptul că, odată descrisă în legea penală, orice infracţiune trebuie/poate să fie, în egală
măsură, aptă de a fi comisă de către orice destinatar al legii penale (orice persoană care
are capacitate penală), fără privilegii şi fără discriminări (cu alte cuvinte, potrivit acestui
principiu, nu se pot reglementa norme de incriminare special dedicate numai anumitor
persoane, după cum nici nu pot fi prevăzute incriminări care să excludă anumite categorii
de persoane din rândul potenţialilor infractori).
14. Prin „pedeapsă prevăzută de lege" se înţelege pedeapsa indicată în norma care
reglementează forma tipică a infracţiunii (de regulă, maximul special al acestei pedepse),
fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
15. Subiectul activ al infracţiunii (infractorul) este, totodată, subiect activ al raportului
juridic penal de conflict, iar subiectul pasiv (generic) al infracţiunii (statul) este, totodată,
subiect pasiv şi în cadrul raportului penal de conflict.
16. Aplicarea legii penale române este efectuată/întreprinsă/realizată de către legiuitorul
penal.
17. Codul penal al României reprezintă o lege penală generală, sub aspectul reglementărilor
cuprinse în Partea (sa) generală, constituind însă o lege penală specială, în măsura
reglementărilor (de incriminare) cuprinse în Partea (sa) specială.
18. Nu orice faptă ilicită constituie, totodată, infracţiune (ilicit penal), căci sfera ilicitului
juridic depăşeşte sfera ilicitului penal, tot astfel precum sfera ilicitului social depăşeşte sfera
ilicitului juridic.
19. Aplicarea legii penale are loc, în temeiul principiului constituţional al separării (funcţiilor)
puterii în stat, de către Curtea Constituţională, în faţa căreia apărarea este asigurată de către
Avocatul Poporului, iar acuzarea este realizată de către Ministerul Public.
20. Dispoziţia de sancţionare inserată în cuprinsul normelor penale de incriminare dă
conţinut conceptului de „pedeapsă abstractă", în timp ce concretizarea acesteia, de către
instanţa de judecată care pronunţă hotărârea de condamnare ia finele judecării unei cauze
determinate, dă conţinut conceptului de „pedeapsă concretă".
V. Indicaţi erorile din următoarele enunţuri (motivând):
1. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ este afişat de către conducerea unei
unităţi şcolare, la avizierul din curte: „Stimaţipărinţi! în conformitate cu Ordinul ministrului
educaţiei n r . ...,vă aducem la cunoştinţă că lipsa de supraveghere şi carenţele în edu
copiilor d-voastră minori, în măsura în care se vor manifesta prin comiterea unor fapte
prevăzute de legea penală pe când aceştia se află în incinta şcolii, urmează a vă angaja
răspunderea civilă şi penală pentru infracţiunea comisă, separat de măsurile educative a
căror aplicare o riscă copilul minor, dacă i se probează discernământul".
2. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ este afişat pe malul unui lac, de către
autoritatea care îl administrează: „Fapta dea arun
deşeuri ori obiecte în apele acestui lac, precum şi fapta de a săvârşi orice tip de activitate
care poate produce prejudicii mediului ambiant reprezintă contravenţie, iar persoanele
incriminate pentru comiterea unei asemenea fapte se vor pedepsi cu o amendă penală
cuprinsă între 50 şi 500 de euro".
3. Presupunem (prin absurd) că următoarea afirmaţie ar fi fost emisă de către purtătorul
de cuvânt al Ministerului Justiţiei din România: „Prin legi, în general, sau prin ordonanţe
de Guvern, se vor incrimina, fie ca infracţiuni, fie drept contravenţii, persoanele care comit
fapte în reprimarea cărora instanţele juridice vor stabili limitele necesare ale pedepselor
penale ori administrative c o r e s p u n z ă t o a r e ".
4. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ ar fi afişat pe uşa unei unităţi şcolare
preuniversitareîn care urmează să se desfăşoare o probă scrisă a examenului pentru admiterea
la liceu: „întimpul examenului este interzis accesul în sală cu telefoane mobile. Aparat
urmează fie a f i lăsate în păstrarea însoţitorilor, fie a fi depozitate, la intrarea în sală, în rastelul
special amenajat pe catedră. în acest caz, vă rugăm să fiţi atenţi la preluarea telefonului, odată
încheiat examenul: responsabilitatea pentru recuperarea aparatelor nu aparţine cadrelor
didactice, ci exclusiv elevilor! Atragem atenţia că persoanele incriminate pentru săvârşirea
de infracţiuni împotriva proprietăţii (precum şi părinţii acestora) vor răspunde penal pentru
respectivele fapte comise, prin aplicarea pedepselor penale prescrise de lege".
5. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ ar fi afişat la intrarea într-o tabără pentru
elevi: „Intenţia de a fura bunuri aflate în perimetrul taberei atrage răspunderea juridică,
urmând ca minorii contravenienţi, cu vârsta cuprinsă între 10 şi 18 ani, să fie pedepsiţi de
către conducerea complexului prin aplicarea măsurilor educative prescrise de Codul penal".
6. Presupunem (prin absurd) că următoarea frază ar fi înscrisă într-o lucrare care tratează
materia dreptului penal - partea generală: „Pedeapsa reprezintă un element indispensabil
al oricărei norme juridice penale, ea putându-se manifesta, după caz, fie sub form ă de
amendă, de închisoare ori de închisoare pe viaţă, de măsură educativă sau de măsură de
siguranţă, şi cunoaşte, în raport de toate aceste forme de manifestare, atât limite speciale,
cât şi limite generale".
7. Presupunem că următoarea dispoziţie s-ar insera într-o ordonanţă de urgenţă a
Guvernului care ar aduce modificări Codului penal: „Prin excepţie de la dispoziţiile legale
prin care sunt stabilite limitele generale ale pedepsei amenzii, în cazul infracţiunii de (...),
maximul special al pedepsei prevăzute de lege va fi de trei ori mai mare decât maximul general
al acelei pedepse, dar numai dacă infracţiunea a fost comisă de către o persoană juridică".
8. Presupunem (prin absurd) că următoarea afirmaţie ar fi fost emisă de către biroui de
presă al Parlamentului: „Prin votul de astăzi, s-a adoptat o lege de modificare a Codului penal,
potrivit căreia orice făptaş incriminat pentru că a făcut vreo faptă extrem de periculoasă,
chiar dacă aceasta nu a fost anterior interzisă, cu titlu de infracţiune, de legea penală sau
contravenţională, va putea f i obligat să săvârşească o pedeapsă, anume aceea stabilită
pentru infracţiunea prevăzută de legea penală pe care instanţa o va considera a fi cea mai
asemănătoare cu abaterea comisă".
9. Presupunem că o persoană ar emite următoarea afirmaţie: „Dreptulpenal nu constituie
o ramură de sine stătătoare (autonomă) în sistemul dreptului, reprezentând doar un auxiliar
sancţionator al unor ramuri de drept propriu-zise (dreptul civil, dreptul financiar, dreptul
mediului etc.)".
10. Presupunem că o persoană ar emite următoarea afirmaţie (în considerarea sistemului
de drept intern actual al României): „Dreptul penal nu constituie o ramură a dreptului public,
ci una a dreptului privat (spre deosebire de ramuri propriu-zise de drept public, precum
dreptul administrativ)".
VI. Completaţi spaţiile marcate prin linie punctată, cu termenii/expresiiie/noţiunile/

conceptele corespunzătoare:
1. în momentul de faţă, în România, jurisprudenţa obligatorie (în materie penală) este

formată din următoarele tipuri de hotărâri/decizii (cu indicarea instanţei care le poate
pronunţa):............................................
2. în momentul de faţă, în România, Guvernul poate emite, în mod excepţional, acte
normative cu putere de izvor de drept penal, acestea fiind reprezentate doar d e ..............
3. Legile (stricto sensu) sunt de trei tip u ri:.......................................... Dintre acestea, au

aptitudinea de a reprezenta izvoare ale dreptului penal numai legile....................................... şi -
a fortiori - c e le ............................................
4. Din punct de vedere al criteriului sancţiunii, normele juridice (penale) se clasifică în
no rm e............................................
5. Din afirmarea principiului fundamental al legalităţii incriminării, în dreptul penal
contemporan decurg următoarele consecinţe imperative: le x ........................................... ; lex
........................................... ; le x ........................................... ; le x .............................................
6. Doctrina (majoritară) în domeniul dreptului penal consideră că raportul juridic de
drept penal se poate manifesta în două forme, şi anum e:........................................... (raport
juridic majoritar, stabilit între stat şi destinatarii normelor penale edictate de către acesta)
ş i ............................................(raport juridic minoritar, stabilit între stat şi persoanele care
nesocotesc normele de incriminare, săvârşind infracţiuni).
7. în ordine logică, instituţiile fundamentale ale dreptului penal s u n t:...........................
8. Dintre actele normative, pot constitui izvoare ale dreptului p e n al:.............................
9. Pot fi indicate cu titlu de caractere ale dreptului penal:............................................

10. Sunt apreciate a reprezenta funcţii pe care dreptul penal este proiectat a le îndeplini
în societate:............................................
11. Pot fi enunţate drept principii fundamentale în materie penală:...............................
12. După tipul dispoziţiei imperative pe care o prescriu (în funcţie de conduita pe care o
impun), normele penale de incriminare se clasifică în n o rm e........................................... (de
exemplu,.......................................... ), respectiv norm e...........................................(de exemplu,
........................................... )•
13. Normele incomplete se sub-clasifică în : ............................................
14. într-o opinie, structura logică (internă) a normei juridice penale de incriminare
este .............................................. (fiind formată din .............................................. ), în timp,
potrivit unei alte opinii, structura în cauză e ste ........................................... (fiind formată din
........................................... ). Ader la opinia potrivit căreia structura logică (internă) a normei
de incriminare e s te ........................................... , cu următoarea m otivare:..............................
15. Diferenţa esenţială dintre normele de trimitere şi cele de referire este că, în timp
cazul normelor de trim itere........................................... , în cazul normelor de referire,........ 1
0
2
9
8
7
6
16. Normele (penale) în alb sunt acele norme ju rid ic e ..............................................De

exem plu:............................................
17. Legile penale se clasifică (potrivit unui criteriu) în :........................................... ; potrivit
unui alt criteriu, legile penale se clasifică î n ............................................
18. Prin conceptul de lege penală generalăse are în vedere............................ Noţiunea
nu trebuie confundată cu aceea d e ............................................
19. Prin conceptul de incriminare se desemnează/se exprimă (în m
d e ......................................... , competenţa de a incrimina aparţinând..........................................
20. Autonomia dreptului penal (în raport de alte ramuri ale sistemului juridic intern) se
manifestă din punct de vedere............................................
TITLUL AL ll-LEA
APLICAREA LEGII PENALE
PRELIMINARII
Materia aplicării legii penale reprezintă un domeniu de analiză care poate fi abordat din
perspectiva mai multor coordonate, respectiv: timpul; spaţiul; persoanele; faptele. Fiecare
dintre aceste dimensiuni ale fenomenului aplicării legii penale prezintă particularităţi proprii,
specifice, precum şi laturi care se întrepătrund (în special în dinamica practicii judiciare, căci
orice aplicare a legii penale implică, deopotrivă, toate aceste coordonate)111.
Din raţiuni de sinteză (precum şi în considerarea acestor interdependenţe), legiuitorul
a grupat în Codul penal prevederile normative exprese care reglementează (în general)
aplicarea legii penale în două subdiviziuni de sistematizare din cuprinsul primului Titlu al Părţii
generale (denumit „Legea penală şi limitele ei de aplicare"). Este vorba despre: Secţiunea 1
(„Aplicarea legii penale în timp", art. 3-7 CP) şi Secţiunea a 2-a („Aplicarea legii penale în
spaţiu", art. 8-14 CP) din cadrul Capitolului II al titlului în cauză („Aplicarea legii penale"). Deşi,
formal, denumirile marginale ale acestor secţiuni fac referire expresă numai la două dintre
coordonatele care vizează aplicarea legii penale (timpul şi spaţiul), în realitate, aspecte din
componenta referitoare la aplicarea legii penale în considerarea sunt prezente
şi ele, fiind integrate normativ (mai ales) în cadrul secţiunii privitoare la aplicarea în spaţiu121
(din acest punct de vedere, se poate aprecia că titlul secţiunii respective exprimă incomplet
sfera de acoperire a reglementărilor pe care le cuprinde). De asemenea, unele reglementări
care se referă nemijlocit la aplicarea legii penale în timp*131sau în spaţiu141cuprind şi raportări
care vizează dimensiunea faptelor săvârşite (în urma comiterii cărora se impune aplic
reactivă151 a legii penale).
în prezentarea consecutivă vom urmări - la rândul nostru - linia de reglementare acreditată
normativ, sistematizând materia în două capitole, referitoare (în principal) la aplicarea legii
111 Legea penală - aşa cum se configurează aceasta la un anumit moment în timp - se aplică cu privire la o
persoană care, într-un anumit spaţiu, a comis o faptă incriminată. în plus, de la momentul comiterii acestei fapte
şi până la data aplicării definitive a legii penale (precum şi - uneori - chiar ulterior acestui moment, până la
încheierea completă a raportului juridic penal de conflict), este posibil să apară modificări în reglementarea penală,
cu potenţiale efecte corespunzătoare asupra aplicării legii penale timp), în privinţa cazului concret de referinţă.
121A se vedea, de pildă, dispoziţiile art. 9 CP (incident-în anumite împrejurări, expres reglementate-doar în
raport de cetăţenii români sau persoanele juridice române) sau ale art. 10, respectiv ale art. 11 CP (incidente-în
anumite împrejurări, expres reglementate - doar în raport de cetăţenii străini). în acelaşi sens, sunt de observat
şi prevederile cuprinse în art. 13 CP.
131Spre exemplu, art. 7 CP reglementează aplicarea în timp a legii penale în considerarea incriminate
potrivit dispoziţiilor unor legi (lato sensu) temporare.
[41 Astfel, de pildă, posibilitatea de aplicare în spaţiu a legii penale române potrivit principiului personalităţii
cunoaşte condiţii distincte după cum fapta comisă ca infracţiune este mai gravă ori m
reflectate în pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta), aşa cum se dispune în art. 9 alin. (1) şi (2) CP.
151în doctrină se întrebuinţează uneori referirea la eficienţa activă a legii penale, pentru a se caracteriza situaţiile
corespunzătoare raporturilor penale de conformare, respectiv referirea la eficienţa reactivă a legii penale, pentru
a se caracteriza situaţiile corespunzătoare raporturilor penale de conflict. în acest sens, a se vedea C. Mitrache ,
C r . Mitrache , Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 75.
II. APUCAREA LEGI! PENALE 137
penale în timp, respectiv în spaţiu111. în acest cadru, aspectele referitoare la aplicarea legii
penale în considerarea persoanelor şi a faptelor vor fi surprinse, la rândul lor, corespunzător
manierei în care reglementarea le oferă (explicit sau implicit) relevanţă aparte. Ori de câte
ori dispoziţiile normative nu fac referire la/sau nu implică aceste dimensiuni de aplicare a
legii penale, reiese că prevederile în cauză au, de principiu, o aptitudine de aplicare generică,
asupra oricărei persoane (desigur, dintre acelea care întrunesc toate condiţiile necesare
pentru a fi subiect de drept penai, pentru a avea capacitate penală), precum şi indiferent
de fapta comisă (ca faptă incriminată).1
[1] Ordinea reglementării actuale situează în mod prioritar aplicarea în timp (art. 3-7 CP) faţă de aplicarea în spaţiu
(art. 8-14 CP), spre deosebire de fostul Cod penal (cel de la 1968), în cadrul căruia prevederile corespunzătoare erau
stipulate în ordine inversă. Este vorba despre o opţiune de sistematizare normativă, viziunea în vigoare accentuând
importanţa determinării temporale certe a cadrului legislativ autohton incident, pentru toate ipotezele în care
regulile de aplicare a legii penale după criteriul spaţial ar indica reglementarea penală română ca fiind aplicabilă în
gestionarea unui raport penal de conflict. în plus, se poate aprecia că punctul normal (firesc) de referinţă în materie
de aplicare în spaţiu a legii române este indicat de principiul teritorialităţii (corespunzător majorităţii covârşitoare a
cauzelor soluţionate în practica penală română), aşa încât nu se ridică, de regulă, probleme de aplicare în spaţiu a
legii penale. Pe de altă parte, mai ales în perioada proximă succesiunii codurilor (în cadrul căreia se poate aprecia
că ne situăm încă, cel puţin sub anumite aspecte), problemele primordiale de aplicare a legii penale era de aşteptat
să fie (şi chiar au fost, respectiv mai sunt încă) legate de aplicarea în timp (atât sub aspect teoretic, cât şi practic).
CAPITOLUL I. APLICAREA LEGII PENALE IN TIMP
Secţiunea .Aspecte introductive şi clarificări terminologice
1
Trebuie precizat, de la început, că, în contextul de faţă, noţiunea de penală este
utilizată (de principiu) în sensul său larg, cuprinzând referirea la aplicarea în timp a oricărui
izvor de drept penal (de natură normativă) - corespunzător dispoziţiei cuprinse în art. 173 CP.
Punctul de debut al oricărei abordări teoretice a problematicii aplicării în timp a legii
penale presupune observarea unei realităţi simple. Astfel, adeseori, pe parcursul desfăşurării
etapelor specifice unor raporturi juridice penale de conflict, se înregistrează o dinamică
normativă mai mult sau mai puţin accentuată (modificări şi/sau completări ale unor legi
penale, abrogări, introducere în vigoare a unor dispoziţii noi etc.), care poate influenţa situaţia
juridică (penală) a numeroase persoane implicate în respectivele raporturi juridice. Asemenea
modificări legislative pot să intervină oricând, existând întotdeauna, la data apariţiei lor, o
serie de cauze nedefinitiv soluţionate sau de consecinţe (ale săvârşirii unor fapte incriminate)
aflate încă în curs de producere în raport de anumite persoane.
Prin urmare, orice transformare a legislaţiei penale va putea fi caracterizată, în raport
de unele situaţii concrete, ca intervenind fie în perioada dintre comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală şi data descoperii sale ori data identificării făptuitorului, fie - în
raport de alte situaţii - ca intervenind pe parcursul procesului penal, în diverse etape ale
desfăşurării acestuia. Cu privire la o serie de alte cazuri particulare, aceeaşi transformare
normativă se va interpune între data rezolvării definitive a unei cauze penale şi momentul
considerării ca executate a sancţiunilor de drept penal corelativ aplicate, iar, prin raportare
la alte ipoteze, respectivul eveniment va interveni după executarea sau considerarea ca
executată a respectivelor sancţiuni, dar înainte de a se fi epuizat alte eventuale consecinţe
(interdicţii, decăderi, incapacităţi) decurgând, în sarcina unor persoane, din comiterea unor
infracţiuni. Desigur, în multe dintre aceste situaţii particulare, modificările legislative intervenite
nu vor produce un impact concret, însă, în anumite cazuri, respectivele succesiuni de legi
penale vor implica efecte reale asupra situaţiei juridice a unor persoane aflate în raporturi
de conflict cu statul, ridicând, astfel, probleme de aplicare în timp a legii penale.
în acest context, analizând materia în discuţie, se impune constatarea utilizării - deopotrivă
în legislaţie, doctrină şi practică - a unei serii de noţiuni specifice legate de aplicarea temporală
a legii penale, anume: activitate; retroactivitate; ultraactivitate; extraactivitate. Punctăm,
pentru început, în linii mari, semnificaţia generală a acestor concepte, urmând ca o serie
de nuanţe şi particularităţi ale acestora să fie surprinse ulterior, pe parcursul prezentării
principiilor de aplicare în timp a legii penale.
Activitatea legii penale semnifică aplicarea acesteia potrivit regulii, standardului în materie,
anume în perioada cuprinsă între momentul intrării sale în vigoare şi momentul ieşirii ei
din vigoare, faţă de acele fapte (incriminate) comise în respectivul interval de timp. O lege
penală este activă atunci când ea produce efecte juridice, iar aplicarea sa potrivit activităţii
semnifică utilizarea ei pentru a soluţiona acele cauze (raporturi juridice penale de conflict)
privitoare la fapte săvârşite sub incidenţa sa[1!.1
111 Prin excepţie de la această regulă, credem că se poate aprecia că anumite dispoziţii penale activează doar
cu privire la fapte comise anterior intrării lor în vigoare (respectiv că - în mod aparent paradoxal - în cazul lor
activitatea se suprapune peste conceptul de retroactivitate). Este vorba despre acţiunea normativă a actelor de
II. APLICAREA LEGII PENALE 139
Retroactivitatea legii penale exprimă aptitudinea unei reglementări aflate în vigoare la

un anumit moment dat de a se aplica la data respectivă (când este în vigoare), însă pentru
rezolvarea unor situaţii de fapt apărute anterior momentului intrării sale în vigoare (înainte
de activarea sa)[1].
Ultraactivitatea legii penale semnifică aptitudinea unei legi penale de a supravieţui parţial
(relativ, în raport de anumite situaţii) momentului scoaterii sale din vigoare, continuând
să se aplice şi după această dată (aşadar, în timpul în care este activă/în vigoare o altă
reglementare)121. Sensul noţiunii se întregeşte cu precizarea că legea ultraactivă (aşadar,
legea veche, scoasă din vigoare în raport de un anumit moment de referinţă) nu se va putea
aplica în soluţionarea unor fapte penale comise după dispariţia sa (ceea ce ar corespunde
conceptului strict, propriu-zis de ultraactivitate - surprins comparativ cu noţiunea de
retroactivitate). Legea penală ultraactivă soluţionează doar acele cauze concrete apărute
(în principiu)131în timpul activităţii sale.
Extraactivitatea legii penale constituie o noţiune care exprimă o dublă potenţialitate de
rezolvare a unor probleme de aplicare în timp a legilor penale succesive, în afara limitelor
normale de activitate ale acestora, implicând atât un caz de posibilă retroactivitate, cât şi
un eventual caz de ultraactivitate[/l].Astfel, afirmându-se principiul specifi
penale mai favorabile (anterior intervenirii unei hotărâri definitive - potrivit art. 5 CP), până
la soluţionarea concretă a fiecărei cauze determinate (în raport de care principiul ar avea
incidenţă), nu se poate cunoaşte, în mod aprioric, care dintre legile penale succesive se
va prezenta ca fiind legea mai favorabilă. Drept urmare, se poate exprima regula aplicării
extraactive a legii penale mai favorabile, semnificând faptul că oricare dintre legile succesive
care va fi identificată, pe caz concret, ca fiind mai favorabilă se va aplica pentru a rezolva
raportul penal de conflict. Dacă aceasta va fi legea veche, ieşită din vigoare la momentul de
referinţă (al soluţionării raportului de conflict), atunci ea se va aplica ultraactiv. Dacă, din
contră, legea mai favorabilă se va dovedi legea nouă (în vigoare la momentul de referinţă,
dar intrată în vigoare după comiterea faptei care a dat naştere raportului de conflict pe care
urmează să îl rezolve), atunci aceasta se va aplica retroactiv. într-o asemenea ipoteză, în*1 4
2
clemenţă (legile de graţiere şi de amnistie, respectiv decretul prezidenţial de graţiere), care - prin firescul lucrurilor —
se aplică (doar) în raport de infracţiuni comise până la data intrării lor în vigoare!
[1] Sensul noţiunii este indicat, de altfel, prin chiar alcătuirea sa morfologică: retro- (cu sensul „înapoi", „în
urmă", „în sens contrar") şi -activ (cu sensul „actual", „în vigoare").
[2] Sensul noţiunii este indicat, de altfel, prin chiar alcătuirea sa morfologică: ultra- (cu sensul „dincolo de",
„peste") şi -activ (cu sensul „actual", „în vigoare").
131 Considerăm că pot fi imaginate excepţii de la formularea: legea ultraactivă se aplică, după ieşirea sa din
vigoare (deci în timpul activităţii unei alte legi, noi), pentru fapte comise în perioada în care era ea în vigoare!
Aceasta, deoarece pot exista şi situaţii de succesiune normativă mai amplă (mai mult de două legi penale care
să se fi succedat) de la apariţia şi până la stingerea unui raport juridic penal de conflict, caz în care este posibil
ca legea aplicabilă să fie cea intermediară (sau una dintre cele intermediare). în astfel de ipoteze, considerăm că
aprecierea caracterului retroactiv sau ultraactiv al legii aplicabile este relativă şi depinde de punctul de referinţă
asumat. Astfel, dacă stabilim acest punct de referinţă ca fiind reprezentat de momentul săvârşirii faptei, atunci
legea (intermediară) aplicabilă va putea fi calificată drept retroactivă (este incidenţă pentru soluţionarea unei
situaţii apărute anterior intrării sale în vigoare). în schimb, dacă permutăm punctul de referinţă asupra datei la
care se face aplicarea legii (momentul soluţionării raportului de conflict, data pronunţării hotărârii judecătoreşti),
aceeaşi lege poate fi apreciată drept ultraactivă (se aplică după ce a ieşit din vigoare). în acest din urmă caz, este
de observat că formularea indicată nu ar mai fi întru totul corectă: legea aplicabilă poate fi considerată ultraactivă
(din această din urmă perspectivă), deşi ea nu soluţionează (ulterior scoaterii sale din vigoare) un conflict penal
apărut pe când era activă, ci un conflict penal preexistent chiar şi faţă de data intrării sale în vigoare.
[4] Sensul noţiunii este indicat, de altfel, prin chiar alcătuirea sa morfologică: extra- (cu sensul „dincolo de",
„afară de", incluzând, aşadar, generic, atât sensul termenului „retro ", cât şi pe cel al termenului „ultra") şi -activ
(cu sensul „actual", „în vigoare").
oricare variantă posibilă de rezolvare, ceea ce este sigur este că nu se va putea rămâne în
cadrul unei soluţionări a raportului de conflict corespunzătoare conceptului de activitate a
legii penale. Ceea ce nu este cert însă de la bun început este sensul retro- sau (dimpotrivă)
cel ultraactiv al aplicării legii care se va dovedi, pe caz concret, mai favorabilă111.
Ilustrarea principiului activităţii legii penale
Legea penală veche (anterioară) Legea penală actuală (în vigoare) Lege penală viitoare
(nu se aplică) (se aplică) (nu se aplică)
_A_
i— A— \ axa r
timpului
^ __________
*1
Data săvârşirii infracţiunii Momentul judecării definitive
a infracţiunii
Momentul intrării în vigoare a legii actuale Momentul ieşirii din vigoare a legii actuale
***
Ilustrarea (generică a) aplicării retroactive a legii penale
Legea penală nr. 2 (dezincriminează sau)

Legea penală nr. 1 (incriminează drastic fapta) este mai favorabilă decât Legea nr. 1)
(nu se aplică) (se aplică)
axa f
,-----------A .
timpului1
Data săvârşirii faptei Momentul judecării definitive a faptei

(sau momentul executării condamnării definitive)
Momentul ieşirii din vigoare a Legii nr. 1 şi al intrării în vigoare a Legii nr. 2
[1] Aşadar, conceptele de activitate, retroactivitate şi ultraactivitate desemnează tipuri (forme, modalităţi,
principii) efective de aplicare în timp a legii penale, potrivit unuia dintre acestea putându-se califica întotdeauna
genul de aplicare efectivă (cazuală) a legii penale în timp (după ce s-a efectuat deja, în concret, în prealabil,
respectiva aplicare). în schimb, extraactivitatea desemnează numai o posibilitate (potenţialitate) de soluţionare a
unui raport penal de conflict (anterior rezolvării sale propriu-zise) în afara activităţii, înglobând atât eventualitatea
unei soluţii concrete de retroactivitate, precum şi eventualitatea unei soluţii concrete de ultraactivitate a legilor
care, în succesiunea lor, îşi dispută rezolvarea acelui raport de conflict. în acelaşi sens, a se vedea G. A ntoniu,
Tratat de drept penal. Volumul I. Introducere în dreptul penal. Aplicarea legii penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2015, p. 296, 297.
Ilustrarea (generică a) aplicării ultraactive a legii penale
Legea penală nr. 1 Legea penală nr. 2 (lege ulterioară unei legi temporare)
(lege temporară sau lege mai favorabilă) sau lege mai puţin favorabilă decât Legea nr. 1)
(se aplică) y y (nu se aplică)
axa { ^
timpului
Data săvârşirii faptei Momentul judecării definitive a faptei

(sa u m o m e n tu l e x e c u tă r ii con d am n ării d e fin itiv e )
\f
Momentul ieşirii din vigoare a Legii nr. 1 şi al intrării în vigoare a Legii nr. 2
***
Ilustrarea comună (suprapusă) a tuturor formelor de aplicare temporală a legii penale

( activitatea, retro
a
ctiv
ita , ultraactivitatea -
tea inclusiv cu fixarea conceptului de )
Legea penală nr. 1 Legea penală nr. 2 Legea penală nr. 3 axa
timpului
1
t ^ |1 ^ , ^
J1 J1 f i
1 t V 1r t ,
' l ' *
| Fapta incriminată X | Fapta incriminată Y Fapta incriminată Z
r
Momentul 0 Momentul A Momentul B Momentul C
Legendă: Momentul 0 = data intrării în vigoare a Legii penale 1; momentul = data

ieşirii din vigoare a Legii penale 1şi a intrării în vigoare a
B = data ieşirii din vigoare a Legii penale nr. 2 şi a intrării în vigoare a Legii penale 3;
momentul C = data ieşirii din vigoare a Legii penale 3; fapta incriminată X /Y /Z = data
comiterii faptei penale respective; Legea penală nr. 1/2/3 = reglementarea penală în
vigoare între momentele corespunzătoare de debut (intrare în vigoare)
şi de sfârşit (ieşire din vigoare).
• Activitatea legii penale (potrivit schemei) există în următoarele cazuri:

o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea
faptei incriminate X se pronunţă, potrivit Legii penale 1, (de la momentul 0+X: ulterior
comiterii infracţiunii X) până la momentul A;
faptei incriminate Y se pronunţă, potrivit Legii penale nr. 2, (de la momentul ulterior
comiterii infracţiunii Y) până la momentul B;
faptei incriminate Z se pronunţă, potrivit Legii penale 3, (de la momentul B+Z: ulterior
comiterii infracţiunii Y) până la momentul C.
• Retroactivitatea legii penale (potrivit schemei) există în următoarele cazuri:
faptei incriminate X se pronunţă, cu aplicarea Legii penale nr. 2, între momentul A şi
momentul B;

faptei incriminate X sau a faptei incriminate / se pronunţă, cu aplicarea Legii penale 3,
între momentul B şi momentul C.
• Ultraactivitatea legii penale (potrivit schemei) există în următoarele cazuri:
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate X se pronunţă, cu aplicarea Legii penale între momentul A şi momentul
B;
incriminate X se pronunţă, cu aplicarea Legii penale între momentul B şi momentul C;
faptei incriminate / se pronunţă, cu aplicarea Legii penale nr. 2, între momentul B şi
momentul C.
• Extraactivitatea legii penale mai favorabile (anterior unei condamnări definitive) există
(potrivit schemei) în următoarele cazuri:
faptei incriminate X urmează a se pronunţa între momentul A şi momentul B; dacă
se va aplica Legea penală nr. 1 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va
ultraactiva (prin raportare la momentul judecăţii), iar dacă se va aplica Legea penală
nr. 2 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va retroactiva (prin raportare
la data comiterii faptei). Până la identificarea legii mai favorabile efectiv aplicabile (1
sau 2), această aptitudine de soluţionare a cauzei, fie prin ultraactivitatea uneia, fie
prin retroactivitatea alteia, consacră conceptul de rezolvare a conflictului
temporal de legi penale;
faptei incriminate Y urmează a se pronunţa între momentul B şi momentul C; dacă
se va aplica Legea penală nr. 2 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va
ultraactiva (prin raportare la momentul judecăţii), iar dacă se va aplica Legea penală
nr. 3 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va retroactiva (prin raportare
la data comiterii faptei). Până la identificarea legii mai favorabile efectiv aplicabile (2
sau 3), această aptitudine de soluţionare a cauzei, fie prin ultraactivitatea uneia, fie
prin retroactivitatea alteia, consacră conceptul de rezolvare extraactivă a conflictului
temporal de legi penale;
incriminate X urmează a se pronunţa între momentul B şi momentul C; dacă se va aplica
Legea penală nr. 1 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va ultraactiva (prin
raportare la momentul judecăţii); dacă se va aplica Legea penală nr. 2 (determinându-se
că este mai favorabilă), aceasta va retroactiva (prin raportare la momentul comiterii
faptei), dar va şi ultraactiva (prin raportare la momentul judecăţii); dacă se va aplica
Legea penală nr. 3 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va retroactiva
(prin raportare la data comiterii faptei). Până la identificarea legii mai favorabile efectiv
aplicabile (1,2 sau 3), această aptitudine de soluţionare a cauzei, fie prin ultraactivitatea
uneia, fie prin retroactivitatea alteia (în funcţie de perspectiva de referinţă), consacră
conceptul de rezolvare extraactivă a conflictului temporal de legi penale.
Secţiunea a 2-a. Principiul aplicării active a legii penale

§1. Activitatea legii penale - principiu de bază în materia aplicării legii
penale în timp
în doctrină se apreciază (opinie majoritară) că principiul de bază în materie de aplicare
în timp a legii penale este reprezentat de principiul Afirmaţia se întemeiază pe
faptul că aplicarea activă a dispoziţiilor penale constituie regula firească (standardul, ipoteza
obişnuită) în domeniu, precum şi situaţia cea mai des întâlnită în practica penală (cazurile de
aplicare a legii penale potrivit reglementării corespunzătoare celorlalte principii de aplicare
în timp pot fi considerate, din acest punct de vedere, drept excepţionale). Totodată, ordinea
reglementării materiei aplicării în timp a legii penale în secţiunea corespunzătoare din Codul
penal (Secţiunea 1 a Capitolului II din Titlul I al Părţii generale) debutează cu prevederea
principiului activităţii. în plus, conceptele tuturor celorlalte principii şi forme de aplicare în
timp a legii penale sunt derivate de la un punct de referinţă reprezentat de noţiunea de
activitate a acesteia. De altfel, aplicarea activă a legii penale este impusă şi ca o consecinţă
a afirmării principiului fundamental (de drept penal) al legalităţii (în special al legalităţii
incriminării - fără a exclude însă şi dimensiunea legalităţii sancţiunilor de drept penal)
decurgând din acesta.
Principiul este lapidar enunţat prin dispoziţia inserată în art. 3 CP, potrivit căreia „Legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare".
După cum punctam şi cu o altă ocazie*121, se poate aprecia că această formulare normativă
este excesiv de restrictivă şi trebuie interpretată extensiv, căci legiuitorul face referire expresă
doar la aplicarea activă a legii penale în raport de infracţiunile comise în perioada în care
respectiva lege este în vigoare. în realitate, este un lucru bine cunoscut (reieşind din ansamblul
reglementării penale) faptul că legea penală conţine dispoziţii şi se aplică (din perspectiva
anumitor instituţii) şi cu privire la alte situaţii decât cele de comitere a unor infracţiuni, fiind
uneori suficient ca fapta incriminată săvârşită să rămână la simplul stadiu de faptă prevăzută
de legea penală™. Prevederea enunţată în art. 3 CP dă expresie, aşadar (sub aspectul pe
care îl avem în vedere în acest punct al expunerii), unei n domeniu, însă trebuie
recunoscute şi alte ipoteze de aplicare activă a legii penale, chiar dacă (din perspectivă
statistică) acestea sunt mai rar întâlnite141.
111Potrivit unui alt punct de vedere, neretroactivitatea legii penale ar constitui un principiu de aplicare în timp
a legii penale de rang superior (principal), în comparaţie cu principiul activităţii. Opinia ia ca punct de referinţă
ierarhia generală a actelor normative, întemeindu-se pe dispoziţiile cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituţie, text
din care se desprinde interdicţia retroactivităţii, cu excepţia cazului legii penale (precum şi al legii contravenţionale)
mai favorabile (într-un sens larg, care include atât referirea la conceptul propriu-zis de lege penală mai favorabilă,
cât şi referirea la legea de dezincriminare). A se vedea, în acest sens, Fl. Streteanu , D. Niţu , Drept penal. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 100, 101. în mod coerent, pe această linie de gândire, ar
putea reieşi inclusiv că retroactivitatea legii penale mai favorabile (lato sensu) constituie un principiu/o regulă
de aplicare în timp a legii penale care prezintă caracter prioritar (principal) în comparaţie cu activitatea acesteia,
având consacrare constituţională (chiar şi cu titlu de excepţie de la regula
121M.l. Michinici, M. Dunea, în T. Toader (coord .), M.l. Michinici, R. Răducanu , A. Crişu -CiocÎ ntă, S. Răduleţu ,
M. Dunea , Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 12,13. A se vedea, în acelaşi
sens, şi Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 100.
131Pentru surprinderea deosebirii dintre conceptul de infracţiune şi acela de faptă prevăzută de legea penală,
a se vedea prezentarea materiei referitoare la definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
141Abordând reglementarea din acest unghi, suntem de părere că ar fi oportună o formulare mai cuprinzătoare
(pe care o recomandăm legiuitorului, cu titlu de lege ferenda), precum (de pildă): legea penală se aplică faptelor
incriminate (sau faptelor prevăzutede legea penală) săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare. Şi mai recom
Principiul enunţă regula firească, impusă în mod natural, potrivit căreia legea penală
produce efecte juridice pe (întreaga) durată a activităţii sale, anume: de la data intrării
sale în vigoare şi până la momentul ieşirii sale din vigoare. în această perioadă de timp
legea activează permanent şi continuu, fără întrerupere111. Acesta este şi scopul în vederea
realizării căruia este edictat actul normativ reprezentând izvor de drept penal. în plus, se
prezumă, totodată, că legea activă întruneşte, în cea mai înaltă măsură posibilă (pentru
perioada respectivă şi cadrul socio-etatic de referinţă), caracter optim în reglementare,
în vederea apărării acelor valori şi relaţii sociale protejate penal de legiuitor (împotriva
conduitelor considerate suficient de periculoase pentru a fi incriminate). Reprezentând
legea curentă, aceasta este expusă spre informare destinatarilor şi beneficiarilor săi (prin
publicarea în Monitorul Oficial), fiind susţinută de puterea/autoritatea etatică şi impusă,
astfel, spre respectare.
Practic, prin dispoziţia stipulată în art. 3 Clegiuito
precum şi - implicit - consecinţe de principiu ale acesteia în materie de aplicare în timp a
legii penale. Astfel, din regula expres formulată (legea penală se aplică faptelor comise în
timpul cât ea se află în vigoare) reiese nu doar imperativul aplicării active a legii penale,
ci se deduce, totodată, interdicţia aplicării acesteia cu privire la situaţii de fapt apărute
anterior intrării ei în vigoare. Se conturează, prin urmare, conceptul de neretroactivitate a
legii penale (interdicţia aplicării retroactive a legii penale)121.
Dispoziţia art. 3 CP este, drept urmare, în perfectă corespondenţă cu prevederea
constituţională inserată în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală (care statuează că „Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile"),
enunţând aceeaşi idee de principiu ca şi aceasta din urmă, dar cu alte cuvinte şi într-o formă
adaptată la domeniul de reglementare al dreptului penal131. Desigur, regula şi implicaţiile ei*1
2
ar fi (în opinia noastră) formularea: legea penala se aplica în timpul cât ea se află în vigoare (astfel s-ar acoperi şi
ipoteza aplicării active a legii de dezincriminare - a se vedea observaţiile noastre subsecvente cu privire la acest
subiect).
[1] Cu titlu de situaţii mai rar întâlnite, se pot indica totuşi cazuri de suspendare a aplicării dispoziţiilor unei legi
(inclusiv penale), fără ca aceasta să fie, formal, scoasă din vigoare. Spre exemplu, aceasta este situaţia cu privire la
dispoziţiile normative declarate neconstituţionale, în perioada termenului de 45 de zile de la momentul publicării
în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale prin care se statuează asupra neconstituţionalităţii prevederii
în cauză (timp în care legiuitorul ar putea să pună de acord prevederile legale respective cu hotărârea instanţei
de contencios constituţional) - potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie. Sau s-ar putea imagina ipoteza în care, pe
durata unei stări excepţionale pasagere, ca efect al intrării în vigoare a unei legi temporare, s-ar suspenda aplicarea
prevederilor unei legi penale permanente, fără ca aceasta să fie abrogată, urmând a-şi relua rolul de reglementare
activă după ieşirea din vigoare a legii temporare respective.
[2] Maniera de formulare a regulii activităţii legii penale nu implică logic, în sine (şi în mod automat) -în mod simetric
cu interdicţia retroactivităţii-, şi interdicţia aplicării ultraactive a legii penale (aşadar, non-ultraactivitatea). Dimpotrivă,
textul art. 3 CP - analizat separat de ansamblul reglementărilor în materie de aplicare în timp a legii penale - ar
acredita, mai degrabă, credinţa potrivit căreia legea penală ar urma să fie, de regulă, (şi) ultraactivă, continuând
să soluţioneze, chiar după scoaterea sa din vigoare, cauzele referitoare la infracţiuni (sau, mai bine spus, fapte
incriminate) comise în perioada activităţii sale. O asemenea consecinţă este însă infirmată prin analiza globală
a întregii materii a aplicării legii penale în timp, prin observarea rolului şi relaţiei în care se găseşte principiul
activităţii cu restul principiilor de aplicare temporală a dispoziţiilor juridico-penale (mai ales cu principiul specific
al aplicării legii penale mai favorabile).
l3] Astfel, dacă legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare, reiese (ca
regulă) că ea nu se aplică faptelor incriminate comise anterior activării sale, precum nu se aplică nici cât timp este
în vigoare, decât ulterior săvârşirii unei infracţiuni (or, mai corect spus, unei fapte incriminate). Prin urmare, derivă
că legea (penală) dispune numai pentru viitor, aşa cum impune şi textul constituţional enunţat. De altfel, este de
observat că dispoziţia din art. 15 alin. (2) din Constituţie nu menţionează, în mod expres şi explicit, niciunul dintre
conceptele de activitate, retroactivitate, respectiv neretroactivitate, însă le implică pe toate (pe fiecare în parte), în
egală măsură (din punctul nostru de vedere). într-adevăr, dacă legea dispune numai pentru viitor, înseamnă atât că
ea nu se aplică pentru trecut (aspect dedus printr-o interpretare per a contrario), cât şi - deopotrivă - că ea se aplică
(interdicţia corelativă) nu au caracter absolut, ci relativ. Aceasta reiese din chiar prevederea
constituţională invocată, precum şi din reglementarea celorlalte principii de aplicare în timp
a legii penale, potrivit Codului penal (existând ipoteze în care nu doar că se permite, ci chiar
se impune aplicarea extraactivă a legii penale).
§2. Analiza principiului aplicării active a legii penale

Principiul activităţii este, aşadar, legat de identificarea pe axa timpului a unui interval în
cadrul căruia legea penală se aplică faptelor săvârşite în respectiva perioadă. Acest interval
este jalonat de două momente, reprezentate de data intrării în vigoare, respectiv de data
ieşirii din vigoare a legii penale.
a) Ca regulă, legea penală intră în vigoare la 3 zile după publicarea sa în Monitorul Oficial
al României, dacă nu se prevede expres o altă dată pentru acest eveniment (însă, neapărat,
o asemenea altă dată va trebui să fie ulterioară termenului minim de 3 zile). Statuarea are
valoare constituţională, potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 78 din Legea fundamentală111.
Termenul minim, de 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, se calculează potrivit
sistemului denumit „pe zile pline"121 (calendaristice). în acest sens dispune art. 12 alin. (1)
din Legea nr. 24/2000131, care prevede: „Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei
legi speciale de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial
al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se
calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României,
potrivit principiului activităţii (adică, pe viitor, faptelor comise cât se află în vigoare). Sub acest aspect, apreciem
că cele două idei se deduc în aceeaşi măsură din textul constituţional (acesta le implică şi le exprimă implicit, în
mod egal, pe amândouă), neputându-se stabili o ordine ierarhică între ele, din punct de vedere al modului în care
decurg din exprimarea legiuitorului constituant. Aşadar, ordinea/ierarhia lor trebuie stabilită sub un alt aspect,
anume din punct de vedere logic, luând ca punct de referinţă stadiul normal, firesc (natural) al lucrurilor. Or, sub
acest aspect, ni se impune cu puterea evidenţei că punctul central, axul în jurul căruia pivotează problemele de
aplicare în timp a legii (penale) nu poate fi identificat decât în conceptul de activitate, cu plecare de la acesta
configurându-se, ulterior, derivatele: retroactivitate, ultraactivitate, extraactivitate, respectiv negaţiile unora dintre
ele, precum neretroactivitate. Altfel spus, sensul normal al circuitului este următorul: din regula activităţii decurge
interdicţia neretroactivităţii, iar, ca excepţie de la aceasta, se admite (sau chiar se impune, uneori) retroactivitatea
anumitor categorii de legi (lato sensu). Spunând că legea dispune numai pentru viitor, textul constituţional nu
modifică această ordine, căci, într-o interpretare obiectivă, neutră, reiese (în opinia noastră) că enunţul implică, în
mod egal, exprimarea (subînţeleasă) atât a activităţii, cât şi a neretroactivităţii, ordinea lor urmând a se stabili doar
prin recurgere la criterii logice (externe) de interpretare! în acest sens, a se vedea şi G. A ntoniu , op. cit., p. 293.
[1] Art. 78 din Constituţie prevede: „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile
de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei".
[2] în domeniul juridic au fost conturate trei tipuri de sistem de calcul al termenelor, anume: sistemul pe zile
pline/calendaristice (se iau în considerare atât ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, cât şi ora sau ziua
la care se împlineşte termenul); sistemul pe zile libere (nu se iau în calcul nici ora sau ziua de la care începe să curgă
termenul, nici ora sau ziua la care acesta se împlineşte); sistemul mixt (nu se ia în calcul ora sau ziua de debut al
curgerii termenului, dar se ia în calcul ora sau ziua de încheiere a acestuia). Sub alte aspecte de clasificare, termenul
în cauză apare drept legal (iar nu judiciar), minim (iar nu fix sau maxim), de succesiune (iar nu de regresiune) şi
dilatoriu/prohibitiv (iar nu peremptoriu/imperativ). A se vedea, în acest sens (printre alte surse), G r .Gr . Theodoru ,
Tratat de Drept procesual penal, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 424; T.V. G heorghe , în N. Volonciu ,
A.S. Uzlău (coord .), R. Moroşanu , C. Voicu , V. Văduva, G. Tudor, D. Atasiei, T.V. Gheorghe, C. Ghigheci, C.M. Chiriţa,
T. Manea , Codul de procedură penală comentat, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 717-738; I. Neagu,
M. Damaschin , Tratat de procedură penală. Partea generală (în lumina noului Cod de procedură penală), ed. a 2-a,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 707-714.
[3] Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată
în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010).
şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare". Aşadar, la calcularea termenului se
iau în considerare atât ziua din care începe acesta să curgă, cât şi ziua la care se împlineşte111.
Trebuie precizat că cele astfel expuse se limitează la accepţiunea restrânsă a conceptului
de lege penala (au în vedere, aşadar, acele izvoare normative de drept penal care sunt
reprezentate de legile organice). Aceasta, deoarece dispoziţiile art. 78 din Constituţie nu
acoperă şi ipoteza datei la care intră în vigoare ordonanţele de urgenţă ale Guvernului. Cu
privire la intrarea în vigoare a acestor din urmă izvoare de drept (penal), reţinem dispoziţiile
cuprinse de art. 115 alin. (5) teza I din Constituţie, potrivit cărora: „Ordonanţa de urgenţă
intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera
(Parlamentului - n.n.) competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial
al României (...)".
Textul astfel indicat prezintă aptitudinea unor interpretări neunitare. Pe de o parte,
s-ar putea considera că, imediat ce sunt întrunite cumulativ cele două cerinţe (indicate
expres drept condiţii pentru intrarea în vigoare a unei ordonanţe de urgenţă - şi anume
depunerea sa spre dezbatere la Camera competentă a Parlamentului şi publicarea ei în
Monitorul Oficial), aceasta devine activă (aşadar, în momentul imediat următor*121 al datei
calendaristice la care ultima dintre aceste două condiţii este întrunită în mod efectiv). Pe de
altă parte, referirea din textul constituţional la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă
după întrunirea cumulativă a celor două condiţii, corelată cu imperativele şi standardele
implicate de principiul fundamental al legalităţii incriminării, ar putea fi invocate pentru
a acredita şi o altă idee. Potrivit acesteia, s-ar putea considera că - cel puţin în domeniul
dreptului penal - o ordonanţă de urgenţă nu ar trebui să intre în vigoare decât în ziua (data
calendaristică) imediat următoare celei la care s-au întrunit, cumulativ, cele două condiţii
precizate în dispoziţia din Legea fundamentală (aşadar, la ora 00:00 a primei date calendaristice
consecutivei celei în care s-a efectuat publicarea ordonanţei de urgenţă în Monitorul Oficial,
aceasta fiind - în prealabil - depusă spre dezbatere la Camera competentă a forului legiuitor).
Chestiunea a fost tranşată (incidental) de către Curtea Constituţională, care a pronunţat
o decizie131 în ale cărei considerente s-a statuat, în mod obligatoriu, în sensul că prima
dintre interpretările mai sus înfăţişate urmează a avea câştig de cauză. Drept urmare, reiese
[1] Prin urmare, o lege (inclusiv una penală) intră în vigoare (ca regulă, sub rezerva unei dispoziţii contrare
exprese care să prevadă un moment ulterior pentru aceasta) la miezul nopţii dintre cea de-a treia şi cea de-a
patra dată calendaristică de la publicarea ei în Monitorul Oficial, calculul incluzând, ca primă zi, data la care a fost
realizată publicarea, indiferent de ora la care s-a petrecut acest eveniment. Spre exemplu, dacă o lege s-a publicat
în Monitorul Oficial pe 1 ianuarie a unui an (chiar şi - teoretic - la ora 23:59 a datei de 1 ianuarie), ea va intra în
vigoare (dacă nu se dispune expres o altă dată, ulterioară) la ora 00:00 a datei de 4 ianuarie a respectivului an (la
miezul nopţii, între 3 şi 4 ianuarie).
121 Varianta interpretativă astfel conturată ridică (printre altele) problema identificării cu precizie a acestui
moment, putându-se discuta dacă este vorba despre primul minut sau - eventual - chiar despre prima secundă
consecutivă publicării textului normativ al ordonanţei de urgenţă a Guvernului în Monitorul Oficial, ulterior depunerii
acesteia (în prealabil) la Camera competentă a Parlamentului. Aceasta, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile din Codul
penal referitoare la calculul timpului (art. 186 CP) nu fac menţiune decât despre termene pe luni, săptămâni,
respectiv zile, fără a coborî sub acest din urmă interval convenţional de calcul al timpului (dispoziţiile din Codul de
procedură penală - art. 269, care reglementează, oricum, doar materia calculului termenelor procedurale, ceea ce
nu este cazul în contextul aici analizat - se referă inclusiv la calculul timpului pe ore, dar nici acestea nu coboară
mai jos de acest nivel, pentru a ajunge la stadiul minutelor sau al secundelor). O dificultate suplimentară poate
reieşi, eventual, şi din caracterul incert al fixării cu exactitate a momentului precis la care a avut loc actul respectivei
publicări (este acesta data finalizării imprimării textului pe ultimul exemplar al acelei ediţii a Monitorului Oficial
sau poate data eliberării acestei ediţii spre distribuţie ori data postării textului pe pagina de internet a Monitorului
Oficial - şi oare care moment prevalează, cu exactitate, dacă apar diferenţe între aceste ultime două date? - sau
vreun alt moment exact - şi anume care?).
131 Decizia nr. 28/2013 (5 februarie), publicată în M. Of. nr. 164/2013 (27 martie).
că o ordonanţă de urgenţă a Guvernului (inclusiv una conţinând reglementări în materia

dreptului penal) va trebui apreciată ca intrând în vigoare ce s-a publicat în Monitorul
Oficial (cu toate problemele efective ante-indicate referitoare la identificarea cu precizie a
acestui moment). Aceasta, desigur, dacă a fost în prealabil depusă spre dezbatere la Camera
competentă a Parlamentului. Altfel spus, o ordonanţă de urgenţă intră în vigoare în cuprinsul
aceleiaşi date calendaristice în care s-a efectuat publicarea ei. Astfel dispun şi prevederile
cuprinse în art. 12 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora: „Ordonanţele de urgenţă
ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul
lor nu este prevăzută o dată ulterioară".
Trebuie să punctăm că soluţia - deşi este general obligatorie (ca efect al deciziei amintite
a Curţii Constituţionale) - ridică unele critici din perspectiva compatibilizării cu imperativele
principiului fundamental (de drept penal) al legalităţii (incriminării şi sancţiunilor de drept
penal). Ea apare, totodată, ca inechitabilă sub aspectul neacordării unui interval de timp
minim, suficient pentru ca destinatarii normelor (penale) respective să se poată informa,
în mod rezonabil, asupra conţinutului acestora (ceea ce reprezintă o condiţie sine qua non
pentru a-şi putea adapta conduita la solicitările legale, respectiv pentru a li se putea imputa
oficial, formal, un eventual derapaj comportamental de la standardul normativ). Decizia Curţii
Constituţionale111 s-a fundamentat, practic, pe aprecierea drept prioritare a altor aspecte,
respectiv: siguranţa publică; utilitatea/necesitatea prevederii unui mecanism normativ care
să poată implementa în dreptul pozitiv, cu maximă celeritate, modificări legislative în situaţii
de urgenţă (care nu suferă amânare, date fiind primejdiile potenţial majore pentru ordinea
de drept şi - posibil - pentru însăşi existenţa statului) etc.
Cu toate acestea, deşi caracterul întemeiat al unor astfel de considerente nu poate fi negat*121,
credem că rezolvarea atinsă nu este lipsită de vulnerabilitate sub aspectul unei potenţiale
cenzuri din perspectiva unei stricte protecţii a drepturilor şi libertăţilor fundamentale (care ar
putea veni de la nivel supranaţional, spre exemplu, din partea Curţii Europene a Drepturilor
Omului). Aceasta, pentru că temelia unei echitabile impuneri a regulii nemo censetur ignorare
legeml3] constă în asigurarea, prealabilă intrării în vigoare a unei dispoziţii normative (mai ales
a uneia penale), a posibilităţii efective de luare a acesteia la cunoştinţă, de către autorităţile
statului, precum şi de către destinatarii (respectiv beneficiarii) săi. Or, considerăm că este
practic imposibil de susţinut că o asemenea posibilitate ar exista, în mod real şi rezonabil,
atunci când, în momente diferite din cadrul aceleiaşi zile (date calendaristice), legislaţia
penală ar suferi, în mod brusc, modificări141!
[1) Care a fost luată (aspect ce merită subliniat) cu majoritate de voturi, iar nu în mod unanim. într-un sens
care susţine criticile schiţate de noi, a se consulta opinia separată la Decizia nr. 28/2013 a Curţii Constituţionale.
121 Iar o eventuală decizie în sens contrar ar fi lipsit societatea, într-adevăr, de un mecanism/instrument de
reacţie eficient, poate chiar vital în anumite conjuncturi excepţionale ce ar putea să apară la un moment dat.
l31în traducere liberă: nimănui nu îi este permis a invoca necunoaşterea legii (cu sensul că o asemenea invocare
nu va produce - ca regulă - efecte juridice exoneratoare, în beneficiul persoanei destinatarului legii).
[41în acelaşi sens, a se vedea şi Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 102; G. A ntoniei, op. cit., p. 292. Neajunsurile
soluţiei constând în intrarea în vigoare a unor norme penale reglementate printr-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului,
chiar la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial (fiind întrunite şi celelalte condiţii), pot fi observate (sub
acest aspect) şi prin comparaţie cu procedura intrării în vigoare a normativului contravenţional (ilicitul contravenţional
reprezentând o formă mai puţin gravă a ilicitului juridic decât ilicitul penal). Potrivit dispoziţiilor din art. 4 alin. (1)
şi (2) din O.G. nr. 2/2001 (privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în M. Of. nr. 410 din 25 iulie 2001,
aprobată, cu modificări, de Legea nr. 180/2002, publicată în M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2002), se dispune că
„Dispoziţiile din actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile intră în vigoare în termen
de 30 de zile de la data publicării (...). în cazuri urgente se poate prevedea intrarea în vigoare într-un termen mai
scurt, dar nu mai puţin de 10 zile". Or, dacă o prevedere contravenţională nu poate intra în vigoare imediat după
Deoarece în capitolul dedicat prezentării izvoarelor dreptului penal am arătat că pot

reprezenta surse (jurisprudenţiale) de drept penal - cu particularităţile acolo precizate - şi
unele decizii ale Curţii Constituţionale a României, respectiv ale înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, trebuie să punctăm că data de la care acestea încep să îşi producă efectele
obligatorii, pentru viitor, este reprezentată tot de momentul publicării lor în Monitorul
Oficial al României111. Dincolo de această realitate, care se impune în mod obiectiv, apreciem
că ar fi oportun ca legiuitorul să ia în considerare, lege ferenda, posibilitatea modificării
acestei date. Astfel, ar fi poate mai firesc ca momentul de la care izvoarele jurisprudenţiale
de drept (penal) ar începe să îşi producă efectele practice să fie separat de data publicării lor
oficiale (fiind reprezentat, cel puţin, de primul moment al datei calendaristice consecutive
celei în care s-a efectuat publicarea). Pentru o asemenea soluţie pledează aceleaşi raţiuni de
echitate şi de necesitate de informare reală a destinatarilor, care se pot invoca (în prezent)
pentru a justifica soluţia legală existentă în privinţa momentului intrării în vigoare a unei
legi penale (stricto sensu). Se adaugă şi argumentul dificultăţii practice ridicate de corelarea
probei momentului exact la care s-a petrecut un anumit fapt juridic cu aceea a momentului
precis la care s-a realizat publicarea unei astfel de hotărâri în Monitorul Oficial.
)îbnceea ce priveşte momentul ieşirii din vigoare a legii penale, acesta este reprezentat:
- f ie de momentul abrogării acesteia (regula în materie);
- fie de data ajungerii la termen (auto-abrogare) ori a dispariţiei situaţiei excepţionale
care a impus reglementarea (în cazul legilor temporare);
- fie de data intrării în vigoare a legii de respingere a unei ordonanţe de urgenţă a
Guvernului121;
- fie de momentul împlinirii termenului (de 45 de zile de la data publicării în Monitorul
Oficial) în care se permite legiuitorului să pună de acord o dispoziţie normativă cu standardul
constituţional indicat, consecutiv pronunţării unei decizii de neconstituţionalitate de către Curtea
Constituţională a României (dacă o asemenea corelare nu a avut loc în mod corespunzător);
- fie de data publicării în Monitorul Oficial a unei decizii obligatorii a înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie (pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii ori cu titlu de
hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), prin care s-ar statua în sensul
constatării ca ieşită din vigoare a unei prevederi legale (penale) - desigur, sub condiţia ca
efectul unei asemenea hotărâri să se menţină nealterat (să nu fie infirmat ca efect al unei
prevederi legale exprese ori cenzurat - chiar şi indirect - în urma pronunţării unei decizii
de către Curtea Constituţională)131.
Nu se poate aprecia că o lege penală (lato sensu) ar putea să fie scoasă din vigoare ca
efect al caducitâţii/câderii în Id
tinOricât de mult timp s-ar scurge de la m
esu
la care o anumită prevedere penală nu a mai înregistrat aplicare efectivă în practică, acea
dispoziţie îşi menţine formal (teoretic) aptitudinea de a fi incidenţă în concret, până ce
publicarea acesteia, afortiori, o normă penală ar trebui să cunoască, întotdeauna, o minimă perioadă de vacatio
legis (perioada dintre publicarea normei legale în Monitorul Oficial şi data intrării acesteia în vigoare)!
[1] în acest sens, a se vedea dispoziţiile cuprinse în art. 147 alin. (4) din Constituţie, respectiv cele din art. 474
alin. (4) şi art. 477 alin. (3) CPP [în corespondenţă cu prevederile art. 126 alin. (3) din Constituţie].
[2] în acest sens, a se vedea şi G. A ntoniu , op. cit, p. 304.
[3] Trebuie accentuat faptul că RIL-ul/HP-ul nu au formal aptitudinea de a scoate din vigoare o normă juridică
(penală), dar ele pot impune, în mod obligatoriu pentru instanţe (sub rezerva unei eventuale luări de poziţie, în
sens contrar, a legiuitorului penal ori a Curţii Constituţionale), constatarea ca ieşită din vigoare a unei dispoziţii
legale cu privire la care există dubiu în ceea ce priveşte statutul său activ/inactiv (împrejurarea că este sau nu mai
este o normă în vigoare)!
nu se produce unul dintre evenimentele mai sus indicate, care să o scoată propriu-zis din
vigoare, oficial111.
Modalităţile de scoatere din vigoare a unei legi penale (expuse anterior) reprezintă ipoteze
juridice distincte, implicând însă acest efect comun. Faptul că sunt modalităţi separate prin
care se poate scoate din vigoare o lege penală semnifică - aspect deosebit de important - că
reglementările normative exprese privind (doar) unul dintre aceste procedee nu se extind
automat şi asupra celorlalte alternative. Astfel, spre exemplu, ieşirea din vigoare ca efect al
declarării neconstituţionalităţii (şi al expirării termenului în care legiuitorul ar fi putut pune de
acord dispoziţia în cauză cu Legea fundamentală, fără a se fi realizat însă aceasta) nu poate fi
confundată cu abrogarea (act de voinţă al legiuitorului, care infirmă, cu efecte pentru viitor,
actul său de voinţă anterior, prin care a introdus în vigoare respectiva reglementare). Drept
urmare, celei dintâi nu i se vor putea aplica (toate) regulile incidente în caz de abrogare,
precum aceea prevăzută în art. 64 alin. (3) teza a ll-a din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia:
„(...) Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare
actul normativ iniţial (...)". Ca atare (cu titlu de exemplu), în ipoteza ieşirii din vigoare a unei
dispoziţii de abrogare a unei norme de incriminare (abrogare care ar conduce, în concret,
la dezincriminarea faptei), prin abrogarea respectivei norme de abrogare nu s-ar atrage în
mod automat o reincriminare a conduitei respective. însă, în cazul ieşirii din vigoare a unei
asemenea dispoziţii legale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii sale (în condiţiile în
care viciul de neconstituţionalitate nu ar fi acoperit în termen), va opera o reincriminare a
conduitei în cauză*121!
Dincolo de aspectele referitoare la formele/tipurile abrogării (totală sau parţială; expresă -
concretă/directă ori generică/indirectă - sau tacită/implicită) - care nu prezintă particularităţi
(nici) în dreptul penal, fiind corespunzătoare conceptelor studiate în materia teoriei generale
a dreptului (la care facem, astfel, trimitere)131- , ţinem (la rândul nostru)141să atragem atenţia
că operaţiunea scoaterii din vigoare (în general şi în special prin intermediul procedeului
tipic al abrogării) a unei norme de incriminare nu implică în mod automat şi o dezincriminare
(şi nu trebuie interpretată în acest sens). Astfel, după cum am fixat deja, prin noţiunea de
incriminare se desemnează operaţiunea utilizată de legiuitor pentru a introduce în vigoare
o normă prin care se descrie o anumită conduită drept infracţiune. Procedeul presupune
111Afirmaţia îşi menţine valabilitatea indiferent dacă lipsa aplicării concrete a unei anumite dispoziţii penale,
pentru o perioadă îndelungată de timp, se datorează lipsei comiterii (sau descoperirii/probării comiterii) unui
anumit tip de conduită, formal incriminată, sau împrejurării că, deşi respectivul tip de comportament se săvârşeşte,
în continuare, în unele situaţii de fapt, s-a încetăţenit totuşi o veritabilă cutumă a practicii organelor judiciare de
neaplicare a prevederilor legale incidente. Aşa s-au petrecut lucrurile, de exemplu, într-o anumită perioadă de
activitate a fostului Cod penal, în privinţa reprimării faptelor de adulter, care erau/şi au continuat - formal - să fie
incriminate până în anul 2006, deşi în practica judiciară nu se mai înregistrau pe rol cauze privitoare la asemenea
fapte, cu toate că acestea se petreceau în concret. A se vedea şi Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 106; G. A ntoniu ,
op. cit., p. 305.
121A se vedea, în acest sens, problema considerării ca incriminate (ori nu) a faptelor de insultă şi calomnie, în
perioada activităţii fostului Cod penal, ulterior abrogării normelor lor de incriminare prin art. I pct. 56 din Legea
nr. 278/2006 (publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006), după ce respectivele dispoziţii de abrogare au fost
declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 104 din 12
februarie 2007). A se consulta - pentru aceasta - şi Decizia nr. 8/2010 (recurs în interesul legii) a Secţiilor Unite
ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 416 din 14 iunie 2011), precum şi Decizia nr. 206/2013
a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013).
131A se vedea N. Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 146; I. C eterchi,
I. C raiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 62,63. A se vedea şi Fl. Streteanu ,
D. Niţu, op. cit., p. 102-105; G. A ntoniu , op. cit., p. 300 ş.u.
141în acelaşi sens, a se vedea Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit, p. 124,125; C. Mitrache, Cr . Mitrache, op. cit. (2014),
p. 78.
prevederea condiţiilor constitutive ale respectivei fapte în legea penală şi activarea/respectiv

menţinerea în vigoare a normei. Drept urmare, dezincriminarea reprezintă actul de scoatere
din vigoare a unei norme care prevede o conduită reglementată anterior ca infracţiune,
renunţarea la aprecierea ca faptă ilicită (sub aspect penal) a unei asemenea conduite.
Or, deşi dezincriminarea nu poate surveni decât în urma scoaterii din vigoare a unei
norme de incriminare, trebuie insistat asupra faptului că nu orice asemenea acţiune conduce,
întotdeauna, la o dezincriminare. Pentru ca scoaterea din vigoare a unei norme de incriminare
sâ atragă şi dezincriminarea respectivului tip de conduită, este necesar ca nicio altă normă
penală rămasă/introdusă (concomitent) în vigoare să nu cuprindă descrierea acelei fapte
drept infracţiune. Aşadar, ori de câte ori intervine o modificare a legislaţiei penale, în cadrul
căreia operează şi scoaterea din vigoare a unor norme de incriminare, pentru a se putea
aprecia că a operat astfel o dezincriminare, trebuie să se efectueze o examinare a întregii
legislaţii pozitive (rămasă în vigoare la momentul respectiv). Dacă, în urma acestei verificări,
nu se identifică norme de incriminare care să menţină în sfera ilicitului penal conduita de
referinţă, atunci se poate aprecia că a operat o dezincriminare (cu privire la aceasta). Dacă,
din contră, asemenea norme pot fi identificate (ele preluând încadrarea juridică a cauzelor
concrete în care s-a reţinut comiterea acelei fapte), atunci nu se poate aprecia că prin
scoaterea din vigoare a anumitor norme de incriminare s-a produs (şi) o dezincriminare a
faptelor prevăzute acolo111.
O altă chestiune legată de sfera de cuprindere a dispoziţiei din art. 3 CP priveşte identificarea
datei la care o infracţiune (o faptă prevăzută de legea penală, în general) se apreciază a fi
săvârşită (din moment ce textul dispune că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite
în timpul cât ea se află în vigoare). De regulă, în cele mai multe cazuri, stabilirea acestui
moment nu ridică probleme deosebite. Majoritatea infracţiunilor reprezintă care nu
au o desfăşurare în timpl2] la un nivel care să implice probleme de aplicare a legii penale
sub aspectul acestei coordonate.*1 2
111 După cum indică doctrina (aspecte probate de-a lungul timpului, ca urmare a unor diverse transformări
legislative penale), uneori este posibil ca aceeaşi incriminare să continue a fi reglementată, însă sub o denumire
distinctă de cea sub care era cunoscută anterior. în acelaşi sens dispun şi prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din
Legea nr. 187/2012 (legea de punere în aplicare a Codului penal actual, publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie
2012): „Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau
de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire". Alteori, este posibil ca o conduită iniţial incriminată în mod de
sine stătător să fie cuprinsă în cadrul complex al unei incriminări mai ample sau - dimpotrivă - să fie simplificată,
menţinându-se însă în vigoare numai anumite aspecte ale incriminării iniţiale (care era mai cuprinzătoare). în aceste
ultime cazuri, în măsura în care anumite fapte concrete care se puteau încadra în norma de incriminare anterioară
îşi menţin aptitudinea de încadrare şi în noua formulă de incriminare (putând fi calificate drept infracţiuni şi potrivit
legii penale vechi, şi celei noi), reiese că incriminarea s-a menţinut (dincolo de formala scoatere din vigoare a textelor
normative din fosta reglementare, care o cuprindeau pe aceasta). Pentru mai multe detalii despre accepţiunile
sub care poate fi receptat/reglementat conceptul de lege de dezincriminare, a se vedea secţiunea următoare a
prezentei lucrări (referitoare la retroactivitatea legii de dezincriminare). Un exemplu în această materie îl poate
reprezenta preluarea, în incriminarea actuală a luării de mită (art. 289 CP), a conţinutului constitutiv al infracţiunii
de primire de foloase necuvenite (art. 256 CP 1968).
121 Orice eveniment (inclusiv orice activitate umană) cunoaşte o desfăşurare inerentă sub aspect temporal,
se produce/manifestă în timp. în materia dreptului penal însă, de regulă, activităţile umane corespunzătoare
unor norme de incriminare care nu se întind în timp pe o perioadă suficient de mare pentru a se realiza trecerea
de la o anumită dată calendaristică la o altă dată calendaristică pot fi apreciate drept desfăşurare în
timp, în sensul de fapte fără o desfăşurare temporală relevantă din punct de vedere juridico-penal. Deşi ele sunt
realizate, obiectiv, într-o anumită unitate de timp, acest aspect nu implică producerea unor consecinţe juridice
propriu-zise, sub aspect penal. Prin excepţie de la această regulă, faptul că anumite izvoare de drept penal încep a-şi
produce efectele juridice chiar de la data publicării în Monitorul Oficial (cazul ordonanţei de urgenţă a Guvernului
şi al jurisprudenţei naţionale obligatorii) ar putea conduce la recunoaşterea (excepţională a) unor efecte juridice
legate de determinarea momentului exact al aprecierii ca săvârşită a unei fapte corespunzătoare unei norme
însă există anumite tipuri de infracţiuni care manifestă aptitudinea de desfăşurare

prelungită în timp, la un nivel*111care implică, în mod natural, posibilitatea (chiar probabilitatea
sau certitudinea) producerii unor efecte juridice diferite, în funcţie de modul în care se
stabileşte ca fiind dată a săvârşirii lor (a aprecierii lor ca fiind comise), după caz, unul sau altul
dintre momentele pe parcursul cărora se desfăşoară acestea. Ele sunt numite infracţiuni cu
desfăşurare în timp/infracţiuni de durată (în sensul de infracţiuni care implică o desfăşurare
în timp relevantă dintr-o perspectivă juridico-penalâ), categoria lor cuprinzând următoarele
patru tipuri de fapte incriminate: infracţiuni continue, infracţiuni continuate, infracţiuni de
obicei (toate acestea fiind cunoscute şi sub denumirea generică de infracţiuni cu durată de
consumare) şi infracţiuni progresive[2].
în cazul acestor activităţi infracţionale se pot distinge un moment iniţial de comitere (la
care sunt întrunite toate elementele constitutive necesare pentru existenţa infracţiunii în
forma tipică, de faptă consumată) - denumit momentul consum ării-, precum şi un moment
final de desfăşurare a infracţiunii (data până la care se continuă săvârşirea acesteia ori până
la care se reiterează comportamentul infracţional sau până la care se produc manifestări şi/
sau amplificări ale urmării/rezultatului infracţiunii) - denumit momentul epuizării.
Fără a intra, în acest punct, în detalii, menţionăm că, în cazul acestor tipuri de infracţiuni,
soluţia legiuitorului penal român actual este furnizată (indirect) de dispoziţii cuprinse în
materia de reglementare a instituţiei prescripţiei răspunderii penale (art. 154 CP). Legiuitorul
a optat să scindeze în două subgrupe categoria infracţiunilor cu durată de desfăşurare în
timp, consacrând rezolvări diferite pentru infracţiunile componente ale fiecărei subgrupe
în ceea ce priveşte identificarea momentului la care acestea se apreciază (ca regulă) a fi
săvârşite. Astfel, pe de o parte, infracţiunile continue, continuate şi cele de obicei se vor
considera săvârşite (de principiu) la momentulfinal, al epuiză
de incriminare, chiar şi atunci când aceasta ar avea o desfăşurare în timp restrânsă la momente distincte de pe
parcursul aceleiaşi zile (date) calendaristice.
111Asemenea fapte se pot comite pe durata mai multor zile sau chiar a mai multor săptămâni, luni ori ani, după caz.
[2] Pentru că analiza acestor categorii de infracţiuni (şi nu numai) se va desfăşura, propriu-zis, într-un cadru distinct
al lucrării (privind materia unităţii infracţionale), la acest punct vom indica doar în linii generice elementele esenţiale
pe care le implică fiecare dintre cele patru categorii de infracţiuni la care s-a efectuat referirea. Infracţiunile continue
reprezintă tipuri de fapte incriminate care implică o aptitudine naturală (corespunzătoare firescului lucrurilor) de
prelungire în timp, ulterior momentului la care sunt pe deplin configurate (după ce au întrunit toate elementele
constitutive necesare pentru existenţa lorîn forma tipică a unei infracţiuni: forma consumată). Spre exemplu:/i/rtx//
de curent electric [art. 228 alin. (3) CP] ori lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205 CP) etc. Infracţiunile continuate
sunt acele forme de comitere a unor fapte incriminate prin care acestea se săvârşesc, pe caz concret, „în rate",
prin repetarea la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unor activităţi ilicite de acelaşi
fel, omogene juridic (care se încadrează juridico-penal în conţinutul aceleiaşi fapte incriminate). O definiţie legală
este prevăzută la art. 35 alin. (1) CP. Spre exemplu, se poate comite în formă continuată (deşi se poate săvârşi şi
în mod ne-continuat) infracţiunea defurt (art. 228 CP) sau infracţiunea de viol (art. 218 CP) etc. Infracţiunile de
obicei sunt activităţi descrise de legea penală numai sub condiţia repetabilităţii lor concrete (unul dintre elementele
constitutive ale incriminării lor rezidă în impunerea caracterului reiterat). Prin urmare, comiterea o singură dată
(sau chiar de mai multe ori, dar nu suficiente pentru a se aprecia că există o obişnuinţă în acest sens) a faptei
prevăzute de legea penală, cu acest titlu, nu atrage calificarea conduitei manifestate ca fiind infracţională, deci
nici răspunderea penală a făptuitorului. Este infracţiune de obicei, de pildă, hărţuirea (art. 208 CP). Infracţiunile
progresive constituie forme sub care se pot comite anumite activităţi infracţionale, caracterizate prin aceea că,
ulterior încheierii activităţii de comitere a faptei iniţiale şi producerii unui rezultat al acesteia (corespunzător
unei încadrări juridice mai puţin grave), se produce o amplificare în timp a rezultatului, fără ca făptuitorul să mai
intervină, apărând o nouă urmare, care atrage o reîncadrare juridică (mai gravă) a faptei. Se poate comite sub o
asemenea formă (deşi se poate săvârşi şi în mod ne-progresiv), spre exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte (art. 195 CP).
cuprinse în art. 154 alin. (2) CP[11]. Pe de altă parte, în cazul infracţiunilor progresive, data
săvârşirii se apreciază a fi reprezentată de momentul iniţial, al consumării [potrivit art. 154
alin. (3) CP'21].
Sub un anumit unghi de abordare a chestiunii, deşi aparent scindată, soluţia legiuitorului
este de fapt unitară, întemeindu-se pe sistemul (teoria) [finalizării] acţiuniil3] (infracţiunea
se apreciază săvârşită la data la care a luat sfârşit activitatea infracţională de comitere a
acesteia, ceea ce, în cazul infracţiunilor continue, continuate şi al celor de obicei, se petrece
la data epuizării, în timp ce, în ipoteza infracţiunilor progresive, se întâmplă la momentul
consumării).
Unele dintre consecinţele legate de fixarea momentului la care se consideră săvârşite
aceste infracţiuni se referă (de exemplu) la instituţii juridico-penale precum: prescripţia
răspunderii penale'41; minoritatea'51; aplicarea legii penale în timp etc. în privinţa acestei din
urmă implicaţii (de interes în prezentul cadru de analiză), trebuie arătat că, atunci când o
infracţiune de durată se desfăşoară pe parcursul succesiunii mai multor legi penale (începe
a se comite când se află în vigoare o anumită lege penală şi se finalizează pe când este în
vigoare o altă lege penală), se ridică probleme specifice de aplicare în timp a legii penale.
Astfel, dacă data iniţială, de la care a început comiterea faptei (consumarea), ar fi fost
apreciată drept moment de săvârşire a unei asemenea infracţiuni (soluţie valabilă în prezent
doar pentru infracţiunea progresivă), s-ar fi impus aplicarea în timp a legii penale potrivit
principiului legii mai favorabile (reglementat de art. 5 CP). Drept urmare, s-ar fi comparat
toate dispoziţiile normative relevante care au fost în vigoare pe parcursul desfăşurării activităţii
infracţionale respective, pentru a se identifica dintre acestea una, mai favorabilă decât
celelalte, incidenţă în soluţionarea raportului penal de conflict. în schimb, dacă data finală, la
care a încetat desfăşurarea infracţiunii (epuizarea), este apreciată drept moment de săvârşire
a faptei în cauză (soluţia actuală în raport de infracţiunea continuă, continuată şi de obicei),
atunci se va aplica (exclusiv) legea penală în vigoare la acel moment, potrivit principiului
activităţii (reglementat de art. 3 CP). Această soluţie va rămâne valabilă indiferent dacă legea
nouă conţine dispoziţii mai favorabile sau mai puţin favorabile (ori la fel de favorabile) cu*1 5
111Art. 154 alin. (2) CP stabileşte: „Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii
infracţiunii. în cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul
infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de
la data săvârşirii ultimului act".
P1 Potrivit art. 154 alin. (3) CP, se dispune: „în cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii
penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare
rezultatului definitiv produs".
[3) în teoria dreptului penal s-au conturat, în timp, mai multe teorii (sisteme) posibile care să furnizeze soluţia
problemei constând în identificarea momentului considerării drept comisă (săvârşită) a unei infracţiuni: teoria
acţiunii; teoria rezultatului; teoria mixtă. A se vedea, în acest sens (printre alte surse), Fl . Streteanu , D. Niţu ,
op. cit., p. 106,107.
H1 Astfel, durata termenelor de prescripţie a răspunderii penale este calculată cu începere de la momentul
considerării ca săvârşită a infracţiunii (din comiterea căreia decurge răspunderea penală care se poate înlătura
prin intermediul instituţiei prescripţiei) - art. 154 alin. (2) teza I CP.
151în funcţie de data la care se consideră săvârşită o faptă incriminată care a început să fie comisă pe când
făptuitorul era minor nerăspunzător penal (a se vedea art. 113 CP), dar care a ajuns să implice, în desfăşurarea ei,
cel puţin un moment de după dobândirea, de către acesta, a statutului de minor răspunzător penal, se va stabili
dacă cel în cauză poate fi considerat (sau nu) drept infractor, angajându-şi (sau nu) răspunderea penală pentru fapta
comisă. De asemenea, atunci când comiterea infracţiunii a debutat pe când infractorul era minor, desfăşurându-se
şi ulterior atingerii, de către acesta, a vârstei majoratului, modul de apreciere asupra datei la care se consideră
săvârşită infracţiunea va indica maniera de tragere la răspundere penală, ca infractor major sau ca infractor minor
(cu efecte importante asupra regimului răspunderii penale angajate).
II. APUCAREA LEGII PENALE 153
privire la rezolvarea raportului penal de conflict respectiv, prin comparaţie cu legile penale
anterioare (în vigoare la momentul de debut al săvârşirii infracţiunii).
Drept urmare a celor expuse, reiese că, dacă o activitate infracţională de durată de tip
continuu, continuatsau de obiceiîncepe (se consumă) în
o lege penală, finalizându-se (epuizându-se) pe când se află în vigoare o altă lege penală,
atunci aceasta din urmă se va aplica pentru soluţionarea raportului penal de conflict, în
baza principiului activităţii (potrivit art. 3 CP). în acest caz, fapta se va considera săvârşită
[conform art. 154 alin. (2) CP] la data epuizării, indiferent dacă, în urma unei comparaţii,
reiese că prevederile sale sunt mai favorabile, mai puţin favorabile sau la fel de favorabile
ca acelea ale legii penale anterioare (cea în vigoare la data consumării faptei în cauză). în
schimb, dacă (cu reţinerea aceleiaşi premise) activitatea infracţională respectivă este una de
tip progresiv, atunci aplicabile vor fi dispoziţiile din art. 5 CP (care reglementează aplicarea
legii penale mai favorabile), iar nu acelea din art. 3 CP (principiul activitâţii)ll]. în acest caz,
fapta se va considera săvârşită [potrivit art. 154 alin. (3) CP] la momentul iniţial (al consumării).
în ceea ce priveşte infracţiunile omisive (reprezentând inacţiuni - determinate - incriminate),
acestea se apreciază săvârşite la momentul la care trebuia adoptată conduita comisivă (data la
care destinatarul legii penale trebuia să acţioneze într-un anumit fel, impus de legiuitor). Dacă
acest moment este supus unui termen, săvârşirea unei asemenea infracţiuni se va considera
produsă la ultima dată la care acţiunea era posibilă (la expirarea termenului în cauză)121.
minimum 3 zile de la
A
abrogare/respingerea
publicarea în Monitorul
ordonanţei de urgenţă a
Oficial - în cazul legilor
Guvernului
organice
ajungere la termen/
încetarea situaţiei
la momentul publicării în
intrare în excepţionale (legile ieşire din
Monitorul Oficial - în
temporare)
vigoare cazul ordonanţelor de vigoare
urgenţă ale Guvernului
(dacă au fost depuse spre declararea
dezbatere la Camera neconstituţionalităţii de
competentă a Parlamentului) către Curtea
Constituţională
la publicarea în Monitorul
Oficial - în cazul izvoarelor statuarea ieşirii din
vigoare prin decizii
jurisprudenţiale (naţionale)
obligatorii ale înaltei
de drept penal
Curţi de Casaţie şi
Justiţie (RIL/HP)
[1] Chiar dacă, pe caz concret, în soluţionarea unei infracţiuni progresive, în contextul unei succesiuni de legi, se
va ajunge la aplicarea legii în vigoare la data epuizării acesteia, ea nu va fi incidenţă potrivit principiului activităţii
(în baza art. 3 CP), ci a faptului că a fost identificată drept lege penală mai favorabilă (în baza art. 5 CP). Se va
considera, aşadar, că are o aplicare retroactivă. în cazul în care s-ar aprecia ca fiind mai favorabilă legea anterioară
(cea în vigoare la momentul consumării infracţiunii progresive), aceasta se va aplica tot în baza art. 5 CP (de data
aceasta însă, efectul va fi ultraactiv).
[2] în acelaşi sens, a se vedea Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 108.
Cazul săvârşirii unei infracţiuni fă r ă durată relevantă de desfăşurare în timp
momentul comiterii infracţiunii data judecării faptei
— k x 7 ^ —
perioada în care este în vigoare legea penală
(care SE A P L IC Ă în baza art. 3 CP - principiul activităţii)
REPREZIN TĂ C A Z DE A P LIC A R E A LE G II PENALE ÎN B A Z A PRINCIPIULUI A C T IV IT Ă Ţ II!
Durata desfăşurării unei infracţiuni de durată de tipul: continuă , continuată , de obicei
momentul momentul epuizării (apreciat ca

dată a săvârşirii)
consumării
data judecării
faptei
± __ j
perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 1
igoar^Leg perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 2
(care NU se aplică) (care SE A P L IC Ă în baza art. 3 CP - principiul activităţii)
REPREZIN TĂ C A Z DE A P LIC A R E A LEG II PENALE (nr. 2) ÎN B A Z A PRINCIPIULUI A C TIV ITĂ Ţ II!
***
D u ra ta d e sfă şu ră rii unei in fra c ţiu n i d e durată de tip p ro g resiv
momentul momentul epuizării

consumării f
(apreciat ca dată a ^ / dala judecării faptei
săvârşirii)
V- _J__ --------------------
V J L
p erio a d a în ca re e s te în vigom^Legea penală nr. 1 p erio a d a în ca re e s t T î) f v ig o a r e Legea penală nr. 2
ultraactiv,
(ca re, d a că v a fi in c id en ţă , se v a a p lica (ca re, d a că v a fi in c id en ţă , s e v a a p lic aretroactiv,
în b a z a art. 5 C P , iar N U p o tr iv it art. 3 C P ) în b a z a art. 5 C P , iar N U p o tr iv it art. 3 C P )
NU REPREZIN TĂ C A Z DE A P LICA R E A LE G II PENALE ÎN BA ZA PRINCIPIULUI A C TIV ITĂ Ţ II!
Secţiunea a 3-a. Aplicarea temporală

a dezincriminării (a b o litio c rim in is )
§1. Conceptul de dezincrim inare; delimitare faţă de noţiunea de lege penală

m a i fa v o ra b ila ; modalităţi de determinare a intervenţiei dezincriminării
Potrivit art. 4 CP (text cu denumirea marginală „Aplicarea legii penale de dezincriminare"),

se dispune: „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt
prevăzute de legea nouă. în acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a
măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale
ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a
legii noi".
Este astfel consacrat legal principiul retroactivităţii soluţiei (legii) de

(principiul aplicării retroactive a dezincriminării), ca o excepţie de la regula neretroactivităţii
[regulă care decurge din interpretarea per a contrario a dispoziţiei de bază în materie de
aplicare a legii penale în timp, activitatea, reglementată în articolul precedent-art. 3 C P -,
precum şi din formularea cuprinsă în art. 15 alin. (2) din Constituţie].
Conceptul de dezincriminare exprimă, în esenţă, o operaţiune opusă celei de incriminare.
După cum am mai indicat, prin această din urmă noţiune se înţelege manifestarea de voinţă
a legiuitorului, care introduce în vigoare (în sfera dreptului pozitiv) o reglementare penală
prin care se descrie o faptă (o conduită, un comportament) cu un grad de periculozitate
suficient de ridicat pentru a fi calificat(ă) drept infracţiune.
Prin urmare, dezincriminarea semnifică procedeul prin care din sfera legislaţiei penale în
vigoare este extrasă această prevedere/descriere a unei fapte ca reprezentând infracţiune,
astfel încât săvârşirea sa concretă nu va mai atrage incidenţa legii penale. Prin dezincriminare,
tipul respectiv de faptă poate deveni licit (în general) sau poate fi apreciat ca ilicit în continuare,
dar potrivit altor ramuri de drept (ilicit extrapenal). Cert este însă că nu va mai reprezenta
o formă a ilicitului penal!
Aşadar, pentru că dezincriminarea constituie o operaţiune contrară celei de incriminare,
ea reprezintă-ca re g u lă -o manifestare (recomandabil: expresă)111de voinţă a legiuitorului
(opusă celei anterioare, de incriminare a unui anumit gen de conduită legal tipizată). Prin
urmare, se poate emite aprecierea potrivit căreia, în mod tipic, dezincriminarea constituie o
operaţiune de sorginte legislativă, efectuată prin intermediul procedurii abrogării unei norme
de incriminare (legiuitorul, emitent al normei de incriminare, o abrogă, o scoate din vigoare,
lipsind-o de efecte). Reamintim (aspect subliniat constant în doctrină)121 că operaţiunea
scoaterii din vigoare, prin abrogare, a unei norme de incriminare nu implică întotdeauna,
în mod automat, o dezincriminare (şi nu trebuie interpretată în acest sens). Practic, nu se va
putea reţine intervenţia unei dezincriminări în măsura în care, odată cu respectiva abrogare
a unei norme de incriminare, intră în vigoare/subzistă în legislaţia activă o altă normă de
incriminare în cadrul căreia se poate realiza încadrarea juridică a comportamentului ilicit
săvârşit în concret şi care era descris, anterior, în norma penală de incriminare abrogată*131.
Totuşi, apreciem că se impune observaţia (precizată deja în legătură cu problematica
ieşirii din vigoare a legilor penale) că (în mod excepţional) dezincriminarea ar putea decurge
şi din intervenţia altor autorităţi etatice, distincte de cea (propriu-zis) legislativă. Astfel,
ordonanţele de urgenţă ale Guvernului fiind acte normative cu aptitudine de a reglementa
111 Deşi nu este ideală, nu poate fi negată, totuşi, posibilitatea dezincriminării tacite/implicite, decurgând
dintr-o modificare (adesea, de amploare) a legislaţiei penale, în urma căreia noua reglementare nu mai cuprinde
norme de incriminare a unor fapte care erau descrise şi interzise, ca infracţiuni, în stadiul legislativ anterior, care
şi-a încetat activitatea odată cu intrarea în vigoare a noilor dispoziţii legale.
[21în acelaşi sens, a se vedea Fl. Streteanu, D. Niţu, op.cit., p.
p. 78.
131 De pildă, potrivit Codului penal anterior (1968), se incrimina fapta de înşelăciune [art. 215 alin. (1)], fiind
expres reglementate şi înşelăciunea în convenţii [art. 215 alin. (3)], respectiv înşelăciunea prin emitere de cecuri
fără acoperire [art. 215 alin. (4)]. Aceste din urmă dispoziţii nu se mai regăsesc în cuprinsul Codului penal actual,
care continuă a incrimina, totuşi, înşelăciunea (art. 244). Cu toate acestea, în pofida unor discuţii purtate pe acest
subiect în teoria şi în practica penală apărute în proximitatea datei intrării în vigoare a Codului penal din 2009, prin
această renunţare la reglementarea expresă a celor două forme speciale de înşelăciune, considerăm că legiuitorul
nu a dezincriminat înşelăciunea (nici în general, nici cu privire la respectivele variante particulare de comitere a
acesteia), căci situaţiile corespunzătoare înşelăciunii în convenţii, respectiv înşelăciunii prin emitere de cecuri fără
acoperire urmează a se încadra juridic, în continuare, drept infracţiuni de înşelăciune. Pentru detalii din doctrină
în materie, a se vedea M.C. Dobrilă , Infracţiunea de înşelăciune, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 562 ş.u. (şi
literatura de specialitate acolo indicată).
(şi) în domeniu! dreptului penal, este posibil ca puterea executivă (mai precis Guvernul -
acţionând, în acest caz, este adevărat, ca legiuin mod
să dezincrimineze o conduită anterior incriminată. Reamintim, de asemenea, posibilitatea
de realizare a unei dezincriminări ca efect al pronunţării (de către Curtea Constituţională
a) unei decizii de neconstituţionalitate a unei norme de incriminare, fără ca legiuitorul să
intervină, în termenul legal, pentru a pune de acord dispoziţiile normative cu standardul de
constituţionalitate stabilit prin respectiva hotărâre a instanţei de contencios constituţional111.
Un aspect important ce se impune a fi lămurit constă în dubla clarificare, terminologică
şi conceptuală, a semnificaţiei noţiunii de lege de dezincriminare, în raport de noţiunea de
lege penală mai favorabilă.
a) în primul rând, este de observat relaţia de incluziune sau - dimpotrivă - de alternativitate

pe care noţiunea de lege penală mai favorabilă o manifestă faţă de aceea de lege de
dezincriminare, în funcţie de sensul mai larg ( sensu) ori mai restrâns (stricto sensu) în
care este utilizată (în contexte diferite) prima dintre ele.
Astfel, într-o semnificaţie largă, extinsă, conceptul de lege penală mai favorabilă include în
cadrul său (şi) conceptul de lege de dezincriminare, fiind evident faptul că incidenţa unei legi
care dezincriminează o faptă reprezintă un eveniment cu efecte benefice (favorabile) pentru
orice persoană care adoptă sau care a manifestat, în realitatea obiectivă, respectivul tip de
comportament. Un asemenea înţeles al noţiunii de lege penală mai favorabilă este implicat
(de pildă) de dispoziţia constituţională cuprinsă în art. 15 alin. (2) teza a ll-a [„Legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile" (s.n.)]. Drept
urmare (aşa după cum se dezvoltă ulterior în art. 4 CP), se permite (se impune, chiar) aplicarea
retroactivă a legii de dezincriminare, ca reprezentând (din perspectivă constituţională) o
formă de manifestare a conceptului de lege penală mai favorabilă (întrebuinţat lato sensu)l2].
Pe de altă parte, într-un sens restrâns (tehnic, specific dreptului penal), noţiunea de
lege penală mai favorabilă exprimă o ipoteză distinctă de aceea implicată de conceptul de
lege de dezincriminare, cele două referindu-se la situaţii diferite, devenind astfel necesară
tratarea lor separată. Din această perspectivă, se accentuează premisele deosebite ale celor
două tipuri de situaţii.
Astfel, legea de dezincriminare presupune o succesiune normativă penală în cadrul căreia
o lege nu mai prevede ca infracţiune un anumit tip de conduită (pe care legea anterioară
îl incrimina)*131. Pe de altă parte, legea penală mai favorabilă (stricto sensu) implică (numai)
acele cazuri în care toate izvoarele de drept penal care se succed menţin incriminarea
respectivului tip de conduită, modificările intervenite manifestându-se sub alte aspecte (de
pildă, condiţiile necesare pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului ori regimul
sancţionator incident)141. Acesta este sensul în care legiuitorul penal utilizează conceptul
111Pentru dezvoltarea acestui aspect, a se vedea, în continuare, probleme speciale referitoare la dezincriminare.
t2) Argumentul de interpretare utilizat, în acest caz, este unul de tip logico-raţional, anume a fortiori (cu atât
mai mult). Astfel, dacă se permite (sau chiar se impune) aplicarea retroactivă a unei legi care menţine incriminarea
unei fapte, deoarece este mai favorabilă decât legea anterioară, chiar dacă numai sub aspecte de o importanţă
oarecum redusă (producând efecte benefice, dar nu radicale, în raport de persoana infractorului), atunci se va
permite (respectiv, impune) cu atât mai mult aplicarea retroactivă a unei legi de dezincriminare (care presupune
cele mai benefice efecte posibile asupra făptuitorului, căci, desfiinţând aprecierea drept infracţională a faptei
comise, îi înlătură complet acestuia statutul de infractor, sustrăgându-l de sub efectul tuturor implicaţiilor penale
neplăcute ale unui asemenea statut).
131 De exemplu, legislaţia penală românească modernă a cunoscut incriminarea unor conduite care astăzi nu
mai sunt reglementate drept infracţiuni, precum: prostituţia (art. 328 CP 1968), seducţia (art. 199 CP 1968) etc.
141 Spre exemplu, furtulera incriminat şi în fostul Cod penal (art. 208 CP 1968), precum este incriminat şi
Codul penal actual (art. 228 CP). Dar, în timp ce anterior datei de 1 februarie 2014 (momentul intrării în vigoare a
de legepenală mai favorabilă, distinct de noţiunea de lege de dezincriminare. O dovadă în

acest sens este că reglementarea celor două ipoteze de aplicare în timp a legii penale este
prevăzută separat în Codul penal: art. 4 (legea de dezincriminare), respectiv art. 5 şi art. 6
(legea penală mai favorabilă).
Vom lua ca punct de referinţă în exprimare semnificaţia restrânsă, tehnică (specifică
dreptului penal) a conceptului de lege penală mai favorabilă (aspect recomandat în sfera
de exprimare din domeniul penal). Aşadar, aceasta este o noţiune distinctă de legea de
dezincriminare (o noţiune care nu o include pe cea din urmă).
b) în al doilea rând, se impune stabilirea manierei în care legiuitorul penal concepe/

determină caracterul dezincriminator al unei legi, existând (fiind posibile) sub acest aspect
două modele: aprecierea în abstract (in abstracto) a unei legi, ca implicând un caz de
dezincriminare, respectiv aprecierea pe caz concret (in concreto) a unei legi penale ca fiind
o lege de dezincriminare.
Stabilirea in abstracto (la nivelul planului legislativ de referinţă) a caracterului dezincriminator
al unei legi penale presupune că, într-o nouă reglementare, un anumit tip de conduită - ce
era incriminată în reglementarea anterioară - nu mai este deloc descrisă, sub nicio formă,
ca fiind ilicită din punct de vedere penal. Comportamentul respectiv, în sine (în ceea ce
constituie esenţa sa caracteristică), nu mai este apreciat, de către legiuitorul penal, ca fiind
suficient de periculos, în noul context, pentru a mai fi reprimat prin mijloace de drept penal
(ci, eventual, prin intermediul altor ramuri de drept).
în cazul în care operează dezincriminarea, potrivit unui asemenea plan (abstract) de
referinţă, tipul respectiv de faptă iese în totalitate/în mod complet din sfera interdicţiilor
penale. Drept urmare - î n nicio variantă sau modalitate concretă de săvârşire posibilă - , nu
se mai poate identifica, în noua reglementare, vreo normă de incriminare care să permită
încadrarea juridică, drept infracţiune, a comportamentului respectiv. Altfel spus, niciuna
dintre faptele efectiv comise care s-ar fi încadrat juridic, potrivit legii vechi, ca reprezentând
respectivul gen de infracţiune nu îşi mai găseşte, conform legii noi, o asemenea calificare
formală/oficială. Prin urmare, potrivit accepţiunii sale abstracte, dezincriminarea acţionează
în mod generic, prin raportare la o anumită formă de conduită, oricare dintre modalităţile
concrete sub care aceasta se poate particulariza (manifesta în realitatea obiectivă) devenind
lipsite de relevanţă juridico-penală111.
Există însă şi situaţii în care legea nouă menţine, în elementele sale esenţiale, incriminarea
unui anumit tip de faptă, dar cu modificări constitutive, astfel încât, dintre faptele concret
săvârşite care se încadrau (anterior) în acel gen de infracţiune, unele continuă a-şi menţine
această aptitudine, iar altele nu. în acest caz, dacă modelul după care legiuitorul concepe
dezincriminarea este unul cu apreciere in abstracto, reiese că legea nouă nu se va considera*1
Codului penal actual) această infracţiune (în forma sa de bază) avea prevăzută o pedeapsă cu închisoarea de la 1
la 12 ani, de lege lato, sancţiunea prevăzută pentru furt este una alternativă: închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amenda (penală). Pe de altă parte, potrivit Codului penal anterior, această infracţiune se urmărea din oficiu şi nu
exista posibilitatea ca victima să poată paraliza (prin manifestarea sa de voinţă) acţiunea penală îndreptată de stat
împotriva făptuitorului prin intermediul instituţiei împăcării părţilor. în schimb, potrivit art. 231 alin. (2) CP actual,
se consacră posibilitatea ca persoană vătămată prin această infracţiune să se împace cu infractorul, înlăturându-i
astfel acestuia răspunderea penală (prin urmare, paralizând acţiunea penală şi posibilitatea condamnării sale). în
mod evident, ţinând cont doar de aceste aspecte, noua reglementare se înfăţişează ca având aptitudinea de a fi
apreciată drept o lege penală mai favorabilă în materia faptelor de furt (dar nicidecum drept o lege de dezincriminare).
[1] Spre exemplu, deşi incriminate în fosta reglementare penală (până la ieşirea ei din vigoare ori pe parcursu
activităţii acesteia), nu mai constituie astăzi infracţiuni (printre altele) următoarele fapte: ofensa adusă unorînsemne
(art. 236 CP 1968), defăimarea unei organizaţii (art. 237 CP 1968), ofensa adusă autorităţii (art. 238 CP 1968),
vagabondajul (art. 327 CP 1968) ş.a.
drept una de dezincriminare (pentru că, în abstract, la nivel legislativ, conceptul acelui tip
de infracţiune subzistă, iar unele fapte concrete care îi dădeau conţinut şi potrivit legii
vechi continuă să facă aceasta şi conform legii noi). în schimb, se va aprecia că o asemenea
lege nouă trebuie analizată doar ca o lege penală mai favorabilă, sub aspectul modificării
condiţiilor de incriminarell].
Spre deosebire de acest model, dezincriminarea înţeleasă potrivit unei concepţii concrete
presupune aprecierea caracterului dezincriminator (sau nu) în raport de fiecare cauză în
parte (potrivit unui plan de referinţă concret, de tip judiciar), iar nu în mod generic (conform
unui pian de referinţă abstract, de natură legislativă). în această accepţie, noţiunea de
dezincriminare, astfel cum era ea concepută potrivit modelului anterior expus abstract),
îşi va menţine în continuare, nealterată, calificarea în cauză121. în plus însă, potrivit acestui
model de apreciere, conceptul de dezincriminare se îmbogăţeşte (în detrimentul conceptului
de lege penală mai favorabilă) prin aceea că ipotezele faptice (toate/doar o parte) care,
potrivit modelului opus (de calificare in abstracto a dezincriminării), s-ar fi calificat juridic
drept cazuri de lege penală mai favorabilă sub aspectul modificării condiţiilor de incriminare
devin integrate conceptului de dezincriminare.
Astfel, dacă în noua reglementare penală subzistă, de principiu (în abstract), prevederea
ca infracţional a unui anumit tip de comportament (care era descris, cu acest titlu, şi în
reglementarea anterioară), dar prin noile prevederi se operează modificări de structură
constitutivă asupra incriminării în cauză, astfel încât anumite fapte concret săvârşite, care
potrivit vechilor dispoziţii normative se încadrau juridic în conceptul respectivei infracţiuni,
nu îşi mai găsesc un asemenea loc potrivit legii noi (nu mai sunt ilicite penal), atunci, prin
raportare la aceste fapte concrete (şi doar la ele), noua reglementare poate fi apreciată
ca implicând o dezincriminare. Practic, esenţa comportamentului anterior incriminat este
menţinută şi de noua reglementare, dar cu modificări, în considerarea cărora unele forme
concrete de manifestare a respectivei conduite nu mai intră sub incidenţă penală (nu mai
corespund noilor condiţii de incriminare a respectivului gen de faptă). Astfel, în raport
de toate acele situaţii concrete cu privire la care subzistă încadrarea juridică a faptelor
săvârşite, (şi) în noul concept legal al respectivei infracţiuni, legea nouă nu se va putea
aprecia ca dezincriminatoare. în schimb, în raport de acele cazuri determinate în care o
asemenea încadrare juridică nu mai este posibilă (deşi ea putea fi realizată în baza legii
vechi), reglementarea nouă se va prezenta drept lege de dezincriminare131.
111Imaginăm următorul tip de exemplu: presupunem că, potrivit legii nr. 1, se prevede drept infracţiune de lovire
orice fel de faptă intenţionată prin care se cauzează unei persoane o suferinţă fizică, indiferent de existenţa sau
inexistenţa necesităţii concrete a unor îngrijiri medicale ulterioare. Prin urmare, fapta de a pălmui o persoană ori cea
de a o ciupiîntr-un mod dureros ar reprezenta infracţiune de lovire, la fel cum ar reprezenta o astfel de infracţiune
şi fapta de o fractura mâna unei persoane ori de o-i tăia acesteia un deget. Presupunem că, la un anumit moment
dat, legea nr. 1 este înlocuită prin legea nr. 2, care continuă să prevadă ca infracţiune lovirea, dar o reglementează
în mod diferit de legea nr. 1. Astfel, potrivit legii nr. 2, o faptă concret săvârşită va reprezenta infracţiune de lovire
numai dacă va cauza suferinţe fizice prin intermediul unei vătămări care impune îngrijiri medicale. în concluzie,
ar rămâne a fi calificate drept infracţiuni de lovire faptele de fracturare a unei mâini ori de tăiere a unui deget,
dar nu ar mai putea fi astfel calificate/încadrate juridic faptele de pâlmuire, respectiv de ciupire. într-un sistem în
care noţiunea de dezincriminare este concepută potrivit unui modei de calificare de tip abstract, nu se va putea
aprecia că, printr-o asemenea modificare normativă, a operat o dezincriminare. Legea nr. 2 va fi apreciată, în
privinţa faptelor concrete de pâlmuire I ciupire, doar ca o lege penală mai favorabilă, prin modificarea condiţiilor
de incriminare (iar nu ca o lege de dezincriminare).
[2] Altfel spus, ipotezele calificate drept cazuri de dezincriminare, potrivit modelului de apreciere in abstracto,
constituie ipoteze calificate drept cazuri de dezincriminare şi potrivit modelului de apreciere in concreto.
[3] Referindu-ne la acelaşi exemplu oferit şi anterior, legea nouă (legea nr. 2) va putea fi apreciată drept
dezincriminatoare (in concreto) în raport de faptele de pâlmuire sau de ciupire a unei persoane. Aceasta, pentru
că respectivele comportamente concrete de lovire nu se mai încadrează juridic în noul conţinut de incriminare al
Fără dubiu, varianta abstractă de determinare indică întotdeauna existenţa unei legi de
dezincriminare (caracterul dezincriminator al unui izvor de drept penal). Problema este de
a afla dacă legiuitorul actual permite (sau nu) a se aprecia drept lege de dezincriminare şi
o ipoteză corespunzătoare determinării in concreto a dezincriminării.
Spre deosebire de fostul Cod penal (cel din 1968)[1], poziţia adoptată de legiuitorul
contemporan acreditează modelul identificării in concreto a dezincriminării. Soluţia reiese
din prevederile legale cuprinse în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 (legea de punere
în aplicare a Codului penal actual)121, precum şi din dispoziţiile inserate în art. 16 alin. (1)
lit. b) CPP'31.
infracţiunii de lovire, deşi alte conduite concrete (de exemplu, de fracturare a unui membru sau de tăiere a unui
membru), care se încadrau juridic ca infracţiune de lovire şi în trecut (conform legii nr. 1), continuă să se califice
astfel şi potrivit legii nr. 2. Prin urmare, legea nr. 2 nu a abolit însăşi esenţa infracţiunii respective, dara modificat-o,
aşa încât unele dintre formele anterioare de manifestare a acesteia nu au mai fost menţinute în sfera ilicitului
penal. Această îmbogăţire a sferei de cuprindere a conceptului de lege de dezincriminare (printr-o apreciere in
concreto) se realizează printr-o diminuare corespunzătoare a sferei de cuprindere a conceptului de lege penală
mai favorabilă (prin modificarea condiţiilor de incriminare). Practic, cazurile care s-ar fi calificat juridic în acest din
urmă fel, potrivit sistemului aprecierii in abstracto a caracterului dezincriminator al unei legi penale, se vor califica
juridic drept ipostaze ale dezincriminării, potrivit modelului aprecierii in concreto a caracterului dezincriminator
al unei legi penale.
[1] Cu titlu de explicaţie, indicăm faptul că, în vechea reglementare, dacă se reţinea, la nivelul dreptului penal
material, intervenţia unei legi de dezincriminare [prin aplicarea prevederilor din art. 12 alin. (1) CP 1968], se atrăgea,
din punct de vedere procedural, incidenţa art. 10 alin. (1) lit. b) CPP 1968. Acţiunea penală nu putea fi pusă în
mişcare (sau nu mai putea fi exercitată) pe motiv cs fapta nu (mai) este prevăzută de legea penală. Aceasta atrăgea,
după caz (în funcţie de stadiul procesual existent), soluţia procesuală a neînceperii urmăririi penale, a scoaterii de
sub urmărire penală ori a achitării. în acelaşi timp, codificarea procesuală penală anterioară prevedea, în cuprinsul
aceluiaşi art. 10 alin. (1), la lit. d), cu titlu de cauză care determina acelaşi efect, împrejurarea constând în lipsa
(din structura faptei concret săvârşite a) unui element constitutiv al infracţiunii. Pentru că cele două situaţii, cu
efect procesual identic, erau prevăzute de lege separat (drept temeiuri distincte pentru atingerea aceleiaşi soluţii
procesuale), reieşea logic că ele au (una în raport de cealaltă) o sferă de acoperire deosebită. Altfel spus, prin
expresia „fapta nu (mai) este prevăzută de legea penală" (aceeaşi expresie care descria în art. 12 CP 1968 categoria
legii de dezincriminare), trebuia să se înţeleagă o altă situaţie decât aceea de reţinut pe motivul corespunzător
expresiei „faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii" (în acest sens, a se vedea I.C.C.J.,
S.U., dec. nr. 12/2008, publicată în M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008). Astfel, se acredita concepţia potrivit
căreia caracterul de dezincriminare al unei legi trebuia identificat în abstract. Pentru ca o lege nouă să poată fi
apreciată ca fiind de dezincriminare, se stabilea că aceasta nu trebuia să preia deloc (sub niciun aspect esenţial),
dintr-o reglementare penală anterioară, conceptul de bază care fundamentase (în trecut) o anumită normă de
incriminare. Atunci când o lege nouă prelua în liniile sale generice (în esenţa sau natura sa) baza unei incriminări
anterioare, modificând doar forma juridică sub care se prezenta aceasta (la nivelul unor elemente ale conţinutului
său constitutiv), pentru paralizarea acţiunii penale nu se apela la cazul indicat la lit. b), ci la acela prevăzut la lit. d) a
art. 10 alin. (1) CPP 1968. Se aprecia, aşadar-din punct de vedere al dreptului penal substanţial -, că nu operează,
în asemenea ipoteze, o dezincriminare, ci doar o modificare a elementelor conţinutului constitutiv al infracţiunii
respective, astfel încât cel puţin unul dintre acestea nu se mai verifica în cadrul faptei concret săvârşite. Ca atare,
aplicabilă nu era instituţia legii de dezincriminare, ci aceea a legii penale mai favorabile (stricto sensu), operantă prin
modificarea condiţiilor de incriminare a faptei. Drept urmare, sistemul de apreciere a caracterului dezincriminator
al unei legi penale era acela de determinare în abstract (in abstracto), iar nu pe caz concret (in concreto).
Precizăm că deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul
legii şi a sesizărilor privind dezlegarea unor chestiuni de drept pot fi consultate, în format electronic, pe site-ul
http://www.scj.ro.
[2] Textul legal invocat stabileşte: „Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt
aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune
potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută
de legea nouă pentru existenţa infracţiunii".
[31 Prevederea normativă astfel indicată dispune: „Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a
fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: (...) b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost
săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".
Importanţa determinării cu precizie a tipului de model (in abstracto sau in concreto)

potrivit căruia legiuitorul concepe să aibă loc identificarea dezincriminării derivă din efectele
distincte pe care fiecare dintre aceste sisteme le implică asupra situaţiei juridice a persoanelor
care au fost deja definitiv condamnate. Astfel, faptul că o reglementare penală s-ar aplica
drept de lege de dezincriminare ori cu titlu de lege penală mai favorabilă (sub aspectul
modificării condiţiilor de incriminare) nu implică deosebiri concrete, practice (substanţia
le) în privinţa situaţiei persoanelor care nu au fost încă definitiv judecate la data apariţiei
legii noi|1]. Efectele produse asupra celor definitiv judecaţi la momentul intrării în vigoare a
legii noi sunt însă radical diferite (în actuala concepţie legislativă), în funcţie de calificarea
unei asemenea legi ca fiind de dezincriminare ori (doar) o lege penală mai favorabilă (sub
aspectul modificării condiţiilor de incriminare).
După cum vom arăta în analiza pe care urmează a o realiza în legătură cu prevederile
cuprinse în art. 6 CP, situaţiile de aplicare a legii penale mai favorabile (stricto sensu) după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sunt limitate (doar) la unele cazuri de
modificare (prin legea nouă) a regimului sancţionator incident (în sensul diminuării gravităţii
acestuia într-o aşa măsură, încât sancţiunea concretă pronunţată în baza legii vechi nu mai
are temei legal în dispoziţiile legii noi). Prin urmare (spre deosebire de cazul reglementat
prin art. 5 CP - aplicarea legii penale mai favorabile înainte de rămânerea definitivă a unei
hotărâri penale), sunt lipsite de interes şi de aplicabilitate practică, într-o astfel de ipoteză,
aspectele care ar acredita noii reglementări penale caracterul de lege mai favorabilă din punct
de vedere al modificării condiţiilor de incriminare ori a condiţiilor de tragere la răspundere
penală. Aşadar, dacă legea nouă - intervenită, în raport de unele cazuri, după rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti - ar fi apreciată a fi (doar) o lege penală mai favorabilă
(iar nu o lege de dezincriminare), ea fie nu ar produce niciun efect asupra situaţiei juridice
a condamnaţilor definitiv (când ar apărea ca fiind mai favorabilă sub aspectul modificării
condiţiilor de incriminare ori al celor de tragere la răspundere penală), fie ar produce doar
un efect de uşurare a sancţiunii definitiv aplicate (când ar apărea ca fiind mai favorabilă
sub aspectul anumitor modificări ale regimului sancţionator). în schimb, apariţia unei noi
reglementări penale, care ar fi apreciată drept lege de dezincriminare, ar produce efecte
juridice indiferent de momentul la care intervine (prin raportare la diverse cazuri concrete:
anterior sau posterior judecării definitive)!
Prin urmare, în sistemul corespunzător aprecierii in abstracto a caracterului dezincriminator
al legii, o simplă modificare a structurii conţinutului constitutiv al unei norme de incriminare
nu ar produce niciun efect asupra situaţiei celor deja condamnaţi definitiv. Aceştia ar urma
să rămână în executarea sancţiunilor de drept penal aplicate, astfel cum au fost ele stabilite
(chiar dacă, potrivit legii noi, faptele efectiv săvârşite de către aceştia, în concret, nu ar
mai corespunde integral descrierii legale - ceea ce ar conduce la imposibilitatea încadrării
lor juridice, ca infracţiuni, dacă judecata s-ar desfăşura sub imperiul legii noi). în schimb,
într-o situaţie identică, în sistemul corespunzător aprecierii in concreto al dezincriminării,
o astfel de ipoteză ar fi calificată drept caz de dezincriminare, generând efecte şi asupra
condamnaţilor definitiv. Faţă de aceştia ar înceta executarea sancţiunilor de drept penal
aplicate, ar fi puşi în libertate şi - în general - ar înceta (în privinţa lor) toate consecinţe
condamnării anterioare*121.
!1] Precum nu implică nici deosebiri concrete majore asupra fondului soluţiei procesuale penale incidente în
asemenea cazuri (aceasta fiind tot împiedicarea exercitării acţiunii penale).
121Continuând exemplul propus anterior (referitor la fapta de lovire, care ar constitui infracţiune potrivit legii
nr. 1 atunci când s-ar săvârşi, intenţionat, o pălmuire sau o ciupire, dar şi atunci când s-ar comite o fracturare
sau tăiere a unui membru al unei persoane, dar care nu ar mai constitui infracţiune de lovire, potrivit legii nr. 2,
Probabil că modificarea de viziune a noului legiuitor penal (în această materie) s-a datorat
(şi) caracterului vădit mai echitabil al concepţiei potrivit căreia caracterul dezincriminator al
unei legi penale urmează a se aprecia pe caz concret (modelul in concreto de determinare
a legii de dezincriminare), prin comparaţie cu modelul aprecierii în abstract (in abstracto).
Subliniem, încă o dată, faptul că urmarea dezincriminării nu constituie, în mod neapărat
şi automat, o apreciere ca licit a genului de faptă care nu mai este prevăzută de legea penală
(deşi o astfel de consecinţă poată să apară uneori, ea fiind una dintre mai multe alternative
posibile).
Astfel, în urma dezincriminării, tipul de faptă anterior incriminată poate fi în continuare
interzis, dar nu ca infracţiune, ci ca formă a ilicitului extrapenal (ilicit specific unei alte ramuri
de drept). De exemplu, fapta ar putea fi considerată contravenţie (tip de ilicit administrativ)
sau abatere disciplinară (specie de ilicit caracteristică pentru dreptul muncii) ori faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii (formă de ilicit civil). Nu este imposibilă însă nici trecerea respectivului
tip de comportament în sfera faptelor permise din punct de vedere juridic. Acesta ar putea
să îşi menţină, eventual, statutul de fapt neconform cu regulile de convieţuire socială ori cu
anumite standarde morale, fiind însă lipsit de interdicţie şi sancţiune pe tărâmul dreptului.
§2. Consecinţele dezincriminării

După cum se desprinde din reglementarea expresă consacrată în art. 4 CP, intervenţia
dezincriminării produce cele mai largi consecinţe benefice imaginabile în raport de persoanele
care au comis fapte ce erau apreciate, anterior, drept infracţiuni. Dezincriminarea (poate)
produce atât efecte active, cât şi efecte retroactive, precum şi efecte ultraactive (calificate
astfel, desigur, în considerarea cadrului şi a perspectivei de referinţă/de abordare a fenomenului
dezincriminării), după cum vom puncta în continuare11'.
ojîn ceea ce priveşte activitatea legii de dezincriminare, aceasta nu prezintă particularităţi

în raport de orice alt caz de activitate (în materie de aplicare în timp a legii penale). Sub
acest aspect, este de observat că formularea explicit adoptată de legiuitor în cadrul art. 3
şi art. 4 CP pare să creeze o situaţie fără ieşire pentru acest tip de ipoteză121. Apreciem că
decât în ultimele două ipoteze), presupunem că între legea nr. 1 şi legea nr. 2 nu ar exista modificări cu privire la
regimul sancţionator (potrivit ambelor acte normative, respectiva infracţiune s-ar sancţiona cu pedeapsa închisorii
de la 3 luni la 3 ani). în continuare, presupunem că o persoană (X) a comis, în timpul legii nr. 1, o lovire prin
pălmuire, faptă pentru care a fost definitiv condamnată la o pedeapsă de 6 luni închisoare (în timp ce era în vigoare
aceeaşi lege nr. 1). Mai departe, presupunem că, la o săptămână după rămânerea definitivă a acestei hotărâri de
condamnare, intră în vigoare legea nr. 2. în ipoteza dată, dacă legiuitorul acreditează un model de apreciere in
obstrocto a caracterului unei reglementări de a fi considerată (sau nu) drept lege de dezincriminare, atunci reiese
că legea nr. 2 nu este o lege de dezincriminare. în abstract, fapta de lovire continuă să fie incriminată, chiar dacă
nu în toate modalităţile normative în care era incriminată şi anterior. Prin urmare, legea nr. 2 s-ar califica (într-un
asemenea sistem) doar ca o lege penală mai favorabilă, prin modificarea condiţiilor de incriminare. Ca atare, deşi
în baza acestei aprecieri ea nu ar mai face posibilă, pe viitor, condamnarea lui X pentru infracţiunea de lovire prin
pălmuire, totuşi, nu va avea absolut niciun efect asupra situaţiei juridice a lui X, în măsura în care el ar fi deja
condamnat definitiv la momentul intrării acestei legi în vigoare. Aşadar, X va rămâne sâ execute întreaga pedeapsa
definitiv aplicata - 6 luni închisoare. Dimpotrivă, dacă legiuitorul acreditează un model de apreciere in concreto a
dezincriminării, atunci reiese că legea nr. 2 acţionează - în exemplul dat - cu titlu de lege de dezincriminare. Prin
urmare, efectele sale juridice se produc indiferent de momentul în care se găsesc diverse cauze concrete faţă de
care are incidenţă (anterior sau posterior unei condamnări definitive). Aşadar, X va fi pus în libertate de îndată, iar
toate consecinţele penale ale condamnării definitiv pronunţate vor înceta, ca şi când nici nu ar fi fost condamnat.
[1)în sens contrar (dezincriminarea produce consecinţe exclusiv retroactive), a se vedea G. A ntoniu, op. cit., p. 297.
[2] în art. 3 CP se face referire la aplicarea activă a legii penale faţă de infracţiunile comise în timpul cât aceas
este în vigoare (ceea ce tinde a exclude de la aplicare activă legea de dezincriminare, deoarece aceasta are tocmai
soluţia justă constă într-o interpretare extensivă a dispoziţiei cuprinse în art. 3 CP (care
îşi relevă - şi din această perspectivă - limitele în ceea ce priveşte formularea normativă
actuală), activitatea legii de dezincriminare trebuind să se manifeste prin reţinerea incidenţei
acestui text legal, iar nu a dispoziţiei inserate în art. 4 CP[11.
Practic, aplicarea activă a legii de dezincriminare semnifică faptul că aceasta va fi incidenţă
în privinţa tuturor persoanelor care ar comite fapta dezincriminată între momentul intrării
sale în vigoare şi acelea al ieşirii ei din vigoare, în sensul că niciuna dintre acestea nu va
putea fi trasă la răspundere penală, în acel interval de timp, pentru comiterea (pe durata
în cauză a) respectivului tip de faptă (dezincriminată).
b) Cel mai important (sau vizibil) efect al dezincriminării, consecinţa cea mai cunoscută a
acesteia, rezidă în retroactivitatea sa (aplicarea ei retroactivă, potrivit reglementării specifice
din art. 4 CP). După cum reiese şi din prevederile legale exprese [art. 4 CP, art. 15 alin. (2) din
Constituţie], apariţia unui caz de dezincriminare nu produce doar consecinţe active, pentru
viitor (ex nune), ci se impune şi asupra situaţiilor faptice născute în trecut, anterior intrării
sale în vigoare (efecte ex tune). Dezincriminarea reprezintă, sub acest aspect, o excepţie de
la regula de bază (în materie de aplicare în timp a legii penale), anume activitatea (precum
şi de la consecinţa implicată de aceasta: neretroactivitatea).
Prin aplicarea argumentului de interpretare a fortiori, în raport de retroactivitatea
permisă (încă de la nivel constituţional) legii penale mai favorabile, precum şi prin aceea
că noţiunea de dezincriminare este inclusă în accepţiunea largă a conceptului de lege
penală mai favorabilă (în sensul întrebuinţat de legiuitorul constituant), reiese fără dubiu
caracterul logic, echitabil şi imperativ al retroactivităţii dezincriminării. Spre deosebire de
situaţia retroactivităţii legii penale mai favorabile striccare cu
în aplicare (în funcţie de momentul la care intervine legea nouă, prin raportare la diverse
cauze concrete)121, retroactivitatea dezincriminării nu cunoaşte obstacole, indiferent de data
intrării sale în vigoare.
Se poate considera că dezincriminarea are ca efect o înlăturare completă, sub aspect
juridico-penal, din biografia unei persoane, a evenimentului reprezentat de săvârşirea
anterioară a unei fapte prezentând (la momentul comiterii) relevanţă penală. Prin urmare,
dezincriminarea se manifestă extinctiv asupra oricărui tip de consecinţă penală decurgând din*1
rolul de a nu mai califica un anumit gen de conduită drept infracţional). Pe de altă parte, art. 4 CP surprinde expres
numai ipotezele de aplicare retroactivă a legii de dezincriminare, referindu-se la fapte comise sub legea veche,
care însă nu mai sunt prevăzute de legea noua.
111 Din acest punct de vedere, se poate considera că denumirea marginală a art. 4 CP este aptă de a induce în
eroare, fiind extensivă în raport de conţinutul normativ al textului legal. Referirea la aplicarea legii penale, fără
nicio circumstanţiere suplimentară, acreditează ideea că reglementarea vizează toate formele/modalităţile posibile
de aplicare a legii de dezincriminare, iar nu doar pe cea retroactiva, aşa cum reiese prin parcurgerea prevederii
legale. Recomandăm, de lege ferenda, fie o modificare a denumirii marginale a art. 4 CP (propunând formula
„Retroactivitatea dezincriminării"), fie o modificare a cuprinsului acestui text, astfel încât să includă referiri şi la
celelalte forme de aplicare în timp a dezincriminării, iar nu doar la retroactivitatea acesteia.
[2] Astfel, după cum am anticipat deja pe scurt - şi după cum urmează a prezenta mai pe larg în continuare (a
se vedea analiza corespunzătoare principiului mitior lex: dispoziţiile art. 5 şi mai ales ale art. 6 CP) -, ipotezele de
aplicare a legii penale mai favorabile (stricto sensu), intervenită după momentul rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare, sunt limitate doar la cazurile în care legea nouă aduce anumite tipuri de beneficii sub aspectul
regimului sancţionator. Este vorba despre ipoteze în care, datorită modificărilor intervenite, executarea sancţiunii de
drept penal definitiv aplicată potrivit legii vechi nu mai este întru totul legală în baza legii noi. După acest moment
(condamnarea definitivă), aplicarea unei legi noi, cu titlu de lege penală mai favorabilă, în temeiul oricărui alt
beneficiu pe care l-ar reglementa (de pildă, atunci când ar prezenta avantaje sub aspectul modificării condiţiilor
de tragere la răspundere penală), este interzisă (pentru a proteja principiul autorităţii de lucru judecat - şi, astfel,
principiul separaţiei puterilor în stat).
săvârşirea unei asemenea fapte. Desigur, această consecinţă generică (ce rămâne neschimbată,
indiferent de data apariţiei dezincriminării) va fi încorporată în soluţii procesuale penale
distincte, în funcţie de momentul la care intervine dezincriminarea, în raport de o anumită
cauză determinată, şi anume:
- neîncepereo procedurilor de urmărire penală1 ll] (clasarea), dacă acestea nu fuseseră
*3
încă demarate până la producerea dezincriminării;
-încetarea urmăririi penale (prin soluţia procesuală penală a clasăriil2]), în cazul în care
dezincriminarea intervine pe parcursul fazei de urmărire penală din cadrul procesului penal;
- stoparea procesului penal (prin soluţia procesuală penală de în cazul în
care dezincriminarea intervine pe parcursul fazei de judecată din cadrul procesului penal;
-p u n e re a de îndată în libertate a persoanei făptuitorului (în cazul în care acestuia i s-a
aplicat definitiv o sancţiune de drept penal privativă de libertate, cu executare efectivă) şi
încetarea producerii - pentru viitor (ex nuncw) - efectului oricărei decăderi, interdicţii sau
incapacităţi (consecinţe ale răspunderii penale angajate pentru fapta comisă) - inclusiv
încetarea obligaţiei de executare a oricărei sancţiuni de drept penal luate faţă de persoana
în cauză şi încă neexecutate integral sau neconsiderate ca executate (în moduri alternative
executării efective) - , în cazul în care dezincriminarea intervine ulterior rămânerii definitive
a hotărârii judecătoreşti penale prin care s-a soluţionat cauza151.
c) Sub un anumit unghi de referinţă, s-ar putea aprecia că dezincriminarea produce şi

efecte ultraactive (chiar dacă această formă de manifestare nu reiese explicit din reglementare,
impunându-se doar din punct de vedere logic).
Astfel, atunci când intervine o dezincriminare, am specificat deja că aceasta va produce (şi)
un efect activ (nicio persoană care va comite fapta dezincriminată între momentul intrării în
vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a soluţiei de dezincriminare nu va putea fi trasă la răspundere
penală, în acel interval de timp, pentru săvârşirea respectivului gen de faptă). Ultraactivitatea
dezincriminării (în această ipoteză) semnifică o prelungire a imposibilităţii de tragere la
[1) Potrivit art. 16 (cu denumirea marginală „Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii
penale") alin. (1) lit. b) CPP, se dispune: „Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare
nu mai poate fi exercitată dacă: (...) b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu forma de
vinovăţie prevăzută de lege".
121A se vedea dispoziţiile cuprinse în art. 314 alin. (1) lit. a) şi în art. 315 alin. (1) lit. b) CPP. Această soluţie va
implica şi încetarea (de drept) a oricărei măsuri preventive (privative sau neprivative de libertate) dispuse în cauză
[a se vedea prevederea din art. 241 alin. (1) lit. b) şi cele din art. 315 alin. (4) CPP].
[3) A se vedea dispoziţiile cuprinse în art. 396 alin. (1) şi (5) CPP. Această soluţie va implica şi punerea de îndat
în libertate a inculpatului privat de libertate pe parcursul procesului penal (prin supunerea acestuia unei măsuri
preventive privative de libertate), respectivîncetarea oricăror obligaţii decurgând asupra inculpatului din eventuale
măsuri preventive neprivative de libertate ce i s-ar fi aplicat pe parcursul procesului penal [a se vedea dispoziţiile
cuprinse în art. 241 alin. (1) lit. b) şi în art. 399 CPP].
141 Acele efecte ale săvârşirii unei infracţiuni care s-au produs deja în privinţa persoanei infractorului (prin
executarea unor sancţiuni de drept penal definitiv aplicate ori prin supunerea acestuia unor măsuri preventive -
privative sau neprivative de libertate - pe durata procesului penal), anterior incidenţei dezincriminării, îşi menţin
statutul de consecinţe ale comiterii unei fapte (pe atunci) incriminate, care s-au produs în mod legal (prin raportare
la momentul la care au intervenit). Drept urmare, nu va exista un drept la restituire ori despăgubire în beneficiul
condamnatului, respectiv o eventuală obligaţie corelativă în sarcina statului. Astfel, sumele încasate deja cu titlu de
amendă penală sau bunurile confiscate cu titlu de măsură de siguranţă (confiscare specială ori confiscare extinsă)
nu se vor restitui. Persoanele care au fost private de libertate cu titlu de executare a unei pedepse definitiv aplicate
ori cu titlu de măsură preventivă privativă de libertate nu vor avea dreptul de a obţine despăgubiri pentru perioada
respectivei privări de libertate ş.a.m.d.
|5) A se vedea dispoziţiile cuprinse în art. 595 CPP şi cele ale art. 53 din Legea nr. 254/2013 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 514
din 14 august 2013).
răspundere penală a unei asemenea persoane, pentru comiterea unei astfel de fapte, inclusiv
după intrarea în vigoare a unei eventuale dispoziţii de (re)incriminare a acelei conduite. Prin
raportare la momentul adoptării comportamentului respectiv, comparativ cu data la care
s-ar pune problema judecăţii, se poate aprecia că soluţia dezincriminării a (s-a
aplicat şi ulterior ieşirii sale din vigoare, în timpul cât activează o nouă reglementare).
Această ipoteză se confundă (schimbând unghiul de percepţie) cu afirmarea caracterului
neretroactiv al noii reglementări (care funcţionează cu titlu de dispoziţie de incriminare ex
novo)ll\ ceea cedecurge-dupăcum am indicat deja-din regula afirmării acesteia. Din
acest motiv, se preferă, pentru a ilustra această situaţie, referirea la neretroactivitotea legii
penale noi, de (re)incriminare (incriminare exnovo), în detrimentul referirii la ultraactivitatea
legii de dezincriminare (deşi ambele variante indică aceeaşi realitate juridică).
De asemenea, se mai poate imagina şi cazul unei persoane care comite o anumită faptă
prevăzută de legea penală (în vigoare la data săvârşirii acelei fapte), moment după care
intervine o dezincriminare a respectivei fapte (anterior tragerii la răspundere penală a
făptuitorului), pentru ca ulterior să se producă o reincriminare a conduitei în cauză. Dacă
s-ar ridica problema tragerii la răspundere penală a făptuitorului la acest din urmă moment,
o asemenea operaţiune ar fi paralizată ca urmare a împrejurării că făptuitorului continuă să
îi profite beneficiul dezincriminării intervenite între data comiterii faptei şi aceea a judecării
sale. Acest efect benefic, câştigat, poate fi apreciat ca fiind produs de o aplicare retroactivă a
dezincrim inării-din perspectiva de referinţă a momentului comiterii faptei (care este o dată
anterioară dezincriminării). Efectul ar putea fi apreciat şi ca unul produs de o aplicare ultraactivă
a dezincriminării - din perspectiva de referinţă a momentului (posterior reincriminării) la
care se ridică problema desfăşurării unei proceduri judiciare de tragere la răspundere penală
a făptuitorului (care este o dată ulterioară încetării activităţii soluţiei de dezincriminare).
Este de evidenţiat formularea imperativă întrebuinţată de către legiuitor în redactarea
dispoziţiei din art. 4 CP. Prin urmare, efectele (net benefice pentru făptuitor) produse de o
dezincriminare nu sunt facultative, ci se produc în mod obligatoriu (organele judiciare nu le
acordă, ci - eventual - doar le constată). Aceste consecinţe ale dezincriminării se produc de
drept, prin însăşi intrarea în vigoare a soluţiei dezincriminării (reiterăm observaţia potrivit
căreia, deşi în art. 4 CP se face referire expresă doar la ipoteza unei legi de dezincriminare,
regimul acesteia urmează a fi identic şi în celelalte cazuri în care intervine o dezincriminare,
pe oricare alte căi legale posibile).
Chiar şi în eventualitatea (teoretică şi - de altfel - improbabilă) în care făptuitorul nu
ar dori să beneficieze de efectele dezincriminării, solicitând tragerea sa la răspundere
penală în continuare (ori menţinerea efectelor iniţiale decurgând din angajarea definitivă a
răspunderii sale penale, în cazul în care acest eveniment s-ar fi petrecut anterior intervenţiei
dezincriminării), o asemenea solicitare nu va putea produce niciun fel de consecinţă juridică
(din punct de vedere penai). Dezincriminarea i se impune şi acestuia, imperativ, în aceeaşi
măsură în care se impune şi oricărei alte persoane, precum şi organelor statului.
După cum s-a arătat deja, odată intervenită, dezincriminarea produce un efect benefic
permanent (câştigat) atât în sarcina persoanelor care comiseseră anterior respectivul tip de
faptă incriminată, precum şi cu privire la acele persoane care ar săvârşi acel gen de faptă
în întreaga perioadă de până la o eventuală reincriminare ulterioară. Astfel, un potenţial1 *
criminarea exnovo se referă la operaţiunea de incriminare, pentru prima dată, a unui anumit tip de conduită
care, anterior, nu reprezenta o formă a ilicitului penal. Sensul se poate extinde şi la situaţiile de reincriminare
(după o perioadă în care s-a manifestat o dezincriminare a unei conduite iniţial incriminate), dacă raportarea se
efectuează strict la perioada imediat premergătoare actului reincriminării (în comparaţie cu perioada în care a
activat dezincriminarea, actul reincriminării reprezintă, practic, o incriminare ex novo).
act de reincriminare va avea semnificaţie juridică numai în raport de faptele care se vor
comite ulterior intervenţiei sale, dar nu şi asupra celor săvârşite anterior (realitate valabilă
indiferent de cât de îndelungată sau de redusă ar fi perioada de timp în care a activat/a fost
în vigoare soluţia de dezincriminare)111.
§3. Probleme speciale în materia dezincriminării - abordare selectivă

Cu titlu de problemă specială în materia dezincriminării, urmărim să aducem câteva
completări în legătură cu problema aprecierii unor hotărâri ale Curţii Constituţionale a
României drept surse potenţiale de dezincriminare, respectiv cu particularităţile unei asemenea
dezincriminări, prin comparaţie cu ipoteza unei dezincriminări „clasice", legislative.
Sub acest aspect, este de remarcat că denumirea marginală a art. 4 CP, cât şi formularea
din cuprinsul acestui text normativ se referă expres doar la dezincriminarea legislativă (la
legea de dezincriminare). Apreciem că decurg două posibilităţi de interpretare a prevederii
legale: una extensivă, alta restrictivă.
Astfel, într-o interpretare extensivă, s-ar putea aprecia că referirea legiuitorului (în art. 4 CP)
vizează toate ipotezele (formele) de dezincriminare, aşadar, nu doar pe cea obişnuită (tipică) -
şi anume cea legislativă - , ci şi pe aceea excepţională (atipică) - derivând din jurisprudenţa
obligatorie (cazul pronunţării unei decizii de neconstituţionalitate cu privire la o normă de
incriminare). O asemenea interpretare ar avea meritul de a impune o soluţionare unitară
în cazul tuturor modalităţilor posibile de dezincriminare, fiind, totodată, echitabilă pentru
persoanele care au săvârşit faptele dezincriminate. Interpretarea extensivă ar fi admisibilă
din perspectiva regulilor de interpretare general admise în materie penală, căci - în mod
evident - ar produce consecinţe favorabile făptuitorilor (interpretare analogică extensivă
in bona partem)l2].
în schimb, interpretarea restrictivă ar semnifica o limitare a aplicării art. 4 CP doar la
dezincriminarea tipică (legislativă), intervenită printr-un act normativ n sens larg: lege
penală propriu-zisă, precum şi ordonanţă de urgenţă a Guvernului). Un argument (puternic)
în susţinerea acestei variante ar fi reprezentat de împrejurarea că, prin admiterea celeilalte
variante interpretative, s-ar ajunge, în această materie, la eludarea dispoziţiei constituţionale
inserate în art. 147 alin. (4) (teza a ll-a) din Legea fundamentală, potrivit căreia „Deciziile
Curţii Constituţionale (...) sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
(cu începere de la data publicării lorîn Monitorul Oficial al României). Practic, interpretarea
extensivă anterior schiţată a textului art. 4 CP ar putea conduce la încălcarea interdicţiei*1 2
111 In extremis, chiar dacă dezincriminarea ar interveni ca urmare a dispoziţiei unei ordonanţe de urgenţă a
Guvernului, căreia i-ar succeda, chiar în intervalul aceleiaşi zile (date calendaristice), o nouă ordonanţă de urgenţă,
prin care s-ar stipula expres în sens contrar, de aceasta ar continua să beneficieze toate persoanele care ar fi comis,
până la intrarea în vigoare a dispoziţiei de reincriminare, tipul de faptă dezincriminată prin prima ordonanţă de
urgenţă. Astfel, deşi nu există în cuprinsul art. 4 CP o prevedere asemănătoare celei din alin. (2) al art. 5 CP, apreciem
că respectiva soluţie (mutatis mutandis) se impune (afortiori) şi pentru ipoteza dezincriminării, iar nu doar pentru
aceea a legii penale mai favorabile (stricto sensu).
121A se vedea (printre altele) şi: G. Z lati, Curtea Constituţională. Despre efectele în timp ale deciziilor obligatorii
erga omnes în general şi despre deciziile interpretative în particular (!) - articolul poate fi consultat on-line, în format
electronic, la adresa de internet http://www.penalmente.eu/2017/04/01/curtea-constitutionala-despre-efectele-
in-timp-ale-deciziilor-obligatorii-erga-omnes-in-general-si-despre-deciziile-interpretative-in-particular/; G. Z lati,
ÎCCJ. Aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 privind infracţiunea de abuz în serviciu în ceea ce
priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 Cod procedură penală - articolul poate fi consultat
on-line, în format electronic, la adresa de internet http://www.penalmente.eu/2017/03/28/iccj-aplicabilitatea-
deciziei-curtii-constitutionale-nr-4052016-privind-infractiunea-de-abuz-in-serviciu-in-ceea-ce-priveste-cazul-de-
recurs-in-casatie-prevazut-de-art-438-pct-7-cod-procedura-pen/.
constituţionale de neretroactivitate a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, prin reflectarea

asupra deciziilor acesteia (numai a celor prin care se ajunge, în fapt, la o de-penalizare a
unui anumit tip de conduită incriminată) a atributului de retroactivitate caracteristic legii
de dezincriminare.
Această soluţie, legalistă, implică o consistentă doză de , care ar fi util de
observat, de lege ferenda,de către însuşi legiuitorul constituţional. Astfel, dacă în u
unei decizii de neconstituţionalitate a unei norme de incriminare legiuitorul (organic sau
excepţional-delegat inclusiv la nivel organic) intervine şi abrogă prevederea în cauză,
dezincriminând (astfel), în mod tipic, conduita respectivă, ca efect al observării exprese a
standardului constituţional impus de către Curtea Constituţională, va decurge o incidenţă
indiscutabilă a reglementării art. 4 CP, atât pentru făptuitorii încă nejudecaţi definitiv, cât
şi pentru cei judecaţi definitiv. în schimb, dacă legiuitorul penal nu reacţionează explicit în
termen de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial [art. 147 alin. (1) din Constituţie]
a deciziei respective de neconstituţionalitate, prevederea incriminatorie în cauză (până
atunci suspendată în aplicarea sa de la publicarea în Monitorul Oficial) îşi va înceta efectele
juridice (practic, pentru viitor, comiterea respectivei fapte nu va mai fi apreciată drept
comportament infracţional, echivalând sub toate aspectele, cu dezincriminarea),
însă de această consecinţă nu vor putea beneficia decât făptuitorii nejudecaţi definitiv. Toţi
cei care au fost deja judecaţi definitiv până la acel moment, pentru săvârşirea acelui gen de
comportament, vor rămâne să suporte în continuare rigorile şi consecinţele decurgând din
hotărârile judecătoreşti definitiv pronunţate în acest sens.
Suntem de părere că, în privinţa acestor din urmă persoane, caracterul inechitabil la
care conduce interpretarea restrictivă a art. 4 CP (cu observarea şi respectarea strictă a
art. 147 din Constituţie) este mai mult decât flagrant, iar diferenţa de tratament nu decurge,
în mod indiscutabil, din premise calitativ diferite ale situaţiei lor juridice. S-ar putea chiar
argumenta că, din punct de vedere logic, dacă de efectul retroactiv al unei dezincriminări
tipice (legislative) - impusă poate de simple calcule conjuncturale, de politică penală şi
oportunitate legislativă, ale factorilor politici care decid, la un anume moment dat, voinţa
„legiuitorului" - urmează a beneficia toate persoanele care au comis în trecut anumite
fapte incriminate, cu atât mai mult (a fortiori) s-ar impune producerea acestui efect în
cazul unei de-penalizări a unei anume conduite prin efectul constatării contrarietăţii dintre
voinţa de incriminare a acesteia şi însuşi standardul normativ de bază impus legiuitorului
infra-constituţional prin Legea fundamentală a statului.
Este de menţionat că, prin Decizia nr. 26 din 23 noiembrie 2017 a Completului pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
au fost respinse, ca inadmisibile, două solicitări (conexate) de pronunţare a unei hotărâri
prealabile în legătură cu problema de drept pe care o avem aici în vedere111.
111Anume dacă, „în interpretarea art. 4 din Codul penal, (...) intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale
nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016 [prin care s-a constatat că dispoziţiile
art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin
sintagma «îndeplineşte în mod defectuos» din cuprinsul acestora se înţelege «îndeplineşte prin încălcarea legii»],
fiind dezincriminată, fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act
sau îndeplineşte prin încălcarea unui act normativ care nu are putere de lege, în situaţia în care acest lucru este
constatat printr-o hotărâre penală definitivă", respectiv „dacă în conţinutul sintagmei «lege de dezincriminare»
sunt avute în vedere şi situaţiile în care legiuitorul nu a intervenit în cazul declarării neconstituţionale a dispoziţiilor
unei prescripţii normative, cum este cazul în speţă al art. 246 din Codul penal 1968, respectiv art. 297 din Codul
penal cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000". Precizăm că decizia în cauză nu este încă motivată şi publicată
în Monitorul Oficial la data apariţiei prezentului curs.
Ilustrarea aplicării în timp a dezincrim inării
A . Dacă nu a avut loc judecarea definitivă , se a p lică le g e a n o u ă , d e d ezin crim in a re, care nu m ai p r e v ed e fapta
drept infracţiu n e, iar n u le g e a v e c h e - care in crim in a fapta - sub im p eriu l căreia a avu t lo c co m ite r ea r e sp e c tiv e i
fapte:
Legea penală nr. 1((incriminează fapta) Legea penală nr. 2 (d e dezincriminare)

(nu se aplică) (în vigoare la data judecăţii)
axa timpului " ,
T
Data săvârşirii faptei r M omentul judecării definitive a fap tei
(in fra cţiu n e, la a c e st m o m e n t)
Momentul ieşirii din vigoare a Legii nr. 1 şi al intrării în vigoare a Legii nr. 2 (de dezincriminare)
***
B. Dacă a avut loc judecarea definitivă , se a p lic ă le g e a n o u ă , d e d ezin crim in a re, care n u m a i p re v e d e fapta
drept infracţiu n e, iar nu le g e a v e c h e - care in crim in a fapta - sub im p eriu l căreia a avu t lo c co m ite r ea r e sp e c tiv e i
fapte:
Legea penală nr. 1 (incriminează fapta) Legea penală nr. 2 (d e dezincriminare)

(s-a aplicat deja)____________ (în vigoare după condamnarea definitivă)
Jşeaglică^^
T
Data săvârşirii faptei M omentul judecării definitive
(in fracţiu n e, la a c e st m o m e n t) a fa p tei
Momentul ieşirii din vigoare a Legii nr. 1 şi al intrării în vigoare a Legii nr. 2 (de dezincriminare)
C . Ilustrarea dinamică (suprapusă) în timp a acţiunii conjugate (retroactive , active şi ultraactive) a

dezincrim inării:
Legea penală nr. 1: Legea penală nr. 2: Legea penală nr. 3:

incriminează fapta dezincriminează fapta reincriminează fapta
data comiterii faptei (A)
(X): (Z):
momentul la care se pune problema yr momentul la care se pune problema
judecării faptei (A) (Y): judecării faptelor (A), (B) sau (C)
momentul la care se pune problema
judecării faptei (B)
- Legea nr. 1 nu poate ultraactiva, pentru a guverna, la momentul (X), situaţia faptei (A) - va retroactiva Legea nr. 2.
- Legea nr. 2 va guverna activ, la momentul (Y), situaţia faptei (B), respectiv se va aplica retroactiv în raport de soluţionarea
raportului penal de conflict născut prin comiterea faptei (A), judecată la momentul (X).
- Legea nr. 3 nu poate retroactiva, la momentul (Z), pentru a guverna situaţia faptelor (A) sau (B) - va ultraactiva Legea nr. 2.
- Legea nr. 2 nu poate ultraactiva, ia momentul (Z), pentru a guverna situaţia faptei (C) - va activa Legea nr. 3.
anterior în timpul în timpul după judecata după executarea

urmăririi urmăririi penale judecăţii definitivă, sancţiunii
penale în timpul executării sancţiunii
Ilustrarea sistemelor de apreciere a dezincriminării

(in abstracto/in concreto)
Legea nr. 1 - incriminează tipul de faptă (A) Legea nr. 2 - NU mai incriminează tipul de faptă (A)
sub nicio formă concretă posibilă de manifestare
(X, Y sau Z )
axa
timpului
_________ L _
Fapta concretă (X):
se încadrează juridic
în incriminarea (A) / / \ Fapta concretă (Z):
se încadrează juridic în incriminarea (A)
Fapta concretă (Yj: se încadrează juridic în incriminarea (A)
- In acest caz, potrivit sistemului de apreciere în abstract a caracterului dezincriminator al legii (care nu mai este consacrat de
legiuitorul penal actual), Legea nr. 2 arfi considerată drept lege de dezincriminare.
- In acest caz, potrivit sistemului de apreciere în concret a caracterului dezincriminator al legii (consacrat de legiuitorul penal actual),
Legea nr. 2 este considerată (de asemenea) drept lege de dezincriminare._________________________________________
***
Legea nr. 1 - incriminează tipul de faptă (A) Legea nr. 2 - incriminează în continuare tipul de faptă (A),
Fapta concretă (Y): Fapta concretă (Z): Fapta concretă (Y): Fapta concretă (Z):
se încadrează juridic se încadrează juridic se încadrează juridic se încadrează juridic
în incriminarea (A) în incriminarea (A) în incriminarea (A) în incriminarea (A)
- In acest caz, potrivit sistemului de apreciere în abstract a caracterului dezincriminator al legii (care nu mai este consacrat de
legiuitorul penal actual), Legea nr. 2 NU arfi considerată drept lege de dezincriminare, ci (doar) ca o lege penală mai favorabilă sub
aspectul modificării condiţiilor de incriminare [în raport de acele fapte concrete care, deşi se puteau încadra juridic în tipul de
infracţiune (A), potrivit Legii nr. 1, nu se mai pot încadra juridic astfel potrivit Legii nr. 2].
- în acest caz, potrivit sistemului de apreciere în concret a caracterului dezincriminator al legii (consacrat de legiuitorul penal actual),
Legea nr. 2 este considerată drept lege de dezincriminare (dar numai) în raport defapta concretă (X), rămânând lege de incriminare
în raport de faptele concrete (Y) şi (Z) (eventual, faţă de acestea ar putea fi apreciată ca lege penală mai favorabilă, sub aspectul
modificării condiţiilor de tragere la răspundere penală ori al modificării regimului sancţionator, dacă au operat şi asemenea
modificări).
Secţiunea a 4-a. Aplicarea legii penale mai favorabile

(principiul m itio r le x j
§1. Conceptul de lege penală mai favorabilă
în materia aplicării în timp a legii penale este cunoscut de multă vreme (şi reglementat
expres) un concept specific: legea mai favorabilă Acest principiu de aplicare în
timp a legii penale a fost elaborat pentru a oferi o soluţie (în egală măsură) legală şi echitabilă
situaţiilor apărute ca urmare a limitelor pe care le prezintă principiul activităţii legii penale,
atunci când apar ipoteze de succesiuni normative (care nu se încadrează în conceptul de
dezincriminare)ll]. în acest sens, este de observat că, în momentul în care apar modificări ale
reglementării penale, aplicarea legii potrivit principiului activităţii nu mai este posibilă. Dacă
un raport juridic de conflict continuă a fi guvernat de dispoziţii legale ieşite din vigoare la
momentul respectiv, atunci înseamnă că acestea ultraactivează (din perspectiva datei lor
de aplicare), supravieţuind (parţial) dincolo de data scoaterii lor din vigoare. în schimb, dacă
raportul de conflict va fi guvernat de dispoziţiile legale noi, în vigoare la data aplicării, atunci
acestea retroactivează (în raport de momentul comiterii faptei), aplicându-seîn considerarea
unui eveniment comis înainte de intrarea lor în vigoare.
Impunerea apriorică (predeterminată), prin lege, a oricăreia dintre aceste două soluţii
posibile de rezolvare a unei asemenea situaţii (fie ultraactivitatea legii vechi, fie retroactivitatea
legii noi) ar fi reprezentat o soluţie rigidă şi potenţial inechitabilă. O asemenea rezolvare
ar fi riscat să încalce principii fundamentale ale materiei (şi să violeze drepturi şi libertăţi
esenţiale ale persoanelor), fără a oferi măcar garanţia unei consecvente asigurări a interesului
general (public). Prin urmare, soluţia aplicării legii penale care se va dovedi, pe caz concret, a
fi mai favorabilă făptuitorului*121(dintre reglementările care îşi reclamă incidenţa în rezolvarea
anumitor raporturi penale de conflict) - principiul - s - a impus ca alternativa cea
mai viabilă. Rezolvarea astfel configurată este echitabilă pentru persoana care a intrat în
conflict cu legea penală (garantând, totodată, respectarea principiilor fundamentale ale
dreptului penal) şi reprezintă - în acelaşi timp - o soluţie flexibilă, adaptabilă oricărui caz
concret ce poate să apară în practică.
111Reamintim că, deşi în sens larg [de pildă, potrivit semnificaţiei dispoziţiei din art. 15 alin. (2) din Constituţie]
noţiunea de lege penală mai favorabilă include şi referirea la conceptul de dezincriminare, totuşi, în sens restrâns
(corespunzător reglementării penale), cele două tipuri de legi sunt distincte. în acest din urmă sens (pe care îl vom
utiliza în continuare), raportarea la noţiunea de lege penală mai favorabilă exclude luarea în considerare a cazurilor
de dezincriminare (identificate potrivit modelului de apreciere în concret - după cum s-a indicat anterior). Drept
urmare, conceptul de lege penală mai favorabilă (stricto sensu) implică premisa unei succesiuni normative în urma
căreia o anumită faptă, aşa cum a fost ea comisă în concret, continuă a fi calificată juridic drept faptă incriminată
(îşi găseşte încadrarea juridică într-o anumită normă de incriminare), în fiecare dintre reglementările penale care
s-au succedat după săvârşirea sa!
121Precizarea că este vorba despre legea cea mai favorabilă pentru este necesară, deoarece calificarea
unei reglementări penale (din mai multe reglementări existente, care îşi dispută aplicarea) ca fiind mai favorabilă
decât celelalte se poate realiza (teoretic) şi din perspectiva interesului general (public), aşadar, din unghiul de
percepţie al apărării sociale. Sub acest aspect, s-ar putea aprecia că reglementarea penală cea mai favorabilă
pentru stat/societate/colectivitate este (adeseori) tocmai aceea care se prezintă a fi cea mai puţin favorabilă (cea
mai drastică) pentru făptuitor. Acreditarea unui asemenea înţeles al conceptului mitior lex ar conduce însă la o
accentuare a neajunsurilor pe care (tocmai) principiul de aplicare în timp a legii penale mai favorabile îşi propune
să le asaneze (nerespectarea unor principii fundamentale ale dreptului penal, încălcarea unor drepturi şi libertăţi
esenţiale ale persoanei, aprecierea ca prioritare a intereselor etatice în detrimentul celor individuale etc.). Este
de observat că precizarea în cauză lipseşte din formularea expresă a textelor legale în materie [art. 15 alin. (2) din
Constituţie şi art. 5 CP; ea reiese mai clar din reglementarea cuprinsă în art. 6 CP], impunându-se însă (în principiu)
din punct de vedere al unei interpretări logico-raţionale a acestora.
în esenţă, principiul mitior lex enunţă ideea potrivit căreia, dacă pentru rezolvarea unui
raport de conflict există mai multe reglementări care îşi dispută incidenţa (deoarece au
intervenit modificări în materia dreptului penal între data apariţiei raportului juridic de
constrângere şi momentul stingerii sale), atunci se va da aplicare prevederii care prezintă cele
mai mari avantaje/beneficii pentru subiectul pasiv al acestui raport juridic (persoana care
a comis fapta incriminată). în acest fel, dacă veghea reglementare (activă la data comiterii
faptei, apoi ieşită din vigoare - însă înainte de stingerea raportului de conflict) este mai
favorabilă pentru făptuitor, atunci ea va ultraactiva (se va aplica la un moment posterior
scoaterii sale din vigoare). Aceasta reprezintă reglementarea cunoscută de către persoana
care a comis fapta, astfel încât dispoziţii penale noi, mai drastice, nu i s-ar putea aplica
retroactiv (s-arîncălca principiul fundamental al legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept
penal). Din contră, dacă noua reglementare (care nu era în vigoare la momentul săvârşirii
faptei) este maifavorabilă pentru făptuitor, atunci ea va retroactiva (se va aplica în soluţionarea
juridică a unui eveniment născut anterior datei la care a început să activeze). Supravieţuirea
fostei reglementări nu s-ar mai putea justifica, în raport de noile standarde socio-juridice
implementate în materie penală (reevaluarea legală a gravităţii unui tip de conduită profită, în
mod obiectiv, celor care sunt supuşi - sau urmează a fi supuşi - consecinţelor decurgând din
adoptarea, în trecut, a acelui comportament, dacă respectiva reevaluare le este favorabilă/
le atrage o situaţie mai puţin drastică).
Lămurită fiind, astfel, sfera de referinţă a conceptului de lege penală mai favorabilă,
rămâne de stabilit sub ce aspecte poate fi apreciată o reglementare penală ca fiind mai
favorabilă decât o altă asemenea reglementare. Cu alte cuvinte, trebuie determinate criteriile
în funcţie de care se determină caracterul mai favorabil al unei legi penale, prin comparaţie
cu altă lege penală (singularul nu exclude pluralul). Apreciem că modalitatea cea mai bună
pentru a identifica aceste criterii rezidă în extragerea lor din rândul instituţiilor fundamentale
ale dreptului penal. Se imprimă, astfel, (şi) o - corectă - ierarhie a verificării/valorificării lor,
necesară unor corespunzătoare soluţii practice. După cum se cunoaşte, domeniul dreptului
penal este structurat pe baza celor trei instituţii fundamentale: infracţiunea, răspunderea
penală şi sancţiunile de drept penal. în materia criteriilor de identificare a caracterului de lege
penală mai favorabilă, fiecărei instituţii fundamentale îi corespunde un astfel de criteri
anume: instituţiei fundamentale a infracţiunii îi corespunde criteriul modificării condiţiilor de
incriminare[1]; instituţiei fundamentale a răspunderii penale îi corespunde criteriul modificării1
111Considerăm că, în raport de cele exprimate, se impune o precizare, care priveşte criteriul modificării condiţiilor
de incriminare, în lumina trecerii de la sistemul de identificare abstracto a la aprecierea acesteia
in concreto (aspecte asupra cărora am oferit explicaţii în secţiunea anterioară, referitoare la dezincriminare).
Astfel, potrivit fostei reglementări (conform Codului penal din 1968, dezincriminarea se identifica după un sistem
abstract de apreciere), nu se ridica nicio problemă în privinţa indicării modificării condiţiilor de incriminare drept
un criteriu valid de apreciere a legii penale mai favorabile (stricto sensu). Aceasta, tocmai pentru că se considera
că există o diferenţă (de esenţă) între a afirma că o faptă nu (mai) este prevăzută de legea penală, respectiv că
o faptă nu întruneşte toate elementele constitutive ale unei infracţiuni. Aşadar, se aprecia că este (doar) o lege
penală mai favorabilă (sub aspectul modificării condiţiilor de incriminare) - iar nu o lege de dezincriminare - acea
lege nouă care menţinea incriminarea unui anumit tip de faptă, operând însă modificări constitutive ale structurii
acesteia, astfel încât unele conduite concrete care îşi găsiseră încadrarea juridică drept infracţiuni în fostul conţinut
normativ deveneau irelevante penal potrivit noului conţinut juridic al acelei incriminări. O asemenea situaţie,
apreciată însă de lege lata - potrivit sistemului de identificare in concreto a caracterului dezincriminator al unei
noi reglementări -, va conduce la indicarea legii noi drept lege de dezincriminare (în raport de acele conduite
concrete care nu mai pot fi încadrate juridic în noua formulă de incriminare a genului respectiv de infracţiune),
iar nu doar ca o (simplă) lege penală mai favorabilă (sub aspectul modificării condiţiilor de incriminare). Pentru
acest motiv, s-ar părea că adoptarea sistemului de identificare în concret a caracterului dezincriminator al legii noi
conduce la dispariţia criteriului modificării condiţiilor de incriminare din rândul criteriilor potrivit cărora urmează
a se stabili caracterul mai favorabil al unei legi (stricto sensu) în comparaţie cu alte legi penale. Acest criteriu pare
condiţiilor de tragere la răspundere penală (modificarea condiţiilor de urmărire penală şi

de judecată); instituţiei fundamentale a sancţiunilor de drept penal îi corespunde criteriul
modificării regimului sancţionator.
§2. Aplicarea legii penale mai favorabile anterior momentului judecării

definitive a unor cauze
a) Prin reglementarea inserată în art. 5 CP (cu denumirea marginală „Aplicarea legii penale
mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei"), la alin. (1), legiuitorul dispune: „în
cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit
una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă".
D ispoziţiile astfel indicate se găsesc în deplină concordanţă cu standardul
normativ constituţional [avem în vedere prevederea din art. 15 alin. (2) din Legea
fundamentală]111. Reglementarea penală este mai cuprinzătoare însă decât cea constituţională
sub aspectul sferei de cuprindere a acţiunii în timp a legii penale mai favorabile. Astfel, dacă
din textul pre-indicat al Legii fundamentale se desprinde (expres) doar atributul legii mai
favorabile de a se aplica retroactiv, din dispoziţia art. 5 CP reiese aptitudinea unei asemenea
legi de a se aplica fie retroactiv, fie ultraactiv. Se instituie, prin urmare, principiul aplicării
extraactive a legii penale mai favorabile (până la judecarea definitivă a unor cauze).
b) Este de observat că dispoziţia din art. 5 CP instituie un segment temporal (delimitează

un anumit fragment, precis determinat, pe axa timpului) în cadrul căruia, dacă se produc
modificări în materie penală (care au incidenţă în raport de anumite cauze concrete), urmează
a se da efect procedurii de aplicare a principiului mitior lex. Aşadar, aplicarea legii penale
mai favorabile nu constituie un principiu cu acţiune nelimitată în timp, fiind restrâns doar
la anumite ipoteze strict şi expres reglementate. Prin urmare, este extrem de important a
stabili cu precizie limitele în cadrul cărora devine incident acest principiu de aplicare în timp
a legii penale (respectiv fixarea datei de debut şi a celei de final a segmentului temporal
în intervalul căruia este aplicabilă dispoziţia art. 5 CP). Potrivit reglementării legale, aceste
momente sunt reprezentate, pe de o parte, de data săvârşirii infracţiunii (momentul de
debut al intervalului temporal de referinţă), iar, pe de altă parte, de data judecării definitive
a cauzei (momentul de final al acestui segment din axa timpului).
a fi fost extras problematicii identificării legii penale mai favorabile (stricto sensu) şi integrat în rândul criteriilor
specifice problematicii identificării legii de dezincriminarel Cu toate acestea, suntem de părere că respectivul
criteriu nu a părăsit în totalitate sfera de interes a identificării legii penale mai favorabile (stricto sensu), fiind
doar parţial preluat/transformat ca indicator al dezincriminării. Astfel, este (cel puţin teoretic) posibil ca, deşi o
anumită faptă concret săvârşită să fie apreciată (încadrată juridic) ca infracţiune, atât în temeiul legii vechi, cât şi
al alteia noi, condiţiile de incriminare ale uneia dintre aceste legi succesive să fie mai favorabile făptuitorului decât
cele consacrate de cealaltă lege. Spre exemplu: un anumit comportament constituie infracţiune în formă agravată
potrivit unei legi, dar, potrivit altei legi, aceeaşi faptă se încadrează doar ca infracţiune în conţinut simplu (de bază)
(luăm ca premisă împrejurarea că, în rest - de pildă, sub aspectul regimului sancţionator aplicabil formelor de
bază, respectiv agravată ale acelei infracţiuni - , nu operează niciun fel de modificare legală între legea veche şi cea
nouă). Un astfel de caz se poate indica, de pildă, în materia infracţiunii de tulburare de posesie, prin violenţă sau
ameninţare ori desfiinţarea semnelor de hotar, în comparaţia dintre fostul Cod penal [art. 220 alin. (2) prevedea
o asemenea faptă drept infracţiune în conţinut agravat] şi Codul penal actual [art. 256 alin. (1) reglementează o
asemenea faptă doar ca infracţiune în conţinut simplu, de bază].
[1] După cum s-a mai menţionat, prevederea în cauză statuează că „Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".
în ceea ce priveşte stabilirea datei săvârşirii -d u p ă cum am precizat deja[1)- ,

legiuitorul român urmează teoria acţiunii. Potrivit acesteia, infracţiunea se consideră săvârşită
la momentul la care s-a finalizat activitatea (acţiunea sau inacţiunea) prin care este comisă
fapta*121(iar nu neapărat la data la care s-a conturat urm area-finală, definitivă-consecutivă
acestei activităţi).
Acest moment nu ridică probleme de stabilire în cazul activităţilor infracţionale lipsite
de o desfăşurare în timp care să fie relevantă penal (aşa-numitele infracţiuni de moment/
instantanee). Prin urmare, dacă de la data comiterii unei asemenea infracţiuni şi până la
judecarea definitivă a cauzei (de soluţionare a raportului juridic de conflict născut ca urmare
a săvârşirii acesteia) intervin modificări ale reglementării penale (cu incidenţă în raport de
respectiva cauză), atunci, dintre legile succesive (cea veche şi cea nouă), se va alege aceea
cu dispoziţiile cele mai favorabile faţă de situaţia concretă a făptuitorului, care se va aplica
în baza art. 5 CP. Dacă aceasta va fi o lege scoasă din vigoare la data judecării definitive a
cauzei (legea veche), atunci ea se va aplica ultraactiv. Dacă, dimpotrivă, aceasta (legea mai
favorabilă) va fi legea în vigoare la data judecării definitive a cauzei (legea nouă), atunci ea
se va aplica retroactiv. înainte de a se cunoaşte, pe caz concret, care dintre legile succesive
este mai favorabilă în raport de speţa determinată, se poate afirma generic că se va aplica
extraactiv legea penală mai favorabilă! Această extraactivitate generică se va concretiza,
ulterior, după caz, fie în retroactivitatea legii noi, fie în ultraactivitatea legii vechi.
în ceea ce priveşte infracţiunile cu desfăşurare (relevantă penal) în timp infracţiunile
continue, continuate, de obicei şi progresive-, se impune distingerea momentului consumării
(data la care fapta comisă dobândeşte relevanţă penală în forma tip) de momentul epuizării
(data la care se încheie definitiv procesul de comitere a faptei, respectiv aceea la care
încetează procesul de amplificare/transformare a rezultatului consecutiv activităţii infracţionale
desfăşurate anterior). După cum am specificat deja, infracţiunile continue, continuate şi cele
de obicei se consideră săvârşite (ca regulă, ceea ce interesează - şi - sub aspectul aplicării
în timp a legii penale) la momentul epuizării [regula se desprinde din prevederile cuprinse
în art. 154 alin. (2) CP]. Dimpotrivă, infracţiunile progresive se consideră săvârşite (sub
acelaşi aspect) la momentul consumării [regula se desprinde din prevederile cuprinse în
art. 154 alin. (3) CP].
în acest caz, dacă fapta incriminată comisă este o infracţiune continuă ori una continuată
sau de ,io
ce pentru a se aplica art. 5 CP, este necesar să fi avut loc o succesiune de legi
b
penale (incidente cu privire la speţa respectivă) acestei infracţiuni
(şi până la judecata definitivă a cauzei). în ceea ce priveşte situaţia unor legi penale care s-ar
putea succeda între momentul consumării şi momentul epuizării unei asemenea infracţiuni,
acesta nu reprezintă un caz de aplicare a legii penale mai favorabile. Chiar dacă legea în
vigoare la data consumării faptei este mult mai favorabilă decât aceea ulterioară, în vigoare
la momentul epuizării, aplicare va avea aceasta din urmă, potrivit principiului activităţii
legii penale (art. 3 CP)[3). Motivul este reprezentat de data la care se consideră săvârşită
111A se vedea prezentarea principiului activităţii legii penale.

121După cum va reieşi în continuare din expunerea referitoare la conţinutul constitutiv al infracţiunii, este vorba
despre finalizarea comiterii elementului material din cadrul laturii obiective a conţinutului infracţiunii.
131 Exemplificăm prin raportare la o infracţiune de lipsire de libertate în mod ilegal (faptă continuă) ori la o
infracţiune de furt săvârşită în condiţiile unei fapte continuate, respectiv la o infracţiune de hărţuire (infracţiune
de obicei). Dacă oricare dintre aceste activităţi infracţionale debutează (se consumă) pe data de 1 februarie a unui
an şi se finalizează (epuizează) la 10 februarie a aceluiaşi an, potrivit art. 154 alin. (2) CP, momentul la care se vor
aprecia drept săvârşite va fi data de 10 februarie. Presupunem, în continuare, că pe 5 februarie a intervenit o lege
penală nouă, care modifică - de pildă - regimul sancţionator aplicabil fiecăreia dintre aceste fapte (aspect sub
care se poate percepe clar aplicarea legii mai favorabile). în aceste condiţii, aplicare va avea (doar) legea nouă. în
infracţiunea: fiind vorba despre momentul epuizării (în cazul acestor tipuri de infracţiuni),
reiese că fapta s-a săvârşit sub imperiul legii în vigoare la epuizare - iar nu la consumare -
(corespunzător dispoziţiilor art. 3 CP) şi - deci - c loc o succesiune de legi de la
săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a corespunzător prevederii din
art. 5 CP. Desigur, dacă ulterior momentului epuizării intervin noi modificări legale (incidente
în cauză) până la judecarea definitivă, atunci între legea activă la data epuizării şi această
lege nouă (aceste legi noi) se va urma procedura de identificare şi de aplicare a legii mai
favorabile (niciodată însă între legea în vigoare la data consumării şi aceea în vigoare la data
epuizării unei astfel de infracţiuni)111.
Dacă însă infracţiunea comisă este una g,iar într
ro
p
activităţii de săvârşire a faptei, producerea rezultatului iniţial, mai puţin grav) şi momentul la
care încetează procesul de amplificare progresivă a rezultatului (apariţia rezultatului final, mai
grav, în absenţa intervenţiei subsecvente a făptuitorului) se produce o succesiune normativă
penală (de interes pentru cauza respectivă), atunci devine incident principiul
potrivit art. 5 CP. Chiar dacă legea întrebuinţată pentru a rezolva raportul de conflict ar fi
cea nouă (ipoteză posibilă, alături de aceea în care incidenţă ar avea legea veche), aplicarea
acesteia nu se va produce în baza art. 3 CP (ca în cazul celorlalte infracţiuni cu durată -
relevantă - de desfăşurare în timp), ci în baza principiului legii penale mai favorabile121. De
precizat că data la care încetează activitatea infracţională în cazul unei fapte progresive este
apreciată drept dată de comitere a infracţiunii, astfel cum este aceasta încadrată juridic
în urma producerii (ulterioare) a rezultatului final, mai grav. în acest sens sunt dispoziţiile
exprese ale art. 154 alin. (3) CP|3).*1
3
măsura în care ea ar fi mai puţin drastică decât cea veche, este de subliniat faptul că incidenţa sa va avea loc în
baza principiului activităţii (art. 3 CP), iar nu cu titlu de lege moifovorobilâ (potrivit art. 5 CP). în schimb, chiar dacă
această reglementare ar fi mai severă decât cea în vigoare la 1 februarie, tot ea ar urma să se aplice.
[1] Explicaţia logică este dată de faptul că, în cazul infracţiunilor continue, continuate şi al celor de obicei,
activitatea de săvârşire a faptei este prelungită în timp de către făptuitor, după momentul consumării, până la data
epuizării. Prin urmare, în cazul unor infracţiuni continue, continuate ori de obicei, infractorul ar putea pune capăt
activităţii pe care o comite, anterior intrării în vigoare a noii legi penale. Dacă aceasta este mai drastică, reiese că
el - continuând săvârşirea faptei şi după intrarea ei în vigoare - şi-a asumat riscul unei soluţionări mai severe/mai
puţin favorabile (în privinţa sa) a raportului juridic penal de conflict în comiterea căruia persistă!
I2] Raţiunea acestei soluţii provine din faptul că, spre diferenţă de infracţiunile continue/continuate/de obicei,
infracţiunea progresivă nu implică o desfăşurare în timp (între data consumării şi cea a epuizării) a elementului
material (activitatea de săvârşire a faptei), ci doar o amplificare a urmării (rezultatului) acesteia, fără o intervenţie
susţinută a făptuitorului. Prin urmare, acesta nu are posibilitatea (existentă în cazul celorlalte infracţiuni cu durată
de desfăşurare în timp - relevantă penal) de a controla evoluţia faptei după consumare, până la epuizare. Ar fi,
aşadar, inechitabil a-i aplica obligatoriu legea în vigoare la epuizare (presupunând că este diferită de cea în vigoare
la consumare şi-potenţial - mai severă decât aceea)-s-ar putea încălca regula neretroactivităţii unei dispoziţii mai
puţin favorabile, respectiv principiul fundamental al legalităţii (incriminării şi/sau sancţiunilor de drept penal). în
schimb, dacă legea nouă ar fi mai favorabilă decât cea anterioară, făptuitorul ar avea drept la aplicarea acesteia
(potrivit principiului mitior lex), în egală măsură cu o persoană care a comis o infracţiune de moment/instantanee
(la aceeaşi dată la care acesta a încetat activitatea de comitere a infracţiunii progresive).
[3] De exemplu, ne raportăm la o infracţiune de loviri cauzatoare de moarte, care pe caz concret s-ar caracteriza
drept infracţiune progresivă. Astfel, presupunem că, la 1 februarie a unui an, X îl îmbrânceşte pe Y, iar acesta din
urmă se dezechilibrează, cade şi se loveşte la cap de bordura trotuarului. Câteva zile mai târziu (pe 10 februarie, de
pildă), Y decedează în urma unor complicaţii cauzate de lovitura iniţială imputabilă lui X. în acest caz, fapta iniţial
încadrată juridic ca infracţiune de lovire/vătămare corporală se reîncadrează juridic, după survenirea decesului
victimei, ca infracţiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Această din urmă infracţiune se apreciază a fi
săvârşită încă de la 1 februarie, chiar dacă decesul s-a produs abia pe 10 februarie. Prin urmare, dacă pe 5 februarie
ar intra în vigoare o nouă lege penală, care ar modifica - de exemplu - sancţiunea aplicabilă pentru infracţiunea
de loviri cauzatoare de moarte, se va compara legea penală în vigoare la 1 februarie cu cea în vigoare la (şi după)
10 februarie, urmând a se aplica, în soluţionarea speţei concrete deduse judecăţii, aceea dintre ele care ar produce
consecinţe juridice (penale) mai favorabile în sarcina lui X.
Referitor la celălalt moment (final) care delimitează segmentul temporal reglementat

potrivit art. 5 CP, acesta este reprezentat de dajudecăr
precisă a evenimentului în cauză este realizată prin raportare la dispoziţii legale cuprinse în
Codul de procedură penală. Astfel, conform prevederilor cuprinse în art. 551 şi art. 552 CPP,
legiuitorul stabileşte mai multe momente la care rămâne definitivă hotărârea unei instanţe
penale, în funcţie de o serie de aspecte variabile111. în esenţă, regula constă în aceea că hotărârea
unei instanţe penale (indiferent de tipul acesteia121sau de gradul instanţei judecătoreşti) se
apreciază a fi definitivă atunci când nu mai poate fi atacată (în continuare) prin căiordinare[3] de
atac (sub aspectul aprecierii unei hotărâri penale ca fiind definitivă, este irelevantă posibilitatea
ca aceasta să fie atacată, pe viitor, printr-o cale extraordinară de atac).
Astfel, dacă de la momentul săvârşirii unei infracţiuni (potrivit distincţiilor ce trebuie a fi
operate în raport de tipurile infracţiunilor) până la judecarea definitivă a cauzei (identificată
potrivit prevederilor procesuale penale referitoare la imposibilitatea unei atacări ordinare
subsecvente a unei hotărâri a instanţei penale) au intervenit una sau mai multe legi penale
(dacă acestea sunt, totodată, relevante în raport de o anumită cauză determinată), se impune
compararea lor şi alegerea, spre aplicare, doar a aceleia care conţine prevederile cele mai
favorabile pentru făptuitor. în evaluare nu vor intra niciuna dintre legile care şi-au încetat
activitatea (au fost scoase din vigoare) anterior momentului săvârşirii infracţiunii141, precum nici
vreuna dintre legile a căror activitate ar începe (prin intrare în vigoare) ulterior momentului
la care cauza respectivă se apreciază a fi fost definitiv judecată. în acest ultim caz, aplicarea
principiului mitior lex nu mai este posibilă în temeiul art. 5 CP, putând interveni, eventual,
potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 6 CP (dacă sunt întrunite, pe caz concret, ipotezele
acolo reglementate).1 *4
2
[1] Art. 551 CPP (cu denumirea marginală „Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe") dispune: „Hotărârile
primei instanţe rămân definitive: 1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului; 2. la
data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei: a) când nu s-a declarat apel sau contestaţie în
termen; b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului; 3. la data retragerii
apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de introducere
a contestaţiei; 4. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia". Art. 552 CPP
(cu denumirea marginală „Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel şi a hotărârii pronunţate în calea de
atac a contestaţiei") dispune: „(1) Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci
când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel. (2) Hotărârea pronunţată în calea de atac
a contestaţiei rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul a
luat sfârşit în faţa instanţei care o judecă".
[2] De lege loto, există cinci tipuri de hotărâri prin care instanţa poate soluţiona procesul penal. Potrivit art. 396
alin. (1) CPP, acestea sunt: hotărâre de condamnare; hotărâre de renunţare la aplicarea pedepsei; hotărâre de
amânare a aplicării pedepsei; hotărâre de încetare a procesului penal; hotărâre de achitare.
131Potrivit Codului de procedură penală, împotriva unei hotărâri judecătoreşti se pot exercita căi de atac. Acestea
se împart în ordinare şi extraordinare. Căi ordinare de atac sunt, de lege loto, apelul şi contestaţia (în cazurile în
care este expres prevăzută de lege). Căi extraordinare de atac sunt, în momentul de faţă: contestaţia în anulare,
recursul în casaţie, revizuirea, redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate.
[4] Infractorul nu are vocaţie la aplicarea dispoziţiilor niciunei legi ieşite din vigoare la data când infracţiunea se
consideră săvârşită, indiferent cât de favorabile i-arfi ele. Aceasta, pentru că, dacă s-ar admite a se coborî suficient
de mult în timpîn comparaţia legilor, infractorul ar putea să identifice adeseori legi penale care nici măcar nu conţin
incriminarea unui anumit tip de comportament, incriminat însă în contemporaneitate (de pildă, Pravila lui Vasile
Lupu nu conţinea incriminări referitoare la domeniul infracţionalităţii informatice ori vizând regimul circulaţiei pe
drumurile publice)! Pentru acelaşi motiv, nu există acces la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul succesiunii
de legi penale intervenite între data consumării şi momentul epuizării infracţiunilor continue, continuate sau
de obicei (legea în vigoare la data consumării şi-a încetat activitatea la data epuizării - apreciată ca moment al
săvârşirii - , fiind, aşadar, o lege scoasă din vigoare anterior momentului săvârşirii infracţiunii).
c) Examenul de comparaţie a două (sau mai multor) legi penale cu incidenţă în

raport de o anumită speţă determinată, pentru a decide aplicarea uneia dintre ele potrivit
principiului rlex,trebuie să parcurgă - atunci când evaluarea are loc, în baza art. 5 CP,
ito
m
anterior pronunţării unei hotărâri definitive - o serie de etape, pentru a garanta, în practică,
o soluţionare corectă. Aceste etape corespund criteriilor de identificare a caracterului mai
favorabil al unei legi penale în relaţie cu alte legi penale.
Este de observat că legiuitorul nu indică, potrivit art. 5 CP, niciun criteriu potrivit căruia
urmează a se aprecia caracterul mai favorabil al uneia dintre legile succesive. Prin urmare -
conform argumentului de interpretare logico-raţională ubilexnon distinguit, necnos distinguere
debemus - , reiese că aprecierea urmează a se realiza prin prisma oricărui criteriu posibil,
aşadar, prin luarea în considerare a tuturor acestor criterii.
Această posibilitate ridică o problemă subsecventă, referitoare la modul în care se va
soluţiona ipoteza (posibilă) în care una dintre legi se califică a fi mai favorabilă decât alta
potrivit unui criteriu, în timp ce o alta se califică a fi mai favorabilă decât aceasta potrivit
altui criteriu. De principiu, criteriile de identificare a caracterului mai favorabil al unei legi
penale (prin comparaţie cu alte legi penale) se ordonează ierarhic, unele în raport de altele
(precum se ordonează ierarhic, de altfel, şi instituţiile fundamentale ale dreptului penal din
care decurg aceste criterii)111.
Astfel, în primul rând, este necesar a se verifica dacă fapta concret săvârşită se poate încadra
juridic ca infracţiune (şi în ce formă) potrivit tuturor reglementărilor care s-au succedat. Dacă
potrivit uneia dintre acestea nu mai este posibilă calificarea respectivei fapte concrete ca
reprezentând o infracţiune (nu se justifică încadrarea sa juridică într-o normă de incriminare),
atunci legea în cauză va fi incidenţă în guvernarea acelui raport juridic, dar nu cu titlu de
lege penală mai favorabilă (stricto sensu), ci ca lege de dezincriminare.
Dacă se depăşeşte, cu rezultat negativ, această etapă (fapta se încadrează juridic ca
infracţiune în toate reglementările survenite), atunci se va trece la următoarea verificare. Se
va căuta identificarea unei reglementări în care, deşi fapta comisă se califică drept infracţiune,
totuşi, condiţiile de incriminare să poată f i apreciate ca fiind mai favorabile decât ale celorlalte
111Altfel spus, unele criterii au puterea de a identifica, în mod superior altora, o lege penală mai favorabilă. De
exemplu, să presupunem următoarea situaţie: legea nr. 1 prevede că o anumită faptă constituie infracţiune, pentru
care tragerea la răspundere penală se realizează din oficiu, iar pedeapsa este închisoarea de la 1 la 3 ani; legea nr. 2
menţine incriminarea acelei fapte, dispune că tragerea la răspundere penală a infractorului este condiţionată de
formularea unei plângeri prealabile (de către persoana vătămată) şi ridică limitele pedepsei aplicabile (închisoare
de la 2 la 5 ani). Presupunând că o persoană (X) a comis fapta în timp ce era în vigoare legea nr. 1, dar nu a fost
definitiv judecată înainte de a intra în vigoare legea nr. 2, urmează a se determina legea mai favorabilă ce i se va
aplica. Legea nr. 1 este mai favorabilă sub aspectul pedepsei (limitele sancţiunii legale sunt mai mici decât în legea
nr. 2). Legea nr. 2 este însă mai favorabilă sub aspectul condiţiilor de tragere la răspundere penală (dispunând că
urmărirea nu se face din oficiu, ci la plângere prealabilă). în acest caz, dacă persoana vătămată depune plângere
prealabilă (după intrarea în vigoare a legii nr. 2), opţiunea reiese în mod clar: mai favorabilă va fi legea nr. 1 (tragerea
la răspundere penală a infractorului, în acest caz concret, ar urma a se realiza - în mod cert - indiferent care ar fi
legea aplicabilă; în schimb, pedepsirea acestuia va fi mai puţin drastică prin alegerea legii nr. 1). Pe de altă parte,
în ipoteza în care persoana vătămată nu formulează (din diverse motive) plângere prealabilă, după intrarea în
vigoare a legii nr. 2, apare situaţia în care legea nr. 1 este mai favorabilă decât legea nr. 2 după un anumit criteriu,
în timp ce legea nr. 2 este mai favorabilă decât legea nr. 1 după un alt criteriu. Importanţa criteriilor şi consecinţa
cea mai benefică pentru făptuitor, obţinută ca urmare a priorităţii acordate unuia sau altuia dintre aceste criterii,
vor indica legea mai favorabilă aplicabilă, precum şi ierarhia criteriilor. Or, este de observat că, potrivit criteriului
modificării condiţiilor de tragere la răspundere penală, este posibil a se evita cu totul condamnarea (implicit, şi
pedepsirea) infractorului, în timp ce, potrivit criteriului modificării regimului sancţionator, acesta va fi condamnat,
dar (eventual) la o pedeapsă mai redusă. în mod evident, preferabilă este evitarea condamnării (iar nu doar stabilirea
unei pedepse mai puţin severe), aşa încât mai favorabilă (în ipoteza dată) va fi considerată legea nr. 2. Prin urmare,
criteriul ierarhic superior este - în confruntarea celor două aici exemplificate - criteriul modificării condiţiilor de
tragere la răspundere penală (care prevalează faţă de cel al modificării regimului sancţionator)!
reglementăriîn discuţie. O verificare subsecventă a legilor respective trebuie să aibă loc şi

din punct de vedere al următorului criteriu: (posibila) modificare a condiţiilor de tragere
la răspundere penalăll]. Dacă potrivit vreunei reglementări fapta incriminată nu va putea
angaja răspunderea penală a făptuitorului, atunci aceea va constitui legea mai favorabilă
(sub acest aspect, al modificării condiţiilor de urmărire penală sau de judecată).
Dacă nici din punct de vedere al acestui criteriu nu se va putea stabili o reglementare
ca fiind mai favorabilă decât celelalte, în raport de cazul concret analizat, atunci se va
trece la compararea legilor penale sub aspectul ultimului criteriu de departajare: regimul
sancţionator. Va fi, astfel, mai favorabilă reglementarea care va permite cea mai puţin severă
sancţionare penală a făptuitorului, respectiv sancţionarea acestuia în cele mai avantajoase
condiţii pentru el.
d) în măsura în care niciuna dintre verificările astfel indicate nu permite stabilirea uneia
dintre reglementările penale succesive ca fiind mai favorabilă făptuitorului, în comparaţie
cu celelalte (dintre acelea care au intervenit după săvârşirea faptei incriminate, până la
judecarea definitivă a cauzei), atunci reiese că nu se poate face aplicarea principiului mitior
lex. Este posibil (aşadar) ca toate reglementările succesive să fie identice prin raportare la
o anumită situaţie de fapt (distincţiile care au condus la adoptarea unei legi noi să nu se
refere la respectivul caz concret)121.
Tntr-o atare ipoteză, se ridică întrebarea care dintre reglementări urmează a fi, totuşi,
aplicată (în mod formal): cea veche ori cea nouă? Ne exprimăm adeziunea faţă de soluţia
potrivit căreia incidenţă în rezolvarea cauzelor de acest tip trebuie să îi fie acordată legii
noi, în vigoare la momentul soluţionării raportului de conflict.
Aceasta, pentru că, producând efecte identice cu acelea determinate de legea veche,
în raport de speţa concretă, nu există niciun impediment pentru ca legii noi să i se permită
aplicarea retroactivă*131. Pe de altă parte, din acelaşi motiv, nu există vreo raţiune pentru care
legii vechi să i se permită aplicarea (supravieţuirea) ultraactivă, peste momentul formal al
scoaterii sale din vigoare (nu există niciun temei pentru ca organul judiciar să pronunţe o
soluţie, la un anumit moment dat, în temeiul unei reglementări inactive, dacă poate pronunţa
exact aceeaşi soluţie, în aceeaşi cauză, dar în baza unei reglementări active). Prin urmare,
o asemenea situaţie se va rezolva (în aprecierea noastră) potrivit principiului activităţii legii
[11în reglementarea anterioară, dat fiind faptul că dezincriminarea se aprecia in abstracto, iar criteriul modificării
condiţiilor de incriminare funcţiona, cu întreaga sa eficienţă, drept criteriu de identificare a legii penale mai favorabile
(stricto sensu) - anterior unei judecări definitive a unor cauze -, verificarea pe caz concret a incidenţei acestuia
dispensa (de regulă) de verificări suplimentare referitoare la celelalte criterii. De lege lata însă, dată fiind trecerea
majorităţii ipotezelor care ţineau de acest criteriu de identificarea legii mai favorabile în sfera de incidenţă a modelului
de apreciere in concreto a legii de dezincriminare, considerăm că operaţiunea de comparare a legilor succesive
în aplicarea principiului mitior lex trebuie să includă (neapărat) şi verificarea criteriului referitor la condiţiile de
tragere la răspundere penală (chiar dacă a fost deja utilizat, cu rezultate pozitive, ceea ce a mai rămas din criteriul
modificării condiţiilor de incriminare).
121 De pildă, în reglementarea Codului penal anterior, infracţiunea de ucidere din culpă, în conţinut de bază,
atrăgea o pedeapsă cu închisoarea de la unu la 5 ani [art. 178 alin. (1)]. Situaţia a rămas neschimbată de lege lata
[art. 192 alin. (1)]. Presupunând că, în raport de o anumită speţă determinată de ucidere din culpă, instanţa decide că
o condamnare cu executare efectivă la o pedeapsă concretă de 3 ani închisoare reprezintă soluţia corespunzătoare,
reiese că nu se poate aprecia că vreuna dintre aceste două reglementări ar fi mai favorabilă decât cealaltă (sub
niciunul dintre criteriile de departajare pre-indicate).
131 Practic, neretroactivitatea (interdicţia - de principiu - a retroactivităţii) reprezintă o garanţie instituită în
beneficiul destinatarilor legii penale. Ea urmează a fi cu stricteţe respectată, prin urmare, în toate ipotezele posibile
în care încălcarea sa ar putea conduce la o lezare a drepturilor acestora. în schim b, imperativul respectării sale nu se
mai menţine în cazurile în care o formală transgresare a regulii astfel instituite este irelevantâ pentru situaţia juridică
a unei persoane (consecinţele respectării acestui principiu fiind identice cu acelea consecutive nerespectării sale)!
noi (în conformitate cu dispoziţiile art. 3 CP), iar nu prin raportare la principiul aplicării legii
mai favorabile (potrivit art. 5 CP).
e) O regulă esenţială în materie de aplicare a legii penale mai favorabile (care reies
din ansamblul expunerii realizate, fiind constant precizată în doctrină) constă în aceea că
determinarea caracterului mai favorabil al unei legi, în raport de alte legi penale, nu se
poate realiza niciodată în mod abstract (în general), ci exclusiv pe caz concret. Astfel, este
imposibil şi incorect a se afirma - dată fiind succesiunea a două sau mai multor legi penale,
într-o perioadă anum e-că, în toate cazurile, una dintre acele legi se va prezenta ca fiind mai
favorabilă decât cealaltă (celelalte). Aceasta, deoarece infracţiunea reprezintă, întotdeauna,
o faptă concretă, care se săvârşeşte în contextul particular al unui ansamblu specific de
împrejurări de natură obiectivă şi/sau subiectivă, care o individualizează în comparaţie cu
orice altă infracţiune de acelaşi gen, comisă de o altă persoană sau chiar de aceeaşi persoană,
dar într-un context diferit.
în realitate, existând o multitudine extrem de sporită de variabile care pot fi evidenţiate de
fiecare cauză concretă în parte, prin comparaţie cu orice altă cauză concretă asemănătoare,
se poate ajunge la situaţia (uneori improbabilă, dar nu cu totul imposibilă) în care, deşi una
dintre legile succesive pare să fie net mai favorabilă faţă de cealaltă (celelalte), totuşi, această
aptitudine să nu se verifice în mod efectiv, în absolut toate cazurile concrete din realitatea
obiectivă. Se poate întâmpla ca în 99 de cazuri din o sută să se dovedească a fi mai favorabilă
legea veche, iar într-un caz să apară, totuşi, ca fiind mai favorabilă legea nouă (ori invers).
De aceea, evaluarea comparativă a legilor succesive în vederea aplicării principiului
m itiorlexnu trebuie să se efectueze niciodată superficial şi pornind de la idei preconcepute,
indiferent cât de zdrobitor mai favorabilă pare să se prezinte, în general, una dintre legile
aflate în comparaţie faţă de cealaltă (celelalte). Practic, cel care face aplicarea legii trebuie să
efectueze o operaţiune psihică, în care să stabilească, mintal, câte o soluţie corespunzătoare
cauzei analizate, prin valorificarea fiecărei legi penale în parte dintre cele succesiv intervenite
(de la data săvârşirii infracţiunii până la aceea a judecării definitive a cauzei). în final, se vor
compara rezultatele (soluţiile) astfel configurate, iar aceea care va prezenta cel mai sporit
beneficiu real, concret pentru făptuitor va f i apreciată a f i legea mai favorabilă în cauza
dată, urmând a fi aleasă spre aplicare potrivit art. 5 CP[1].
Prin urmare, identificarea şi aplicarea principiului legii penale mai favorabile reprezintă
o operaţiune eminamente judiciară, pe care o poate efectua - doar în concret - numai (şi
numai) organul competent de aplicare a legii penalei1
111 Cu titlu de exemplu, ne raportăm la cazul aşa-numitelor legi cu limite de pedeapsă asimetrice. De pildă,
considerăm că, pentru o anumită infracţiune, legea nr. 1 prevede o pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, în
timp ce, pentru aceeaşi infracţiune, legea nr. 2 prevede închisoarea de la 1 an la 4 ani (legea care dispune minimul
special mai redus prevede un maxim special mai mare, iar aceea care dispune un maxim special mai mic instituie
un minim special superior). într-o asemenea ipoteză, nu se poate aprecia ab initio, în mod abstract, că legea nr. 1
ar fi mai favorabilă (pe motiv că prevede un minim special mai redus de pedeapsă) sau că - dimpotrivă - legea nr. 2
ar fi mai favorabilă (pentru că instituie un maxim special mai redus al pedepsei aplicabile). în realitate, va trebui
analizată fiecare cauză concretă în parte (dintre cele în raport de care se ridică problema incidenţei uneia dintre
aceste reglementări cu titlu de lege penală mai favorabilă). în raport de acele speţe în care instanţa va aprecia (în
lumina tuturor circumstanţelor obiective şi subiective de comitere a faptei) că există un grad scăzut de periculozitate
socială, impunându-se o pedeapsă orientată spre minimul special, va reieşi că dispoziţii mai favorabile conţine
legea nr. 1 (care permite stabilirea unei pedepse minime mai scăzute decât legea nr. 2). Din contră, în raport de
acele cauze concrete în care se va aprecia că gradul de periculozitate este sporit, impunându-se stabilirea unei
pedepse cât mai ridicate, va reieşi că prevederi mai favorabile cuprinde legea nr. 2 (care nu permite stabilirea unei
pedepse maxime atât de mari precum legea nr. 1).
f) Din această din urmă observaţie se desprinde un aspect de o deosebită importanţă

în materia principiului mitior lex,şi anume interdicţia combinării d
favorabile din legi (reglementări) diferite/distincte - interdicţia de a se crea o lex tertia în
activitatea de aplicare a legii penale mai favorabile.
Astfel, organul jurisdicţional care aplică legea nu are competenţa de a construi, conjunctural,
pentru fiecare făptuitor în parte, o „lege" (cea mai favorabilă posibil) adaptată personal
cazului respectiv, prin îmbinarea unor fragmente normative (care nu au fost concepute,
prin voinţa legiuitorului, a coexista) desprinse din surse de drept separate, a căror cumulare
nu s-a aflat niciodată în intenţia emitentului lor. Din contră, cel care are (doar) competenţa
aplicării legii trebuie să compare normele aflate în succesiune şi să o aleagă dintre ele (astfel
cum se prezintă fiecare dintre acestea, în parte, în comparaţie cu fiecare dintre celelalte
reglementări succesive, luate - de asemenea - în parte) pe aceea care, în ansamblu, conduce
la o soluţie mai favorabilă (decât soluţiile indicate prin aplicarea oricărei alte legi aflate în
proces de evaluare, potrivit art. 5 CP).
A prelua unele dintre prevederile unei legi (mai favorabile, privite separat, în sine, decât
dispoziţiile corespunzătoare ale unei alte legi penale, succesive), aplicându-le combinat cu
unele reglementări cuprinse într-o altă lege (prevederi care, luate separat, în sine, ar fi - la
rândul lor - mai favorabile decât dispoziţiile corespunzătoare din cealaltă lege), nu mai
reprezintă o aplicare propriu-zisă a niciuneia dintre legile astfel comparate. Un asemenea
procedeu conduce, în fapt, la crearea, ad-hoc, a unei reglementări aparte (un întreg nou,
care nu mai echivalează cu niciuna dintre entităţile de la care s-a preluat câte o fracţie,
pentru a se contura respectiva soluţie de drept). Această din urmă reglementare la care
s-ar ajunge ar fi diferită atât faţă de legea veche, cât şi de cea nouă (aflate în concurs de
aplicare, potrivit principiului mitior lex). Ea ar reprezenta o adevărată lex tertia (o lege terţă,
nouă, distinctă de acelea supuse evaluării), care ar emana de la organul de aplicare a legii
(cel care efectuează comparaţia legilor succesive, pentru a o identifica, dintre acestea, pe
aceea mai favorabilă în raport de un anumit caz concret)111.
Or, o asemenea competenţă nu aparţine autorităţii judecătoreşti, ci numai puterii
legiuitoare. A se admite altfel ar semnifica a permite unei puteri etatice, neabilitată
constituţional în acest sens, să devină creator/emitent de reglementare juridică, alături
(sau chiar în contra) autorităţii legiuitoare. Prin urmare, s-ar viola principiul constituţional
(suprem) al separaţiei puterilor în stat, ceea ce nu se poate admite, fiind - prin urmare -
strict interzisă o asemenea practică.
111 Propunem următorul exemplu, pentru o mai bună înţelegere a conceptului tex tertia. Să presupunem că,
potrivit unei legi (nr. 1), se prevede drept infracţiune o anumită faptă, pentru care pedeapsa stabilită de legiuitor
este închisoarea de la 1 la 5 ani. Să presupunem, în continuare, că aceeaşi lege nu prevede drept mecanism de
individualizare a executării pedepsei instituţia suspendării sub supraveghere a executării (pedeapsa care se aplică se
execută efectiv). înainte de judecarea definitivă a unui caz referitor la comiterea respectivei infracţiuni, considerăm
că intră în vigoare legea nr. 2, care prevede pentru fapta în cauză o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani (limite
sporite), dar care introduce posibilitatea aplicării unei pedepse care să nu fie executată efectiv, suspendându-se
(sub supraveghere) această executare. A combina prevederile mai favorabile privind sancţiunea (din legea nr. 1) cu
posibilitatea acordată de cealaltă lege (nr. 2) de a se suspenda executarea pedepsei care se va aplica ar reprezenta
crearea unei lex tertia, procedeu strict interzis. Prin urmare, în aplicarea principiului mitior lex, instanţa va trebui să
decidă dacă, în raport de cazul concret dedus judecăţii, se prezintă a fi mai favorabilă (doar) legea nr. 1 ori (doar) legea
nr. 2. Organul judiciar nu poate îmbina fragmente disparate ale acestor reglementări, pentru a le aplica împreună, căci
(în exemplul dat) aplicarea unei pedepse (pentru acea infracţiune) între 1 şi 5 ani închisoare, cu tot cu posibilitatea
suspendării executării respectivei pedepse, reprezintă o soluţie care nu s-a aflat niciodată în voinţa legiuitorului (nici
a celui de la care a emanat legea nr. 1, nici a celui de la care a emanat legea nr. 2). Prin urmare, o asemenea rezolvare
juridică nu ar mai constitui nici caz de aplicare (propriu-zisă) a legii nr. 1, nici a legii nr. 2, ci a unei reglementări terţe
acestora (un fel de lege nr. 3), conturată însă nu prin voinţa legiuitorului, ci prin decizia conjuncturală a organului judiciar.
Cele astfel statuate (interdicţia creării unei prin aplicarea principiului mitiorlex)
constituie o evidenţă legislativă obiectivă, de sorginte constituţională, fiind admise în mod
unanim (constant şi repetat) de întreaga doctrină (contemporană, precum şi anterioară).
g) Nuîn ultimul rând (ca importanţă)-fiind strâns legată de chestiunea anterior indicată
se impune a statua cu privire la maniera în care trebuie efectuată comparaţia legilor succesive,
pentru determinarea aceleia mai favorabile făptuitorului, din punct de vedere al sistemului
de apreciere a interdicţiei de a se crea o lex tertia. Astfel, s-au conturat două maniere de
interpretare a semnificaţiei şi a sferei de acoperire a conceptului lex tertia (respectiv două
sisteme de apreciere a incidenţei interdicţiei corespunzătoare acestei noţiuni).
Plecându-se de la punctul comun, necontestat, potrivit căruia nu este permisă combinarea
dispoziţiilor mai favorabile dintr-o reglementare penală cu acelea aparţinând unei alte
reglementări penale succesive, în vederea aplicării legii penale mai favorabile, doctrina a
fost scindată (mai mult ca oricând în perioada imediat ulterioară intrării în vigoare a Codului
penal actual) între un model (sistem) de interpretare restrictivă (stricto sensu) şi un model
(sistem) de interpretare extensivă (lato sensu) a conceptului lex tertia. S-a ridicat, practic,
problema limitelor în care se poate aprecia că se încalcă sau nu interdicţia creării unei lex
tertia prin operarea anumitor combinări ale unei reglementări penale cu dispoziţii ale unei
reglementări succesive111!
Potrivit interpretării stricte, restrictive, prin lextertia (stricto sensu) se înţelege orice formă
de combinare a unor dispoziţii penale aparţinând unei reglementări cu prevederi penale
aparţinând unei alte reglementări, succesivă celeilalte. în această viziune, nu se admite
existenţa niciunei excepţii de la această interdicţie, iar orice combinare a unor dispoziţii
din legi diferite, succesive, se apreciază a conduce la crearea unei lex tertia, reprezentând,
aşadar, un procedeu prohibit.
Potrivit unei alte viziuni de interpretare, mai largă (lato sensu), se pleacă de la aceeaşi
afirmare a interdicţiei de a crea lextertia, n
- să semnifica
d
ţâ
a
u
a acestui concept. Astfel, se operează cu noţiunea de instituţii cu aplicare autonomăl2],
111în concret, controversa a vizat aplicarea în timp a legii penale - ca lege penală mai favorabilă (intervenită
anterior judecării definitive a unor cauze) - prin compararea dispoziţiilor cuprinse în fosta reglementare penală
(corespunzătoare activităţii Codului penal de la 1968) în raport de noua legislaţie penală (cea de lege lata, de după
intrarea în vigoare a Codului penal actual).
[2] Noţiunea de instituţie cu aplicare autonoma implică o viziune care evidenţiază faptul că materia dreptului
penal este reglementată pe instituţii. Astfel, alături de instituţiile fundamentale - infracţiunea, răspunderea penală,
sancţiunile de drept penal - şi subordonate acestora, se conturează o serie de instituţii specifice (precum: tentativa,
participaţia penală, formele pluralităţii de infracţiuni şi regimul sancţionării acestora, prescripţia răspunderii penale,
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei etc.). Aceste instituţii reprezintă grupări de norme juridice
care reglementează în mod particular o anumită materie penală, în cadrul mai larg, de ansamblu al unei legi
penale. Fiecare dintre aceste grupări de norme/instituţii se găseşte în relaţii de conexiune şi interdependenţă cu
celelalte instituţii reglementate în cadrul legii penale (în sistemul de drept penal). Concepţia instituţiilor cu aplicare
autonoma afirmă, în plus, că respectivele grupări de norme manifestă, pe lângă această interdependenţă/conexiune
cu ansamblul reglementării ce le conţine, şi o anumită autonomie relativă faţă de aceasta (respectiv faţă de alte
instituţii cu aplicare autonomă din cadrul aceleiaşi reglementări). Pe baza afirmării acestei autonomii relative, a
devenit posibilă (pentru o parte a doctrinei şi practicii judiciare) aprecierea că, dincolo (şi separat) de succesiunea
de ansamblu a legilor penale în timp, se poate urmări o continuitate sau discontinuitate a reglementării la nivelul
fiecărei instituţii cu aplicare autonomă. Aprecierea creării unei lex tertia ar fi, prin urmare, permutată de la nivelul
unei aprecieri globale (vizând comparaţia generică, de ansamblu a prevederilor din două sau mai multe legi penale
succesive) la nivelul unei aprecieri punctuale, efectuate separat în raport de fiecare instituţie cu aplicare autonomă
în parte (succesiunea reglementării acestor instituţii transcendând, într-un fel, succesiunii reglementării întregului
cadru normativ ce le integrează). Practic, se afirmă că o combinare a unor dispoziţii din legi penale succesive, vizând
însă reglementarea unei aceleiaşi astfel de instituţii (cu aplicare autonomă), nu violează interdicţia creării unei
lex tertia (în aplicarea principiului mitior lex). în această viziune, s-a apreciat că o astfel de încălcare a interdicţiei
considerându-se că orice combinaţie a unor dispoziţii din legi penale succesive, care aparţin
însă aceleiaşi instituţii cu aplicare autonomă, nu ar reprezenta, de fapt, crearea unei lex
tertia. Aceasta din urmă ar rămâne a se aprecia ca fiind creată (operând o interdicţie în acest
sens) numai atunci când combinarea reglementărilor succesive diferite ar viza prevederi care
nu ar fi incluse în cadrul aceleiaşi instituţii cu aplicare autonomă (fiind îmbinate dispoziţii
din legi succesive, cu apartenenţă la instituţii - cu aplicare autonomă - distincte)111.
Această din urmă concepţie a fost acreditată, în mod obligatoriu pentru instanţe (pentru
o scurtă perioadă de timp), printr-o decizie obligatorie a instanţei supreme (pronunţată sub
forma unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)121.
La scurt timp după această statuare jurisprudenţială obligatorie (pentru instanţe), a
intervenitînsă o decizie a Curţii Constituţionale131, care a infirmat, practic, soluţia în cauză. Drept
menţionate ar decurge numai dintr-o combinare a unor dispoziţii care reglementează, în legi penale succesive,
instituţii (cu aplicare autonomă) diferite.
I1] Pentru exemplificare, ne raportăm la următorul tip de situaţie posibilă. Presupunem că o persoană a comis
mai multe infracţiuni - sub forma unei pluralităţi de infracţiuni, şi anume concursul de infracţiuni - pe când era
în vigoare legea penală nr. 1. înainte de judecarea definitivă a cauzei a intrat în vigoare legea penală nr. 2. Putem
presupune că legea nr. 1 prevede, în raport de fiecare infracţiune în parte, un regim sancţionator mai puţin drastic
decât legea nr. 2. Pe de altă parte, legea nr. 1 dispune un regim sancţionator mai drastic decât cel instaurat de legea
nr. 2 cu privire la sancţionarea generală a concursului de infracţiuni. într-o interpretare lato sensu a conceptului
de lex tertia, nu se va aprecia încălcată regula interdicţiei combinării dispoziţiilor mai favorabile din legi succesive
dacă se vor aplica prevederile din legea nr. 1 cu privire la sancţionarea individuală a infractorului respectiv, pentru
fiecare infracţiune concurentă în parte, aplicându-se apoi prevederile din legea nr. 2 cu privire la stabilirea pedepsei
finale incidente pentru întreaga pluralitate de infracţiuni comisă de acesta. în schimb, potrivit unei interpretări
stricto sensu a conceptului de lex tertia, o asemenea soluţie ar fi interzisă, ca reprezentând o nepermisă combinare
a unor dispoziţii mai favorabile reglementate în legi penale succesive.
[2] Decizia nr. 2/2014 a Completului pentru dezlegarea (prealabilă) a unor chestiuni de drept în materie penală
din cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 319 din 30 aprilie 2014). Prin decizia în cauză s-a stabilit că
aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul reglementat de art. 5 CP (aşadar, anterior judecării definitive a cauzei),
se va face pe instituţii autonome, respectiv că prescripţia răspunderii penale reprezintă o astfel de instituţie cu
aplicare autonomă, în raport de instituţia pedepsei. Astfel, s-a apreciat că, „în principiu, o instituţie autonomă de
drept penal presupune o noţiune cu o reglementare distinctă, unitară, ce nu poate fi disociată şi, totodată, beneficiază
de reguli de funcţionare proprii, de natură a-i asigura independenţa. Aşadar, instituţiile autonome sunt instituţiile
al căror mecanism de aplicare funcţionează separat de încadrare şi/sau pedeapsă şi ale căror condiţii de existenţă
sunt diferite de faptul juridic faţă de care sunt apreciate ca fiind autonome. Efectele instituţiilor autonome nu sunt
generate de acelaşi tip de fapt juridic. (...) Având în vedere că efectele instituţiilor autonome nu sunt generate de
acelaşi tip de fapt juridic, instituţiile enumerate mai sus sunt autonome şi între ele, nu doar faţă de incriminare şi
sancţiune. Operaţiunea de aplicare a instituţiilor descrise anterior este autonomă în cadrul evaluării legii penale
mai favorabile. Instituţiile autonome presupun o etapă distinctă de aplicare, ulterioară stabilirii încadrării şi/sau
pedepsei, necondiţionată de încadrarea într-o anumită lege penală şi/sau de pedeapsa ori limitele de pedeapsă
stabilite conform unei legi penale, în cazul succesiunii de legi penale în timp. Modul în care legiuitorul concepe
anumite instituţii sau modul în care legiuitorul concepe operaţiunea de aplicare a anumitor instituţii - separat şi
necondiţionat de încadrare şi/sau pedeapsă - relevă caracterul autonom al acestora (...) Pedeapsa decurge însă
din norma care incriminează fapta, are un caracter accesoriu acesteia. (...) Unitatea dintre incriminare şi pedeapsă
exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, să se combine incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă
lege. Aceeaşi unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuante,
acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte incriminarea
şi se individualizează sancţiunea penală (...)".
[3] Decizia C.C.R. nr. 265/2014 (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014). Prin această decizie (infirmându-se, practic,
jurisprudenţa obligatorie anterioară, în sens contrar, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), s-a statuat - cu putere
obligatorie generală - că „(...) dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit
combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile". Apreciem importantă
observaţia potrivit căreia această soluţie a fost pronunţată de către Curtea Constituţională în contextul sublinierii
în considerentele deciziei - care sunt, de asemenea, obligatorii şi care fac corp comun cu rezolvarea atinsă, expusă
în dispozitivul deciziei - a împrejurării că ea se impune în condiţiile particulare ale tranziţiei normative de la o lege
penală generală (fostul Cod penal) la o altă lege penală generală (Codul penal actual). Astfel, la parag. 34 al Deciziei
nr. 265/2014 se precizează că „specific analizei efectuate de Curte în prezenta cauză este faptul că în discuţie se pune
urmare, s-a impus (în mod obligatoriu, cu efecte generale - opozabile inclusiv faţă de
legiuitorul penal) sistemul de interpretare restrictivă (stricto sensu) a conceptului de lex
tertia (şi a sferei de incidenţă a interdicţiei creării acesteia). Astfel, în momentul de faţă, se
poate afirma cu certitudine că, în aplicarea legii penale mai favorabile (potrivit art. 5 CP -
anterior judecării definitive a cauzei), dispoziţiile penale succesive urmează a fi supuse unei
evaluări de tip global (comparaţia legilor penale în totalitatea/integralitatea fiecăreia), iar
nu potrivit modelului bazat pe afirmarea existenţei unor instituţii cu aplicare autonomâ[1].
Aşadar, operează o interdicţie strictă cu privire la orice tip de combinare a dispoziţiilor
mai favorabile din legi distincte, succesive. Practic, instanţa penală va trebui să întreprindă
o evaluare a fiecărei situaţii de fapt (cauze), prin aplicarea integrală a totalităţii dispoziţiilor
(incidente) din fiecare lege penală comparată (în procesul determinării legii mai favorabile)
în parte. Ulterior, se impune compararea rezultatelor atinse astfel. în măsura în care acestea
sunt diferite în privinţa cauzei supuse judecăţii, se va opta pentru soluţia particulară cea
mai benefică inculpatului. Reglementarea prin utilizarea căreia s-a ajuns la acea soluţie
va reprezenta legea mai favorabilă pe cazul concret respectiv, fiind aleasă în detrimentul
celeilalte (celorlalte), efectuând-se, prin aceasta, aplicarea principiului mitiorlex, corespunzător
prevederilor art. 5 CP*1 [2].
h) Este de observat că formularea legală este de tip imperativ [„în cazul în care d
la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai
multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă" Prin urmare, acordarea beneficiului
mitior lex (anterior judecării definitive) nu reprezintă o facultate (o posibilitate) lăsată la
latitudinea organului judiciar, fiind (în toate cazurile) obligatorie. Ea nu este condiţi
problema aprecierii legii penale mai favorabile prin compararea dispoziţiilor a două coduri penale, respectiv Codul
penal din 1969 şi actualul Cod penal" (a se vedea şi parag. 35-37, 40,42 din decizia pre-indicată). Prin urmare, s-ar
putea susţine caracterul rezonabil al ideii potrivit căreia soluţia aplicării legii penale mai favorabile prin compararea
exclusiv globală a legilor succesive, cu desconsiderarea completă a recurgerii la conceptul de instituţie cu aplicare
autonomă, nu ar putea fi generalizată şi extinsă şi la ipotezele în care s-ar ridica problema aplicării principiului mitior
lex'in raport de compararea uneia şi aceleiaşi legi penale generale (Codul penal) în forma anterioară, respectiv
posterioară unei modificări/completări punctuale a acesteia printr-o lege de mai scăzută anvergură.
Precizăm că deciziile Curţii Constituţionale pot fi consultate, în format electronic, pe site-ul https://www.ccr.ro/.
[1] Este de menţionat că, la data de 15 noiembrie 2017, Guvernul României a adoptat un proiect de lege pentru
modificarea şi completarea (şi a) Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căruia, în Legea nr. 187/2012
(legea de punere în aplicare a Codului penal), urmează a se introduce un nou articol, după art. 236, anume
art. 2361, cu următorul cuprins: „în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, pentru stabilirea şi aplicarea
legii penale mai favorabile nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive" (în acest sens, a se vedea
https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2017/ll/Proiect-24.pdfsi http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/
modificarile-la-legislatia-penala-i-procesual-penala-adoptate-in-edinta-de-guvern).
[2] Consecutiv pronunţării (şi publicării în Monitorul Oficial) a deciziei menţionate a Curţii Constituţionale,
instanţa supremă s-a conformat (de principiu) acestei rezolvări. în acest sens, au fost pronunţate mai multe decizii
obligatorii (sub formă de hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) prin care
s-au oferit soluţii punctuale unor aspecte problematice, particulare, decurgând din afirmarea strictă a interdicţiei
de a se crea o lex tertia în procesul de aplicare (în timp) a legii penale mai favorabile (anterior judecării definitive
a unor cauze). A se vedea, în acest sens, spre exemplu, Deciziile Completului pentru dezlegarea unor probleme
de drept în materie penală de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 5/2014 (M. Of. nr. 470 din 26 iunie 2014),
nr. 10/2014 (M. Of. nr. 502 din 7 iulie 2014), nr. 21/2014 (M. Of. nr. 829 din 13 noiembrie 2014), nr. 13/2015 (M. Of.
nr. 410 din 10 iunie 2015), nr. 7/2016 (M. Of. nr. 251 di 5 aprilie 2016), nr. 11/2016 (M. Of. nr. 468 din 23 iunie
2016). în raport de soluţia impusă obligatoriu ca efect al Deciziei C.C.R. nr. 265/2014, subzistă în continuare unele
critici doctrinare, cu referire la generalizarea acestei maniere de rezolvare a problemei în discuţie. în acest sens,
a se vedea, de pildă (printre altele), Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 137-140.
nicio formalitate procesuală penală (cum ar fi solicitarea persoanei beneficiare), trebuind

să opereze dinoficiu (la nevoie chiar împotriva voinţei persoanei beneficiare)111.
i) în structura art. 5 CP mai este inserată încă o dispoziţie [în alin. (2)], potrivit căreia
„Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate
neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări
sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins
dispoziţii penale mai favorabile".
Prevederea (lipsită de corespondent expres în fosta reglementare penală generală)
statuează, în mod formal, explicit (şi - bineînţeles - echitabil), împrejurarea că efectul mai
favorabil produs de unele acte normative (izvoare ale dreptului penal), a căror existenţă
sau conţinut a fost infirmat(ă) (în condiţiile legii) după o perioadă în care au activat (şi au
produs efecte juridice, inclusiv potrivit principiului este conservat în beneficiul
persoanelor faţă de care aceste reglementări au avut incidenţă. Sunt vizate astfel (doar) acele
acte normative (dintre cele indicate de textul legal în cauză) care s-au găsit în vigoare între
momentul săvârşirii faptei incriminate şi data judecării definitive a respectivelor cauze penale.
Dispoziţia are în vedere anumite situaţii juridice nedorite, dar a căror incidenţă nu este
imposibilă (poate nici măcar improbabilă), a căror realitate nu reprezintă doar un exerciţiu
teoretic (de imaginaţie), fiind susţinută de cazuri concrete din trecut. Este vorba despre
prevederi normative care, după ce au activat o perioadă (bucurându-se de prezumţia
de constituţionalitate) - având incidenţă posibilă, în raport de anumite cazuri concrete,
drept lege penală mai favorabilă - , sunt declarate neconstituţionale (prin decizii ale Curţii
Constituţionale). în măsura în care acestea au fost deja aplicate, producându-şi efectele
anterior publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de neconstituţionalitate, efectele acestora
vor rămâne câştigate persoanei în beneficiul căreia au acţionat. Astfel, dispoziţiile unei
legi penale declarate neconstituţională vor continua să producă efecte, în anumite cazuri,
chiar după pronunţarea şi publicarea deciziei de neconstituţionalitate, guvernând (până la
stingere) acele raporturi de conflict faţă de care se configurează drept aplicaţii ale principiului
mitior lexl2].
Aceeaşi soluţie se impune, potrivit textului legal analizat, în privinţa dispoziţiilor penale
reglementate printr-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului, în măsura în care aceasta a fost
respinsă (ulterior intrării sale în vigoare) sau aprobată cu modificări ori completări care
infirmă, practic, soluţia normativă aplicată/aplicabilă unor cauze, cu titlu de lege penală
mai favorabilă.
Oricât de dezirabilă ar fi inexistenţa unor asemenea situaţii, posibilitatea (istoric confirmată
a) existenţei lor impunea formularea unei soluţii legale corespunzătoare. Prin prevederea
din art. 5 alin. (2) CP s-a impus o atare rezolvare, care respectă principiile fundamentale ale
dreptului penal şi este (totodată) echitabilă faţă de persoanele beneficiare. S-au conferit
practic, în acest fel, efecte juridice reale (efective) situaţiilor în care, din motive ce nu pot fi
imputate destinatarilor legii penale, s-a creat o aparenţă (eronată) de constituţionalitate a*1 2
111 Desigur, beneficiarul poate solicita aplicarea legii mai favorabile şi poate indica maniera în care apreciază
că s-ar putea realiza, în privinţa sa, recurgerea optimă la principiul mitior lex.
121 Potrivit pct. 2.2. din Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal, în legătură cu această prevedere
s-a arătat: „în privinţa aplicării în timp a legii penale, s-a impus completarea dispoziţiilor privind aplicarea legii
penale mai favorabile în cursul procesului cu prevederea din art. 5 alin. (2), referitoare la situaţia actelor normative
neconstituţionale, respectiv a ordonanţelor de urgenţă respinse sau aprobate cu modificări, dat fiind că aceste
acte, deşi îşi încetează - în tot sau în parte, după caz - activitatea, continuă să se aplice situaţiilor juridice aflate la
un moment dat sub imperiul lor, în măsura în care sunt mai favorabile". Documentul poate fi consultat on-line, în
format electronic, la adresa de internet http://www.cdep.rO/proiecte/2009/300/00/4/em304.pdf.
unor prevederi normative ori situaţiilor în care au fost în vigoare (chiar dacă sub un fel de
„condiţie rezolutorie") dispoziţii legale în privinţa cărora s-a concretizat, ulterior, o aptitudine
de infirmare/de cenzură de care erau acestea afectate ab initio. Dispoziţiile art. 5 alin. (2) CP
urmează însă a fi strict interpretate, nefiind aplicabile, prin extensie, cu privire la interpretările
obligatorii ale unor dispoziţii legale, stabilite prin jurisprudenţa instanţei supreme (RIL/HP)ll).
Aplicarea ultraactivă a legii penale mai favorabile {art 5 CP) în cazul unei infracţiuni instantanee
momentul data judecării faptei
săvârşirii
infracţiunii Legea nr. 2
perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 1 perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 2
[care se aplică ultraactiv, dacă este mai favorabilă decât (care NU SE APLICĂ dacă nu este mai favorabilă
Legea nr. 2 sub aspectul: {condiţiilor de incriminare), decât Legea penală nr. 1)
condiţiilor de tragere la răspundere penală,
regimului sancţionator]
Aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile {art 5 CP) în cazul unei infracţiuni instantanee
momentul data judecării faptei
săvârşirii
infracţiunii Legea nr. 2
V.
îgoar^Leî
perioada în care este în vigoard Legea penală nr. 1 perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 2
(care NU se aplică, dacă nu este mai favorabilă [care SE APLICĂ retroactiv, dacă este mai favorabilă
decât Legea nr. 2) ca Legea nr. 1 sub aspectul: {condiţiilor de incriminare),
condiţiilor de tragere la răspundere penală, regimului
sancţionator]
Aplicarea ultraactivă a legii penale mai favorabile {art. 5 CP) în cazul unei infracţiuni de durată de tipul:
continuă, continuată, de obicei
momentul Legea nr. 1 Legea nr. 2 Legea nr. 3

consumării
momentul epuizării data judecării faptei
,1 l (apreciat ca dată ci^sl t o i ni)
perioada în care este în vigoare

__J
Ic
|
“ : ^
perioada în care este în vigoare
J I V
perioada în)fare este în vigoare

Legea penală nr. 1 Legea penală nr. 2 Legea penală nr. 3
(care NU va fi incidenţă, [care va fi incidenţă, aplicându-se ultraactiv, (care NU va fi incidenţă, dacă
fiind ieşită din vigoare anterior dacă este mai favorabilă decât Legea nr. 3, nu este mai favorabilă
aprecierii ca săvârşită a infracţiunii) sub aspectul: {condiţiilor de incriminare), decât Legea nr. 2)
[1) A se vedea Decizia C.C.R. nr. 265/2014 (sunt avute în vedere doar izvoarele normative de drept penal).
Aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile {art. 5 CP) în cazul unei infracţiuni de durată de tipul:
continuă , continuată, de obicei *
momentul Legea nr. 1 Legea nr. 2 s S Legea nr. 3

consumării
■ £ ----------------
l (apreciat ca dată desăvârşirii infracţiişiii)
JL
Y
k ^ jK j
perioada în care este în vigoare perioada în care esfe în vigoare perioada în care este în vigoare
(care NU va fi incidenţă, (care NU va fi incidenţă, [care va fi incidenţă, aplicându-se
fiind ieşită din vigoare anterior dacă NU este mai favorabilă retroactiv, dacă este mai favorabilă
aprecierii ca săvârşită a infracţiunii) decât Legea nr. 3) decât Legea nr. 2, sub aspectul:
(icondiţiilor de incriminare),
***
Aplicarea ultraactivă a legii penale mai favorabile {art 5 CP) în cazul unei infracţiuni de durată de tipul
progresivă
momentul Legea nr. 1 Legea nr. 2

consumării
|
(afeciat ca dată a săvârşirii inacţiunii)
------------ A
perioada în care este în vigoaiClêgea penală nr. 1 perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 2
[care va fi incidenţă, aplicându-se ultraactiv, (care NU va fi incidenţă, dacă nu este
dacă este mai favorabilă decât Legea nr. 2, mai favorabilă decât Legea nr. 1)
sub aspectul: {condiţiilor de incriminare), condiţiilor
de tragere la răspundere penală, regimului sancţionator]
Aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile {art. 5 CP) în cazul unei infracţiuni de durată
de tipul progresivă
momentul Legea nr. 1 Legea nr. 2

consumării
V"
i iat ca dată a săvârşiţi^ infracţiunii)
-
V vC
"V r"
(care NU va fi incidenţă, [care va fi incidenţă, aplicându-se retroactiv,
dacă nu este mai favorabilă decât Legea nr. 2) dacă este mai favorabilă decât Legea nr. 2,
sub aspectul: (condiţiilor de incriminare),
§3. Aplicarea legii penale mai favorabile ulterior momentului judecării

definitive a unor cauze
a) Prin reglementarea inserată în art. 6 CP (cu denumirea marginală „Aplicarea legii
penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei"), legiuitorul dispune cu privire la
extinderea beneficiului mitior l(exîntr-o anumită măsură) chiar şi atunci când
normativă a avut loc (în raport de unele situaţii concret determinate) după data la care s-a
finalizat judecarea unor cauze. Acest moment (care marchează diferenţa între aplicarea
legii penale mai favorabile în temeiul art. 5, respectiv al art. 6 CP) este reprezentat de
rămânerii definitive a unor hotărâri judecătoreşti penale (de condamnare). în raport de
prevederile normative exprese din cuprinsul art. 6 CP, trebuie observat că, deşi există mai
multe soluţii procesuale penale posibile (referitor la latura penală a unor cauze), legiuitorul
a înţeles să limiteze ipotezele de aplicare a principiului după judecarea definitivă
doar la situaţia acelor cauze finalizate prin pronunţarea unor hotărâri de condamnare.
b) Trebuie subliniat de la bun început că această variantă de aplicare a legii mai favorabi
prezintă un caracter specific pronunţat, existând diferenţe majore în raport de ipoteza aplicării
principiului mitior lexîn baza art. 5 CP. Aceasta, deoarece, atunci când succesiunea legislativă
intervine, în raport de anumite cauze, anterior judecării definitive a acestora, se pune problema
alegerii unei legi (dintre mai multe apte a se reţine) spre a soluţiona raportul juridic penal
de conflict; se ridică, aşadar, chestiunea legii care se va aplica[1]. în schimb, dacă succesiunea
normativă a intervenit, în raport de unele cauze, posterior unei judecări definitive, există deja
o lege penală care a fost aplicatăîn mod definitiv, raportul de conflict fiind
doar ca această soluţionare să îşi epuizeze consecinţele). Singurul aspect de elucidat într-o
atare ipoteză nu mai poate fi decât cel referitor la verificarea menţinerii legalităţii soluţiei
definitive stabilite în cauză (şi) prin raportare la noile dispoziţii legale (în vigoare la data la
care urmează a se produce consecinţele hotărârii definitive - de condamnare - pronunţate
în temeiul unei reglementări care şi-a încetat între timp activitatea)121.
Această verificare, la rândul său, nu poate f i absolută (nu poate viza toate aspectele
posibile care au fundamentat, în baza legii vechi, soluţia de condamnare),
se efectuează numai din punct de vedere al menţinerii legalităţii sancţiunii de drept penal
aplicate. Motivul unei asemenea limitări este reprezentat de existenţa autorităţii de lucru
judecat a hotărârii (de condamnare) definitiv pronunţate. Securitatea circuitului juridic impune,
ca regulă, menţinerea consecinţelor decurgând dintr-o hotărâre judecătorească definitiv
pronunţată, chiarîn împrejurările modificării ulterioare a cadrului normativ. Acest principiu
(care împiedică rejudecarea, potenţial nelimitată - şi cu soluţii posibil diferite - , a uneia şi
aceleiaşi cauze) este exprimat prin conceptul de autoritate de lucru judecatm, reprezentând
o formă particulară de manifestare a principiului general de drept non/ne bis in ideml4].
[1] Art. 5 CP lasă instanţei libertatea de a determina care este legea penală mai favorabilă pe caz concret, aceasta
putând fi, după caz, ori legea veche (care se va aplica ultraactivândîn raport de momentul judecării cauzei), ori legea
nouă (care se va aplica retrooctivondin raport de data săvârşirii faptei incriminate). Această potenţialitate abstractă
a legii mai favorabile, conform art. 5 CP, de a ultraactiva, respectiv de a retroactiva permite calificarea aplicării legii
penale mai favorabile anterior unei hotărâri definitive ca fiind caracterizată de atributul extraactivitâţii (legea mai
favorabilă se va aplica în afara limitelor sale de activitate, în oricare sens: orientat fie spre trecut, fie spre viitor).
[2] Prin urmare, potrivit art. 6 CP, singura ipoteză de aplicare a legii penale mai favorabile este aceea în care,
conform criteriilor prevăzute în acest text normativ, legea noua apare a fi mai favorabilă, situaţie în care ea se va
aplica retroactiv. Dacă, din contră, după respectivele criterii nu reiese că legea nouă ar fi mai favorabilă, nu se poate
discuta despre o aplicare (care ar fi ultraactivă) a legii vechi, cu titlu de lege mai favorabilă, deoarece aceasta s-a
aplicat deja, definitiv. Prin urmare, în ipoteza reglementată de art. 6 CP, şi anume atunci când succesiunea legislativă
se produce după o condamnare definitivă, singura ipoteză de aplicare a legii mai favorabile este redusă la (anumite
cazuri de) retroactivitatea legii noi. Aşadar, devine improprie întrebuinţarea conceptului de extraactivitate pentru
a desemna funcţionarea principiului mitior lex ulterior unei condamnări definitive, căci, într-o atare ipostază,
legea mai favorabilă se poate aplica în afara limitelor sale de activitate doar într-un singur sens (unidirecţionat),
şi anume orientat spre trecut.
[3] A se vedea Gr.Gr. Theodoru, op. cit., p. 711 ş.u.; C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), op. cit.,
p. 23-26; I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 75-77.
l4] în traducere liberă: nu de doua ori în aceeaşi cauzâ/pentru acelaşi motiv/pentru aceeaşi vină. Art. 6 CPP
actual (care are chiar denumirea marginală „Ne bis in idem") prevede regula în cauză drept principiu (fundamental)
al procedurii penale: „Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci
când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi
sub altă încadrare juridică". De asemenea, conform dispoziţiei din art. 16 CPP (cu denumirea marginală „Cazurile
care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale"), la alin. (1) lit. i), se enumeră drept impediment
Totodată, o modificare a unei soluţii definitiv impuse printr-o hotărâre judecătorească,

drept efect al intervenirii (ulterioare a) unei schimbări legislative, implică (într-o anumită
măsură) şi o ingerinţă a unei puteri a statului (cea legiuitoare) în sfera de autoritate a unei
alte puteri a statului (cea judecătorească). Se ridică, astfel, problema respectării principiului
constituţional (de bază) al separaţiei puterilor în stat. Or, dacă se poate accepta o limitare
(relativă) a acestui din urmă principiu fundamental al întregului sistem naţional de drept,
dat fiind imperativul de a respecta un alt principiu fundamental al întregii ordini de drept (şi
anume principiul legalităţii), ingerinţe suplimentare, lipsite de o justificare similară (suficient
de puternică), nu (mai) pot fi admise111.
De menţionat că, deşi verificarea existenţei legii penale mai favorabile, în temeiul art. 6 CP,
se face prin prisma unui singur criteriu (regimul sancţionator), reglementarea vizează în
amănunt (în alineatele textului normativ) o multitudine de ipoteze sancţionatorii particulare
privitoare la pedepse (principale, respectiv secundare), măsuri educative şi/sau măsuri de
siguranţă.
c) Prin urmare, cadrul în care se permite funcţionarea principiului mitiorlex după momentul
judecării definitive a unor cauze (şi în raport de acestea) - conform art. 6 CP - este la fe l
de cuprinzător precum este acela al aplicării legii penale mai favorabile anterior judecării
definitive a unor cauze (potrivit art. 5 CP). Astfel, se poate afirma că însuşi conceptul de lege
penală mai favorabilă a fost restrâns (sfera de cuprindere a noţiunii a fost redusă) potrivit
art. 6 CP, prin comparaţie cu reglementarea din art. 5 CP. Practic, indicate
de legiuitor, prin prisma cărora se permite identificarea unei legi (din mai multe, succesive)
ca fiind o lege mai favorabilă, este mai redus în raport de cauzele definitiv judecate decât în
raport de cauzele nedefinitiv judecate. în aplicarea art. 5 CP - după cum s-a arătat - , legea
mai favorabilă poate fi determinată prin recurgere atât la criteriul modificării condiţiilor de
incriminare (parţial/relativ), cât şi la criteriul modificării condiţiilor de tragere la răspundere
penală, precum şi la criteriul modificării regimului sancţionator. în schimb, în aplicarea art. 6 CP
(potrivit unei analize a prevederilor acestuia), reiese că singurul criteriu după care se poate
aprecia că legea nouă este mai favorabilă (urmând să fie incidenţă cu acest titlu) rezidă în
modificarea regimului sancţionator (şi doar sub anumite aspecte, expres reglementate).
Prin urmare, în măsura în care soluţionarea juridică a raportului de conflict, astfel cum
s-a realizat deja - în mod definitiv, potrivit fostei reglementări - , este legală, sub aspectul*1
la demararea/continuarea exercitării acţiunii penale (acţiunea publică prin care organele competente ale statului
trag la răspundere penală infractorul) ipoteza în care „există autoritate de lucru judecat".
[1] De altfel, acesta a fost şi principalul motiv pentru care reglementarea penală actuală nu a mai consacrat
şi ipoteza aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive (prevedere existentă în
fostul Cod penal - cel de la 1968- potrivit art. 15, care purta chiar această denumire marginală). Conform art. 6 CP
în vigoare, este de observat că exprimarea legiuitorului este imperativă, aplicarea principiului mitior tex fiind
obligatorie (aşa cum este şi în cazul reglementat de art. 5 CP). Potrivit Expunerii de motive la proiectul noului Cod
penal (pct. 2.2.), s-a statuat: „în contextul consacrării explicite în Constituţie a principiului separaţiei puterilor în
stat, o altă problemă care s-a cerut soluţionată a fost stabilirea relaţiei între principiul autorităţii de lucru judecat
şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. în mod cert, principiul constituţional enunţat
impune reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, astfel că o restrângere a acestei
autorităţi se justifică doar în măsura în care ea are la bază tot un principiu de natură constituţională, cum este
cazul principiului legalităţii pedepsei. în consecinţă, s-a optat pentru menţinerea reglementării aplicării obligatorii a
legii penale mai favorabile (art. 6) şi renunţarea la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul pedepselor definitive,
aceasta din urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul legalităţii". De altfel, în conformitate cu art. 4 din
Legea nr. 187/2012 (de punere în aplicare a noului Cod penal), s-a stabilit (practic) interdicţia luării în considerarea
a existenţei instituţiei aplicării facultative a legii mai favorabile după condamnarea definitivă (art. 15 CP 1968),
în procesul de determinare (faţă de anumite cauze concrete) a caracterului mai favorabil al unuia dintre aceste
coduri penale succesive în raport de celălalt.
sancţiunii aplicate, şi în raport de noua lege penală111, nu va exista posibilitatea aplicării

acesteia din urmă cu titlu de lege penală mai favorabilă (nu va fi incident art. 6 CP). Aceasta,
chiar dacă, din alte puncte de vedere (corespunzătoare altor criterii de identificare a legii
mai favorabile, funcţionale potrivit art. 5 CP, dar nu şi potrivit art. 6 CP), noua reglementare
ar apărea ca fiind mai favorabilă decât cea veche121.
Din întreaga reglementare a art. 6 CP reiese că ceea ce se verifică - după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, dacă apare o nouă lege (pentru a decide dacă aceasta
se poate aplica sau nu cu titlu de lege penală mai favorabilă) - , exclusiv, aptitudinea
sancţiunii de drept penal definitiv aplicate (sub legea veche) de a se califica drept legala şi
potrivit noilor dispoziţii, aflate în vigoare. Aceasta presupune, de principiu, o dublă verificare
(o comparare în două etape), pentru a determina dacă legea nouă se poate aplica (sau nu)
ca lege mai favorabilă în condiţiile specifice ale reglementării în cauză131.
în primul rând, trebuie efectuată o comparaţie abstractă între natura şi valoarea maximă141
a sancţiunii penale prevăzute de legea veche - incidenţă pentru respectiva faptă - şi natura/
valoarea maximă a sancţiunii corelative prevăzute de legea nouă. Pentru a se reţine incidenţa
art. 6 CP, este necesar (ca regulă) ca, în urma acestei evaluări, să se constate că sancţiunea
penală maximă prevăzută de legea nouă (pentru respectiva faptă incriminată) este mai
puţin drastică decât sancţiunea penală maximă reglementată (pentru aceeaşi faptă) de
legea veche, ieşită din vigoare. Altfel, noile dispoziţii nu ar putea fi apreciate, ab initio, a
reprezenta o lege mai favorabilă151!2 5
4
3
1
[1] Ceea ce semnifică faptul că, în considerarea cazului particular respectiv, la sancţiunea de drept penal deja
aplicată (atât sub aspectul naturii acesteia, cât şi al intensităţii/duratei/cuantumului) s-ar putea ajunge şi potrivit
noii reglementări, care nu dispune pentru situaţia în cauză o sancţiune maximă mai puţin severă decât sancţiunea
concret aplicată în baza legii vechi.
[2] Spre exemplu, dacă noua reglementare (fără a modifica limitele de pedeapsă incidente în cazul comiterii
unei anumite infracţiuni) solicită formularea unei plângeri prealabile pentru tragerea la răspundere penală a
infractorului, iar fosta reglementare nu prevedea o asemenea formalitate (angajarea răspunderii penale având
loc din oficiu), iar cauza nu este definitiv judecată ş\ persoana vătămată nu depune plângere prealabilă, infractorul
nu mai poate fi tras la răspundere penală (încetează procesul penal). în schimb, daca acesta a fost deja definitiv
condamnat (din oficiu), intrarea în vigoare a unei asemenea legi noi nu îi mai poate profita (rămâne să suporte
consecinţele condamnării suferite). Prin urmare, deşi o astfel de lege nouă (în contextul indicat) s-ar putea califica
(şi aplica) drept lege mai favorabilă după criteriul modificării regimului de tragere la răspundere penală - potrivit
art. 5 CP -, ea nu se mai poate califica drept lege mai favorabilă (şi aplica, cu acest titlu, în baza art. 6 CP) dacă a
intrat în vigoare (în raport de anumite cauze concrete) după o condamnare definitivă.
[3] Pentru acest motiv, apreciem că este criticabilă formularea la care a recurs instanţa supremă în cuprinsul
Deciziei nr. 14/2014 (pct. IX, lit. B, parag. 7), pronunţată (cu titlu de hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor
probleme de drept) de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 525 din 15 iulie 2014), potrivit căreia, „în concluzie, verificând daca se
impune modificarea, potrivit art. 6 din Codul penal, a unei sancţiuni definitive aplicate, comparaţia se va realiza numai
între cuantumul pedepsei aplicate şi maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cuantumul
pedepsei aplicate este superior maximului special prevăzut de legea nouă, în toate situaţiile numai până la maximul
special prevăzut de noua lege". în realitate, din mecanismul (impropriu) indicat astfel se suprimă una dintre cele
două etape obiectiv existente în aplicarea art. 6 CP, ceea ce trebuie denunţat drept necorespunzător (inexact).
[4] Valoarea minimului special nu interesează în aplicarea acestor dispoziţii. De asemenea, în ipoteza unei
pedepse principale alternative, se va avea în vedere pentru efectuarea acestei comparaţii doar maximul alternativei
mai severe (de exemplu, dacă ambele legi prevăd pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, iar pedeapsa concret
aplicată este închisoarea - ori dacă legea nouă prevede pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, deşi legea veche
prevedea doar pedeapsa cu închisoarea - , se va compara mai întâi maximul special prevăzut pentru pedeapsa
închisorii în cele două legi).
[5] în exprimarea legiuitorului: „(...) o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară (...)" [art. 6 alin. (1) CP]; „(..
legea nouă (...) dacă este mai favorabilă" [art. 6 alin. (4)-(6) CP]. Dacă nu s-ar urma această etapă a verificărilor,
ar fi posibil ca, prin intrarea în vigoare a unei noi legi penale, să se ajungă la reducerea/înlocuirea unor sancţiuni
de drept penal concret şi definitiv aplicate în baza legii vechi, deşi severitatea sancţiunii de drept penal legal
prevăzute pentru infracţiunile respective nu a scăzut în noua lege (ceea ce nu apreciem a fi nici în spiritul voinţei
Ulterioracestei verificări (şi numai dacă în urma ei se obţine un rezultat pozitiv), urmează a
se efectua o comparaţie concretă, între sancţiunea (pedeapsa) de drept penal definitiv aplicată
în cauză (potrivit legii vechi) şi maximul legal prevăzut de legea nouă p
drept penal (pedeapsa) incidenţă cazului respectiv. Dacă natura (gravitatea) ori valoarea
celei dintâi este inferioară ori cel mult egală cu cea de-a doua, legea nouă nu se va putea
aplica în baza art. 6 CP (iar sancţiunea stabilită anterior va rămâne să producă în continuare
efecte juridice, nemodificate). în schimb, dacă natura (gravitatea) sau valoarea celei dintâi
se va dovedi superioară faţă de cea de-a doua, atunci se va reţine incidenţa legii noi, ca lege
mai favorabilă, după condamnarea definitivă.
d)\nacest caz, intervenţia instanţei este, de principiu, minimă. Ca regulă (lipsită de excepţie),
aceasta nu poate rejudeca respectiva cauză (rămân să aibă autoritate de lucru judecat toate
componentele hotărârii iniţiale111, mai puţin aceea privind sancţiunea). De asemenea, de
principiu, instanţa nu va putea re-individualiza sancţiunea; aceasta se înlocuieşte/reduce,
în temeiul legii, cu maximul special prevăzut de legea nouă (sau se execută în conţinutul şi
limitele prevăzute de legea nouă). Prin urmare, ca regulă, putem aprecia că rolul instanţei
în procedura aplicării dispoziţiilor art. 6 CP este un rol constatator, iar unul constitutiv™.
e) După cum s-a mai specificat, aplicarea principiului după judecarea definitivă
a cauzei se reduce numai la posibila retroactivitate a legii penale noi (dacă, pe caz concret,
se verifică incidenţa vreuneia dintre dispoziţiile inserate în alineatele art. 6 CP). Aceasta
marchează o altă deosebire faţă de aplicarea legii mai favorabile anterior unei condamnări
definitive (potrivit art. 5 CP), unde funcţionează conceptul de extraactivitate a legii mai
favorabile (se poate aplica fie - retroactiv - legea nouă, fie - ultraactiv - legea veche, după
cum, pe caz concret, se dovedeşte una sau alta ca fiind mai favorabilă).
în cazul în care există o condamnare definitivă, problema aplicării (ultraactive) a legii vechi
(dacă cea nouă nu este mai favorabilă) nu se poate lua în considerare, căci legea veche este
deja aplicată, definitiv. Rezolvarea respectivă având autoritate de lucru judecat, continuă
doar să se producă, pe mai departe, consecinţele juridice decurgând din soluţia pronunţată
prin aplicarea legii vechi. în schimb, dacă legea nouă este mai favorabilă (în sensul art. 6 CP,
adică strict în una dintre situaţiile prevăzute expres în acest text legal), atunci ea dobândeşte
aplicare excepţională (modificând o hotărâre definitivă preexistentă şi-p arţial-au to ritatea
sa de lucru judecat), ceea ce nu se poate califica decât drept o aplicare retroactivă a legii noi.
f )în funcţie de prevederile particulare ale unora dintre alineatele cuprinse în structura
art. 6 CP, apreciem utilă evidenţierea anumitor aspecte.*1 3
2
legiuitorului, nici în interesul apărării sociale). Aceasta, deoarece este posibil (de pildă) ca unele pedepse concret
aplicate să fie, din start, stabilite la valori superioare maximelor speciale prevăzute de lege (pentru infracţiunile în
considerarea comiterii cărora au fost pronunţate), ca efect al valorificării anumitor cauze de agravare a pedepsei
(precum circumstanţele agravante, starea de recidivă, cauzele speciale de sporire a pedepsei etc.).
113Rămân apreciate ca definitiv judecate (şi fixate) aspectele legate de: existenţa faptei (în anumite împrejurări
de fapt, determinate), încadrarea juridică a acesteia ca infracţiune, precum şi calitatea de infractor a celui condamnat
(faptul că acesta este persoana care a săvârşit respectiva infracţiune) - potrivit art. 396 alin. (2) CPP,
123Se poate considera că o excepţie de la aceasta regula este reprezentată de ipoteza reglementata la alin. (3)
al art. 6 CP (în care pedeapsa aplicată potrivit legii vechi este închisoarea, iar legea nouă prevede numai pedeapsa
cu amenda). în acest caz, formularea legiuitorului este că „(...) pedeapsa aplicată se înlocuieşte (...), fard a se
putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă" (s.n.). Reiese că instanţa are aptitudinea sâ stabilească o
pedeapsă cu amenda (pe care să o individualizeze, aşadar) între limitele speciale prevăzute de legea nouă, fără a
depăşi însă maximul special al acesteia.
Astfel, în ipoteza prevăzută la alin. (2) al art. 6 („Dacă după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege
care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă
se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune"), legiuitorul dispune
că legea nouă trebuie să prevadă, pentru respectiva faptă incriminată, numai pedeapsa
închisorii111. în acest caz, pedeapsa concretă anterior aplicată - detenţiunea pe viaţă - se
înlocuieşte cu maximul special al pedepsei închisorii prevăzute de legea nouă pentru infracţiunea
comisă (instanţa nu poate reindividualiza pedeapsa, stabilind o sancţiune mai redusă decât
maximul special al închisorii prevăzute de legea nouă).
După cum am amintit anterior, în ipoteza reglementată prin art. 6 alin. (3) CP („Dacă legea
nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte
cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se
seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte
executarea amenzii") se consacră [spre deosebire de situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2)]
posibilitatea instanţei de a reindividualiza pedeapsa concretă, putând stabili orice valoare
a amenzii penale între limitele speciale prevăzute de legea nouă. Este necesarînsă ca legea
nouă să prevadă exclusivamenda, ca pedeapsă unică pentru infracţiunea comisă
concret aplicată potrivit legii vechi să fie închisoarea (mai bine spus, în opinia noastră: o
pedeapsă principală privativă de libertate)*121. De menţionat că din formularea întrebuinţată
în lege reiese că la stabilirea amenzii nu se va ţine cont de partea din pedeapsa anterioară,
privativă de libertate, care a fost deja executată efectiv de cel condamnat până la momentul
la care operează înlocuirea prin aplicarea art. 6 CP, însă acest aspect urmează a constitui,
imediat după efectuarea respectivei operaţiuni (individualizarea unei pedepse cu amenda), un
element (facultativ) de determinare, de către instanţă, a cuantumului părţii efectiv executabile
care se va stabili ca trebuind să fie plătită din pedeapsa (astfel fixată a) amenzii131.
Prin prevederea din art. 6 alin. (4) CP („Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute
în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în
conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă") se extinde incidenţa
principiului mitior lex, după judecarea definitivă a cauzei, şi în privinţa măsurilor educative
[1] Ca urmare, dacă potrivit legii vechi s-a aplicat detenţiunea pe viaţă (fie pentru că era unica pedeapsă
prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, fie pentru că instanţa a optat pentru aceasta în raport de o prevedere
legală alternativă: detenţiune pe viaţă sau închisoare), iar legea nouă prevede pentru acea infracţiune pedeapsa
principală alternativă constând în detenţiune pe viaţă sauînc
art. 6 alin. (2) CP, iar condamnatul va rămâne să execute în continuare detenţiunea pe viaţă definitiv aplicată
anterior. Considerăm, totuşi, că prevederea legală urmează a fi interpretată extensiv, căci nu există nicio raţiune
logică pentru a refuza beneficiul acestei soluţii în ipoteza în care legea nouă prevede pedeapsa alternativă constând
în închisoare sau amendă, iar pedeapsa aplicată potrivit legii vechi este detenţiunea pe viaţă. în egală măsură (deşi
este puţin probabil - dar nu cu totul imposibil - de imaginat permutări atât de radicale şi abrupte ale gravităţii
sociale abstracte a unui tip de conduită penal interzisă), soluţia ar trebui aplicată - mutatis mutandis - şi în cazul
în care legea nouă ar prevedea pentru infracţiunea respectivă numai pedeapsa amenzii, iar potrivit legii vechi s-ar
fi aplicat definitiv detenţiunea pe viaţă [deşi această ipoteză credem că urmează a fi soluţionată prin aplicarea
dispoziţiei cuprinse în art. 6 alin. (3) CP, de asemenea, interpretată extensiv].
121în corespondenţă cu argumentul nostru anterior relativ la necesitatea unei interpretări extensive a dispoziţiilor
art. 6 alin. (2) CP, apreciem că soluţia cuprinsă în art. 6 alin. (3) ar trebui extinsă, a fortiori, asupra împrejurării în
care legea nouă prevede numai amenda ca pedeapsă principală pentru comiterea unei infracţiuni pentru care o
persoană a fost definitiv condamnată, conform unei legi anterioare, la o pedeapsă concretă constând în detenţiunea
pe viaţă (fie ca pedeapsă unică prevăzută de lege pentru acea infracţiune, fie ca pedeapsă principală alternativă
închisorii, instanţa optând pentru aplicarea detenţiunii pe viaţă).
131 Prin urmare, ulterior stabilirii pedepsei cu amenda, separat de criteriul părţii deja executate din fosta
pedeapsă (cea definitiv aplicată, privativă de libertate), instanţa va putea decide ca, în considerarea acestui criteriu,
să înlăture, în totul (integral) sau în parte (parţial), executarea noii pedepse stabilite (amenda).
(unicele sancţiuni penale - consecinţe ale răspunderii penale - aplicabile infractorului

minor). Norma dispune, explicit, neretroactivitatea acestora, c
sunt mai favorabile decât cele anterioare. Astfel, dacă legea nouă nu mai prevede o măsură
educativă aplicată definitiv potrivit legii vechi, aceasta nu se va (mai) executa. Pe de altă
parte, dacă legea nouă menţine reglementarea unei măsuri educative prevăzute de legea
veche şi definitiv aplicate în temeiul acesteia, executarea sa/continuarea executării sale se
va realiza în conţinutul şi în limitele prevăzute de legea nouă, însă numai dacă acestea sunt
mai favorabile. Per a eco
i, xecutarea respectivei măsuri educative va continua potrivit
tra
n
conţinutului şi limitelor anterior reglementate, dacă dispoziţiile corespondente din legea
nouă nu pot fi apreciate ca fiind mai favorabile111.
în ceea ce priveşte sancţiunile de drept penal reprezentate de pedepsele complementare
şi măsurile de siguranţă, se disting două ipoteze normative, reglementate în alin. (5) şi 6
ale art. 6 CP [„(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (l)-(4), pedepsele
complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se
mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele
prevăzute de aceasta. (6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor
complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele
prevăzute de legea nouă"].
Astfel, potrivit alin. (5),pedepsele complementare şi măsurile de siguranţ
executa în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă, chiar şi atunci când acest conţinut
sau aceste limite ar f i mai puţin favorabile decât cele din reglementarea anterioară [aspect
care se subînţelege, per a contrario, din lipsa unei prevederi exprese precum este aceea
inserată în finalul art. 6 alin. (4) CP], dar numai dacă sunt întrunite (cumulativ) următoarele
două condiţii:
- să f i avut loc aplicarea legii noi, ca lege mai favorabilă, în condiţiile reglementate de
vreunul dintre alineatele precedente [alin. (l)-(4 )] ale art. 6 CP. Aşadar, din perspectiva
sancţiunilor penale principale -pedepse principale ori măsuri educative-, legea nouă trebuie
să f i fost reţinută ca lege mai favorabilă. Se justifică astfel aplicarea şi executarea pedepselor
complementare sau a măsurilor de siguranţă conform aceleiaşi legi, pentru a nu se crea o
lex tertia (regula accesoriumsequiturprincipale);
-sancţiunile de drept penal în cauză (pedepsele complementare/măsurile de siguranţă)
trebuie să aibă corespondent în legea veche. Astfel, chiar dacă legea nouă ar fi mai favorabilă
din perspectiva pedepselor principale ori a măsurilor educative [aplicându-se, sub acest
aspect, potrivit art. 6 alin. (l)-(4) CP], dacă ea reglementează pedepse complementare sau
măsuri de siguranţă instituite ex novo, acestea nu se vor putea aplica retroactiv [soluţie
corespunzătoare regulii fundamentale cuprinse în art. 2 alin. (2) CP sancţiunilor].
Această dispoziţie [art. 6 alin. (5) CP] nu mai este incidenţă atunci când legea nouă nu se
aplică/nu se reţine cu titlu de lege mai favorabilă (după o condamnare definitivă) sub aspectul
sancţiunilor penale principale [potrivit art. 6 alin. (l)-(4) CP]. Prin alin. (6) al art. 6 CP s-a
statuat, aparte, soluţia ca, în astfel de cazuri, legea nouă să se aplice retroactiv, dar numai
în privinţa conţinutului şi limitelor de executare a pedepselor complementare şi a măsurilor
de siguranţă, în măsura în care acestea sunt mai favorabile în reglementarea legii noi.
Prin intermediul prevederilor cuprinse în ultimul alineat [(7)] al art. 5 CP [„Când o dispoziţie
din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor
111Separat de aceste dispoziţii generale, trebuie arătat că, în ceea ce priveşte aspectul particular al tranziţiei de
la fostul Cod penal la cel actual, în raport de situaţia măsurilor educative, regulile aplicabile sunt cele prevăzute de
Legea nr. 187/2012 (de punere în aplicare a codului din 2009), care dedică tot Capitolul IV din Titlul I (art. 17-22),
precum şi art. 9 alin. (1) reglementării unor dispoziţii speciale privind regimul sancţionator aplicabil infractorilor minori.
executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit
dispoziţiilor alin. (l)-(6)"], legiuitorul penal actual extinde incidenţa reglementărilor referitoare
la aplicarea principiului mitior lex după condamnarea definitivă şi în raport de situaţia acelor
infractori care, până la data intrării în vigoare a legii noi (mai favorabilă, potrivit dispoziţiilor
alineatelor anterioare ale art. 6 CP), au executat deja integral sancţiunile de drept penal
care le-au fost definitiv aplicate (sau în privinţa cărora aceste sancţiuni se consideră a fi
fost executate111). Considerăm că sfera de aplicare propriu-zisă a dispoziţiei în cauză trebuie
determinată în lumina unei interpretări extensive, deoarece, deşi textul legal face referire
expresă doar la pedepse definitiv aplicate, respectiv executate, indicarea finală a incidenţei
sale faţă de toate dispoziţiile primelor alineate ale art. 6 CP stabileşte în mod clar că legiuitorul
se raportează, prin aceasta, şi la celelalte sancţiuni (posibile) de drept penal, şi anume:
măsurile educative, respectiv măsurile de siguranţăl2].
Concret, această normă impune o ficţiune juridică: aceea potrivit căreia sancţiunea de
drept penal care a fost deja executată integral (sau considerată ca integral executată) - aşa
cum a fost ea aplicată potrivit legii vechi - trebuie totuşi form al considerată (retroactiv) ca
redusă/înlocuitâ conform dispoziţiilor legii noi (în măsura în care aceasta a devenit aplicabilă cu
titlu de lege mai favorabilă, după condamnarea definitivă). Motivul existenţei unei asemenea
prevederi legale rezidă în împrejurarea că, dincolo de executarea concretă, propriu-zisă a
anumitor sancţiuni de drept penal (ori de considerarea lor ca fiind executate), unele persoane
care au comis fapte penale continuă să sufere - pentru o perioadă de timp (reprezentată de
durata termenului de reabilitare) - anumite decăderi, interdicţii şi/sau incapacităţi decurgând
din statutul lor de infractori (de foşti condamnaţi) şi care sunt, în principiu, legate (influenţate)
de durata sancţiunii penale aplicate (sau care se apreciază a fi fost aplicată şi executată). Prin
urmare, sancţiunea penală deja executată fiind considerată, retroactiv, din punct de vedere
juridic, că a fost mai scăzută decât a fost ea în realitatea obiectivă, acest aspect ar putea
produce anumite efecte benefice în favoarea fostului condamnat (de pildă: posibila reducere
a duratei termenului de reabilitare - ori chiar trecerea din sfera reabilitării judecătoreşti în
aceea a reabilitării de d rep t-, ceea ce ar putea conduce la o mai rapidă şi chiar mai uşoară
reabilitare/împlinire a termenului de reabilitare, de vădit interes131pentru fostul condamnat).
g) Cu titlu de probleme speciale care se pot discuta în materia aplicării legii penal
mai favorabile ulterior unei condamnări definitive (art. 6 CP), ne oprim, selectiv, asupra
următoarelor chestiuni:
- am indicat anterior faptul că, în ipoteza reglementată prin art. 6 alin. (3) CP, se
consacră posibilitatea instanţei de a reindividualiza pedeapsa concretă, urmând a se stabili
o amendă penală între limitele speciale prevăzute de legea nouă. Este de menţionat că,
111 Considerarea ca (integral) executate a anumitor sancţiuni de drept penal, în condiţiile în care acestea
nu au fost deloc executate efectiv ori au fost doar parţial executate în concret, poate fi efectul incidenţei unor
instituţii juridico-penale precum (de exemplu): graţierea, prescripţia executării pedepsei, împlinirea termenului
de supraveghere al unei condamnări cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei (fără a fi intervenit
cauze de anulare sau de revocare a beneficiului acestei instituţii) ori împlinirea termenului de supraveghere al unei
liberări condiţionate (fără a fi intervenit cauze de anulare sau revocare a beneficiului unei asemenea instituţii).
[2] Pe de altă parte, separat de această constatare formală, este adevărat că, în cazul acestor din urmă sancţiuni
de drept penal (măsurile educative şi măsurile de siguranţă), ficţiunea juridică astfel impusă prin prevederea art. 6
alin. (7) CP nu pare să conducă, în concret, pentru viitor, la situaţii mai avantajoase în sarcina persoanelor cărora
le-au fost aplicate acestea (şi care le-au executat deja integral sau în privinţa cărora respectivele sancţiuni de drept
penal se consideră a fi fost deja executate).
[3] Spre exemplu, o potenţială consecinţă a unei mai rapide/mai uşoare reabilitări (sau împliniri a duratei
termenului de reabilitare) ar putea consta în înlăturarea condamnării anterioare de la reţinerea stării de recidivă,
în eventualitatea comiterii de către respectiva persoană, în anumite condiţii legal prevăzute, a unei noi infracţiuni.
potrivit jurisprudenţei obligatorii a instanţei supreme (aspecte statuate prin intermediul unor
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală), instanţa
va trebui să ţină cont întotdeauna de limitele speciale ale pedepsei (cu amenda) prevăzute
de legea nouă pentru infracţiunea în cauză, fără a lua în considerare efectul sancţionator
produs (în mod normal) de unele cauze de atenuare ori de agravare a pedepsei, precum:
reţinerea formei continuate de comitere a infracţiunii; reţinerea existenţei unor circumstanţe
atenuante ori agravante; reţinerea incidenţei unor cauze speciale de reducere (sau - pentru
identitate de raţiune - de agravare) a pedepsei111. Aceasta, deoarece, conform dispoziţiei
art. 187 CP (cu denumirea marginală „Pedeapsă prevăzută de lege"), legiuitorul stabileşte
că „Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care
incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de
reducere sau de majorare a pedepsei". Cu toate acestea, tot prin jurisprudenţa obligatorie
(de acelaşi tip) a instanţei supreme, s-a statuat o excepţie de la regula enunţată, atunci
când, în aplicarea art. 6 CP, există ipoteze de infracţiuni rămase la stadiul de tentativă,
respectiv comise în stare de recidivă (de principiu, recidivă postexecutorie), caz în care se
vor avea în vedere limitele speciale ale pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea
de referinţă, dar cu reţinerea efectului sancţionator produs asupra acestora de existenţa
tentativei, respectiv a recidivei*121;
- referitor la dispoziţia din alin. (6) al art. 6 CP, s-a statuat soluţia aplicării retroactive
a legii noi, după o condamnare definitivă, dar numai în privinţa conţinutului şi limitelor
de executare a pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă, în măsura în care
acestea sunt mai favorabile în reglementarea legii noi. în doctrină131 s-a semnalat deja o
potenţială ipoteză discutabilă de incidenţă a acestui text legal, care este insuficient de clar
circumstanţiat. Astfel, dacă legile penale succesive prevăd, în raport de aceeaşi incriminare,
un regim identic de sancţionare, prin sancţiuni penale principale, dispunând, totodată,
un conţinut şi/sau limite mai favorabile de executare pentru pedepsele complementare/
măsurile de siguranţă, este normal ca acestea din urmă să se execute în condiţiile legii noi
(în mod clar, aceasta apare drept lege penală mai favorabilă). Afortiori, aceeaşi soluţie se
impune şi atunci când legea nouă prevede un regim sancţionator mai puţin sever decât legea
anterioară în privinţa sancţiunilor penale principale, dar, totuşi, insuficient de atenuat (pe
cazul concret) pentru a atrage incidenţa art. 6 alin. (l)-(4) CP. Dacă însă legea nouă este mai
drastică decât cea veche sub aspectul sancţiunilor penale principale, prevăzând, totuşi, un
conţinut şi/sau limite mai favorabile de executare a pedepselor complementare/mâsurilor
de siguranţă, executarea acestora din urmă, potrivit legii noi, de către cei cărora le-au fost
111în acest sens, a se vedea Deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 7/2014 (M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014), nr. 8/2014 (M. Of. nr. 473 din
27 iunie 2014), nr. 14/2014 (citată anterior).
121în acest sens, a se vedea Deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 6/2014 (M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014) şi nr. 15/2014 (M. Of. nr. 546 din
23 iulie 2014). Pentru o analiză critică a problemelor legate de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 187 CP
(referitor la sensul legal al sintagmei pedeapsă prevăzută de lege), în relaţie cu o serie de instituţii generale şi prevederi
speciale de drept penal, a se vedea M. Dunea, Unele probleme privind semnificaţia normativă a expresiei „pedeapsă
prevăzută de lege", în volumul Conferinţei Intrarea în vigoare a noilor Coduri. O primă evaluare (Sesiunea ştiinţifică
a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române), Bucureşti, 2016, p. 520-529; M. Dunea, Observaţii privind
raportul dintre opţiunile în determinarea naturii juridice a anumitor norme de incriminare şi semnificaţia expresiei
„pedeapsă prevăzută de lege", în volumul Conferinţei internaţionale Dreptul între modernizare şi tradiţie. Implicaţii
asupra organizăriijuridice, politice, administrative şi de ordine publică, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 750-758.
131Fl. Streteanu, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a noului Cod
penal, p. 7,8 (materialul poate fi consultat on-line, la adresa: https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2012/04/
Aplica rea-legii.pdf).
definitiv aplicate aceste sancţiuni de drept penal, în timpul activităţii legii vechi şi potrivit
acesteia, nu mai apare consecventă cu spiritul în care este reglementat principiul mitior
lex. Astfel, dispoziţiile cuprinse în art. 5 şi art. 6 alin. (5) CP acreditează ideea că pedepsele
complementare şi măsurile de siguranţă urmează regimul legii mai favorabile sub aspectul
pedepselor principale ori al măsurilor educative (accesorium sequitur principale). Pe de altă
parte, toate cele trei ipoteze descrise anterior pot fi apreciate ca integrate, nediferenţiat, în
exprimarea legislativă potrivit căreia „legea nouă este mai favorabilă (decât legea veche -
n.n.) numai (s.n.) sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă",
caz în care ar urma, în temeiul art. 6 alin. (5) CP, ca acestea să fie executate în conţinutul şi
limitele prevăzute de legea nouă. într-o asemenea interpretare (strict gramaticală) a textului
în cauză, s-ar putea ajunge (în mod nepermis/criticabil) la crearea unei veritabile lextertia
(pedepsele principale/măsurile educative ar rămâne stabilite, aplicate şi executate potrivit
unei legi - cea veche - , iar pedepsele complementare şi/sau măsurile de siguranţă ar urma
să fie executate în conţinutul şi limitele prevăzute de o altă lege - cea nouă).
Aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile ( 6 CP) în cazul unei condam nări la o sancţiune
p en ală încă neexecutată integral
momentul data data până la care urma să

săvârşirii condamnării se execute sancţiunea penală
infracţiunii Legea nr. 1 definitive Legea nr. 2 aplicată ootrivit Legii nr. 1
licata do
V
V"
(s-a aplicat, în temeiul acesteia pronunţându-se (care SE APLICĂ retroactiv, dacă este mai favorabilă
hotărârea definitivă de condamnare) decât Legea nr. 1, în sensul art. 6 CP)
***
Aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile (art 6 CP) în cazul unei condam nării la o sancţiune
p en ală executată integral
momentul momentul data

săvârşirii condamnării executării
infracţiunii Legea nr. 1 definitive integrale
Legea nr, 2
sL
y
perioada în care este în vigoare Legea penală nr. 1 perioada în care este în vigoare
(s-a aplicat, în temeiul acesteia pronunţându-se Legea penală nr. 2 (care SE APLICĂ retroactiv,
hotărârea definitivă de condamnare şi executându-se dacă este mai favorabilă decât Legea nr. 1,
integral sancţiunea penală astfel aplicată) în sensul art. 6 CP)
Secţiunea a 5-a. Aplicarea legii penale temporare
§1. Conceptul de lege penală temporară şi rolul acesteia

Prin noţiunea de lege (penală) temporară se desemnează acel izvor de drept (penal)
reprezentat de un act normativ cu aplicare predeterminată, limitat în timp încă de la momentul
apariţiei sale, fie în mod expres, fie implicit. Această categorie de dispoziţii legale se opune
celor (aşa-zis) ertuîn
p, cazul cărora limita duratei de aplicare în timp nu este cunoscu
(stabilită) încă de la momentul intrării lor în vigoare.
Legile penale temporare (latosensu) constituie o excepţie în rândul izvoarelor dreptului

penal. Ca formă juridică, ele se pot înfăţişa fie ca legi organice, fie ca ordonanţe de urgenţă
ale Guvernului. Acestea din urmă prezintă o aptitudine sporită de a reprezenta legi penale
temporare, fără a se putea însă afirma, la modul general, că orice reglementare penală
introdusă în vigoare prin intermediul unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului se subsumează
conceptului de lege penală temporară.
în funcţie de modul mai mult sau mai puţin cert în care este cunoscută, încă de la
intrarea în vigoare, limita duratei lor de aplicare, legile penale temporare se clasifică în două
categorii111 [indicate, de lege lata, prin dispoziţie normativă expresă: art. 7 alin
- legi (penale) form al temporare - în cazul acestora, data ieşirii din vigoare este
predeterminată (de către legiuitor) în chiar cuprinsul actului normativ respectiv. Prin urmare, se
poate considera că aceste izvoare de drept penal ies din vigoare prin auto-abrogare (ajungere la
termen). Momentul în cauză poate fi indicat expres, sub formă de dată calendaristică (moment
cert determinat), ori poate fi stabilit indirect (moment nedeterminat, dar determinabil), de
pildă, prin prevederea unui termen, consecutiv unui anumit eveniment cert a se produce
(dar incert ca dată exactă a producerii), la împlinirea căruia actul normativ respectiv îşi va
înceta activitatea;
- legi (penale) excepţionale/extraordinare- î n cazul acestora, data ieşirii din vigoare nu
este cert predeterminată, fiind condiţionată de încetarea existenţei situaţiei deosebite care a
impus adoptarea lor (moment nedeterminat, dar determinabil). Astfel, reprezintă o certitudine
atestată istoric împrejurarea că, uneori, apariţia unor situaţii cu totul excepţionale (din punct
de vedere politic, economic, social, militar etc.) impune reglementarea (penală), cu celeritate,
a unor situaţii de fapt în considerarea contextului particular specific creat|3]. Deoarece o
dispoziţie normativă astfel elaborată (şi intrată în vigoare) are ca scop special reglementarea
juridică (a unui domeniu de activitate) în contextul punctual al existenţei situaţiei excepţionale
respective, decurge - în mod logic - că dispariţia/încetarea existenţei împrejurărilor în
cauză, care i-au generat apariţia excepţională, va atrage, în mod corespunzător, o încetare
a efectelor juridice (a aplicării) ale acelei reglementări. Se poate considera deci că aceasta
iese din vigoare prin dispariţia obiectului său de reglementare/dispariţia izvorului material
de drept care i-a justificat elaborarea.
Din cele astfel exprimate decurge observaţia potrivit căreia, de regulă, o lege penală
temporară intervine într-o perioadă de vulnerabilitate socio-etatică sporită (mai crescută
decât în mod obişnuit), constituind un instrument util şi necesar pentru menţinerea sau
reinstituirea ordinii publice. Intervenind, în principiu, în contextul unei descreşteri a capacităţii
autorităţilor statului de a asigura, în mod corespunzător, ordinea, pacea şi disciplina publică -
corelativ cu sporirea aptitudinii (difuze, dar) reale a unor destinatari ai legii penale de a o
nesocoti - , legea penală temporară realizează, în principal, o funcţie potenţat represivă şi de
intimidare. Prin aceasta, un asemenea act normativ tinde, în principiu, a reechilibra cadrul
socio-juridic general (marcat negativ de aspecte precum: vulnerabilitate etatică sporită,
apetit infracţional crescut, capacitate limitată de prevenire/reacţie din partea autorităţii).
[1] A se vedea şi expunerea realizată anterior în materia clasificărilor normei juridice penale.
(2] Textul legal prevede: „Legea penala temporară este legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau
a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa".
131Astfel, de pildă, legi penale excepţionale au o aptitudine sporită să apară în situaţii precum: tulburări grave
ale ordinii interne a statului (manifestaţii violente care periclitează siguranţa naţională ori forma de guvernământ,
război civil ş.a.); conflict militar cu un alt stat; calamităţi naturale de o gravitate sporită (cutremur/inundaţii etc. cu
urmări foarte grave) ş.a.m.d.
Drept urmare, se poate afirma, cu titlu de regulă, că misiunea principală a unei legi
penale temporare este:
- fie să incrimineze (ex novo) un anumit tip de conduită (care, în condiţii normale, nu ar
fi apreciat drept suficient de p e ricu lo s-în respectiva societate, la un anumit moment dat
al evoluţiei acesteia - pentru a fi calificat drept infracţional);
- fie să sporească nivelul de represiune preexistent, în raport de un anumit gen de
comportament deja incriminat (al cărui grad de pericol social este potenţat de împrejurările
excepţionale care au determinat apariţia legii temporare).
Admiterea acestei premise evidenţiază concluzia că, de regulă, o lege penală temporară
va reprezenta o reglementare mai drastică decât aceea anterioară, respectiv decât aceea
care îi va lua locul după încetarea activităţii salell].Teoretic,
posibilitatea ca o lege penală temporară să constituie o reglementare mai favorabilă decât
cele între care intervine, însă o asemenea ipoteză este extrem de improbabilă, tocmai
datorită raţiunii care justifică, în general, recurgerea la reglementare penală prin intermediul
unei legi temporare121.
Ca exemplu de lege penală temporară, indicăm prevederile Decretului-lege nr. 5/1989
(prin care s-au majorat pedepsele legale prevăzute pentru săvârşirea anumitor infracţiuni -
de exemplu, furt, tâlhărie, distrugere - comise în contextul evenimentelor din decembrie
1989, care au condus la schimbarea regimului de guvernământ al României)131.
§2. Aplicarea legii penale temporare

Bineînţeles că - la fel ca orice altă lege penală141 - o lege penală temporară va avea,
în primul rând, o aplicare în timp corespunzătoare principiului de bază în materie, cel al
activităţii. Astfel, respectiva reglementare se va aplica (în vederea soluţionării raporturilor
de conflict apărute) faţă de infracţiunile comise în perioada în care aceasta era în vigoare, în
temeiul art. 3 CP - dacă judecata definitivă a respectivelor cauze va avea loc anterior ieşirii
din vigoare a legii temporare.
în măsura în care (aşa cum este şi firesc) legea temporară nu va reprezenta o lege penală
mai favorabilă (prin comparaţie cu stadiul anterior al reglementării penale), aceasta nu se va
putea aplica retroactiv, faţă de cauzele apărute anterior intrării sale în vigoare. Prin urmare
(ca regulă), legea temporară nu va avea aplicare retroactivă151!*24
m Se poate considera că, în mod firesc, o lege penală temporară nu va abroga (în principiu) reglementarea
anterioară, ci doarîi va suspenda acesteia aplicarea. Astfel, adeseori, ieşirea din vigoare a unei legi penale temporare
va semnifica o reluare a activităţii dispoziţiilor legale anterioare intrării în vigoare a legii temporare. Desigur, prin
voinţa sa expresă, legiuitorul poate proceda şi altfel (însă, în asemenea ipoteze, pot să apară probleme legate
de succesiunea reglementărilor şi de riscul unui vid legislativ, căci, dacă legea temporară a scos din vigoare în
mod definitiv reglementarea anterioară, după care îşi încetează propria activitate prin auto-abrogare/ajungere la
termen - fără o intervenţie suplimentară expresă a legiuitorului - rezultă că o materie anterior reglementată va
rămâne, la un moment dat, lipsită de normare propriu-zisă).
[2] Totuşi, pornind de la premisa unei legi penale temporare mai favorabile decât reglementarea anterioară,
apreciem că nimic nu împiedică reţinerea incidenţei art. 5 sau art. 6 CP (legea penală temporară se va aplica,
într-o atare situaţie, cu titlu de lege penală mai favorabilă, putând, prin urmare, nu doar să ultraactiveze conform
art. 7 CP, ci şi să retroactiveze, potrivit principiului mitior lex, ca orice altă lege penală).
131 Decretul-lege nr. 5/1989 pentru urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni (M. Of. nr. 7 din 30
decembrie 1989).
[4] De regulă, cu excepţia celor prin care se acordă clemenţa sub forma graţierii ori a amnistiei.
151 Reluăm ideea potrivit căreia, în ipoteza improbabilă în care legea temporară ar fi mai favorabilă decât
reglementările anterioare, atunci, fără dubiu, ea se va aplica retroactiv, dar nu în baza art. 7 CP (nu în calitatea sa de
lege temporară), ci a dispoziţiilor art. 5 sau art. 6 CP (după caz) - în virtutea reţinerii sale drept lege mai favorabilă.
Principala caracteristică a legii temporare, din punct de vedere al aplicării în timp, o

constituie însă aptitudinea sa de a ultraactiva. Aşa cum dispune expres legiuitorul în art. 7
alin. (1) CP: „Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în
vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp". Prin
urmare, se dispune expres în sensul că rezolvarea raportului juridic de conflict, apărut în
timpul activităţii legii temporare, prin comiterea unei fapte incriminate de aceasta, rămâne
a se soluţiona potrivit respectivei reglementări, chiar şi după ieşirea sa din vigoare. în acest
fel, se impune, practic, o excepţie de la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Chiar
dacă (aşa cum este şi normal, de regulă) legea nouă va fi mai favorabilă decât cea temporară
(anterioară), persoanelor care au comis fapte incriminate de legea temporară, în timpul
activităţii acesteia, urmează a li se aplica în continuare legea temporară (în baza art. 7 CP),
ele fiind excluse (astfel) de la beneficiul principiului mitior lex (art. 5 CP).
Motivul unei asemenea soluţii legislative este raţional şi rezonabil. Dacă s-ar recunoaşte
principiului aplicării legii penale mai favorabile caracter prioritar faţă de aplicarea (ultraactivă)
a legii temporare, s-ar desfiinţa (retroactiv) însuşi scopul existenţei acesteia. într-o asemenea
ipoteză, recurgerea la reglementare prin intermediul legii temporare ar fi, de la bun început,
inutilă[1], cu atât mai mult cu cât (de regulă) perioada de activitate a unei legi temporare este
scăzută (şi, astfel, există şanse sporite ca numeroase infracţiuni săvârşite în timpul activităţii
acesteia să nu fie definitiv judecate până la ieşirea sa din vigoare).
Impunându-se, în mod evident[2], caracterul de excepţie al aplicării ultraactive a legii
temporare, în raport de incidenţa (retroactivă a) principiului mitior lex, în sensul restrâns al1 2
[1] Astfel, să presupunem că, pe durata unei calamităţi naturale de o deosebită amploare, legiuitorul decide să
înăsprească regimul sancţionator al infracţiunilor de furt, dată fiind inaptitudinea unei protecţii eficiente (precum
aceea existentă în condiţii normale) a patrimoniul persoanelor şi probabilităţii sporite de comitere a unor astfel
de fapte, din pricina nevoilor specifice declanşate populaţiei de starea de calamitate. Astfel, în locul unei pedepse
abstracte alternative - precum cea dispusă în prezent pentru furt (amenda sau închisoarea de la 6 luni la 3 ani) -,
să presupunem că legea temporară ar stabili pentru comiterea unui furt doar pedeapsa închisorii între limite
sporite (de pildă, de la 5 la 10 ani). în măsura în care s-ar permite principiului legii mai favorabile să se aplice cu
predilecţie faţă de ultraactivitatea legii temporare, practic, s-ar anihila efectul de intimidare sporită în considerarea
căruia s-a edictat, de la bun început, legea temporară. Infractorii nu vor fi descurajaţi de posibilitatea aplicării unei
pedepse mai severe, cunoscând faptul că, oricum, după ieşirea din vigoare a legii temporare şi reintrarea în vigoare
a legii penale obişnuite, aceasta din urmă li se va aplica şi lor, cu titlu de lege penală mai favorabilă. Mai mult, s-ar
putea ajunge la situaţia paradoxală în care infractorii să fie încurajaţi astfel (indirect, de către legiuitorul însuşi)
să tergiverseze în mod artificial şi intenţionat instrumentarea cauzelor (lor) penale (pe care o realizează organele
judiciare), pentru a se asigura de faptul că judecata definitivă nu se va realiza în timpul activităţii legii temporare,
ci după ieşirea acesteia din vigoare (pentru a se putea aplica legea nouă, în baza art. 5 CP). S-ar crea inclusiv-în
mod inacceptabil - potenţiale situaţii inechitabile. De exemplu, să imaginăm situaţia a doi infractori care comit, la
aceeaşi dată - în timpul activităţii unei legi temporare -, două infracţiuni de acelaşi fel, pentru care legea temporară
a majorat limitele de pedeapsă. Să presupunem apoi că unul dintre ei colaborează cu autorităţile şi este judecat
definitiv înainte de ieşirea din vigoare a legii temporare, aplicându-i-se aceasta. Celălalt infractor ar putea însă
să întrebuinţeze tertipuri pentru a amâna judecata definitivă, astfel încât, ieşind din vigoare legea temporară,
anterior acestui moment, ar putea solicita aplicarea legii noi cu titlu de lege mai favorabilă. Dacă o asemenea
rezolvare ar fi admisă, inechitatea în raport de celălalt infractor ar fi de o evidenţă flagrantă, care ne dispensează
de dezvoltări subsecvente. în anumite ipoteze concrete (dacă s-ar admite prioritatea principiului mitior lex în faţa
aplicării ultraactive a legii temporare), s-ar putea ajunge chiar la situaţia paradoxală în care unii infractori să se
considere stimulaţi, prin efectul dispoziţiilor legale incidente, să comită fapte mai grave, tocmai pentru a obţine o
situaţie juridică mai bună (de pildă, să săvârşească o infracţiune în formă continuată, dacă sporul - facultativ - de
pedeapsă la care s-ar expune astfel, în baza legii obişnuite, ar conduce la o pedeapsă maximă aplicabilă mai redusă
decât maximul special prevăzut pentru aceeaşi infracţiune, în formă ne-continuată, potrivit legii temporare).
[2] Totuşi, trebuie menţionat faptul că se poate discuta problema modalităţii imperative sau permisive prin care
dispoziţia din art. 15 alin. (2) din Constituţie impune sau doar permite aplicarea legii penale mai favorabile (loto
sensu). în măsura în care s-ar agrea o interpretare potrivit căreia art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală dispune
imperativ (obligatoriu) aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile (loto sensu), atunci apare o problemă de
acestui concept111, considerăm că răm ân e -to tu şi-d e sch isă problema priorităţiiîn aplicare
între dispoziţiile art. 7 şi cele ale art. 4 CP. Altfel spus, se poate formula întrebarea legitimă
dacă urmează a se aplica/menţine efectele aplicării unei legi temporare şi în raport de
intervenţia ulterioară a unei dezincriminări? Pentru un răspuns afirmativ pledează aceleaşi
raţiuni care justifică prioritatea ultraactivităţii legii temporare în relaţie cu retroactivitatea
legii mai favorabile. O rezolvare negativă este susţinută însă de argumentul forţei juridice
superioare care ar trebui (logic) atribuită dezincriminării, în comparaţie cu orice alt principiu
de aplicare în timp a legii penale. în dezbaterea acestei chestiuni pot fi invocate, deopotrivă,
argumente pertinente care să susţină oricare dintre soluţiile posibile amintite, motiv pentru care
optăm (în prezentul cadru) să o catalogăm drept o problemă controversată/controversabilă.
A p l i c a r e a ultraactivă a l e g i i p e n a l e t e m p o r a r e
Legea nr. 1 Legea nr. 2

(anterioară (lege penală temporară)
legii penale temporare) data judecării faptei
(data săvârşirii infracţiunii)
J
= & —
7 V .
■ V
perioada în care este în vigoare perioada în care este în vigoare perioada în)(are este în vigoare
(care NU va fi incidenţă, (care va fi incidenţă, aplicându-se ultraactiv, (care NU va fi incidenţă, chiar
fiind ieşită din vigoare anterior indiferent dacă este sau nu dacă este mai favorabilă
aprecierii ca săvârşită a infracţiunii) mai favorabilă decât Legea nr. 3) decât Legea nr. 2)
contrarietate între acea dispoziţie şi cea din art. 7 CP. Or, având în vedere rangul normelor juridice situate, astfel,
în (potenţială) opoziţie, norma penală (infra-constituţională) ar trebui să cedeze (s-ar putea susţine potenţiala sa
neconstituţionalitate).în schimb, dacă interpretarea care ar prevala ar fi în sensul că art. 15 alin. (2) din Constituţie
este doar o normă care permite (facultativ) retroactivitatea legii penale mai favorabile, atunci ar fi posibilă afirmarea
fără probleme a caracterului de excepţie al aplicării ultraactive a legii penale temporare (art. 7 CP) în raport de
aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile (art. 5 şi - eventual - art. 6 CP). Problema este uneori ridicată
în doctrină; a se vedea, de pildă, M.A. Hotca, Din nou despre aplicarea legii penale mai favorabile în baza art. 5
din noul Cod penal, articol publicat în format electronic şi consultabil on-line, la adresa de internet https://www.
juridice.ro/312661/din-nou-despre-aplicarea-legii-penale-mai-favorabile-in-baza-art-5-din-noul-cod-penal.html.
[1] Suficient de clar întemeiată/justificată ne apare regula aplicării prioritare ultraactive a legii temporare în
raport de aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, la un moment anterior judecării definitive a unor
cauze (art. 5 CP). O dezbatere subsecventă s-ar putea formula în ceea ce priveşte raportul dintre aplicarea art. 7 şi
a art. 6 CP. Se poate ridica, practic, problema de a stabili dacă aplicarea legii temporare se impune (sau nu) în faţa
aplicării legii mai favorabile după judecarea definitivă a unor cauze (dacă legalitatea unei sancţiuni de drept penal
aplicate potrivit unei legi temporare poate fi infirmată - şi, astfel, sancţiunea în cauză modificată, în beneficiul
condamnatului - prin apariţia ulterioară a unei legi penale noi, mai favorabilă în sensul art. 6 CP). Deşi, formal,
dispoziţiile din art. 6 CP nu par să întâmpine, în asemenea situaţii, nicio opoziţie în aplicare, suntem de opinia că
aceleaşi raţiuni de fond care impun prioritatea funcţionării mecanismului descris în art. 7 CP în detrimentul celui
reglementat în art. 5 CP implică (pentru identitate de raţiune) aceeaşi soluţie şi în raportarea sa la prevederile
art. 6 CP. în plus, s-ar putea invoca drept argument sistematizarea materiei, poziţia pe care o ocupă în cadrul
reglementării aplicării în timp regula ultraactivităţii legii temporare: prin situarea sa după reglementarea principiului
mitior lex, se poate susţine că prevederea art. 7 CP prezintă un caracter de specialitate faţă de dispoziţiile art. 5
şi art. 6 CP, urmând a se aplica prin derogare de la acestea, atunci când în practică nu se poate asigura reţinerea
lor armonioasă.
Secţiunea a 6-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie)

în materia aplicării în timp a legii penale române
A. Decizii pronunţate de Curtea Constituţională a Rom âniei

Prin Decizia nr. 265/2014111, Curtea Constituţională a României a admis excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 CP, excepţie ridicată din oficiu de înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, şi a stabilit că „ dispoziţiile art. 5 din Codul pen
măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea
legii penale mai favorabile".
Reproducem, selectiv, unele dintre considerentele în temeiul cărora instanţa
de contencios constituţional a pronunţat soluţia în cauză (ele prezentând un real interes
teoretic) - evidenţierile din text nu ne aparţin:
„18. Curtea constată că, între momentul sesizării sale (...) şi momentul pronunţării prezentei
decizii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, prin care a statuat că în aplicarea
art. 5 din Codul penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă
de instituţia pedepsei. Prin urmare, având în vedere rolul său de garant al supremaţiei
Constituţiei, precum şi efectele juridice pe care această decizie le produce, conform art. 474
alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională se va pronunţa şi asupra
aspectelor ce ţin de compatibilitatea art. 5 din Codul penal, în interpretarea dată de instanţa
supremă, cu dispoziţiile Legii fundamentale.
19. în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că dispoziţiile legale
criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (1) referitor la Parlament ca unică
autoritate legiuitoare a ţării.
20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că principiul activităţii
legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracţiunilor săvârşite în
timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalităţii,
care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul
constituant a statuat în art. 1 alin. (5) că ,« înRomânia, respec
sale şi a legilor este obligatorie».în materie penală, art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală
consacră regula potrivit căreia «Nicio pedeapsă nu poate f i stabilită sau aplicată decât în
condiţiile şi în temeiul legii».
21. De la această regulă sunt admise două excepţii, constând fie în retroactivitatea, fie
în uitraactivitatea legii. Aceste excepţii se apiică în situaţiile de tranziţie determinate de
succesiunea legilor penale, atunci când o infracţiune este săvârşită sub imperiul legii penale
anterioare, însă făptuitorul este urmărit penal, judecat ori execută pedeapsa sub imperiul
noii legi penale. Problematica aplicării legii penale în situaţiile de tranziţie a determinat
exprimarea a două curente de opinie diametral opuse: teza ultraactivităţii legii vechi, potrivit
căreia în caz de tranziţie se va aplica legea existentă în momentul săvârşirii infracţiunii, şi
teza retroactivităţii legii în vigoare, potrivit căreia în caz de situaţie tranzitorie se va aplica
noua lege penală.
22. Deoarece niciuna dintre cele două soluţii nu era pe deplin echitabilă, nu răspundea
exigenţelor privind egalitatea de tratament juridic, literatura, practica judiciară şi iegislaţia
111M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014.

modernă au impus o a treia soluţie juridică, cunoscută sub denumirea de principiul m itior
lex, principiu potrivit căruia în cazul situaţiilor determinate de succesiunea legilor penale se
va aplica legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituţional
în anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat prin art. 15 alin. (2) că « dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile», iar odată cu revizuirea Legii
fundamentale, tot prin art. 15 alin. (2), principiul a fost extins şi la faptele contravenţionale,
în sensul că « Legeadispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contrav
mai favorabile».
23. în doctrina de specialitate şi practica judiciară au fost exprimate două opinii privind
mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile.
24. Potrivit primei opinii, legea penală mai favorabilă se determină prin compararea
legilor succesive, stabilirea în concret a legii mai favorabile şi, în final, aplicarea acesteia în
ansamblu. Principiul care fundamentează această orientare doctrinară şi jurisprudenţială
este cel conform căruia legile se compară, dar nu se combină.
25. Susţinând această soluţie, doctrina şi jurisprudenţa au relevat că o combinare a
dispoziţiilor mai favorabile dintre două legi succesive este hibridă şi duce la crearea, pe cale
judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecinţă inadmisibilă, deoarece arînsemna
ca organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competenţă
constituţională a legiuitorului. Acest punct de vedere se sprijinea şi pe un argument de text,
respectiv art. 13 din Codul penal din 1969, care statua că, în ipoteza în care de la săvârşirea
infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale,
se aplică legea cea mai favorabilă, subliniindu-se că este vorba despre lege, şi nicidecum
despre dispoziţiile mai favorabile din legile succesive. De altfel, şi actualul Cod penal a preluat
în art. 5 aceeaşi soluţie potrivit căreia, «încazul în care
judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea
mai favorabilă», astfel că raţionamentul îşi păstrează valabilitatea şi raportat la dispoziţiile
legale în vigoare.
26. în acelaşi sens, şi o parte a doctrinei recente a considerat că principiul «mitiorlex» este
greşit aplicat atunci când sunt combinate dispoziţiile mai favorabile infractorului cuprinse în
legile penale succesive, cu rezultatul obţinerii unei« tertia». Aceasta, întrucât, prin selectarea
şi îmbinarea dispoziţiilor penale mai blânde cuprinse în legile penale succesive, judecătorul
nu se limitează la aplicarea legii penale, ci creează o lege penală proprie. Aşadar, prin acest
procedeu combinatoriu judecătorul îşi depăşeşte atribuţiile sale şi pătrunde nepermis în
domeniul legislativului realizând un abuz de putere, astfel că nu există niciun argument care
să justifice îmbinarea a două sau mai multor legi penale. în sfârşit, se arată că o asemenea
concepţie nu se poate sprijini nici măcar pe una sau mai multe dispoziţii din legea de punere
în aplicare a noului Cod penal, cu privire la care se afirmă că arîngădui acest hibrid normativ,
întrucât legiuitorul nu îşi poate transmite, prin niciun act normativ, puterea sa legiuitoare în
domeniul autorităţii judecătoreşti, rezultatul unei asemenea combinări neputând fi decât
în contradicţie cu prevederile constituţionale.
27. Potrivit celei de-a doua opinii, legea penală mai favorabilă se determină prin raportare
la fiecare instituţie care se aplică în mod autonom, astfel că, dacă încadrarea faptei s-a făcut
după una dintre legi, care era mai favorabilă, aceasta nu exclude aplicarea dispoziţiilor din
cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracţiuni, dacă acestea sunt mai
favorabile. Se arată că, de pildă, concursul de infracţiuni face parte dintre acele instituţii
juridico-penale (ca şi prescripţia, suspendarea executării pedepsei ş.a.) ale căror reguli se
aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea
juridică a faptelor după legea nouă sau după cea anterioară.
28. Autorii acestei opinii susţin că, fără a contesta că în perioada analizată au existat opinii
favorabile ideii de aplicare globală a legii penale mai favorabile, acestea nu sunt de natură
să contrazică afirmaţia potrivit căreia doctrina majoritară (atât numeric, cât şi ca prestigiu)
a fost şi rămâne fidelă ideii de aplicare a legii mai favorabile în mod distinct pentru fiecare
instituţie autonomă.
29. Examinând jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, Curtea constată
că, pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
statuat că, «în cazul faptelor săvârşite sub imperiul Legii nr. 87/1994 şi al judecării lor după
intrarea în vigoare a Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, pot
beneficia de cauzele de impunitate sau de reducere a pedepsei reglementate de art. 10 din
această lege numai cei în sarcina cărora s-a reţinut, prin aplicarea art. 13 din Codul penal,
săvârşirea unei infracţiuni fiscale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005». Observând
şi că, prin art. 16, Legea nr. 241/2005 a abrogat expres, în totalitate, Legea nr. 87/1994
pentru combaterea evaziunii fiscale, instanţa supremă a reţinut că principiul legii penale mai
favorabile «impune aplicarea 'legii' mai favorabile în ansamblu, şi nu doar aplicarea unora
dintre 'dispoziţiile mai favorabile' ale acelei legi. Ca atare, în raport cu principiul menţionat,
nu se poate recurge la combinarea unei dispoziţii mai favorabile dintr-o lege cu dispoziţii
din altă lege, fiindcă în acest fel s-ar ajunge, pe cale judecătorească, la crearea unei a treia
legi, ceea ce nu ar fi îngăduit» (Decizia nr. 8 din 21 ianuarie 2008, publicată în Monitorul
Oficial ai României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008).
30. Contrar celor statuate anterior prin recursul în interesul legii menţionat mai sus, care
reprezintă o soluţie de principiu referitoare la problema aplicării legii penale mai favorabile,
recent, printr-o hotărâre prealabilă, pronunţată în baza prevederilor art. 475-477 din Codul
de procedură penală, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, având de dezlegat problema de drept vizând aplicarea
legii penale mai favorabile în cazul prescripţiei răspunderii penale, respectiv dacă prescripţia
răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, a statuat că
«în aplicarea art. 5 din Codul penal, (...) prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie
autonomă faţă de instituţia pedepsei». în motivarea deciziei se arată că «determinarea
instituţiilor care pot funcţiona autonom este o preocupare importantă în practica judiciară
penală actuală datorită necesităţii de a stabili modul de aplicare a legii penale mai favorabile»,
precum şi că «instituţiile autonome sunt instituţiile al căror mecanism de aplicare funcţionează
separat de încadrare şi/sau pedeapsă şi ale căror condiţii de existenţă sunt diferite de faptul
juridic faţă de care sunt apreciate ca fiind autonome». Se mai statuează că, «Având în vedere
că efectele instituţiilor autonome nu sunt generate de acelaşi tip de fapt juridic, instituţiile
enumerate mai sus sunt autonome şi între ele, nu doar faţă de incriminare şi sancţiune»
(Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319
din 30 aprilie 2014).
31. Abordând problema legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională a decis în
practica sa că prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice
penale ce izvorăsc din raţiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare
a principiului mitior le x \n raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul trag
răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni (Decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007). Totodată,
determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind
indisolubil legată de fapta comisă şi de autorul ei (Decizia nr. 834 din 2 octombrie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 octombrie 2007).
32. Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o
serie de criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale ori a consecinţelor condamnării,
fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând
condiţiile de incriminare, apoi pe cele de tragere la răspundere penală şi, în sfârşit, criteriul
pedepsei. în acest sens, Curtea Constituţională a statuat că «Determinarea caracterului
'mai favorabil' are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul
pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea,
influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare,
tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au
în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile
referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o
lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad
sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora
în mod concret». Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea
Constituţională a statuat că « aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a
neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex
tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să »
(Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).
33. Prin urmare, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti pot
dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 din Codul penal, în intervalul
cuprins între momentul săvârşirii faptei şi momentul judecării definitive. Aşa cum însăşi
Constituţia dispune în art. 15 alin. (2), Curtea observă că obiectul reglementării, art. 5 din
Codul penal, are în vedere «legea» penală sau contravenţională mai favorabilă, şi nicidecum
dispoziţiile/normele penale mai favorabile.
34. Specific analizei efectuate de Curte în prezenta cauză este faptul că în discuţie se pune
problema aprecierii legii penale mai favorabile prin compararea dispoziţiilor a două coduri
penale, respectiv Codul penal din 1969 şi actualul Cod penal. Codurile se supun aceloraşi
reguli generale ce guvernează raţiunea, scopul, necesitatea oricărui sistem de drept, însă,
spre deosebire de reglementările modificatoare punctuale, dispun cu privire la o tipologie
largă de relaţii sociale. Astfel, potrivit art. 18 din Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, «în vederea sistematizării şi concentrării
legislaţiei, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept,
subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub form ă de
coduri». Tocmai de aceea, în cazul proiectelor de coduri comisiile de specialitate vor întocmi
teze prealabile care să reflecte concepţia generală, principiile, noile orientări şi principalele
soluţii ale reglementărilor preconizate.
35. Adoptarea noului Cod penal a fost impusă din punct de vedere teleologic de raţiuni a
căror sorginte publică este dată atât de reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene
pentru realizarea spaţiului comun de libertate, securitate şi justiţie, cât şi de noua filosofie
penală a statului român. Din această perspectivă, actualul Cod penal consacră o viziune diferită
faţă de vechiul Cod penal: deşi au fost preluate majoritatea faptelor penale ce se găseau şi în
reglementarea anterioară, pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminuate. însă, din analiza
de ansamblu a dispoziţiilor din noul Cod penal, se poate constata existenţa caracterului mai
favorabil al unor instituţii din vechea reglementare, instituţii pe care doctrina le-a calificat ca
fiind autonome. în această situaţie se găsesc, de exemplu, suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, concursul de infracţiuni ori prescripţia specială. Astfel, pentru suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, în actualul Cod penal este impusă condiţia referitoare
la pedeapsa aplicată care să fie de cel mult 3 ani, în timp ce potrivit Codului penal din 1969
pedeapsa aplicată putea să fie de 4 ani. De asemenea, în cazul concursului de infracţiuni,
în actualul Cod penal se prevede că, atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare,
se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă automat un spor de o treime din totalul
celorlalte pedepse stabilite, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 se aplica pedeapsa
cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era
îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani. Tot astfel, în situaţia prescripţiei,
actualul Cod penal consacră în art. 155 alin. (4) împlinirea termenului de prescripţie, indiferent
de numărul întreruperilor, dacă s-au depăşit cu încă o dată termenele generale prevăzute
de art. 154, în timp ce în Codul penal din 1969, anterior modificării operate prin Legea
nr. 63/2012, prescripţia se socotea împlinită dacă se depăşeau termenele generale cu încă
jumătate.
36. Fără a intra într-o analiză comparativă şi punctuală pe fiecare instituţie de drept
penal - analiză care aparţine prin excelenţă instanţelor de drept comun, întrucât prin actualul
Cod penal au fost diminuate pedepsele, Curtea constată că raţiunea avută în vedere de
legiuitor a fost aceea de a impune un tratament sancţionator mai blând pentru inculpaţii
care se află la prima confruntare cu legea penală şi care, indiferent de forma de vinovăţie,
comit o singură faptă penală, iar nu o pluralitate de infracţiuni. Alta este situaţia inculpaţilor
care persistă într-un comportament antisocial prin săvârşirea mai multor infracţiuni, situaţie
în care legiuitorul a urmărit să instituie un tratament sancţionator mai sever, al cărui rol
preventiv constă în descurajarea celor tentaţi să lezeze repetat valorile sociale ocrotite
de legea penală. De altfel, intenţia legiuitorului rezultă şi din Expunerea de motive a Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căreia, «într-un stat de drept, întinderea şi
intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând,
prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima
oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni
înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei în stare de recidivă. De
aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile
părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut
pentru pluralitatea de infracţiuni».
37. Curtea consideră că intenţia legiuitorului nu trebuie şi nu poate fi ignorată. O atare
concluzie nu neagă principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident,
însă nu prin combinarea dispoziţiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz contrar,
s-ar anula voinţa mai sus relevată care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate
organic într-un nou cod, şi nicidecum dispoziţii ori instituţii autonome. Altfel spus, în caz
de tranziţie, judecătorul este ţinut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu,
fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, aşa
cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, aşa cum este cazul
actualului Cod penal. Soluţia se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită
de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două
coduri, deşi fiecare cu o concepţie unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care
sunt apărate valorile sociale de către legea penală.
38. împrejurarea că, anterior apariţiei noului Cod penal, Curtea Constituţională a sancţionat
punctual un înţeles contrar principiului legii penale mai favorabile în cazul unor instituţii
de drept penal material (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013 - referitoare
la prescripţia specială, Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011 - referitoare la acordul de recunoaştere
a vinovăţiei) nu contravine argumentelor de mai sus, deoarece, în acele decizii, norma mai
favorabilă s-a integrat în cuprinsul aceluiaşi act normativ, nefiind modificată viziunea de
ansamblu a reglementării. Astfel, legea de modificare a termenului de prescripţie specială
(art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012) a fost încorporată în legea de bază (respectiv Codul
penal din 1969), pierzându-şi identitatea şi integrându-se deplin în filosofia de ansamblu a
reglementării existente. Situaţia este în mod vădit diferită în cazul succesiunii în timp a două
coduri penale, întrucât într-o atare ipoteză se schimbă opţiunea puterii legislative cu privire la
însăşi filosofia politicii penale. Această nouă concepţie nu putea nicidecum să aibă în vedere
posibilitatea îmbinării dispoziţiilor celor două legi pentru a obţine o a treia lege tertia).
39. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o speţă relativ recentă, deşi
nu a menţionat interminis acest lucru, a statuat că respectarea dispoziţiilor art.
1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impune,
în cazul legilor penale succesive, alegerea globală a legii penale mai favorabile. Astfel, prin
Hotărârea din 18 iulie 2013, pronunţată în Cauza Maktoufşi Bosniei şi
Herţegovina, paragraful 70, Curtea de la Strasbourg, observând că ambele coduri penale ce
s-au succedat din momentul comiterii faptelor şi până la judecarea definitivă (Codul penal din
1976 şi Codul penal din 2003) «prevăd game diferite de pedepse pentru crime de război»,
a constatat că a existat «posibilitatea reală ca aplicarea retroactivă a Codului din 2003 să fi
fost în detrimentul reclamanţilor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor», astfel că «nu
se poate afirma că aceştia au beneficiat, în conformitate cu art. 7 din Convenţie, de garanţii
efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe». Prin urmare, instanţa europeană
a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat art. 7 din Convenţie, precizând, totodată, că
această hotărâre «trebuie înţeleasă ca indicând pur şi simplu faptul că, în ceea ce priveşte
stabilirea pedepselor, reclamanţilor ar fi trebuit să li se aplice dispoziţiile codului din 1976
[în ansamblu, n.n.], şi nu faptul că ar fi trebuit să fie impuse pedepse mai blânde».
40. în soluţionarea acelei cauze nu a fost pusă în discuţie o eventuală îmbinare a prevederilor
din cele două coduri. Această abordare, care exclude posibilitatea combinării dispoziţiilor
mai blânde din mai multe legi succesive, este deplin argumentată într-una dintre opiniile
concordante formulate la hotărârea sus-menţionată, potrivit căreia, «în mod logic, principiul
aplicării retroactive a celei mai favorabile legi penale este corolarul principiului neretroactivităţii
legii penale mai severe. Dacă o lege penală mai severă nu se poate aplica în cazul actelor
săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare, atunci o lege penală mai favorabilă trebuie să
se aplice actelor comise anterior, dar judecate ulterior intrării sale în vigoare. Dacă legea
penală mai severă ar continua să producă efecte după ce a fost înlocuită cu o lege penală
mai favorabilă, ar fi încălcat principiul separării puterilor în măsura în care instanţele ar
continua să aplice legea penală mai severă, deşi legiuitorul a modificat evaluarea sa privind
gradul de gravitate a comportamentului şi gradul corespunzător de severitate a pedepselor
aplicabile. (...) Curtea a adoptat o poziţie clară privind definiţia lex mitior cu scopul aplicării
unor legi penale succesive: lex mitioreste legea cea mai favorabilă
de situaţia acestuia, de natura infracţiunii şi de circumstanţele în care a săvârşit-o. Acest
lucru înseamnă că art. 7 paragraful 1 din Convenţie presupune o comparaţie in concreto a
legilor penale aplicabile cauzei acuzatului, inclusiv legea în vigoare la momentul săvârşirii
infracţiunii (vechea lege) şi cea în vigoare la momentul judecării (noua lege) (...). Hotărârea
Scoppola nr. 2 arată că lex mitiortrebuie să fie stabilită in concreto, ad
să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche şi cea nouă) cu faptele specifice cauzei,
cu scopul de a stabili care ar trebui să fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche,
fie cea nouă. După stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile şi în lumina faptelor
cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă acuzatului».
41. în continuarea argumentaţiei, se arată că, «pentru a stabili care este
în temeiul art. 7 paragraful 1 din Convenţie, trebuie să se procedeze, de asemenea, la o
comparaţie globală a regimului represiv al fiecăreia dintre legile penale aplicabile în cazul
acuzatului (metoda comparaţiei globale). Judecătorulnu poate efe
cu regulă (metoda comparaţiei diferenţiate), alegând regula cea mai favorabilă din fiecare
dintre legile comparate. Două motive sunt oferite în mod tradiţional în sprijinul acestei
metode a comparaţiei globale: în primul rând, fiecare regim represiv are propria sa logică,
iar judecătorul nu poate distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite
legi penale succesive; în al doilea rând, judecătorul nu se poate substitui legiuitorului şi să
creeze un nou regim represiv ad-hoc, alcătuit din diverse reguli ce decurg din diferite legi
penale succesive. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie impune stabilirea lex mitior
în mod concret şi global».
42. Având în vedere considerentele expuse, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile
art. 5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instanţelor de judecată, în
determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispoziţiile Codului penal din 1969
cu cele ale actualului Cod penal, contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4)
privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul
Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării.
43. Potrivit art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, « se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în
cadrul democraţiei »
le, iar potrivit art. 61 alin. (1), «Parlamentul este organul
ţa
stiu
n
co
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării».
44. Raportat la aceste prevederi constituţionale, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat
că prevederile legale care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia
lor faţă de lege acceptă în mod unanim că «atribuţiile judecătorului implică identificarea
normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele
juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea
toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte
din iniţiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze
un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de
legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în
acest domeniu» (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).
45. Puterea judecătorească, prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional
de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele
judecătoreşti. Acest fapt nu presupuneînsă că instanţa supremă se poate substitui Parlamentului,
unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale ce ţin de
modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. în cazul dedus judecăţii, interpretarea
duală a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal este evidentă, însă, pentru argumentele expuse,
una dintre interpretări contravine dispoziţiilor care stabilesc sfera de competenţă a puterii
legiuitoare, consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie, cu consecinţa înfrângerii separaţiei
şi echilibrului puterilor în stat, prevăzute de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Astfel,
interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune aplicarea instituţiilor
autonome mai favorabile este de natură să înfrângă exigenţele constituţionale, deoarece, în
caz contrar, s-ar rupe legătura organică dintre instituţiile de drept penal aparţinând fiecărei
legi succesive, cu consecinţa directă a schimbării conţinutului şi sensului actelor normative

adoptate de către legiuitor.
46. Curtea observă că noţiunea de instituţie autonomă nu este reglementată în niciunul
dintre cele două coduri penale şi nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Aşa fiind,
chiar dacă în limbajul juridic curent utilizarea noţiunii de instituţie autonomă pentru anumite
categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este
susţinut în doctrină şi practica judiciară, presupune că ea are o existenţă de sine stătătoare şi
nu depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-şi îndeplini finalitatea. Or,
o atare concluzie este inadmisibilă, întrucât nu se poate reţine că o normă din Codul penal
care reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de
infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine. Această distincţie
are o deosebită importanţă pentru înţelegerea conceptului de lege, pentru că numai aşa se
poate oferi noţiunii de «lege penală mai favorabilă» un înţeles constituţional.
47. Faptul că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noţiunea de lege penală
ca fiind « orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urg
sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de » nu echivalează
cu împrejurarea că acele dispoziţii sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care
aparţin legii şi au forţa acesteia. Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme
fiind prevăzute şi în legile speciale care reglementează alte relaţii sociale, dar stabilesc,
totodată, şi fapte care constituie infracţiuni (cum ar fi infracţiunile reglementate de legislaţia
vamală, fiscală etc.). Art. 1 alin. (1) din Codul penal stabileşte că « penală prevede
faptele care constituie infracţiuni», motiv pentru care în absenţa unei incriminări nu se poate
vorbi despre o lege penală. De aceea, înţelesul noţiunii de lege penală consacrat de art. 173
are în vedere alte acte normative care prevăd fapte ce constituie infracţiuni, legiuitorul
urmărind a face legătura materială dintre Codul penal şi alte legi speciale care, deşi nu sunt
penale, reglementând cu privire la alt tip de relaţii sociale, cuprind şi dispoziţii cu caracter
penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziţii le scoate din sfera domeniului principal
de reglementare (fiscal, vamal etc.), cu scopul de a înlătura orice fel de obiecţii potrivit
cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest
mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală. De altfel, dincolo de
interpretarea acestui text, este de observat că acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii
penale mai favorabile, exigenţele acestui principiu fiind stabilite prin art. 5 din Codul penal.
48. Având rolul de garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, Curtea Constituţională nu
poate ignora şi alte consecinţe de sorginte constituţională, cum ar fi exigenţele ce ţin de lipsa
discriminării infractorului, fie ea, în acest caz, pozitivă, care nu numai că justifică, dar impun
aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune că suspecţii/inculpaţii care au comis
fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecaţi sub imperiul legii noi trebuie să aibă,
în funcţie de legea mai favorabilă, o situaţie juridică identică ori cu cei condamnaţi anterior
potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor săvârşi infracţiuni potrivit legii noi, nefiind permisă o a
treia formă de tratament sancţionator cecombină dispoziţii din ambele coduri. P
pentru a satisface cerinţele constituţionale ale art. 16 alin. (1) potrivit cărora «
sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări», este
interzisă alternarea instituţiilor de drept penal din cele două legi, deoarece, în caz contrar,
în aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitivă cu consecinţa creării
unui privilegiu pentru infractorul care este judecat în perioada de tranziţie a legii.
49. Toate aceste argumente conduc la constatarea încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi
art. 61 alin. (1) din Constituţie, întrucât prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe
legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică
penală concepută de legiuitor. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că numai
interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă
se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate.
50. Potrivit jurisprudenţei sale, Curtea a consacrat posibilitatea şi obligaţia sa de a interveni,
ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera interpretări de natură
a aduce atingere prevederilor constituţionale. în practica sa recentă, Curtea a statuat că,
«fără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a cărei competenţă este circumscrisă
situaţiilor de practică neunitară, Curtea Constituţională reţine că, în cazul în care un text legal
poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări
generează încălcări ale prevederilor Legii fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul şi
măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel, şi interpretările care se
pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional
cuprinsă chiarîn art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea
Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie» (Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013).
51. Acest lucru este valabil şi în ipoteza în care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
realizarea atribuţiilor constituţionale prevăzute de art. 126 alin. (3), a pronunţat o decizie
pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul
legii. Prin aceasta instanţa de contencios constituţional nu intră în sfera de competenţă a
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece «înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu
dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3), are competenţa exclusivă de a se pronunţa
asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica
judiciară impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de procedură nu
poate constitui eo ipsoobiect al cenzurii instanţei de contencios constituţional
Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 848 din 27 noiembrie 2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată
într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură
a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de
garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de
instanţa supremă (a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011)» (a se vedea Decizia nr. 854 din 23 iunie
2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011).
52. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit că, «indiferent de interpretările ce se pot
aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare
este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului
în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie
să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare» (Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011). De asemenea,
«în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine
în exclusivitate Curţii Constituţionale» (a se vedea în acest sens Decizia nr. 854 din 23 iunie
2011, pre-citată).
53. Aceleaşi raţiuni subzistă şi în ceea ce priveşte consacrarea unei anumite interpretări
legale prin hotărâri prealabile pronunţate în temeiul art. 475 şi următoarele din Codul de
procedură penală, deoarece şi aceste din urmă norme sunt, în concepţia legiuitorului, o
reflexie a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (3), potrivit cărora « Curte de
Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competenţei sale». Or, capitolul VI al titlului III din Codul de procedură
II. APLICAREA LEGI! PENALE 207
penală instituie «Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare», care se poate
realiza fie prin recursuri în interesul legii, fie prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept. De aceea, conţinutul normei juridice, în interpretarea dată prin aceste
din urmă hotărâri, este supus controlului de constituţionalitate, asemenea interpretărilor
date prin deciziile care soluţionează recursurile în interesul legii, aşa cum s-a stabilit prin
jurisprudenţa Curţii Constituţionale arătată mai sus. în măsura în care prin dezlegarea dată
unor probleme de drept se atribuie unui text de lege un anumit înţeles, instanţa de judecată,
din oficiu, procurorul sau partea dintr-un proces care se consideră prejudiciată constituţional
de dispoziţia legală respectivă în interpretarea statuată prin hotărârea prealabilă pot uza de
invocarea excepţiei de neconstituţionalitate.
54. Curtea Constituţională reafirmă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din
Legea fundamentală, «De la data publicârii, deciziile sunt general obligatorii şi au putere
numai pentru »
r . în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, c
vito
obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează
nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut
că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun
cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului
Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul
controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16
din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, şi Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010).
55. Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea
Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia,
menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare,
instanţele judecătoreşti trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare. De altfel,
Curtea Constituţională a statuat că, în ceea ce priveşte determinarea concretă a legii penale
mai favorabile, «aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se
combina prevederi din vechea şi noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în
pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze» (Decizia
nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853
din 2 decembrie 2011). Prin urmare, orice altă interpretare pe care practica judecătorească
o atribuie textului conferă acestuia vicii de neconstituţionalitate.
56. Totodată, Curtea observă că, prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
a decis că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o
instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel art. 5 din Codul penal,
în interpretarea dată, valenţe neconstituţionale. Curtea constată că, odată cu publicarea
prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a
instanţei supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie
şi cu cele ale art. 4771 din Codul de procedură penală.
57. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 5 alin. (2) teza întâi, conform cărora
« Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate
neconstituţionale (...) dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii
penale mai favorabile», nu sunt incidente ca efect al pronunţării prezentei decizii, întrucât,
în acest caz, Curtea nu declară neconstituţională o prevedere legală, astfel că nu se produc
consecinţe asupra existenţei normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului,
ci se stabileşte doar, pe cale de interpretare, un unic înţeles constituţional al art. 5 din

Codul penal.
58. Curtea constată că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura
în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii
penale mai favorabile şi nicio autoritate nu poate ignora înţelesul constituţional astfel stabilit".
B. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca hotărâri prealabile

pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în m aterie penală legate de instituţia
dezincrim inării
1. Prin Decizia nr. 12/2014111, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel
Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă infracţiunile
prevăzute de art. 323 CP anterior şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi
combaterea criminalităţii organizate (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
şi Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind
dispoziţii procesual penale) îşi găsesc corespondent în art. 367 alin. (1) CP sau, dimpotrivă,
sunt dezincriminate, deoarece legiuitorul a înţeles să incrimineze în dispoziţiile art. 367
alin. (1) numai infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea
anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi Legea nr. 255/2013), şi a stabilit:
„Faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior şi art. 8 din Legea nr. 39/2003,
în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367
din Codul penal, nefiind dezincriminate".
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti,
Secţia I penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
de principiu a chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea de vătămare
corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) teza I [fapta a avut vreuna dintre urmările
prevăzute de art. 182 alin. (1)] şi alin. (4) CP 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea
de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) CP actual sau dacă,
dimpotrivă, este dezincriminată şi a stabilit:
„Infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) teza I [fapta
a avut vreuna dintre urmările prevăzute de art. 182 alin. (1)] şi alin. (4) din Codul penal din
1969 în ipoteza în ca re fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri
medicale şi nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul
penal este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014".
3. Prin Decizia nr. 6/2015[3], înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept în sensul de a se
stabili dacă succesiunea de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de
111 M. Of. nr. 507 din 8 iulie 2014.

121 M. Of. nr. 244 din 9 aprilie 2015.
masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3283/2012; art. 202
pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 76/2014 şi Ordinul
ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 118/2014) a avut sau nu ca efect
imposibilitatea stabilirii acestui preţ în prezent, cu consecinţa dezincriminării in concreto
a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de
art. 108 din Legea nr. 46/2008-C o d u l silvic, şi de furt de arbori din fondul forestier naţional,
prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008[1], şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Codul penal, succesiunea de acte normative cu
privire la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului
mediului şi pădurilor nr. 3283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru
ape, păduri şi piscicultură nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi
piscicultură nr. 118/2014) nu a avut ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ şi, pe cale
de consecinţă, nu a condus la dezincriminarea in concreto a infracţiunilor de tăiere fără
drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi
de furt de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008".
4. Prin Decizia nr. 10/2015*121, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept vizând modalitatea
de interpretare a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal, respectiv dacă este
îndeplinită condiţia tipicităţii infracţiunii de grup infracţional organizat (sau dacă sunt întrunite
elementele constitutive) atunci când pentru infracţiunea care intră în scopul grupului a
intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal, în ipoteza în care,
odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, infracţiunea care intră în scopul grupului
organizat a fost dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii, respectiv condiţia tipicităţii".
Braşov, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a chestiunii de drept „dacă, în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune
(dar şi a altor infracţiuni, de pildă, furtul calificat), comise sub imperiul legii anterioare,
prin modificarea conţinutului noţiunii de «consecinţe deosebit de grave» şi existenţa unui
prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, are loc o dezincriminare parţială (a formei agravate),
prin modificarea cerinţelor de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii", şi a stabilit:
„în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune comise sub imperiul Codului penal din 1969,
care a produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noţiunii de «consecinţe
deosebit de grave» în Codul penal nu produce efectele prevăzute de art. 4 din Codul penal
şi nici pe cele prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare
a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi nu conduce la dezincriminarea infracţiunii de
înşelăciune".
111 Codul silvic a fost republicat în M. Of. nr. 611 din 12 august 2015, infracţiunile avute în vedere în decizia
înaltei Curţi regăsindu-se în prezent în art. 107 şi art. 109.
121 M. Of. nr. 389 din 4 iunie 2015.
[3) M. Of. nr. 14 din 8 ianuarie 2016.
Timişoara, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a chestiunii de drept „dacă elementul material al laturii obiective a
infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice prevăzute de art. 371 din Codul penal trebuie
îndreptat împotriva mai multor persoane şi dacă, în situaţia în care acţiunea descrisă a vizat
o singură persoană, operează dezincriminarea conform art. 4 din Codul penal" şi a stabilit:
„ 1 . înaplicarea dispoziţiilor art. 371 din Codul penal, în cazul infracţiunii de tulburare a
ordinii şi liniştii publice, pentru existenţa infracţiunii, violenţele, ameninţările sau atingerile
grave aduse demnităţii nu trebuie să fie comise împotriva mai multor persoane, fiind suficient
ca violenţele, ameninţările ori atingerile grave aduse demnităţii, care tulbură ordinea şi
liniştea publică, să fie săvârşite, în public, împotriva unei persoane.
2. în ipoteza în care violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii persoanei,
care tulbură ordinea şi liniştea publică, au fost comise, în public, împotriva unei singure
persoane, nu operează dezincriminarea, nefiind incdispoziţ
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept privind „modalitatea
de interpretare a dispoziţiilor art. 2801 din Legea nr. 31/1990, în sensul de a se lămuri dacă
este îndeplinită condiţia tipicităţii infracţiunii de transmitere fictivă a părţilor sociale, atunci
când pentru infracţiunea pentru care s-a început urmărirea penală, de la care s-a sustras
inculpatul prin vânzarea părţilor sociale, a intervenit dezincriminarea, ca efect al Deciziei
Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai 2015", şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 2801din Legea nr. 31/1990, în ipoteza în care infracţiunea
pentru care s-a început urmărirea penală, de la care s-a sustras inculpatul prin transmiterea
fictivă a părţilor sociale, a fost dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre condiţiile
de tipicitate pentru reţinerea acestei infracţiuni".
dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „Interpretarea dispoziţiilor art. 2531din Codul
penal din 1969, în sensul de a lămuri dacă intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale
nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din
13 noiembrie 2015 [prin care s-a constatat că sintagma «raporturi comerciale» din cuprinsul
dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională], fiind dezincriminată,
fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori
a participat la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material
pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale în sensul art. 2531din Codul
penal din 1969, în situaţia în care atât actul sau decizia funcţionarului public, cât şi raporturile
comerciale cu beneficiarul au avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 când a intrat în
vigoare Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
când noţiunea de «raport comercial» avea un înţeles normativ determinat şi determinabil
111 M. Of. nr. 356 din 10 mai 2016.

121 M. Of. nr. 930 din 18 noiembrie 2016.
prin prisma dispoziţiilor Codului comercial, cum s-a stabilit în paragraful 20 din Decizia Curţii
Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015", şi a stabilit:
„Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un
act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos
patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidenţa
Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, fiind dezincriminatâ, indiferent de
data îndeplinirii actului ori a participării la luarea deciziei şi indiferent de data raporturilor
comerciale".
C. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca hotărâri prealabile

pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în m aterie penală legate de instituţia legii
penale m ai favorabile
1. Prin Decizia nr. 1/2014111, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegare
Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a solicitat pronunţarea
unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând
mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate,
pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, şi a stabilit:
„în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de
intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o
primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele
individuale. în a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii
vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul
penal. în cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul
la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă
la acest maxim. în caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită
potrivit legii vechi".
Reproducem, selectiv, unele dintre considerentele deciziei (din cuprinsul pct. XII lit. B al
hotărârii), în temeiul cărora instanţa supremă a pronunţat soluţia în cauză (ele prezentând un
real interes teoretic, sintetizând - până la un punct - concepţia normativă aflată în spatele
reglementării principiului rlexdupă o condamnare definitivă-art. 6 CP)
ito
m
din text ne aparţin:
„Problema de drept ce face obiectul prezentei cauze priveşte mecanismul de aplicare
a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, în ipoteza unui concurs de
infracţiuni.
în contextul cauzei, înalta Curte reţine că, în aplicarea corectă a dispoziţiilor legii penale
mai favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice instituţie a dreptului substanţial
incidenţă în această fază, trebuie să pornească de la specificul reglementării cuprinse în
art. 6 din noul Cod penal, stabilind în raport cu acesta modul în care litera şi raţiunea acestei
reglementări se transpun în fiecare caz particular. (...)
Din cuprinsul art. 6 din noul Cod penal rezultă condiţiile în care operează aplicarea
obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, şi anume:
- să existe o hotărâre de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, a închisorii, a
amenzii sau o hotărâre de aplicare a unei măsuri educative;
111 M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014.

-în a in te de executarea pedepsei sau a măsurii educative, în timpul executării acestora,

dar înainte de executarea lor integrală să intervină o lege penală nouă;
- legea penală nouă să prevadă o pedeapsă sau măsură educativă mai uşoară decât
pedeapsa ori măsura educativă prevăzută de legea în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea
definitivă;
- pedeapsa sau măsura educativă aplicată prin hotărârea judecătorească definitivă să
depăşească maximul pedepsei prevăzute de legea nouă sau să fie mai grea.
O primă observaţie (...) este aceea că, privitor la pedepsele definitive, aplicarea legii
penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi
individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune
care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care
nu mai este prevăzută de legea nouă.
Dacă în cazul aplicării legii penale mai favorabile, în cursul procesului, anterior rămânerii
definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport
cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre legile succesive şi să aplice aceste criterii
în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, acest procedeu este total diferit în raport
cu ipotezele avute în vedere în art. 6 din noul Cod penal.
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei (...) prezintă
unele particularităţi faţă de aplicarea legii mai favorabile faptelor în curs de judecată.
Astfel, în cazul aplicării obligatorii a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei,
legea mai favorabilă nu poate fi decât legea nouă care retroactivează (cu excepţia pedepselor
complementare), pe când, în cazul faptelor în curs de judecată, legea mai favorabilă poate
fi legea nouă, care retroactivează, sau legea veche, care ultraactivează. (...)
Conchidem că, pe de o parte, singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei
pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancţionator
aplicat excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă. Scopul reglementării art. 6 din
noul Cod penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege şi
până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare.
Aşadar, principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa să aibă susţinere legală şi
după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută
în legea nouă mai favorabilă.
Pe de altă parte, criteriile de stabilire a legii mai favorabile, după judecarea definitivă a
cauzei, au fost reduse la unul singur, şi anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii
în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei
prevăzut în legea nouă, modificarea sancţiunii limitându-se la reducerea ei la maximul
prevăzut de legea nouă.
Prin urmare, în cazul pedepselor definitive, nu mai interesează criteriile privind condiţiile
de incriminare ori de tragere la răspundere penală, pentru determinarea legii mai favorabile
urmând a fi avute în vedere maximul pedepsei prevăzut în legea nouă şi pedeapsa aplicată
în baza legii vechi.
în concluzie, verificând dacă se impune modificarea, potrivit art. 6, a unei sancţiuni definitiv
aplicate, comparaţia se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate (indiferent de
limitele în cadrul cărora, în legea veche, se situa acest cuantum şi de raportul lui cu aceste
limite) şi maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cel dintâi este
superior celui de-a! doilea, în toate situaţiile numai la maximul nou, niciodată la limita
inferioară a acestui maxim.
Din cele de mai sus se poate stabili că singurul criteriu pe care legiuitorul îl pune la
dispoziţia judecătorului chemat să aprecieze, în faza de executare, dacă se impune înfrângerea
autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri cu privire la felul şi cuantumul pedepsei este acela
al «celei mai grele situaţii la care s-ar putea j, în
a
Doctrina este în acelaşi sens: «Raţiunea dispoziţiilor din art. 6 din noul Cod penal nu este
aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă succesiunea
de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului
legalităţii, înlăturând partea din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil sub legea nouă».
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile pedepselor definitive nu face decât să înlăture
surplusul de pedeapsă care depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă sau să înlocuiască
o pedeapsă mai grea cu alta mai uşoară, legiuitorul prevăzând expres situaţiile nou-create
prin apariţia legii penale noi şi modul lor de rezolvare.
întrucât condamnarea are efecte şi după executarea pedepsei, aplicarea obligatorie a
legii mai favorabile se impune nu numai pe motive de consecvenţă şi echitate juridică, ci şi
ca o consecinţă a principiului legalităţii pedepselor, ca partea de pedeapsă, care nu mai are
corespondentîn legea nouă, chiar dacă a fost executată, să nu mai producă alte consecinţe.
Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor
definitive, este limitat la asigurarea legalităţii pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de
condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă.
Acest mecanism implică eliminarea «plusului» de pedeapsă care avea temei legal în
Codul penal anterior, dar care, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, rămâne lipsit
de temei legal, asigurându-se astfel legalitatea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă
de condamnare, după intrarea în vigoare a legii penale noi, şi fiind singura situaţie în care
autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă.
Raţiunile care pot sta la baza modificării pedepsei rezultante aplicate printr-o hotărâre
definitivă de condamnare, care are autoritate de lucru judecat, nu subzistă, prin urmare,
în cazul în care această pedeapsă răspunde exigenţelor principiului legalităţii şi în cazul în
care legea nouă ar conduce la aplicarea unei pedepse mai severe.
Aşadar, în pofida reducerii pedepselor individuale în baza legii noi, faptul că rezultanta
aplicată potrivit legii vechi poate ajunge să rămână la cuantumul iniţial nu conduce la concluzia
potrivit căreia condamnatul ar fi privat de efectele aplicării dispoziţiilor art. 6 din noul Cod
penal, deoarece, dincolo de eventuala influenţă asupra pedepselor rezultante, de reducere
a pedepselor individuale la maximul prevăzut de legea nouă, se leagă şi alte consecinţe, cum
ar fi calculul termenului de reabilitare, eventuala aplicabilitate a unei graţieri etc.
în raport cu argumentaţia sus-prezentată, se reţine că determinarea incidenţei legii penale
mai favorabile, în cazul hotărârilor definitive de condamnare la pedeapsa închisorii, în ipoteza
concursului de infracţiuni, se realizează în două etape succesive, potrivit următorului mecanism:
1. într-o primă etapă, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din noul Cod penal,
referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, se
compară pedeapsa aplicată pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite, care compun
pluralitatea de infracţiuni, cu maximul special prevăzut de legea penală nouă şi se reduce
fiecare pedeapsă aplicată la maximul special prevăzut de legea nouă, în cazul în care se
constată că depăşeşte acest maxim special.
Această operaţiune este obligatorie, ea trebuie să aibă loc independent de soarta pedepsei
rezultante, întrucât pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte poate avea semnificaţii de
sine stătătoare, independent de pluralitate, în cazuri precum incidenţa unei alte legi mai
favorabile, incidenţa unui act de graţiere etc.
2. în a doua etapă, separat de soarta pedepselor aplicate pentru infracţiunile concurente,
se va proceda la analiza pedepsei rezultante.
Astfel, şi în privinţa acesteia, se vaporni de la premisa

intrat în autoritatea de lucru judecat şi care constituie sancţiunea pusă efectiv în executare,
urmează a f i modificat numai prin raportare la criteriul enunţat în consideraţiile generale,
respectiv acela privind tratamentul sancţionator cel mai greu pe care legea nouă îl prevede
pentru pluralitatea din cauză.
Prin urmare, pedeapsa rezultantă definitiv stabilită va f i supusă comparaţiei cu pedeapsa
rezultantă care s-ar stabili conform legii noi, faţă de pedepsele obţinute în cadrul primei
operaţiuni (descrisă la pct. 1).
Comparaţia nu se va face cu rezultanta ce s-ar putea obţine potrivit legii vechi, întrucât
raţiunea art. 6 din noul Cod penal nu este, aşa cum am arătat, aceea de a aplica tratamentul
cel mai favorabil privitor la fiecare dintre instituţiile autonome (sic!) (această raţiune se
regăseşte numai în art. 5 din noul Cod penal), ci doar aceea de a nu permite ca persoanele
definitiv judecate să suporte un tratament sancţionator mai greu decât cel permis, în abstract,
de legea nouă (este de subliniat faptul că Decizia HP nr. 1/2014 a instanţei supreme este
anterioară Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, respectiv că, prin aceasta din urmă,
s-a impus neconstituţionalitatea viziunii de interpretare a conceptului de lex tertia care, în
materia aplicării legii penale mai favorabile, se sprijină pe teoria instituţiilor cu aplicare
autonomă în timp - n.n.).
Faptul că instanţa nu poate recurge la o contopire efectuată potrivit mecanismului din
legea veche pe baza pedepselor reduse potrivit legii noi, ci este ţinută să se raporteze la
maximul rezultantei aplicabile, nu înseamnă că se renunţă la aplicarea legii penale mai
favorabile în raport cu fiecare instituţie autonomă şi că s-ar ajunge la o evaluare globală.
Imposibilitatea reducerii în toate cazurile a pedepsei rezultante ca efect al reducerii
pedepselor individuale este consecinţa opţiunii legiuitorului de a înăspri tratamentul prevăzut
pentru pluralitatea de infracţiuni în noul Cod penal.
în plus, deoarece suntem în cazul unor pedepse definitive, aplicarea unor dispoziţii care
s-a făcut deja în cursul procesului penal nu mai poate fi făcută ulterior, pentru că ar înfrânge
autoritatea de lucru judecat.
De aceea, înalta Curte constată că nu este posibil ca, după reducerea pedepselor stabilite
pentru fiecare infracţiune componentă a pluralităţii respective potrivit legii noi, contopirea
să se facă potrivit dispoziţiilor legii vechi, pentru că nu ne mai aflăm în cursul procesului
penal, iar această contopire potrivit legii vechi a fost făcută deja, având caracter definitiv.
Ca atare, pedepsele rezultate în urma primei operaţiuni (reduse, dacă este cazul) vor
fi ipotetic contopite conform regulilor prevăzute de art. 39 din noul Cod penal. Rezultatul
obţinut va fi comparat cu pedeapsa rezultantă şi, numai atunci când aceasta din urmă este
mai mare, ea va fi redusă la pedeapsa obţinută conform art. 39 din noul Cod penal. (...)
în mod concret, Curtea reţine că mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile
în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, poate avea
rezultate diferite, după cum urmează:
1. în ipoteza în care se ajunge la concluzia existenţei unei egalităţi între pedepsele aplicate
şi maximul prevăzut de legea nouă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 6 din Codul penal şi, prin
urmare, nu se impune modificarea hotărârii definitive, o eventuală contestaţie formulată
pe acest temei legal urmând a fi respinsă.
2. în ipoteza în care există o diferenţă între pedepsele aplicate şi maximul prevăzut de
legea nouă, în sensul că pedeapsa aplicată definitiv conform legii vechi este mai mică decât
maximul special prevăzut de legea nouă, judecătorul urmează a constata lipsa de efect a
dispoziţiilor art. 6 din Codul penal. Şi în această situaţie, o eventuală contestaţie urmează
a fi respinsă.
3. înipoteza în care există o diferenţă între pedepsele aplicate şi maximul prevă

legea nouă, în sensul că pedeapsa aplicată definitiv conform legii vechi este mai mare decât
maximul special prevăzut de legea nouă, judecătorul va constata incidenţa dispoziţiilor art. 6
din Codul penal, pedeapsa definitiv aplicată conform legii vechi urmând a f i redusă la acest
maxim special. în această situaţie, o eventuală contestaţie trebuie admisă.
Hotărârea definitivă va fi modificată prin reducerea pedepselor stabilite pentru infracţiunile
concurente până la maximul special prevăzut de legea nouă, dacă este cazul, după care
pedeapsa rezultantă se va stabili potrivit legii noi, conform art. 39 din Codul penal. (...)
Aceasta va constitui pedeapsa dată spre executare, pedeapsă de care se leagă toate
consecinţele altor instituţii de drept (cu titlu de exemplu: liberarea condiţionată, graţierea,
reabilitarea).
Concluzionând, în considerarea celor expuse, rezultă că, în cazul faptelor definitiv judecate,
pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, în aplicarea legii penale mai favorabile, într-o
individuale, iar în a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi
depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal.
Dacă pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, nu depăşeşte pedeapsa rezultantă
la care s-ar putea ajunge conform noului Cod penal, înseamnă că pedeapsa rezultantă
aplicată definitiv este cea legală şi potrivit dispoziţiilor legii noi, astfel că legea nouă nu îşi
găseşte aplicabilitatea, nefiind favorabilă".
2. Prin Decizia nr. 2/2014[1,; înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegare
Bucureşti, Secţia I penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile
pe instituţii autonome, respectiv dacă instituţia prescripţiei răspunderii penale reprezintă
o instituţie autonomă sau nu faţă de instituţia pedepsei, şi a stabilit:
„în aplicarea art. 5 din Codul penal (...), prescripţia răspunderii penale reprezintă o
instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei".
Este de menţionat că soluţia acestei decizii a fost invalidată prin forţa juridică superioară
a unui alt izvor jurisprudenţial obligatoriu în materie penală, şi anume ca efect al rezolvării
impuse prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (ante-indicată). Prin urmare, Decizia
HP nr. 2/2014 nu mai reprezintă, în momentul de faţă, o decizie obligatorie pentru instanţe.
Cu toate acestea, reproducem, selectiv, unele dintre considerentele deciziei (din cuprinsul
pct. XII lit. B al hotărârii), în temeiul cărora instanţa supremă a pronunţat soluţia în cauză
(ele prezentând un real interes teoretic, sub aspect istoric şi evolutiv, sintetizând - până la
un punct - concepţia unei importante părţi a doctrinei şi jurisprudenţei de la momentul
intrării în vigoare a Codului penal actual, cu privire la viziunea legislativă considerată ca
aflată în spatele reglementării principiului mitior lex anterior unei condamnări definitive -
art. 6 CP) - evidenţierile din text ne aparţin:
„Pornind de la obiectul sesizării, constând în dezlegarea modului de aplicare a legii penale
mai favorabile în cazul prescripţiei răspunderii penale, respectiv dacă prescripţia răspunderii
penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie va proceda la analiza semnificaţiei noţiunilor utilizate, astfel cum acestea s-au
cristalizat în contextul dispoziţiilor legale aplicabile, doctrinei şi practicii judiciare.

1. Cadrul legal al aplicării legii penale mai favorabile în noul Cod penal
(...) Condiţiile de aplicare a art. 5 din noul Cod penal privesc (...), în mod cumulativ,
existenţa unei situaţii tranzitorii, incriminarea faptelor săvârşite în legi penale succesive,
condiţia ca pricina să nu f i fost soluţionată în mod definitiv şi, evident, existenţa unei legi
penale mai favorabile între legile succesive.
2. Prescripţia răspunderii penale. Caracterul normelor
Noţiunea care se impune a fi desluşită cu prioritate este cea a prescripţiei răspunderii
penale, întrucât de la caracterul acesteia, de instituţie de drept procedural sau, dimpotrivă,
substanţial, se trage incidenţa dispoziţiilor art. 5 din noul Cod penal, ştiut fiind că regula
mitior lex priveşte numai normele dreptului penal substanţial, iar nu şi normele procesual
penale. Din considerentele Deciziei nr. 1092 din 18 decembrie 2012, pronunţată de Curtea
Constituţională, a rezultat că «prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului
procesual penal», reprezentând o cauză de înlăturare a răspunderii penale.
(...) Ca atare, (...) se poate afirma cu certitudine că prescripţia răspunderii penale este
guvernată de norme de drept penal substanţial, fiind susceptibilă de a beneficia de efectele
aplicării mitior lex.
3. Noţiunea de lege penală. Legea penală mai favorabilă. Criterii de apreciere
(...) Interpretarea doctrinară unanim îmbrăţişată este aceea că noţiunea de lege penală
este atribuită nu doar unei legi sau altui act normativ, în ansamblul său, ci şi unei simple
norme juridice, sub dubla condiţie ca aceasta să aibă caracter penal şi, de asemenea, să fie
cuprinsă într-o lege organică, o ordonanţă de urgenţă sau un alt act normativ cu caracter
general ori cu caracter special care, la data adoptării sale, avea putere de lege.
(...) înalta Curte consideră că maniera de aplicare a legii penale mai favorabile în funcţie
de instituţii autonome reiese şi din formularea art. şi 10 din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
Odată stabilită incidenţa dispoziţiilor art. 5 din noul Cod n privinţa instituţiei de
drept substanţial a prescripţiei răspunderii penale, în continuare, este necesar a se identifica
aceea dintre legile penale succesive cu incidenţă în situaţia tranzitorie care reprezintă legea
penală mai favorabilă, în funcţie de o serie de criterii cum ar fi condiţiile de incriminare,
cerinţele privind tragerea la răspundere penală, condiţiile de sancţionare sau consecinţele
condamnării. în ceea ce priveşte etapele în care se va face aplicarea legii penale mai favorabile,
se constată că noul Cod penal face distincţia între aplicarea acestei legi până la judecarea
definitivă a cauzei şi aplicarea sa după judecarea definitivă a cauzei.
Alegerea legii mai blânde presupune, în principiu, reţinerea uneia dintre reglementări cu
excluderea absolută a celeilalte sau celorlalte, nefiind îngăduită combinarea unor dispoziţii
din fiecare dintre legile succesive şi crearea unei lex tertia, mai favorabilă inculpatului.
în acest context, reţinând că lex tertia reprezintă o încălcare a principiului legalităţii,
întrucât presupune combinarea condiţiilor de existenţă a unei instituţii dintr-o lege cu efectele
aceleiaşi instituţii prevăzute în altă lege, înalta Curte apreciază că evaluarea caracterului mai
favorabil al dispoziţiilor referitoare la prescripţie din legile succesive trebuie să se realizeze în
concret, având în vedere situaţia de fapt incidenţă în speţă, precum şi ansamblul dispoziţiilor
privind prescripţia din legile respective, neputând fi combinate dispoziţii mai favorabile
referitoare la materia prescripţiei din legi diferite.
Analizând argumentele doctrinare (...) privind cele două interpretări existente în practică
în legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile - criteriul aprecierii globale şi cel al
aprecierii autonome -, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că interpretarea care asigură
funcţionalitatea efectivă a legii penale mai favorabile este cea a aprecierii autonome. (...)
4. Caracterul autonom al instituţiilor de drept penal. Autonomia prescripţiei răspunder

penale faţă de instituţia pedepsei
Determinarea instituţiilor care pot funcţiona autonom este o preocupare importantă în
practica judiciară penală actuală, datorită necesităţii de a stabili modul de aplicare a legii
penale mai favorabile.
în principiu, o instituţie autonomă de drept penal presupune o noţiune cu o reglementare
distinctă, unitară, ce nu poate fi disociată şi, totodată, beneficiază de reguli de funcţionare
proprii, de natură a-i asigura independenţa.
Aşadar, instituţiile autonome sunt instituţiile al căror mecanism de aplicare funcţionează
separat de încadrare şi/sau pedeapsă şi ale căror condiţii de existenţă sunt diferite de faptul
juridic faţă de care sunt apreciate ca fiind autonome. Efectele instituţiilor autonome nu sunt
generate de acelaşi tip de fapt juridic.
Instituţiile autonome în cazul situaţiilor tranzitorii create prin abrogarea Codului penal
din 1969 şi intrarea în vigoare a noului Cod penal se caracterizează prin faptul că:
a) efectele acestor instituţii depind de o pluralitate de infracţiuni, şi nu de unitatea
infracţională: recidivă, concurs de infracţiuni, pluralitate intermediară;
b) efectele acestor instituţii se produc deopotrivă atât în cazul unităţii, cât şi în cazul
pluralităţii de infracţiuni: suspendarea condiţionată sau sub supraveghere, renunţarea la
aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, liberarea condiţionată, prescripţia executării
sau prescripţia răspunderii, minoritatea, măsurile educative, lipsa de pericol social concret
al faptei prevăzute de legea penală;
c) efectele se produc şi cu privire la conduite anterioare faptei incriminate: confiscarea
extinsă;
d) efectele se produc şi în cazul în care nu se aplică o pedeapsă: măsurile de siguranţă;
e) efectele se produc cu privire la o pluralitate de acte de executare care, în mod natural,
ar reprezenta o pluralitate de infracţiuni, dar prin voinţa legiuitorului sunt reunite într-o
formă a unităţii legale.
Având în vedere că efectele instituţiilor autonome nu sunt generate de acelaşi tip de fapt
juridic, instituţiile enumerate mai sus sunt autonome şi între ele, nu doar faţă de incriminare
şi sancţiune.
Operaţiunea de aplicare a instituţiilor descrise anterior este autonomă în cadrul evaluării
legii penale mai favorabile. Instituţiile autonome presupun o etapă distinctă de aplicare,
ulterioară stabilirii încadrării şi/sau pedepsei, necondiţionată de încadrarea într-o anumită
lege penală şi/sau de pedeapsa ori limitele de pedeapsă stabilite conform unei legi penale, în
cazul succesiunii de legi penale în timp. Modul în care legiuitorul concepe anumite instituţii
sau modul în care legiuitorul concepe operaţiunea de aplicare a
şi necondiţionat de încadrare şi/sau pedeapsă - relevă caracterul autonom al acestora (de
exemplu, în art. 9,10, 15,17 şi 22 din Legea nr. 187/2012).
Pedeapsa decurge însă din norma care incriminează fapta, are un caracter accesoriu
acesteia. Conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite
până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare
se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea
comisă.
Unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, să
se combine incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeaşi unitate împiedică
şi combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuante,
acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se
stabileşte incriminarea şi se individualizează sancţiunea penală.
Din această perspectivă, deşiefectele prescripţiei răspunderii penale

unui termen calculat în mod obiectiv, în funcţie de limitele de pedeapsă prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită, această împrejurare nu presupune dependenţa dintre cele
două noţiuni, ci, dimpotrivă, având în vedere regimul juridic aplicabil celor două instituţii
de drept penal, le confirmă modul autonom de funcţionare (sici).
(...) limita pedepsei prevăzute de lege reprezintă un simplu element obiectiv de calcul
al duratei termenului de prescripţie a răspunderii penale, acesta din urmă corespunzând
duratei de timp necesare pentru ca opinia publică să uite faptele săvârşite.
Reţinând că şi în cazul prescripţiei răspunderii penale există o reglementare juridică
proprie, distinctă, prevăzută de legile penale succesive, instanţa observă că, spre deosebire
de pedeapsă, prescripţia constituie o cauză de înlăturare a incidenţei legii penale datorită
scurgerii timpului, împiedicând urmărirea, judecarea şi condamnarea infractorului.
Ca atare, împrejurarea că termenele de prescripţie se calculează în funcţie de gravitatea
infracţiunilor-exprim ată obiectiv de limitele pedepsei prevăzute de lege - nu este de natură
a înfrânge caracterul unitar şi funcţionarea autonomă a acestei instituţii (sic!).
(...) Aceeaşi concluzie rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 1092 din 18 decembrie 2012,
pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 67 din 31 ianuarie 2013, ocazie cu care, analizând modificarea dispoziţiilor art. 124 din
vechiul Cod penal prin Legea nr. 63/2012, Curtea a stabilit că prevederile acestui text sunt
constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor
săvârşite sub imperiul legii vechi. Semnificaţia acestui raţionament este acela că termenul
de prescripţie specială prevăzut de legea nouă este constituţional în măsura în care se aplică
doar faptelor săvârşite sub imperiul legii noi.
(...) în lumina celor menţionate anterior, se apreciază că, pe de o parte, normele legale
privind prescripţia - dispoziţii cu caracter substanţial - nu sunt de imediată aplicare, iar, pe
de altă parte, prelungirea termenelor de prescripţie în cazul unor infracţiuni comise anterior
intrării în vigoare a noului Cod penal ar determina o «amplificare temporală a dreptului
statului de a pedepsi» (punct de vedere formulat în cauză de Universitatea Babeş-Bolyai din
Cluj-Napoca [...]), încâlcându-se una dintre raţiunile principiului neretroactivităţii - anume
aceea de a pune la adăpost cetăţeanul faţă de extinderea acestui drept ulterior comiterii
infracţiunii.
Mai mult, având în vedere că noile termene de prescripţie au o durată mai îndelungată,
aplicarea acestora în cauze ce au ca obiect judecarea infracţiunilor săvârşite anterior intrării
în vigoare a noilor dispoziţii în materie de prescripţie ar avea ca efect încălcarea prevederilor
art. 15 alin. (2) din Constituţie, care interzice aplicarea retroactivă a legii penale în situaţia
în care aceasta dispune în defavoarea inculpatului.
Potrivit opiniilor exprimate în doctrină, neintervenirea prescripţiei este o condiţie a
răspunderii penale. Or, în baza principiului legalităţii, s-a considerat că orice condiţie a
răspunderii penale trebuie să fie previzibilă la momentul comiterii faptei, aspect neîntrunit în
cazul aplicării termenelor de prescripţie prevăzute de legea nouă asupra prescripţiilorîn curs.
5. Mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul instituţiei autonome a
prescripţiei răspunderii penale
(...) Astfel, în situaţia concretă existentă în cauză, în care noul Cod penal prevede limite
de pedeapsă şi un mod de calcul al termenelor de prescripţie diferit de vechiul Cod penal,
într-o primă etapă se va determina legea penală mai favorabilă cu privire la pedeapsă, iar
într-o a doua etapă se va stabili legea penală mai favorabilă în cazul instituţiei autonome a
prescripţiei răspunderii penale, situaţie ce va presupune observarea în cuprinsul aceleiaşi legi
II. APUCAREA LEGI! PENALE 219
a tuturor dispoziţiilor incidente (durata termenului de prescripţie, întreruperea şi suspendarea

cursului prescripţiei).
(...) acest punct de vedere este majoritar în doctrină şi este justificat de imposibilitatea
aplicării criteriului evaluării globale a legii penale mai favorabile prin aplicarea automată a
termenului de prescripţie prevăzut de legea determinată ca fiind mai favorabilă prin prisma
limitelor pedepsei principale (sic!). în acest sens, înalta Curte face referire la argumentul
din doctrină potrivit căruia în această manieră (globală) de aplicare a mitior lex este posibil
ca inculpatului să i se creeze o situaţie mai grea decât cea atrasă de legea mai severă sub
aspectul pedepsei (cum este cazul în speţă), iar dacă un asemenea tratament defavorabil
ar fi atras de aplicarea globală a legii noi (condiţie de asemenea întrunită în cauză), soluţia
ar fi greu de conciliat cu principiul neretroactivităţii legii penale mai severe exprimat de
art. 15 alin. (2) din Constituţie.
în consecinţă, faţă de considerentele anterior expuse, în aplicarea art. 5 din Codul penal
în vigoare, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili caracterul autonom al instituţiei
prescripţiei răspunderii penale faţă de instituţia pedepsei" (şi, astfel, implicit, se impunea
drept obligatorie pentru instanţe viziunea de interpretare a conceptului de lex tertia prin
intermediul sistemului instituţiilor autonome în aplicarea legii penale mai favorabile, în
detrimentul interpretării restrictive, bazată pe sistemul comparării globale a legilor aflate
în succesiune - n.n.).
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de completul înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale
mai favorabile în cazul infracţiunii continuate şi a stabilit:
„în aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale
mai favorabile. (...) nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea
şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de existenţă şi sancţionare ale
infracţiunii în formă continuată".
Este de subliniat faptul că Decizia HP nr. 5/2014 a instanţei supreme este pronunţată
ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, prin
care s-a impus neconstituţionalitatea viziunii de interpretare a conceptului de lex tertia care,
în materia aplicării legii penale mai favorabile, se sprijină pe teoria instituţiilor cu aplicare
autonomă în timp (iniţial implementat obligatoriu pentru instanţe prin Decizia HP nr. 2/2014),
în beneficiul viziunii de interpretare a conceptului de lex tertia care, în materia aplicării legii
penale mai favorabile, se sprijină pe teoria comparării globale a legilor succesive în aplicarea
lor în timp, ceea ce a determinat revirimentul jurisprudenţial al instanţei supreme, marcat
prin decizia aici indicată.
Bucureşti, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de
principiu a problemei de drept dacă, în interpretarea şi aplicarea art. 6 CP, în ipoteza în care
este vorba despre tentativă, se reduce pedeapsa la maximul prevăzut de lege pentru forma
consumată a infracţiunii ori la maximul prevăzut de lege pentru forma tentativei şi a stabilit:
„în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6
alin. (1) din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în
111 M. Of. nr. 470 din 26 iunie 2014.

121 M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014.
vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor
privind tratamentul sancţionator al tentativei)".
Este de subliniat faptul că, prin Decizia HP nr. 6/2014 a instanţei supreme, s-a impus drept
obligatorie pentru instanţe o soluţie echitabilă, dar care nu este conformă cu dispoziţiile
cuprinse în art. 187 CP. Practic, s-a exploatat existenţa unei tensiuni (cvasi-incongruenţe)
dintre prevederile art. 174 şi cele ale art. 187 CP, instanţa supremă dând prioritate, în privinţa
aspectului care a făcut obiectul acestei decizii, viziunii normative întemeiate pe dispoziţiile
art. 174 CP, în detrimentul celor cuprinse în art. 187 CP.
5. Prin Decizia nr. 7/2014[1]; înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept ce constă în modul
de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) CP, cu privire la sintagma „maximul special prevăzut
de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită", respectiv dacă prin sintagma „maximul special
prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege, în cazul infracţiunilor
continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârşită în
formă continuată sau se înţelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului
facultativ de pedeapsă, şi a stabilit:
„în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor
continuate, prin sintagma «maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită»
se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare
a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracţiunea continuată".
Este de evidenţiat faptul, că prin Decizia HP nr. 7/2014 a instanţei supreme, s-a impus
drept obligatorie pentru instanţe, în aplicarea art. 6 CP, o soluţie care este strict conformă
cu dispoziţiile cuprinse în art. 187 CP. Astfel, prin comparaţie la Decizia HP nr. 6/2014, s-a
ajuns în situaţia în care, prin două decizii obligatorii ale instanţei supreme, consecutive şi
publicate în acelaşi număr al Monitorului Oficial, să se acrediteze, în aplicarea art. 6 CP, o
soluţie neconformă cu dispoziţiile art. 187 CP, respectiv una conformă cu această prevedere
legală (referitor la sensul aceleiaşi sintagme special al pedepsei prevăzute de
lege"). în prezenţa acestei flagrante discrepanţe (necorelâri) profund criticabile, apreciem
de prisos alte comentarii!
6. Prin Decizia nr. 8/2014[21, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Dolj,
Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de
principiu a următoarei probleme de drept: „dacă, în aplicarea legii penale mai favorabile după
judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, se pot lua în considerare la
maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită circumstanţele atenuante
sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci
când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă", şi a stabilit:
alin. (1) din Codul penal, (...) la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea
săvârşită nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute
condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară
pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă".
111 M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014.

(2) M. Of. nr. 473 din 27 iunie 2014.
De observat că, prin Decizia HP nr. 7/2014 a instanţei supreme, este continuat şirul
hotărârilor obligatorii prin care, în aplicarea art. 6 CP, sensul conceptului de „maxim special
al pedepsei prevăzute de lege" este interpretat strict în sensul art. 187 CP.
7. Prin Decizia nr. 10/2014’11, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor probleme de drept:-dacă, în aplicarea
art. 418 CPP privind neagravarea situaţiei în propriul apel, circumstanţele atenuante reţinute
de prima instanţă în favoarea inculpatei în condiţiile art. 74 alin. (1) CP anterior pot fi
menţinute în condiţiile art. 5 CP de instanţa de control judiciar, învestită doar cu soluţionarea
apelului declarat de inculpată, chiar dacă pentru fapta analizată legea penală mai favorabilă o
reprezintă noul Cod penal; - în măsura în care circumstanţele atenuante trebuie menţinute,
efectele atenuante ale acestora sunt cele prevăzute de art. 76 CP anterior sau cele prevăzute
de art. 76 noul CP, şi a stabilit:
„în aplicarea art. 5 din Codul penal, circumstanţele atenuante se apreciază global în funcţie
de incriminare şi sancţiune. în situaţia intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări
atât cu privire la pedepse, cât şi cu privire la circumstanţele atenuante, circumstanţele ca
parte din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct faţă de
instituţia pedepsei".
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Harghita,
prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu
a chestiunii de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) CP cu privire la hotărârile
de condamnare pronunţate de un alt stat faţă de cetăţeni români aflaţi în executarea acelei
pedepse pe teritoriul României şi a stabilit:
„Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, privitoare la legea mai favorabilă după
judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare
pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în
procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
unor chestiuni de dreptîn materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Prahova,
Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
de principiu a problemei de drept dacă, în interpretarea art. 6 alin. (1) CP, în ipoteza în
care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 3201 CPP anterior, se
reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, maxim
ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoaşterii
vinovăţiei, şi a stabilit:
„în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit
art. 6 alin. (1) din Codul penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul
special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a
pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. (7) din Codul de procedură penală anterior, reţinută
condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă”.
111 M. Of. nr. 502 din 7 iulie 2014.

'2| M. Of. nr. 505 din 8 iulie 2014.
131 M. Of. nr. 525 din 15 iulie 2014
Deremarcat că, prin Decizia HP nr. 14/2014 a instanţei su

al pedepsei prevăzute de lege" este interpretat strict în sensul art. 187 CP.
10. Prin Decizia nr. 15/2014111, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea
de Apel Bucureşti, Secţia I penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă prevederile art. 43 alin. (5) noul CP,
ce reglementează regimul sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a fost săvârşită
după executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate
în sensul că pot fi aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea
unei infracţiuni cu reţinerea art. 37 alin. (1) lit. b) CP anterior, în situaţia în care pedeapsa
aplicată a fost redusă în baza art. 6 noul CP, şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei infracţiuni
comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a
noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu maximul
special prevăzut în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea în considerare a
dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal”.
De remarcat că, prin Decizia HP nr. 15/2014 a instanţei supreme, este continuat şirul
al pedepsei prevăzute de lege" este interpretat în sens contrar dispoziţiei din art. 187 CP
[cu precizarea că, în acest caz, spre diferenţă de situaţia existentă în raport de Decizia HP
nr. 7/2014, motivarea nu a mai putut valorifica tensiunea (cvasi-incongruenţa) existentă între
art. 187 CP şi vreo altă prevedere cu valoare de normă de interpretare legală, contextuală,
autentică].
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi,
a problemei de drept dacă, în aplicarea art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pedeapsa închisorii executabilă
mai mare de 5 ani aplicată pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se înlocuieşte
cu a) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu durata
pedepsei închisorii ori cu b) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o
durată de 5 ani şi a stabilit:
„în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6
din Codul penal cu referire la art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012:
-pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă
aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii al cărei cuantum este până în 15 ani
se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală
cu durata pedepsei închisorii;
- pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă
aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu
depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie
pe o perioadă de 15 ani".
111 M. Of. nr. 546 din 23 iulie 2014.

121 M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014.
12. Prin Decizia nr. 21/2014'11, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
de Apel Târgu Mureş, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă art. 5 alin. (1) CP trebuie interpretat (în
sensul - n.n.) că legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracţiunilor săvârşite
anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv şi faţă de care s-a
împlinit prescripţia răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată
art. 5 prin Decizia nr. 2/2014 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care prescripţia
răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi text legal prin Decizia
nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, şi a stabilit:
„ Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia
prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în
cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate
definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale".
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul laşi,
Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de
principiu a problemei de drept dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 CP, la stabilirea pedepsei
aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal
din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului
Cod penal, condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă
potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit
art. 44 raportat la art. 39 CP şi a stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, stabilirea pedepsei în baza legii noi, în
cazul pluralităţii de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea
stării de recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiţionate, iar, potrivit
Codului penal, condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la prim ul termen nu mai
sunt întrunite, se determină conform art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal, referitoare
la pluralitatea intermediară".
14. Prin Decizia nr. 12/2015[3], înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, în aplicarea art. 6
alin. (1) CP, cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe
deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special
prevăzut de legea nouă urmează să se reţină cauza de majorare a pedepsei prevăzute de
art. 309 CP, chiar dacă prejudiciul produs prin respectiva infracţiune nu depăşeşte pragul
prevăzut de art. 183 CP, şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive
pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior,
determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea
prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare
la varianta agravată a infracţiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal".*2

[2) M. Of. nr. 380 din 2 iunie 2015.
[31 M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2015.
15. Prin Decizia nr. 13/201511], înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de dreptîn materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 CP,
conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni
constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată,
printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, care,
conform art. 41 alin. (1) CP, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al
recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare,
pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei,
în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2)
din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
raportat la art. 83 alin. (1) CP anterior sau conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la
art. 44 alin. (2) CP, referitoare la pluralitatea intermediară, şi a stabilit:
„înaplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii
Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care,
potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu
suspendarea condiţionată a executării care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu
îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi,
respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai
favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării
condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. (1) din
Codul penal anterior”.
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, în aplicarea art. 585
alin. (1) iit. a) CPP, în cazul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în
temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o
pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită
sub imperiul Codului penal din 1968, se impune determinarea legii penale mai favorabile
condamnatului în temeiul art. 5 noul CP sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării
operaţiunii de contopire şi a stabilit:
„în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) Iit. a) din Codul de
procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată
în temeiul Codului penal anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o
sub Codul penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului
conform art. 5 din Codul penal".
Reţinem din considerentele Deciziei HP nr. 29/2015 faptul că instanţa supremă a precizat
expres că „Prin determinarea legii penale mai favorabile în procedura de modificare a pedepsei
prevăzute în art. 585 alin. (1) Iit. a) din Codul de procedură penală nu se nesocoteşte Decizia
Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, potrivit căreia dispoziţiile art. 5 din noul Cod penal sunt
™ M. Of. nr. 410 din 10 iunie 2015.

|2) M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2016.
constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în

stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile (s.n.). în cadrul judecăţii distincte pe care o
presupune aplicarea pedepsei rezultante, instanţa nu poate combina prevederile din Codul
penal anterior cu prevederile din noul Cod penal, ci aplică global dispoziţiile uneia dintre
legile succesive care sunt mai favorabile".
Este de observat, totuşi, că, dincolo de această statuare (şi reafirmare) expresă, în ipoteza de
la care s-a plecat în vederea pronunţării soluţiei obligatorii impuse prin Decizia HP nr. 29/2015,
nu s-a realizat aplicarea exclusivă a unei singure reglementări penale dintre cele succesive,
ci au fost aplicate atât dispoziţii ale fostului Cod penal (pentru determinarea şi aplicarea
unei pedepse individuale a unei infracţiuni concurente), dispoziţii ale actualului Cod
penal (pentru determinarea şi aplicarea unei pedepse individuale a celeilalte infracţiuni
concurente), urmând apoi, separat, sâ fie efectuată o comparaţie a celor două codificări
sub aspectul identificării regimului sancţionator mai favorabil prevăzut pentru concursul de
infracţiuni (pentru determinarea pedepsei rezultante). Dincolo de caracterul său echitabil şi
de imposibilitatea obiectivă a identificării unei alte maniere de rezolvare a problemei astfel
înfăţişate, soluţia este de natură a ridica noi interogaţii cu privire la validitatea, într-o ipoteză
de acest tip, a sistemului aplicării (strict) globale a legii penale mai favorabile, impus prin
Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, precum şi la limitele obiective ale acesteia
(aspect sub care se poate discuta însă şi compatibilitatea, faţă de hotărârea instanţei de
control constituţional, a soluţiei acreditate prin Decizia HP nr. 29/2015).
17. Prin Decizia nr. 7/2016111, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegare
Bacău, Secţia penală, cauze minori şi familie, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, la stabilirea legii penale
mai favorabile, conform art. 5 CP, pentru infracţiuni comise anterior datei de 1 februarie
2014, aflate în concurs cu una sau mai multe infracţiuni comise după intrarea în vigoare a
noului Cod penal, Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale se aplică avându-se în vedere
toate infracţiunile comise de inculpat şi impune aplicarea noului Cod penal pentru toate
infracţiunile ori se aplică doarîn raport cu infracţiunile comise anterior datei de 1 februarie
2014, existând astfel posibilitatea aplicării dispoziţiilor din vechiul Cod penal pentru acestea
din urmă, şi a stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând
în săvârşirea unor infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni
comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracţiunile săvârşite anterior
datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă - identificată ca fiind
legea veche sau legea nouă - iar pentru infracţiunile săvârşite sub imperiul legii penale noi,
precum şi pentru tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni se va aplica legea
nouă, conform art. 3 din Codul penal şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal".
Apreciind caracterul corect, echitabil şi funcţional (lipsit de alternativă efectivă) al rezolvării
astfel pronunţate, suntem de părere că şi prin soluţia obligatorie impusă instanţelor prin
Decizia HP nr. 7/2016 (similar soluţiei pronunţate prin Decizia HP nr. 29/2015) se (poate)
ajunge la cazul în care să nu se realizeze aplicarea exclusivă a unei singure reglementări
penale dintre cele succesive, ci la aplicarea atât a dispoziţiilor fostului Cod penal (pentru
determinarea şi aplicarea unei/unor pedepse individuale unei/unor infracţiuni concurente),
cât şi a dispoziţiilor actualului Cod penal (pentru determinarea şi aplicarea unei/unor pedepse
fl) M. Of. nr. 251 din 5 aprilie 2016.

individuale pentru altă/alte infracţiuni concurente, precum şi pentru stabilirea regimului

sancţionator al concursului de infracţiuni şi determinarea pedepsei rezultante). Prin urmare,
soluţia este şi ea de natură a ridica noi interogaţii cu privire la validitatea, într-o ipoteză de
acest tip, a sistemului aplicării (strict) globale a legii penale mai favorabile, impus prin Decizia
nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, precum şi la limitele obiective ale acesteia (aspect
sub care se poate discuta însă şi compatibilitatea, faţă de hotărârea instanţei de control
constituţional, a soluţiei acreditate prin Decizia HP nr. 7/2016).
18. Prin Decizia nr. 11/2016111, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezle
garea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de
Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, în aplicarea
dispoziţiilor art. 5 CP, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul plura
lităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior,
a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere
a executării pedepsei conform art. 861 CP anterior şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în
termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea nouă,
stabilirea şi executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere
se realizează potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 864 alin. (1) CP anterior sau
conform art. 96 alin. (4) şi (5) CP actual şi a stabilit:
„înaplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei Curţii Constituţionale
nr. 265/2014, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care potrivit
Codului penal anterior a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea
sub supraveghere a executării pedepsei potrivit art. 861din Codul penal anterior şi o infracţiune
săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată
legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub
supraveghere se realizează conform art. 96 alin. (4) şi (5) din Codul penal".
Este de remarcat faptul că s-a ajuns, astfel, la o soluţie obligatorie (pentru instanţe) opusă
celei instituite prin Decizia HP nr. 13/2015, în care problema viza situaţia (până la un punct
similară a) comiterii unei noi infracţiuni (pentru care legea mai favorabilă este apreciată a
fi reprezentată de Codul penal actual) în cursul termenului de încercare al unei suspendări
condiţionate (simplă, iar nu sub supraveghere) a executării unei pedepse aplicate potrivit
dispoziţiilor fostului Cod penal, pentru o infracţiune comisă în perioada de activitate a acestuia.
de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, în aplicarea
prevederilor art. 6 CP, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale
noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele
ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă
pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor
referitoare la concursul de infracţiuni şi a stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată
care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii
continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanţa se raportează la maximul special
111 M. Of. nr. 468 din 23 iunie 2016.

121 M. Of. nr. 457 din 21 iunie 2016.
prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta
prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi".
Dincolo de orice alte aprecieri (critice), considerăm că se poate discuta măsura în care
fondul problemei de drept care a ocazionat pronunţarea acestei decizii mai este de actualitate
(şi ce efecte va implica acest aspect asupra caracterului obligatoriu al hotărârii în cauză),
în urma publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 368/2017, prin
care, constatându-se neconstituţionalitatea sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv"
din cuprinsul art. 35 alin. (1) CP (referitor la infracţiunea continuată), se impune, practic,
(şi) de lege lata, aceeaşi configuraţie pe care o prezenta infracţiunea continuată în timpul
activităţii fostului Cod penal (extrăgându-se de sub incidenţa concursului de infracţiuni - şi
reintegrându-se în sfera infracţiunii continuate - ipoteza în care, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, o persoană ar săvârşi, asupra unor subiecţi pasivi diferiţi, la diferite intervale
de timp, acţiuni sau inacţiuni care întrunesc conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
20. Prin Decizia nr. 13/2017111, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentr
de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă instituţia
aplicării legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 CP este incidenţă sau nu în situaţia
în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată din executarea
pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost
revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut
aplicarea dispoziţiilor art. 6 CP, şi a stabilit:
„Dispoziţiile art. 6 din Codul penal sunt incidente în ipoteza în care legea penală mai
favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată a persoanei condamnate, iar ulterior s-a
dispus executarea restului de pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare,
prin care instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după
judecarea definitivă a cauzei".
111 M. Of. nr. 464 din 21 iunie 2017.

CAPITOLUL AL il-LEA. APLICAREA LEGII
PENALE ÎN SPAŢIU
Secţiunea .Aspecte introductive (cadru general)

1
Fiind o expresie de prim rang a suveranităţii etatice şi un mod de concretizare evidentă a

autorităţii decurgând din aceasta, dreptul penal (naţional) este inerent legat, în aplicarea sa, de
o dimensiune spaţială, îterio
.n mod implicit, în conexiune strânsă (uneori insepara
lă
a
cu aceasta se împletesc şi elemente referitoare la săvârşite şi persoanele care le
comit. în vederea reglementării generale, de principiu (cu titlu de regulă) a tuturor acestor
aspecte, în Codul penal (Titlul I al Părţii generale referitor la legea penală şi limitele sale de
aplicare) s-a dedicat o secţiune (a doua, art. 8-14 CP) din capitolul referitor la aplicarea legii
penale (Capitolul II) prevederilor referitoare la aplicarea în spaţiu a legii penale.
în acest cadru, se determină nu doar ipoteza de bază (firească) a aplicării legii penale
române (în spaţiu, asupra persoanelor şi cu privire la faptele comise), anume (potrivit art. 8 CP)
teritorialitatea, ci şi ipotezele completatoare ale acesteia (art. 9-11 CP): personalitatea,
realitatea, universalitatea.
Teritorialitatea legii penale române (principiu de bază în materie), decurgând, natural,
din suveranitatea statală, cuprinde regula potrivit căreia legea penală română se aplică pe
teritoriul statului român, având vocaţie generală în soluţionarea tuturor raporturilor juridice
de conflict generate prin săvârşirea, pe acest teritoriu, a unor fapte incriminate de legiuitorul
naţional, indiferent de identitatea persoanei făptuitorului (indiferent de apartenenţa sa
naţională, de domiciliul acestuia etc.). Aşadar, singurul criteriu care orientează aplicarea în
spaţiu a legii penale române potrivit acestui principiu este cel privind comiterii faptei
incriminate (criteriu exclusiv obiectiv).
Cât priveşte celelalte principii de aplicare spaţială a legii penale române, este vorba
despre reglementarea incidenţei acesteia în cazurile de raporturi juridice penale de conflict
incluzând elemente de extraneitate. Astfel, în cadrul de referinţă avut aici în vedere, se
realizează (şi) disciplinarea expresă a ceea ce se denumeşte uneori, în doctrină, dreptul
penal internaţional™ (un ansamblu de reglementări juridice interne, ale unui stat, prin care
acesta stabileşte regulile şi condiţiile de incidenţă a propriei legi penale, atunci când există
raporturi juridice cu element de extraneitate care, într-o formă sau alta, ajung să implice/
să intereseze ordinea juridică naţională a respectivului stat).
O reglementare limitată la afirmarea principiului de bază (natural) în materie de aplicare
a legii penale în spaţiu (aplicarea legii penale naţionale în soluţionarea tuturor raporturilor
juridico-penale de conflict născute prin comiterea unei fapte prevăzute de respectiva
lege penală, pe teritoriul statului emitent al acesteia) implică riscul creării unor situaţii
de impunitate, în detrimentul interesului public promovat şi protejat (în mod firesc) de1
111 Noţiunea este apreciată ca distinctă de aceea de drept internaţional penal (concept în cadrul căruia se
pune prioritar accentul pe caracterul de drept internaţional, abia apoi circumstanţiindu-se domeniul penal de
referinţă), care ar reprezenta ansamblul reglementărilor în materie penală emanând de la o altă sursă normativă
decât una internă (naţională). Astfel, ar putea fi incluse în această categorie obligaţiile de incriminare/legiferare
în domeniul penal asumate de legiuitorul naţional prin încheierea/aderarea la unele convenţii internaţionale sau
acelea stabilite de organisme supranaţionale a căror autoritate decizională (eventual legislativă) a fost acceptată,
voluntar, de către mai multe entităţi etatice.
orice entitate statală. Acest risc este cu atât mai sporit în perioada contemporană, în care
posibilităţile de circulaţie a persoanelor, pe teritorii supuse unor suveranităţi diferite (sau
chiar nesupuse vreunei suveranităţi), sunt mult accentuate (sub aspect tehnologic, politic,
economic etc.) faţă de alte epoci istorice.
Principii întregitoare ale sferei situaţiilor de incidenţă spaţială (şi referitoare la persoane şi
fapte) a legii penale române, situaţiile de personalitate, realitate şi universalitate a acesteia
comportă un rol corectiv faţă de lacunele/dezavantajele pe care le-ar implica restrângerea
incidenţei legii penale române strict doar în legătură cu acele cazuri în care s-ar comite fapte
incriminate pe teritoriul Românieill]. în cazul acestor principii de aplicare în spaţiu a legii
penale române, este de observat că nu mai suntem în prezenţa unui criteriu unic (singular)
care să determine incidenţa acesteia, ci a două criterii cumulative. Astfel, în principal, se
menţine criteriul (obiectiv al) locului de săvârşire a faptei incriminate. în subsidiar, devine
relevant criteriul (subiectiv al) identitâţii/apartenenţei naţionale a persoanei (după caz, subiect
activ sau pasiv al infracţiunii)121.
Acesta fiind un cadru general de reglementare, ţinându-se cont şi de primatul pe care
statul român se poate obliga să îl acorde unor soluţii juridice conturate în domeniu, în urma
asumării unor angajamente internaţionale, este expres prevăzută subsidiaritatea dispoziţiilor
în cauză faţă de reglementările internaţionale (potrivit art. 12 CP, se dispune că „Dispoziţiile
art. 8-11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România
este parte"). Totodată, sunt prevăzute unele*131excepţii de la aplicarea prevederilor statuate
cu titlu de regulă în materia aplicării legii penale române în spaţiu (imunitatea de jurisdicţie -
art. 13 CP), precum şi dispoziţii generale, de principiu, legate de instituţia extrădării (art. 14 CP),
reprezentând, în esenţă, un instrument de cooperare judiciară internaţională în materie
penală privitoare la transferul interstatal al unor persoane, pentru a fi supuse judecăţii
penale ori executării unor sancţiuni de drept penal141.
Dispoziţii de interes în materie de aplicare a legii penale române în spaţiu se regăsesc
cuprinse (uneori) şi în alte texte ale Codului penal, ordonând ipoteze particulare ale complexei
problematici implicate de acest domeniu de reglementare (a se vedea, de pildă, prevederile
art. 73 CP).
111 Printre respectivele lipsuri se pot indica: apariţia unor situaţii de impunitate; insuficienta protejare a unor
valori sociale reflectate asupra atributelor sau intereselor statului român ori manifestate de resortisanţi români;
posibilitatea stimulării importului de infracţionalitate prin deschiderea teritoriului naţional refugierii unor infractori
străini etc. De altfel, după cum se va puncta în continuare, chiar şi în prezenţa reglementării normative a acestor
principii complementare teritorialităţii legii penale române, există în continuare o serie de ipoteze care „scapă"
vigilenţei legiuitorului nostru penal.
(2) Nu apreciem că se poate afirma că, în cazul principiilor subsecvente de aplicare a legii penale române î
spaţiu, nu (mai) este de interes criteriul locului săvârşirii infracţiunii, deoarece condiţia primară comună de incidenţă
a dispoziţiilor art. 9-11 CP este să se comită o faptă incriminată (de legea penală română) care să fie considerată ca
săvârşită în afara teritoriului ţârii (altfel, ar fi incident art. 8 CP). Prin urmare, în toate cazurile de aplicare în spaţiu
a legii penale, criteriul de temelie este reprezentat de loc (ori se stabileşte acesta ca fiind teritoriu al României şi
devine incident principiul teritorialităţii, ori, în caz contrar, automat se implică faptul că locul comiterii infracţiunii
nu este teritoriul României şi atunci poate deveni incident-după caz, în funcţie de criteriul unul dintre
principiile personalităţii, realităţii, universalităţii).
131Unele excepţii sunt reglementate însă în alte surse normative (speciale), precum este cazul dispoziţiilor art. 26
alin. (2) şi art. 34 din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale,
al zonei contigue şi al zonei economice exclusive a României (republicată în M. Of. nr. 252 din 8 aprilie 2014).
(41 Reglementarea amănunţită a instituţiei extrădării, alături de a altor instrumente moderne de cooperare
judiciară internaţională în materie penală (mandatul european de arestare, transferul de proceduri în materie
penală, recunoaşterea/executarea hotărârilor penale pronunţate de instanţe străine etc.), este cuprinsă într-un
act normativ complinitor Codului penal (şi Codului de procedură penală), respectiv Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală (republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011).
Este de menţionat că principiile de aplicare în spaţiu a legii penale române se exclud unele
pe altele (reţinerea condiţiilor de incidenţă a unui principiu implică, automat, excluderea
condiţiilor de reţinere a oricărui alt principiu din materie), iar gradul de prioritate decurge
din prevederea lor legală într-o succesiune ierarhică importanţa lor reieşind (în sens
descrescător) din ordinea de reglementare în cadrul de sistematizare. Astfel, în primul rând,
trebuie verificată întrunirea condiţiilor de incidenţă a principiului de bază, teritorialitatea;
în măsura în care evaluarea respectivă conduce la o soluţie negativă, urmează a se verifica
întrunirea condiţiilor de reţinere a următorului principiu: personalitatea; dacă nici potrivit
acestuia nu se va putea aplica legea noastră penală, urmează a se verifica posibilitatea
recurgerii la principiul realităţii, iar dacă nici acesta nu va putea atrage incidenţa legii penale
române, în ultimă instanţă, se vor verifica şi condiţiile (cele mai restrictive) ale ultimului
principiu al materiei: universalitatea.
Secţiunea a 2-a. Teritorialitatea legii penale (principiul

de bază în materia aplicârii legii penale în spaţiu)
§1. Teritorialitatea legii penale - principiu de bază în materia aplicării

legii penale în spaţiu
Decurgând din firescul lucrurilor, legea penală a unui stat va avea aplicare spaţială, în
primul rând, pe teritoriul acestuia, acolo unde se exercită în mod deplin autoritatea sa
suverană. Prin urmare, principiul de bază în materie este reprezentat, în mod natural, de
regula teritorialităţii, semnificând [aşa cum se prevede expres în alin. (1) al art. 8 C P -p rim u l
text din suita reglementărilor privitoare la aplicarea legii penale române în spaţiu] că „Legea
penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României".
Stabilirea acestui principiu de aplicare spaţială a legii penale române implică (automat)
şi determinarea unei reguli de aplicare a acesteia cu privire la comise şi persoanele
care le-au săvârşit. Astfel, referirea la fapte este evidentă prin raportarea la conceptul de
infracţiuni[1] săvârşite pe teritoriul României (calificarea drept activităţi infracţionale a faptelor
comise urmând a fi realizată exclusiv prin prisma prevederilor legii penale române), iar
referirea la persoane este implicit realizată, în considerarea celor care au comis respectivele
fapte penale.1
111 Sub acest aspect, suntem de părere că dispoziţia din art. 8 alin. (1) CP trebuie interpretată extensiv, căci
legiuitorul a exprimat mai puţin decât a intenţionat. Astfel (aspect deja menţionat anterior, pentru a cărui tratare
propriu-zisă trimitem însă către materia pe care o vom dezvolta în continuare, şi anume cea a definiţiei infracţiunii
şi a trăsăturilor sale esenţiale), terminologia de specialitate impune diferenţierea conceptului de infracţiune faţă
de noţiunea de fapta prevăzută de legea penală. Astfel, semnificaţia expresiei din urmă este mai largă decât a celei
dintâi: se poate afirma că orice infracţiune este o faptă prevăzută de legea penală, dar nu orice faptă prevăzută
de legea penală constituie infracţiune\ Or, este de reţinut că există anumite dispoziţii ale legii penale care îşi
găsesc incidenţă chiar şi atunci când activitatea săvârşită în concret nu se poate reţine drept infracţiune, deşi
constituie faptă prevăzută de legea penală [spre exemplu, aplicarea măsurilor de siguranţă este posibilă - potrivit
art. 107 alin. (2) CP - în raport de o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală, dacă aceasta este
nejustificată, chiar dacă respectiva conduită nu întruneşte toate elementele necesare pentru a fi apreciată drept
infracţiune]. Prin urmare, apreciem că o exprimare legală pe deplin corespunzătoare voinţei legiuitorului (desprinsă
din ansamblul reglementării penale) ar fi trebuit să stipuleze că legea penală română se aplică în cazul săvârşirii pe
teritoriul României a unor fapte prevăzute de legea penală; formularea de lege lata referindu-se doar la comiterea
de infracţiuni pe acest teritoriu, considerăm, prin urmare, că interpretarea textului art. 8 alin. (1) CP, în vederea
aplicării sale, urmează a se realiza extensiv, avându-se în vedere, de fapt, comiterea pe teritoriul român a unei
fapte prevăzute de legea penală, iar nu neapărat a unei infracţiuni.
în acest din urmă sens, având în vedere că legea nu precizează nimic referitor la cel care,
prin comiterea pe teritoriul României a faptei incriminate, atrage aplicarea în spaţiu a legii
penale române potrivit principiului teritorialităţii, reiese (prin aplicarea regulii de interpretare
ubi lex non distinguit,nec nosdistinguere debemus) că, i
persoane (cetăţean român sau cetăţean străin ori apatrid - fie acesta domiciliat în România
sau nu)[1], raportul penal de conflict astfel apărut va fi soluţionat de autorităţile judiciare
române potrivit propriei legi naţionale, fără a se ţine cont de faptul că vreo altă lege penală
naţională ar putea avea sau nu (potrivit propriilor reguli de drept penal) vocaţie/competenţă
de aplicare în soluţionarea aceluiaşi raport juridic penal de conflict. Cu alte cuvinte, pentru
aplicarea în spaţiu a legii penale româneîn baza principiului teritorialităţii, nu este necesară
îndeplinirea niciunei alte condiţii/cerinţe legale decât săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală (română) pe teritoriul României. Prin urmare, dacă făptuitorul este străin (sau
apatrid), este indiferent dacă există sau nu dublă incriminare (semnificând împrejurarea că o
anumită conduită este incriminată atât de legea penală a statului pe teritoriul căruia a fost
comisă, cât şi de legea penală a unui alt stat de referinţă - de pildă, statul al cărui resortisant
este făptuitorul)121. De asemenea, este indiferent dacă - în ipoteza în care respectiva conduită
este incriminată şi de legea penală naţională a făptuitorului străin - prevederile vreunei
legi penale străine ar fi mai favorabile decât cele ale legii române, respectiv sub ce aspect
ar fi acestea mai puţin drastice (cu privire la aspecte privind incriminarea sau condiţiile de
tragere la răspundere penală ori regimul sancţionator).
Cu alte cuvinte, în doctrină131se accentuează împrejurarea că, potrivit principiului terito
rialităţii, aplicarea în spaţiu a legii penale române se realizează într-un mod total, exclusiv şi
necondiţionat, strict în baza reglementărilor interne (cu potenţiale excepţii derivând doar
din voinţa expresă a legiuitorului)141.
Este de reţinut că aplicarea legii penale române în baza principiului teritorialităţii (de fapt,
a oricărui principiu de aplicare în spaţiu, cu singura excepţie a principiului universalităţii)
nu este condiţionată de împrejurarea că făptuitorul se află sau nu pe teritoriul României, la
dispoziţia organelor judiciare, la momentul instrumentării penale a cauzei sale (al urmăririi
penale, respectiv al judecăţii). Judecata se poate efectua, la nevoie, chiar şi în absenţa de la
proces a celui acuzat de comiterea faptei incriminate: aşa-numita judecată în contumaciel5]\
111Credem că se poate discuta în ce măsură această aplicare totală şi necondiţionată a legii române, în baza
principiului teritorialităţii, caracterizată de indiferenţă faţă de dispoziţiile proprii specifice ale oricărei alte legi
penale (străine) care ar putea avea incidenţă în raport de o anumită speţă determinată, se menţine şi în ipoteza în
care s-ar pune problema tragerii la răspundere penală a unei persoane juridice, dacă aceasta ar proveni dintr-un
stat care nu reglementează răspunderea penală a persoanei juridice [şi ar ajunge, într-un fel sau altul, să comită
o infracţiune pe teritoriul României - inclusiv în sensul extins prevăzut de art. 8 alin. (3) CP]. Vom reveni ulterior
asupra acestui aspect, într-un cadru dedicat analizei unor potenţiale probleme juridice speciale referitoare la
aplicarea teritorială a legii penale.
[2] Străinului sau apatridului (indiferent de domiciliul acestuia) care a comis pe teritoriul României o faptă
prevăzută de legea penală urmează a i se aplica legea penală română, indiferent dacă fapta comisă este incriminată
(sau nu) şi de legea penală a vreunui alt stat, oricare ar fi acesta (de exemplu, statul terţ a cărui cetăţenie o are
făptuitorul sau pe al cărui teritoriu locuieşte acesta etc.).
I3] G. A ntoniu , op. cit., p. 359.
t4] Astfel, este subliniat faptul că „atât calificarea faptei ca infracţiune, condiţiile răspunderii penale, aplicarea
sancţiunilor, cât şi executarea acestora se realizează pe baza legii penale române, indiferent de calitatea făptuitorului" -
C. Mitrache , Cr . Mitrache , Drept penal român. Partea generala, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016,
p. 104; a se vedea şi G. A ntoniu , op. cit., p. 359.
[5] Atunci când legiuitorul a dorit să condiţioneze instrumentarea cauzei penale de prezenţa acuzatului în ţară
(implicit, la dispoziţia organelor judiciare), a prevăzut expres aceasta (spre exemplu, în reglementarea principiului
universalităţii, conform art. 11 CP). în plus, posibilitatea judecării în lipsă reiese şi din reglementarea procesuală
§2. Analiza principiului teritorialităţii

Determinarea sferei concrete de incidenţă a principiului teritorialităţii în aplicarea în spaţiu
a legii penale (române) este dependentă de stabilirea cadrului de referinţă reprezentat de
conceptul de teritoriu al României (teritoriu al statului român). Pe deplin conştient de acest
aspect, legiuitorul a realizat o interpretare autentică contextuală, dispunând, potrivit art. 8
alin. (2) CP, că „Prin teritoriul Românieise înţelege întinderea de păm
şi apele cu solul, subsolul şi spaţiu! aerian, cuprinse între frontierele de stat".
Prin urmare, se poate reţine că reprezintă teritoriu al statului român (pe care dacă
se comite o faptă incriminată, devine aplicabilă legea penală română, potrivit principiului
teritorialităţii)111:
-în treaga întindere de pământ121 cuprinsă între frontierele de stat131;
-întreaga întindere a apelor (fie acestea curgătoare sau nu) cuprinse între frontierele de
stat (respectiv acea parte a cursului unei ape aferentă statului român, atunci când graniţa
este stabilită chiar pe cursul unei suprafeţe acvatice), inclusiv apele maritime interioare şi
marea teritorială a României141;
- subsolul (practic, până la limita obiectivă la care poate fi exploatat prin mijloacele
disponibile în prezent);
- coloana de aer (până la limita spaţiul cosmic/extraatmosferic151) corespunzătoare
elementelor de teritoriu indicate anterior.
Simpla determinare a accepţiunii (penale) a noţiunii de teritoriu al a fost apreciată,
totuşi, ca insuficientă pentru a gestiona în mod satisfăcător întreaga gamă (variată/complexă)
de ipoteze în care se apreciază, în contemporaneitate, că se impune aplicarea legii penale
(române) în baza principiului teritorialităţii. Astfel, legiuitorul a considerat că există anumite*1 4
3
2
penală a instituţiei (căii extraordinare de atac a) redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă (Titlul III
al Părţii speciale, Capitolul V, Secţiunea a 4-a, art. 466-470 CPP).
[1] Pentru aspecte privind elementele componente ale teritoriului de stat (inclusiv limitele acestuia), a se vedea
M. Balan , Drept constituţional şi instituţii politice. Voi. I. Teoria generală a statului şi a constituţiei. Constituţia
română în context european, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 16-24; C. Moldovan , Drept internaţional public,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 128, 129; G. A ntoniu , op. cit., p. 361-363.
[2] Conform art. 1 alin. (1) din Constituţie, „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil" (s.n.). Coroborând textul astfel indicat cu dispoziţia din art. 8 CP, reiese că (nici în accepţiune penală)
statul român nu are enclave (porţiuni de teritoriu înconjurate din toate părţile de teritoriul unui stat, care să nu fie
supuse însă suveranităţii sale, ci să aparţină unui alt stat), precum nici dominioane (porţiuni de teritoriu ale unui
stat situate în afara frontierelor sale principale, înconjurate din toate părţile de teritoriul unui alt stat - pentru
care apar drept enclave). Prin urmare, nu există porţiuni de teritoriu (de teren) cuprinse între graniţele României
care să nu reprezinte (inclusiv în accepţiune penală) teritoriu românesc; aşadar, nu există zone teritoriale situate
între frontierele României, pe care săvârşindu-se fapte prevăzute de legea penală română, acestea să nu poată fi
apreciate ca fiind comise pe teritoriul României, atrăgând deci aplicarea în spaţiu a legii penale române potrivit
principiului teritorialităţii! Cu privire la reflectarea acestei reguli inclusiv asupra faptelor penale comise în localurile
misiunilor diplomatice străine acreditate în România, vom reveni în secţiunea de probleme speciale privind aplicarea
teritorială a legii penale române.
[3] Potrivit art. 3 alin. (2) din Constituţia României, se dispune: „Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege
organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional". A se vedea
dispoziţiile O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României (M. Of. nr. 352 din 30 iunie 2001). Pentru
prezentarea conceptului de frontieră şi clasificările corespunzătoare, a se vedea C. Moldovan , op. cit., p. 132,133.
[4] Cu privire la apele maritime interioare şi marea teritorială a României, a se vedea dispoziţiile Legii nr. 17/1990
(ante-indicată).
(51 Potrivit art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 29/1997 privind Codul aerian civil (republicată în M. Of. nr. 45 din 26
ianuarie 2001), se dispune: „Spaţiul aerian naţional reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de
suveranitate al României, până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic". Precizări legate de conceptul de
limită inferioară a spaţiului extraatmosferic pot fi găsite în: M. Balan , op. cit., p. 24 (şi doctrina acolo indicată);
G. A ntoniu , op. cit., p. 363 (şi doctrina acolo indicată).
ipostaze de comitere a unor fapte prevăzute de legea penală (română) în afara teritoriului
propriu-zis al ţării [în accepţiunea indicată de art. 8 alin. (2) CP], în cazul cărora se impune,
totuşi, asimilarea cu situaţia în care fapta incriminată ar fi fost comisă efectiv pe teritoriul
statal. Sunt asemenea cazuri, în special, cele legate de posibila săvârşire a unor fapte penale
la bordul anumitor mijloace de transport la mare distanţă - nave sau aeronave - , care se
pot găsi atât pe teritoriul altor state, cât şi în spaţii nesupuse suveranităţii vreunui stat, deşi
ele arborează drapelul statului român (sau sunt înregistrate/înmatriculate în România)111.
Drept urmare, se apreciază expres [conform art. 8 alin. (3) CP] că - fără a reprezenta
propriu-zis (obiectiv) teritoriu al României - spaţiul navei sau aeronavei româneşti va atrage
pentru faptele comise la bordul său o calificare juridică similară cu aceea a unei fapte comise
propriu-zis (efectiv) pe teritoriul Românei: faptele incriminate săvârşite la bordul unei nave
aflate sub pavilion românesc sau la bordul unei aeronave înmatriculate în România vor fi
considerate ca şi cum s-ar fi comis pe teritoriul României (se vor aprecia drept infracţiuni
comise pe teritoriul României, in egală măsură cu acelea efectiv săvârşite pe acest teritoriu),
urmând a genera aplicarea spaţială a legii penale române conform principiului teritorialităţii,
iar nu potrivit unor alte principii (subsidiare) de aplicare a legii penale (române) în spaţiu
[ceea ce s-ar fi întâmplat în absenţa unei prevederi exprese precum aceea cuprinsă în art. 8
alin. (3) CP]. Este vorba, practic, despre o ficţiune juridică, impusă pentru raţiuni de evitare
a apariţiei unor situaţii de impunitate, precum şi în considerarea unei veritabile practici şi
tradiţii larg acceptate la nivel internaţional*121.
Desigur, această prevedere a legii penale române nu poate avea ca efect (în absenţa
unei dispoziţii exprese contrare care ar putea fi cuprinsă în legislaţiile statelor străine) o
extragere automată (şi forţată) a ipotezelor de comitere a unor astfel de fapte de la aplicarea
teritorială a legii penale a statului pe al cărui teritoriu (în sens larg) s-ar situa propriu-zis nava
sau aeronava românească la momentul comiterii faptei incriminate. Prin urmare, dacă o
infracţiune ar avea loc la bordul unei nave/aeronave româneşti pe când aceasta s-ar afla pe
teritoriul unui alt stat, reiese că acea infracţiune poate fi apreciată, de către statul respectiv,
ca fiind comisă pe teritoriul său, aşadar, reprimabilă prin aplicarea propriei sale legi penale
(naţionale). Această situaţie este valabilă, ca regulă (sub rezerva unor derogări exprese), şi
pentru cazurile similare ale infracţiunilor comise la bordul unor nave/aeronave străine aflate
pe teritoriul României (în ape româneşti sau în spaţiul aerian al României)131. într-o asemenea
ipoteză (dacă nu există derogări normative în legislaţia internă, nici acorduri internaţionale
bilaterale/multilaterale care să stabilească criterii de determinare a unei competenţe primare,
111 Conform art. 18 din O.G. nr. 29/1997, se prevede interdicţia înmatriculării multiple a unei aeronave (o
aeronavă înmatriculată în România nu mai poate fi înmatriculată şi într-un alt stat). în continuare, dispoziţia art. 19
din acelaşi act normativ stabileşte că, în urma efectuării procedurii de înmatriculare în România, o aeronavă
dobândeşte naţionalitate română. Referitor la nave, prin art. 44 alin. (2) din O.G. 42/1997 privind transportul
maritim şi pe căile navigabile interioare (republicată în M. Of. nr. 210 din 10 martie 2004), se dispune: „Navele au
naţionalitatea statului în care au fost înmatriculate şi al cărui pavilion sunt autorizate să îl arboreze", iar art. 47
din acelaşi act normativ stabileşte, imperativ, că „Navele care au obţinut dreptul de arborare a pavilionului român
sunt de naţionalitate română şi nu au dreptul să arboreze pavilionul altui stat".
121A se vedea şi dispoziţia cuprinsă în art. 16 din O.G. nr. 29/1997, potrivit căreia se stabileşte că „Faptele şi actele
juridice petrecute la bordul aeronavelor civile înmatriculate în România, precum şi statutul juridic al încărcăturii
aflate la bordul acestora, în timpul unui zbor internaţional, dincolo de graniţele României, sunt reglementate de
legislaţia română, dacă prin acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte contractantă nu
s-a stabilit altfel".
131Astfel, de pildă, dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 42/1997 prevăd că „Toate navele care fac obiectul prezentei
ordonanţe, indiferent de pavilionul pe care îl arborează, pe timpul cât navighează sau staţionează în apele naţionale
navigabile ale României şi în porturile româneşti, sunt obligate să respecte prevederile legislaţiei naţionale şi ale
acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte".
prioritare, în dezavantajul celeilalte, apreciată drept subsidiare), ambele state (atât cel căruia
îi aparţine nava/aeronava, cât şi cel pe teritoriul căruia se găseşte aceasta la momentul
săvârşirii la bordul său a faptei incriminate) vor avea vocaţie să îşi aplice propria lege penală
naţională, în baza aceluiaşi principiu (teritorialitatea), fără a putea exista posibilitatea licită
ca o parte să o determine pe cealaltă, în contra voinţei acesteia, să renunţe la dreptul său
(egal) de exercitare a represiunii penale111.
în lumina acestor reglementări, legiuitorul penal autohton a oferit soluţii celor mai
numeroase ipoteze practice care reclamă aplicarea propriei legi penale, potrivit regulii în
materie (în baza principiului teritorialităţii). S-a putut observa însă că nu primesc astfel
rezolvare anumite tipuri de situaţii apte să apară datorită capacităţii (naturale sau artificiale)
de prelungire în timp pe care o manifestă unele forme de ilicit penal. Dacă, în timp ce cu
privire la o infracţiune instantanee (fără durată semnificativă de desfăşurare în timp) se
poate determina de regulă (fără prea mult dubiu)121împrejurarea comiterii sale pe teritoriul
propriu-zis al României ori la bordul unei nave sau aeronave române (aflate în străinătate) ori
pe teritoriul propriu-zis al altui stat (sau la bordul unei asemenea nave ori aeronave, pe când
se afla în afara spaţiului românesc), anumite categorii de infracţiuni (continue, continuate,
de obicei şi progresive) pot implica, în desfăşurarea lor ilicită, teritoriilor mai multor state,
ridicând probleme specifice în identificarea/aprecierea locului săvârşirii lor. Dacă unul dintre
aceste teritorii, în raport de care infracţiunea manifestă un punct oarecare de legătură
spaţială, este al statului român (sau infracţiunea se desfăşoară la bordul unei nave/aeronave
româneşti ori îşi produce urmarea la bordul acestora), se impune cu necesitate lămurirea
posibilităţii (sau a imposibilităţii) de aplicare a legii penale române în baza teritorialităţii
(după cum se va aprecia că respectiva faptă este comisă sau nu pe teritoriul României).
în soluţionarea acestei probleme, a identificării locului săvârşirii infracţiunii, de-a lungul
timpului s-au propus în literatura penală de specialitate mai multe teorii131, printre care:
- teoria acţiunii/activităţii materiale (care identifică locul săvârşirii infracţiunii doar pe
teritoriul statului unde are loc desfăşurarea activităţii incriminate - comiterea actului de
executare - , indiferent de locul unde se produce rezultatul infracţional);
- teoria rezultatului/urmării (care identifică locul săvârşirii infracţiunii doar pe teritoriul
statului unde se manifestă urmarea imediată a comiterii infracţiunii, indiferent de locul
desfăşurării activităţii incriminate);
- teoria preponderenţei/actului esenţial (care, în eventualitatea desfăşurării actului de
executare al infracţiunii pe teritoriul mai multor state, indică teritoriul statului pe care a avut
loc comiterea actului esenţial, cu pondere principală în itinerariul infracţional ca reprezentând
locul săvârşirii infracţiunii);
111Asupra acestei situaţii (şi a altora similare, în care mai multe state pot ajunge să aibă vocaţie concomitentă
de aplicare a propriei legi penale cu privire la una şi aceeaşi faptă incriminată, comisă de una şi aceeaşi persoană)
şi a soluţiei corespunzătoare configurate vom reveni în cele ce urmează.
[2] Adeseori, în mod obiectiv, o lipsă de evoluţie în timp a unei conduite implică şi o lipsă de evoluţie a acesteia în
spaţiu. Aprecierea nu poate fi însă generalizată în mod absolut, existând şi posibilitatea ca o infracţiune instantanee
să prezinte puncte de legătură cu multiple teritorii naţionale distincte, ridicând, prin urmare, problema identificării
locului săvârşirii infracţiunii (şi, implicit, a identificării acelei/acelor legi penale naţionale care se va/vor putea
aplica în baza principiului teritorialităţii). Astfel, de exemplu, dacă o persoană aflată pe teritoriul unui stat comite
o infracţiune instantanee de omor, ucigând victima aflată pe teritoriul altui stat prin împuşcarea acesteia peste
linia de frontieră, actul de ucidere şi urmarea corespunzătoare sunt înregistrate pe teritorii etatice diferite, punând
problema indicării locului unde se consideră săvârşită infracţiunea.
l3] A se vedea (printre alte surse) G. A ntoniu , op. cit., p. 371; Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 172,173.
- teoria ilicitului/ilegalităţii/vinovăţieiimediate (care, în aceeaşi ipoteză, apre

teritoriul statului pe care s-a comis prima activitate relevantă penal este locul săvârşirii
întregii infracţiuni);
- teoria voinţei infractorului/subiectivă (care conferă teritoriului statului pe care infractorul
a intenţionat să se producă efectele/urmările infracţiunii comise - chiar dacă acestea nu
s-au înregistrat deloc pe respectivul teritoriu - calitatea de loc al săvârşirii infracţiunii);
- teoria ubicuităţiill]/desfăşurării integrale (potrivit căreia se apreciază a reprezenta
loc al săvârşirii infracţiunii teritoriul unui stat pe care s-a comis fapta incriminată, nu doar
în întregime/în totalitate, ci chiar şi parţial; atât timp cât pe respectivul teritoriu statal s-a
înregistrat desfăşurarea unei părţi/fracţii de activitate infracţională - oricare ar fi aceea:
comiterea unui act de executare ori producerea rezultatului - , infracţiunea se poate considera
comisă în acel stat/pe teritoriul său, ca şi când s-ar fi săvârşit acolo în integralitatea sa).
Această din urmă teorie a fost aceea pentru care a optat legiuitorul penal român
contemporan (şi nu numai - criteriul ubicuităţii având o largă audienţă în rândul diverşilor
legiuitori penali naţionali în identificarea locului comiterii infracţiunii), după cum reiese
din dispoziţia inserată în ultimul alineat (al patrulea) al art. 8 CP: „Infracţiunea se consideră
săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion
românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare,
de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii". Prin
urmare, dacă o activitate infracţională prezintă puncte de legătură cu teritoriile mai multor
state - inclusiv dacă, având durată de desfăşurare în timp, debutează pe teritoriul unui stat
(ca tentativă pedepsibilă ori infracţiune consumată), continuând pe teritoriul altui stat/altor
state, pentru a se finaliza (epuiza) pe teritoriul unui alt stat - , atunci, în măsura în care unul
dintre aceste teritorii aparţine statului român (sau unul dintre aceste acte/una dintre aceste
urmări a avut loc la bordul unei nave/aeronave româneşti), infracţiunea se consideră ca fiind
săvârşită în România, fiind aplicabilă legea penală română, potrivit principiului teritorialităţii121.
După cum se poate observa, legea penală română a extins împrejurarea şi asupra actelor
de participaţie la comiterea unei fapte incriminate, astfel încât infracţiunea se va aprecia
săvârşită pe teritoriul românesc (cu toate consecinţele corespunzătoare atrase) chiar şi
atunci când autorul a comis actele de executare în străinătate (rezultatul producându-se
tot în afara României), dacă cel puţin un act de instigare sau de complicitate are loc pe
teritoriul ţării noastre131.1
3
2
[1] Etimologic, termenul (care are semnificaţia de calitate/stare prezent pretutindeni sau în mai multe
locuri, în acelaşi timp) provine (prin filieră franceză: ubiquite) din limba latină: ubiquitas, ubique (cu sensul de peste
tot). Prin urmare, infracţiunea se considera săvârşită peste tot (pe toate teritoriile) unde a avut cel puţin un punct
material de legătură, fiind comisă (chiar şi parţial) activitatea de executare a acesteia ori producându-se (chiar şi
fragmentar) urmarea sa imediată (rezultatul).
[2] Deşi teoria ubicuităţii extinde cât mai mult posibil aptitudinea de incidenţă spaţială a legii penale române,
în baza principiului de bază, al teritorialităţii, pentru reprimarea ilicitului penal, există în continuare unele ipoteze
care (fie în mod cert, fie discutabil, potrivit doctrinei) scapă/pot scăpa reglementării sale. Pentru asemenea situaţii
şi discuţiile care le vizează (de pildă: situaţia infracţiunilor omisive; cazul săvârşirii unor infracţiuni informatice prin
reţeaua internet; ipoteza comiterii în România a unor acte de pregătire lipsite de relevanţă penală, de către însăşi
persoana care va săvârşi apoi, nemijlocit, actele de executare a infracţiunii în străinătate, urmarea infracţională
producându-se, de asemenea, în afara României; necesitatea-sau lipsa acestei necesităţi-ca pe teritoriul României
să aibă loc un număr de reiterări ale faptei, până în punctul în care se poate aprecia că acestea marchează obişnuinţa/
îndeletnicirea, în cazul infracţiunii de obicei ş.a.), a se vedea: Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 174-177; G. A ntoniu ,
op. cit., p. 372, 373.
[3] Această soluţie este uneori criticată în doctrină ca fiind excesivă (extinzând nejustificat de mult sfera infracţiunilor
apreciate ca săvârşite în România/asimilate sub aspect spaţial faptelor incriminate comise pe teritoriul statului
român). în acest sens, a se vedea G. A ntoniu , Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal
(I), în R.D.P. nr. 4/2007, p. 11 ş.u. De precizat că, în conformitate cu natura juridică conferită participaţiei penale de
Dată fiind (şi) consacrarea acestui criteriu (ubicuitatea) pentru determinarea locului
săvârşirii infracţiunii (nu doar de către legiuitorul penal român actual, ci şi potrivit altor legi
penale naţionale, ale altor state), devine posibil (potrivit unei idei deja avansate) ca săvârşirea
unei fapte incriminate să poată atrage, concomitent, incidenţa mai multor legi penale diferite
(ale unor state distincte) în soluţionarea raportului juridico-penal de conflict astfel creat
(ipoteză indicată uneori, în doctrină, prin referirea la o suprapunere de competenţe pe o axă
de referinţă orizontală)[1]. In extremis, o asemenea aptitudine ar putea conduce la tragerea
multiplă la răspundere penală a infractorului, la condamnarea sa (şi supunerea la obligaţia
executării unor sancţiuni de drept penal) de mai multe ori - în state diferite - pe temeiul
comiterii unei singure fapte penale. O asemenea ipoteză ar fi însă profund inechitabilă, căci
ar încălca un principiu juridic general admis în dreptul modern: regula non/ne bis in idem[2].
Pentru a limita inechitatea evidentă (pentru infractor) care ar deriva dintr-o sacrificare
completă a principului non/ne bis in idem, ca specific al afirmării suveranităţii statelor pe
scena relaţiilor internaţionale (şi trecând dincolo de ipotezele excepţionale în care un stat
admite să îşi autolimiteze - în favoarea unui alt stat - dreptul de aplicare a propriei legi
penale, deşi aceasta ar fi incidenţă, potrivit regulilor normale decurgând din dispoziţiile sale
interne de aplicare în spaţiu a legii penale), s-a admis recurgerea la instituţia computârii de
pedeapsă. Legiuitorul român a prevăzut această soluţie (prin care se sacrifică doar formal
principiul non/ne bis in idem, fără ca acesta să fie însă încălcat şi în concret, în aspectul său
efectiv, de interes esenţial pentru persoana infractorului)131, dispunând, prin prevederile art. 7312
legiuitorul român actual (aceea de unitate faptica), precum şi cu lipsa de autonomie infracţională proprie a formelor
secundare de participaţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, contribuţiile aduse de către instigator
sau complice nu vor purta relevanţă infracţională de sine stătătoare. Aşadar, ele nu vor activa dispoziţiile art. 8 CP
decât în măsura în care, în considerarea prestării lor, autorul va săvârşi nemijlocit o activitate penală (infracţiune
consumată ori cel puţin o tentativă pedepsibilă). în caz contrar, tentativa de instigare ori de complicitate sau
actele de instigare ori de complicitate nevalorificate efectiv prin comiterea de către autor a unei fapte prevăzute
de legea penală nu vor genera răspundere penală (decât dacă determinarea/înlesnirea sau ajutorul s-a realizat,
eventual, prin comiterea unor fapte incriminate în mod autonom - pentru care însă respectivele persoane vor
răspunde în calitate de autori, iar nu de participanţi). Aşadar, efectuarea lor (pe teritoriul României) nu va putea
atrage aplicarea teritorială a legii noastre penale (nu se va putea reţine comiterea unei infracţiuni pentru a cărei
reprimare să devină incidenţă legea penală în baza teritorialităţii sau a oricărui alt principiu de aplicare în spaţiu).
[1] Există, desigur, posibilitatea ca, în rezolvarea unui raport penal de conflict cu element de extraneitate, să
devină incidente legile penale ale mai multor state, dar în considerarea unor principii deosebite de aplicare în
spaţiu. însă, ca efect al acreditării teoriei ubicuităţii în rezolvarea problemei identificării locului săvârşirii infracţiunii,
este posibil chiar ca mai multe state să poată invoca deodată dreptul de a-şi aplica propria lege penală, în baza
unuia şi aceluiaşi principiu de aplicare a legii în spaţiu: teritorialitatea (în raport de una şi aceeaşi persoană, care
a comis o singură faptă penală, având însă multiple puncte de incidenţă, pe teritoriile respectivelor state). Pentru
conceptul de suprapunere de competenţe orizontale, a se vedea Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 177.
[2] într-o traducere liberă: nu de doua ori pentru acelaşi lucru/faptâ/motiv (pentru aceeaşi vina). Totuşi, în lipsa
unor concesii statale (eventual, mutual acceptate), niciun stat suveran nu ar putea fi constrâns, în sfera dreptului
internaţional public, la a renunţa la propriul drept de exercitare a represiunii penale (în baza oricărui tip de principiu
de aplicare în spaţiu a legii penale naţionale, aşa cum ar fi acest principiu reglementat în legislaţia sa internă), în
favoarea aplicării dreptului penal al unui alt stat (în beneficiul altui stat). Oricât de regretabil ar fi, principiul non/
ne bis in idem nu poate fi afirmat cu aceeaşi putere între state, precum este impus în dreptul intern, tocmai pentru
că, pe planul relaţiilor internaţionale, nu există o autoritate centrală supraordonată tuturor subiecţilor de drept,
care să le impună acestora respectarea anumitor principii juridice (oricât de evident echitabile ar fi acestea), la
nevoie cu ajutorul forţei coercitive (poziţie ocupată, în planul oricărui sistem de drept intern, de către statul însuşi,
în raport de oricare alt subiect de drept).
131 Astfel, apreciem că, în temeiul dispoziţiei invocate (art. 73 CP), reiese în mod clar că, sub aspect formal,
principiul non/ne bis in idem poate ajunge să fie nerespectat, la nivel internaţional, în materia raporturilor penale
de conflict cu element de extraneitate: infractorul poate fi judecat (posibil, în contumacie) şi condamnat separat,
în mai multe state, pe temeiul comiterii unei singure infracţiuni. Pe de altă parte, aspectul esenţial, de interes
concret pentru infractor, al nerespectării acestui principiu ar semnifica o integrală executare, separată, a fiecărei
sancţiuni de drept penal în parte dintre cele astfel stabilite de instanţe ale unor state diferite. Prin intermediul
alin. (1) CP: „în cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 8, art. 9, art. 10 sau art. 11,
partea din pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate executate
în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în
România" [conform art. 73 alin. (2) CP, soluţia se extinde şi asupra ipotezei în care pedeapsa
executată în străinătate ar fi amenda].
Prin urmare, se evită (ca regulă) situaţiile în care infractorul ar executa două sau mai
multe sancţiuni penale decurgând din săvârşirea unei singure infracţiuni, chiar dacă acesta
a fost (formal) tras la răspundere penală de mai multe ori, în state diferite, ca efect al
comiterii acelei unice fapte penale. Astfel, dacă pedeapsa executată în străinătate pentru
aceeaşi faptă ar fi mai mare sau egală cu cea stabilită de instanţa română, această din urmă
sancţiune penală nu se va mai executa (se va aprecia ca executată prin efectul executării,
în străinătate, a pedepsei aplicate de instanţa străină). în schimb, dacă pedeapsa stabilită
în România ar fi superioară celei executate deja în străinătate, atunci infractorul nu va mai
fi obligat în România decât la executarea diferenţei rămase prin scăderea din durata celei
dintâi a perioadei de executare în străinătate a pedepsei aplicate acolo pentru comiterea
aceleiaşi infracţiuni.
§3. Excepţii de la aplicarea teritorială a legii penale române

De la aplicarea legii penale române în spaţiu există şi unele anume:
a)Derogările exprese dispuse prin tratate internaţionale la care statul român este parte
(potrivit dispoziţiei explicite inserate în art. 12 CP).
Practic, prin această excepţie se afirmă (se subliniază, în mod punctual şi expres) de către
legiuitorul naţional român subsidiaritatea cadrului general de reglementare a regulilor de
aplicare în spaţiu a legii sale penale faţă de prevederile unor instrumente juridice internaţionale
pe care acesta îşi asumă (prin manifestare suverană de voinţă) obligaţia de a le respecta. Pentru
că prin dispoziţia legală indicată nu se distinge, reiese că asemenea posibile derogări de la
cadrul general de aplicare în spaţiu a legii penale române ar putea provenit atât din tratate
internaţionale multilaterale, cât şi bilaterale încheiate/ratificate de România. Soluţia este în
acord cu normativul constituţional (art. 11 şi art. 20 din Legea fundamentală)121.1 2
instituţiei computârii de pedeapsa, această consecinţă a încălcării regulii de drept invocate este, practic, neutralizată
(menţinându-se neatinsă, totodată, în mod formal, afirmarea suveranităţii etatice şi a lipsei de subordonare a
dreptului penal al unui stat faţă de oricare alt stat/dreptul penal al oricărui alt stat).
[1] Este de precizat că unele dintre aceste excepţii nu privesc doar aplicarea în spaţiu a legii penale române
potrivit principiului teritorialităţii, constituind derogări de la oricare principiu după care se reglementează, ca regulă,
aplicarea legii noastre penale. Intră cu siguranţă în această categorie ipotezele reglementate potrivit art. 12 CP
(unde referirea la cadrul integral al principiilor de aplicare în spaţiu a legii penale române, de la care se creează
excepţia în cauză, este expresă) şi art. 13 CP (unde, deşi nu există o indicare explicită precum aceea din art. 12 CP,
similitudinea se impune prin formularea generică adoptată - sensîn care se poate invoca argumentul de interpretare
logico-raţională ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - şi prin poziţionarea textului normativ după
toate dispoziţiile de consacrare a unor principii de aplicare în spaţiu a legii penale române).
[2] Precizăm că, dat fiind imperativul constituţional stabilit în teza finală a art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală,
reiese (în opinia noastră) că (şi) ipoteza de excepţie astfel prevăzută în art. 12 CP îşi va găsi aplicare efectivă numai
în măsura în care dispoziţiile respectivului tratat internaţional la care România este parte (derogatoare de la
normele interne generale de aplicare în spaţiu a legii penale) ar fi mai favorabile pentru făptuitor prin comparaţie
cu reglementarea naţională (în caz contrar, standardul constituţional, fiind ierarhic superior normei art. 12 CP, va
impune neaplicarea excepţiei în cauză, în favoarea aplicării regulii în materie, potrivit art. 8 CP sau potrivit celorlalte
dispoziţii de aplicare în spaţiu a legii penale române - după caz, art. 9-11 CP -, în funcţie de principiul care s-ar
identifica pe caz concret ca fiind incident în speţă).
Un exemplu potrivit pentru asemenea excepţii credem că decurge din convenţiile în baza
cărora statul român permite accesul militarilor altor state (în această calitate: de militari) pe
teritoriul naţional (pentru efectuarea unor manevre, pentru a funcţiona în cadrul unor baze
militare anume înfiinţate, pentru a desfăşura operaţiuni specifice la bordul unor nave sau
aeronave militare ale unui stat terţ etc.). Prin respectivul acord se vor stabili, punctual, şi
unele (eventuale) excepţii de la aplicarea legii penale române în spaţiu (potrivit principiului
teritorialităţii), respectiv condiţiile în care acestea urmează a deveni incidente (a se activa),
în ipoteza în care una dintre respectivele persoane ar comite (pe teritoriul României) o faptă
incriminată de legea penală română111. De regulă, cu situaţia personalului militar se asimilează
şi situaţia personalului navelor sau aeronavelor guvernamentale a căror pătrundere şi/sau
şedere sunt permise pe teritoriul României.
b) Imunitatea de jurisdicţie (potrivit dispoziţiei art. 13 CP). Cazul imunităţii de jurisdicţie, ca

excepţie de la aplicarea în spaţiu a legii penale române, este în principiu, potrivit reglementării
din art. 13 CP, o particularizare a excepţiei (şi dispoziţiei legale) anterior indicate, anume
aceea (mai generală) inserată în art. 12 CP. Astfel, după cum se precizează expres în art. 13 CP:
„Legea penală (română - n.n.) nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii
diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele
internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român". Reiese din acest text
normativ că excepţia în cauză este întemeiată, în esenţă, tot pe derogări (de la cadrul general
al regulilor de aplicare în spaţiu a legii penale române) determinate de recunoaşterea/
asumarea, de către legiuitorul român, a unor obligaţii externe prin tratate internaţionale.
în virtutea unor îndelungate cutume transpuse în prezent în convenţii internaţionale (la
care statul român este parte), pentru motive practice (care ţin de necesitatea cooperării/
colaborării/menţinerii legăturilor diplomatice dintre state, ca partenere pe scena relaţiilor
internaţionale - membre ale comunităţii globale), s-a admis şi imperativul unei renunţări
(liber şi reciproc asumate) a statelor la dreptul lor de exercitare suverană a represiunii
penale (în baza principiului teritorialităţii şi nu numai121), atunci când infracţiunea a cărei
111Pentru analiza situaţiilor în care militari ai armatei unui stat (consideraţi drept purtători ai suveranităţii acelui
stat) comit infracţiuni pe teritoriul unui alt stat (în timp de pace sau, după caz, de război), a se vedea G. A ntoniu ,
op. cit. (Tratat...), p. 367, 368. în vederea creării unui cadru de reglementare referitor la asemenea posibile situaţii,
legiuitorul român a inserat şi în dreptul intern unele prevederi (dincolo de dispoziţiile punctuale, particularizate
care urmează a fi inserate în diversele tratate internaţionale încheiate în acest sens). Spre exemplu, a se vedea
dispoziţiile Legii nr. 291/2007 (legea-cadru privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul
forţelor armate străine pe teritoriul României, republicată în M. Of. nr. 321 din 5 mai 2014), care stabileşte (ca
regulă, daca prin tratatele sau convenţiile internaţionale la care România este parte nu se prevede altfel) reţinerea
jurisdicţiei penale a statului român, precum şi obligativitatea militarilor străini de a respecta legislaţia românească
(art. 39-41). A se vedea şi prevederile art. 34 din Legea nr. 17/1990, potrivit cărora „(...) navele militare străine şi
alte nave de stat străine folosite pentru servicii guvernamentale se bucură de imunitate de jurisdicţie pe timpul cât
se află în porturi, în apele maritime interioare şi în marea teritorială ale României". Cu titlu de exemplu de tratat
bilateral prin care se exclude jurisdicţia penală română în privinţa infracţiunilor comise pe teritoriul României, indicăm
Acordul între România şi Statele Unite ale Americii privind statutul forţelor Statelor Unite ale Americii în România,
semnat la Washington la 30 octombrie 2001, ratificat prin Legea nr. 260/2002 (M. Of. nr. 324 din 16 mai 2002).
[2] Considerăm că, în temeiul argumentului de interpretare logico-raţională a fortiori, reiese că, dacă statul
român nu îşi poate aplica legea penală faţă de aceste persoane atunci când reglementarea respectivă ar fi incidenţă
potrivit principiului de bază al aplicării în spaţiu (teritorialitatea), atunci cu atât mai mult nu îşi va putea aplica
legea penală când incidenţa acesteia ar fi generată potrivit unui alt principiu (subsecvent) de aplicare în spaţiu. O
asemenea soluţie este impusă şi de împrejurarea că, în ipoteza aplicării legii penale române potrivit altui principiu
decât cel al teritorialităţii, impactul socio-juridic negativ produs asupra colectivităţii naţionale prin comiterea faptei
incriminate (aşadar, inclusiv atingerea adusă autorităţii legii române şi climatului de ordine internă) este mult
redus faţă de împrejurările similare săvârşite ce atrag incidenţa art. 8 CP. în plus, este de observat că structurarea/
sistematizarea materiei în cuprinsul legii penale generale a situat dispoziţiile referitoare la imunitatea de jurisdicţie
săvârşire argenera, potrivit regulilorîn materie, incidenţa legii penale naţionale ar fi comisă
de către o persoană purtătoare a unui anumit statut (a unei anumite calităţi). Este vorba,
în special, despre persoanele care reprezintă (direct sau indirect, într-o mai mică sau mai
mare măsură) o altă entitate etatică, persoane acreditate în această calitate în raporturile
internaţionale ale respectivelor state (reprezentanţii diplomatici). Statutul astfel atribuit
acestor persoane (cunoscut sub denumirea de imunitate de jurisdicţie) permite o bună
desfăşurare, în cele mai optime condiţii, a înaltei misiuni de reprezentare etatică ce le este
încredinţată, ele având astfel libertatea de a îşi desfăşura nestingherite toate activităţile
corespunzătoare, fără exercitarea niciunei presiuni care ar putea plana asupra lor (prin
conştientizarea împrejurării că ar putea fi subiecţi ai răspunderii penale în statul în care îşi
realizează misiunea)111. Totodată, fiind, într-o anumită măsură, purtătoarele simbolice ale
suveranităţii statului reprezentat (acreditant) în raporturile cu autorităţile statului pe teritoriul
căruia sunt acreditate (stat acreditar), exercitarea de către acesta din urmă a represiunii penale
asupra lor ar avea aptitudinea de a introduce o notă de tensiune diplomatică inacceptabilă
în sfera unei normale desfăşurări a relaţiilor internaţionale.
Conţinutul imunităţii de jurisdicţie astfel instituite rezidă în faptul că persoana beneficiară
nu poate fi supusă jurisdicţiei penale a statului acreditar (statul de reşedinţă) - asupra sa
nu este posibilă instrumentarea unei cauze penale/exercitarea represiunii penale de către
autorităţile statului acreditar121. Prin urmare, dacă o asemenea persoană va comite o faptă
incriminată potrivit legii penale naţionale a statului acreditar, într-un asemenea context
încât acesta ar avea dreptul (potrivit reglementărilor sale în materie de aplicare în spaţiu
a legii penale) să îşi exercite represiunea penală (potrivit oricărui principiu de aplicare în
spaţiu), prin excepţie de la această regulă, o astfel de soluţionare a raportului juridico-penal
de conflict nu va fi posibilă. Practic, statul acreditarîşi asumă în alb obligaţia
de a se abţine de la aplicarea propriei legi penale în raport de orice infracţiune comisă de
către respectiva persoană, în considerarea statului diplomatic acordat acesteia.
în schimb, este recunoscută o procedură de îndepărtare a respectivei persoane din
funcţia/poziţia ocupată şi de scoatere a acesteia de pe teritoriul statului acreditar (trimitere
către statul acreditant), şi anume declararea persoanei respective (de către autorităţile
ulterior reglementării tuturor principiilor posibile de aplicare a legii penale române în spaţiu - de unde decurge,
formal, că excepţia le vizează la un loc, pe acestea toate, iar nu doar pe unul/unele dintre ele, selectiv (potrivit unor
criterii de altfel dificil de imaginat, din moment ce legea nu distinge în cuprinsul art. 13 CP în baza cărui principiu
de aplicare în spaţiu ar fi fost incidenţă legea penală română, dacă nu s-ar fi impus excepţia bazată pe calitatea
subiectului activ al infracţiunii). în acelaşi sens (imunitatea de jurisdicţie - excepţie de la aplicarea legii penale
române în spaţiu atât în baza teritorialităţii, cât şi a realităţii ori universalităţii), a se vedea G. A ntoniu , op. cit., p. 376.
[1] Potrivit preambulului Convenţiei de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice (ratificată de România
prin Decretul nr. 566/1968, publicat în B. Of. nr. 89 din 8 iulie 1968), se indică faptul că „scopul acestor privilegii
şi imunităţi este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor
diplomatice ca origine de reprezentare a statelor (...)". Conform aceluiaşi document normativ (art. 31 parag. 1),
se dispune: „Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditar. El se bucură, de
asemenea, de imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a acestuia (...)", cu unele excepţii limitativ indicate
doar în privinţa acestor din urmă tipuri de imunitate (extrapenală). în continuare, art. 31 parag. 3 din Convenţie
stabileşte că „Nu poate fi luată nicio măsură de executare faţă de agentul diplomatic (...)", cu aceleaşi excepţii
extrapenale (şi în acest caz, „numai dacă executarea poate avea loc fără a se aduce o atingere inviolabilităţii
persoanei sale sau a locuinţei sale").
[2] în plus, conform dispoziţiilor art. 29 din Convenţia de la Viena din 1961, s-a impus că „Persoana agentului
diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus niciunei forme de arestare sau detenţiune. Statul acreditar îl
tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă
persoanei, libertăţii şi demnităţii sale".
competente ale statului acreditar) drept person grata[1]

imunitatea de jurisdicţie de care s-a bucurat, în statul acreditar, fostul reprezentant diplomatic
nu are aptitudinea de a-l pune pe acesta la adăpost de tragerea la răspundere penală în
statul acreditant (potrivit legii penale naţionale a acestuia - desigur, dacă sunt îndeplinite
toate condiţiile necesare potrivit dreptului său intern)121. Prin urmare, instituţia imunităţii
de jurisdicţie nu creează în mod automat (şi neapărat) o situaţie absolută de impunitate
(lipsă a posibilităţii de angajare a răspunderii penale) pentru infracţiunile comise în calitate
de reprezentant diplomatic, ci împiedică (ca regulă)131doar tragerea la răspundere penală a
unei asemenea persoane de către autorităţile statului acreditar.
De statutul juridic al imunităţii de jurisdicţie astfel recunoscut reprezentanţilor diplomatici
(imunitatea de jurisdicţie diplomatică)12
ûrmează, prin extindere, să
7
6
5
4
3
persoanels], precum: personalul respectivei misiuni/reprezentanţe diplomatice şi (într-o
anumită măsură) membrii familiilor acestora161; (cu atât mai mult) şefii de state sau de guvern
ai unor state terţe (aflaţi, de pildă, în vizită oficială pe teritoriul altui stat) ori miniştrii de
externe; (de regulă în limitele unei imunităţi funcţionale, limitată la faptele şi actele îndeplinite
în realizarea activităţilor specifice) reprezentanţii consulari171; reprezentanţii Organizaţiei
Naţiunilor Unite etc.
c) Infracţiunile comise la bordul navelor comerciale străine aflate în trecere prin marea
teritorială a României, cu unele excepţii strict reglementate (art. 26 din Legea nr. 17/1990).
Potrivit prevederilor cuprinse în Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor
maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive
ale României, se dispune o excepţie de la aplicarea legii penale române potrivit principiului
teritorialităţii181, referitoare la săvârşirea unei fapte penale la bordul unei nave comerciale
străine, dacă aceasta se află doarîn trecere prin marea teritorială română (la data comiterii
111în traducere liberă, persoană nedoritâ. A se vedea art. 9 din Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la
relaţiile diplomatice.
[2] A se vedea art. 31 parag. 4 din Convenţia de la Viena din 1961.
[3] Există şi situaţii derogatorii (excepţii de la excepţie - care conduc, prin urmare, la reactivarea regulii: aplicarea
în spaţiu a legii penale a statului acreditar). De pildă, potrivit art. 9 parag. 2 din Convenţia de la Viena din 1961 sau
conform art. 32 parag. 1 din Convenţia invocată.
[4] Există şi alte forme de imunitate cu incidenţă în materie penală, consacrate în considerarea dreptului intern şi
a raporturilor configurate în ordinea juridică naţională a României, care se pot clasifica în multiple forme: imunitate
de fond (materială) şi imunitate de formă (procedurală/procesuală penală); imunitate absolută (generală - extinsă
asupra tuturor categoriilor de fapte) şi imunitate relativă (funcţională - limitată doar la un anumit tip de fapte,
legate de un domeniu specific de activitate, de o anumită formă de manifestare socio-profesională a făptuitorului);
imunitate perpetuă şi imunitate temporară etc. De regulă, beneficiul imunităţii este acordat unei persoane în
considerarea statutului ocupat de aceasta la un anumit moment dat, având scopul de a asigura/garanta eficienta şi
libera desfăşurare a responsabilităţilor legate de activitatea respectivă, în interesul colectivităţii (interesul public),
precum şi de a sustrage respectiva persoană (în considerarea rolului/poziţiei sale) de la potenţiale şicane/presiuni
care s-ar putea exercita asupra sa prin intermediul ameninţării cu represiunea penală, pentru a i se crea condiţii
optime de desfăşurare a sarcinilor şi de îndeplinire a misiunii publice încredinţate. Amintim, în acest cadru, cu
titlu de exemplu: imunitatea Preşedintelui României, imunitatea parlamentarilor, imunitatea judecătorilor Curţii
Constituţionale a României etc. Pentru detalii cu privire la aspecte legate de problematica imunităţii de jurisdicţie,
a se vedea D. Nitu , imunitatea şefului de stat în dreptul penai, Ed. universul Juridic, Bucureşti, 2012.
[5] A se vedea, în acest sens, şi C. Mitrache , Cr . Mitrache , op. cit. (2016), p. 108.
[6] A se vedea dispoziţiile art. 37 ş.u. din Convenţia de la Viena din 1961.
[7] A se vedea prevederile cuprinse în Convenţia de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile consulare, la care
România a aderat prin Decretul nr. 481/1971 (B. Of. nr. 10 din 28 ianuarie 1972).
[8i Această excepţie este una strict legată de principiul teritorialităţii, nu şi de celelalte principii de aplicare
în spaţiu a legii penale române, căci situaţia sa premisă este aceea în care infracţiunea se comite la bordul unei
nave străine, pe când aceasta se găseşte (în trecere) prin marea teritorială a României (în absenţa derogării astfel
instituite, legea penală română s-ar fi aplicat potrivit art. 8 CP, zona respectivă fiind integrată în noţiunea de
faptei) - art. 26 alin. (2) din actul normativ indicat. Este de subliniat faptul că excepţia în
cauză (potrivit acestei dispoziţii normative), fiind de strictă interpretare, se limitează doar
la ipoteza unei infracţiuni comise la bordul unei nave comerciale, iar nu şi al uneia militare
sau guvernamentale[1]. De asemenea, derogarea priveşte doar faptele penale comise la
bordul unei nave străine folosite în scopuri comerciale care se găseşte în tranzit (iar nu şi
al unei ambarcaţiuni care staţionează) şi numai dacă acest tranzit ( , neîntrerupt şi
rapid -a r t . 17 din Legea nr. 17/1990) este realizat prin marea teritorială a României (sunt
excluse ipotezele în care nava respectivă s-ar afla în porturi ori în apele maritime interioare
ale statului român) -s e n s în care dispune expres, de altfel, art. 26 alin. (1) din actul normativ
pre-indicat.
De principiu, se poate aprecia că excepţia vizează interesul scăzut al statului român în
reprimarea unor fapte penale care doar formal pot fi apreciate ca fiind comise pe teritoriul
său (în marea teritorială), în condiţiile în care nu îi tulbură, propriu-zis (direct şi nemijlocit),
ordinea de drept internă şi nu îi afectează resortisanţii. în plus, împrejurarea că săvârşirea
este realizată la bordul unei nave străine atrage probabilitatea ridicată ca respectiva faptă
să fie reprimată prin aplicarea legii penale a statului al cărui pavilion îl arborează nava (ceea
ce scade - fără a-l anihila complet - riscul creării unor situaţii de impunitate, care ar fi, prin
natura lor, periculoase pentru ordinea juridică).
Totuşi, atunci când aceste considerente (implicite, logice) care fundamentează instituirea
derogării în cauză (de la principiul teritorialităţii legii penale române) nu s-ar mai verifica
pe caz concret, legiuitorul dispune abandonarea excepţiei şi revenirea la regulă (aplicarea
legii penale române, desigur, în baza singurului principiu incident în asemenea premisă:
cel reglementat în art. 8 CP). Astfel, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 17/1990 enumeră cinci
ipoteze cu titlu de excepţie de la dispoziţiile sale (fiind vorba despre excepţii de la o situaţie
de excepţie, reiese că se reactivează regula în materie). Astfel, penală a României
se va exercita (şi) în raport de comiterea unei infracţiuni la bordul unei nave comerciale
străine, aflată în tranzit prin marea noastră teritorialăl2], atunci când:
- infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie
care are domiciliul pe teritoriul României (un apatrid domiciliat în România);*1 2
teritoriu al României - aşadar, infracţiunile săvârşite în spaţiul în discuţie ar fi reprezentat infracţiuni comise pe
teritoriul României).
[1] Ipotezele privind comiterea unor infracţiuni la bordul unor asemenea nave (străine-militare sau guvernamentale)
aflate pe teritoriul României vor constitui, în principiu, tot excepţii de la aplicarea legii penale române, dar nu în
temeiul art. 26 din Legea nr. 17/1990, ci, potrivit reglementării din art. 12 CP, conform cu tratatele/convenţiile/
acordurile internaţionale exprese în temeiul cărora respectiva ambarcaţiune străină, militară sau guvernamentală,
ar avea permisiunea de intrare pe teritoriul României. în acest sens, în aceeaşi lege (nr. 17/1990) este inserat un
text de principiu - art. 34 - , potrivit căruia se dispune că, „Sub rezerva excepţiilor prevăzute (...), navele militare
străine şi alte nave de stat străine folosite pentru servicii guvernamentale se bucură de imunitate de jurisdicţie pe
timpul cât se află în porturi, în apele maritime interioare şi în marea teritorială ale României".
[2] Oarecum în sens opus excepţiei instituite, anterior indicată, Legea nr. 17/1990 statuează şi cu privire la un
(discutabil) caz de extindere a sferei de aplicare în spaţiu a legii penale române, dispunând, în art. 27, că „Jurisdicţia
penală a României se aplică şi în cazul încălcării prevederilor prezentei legi cu privire la zona economică exclusivă
a României de către persoane îmbarcate ia bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, dacă faptele sunt
săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, sunt considerate infracţiuni". Aceasta, în condiţiile în care
zona economică exclusivă nu reprezintă, propriu-zis, teritoriu al statului român (a se vedea, pentru determinări ale
conceptului de zonă economică exclusivă, prevederile din art. 9-16 din Legea nr. 17/1990). Deşi nu se stipulează
expres că aplicarea în acest caz a legii penale române se va efectua potrivit principiului teritorialităţii, apreciem că
din ansamblul reglementării (inclusiv din situarea sa în economia dispoziţiilor actului normativ analizat şi din lipsa de
circumstanţiere a unei cerinţe referitoare la condiţiile legii-ceea ce semnifică o îndepărtare de ipotezele prevăzute
în art. 9-11 CP, care prezintă, toate, condiţii suplimentare de aplicare a legii penale române în spaţiu) reiese această
interpretare, care, practic, ar conduce la o ipoteză de extindere a cazurilor de aplicare în spaţiu potrivit art. 8 CP.
- infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetăţean
român ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României;
- infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau ordinea în
marea teritorială (această ipoteză este atât de generic formulată, încât se poate presupune
că ar putea fi apreciată drept incidenţă în majoritatea cazurilor în care are loc comiterea
unei fapte penale; practic, considerăm că, astfel, autorităţile române îşi pot exercita un
atribut de oportunitate cu privire la cauzele penale născute în marea teritorială proprie, la
bordul unui nave comerciale străine, având temei de aplicare a legii penale naţionale ori de
câte ori vor aprecia că gravitatea infracţiunii justifică exercitarea represiunii penale conform
reglementării autohtone);
- exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de
stupefiante sau de substanţe psihotrope;
- asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un agent
diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion îl arborează nava.
d) Anumite ipoteze ale comiterii unor infracţiuni pentru care s-a pronunţat deja o hotărâre
definitivă într-un stat membru al spaţiului Schengen (art. 129 din Legea nr. 302/2004)111.
Şi această excepţie (ca şi aceea instituită prin dispoziţiile art. 13 CP) constituie o
particularizare a excepţiei de principiu dispuse de art. 12 CP (derogarea determinată de
obligaţiile internaţionale liber şi suveran asumate de statul român). Astfel, ipoteza reglementată
în art. 129 din Legea nr. 302/2004 se regăseşte prevăzută în Titlul al IV-lea (referitor la
transferul de proceduri în materie penală) al acesteia, în capitolul al lll-lea cu denumirea
„Dispoziţii pentru punerea în practică a Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a
Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele
comune, Schengen". Prevederea instituie, în anumite condiţii (prevăzute de textul normativ
indicat), o excepţie de la aplicarea în spaţiu a legii penale române (indiferent de principiul
după care s-ar atrage incidenţa acesteia), dispunând însă şi unele ipoteze de excepţie de la
această excepţie. Subliniem că excepţia vizează doar pronunţarea unei hotărâri definitive de
condamnare pentru aceeaşi faptă şi persoană (iar nu şi vreun alt tip de soluţie procesuală
penală) într-un stat membru al spaţiului Schengen (şi numai în anumite condiţii referitoare
la parcursul executării acestei hotărâri), nefiind însă imperativ necesar ca infracţiunea să se
fi comis pe teritoriul respectivului stat (care a pronunţat hotărârea). Reiese că respectivul
stat ar fi putut pronunţa hotărârea de condamnare în baza unui alt principiu de aplicare în
spaţiu a legii sale penale decât teritorialitatea.
§4. Probleme speciale în materia teritorialităţii legii penale române -

abordare selectivă
După cum am anticipatîn cele precedente, în finalul tratării principiului aplicării teritoriale
a legii penale române ne îndreptăm atenţia (în mod selectiv) asupra unor
speciale care se pot configura în această materie.
a) Referitor la sfera subiecţilor activi ai infracţiunii, faţă de care urmează a se face

aplicarea (totală şi necondiţionată a) legii penale române în baza principiului teritorialităţii,
am menţionat deja că, din moment ce legiuitorul nostru penal nu realizează expres nicio
111 Pentru această excepţie şi transpunerea, prin intermediul ei, a unor obligaţii instituite prin documente
internaţionale (regionale - la nivel european), a se vedea şi Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 178,179.
distincţie în materie, apreciem că dispoziţiile art. 8 CP vizează şi ipoteza în care o persoană

juridică străină ar comite o faptă penală pe teritoriul României. Este de precizat, în acest
sens, că legislaţia noastră naţională (extrapenală) permite unei entităţi colective care are
statutul de persoană juridică străină să acţioneze uneori (şi în anumite limite, desigur) pe
teritoriul României, prin efectuarea de operaţiuni specifice (ocazie cu care se pot comite şi
fapte incriminate de legea noastră), chiar fără a dobândi personalitate juridică română (fără
a se aprecia că s-a constituit drept persoană juridică în sistemul naţional românesc). Facem
trimitere, în acest sens, la unele dispoziţii cuprinse în Codul fiscal111.
Astfel, problema care se ridică vizează împrejurarea în care respectiva persoană juridică,
ce ar comite o infracţiune pe teritoriul României (în calificarea legii noastre penale), ar
aparţine unui stat care nu recunoaşte instituţia răspunderii penale a persoanei juridice.
Desigur, este în afara oricărei discuţii angajarea (potrivit legii penale române, aplicată în
temeiul principiului teritorialităţii, a) răspunderii penale a persoanei fizice care, acţionând direct
şi nemijlocit în realizarea obiectului de activitate, în interesul sau în numele persoanei juridice
respective, a săvârşit fapta penală. întrebarea este dacă s-ar putea angaja şi răspunderea penală
a acelei persoane juridice (străine), în considerarea art. 135 CP român coroborat cu art. 8
din acelaşi cod, deşi aceasta ar proveni dintr-un stat al cărui sistem de drept nu ar cunoaşte
reglementarea instituţiei răspunderii penale a persoanei juridice. La o primă vedere, s-ar
putea aprecia că un potenţial răspuns negativ s-ar încadra într-o linie consecventă cu aceea
din care decurge motivul pentru care, în dispoziţiile art. 10 şi art. 11 CP, nu se face referire
la aplicarea în spaţiu a legii penale române, potrivit principiilor realităţii şi universalităţii,
atunci când fapta incriminată de legea română a fost comisă în străinătate de o persoană
juridică, în condiţiile expres reglementate prin acele texte normative.
Apreciem, totuşi, că interesul practic (execuţional) redus/improbabil de fructificat al
unei asemenea potenţiale trageri la răspundere penală a unei persoane juridice străine
potrivit legii române nu ar trebui să anihileze construcţia teoretică (legislativă) ce să permită,
în abstract, un asemenea demers. De altfel, credem că executarea unei pedepse aplicate
de o instanţa naţională unei persoane juridice străine nu ar fi, totuşi, complet imposibil
de realizat, căci pot fi concepute şi identificate pârghii juridice prin care s-ar putea realiza
încasarea, de către statul român, a unor sume de bani aplicate cu titlu de amendă penală
unei persoane juridice străine (inclusiv plata benevolă, pentru a minimiza riscul unui scandal
de imagine la nivel internaţional, ceea ce ar putea afecta profund o mare companie cu
activate economică transnaţională). Astfel, de exemplu, la nivel european, există Directiva
2010/24/UE121- vizând asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de
impozite, taxe şi alte măsuri, a cărei incidenţă în materie penală - deşi de principiu exclusă -
se poate totuşi discuta, într-o anumită măsură, în raport de pedepsele cu amenda aplicate
persoanelor juridice [având în vedere formularea art. 2 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 3
lit. c) din respectivul act normativ]*131.
111 Legea nr. 227/2015 (M. Of. nr. 688 din 10 septembrie 2015). Avem în vedere, spre exemplu: art. 8 (legat
de conceptul de sediu permanent pe care l-ar putea avea în România inclusiv o persoană juridică străină), art. 7
pct. 22 (care defineşte conceptul de nerezident \n raport de dreptul fiscal rom
străine), art. 7 pct. 30 şi 31 (care definesc conceptul de persoană juridică înfiinţată potrivit legislaţiei europene şi
persoană juridică străină).
121J.O. L 84 din 31 martie 2010.
131 Directiva în cauză a fost transpusă în legislaţia noastră internă - a se vedea prevederile art. 311 ş.u. din
Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (M. Of. nr. 547 din 23 iulie 2015). Pentru aspecte legate de
această directivă europeană, a se vedea I.M. Costea , Fiscalitate europeană. Note de curs, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2016, p. 334 ş.u.
De altfel, chiar dacă nu se va reţine incidenţa acestor prevederi în chestiunea aici în

discuţie, prin alte instrumente juridice (inclusiv convenţii internaţionale bilaterale) se pot
stabili mijloace de asistenţă juridică penală care să asigure şi executarea unor pedepse aplicate
persoanei juridice străine, de către un alt stat decât cel a cărui instanţă a pronunţat hotărârea
(proceduri de acest fel sunt recunoscute/asumate de statul român, potrivit dispoziţiilor din
Legea nr. 302/2004 - a se vedea, de pildă, art. 197 şi art. 2341din aceasta). Nu trebuie omis
nici faptul că există şi alte tipuri de sancţiuni penale aplicabile unei persoane juridice (în
afara pedepsei principale a amenzii) care ar putea fi executate fără prea mari dificultăţi în
România, precum: afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare (pedeapsă complementară
specifică); confiscarea unor bunuri care au un anumit tip de legătură cu infracţiunea comisă
(ca măsură de siguranţă) şi care, aparţinând unei persoane juridice străine, pot tranzita
teritoriul României ş.a.m.d.
Este de observat că lipsa de precizare a legiuitorului în cuprinsul art. 8 CP cu privire la
persoana infractorului poate fi interpretată inclusivîn lumina regulii logico-raţionale ubilex
non distinguit, nec nos distinguere debemus (iar referirea la improbabilitatea de incidenţă
în practică a unor asemenea ipoteze sau la dificultatea de implementare practică a unor
rezolvări pentru asemenea situaţii, ipotetic posibile, nu credem că poate constitui, în sine,
un argument ştiinţific pertinent şi suficient pentru desconsiderarea problemei). în plus, se
poate argumenta că, dacă în art. 9 CP legiuitorul recunoaşte posibilitatea unei persoane
juridice române de a acţiona în străinătate (şi de a comite acolo o infracţiune ca efect al
activităţii sale), rămânând totuşi o persoană juridică română (deci fără a deveni persoană
juridică străină), pentru identitate de raţiune (a pori), reiese că ar trebui admisă şi ipoteza
inversă (în care o persoană juridică străină ar putea să activeze în România, fără a dobândi
însă personalitate juridică română - menţinându-şi calitatea de persoană juridică străină,
dar care a comis o infracţiune pe teritoriul României/o infracţiune care se consideră săvârşită
în România).
b) Cât priveşte situaţia infracţiunilor comise în sedii ale unor localuri diplomatice străine
acreditate în România (respectiva infracţiunilor comise în sedii ale reprezentanţelor diplomatice
ale României acreditate în străinătate), pornim de la prevederile (ante-indicate ale) art. 1
alin. (1) din Constituţie coroborat cu art. 8 alin. (2) CP. Astfel, potrivit textelor în cauză, reiese
că statul român nu are enclave şi nici dominioane. Prin urmare, am arătat că, sub aspect
juridic, nu există porţiuni de teritoriu (de teren) cuprinse între graniţele României care să
nu reprezinte (inclusivîn accepţiune penală) teritoriu românesc, aşadar, că nu există zone
teritoriale situate între frontierele României, pe care săvârşindu-se fapte prevăzute de legea
penală română, acestea să nu poată fi apreciate ca fiind comise pe teritoriul României,
atrăgând deci aplicarea în spaţiu a legii penale române potrivit principiului teritorialităţii!
Prin urmare, atragem atenţia că (desigur, sub rezerva unor reglementări speciale prin care
să se deroge expres de la această regulă - potrivit art. 12 CP) inclusiv localurile misiunilor
diplomatice străine acreditate în România se găsesc pe teritoriu românesc, separat de
imunitatea de sediu diplomatic (inviolabilitatea) de care beneficiază (ceea ce semnifică
doar că autorităţile statului român/agenţii acestuia nu pot pătrunde în acele zone fără
permisiunea conducătorului misiunii diplomatice respective111). Prin urmare, o infracţiune
săvârşită într-un asemenea imobil - sau în interiorul unui mijloc de transport oficial al unei
reprezentanţe diplomatice, mijloc de transport aflat la respectivul moment pe teritoriul
111A se vedea, în acest sens, art. 22, art. 24, art. 27 ş.a. din Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile
diplomatice. De acelaşi statut beneficiază şi locuinţa particulară a agenţilor diplomatici, precum şi documentele,
corespondenţa şi bunurile acestora, conform prevederilor cuprinse în art. 30 din aceeaşi Convenţie.
statului român - constituie (ca regulă) o infracţiune săvârşită pe teritoriul României, în

sensul art. 8 CP, astfel încât va genera aplicarea teritorială a legii penale române. La nevoie,
judecata se va desfăşura în contumacie, dacă făptuitorul se găseşte pe durata procesului
în sediul respectivei reprezentanţe diplomatice, iar autorităţilor române nu li se acceptă
luarea acestuia în custodie.
în mod corespunzător, o infracţiune săvârşită în localul unei misiuni diplomatice româneşti
acreditate într-un alt stat nu va reprezenta o infracţiune comisă pe teritoriul României,
nefiind posibilă aplicarea legii penale române în baza teritorialităţii (eventual, s-ar putea
reţine, într-un asemenea caz, incidenţa vreunui alt principiu de aplicare în spaţiu a legii
penale române). Trebuie astfel combătută vetusta teorie a extrateritorialităţii (care atesta, în
trecut, ficţiunea juridică potrivit căreia reprezentanţele diplomatice ale unui stat, acreditate
într-un alt stat, s-ar găsi situate pe porţiuni de teritoriu aparţinând statului reprezentat, care
şi-ar exercita suveranitatea asupra lor - nefiind concepute încă noţiunile mai realiste de
imunitate de jurisdicţie/inviolabilitate de sediu, decurgând din concesii etatice realizate în
baza unor convenţii internaţionale, iar nu din apartenenţa propriu-zisă a unui teritoriu faţă
de un anumit stat, care îşi exercită atribute de suveranitate asupra acestuia)’11.
S E A P L IC A L E G E A
PENALĂ ROM ÂNĂ
Î N T E M E IU L
PRINCIPIULUI
IN ROMANIA = TERITORIALITĂŢII
NU CONTEAZĂ CINE A COMIS-O!!!

(român, străin, apatrid, persoanăjuridică
română/străină)
9 _
UNDE S-a Comis infracţiunea? (este o infracţiune considerată
(p o tr iv it criteriu lu i U B IC U IT Ă Ţ II) comisă pe teritoriul României?)
(s e răsp u n d e la
întrebarea) " ■ " ■ " - " 3 ..........................
S E P O A T E A P L IC A
LEGEA PENALĂ
R O M Â N Ă ÎN
IN AFARA ROM ÂNIEI = T E M E IU L U N U I ALT
PRINCIPIU
(personalitatea,
realitatea,
universalitatea)
i NU! ş
CONTEAZĂ CINE A COMIS-O/ÎMPOTRIVA CUI A COMIS-O
(român, străin, apatrid, persoanăjuridică română/străină)
m Ase vedea, în acest sens, şi M. Balan , op. cit., p. 19, 20; în acelaşi sens se pronunţă şi: Fl. Streteanu , D. Niţu ,
op. cit., p. 169; G. A ntoniu , op. cit., p. 375.
Secţiunea a 3-a. Principiul personalităţii

legii penale române
§1. Principiul personalităţii legii penale române-principiu complementar

în materia aplicării legii penale în spaţiu
După cum s-a indicat deja, legiuitorul român actual nu limitează cazurile de aplicare în
spaţiu a propriei legi penale doar la împrejurările în care sunt întrunite cerinţele necesare
pentru a fi incident principiul teritorialităţii. Urmărind să confere o vocaţie cât mai completă/
largă de aplicare dispoziţiilor penale elaborate, faţă de multiplele situaţii care ar genera
interesul său (legitim) de exercitare a represiunii, legiuitorul român reglementează - cu titlu de
principii derivate/secundare/complementare de aplicare în spaţiu a legii autohtone - (şi) un
număr de trei ipoteze în care, deşi fapta incriminată este comisă în afara teritoriului naţional,
statul român îşi rezervă/afirmă, totuşi, dreptul de a-şi aplica propria reglementare pentru
soluţionarea raportului juridic de conflict generat. Prima dintre aceste situaţii vizează cazul
potrivit căruia legea penală naţională îşi urmăreşte propriii cetăţeni, precum şi persoanele
juridice române, guvernându-le - de principiu - comportamentul, chiar şi atunci când sunt
în afara graniţelor statului. Practic, acestora le incumbă obligaţia generală de a respecta
prevederile penale stipulate în cadrul normativ naţional, indiferent de locul efectiv în care
se află la un anumit moment dat (fie teritoriul unui alt stat, fie o zonă care nu este supusă
niciunei suveranităţi).
Astfel, potrivit art. 9 CP, se dispune, în esenţă (sub denumirea marginală „Personalitatea
legii penale"-regulă cunoscută în doctrină şi sub denumirea de principiul cetăţeniei active),
că legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către
un cetăţean român sau de o persoană juridică română. Decurge din textul normativ că
acest principiu de aplicare în spaţiu a legii penale române îşi întemeiază incidenţa pe o
dublă premisă esenţială (şi anume, în ordinea aceasta): de natură spaţială (identificarea
locului săvârşirii faptei incriminate ca fiind în afara teritoriului României - căci, altfel, ar
deveni incident principiul teritorialităţii, care este prioritar), precum şi personală/individuală
(identificarea subiectului activ al infracţiunii - infractorul - drept cetăţean român sau persoană
juridică română). Astfel, dacă se determină că fapta incriminată s-a comis în afara teritoriului
României, dar nu se identifică persoana făptuitorului (infractorului) drept cetăţean român sau
persoană juridică română, urmează a se verifica posibila incidenţă a următoarelor principii
(subsidiare) de aplicare în spaţiu a legii penale române, şi anume (în ordinea aceasta):
realitatea sau universalitatea.
Prevederea normativă cuprinde două ipoteze legale [alin. (1) şi alin. (2)], care conţin
condiţii proprii de reglementare (deosebirea vizând tipul infracţiunii comise, potrivit criteriului
gravităţii abstracte a acesteia), precum şi o cerinţă comună, de natură procesuală penală
[alin. (3)].
Cu privire la dispoziţia legală pre-indicată se poate formula aceeaşi observaţie pe care
am realizat-o şi în raport de exprimarea legislativă întrebuinţată în formularea regulii
teritorialităţii, şi anume că se impune o interpretare extensivă a textului normativ, în privinţa
tipului de activitate incriminată a cărei comitere (în condiţiile stipulate în cuprinsul art. 9 CP)
generează aplicarea legii penale române (potrivit principiului personalităţii). Astfel, deşi în
lege este întrebuinţată expres noţiunea de infracţiune (cu referire la tipul de faptă comisă
în străinătate de către cetăţeanul român sau persoana juridică română), în realitate, legea
penală română ar trebui să îşi poată găsi o posibilă aplicare chiar şi în anumite ipoteze în
care fapta prevăzută de legea penală română (astfel săvârşită) nu va întruni, pe caz concret,
toate cerinţele necesare pentru a fi considerată infracţiune (conform art. 15 CP)[1].
Calificarea conduitei adoptate drept faptă incriminată urmează să fie efectuată (în toate
cazurile) potrivit legii penale române.
§2. Analiza principiului personalităţii legii penale române

Codul penal în vigoare scindează regimul aplicării legii penale române potrivit principiului
personalităţii în două ipoteze, condiţionate de gravitatea infracţiunii comise, în aprecierea
dată de legiuitorul penal naţional121. Astfel, din prevederile art. 9 alin. (1) CP reiese că legea
penală se va aplica potrivit principiului personalităţii atunci când cetăţeanul român sau
persoana juridică română comite, în afara teritoriului României, o fapta grava, dintre cele
prevăzute de legea penală română (indiferent unde se săvârşeşte aceasta: pe teritoriul unui
alt stat sau într-un loc nesupus niciunei suveranităţi etatice - textul legal nu distinge cu
privire la locul exact al săvârşirii infracţiunii, cât timp acesta este în afara teritoriului ţârii).
Gravitatea faptei incriminate comise se evaluează exclusiv potrivit dispoziţiilor cuprinse
în legea noastră penală, reflectându-se în pedeapsa abstractă prevăzută pentru tipul de
conduită manifestată. Sunt apreciate ca întrunind această condiţie (în legătură cu problema
de drept aici tratată) faptele incriminate pentru care legea prevede o anumită pedeapsă
privativă de libertate, după caz: detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 10 ani[31.
Conform dispoziţiei din art. 9 alin. (2) CP, se reglementează aplicarea legii penale române
în spaţiu, conform principiului personalităţii, în cazul săvârşirii unor fapte de o gravitate
[1] Astfel, de exemplu, potrivit art. 107 alin. (2) CP, dacă cetăţeanul român/persoana juridică română comite în
străinătate o faptă incriminată, care (în plus, pe caz concret) nu este justificată (ca efect al intervenţiei unei cauze
justificative), atunci devine posibilă aplicarea - potrivit legii penale române - a unei sancţiuni de drept penal, anume
o măsură de siguranţă (desigur, dacă din speţa respectivă reiese că luarea unei asemenea măsuri este necesară
pentru a înlătura, pentru viitor, o stare de pericol manifestată de făptuitor prin comiterea acelei fapte incriminate).
[2] Optăm pentru o asemenea expunere în considerarea modului expres de structurare a dispoziţiei normative
din art. 9 CP, deşi apreciem că se poate susţine şi o manieră diferită de sistematizare a materiei în cauză. Astfel, se
poate susţine că elementul de bază al scindării ipotezelor legale în considerarea cărora este reglementat, de lege
lata, principiul personalităţii aplicării legii penale române este reprezentat de aspectul referitor la cazurile în care
se solicită sau nu verificarea condiţiei (suplimentare) a dublei incriminări (iar nu aspectul referitor la gravitatea
infracţiunii comise). Conform acestei opţiuni analitice, structurarea materiei ar putea fi realizată urmărindu-se tot
două planuri de referinţă, şi anume: ipoteze de incidenţă a principiului personalităţii care nu sunt condiţionate de
întrunirea cerinţei dublei incriminări [situaţiile reglementate de art. 9 alin. (1) şi de art. 9 alin. (2) teza a ll-a CP],
respectiv ipoteze de incidenţă a principiului personalităţii care sunt condiţionate de întrunirea cerinţei dublei
incriminări [situaţiile reglementate de art. 9 alin. (2) teza I CP].
[3] Ca regulă, atunci când legea penală condiţionează incidenţa unei instituţii de îndeplinirea unei cerinţe privitoare
la o anumită gravitate a faptei incriminate, interesează limita superioară (numită maxim special) a pedepsei abstracte
(prevăzută de lege) pentru respectiva infracţiune, iar nu limita sa inferioară (numită minim special). Se impune
sublinierea faptului că legea română prevede, în art. 9 alin. (1) CP, că infracţiunea comisă trebuie să fie una pentru
care să se prevadă fie pedeapsa detenţiunii pe viaţă, fie închisoarea mai mare de 10 ani. Prin urmare (referitor la
această din urmă situaţie), valoarea maximului special al pedepsei închisorii, prevăzută de legea română pentru
fapta incriminată comisă, trebuie să fie superioară limitei indicate de 10 ani (să o depăşească pe aceasta, chiar şi
cu o zi), egalitatea nesatisfâcând această cerinţă. Prin urmare, este indiferent cuantumul pedepsei concrete care
se va stabili într-o anumită cauză determinată pentru săvârşirea acelei fapte penale, câtă vreme maximul special
al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă este mai mare de 10 ani închisoare. Spre exemplu, în
ipoteza comiterii în străinătate, de către un cetăţean român, a unei infracţiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte (art. 195 CP), pentru care pedeapsa prevăzută de legea română este închisoarea de la 6 la 12 ani, avându-se
în vedere maximul special al pedepsei abstracte, se va putea aprecia că infracţiunea comisă este una pentru care
pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 10 ani, fiind, aşadar, incidenţă aplicarea legii noastre
penale în baza principiului personalităţii, potrivit art. 9 alin. (1) CP (indiferent dacă pedeapsa concretă stabilită de
instanţă va fi închisoarea mai mică, egală sau mai mare de 10 ani).
inferioară faţă de gravitatea infracţiunilor la care face referire art. 9 alin. (1) CP (este vorba,
aşadar, despre infracţiuni pentru care legea penală română prevede o pedeapsă abstractă cu
amenda ori cu închisoarea de cel mult 10 ani). Este de observat scindarea dispoziţiei legale în
două ipoteze, în funcţie de locul exactdin afara teritoriului Românie
infracţiunii: fie teritoriul unui alt stat, fie un loc care nu e supus jurisdicţiei niciunui stat.
a) Conform art. 9 alin. (2) teza I CP [spre deosebire de ipoteza prevăzută în art. 9
alin. (1) CP], aplicarea în spaţiu a legii penale române, potrivit principiului personalităţii, va
fi condiţionată de o cerinţă suplimentară, denumită în doctrină verificarea cerinţei dublei
incriminări. Conceptul semnifică obligaţia de identificare a unei dispoziţii de incriminare în
care să se poată încadra fapta concret săvârşită, prin raportare la legislaţia penală a două
state (iar nu doar a unuia singur, cum este cazul în raport de principiul teritorialităţii), adică
atât în considerarea sistemului juridic al statului român, cât şi în privinţa legislaţiei penale
a unui alt stat (cel pe teritoriul căruia a fost comisă activitatea făptuitorului).
Dacă dubla incriminare lipseşte, pe caz concret (fapta fiind incriminată în România, dar
nu şi în celălalt stat de referinţă din speţa dată), atunci rezultă că, nefiind întrunită o cerinţă
de care depinde funcţionarea principiului reglementat în art. 9 CP, legea penală română nu
va fi incidenţă (cel puţin nu în baza acestui principiu de aplicare în spaţiu).
Condiţia dublei incriminări presupune verificarea, în legea străină, doar a aspectelor privind
incriminarea (aşadar, chestiuni legate de instituţia fundamentală a infracţiunii). Verificarea
tuturor aspectelor legate de instituţia fundam entală a răspunderii penale, respectiv a
sancţiunilor de drept penal se va realiza exclusiv în baza legii penale române (nu interesează
dispoziţiile legii străine în materia condiţiilor de tragere la răspundere penală pentru fapta
incriminată comisă ori acelea referitoare la cauzele de înlăturare a răspunderii penale; este
indiferentă împrejurarea că legea străină ar reglementa, eventual, sancţiuni mai favorabile
decât legea română, precum şi potenţiale cauze de înlăturare ori de modificare a executării
pedepsei etc.)111.
Verificarea existenţei dublei incriminări se va putea considera îndeplinită, cu rezultat
pozitiv, atunci când în legea penală a celuilalt stat (statul de referinţă) se va identifica o
normă de incriminare aptă să susţină încadrarea juridică a faptei efectiv comise (în acel stat,
de către cetăţeanul român/persoana juridică română). Nu se impune ca denumirea tipului
de comportament astfel incriminat să fie identică în raport cu aceea din legislaţia română,
nici ca fapta să fie apreciată ca lezând (în principal) acelaşi tip de valoare socială ca aceea
pe care se consideră că o protejează incriminarea sa din legea noastră penală (asemenea
aspecte având, uneori, un grad sporit de relativitate)121.
Evidenţiem, totodată, că, atunci când legea penală română impune, pentru aplicarea sa
în temeiul principiului personalităţii, verificarea dublei incriminări, se indică limitativ statul
terţ în raport de care urmează a se realiza verificarea îndeplinirii acestei condiţii, şi anume
statul pe teritoriul căruia a fost săvârşită fapta! Aşadar, condiţia urmează a fi verificată
exclusiv în raport de legislaţia penală a statului străin care şi-ar putea aplica legea proprie1
[1) Astfel, dacă legea străină ar prevedea o pedeapsă mai puţin drastică decât cea înscrisă în legea română (ca
natură sau durată/cuantum), infractorul nu are dreptul la aplicarea dispoziţiilor mai favorabile (din legea străină) -
principiul aplicării legii penale mai favorabile este un principiu de aplicare a legii penale în timp (acte normative
emise, în perioade diferite, de acelaşi legiuitor naţional), iar nu în spaţiu (acte normative contemporane unele în
raport de celelalte, emise de legiuitori naţionali diferiţi - având competenţă/aplicabilitate suverană distinctă). în
acelaşi sens, a se vedea (mutatis mutandis) şi M. Zolyneak , Drept penal. Partea generală, voi. I, Ed. Fundaţiei
„Chemarea", laşi, 1992, p. 131.
P1 De pildă, ceea ce legiuitorul penal român califică drept infracţiune de ucidere din culpă s-ar putea regăsi
calificat în alte legislaţii drept omor prin imprudenţă.
în baza principiului teritorialităţii (iar nu în raport de legislaţia penală a vreunui alt stat,
care şi-ar putea revendica, la rându-i, incidenţa propriei legi penale, pentru guvernarea
aceluiaşi raport juridic penal de conflict, darîn considerarea unui alt principiu, subsecvent,
de aplicare a legii în spaţiu)[1].
Raţiunea prevederii acestei veritabile limitări a sferei de acţiune a principiului personalităţii
legii penale a fost fundamentată în Expunerea de motive a proiectului Codului penal (actual)121
ca o raliere la unele legislaţii penale străine, precum şi ca o achiesare, de către legiuitor, la
luări de poziţie ale doctrinei penale formulate sub imperiul Codului penal anterior (care nu
condiţiona, în nicio situaţie, aplicarea legii penale române, potrivit principiului personalităţii, de
verificarea dublei incriminări). într-adevăr, lipsa totală a condiţionării dublei incriminări pentru
aplicarea legii penale române în baza personalităţii semnifica faptul că cetăţeanului român i se
impunea obligaţia de a se supune întotdeauna tuturor prevederilor legii sale penale naţionale,
în egală măsură atunci când se afla în afara ţării, iar nu doar atunci când era pe teritoriul
României. Practic, indiferent de situarea sa sub aspectul locaţiei geografice, un cetăţean
român trebuia să respecte întru totul legislaţia penală a României (şi indiferent de aspecte
precum cele legate de dubla sa cetăţenie, domiciliul/reşedinţa sa etc.p. O asemenea atitudine
inflexibilă a legii penale române era de natură să cauzeze, uneori, prejudicii nejustificate
propriilor cetăţeni atunci când aceştia s-ar fi aflat în străinătate, putând conduce, de pildă,
la crearea unui dezavantaj al acestora/a unei situaţii de inferioritate faţă de alte persoane
aflate în acelaşi spaţiu.
Astfel, în măsura în care anumite fapte incriminate de legea română nu ar fi fost prevăzute
drept infracţiuni de legea penală a statului terţ pe al cărui teritoriu se găseau cetăţenii
români (ba poate, uneori, ar fi reprezentat chiar fapte licite, în mod normal permise în
acel stat), se ajungea în situaţia în care orice altă persoană aflată pe acel teritoriu avea
posibilitatea să adopte respectiva conduită fără teamă de represiune, mai puţin cetăţenii
români, care ar fi avut comportamentul guvernat în continuare de prevederile (mai restrictive)
ale propriei legi naţionale. Pentru acest motiv (printre altele), urmărind a înlătura această
nejustificată inechitate141 (căci ordinea juridică a statului pe teritoriul căruia se comitea *2 4
3
111De pildă: presupunem că A, cetăţean român, a comis pe teritoriul statului X o infracţiune de vătămare corporală
asupra luî B, cetăţean al statului Z. în acest caz, cerinţa dublei incriminări, necesară pentru a se putea aplica legea
penală română în baza principiului personalităţii, va trebui verificată doar în raport de legislaţia statului X (care şi-ar
putea aplica propria lege penală în baza principiului teritorialităţii), iar nu şi de aceea a statului Z, care şi-ar putea
aplica propria lege penală în baza principiului realităţii (presupunând că legile penale ale acelor state ar cuprinde
reglementări similare celor din Codul nostru penal în privinţa aplicării legii în spaţiu). Verificarea condiţiei dublei
incriminări s-ar putea impune, eventual, în raport de două sau mai multe state numai atunci când infracţiunea
s-ar putea considera săvârşită pe teritoriul mai multor state (de pildă, o infracţiune al cărei act de executare a avut
loc pe teritoriul unui stat, rezultatul producându-se pe teritoriul altui stat - ambele state optând pentru regula
ubicuităţii în problema identificării locului comiterii infracţiunii).
[2] „(...) în reglementarea principiului personalităţii, a fost introdusă cerinţa dublei incriminări, cerută de majoritatea
doctrinei române şi urmând unui model acceptat de majoritatea legislaţiilor europene [§7 alin. (2) din Codul penal
german, art. 6 din Codul penal elveţian, art. 5 alin. (1) pct. 2 din Codul penal olandez, art. 23 alin. (2) din Legea
de organizare judecătorească din Spania], dar s-a considerat oportună limitarea acesteia la situaţia infracţiunilor
de gravitate mică şi medie, sancţionate de lege cu închisoarea de cel mult 10 ani [o dispoziţie similară conţine şi
art. 113-6 alin. (2) din Codul penal francez]" - Expunereo de motive a proiectului Codului penal, pct. 2.3.
[3] Astfel, de exemplu, o persoană având (încă) cetăţenie română, chiar dacă nu mai locuia de mai mulţi ani
în România (inclusiv dacă avea dobândită şi cetăţenia statului pe al cărui teritoriu îşi desfăşura viaţa cotidiană),
trebuia să respecte în amănunt legea penală română, indiferent dacă unele fapte incriminate de aceasta erau sau
nu interzise, ca infracţiuni, şi de legea penală a statului de domiciliu/reşedinţă (în caz contrar, putea fi trasă la
răspundere penală în România potrivit principiului personalităţii, fiind posibilă inclusiv judecarea sa în contumacie),
oricât de scăzută ar fi fost gravitatea faptei săvârşite (incriminată în România).
[4] Ordinea juridică penală a statului pe teritoriul căruia s-ar fi comis faptele în cauză nu ar fi fost încălcată de
săvârşirea acestora, din moment ce nu incrimina conduitele respective, iar ordinea juridică din România nu ar fi avut
fapta nu ar fi fost afectată şi - în esenţă - nici ordinea juridică din România nu ar fi suferit
reale atingeri), legiuitorul Codului penal în vigoare a apreciat utilă renunţarea la caracterul
absolut al principiului personalităţii legii penale române, inserând pentru unele cazuri111
cerinţa dublei incriminări.
b) Conform art. 9 alin. (2) teza a Il-a CP, urmează a se face aplicarea spaţială a legii penale
române potrivit principiului personalităţii şi atunci când un cetăţean român sau o persoană
juridică română ar comite în afara teritoriului României şi - neapărat - într-un loc nesupus
jurisdicţiei niciunui stat (iar nu pe teritoriul unui alt stat) o faptă incriminată de legea penală
română (indiferent de gravitatea acesteia), desigur, fără a se mai putea ridica problema
verificării dublei incriminări (căci lipseşte o legislaţie străină de referinţă pentru aducerea
la îndeplinire a acestei proceduri)121.*1
de suferit în mod direct nicio atingere, căci fapta nu s-ar fi produs pe teritoriul naţional (iar răsunetul asupra opiniei
publice şi tulburarea ordinii de drept din România ar fi fost, astfel, mult diminuate, dacă nu chiar inexistente). Nici
afectarea imaginii naţionale nu ar reprezenta, în sine, un argument de nedepăşit în justificarea deciziei de a impune
întotdeauna stricta respectare a legii penale propriilor cetăţenilor aflaţi în state terţe, atunci când anumite fapte
incriminate de aceasta nu ar constitui infracţiuni potrivit legislaţiei locale (spre exemplu, dacă un cetăţean român
aflat pe teritoriul unui stat în care deţinerea unei arme de foc nu este interzisă ca infracţiune ar lua în posesie o
asemenea armă, cu observarea tuturor formalităţilor impuse de statul respectiv, ar fi exagerată reţinerea posibilităţii
de aplicare a legii penale române, potrivit principiului personalităţii, pentru comiterea infracţiunii de nerespectore
a regimului armelor şi muniţiilor, pe motivul că în România nu i s-ar fi permis, în aceleaşi condiţii ca în statul terţ,
să deţină acea armă, respectiv că nu a obţinut autorizaţiile de la autorităţile române competente în domeniu; în
plus, într-o atare situaţie, nici nu s-ar putea pune problema unei afectări a imaginii internaţionale a României sau
a unei violări a ordinii de drept din România).
[1] Credem că este corectă decizia de a nu generaliza nelimitat raţionamentul, până în punctul în care să se
ajungă la o condiţionare totală a aplicării legii penale române, potrivit principiului personalităţii, de verificarea dublei
incriminări, indiferent de gravitatea faptelor comise. Astfel, există posibilitatea (chiar dacă scăzută şi preponderent
teoretică, dar nu cu totul improbabilă) ca anumite tipuri de comportament apreciate drept extrem de grave, în
optica legiuitorului penal român, să nu fie totuşi incriminate de alţi legiuitori naţionali. în măsura în care resortisanţi
români ar ajunge pe teritoriul acelor state, o condiţionare completă a aplicării legii române, potrivit principiului
personalităţii, de stabilirea cerinţei dublei incriminări ar putea fi recepţionată ca un îndemn tacit adresat acestora,
de către statul român, la comiterea acelui gen de faptă, dar numai pe teritoriul statului respectiv. Conduita fiind
gravă şi foarte gravă în aprecierea legii penale române, o asemenea atitudine ar fi periculoasă, stimulând instincte
infracţionale nedorite în persoana propriilor resortisanţi şi putând conduce la un veritabil turism infracţional, ceea
ce, desigur, niciun legiuitor responsabil nu poate încuraja sau tolera. Este totuşi de remarcat (şi, implicit, de avertizat
legiuitorul, de lege ferenda) că, prin coroborarea condiţiei de gravitate abstractă a faptelor comise, astfel cum a
fost aceasta impusă în art. 9 CP (pentru a nu mai fi necesară verificarea dublei incriminări), cu numeroase valori
ale maximelor speciale stabilite de lege pentru incriminări care probează, pe fond, o gravitate sporită, se ajunge
la concluzia că, în realitate, numeroase fapte extrem de grave ar putea fi comise cu impunitate în străinătate de
către cetăţeni români, dacă legislaţia statului pe al cărui teritoriu ar comite respectivele fapte nu le-ar incrimina
[avem în vedere, spre exemplu, fapte precum uciderea la cererea victimei (art. 190 CP)]. A se vedea şi G. A ntoniu ,
op. cit., p. 377, 378.
[21 Soluţia este susţinută de împrejurarea că, altfel, s-ar putea crea situaţii de impunitate nejustificate [prin
comparaţie cu situaţiile de impunitate admise de legiuitorul nostru penal potrivit art. 9 alin. (2) teza I CP, decurgând
din împrejurarea - echitabilă-că fapta comisă nu este considerată ilicit penal pe teritoriul statului unde se găseşte
cetăţeanul român sau persoana juridică română, atunci când o săvârşeşte]. O potenţială discuţie credem că poate
fi purtată cu privire la sfera exactă de acoperire a acestei dispoziţii, în ceea ce priveşte semnificaţia conceptului
de loc nesupus jurisdicţiei niciunui stat. Dacă ar fi să efectuăm o paralelă între această noţiune şi dispoziţiile
art. 8 alin. (2) şi (3) CP, ne apare rezonabilă întrebarea: locul nesupus jurisdicţiei niciunui stat, ca loc al comiterii
faptei incriminate, la care se referă art. 9 alin. (2) teza a ll-a CP, trebuie înţeles ca loc propriu-zis (teritoriu fizic,
indicat de coordonate geografice) sau potrivit unei accepţiuni juridice (asimilându-se locului anterior indicat şi
locul reprezentat de bordul unei nave/aeronave străine, indiferent de locaţia geografică în care s-ar afla aceasta
la momentul săvârşirii infracţiunii)? Cu alte cuvinte, luăm următorul exemplu: să presupunem că un cetăţean
român comite o infracţiune pentru care legea penală română prevede o pedeapsă cu amenda ori cu închisoarea
de cel mult 10 ani, pe când se afla la bordul unei nave/aeronave străine (înmatriculată într-un alt stat), în timp ce
aceasta naviga într-un spaţiu nesupus suveranităţii niciunui stat (de exemplu, marea liberă/spaţiul aerian al mării
Referitor la calitatea pe care trebuie să o întrunească infractorul pentru a se pune problema

aplicării legii româneîn temeiul personalităţii (atunci când infracţiunea s-a comis în străinătate),
este de remarcat că reglementarea indică expres atât persoana fizică - ce trebuie să aibă
cetăţenie română cât şi persoana juridică - ce trebuie să fie o entitate cu personalitate
juridică dobândită în (şi potrivit) dreptul(ui) român.
Cât priveşte persoana fizică având cetăţenie românâ*1 *ll], din moment ce textul normativ
2
nu distinge, reiese că sunt avuţi în vedere, în egală măsură, toţi cetăţenii români (desigur,
persoane care au capacitate penală), indiferent dacă aceştia cumulează (sau nu) şi cetăţenia
vreunui alt stat. Altfel spus, persoana care are dublă (multiplă) cetăţenie, dintre care una
este cetăţenia statului român, va fi considerată de către autorităţile române ca fiind (doar)
cetăţean românl2], cealaltă cetăţenie deţinută fiind irelevantă (inopozabilă, practic ca şi
inexistentă) în relaţiile dintre respectiva persoană şi statul român! Dacă o asemenea persoană
va comite o faptă incriminată de legea penală română, pe teritoriul unui alt stat (inclusiv
pe teritoriul statului a cărui cetăţenie o cumulează cu cea română), legea penală română
va fi incidenţă, potrivit principiului personalităţii (desigur, în prezenţa tuturor condiţiilor
prevăzute conform art. 9 CP român).
libere). Se va aprecia automat incidenţă prevederea din art. 9 alin. (2) teza a ll-a CP (urmând a se aplica legea penală
română potrivit principiului personalităţii, fără a mai fi necesară verificarea dublei incriminări - sau chiar în cazul
în care s-ar stabili expres inexistenţa acesteia), apreciindu-se că infracţiunea a fost comisa într-un loc (geografic)
nesupus suveranităţii niciunui stat (marea liberă/spaţiul aerian de deasupra mării libere), sau va fi mai întâi necesară
stabilirea existenţei dublei incriminări în raport de legislaţia penală a statului al cărui pavilion îl arborează nava/în
care este înmatriculată aeronava (cu potenţialul efect al excluderii aplicării legii penale române şi al apariţiei unei
situaţii de impunitate în cazul în care nu s-ar verifica incriminarea respectivei conduite în legislaţia acestui din urmă
stat), considerându-se că infracţiunea a fost comisa într-un loc asimilat (juridic) cu teritoriul acelui stat [că este,
aşa cum dispune şi art. 8 alin. (3) CP român, o infracţiune care se considera săvârşită pe teritoriul acelui stat, deşi
nu s-a comis efectiv pe vreo parte componentă din teritoriul său propriu-zis]? Departe de a fi simple interogaţii
teoretice, suntem de părere că răspunsurile furnizate acestor ipoteze pot avea un impact practic cât se poate de
concret şi de major asupra unor persoane (făcând uneori diferenţa dintre tragere la răspundere penală ori lipsa
tragerii la răspundere penală a făptuitorului), impunându-se elucidarea lor. în acest moment, suntem înclinaţi să
argumentăm o soluţie corespunzătoare primei variante de rezolvare (dintre alternativele ante-indicate), plecând
de la realitatea obiectivă (coordonatele geografice ale locaţiei săvârşirii infracţiunii, în mod obiectiv, nu corespund
teritoriului niciunui stat), coroborată cu imprecizia şi relativitatea posibilelor prevederi interne din legislaţia altor
state cu privire la regimul juridic al infracţiunilor comise la bordul navelor/aeronavelor ce aparţin acestora [nu poate
exista certitudinea apriorică a existenţei, în legislaţia penală internă a oricărui stat, a unei prevederi echivalente
celei din art. 8 alin. (3) CP român]. Or, o altă soluţie ar putea conduce fie la ipoteze de impunitate nejustificate, fie
la o pendulare între aplicarea sau neaplicarea legii penale române în baza principiului personalităţii, condiţionată
de verificarea dublei incriminări, după cum s-ar stabili că legea penală a statului în care este înmatriculată nava/
aeronava conţine sau nu prevederi similare art. 8 alin. (3) CP român (pentru a nu se permite asemenea cazuri,
nejustificate, de impunitate) - ceea ce nu considerăm că ar reprezenta o rezolvare coerentă şi viabilă, din punct de
vedere juridic, a situaţiilor de acest gen (aceasta fiind şi o rezolvare în afara coordonatelor reglementării exprese
prevăzute de legiuitorul român, aşadar, una extralegală).
[1] Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea cetăţeniei române (Legea nr. 21/1991, republicată în M. Of. nr. 576 din
13 august 2010), „Cetăţenia română este legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul român".
[2] Această idee ar putea fi desprinsă chiar din prevederile art. 1 alin. (2) teza I din Legea nr. 21/1991, potrivit
cărora „Cetăţenii români sunt egali în faţa legii (...)", precum şi din Constituţie [art. 15 din Legea fundamentală
dispune, în alin. (1), că „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte
legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea", iar art. 16 alin. (1) statuează că „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări"]. Reiese din aceste prevederi legale (printre altele) că statul
român/autorităţile statului român nu pot implementa deosebiri de tratament (penal) între propriii cetăţeni în
funcţie de anumite aspecte, inclusiv de împrejurarea că aceştia au doar o singură cetăţenie (română) sau cumulează
mai multe cetăţenii (printre care una este şi cea română). Altfel spus, în relaţia cu statul român/cu autorităţile
acestuia, un cetăţean român trebuie considerat a fi (numai) cetăţean român (indiferent dacă mai are sau nu şi vreo
altă cetăţenie, pe care nu o poate însă invoca în faţa autorităţilor române, după cum nici acestea nu ar putea să o
invoce împotriva respectivului cetăţean român). A se vedea şi G. A ntoniu , op. cit., p. 377.
Reglementarea principiului personalităţii legii penale române este în acord cu prevederile

constituţionale, potrivit cărora „Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului
român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile
cu absenţa lor din ţară" (art. 17 din Legea fundamentală).
Considerăm că această condiţie (prezenţa cetăţeniei române a făptuitorului) urmează a
fi verificată atât în raport de momentul săvârşirii infracţiunii, cât şi în raport de momentul
judecării infractorului111. Practic, pentru a fi subiect al aplicării legii penale române potrivit
personalităţii, infractorul trebuie să fie o persoană cu cetăţenie română atât la data comiterii
faptei (altfel, nu ar exista temei pentru a i se solicita respectarea acestei legi - cel puţin nu în
baza principiului personalităţii căci nu ar avea calitatea de destinatar al acesteia), cât şi la
data pronunţării hotărârii definitive (lipsa calităţii de cetăţean român la momentul judecăţii
semnifică o rupere a legăturii specifice în temeiul căreia acea persoană datorează supunere
faţă de statul român, de legile sale şi de deciziile luate de autorităţile judiciare ale acestuia,
tocmai în considerarea statutului său de cetăţean român)121. Considerăm că în sensul acestei
soluţii pot fi invocate şi dispoziţiile cuprinse în art. 27 lit. a) din Legea cetăţeniei române
(Legea nr. 21/1991), potrivit cărora „Pentru motive temeinice se poate aproba renunţarea la
cetăţenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi care: a) nu este învinuită (sic!)
sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală (sic!)". Practic, o
acuzaţie formală (analizată în cadrul procesual corespunzător) de săvârşire a unei infracţiuni
ori o condamnare la o pedeapsă încă neexecutată integral constituie impedimente faţă de
renunţarea la cetăţenia română131.
Pe de altă parte, dacă infractorul nu avea cetăţenie română la data comiterii faptei
incriminate (în străinătate), dar a dobândit-o ulterior, ar fi, de asemenea, impropriu să i se
poată aplica legea penală română în baza principiului personalităţii141, căci, la momentul1 4
3
2
[1] în acelaşi sens se pronunţă şi o parte a doctrinei; a se vedea (de pildă) Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 181.
[2] Conform art. 54 alin. (1) din Constituţie, se stabileşte [desigur, în raport de cetăţenii români - după cum
reiese prin coroborarea cu prevederea din alin. (2) al aceluiaşi articol] că „Fidelitatea faţă de ţară este sacră".
[3] Considerăm însă că reglementarea astfel indicată permite, în mod excepţional, apariţia unor cazuri (nefericite)
de impunitate, căci nu se prevede o procedură de anulare a aprobării la renunţarea la cetăţenia română (iar
impedimentul mai sus relevat în raport de aprobarea renunţării la cetăţenia română este dependent de mai multe
variabile: descoperirea infracţiunii; identificarea unui anumit cetăţean român drept potenţial făptuitor-persoană
bănuită; demararea unor proceduri judiciare penale formale, legate de comiterea respectivei infracţiuni, avându-l
pe acest cetăţean român drept suspect sau inculpat în cauză). Astfel, ne putem imagina ipoteza unei persoane
care, având cetăţenie română, comite pe teritoriul unui alt stat o faptă gravă, incriminată de legea română, dar nu
şi de legea statului terţ respectiv. în măsura în care o asemenea persoană ar reuşi să renunţe la cetăţenia română
înainte de a fi formal acuzată, într-o procedură judiciară penală desfăşurată în România, de săvârşirea respectivei
infracţiuni, atunci legea penală română nu i s-ar mai putea aplica acelei persoane (pe motiv că, după cum am
arătat, pentru a fi incident principiul personalităţii, prezenţa cetăţeniei române ar trebui verificată atât la momentul
comiterii faptei, cât şi la data judecăţii, iar acest din urmă aspect nu s-ar mai confirma în speţa descrisă), iar legea
penală străină nu ar fi nici ea aplicabilă, neincriminând fapta comisă. Prin urmare, într-o asemenea ipoteză, nu ar
mai fi posibilă sub nicio formă tragerea la răspundere penală a infractorului (decât dacă s-ar aprecia că legea penală
română se poate aplica, potrivit principiului personalităţii, chiar şi atunci când subiectul activ al infracţiunii nu mai
verifică cetăţenia română la data judecăţii, atât timp cât a avut-o la momentul comiterii infracţiunii - soluţie pe care
nu o susţinem). Potrivit unui punct de vedere exprimat în doctrină, „(...) în ipoteza în care calitatea de cetăţean
român este pierdută după comiterea infracţiunii, dar anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
(...), în măsura în care statul român doreşte să îl tragă la răspundere pe infractor, această soluţie este posibilă,
sub rezerva îndeplinirii condiţiilor altui principiu de aplicare în spaţiu a legii penale române, în afara principiului
personalităţii" - Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 182. Nu achiesăm la această opinie (aspect asupra căruia vom
reveni ulterior, în momentul analizei calităţii pe care trebuie să o îndeplinească făptuitorul, atât în raport de
momentul săvârşirii infracţiunii, cât şi de cel al judecăţii penale, pentru aplicarea în spaţiu a legii penale române
conform principiilor realităţii şi universalităţii).
[4] C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 111, 112.
respectiv, acea persoană nu avea (de principiu) obligaţia de observare şi de respectare a

prevederilor penale ale statului român. Trebuie arătat că, în mod simetric cu ipoteza expusă
anterior (referitor la impedimentul la renunţarea la cetăţenia română bazat pe existenţa unor
cauze penale încă nefinalizate - lato sen
),în Legea nr. 21/1991 [art. 8 alin. (1)] se
u
(cu titlu de cerinţă necesară pentru dobândirea cetăţeniei române) şi că „Cetăţenia română
se poate acorda, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin, dacă îndeplineşte
următoarele condiţii: (...) e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în
ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român". Prin
urmare, comiterea unei infracţiuni, chiar în străinătate, de către o persoană care nu avea
la acel moment cetăţenia statului român va (putea) bloca procedura prin care acesteia i
s-ar acorda cetăţenia română (rămânând posibil ca, pentru acea infracţiune comisă, legea
penală română să i se poată aplica, eventual, în baza principiului realităţii sau a principiului
universalităţii - desigur, dacă ar fi întrunite toate condiţiile necesare pentru ca unul dintre
acestea să fie incidente, pe caz concret)11'.
Persoana juridică română este o entitate colectivă care a dobândit personalitate juridică
potrivit reglementărilor specifice din dreptul român intern (trebuie să întrunească toate
cerinţele impuse de lege pentru a fi incidenţă instituţia răspunderii penale a persoanei juri
dice)'21. Totuşi, sunt exceptate de la aplicarea legii penale române (indiferent de principiul
potrivit căreia ar fi aceasta aptă de aplicare în spaţiu) unele persoane juridice expres indicate1
111 Există, din nefericire, şi în raport de această ipoteză, situaţii posibile în considerarea cărora s-ar putea
ajunge la cazuri de impunitate. De pildă, o persoană care nu are cetăţenie română poate comite în străinătate o
infracţiune, după care să solicite acordarea cetăţeniei române, iar cererea să îi fie aprobată, fără a se fi descoperit
acea infracţiune sau legătura dintre faptă şi persoana care a comis-o. în acest caz, aplicarea legii penale române
ulterior acordării cetăţeniei române nu ar mai putea avea loc (de principiu) în baza art. 10 sau art. 11 CP (pentru
că, la momentul judecăţii, acuzatul ar fi cetăţean român), dar nici în baza art. 9 CP (pentru că, la data comiterii
infracţiunii, acesta nu avea calitatea de cetăţean român). Considerăm, totuşi, că ieşirea dintr-un asemenea impas
ar fi mai facilă decât în situaţia inversă (anterior ilustrată), deoarece Legea cetăţeniei române prevede o procedură
de retragere a cetăţeniei române (art. 32 din Legea nr. 21/1991), care s-ar putea întrebuinţa într-un asemenea
caz. Astfel, conform art. 24 lit. a) din actul normativ aici invocat, cetăţenia română se poate pierde (printre altele)
prin retragerea acesteia, iar conform art. 25, se arată motivele care pot genera o asemenea retragere. Printre
acestea, la lit. c) se indică ipoteza persoanei care „a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase". Or, se
poate aprecia că atestarea mincinoasă a întrunirii condiţiei de dobândire a cetăţeniei române, prevăzută la art. 8
alin. (1) din Legea nr. 21/1991, constituie utilizarea unui mijloc fraudulos pentru dobândirea cetăţeniei române (în
absenţa întrebuinţării căruia aceasta poate nu ar fi fost acordată de la bun început). Prin urmare, dacă s-ar proceda
la o retragere a cetăţeniei române pe acest motiv, ar redeveni posibilă aplicarea legii penale române cu privire la
respectiva persoană (pentru infracţiunea comisă), în temeiul principiului realităţii sau - după caz - al universalităţii
(dacă s-arîndeplini toate condiţiile de incidenţă a acestora). Desigur, rămâne de analizat în ce măsură infracţiunea
comisă ar putea fi apreciată drept una care are aptitudinea să atragă nedemnitatea unei persoane de a fi cetăţean
român. Apreciem că relativitatea prevederii în cauză este criticabilă şi - potenţial - neconstituţională, prin similitudine
cu formulări legale asemănătoare cenzurate deja de Curtea Constituţională; în acest sens, a se vedea dispoziţia
cuprinsă în art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (republicată
în M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011), declarată neconstituţională prin Decizia C.C.R. nr. 225/2017 (M. Of. nr. 468
din 22 iunie 2017); prevederea în cauză statua că „Este nedemn de o fi avocat: (...) a) cel condamnat definitiv prin
hotărâre judecătoreasca la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să
aducă atingere prestigiului profesiei (...)”. Pentru o posibilă soluţie alternativă formulată în doctrină (la care nu
achiesăm), a se vedea Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 181, 182 [în aprecierea noastră, dispoziţia din art. 23
alin. (1) din Legea nr. 302/2004 - soluţia propusă - nu constituie o dispensă de la identificarea unui principiu de
aplicare a legii române în spaţiu].
[2) A se vedea dispoziţiile din Titlul VI al Părţii generale a Codului penal („Răspunderea penală a persoanei
juridice"), art. 135-151. Menţionăm că acele entităţi/forme de organizare economică instituite potrivit legislaţiei
naţionale, dar care nu au personalitate juridică conform legii române, nu pot răspunde penal în această calitate
(de persoană juridică), urmând însă a putea răspunde penal, pentru infracţiunile comise în desfăşurarea activităţii
lor (ori în numele sau în interesul lor), persoanele fizice care au realizat efectiv activitatea incriminată! A se vedea,
în acest sens (referitor la întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de întreprinzătorul
de lege (art. 135 CP), şi anume: statul; autorităţile publice; instituţiile publice (dar, acestea
din urmă, numai dacă au săvârşit infracţiunea în exercitarea unei activităţi care nu poate
face obiectul domeniului privat).
Pentru că legea noastră penală nu face nicio precizare expresă în acest sens, reiese
că principiul personalităţii va f i incident indiferent dacă persoana juridică română care a
comis infracţiunea în străinătate are dobândită (sau nu) şi personalitate juridică străină
(indiferent, aşadar, de situaţiile posibile în această privinţă - care depind şi de legislaţia
extrapenală a statului român, precum şi de aceea a statelor terţe în care ar putea avea
activităţi persoanele juridice române). Prin urmare, este de observat că, prin aceste dispoziţii
(art. 9 CP), legiuitorul român admite posibilitatea ca o entitate colectivă având personalitate
juridică într-un stat (în speţă, în România) să poată activa pe teritoriul unui alt stat (chiarfără
a avea dobândită în mod neapărat personalitate juridică potrivit reglementărilor acelui stat),
ocazie cu care să comită şi o faptă incriminată (de legea penală română). De asemenea, este
de remarcat că prevederile analizate (aplicarea legii penale române potrivit personalităţii,
atunci când infractorul ar fi o persoană juridică română) nu solicită (nici măcar atunci când
se impune necesitatea stabilirii existenţei dublei incriminări) şi o verificare a împrejurării că
legislaţia penală a statului pe teritoriul căruia s-a comis infracţiunea săvârşită de persoana
juridică română reglementează instituţia răspunderii penale a persoanei juridice. Aşadar,
(întrebuinţând argumentul de interpretare logico-raţională ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus) putem concluziona că legea penală română va fi aplicabilă, potrivit
art. 9 CP, şi atunci când o persoană juridică română ajunge să activeze pe teritoriul unui
stat terţ, unde comite o infracţiune (în calificarea legii noastre penale), chiar dacă în acel
stat nu se recunoaşte posibilitatea ca o persoană juridică să fie subiect activ al infracţiunii
(nu se reglementează răspunderea penală a persoanei juridice) şi chiar dacă aceasta nu are
dobândită personalitate juridică potrivit sistemului de drept al acelui stat111!
Aplicarea legii penale române conform principiului personalităţii presupune, în

reglementarea actuală, şi îndeplinirea unei cerinţe formale, de procedură (care poate fi
apreciată, în esenţă, o condiţie de oportunitate a tragerii la răspundere penală)l2], potrivit
dispoziţiei din alin. (3) al art. 9 CP. Astfel, separat de necesitatea întrunirii tuturor condiţiilor
de fond decurgând din prevederile art. 9 alin. (1) sau (2) CP, legea stabileşte că „Punerea în
mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului
de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat
sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie"131. Textul cuprinde (în teza finală) şi o (în principiu) utilă indicare procesuală a perioadei
persoană fizică în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 44/2008, care nu are calitatea de persoană juridică), I.C.C.J.,
compl. DCD, Decizia nr. 1/2016 (M. Of. nr. 138 din 23 februarie 2016).
[1] Pentru simetrie, apreciem câ aceste considerente ar fi trebuit sa fie avute în vedere de către legiuitor şi
în reglementarea situaţiilor (inverse, dar, pe fond - ca problemă de drept -, similare) de aplicare a legii penale
române în baza principiilor realităţii şi universalităţii. Ase vedea şi M.l. Michinici, M. Dunea , înT. Toader (coord .),
op. cit., p. 37, 38 şi 42,43. Pentru o opinie relativ concurentă (dar şi-totodată-parţial divergentă), Fl . Streteanu ,
D. NiŢU, op. cit., p. 186, 190.
[2] în acelaşi sens: C. Mitrache , Cr . Mitrache , op. cit. (2016), p. 113; M. Udroiu , V. Constantinescu , Noul Cod
penal. Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 14. în doctrină s-a precizat şi că instituirea acestei
condiţii formale pentru aplicarea legii penale române în temeiul principiului personalităţii poate fi legată de dorinţa
de a evita supraaglomerarea organelor judiciare - Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 184.
[3] Conform dispoziţiilor Codului de procedură penală, urmărirea penală nu poate fi demarată (cel puţin nu in
personam), respectiv acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare atunci când lipseşte (printre altele) o autorizare
expres solicitată de lege, precum cea impusă potrivit art. 9 alin. (3) CP [a se vedea art. 305 alin. (4) şi art. 288
alin. (2)CPPj.
de timpîn core se poate acorda această autorizaţie (şi a momentului de la care începe a se
calcula respectiva perioadă): „Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de
până la 30 de zile de la data solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără
ca durata totală să depăşească 180 de zile" (în acest fel, dreptul procurorului competent
de a emite autorizarea prealabilă nu poate fi exercitat abuziv/arbitrar, după o perioadă de
timp oricât de îndelungată)11'.
Prin urmare, prin inserarea acestei condiţii legale credem că, deşi obligatorie,
incidenţa legii penale române potrivit principiului personalităţii ajunge să depindă (în
realitate) - în prezenţa tuturor condiţiilor de fond necesare pentru funcţionarea sa - de
judecata de oportunitate emisă de un anumit organ al statului (are caracter obligatoriu de
iure şi facultativ de facto). Astfel, este important de subliniat că legea nu prevede expres
criteriile în considerarea cărora procurorul competent [indicat de dispoziţia art. 9 alin. (3) CP]
urmează a emite (sau, dimpotrivă, a nu emite) autorizarea necesară pentru aplicarea legii
penale române potrivit acestui principiu în cauză (ceea ce apreciem a reprezenta un aspect
criticabil al actualei reglementări)'21.
Ca şi în ipoteza aplicării legii penale române potrivit principiului teritorialităţii, principiul

personalităţii nu impune prezenţa la proces (sau în ţară) a infractorului pentru desfăşurarea
procesului penal şi pronunţarea hotărârii definitive. Prin urmare,
şi în contumaciel3]\
în măsura în care pentru aceeaşi infracţiune cetăţeanul român a fost deja judecat şi
condamnat în străinătate, executând deja pedeapsa astfel stabilită, dacă hotărârea instanţei
străine este recunoscută în România, devine incidenţă instituţia computârii (art. 73 CP),
infractorul urmând a fi obligat să execute doar diferenţa de pedeapsă rămasă (în situaţia în
111Deşi prevăzut într-un text formai cuprins în Codul penal, considerăm că termenul menţionat în cuprinsul art. 9
alin. (3) este un termen procedural, iar nu unul substanţial (aspect desprins din ansamblul reglementării şi scopul
acesteia). Prin urmare, apreciem că îi sunt aplicabile dispoziţiile procesuale penale referitoare la termene (inclusiv
la modul lor de calcul - art. 269 CPP), iar nu cele penale substanţiale (art. 186 CP). Potrivit art. 270 alin. (3) CPP,
se statuează: „Cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen dacă data
la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea
actului". Sancţiunea pentru nerespectarea termenului este imposibilitatea de a mai emite ulterior autorizaţia,
respectiv nulitatea unei autorizaţii emise astfel - deci, practic, imposibilitatea de a mai trage la răspundere penală
infractorul în baza principiului personalităţii legii penale române. în acest caz, soluţia procesuală penală (dacă au
fost demarate proceduri judiciare legate de fapta comisă în condiţiile art. 9 CP) va fi clasarea (art. 315 CPP) sau
încetarea procesului penal [art. 396 alin. (6) CPP], în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) teza a ll-a CPP (lipseşte autorizarea
organului competent, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale). în doctrină s-a exprimat opinia (de
principiu, justă) potrivit căreia „introducerea normelor de procedură (...) nu este cea mai fericită soluţie (...),
dat fiind că termenele se referă la durata în care procurorul general poate autoriza punerea în mişcare a acţiunii
penale în raport cu data solicitării de către procurorul ierarhic inferior şi nu au legătură cu data sesizării acestuia
din urmă. Concluzia instituirii acestor norme (...) este însă aceea că, în situaţia în care s-au scurs mai mult de 180
de zile de la data la care procurorul de la parchetul mai întâi sesizat a formulat solicitarea de autorizare, fără ca
procurorul general competent să fi emis autorizarea necesară, prevederile referitoare la personalitatea legii penale
române nu mai sunt aplicabile (...)" - C. Voicu, A.S. Uzlău , C. G higheci, în C. Voicu, A.S. Uzlău , R. Moroşanu ,
C. G higheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 23.
(2] Exemplificativ, s-a arătat că autorizarea prealabilă ar putea fi refuzată, de pildă, atunci când cetăţeanul român
a fost deja condamnat în statul pe al cărui teritoriu a comis fapta (deşi legea penală română îşi conservă dreptul
de aplicare inclusiv în asemenea ipoteze), probabil în ideea de a se evita înfrângerea principiului non bis in idem
(inclusiv sub aspect formal, iar nu doar din punct de vedere concret, acest din urmă deziderat fiind deja asigurat
prin reglementarea instituţiei cornputării de pedeapsă). în acest sens, prevederea poate fi întrebuinţată pentru a se
evita în practică soluţii divergente unor obligaţii internaţionale asumate de statul român (precum aceea derivând din
art. 129 din Legea nr. 302/2004 referitoare la interdicţia urmăririi penale sau a judecării unei persoane care a fost
deja condamnată definitiv într-un stat membru al spaţiului Schengen)-FL. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 184,185.
(3] A se vedea şi C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 113.
care pedeapsa care va fi stabilită de instanţa română va fi una mai mare decât aceea stabilită
de instanţa străină şi executată deja în străinătate)111.
în esenţă, excepţiile instituite cu privire la aplicarea legii penale române, indicate în legătură
cu principiul teritorialităţii (spre exemplu, derogările decurgând din tratate internaţionale
la care România este parte), sunt incidente şi în raport de principiul personalităţii (desigur,
fără luarea în considerarea a ipotezelor care, prin natura lor, constituie excepţii doar de la
aplicarea legii române potrivit teritorialităţii, precum cazul infracţiunilor comise la bordul
navelor aflate sub pavilion străin care tranzitează marea teritorială a României).
§3. Probleme speciale în materia personalităţii legii penale române -

abordare selectivă
în finalul tratării aplicării legii penale române conform principiului personalităţii, ne
îndreptăm atenţia (în mod selectiv) asupra unor aspecte/probleme speciale care se pot
configura în această materie.
a) Apreciem că dispoziţia cuprinsă în art. 9 alin. (1) coroborat cu alin. (2) teza a ll-a CP
rezolvă (de principiu, sub rezerva unor reglementări specifice derogatorii, care ar putea fi
instituite, de pildă, printr-un tratat internaţional) şi situaţia (ipotetică) a infracţiunilor comise
de către un cetăţean român în spaţiul extraatmosferic. Dacă infracţiunea este de o gravitate
sporită, va fi incident art. 9 alin. (1); dacă se situează sub limita de gravitate astfel instituită,
considerăm că se reţine ipoteza din art. 9 alin. (2) teza a ll-a CP. Excepţie ar reprezenta
cazul - (şi mai) ipotetic - în care nava/modulul în care s-ar afla această persoană (şi unde
s-ar comite fapta) ar fi înmatriculat(ă) în România, situaţie în care legea penală română ar fi
incidenţă în baza principiului teritorialităţii [în considerarea dispoziţiei din art. 8 alin. (3) CP].
b) După cum s-a indicat anterior, în cazurile reglementate potrivit art. 9 alin. (2) teza I CP,
dacă dubla incriminare lipseşte pe caz concret (fapta comisă fiind incriminată în România,
dar nu şi în celălalt stat de referinţă din speţa dată), atunci rezultă că, nefiind întrunită o
cerinţă de care depinde funcţionarea principiului personalităţii, legea penală română nu va
fi incidenţă. în doctrină se apreciază, uneori, că ipoteza descrisă astfel reprezintă o situaţie în
care fapta săvârşită nu poate f i calificată drept infracţiune, prin aceea că îi lipseşte trăsătura
esenţială a prevederii în legea penalâl2].
Astfel, deşi această trăsătură esenţială a infracţiunii s-ar verifica (în privinţa faptei concret
săvârşite în străinătate, de către cetăţeanul român sau persoana juridică română) prin raportare
la legea penală română, dacă ea nu se verifică şi în raport de legea penală străină - iar
aplicarea legii penale române ar fi condiţionată, în respectiva situaţie (potrivit principiului
personalităţii), de întrunirea cerinţei dublei incriminări - , atunci (potrivit acestei opinii)
situaţia creată ar fi echivalentă cu aceea în care fapta nu ar fi deloc incriminată (prevăzută
de legea penală); ar fi o situaţie similară cu cea în care nici legea penală română nu ar
incrimina respectiva conduită. Prin urmare, ar exista o cauză de excludere a infracţiunii, care
ar afecta trăsătura esenţială a prevederii faptei în legea penală. Astfel, motivul procesual
111Prin urmare, împrejurarea că o instanţă străină a soluţionat deja, în mod definitiv (în considerarea propriului
sistem de drept), raportul juridic penal de conflict apărut (în raport de respectivul sistem juridic) din comiterea
aceleiaşi infracţiuni nu poate împiedica (de principiu) instanţa română să îşi aplice propria lege penală, potrivit
principiului personalităţii. A se vedea şi prevederile referitoare la recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine
cuprinse în Titlul V al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
[2] C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit (2016), p. 217.
penal al soluţiei impuse - şi anume clasareo/achitorea (dacă ar fi deja demarat un proces

penal legat de acea faptă) - ar fi cel prevăzut de 16 alin. (1) Ut. b) teza IC P P (fapta nu
este prevăzută de legea penală).
Dimpotrivă, potrivit unei alte variante de soluţionare, dacă s-ar aprecia că această trăsătură
esenţială a infracţiunii (prevederea faptei în legea penală) urmează a se verifica exclusiv în
raport de legislaţia naţională în toate cazurile (inclusiv cel aici exemplificat), ar reieşi că, într-o
situaţie precum cea descrisă anterior, fapta săvârşită se va con
(din perspectiva organelor judiciare române şi a sistemului juridic românesc), chiar dacă
ea nu este prevăzută şi în legea penală a celuilalt stat (cel pe teritoriul căruia s-a comis) şi
chiar dacă principiul personalităţii (potenţial incident în speţă) impune verificarea acestei
duble incriminări ca o condiţie necesară pentru a permite aplicarea legii penale române în
spaţiuI1]. în acest caz, imposibilitatea de aplicare a legii penale române nu s-ar mai datora
împrejurării că fapta comisă nu este/nu poate fi calificată drept infracţiune (ea ar putea fi,
de fapt, astfel apreciată în România - deci acela care a comis-o ar putea fi apreciat drept
infractor, în mod legal, în considerarea sistemului juridic român). în schimb, neaplicarea
legii române ar decurge din lipsa unei condiţii prevăzute de lege, necesară pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale (şi pentru exercitarea acesteia - aşadar, pentru tragerea la
răspundere penală a infractorului). Drept urmare, soluţia procesuală penală nu ar mai fi
clasarea/achitarea potrivit textului ante-indicat din Codul de procedură penală, ci clasarea/
încetarea procesului penal, conform art. 16 alin. (1) Ut. e) teza finală CPP.
Este de meditat asupra soluţiei corecte/corespunzătoare care se impune în chestiunea
astfel prezentată, căci pot exista importante implicaţii concrete ale recurgerii la una sau la
alta dintre opţiunile conturate (precum aptitudinea de a se aplica o măsură de siguranţă
potrivit legii penale române, chiar dacă nu se verifică dubla incriminare, iar fapta este comisă
de cetăţeanul român sau persoana juridică română în străinătate, în asemenea condiţii încât
legea penală română ar fi incidenţă în baza principiului personalităţii, însă numai în măsură
verificării dublei incriminări).
c) Plecând de la aceeaşi chestiune (expusă la punctul anterior), se ridică problema dac

legea penală română, nemaifiind aplicabilă în spaţiu în baza principiului personalităţii, atunci
când lipseşte dubla incriminare (impusă pe caz concret), s-ar putea totuşi aplica (sau nu) în
baza vreunui alt principiu (subsecvent), după caz: realitatea sau universalitatea. Credem
că se poate discuta posibilitatea reală a unei asemenea reorientări în aplicarea legii penale
române în spaţiu.
Ca regulă, nu apreciem că un asemenea demers ar avea şanse de reuşită, pentru că,
după cum am precizat deja, condiţiile de reţinere a incidenţei unui principiu de aplicare în
spaţiu a legii penale române exclud automat posibilitatea de a se considera întrunite orice
alte condiţii de existenţă a vreunui alt principiu. O situaţie potenţial controversată ar putea
fi, eventual, aceea a unei persoane care are dublă cetăţenie (atât română, cât şi a unui alt
stat) şi care ar comite în străinătate o infracţiune împotriva unui cetăţean român.
Dacă situaţia ar fi dintre acelea în cazul cărora legea română solicită, în cadrul principiului
personalităţii, verificarea dublei incriminări [art. 9 alin. (2) teza I CP], iar această condiţie
nu s-ar realiza pe caz concret, atunci s-ar putea argumenta că, nefiind posibilă angajarea
răspunderii penale a infractorului în baza principiului prioritar (în speţa dată) - al personalităţii
(în considerarea calităţii de cetăţean român a acestuia) - , s-ar putea „activa" principiul
subsecvent - al realităţii (în considerarea calităţii, cumulative, a infractorului de cetăţean al unui1
[1) Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 265.

alt stat, precum şi în considerarea calităţii persoanei vătămate de cetăţean român). Aceasta,
pentru a nu se ajunge la o situaţie absurdă, inechitabilă (aceea în care, în considerarea
aceleiaşi infracţiuni, comisă asupra aceleiaşi victime, în acelaşi loc - în afara României -,
ar fi mai degrabă posibilă aplicarea legii penale române faţă de un străin decât faţă de un
cetăţean român).
Acestui mod de a raţiona (şi soluţiei aferente) li s-ar putea opune însă ideea potrivit
căreia o persoană care are cetăţenia unui stat nu ar trebui să poată fi privită şi tratată, de
autorităţile acelui stat şi în relaţiile sale cu acesta, decât în calitatea sa de cetăţean al statului
în cauză, cu excluderea oricărei alte calităţi decurgând dintr-o cetăţenie diferită pe care ar
cumula-o (deci indiferent dacă mai verifică, în plus faţă de cetăţenia română, şi cetăţenia
vreunui alt stat). Aceasta, deoarece cetăţenii unui stat sunt egali în drepturi şi obligaţii în
faţa acestuia, fără privilegii şi fără discriminăriîntre ei. Cu alte
trebui să fie inopozabilă în relaţia dintre o persoană şi fiecare dintre statele a căror cetăţenie
o are aceasta: nici cetăţeanul unui stat nu ar trebui să se poată prevala, în raporturile sale
cu respectivul stat, de cetăţenia vreunui alt stat (pe care o cumulează), precum nici statul
în cauză nu ar trebui să se poată raporta la un cetăţean al său în considerarea vreunei alte
cetăţenii (a unui alt stat) pe care ar putea-o întruni persoana respectivă.
O potenţială soluţie, avansată deja în doctrină (inclusiv cu invocarea unei tradiţii de
reglementare identificate în Codul penal român din 1936), constă în propunerea de lege
ferenda ca dubla incriminare să fie exclusă dintre condiţiile necesare pentru incidenţa legii
române, potrivit principiului personalităţii, ori de câte ori persoana vătămată (prin infracţiunea
comisă în străinătate, de către cetăţeanul român sau persoana juridică română) ar fi, la
rându-i, resortisant al statului român[1].
d) Am arătat, anterior, că verificarea existenţei dublei incriminări se va putea considera

îndeplinită, cu rezultat pozitiv, atunci când în legea penală a celuilalt stat (statul de referinţă)
se va identifica o normă de incriminare aptă să susţină încadrarea juridică a faptei efectiv
comise (în acel stat, de către cetăţeanul român/persoana juridică română). în acest sens,
apreciem că nu interesează dacă respectiva faptă, concret comisă, s-ar putea califica,
drept infracţiune potrivit legii străine; considerăm că ceea ce trebuie stabilit, pentru a se
putea aprecia ca întrunită cerinţa dublei incriminări, este doar ca
să fie prevâzut/descris/interzis de legea penală străină, aşadar, incriminat potrivit acesteia.
în exemplificarea celor astfel statuate, pornim (pentru a facilita urmărirea ideii) de la
premisa unui sistem juridic străin care ar conţine reglementări asemănătoare celor din
legislaţia noastră penală cu privire la definiţia/trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Astfel,
să presupunem că aprecierea unui anumit tip de comportament - concret comis - drept
infracţiune ar depinde [similar unei perspective asupra situaţiei actuale din România121-
art. 15 alin. (1) CP] şi în legea penală străină (în raport de care trebuie întreprinsă verificarea
existenţei dublei incriminări) de întrunirea cumulativă a unor condiţii pozitive™, precum şi
a unor condiţii negative™. în acest caz, determinarea întrunirii condiţiei dublei incriminări*2 4
3
|1] A se vedea G. A ntoniu, op.cit., p. 378.

[2] Asupra actualei definiţii a infracţiunii şi a identificării trăsăturilor sale esenţiale, de lege loto, în dreptul penal
autohton vom reveni în titlul al lll-lea.
[3] Anume (anticipând materia definiţiei şi trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii): condiţii de tipicitote, privind
atât latura obiectivă (fapta să fie prevăzută de legea penală), cât şi latura subiectivă (fapta să fie comisă cu forma
de vinovăţie solicitată de lege).
[4] Anume (anticipând materia definiţiei şi trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii): stabilirea antijuridicităţii faptei,
a caracterului său nejustificat (prin constatarea lipsei cauzelor justificative), respectiv stabilirea imputabilităţii
faptei, a reproşabilităţii ei în sarcina persoanei care a comis-o (prin constatarea lipsei cauzelor de neimputabilitate).
va presupune doar verificarea, în legea penală străină, a condiţiilor pozitive referitoare la

incriminarea faptei (existenţa tipicităţii acesteia - sub dublu aspect: obiectiv şi subiectiv - ,
adică stabilirea împrejurării că este vorba despre o faptă prevăzută şi de legea penală străină,
inclusiv sub aspectul formei de vinovăţie111), iar nu şi a aspectelor care ţin de condiţiile
negative: lipsa caracterului justificat al faptei şi lipsa unei cauze de neimputabilitate.
Prin urmare, chiar dacă legea străină ar cuprinde prevederi (proprii, diferite de cele ale
legii române) în considerarea cărora fapta efectiv comisă pe teritoriul acelui stat, de către
un cetăţean român sau de o persoană juridică română, nu ar putea f i calificată (acolo)
drept infracţiune, fiind justificată ori neimputabilă (în temeiul unei cauze justificative sau de
neimputabilitate nereglementate în dreptul român), totuşi, credem că legea penală română
se va putea aplica, în baza principiului personalităţii, dacă se stabileşte că tipul respectiv de
conduită este (purşi simplu) prevăzut de legea penală străină, adică incriminat (şi, bineînţeles,
dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii necesare pentru aplicarea în spaţiu a legii române
conform principiului personalităţii, în funcţie de cazul concret). Astfel, subliniem că în discuţie
este verificarea condiţiei dublei incriminări, iar nu a dublei calificări infracţionale concrete,
efective a faptei!
în continuarea acestei linii de argumentare, se impune a arăta că în literatura juridică s-a
exprimat punctul de vedere potrivit căruia condiţia dublei incriminări „în cazul persoanei
juridice se va considera că nu este îndeplinită (...) în măsura în care legislaţia statului pe al
cărui teritoriu a fost comisă fapta nu reglementează răspunderea penală a persoanei juridice"
(s.n.)[2]. Dimpotrivă, considerăm că, dacă se verifică dubla incriminare (în sensul strict, anterior
indicat), aspecte precum acesta (reglementarea sau nereglementarea instituţiei răspunderii
penale a persoanei juridice) sunt irelevante în speţă, atât timp cât fapta este incriminată,
iar persoana juridică română răspunde potrivit sistemului juridic din România. Astfel, de
exemplu, ne putem imagina ipoteza unei persoane juridice române care ar desfăşura legal,
într-un stat terţ, operaţiuni legate de colectarea şi distrugerea materiilor explozive, iar cu
această ocazie ar sustrage unele dintre aceste materiale pentru a le valorifica pe piaţa neagră
[faptă incriminată conform art. 346 alin. (2) CP român]. Presupunând că în respectivul stat
terţ, deşi fapta în sine ar fi incriminată (în mod similar dispoziţiei din România), nu ar fi
reglementată instituţia răspunderii penale a persoanei juridice, considerăm că acest aspect
nu este de natură a exclude aplicarea legii penale române, în baza personalităţii, asupra
respectivei persoane juridice, pe motiv că nu s-ar verifica dubla incriminare.
în mod similar, apreciem a fi irelevant, de pildă, sub aspectul considerării ca întrunită a
condiţiei dublei incriminări, cadrul general al vârstei de la care se poate angaja răspunderea
penală a infractorului minor. Spre exemplu, dacă un minor de 17 ani, cetăţean român, ar
comite în străinătate o infracţiune de furt, fapta fiind incriminată şi de legea penală a statului
pe al cărui teritoriu se săvârşeşte sustragerea, cu particularitatea că în respectiva legislaţie
persoanele sub 18 ani nu au capacitate penală, acest aspect ar trebui să fie irelevant pentru
aplicarea legii penale române în baza principiului personalităţii.1
[1) Deşi, sub acest aspect, pot să apară incongruenţe între legislaţiile de referinţă, ca efect al faptului că nu toat
sistemele normative descriu formele vinovăţiei penale şi modalităţile acestora în mod similar modelului românesc.
[21 Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 183.
i NU!
VV:Vr________ 5 ::::
SE APLICĂ LEGEA
PENALĂ ROMÂNĂ ÎN
IN ROMANIA = TEMEIUL PRINCIPIULUI
TERITORIALITĂŢII
UNDE s-a coinis infracţiunea? (este o infracţiune considerată

(potrivit criteriului U B IC U IT Ă Ţ II) comisă pe teritoriul României?)
(se răspunde la
întrebarea)
\
IN AFARA ROMÂNIEI
? — CINE a comis infracţiunea?
(se răspunde la
întrebarea)
( NU! :
CETĂŢEANUL ROMAN/ CETĂŢEANUL STRĂIN/
PERSOANA JURIDICĂ ROM ÂNĂ APATRIDUL
CA
SE POATE APLICA
tzV:VŢ-—/
! ▼ 7
SE A P L IC Ă L E G E A LEGEA PENALĂ
PENALĂ RO M ÂNĂ ROMÂNĂ ÎN TEMEIUL
UNUI ALT PRINCIPIU
ÎN TEM E IU L
(irealitatea, universalitatea)
PRINCIPIULUI
PERSONALITĂŢII
(în u n ele cazuri,
condiţionat de dubla
incrim inare) CONTEAZĂ ÎMPOTRIVA CUI S-A COMIS!!!
(român, străin, apatrid, persoanăjuridică română/
străină)
NU CONTEAZĂ ÎMPOTRIVA CUI S-A COMIS!!!

(român, străin, apatrid, persoanăjuiidică română/
străină)
Secţiunea a 4-a. Principiul realităţii legii penale române
§1. Principiul realităţii legii penale române - principiu compiementarîn

materia aplicării legii penale în spaţiu
Continuând (strict în această ordine) şirul ipotezelor faţă de care legea penală română
îşi afirmă incidenţa (deşi fapta ilicită comisă nu are niciun punct de legătură cu teritoriul
statului român sau cu situaţiile în care o infracţiune se consideră ca fiind săvârşită pe teritoriul
României), legiuitorul nostru reglementează, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 10 CP,
principiul realităţii legii penale. Astfel, conform acestui text de lege, se stabileşte (în esenţă)
că „Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către
un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român, contra unui cetăţean
român ori a unei persoane juridice române".
Prin această prevedere, legiuitorul penal român extinde, practic, sfera destinatarilor
dispoziţiilor sale asupra unor persoane care, în mod obişnuit-prin raportare la identitatea lor
(sub aspectul cetăţeniei) şi la spaţiul (locul)îr\care săvârş
(de dispoziţii ale dreptului penal român) -, nu ar avea nicio obligaţie de cunoaştere a normelor
penale româneşti şi (cu atât mai puţin) de supunere faţă de dispoziţiile lor111. Această lărgire
formală a cadrului destinatarilor legii penale române este justificată de raţiuni pragmatice,
de necesitatea de auto-apărare a statului român (de protejare a propriilor sale interese) ori
de (eficientă) apărare/protejare a propriilor cetăţeni (sau a persoanelor juridice române),
atunci când acestora li s-ar aduce atingeri de natură penală (în calificarea proprie dreptului
penal autohton) prin activităţi desfăşurate în străinătate, de către străini. Astfel, este posibil
ca legislaţia altor state să nu conţină, sub anumite aspecte, prevederi similare celor din
România (neincriminând, de pildă, anumite conduite pe care legiuitorul român le tipizează
penal) sau ca regulile de tragere la răspundere penală din alte state să fie deosebite de cele
din ţara noastră (prezentând mai puţine garanţii în raport de interesul lezat al persoanelor
vătămate) ori ca interesul tragerii la răspundere penală a făptuitorilor (manifestat de organele
penale ale statului în cauză) să se situeze la cote reduse în raport de fapte prin care s-au
atins drepturi/interese ale statului român ori ale unor cetăţeni români sau ale unor persoane
juridice române. De asemenea, este posibil ca fapta incriminată să fie comisă (de către un
străin sau apatrid, împotriva statului român/unui cetăţean român/unei persoane juridice
române) într-o zonă nesupusă suveranităţii niciunui stat121.
în considerarea tuturor acestor cazuri posibile, pentru a-şi proteja propriile interese,
precum şi pe cele ale resortisanţilor săi, la un nivel similar cu acela în care aceste interese/
aceste persoane ar fi ocrotite în eventualitatea în care activităţi infracţionale de genul celor
comise asupra lorîn străinătate, de către străini, s-ar săvârşi în România, legiuitorul român a
considerat oportun să reglementeze un principiu de aplicare în spaţiu a propriei legi penale
prin care să poată conferi, formal, această protecţie, afirmându-şi dreptul de aplicare a
reglementării naţionale chiar şi faţă de unele persoane care, în mod normal, nu ar avea
calitatea de destinatari ai ei. Acesta este principiul realităţii, denumit în doctrină şi principiul
cetăţeniei/naţionalitâţii pasive (sau al protecţiei reale)m.
Activarea prevederii legale astfel formulate (prin întrunirea propriilor condiţii de existenţă)
este dependentă de o verificare prealabilă în urma căreia să se excludă incidenţa celorlalte
principii de aplicare în spaţiu a legii penale române reglementate anterior acestuia (şi
anume teritorialitatea, respectiv personalitatea). Astfel, considerarea unei infracţiuni ca
fiind comisă în afara teritoriului ţării implică excluderea aprecierii sale drept infracţiune
comisă pe teritoriul României. Prin urmare, trebuie să se determine că fapta a fost integral
comisă (acte de executare, urmare imediată, acte de participaţie penală) altundeva decât
pe teritoriul propriu-zis al României, precum şi altundeva decât la bordul unei nave sau
aeronave româneşti (dacă infracţiunea are cel puţin un punct de legătură cu unul dintre
aceste locuri, ea se va considera drept faptă comisă pe teritoriul României, urmând a se
atrage aplicarea legii noastre penale în baza principiului teritorialităţii). Totodată, statuarea
111De pildă, în baza acestui principiu de aplicare în spaţiu a legii noastre penale (în măsura în care se întrunesc
toate condiţiile necesare pentru aplicarea sa), este posibil a trage la răspundere penală, în România, o persoană
străină (cetăţean al unui alt stat ori apatrid) care comite în afara României (adeseori chiar pe teritoriul statului al
cărui cetăţean este/unde domiciliază) o faptă incriminată de legea penală română (dar nu neapărat şi de legea
penală naţională a statului al cărui cetăţean este respectivul individ/a statului pe al cărui teritoriu domiciliază
acesta) şi chiar dacă respectiva persoană nu are măcar cunoştinţă despre identitatea naţională (cetăţean român
ori persoană juridică română) a persoanei vătămate ca efect al faptei comise.
121C. Mitrache , Cr . Mitrache , op.cit. (2016), p. 114.
131Idem, p. 113; V. Pasca , Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 134.
că fapta respectivă a fost săvârşită de către un cetăţean străin sau de către o persoană fără
cetăţenie implică o excludere a comiterii acesteia de către un cetăţean român (sau de către
o persoană juridică română), căci, într-un asemenea din urmă caz, legea penală română
s-ar aplica în temeiul principiului personalităţii.
Aşadar, constatarea întrunirii condiţiilor de fond necesare pentru activarea principiului
realităţii legii penale române este posibilă doar prin excluderea, concomitentă, a întrunirii
cumulative a condiţiilor de fond impuse pentru a fi incidente principiile teritorialităţii, respectiv
personalităţii. Pe de altă parte, constatarea întrunirii cerinţelor care conduc la reţinerea
principiului realităţii implică o neîntrunire, corespunzătoare, a condiţiilor necesare pentru
incidenţa principiului subsecvent, al universalităţii111.
în concluzie, trebuie reţinut faptul că nu pot exista situaţii în care să fie întrunite, în egală
măsură, concomitent, condiţiile reţinerii mai multor principii distincte de aplicare în spaţiu a
legii penale române (iar ordinea verificării lor trebuie să fie corespunzătoare ordinii în care
sunt reglementate în cod)!
în corespondenţă cu cele precizate anterior (în analiza reglementării de lege lata a
principiului teritorialităţii şi a principiului personalităţii legii penale române), reluăm (pentru
identitate de raţiune) aprecierea potrivit căreia referirea legală la infracţiune în cuprinsul
acestor dispoziţii este excesiv de restrictivă prin raportare la voinţa (rezonabil dedusă a)
legiuitorului. Considerăm, prin urmare, că (şi) textul art. 10 CP trebuie interpretat extensiv,
raportarea considerându-se realizată, de fapt, la conceptul d prevăzută de legea
penală (faptă incriminată), iar nu neapărat la acela de infracţiune (în raport de condiţia
tipului de conduită adoptată, în străinătate, de către un străin, contra statului român/unui
cetăţean român/unei persoane juridice române)121.
§2. Analiza principiului realităţii legii penale

Din reglementarea legală se desprind următoarele condiţii [de fond - art. 10 alin. (1) CP,
respectiv de ordin procesual penal - art. 10 alin. (2) CP] necesare pentru ca legea noastră
penală să se poată aplica în spaţiu în temeiul principiului realităţii:*2
111Dispoziţia art. 11 CP (sediul prevederii legale a principiului universalităţii legii penale române) debutează cu
precizarea: „Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 10 (...)" (s.n.).
[2] Astfel, teoretic (cel puţin), se poate imagina o situaţie în care un ne-resortisant al statului român să comită, în
afara României, o faptă incriminată contra statului român/unui resortisant al acestuia (persoană fizică sau juridică),
fără ca respectiva conduită să poată fi calificată, pe cazul concret, drept infracţiune (de pildă, ca efect al existenţei
unei cauze de neimputabilitate). Totuşi, în măsura în care prin săvârşirea acelei fapte s-ar ilustra o stare de pericol
care ar putea fi înlăturată, pentru viitor, prin dispunerea unei măsuri de siguranţă [sancţiune de drept penal care,
potrivit reglementării noastre actuale, nu este condiţionată de comiterea unei infracţiuni, ci doar de săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată - art. 107 alin. (2) CP], nu vedem de ce această posibilitate ar
trebui să fie exclusă, de plano, atunci când legea penală română s-ar aplica în spaţiu în baza principiului realităţii
(doar pentru că legiuitorul a întrebuinţat în cuprinsul reglementării acesteia referirea la infracţiune, iar nu la
faptă prevăzută de legea penală). Admitem, de la bun început, faptul că interesul practic, incidenţa probabilă şi
aptitudinea concretă de aplicare şi executare a unei măsuri de siguranţă de către autorităţile judiciare române
asupra unui ne-resortisant al statului român, pentru o faptă comisă în străinătate, sunt mult mai scăzute decât în
ipotezele corespunzătoare principiilor teritorialităţii, respectiv personalităţii! Cu toate acestea, asemenea aspecte
nu ar trebui să reprezinte argumente în sine pentru renunţarea la o soluţie care se impune din punct de vedere
teoretic (ştiinţific) şi a cărei posibilitate de concretizare nu trebuie, totuşi, exclusă aprioric (de pildă, în ipoteza
aplicării principiului realităţii legii penale române, infractorul ar putea fi inclusiv un cetăţean străin/apatrid domiciliat
pe teritoriul României, care a comis fapta incriminată împotriva statului român/asupra unui resortisant român, pe
când se afla ocazional în străinătate, după care a revenit în România, unde îşi desfăşoară în mod principal viaţa;
în această situaţie, posibilitatea de a îi putea aplica măcar o măsură de siguranţă pentru fapta incriminată comisă
ar putea prezenta un interes sporit).
- să se comită o infracţiune (o faptă incriminată) în afara teritoriului României (o infracţiune

care să nu se poată aprecia ca fiind săvârşită pe teritoriul României);
-fapta să fie îndreptată împotriva României sau a unui cetăţean român ori a unei persoane
juridice române;
- subiectul activ al activităţii comise să fie un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie
(apatrid);
- să existe autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în
statul pe teritoriul căruia s-a comis.
Calificarea conduitei care, prin săvârşire, are aptitudinea de a atrage aplicarea legii penale
române în temeiul principiului realităţii urmează a f i efectuată, în toate cazurile şi în mod
exclusiv, potrivit legislaţiei din România. Prin urmare, în raport de aplicarea în spaţiu a legii
penale române conform acestui principiu, este indiferentă existenţa sau inexistenţa dublei
incriminâri[1]. De principiu, sub aspectul condiţiilor substanţiale impuse pentru activarea
aplicării în spaţiu a legii penale române potrivit realităţii, calificarea juridică a faptei comise,
în baza cadrului normativ străin, este irelevantă, importantă fiind încadrarea juridică a faptei
comise, ca infracţiune, în raport de legislaţia noastră naţională.
Printre condiţiile de fond esenţiale pentru funcţionarea principiului realităţii legii penale
române, alături de acelea privind locul săvârşirii activităţii incriminate, se remarcă în mod
predilect cele referitoare la calitatea subiecţilor implicaţi, atât a subiectului activ (cetăţean
străin sau apatrid), cât şi a subiectului pasiv (statul român/cetăţean român/persoană juridică
română). Referitor la cerinţa prin care se circumstanţiază (subiectul
activ al faptei comise), reţinem că legea se referă (limitativ) la două calităţi alternative:
cetăţean străin, respectiv persoană fără cetăţenie (apatrid).
a) Cetăţeanul străin este o persoană fizică cu privire la care se poate stabili existenţa
legăturii specifice, de cetăţenie, în raport de orice alt stat în afara României. Nu interesează
identitatea particulară a cetăţeniei respective (nu contează cetăţenia cărui alt stat anume o
are infractorul), nici numărul cetăţeniilor pe care le are infractorul (poate fi o persoană având
doar cetăţenia unui alt stat sau a mai multor alte state). Apreciem însă că este imperativ ca
niciuna dintre cetăţeniile multiple pe care le-ar putea proba respectiva persoană să nu fie
cetăţenia română, pentru că, într-un asemenea caz, în raporturile dintre persoana în cauză
şi statul român, aceasta nu ar putea fi considerată altfel decât (exclusiv) cetăţean român
(principiul realităţii fiind exclus din fundamentarea aplicării spaţiale a legii noastre penale).
b) Persoana fără cetăţenie este tot o persoană fizicâl2], denumită „apatrid". în raport de
aceasta nu se poate stabili existenţa legăturii specifice de cetăţenie faţă de niciun stat. De*1
2
111S-ar putea (chiar) considera că există (statistic vorbind) şanse sporite pentru aplicarea legii române în baza
principiului realităţii atunci când nu există dublă incriminare decât atunci când există, dată fiind prevederea din
alin. (2) al art. 10 CP (potrivit căreia, pentru exercitarea acţiunii penale - în România - împotriva infractorului
în acest caz, nu trebuie ca fapta comisă să facă obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a
comis aceasta). Astfel, în măsura în care există dublă incriminare, probabilitatea demarării unei proceduri judiciare
în statul terţ, cu privire la activitatea incriminată săvârşită, este mult sporită faţă de ipoteza alternativă, în care
respectiva conduită nu ar fi prevăzută (şi interzisă) ca infracţiune pe teritoriul acelui stat.
121Deşi s-ar putea specula împrejurarea că legea noastră penală nu indică, expressis verbis, în cuprinsul art. 10 CP,
identitatea de persoană fizică a subiectului activ al infracţiunii la care se face astfel referire (ceea ce ar deschide
calea aprecierii potrivit căreia şi persoanele juridice ar putea fi avute în vedere), considerăm totuşi că reiese cu
evidenţă raportarea legiuitorului la o persoană fizică, iar nu la una juridică, din faptul identificării acesteia printr-o
trimitere (negativă) la instituţia cetăţeniei. Or, aceasta este o instituţie juridică specifică doar persoanelor fizice,
iar nu şi celor juridice!
regulă, în cazul apatrizilor, punctul de contact cel mai sigur în raporturile cu un stat, care
poate fi stabilit în absenţa cetăţeniei, este dat de domiciliu (fără a exista identitate între
relaţia de cetăţenie şi legătura de drepturi şi obligaţii corelative, stabilită între persoana
apatridă şi statul pe al cărui teritoriu domiciliază aceasta).
în acest context, este de subliniat faptul că, din moment ce nici în textul art. 10 CP nu se
face nicio precizare suplimentară legată de situaţia apatrizilor (şi nici în cuprinsul art. 9 CP
nu se asimilează infractorilor cetăţeni români infractorii apatrizi cu domiciliul în România,
atunci când ar comite în străinătate infracţiuni)11', reiese că, din punct de vedere al legii penale
române, regimul aplicabil apatrizilor, atunci când comit infracţiuni în străinătate, este similar
celor al cetăţenilor străini, indiferent de statul pe teritoriul căruia au domiciliul. Prin urmare,
dacă în străinătate se va comite o infracţiune împotriva statului român, a unui cetăţean
român sau a unei persoane juridice române, de către un apatrid (chiar de către un apatrid
domiciliat în România), principiul de aplicare în spaţiu a legii române va fi cel al realităţii!
c) Indiferent care dintre aceste calităţi ar atrage, pe caz concret, incidenţa art. 10 CP
român, apreciem că este important de stabilit existenţa respectivei calităţi trebuie să
fie verificată, cumulativ, la ambele momente de referinţă (de interes), anume: data comiterii
faptei incriminate, respectiv momentul judecăţii (mai precis, data pronunţării hotărârii
definitive), sau dacă este suficient ca respectiva calitate să fi fost verificată doar în raport
de unul dintre aceste momente. Trebuie menţionat că această chestiune este tratată diferit
în doctrina penală autohtonă'21, astfel încât putem aprecia că se înscrie în rândul problemelor
controversate (sau cel puţin controversabile) ale materiei.
Pentru identitate de raţiune, optăm să ne menţinem pe o linie coerentă în raport de opţiunea
similară realizată cu privire la data la care apreciem că trebuie verificată calitatea subiectului
activ anume solicitată pentru aplicarea legii române în baza principiului personalităţii. Astfel, din
moment ce considerăm (după cum am indicat deja anterior) că verificarea calităţii subiectului
activ care condiţionează (printre altele) incidenţa art. 9 CP (aceea de cetăţean român sau
persoană juridică română) trebuie întrunită la ambele momente de referinţă (atât la data
comiterii faptei, cât şi la aceea a judecării persoanei care a săvârşit-o), ni se impune logic (o
pari) că şi calitatea infractorului care condiţionează incidenţa art. 10 CP (aceea de cetăţean
străin sau apatrid) trebuie stabilită, de asemenea, la ambele momente în discuţie. Prin urmare,
lipsa acestei calităţi la oricare dintre momentele respective va reprezenta (în opinia noastră)
un obstacol pentru aplicarea legii penale române în baza acestui principiu'31.
[1] în reglementarea fostului Cod penal, de pildă, se statua (în art. 4, referitor la principiul personalităţii): „Legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă,
neavând nicio cetăţenie, are domiciliul în ţară".
[2] Potrivit unui punct de vedere, calitatea trebuie verificată doar în raport de momentul săvârşirii infracţiunii;
astfel, dacă ulterior acestei date (şi până la judecata definitivă) făptuitorul devine cetăţean român, legea penală
română ar continua să rămână aplicabilă în baza principiului realităţii. în acest sens, a se vedea: C. Mitrache ,
C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 114; Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 186; M. Udroiu , Drept penal. Partea
generală. Noul Cod penal, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 64. Un alt punct de vedere impune verificarea
calităţii atât la data comiterii infracţiunii, cât şi la data judecării definitive, cu soluţia potrivit căreia, în cazul în
care făptuitorul devine cetăţean român până la judecarea definitivă, legea penală română va rămâne aplicabilă,
dar nu în baza principiului realităţii, ci în temeiul principiului personalităţii. în acest sens, a se vedea: M. Basarab ,
Drept penal. Partea generală, voi. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 68; C. Barbu , Aplicarea legii penale în
spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 73; T. Dima , Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2014, p. 81.
[3] Totodată, situaţia fiind similară în cazul tuturor celorlalte principii de aplicare în spaţiu a legii române (dintre
cele care depind şi de o anumită calitate a infractorului, şi anume: principiile vizând săvârşirea infracţiunilorîn afara
teritoriului României), reiese că niciunul dintre aceste principii nu va putea deveni incident într-o asemenea ipoteză
(iar aplicarea teritorialităţii este exclusă, prin premisă). Drept urmare, credem că se ajunge, în astfel de ipoteze,
Referitor la cerinţa prin care se circumstanţiază al faptei comise (persoana

vătămată), reţinem că legea se referă (limitativ) la infracţiuni comise împotriva următoarelor
categorii: statul ;ro
ncetăţeanul
â
m român;p erso
Statul român. Interesează aici atât infracţiunile contra securităţii naţionale (incriminate
potrivit Titlului X din Partea specială a Codului penal), precum şi orice alte infracţiuni îndreptate
împotriva statului român sau a intereselor acestuia (de pildă, infracţiunea de furt al unui
bun aparţinând patrimoniului - public sau privat - al statului român)111.
Cetăţeanul român. Reprezintă infracţiuni care se pot comite împotriva unui cetăţean
român numeroase fapte incriminate în legislaţia noastră penală (cu titlu de exemplu din
Partea specială a Codului penal: infracţiunile contra persoanei - Titlul I; infracţiunile contra
patrim oniului-Titlul II).
Nu se solicită ca cetăţeanul român să fie rezident în România (poate fi vorba şi despre
un cetăţean român care domiciliază în străinătate, având chiar dublă cetăţenie - inclusiv
cazul în care fapta este comisă împotriva sa pe teritoriul statului unde domiciliază şi a cărui
cetăţenie o are, de către un cetăţean al acelui stat)121.
Apreciem că întrunirea acestei calităţi trebuie să fie îndeplinită doarîn raport de momentul
săvârşirii infracţiunii, fiind indiferent dacă persoana astfel vătămată păstrează calitatea
respectivă sau nu în raport de momentul judecăţii definitive a cauzei. Este irelevant, de
asemenea, dacă persoana vătămată este în viaţă sau nu la momentul judecării definitive a
cauzei, precum şi dacă este vorba despre o persoană care are mai multe cetăţenii, atât timp
cât una dintre acestea era, la data săvârşirii infracţiunii, cea română131.*1
la cazuri de impunitate (desigur, nedorite), sens în care ar fi de meditat, de lege ferenda, dacă legiuitorul nostru
penal nu ar putea evita aceste situaţii printr-o modificare (clarificatoare) a exprimării normative adoptate. între
timp, soluţia pe care o întrevedem faţă de această problemă, în raport de acţiunea principiului realităţii, ar fi
aceea a retragerii cetăţeniei române, dobândită de infractor între data comiterii faptei şi momentul pronunţării
unei hotărâri definitive de către instanţa română, astfel încât să se (re)asigure calitatea de străin a acestuia prin
raportare la ambele date. Facem trimitere, corespunzătoare, la dezvoltările deja efectuate cu privire la calitatea
infractorului în analiza principiului personalităţii legii penale române (şi la opiniile doctrinare formulate în sens
contrar, tot acolo indicate).
[1] în acest sens, a se vedea: C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit, p. 114; Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 186
M. Udroiu , op. cit, p. 63; I. Griga , în G. A ntonici, T. Toader (coord .), C. Bulai, B.N. Bulai, C. Duvac, I. Griga, I. Ifrim ,
G h . Ivan, C. Mitrache, I. Molnar, 1. Pascu , V. Pasca , O. Predescu , Explicaţiile noului Cod penal. Voi. I. Articolele 1-52,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 128.
[2] în acest sens, a se vedea şi M. Udroiu , op. cit., p. 63.
[3] în doctrină s-a formulat opinia că este necesară verificarea calităţii de cetăţean român a persoanei vătămat
atât la data comiterii faptei incriminate, cât şi la momentul judecării acesteia - Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit.,
p. 186, 187; M. Udroiu , op. cit., p. 63; V. Pasca , op. cit., p. 135; T. Dima , op. cit., p. 81. Din punctul nostru de
vedere, indiferent de modificările ulterioare operate în cetăţenia persoanei vătămate, la momentul comiterii
împotriva sa a infracţiunii (în străinătate, de către un străin/apatrid) ea întrunea condiţia (solicitată de art. 10 CP)
de a fi cetăţean român (fapta a lezat, implicit, prin aceasta, statul român). Apreciem că există, sub acest aspect,
similitudine logico-raţională între ipoteza în care, până la judecarea definitivă a cauzei, persoana vătămată (cetăţean
român la data comiterii infracţiunii) a decedat (în calitate de cetăţean român) şi ipoteza în care persoana respectivă
este încă în viaţă, dar nu mai are calitatea de cetăţean român (practic, în ambele ipoteze, nu mai există, până la
judecarea definitivă a cauzei, o persoană vătămată având cetăţenie română, deşi aceasta a existat la momentul
comiterii infracţiunii; diferenţa -într-un caz inexistenţa este absolută şi biologică, în celălalt este doar juridică şi
potenţial relativă - nu o apreciem a fi relevantă în privinţa acestei chestiuni, aici analizată). Or, dacă admitem că,
în ipoteza decesului persoanei vătămate - cetăţean român la momentul comiterii infracţiunii - anterior judecării
definitive a cauzei, legea penală română rămâne aplicabilă în baza principiului realităţii (ceea ce susţinem fără
rezerve, neapărând logică şi întemeiată o altă rezolvare), nu vedem de ce soluţia s-ar modifica atunci când lipsa
menţinerii calităţii de cetăţean român a persoanei vătămate, până la judecata definitivă, ar fi atrasă de un alt fapt
juridic decât decesul (şi anume pierderea sau renunţarea la cetăţenia română). Desigur, admitem că o asemenea
împrejurare ar putea scădea interesul (oportunitatea) statului român de a îşi aplica propria lege penală, aspect care
se poate valorifica prin neacordarea (astfel motivată) a autorizării prealabile necesare de către procurorul general al
O persoană juridică română. Reprezintă infracţiuni care se pot comite împotriva unei
persoane juridice române multe dintre infracţiunile care se pot comite şi împotriva unui
cetăţean român (cu predilecţie infracţiunile contra patrimoniului -T itlu l II din Partea specială
a Codului penal). Considerăm (de asemenea) irelevantă împrejurarea că persoana juridică
română vătămată mai există sau nu la data judecării definitive a cauzei.
Dispoziţia normativă din alin. (2) al art. 10 CP statuează că „Punerea în mişcare a acţiunii
penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare
în statul pe teritoriul căruia s-a comis". Se impune astfel o condiţionare de natură formală
(procesuală penală) care limitează posibilitatea de aplicare în spaţiu a legii penale române
în temeiul principiului realităţii111.
a) Prima dintre aceste condiţii este asemănătoare (dar nu întru totul identică) cu cerinţa
de natură formală care condiţionează aplicarea în spaţiu a legii penale române potrivit
principiului personalităţii [art. 9 alin. (3) CP], referindu-se la necesitatea existenţei unei
autorizări prealabile pentru a putea fi demarat/desfăşurat procesul de tragere la răspundere
penală a infractorului [potrivit dispoziţiei legale exprese din art. 10 alin. (2) teza I CP][2].
Se poate observa că o primă diferenţă faţă de condiţia de oportunitate similară prevăzută
în materia principiului personalităţii este reprezentată de lipsa instituirii alternative a mai
multor entităţi de la care poate emana autorizarea prealabilă impusă. în cazul principiului
realităţii, singurul care urmează a aprecia asupra oportunităţii desfăşurării procedurilor de
tragere la răspundere penală a infractorului este procurorul general al Parchetului de pe
lângă instanţa supremă131.
Parchetului de pe lângă instanţa supremă. în ceea ce priveşte ipoteza opusă (şi anume persoana vătămată nu avea
cetăţenie română la data comiterii infracţiunii, dar o dobândeşte ulterior, până la judecarea definitivă a cauzei), ne
exprimăm acordul cu opinia autorilor ante-citaţi, potrivit căreia o asemenea împrejurare nu atrage incidenţa legii
penale române în baza principiului realităţii (suntem de părere că, într-o atare ipoteză, legea penală română va fi
aplicabilă, eventual, în baza principiului universalităţii) - Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 186.
[11Se poate discuta dacă art. 10 alin. (2) CP instituie doua cerinţe de formă (procedură) necesare pentru incidenţa
principiului realităţii legii penale române ori numai o singura condiţie (autorizarea prealabilă), însoţită de indicarea
unei limite de existenţă a acesteia (în sensul că lipsa unei proceduri judiciare străine, în statul pe teritoriul căruia
s-a comis infracţiunea - cu privire la aceasta - , reprezintă o condiţie pentru acordarea autorizării prealabile, iar
nu o cerinţă separată de aceasta pentru funcţionarea principiului realităţii). Aspectele substanţiale ale analizei
noastre cu privire la dispoziţiile art. 10 alin. (2) CP nu sunt afectate însă (de principiu) de adoptarea în această
materie a unei opinii în detrimentul alteia, iar din raţiuni de ordin didactic optăm să ne raportăm disjuns la cele
două aspecte astfel relevate. Totuşi, dacă se agreează interpretarea potrivit căreia norma analizată impune două
condiţii, iar nu una singură, atunci, în ipoteza în care s-ar emite autorizarea prealabilă în cauză cu neobservarea
existenţei unei proceduri judiciare străine în raport de fapta comisă/sau în situaţia în care o asemenea procedură
ar fi demarată ulterior emiterii autorizării prealabile necesare în România, suspectul/inculpatul ar putea paraliza cu
succes procedura de tragere la răspundere penală în România, invocând neîntrunirea celei de-a doua condiţii imperativ
impuse de art. 10 alin. (2) CP pentru funcţionarea principiului realităţii legii penale. A se vedea şi Fl . Streteanu ,
D. Niţu, op. cit., p. 187. în doctrină s-a opinia şi în sensul că această cerinţă nu este o condiţie de sine stătătoare,
ci o formalitate care condiţionează emiterea autorizării prealabile indicate la art. 10 alin. (2) teza I CP [„(...) pentru
emiterea autorizaţiei procurorul competent trebuie sa constate ca fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare
în statul pe teritoriul căruia s-a comis (...)"] - M. Udroiu , op. cit., p. 64; a se vedea şi T. Dima , op. cit., p. 81.
[2] Doctrina a arătat (în mod just) că „autorizarea poate fi emisă din oficiu sau în urma demersurilor reprezentanţilor
persoanei vătămate (...)" (ori chiar, în mod nemijlocit, ale persoanei vătămate înseşi) - Fl . Streteanu , D. Niţu ,
op. cit., p. 187. De asemenea, s-a statuat că „(...) autorizarea prealabilă a procurorului competent nu este necesară
încă de la debutul investigaţiilor (...) şi nici pentru a se dispune efectuarea în continuare a urmării penale faţă de
suspect, ci numai înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale (...)" - M. Udroiu , op. cit., p. 64.
l3] Această distincţie ne apare, de principiu, oarecum discutabilă (fără a intra însă în categoria criticilor majore,
propriu-zise), fiind prea puţin evidente raţiunile care stau la baza sa. Este posibil ca legiuitorul să fi considerat că
O a doua deosebire (faţă de acelaşi element de comparaţie) rezidă în absenţa prevederii

unui termen (limită) în cadrul căruia să poată fi emisă autorizarea prealabilă impusă. Aspectul
este criticabil (lipsa de simetrie nu ne apare justificată), permiţând o potenţială exercitare
arbitrară a prerogativei încredinţate organului apt să acorde autorizaţia (sens în care propunem,
de lege ferenda, o intervenţie legislativă corespunzătoare). în lipsa instituirii unei limitări
legale exprese, reiese că autorizarea prealabilă poate fi emisă de procurorul general al
Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie oricând, până la împlinirea duratei
termenului de prescripţie a răspunderii penale incident în raport de infracţiunea săvârşită
(respectiv oricând - la modul absolut - în raport de cazul infracţiunilor imprescriptibile).
Sub aspect procesual, absenţa autorizării prealabile analizate reprezintă o cauză care
împiedică punerea în mişcare şi (/sau) exercitarea acţiunii penale, potrivit art. 16 alin. (1)
lit. e) teza a ll-a CPP [care atrage - dacă procesul penal a fost totuşi demarat cu lipsa de
observare a neîntrunirii acestei condiţii - , după caz, soluţia procesuală penală a clasării,
conform art. 315 alin. (1) lit. b) CPP, respectiv aceea a încetării procesului penal, potrivit
art. 396 alin. (6) CP][1].
Deşi condiţia este una care urmăreşte instituirea unui control de oportunitate a tragerii
la răspundere penală (în principiu, justificată, dată fiind particularitatea împrejurării faţă de
care se ridică problema aplicării dispoziţiilor legii penale române), considerăm că (în mod
asemănător cu situaţia similară privitoare la aplicarea legii române în spaţiu în temeiul
principiului personalităţii) se impun instituirea unor criterii de evaluare (rezonabile/obiective)
în baza cărora să urmeze a fi decisă acordarea sau neacordarea autorizării prealabile, precum şi
obligativitatea motivării efective a deciziei (mai ales în cazul neacordării autorizării prealabile).
b) A doua condiţie de tip formal necesară a se întruni pentru ca legea penală română
să poată fi aplicată în spaţiu în baza principiului realităţii constă în absenţa existenţei unei
proceduri judiciare străine cu privire la fapta comisă în străinătate, de către un cetăţean străin
sau de către un apatrid, împotriva statului român/a unui cetăţean român/a unei persoane
juridice române [în formularea normativă din art. 10 alin. (2) teza a ll-a CP].
Cerinţa urmăreşte (cel mai probabil) limitarea ipotezelor de dublă jurisdicţie (restrângerea
cazurilor în care s-ar putea ajunge la o formală încălcare a principiului non bis in idem),
ţinând cont şi de fireasca subsidiaritate (dintr-un anumit punct de vedere) pe care ar trebui
există o posibilitate mai scăzută de apariţie a unor cauze care să reclame incidenţa legii penale române potrivit
principiului realităţii, prin comparaţie cu potenţialele ipoteze care să atragă incidenţa acestei legi în baza principiului
personalităţii. De asemenea, este posibil ca, având în vedere calitatea subiectului activ al infracţiunii (subiect
pasiv al raportului de tragere la răspundere penală) - cetăţean străin sau apatrid (aşadar, de principiu, o persoană
care nu reprezintă un destinatar obişnuit al legii penale române, mai ales în condiţiile în care nu acţionează pe
teritoriul României) legiuitorul să fi apreciat că este nevoie ca oportunitatea tragerii la răspundere penală să fie
apreciată la un nivel decizional cât mai ridicat cu putinţă (în acest sens, a se vedea Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit.,
p. 187). Expunerea de motive a proiectului (noului) Cod penal nu precizează, în acest sens, decât că (pct. 2.3.): „(...)
în reglementarea principiului personalităţii (...), pentru a evita încărcarea inutilă a organelor judiciare române cu
cauze care nu vor putea fi soluţionate niciodată datorită imposibilităţii instrumentării lor, s-a prevăzut ca o condiţie
de punere în mişcare a acţiunii penale autorizarea procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel
(menţiunea nu include şi referirea la procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
astfel cum prevede textul legal în vigoare - n.n.). Cât priveşte principiul realităţii legii penale române (...), noua
reglementare nu va duce însă în practică, aşa cum s-ar putea crede, la o extindere nejustificată a competenţei
legii penale române, căci punerea în mişcare a acţiunii penale rămâne condiţionată de autorizarea procurorului
general, care va aprecia oportunitatea unei proceduri în astfel de situaţii" (s.n.).
[1] Dintr-o perspectivă substanţială (de drept penal material), condiţia ar putea fi considerată drept cauza
specială de înlăturare a răspunderii penale (în absenţa autorizării prealabile imperativ solicitate de lege, nu este
posibilă desfăşurarea procedurilor necesare pentru tragerea la răspundere penală a infractorului) - sens în care
ne-am pronunţat şi cu o altă ocazie: M.l. Michinici, M. Dunea , în T. Toader (coord .), op. cit., p. 38.
să o manifeste, în asemenea situaţii, legea penală română (căci cetăţenii străini nu sunt
destinatari propriu-zişi ai dispoziţiilor penale emanând de la statul român)111. în mod firesc,
întrunirea acestei cerinţe necesare pentru aplicarea în spaţiu a legii penale române conform
principiului realităţii nu se va impune în acele ipoteze în care fapta incriminată a fost săvârşită
(în întregime - potrivit teoriei ubicuităţii) într-o zonă nesupusă suveranităţii vreunui stat.
Cerinţa astfel formulată tinde a conduce la aprecierea potrivit căreia aplicarea în spaţiu a
legii penale române în baza principiului realităţii ar avea un caracter subsecvent (subsidiar),
fiind subordonată incidenţei legii străine a statului pe al cărui teritoriu s-a comis fapta
(aplicarea respectivei legi străine înlătură aplicarea legii române, care poate interveni numai
dacă nu există proceduri judiciare străine în legătură cu această faptă).
După cum ne-am mai pronunţat cu privire la acest subiect121, considerăm că autorităţile
române vor trebui să întreprindă, din oficiu, verificări (specifice) pentru a determina existenţa
sau inexistenţa unor proceduri judiciare, pe teritoriul statului unde s-a comis fapta incriminată,
cu privire la instrumentarea acesteia (uneori fiind chiar obligate să înştiinţeze organele
judiciare străine, pentru ca acestea să poată demara procedurile specifice corespunzătoare -
şi anume atunci când iau cunoştinţă de comiterea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt
stat membru al Uniunii Europene)*131. Desigur, este (şi) în interesul celui care este acuzat de
comiterea faptei să întreprindă demersuri şi să releve autorităţilor judiciare române posibila
existenţă a unor proceduri judiciare desfăşurate, cu privire la fapta comisă, în statul pe al
cărui teritoriu a fost săvârşită aceasta (ceea ce ar conduce la paralizarea demersurilor de
tragere a sa la răspundere penală în România conform principiului realităţii legii penale).
Se poate observa (aspect notabil) că legiuitorul român nu se referă la inexistenţa oricărei
proceduri judiciare străine în raport de fapta comisă, ci numai la lipsa unei astfel de proceduri
în statul pe teritoriul căruia a fost comisă faptaw.Astfel, de pildă
stat (X) ar săvârşi pe teritoriul unui alt stat (Y) o faptă incriminată de legea română, împotriva
111A se vedea şi explicaţia (axată, în esenţă, pe argumente de ordin practic) propusă de Fl . Streteanu , D. Niţu,
op. cit., p. 187.
121M.l. MICHlNICI, M. Dunea , în T. Toader (COORD.), op. cit., p. 38.
131Conform art. 289 alin. (10) CPP, se dispune: „în cazul în care plângerea este întocmită de către o persoană
care locuieşte pe teritoriul României, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie, şi prin aceasta se
sesizează săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este
obligat să primească plângerea şi să o transmită organului competent din ţara pe teritoriul căreia a fost comisă
infracţiunea. Regulile privind cooperarea judiciară în materie penală se aplică în mod corespunzător". A se vedea
şi art. 290 alin. (2) CPP.
141Considerăm că se poate discuta (în mod similar cu situaţia existentă în cazul principiului personalităţii) dacă
aspectul referitor la locul comiterii infracţiunii, pe teritoriul unui alt stat (din care decurge condiţia referitoare la
inexistenţa unei proceduri judiciare desfăşurate în acel stat cu privire la fapta în cauză), urmează a fi interpretat
în sens restrictiv (accepţie politico-geografică) sau extensiv (accepţie juridică similară celei instituite de legea
română cu privire la semnificaţia conceptului de infracţiune săvârşită pe teritoriul României). Astfel, în primul caz,
vor fi avute în vedere (ca îndeplinind această cerinţă) doar infracţiunile comise efectiv pe teritoriul propriu-zis al
unui (alt) stat. în al doilea caz însă, vor putea primi un statut similar şi infracţiunile comise la bordul unei nave/
aeronave aparţinând unui alt stat (ceea ce poate naşte o discuţie subsecventă: dacă aceste nave/aeronave nu se
aflau, la momentul comiterii infracţiunii, în marea liberă/spaţiul aerian al mării libere - caz în care infracţiunea s-ar
putea considera comisă doar pe teritoriul statului căruia îi aparţine nava/aeronava infracţiunea se va considera
comisă pe teritoriul statului de care aparţine nava/aeronava sau pe teritoriul statului căruia îi aparţine suprafaţa
acvatică/coloana de aer în care se găsea efectiv nava sau aeronava străină la data săvârşirii faptei sau chiar pe
ambele teritorii, deopotrivă?). Soluţiile (diverse) posibil de formulat (argumentat) cu privire la aceste chestiuni pot
produce consecinţe practice semnificative, referitoare la aplicarea sau neaplicarea în spaţiu a legii penale române
potrivit principiului realităţii (astfel, va depinde de răspunsul la aceste întrebări dacă se va activa sau nu condiţia
referitoare la verificarea existenţei sau inexistenţei unei proceduri judiciare străine, cu potenţial efect paralizant
asupra aplicării legii penale române, respectiv se va pune problema determinării numărului şi identităţii concrete
a statelor în raport de care urmează a se întreprinde această verificare).
statului român sau a unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române, existenţa
unei proceduri judiciare privind fapta respectivă desfăşurate de către autorităţile statului X
(al cărui resortisant este făptuitorul) nu va putea împiedica aplicarea legii penale române
în temeiul principiului realităţii (efect pe care îl va produce doar o procedură judiciară
desfăşurată pe teritoriul statului Y -s ta tu l pe al cărui teritoriu s-a comis fapta).
Pentru că legea nu prevede expres necesitatea prezenţei în ţară (la judecată) a infractorului
(după cum vom vedea că se impune în aplicarea legii penale române potrivit principiului
universalităţii), reiese că aplicarea în spaţiu a legii penale române conform principiului
realităţii se poate realiza şi printr-o judecată desfăşurată în contumacie (în lipsa suspectului/
inculpatului)111.
în esenţă, excepţiile de la aplicarea în spaţiu a legii române sunt corespunzătoare şi
în privinţa principiului realităţii. De pildă, avem în vedere: situaţia derogărilor instituite
prin tratate internaţionale la care România este parte (potrivit art. 12 CP); ipoteza unor
făptuitori care beneficiază de imunitate de jurisdicţie în România-reprezentanţii diplomatici
ai statelor străine sau persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt
supuse jurisdicţiei penale a statului român (conform art. 13 CP).
Desigur, se impun observate limitările ce decurg, în mod natural, din caracterul particular
al unor asemenea excepţii, care sunt uneori strict legate doar de alte principii de aplicare
în spaţiu a legii penale române*121.
După cum am precizat deja, dubla incriminare nu condiţionează acest principiu de aplicare
în spaţiu a legii penale române (iar, în măsura în care există, pe caz concret, dubla incriminare,
aplicarea legii penale române nu este condiţionată de prevederile - potenţial mai drastice
ori mai puţin drastice - cuprinse în legea penală străină cu privire la fapta săvârşită, ci doar
de inexistenţa unei proceduri judiciare demarate în străinătate referitor la aceasta)131. Sub
rezerva aspectelor legate de dispoziţiile cuprinse în alin. (2) al art. 10 CP (prin urmare, în
mod sigur, atunci când în statul terţ nu există o procedură judiciară legată de fapta comisă),
nu interesează nici împrejurarea că în legea penală a statului pe al cărui teritoriu s-a comis
fapta incriminată de legea română (în eventualitatea în care aceasta ar fi prevăzută de legea
penală şi în respectivul stat) ar exista obstacole pentru încadrarea juridică a acesteia, pe caz
concret, drept infracţiune sau că ar fi prezente/incidente cauze de înlăturare a răspunderii
penale, a executării pedepsei etc.141
111în acelaşi sens, C. Mitrache , Cr . Mitrache , op.cit. (2016), p. 115.

121Spre exemplu, excepţiile de la aplicarea în spaţiu a legii penale române instituite prin prevederile cuprinse
în Legea nr. 17/1990 vizează numai posibila aplicare a acesteia în temeiul principiului teritorialităţii.
131în acest sens este şi opinia noastră exprimată anterior - M.l. Michinici, M. Dunea , în T. Toader (coord .),
op. cit., p. 39. A se vedea şi Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 188.
[41 De pildă, ne putem imagina următoarea situaţie: un cetăţean străin comite în străinătate, împotriva unui
cetăţean român, o faptă incriminată atât de legea penală română (potrivit căreia procedura de tragere la răspundere
penală urmează a se desfăşura din oficiu), cât şi de legea penală străină, a statului pe al cărui teritoriu s-a săvârşit
fapta (potrivit căreia procedura de tragere la răspundere penală urmează a se desfăşura numai dacă există autorizarea
prealabilă a unui anumit organ/sau putem presupune că în statul terţ intervine o lege de amnistie antecondamnatorie,
între momentul comiterii infracţiunii şi data demarării unei proceduri judiciare referitoare la aceasta). Presupunând
că acea autorizare prealabilă nu a fost formulată/că fapta comisă intră sub beneficiul amnistiei antecondamnatorii
emise, în statul terţ nu se va demara o procedură judiciară privitoare la fapta comisă. Acest aspect nu va împiedica
însă (chiar din contră, va permite) aplicarea legii penale române potrivit principiului realităţii (deşi, prin comparaţie,
legea română - astfel aplicabilă - va fi mai puţin favorabilă infractorului decât legea străină, în temeiul prevederilor
căreia răspunderea sa penală, pe caz concret, nu s-ar fi putut angaja; acest aspect va fi însă indiferent pentru
reţinerea incidenţei legii penale române conform principiului realităţii).
§3. Probleme speciale în materia realităţii legii penale române-abordare

selectivă
în finalul tratării aplicării legii penale române conform principiului realităţii, ne îndreptăm
atenţia (în mod selectiv) asupra unor aspecte/probleme speciale care se pot configura în
această materie.
a) O problemă discutabilă în raport de dispoziţiile actuale ale art. 10 CP o reprezintă

(după cum am mai relevat şi cu altă ocazie)111 lipsa includerii persoanelor juridice străine
în rândul subiecţilor activi (ai infracţiunilor comise, în afara teritoriului României, contra
statului român sau a unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române) care ar putea
declanşa aplicarea legii penale române conform principiului realităţii. Apreciem că omisiunea
reprezintă o discontinuitate/incongruenţă criticabilă prin raportare la principiul personalităţii,
aducând atingere unei simetrii fireşti (şi utile) care ar trebui să existe în reglementare.
Astfel, dacă se admite că (în mod similar cu ipoteza unui cetăţean român) o persoană
juridică română poate acţiona în străinătate (în această calitate), ocazie în care poate ajunge
să fie activ implicată în comiterea unei infracţiuni (fiind răspunzătoare penal pentru aceasta),
nu reiese cu toată claritatea de ce persoanele juridice străine nu sunt supuse unui regim
asemănător (similar, totodată, regimului instituit în privinţa persoanelor fizice cetăţeni străini
sau apatrizi). Mai mult, am arătat deja că, în aplicarea principiului teritorialităţii legii penale
române, calitatea de persoană juridică străină a infractorului (care nu poate fi teoretic
exclusă ca posibilă)121nu ar trebui să conducă la impunitate faţă de aceasta, deoarece legea
română cuprinde în art. 8 CP o dispoziţie de aplicare generală, lipsită de instituirea oricăror
excepţii (inclusiv) cu referire la persoanele juridice străine. Prin urmare, credem că trebuie
admis (cel puţin din punct de vedere teoretic)131că este (oricum) posibil, în anumite condiţii,
în raport de reglementarea penală actuală, a trage la răspundere penală, în România, o
persoană juridică străină.
în acest context, ne apare greu de justificat de ce nu s-ar crea posibilitatea tragerii la
răspundere penală în România a unei persoane juridice străine, inclusivîn raport de ipoteza
în care aceasta ar comite în străinătate o infracţiune împotriva statului român sau a unui
resortisant român (persoană fizică sau juridică)*141. Eventualul argument (strict pragmatic)
axat pe potenţialele dificultăţi de executare a sancţiunilor de drept penal apte a fi stabilite/
aplicate împotriva acesteia (dificultăţi, într-adevăr, probabile - cel puţin în raport de unele
111M.l. Michinici, M. Dunea , în T. Toader (coord .), opc it, p. 37

121Am specificat deja că este posibil, legal (în abstract) şi faptic (în concret), ca o entitate colectivă cu personalitate
juridică dobândită şi recunoscută în alt stat (aşadar, o persoană juridică străină) să ajungă să acţioneze în România
în această calitate a sa. De altfel, legiuitorul penal însuşi admite, implicit, o astfel de posibilitate, din moment
ce reglementează în art. 9 CP ipoteza similară legată de posibilitatea de acţiune, în străinătate, a unei persoane
juridice române.
131 Sublinierea caracterului teoretic al raţionamentului nu o apreciem ca o constatare depreciativă, cu rol de
scădere a valorii de principiu a problemei. De altfel, nu ne apare deloc improbabil ca aceste chestiuni să ajungă la
un moment dat să ridice şi mize concrete în practica aplicării legii penale.
141Astfel, nu ne explicăm de ce s-ar permite angajarea răspunderii penale în România a unei persoane juridice
străine, în baza principiului teritorialităţii - pentru o infracţiune comisă pe teritoriul românesc (chiar împotriva
intereselor unui stat străin sau contra unei persoane fizice sau juridice străine) - , fără a se permite însă şi angajarea
răspunderii penale în România a unei persoane juridice străine, în temeiul principiului realităţii - pentru o infracţiune
comisă de aceasta în afara României, dar contra intereselor statului român sau împotriva unei persoane fizice/
juridice române.
sancţiuni aplicabile persoanei juridice)111ori pe aspectul că nu toate sistemele naţionale de

drept reglementează instituţia răspunderii penale a persoanei juridice nu poate susţine,
obiectiv (în opinia noastră), lipsa de simetrie a reglementării actuale. Din moment ce aceleaşi
probleme pot apărea în raport de tragerea la răspundere penală a unei persoane juridice
străine în baza art. 8 CP, fără a se putea susţine însă (în opinia noastră) că,într-o atare ipoteză,
s-ar exclude incidenţa legii române (potrivit teritorialităţii), rezultă, în mod similar, că nu ar
trebui ca asemenea potenţiale probleme (cu argumentele conexe deja indicate) să excludă
nici posibilitatea legală (teoretică) de aplicare a legii române în baza principiului realităţii121.
Prin urmare, deşi nu există dubiu, delege lata, că săvârşirea unei infracţiuni (în calificarea
legii române) în străinătate contra statului român ori a unei persoanei fizice sau juridice
române, de către o persoană juridică străină, conduce la un caz de impunitate (cel puţin
sub aspectul aplicării legii penale române direct acelei persoane juridice)*131, susţinem, ca
soluţie de legeferenda pentru modificarea acestui aspect, şi inserarea persoanelor juridice
străine în sfera subiecţilor activi ai infracţiunii care pot atrage aplicarea în spaţiu a legii penale
române în baza principiului realităţii!
b) Considerăm că (sub un anumit aspect) aprecierea critică formulată în doctrină referitor

la dispoziţiile cuprinse în art. 9 alin. (3) CP [similare, până la un punct, celor prevăzute în
art. 10 alin. (2) CP], în sensul că „introducerea normelor de procedură în acest text (aşadar,
în dreptul penal substanţial - n.n.) nu este cea mai fericită soluţie aleasă de legiuitor"141, este
raportabilă şi la condiţia de formă (cerinţa procesuală penală) impusă pentru funcţionarea
principiului realităţii [în special cu referire la prevederea din art. 10 alin. (2) teza a ll-a CP,
care vizează inexistenţa unei proceduri judiciare străine].
Astfel, se poate aprecia că prevederea legală în cauză nu reglementează cu suficientă
precizie şi minuţiozitate situaţiile la care se referă, lăsând nelămurite mai multe aspecte
(importante, chiar esenţiale). în primul rând, norma în cauză nu specifică expres care este
111 De altfel, nu înţelegem care ar constitui, neapărat, dificultatea insurmontabilă în executarea (cel puţin
a) unor sancţiuni de drept penal ce ar trebui să se poată aplica, în asemenea condiţii, unei persoane juridice
străine, de către o instanţă din ţara noastră. De pildă, amenda penală nu ar fi imposibil de executat. De ce ar fi
exclusă o executare voluntară a acesteia (dacă luăm în considerare efectele negative pe care le poate avea, pentru
unele persoane juridice, o publicitate negativă, ce ar putea deriva, în mod nedorit, din mediatizarea atitudinii de
neachitare a amenzii impuse, atunci când, într-adevăr, statul nu ar putea apela la mijloace coercitive reale/eficiente
de executare)? Totodată, nimic mai facil decât executarea (în România) a unor (anumite) pedepse complementare
specifice (precum închiderea unor puncte de lucru ori afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare) ori a unor
măsuri de siguranţă (de pildă, confiscarea specială).
[2) Este, de altfel, un fapt evident acela că, uneori, în anumite conjuncturi particulare, diverse sancţiuni de
drept penal aplicate nu vor putea fi impuse, în concret, spre executare efectivă - însăşi reglementarea expresă
a unor instituţii confirmă acest aspect (de pildă, reglementarea instituţiei prescripţiei executării pedepsei atestă
legal, drept premisă, o asemenea realitate posibilă). Prin urmare, nu apreciem că se poate consolida o încercare
de argumentare construită în jurul ideii principale a dificultăţilor (potenţial insurmontabile) ce ar putea să apară
în procesul executării anumitor sancţiuni.
131 Desigur, nimic nu exclude posibilitatea tragerii la răspundere penală a respectivei persoane juridice în statul
pe teritoriul căruia s-a comis fapta (ori în statul căruia îi aparţine persoana juridică respectivă), dacă (bineînţeles)
este reglementată acolo răspunderea penală a persoanei juridice şi dacă este incriminată fapta comisă. în plus, fără
dubiu, legea penală română se va putea aplica, într-o atare situaţie, în baza principiului realităţii, persoanei fizice care,
acţionând în concret, a atras implicarea persoanei juridice în cauză. Aceste posibilităţi sunt totuşi (în aprecierea noastră)
insuficiente, putând genera cazuri (inechitabile) de impunitate (de exemplu: legislaţia statului terţ de referinţă să nu
incrimineze acea conduită şi/sau să nu cunoască reglementarea instituţiei răspunderii penale a persoanei juridice, iar
persoana fizică aptă de tragere la răspundere penală să nu poată fi identificată ori să decedeze anterior condamnării
definitive sau să fi acţionat cu o altă formă de vinovăţie decât aceea necesară pentru ca fapta să îi fie imputată cu
titlu de infracţiune etc.).
[41C. VOICU, A.S. UZLĂU, R. MOROŞANU, C. GHIGHECI, op. cit., p. 23.
tipul de procedură judiciară a cărei existenţă, în statul pe teritoriul căruia a fost comisă fapta
(şi cu privire la fapta respectivă), împiedică aplicarea legii penale române. Aşadar, se poate
ridica întrebarea dacă referirea legală vizează orice procedură judiciară sau dacă se are în
vedere doar desfăşurarea unei proceduri judiciare penale[1].
în al doilea rând, se poate discuta dacă incidenţa legii române este împiedicată indi
ferent de soluţia care va fi atinsa în cadrul procedurii judiciare desfăşurate în străinătate
sau dacă sunt avute în vedere numai anumite soluţii (şi anume acelea prin care - potrivit
sistemului de drept respectiv - făptuitorul ar ajunge să fie sancţionat pentru conduita pe
care a manifestat-o)121. De asemenea, discuţii pot interveni cu privire la aspectul temporal şi
(prin urmare) la caracterul definitiv (absolut) sau nedefinitiv (relativ) în cheia căruia poate şi
trebuie să fie interpretată condiţia analizată. Astfel, se justifică întrebarea dacă procedura
judiciară străină, odată desfăşurată, împiedică perpetuu aplicarea legii penale române în
baza realităţii sau dacă o blochează pe aceasta numai pe durata desfăşurării sale efective
(astfel încât, odată epuizată procedura judiciară străină, interdicţia de aplicare a legii pe
nale române dispare)131. Considerăm că se impune ca tuturor acestor potenţiale probleme
legiuitorul să le prevadă soluţii corespunzătoare clare.*3
111 Problema este reală, din moment ce unele conduite incriminate de legea noastră penală nu primesc, în
mod neapărat, aceeaşi calificare şi în alte sisteme naţionale de drept. De pildă, o faptă prevăzută de legea penala
în România poate fi reglementată ca tip de ilicit administrativ (sau specific unei alte ramuri a dreptului) într-un alt
stat. în aceste condiţii, desfăşurarea unei proceduri judiciare de tip extrapenal (de exemplu, în vederea sancţionării
contravenţionale sau civile) în statul pe teritoriul căruia s-a comis fapta are competenţa de a împiedica aplicarea
legii penale române în baza realităţii? Un răspuns afirmativ s-ar putea susţine, de lege lata, în virtutea principiului
in dubio pro reo, respectiv a regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Rămâne
însă de elucidat dacă o atare soluţie este echitabilă/înţeleaptă sau dacă nu s-ar impune reconsiderarea ei, de lege
ferenda, în sensul referirii normative exprese la o procedură judiciară în materie penală desfăşurată, cu privire la
aceeaşi faptă (şi la persoana care a comis-o), pe teritoriul statului terţ.
[2] Cu aceleaşi argumente (in dubio pro reo, respectiv ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), s-ar
putea susţine prima dintre soluţiile schiţate. Considerăm însă că o atare soluţionare ar fi inechitabilă şi propunem,
de lege ferenda, ca legiuitorul să limiteze expres incidenţa legii române, în temeiul realităţii, numai dacă procedura
judiciară desfăşurată în străinătate este penală şi conduce la sancţionarea (concretă) a celui care a comis fapta.
I3] Pentru reţinerea acestei din urmă soluţii indicate, s-ar putea invoca un argument de interpretare gramaticală
a dispoziţiei din art. 10 alin. (2) CP, anume timpul la care este folosit verbul în construcţia normativă [se dispune:
„(...) fapta nu face obiectul (...)" (s.n.), iar nu fapta nu a făcut obiectul/fapta nu face şi nici nu a făcut obiectul]. în
plus, o interpretare sistematică a reglementărilor cuprinse în Partea generală a Codului penal dezvăluie prevederea
inserată în art. 73, care dispune computarea pedepselor şi a măsurilor preventive executate în afara ţării din durata
pedepsei aplicate (pentru aceeaşi infracţiune) în România, inclusiv în cazul în care aplicarea spaţială a legii penale
române se face potrivit principiului realităţii (reglementat în art. 10 CP). Ne întrebăm cum s-ar putea ajunge la o
asemenea computare, dacă existenţa unor proceduri judiciare desfăşurate în străinătate cu privire la respectiva fapta
(proceduri în baza cărora s-ar pune problema stabilirii, aplicării şi executării unor pedepse sau măsuri preventive)
ar reprezenta un impediment perpetuu (iar nu doar temporar, strict atât timp cât aceste proceduri sunt pendinte)
în aplicarea legii penale române conform principiului realităţii. Pentru opinii doctrinare legate (direct sau conex)
de această potenţială contradicţie, pe care o creează o anumită interpretare a prevederilor art. 10 alin. (2) teza
a ll-a CP în raport de dispoziţiile art. 73 CP, a se vedea: C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 115; M. Udroiu,
op. cit., p. 65; F l . Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 188; G. Antoniei, op. cit., p. 382, 383; V. Pasca, op. cit., p. 135;
I. Griga, în G. A ntoniei, T. Toader (coord.), op. cit., p. 129.
NU!
r=T--Vb-------------- 6 =
SE APLICĂ LEGEA PENALĂ
ROMÂNĂ ÎN TEMEIUL
PRINCIPIULUI
IN ROMANIA = TERITORIALITĂŢII
9 _
UNDE S-a Comis infracţiunea? (este o infracţiune considerată
(potrivit criteriului U B IC U IT Ă Ţ II) comisă pe teritoriul României?)
(se răspunde la
întrebarea)
ÎN AFARA ROMÂNIEI
9 _
CINE a comis infracţiunea?
(se răspunde la
întrebarea) NU!
CETĂŢEANUL ROMÂN/* CETĂŢEANUL STRĂIN,
PERSOANA JURIDICĂ ROM ANĂ APATRIDUL
cii
r~---> ..........— i—
SE APLICĂ LEGEA
PENALĂ ROMÂNĂ ÎN , , t
TEMEIUL
PRINCIPIULUI
(se răspunde la ' - ÎMPOTRIVA c u i
PERSONALITĂŢII
întrebarea) s-a comis infracţiunea?
/ N.______ _____ ___ _
NU CONTEAZĂ ÎMPOTRIVA CUI S-A
COMIS!!!
română/străină)
A STAT ULUI ROMAN/ A UNUI CETĂŢEAN STRĂIN/

A CETĂŢEANULUI ROMÂN/ A UNUI APATRID/ A UNEI
A UNEI PERSOANE JURIDICE PERSOANE JURIDICE STRĂINE
ROMÂNE
NU!
__________
SE APLICĂ LEGEA SE POATE APLICA
PENALĂ ROMÂNĂ ÎN LEGEA PENALĂ
TEMEIUL ROMÂNĂ ÎN TEMEIUL
PRINCIPIULUI UNUI ALT PRINCIPIU
REALITĂŢH (universalitatea)
(sub unele condiţii)
Secţiunea a 5-a. Principiul universalităţii legii

penale române
§1. Principiul universalităţii legii penale române-principiu complementar
în materia aplicării legii penale în spaţiu
Ultimul principiu în ordinea de reglementare a regulilor de aplicare în spaţiu a legii
penale române, reglementat de actualele dispoziţii normative, se regăseşte în art. 11 CP, cu
denumirea marginală „Universalitatea legii penale". Prin prevederea principiului universalităţii
se stabileşte (în esenţă) că, în prezenţa unor anumite condiţii restrictive (expres prevăzute),
„Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. săvârşite
în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, care se află de
bunăvoie pe teritoriul României
Prin această prevedere, legiuitorul penal român extinde la maximum (în mod excepţional)
sfera posibililor destinatari ai dispoziţiilor sale, asupra unor care, în mod obişnuit -
prin raportare la identitatea lor (sub aspectul cetăţeniei), la spaţiul n care săvârşesc
actele de conduită incriminate (de dispoziţii ale dreptului pena! român), respectiv la entitatea
împotriva căreia se comit respectivele fapte (state străine, cetăţeni ai unor state străine,
apatrizi sau persoane juridice străine) - , nu ar avea nicio obligaţie de cunoaştere a normelor
penale din România şi (cu atât mai puţin) de supunere faţă de dispoziţiile lor[1). Această
lărgire formală a cadrului destinatarilor legii penale române implică o asumare de către
statul român a unei sfere de competenţă penală atât de largi, încât se impune, în mod
natural, necesitatea prevederii unor condiţii mult mai restripentru
a incidenţei acestui principiu (a aplicării legii penale române în baza acestui principiu) prin
comparaţie cu toate celelalte principii de aplicare în spaţiu a legii penale române. Prin
urmare, este firesc ca cerinţele legale privitoare la acest principiu să fie mai numeroase şi
mai restrictive decât în cazurile reglementate prin art. 8-10 CP, ceea ce explică de ce el este
ultimul în baza căruia s-ar putea atrage aplicarea în spaţiu a legii penale române (pentru a
fi incidenţă universalitatea legii penale, este necesar a nu se întruni condiţiile de incidenţă
a niciunui alt principiu, anterior, de aplicare în spaţiu a legii penale române, precum şi - î n
plus - a se verifica întrunirea condiţiilor proprii de reţinere a acestui principiu).
Astfel, prin împrejurarea că loculsăvârşirii infracţiunii nu este id
României (mai bine spus: că infracţiunea comisă nu se poate aprecia drept săvârşită pe
teritoriul României), se exclude incidenţa principiului teritorialităţii; prin aceea că persoana
făptuitorului nu este identificată drept cetăţean român/persoană juridică română, se exclude
incidenţa principiului personalităţii; prin aceea că entitatea vătămată nu este identificată
a fi statul român/un cetăţean român/o persoană juridică română, este exclusă incidenţa
principiului realităţii. Din acest punct încolo, se impune a se verifica, în plus, existenţa condiţiilor
suplimentare impuse de legiuitor pentru a se putea reţine incidenţa principiului universalităţii
[prezenţa benevolă în România a făptuitorului, precum şi una dintre situaţiile indicate la
alin. (1) lit. a) sau b) al art. 11 CP şi - în acest din urmă caz - inexistenţa situaţiilor la care
se face referire în cuprinsul art. 11 alin. (2) CP].
Ca şi în cazul principiului realităţii, justificarea acestei extinderi a c
penală a statului român se întemeiază (în parte) pe raţiuni de ordin pragmatic, privind
auto-apârarea sa şi a intereselor sale. Astfel, este evident faptul că autorităţile unui stat sunt
interesate în a descuraja fenomenul „importului de infracţionalitate", respectiv transformarea
teritoriului naţional într-un loc recunoscut ca spaţiu de refugiu pentru infractorii externi.
Or, prin reglementarea principiului universalităţii şi extinderea la maximum a sferei sale de
competenţă penală, statul român transmite acestor elemente străine indezirabile mesajul
că nu pot lua în calcul teritoriul României ca loc de refugiu; practic, dacă un infractor străin1
111De pildă, în baza acestui principiu de aplicare în spaţiu a legii noastre penale (în măsura în care se întrunesc
toate condiţiile necesare pentru aplicarea sa), este posibil a trage la răspundere penală, în România, o persoană
străină (cetăţean al unui alt stat ori apatrid) care comite în afara României (adeseori, chiar pe teritoriul statului
al cărui cetăţean este/unde domiciliază) o faptă incriminată de legea penală română, împotriva unui cetăţean al
oricărui alt stat decât România (inclusiv împotriva unui alt cetăţean al statului al cărui cetăţean este şi infractorul
şi - eventual - pe teritoriul căruia se comite fapta) sau a unui apatrid ori a unei persoane juridice care nu aparţine
de statul român.
vine de bunăvoie în România, atunci statul român îşi rezervă (în anumite condiţii) dreptul de
a-l trage la răspundere penală, chiar dacă fapta comisă nu a avut niciun punct de legătură
efectiv cu teritoriul României, cu interesele acesteia ori ale cetăţenilor săi sau ale persoanelor
juridice române. în plus, o puternică justificare a prevederii acestui principiu de aplicare în
spaţiu a legii penale române este reprezentat de interesul asigurării unei cât mai eficiente
cooperări judiciare internaţionale în materie penală (asistenţa reciprocă a statelor în lupta
contra flagelului infracţional), reprezentând, totodată, un mijloc form al de asigurare a
îndeplinirii anumitor obligaţii internaţionale asumate de către statul român (cazul comiterii
unei infracţiuni a cărei reprimare România şi-a asumat obligaţia să o realizeze, respectiv
ipoteza refuzului extrădării), precum şi o modalitate de evitare a unor periculoase situaţii
de impunitate (lato sensu), în contextul unei mobilităţi transnaţionale tot mai sporite a
criminalităţii şi a factorilor acesteia.
în corespondenţă cu cele precizate anterior (în analiza reglementării de lege lata a
principiilor prioritare de aplicare în spaţiu a legii penale române), punctăm (pentru identitate de
raţiune) opinia potrivit căreia referirea legală la infracţiune în cuprinsul acestor dispoziţii este
excesiv de restrictivă prin raportare la voinţa (rezonabil dedusă a) legiuitorului. Considerăm,
prin urmare, că (şi) textul art. 11 CP trebuie interpretat extensiv, raportarea considerându-se
realizată, de fapt, la conceptul d e faptă prevăzută de legea pe
nu neapărat la acela de infracţiune (în raport de condiţia tipului de conduită adoptată, în
străinătate, de către un străin, contra unui stat străin/unui cetăţean al unui stat străin/unui
apatrid/unei persoane juridice străine)111.
Calificarea conduitei care, prin săvârşire, are aptitudinea de a atrage aplicarea legii penale
române în temeiul principiului universalităţii urmează a fi efectuată potrivit legislaţiei noastre
[în ipoteza indicată la art. 11 alin. (1) lit. a) CP-exclusiv potrivit legii penale române; în ipoteza
indicată la art. 11 alin. (1) lit. b) CP - ş i potrivit legii penale române, dar nu numai conform
acesteia]121. Prin urmare, în raport de aplicarea în spaţiu a legii penale române conform acestui1 2
[1) Astfel, teoretic (cel puţin), se poate imagina o situaţie în care un ne-resortisant al statului român să comită,
în afara României, o faptă incriminată, în prezenţa tuturor condiţiilor prevăzute în art. 11 CP român, fără însă ca
respectiva conduită să poată fi calificată, pe caz concret, drept infracţiune (de pildă, ca efect al existenţei unei
cauze de neimputabilitate). Totuşi, în măsura în care prin săvârşirea acelei fapte s-ar ilustra o stare de pericol
care ar putea fi înlăturată, pentru viitor, prin dispunerea unei măsuri de siguranţă [sancţiune de drept penal care,
potrivit reglementării noastre actuale, nu este condiţionată de comiterea unei infracţiuni, ci doar de săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penala, nejustificată - art. 107 alin. (2) CP], nu vedem de ce această posibilitate
ar trebui să fie exclusă, de plano, atunci când legea penală română ar avea aplicabilitate. Ca şi în ipoteza similară
vizând aplicarea legii penale române în temeiul principiului realităţii, admitem, de la bun început, faptul că interesul
practic, incidenţa probabilă şi aptitudinea concretă de aplicare şi executare a unei măsuri de siguranţă, de către
autorităţile judiciare române, asupra unui ne-resortisant al statului român, pentru o faptă comisă în străinătate, în
condiţiile indicate la art. 11 CP, sunt mult mai scăzute decât în ipotezele corespunzătoare principiilor teritorialităţii,
respectiv personalităţii! Cu toate acestea, asemenea aspecte nu ar trebui să reprezinte argumente în sine pentru
renunţarea la o soluţie care se impune din punct de vedere teoretic (ştiinţific) şi a cărei posibilitate de concretizare
nu trebuie, totuşi, exclusă aprioric (de pildă, în ipoteza aplicării principiului universalităţii legii penale române,
făptuitorul ar putea fi inclusiv un cetăţean străin - sau un apatrid - care să fie domiciliat pe teritoriul României
şi care a comis o faptă incriminată pe când se afla, ocazional, în străinătate, revenind apoi în România, unde îşi
desfăşoară în mod principal viaţa; în această situaţie, s-ar putea evidenţia un interes cât se poate de real cu privire
la posibilitatea de a îi putea aplica măcar o măsură de siguranţă pentru fapta incriminată comisă).
[2) După cum vom dezvolta în cele ce urmează, în primul caz nu se impune verificarea dublei incriminări, drept
condiţie de aplicare a legii penale române în baza acestui principiu, pe când în a doua situaţie, aceasta este o cerinţă
implicită. în plus, pentru ipotezele corespunzătoare art. 11 alin. (1) lit. b) CP, separat de verificarea existenţei dublei
incriminări, se impun şi verificări suplimentare (în drept, respectivîn fapt) în raport de legislaţia/jurisprudenţa unui
anumit stat terţ [conform art. 11 alin. (2) CP].
principiu, condiţia dublei incriminări are un regim mixt (aspect similar, până la un punct,
reglementării vizând principiul personalităţii), fiind uneori impusă, iar alteori indiferentă111.
Aşadar, aplicarea în spaţiu a legii penale române potrivit principiului universalităţii este
o aplicare (voit) condiţionată, subsidiară, un fel de ultimă „plasă de siguranţă" în materie de
represiune penală, pe care o reglementează legiuitorul român atât din raţiuni de ordin intern,
cât şi pentru a contribui la asigurarea unui cadru legal (general) de ordine şi de siguranţă în
lume (la efortul global de reprimare a fenomenului infracţional).
§2. Analiza principiului universalităţii legii penale

Analizând sintetic conţinutul reglementării cuprinse în art. 11 CP, se desprind condiţiile
necesare pentru activarea principiului universalităţii, ca temei de aplicare în spaţiu a legii
penale române, şi anume:
- să se comită o infracţiune (o faptă prevăzută de legea penală);
- această faptă să fie săvârşită astfel încât să nu se poată aprecia drept o infracţiune
comisă pe teritoriul României;
- subiectul activ (infractorul/făptuitorul) să fie un cetăţean străin sau un apatrid;
- subiectul pasiv (persoana vătămată) să nu fie statul român, un cetăţean român sau o
persoană juridică română (să se comită o altă infracţiune decât cele indicate în art. 10 CP);
- ulterior comiterii faptei respective, infractorul/făptuitorul să se afle de bunăvoie pe
teritoriul României;
- statul român să îşi fi asumat - printr-un tratat internaţional - obligaţia de a reprima
fapta incriminată săvârşită [art. 11 alin. (1) lit. a) CP] sau să f i refuzat să onoreze o cerere
de extrădare ori de predare a infractorului (făptuitorului) care a comis-o [art. 11 alin. (1)
lit. b) CP];
- [doar în situaţia celei de-a doua ipoteze a ultimei condiţii indicate - art. 11 alin. (1)
lit. b) CP] să nu se verifice existenţa unui caz de împiedicare a tragerii la răspundere penală
sau a executării pedepsei în raport de cadrul legislativ al statului pe teritoriul căruia a fost
săvârşită fapta incriminată [art. 11 alin. (2) CP], respectiv pedeapsa aplicată în acest stat
să nu fi fost deja executată sau considerată ca executată [art. 11 alin. (3) CP].
Fără a mai insista, în acest cadru, asupra unor condiţii identice cu cele impuse pentru
aplicarea în spaţiu a legii penale române potrivit altor principii deja analizate (precum
comiterea unei infracţiuni în afara teritoriului României ori calitatea de cetăţean străin/
apatrid a infractorului), urmează a ne opri, în continuare, doar asupra acelor condiţii specifice
principiului universalităţii.
Prima condiţie care particularizează principiul universalităţii în raport de cel mai apropiat
principiu existent faţă de acesta - şi anume principiul imediat precedent în ordinea de
reglementare: cel al realităţii*121- este aceea ca infracţiunea comisă să fie alta decât cele
111 După cum se va analiza în continuare, în situaţiile în care se impune întrunirea condiţiei dublei incriminări
pentru a se putea reţine incidenţa legii penale române, conform principiului universalităţii (spre deosebire de
situaţia în care se impune verificarea dublei incriminări pentru aplicarea în spaţiu a legii penale române în temeiul
principiului personalităţii), cerinţa este suplimentată prin aceea că nu se solicită numai identificarea în legea străină
a unei norme de incriminare în cuprinsul căreia să fie încadrabilă fapta concret săvârşită, ci se impun, de fapt, o
dublă calificare a faptei drept infracţiune (in concreto), precum şi o dublă aptitudine de angajare a răspunderii
penale a infractorului în considerarea acestei fapte comise (precum şi o excludere a dublei sancţionări efectiv
executate sau asimilate celei efectiv executate).
121 Reiterăm ideea potrivit căreia parcurgerea principiilor de aplicare în spaţiu a legii penale române, până la
identificarea celui în temeiul căruia se poate realiza această aplicare, constituie un proces etapizat, ce trebuie să
urmeze strict ordinea în care sunt acestea reglementate de legiuitor în Codul penal, întrunirea condiţiilor de existenţă
indicate la art. 10 CP. Această determinare, de tip negativ, a unei cerinţe necesare pentru
activarea incidenţei principiului universalităţii în aplicarea în spaţiu a legii penale române
face aparent referire {doar aparent) la tipul activităţii infracţionale comise. în realitate însă
(analizând dispoziţiile art. 10 CP, precum şi pe acelea ale celorlalte prevederi în materia
aplicării în spaţiu a legii penale române - pentru a determina din ce punct pleacă/continuă
reglementarea principiului realităţii), raportarea vizează nu tipul (genul) infracţiunii comise, ci
identitatea subiecţilor pasivi ai acesteia, calitatea persoanelor vătămatell]. Astfel, în timp ce
principiul realităţii este legat de infracţiunile comise în străinătate, de către străini, împotriva
statului român, a unui cetăţean român sau a unei persoane juridice române121, decurge că,
în categoria altor infracţiuni decât cele prevăzute la art. 10 CP[3], legiuitorul are în vedere, în
cazul principiului universalităţii, infracţiunile comise în străinătate, de către străini, asupra
altor subiecţi pasivi decât statul român, cetăţenii români şi persoanele juridice române,
aşadar (per a contrario), infracţiunile îndreptate împotriva: unui stat străin, unui cetăţean
al unui stat străin, unui apatrid sau asupra unei persoane juridice străinei
Deoarece legea nu prevede expres, reiese (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus) că este indiferent aspectul referitor la locul de rezidenţă a subiectului pasiv al
infracţiunii. Astfel, nu contează dacă cetăţeanul străin sau apatridul (care sunt victime ale
faptei incriminate săvârşite) locuieşte sau nu pe teritoriul statului în care a fost comisă
infracţiunea (ei ar putea locui pe acel teritoriu sau pe teritoriul unui alt stat - inclusiv pe
teritoriul României). De asemenea, este indiferent dacă victima are sau nu aceeaşi cetăţenie
cu infractorul sau domiciliul în acelaşi stat cu acesta, respectiv dacă fapta a fost săvârşită pe
teritoriul statului unde sunt ambii rezidenţi (în cazul în care ei sunt co-rezidenţi ai aceluiaşi
stat) ori pe teritoriul unui alt stat. Practic, toate combinaţiile posibile sunt permise de acest
principiu de aplicare în spaţiu a legii penale române (dacă se întrunesc integral condiţiile
sale de reţinere), atât timp cât nu se ajunge la întrunirea condiţiilor de incidenţă a unui alt
principiu (primar/principal - în raport de universalitate) potrivit căruia s-ar putea aplica
legea penală română (art. 8-10 CP).
Condiţia referitoare la prezenţa de bunăvoie a infractorului (făptuitorului) pe teritoriul
României este o caracteristică evidentă a acestui principiu de aplicare în spaţiu a legii penale
române, particularizându-l în rândul celorlalte principii de aplicare în spaţiu, drept singurul
principiu în temeiul căruia judecata nu se poate desfăşura în contumaciel Cerinţa este firească,
deoarece reprezintă singurul aspect în considerarea căruia statul român ar avea interesul (şi
justificarea) de a-şi impune o atât de extinsă jurisdicţie penală (asupra unor ne-resortisanţi,
care nici nu au comis infracţiuni pe teritoriul său, nici împotriva sa ori a resortisanţilor săi). în
afara acestui motiv, nu ar exista nicio legitimare şi nicio motivaţie pentru statul român în a-şi
a unui principiu excluzând, automat, posibilitatea de reţinere a incidenţei oricărui principiu subsecvent. Prin urmare,
şi raporturile (relaţia) dintre principii vor fi mai strânse între cele imediat consecutive, respectiv mai îndepărtate
între cele între care se interpun (în ordinea reglementării) un alt principiu/alte principii: prin urmare, cea mai
strânsă asemănare faţă de principiul universalităţii o prezintă principiul imediat anterior, al realităţii. în acest sens,
este de observat că însuşi legiuitorul a definit o primă condiţie de incidenţă a principiului universalităţii printr-o
referire negativă la condiţiile de reţinere a principiului realităţii, şi anume comiterea altor infracţiuni decât cele
indicate în cazul acestuia din urmă (în art. 10 CP)!
[1] în acelaşi sens, Fl . Streteanu , D. Nitu , op. cit., p. 191.
[2] Iar principiile teritorialităţii şi personalităţii reglementează ipotezele de comitere a unor infracţiuni pe
teritoriul României, respectiv în afara acestuia, dar - în acest ultim caz - de către un cetăţean român/o persoană
juridică română.
[3] Precum şi a celor excluse - anterior - de reglementarea din art. 10 CP, şi anume infracţiunile în cazul cărora
este incident art. 8 sau art. 9 CP.
asuma o misiune globală de reprimare a fenomenului infracţional, manifestat în modalităţi

care îi sunt complet străine şi care nu afectează (direct) ordinea publică din România.
în general, prin instituirea acestei condiţii, se poate aprecia că evită activarea principiului
universalităţii, ca bază de aplicare a legii penale române, atunci când prezenţa în ţară a
făptuitorului nu ar fi una liber consimţită de către acesta, ci constrânsă saufortuită[1]. Asemenea
situaţii ar putea deriva, după caz, din ipoteze de fapt întemeiate legal121 sau, din contră,
nelegale*131(dar, în egală măsură, constatarea acestora va reprezenta o piedică pentru aplicarea
art. 11 CP).
în vederea determinării mai precise a sensului sintagmei „se află de bunăvoie pe teritoriul
României" din cuprinsul principiului universalităţii (şi a momentului în raport de care urmează
a se realiza aprecierea întrunirii sau neîntrunirii acestei condiţii de incidenţă a respectivului
principiu de aplicare în spaţiu a legii penale române), legiuitorul a venit cu o precizare expresă
în cadrul legii pentru punerea în aplicare a noului Cod penal. Astfel, potrivit art. 237 din Legea
nr. 187/2012, se dispune: „în aplicarea dispoziţiilor art. 11 din Codul penal, condiţia aflării de
bunăvoie pe teritoriul României se interpretează în sensul aflării benevole pe acest teritoriu
la momentul dispunerii de către organele judiciare a unei măsuri privative sau restrictive de
libertate în considerarea infracţiunii care atrage incidenţa principiului universalităţii". Prin
urmare, dacă ulterior săvârşirii unei infracţiuni în condiţii care ar putea atrage incidenţa
legii române în baza art. 11 CP infractorul pătrunde, benevol, pe teritoriul României, dar
îl părăseşte anterior dispunerii, faţă de acesta, de către organele judiciare române, a unor
măsuri privative sau restrictive de libertate, în considerarea infracţiunii respective, atunci
condiţia aici analizată nu se va aprecia ca îndeplinită.
De observat şi împrejurarea că textul legal vizează prezenţa benevolă a infractorului pe
teritoriul (propriu-zis al) României, iar nu şi în acele locuri în care o infracţiune se consideră
(doar) săvârşită pe teritoriul României (prin asim ilare-ficţiune juridică), ceea ce presupune
o determinare realizată doar prin întrebuinţarea prevederilor cuprinse în art. 8 alin. (2) CP,
iar nu şi prin utilizarea reglementării din alin. (3) al aceluiaşi articol141.
111De pildă, prezenţa în România a unui cetăţean străin/apatrid nu se va putea considera drept liber consimţită
atunci când acesta se află aici în urma unui accident de trafic aerian sau naval (avion prăbuşit în România/navă
naufragiată în România). Doctrina menţionează faptul că „această condiţie presupune că infractorul trebuie să fi
venit de bunăvoie pe teritoriul României sau, dacă a ajuns aici în alt mod, să fi avut posibilitatea părăsirii teritoriului
şi să fi ales să rămână" - Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 191.
121 Spre exemplu, prezenţa în România a unui cetăţean străin/apatrid nu se va putea consideră drept liber
consimţită atunci când acesta se află aici în urma unei extrădări/predări de către un alt stat (prin urmare, pentru
aplicarea legii penale române în temeiul universalităţii - spre deosebire de cazul celorlalte principii de aplicare în
spaţiu -, nu se poate solicita, de către autorităţile române, extrădarea/predarea făptuitorului autorităţilor unui
alt stat, pe al cărui teritoriu a fost identificată prezenţa persoanei în cauză) sau atunci când se găseşte în custodia
autorităţilor române, în mod legal, pentru un alt motiv (de exemplu, judecarea sa/executarea unei pedepse în
considerarea unei alte fapte incriminate, faţă de care legea română este aplicabilă în temeiul unui alt principiu decât
universalitatea, dacă custodia asupra sa, în acest sens, a fost dobândită într-un mod nevoluntar din perspectiva
infractorului: extrădare/predare de către alt stat).
131De pildă, prezenţa în România a unui cetăţean străin/apatrid nu se va putea considera drept liber consimţită
atunci când acesta se află aici în urma lipsirii sale ilegale de libertate şi a identificării sale, în această situaţie, de către
autorităţile române (care, spre exemplu, îl eliberează, dorind apoi să îl ia în custodie pentru aplicarea art. 11 CP).
[4] Astfel, spre exemplu, considerăm că nu se îndeplineşte condiţia în cauză atunci când infractorul ar fi identificat
la bordul unei nave/aeronave româneşti, care ar circula în afara României (dintr-un port/aeroport străin, într-un
alt port/aeroport străin), chiar dacă prezenţa sa acolo ar fi benevolă şi ulterioară momentelor indicate la art. 237
din Legea nr. 187/2012. în acelaşi sens, Fl . Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 191.
Referitor la infracţiunea comisă, se reglementează, implicit, necesitatea sau absenţa

necesităţii verificării unei condiţii suplimentare pentru atragerea incidenţei principiului
universalităţii, şi anume dubla incriminare.
a) După cum indicam şi anterior, în considerarea ipotezelor reglementate de art. 11 alin. (1)
lit. a) CP(atunci când „s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia
o reprime în temeiul unui tratat internaţional")111, nu se impune verificarea dublei incriminări
pentru aplicarea legii penale române în spaţiu conform principiului universalităţii. Din textul
legal reiese expres necondiţionarea, într-o atare ipoteză normativă, a aplicării legii penale
române de dubla incriminare (iar raţiunile se impun cu puterea evidenţei: statul român îşi
asigură, astfel, un cadru legal apt să îi permită aducerea la îndeplinire a obligaţiilor internaţional
asumate în lupta pentru prevenirea şi reprimarea infracţionalităţii)121. Nu apreciem a exista
probleme (în raport de această condiţie) în cazul în care persoana făptuitorului ar pătrunde
pe teritoriul Românei ulterior asumării, de către statul român, a obligaţiei internaţionale de
reprimare a faptei comise de către acesta pe teritoriul unui alt stat.
b) în considerarea ipotezelor reglementate de art. 11 alin. (1) lit. b) CP („s-a cerut extrădarea
sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată"), condiţia dublei incriminări reiese
implicit. Apreciem că decurge în mod tacit (iar nu expres, precum în situaţia dispoziţiei
precedente) condiţia existenţei dublei incriminări*131, căci, dacă fapta nu ar fi prevăzută în
legea penală română (ceea ce ar reprezenta însuşi motivul refuzului extrădării/predării)141,
atunci, în pofida acestei dispoziţii legale, judecata penală nu ar putea avea loc (căci s-ar
încălca principiul fundamental al legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal: art. 1
şi art. 2 CP). Pe de altă parte, dacă fapta nu ar fi incriminată în legislaţia naţională străină
a statului solicitant, atunci acesta nu ar avea temei pentru a solicita extrădarea/predarea
făptuitorului (ceea ce ar constitui, de asemenea, motivul refuzului extrădării/predării)151.
111 Spre exemplu, prin Decretul nr. 236/1950 (B. Of. nr. 110 din 2 decembrie 1950), România a aderat la
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid-, prin Legea nr. 19/1990 (M. Of. nr. 112 din 10 octombrie
1990), România a aderat la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante (iar prin Legea nr. 80/1994, publicată în M. Of. nr. 285 din 7 octombrie 1994, România a aderat la
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante); prin
Decretul nr. 988/1931 (B. Of. nr. 76 din 1 aprilie 1931), România a ratificat Convenţia de la Geneva referitoare la
sclavie (din 1926), iar prin Decretul nr. 375/1957 (B. Of. nr. 33 din 9 decembrie 1975), România a ratificat Convenţia
suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi şi a instituţiilor şi practicilor analoge sclaviei ş.a.m .d.
pl Ar fi absurd ca statul român să nu excludă cerinţa dublei incriminări în raport de ipoteza comiterii unor
asemenea infracţiuni (în condiţii care ar atrage jurisdicţia sa potrivit principiului universalităţii), deoarece altfel s-ar
putea ajunge la angajarea răspunderii internaţionale (de drept public) a României, determinată de prevederile interne
(de lipsa lor) din legislaţia unui alt stat (statul terţ, pe teritoriul căruia s-a comis fapta - acolo neincriminată - de
către persoana care s-a refugiat apoi în România, dacă acea faptă ar fi una dintre acelea pentru care statul român
şi-a asumat, printr-un tratat internaţional, obligaţia de reprimare).
131în acelaşi sens, Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 193.
[41Astfel, conform art. 24 (cu denumirea marginală „Dubla incriminare") din Legea nr. 302/2004, se dispune:
„(1) Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este suspectată sau acuzată ori a fost condamnată
persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea
română (s.n.). (2) Prin derogare de la dispoziţiile alin. (1), extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă
nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o
convenţie internaţională la care România este parte. (3) Diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea
dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie internaţională sau,
în lipsa acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se prevede altfel".
151Pentru că, după cum am evidenţiat (în baza art. 24 din Legea nr. 302/2004), extrădarea/predarea urmează
a fi refuzată inclusiv pe acest motiv (lipsa dublei incriminări), apreciem că formularea din art. 11 alin. (1) lit. b) CP
este insuficient circumstanţiată, impunându-se interpretarea sa restrictivă. Astfel, în pofida caracterului generic al
prevederii legale analizate, legea penală română nu se va putea aplica (nu ar trebui să fie aplicabilă) în toate cazurile
Pentru că textul legal nu distinge, reiese că contează cine solicită extrădarea/predarea

făptuitorului. Poate fi vorba, după caz, despre însuşi statul pe al cărui teritoriu s-a comis
infracţiunea ori despre un alt subiect valid de drept internaţional public, abilitat să solicite
extrădarea (de pildă: statul al cărui cetăţean este infractorul, chiar dacă acesta a comis
infracţiunea într-un alt stat; sau statul al cărui cetăţean este persoana vătămată, chiar dacă
infracţiunea s-a comis de către un cetăţean străin, în străinătate - în raport de statul solicitant,
etc.)[11.
Se poate aprecia că prin dispoziţia cuprinsă de art. 11 alin. (1) lit. b) CP s-a dat exprimare
(şi) în dreptul penal material (general) regulii specifice din materia extrădării: aut dedere,
aut iudicare (/aut punire)l2]. Este de reţinut, aşadar, ca specific al acestei ipoteze de aplicare
a principiului universalităţii, că solicitarea de extrădare/predare a infractorului, precum şi
refuzul acesteia reprezintă condiţii esenţiale, necesare pentru ca dispoziţia din art. 11 alin. (1)
lit. b) CP să devină activă. Reiese, prin urmare, că, dacă un străin comite, în străinătate, o
infracţiune dintre acelea a căror obligaţie de reprimare nu şi-a asumat-o legiuitorul român
prin convenţii internaţionale, infracţiune care nu este nici îndreptată împotriva României, a
unui cetăţean român sau a unei persoane juridice române, după care ajunge să fie prezent
de bunăvoie pe teritoriul României, acestuia nu i se poate aplica legea penală română, în
măsura în care României nu i se solicită extrădarea sau predarea sa, pe care aceasta să le
refuze (indiferent cât de gravă ar fi infracţiunea comisă, cât de periculoasă ar fi persoana
infractorului şi cât de notorie ar fi săvârşirea respectivei fapte penale de către acesta)!
Reluând o idee deja exprimată, trebuie spus că, în ipoteza reglementată la art. 11 alin. (1)
lit. b) CP,pe lângă faptul că se impune condiţia dublei incriminări (în ciuda lipsei sale de
prevedere expresă), aceasta este chiar mai restrictiv (nuanţat) reglementată decât în ipoteza
principiului personalităţii(unde, în raport de o ipoteză anume de aplicare a acestuia, legea o
prevede în mod expres). Astfel, în cazul principiului universalităţii, potrivit art. 11 alin. (2) CP,
se statuează că „Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în
care s-a săvârşit infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost
executată ori este considerată ca executată".
De observat că legiuitorul român impune, în acest caz de incidenţă a principiului
universalităţii, o verificare (de tip negativ) raportată nu la legislaţia oricărui stat care ar
putea solicita extrădarea/predarea infractorului, ci numai la legislaţia statului terţ pe al*1 2
în care statul român refuză o cerere de extrădare/predare a unei persoane străine aflate pe teritoriul său (acuzată
de comiterea în străinătate a unei activităţi ilicite îndreptate împotriva unui stat străin, a unui cetăţean al unui stat
străin, a unui apatrid sau a unei persoane juridice străine). Dacă acea faptă nu este incriminată în România sau în
statul solicitant (ori în ambele) - tocmai acesta constituind motivul refuzului extrădării/predării atunci art. 11
[alin. (1) lit. b)] CP nu îşi găseşte aplicarea! Prin urmare, m otivele pentru core s-o refuzat extrădarea/predarea
nu sunt cu totul indiferente în ceea ce priveşte posibilitatea aplicării spaţiale a legii române conform principiului
universalităţii, iar formularea legală analizată ar trebui să cuprindă expres o referire în acest sens [considerăm
chiar că ipotezele în care se refuză extrădarea/predarea unei persoane solicitate statului român, fără ca acesta să
îşi poată aplica propria lege penală, sunt chiar mai numeroase. Astfel, de pildă, dacă motivul refuzului extrădării/
predării este acela că persoana solicitată beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie - a se vedea art. 19
alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004 - art. 11 CP nu va fi incident].
[1] în sensul că poate solicita extrădarea şi un alt stat decât cel pe teritoriul căruia s-a comis fapta, a se vedea
art. 29 din Legea nr. 302/2004. A se vedea şi Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 193.
[2] în traducere liberă: sau să fie predat, sau să fie ju d eca t (/pedepsit). Se poate aprecia că regula este (parţial)
reglementată (şi) în art. 23 (cu denumirea marginală „Transferul procedurii penale în cazurile de refuz al extrădării")
din Legea nr. 302/2004.
cărui teritoriu s-o comis infracţiunea (chiar dacă nu acesta ar fi fost statul solicitant căruia
România i-a refuzat cererea de extrădare/predare)[1].
Prin dispoziţia în cauză se consacră, practic (în această ipoteză de incidenţă a principiului
universalităţii legii penale române), caracterul subsidiar, al aplicării acesteia
în raport de o anumită lege penală străină. Soluţia este justificată prin aceea că aplicarea
legii penale române potrivit principiului universalităţii constituie o situaţie excepţională,
care împinge la maximum limita sferei de competenţă/jurisdicţie penală a statului român,
implicând potenţiale probleme de echitate, precum şi costuri materiale care nu sunt susţinute
de un interes direct vădit. Prin urmare, ori de câte ori nu există interes/posibilitate de tragere
efectivă la răspundere penală a făptuitorului potrivit legii penale străine în principal incidente
în reprimarea raportului juridico-penal de conflict, atunci nici statul român nu înţelege să îşi
exercite jurisdicţia penală (situaţia în care, potrivit legii penale a statului în care s-a săvârşit
infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal)[2]. Aceeaşi soluţie atunci când, potrivit acestei legi penale străine (de referinţă),
nu (mai) este posibilă obligarea infractorului la executarea pedepse/131 (inclusiv pentru că
aceasta a fost deja executată - integral şi efectiv - sau este considerată ca executată, ca
urmare a incidenţei unei instituţii de drept penal care produce acest efect juridic141). Practic,
pentru a se putea aplica legea penală română în baza principiului universalităţii, în ipoteze
încadra bile în prevederea de la art. 11 alin. (1) b) CP, se impune verificarea atât a dublei
incriminări (în raport de statul pe al cărui teritoriu s-a săvârşit fapta penală), cât şi a posibilităţii
de tragere efectivă a infractorului la răspundere penală în acel stat, respectiv a aptitudinii
concrete de a fi supus executării pedepsei corespunzătoare în statul în cauză\
în schimb, plecând (doar) de la această ultimă ipoteză reglementată151, legiuitorul prevede
în art. 11 alin. (3) CP că, atunci „Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată1 5
4
3
2
[1] Facem trimitere şi în acest context (ca fiind de potenţial interes în materie) la prevederile cuprinse în art. 29
din Legea nr. 302/2004.
[2] Potrivit legislaţiei noastre interne, asemenea situaţii sunt cele reglementate în cuprinsul art. 16 CPP (cu
referire, de pildă, la împrejurarea existenţei unor cauze de excludere a caracterului infracţional al faptei ori a unor
cauze de înlăturare a răspunderii penale pentru infracţiunea comisă).
[3] în dreptul nostru intern, este ipoteza cauzelor de înlăturare a executării pedepsei, prevăzute în art. 160 şi
art. 161 CP. Menţionăm că, în aprecierea noastră, raportarea la pedeapsa în cuprinsul art. 11 alin. (2) CP trebuie
interpretată extensiv, termenul fiind utilizat lato sensu, cu semnificaţia generică (improprie) de sancţiune de
drept penal (acoperind astfel şi ipoteza m asurilor educative ori a oricăror alt fel de sancţiuni penale - sancţiuni
reprezentând consecinţe ale angajării răspunderii penale a unei persoane - care ar putea fi reglementate în vreo
legislaţie străină). Astfel, nu considerăm că ar exista raţiuni întemeiate obiectiv (rezonabile) pentru a exclude de la
prevederile acestui text infractorii minori la data comiterii infracţiunii, condamnaţi în străinătate la măsuri educative
a căror executare ar (mai) fi posibilă, potrivit legislaţiei terţe în cauză.
[4] Spre exemplu, ca efect al împlinirii termenului de supraveghere al unei suspendări sub supraveghere a
executării pedepsei, fără ca instituţia să fi fost anulată sau revocată [art. 98 alin. (1) CP].
[5] în sensul că dispoziţiile art. 11 alin. (3) CP urmează a fi puse în relaţie doar cu prevederile din alin. (2) al
aceluiaşi articol, a se vedea Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 194. în sens contrar, C. Mitrache, Cr. Mitrache,
op. cit. (2016), p. 117. După cum ne-am mai pronunţat [a se vedea M.l. Michinici, M. Dunea, în T. Toader (coord.),
op. cit., p. 42], considerăm că legătura dintre alin. (3) al art. 11 CP şi (doar) alin. (2) al articolului [urmărind firul
reglementării, legătura se realizează, astfel, faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. b) CP, dar nu şi faţă de cele din
art. 11 alin. (1) lit. a) CP] se deduce din împrejurarea că textul alin. (3) porneşte în reglementare de la premisa unei
pedepse (aplicate, dar) neexecutate integral, or, numai în alin. (2) este anterior prevăzută o situaţie referitoare
la executarea unei pedepse. în plus, după cum am fixat deja, în cazul reglementat de alin. (1) lit. a) nu se solicită
dubla incriminare, care este irelevantă. Prin urmare, indiferent că această dublă incriminare există sau nu (aşadar,
indiferent dacă există sau nu şi o hotărâre străină, definitivă, de condamnare a făptuitorului pentru fapta astfel
comisă), legea penală română se va aplica ab initio, exclusiv şi integral, în reprimarea unei infracţiuni comise în
condiţiile expres indicate la art. 11 alin. (1) lit. a) CP [iar nu prin procedeul-obligatoriu, căci formularea din alin. (3)
este imperativă - recunoaşterii hotărârii străine]. A aprecia altfel implică a admite soluţii diferite în funcţie de o
împrejurare (care, în acest context, este) irelevantă (fiind chiar expres indicată astfel de către legiuitor).
numai în parte, se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea

hotărârilor străine". Trimiterea este realizată la prevederile cuprinse în Legea nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, care reglementează inclusiv
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor
judiciare în relaţia cu statele terţe (Titlul V, art. 130 ş.u.). Din dispoziţiile speciale în cauză reiese,
de principiu, că, în urma parcurgerii procedurii de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti
(penale) străine în România, nu se ajunge (propriu-zis) la o aplicare efectivă a legii penale
române, ci la validarea respectivei hotărâri în ordinea juridică naţională şi la conferirea de
efecte corespunzătoare acesteia. în esenţă, afirmaţia rămâne adevărată chiar şi în ipoteza în
care instanţa română, odată cu recunoaşterea hotărârii penale străine, o adaptează (sau chiar
stabileşte şi aplică o pedeapsă), date fiind anumite incongruenţe existente între dispoziţiile
statuate în cuprinsul hotărârii recunoscute şi legislaţia autohtonă (decurgând, potenţial, din
deosebirile existente între sistemul juridic românesc şi un alt sistem naţional de drept - cel
în cadrul căruia s-a pronunţat hotărârea supusă procedurii recunoaşterii în România)111.
în acest cadru, subliniem existenţa instituţiei computârii de pedeapsă, care, potrivit
reglementării din art. 73 CP, se aplică şi cu privire la pedepse şi măsuri preventive executate
în afara ţării.
Dincolo de caracterul (parţial) condiţionat/subsidiar al aplicării legii penale române în

spaţiu potrivit ipotezei normative reglementate de art. 11 alin. (1) lit. b) CP, trebuie arătat
că, în cazurile şi în măsura aplicării sale, chiar potrivit universalităţii, legea penală română
este incidenţă, în principiu, în absenţa oricărei calificări comparative care ar putea decurge
din raportarea sa la dispoziţiile vreunei legi penale străine [cu excepţiile decurgând din
prevederile art. 11 alin. (2) CP şi cele inserate în Legea nr. 302/2004 cu privire la limitele
procedurii de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti străine în materie penală]. Astfel, odată
reţinută acţiunea art. 11 CP, este irelevant, de exemplu, dacă legea penală română este (după
caz) mai drastică ori mai puţin severă decât legea penală străină de referinţă. Indiferent
de acest aspect, ea va avea aplicare de sine stătătoare, impunând în rezolvarea raportului
penal de conflict soluţiile proprii şi atrăgând efectul aplicării instituţiilor juridico-penale
specifice pe care le reglementează (inclusiv calificarea juridică a faptei se realizează conform
legii penale române, sancţiunea abstractă este cea indicată de legea română, eventualele
cauze de reducere a pedepsei sau de nepedepsire su n t-d acă este ca zu l-ce le din legislaţia
autohtonă, la fel ca şi eventualele cauze de agravare a răspunderii penale)*121.
[11Există anumite limite legal stabilite pentru cazul în care, odată cu recunoaşterea hotărârii străine, s-ar impune
o adaptare a acesteia sau chiar recurgerea la stabilirea unei pedepse de către instanţa română (care efectuează
recunoaşterea). în acest sens, a se vedea dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 302/2004 (mai ales art. 135). Astfel,
apreciem că regula în materie de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti străine (în materie penală) este aceea
că, în principiu, legea penală română nu se aplică propriu-zis (ci doar se recunoaşte un act jurisdicţional al unei
instanţe străine/i se conferă acestuia efect juridic în România), iar, prin excepţie de la această regulă, cazurile în
care se realizează o aplicare (într-o mai mică sau mai mare măsură) a legii penale române odată cu recunoaşterea
hotărârii străine sunt strict reglementate de legiuitor, având instituite limite precise, prezentând - aşadar - un
caracter specific prin raportare la ipotezele de aplicare obişnuită a legii penale române. Altfel spus, aplicarea
excepţională a legii penale române, care poate decurge din reţinerea incidenţei art. 11 alin. (3) CP, nu constituie
un tip de aplicare plenară a legii penale române, asemănător aplicării care ar decurge din reţinerea incidenţei
art. 11 alin. (1) CP sau a altor reglementări din materia aplicării legii penale în spaţiu.
121 De pildă, infractorul nu va putea opune (cu succes) aplicării legii penale române în temeiul art. 11 alin. (1)
lit. b) CP excepţia potrivit căreia, în alt stat (inclusiv unul mai strâns legat decât statul român de infracţiunea comisă),
pedeapsa prevăzută de legea străină pentru infracţiunea săvârşită ar fi mai puţin severă decât aceea prevăzută
de legea penală română. Atât timp cât sunt incidente prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) sau ale art. 11 alin. (1)
lit. b) CP, fără a se verifica însă (în acest din urmă caz) ipotezele indicate în alin. (2) al articolului [sau situaţiile de
limitarea incidenţei legii penale române în cadrul recunoaşterii hotărârilor străine-în cazul reglementat de art. 11
Astfel, comparaţia cu alte legislaţii penale se efectuează, în cazul indicat la art. 11 alin. (1)
lit. b) CP, pentru a decide dacă se activează sau nu aplicarea legii penale române (sau dacă
aceasta rămâne inaplicabilă). Odată depăşită însă problema subsidiarităţii, dacă se decide că
legea română este aplicabilă, ea produce efecte similare celor pe care le-ar produce în cazul
în care s-ar aplica în baza unui alt principiu spaţial decât universalitatea, manifestându-se, în
principiu, autonom în raport de legea străină de referinţă [soluţia prezintă anumite limite,
decurgând din coroborarea prevederii din art. 11 alin. (3) CP cu dispoziţiile art. 135 din
Legea nr. 302/2004][1].
Cât priveşte condiţiile de aplicare a legii penale române în baza principiului universalităţii,
similare cerinţelor aplicării acesteia şi în baza principiilor personalităţii sau realităţii, facem
o trimitere generică la prezentarea efectuată în cele ce preced în legătură cu respectivele
principii. Astfel (sintetizând), fapta incriminată trebuie săvârşită în integralitate
teritoriului Rom âniei- mai bine spus: comiterea acesteia trebuie să aibă loc în aşa fel încât
să nu poată fi apreciată drept o infracţiune săvârşită pe teritoriul Românei (potrivit teoriei
ubicuităţii, nicio parte din actele de executare ale acesteia ori din urmarea produsă nu
trebuie să fi avut loc pe teritoriul României).
în privinţa condiţiilor referitoare la identitatea subiectului activ al infracţiunii, urmează,
de asemenea, a se stabili la ce moment se impune a se verifica prezenţa calităţii de cetăţean
străin sau ia
-ndiferent de locul de domiciliu al acestora (şi anume: doar la momentul
trd
p
comiterii infracţiunii; doar la momentul judecării cauzei; la ambele momente, deopotrivă -
variantă finală pentru care ne îndreptăm opţiunea; a se vedea argumentarea corespunzătoare
problemei similare tratate cu ocazia prezentării principiului personalităţii şi al realităţii).
Reglementarea principiului universalităţii, astfel cum a fost înfăţişată, constituie o regulă

în materie de aplicare spaţială a legii penale române, care (în mod similar cu toate celelalte
ipoteze reglementate prin principiile de aplicare în spaţiu a acestei legi) poate suferi derogări ca
efect al unor stipulaţii exprese în tratate internaţionale la care România este parte (art. 11 CP).
De principiu, excepţiile (compatibile cu principiul universalităţii) de la aplicarea în spaţiu
a legii penale române, existente şi în cazul altor principii, sunt incidente şi în raport de
dispoziţiile art. 11 CP*1
[2].
alin. (3) CP], legea penală română se aplică plenar, în ansamblul dispoziţiilor sale specifice (proprii), indiferent de
prevederile cuprinse în vreun alt sistem naţional de drept.
[1] Spre exemplu, să presupunem că un cetăţean al statului X comite o infracţiune în statul Y, împotriva unui
cetăţean al statului Z, după care se refugiază (benevol) în România. Dacă infracţiunea nu este una dintre acelea
pe care statul român şi-a asumat obligaţia internaţională de a le reprima, iar extrădarea făptuitorului s-a solicitat,
fiind însă refuzată, atunci urmează a se aplica legea penală română în integralitatea dispoziţiilor sale, chiar dacă
acestea ar fi mai drastice decât cele cuprinse în legislaţia statelor X, Y şi Z, sub condiţia ca în statul Y să nu existe
vreo cauză (incidenţă în speţa dată) care să împiedice tragerea la răspundere penală a infractorului ori executarea
pedepsei, respectiv ca acesta să nu fi fost deja condamnat definitiv (iar pedeapsa sa executată sau considerată
ca executată). în cazul în care infractorul a fost condamnat definitiv şi şi-a executat pedeapsa (sau aceasta este
considerată executată), atunci legea penală română nu se va putea aplica deloc. în măsura în care există o condamnare
definitivă, dar infractorul nu a executat (deloc sau parţial) pedeapsa aplicată în străinătate, atunci urmează a se
proceda la recunoaşterea hotărârii străine în România, situaţie în care legea penală română ar putea avea o anumită
aplicare (dar limitată/parţială) - potrivit art. 135 din Legea nr. 302/2004.
[2] Spre exemplu, dacă un reprezentant al unui stat terţ, acreditat în România, părăseşte pentru o scurtă perioad
de timp teritoriul României, fără a-şi pierde astfel statutul de reprezentant diplomatic al unui stat în România, timp
în care comite, în străinătate, o infracţiune asupra unui cetăţean străin, atunci, odată reîntors (de bunăvoie) în
România, el nu va putea fi supus aplicării legii penale române (nici dacă infracţiunea comisă este una dintre acelea
pe care statul român şi-a asumat obligaţia, prin tratate internaţionale, să le reprime, nici dacă extrădarea sa a fost
solicitată - de exemplu - de statul terţ pe teritoriul căruia a comis fapta penală, solicitare care a fost refuzată),
deoarece beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală (în România) - ar putea fi declarat doar persona non grota.
§3. Probleme speciale în materia universalităţii legii penale române -

abordare selectivă
în finalul tratării aplicării legii penale române conform principiului universalităţii, ne
îndreptăm atenţia (în mod selectiv) asupra unor speciale care se pot
configura în această materie.
a) Considerăm că rămâne de elucidat (şi în raport de principiul universalităţii) exact pe

ce loc (teritoriu) se va aprecia a fi comisă (şi potrivit căror criterii/pe ce temei) o infracţiune
săvârşită la bordul unei nave sau aeronave străine, pe când aceasta se afla pe teritoriul unui
stat terţfaţă de cel de apartenenţă, altul decât România, respectiv atunci când aceasta se afla
în marea liberâ/spaţiul aerian de deasupra mării libere. Aspectul poate prezenta importanţă
atunci când infracţiunea nu este una pe care statul român să îşi fi asumat, printr-un tratat
internaţional, obligaţia de a o reprima, pentru a se identifica legislaţia străină corespunzătoare
în raport de care trebuie efectuată verificarea îndeplinirii condiţiei dublei incriminări şi a
condiţiilor negative prevăzute în alin. (2) al art. 11 CP.
b) Reiterăm şi în legătură cu acest subiect critica referitoare la neindicarea persoanelor

juridice străine în rândul subiecţilor activi ai infracţiunii care pot atrage aplicarea în spaţiu a
legii penale române (şi) potrivit acestui principiu (al universalităţii). Apreciem că, dincolo de
(posibilul) interes (mult mai) scăzut sub aspect pragmatic (practic) - ceea ce, de la un anumit
punct, se poate totuşi discuta - , soluţia ar fi justă, firească şi echitabilă. Ea ar atrage o simetrie
dezirabilă (şi actualmente inexistentă, sub acest aspect) a reglementării în materie de aplicare
a legii penale române în spaţiu, satisfăcând exigenţe obiective de ordin ştiinţific/teoretic
(dimensiune deloc neglijabilă). în plus, o asemenea reglementare ar putea furniza o soluţie
utilă, de rezervă, pentru acele ipoteze posibile în care (inclusiv din perspectivă practică) s-ar
putea observa interes, utilitate şi posibilitate de valorificare a unei asemenea potenţialităţi
(tragerea la răspundere penală, în România, a unei persoane juridice străine care ar comite,
în străinătate, o infracţiune îndreptată împotriva unui alt stat, a unui cetăţean al unui alt
stat, a unui apatrid ori a unei persoane juridice străine, dacă ea ar ajunge să funcţioneze
benevol, ulterior, pe teritoriul României). Lipsa unei asemenea reglementări predispune (în
abstract) statul român la situaţii în care să nu îşi poată onora obligaţiile asumate prin convenţii
internaţionale ori să nu poată contribui la acţiunile de cooperare judiciară internaţională în
vederea combaterii activităţilor infracţionale, reprezentând, totodată, o sursă de discriminare
în raport de tipul subiectului activ al infracţiunii prin comparaţie cu alte ipoteze de aplicare
a legii penale române (cum ar fi în temeiul art. 8 - teritorialitatea legii penale).
c) Considerăm că o chestiune controversabilă în ceea ce priveşte calitatea subiecţilor

pasivi ai infracţiunii comise (în cazurile de incidenţă a principiului universalităţii) este (similar
situaţiilor corespunzătoare existente în raport de principiile personalităţii şi realităţii) cea
referitoa re la elucidarea momentului în raport de care acestora trebuie să li se probeze statutul
de străini (în raport de statul român). Variantele posibile sunt: calitatea în cauză trebuie să
existe doar la momentul comiterii faptei sau doar la data judecăţii ori la ambele momente
pre-indicate. Apreciem (în simetrie cu poziţia anterior adoptată în cazul corespunzător din
materia principiilor personalităţii şi realităţii) că această condiţie, vizând calitatea persoanei
vătămate (de cetăţean al unui stat străin, apatrid sau persoană juridică străină)111, trebuie
verificată doarîn raport de momentul comiterii infracţiunii. Dacă, ulterior, persoana vătămată
111Nu credem că problema s-ar putea ridica în cazul în care persoana vătămată ar fi reprezentată de un stat terţ.
a dobândit cetăţenie română/personalitate juridică română, legea noastră penală va rămâne

(potenţial) aplicabilă în baza principiului universalităţii, fără a deveni incidenţă potrivit
principiului realităţii (pentru că, la respectivul moment, nu era întrunită condiţia vizând
subiectul pasiv al infracţiunii, necesară pentru a se putea face aplicarea - în condiţii mai
puţin restrictive - a legii penale române conform principiului realităţii).
d) S-ar putea discuta în ce măsură este aplicabilă dispoziţia din art. 11 alin. (1) lit. a) C
atunci când, la momentul intrării acelui făptuitor în România, statul român nu avea încă
încheiat un asemenea tratat internaţional, pe care îl încheie însă posterior, în condiţiile în
care se menţine prezenţa benevolă în România a făptuitorului.
Pede o parte, s-ar putea argumenta că, din moment ce textul art. 11 alin. (1) lit. a) CP
nu distinge între cele două ipoteze, nici interpretul/cel care aplică legea nu ar trebui să o
facă. Aşadar, aplicarea legii penale române ar urma să se realizeze, în această interpretare,
indiferent dacă, la data pătrunderii iniţiale pe teritoriul Românei (urmată de o şedere continuă
şi benevolă pe acest teritoriu) a făptuitorului (cetăţean străin sau apatrid), statul român avea
încheiat sau nu tratatul internaţional prin care îşi asumă reprimarea tipului de faptă pe care
acesta a comis-o în străinătate (în alte condiţii decât cele de la art. 10 CP), atât timp cât, la
un anumit moment dat, se constată că un asemenea tratat există, că România este parte la
el şi că persoana în cauză se găseşte de bunăvoie în România.
Pe de altă parte, s-ar putea considera că legea de ratificare a unui asemenea tratat, în
condiţiile indicate (făptuitorul respectiv se găseşte deja, benevol, pe teritoriul României,
într-o şedere neîntreruptă), apare - prin intermediul efectelor produse prin coroborare cu
art. 11 C P -d re p t o lege penală mai puţin favorabilă, care nu s-ar putea aplica retroactiv. Prin
urmare, efectele încheierii unui asemenea tratat ar urma, din acest punct de vedere, să fie
aplicabile numai făptuitorilor care ar pătrunde ulterior, de bunăvoie, pe teritoriul României,
precum şi celor care, aflându-se pe acest teritoriu la data încheierii tratatului, au părăsit
apoi România, revenind ulterior momentului de referinţă indicat (de asemenea, benevol)!
fmmmt-------------- frrr^
NU! SE APLICĂ LEGEA
TEMEIUL PRINCIPIULUI
IN ROMANIA = , TERITORIALITĂŢII
? _
UNDE s-a comis infracţiunea? (este o infracţiune considerată
(potrivit criteriului U B IC U IT Ă Ţ II) co m isă p e teritoriul R om âniei?)
(se răspunde la
întrebarea)
^ ÎN AFARA ROMÂNIEI
? - CINE a comis infracţiunea? ( D A !^
(se răspunde la /
NU!
întrebarea) V
CETĂŢEANUL ROM AN/ C E T Ă Ţ E A N U L STRĂIN,

P E R S O A N A JU R ID IC Ă R O M A N A A PA TR ID U L
<■ ------------ ~.ZZZ>c ili”
--------------------i - i i n
SE APLICĂ LEGEA
DA!
TEMEIUL
PRINCIPIULUI
(se răspunde la ? - ÎMPOTRIVA
PERSONALITĂŢII
întrebarea) CUI s-a comis
infracţiunea?
COMIS!!!
(român, străin, apatrid, persoan ă ju r id ică
română/străină)
A STA TU LU I R O M A N / A U N U I STAT S T R Ă IN /
A CETĂŢEANULUI ROM ÂN/ A U N U I C E T Ă Ţ E A N S T R Ă IN /
A U N E I P E R S P A N E JU R ID IC E A U N U I A PA TR ID / A U N E I
R O M Â N E,-'/'* P E R S O A N E JU R ID IC E S T R Ă IN E
r_îr_-/i________Hi-E-i / \
; SE APLICĂ LEGEA
NU! 1 PENALĂ ROMÂNĂ ÎN ■
|
/
/ ' \
\
SE APLICĂ LEGEA
! TEMEIUL UNUI ! \ / TEMEIU PRINCIPIULUI
; ALT PRINCIPIU ; \ / UNIVERSALITĂŢII
(realitatea) i __________ \ / (sub unele condiţii)
V __________________________________________ >
Schemă generală pentru aplicarea în spaţiu a legii penale române
NU CONTEAZĂ CINE A COMIS-O!!!

română/străină)
SE APLICĂ LEGEA
IN ROMANIA = TEMEIUL PRINCIPIULUI
TERITORIALITĂŢII
?A _
t
UNDE S-a comis infracţiunea? (este o infracţiune considerată
(potrivit criteriului U B IC U ITĂ ŢII) com isă pe teritoriul Rom âniei?)
(se răspunde la
întrebarea)
ÎN AFARA ROM ÂNIEI
? _
CINE a comis infracţiunea?
(se răspunde la
întrebarea)
CETĂ ŢEA N U L R O M A N / C ET Ă Ţ EA N U L STR Ă IN /

PER SO A N A JU R ID IC Ă R O M Â N Ă APATRIDUL
SE APLICĂ LEGEA
TEMEIUL
PRINCIPIULUI
? - ÎMPOTRIVA CUI
1
PERSONALITĂŢII
s-a comis
infracţiunea?
COMIS!!!
română/străină)
A STATULUI R O M A N / A U N U I STAT STR Ă IN /A U N U I

A C ET Ă Ţ EA N U LU I R O M Â N / C ETĂŢEAN STRĂIN/APATRID/
A PER SO A N EI JU R ID IC E A U N EI PER SO A N E JU R ID IC E
RO M Â N E STR Ă IN E
l
SE APLICĂ LEGEA
SE APLICĂ LEGEA
TEMEIU PRINCIPIULUI
TEMEIUL
UNIVERSALITĂŢII
PRINCIPIULUI
REALITĂŢII
S e c ţiu n e a a 6-a. G e n e ra lită ţi cu p riv ire

la in stitu ţia e x tră d ă rii
în art.14 CP (normă prin care se încheie reglementarea generală a aplicării legii penale
române în spaţiu) este inserată o dispoziţie generică, de principiu, referitoare la instituţia
extrădării.în momentul de faţă, sediul principal în care sunt dezvoltate dispoziţiile referitoare
la extrădare este situat în cadrul unui act normativ la care am mai făcut referire - Legea
nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală111. Corespunzător
prevederii generice cuprinse în Codul penal (ţinând cont inclusiv de împrejurarea că dispoziţiile
din legea complinitoare au un foarte pronunţat caracter tehnico-procedural)121, optăm să
nu intrăm, în prezentul cadru, în detalii specifice unei prezentări amănunţite a materiei în
cauză, furnizând doar unele repere largi cu privire la ce reprezintă această instituţie şi la
rolul pe care îl joacă ea în ansamblul reglementării penale131.
Extrădarea reprezintă o instituţie specifică activităţii de cooperare şi asistenţă internaţională
a statelor în materie penală. Constituie un procedeu juridic (act juridic bilateral) prin care
un stat (stat solicitant) poate solicita unui alt stat (stat solicitat) predarea unei anumite
persoane (care este urmărită penal de statul solicitant, în vederea tragerii la răspundere
penală ori în vederea obligării la executarea unei sancţiuni de drept penal stabilite ca urmare
a desfăşurării unei asemenea proceduri), în măsura în care acea persoană s-a refugiat (şi
este identificată) pe teritoriul statutului solicitatul Acest din urmă stat poate, după caz, să
accepte sau nu onorarea solicitării formulate de statul solicitant (eventual, în baza unor*2 4
3
111în acest cadru normativ sunt reglementate mai multe instituţii care reprezintă mijloace/modalităţi întrebuinţate
în operaţiunea de cooperare judiciară internaţională în materie penală, anume (alături de extrădare): mandatul
european de arestare, transferul de proceduri în materie penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti
străine în materie penală, transferarea persoanelor condamnate, asistenţa judiciară în materie penală ş.a. Dispoziţii
privind extrădarea pot fi identificate şi în Constituţie. Astfel, art. 19 din Legea fundamentală stipulează: „(1) Cetăţeanul
român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. (2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii
români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază
de reciprocitate. (3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în
condiţii de reciprocitate. (4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie".
[2] Care devansează stadiul de parcurgere iniţială a materiei dreptului penal de către studenţii din anul al ll-lea
al ciclului de studii de licenţă.
[3] Pentru detalii suplimentare în materie de extrădare (şi nu num ai-a se vedea şi materia mandatului european
de arestare), trimitem către dispoziţiile normative cuprinse în Legea nr. 302/2004 şi către unele lucrări de specialitate
care au acordat o atenţie sporită acestei părţi a materiei (recomandăm, spre exemplu, Fl . Streteanu, D. Nitu,
op. cit., p. 194-233).
[4] Potrivit art. 18 din Legea nr. 302/2004 (cu denumirea marginală „Persoane supuse extrădării"), se dispune
astfel: „Pot fi extrădate din România, în condiţiile prezentei legi, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe
teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt
căutate în vederea executării unei măsuri de siguranţă, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a instanţei penale
în statul solicitant". Deşi apropiată ca denumire de extrădare, instituţia expulzării trebuie delimitată de aceasta,
spre a nu fi confundate. Astfel, ceea ce în doctrină poartă denumirea de expulzare reprezintă (în dreptul nostru
penal actual) o instituţie de drept penal având natura juridică de formă particulară de manifestare a unei pedepse
complementare, incidenţă pentru infractorul persoană fizică, şi anume interzicerea exercitării unor drepturi. Este
vorba despre interzicerea exerciţiului dreptului străinului de a se afla pe teritoriul Rom âniei-art. 66 alin. (1) lit. c) CP
[instituţia purta expres denumirea de expulzare în fosta legislaţie penală, fiind pe atunci reglementată în baza unei
naturi juridice distincte de cea actuală, respecţi \j măsură de siguranţa -a rt. 112 lit. e) şi art. 117 CP 1968]. Această
sancţiune constă (de lege lata) în interzicerea dreptului unei persoane (care nu are cetăţenie română) de a se afla
pe teritoriul României, pentru o perioadă cuprinsă între 1 şi 5 ani (şi îndepărtarea sa de pe teritoriul României,
cu interdicţie - sub sancţiune penală, fapta de a încălca interdicţia reprezentând infracţiunea de neexecutare a
sancţiunilor penale - de a reveni pe acest teritoriu până la încheierea termenului de executare), dacă această
persoană a fost condamnată definitiv la o pedeapsă cu închisoarea sau amenda (în cazul condamnării la detenţiune
condiţii prevăzute în legislaţie, precum şi - mai ales - în considerarea eventualului cadru

normativ internaţional la care este parte în materie de extrădare). Din perspectiva statului
solicitant, procedura de extrădare apare a fi una activă (acest stat desfăşoară demersuri
specifice în vederea obţinerii în custodie, din partea statului solicitat, a persoanei solicitate);
din perspectiva statului solicitat, procedura de extrădare apare a fi una pasivă (faţă de acest
stat se desfăşoară demersuri în vederea obţinerii extrădării persoanei solicitate, de către
statul solicitant).
Dispoziţia din art. 14 CP statuează, la un maxim nivel de generalitate, cadrul de ansamblu
în care se poate manifesta instituţia extrădării, dispunând că: „(1) Extrădarea poate fi acordată
sau solicitată în temeiul unui tratat internaţional la care România este parte ori pe bază
de reciprocitate, în condiţiile legii. (2) Predarea sau extrădarea unei persoane în relaţia cu
statele membre ale Uniunii Europene se acordă sau se solicită în condiţiile legii. (3) Predarea
unei persoane către un tribunal penal internaţional se acordă în condiţiile legii". După cum
se poate observa, este un text de principiu, indicativ asupra existenţei instituţiei extrădării,
care stabileşte doar în linii generale coordonatele majore ale acestei instituţii, fără a o
detalia suplimentar.
Acordarea/solicitarea extrădării în temeiul unui tratat internaţional (la care România este
parte), în condiţiile legii, reprezintă o ipoteză legală explicit indicată (care nu credem că necesită
explicaţii suplimentare)111. Referirea la acordarea/solicitarea extrădării pe bază de reciprocitate
(în condiţiile legii) vizează situaţia în care între statul solicitant şi statul solicitat nu (pre)există
un cadru convenţional (bilateral sau multilateral) încheiat în materie de extrădare, dar, cu
toate acestea, între respectivele state se poate desfăşura punctual o procedură de extrădare
(în afara unui cadru general în prealabil stabilit)*121. Această extrădare determinată, limitată la
un caz/mai multe cazuri punctuale, izolate, se realizează în mod particularizat, de fiecare dată,
în condiţii de reciprocitate (extrădări mutuale ale unor persoane dintr-un stat în alt stat, fiecare
stat urmărind să intre în custodia unei persoane aflate pe teritoriul celuilalt stat).
De-a lungul timpului au fost identificate mai multe tipuri de sisteme de acordare a
extrădării, şi anume:
- sistemul politic (administrativ):în cadrul acestui sistem de acordare a extrădării, verificarea
întrunirii condiţiilor de acordare şi luarea deciziei de a accepta sau declina onorarea cererii
de extrădare sunt atribute ale altei puteri etatice decât aceea judecătorească (de regulă,
ele constituie atribute ale puterii executive); acest sistem este apreciat în general ca fiind
înclinat spre arbitrar (se bazează pe ideea de oportunitate a extrădării);
- sistemul jurisdicţional (judiciar): în cadrul acestui sistem, atât verificarea întrunirii
condiţiilor de acordare a extrădării, cât şi luarea deciziei de a extrăda sau nu o persoană (atunci
când condiţiile sunt apreciate ca fiind întrunite) reprezintă atributul puterii judecătoreşti
(se bazează pe ideea de legalitate a extrădării);
- sistemul mixt: în cadrul acestui sistem, verificarea întrunirii condiţiilor de acordare a
extrădării este o obligaţie trasată în sarcina puterii judecătoreşti (legalitatea extrădării),
iar (dacă sub acest prim aspect se apreciază drept prezentă posibilitatea extrădării) decizia
pe viaţă, interdicţia în cauză se poate dispune cu titlu de pedeapsă accesorie). A se vedea art. 66 alin. (1) lit. c) şi
alin. (4), art. 67 şi art. 68 CP, art. 65 alin. (2)-(4) CP, art. 563 CPP, art. 288 CP.
(1] Desigur, legea internă va implementa şi detalia (asigura funcţionarea) dispoziţiilor convenţiei (bi/multilaterale)
de extrădare în cadrul sistemului naţional de drept al fiecărui stat parte la aceasta. România a ratificat Convenţia
europeană de extrădare (încheiată la Paris la 13 decembrie 1957), precum şi protocoalele sale adiţionale (încheiate
la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978), prin Legea nr. 80/1997 (M. Of. nr. 89 din 14 mai 1997).
121A se vedea art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 302/2004.
finală este atributul unei alte puteri etatice decât cea judecătorească (de regulă, puterea
executivă) - valorificându-se astfel şi dimensiunea oportunităţii extrădării.
în momentul de faţă, sistemul adoptat de legiuitorul penal român este cel jurisdicţional/
judiciar [în acest sens sunt în primul rând dispoziţiile Legii fundamentale: a se vedea art. 19
alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia „Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie";
în acelaşi sens este şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 302/2004].
în m ateria extrădării funcţionează unele reguli/principii care fundam entează
reglementarea. Caracteristic este principiul specialităţii extrădării, potrivit căruia, dacă o
persoană a intrat în custodia unui stat ca efect al extrădării sale de către un alt stat (la
cererea statului solicitant), atunci statul solicitant nu are posibilitatea de a supune respectiva
persoană la tragerea la răspundere penală ori la executarea unei sancţiuni penale stabilite
pentru nicio altă infracţiune anterioară extrădării, în afara celei/celor pentru care i-a fost
admisă cererea de extrădare111. Pentru cauze anterioare, persoana va putea fi judecată sau
supusă, de către statul solicitant, la executarea sancţiunii dispuse doarîn limita unor ipoteze
expres reglementate prin lege (precum: renunţarea la beneficiul specialităţii extrădării de
către statul solicitat în procedura extrădării - cel care a acordat extrădarea - ori nepărăsirea
benevolă a teritoriului statului solicitant/rămânerea de bunăvoie pe acest teritoriu o anumită
perioadă de tim p-4 5 de zile-după eliberarea definitivă a celui extrădat, respectiv întoarcerea
acestuia, de bunăvoie, pe acel teritoriu, ulterior părăsirii sale în urma eliberării definitive).
S-a menţionat deja în cele ce preced (principiul universalităţii) şi un alt principiu caracteristic
extrădării, şi anume aut dedere, aut iudicare (care impune, de principiu, statului solicitat,
care a refuzat cererea de extrădare, să se asigure că în legislaţia sa internă există dispoziţii
de aplicare a propriei legi naţionale, în baza cărora să poată garanta aplicarea represiunii
penale asupra persoanei solicitate şi neextrădate, astfel încât să fie evitată apariţia unor
cazuri periculoase de impunitate).
Un alt principiu incident în materia extrădării este regula non bis in idem. Astfel, conform
art. 8 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (care are chiar această denumire marginală), „Cooperarea
judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat
un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă: a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea
sau încetarea procesului penal; b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de
condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea
ei ori asupra părţii neexecutate sau dacă s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori
amânarea aplicării pedepsei şi a expirat termenul prevăzut la art. 82 alin. (3) din Codul penal,
respectiv termenul de supraveghere prevăzut la art. 84 din Codul penal fără a interveni
revocarea sau anularea acestora"*121.
în materia extrădării sunt stipulate o serie de interdicţii care limitează aplicarea acestui
procedeu de cooperare judiciară internaţională, în funcţie de o serie de criterii (unele ţin de
necesitatea afirmării/asigurării suveranităţii etatice, altele de imperative de echitate, altele
111Art. 74 („Regula specialităţii") din Legea nr. 302/2004: „Persoana predată ca efect al extrădării nu va fi nici
urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii
sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea
121 Ca excepţii, art. 8 dispune în alin. (2) că „Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă asistenţa este solicitată în
scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele ca re justifică promovarea uneia din căile extraordinare
de atac prevăzute de Codul de procedură penală al României", iar în alin. (3) se stabileşte că „Dispoziţiile alin. (1)
nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub
aspectul principiului nonbis in idem".
vizează aspecte de natură tehnică/pragmatică ş.a.m.d.). Spre exemplu, nu pot fi extrădate

următoarele categorii de persoane:
- c a regulă, cetăţenii proprii [art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004]111;
- persoanele care beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie [art. 19 alin. (1)
lit. c) din Legea nr. 302/2004];
- î n anumite condiţii, solicitanţii de azil, beneficiarii statutului de refugiat sau ai protecţiei
subsidiare in România [art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004]121;
- î n anumite limite (cele ale imunităţilor specifice acordate prin convenţii internaţionale),
persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca suspecţi, persoane vătămate,
părţi, martori sau experţi ori interpreţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante
[art. 19 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004].
Totodată, există o serie de impedimente ale extrădării care ţin de alte motive decât
calitatea/identitatea persoanei a cărei extrădare se solicită. Acestea se împart, potrivit legii,
în motive obligatorii şi motive opţionale de refuzare a acordării extrădării. Printre motivele
obligatorii pot fi enumerate (conform art. 21 din Legea nr. 302/2004):
- nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil;
- există motive serioase pentru a se considera că extrădarea urmăreşte o sancţionare
pentru motive de ordin discriminatoriu (rasă, religie, opinie politică etc.) sau că asemenea
motive vor putea agrava situaţia persoanei a cărei extrădare s-a solicitat;
- infracţiunea în vederea reprimării căreia se solicită extrădarea este o infracţiune
politicăli] etc.
Ca motive opţionale pentru refuzarea extrădării, în art. 22 din Legea nr. 302/2004 sunt
indicate: situaţia în care fapta care motivează cererea obiectul unui proc
sau atunci când această faptă poate face obiectul unui proces penal în România; respectiv
dacă predarea persoanei în cauză este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită
pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate (acesta poate fi şi motiv
pentru amânarea extrădării).
Mai sunt prevăzute şi alte impedimente la extrădare. De pildă, nu pot fi extrădate persoane
care riscă să fie condamnate/sunt condamnate în străinătate la pedeapsa capitală (pedeapsa
cu moartea), decât dacă statul solicitant oferă asigurări apreciate ca suficiente că o atare
pedeapsă nu se va dispune/aplica/executa în respectivul caz concret (art. 27 din Legea
nr. 302/2004). De asemenea, pentru a opera extrădarea, este necesar ca fapta comisă să
depăşească un prag minim de gravitate, reflectat fie în pedeapsa abstractă prevăzută de
legile română şi străină în cauză (minimum un an închisoare)141- î n cazul solicitării extrădării1 4
*3
[1] Legea prevede şi excepţii, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 302/2004 (de pildă, dacă persoana a
cărei extrădare este solicitată este nu doar cetăţean român, ci - având dublă cetăţenie - este şi cetăţean al statului
solicitant sau dacă domiciliază pe teritoriul acelui stat etc.).
[21 Potrivit legii, interdicţia este instituită „în cazurile în care extrădarea ar avea loc în ţara de origine sau în
orice alt stat în care viaţa ori libertatea acestora ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supuşi la tortură, tratamente
inumane şi degradante". Per o contrario, dacă se ridică problema extrădării unei asemenea persoane, dar nu în
statul de origine, nici într-un stat unde ar fi astfel periclitată, reiese că extrădarea ar putea fi totuşi admisă.
[3] Pentru semnificaţia noţiunii de infracţiune politica, a se vedea, în continuare, materia clasificării infracţiunilor;
potrivit legii, se indică expres tipurile de infracţiuni care nu sunt apreciate a fi infracţiuni politice - art. 21 alin. (2)
din Legea nr. 302/2004. în doctrină, a se consulta Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 201-203.
[4] Este de evidenţiat faptul că dispoziţia astfel avută în vedere reprezintă un caz rar, în care, prin raportare
expresă, legiuitorul are în vedere, în legătură cu pedeapsa abstractă (prevăzută de lege) care condiţionează incidenţa
unei anumite instituţii penale, m inim ul special al pedepsei legale, iar nu maximul special al acesteia (la care, ca
regulă, se apreciază în mod obişnuit că s-a realizat referirea, dacă norma nu indică explicit/expres nimic contrar-
precum în cazul de faţă).
pentru supunerea la judecată fie în pedeapsa concret aplicată de instanţă (minimum 4

luni închisoare) - în cazul solicitării extrădării pentru supunerea la executarea pedepsei
(art. 26 din Legea nr. 302/2004). Dacă infracţiunea este una dintre cele care se pot urmări
penal numai la plângerea prealabilă formulată de către persoana vătămată (atât potrivit
legislaţiei române, cât şi legii străine de referinţă), iar această persoană vătămată se opune
extrădării, sau dacă s-a împlinit, în oricare dintre cele două state, termenul de prescripţie
(a răspunderii penale sau, după caz, a executării pedepsei), atunci extrădarea nu se poate
acorda (art. 30 şi art. 33 din acelaşi act normativ) ş.a.
Toate aspectele ante-indicate reprezintă dreptul român (intern) comun în materie de
extrădare, aplicându-se ori de câte ori nu există prevederi derogatorii exprese. Astfel, spre
exemplu, înraport cu statele membre ale Uniunii Europene, sunt implementate forme specific
de cooperare judiciară legate de instituţia extrădării, anume: extrădarea simplificată (a se
vedea Capitolul IV din Titlul II al Legii nr. 302/2004, art. 78-83), respectiv
de arestare (Titlul III din aceeaşi lege, art. 84 ş.u.)111.
S e c ţiu n e a a 7-a. E x tra se d e p ra c tic a re le v a n tă (o b lig a to rie )

în m a te ria a p lic ă rii le g ii p e n a le ro m â n e în sp a ţiu
Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Harghita,
a chestiunii de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) CP cu privire la hotărârile
de condamnare pronunţate de un alt stat faţă de cetăţeni români aflaţi în executarea acelei
pedepse pe teritoriul României şi a stabilit:
„Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, privitoare la legea mai favorabilă după
judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare
pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în
procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".
Timişoara, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de
principiu a chestiunii de drept dacă, „în interpretarea şi aplicarea art. 17 din Decizia-cadru
2008/909/JAI din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în
111începând cu 1 ianuarie 2007, în relaţia cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, dispoziţiile legale
române privind extrădarea au fost înlocuite de prevederile Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 (privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predareîntre statele membre ale Uniunii Europene), transpusă în
dreptul nostru intern prin Titlul III din Legea nr. 302/2004. Cât priveşte predarea către un tribunal penal internaţional,
în legea internă trebuie transpuse condiţiile din tratatul multilateral în baza căruia s-a constituit/este recunoscută/
funcţionează instanţa în cauză (printre care şi acelea legate de predarea unor persoane către aceasta). A se vedea,
de pildă, dispoziţiile din Capitolul IX privind cooperarea internaţională şi asistenţa judiciară din Statutul Curţii Penale
Internaţionale de la Haga, încheiat la Roma în 1998, ratificat de România prin Legea nr. 111/2002 (M. Of. nr. 211
din 28 martie 2002).
121 M. Of. nr. 505 din 8 iulie 2014.
131 M. Of. nr. 455 din 24 iunie 2015.
cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative
de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană şi a art. 144 alin. (1) din Legea
nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după transferarea persoanei
condamnate în străinătate, în vederea continuării executării pedepsei în România, perioada
considerată ca executată de statul de condamnare (pe baza muncii prestate şi a bunei conduite)
trebuie avută în vedere de statul de executare? în caz afirmativ, perioada considerată ca
executată de statul de condamnare trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută sau trebuie
recunoscută ca parte din durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii
prestate, în sensul art. 100 din noul Cod penal (art. 59 din vechiul Cod penal)?", şi a stabilit:
„După transferarea persoanei condamnate de autorităţile judiciare străine, în vederea
continuării executării pedepsei în România, durata de pedeapsă considerată ca executată
de statul de condamnare pe baza muncii prestate şi a bunei conduite, acordată ca beneficiu
în favoarea persoanei condamnate, de autoritatea judiciară străină, nu trebuie scăzută din
pedeapsa ce se execută în România".
Materiale auxiliare de lucru în studiul aplicării
legii penaie în timp şi în spaţiu
1. întrebări tip „grilă" (sunt posibile toate combinaţiile: nicio variantă corectă; toate
variantele corecte; unele variante corecte şi altele incorecte)
.1Noţiunea de lege penală:

a) poate fi utilizată doar pentru descrierea Codului penal;
b) se referă strict şi exclusiv la dispoziţiile normative de tip penal cuprinse în acea categorie
de acte normative (edictate de către Parlament) denumite propriu-zis astfel („lege");
c) acoperă inclusiv referirile la cutumă şi/sau doctrină;
d) se referă, latosensu, la orice dispoziţie care prezintă caracter penal, cuprinsă în oricare
dintre tipurile de acte normative care pot constitui, în mod valid, izvoare de drept penal.
2. Reprezintă un izvor valid de drept penal:

a) o lege ordinară extrapenală (lege extrapenală adoptată potrivit procedurii corespunzătoare
adoptării legilor ordinare), care reglementează un domeniu propriu de activitate (domeniu
pentru care este suficientă reglementarea prin lege ordinară), dacă s-ar regăsi în aceasta şi
unele norme penale (de incriminare a unor fapte care aduc atingere normalei desfăşurări
a obiectului de activitate în principal reglementat prin respectivul act normativ);
b) o ordonanţă (simplă) a Guvernului;
c) o lege de rang organic sau superior acestuia (constituţională);
d) o ordonanţă de urgenţă a Guvernului.
3. Pot fi apreciate ca reprezentând principii de aplicare (în timp/spaţiu) a legii penale:

a) infracţiunea, răspunderea penală, pedeapsa (sancţiunile de drept penal);
b) principiul ubicuităţii;
c) principiul, denumit uneori în doctrină, al „cetăţeniei active";
d) principiul legalităţii incriminării.
4. Fac parte efectiv (propriu-zis) din teritoriul României:

a) întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontierele de stat ale României;
b) navele aflate sub pavilion românesc, precum şi aeronavele înmatriculate în România;
c) sediile reprezentanţelor diplomatice acreditate în România;
d) subsolul corespunzător întinderii de pământ şi apelor cuprinse între frontierele de
stat ale României, precum şi solul, subsolul şi coloana de apă a mării teritoriale a statului
român şi coloana de aer de deasupra mării teritoriale a României.5 *
5. Legea penală română este aplicabilă, în baza principiului teritorialităţii, de exemplu:

a) atunci când se comite infracţiunea (continuă) de lipsire de libertate în mod ilegal
(art. 205 CP), care debutează în România (prin răpirea victimei), desfăşurându-se apoi (ca
efect al tranzitării victimei) în Republica Moldova, Ucraina şi Rusia;
b) dacă victima este împuşcată în timp ce călătorea cu trenul din Republica Moldova
înspre România, atunci când acţiunea ilicită a avut loc pe când trenul se afla pe teritoriul
Republicii Moldova, iar decesul victimei a survenit în România;
c) atunci când fapta penală este comisă în România de către un turist, cetăţean al SUA,
dar numai dacă există dublă incriminare;
d) dacă infracţiunea este comisă în sediul ambasadei României din Argentina.
6. Legea penală română este aplicabilă în baza principiului:

a) personalităţii, atunci când un cetăţean român începe să comită în Austria infracţiunea
(continuă) de conducere fără permis de conducere (art. 335 CP), tranzitând apoi prin Ungaria,
România, pentru a se opri în Bulgaria (unde a vândut autoturismul);
b) realităţii, dacă victima (de cetăţenie română) este împuşcată şi decedează în timp ce
călătorea cu un avion al companiei Tarom, dinspre Turcia înspre România, dacă, la ambele
momente, aeronava se afla deasupra Bulgariei;
c) teritorialităţii, atunci când fapta de bigamie (art. 376 CP) este comisă pe teritoriul
României, prin încheierea unei noi căsătorii de către o persoană deja căsătorită, anterior,
cu o terţă persoană, dacă făptuitorul este un cetăţean străin, resortisant al unui stat arab
în care poligamia este permisă;
d) personalităţii, atunci când infracţiunea de lovire ar fi comisă de către ambasadorul
României într-un stat terţ, asupra unui membru al personalului ambasadei, pe când ambii
se găseau la post.
7. Legea penală română este aplicabilă în baza principiului:

a) personalităţii, atunci când un cetăţean român stabilit în statul Papua Noua Guinee
comite asupra copilului său infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului (art. 197 CP),
victima (copilul în vârstă de 16 ani al infractorului) având, de asemenea, cetăţenie română,
în condiţiile în care (pentru soluţionarea acestei grile) presupunem că această faptă nu este
incriminată în Papua Noua Guinee;
b) legii penale mai favorabile (stricto sensu), atunci când fapta, incriminată de legea veche
(în vigoare la comiterea faptei), nu mai este incriminată în legea nouă, aflată în vigoare la
momentul judecăţii;
c) ubicuităţii, atunci când infracţiunea săvârşită a început a fi executată pe teritoriul
Bulgariei, continuând apoi să fie comisă şi în România, unde s-a şi produs rezultatul acesteia;
d) extraactivităţii, în ipoteza în care se stabileşte că aceasta urmează a acţiona cu titlu
de lege de dezincriminare.
8. în cazul infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, momentul în raport de care

se determină legea aplicabilă (în cazul în care a existat o succesiune normativă între data
debutului activităţii infracţionale şi momentul epuizării acesteia) este:
a) momentul trimiterii în judecată a inculpatului;
b) momentul începerii actului de executare a infracţiunii;
c) data când ia sfârşit acţiunea sau data când are loc ultimul act de executare;
d) oricare dintre variantele expuse mai sus, în funcţie de legea care apare ca fiind mai
favorabilă inculpatului.9*
9. în materia aplicării legii penale în timp:

a) în doctrina şi în jurisprudenţa obligatorie iniţială, apărute după intrarea în vigoare a
Codului penal actual, conceptul de lex tertia a fost parţial contestat, afirmându-se - potrivit
unui punct de vedere - că acesta ar trebui abandonat, astfel încât să fie posibilă combinarea
dispoziţiilor mai favorabile din acte normative succesive;
b) în doctrina şi în jurisprudenţa obligatorie apărute imediat după intrarea în vigoare

a Codului penal actual a existat un consens general referitor la aplicarea legii penale mai
favorabile conform procedeului denumit „pe instituţii autonome";
c) în doctrina şi în jurisprudenţa obligatorie apărute imediat după intrarea în vigoare
a Codului penal actual a existat un consens general referitor la aplicarea legii penale mai
favorabile conform procedeului denumit „aplicare globală";
d) în momentul de faţă este obligatorie aplicarea legii penale mai favorabile doar potrivit
unei interpretări stricte a interdicţiei de a crea tertia.
10. Principiul mitior lex:

a) include - în sens restrâns - şi ipotezele de aplicare retroactivă a legii de dezincriminare;
b) cunoaşte atât o ipoteză de aplicare antecondamnatorie, cât şi una de aplicare
postcondamnatorie;
c) are reglementate, delege t, două v
la
de legi după condamnarea definitivă: o aplicare obligatorie şi una facultativă;
d) se poate manifesta - în cazul în care legile s-au succedat înainte de condamnarea
definitivă - sub oricare formă care se integrează în conceptul de , dar nu se
mai poate manifesta decât sub forma retroactivităţii, atunci când succesiunea legilor apare
după condamnarea definitivă.

a) principiul de bază - al activităţii - presupune aplicarea legii tuturor faptelor comise
de la data intrării acesteia în vigoare (adică momentul publicării în Monitorul Oficial) şi până
la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare;
b) se apreciază că legea penală mai favorabilă intervenită înainte de condamnarea definitivă
poate fi ori retroactivă, ori ultraactivă, în timp ce legea penală mai favorabilă intervenită
după condamnarea definitivă poate fi doar retroactivă;
c) ultraactivitatea legii temporare se impune cu prioritate faţă de aplicarea retroactivă
a legii penale mai favorabile;
d) dacă a rămas definitivă o hotărâre de condamnare la o pedeapsă cu închisoarea, iar
legea nouă prevede, pentru aceeaşi faptă, pedeapsa închisorii între aceleaşi limite ca cele
din legea veche, dar adaugă ca alternativă la aceasta şi posibilitatea pedepsirii cu amenda
(sancţiune alternativă), atunci legea nouă se va aplica obligatoriu cu titlu de lege mai favorabilă.

a) aplicarea legii penale mai favorabile se poate efectua, anterior unei hotărâri definitive,
în considerarea mai multor criterii decât acelea care sunt reglementate pentru ipoteza
succesiunii de legi intervenite posterior pronunţării unei hotărâri definitive;
b) legea în vigoare la momentul consumării unei infracţiuni continue nu se poate aplica
în calitate de lege mai favorabilă atunci când la data epuizării este deja în vigoare o altă
lege, chiar mai severă decât prima;
c) principiul neretroactivităţii legii este absolut;
d) aplicarea legii penale mai favorabile anterior unei hotărâri definitive este o aplicare
obligatorie, iar nu facultativă.1
*
3

a) doctrina susţine soluţia normativă expresă potrivit căreia aplicarea legii reprezintă un
domeniu care se poate manifesta doar cronologic şi spaţial (timpul şi spaţiul fiind unicele
coordonate de interes în privinţa aplicării legii penale);
b) principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi extins, pe baza argumentului a
pari (identitatea de raţiune), de la statutul de regulă de aplicare a legii penale în timp, şi la
statutul de regulă de aplicare a legii penale în spaţiu;
c) cu incidenţă în materia aplicării legii penale române în spaţiu există o instituţie numită
computare de pedeapsă, care are meritul de a minimaliza efectele inechitabile ale înfrângerii
principiului non bis in idem, apărute ca efect al confruntării acestuia cu principiul suveranităţii
statelor;
d) în momentul de faţă este posibilă aplicarea legii penale mai favorabile potrivit sistemului
„instituţiilor autonome".

a) în sistemul juridic român actual nu se poate considera că există izvoare jurisprudenţiale
obligatorii;
b) dacă un cetăţean străin comite o infracţiune în România, legea penală română i se va
aplica numai dacă nu este mai favorabilă propria sa lege penală (legea penală a statului a
cărui cetăţenie o are infractorul);
c) dacă o persoană a fost condamnată definitiv la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru
comiterea unei infracţiuni pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la
7 ani, iar în timpul executării acestei pedepse intră în vigoare o nouă lege penală, potrivit
căreia pedeapsa pentru tipul de infracţiune comisă (şi de către cel condamnat) urmează a
fi închisoarea de la 1 la 7 ani, ne găsim într-o situaţie de aplicare (obligatorie) a legii noi mai
favorabile, ulterior pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare;
d) o lege interpretativă retroactivează, chiar în măsura în care nu reprezintă o lege
(penală) mai favorabilă.
15. în materia aplicării legii penale:

a) imunitatea de jurisdicţie constituie excepţie doar de la principiul teritorialităţii, dar
nu şi de la celelalte principii de aplicare în spaţiu;
b) legea penală temporară nu s-ar putea aplica retroactiv nici dacă s-ar dovedi a fi o lege
mai favorabilă decât precedenta, ea putându-se aplica doar ultraactiv;
c) este posibilă apariţia unor situaţii în care aplicarea legii române în spaţiu să fie incidenţă
în baza mai multor principii legal reglementate, deodată (cumulativ);
d) în spaţiu, judecata se poate efectua întotdeauna (şi) în contumacie.1 6
16. în reglementarea aplicării legii penale române:

a) singurii vectori avuţi în vedere de către legiuitor sunt timpul şi spaţiul;
b) cel care face aplicarea legii trebuie să opteze ori pentru aplicarea în timp, ori pentru
aplicarea în spaţiu, nefiind posibilă reţinerea incidenţei cumulative a unui principiu de aplicare
în timp şi a unuia de aplicare în spaţiu, în raport de una şi aceeaşi cauză penală;
c) legiuitorul a optat pentru teoria ubicuităţii, în ceea ce priveşte identificarea locului
săvârşirii infracţiunii, respectiv pentru teoria acţiunii, în ceea ce priveşte identificarea
momentului săvârşirii infracţiunii;
d) potrivit actualelor prevederi în materie de aplicare în spaţiu, referitor la principiile
personalităţii, respectiv realităţii, s-ar putea identifica un anumit tip de situaţii în care legea
penală română s-ar putea aplica atunci când infractorul ar fi cetăţean străin sau apatrid, dar
nu şi atunci când ar fi cetăţean român.
17. Referitor la dezincriminare:

a) legea de dezincriminare se identifică, delege lato, d
in concreto (cazurile de dezincriminare indicate potrivit modelului de apreciere in abstracto
fiind excluse - prin urmare, se apreciază că acest model nu poate indica, în mod valabil, o
lege ca având caracter dezincriminator);
b) aceasta poate fi (de lege lata) totală sau doar parţială;
c) aceasta poate avea (de lege lata) doar surse legislative, iar nu şi de vreun alt tip
(jurisprudenţial);
d) dacă intervine în faza de judecată, atrage soluţia procesuală a încetării procesului penal.
18. Ultraactivitatea legii penale temporare:

a) reprezintă singurul tip posibil de aplicare ultraactivă a unei legi penale;
b) se impune în faţa aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (stricto sensu) -
soluţie necontroversată;
c) se impune în faţa aplicării retroactive a legii de dezincriminare - soluţie controversată;
d) este singurul tip de aplicare temporală pe care îl poate cunoaşte o lege temporară,
aceasta neputându-se aplica niciodată nici în baza activităţii, precum nici în baza retroactivităţii.
19. Presupunem următoarea situaţie de fapt:

a) X, cetăţean din SUA, care a comis în acel stat un omor asupra unei persoane având
aceeaşi cetăţenie, supravieţuieşte unui accident de trafic aerian produs deasupra teritoriului
României, pe când circula cu o aeronavă cubaneză înspre Rusia; în timp ce i se acordă îngrijiri
într-o unitate sanitară din România, este posibil a fi demarate procedurile de tragere a
acestuia la răspundere penală, de către autorităţile judiciare române, ca efect al refuzului
unei cereri de extrădare formulate de SUA (pe motiv că infractorul riscă aplicarea pedepsei
cu moartea în SUA);
b) M a fost condamnat definitiv la o pedeapsă de 3 luni închisoare, în considerarea
săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de o lună la 6 luni; în
timpul executării pedepsei, intervine o modificare legislativă, potrivit căreia pentru aceeaşi
infracţiune pedeapsa abstractă devine închisoarea de la o lună la 4 luni, alternativ cu amenda;
în acest caz, lui M i se poate aplica legea nouă, cu titlu de lege penală mai favorabilă;
c) Z, cetăţean din Bulgaria, comite o infracţiune de viol asupra lui W, cetăţean român, pe
când ambii se aflau la bordul unei nave comerciale aflate în trecere prin marea teritorială
a Românei; în acest caz, legea penală română are aplicare potrivit principiului realităţii;
d) B, cetăţean român, comite în străinătate o faptă calificată drept infracţiune în România
(nu şi în statul pe al cărui teritoriu o comite), dar reuşeşte să renunţe la cetăţenia română
înainte de a se descoperi săvârşirea ei; după acest moment, tragerea sa la răspundere penală
în România nu mai este posibilă potrivit principiului personalităţii.
II. Subiecte tip „afirmaţie" (indicaţi valoarea de adevăr a urm ătoarelor afirmaţii,
argumentând răspunsul):1
1. Dacă intervine o modificare a legii penale între data consumării şi data epuizării unei
infracţiuni continue, la momentul judecăţii, infractorul are dreptul de a i se aplica legea
penală mai favorabilă (comparându-se legea în vigoare la momentul consumării cu cea în
vigoare la data epuizării).
2. Dacă un cetăţean din Arabia Saudită (stat în care poligamia este permisă), aflat la
studii în România, se căsătoreşte aici cu o româncă, deşi era anterior căsătorit în Arabia
Saudită (căsătorie valabil încheiată şi nedesfăcută), nu poate fi tras la răspundere penală
pentru comiterea faptei incriminate de art. 376 CP, deoarece statutul său personal îi permite
bigamia, spre deosebire de statutul juridic personal al unui cetăţean român.
3. Numărul criteriilor după care poate fi apreciat caracterul mai favorabil al unei legi, în
cazul unei succesiuni de legi anterioare pronunţării unei condamnări definitive, este superior
celui al criteriilor după care se poate realiza aceeaşi operaţiune în raport de o succesiune
de legi apărută după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare.
4. Imunitatea de jurisdicţie reprezintă o excepţie doar de la aplicarea legii penale române
în spaţiu potrivit principiului teritorialităţii, iar nu şi de la aplicarea acesteia potrivit altor
principii de aplicare în spaţiu.
5. Se pot înscrie norme de incriminare, după caz, în diferite tipuri de acte normative,
precum: legi (indiferent de procedura de adoptare a acestora); ordonanţe ale Guvernului;
tratate internaţionale la care statul român a fost sau a devenit parte.
6. în anumite condiţii, legiuitorul român permite tragerea la răspundere penală, în România
(prin aplicarea legii penale române), spre exemplu, a unui cetăţean mexican care ar comite
în Spania o infracţiune de viol asupra unei victime de cetăţenie senegaleză.
7. Ultraactivitatea legii penale poate fi întâlnită şi în ale situaţii decât acelea legate de
acţiunea unei legi temporare.
8. Teoria ubicuităţii nu reprezintă un principiu de aplicare a legii penale române în spaţiu,
ci un criteriu întrebuinţat pentru a se determina dacă legea penală (în cazul nostru, legea
penală română) se va aplica fie potrivit principiului teritorialităţii, fie potrivit vreunuia dintre
celelalte principii prevăzute de lege (în condiţiile întrunirii tuturor condiţiilor normativ indicate).
9. în doctrina şi în jurisprudenţa obligatorie a fost utilizat, un timp, conceptul de „aplicare
a legii penale mai favorabile pe instituţii autonome", dar în prezent acesta nu mai poate
fi aşezat la baza aplicării legii penale în timp, fiind obligatorie o interpretare restrictivă a
conceptului de lex tertia (ceea ce implică o aplicare globală a legii penale mai favorabile).
10. Principiul personalităţii constituie un principiu fundamental al dreptului penal, excluzând
(de exemplu) răspunderea penală a părinţilor unui minor nerăspunzător penal (toţi cetăţeni
români), în ipoteza în care respectivul minor ar comite în străinătate o faptă prevăzută de
legea penală română şi sancţionată de către aceasta cu pedeapsa închisorii mai mare de 10
ani (cerinţă în vederea verificării căreia interesează minimul special al pedepsei abstracte).
11. Dubla incriminare constituie o cerinţă expresă necesară pentru aplicarea legii penale
române în spaţiu potrivit unei ipoteze a principiului personalităţii, fiind, totodată, implicit
solicitată pentru a permite aplicarea legii penale române în spaţiu potrivit unei ipoteze de
incidenţă a principiului universalităţii.
12. Există mai multe criterii de determinare a caracterului mai favorabil al unei legi,
în cazul unei succesiuni de legi penale survenite de la data săvârşirii infracţiunii şi până la
judecarea definitivă a persoanei care a comis-o.
13. Principiile aplicării în timp, respectivîn spaţiu a legii penale române nu sunt aplicabile
cumulativ, neputând coexista (ori se reţine incidenţa unui principiu de aplicare în timp, ori
a unuia de aplicare în spaţiu).
14. Presupunând că un cetăţean mexican loveşte, în India, un român, provocându-i leziuni

care au necesitat 50 de zile de îngrijiri medicale pentru recuperarea integrităţii corporale,
este posibilă tragerea sa la răspundere penală în România (în temeiul legii penale române),
chiar dacă acesta ar rămâne în India şi nu ar veni de bunăvoie în România (iar India nu ar
accepta o cerere de extrădare adresată de statul român).
15. Retroactivitatea legii penale poate fi întâlnită şi în ale situaţii decât acelea legate de
acţiunea unei legi de dezincriminare.
16. în Codul penal român se optează pentru teoria ubicuităţii în privinţa problemei
identificării momentului săvârşirii infracţiunii.
17. Teoria ubicuităţii reprezintă un principiu de aplicare a legii penale române în spaţiu,
incident alături de principiile personalităţii, realităţii şi universalităţii atunci când infracţiunea
se comite în afara teritoriului României.
18. Presupunând că un cetăţean portughez loveşte, în Franţa, un român, provocându-i
leziuni care au necesitat 50 de zile de îngrijiri medicale pentru recuperarea integrităţii corporale,
după care este identificat pe când se afla în România, este posibilă tragerea sa la răspundere
penală în temeiul legii penale române, potrivit principiului realităţii.
19. Dacă un apatrid domiciliat în municipiul Calafat comite o infracţiune de vătămare
corporală gravă în Turcia, împotriva unui cetăţean român, legea penală română va fi aplicabilă
potrivit principiului personalităţii.
20 . în raport de instituţii precum aplicarea în timp a legii penale mai favorabile, infracţiunile
continue trebuie apreciate ca săvârşite la data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar cele
continuate la data încetării acţiunii sau inacţiunii, adică - în ambele cazuri - la momentul
epuizării, existând în acest sens o dispoziţie legală expresă.
21. Codul penal reprezintă o lege ordinară temporară, dovadă fiind faptul că în 2014 a
ieşit din vigoare fostul Cod penal, pentru a face loc actualului Cod penal.
22. Dacă după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţate împotriva
unei persoane pentru comiterea unei infracţiuni ale cărei urmărire şi judecată s-au efectuat
din oficiu intră în vigoare - înainte de finalizarea executării pedepsei - o lege nouă potrivit
căreia este necesară formularea unei plângeri prealabile pentru a se putea instrumenta
cauza privind acea infracţiune, nu este posibilă aplicarea legii noi, cu titlu de lege penală
mai favorabilă.
23. Dacă un cetăţean român aflat într-o deplasare în străinătate săvârşeşte pe teritoriul
respectivei ţări o faptă care constituie infracţiune potrivit legii penale române, însă nu
reprezintă ilicit penal în conformitate cu legislaţia statului pe al cărui teritoriu s-a comis, nu
este posibilă tragerea sa la răspundere penală în niciunul dintre cele două state.
24. Caracterul mai favorabil al uneia dintre legile penale care s-au succedat înainte de
intervenirea unei hotărâri definitive de condamnare se determină exclusiv prin referire la
regimul sancţionator consacrat de acestea în raport de o anumită infracţiune.
25. în materia aplicării legii penale mai favorabile, despre conceptul de se
poate discuta numai în raport de prevederile art. 5 CP, nu şi în legătură cu dispoziţiile art. 6 CP.
26. Atunci când un cetăţean român comite în străinătate o infracţiune pentru care legea
penală română prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani închisoare, nu este necesară verificarea
dubiei incriminări pentru tragerea sa la răspundere penală; condiţia urmează a fi verificată
prin raportare la maximul special al pedepsei prevăzute de legea română (pentru forma
tipică - consumată a infracţiunii).
27. Teoria ubicuităţii constituie o excepţie de la aplicarea legii penale române în spaţiu
potrivit principiului teritorialităţii.
28. Conceptul de lege penală mai favorabilă cunoaşte atât o semnificaţie largă (lato
sensu), nespecifică dreptului penal, cât şi o semnificaţia restrânsă (stricto sensu), proprie
dreptului penal.
29. Caracterul extraactiv al legii penale mai favorabile se poate manifesta în ambele
sale sensuri, indiferent de împrejurarea că succesiunea legislativă este una anterioară sau
posterioară momentului rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare.
30. Imunitatea de jurisdicţie exclude doar aplicarea legii penale române în situaţiile în
care aceasta ar fi incidenţă potrivit principiului teritorialităţii, permiţând însă aplicarea legii
penale române în baza celorlalte principii de aplicare în spaţiu.
31. Ultraactivitatea legii penale se manifestă doar în cazul legilor temporare (formale
sau excepţionale).
32. Legea penală temporară ultraactivează numai dacă nu se încalcă prin aceasta principiul
aplicării legii penale mai favorabile.
33. Singurul principiu de aplicare în spaţiu a legii penale române care nu permite judecata
în contumacie este principiul universalităţii.
34. în ipoteza în care pe durata procesului penal intervine o lege potrivit căreia activitatea
comisă de inculpat nu mai este prevăzută ca infracţiune, instanţa va pronunţa achitarea
acestuia.
35. Potrivit normei expres denumite de lege „personalitatea legii penale", se consacră un
principiu fundamental al dreptului penal, şi anume caracterul personal al răspunderii penale.
36. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile funcţionează indiferent de tipul
pedepsei aplicate: închisoarea sau amenda.
37. Dezincriminarea poate interveni numai prin intermediul unei abrogări, iar abrogarea
implică, întotdeauna, o dezincriminare.
38. Dacă un cetăţean străin comite în România o infracţiune îndreptată împotriva unui
alt cetăţean străin (conaţional cu infractorul), acesta ar putea invoca principiul aplicării legii
penale mai favorabile (mitiorlex), pentru a împiedica aplicarea legii penale române în beneficiul
aplicării legii penale a propriului stat (în măsura în care aceasta ar conţine dispoziţii mai
puţin drastice, în raport de infracţiunea comisă, prin comparaţie cu legea penală română).
39. Dacă un cetăţean român comite în străinătate o infracţiune prevăzută de legea
penală din România, dar nu şi de legea penală a statului pe teritoriul căruia a fost comisă
fapta, iar săvârşirea acesteia are loc la o dată la care legea română reglementează principiul
personalităţii indiferent de condiţia dublei incriminări, iar până la judecata definitivă a cauzei
legea penală română se modifică, astfel încât, deşi incriminarea respectivă rămâne neschimbată,
se introduce cerinţa dublei incriminări în reglementarea principiului personalităţii, atunci
infractorul poate invoca aplicarea legii penale noi, drept lege mai favorabilă, în baza art. 5 CP
(pe motiv că legea nouă este o lege mai favorabilă sub aspectul modificării condiţiilor de
tragere la răspundere penală).
40. Dacă un cetăţean român comite în străinătate o infracţiune prevăzută de legea

penală din România, dar nu şi de legea penală a statului pe teritoriul căruia a fost comisă
fapta, iar săvârşirea acesteia are loc la o dată la care legea română reglementează principiul
personalităţii indiferent de condiţia dublei incriminări, iar după condamnarea sa definitivă legea
penală română se modifică, astfel încât, deşi incriminarea respectivă rămâne neschimbată,
se introduce cerinţa dublei incriminări în reglementarea principiului personalităţii, atunci
infractorul poate invoca aplicarea legii penale noi, drept lege mai favorabilă, în baza art. 6 CP
(pe motiv că legea nouă este o lege mai favorabilă sub aspectul modificării condiţiilor de
tragere la răspundere penală).
III. Subiecte clasice (tip „eseu"):
1. Ce înseamnă a incrimina/a ?d
a Persoanele pot fi incriminate/dez
crm
ezin
2. La ce se referă conceptul mitior lex? Câte feluri (clas
constau acestea)?
3. Care sunt criteriile de determinare a legii penale mai favorabile? Există deosebiri,
sub acest aspect, între ipotezele legal reglementate ca tipuri de aplicare a legii penale mai
favorabile (dacă da - care anume)?
4. Ce se înţelege prin noţiunea dublă incriminarecazul că
fi identificată (şi cu ce efecte)?
5. La ce se referă conceptele următoare: activitate a legii, retroactivitate a legii,
ultraactivitate a legii, extraactivitate a ?leg
i
6. Ce presupune sistemul identificării in abstracto, respectiv cel al identificării in concreto
a caracterului de dezincriminare al unei legi? Pentru care dintre acestea a optat legiuitorul
penal actual (de unde reiese opţiunea în acest sens)?
7. Ce teorii au fost formulate în problema identificării locului săvârşirii infracţiunii, atunci
când există element spaţial de extraneitate? Dintre aceste teorii, pe care a ales-o legiuitorul
penal român actual (de unde reiese această opţiune)?
8. Care sunt excepţiile de la aplicarea legii penale române în spaţiu? Sunt toate aceste
excepţii incidente doar în cazul unui/unor principii, dar nu al tuturor, ori sunt ele general
valabile?
9. Ce reglementare se va aplica în cazul în care un cetăţean român comite în străinătate
o faptă care este prevăzută ca infracţiune de legea penală din ţara respectivă, dar nu şi de
legea penală ?ro
ă Motivaţi!
n
â
m
10. Realizaţi o tratate comparativă între legea de dezincriminare şi legea penală mai
favorabilă (strictosensu), relevând asemănările şi deosebirile dintre acestea!
IV. Speţe (rezolvaţi următoarele speţe, argumentând răspunsul oferit):
1. X, apatrid domiciliat în România, comite o infracţiune pe când se afla în vizită la o

rudă stabilită în Spania. Pentru fapta respectivă, legea penală română prevede o pedeapsă
cu închisoarea de la 1 la 5 ani, în timp ce legea spaniolă sancţionează fapta cu pedeapsa
închisorii de la 3 la 15 ani.
Precizaţi dacă este sau nu posibilă (şi în ce temei, respectiv în ce condiţii) aplicarea legii
penale române!
2. Un român de naţionalitate ucraineană, care a dobândit şi cetăţenie ucraineană (fără a

renunţa la cetăţenia română) şi care s-a stabilit şi locuieşte în Ucraina împreună cu soţia sa
(o româncă ce nu a dobândit încă cetăţenie ucraineană), o ucide într-o zi pe aceasta şi fuge
de tragerea la răspundere penală în Ucraina (care are dreptul să îl judece potrivit principiului
teritorialităţii), adăpostindu-se în România. Presupunem că, la data părăsirii României de
către cei doi soţi, legea română nu conţinea nicio prevedere deosebită referitoare la uciderea
de către un soţ a celuilalt soţ, însă, la scurt timp după acest eveniment (şi anterior comiterii
infracţiunii), legea din ţara noastră s-a înăsprit, stabilindu-se că omorul comis asupra soţului
reprezintă o formă mai gravă de omor.
Se poate aplica legea penală română (şi, dacă da, potrivit cărui principiu)? Agravarea
legii române ulterior stabilirii infractorului în Ucraina produce efecte asupra acestuia sau
este posibilă invocarea legii penale mai favorabile?
3. X comite sub Legea nr. 1 o faptă pentru care urmărirea penală se desfăşoară din
oficiu. Pentru aceasta se prevede o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani. La câteva zile
apare Legea nr. 2, care aduce modificări normelor penale aplicabile lui X, astfel: respectivul
tip de faptă continuă să fie incriminată, dar urmărirea penală este posibilă numai la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate (care, pe cazul concret, lipseşte). Legea nr. 2 stabileşte un
termen de 2 luni în care persoanele interesate pot formula respectivele plângeri prealabile. De
asemenea, Legea nr. 2 modifică pedeapsa, aceasta devenind închisoarea de la 1 la 8 ani.
Precizaţi dacă situaţia se poate rezolva potrivit principiului aplicării legii penale mai
favorabile (stricto sensu)! în cazul unui răspuns afirmativ, arătaţi care dintre cele două legi
poate fi apreciată ca reprezentând legea mai favorabilă şi după ce criterii!
4. O persoană având cetăţenie ucraineană comite o infracţiune de omor pe când se afla

la bordul unei nave de pasageri turceşti, care circula dinspre Turcia spre Ucraina. Infracţiunea
a fost săvârşită în timp ce această navă tranzita - având îndeplinite toate formalităţile legale
în acest sens - marea teritorială a României.
Există posibilitatea aplicării legii penale române în acest caz? în ipoteza unui răspuns
pozitiv, în baza cărui principiu de aplicare în spaţiu ar urma să fie incidenţă aceasta? Există
particularităţi de soluţionare a speţei în raport de alte situaţii, obişnuite, de aplicare a legii
penale române în spaţiu (spre exemplu, în raport de situaţia în care fapta s-ar f i comis, de
către acelaşi infractor, pe o parte a solului României)? Dacă da, care sunt acestea?
5. O persoană a comis o infracţiune pentru care legea în vigoare prevedea urmărirea

penală din oficiu. După pronunţarea unei condamnări definitive a intrat în vigoare o nouă
lege penală, care dispune că pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor care au
comis respectivul tip de infracţiune este necesară formularea unei plângeri prealabile a
persoanei vătămate. în cazul luat drept ipoteză, victima infracţiunii este în bune relaţii cu
infractorul şi declarase chiar, pe parcursul procesului împotriva acestuia, că nu doreşte
să depună nicio plângere, aspect care nu a contat însă la momentul respectiv, deoarece
urmărirea şi judecata se desfăşurau din oficiu.
Infractorului condamnat i se poate aplica legea nouă cu titlu de lege penală mai favorabilă,
fiind eliberat din executarea pedepsei anterior aplicate? 6 *
6. X, apatrid domiciliat în România, pe când se află în vizită în Bolivia la o prietenă

(cetăţeană română) stabilită în această din urmă ţară, comite împotriva gazdei sale infracţiunea
de viol. Pentru fapta respectivă, legea penală română prevede o pedeapsă cu închisoarea
de la 3 la 10 ani. Presupunem că legea boliviană sancţionează fapta cu pedeapsa închisorii

de la 1 la 7 ani.
înaceastă situaţie, este posibilă aplicarea legii penale române? în cazul unui răspuns
afirmativ, indicaţi în temeiul cărui principiu de aplicare a legii în spaţiu - şi cu întrunirea
căror condiţii corespunzătoare - urmează a se face această aplicare!
7 .0 persoană a comis o infracţiune pentru care legea în vigoare prevede urmărirea penală
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (aceasta fiind formulată în termen). După
pronunţarea unei prime condamnări, în timpul judecăţii în apel, a intrat în vigoare o nouă
lege penală, care prevede, pentru acea infracţiune, urmărirea şi judecarea din oficiu, dar
sub condiţia existenţei unei anumite autorizări din partea unui organ competent (procurorul
general al României).
Se poate aplica a doua reglementare cu titlu de lege penală mai favorabilă? în ipoteza
unui răspuns afirmativ, indicaţi pe care text legal se va întemeia această aplicare!
8. Pe când se afla pe o navă de agrement turisticînmatriculată în Ucraina, care se deplasa

la distanţă de 2 km în larg în dreptul localităţii Mangalia, un cetăţean ucrainean a violat o
pasageră din Rusia. Fapta a fost descoperită de căpitanul vasului a doua zi, când a avut loc
debarcarea pe o plajă din Bulgaria.
în acest caz, este posibilă tragerea la răspundere penală a infractorului în România (din
moment ce infracţiunea s-a comis pe teritoriul statului nostru)?
9. Potrivit legii penale în baza căreia o persoană a fost definitiv condamnată - la o

pedeapsă de 2 ani închisoare - pentru o infracţiune oarecare, desfăşurarea procedurii de
tragere la răspundere penală avea loc din oficiu, ceea ce pe caz concret s-a şi întâmplat. După
condamnarea definitivă a infractorului, presupunem că a intrat în vigoare o lege nouă, care
menţine incriminarea faptei în cauză şi nu modifică cu nimic regimul sancţionator al acesteia,
însă introduce condiţia formulării unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, pentru
a fi posibilă tragerea la răspundere penală a infractorilor care au săvârşit respectivul tip de
infracţiune. Persoana vătămată din speţă depune o declaraţie expresă potrivit căreia arată
că nu înţelege să formuleze o plângere prealabilă împotriva infractorului.
Este întemeiată solicitarea infractorului în sensul unei imediate încetări a executării
pedepsei şi a repunerii sale în libertate? 1
*
0
10. O persoană a săvârşit o lipsire de libertate în mod ilegal, începând de pe 12

noiembrie 2017 până pe 3 ianuarie 2018, când victima a fost eliberată în urma intervenţiei
poliţiei. Presupunem că până pe 25 noiembrie 2017 a fost în vigoare textul art. 205 CP
(aplicabil în speţă) - pedeapsa legală: închisoarea de la un an la 7 ani - , după care a intervenit
o modificare legislativă care a majorat limitele de pedeapsă, acestea transformându-se în
4-12 ani închisoare. Această modificare a apărut ca urmare a unei ordonanţe de urgenţă, care
a prevăzut că dispoziţiile sale modificatoare urmează a îşi produce efectul doar în perioada
26 noiembrie 2017 - 1 ianuarie 2018, după care urmează a se reveni la reglementarea
anterioară (pedeapsă de la 3 la 10 ani închisoare). S-a mai reţinut că, în timpul procesului
împotriva inculpatului, pe 17 aprilie 2018, a apărut o nouă lege de modificare a art. 205 CP,
potrivit căreia pedeapsa pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal devine
închisoarea de la 2 la 8 ani.
în aceste condiţii, este corectă condamnarea inculpatului între aceste ultime limite, mai
scăzute, de pedeapsă, în temeiul art. 5 CP?
II. APLICAREA LEGII PENALE B05
11. Un cetăţean bulgar, victimă a unei infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal,
este răpit din Bulgaria şi trecut fraudulos graniţa de stat în România. Odată cu descoperirea
faptei de către autorităţile române, persoana vătămată este eliberată şi internată pentru
observaţie medicală. Stabilindu-i-se identitatea, s-a descoperit faptul că această persoană
este suspectă într-o cauză de înşelăciune (art. 244 CP) împotriva unui cetăţean român, care
s-ar fi comis în Bulgaria anterior răpirii respectivei persoane (dosar aflat în curs de cercetare
penală în România).
Poate fi judecată şi condamnată în România această persoană, chiar dacă şi-a manifestat
imediat dorinţa de a se reîntoarce în ţara sa natală?
12. Presupunem că o persoană a fost definitiv condamnată la o pedeapsă de 5 ani

închisoare pentru comiterea unei infracţiuni pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii
între 1 şi 6 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii. în timpul executării pedepsei intervine o lege
nouă, care dezincriminează fapta respectivă. Instanţa, ţinând cont de partea executată din
pedeapsa închisorii, a dispus înlocuirea acesteia cu amenda, pe motiv că dezincriminarea
faptei nu mai permite continuarea privării de libertate a făptuitorului.
Decizia instanţei este corectă?
13. Presupunem că un cetăţean român săvârşeşte astăzi, în străinătate, o infracţiune de

ameninţare şi că săptămâna viitoare intră în vigoare o modificare a Codului penal român,
potrivit căreia această faptă se va putea urmări penal doar din oficiu, dar pedeapsa va fi
închisoarea de la o lună la 6 luni sau amenda.
în această ipoteză, legea penală română se va putea aplica (în spaţiu) indiferent de
existenţa dublei incriminări? în timp, legea nouă poate fi apreciată drept lege mai favorabilă
în vreo situaţie posibilă?
14. X este o persoană lipsită de cetăţenie, domiciliată în România. Pe când se afla în

concediu în Grecia, X a fost bătut violent de Y (cetăţean grec), suferind leziuni pentru vindecarea
cărora a necesitat 75 de zile de îngrijiri medicale.
Y poate fi tras la răspundere penală, potrivit legii române, pentru infracţiunea săvârşită
(în cazul unui răspuns pozitiv, judecata se va putea desfăşura în contumacie)?
15. X este o persoană de cetăţenie marocană, care a comis infracţiunea de viol (în forma
de bază) asupra unei tinere românce aflate în vizită în Maroc. Ulterior executării pedepsei
aplicate pentru această infracţiune de către instanţele din Maroc, X a venit pe teritoriul
României. Fiind arestat preventiv şi acuzat de viol în baza legii penale române, în timpul
judecăţii, avocatul apărării a solicitat ca din pedeapsa care se va stabili în ţara noastră în
sarcina infractorului să i se scadă (deducă) durata pedepsei deja executate în Maroc pentru
aceeaşi faptă.
Ce urmează a decide instanţa? 1 *
6
16. Ca urmare a unor inundaţii de durată, autorităţile au declarat stare de calamitate

şi - pentru a descuraja sustragerile din locuinţele abandonate, precum şi din depozitele cu
alimente şi bunuri destinate sinistraţilor - printr-o ordonanţă de urgenţă a fost modificat Codul
penal, astfel încât s-au majorat cu 1/3 limitele pedepselor pentru infracţiunile îndreptate
împotriva patrimoniului. Ulterior normalizării situaţiei, printr-o nouă ordonanţă de urgenţă,
s-a revenit la vechile limite de pedeapsă.
Opersoană care a comis un furt în perioada dintre cele două modificări legislative poate
invoca, pe durata procesului p e n a l ,desfăşurat ulterior ultime
penale mai favorabile?
17. S-a reţinut următoarea situaţie de fapt: X a comis o infracţiune pentru care legea
în vigoare prevedea pedeapsa cu închisoarea de la 5 la 15 ani. Pentru această faptă, el a
fost condamnat la o pedeapsă concretă de 9 ani închisoare. Ulterior rămânerii definitive
a acestei hotărâri de condamnare, pe când X executa pedeapsa, a intervenit o modificare
legislativă, potrivit căreia pedeapsa legală pentru infracţiunea respectivă s-a diminuat, noile
limite speciale fiind de la 2 ani şi 6 luni la 10 ani închisoare.
Poate X invoca cu succes principiile aplicării legii penale mai favorabile, pentru ca pedeap
să îi fie redusă cu o treime? în cazul unui răspuns pozitiv, reducerea cu o treime a pedepsei
concrete se poate explica drept o reflecţie a fracţiei de reducere a maximului special al
pedepsei legale?
18. S-a reţinut următoarea situaţie de fapt: X, cetăţean finlandez, a săvârşit în Republica
Moldova o infracţiune de viol asupra unei persoane de cetăţenie ucraineană. înainte de
sesizarea autorităţilor, X s-a refugiat în România.
în ipoteza în care nu se formulează nicio cerere de extrădare a lui X, autorităţile române
ar avea competenţa legală internă să îl tragă pe acesta la răspundere penală, astfel încât
să nu se creeze o situaţie de impunitate?
19. Persoana A, cetăţean al statului X, comite o infracţiune de agresiune sexuală asupra

persoanei B, cetăţean al statului Y, pe când se afla într-o aeronavă a statului Z, care zbura
deasupra mării libere.
Arătaţi (argumentat) dacă se poate aplica sau nu legea penală română, în baza cărui
principiu de aplicare în spaţiu şi dacă aplicarea acesteia este condiţionată (şi anume cu
privire la ce aspect) sau necondiţionată!
20. X a comis asupra lui Y o faptă calificată drept infracţiune la momentul săvârşirii. Anterior
pronunţării condamnării definitive, Curtea Constituţională pronunţă o hotărâre de constatare a
neconstituţionalităţii normei de incriminare în baza căreia s-a încadrat juridic fapta comisă de
X. De asemenea, până la condamnarea definitivă, această hotărâre s-a publicat în Monitorul
Oficial şi s-a împlinit termenul de 45 de zile corespunzător, fără ca legiuitorul să fi intervenit
pentru punerea de acord a legii penale cu respectiva decizie a Curţii Constituţionale.
Indicaţi, motivat, ce urmează a decide instanţa cu privire la cazul în curs de judecată
referitor la X!21
21. Se ia ca ipoteză situaţia indicată anterior (speţa nr. 20), cu deosebirea că decizia
Curţii Constituţionale intervine după condamnarea definitivă, anterior executării integrale
a sancţiunii penale aplicate.
Indicaţi, motivat, dacă situaţia lui X (aflat în executarea pedepsei) urmează a se modifica
(şi în ce sens) sau nu!
TITLUL AL lll-LEA
INFRACŢIUNEA
#
CAPITOLUL I. DEFINIŢIA
# SI
# TRĂSĂTURILE
ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII
# #
S e c ţiu n e a .S c u rte c o n s id e ra ţii in tro d u c tiv e

1
p riv in d in fra c ţiu n e a
Infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal reprezintă cele trei instituţii
fundamentale ale dreptului penal, dintre care, pe drept cuvânt, se consideră că instituţia
infracţiunii este „piatra de temelie" a oricărui sistem de drept penal. Infracţiunea implică
răspundere juridico-penală, ale cărei consecinţe le reprezintă - dintre sancţiunile de drept
penal -sancţiunilepenale (pedepse sau măsuri educative).
Titlul II al Părţii generale a Codului penal în vigoare este rezervat instituţiei fundamentale a
infracţiunii, fiind sistematizat corespunzător unui număr de şase capitole, în următoarea ordine
de reglementare: I-„Dispoziţii generale" (art. 15-17); II-„Cauzele justificative" (art. 18-22); III-
„Cauzele de neimputabilitate" (art. 23-31); IV - „Tentativa" (art. 32-34); V - „Unitatea şi
pluralitatea de infracţiuni" (art. 35-45); VI - „Autorul şi participanţii" (art. 46-52). Prin prisma
dispoziţiilor de ordin general care dau conţinut Capitolului I (care include trei articole),
în articolul de debut în materie, legiuitorul autohton consfinţeşte definiţia infracţiunii,
precum şi caracterizarea acesteia ca fiind singurul temei al răspunderii penale (art. 15 CP,
cu denumirea marginală „Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii"). Astfel, legiuitorul a înţeles
să consacre în primul rând concepţia sa privitoare la (noţiunea generala de) infracţiune,
potrivit căreia „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie,
nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o", relevând trăsăturile esenţiale ale
acesteia, exprimând, totodată, un principiu fundamental care guvernează materia aferentă,
şi anume „Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
După cum s-a arătat, în ordinea de reglementare se continuă cu instituţiile legate de
infracţiune, reprezentate de: cauzele (generale) de excludere a infracţiunii (de înlăturare
a caracterului penal al faptei), consacrate in terminis sub denumirile de cauze justificative
şi cauze de neimputabilitate; tentativa; unitatea şi pluralitatea de infracţiuni; participaţia
penală (autorul şi participanţii) - instituţii aplicabile tuturor incriminărilor din cadrul legislaţiei
penale în vigoare.
Menţinându-se pe linia trasată de codificarea anterioară - prin includerea unei definiţii
a infracţiunii într-un articol cuprins în Partea generală a Codului penal111- , legiuitorul actual1
[1) Codul penal anterior a consacrat, pentru prima dată, o definiţie generală a infracţiunii, potrivit art. 17
alin. (1), care reda concepţia potrivit căreia „(1) Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală. (2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale". Din definiţie se
evidenţiau cele trei trăsături esenţiale, după cum se poate observa primul loc fiind ocupat de pericolul social al
faptei, apreciat ca prioritar în raport cu prevederea faptei în legea penală, soluţie legislativă prin care se adopta o
definiţie (apreciată ca fiind) substanţială/materială ainfracţiunii. Fără a intra în detalii, specifi
de reglementare, consecutiv dispoziţiilor generale în materia infracţiunii, legiuitorul penal anterior reglementa
adoptă însă o nouă viziune, printr-o schimbare majoră de optică. Revenind asupra definiţiei
legale, prin reconsiderarea concepţiei anterior promovate, potrivit dispoziţiei din art. 15
alin. (1) CP actual, se prevede că „ Infracţiuneaeste fapta prevăzută de
cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a
Opţiunea legiuitorului penal de a nu renunţa la consacrarea unei definiţii generale
a infracţiunii (re)aduce în discuţia unor autori de specialitate evidenţierea/semnalarea
importanţei reglementării cuprinse în art. 15 CP, sens în care se susţine că „noţiunea generală
de «infracţiune» dată de Codul penal prezintă importanţă sub un întreit aspect: a) reprezintă
o regulă de drept de care însuşi legiuitorul se foloseşte în stabilirea faptelor care urmează
să fie trecute în legea penală ca infracţiuni, ca şi pentru scoaterea din sfera ilicitului penal a
acelor fapte care nu mai sunt periculoase ori nu se mai săvârşesc; b) serveşte la delimitarea
instituţiile: tentativei (Capitolul II); participaţiei (Capitolul III); pluralităţii de infracţiuni (Capitolul IV); cauzelor care
înlătură caracterul penal al faptei (Capitolul V). Este de remarcat sistematizarea actuală, mai judicioasă, a unora
dintre aceste instituţii (de pildă, cauzele care exclud infracţiunea sunt inserate imediat consecutiv capitolului
care include definiţia infracţiunii, fiind, totodată, departajate normativ în categoriile: cauze justificative, cauze de
neimputabilitate).
[1] Situându-ne doar la suprafaţa celor două texte legale ce oferă definiţia infracţiunii potrivit codificărilor
autohtone succesive, sunt evidente următoarele aspecte ce distanţează concepţia ilustrată în materie:
- de lege lata, se renunţă la pericolul social (concret) al faptei ca trăsătură esenţială a infracţiunii, cu menţinerea
însă, în cuprinsul definiţiei, a prevederii faptei în legea penala şi a săvârşirii ei cu vinovăţie (în această ordine de
reglementare!);
-actuala definiţie acordată infracţiunii se întregeşte prin includerea caracterizării acesteia ca fiind (totodată)
o faptă prezentând caracter nejustificat, care este şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, acestea reprezentând
elemente de inovaţie aduse de lege lata. S-a renunţat, astfel, la definiţia substanţială (mixtă) a infracţiunii în
favoarea unei definiţii formale, primul loc în rândul trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii fiind „cedat" (în mod
firesc) prevederii faptei în legea penală (expresie a principiului fundamental al legalităţii incriminării). în acest
sens, a se vedea G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), C. Bulai, B.N. Bulai, C. Duvac, I. G riga , I. Ifrim ,
GH. Ivan , C. Mitrache , I. Molnar , I. Pascu , V. Pasca , O. Predescu , Explicaţiile noului Cod penal. Voi. I. Articolele
1-52, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 157; M. Udroiu , Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal,
ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 70; I. Nedelcu , în G. Bodoroncea , V. Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache ,
T. Manea , I. Nedelcu, F.M. Vasile , Codul penal. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 63; I. Pascu ,
în I. Pascu , V. Dobrinoiu , T. Dima , M.A. Hotca, C. Păun , I. Chiş , M. Gorunescu , M. Dobrinoiu , Noul Cod penal
comentat. Voi. I. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 110. Se impune însă precizarea
potrivit căreia, de lege lata, prevederea faptei de legea penală se realizează în baza aprecierii asupra pericolului
social, a gravităţii pe care aceasta o prezintă în optica legiuitorului penal (în abstract), constituind, de altfel, unicul
criteriu de incriminare, de transferare a unui tip de conduită în legea penală, a cărei gravitate îşi găseşte reflectare
în sancţiunea penală (pedeapsa) abstractă corespunzătoare ce îi este (inerent) asociată. în acest sens, pe drept
cuvânt se arată în doctrină: „Faptul că pericolul social al faptei nu mai apare menţionat în conţinutul definiţiei
legale a infracţiunii nu înseamnă că el nu este o caracteristică intrinsecă a acesteia, altfel nu s-ar explica limitele
diferite ale pedepselor prevăzute de lege pentru diferite infracţiuni. Soluţia penală este ultima rado [numai dacă
este necesară într-o societate democratică - art. 53 alin. (2) din Constituţie], recurgându-se la incriminarea doar
a acelor fapte care prezintă o anumită gravitate (pericol social) pentru ordinea publică, pentru care sancţiunile
extrapenale nu sunt suficiente să garanteze apărarea acesteia"-V. Pasca , Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 148. Adăugăm faptul că, în egală măsură, forul legiuitor, unicul decident
al transpunerii unui tip de faptă în legea penală, prin recurgere la criteriul pericolului social, este şi cel care
evaluează asupra pierderii pericolului social al unei conduite incriminate, pe calea dezincriminării acesteia, prin
scoaterea ei din sfera ilicitului penal (suprimare totală, in abstracto, a incriminării). De lege lata, nu (mai) există
însă posibilitatea unei aprecieri venite din partea organelor judiciare penale, admisă prin lege, în sensul constatării
comiterii pe caz concret a unei fapte prevăzute de legea penală, dar care să nu prezinte totuşi gradul de pericol
social al unei infracţiuni. Sub acest aspect, legislaţia penală actuală a eliminat contradicţia semnalată sub Codul
penal anterior între existenţa pericolului social pe care îl prezenta o faptă prevăzută de legea penală şi lipsa, în
fapta concretă comisă, a gradului de pericol social al unei infracţiuni, adoptându-se soluţiile legislative consacrate
de art. 318 CPP (renunţarea la urmărirea penală), respectiv de art. 80 CP (renunţarea la aplicarea pedepsei). Pentru
o privire (critică) retrospectivă asupra fostului art. 18*1 CP anterior (fapta care nu prezintă pericolul social al unei
infracţiuni), a se vedea (spre exemplu) C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, p. 232 ş.u.
III. INFRACŢIUNEA 309
infracţiunilor de alte fapte extrapenale; c) pentru practician reprezintă un ghid de care se

foloseşte în cadrul activităţii de aplicare a legii penale, observând îndeplinirea (regăsirea)
în fapta săvârşită a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii ori lipsa acestora, cu consecinţa
neconsiderării faptei respective ca infracţiune"111.
înainte de a ne ocupa de definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, simţim nevoia de a
veni cu o precizare, adresându-ne - în mod special - unui anumit segment al publicului cititor, şi
anume celor aflaţi la primul contact cu materia juridico-penală. în elaborările teoretice (lucrări
de drept penal), comentariile de specialitate referitoare la definiţia şi trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii se regăsesc într-un amplu capitolul intitulat teoria generală a infracţiunii, iar
introducerea în problematica teoretică pe care o dezvoltă este (invariabil) marcată de secţiunea
rezervată definiţiei şi trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. Este întru totul firească/normală şi
necesară o atare introducere în materie, constând în fixarea „abc"-ului juridico-penal în raport
de instituţii cu apartenenţă la instituţia fundamentală a infracţiunii, prin explicaţii ce privesc
definiţia generală (legală) a infracţiunii şi trăsăturile sale esenţiale/fundamentale/generale,
ca trăsături comune tuturor faptelor cu manifestare în domeniul de referinţă (juridico-penal)!
Avertizăm însă ca păşirea pe acest teritoriu se face pe un „teren minat". Dispoziţia generală
din art. 15 CP constituie punct de plecare pe căile controverselor pe care le ridică o serie de
probleme teoretice privitoare la chestiuni de bază: trăsăturile generale/
fundamentale ale infracţiunii, respectiv ce implică acestea sub aspectul conţinutului pe care
îl prezintă. Este o realitate (profund regretabilă) că, la o distanţă de aproape patru ani de
la intrarea în vigoare a Codului penal/peste opt ani de la publicarea Codului penal, analiza/
aplecarea doctrinei asupra definiţiei infracţiunii continuă să întreţină exprimarea de opinii
contradictorii, neajungându-se la concordanţa explicaţiilor privitoare la trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii, la o viziune unitară în materie; se dă contur unei doctrine eterogene, se lasă
(încă) loc de interpretare, inclusiv în activitatea de aplicare a legii penale.1
[1) C. M itrache , C r . Mitrache , Drept penal român. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2016, p. 134-135. în acelaşi sens, a se vedea I. PASCU,în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 110,111; T. Dima , Drept penal. Partea
generală, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 101, ş.a. în sens contrar, a se vedea V. Pasca , op. cit. (2014),
p. 147: „Definiţia unei noţiuni nu poate fi o regulă de drept cu caracter şi conţinut normativ, întrucât nu normează
vreun comportament, ea poate fi doar o normă interpretativă sau explicativă, o normă-definiţie care poate servi la
sistematizarea unei instituţii juridice". Păstrează, de asemenea, unele rezerve şi autorii care exprimă ideea că „(...)
existenţa unei definiţii în dreptul nostru nu l-a împiedicat niciodată pe legiuitor să incrimineze fapte care ar fi putut
fi sancţionate în contextul altor ramuri de drept, încălcând astfel principiul minimei intervenţii" - Fl. Streteanu ,
D. Niţu , Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 253 (nota de subsol nr. 1). La rândul
nostru, menţinem unele rezerve în raport cu aprecierea privitoare la tripla importanţă efectivă a definiţiei legale a
infracţiunii. De pildă, în ceea ce priveşte importanţa pe care aceasta ar trebui să o prezinte pentru practica judiciară
(ghid de care se foloseşte practicianul în cadrul activităţii de aplicarea legii penale), această dimensiune se poate reţine
în mod real numai dacă definiţia legală a infracţiunii este astfel elaborată, încât să indice direcţii clare pentru o bună
orientare, fără a se rătăci pe „terenul minat" al interpretărilor, pentru a atinge/promova soluţia legală impregnată
de acurateţe juridică. Anticipând materia de interes, ridicăm problema ordinii etapelor în care ar trebui realizată
verificarea concretă a întrunirii trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii în raport de fiecare speţă determinată în parte,
a identificării cu exactitate a eventualei cauze particulare incidente de excludere a infracţiunii. Spre exemplu, ne
putem raporta la exemplul erorii asupra tipicităţii (asupra elementelor constitutive ale infracţiunii), care nu este o
cauză de neimputabilitate, nu „loveşte" în trăsătura esenţială a imputabilităţii faptei (deşi îşi găseşte reglementarea
în cadrul unui articol cuprins în capitolul denumit cauzele de neimputabilitate), spre deosebire de eroarea asupra
caracterului ilicit al faptei (eroarea asupra antijuridicităţii), care este o cauză de neimputabilitate (fiind reglementată
însă în cadrul aceluiaşi articol). Dincolo de aceste aprecieri, ţinem totuşi să menţionăm că dispoziţia din art. 15 CP
stă la baza tuturor reglementărilor care prezintă caracter infracţional, iar asimilarea corespunzătoare/corectă a
înseşi definiţiei legale acordate atrage buna înţelegere a instituţiilor juridico-penale cu apartenenţă la instituţia
fundamentală a infracţiunii (tentativa incriminată, infracţiunea complexă, concursul de infracţiuni, participaţia
penală ş.a.), după cum şi a unor instituţii legate de răspunderea penală, al cărei unic temei îl reprezintă fapta ce
constituie infracţiune, precum şi a unor instituţii legate de sancţiunile penale aplicabile.
Dezvoltarea care urmează va cuprinde analiza trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii,

prezentarea principalelor curente de opinie înregistrate în doctrina noastră penală, înţelegând
să demarăm demersul nostru prin succinta evocare a „istoriei recente" a definiţiei actuale a
infracţiunii. Vom vedea cum, de la ceea ce a stat iniţial în intenţia legiuitorului - prin modul
în care a înţeles să definească infracţiunea (aşa cum rezultă din proiectul primar al Codului
penal) - şi până la definiţia consacrată în forma publicată (şi intrată în vigoare) a art. 15
alin. (1) CP (fiind suficientă o singură privire asupra textului legal), există o distanţă pe care
o putem măsura... în trei cuvinte:
◄
------------------------►
infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată
şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Dacă această distanţă este ocupată de o trăsătură esenţială distinctă/autonomă a infracţiunii
sau nu reprezintă (încă) loc al disputelor doctrinare, în efortul (susţinut) de identificare a
acelor trăsături apreciate a fi esenţiale în configurarea infracţiunii. în acest loc se separă,
în principal, două viziuni doctrinare, asupra cărora înţelegem să insistăm în continuare.
Secţiunea a 2-a. Definiţia şi trăsăturile esenţiale

ale infracţiunii
§1. Definiţia infracţiunii. Succintă privire retrospectivă (evolutivă)
Răspunzând solicitărilor doctrinei consolidate sub domnia codificării anterioare, de a
renunţa la pericolul social (concret) al faptei ca trăsătură esenţială a infracţiunii - care
expunea unor critici întemeiate concepţia substanţialăilustrată de legiuitorul pre
contradicţiile pe care le întreţinea conceptul de pericol social al infracţiunii)111- , legiuitorul
Codului penal în vigoare a adoptat o definiţie form ală a infracţiunii, reaşezând pe locul
cuvenit, ca primă trăsătură fundamentală a acesteia, caracteristica de a fi o faptă prevăzută
de legea penală.
Pornindu-se de la o asumare a şablonului legal construit pe schema: definiţie acordată
infracţiunii + exprimarea unui principiu fundamental (potrivit căruia infracţiunea este singurul
temei al răspunderii penale) - ceea ce reflectă acelaşi model de reglementare întrebuinţat şi
în codificarea anterioară - , suprapunerea concepţiilor celor două coduri, din acest punct de
vedere, se realizează numai în ultima privinţă. De necontestat că infracţiunea este - indiferent
de definiţia ce i se acordă - unicul temei al răspunderii penale, după cum este evident şi
faptul că definiţiile legale acordate noţiunii de infracţiune sunt diferite. însă, într-o atare
optică, prin inserarea unui text normativ care cuprinde o definiţie acordată infracţiunii, se
indică/evidenţiază acele trăsături apreciate de către însuşi legiuitorul penal ca fiind esenţiale,
generale, fundamentale, comune, deci caracteristice infracţiunii „în general". Altfel spus,
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt trăsături ce caracterizează toate faptele concrete
reprezentând fapte penale generatoare de răspundere penală, cât şi fiecare faptă penală/
infracţiune concretă în parte*121.
111 Pentru detalii, a se vedea G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .), cit., voi. I, p. 150 ş.u.
121Sub acest aspect, putem aprecia că trăsăturile esenţiale ale infracţiunii „îmbracă" fapta concret comisă cu haina
juridică (uniformă) a unei fapte penale, ceea ce permite delimitarea faţă de ilicitul juridic extrapenal. Menţionăm
că, în optica noastră, noţiunea de infracţiune este sinonimă cu aceea de faptă penală, respectiv cu aceea de ilicit
penal (diferenţiindu-se de sintagma faptăprevăzută de legea penalâ/faptă incriminată). Trebuie
Nici actuala definiţie nu este însă la adăpost de (numeroase şi variate critici)111, „tribut plătit"
mai ales opţiunii legislative în forma în care s-a materializat aceasta, anume: „Infracţiunea
este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificatâ şi imputabilă
persoanei care a săvârşit-o". Astfel, după cum s-a precizat, cu privire la trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii, legiuitorul actual a renunţat la pericolul social şi le-a reconsiderat pe acelea
care se regăsesc în ambele codificări (prevederea în şi vinovăţia), reaşezându-le
într-o ordine diferită de cea anterioară. în plus, s-a lărgit conţinutul noţiunii de infracţiune
prin introducerea elementelor inovative constând în caracterul nejustificat şi caracterul
imputabil al faptei (în această ordine).
Totuşi, până la atingerea acestui punct (a acestei definiţii a infracţiunii), se pare (?) că
legiuitorul actual a mai renunţat la ceva: şi-a abandonat concepţia iniţială privitoare la
definirea infracţiunii (seducătoare prin însăşi simplitatea formulării ei şi claritatea interpretării
conferite) - şi anume „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, nejustificatâ şi
imputabilă persoanei care a săvârşit-o" - , după cum reiese din reglementarea propusă
de proiectul iniţial al Codului penal în vigoare (evidenţiem lipsa vinovăţiei din definiţia
originară). Afirmăm că „pare" a fi o renunţare, deoarece reglementarea trăsăturilor esenţiale
ale infracţiunii - mai exact, numărul (şi conţinutul) acestora - constituie (încă) un subiect
dezbătut/controversatîn doctrina noastră penală. Principalul punct nevralgic rezidă tocmai
în aprecierile asupra „vinovăţiei" din cuprinsul definiţiei infracţiunii, respectiv în edificarea
problemei dacă aceasta este (sau nu) o trăsătură distinctă, autonomă în raport de prevederea
faptei în legea penală.
înainte de a trece la examinarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii (unde vom insista
asupra problematicii discutabile pe care o ridică), se impune menţiunea potrivit căreia existenţa
faptei ca infracţiune impune întrunirea cumulativăa aces
concretă căreia îi lipseşte (cel puţin) o trăsătură esenţială/una dintre trăsăturile esenţiale. Iar
(în penal) dacă infracţiune nu e, (aproape) nimic nu e... Dincolo de orice metaforă, vrem să
afirmăm faptul că lipsa uneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii duce la inexistenţa
acesteia, cu excluderea implicită a răspunderii penale şi deci şi a sancţiunilor penale (fără
infracţiune nu există răspundere penală, nici consecinţa acesteia constând în sancţiunea
penală - pedeapsă sau măsură educativă)121.
Modelul legal actual de reglementare - Codul penal în vigoare consacră definiţia generală
a infracţiunii în art. 15 alin. (1), potrivit căruia se prevede că „Infracţiunea este fapta prevăzută
de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o".*1
între (pe de o parte) definiţia şi trasaturile esenţiale ale infracţiunii şi (pe de alta parte) noţiunea de conţinut
al infracţiunii, reprezentând totalitatea/ansamblul de trăsături obiective şi subiective prevăzute de norma de
incriminare, ca trăsături ce caracterizează o infracţiune particulară, ceea ce permite diferenţierea unei anumite
infracţiuni în raport cu o altă faptă penală/infracţiune (cu alte fapte penale/infracţiuni).
[1] Chestiunea relativă la definiţia generală a infracţiunii ca obiect de reglementare al legii penale a suscitat
unele aprecieri critice în literatura de specialitate, susţinându-se faptul că „soluţia neprevederii unei definiţii a
infracţiunii în Codul penal are avantajul de a lăsa deschisă calea evoluţiei doctrinei penale în privinţa diferitelor
modele pe baza cărora poate fi definită infracţiunea. Soluţia contrară poate conduce la «îngheţarea» demersurilor
în materie ale literaturii juridice, care va rezista cu greu tentaţiei de a se cantona în formularea aleasă de legiuitor"
(F l. Streteanu , D. N iţu , op. cit, p. 252, 253). Observăm că doctrina autohtonă contemporană a depăşit lesne acest
pericol, al cărui revers se manifestă sub forma unei efervescenţe accentuate în explicarea trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii... (după cum vom puncta în cele ce urmează).
[21De lege lata, după cum vom arăta, numai în ipoteza săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificatâ,
se pot lua, în condiţiile legii, măsuri de siguranţă = sancţiuni de drept penal care nu reprezintă sancţiuni penale
propriu-zise, nefiind consecinţe ale răspunderii penale [art. 107 alin. (2) CP].
Modelul iniţial propus spre reglementare - definiţia infracţiunii propusă în art. 15 din
proiectul iniţial al Codului penal actual era formulată astfel: „Infracţiunea este fapta prevăzută
de legea penală, nejustificatâ şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o".
Modelul propus reţinea trei trăsături generale ale infracţiunii, acceptate de majoritatea
sistemelor penale europene actuale: prevederea în legea penală, caracterul nejustificat
(antijuridic) şi caracterul imputabil111.1
(1] Extras din Expunerea de motive - prima formă - la Proiectul iniţial al noului Cod penal, 25 februarie 2009 (http://
www.dreptonline.ro/legislatie/proiect_codul_penal_februarie_2009_ministeruljustitiei.php); documentul se poate
consulta on-line, la adresa de internet http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:fyUilOQlMrMJ:www.
avocatnet.ro/UserFiles/_deleted/Expunere%2520motive%2520-%2520proiect%2520-%2520Codul%2520penal%2520-
%252025%2520februarie%25202009_02271101.doc+&cd=l&hl=ro&ct=clnk&gl=ro:
„2.4. (...) Definiţia infracţiunii propusă în art. 15 a ţinut cont atât de tradiţia dreptului penal român interbelic,
cât şi de reglementări europene care consacră o asemenea definiţie în Codul penal. în acest sens, este de subliniat
că, încă în 1923, profesorul Traian Pop definea infracţiunea ca o faptă antijuridică, imputabilă şi sancţionată de legea
penală. Textul propus de proiect porneşte de la această definiţie doctrinară şi, având în vedere şi reglementarea din
art. 14 din Codul penal grec, reţine trei trăsături generale ale infracţiunii, acceptate de majoritatea sistemelor penale
europene: prevederea în legea penală, caracterul nejustificat (antijuridic) şi caracterul imputabil. Prevederea faptei în
legea penală presupune cerinţa ca fapta concret săvârşită, ce urmează a fi calificată ca infracţiune, să corespundă
întru totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această corespondenţă se realizează atât
în planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cât şi al
elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăţie). Aşa, de pildă, dacă se comite din culpă luarea unui bun
al altuia, se va decide, prin raportare la infracţiunea de furt, că fapta comisă nu este prevăzută de legea penală,
căci legiuitorul a incriminat luarea unui bun al altuia numai atunci când este săvârşită cu intenţie. Caracterul
nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu
alte cuvinte, are un caracter ilicit. Astfel, este posibil ca o faptă, deşi prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită,
întrucât săvârşirea ei este permisă de o normă legală. Spre exemplu, uciderea unei persoane în legitimă apărare
corespunde întru totul descrierii realizate de legiuitorîn textul care incriminează omorul, dar fapta nu are caracter
ilicit, pentru că legea autorizează săvârşirea ei în condiţiile date. împrejurările care înlătură caracterul nejustificat
al faptei sunt reglementate - sub denumirea de cauze justificative - într-un capitol distinct. Ultima trăsătură
generală a infracţiunii este caracterul imputabil. Pentru ca o faptă să atragă răspunderea penală, nu este suficient
ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitorîn norma de incriminare şi să fie nejustificată, ci trebuie să poată
fi imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată fi reproşată săvârşirea ei. Pentru ca această imputabilitate să
poată fi adusă în discuţie, sunt necesare anumite premise, şi anume: făptuitorul să fi avut reprezentarea acţiunilor
sau inacţiunilor sale şi să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acţionat în condiţiile iresponsabilităţii, intoxicaţiei sau
minorităţii); făptuitorul să fi avut posibilitatea să acţioneze în conformitate cu cerinţele legale (să nu fi fost constrâns
la comiterea faptei prevăzute de legea penală); făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu
se fi aflat în eroare). Cauzele care înlătură premisele imputabilităţii sunt reglementate distinct, sub denumirea de
cauze de neimputabilitate. Faptul că vinovăţia nu mai apare menţionată explicit în cuprinsul definiţiei infracţiunii
nu înseamnă însă că aceasta şi-a pierdut în vreun fel din importanţă, ci doar că s-a dorit o clarificare a funcţiilor
pe care ea le îndeplineşte în cadrul infracţiunii. De altfel, în prezent este unanim admis că noţiunea de vinovăţie
are o dublă accepţiune: ea reprezintă în primul rând un sub-element al laturii subiective a infracţiunii, context în
care se înfăţişează sub forma intenţiei, a intenţiei depăşite (praeterintenţiei) şi a culpei; într-o a doua accepţiune,
vinovăţia apare ca trăsătură generală a infracţiunii. în noua reglementare, vinovăţia, în prima sa accepţiune, joacă
acelaşi rol, ca element în structura internă a faptei prevăzute de legea penală, prin prisma căruia se analizează
concordanţa faptei concret comise cu modelul descris de legiuitorîn norma de incriminare. Cât priveşte a doua
accepţiune, s-a considerat preferabilă consacrarea unui termen distinct - imputabilitate - pentru a o defini, din
mai multe raţiuni: a) evitarea unei confuzii terminologice cu vinovăţia ca sub-element al laturii subiective, confuzie
nefericită, în condiţiile în care vinovăţia privită ca trăsătură generală a infracţiunii fie există, fie nu există, astfel încât
nu prezintă nicio importanţă delimitarea între intenţie şi culpă. Astfel, sub aspectul trăsăturii generale, o persoană,
după cum este sau nu responsabilă penal, va acţiona cu sau fără vinovăţie, nefiind posibilă o diferenţiere între
intenţie şi culpă pe acest plan. Distincţia intenţie/culpă prezintă relevanţă doar în planul încadrării juridice, adică
doar sub aspectul de sub-element al laturii subiective; b) deplasarea abordării vinovăţiei, ca trăsătură generală a
infracţiunii, dinspre teoria psihologică înspre teoria normativă, îmbrăţişată astăzi de majoritatea sistemelor penale
europene (dreptul german, austriac, elveţian, spaniol, portughez, olandez etc.). Aşa cum s-a mai menţionat, potrivit
teoriei normative, vinovăţia ca trăsătură generală este privită ca un reproş, ca o imputare făcută infractorului
pentru că a acţionat altfel decât îi cerea legea, deşi a avut reprezentarea clară a faptei sale şi deplină libertate
în manifestarea voinţei, ea neconfundându-se cu sub-elementul laturii subiective.
Ţin de esenţa acestei viziuni următoarele:

a) vinovăţia, ca trăsătură esenţială/generală a infracţiunii era consacrată sub denumirea
de imputabilitate (a treia trăsătură în ordinea expusă de definiţie), prin deplasarea abordării
vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii dinspre teoria psihologică (vinovăţia înţeleasă
ca atitudine psihică a unei persoane în raport de fapta comisă şi de urmarea acesteia) înspre
teoria normativă [vinovăţia privită ca un reproş, ca o imputare făcută infractorului - de către
societate/stat - , pentru că a acţionat altfel decât îi cerea legea, deşi a avut reprezentarea
clară a faptei sale şi deplină libertate în manifestarea voinţei, ea neconfundându-se cu (sub)
elementul obligatoriu (principal) din conţinutul infracţiunii (forma de vinovăţie cerută de
legea penală)];
b) prima trăsătură esenţială - prevederea faptei de legea penală - implica cerinţa ca
fapta concret săvârşită, ce urma a fi calificată ca infracţiune, să corespundă complet (integral)
descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare, corespondenţă realizată atât
în planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare, calitatea subiectului activ sau
pasiv etc.), cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăţie);
c) caracterul nejustificatal faptei prevăzute de legea penală (a doua trăsăt
presupunea că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte, că are un caracter
ilicit.
Rezulta concepţia tripartită asupra infracţiunii, înţeleasă ca: faptă tipică (obiectiv şi
subiectiv, incluzând, aşadar, vinovăţia în forma specifică impusă de lege pentru existenţa
unei anumite infracţiuni), antijuridică şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
...Dar, aflat tot în stadiul de proiect (însă cu modificări faţă de forma iniţială), Codul
penal în vigoare a fost însoţit de o a doua Expunere de m otivell]. în acest stadiu, vinovăţia 1
2.5. Pe baza acestei concepţii privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a fost concepută şi sistematizarea
articolelorîn Titlul II. Astfel, după enunţarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, următoarele două articole (art. 16
şi art. 17) sunt consacrate unor elemente care ţin de prima trăsătură generală - prevederea faptei în legea
penală. Este vorba despre o reglementare ce priveşte elementul material al infracţiunii (reglementarea comisiunii
prin omisiune) şi, respectiv, despre definirea elementului subiectiv (vinovăţia). Aşa cum am arătat, ambele sunt
elemente prin prisma cărora se analizează concordanţa între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare
şi fapta concret săvârşită. (...). în ceea ce priveşte vinovăţia, s-a introdus dispoziţia din alin. (1) al art. 17, în
scopul de a se sublinia faptul că intenţia şi culpa se analizează în contextul faptei prevăzute de legea penală, ca
elemente prin prisma cărora se evaluează concordanţa între fapta concretă şi modelul descris de legiuitor în
norma de incriminare (...)" (s.n.).
O precizare importanta; art. 17 alin. (1), cu denumirea marginala „Vinovăţia", dispunea în sensul „Fapta nu
este prevăzuta de legea penală dacă nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege" (practic, actualele
art. 16 şi art. 17 CP erau inversate).
[1] Extras din Expunerea de motive - cea de-a doua formă - la proiectul (modificat al) noului Cod penal (PL-
nr. 304/2009, Proiect de lege privind Codul penal, document care se poate consulta on-line, la adresa de internet
http://www.cdep.rO/proiecte/2009/300/00/4/em304.pdf):
„2.4. (...) Prevederea faptei în legea penală presupune cerinţa ca fapta concret săvârşită, ce urmează a fi calificată
ca infracţiune, să corespundă întru totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această
corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare, calitatea subiectului
activ sau pasiv etc.), cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăţie). Caracterul nejustificat al faptei
prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte, are un caracter
ilicit. (...)în legătură cu caracterul imputabil, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, cauzele care înlătură premisele
imputabilităţii sunt reglementate distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate.
2.5. Pe baza acestei concepţii privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a fost concepută şi sistematizarea
articolelorîn Titlul II. Astfel, după enunţarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, următoarele două articole
(art. 16 şi art. 17) sunt consacrate unor elemente care ţin de prevederea faptei în legea penală. Este vorba despre
definirea elementului subiectiv (vinovăţia) şi, respectiv, despre o reglementare ce priveşte elementul material al
infracţiunii (reglementarea comisiunii prin omisiune). Aşa cum am arătat, ambele sunt elemente prin prisma cărora
se analizează concordanţa între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare şi fapta concret săvârşită. în
a fost (din nou) cuprinsă în definiţia infracţiunii! Aşa cum reiese din Expunerea de motive ce
a însoţit şi acest proiect al noului Cod penal, rezultă tot existenţa a trei trăsături esenţiale ale
infracţiunii (şi anume: prevederea faptei în legea penală; caracterul şi caracterul
imputabil).
§2. Tipicitatea
Din definiţia generală actuală a infracţiunii s-ar evidenţia indicarea de către legiuitorul
nostru penal a următoarelor trăsături esenţiale ce caracterizează orice faptă ca infracţiune:
( 1 ) faptă prevăzută de legea penală; (2) faptă săvârşită cu vinovăţie; (3) faptă nejustificată;
(4) faptă imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Acest model de reglementare conduce însă
la aprecieri doctrinare diferite - care întreţin o controversă în materie - în considerarea
numărului trăsăturilor ridicate la rang de trăsături esenţiale ale infracţiunii (inclusiv sub
aspectul conţinutului propriu acestora). înainte de a vedea câte (şi care) sunt trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii, înţelegem să venim cu unele precizări prealabile.
Este clar (şi lesne de observat) că, în definirea faptei ce constituie infracţiune (definiţie
generală), legiuitorul actual aşază, pe primul loc, prevederea faptei în legea penală, condiţie
sine qua non de existenţă pentru orice fapta penală, care este impusă de principiul fundamental
al legalităţii incriminării (consacrat de art. 1 CP)1[1]. După cum se arată în doctrină, „cât timp
regula de conduită descrisă de norma de incriminare este respectată, infracţiunea nu îmbracă
decât acest aspect formal şi ipotetic; însă, în momentul în care legea a fost nesocotită prin
săvârşirea unei fapte ce corespunde descrierii din textul incriminator aflat în vigoare atunci,
infracţiunea devine un ilicit concret, un fapt juridic real"121.
Atragem atenţia că incriminarea nu se confundă cu infracţiunea, care este fapta concretă
ale cărei trăsături corespund cu cele descrise în norma de incriminare! Astfel, „devenirea
întru infracţiune" pleacă de la anumite premise:
ceea ce priveşte vinovăţia, s-a introdus dispoziţia din alin. (1) al art. 16, în scopul de a se sublinia importanţa
elementului subiectiv în structura infracţiunii. (...)
2.6. Capitolul al ll-lea este consacrat cauzelor justificative, împrejurări care înlătură cea de-a doua dintre
trăsăturile esenţiale ale infracţiuni - caracterul nejustificat. Este vorba despre împrejurări care operează in rem,
efectele lor fiind extinse şi asupra participanţilor. (...)
2.7. Capitolul al lll-lea este consacrat cauzelor de neimputabilitate, care înlătură cea de-a treia trăsătură
esenţială a infracţiunii - imputabilitatea. Cauzele de neimputabilitate sunt cauze personale, care nu se răsfrâng
asupra participanţilor (cu excepţia cazului fortuit), de ele urmând a beneficia doar persoana care a acţionat sub
imperiul ei" (s.n.).
O precizare importanta: Art. 15 alin. (1) CP cuprinde vinovăţia, iar art. 16 alin. (1) prevede că „Fapta constituie
infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală".
[1] Reamintim că de esenţa principiului legalităţii incriminării ţin următoarele două aspecte importante: numai
legea penală prevede faptele ce constituie infracţiuni; nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală
pentru o faptă care, la data comiterii, nu era prevăzută de legea penală (şi care să constituie, ca faptă concretă, o
anumită infracţiune). Incriminarea - atribut exclusiv al legiuitorului penal -„se traduce" prin prevederea în legea
penală (în sens larg) a unei fapte, ca infracţiune (persoanele sunt lăsate în afara acestei operaţiuni, ele nu sunt
incriminate!). Conform Dicţionarului de specialitate (de drept şi procedură penală), se arată că „incriminarea
presupune descrierea faptei care prezintă gradul de pericol social care justifică incriminarea, precum şi arătarea
condiţiilor care, potrivit legii, îi atribuie caracter penal. La acestea se alătură dispoziţiile privitoare la vinovăţie. De
asemenea, din conţinutul normei de incriminare mai face parte şi pedeapsa pe care legea o prevede pentru
sancţionarea făptuitorului. Pedeapsa nu face parte dintre trăsăturile constitutive ale infracţiunii, ci constituie
consecinţa săvârşirii acesteia. Incriminarea nu se confundă cu infracţiunea, care este fapta concretă ale cărei
trăsături corespund cu cele descrise în norma de incriminare" (s.n.). A se vedea G. A ntoniu , C. Bulai, Dicţionar de
drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 432.
l2] I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 111.
a) (pr e)existenţaunei norme de incriminare care descrie fapta interzisă/ordonată de

legiuitor a se comite, sub sancţiunea tipică asociată unei fapte prevăzute de legea penală
ca infracţiune = pedeapsa. Indiferent de sediul incriminării, se remarcă o varietate de fapte
sub aspectul modului de manifestare - acţiune/inacţiune - , al formei de vinovăţie etc.[1];
b) comiterea unei fapte concrete, care să se regăsească în descrierea unei fapte
incriminate. în baza unei simple observaţii, este evident că, înainte de toate, infracţiunea se
caracterizează prin aceea că este o faptă, un fapt pozitiv - o faptă concretă - , ca manifestare
a unei persoane/a omului în realitatea înconjurătoare, sub forma unei acţiuni/inacţiuni, şi
care atrage anumite consecinţe, urmări dăunătoare, prin atingerea efectivă sau periclitarea
valorilor sociale cărora legea penală le conferă protecţie. Fapta este, totodată, expresia unei
anumite atitudini psihice a făptuitorului (în considerarea incriminării acesteia);
c) corespondenţa/concordanţa dintre fapta concret săvârşită şi fapta descrisă de
legiuitorul penal, din punct de vedere al trăsăturilor/elementelor caracteristice acesteia,
astfel încât dimensiunile faptei comise în realitate să corespundă descrierii-standard din
norma incriminatoare de referinţă, care conferă etalonul legal.
Nu trebuie confundate cele două operaţiuni de real interes în materie juridico-penală,
şi anume: incriminarea (calificarea legală a faptei) - atribut exclusiv al legiuitorului penal -
şi încadrarea juridică a faptei concret săvârşite - care cade în sarcina organelor judiciare
penale, realizându-se în activitatea de aplicare a legii penale, în vederea identificării, în
situaţia de fapt/pe caz concret a existenţei faptei şi a îndeplinirii condiţiilor stabilite prin
normele de incriminare. Organele judiciare penale vor constata dacă se verifică (sau nu)
concordanţa între descrierea faptei de către legiuitor şi conţinutul faptei concret săvârşite,
urmând a dovedi fapta, urmările acesteia şi vinovăţia persoanei/făptuitorului. Urmează ca
aprecierea să se realizeze „la pozitiv", în conformitate cu descrierea legală a faptei (potrivit
normei de incriminare), în ordinea stabilită potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (1) CP (care
observăm că fixează, separând printr-o virgulă, „fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu
vinovăţie"). Această corespondenţă/concordanţâ între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile
impuse prin etalonul legal ce reprezintă modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare
s-a încetăţenit în doctrina penală sub denumirea Ţinem să subliniem faptul
că existenţa infracţiunii implică, în mod necesar, existenţa unei fapte care prezintă toate
trăsăturile caracteristice, inclusiv caracterul nejustificat şi cel imputabil al faptei.
Orice normă de incriminare (normă specială) cuprinde în conţinutul său (plan abstract)
atât trăsături /elementeobiective, cât şi elemente subiective. în legătură cu o faptă concret
comisă trebuie să se constate dacă trăsăturile pe care aceasta le prezintă se regăsesc/reflectă
într-o normă de incriminare, se identifică cu cele descrise/impuse prin lege. Dacă această
corespondenţă/concordanţâ între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile descrise în norma
de incriminare (tipicitatea) se referă şi se analizează/verifică prin compararea faptei săvârşite
[1] Cu titlu de exemplu, indicăm:

- o incriminare intenţionată comisivă - art. 228 alin. (1) CP („Furtul"): „Luarea unui bun mobil din posesia sau
detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă" (s.n.);
- o incriminare din culpă comisivă - art. 192 alin. (1) CP („Uciderea din culpă"): „Uciderea din culpă a unei
persoane se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani";
- o incriminare intenţionată om isivă-art. 378 alin. (1) lit. c) CP („Abandonul de familie"): „Săvârşirea de către
persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele
fapte: (...) c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă".
sub aspectul tuturor condiţiilor (obiective şi subiective) sau doar sub aspectul celor de ordin
obiectiv, iată o (primă) chestiune care este aprig disputată în doctrina autohtonă111.
De aici pleacă şi numărătoarea în privinţa numărului trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii
şi perspectiva asupra conţinutuluiacestora! Dintr-un inventar al opiniilor exprima
noastră penală ar rezulta (cu focalizare asupra prevederii faptei în legea penală şi a vinovăţiei)
următoarele:
într-o primă opiniel2], se susţine că infracţiunea prezintă patru trăsături esenţiale:
(1) prevederea faptei de legea penală-concordanţa între fapta concret săvârşită şi modelul
legal de incriminare (doar) sub aspectul elementelor de factură obiectivă (tipicitatea);
(2) săvârşirea cu vinovăţie - concordanţa între fapta concret comisă şi modelul legal de
incriminare sub aspectul elementelor de factură subiectivă; (3) caracterul nejustificat al
faptei; (4) caracterul imputabilal faptei.
într-o a doua opinieli],se susţine că infracţiunea prezintă trei trăsături esenţiale: (
derea faptei în legea penală - concordanţa între fapta concretă săvârşită şi modelul legal
de incriminare, atât sub aspectul elementelor de factură obiectivă, cât şi al elementelor de
factură subiectivă ( e;) (2) caracterul
ca
tip al faptei; (3) caracterul imputabil
al faptei.
în raport cu dispoziţiile art. 15 alin. (1) CP, în doctrină s-a exprimat şi opiniaw potrivit
căreia „legiuitorul a adoptat modelul definiţiei infracţiunii prin numai două trăsături esenţiale,
anume: a) infracţiunea este o faptă prevăzută de legea b) infra
săvârşită cu vinovăţie" (s.n.), argumentându-se că „nejustificarea şi imputabilitatea, care
sunt socotite de alţi autori ca trăsături esenţiale ale infracţiunii, în realitate nu sunt trăsături
esenţiale ale infracţiunii, deoarece ele nu reprezintă însuşiri sau calităţi care caracterizează o
infracţiune în general, ci reprezintă doar condiţii negativeîn prezen
de legea penală săvârşită cu vinovăţie nu constituie infracţiune".
Ce a stat în intenţia legiuitorului nostru penal (?) rezultă din definiţia iniţială a infracţiunii
(care nu includea vinovăţia), precum şi din prima Expunere de motive a Codului penal. Rezulta,
fără echivoc, faptul că tipicitatea - prevederea faptei de legea penală - acoperea atât
elementele de factură obiectivă, cât şi pe cele de factură subiectivă din conţinutul normei*2 3
111Fără a ne mai raporta şi la frământările (în domeniu ale) literaturii de specialitate în materie penală din alte
sisteme naţionale de drept. în acest sens, a se vedea Fl . Streteanu , D. Niţu , cit., p. 254 ş.u.
[2) în acest sens, a se vedea, spre exemplu: G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (co o r d .), op. cit., voi. I,
p. 147 ş.u.; C. M itrache , C r . M itrache , op. cit. (2016), p. 135 ş.u.; I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 110 ş.u.; ş.a.
(3) în acest sens, a se vedea, spre exemplu, I. Nedelcu , în G. Bo doroncea ş .a ., op. cit., p. 62 ş.u. [„Prevederea
faptei în legea penală are în vedere atât elementele de ordin obiectiv, cât şi pe cele de ordin subiectiv (forma de
vinovăţie); această chestiune este precizată expres în Expunerea de motive (pct. 2.4.). Este clarificată astfel (prin
interpretare autentică, aparţinând legiuitorului) ambiguitatea creată de faptul că vinovăţia, fiind prevăzută în
definiţia infracţiunii, a fost considerată o trăsătură esenţială distinctă (...); consecinţa ar fi aceea că prevederea
faptei de către legea penală priveşte numai elementele obiective, nu şi pe cele subiective, care ar urma să fie
verificate în cadrul altei trăsături a infracţiunii, respectiv vinovăţia. (...) Vinovăţia nu este o trăsătură esenţială a
infracţiunii distinctă, ci un element care ţine de prevederea faptei în legea penală, aşa cum rezultă din Expunerea
de motive (pct. 2.4. şi mai ales 2.5)"]. Potrivit altor opinii care afirmă existenţa, de lege lata, a trei trăsături esenţiale
ale infracţiunii, identitatea particulară a acestora ar fi alta, respectiv: prevăzută de legea penală (tipicitate),
vinovăţie, caracter nejustificat şi imputabil (la un loc) - T. A m za , Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, în revista
Doctrină şi jurisprudenţă nr. 1-2/2016, material care se poate consulta on-line, la adresa de internet http://www.
mpublic.ro/sites/default/files/PDF/PUBLICATII/rdj_l_2_2016.pdf.
[4i T. Dim a , op. cit., p. 104-105. Faptul că nejustificarea şi imputabilitatea sunt cuprinse în definiţia infracţiunii
nu înseamnă, pentru autor, că sunt ridicate la rang de trăsături esenţiale ale infracţiunii, din raţiuni de tehnică
legislativă legiuitorul enumerând atât două trăsături esenţiale (prevederea faptei în legea penală şi vinovăţia), cât
şi cele două condiţii negative (cauzele justificative şi de neimputabilitate).
de incriminare; i se adăugau caracterul nejustificat şi caracterul imputabil al faptei, reieşind

cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii.
Ulterior, definiţia infracţiunii s-a modificat prin includerea raportării explicite (şi) la
vinovăţie, formă consolidată prin adoptarea şi intrarea în vigoare a Codului penal actual. în
mod corespondent, s-a adaptat Expunerea de motive iniţială, apărând cea de-a doua Expunere
de motive (finală) a Codului penal. Prin urmare, în considerarea acestui stadiu, au rezultat
două interpretăriîn legătură cu ceea ce acoperă conceptul de tipicitate, anume: (1) da
(mai) acoperă, deopotrivă, elementele de factură obiectivă, precum şi pe cele de factură
subiectivă din modelul legal de reglementare; sau (2) dacă acoperă numai elementele de
factură obiectivă din conţinutul normei de incriminare, evaluarea elementelor subiective
fiind extrasă tipicităţii şi preluată de analiza separată a vinovăţiei11’.
Altfel spus, problema care a scindat doctrina rezidă în aceea dacă, potrivit definiţiei din
art. 15 alin. (1) CP, vinovăţia reprezintă o trăsătură esenţială distinctă, autonomă a infracţiunii
sau un sub-element (întregitor) al trăsăturii esenţiale a tipicităţii (tipicitate subiectivă, alături
de prevederea faptei în legea penală-tipicitate obiectivă). Menţionăm că, după cum se poate
constata din Expunerea de motive a Codului penal, în cea de-a doua formă - cu includerea
vinovăţiei în definiţia infracţiunii - , se punctează tot trei trăsături esenţiale ale infracţiunii!
Departe de a ocoli (ştiinţific) disputele pe această temă, înţelegem - pentru început - să
redăm unele dintre ele, prin expunerea (sumară a) argumentelor invocate în sprijinul celor
două opinii ce dau conţinut, în aprecierea noastră, unei polemici cordiale asupra subiectului
supus dezbaterii. Din confruntarea opiniilor, trebuie însă aleasă una!
îndreptăm atenţia asupra opiniei potrivit căreia, de lege lata, infracţiunea este reglementată
în considerarea a patru trăsături esenţiale. Astfel, chiar unii autori care îmbrăţişează optica
potrivit căreia tipicitatea ar trebui să implice, deopotrivă, corespondenţa obiectivă şi
subiectivă a faptei comise cu norma de incriminare se văd nevoiţi să admită că, în actuala
reglementare, prevederea faptei în legea penală se referă doar la elementele obiective
din conţinutul infracţiunii (aşadar, că tipicitatea are în vedere doar elementele de factură
obiectivă din conţinutul incriminării, elementul subiectiv-vinovăţia-constituind o trăsătură
distinctă, potrivit art. 15 CP). „Chiar dacă din Expunerea de motive la Codul penal rezultă
că tipicitatea se verifică atât în planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare,
calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma
de vinovăţie), trebuie să admitem că opţiunea legiuitorului a fost cât se poate de clară în
privinţa limitării tipicităţii la elementele obiective. Acest lucru rezultă nu doar din dezbaterile
în faţa Comisiei parlamentare comune a Camerei Deputaţilor şi a Senatului, care a modificat
anteproiectul elaborat de comisia de specialişti, dar mai ales din reglementările subsecvente
care tratează în mod distinct prevederea în legea penală şi vinovăţia. Astfel, art. 16 alin. (1)
lit. b) CPP prevede că acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau exercitată atunci
când fapta nu este prevăzută de legea penală sau (sic!) nu a fost săvârşită cu form a de
vinovăţie prevăzută de lege. La rândul său, art. 25 CPP prevede că instanţa lasă nesoluţionată
acţiunea civilă atunci când fapta nu este prevăzută de legea penală, dar o soluţionează atunci
când lipseşte forma de vinovăţie cerută de lege"12’.*2
111în acest din urmă sens, tipicitatea se configurează (numai) drept „acea trăsătură a faptei concrete, al cărei
conţinut cuprinde toate elementele obiective constitutive descrise în norma de incriminare: fapta tipică coincide cu
fapta prevăzută de legea penală"-G. A ntoniu , C. Bulai, op. cit., p. 898. Aceasta, „deoarece în privinţa conţinutului
subiectiv se operează cu un alt concept, şi anume vinovăţia ca trăsătură esenţială, distinctă a infracţiunii de aceea
a faptei prevăzute de legea penală" -G . A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .), op. cit., voi. I, p. 161.
[2] Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit, p. 254,255 (a se vedea, în sursa citată, inclusiv nota de subsol nr. 5 de la p. 254).
Pe de alta parte, se susţine punctul de vedere conform căruia, (chiar) lege Iota,
infracţiunea este reglementată în considerarea a trei trăsături esenţiale, tipicitatea fiind
compusă din asocierea prevederii faptei de legea penală cu săvârşirea acesteia cu vinovăţie
[în raport de prevederile art. 15 alin. (1) CP]. în acest sens, s-a arătat: „Deşi vinovăţia este
enumerată de legiuitor printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, aceasta nu constituie în
fapt o trăsătură esenţială distinctă, ci elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei
de incriminare (intenţia, culpa, praeterintenţia); această inserare (...) a avut ca singur scop
evidenţierea (în opinia mea inutilă) importanţei vinovăţiei în structura normei de incriminare,
în vederea evitării oricărei interpretări ce ar putea fi generată de noua definiţie, în sensul
că aceasta nu ar face referire şi la vinovăţie. Apreciez că prin această inserare nu se acordă
autonomie vinovăţiei prin excluderea acesteia din cuprinsul tipicităţii şi nu se abandonează
concepţia proiectului NCP cu privire la trăsătura esenţială a tipicităţii (majoritară în acest
moment la nivelul doctrinei europene în sensul includerii şi a tipicităţii subiective). (...) în
logica NCP, vinovăţia este prevăzută ca element constitutiv al infracţiunii, fiind astfel analizată
în cadrul trăsăturii esenţiale a tipicităţii. Vinovăţia ca trăsătură generală a infracţiunii este
denumită de NCP imputabilitate, regăsindu-se, astfel, în cea de-a treia trăsătură esenţială
a infracţiunii. Menţionarea distinctă în art. 16 alin. (1) lit. b) NCPP a vinovăţiei nu a fost
de natură de a întări caracterul acesteia de trăsătură esenţială a infracţiunii, ci de a evita
orice inconveniente practice în interpretarea cauzelor care împiedică punerea în mişcare
sau exercitarea acţiunii penale (eroarea din NCP a fost astfel reflectată şi în NCPP); soluţiile
distincte sub aspectul acţiunii civile în funcţie de constatarea lipsei tipicităţii obiective (lăsarea
nesoluţionată a acţiunii civile) sau subiective a faptei (soluţionarea acţiunii civile) marchează
în realitate o opţiune nouă a puterii legiuitoare cu privire la soluţiile pe care le poate pronunţa
instanţa penală în privinţa acţiunii civile, iar nu o confirmare a caracterului de trăsătură
esenţială a vinovăţiei; în acest sens, art. 28 alin. (1) teza a Il-a NCPP stipulează că instanţa
civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal
în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite"111.
în ordinea de reglementare, textului legal care consacră definiţia infracţiunii îi urmează

art. 16 CP, cu denumirea marginală „Vinovăţia", prevăzându-seîn alin. (1) că „Fapta constituie
infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală". Pornind
de la această (una şi aceeaşi) dispoziţie legală, într-o opinie se concluzionează în sensul că
„rezultă, aşadar, fără echivoc, intenţia de a extrage vinovăţia din conţinutul tipicităţii şi de
a o transforma în trăsătură autonomă, de care nu depinde existenţa faptei prevăzute de
legea penală, ci calificarea acesteia ca infracţiune"121.
Dimpotrivă, într-o altă interpretare se susţine că „o faptă concretă este tipică dacă
corespunde modelului abstract prevăzut în norma de incriminare de legiuitor, atât sub aspect
obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv; includerea în cadrul trăsăturii esenţiale a prevederii în
legea penală şi a elementelor subiective din cuprinsul normei de incriminare rezultă cu claritate
din dispoziţiile art. 16 alin. (1) NCP (...); vinovăţia constituie, aşadar, unul dintre elementele
constitutive ale infracţiunii, fiind inclusă în trăsătura esenţială a tipicităţii, întrucât numai o
faptă ce întruneşte toate condiţiile tipicităţii obiective şi subiective este prevăzută de legea
penală; organele judiciare vor constata că o faptă nu este prevăzută de legea penală dacă
nu este comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege (de pildă, în cazul în care o «lipsire*2
111 M. U droiu , Drept penal, op. cit., p. 71-72.

I2) Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 254, nota de subsol nr. 5.
de libertate în mod ilegal» este comisă din culpă, se va reţine că fapta nu este prevăzută
de legea penală)"[1].
O posibilă calede mijloc enunţată în doctrină porneşte de la ideea că preved

în legea penală (tipicitatea) exprimă, într-adevăr, cerinţa ca fapta săvârşită să corespundă
întocmai modelului legal, pentru realizarea căruia este necesară corespondenţa atât pe planul
elementelor obiective, cât şi al celor subiective, scindând conceptul integral de în
două sub-elemente funcţionale: tipicitatea obiectivă, respectiv tipicitatea subiectivă. Astfel, se
arată că „vinovăţia-trăsătură generală esenţială a infracţiunii - cuprinde aspectele subiective
ale faptei şi presupune concordanţa lor cu cele stabilite în norma de incriminare. înscrierea
vinovăţiei printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii nu are justificare în noua concepţie,
deoarece vinovăţia - ca element constitutiv al infracţiunii - ţine d e «
având în vedere că atât elementele obiective, cât şi cele de natură subiectivă sunt prevăzute
de norma de incriminare (modelul legal). însă, aflându-ne în fata menţionării vinovăţiei
printre trăsăturile generale ale infracţiunii şi respectând adagiul a d us interpretandus [est]
potius ut valeat quam ut pereat (în traducere liberă: legea trebuie interpretată în sensul
aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării - n.n.), vom reţine că trăsătura vinovăţiei cuprinde
tipicitatea subiectivă, iar prima trăsătură (prevederea faptei în legea penală) va acoperi
numai tipicitatea obiectivă"l2].
Locul ocupat de prezenţa vinovăţiei în definiţia infracţiunii, de asemenea, semnificaţia

acordată acesteia - dacă este (sau nu) o trăsătură esenţială distinctă, autonomă faţă de cea
a prevederii faptei de legea penală - atrag consecinţe (şi) pe plan procesual penal. După
cum s-a semnalat în doctrină, sunt vizate cazurile de recurs în casaţie131, arătându-se că,
acceptând opinia conform căreia vinovăţia este o trăsătură distinctă de prevederea faptei în
legea penală, „se ajunge ca analiza vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii, în raport de probele
care au stat la baza hotărârii definitive, să nu poată fi făcută în căile extraordinare de atac
(celelalte doua căi extraordinare de atac, contestaţia în anulare şi revizuirea, exclud prin
cazurile prevăzute de lege posibilitatea examinării trăsăturilor infracţiunii pe baza probelor
care au fundamentat hotărârea definitivă)"*141.
Concluzionând (în acest stadiu al expunerii), credem că o soluţie funcţională ar putea

proveni din admiterea unui concept de „tipicitate globală/de ansamblu", în cadrul căruia
să fie admisă conturarea unor sub-forme/sub-categorii cu autonomie relativă. Acestea ar
fi reprezentate de „tipicitatea obiectivă" şi „tipicitatea subiectivă", prin ruperea sinonimiei
neapărate dintre noţiunea de „tipicitate" şi sintagma „faptă prevăzută de legea penală"
(conferind o semnificaţie specific autohtonă tipicităţii). Astfel, în raport de art. 15 CP, doar
conceptul de „tipicitate obiectivă" ar urma să acopere (întotdeauna) referirea (sinonimă) la
„faptă prevăzută de legea penală", în timp ce „tipicitatea subiectivă" ar acoperi referirea la
[1) M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 73, 86, 87.

121A se vedea M.A. Hotca , R. S lăvoiu , Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Adnotări, situaţii tranzitorii,
noutăţi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 58.
131 Art. 438 alin. (1) pct. 7 CPP dispune că hotărârile (definitive) sunt supuse casării dacă inculpatul a fost
condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
141 Prin urmare, nu ar exista remediu procesual, spre exemplu, în situaţia în care o persoană ar ajunge să fie
condamnată definitiv pentru comiterea, din culpă, a unei fapte incriminate, în mod exclusiv, în baza intenţiei (aspect
care s-ar înfăţişa ca o profundă inechitate). A se vedea L.V. Lefterache , Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2016, p. 131-132; autoarea ridică - în contextul analizei pe care o întreprinde - şi problema aplicării
legii penale în timp (art. 4 CP), atunci când fapta a fost comisă din culpă sub imperiul legii vechi, iar legea nouă
incriminează doar săvârşirea faptei cu intenţie.
„vinovăţie" în sensul de (sub)element al laturii subiective a conţinutului infracţiunii (separat

de conceptul de „imputabilitate" - trăsătură esenţială de sine stătătoare a infracţiunii,
concepută ca premisă necesară pentru analiza vinovăţiei). La un loc, „tipicitatea obiectivă"/
fapta prevăzută de legea penală (caracterul unei fapte concrete de a corespunde unei anumite
norme de incriminare sub aspectul totalităţii elementelor de factură obiectivă) şi „tipicitatea
subiectivă"/vinovăţia (caracterul unei fapte concrete de a fi fost comisă cu acea formă anume
de vinovăţie impusă de lege pe latura subiectivă a unei norme de incriminare), întâlnindu-se,
ar forma acea (unică) trăsătură esenţială a infracţiunii reprezentată de „tipicitate" în sensul
său deplin/complet: corespondenţa unei fapte particulare, efectiv săvârşită, în raport de
totalitatea elementelor constitutive (juridice) ale unei anumite norme de incriminare.
Aşadar (în opinia noastră), fiecare dintre sub-elementele tipicităţii, luat în parte (prevederea
faptei în legea penală - în sensul de tipicitate obiectivă-şi vinovăţia-în sensul de tipicitate
subiectivă), nu reprezintă, în sine, trăsături esenţiale propriu-zise/autonome/distincte ale
conceptului general de infracţiune, ci numai părţi componente ale unei trăsături esenţiale
unitare a infracţiunii. Doar prin conjuncţia lor se conturează acea trăsătură esenţială a
infracţiunii reprezentată de tipicitate, în sens plenar (fiind specific oricărei infracţiuni caracterul
de a reprezenta o faptă concretă care să corespundă întru totul ansamblului elementelor
juridice constitutive ale unei incriminări, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv).
Ca atare, apreciem că, de lege lata, infracţiunea (în lumina definiţiei sale şi a unui ansamblu
de dispoziţii penale şi de procedură penală conexe acesteia) prezintă trei trăsături esenţiale,
reprezentate de: tipicitate (cumulând prevederea faptei în legea penală - tipicitatea sub
aspect obiectiv - şi săvârşirea cu tvin
ţe-ipicitatea sub aspect subiectiv), a
ă
o
(caracterul nejustificat) şi imputabilitatea (caracterul imputabil)!
Prin urmare, admiţând drept premisă obiectivă faptul că reglementarea penală autohtonă
actuală constituie o formă hibridă, suntem de părere că asigurarea funcţionalităţii sale
efective nu poate decurge decât din aderarea la un tip (o „cheie") de interpretare eclectică,
flexibilă (poziţiile teoretice „pure" implicând, adeseori, o rigiditate care prezintă o scăzută
aptitudine de furnizare a unor rezolvări eficiente sub aspect practic). Corespunzător acestei
viziuni, propunem admiterea împrejurării (nefericite) că, uneori, anumiţi termeni/anumite
expresii (sintagme) legale trebuie înţelese/interpretate diferit în contexte deosebite (faptul
că unul şi acelaşi termen este întrebuinţat cu semnificaţie aparte în norme diferite). De
pildă, admitem că sintagma faptă prevăzută de legea penală este întrebuinţată
legiuitor într-un sens larg, sinonim cu noţiunea de tipicitate (plenară), adică implicând şi
săvârşirea faptei cu vinovăţie (tipicitatea subiectivă)111. în alte cazuri, această noţiune este
folosită într-un sens restrâns, referitor doar la aspectele de ordin obiectiv ale conceptului
de tipicitate (aşadar, separat de includerea referirii la vinovăţie - la aspectele de natură
subiectivă ale tipicităţii)*121. Această perspectivă, deşi (admitem că) nu este „pură" sub aspect
teoretic131, credem că poate oferi o soluţionare funcţională a cadrului normativ (penal şi
procesual penal) actual (în aşteptarea unei soluţii mai bune... de lege ferenda).
|1] De exemplu, art. 4 CP [inclusiv în lumina art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012)]; art. 1 CP; art. 438 alin. (1) pct. 7 CPP.
121 De exemplu, art. 15 CP; art. 30 alin. (1), (2) şi (4) [prin raportare la alin. (1) şi (2)] CP; art. 52 CP; art. 16
alin. (1) lit. b) CPP [inclusiv în lumina art. 25 alin. (5) CPP],
[3i Viziunea propusă ridică şi problema criteriului \n funcţie de care urmează
dispoziţii legale care întrebuinţează referirea la sintagma „faptă prevăzută de legea penală", dacă raportarea în
cauză trebuie interpretată ca fiind făcută la sensul larg sau la cel restrâns al conceptului (la tipicitatea de ansamblu -
trăsătură esenţială a infracţiunii - sau doar la tipicitatea obiectivă, sub-element al acestei trăsături esenţiale).
§3. Trăsăturile esenţiale inovatoare ale infracţiunii: caracterul nejustificat

şi caracterul imputabil
3.1. Preliminarii
Stabilirea însuşirii unei fapte concrete de a fi calificată drept infracţiune reprezintă un
proces etapizat, care trebuie parcurs într-o ordine legală anume stabilită111 (nu se poate
efectua omisso medio, „sărind" peste stadiul examinării unei trăsături esenţiale, prin trecerea
anticipată la verificarea existenţei următoarei trăsături esenţiale - în raport de ordinea
normativă expres indicată). în acest proces, fapta efectiv comisă „adună"/„cumulează" în
stadii succesive însuşirile necesare aprecierii sale drept infracţiune, astfel:
- se determină în primul rând dacă fapta este tipică (evaluarea vizează stabilirea existenţei
tipicităţii obiective - fapta trebuie să fie prevăzută de legea penală - şi a unei aparente tipi-
cităţi subiective - fapta apare ca fiind comisă cu vinovăţie - în general/„în mare");
- (numai) dacă rezultatul acestei examinări este pozitiv, (doar) atunci se trece la următoarea
etapă: verificarea caracterului nejustificat al acesteia (prin constatarea absenţei cauzelor
justificative);
- (numai) ulterior depăşirii acestui stadiu (cu rezultatul constatării antijuridicităţii
faptei tipice comise, prin lipsa săvârşirii sale justificate) se poate ajunge la etapa verificării
imputabilităţii sale (prin observarea lipsei cauzelor de neimputabilitate);
- dacă se depăşeşte şi această etapă (fapta tipică şi nejustificată nu a fost comisă în
prezenţa vreunei cauze de neimputabilitate, este deci imputabilă), se constată, în cele din
urmă, caracterul infracţional al faptei săvârşite, dacă se consolidează examenul de tipicitate
a acesteia prin verificarea în profunzime a comiterii sale cu acea formă de vinovăţie anume
solicitată de lege (întregirea evaluării tipicităţii, sub aspectul subiectiv al acesteia)*121.
Aprecierea asupra existenţei condiţiilor specifice fiecărei trăsături esenţiale (pe acest
parcurs prestabilit) implică, în mod necesar, afirmarea parcurgerii şi verificării existenţei
stadiilor/etapelor anterioare şi a constatării existenţei trăsăturilor esenţiale corespunzătoare
acestora. Dacă se afirmă că fapta este justificată, se implică atestarea caracterului său tipic
(sub aspect obiectiv şi - aparent - subiectiv); dacă se afirmă că fapta este imputabilă, se
implică atestarea caracterului său tipic şi nejustificat (antijuridic).
Comparativ cu fosta definiţie legală a infracţiunii (aceea din Codul penal anterior, de la
1968), caracterul nejustificatal faptei, respectiv caracterul al acesteia în rapo
persoana care a comis-o reprezintă trăsături esenţiale nou-instituite, elemente inovative în
111Cu precizarea că această ordine este cea indicată în succesiunea elementelor enumerate în definiţia infracţiunii,
cu excepţia (relativă) a vinovăţiei, în privinţa căreia (după cum vom indica în continuare) apreciem că se realizează
doar un examen iniţial sumar între etapa verificării existenţei faptei prevăzute de legea penală şi aceea a verificării
nejustificării acesteia şi apoi a imputabilităţii ei, urmând ca examinarea sa finală să fie reluată, în amănunt, abia la
sfârşit, ulterior aprecierii ca întrunite a tuturor celorlalte elemente enumerate în definiţia infracţiunii [aşadar, avem
în considerare ordinea de verificare: (1) tipicitate obiectivă; ( l 1) „suprafaţa" tipicităţii subiective; (2) antijuridicitate;
(3) imputabilitate; (4) tipicitate subiectivă - „consolidare"].
121 Căci imputabilitatea, reprezentând - în opinia noastră (după cum vom dezvolta în momentul prezentării
cauzelor de neimputabilitate) - o premisă a vinovăţiei (aceasta din urmă percepută drept o anumită atitudine psihică
a unei persoane în raport de fapta comisă şi de rezultatul acesteia), nu concepem posibilitatea de a se statua formal
că o persoană a comis o anumită faptă cu vinovăţie (cu o anumită formă a acesteia, aceea anume impusă de lege),
în măsura în care nu s-a determinat, la un moment anterior, că acea persoană face parte din categoria celor apte de
a li se imputa faptele incriminate comise (a fi aptă, aşadar, de a i se reproşa juridic fapta săvârşită); spre exemplu,
nimic mai inutil decât a verifica existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, într-o anumită formă (anume solicitată de
lege), în raport de un iresponsabil (sau persoană constrânsă fizic ori moral etc.) care a săvârşit o faptă incriminată.
peisajul juridico-penal autohton (sub aspectul acordării normative explicite a acestei naturi
juridice). în cele ce urmează vom realiza o scurtă privire de ansamblu asupra acestora.
3.2. Caracterul nejustificat a! faptei - trăsătură esenţială a infracţiunii

Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală - în concordanţă cu definiţia
infracţiunii - presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte, are un
caracter ilicit (conform Expunerii de motive). Din punct de vedere terminologic, se apreciază
(opinie majoritară)11' că trăsătura esenţială a infracţiunii reprezentată de caracterul nejustificat
al faptei incriminate comise poate fi denumită (în mod sinonim) drept „antijuridicitate"
(caracter antijuridic al faptei prevăzute de legea penală). O parte a doctrinei a formulat
aprecieri critice relativ la aspectul că legiuitorul penal a prevăzut drept trăsătură esenţială
(negativă) de existenţă a infracţiunii împrejurarea săvârşirii unei fapte incriminate în lipsa
unor cauze cu reglementare expresă, denumite in terminis cauze justificative. In această
viziune, se apreciază că trăsăturile esenţiale ale infracţiunii trebuie să se refere numai la
elementele generale pozitive, care trebuie să existe pentru ca fapta să constituie infracţiune,
iar nu şi la elemente de ordin negativ, care trebuie să absenteze pentru aprecierea unei
fapte drept infracţiune121.
Trăsătură nejustificării faptei este distinctă (şi) de trăsătura tipicităţii; caracterul nejustificat
al faptei nu decurge automat din tipicitate - care oferă (doar) un indiciu de antijuridicitate. Cu
alte cuvinte, existenţa tipicităţii naşte o aparenţă (prezumţie relativă) de antijuridicitate. Acest
caracter al faptei (nejustificat/antijuridic), necesar pentru reţinerea sa drept infracţiune, se
consolidează prin verificarea în urma căreia nu se confirmă prezenţa vreunei cauze justificative
(apreciere „la negativ"). Fapta tipică are caracter nejustificat atunci când nu intervine o
cauză justificativă care „loveşte" în acest caracter, astfel încât ea devine licită, permisă/
autorizată de legea penală*131.
în capitolul imediat următor (II) celui în care legiuitorul fixează (în articolul de debut)
definiţia infracţiunii sunt reglementate cauzele (generale) justificative, consacrând faptul că
nu constituie infracţiune (în principiu) fapta prevăzută de legea penală dacă există vreuna
dintre cauzele justificative reglementate de lege (cele de ordin general - art. 18-22 CP - , la
care se adaugă şi unele asemenea cauze de ordin special), desemnând cauze obiective reale
de excludere a infracţiunii. La nivelul Părţii generale a Codului penal sunt prevăzute (în ordinea
de reglementare) drept cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea
unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vâtămatelM. Se poate
observa sintagma constant întrebuinţată de lege pentru a indica natura juridică a instituţiilor
care reprezintă astfel de cauze generale de excludere a infracţiunii, şi anume: „Este justificată
fapta prevăzută de legea penală..."
111în sens contrar, M.C. Ivan, G h . Ivan, Cauzele justificative, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 54 ş.u.
121A se vedea, de pildă, G. A ntoniu, în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. I, p. 163.
131 Avansând (la rândul nostru) un exemplu facil de urmărit, putem avea în vedere o ucidere (intenţionată)
a unei persoane (omor) în stare de legitimă apărare. Fapta comisă reprezintă o faptă prevăzută de legea penală
(corespunde incriminării din art. 188 CP), dar, prin săvârşirea în prezenţa condiţiilor legal stabilite ale legitimei
apărări (cauză de excluderea infracţiunii-cauză justificativă), comiterea ei devine permisă (justificată): nu constituie
infracţiune fa p ta prevăzută de legea penală (în speţă, art. 188 CP), dacă exista vreuna dintre cauzele justificative
prevăzute de lege (în speţă, legitima apărare) (art. 18 C. pen.), fiin d justificată fa pta prevăzută de legea penală
săvârşită astfel (art. 19 CP).
141Aceste instituţii urmează a fi expuse într-un capitol distinct, referitor la cauzele de excludere a infracţiunii, atât
în considerarea specificului lor în raport de alte cauze (cu natură juridică asemănătoare sau diferită) reglementate
de legea penală, cât şi analizate fiecare în parte.
După cum am punctat deja, trăsătura nejustificării faptei tipice este distinctă de trăsătura
imputabilităţii faptei (caracter imputabil). Prin urmare, dacă fapta tipică este justificată (în
urma verificării, cu rezultat pozitiv, a incidenţei unei cauze justificative) nu mai are loc (nici
sens) examinarea practică (în continuare) a imputabilităţii acesteia, căci fapta devine licită -
or, o faptă licită nu are cum să fie (apreciată drept) imputabilă! Dimpotrivă, după cum vom
vedea, o faptă tipică şi nejustificată impune examinarea imputabilităţii ei (verificarea lipsei/
absenţei cauzelor de neimputabilitate, cu precizarea că antijuridicitatea nu reprezintă un
indiciu de imputabilitatel).Astfel, dacă se verifică - cu rezultat pozitiv - incidenţa une
de neimputabilitate, fapta nu va constitui infracţiune, lipsind o trăsătură esenţială, dar ea
va rămâne o faptă tipică şi nejustificată. Per a dacă se verifică şi această (ultimă)
trăsătură esenţială a infracţiunii-caracterul imputabil al faptei (tipice şi antijuridice)-, rezultă
că fapta comisă constituie infracţiune, aşadar, o faptă generatoare de răspundere penală.
3.3. Caracterul imputabil al faptei - trăsătură esenţială a infracţiunii

în concordanţă cu definiţia infracţiunii, fapta tipică111şi nejustificată trebuie să verifice şi
caracterul imputabil (să îi poată fi imputată/reproşată persoanei care a comis-o), pentru a
reprezenta infracţiune (faptă generatoare de răspundere penală - aptă de concretizare în
sancţiuni penale). Aceasta este o trăsătură esenţială (distinctă, autonomă) a infracţiunii, a
cărei formulare curentă nu este nici ea (complet) la adăpost de critică121. Revenind la definiţia
infracţiunii şi la trăsăturile esenţiale ale acesteia, apreciem oportun (în acest context) să
amintim şi punctul de vedere potrivit căruia sunt reţinute ca fiind „trăsături caracteristice
ale infracţiunii prevederea în legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (antijuridic)
şi caracterul imputabil şi vinovăţia făptuitorului". în considerarea ideii astfel exprimate,
se arată că „în contextul actualei definiţii vinovăţia nu se poate identifica în totalitate cu
imputabilitatea"131.
Dincolo de numărul care i se atribuie în calitate de trăsătură esenţială a infracţiunii
(a treia, după o opinie/a patra, după o alta), imputabilitatea reprezintă ultima trăsătură
esenţială a infracţiunii (autonomă, distinctă). Aceasta a preluat, în reglementarea actuală,1 2
[1] Dacă această referire vizează doa r fapta prevăzuta de legea penală sau fa pta prevăzută de legea penală
săvârşită cu vinovăţie constituie un aspect ce se poate discuta (problema - referitoare la raportul dintre vinovăţie
şi im putabilitate - va fi dezvoltată în acel punct al expunerii în care vom trata generalităţi în materia cauzelor de
neimputabilitate - capitolul privind cauzele de excludere a infracţiunii).
[2] A se vedea G. A ntoniu, în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. I, p. 164 [„Noţiunea de im putare
a unei fa pte exprimă atât ideea că o persoană a comis fapta în mod obiectiv, cât şi subiectiv (cu vinovăţie), enu
merarea conţinutului imputabil al faptei printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii apare ca o tautologie, deoarece
vinovăţia a fost deja trecută printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, iar imputabilitatea obiectivă este deja
definită prin conţinutul elementului material al faptei, care include şi legătura de cauzalitate între acţiune (inacţiune)
şi urmarea imediată"].
[31 V. Pasca, op. cit. (2014), p. 153. Autorul apreciază că „definirea imputabilităţii ca trăsătură esenţială a
infracţiunii alături de vinovăţie presupune examinarea raporturilor dintre imputabilitate şi vinovăţie, pentru că,
dacă cei doi termeni au aceeaşi semnificaţie, textul este redundant, conţinând o repetiţie inutilă într-o definiţie
care se vrea sintetică". Dintre cele două teorii existente în raport de vinovăţie, autorul apreciază că, în continuare,
Codul penal actual păstrează concepţia psihologică, aspect surprins prin prisma împrejurării că art. 16 CP menţine
prevederea existenţei vinovăţiei atunci când se verifică vreuna dintre formele posibile de manifestare a acesteia
(intenţia, culpa sau intenţia depăşită), iar acestea sunt definite prin prisma teoriei psihologice (reprezentând tipuri
de atitudine psihică asupra faptei comise şi a urmărilor sale). în acelaşi sens (şi anume că se menţine, de lege
lata, teoria psihologică), s-a opinat în doctrină că „vinovăţia, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, a fost introdusă
la propunerea Parlamentului (...), îmbrăţişându-se astfel teoria psihologică potrivit căreia vinovăţia reprezintă
atitudinea subiectivă a făptuitorului faţă de fapta săvârşită, neavând relevanţă forma sau modalitatea acesteia
atunci când este analizată pe un plan mai general - al trăsăturilor infracţiunii -, în comparaţie cu un plan mai
special - al elementelor constitutive ale infracţiunii" - M.C. Ivan, G h . Ivan, op. cit., p. 14 (nota de subsol nr. 1).
poziţia atribuită în fostul Cod penal vinovăţiei- în sensul de trăs

(diferită de conceptul de vinovăţie ca parte componentă a conţinutului constitutiv - pe
latura subiectivă - al infracţiunii, aşadar, diferită de formele specifice sub care se poate
manifesta vinovăţia, ca atitudine psihică a unei persoane faţă de fapta comisă şi urmarea
acesteia: intenţia, culpa, intenţia depăşită). Practic, conceptul actual de imputabilitate
semnifică aptitudinea/capacitatea reproşării111sociale (etatice) a comiterii faptei, mai bine
spus, capacitatea/aptitudinea unei persoane de a i se reproşa/imputa/atribui din punct de
vedere juridic, sub aspect individual, un anumit corn porta ment/o anumită atitudine concret
comisă într-o conjunctură efectiv determinată.
Indiferent de sensurile acordate, în diverse opinii, conceptului de imputabilitate, ca
trăsătură esenţială a infracţiunii, reţinem (ca fiind clar) că acest caracter al faptei (imputabil),
imperios necesar pentru reţinerea sa drept infracţiune, se consolidează prin verificarea
în urma căreia nu se confirmă prezenţa vreunei cauze de neimputabilitate (apreciere „la
negativ"). Fapta tipică şi nejustificată are caracter imputabil atunci când nu intervine o cauză
de neimputabilitate care să „lovească" în această trăsătură esenţială, astfel încât ea nu ar
mai putea să fie atribuită/reproşată persoanei care a comis-o1 [2).
într-un capitol ulterior (III) celui în care legiuitorul fixează (în articolul de debut) definiţia
infracţiunii, sunt reglementate cauzele (generale) de neimputabilitate, consacrându-se faptul
că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă există vreuna dintre cauzele
de neimputabilitate reglementate de lege (cele de ordin general - art. 23-31 CP - , la care se
adaugă şi unele asemenea cauze de ordin special), desemnând cauze subiective, personale,
de excludere a infracţiunii (cu excepţia cazului fortuit, care produce efecte in rem). La nivelul
Părţii generale a Codului penal sunt prevăzute (în ordinea de reglementare) drept cauze
de neimputabilitate: constrângerea fizică (art. 24), constrângerea morală (art. 25), excesul
neimputabil (art. 26), minoritatea făptuitorului (art. 27), iresponsabilitatea (art. 28), intoxicaţia
(art. 29), eroarea (art. 30), cazul fortuit (art. 31)[3]. Se poate observa sintagma constant
întrebuinţată de către lege pentru a indica natura juridică a instituţiilor care reprezintă
[1]în acest sens, M. Udroiu, Drept penal, op. cit., p. 72,115 [„(...) vinovăţia, ca trăsătură generală a infracţiunii,
a fost denumită imputabilitate, fiind astfel distinsă de vinovăţia - element constitutiv al infracţiunii (intenţie,
culpă, praeterintenţie); astfel, NCP prevede vinovăţia din perspectiva teoriei norm ative, ca o imputare făcută
unei persoane din partea societăţii cu privire la încălcarea ordinii juridice prin comiterea unei fapte prevăzute
de norma de incriminare"]. Unii autori consideră, în acest sens, că o denumire mai exactă a acestei trăsături
esenţiale a infracţiunii ar fi aceea de „reproşabilitate". Potrivit acestora, „verificarea îndeplinirii condiţiei generale
a imputabilităţii, cu alte cuvinte, posibilitatea de a îi putea reproşa autorului fapta prevăzută de legea penală
comisă cu vinovăţie şi nejustificată, presupune constatarea mai multor elemente, aşa-numitele «sub-condiţii»
ale imputabilităţii: responsabilitatea, cunoaşterea antijuridicitâţii fa p tei şi exigibilitatea unei conduite conform e
norm ei juridice" - Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 411.
121Avansând (la rândul nostru) un exemplu facil de urmărit, putem avea în vedere o ucidere (deliberată) a unei
persoane (omor) comisă de către un minor nerăspunzător penal (de pildă, unul în vârstă de 13 ani la data săvârşirii
faptei). Fapta comisă reprezintă o faptă prevăzută de legea penală (corespunde incriminării din art. 188 CP), este
nejustificată (ca urmare a constatării inexistenţei vreunei cauze justificative care să fie incidenţă), dar, prin săvârşirea
acesteia în prezenţa condiţiilor legal stabilite ale minorităţii făptuitorului (cauză de excludere a infracţiunii - cauză
de neimputabilitate), comiterea ei nu este imputabilă/reproşabilă, sub aspect penal, făptuitorului: nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală (în speţă, art. 188 CP), dacă a fo st com isă în condiţiile vreuneia dintre
cauzele de neim putabilitate (în speţă, minoritatea făptuitorului) [art. 23 CP], nefiind im putabilă fapta prevăzută de
legea penală săvârşită astfel (de un m inor care, la data com iterii acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a
răspunde penal [art. 27, art. 113 alin. (1) C. pen.: m inorul care nu a îm plinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal].
(3] Aceste instituţii urmează a fi expuse într-un capitol distinct, referitor la cauzele de excludere a infracţiunii, atât
în considerarea specificului lorîn raport de alte cauze (cu natură juridică asemănătoare sau diferită) reglementate
de legea penală, cât şi analizate fiecare în parte.
astfel de cauze generale de excludere a infracţiunii, şi anume: „Nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală..."111.
După cum am punctat deja, trăsătura imputabilităţii faptei tipice şi nejustificate este
distinctă de trăsăturile tipicităţii şi antijuridicităţii faptei (caracter nejustificat). Prin urmare,
reţinerea incidenţei unei astfel de cauze atrage neconstituirea drept infracţiune a faptei
concret comise, lăsând însă neafectate trăsăturile esenţiale anterior verificate ale infracţiunii
(tipicitatea, antijuridicitatea). Dimpotrivă, lipsa verificării incidenţei unei asemenea cauze
va atrage aprecierea drept infracţiune a faptei concret săvârşite (reamintim că, pentru a se
putea ajunge la verificarea caracterului neimputabil al faptei, trebuie să se fi depăşit stadiul
verificării tipicităţii ace ste ia-în special sub aspect o b ie ctiv-şi al lipsei sale de justificare, în
sensul constatării existenţei acestor trăsături esenţiale anterioare ale infracţiunii).
§4. Infracţiunea - unicul temei al răspunderii penale

Modelul de reglementare al actualului art. 15 CP (similar structurii art. 17 CP anterior)
menţionează în alin. (1) definiţia infracţiunii, iarîn alin. (2) statuează principiul fundamental
de drept penal potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Ideea transmisă astfel, caracteristică întregii reglementări penale, este aceea că nimic
altceva nu poate genera/activa incidenţa instituţiei fundamentale a răspunderii penale
decât preexistenţa (verificată în fiecare caz concret în parte) instituţiei fundamentale a
infracţiunii. Reprezentând (teoretic, formal) forma cea mai severă de răspundere juridică
existentă într-o societate, implicând consecinţe (directe şi indirecte, imediate şi mediate,
actuale şi viitoare) dintre cele mai stricte asupra persoanei în sarcina căreia se angajează,
răspunderea penală nu poate şi nu trebuie a fi (potenţial) atrasă decât de comiterea unei fapte
concrete care întruneşte cumulativ toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (în general - şi
prin intermediul întrunirii trăsăturii tipicităţii şi toate elementele constitutive specifice, în
particular, unei anumite infracţiuni determinate). Neîntrunirea, în fapta concret săvârşită, a
cel puţin uneia (oricăreia) dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii atrage imposibilitatea
generării răspunderii penale în sarcina persoanei care a comis-o (şi, implicit, imposibilitatea
sancţionării sale prin intermediul sancţiunilor penale ori măsuri
Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, lipsa calificării juridice drept infracţiune
a unei fapte concret comise atrage imposibilitatea demarării sau continuării exercitării acţiunii
penale (mijlocul procesual al tragerii la răspundere penală). Astfel, conform art. 16 alin. (1)
lit. a)-d) CPP, sunt statuate mai multe ipoteze corespunzătoare unei asemenea situaţii, găsindu-şi
indicare (şi) toate împrejurările în care fapta nu întruneşte vreuna dintre trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii, şi anume:/opto nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu
vinovăţia prevăzută de lege - lipsa tipicităţii [alin. (1) lit. b)]; există o cauză justificativă sau
de neimputabilitate - lipsa antijuridicităţii, respectiv a imputabilităţii [alin. (1) lit. d)]. Dacă
asemenea cazuri intervin în cursul fazei procesuale penale reprezentate de urmărirea penală,
soluţia atrasă va fi cea de clasare (art. 315 CPP), în timp ce constatarea lor în faza de judecată
va impune instanţei pronunţarea unei soluţii de achitare [art. 396 alin. (5) CPP].*1 2
111Cu excepţia prevederilor art. 30 alin. (1), (2) şi (4) [prin raportare la alin. (1) şi (2)] CP.
121Niciun alt tip de faptă cu valoare ilicită (dar extrapenală) nu poate genera răspunderea penală, ci, eventual,
o altă formă de răspundere juridică, specifică ramurii de drept în cadrul căreia se reţine caracterul ilicit al acelei
fapte. De exemplu: faptele ilicite din punct de vedere administrativ atrag răspunderea contravenţională; faptele
ilicite sub aspectul dreptului muncii atrag răspunderea disciplinară; faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (în dreptul
privat) atrag răspunderea civilă delictuală etc.
Avertizăm că operarea unor astfel de cazuri de excludere a infracţiunii (fie ele generale,
fie speciale) nu trebuie confundată cu intervenţia unor cauze cu efect extinctiv asupra unei
alte instituţii penale fundamentale decât infracţiunea, precum: cauzele de înlăturare a
răspunderii penale;c auzele de impunitate (de nepedepsire); cauzele de înlăturare sau
modificare a executării sancţiunilor penalell]. în ipoteza intervenţiei oricăreia dintre acestea
din urmă, existenţa faptei ca infracţiune rămâne neafectată (se menţine neatinsă instituţia
fundamentală a infracţiunii), efectele lor producându-se, după caz, doar asupra instituţiei
penale fundamentale a răspunderii penale ori a sancţiunilor de drept penal. Delimitări mai
ample urmează a fi efectuate, în acest sens, în continuarea expunerii.
*
Concluzionând, credem că este important ca, în soluţionarea problematicii spinoase

surprinse cu privire la definiţia legală a infracţiunii, să se plece de la admiterea faptului
că, de lege lata, la formularea acesteia (şi - implicit - la stabilirea trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii) s-a ajuns în urma unui proces în cadrul căruia s-au sintetizat (au intervenit) mai
multe concepţii (nu neapărat toate de specialitate)121, fără a se fi reuşit o armonizare deplină
a acestora, de către legiuitor, în forma finală (prezentă) intrată în vigoare. De altfel, trebuie
menţionat faptul că însăşi perspectiva originară de elaborare a Codului penal în vigoare
(astfel cum a fost declarată prin Expunerea de motive) ilustrează un mixtum compositum,
încercându-se realizarea unei legiferări de sinteză între elemente (şi concepţii) adeseori
antagonice, incompatibile: menţinerea unor aspecte (soluţii) de tradiţie, îmbinate cu rezolvări
de actualitate; valorificarea doctrinei (autohtone vechi, dar şi străine moderne); întrebuinţarea
unor soluţii extrase din legislaţii contemporane variate (ale căror evoluţii normative s-au
produs în timp, într-un concert de circumstanţe/contexte strict particulare, diferite atât unele
de altele, cât şi de cadrul autohton în care au fost transplantate) etc. în tot acest cadru,
puţin prielnic clarităţii, au intervenit, desigur, o serie de necorelări normative, accentuate
de evoluţia paralelă a reglementării procesuale penale, în privinţa căreia s-a încercat, de
asemenea, o (parţială) modificare de paradigmă, dominată de dorinţa de asigurare a celerităţii
procesului penal.
111După cum rezultă din însăşi denumirea atribuită, printr-o cauză de înlăturare a răspunderii penale este înlăturată
răspunderea penală generată în urma comiterii, pe caz concret, a unei fapte ce constituie infracţiune. Accentuăm
această particularitate terminologică: nu se poate pune problema înlăturării unei entităţi care nu există, ci doar
a uneia care preexistă! Astfel, în timp ce cauzele care desfiinţează existenţa infracţiunii pot fi numite „cauze de
excludere a infracţiunii" (căci aceasta, în prezenţa lor, nu se mai naşte, nu ia fiinţă deloc, ob initio), „cauzele care
înlătură răspunderea penală" nu o suprimă pe aceasta din start (căci răspunderea penală se conturează, în abstract,
încă de la momentul apariţiei raportului penal de conflict, prin săvârşirea infracţiunii, ca sumă de drepturi şi obligaţii
corelative existente între stat şi infractor), ci doar o înlătură, ulterior configurării formale, dar anterior configurării
sale certe efective. Asemănător se prezintă lucrurile în privinţa cauzelor de im punitate (nepedepsire), respectiv
a celor care înlătură executarea sancţiunilor penale (dar în raport de altă instituţie penală fundamentală decât
răspunderea penală, şi anume sancţiunile de drept penal).
[2] Avem în vedere traseul integral parcurs de dispoziţiile din actualul Cod penal (inclusiv textul art. 15), plecând
de la stadiul formulării conceptului iniţial (anteproiect) - elaborat de o comisie de specialitate - şi urmând, în mai
multe etape, traseul acestuia: proiecte succesive (cu Expunere de m otive iniţială, ulterior modificată) - adoptarea
legii penale fundamentale prin procedeul abreviat al asumării răspunderii Guvernului (criticabil - prin absenţa
dezbaterilor punctuale, în forul legiuitor) - forma promulgată, apoi publicată şi - ulterior - intrată în vigoare (cu
menţiunea că între momentul promulgării/publicării şi data intrării în vigoare au mai fost aduse o serie de modificări
Codului penal, prin intermediul legii sale de punere în aplicare, Legea nr. 187/2012). Trebuie admis, cu titlu de
realitate obiectivă, faptul că, pe parcursul acestui traseu, influenţe asupra viziunii iniţial formulate au provenit din
diverse surse, fie de specialitate, fie lipsite de acest caracter - provenite din partea factorului politic (inclusiv prin
intervenţia unor modificări aportate de comisiile legiuitoare).
INFRACŢIUNEA*
* Plecând de la evoluţia definiţiei infracţiunii şi având în vedere stadiul normativ şi doctrinar atins în prezent
(raportându-ne şi la schema de mai sus, prin care am încercat sâ surprindem dinamica trasaturilor esenţiale ale
acesteia), ne permitem un scurt moment poetic (pe care îl apreciem ca fiind edificator în acest punct):
Lecţia despre cerc (Nichita Stănescu):

„Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare cercului.
Atât."
Materiale auxiliare de lucru în studiul definiţiei si trăsăturilor
# #
esenţiale ale infracţiunii

§ #
I. Exerciţii tip „grilă" (identificaţi variantele corecte; toate combinaţiile sunt posibile: la o
grilă, pot f i corecte sau greşite toate variantele, fiind, totodată, posibil ca parte din variante
să fie corecte, iar parte greşite):
1. Legiuitorul penal român defineşte infracţiunea ca fiind:

a) fapta prevăzută de lege, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei
care a săvârşit-o;
b) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie, nejustificată şi imputabilă
persoanei care a săvârşit-o;
c) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificabilă şi imputabilă
d) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din culpă, nejustificată şi imputabilă celui
care a săvârşit-o;
e) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputată
f) fapta prevăzută de lege, săvârşită cu vinovăţie, justificată şi imputabilă persoanei care
a săvârşit-o;
g) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi neimputabilă
h) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă
persoanei care a săvârşit-o.
2. Indicaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii:

a) noţiunea de infracţiune şi aceea de faptă prevăzută de legea penală sunt sinonime;
b) sunt trăsături esenţiale ale infracţiunii: prevederea faptei într-o lege, pericolul social,
vinovăţia;
c) dacă un anumit tip de faptă nu este prevăzut expres în legea penală, dar este periculos
pentru societate şi se aseamănă cu un alt tip de faptă, care este prevăzut în legea penală,
este posibilă tragerea la răspundere penală a făptuitorului celui dintâi gen de faptă, prin
utilizarea analogiei în incriminare;
d) sunt trăsături esenţiale ale infracţiunii: tipicitatea, antijuridicitatea, imputabilitatea.
3. în materia trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii:

a) legea penală română defineşte expres conceptul de vinovăţie;
b) se poate aprecia că, dacă noul Cod penal nu mai precizează expres pericolul social,
acesta nu mai poate constitui un concept valabil legat de existenţa infracţiunii;
c) reglementarea justifică afirmaţia că răspunderea penală este pur (strict) obiectivă;
d) reglementarea justifică afirmaţia că răspunderea penală este pur (strict) subiectivă.4
*
4. în ceea ce priveşte noţiunea de infracţiune:

a) fiecare dintre trăsăturile esenţiale este indispensabilă pentru a conferi unei fapte
concret săvârşite această calificare;
b) aceasta poate fi considerată identică cu noţiunea de faptă penală;

c) trăsăturile esenţiale ajută la delimitarea diferitelor infracţiuni unele în raport de altele;
d) aceasta presupune comiterea cu vinovăţie a unei fapte periculoase, prevăzută de
legea penală, vinovăţia având la bază factorii volitiv şi emotiv, a căror configurare creează
formele de vinovăţie definite de lege (intenţia şi culpa - cu modalităţile lor - , respectiv
praeterintenţia).

a) o faptă se consideră prevăzută în legea penală ori de câte ori ea poate fi identificată
în descrierea unui text care are caracter normativ, cuprins - după caz - în legi, ordonanţe
sau hotărâri ale Guvernului;
b) o faptă incriminată se considerată comisă cu vinovăţie numai atunci când atitudinea
psihică a făptuitorului în raport de activitatea săvârşită poate fi considerată corespunzătoare
doar intenţiei sau doar culpei - tertium non datur;
c) art. 15 CP indică exemplificativ şi non-cumulativ elementele definitorii ale infracţiunii;
d) se poate distinge între o tipicitate obiectivă şi una subiectivă, ambele trebuind să fie
expres cuprinse în descrierea normativă incriminatorie din norma penală specială.

a) o faptă se consideră prevăzută în legea penală numai dacă există o dispoziţie expresă
care stipulează explicit că respectiva faptă constituie infracţiune;
b) vinovăţia este o condiţie de bază esenţială (o premisă) a imputabilităţii;
c) imputabilitatea este o condiţie de bază esenţială (o premisă) a vinovăţiei;
d) antijuridicitatea şi caracterul nejustificat pot fi apreciate a reprezenta noţiuni sinonime.
7. De lege lata:
a) se poate considera că tipicitatea constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii;
b) tipicitatea se verifică printr-o examinare al cărei rezultat trebuie să fie pozitiv;
c) se poate considera că antijuridicitatea constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii;
d) existenţa antijuridicităţii şi imputabilităţii se verifică prin câte o examinare al cărei
rezultat trebuie să fie negativ.
8. Potrivit dispoziţiilor art. 15 CP se consacră:

a) definiţia infracţiunii şi un principiu fundamental ce guvernează instituţia sancţiunilor
de drept penal;
b) definiţia materială (substanţială) a infracţiunii şi principiul fundamental al legalităţii
incriminării;
c) definiţia formală a faptei prevăzute de legea penală şi principiul nevinovăţiei;
d) definiţia mixtă a infracţiunii şi un principiu fundamental ce guvernează instituţia
răspunderii penale.9
9. Caracterul nejustificat al faptei - trăsătură esenţială a infracţiunii:

a) poate fi considerat sinonim cu noţiunea de antijuridicitate;
b) se verifică în lipsa unei cauze de neimputabilitate;
c) se verifică înainte de tipicitate;
d) semnifică o confirmare a aparenţei de neconformitate a faptei cu ordinea de drept,
pe care o prezintă constatarea tipicităţii acesteia.
10. Lipsa uneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii:

a) atrage, din punct de vedere procesual penal, soluţia achitării;
b) înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită;
c) atrage impunitatea persoanei care a comis-o;
d) exclude, în subsidiar, răspunderea penală pentru fapta concret comisă.
11. Afirm aţii (identificaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând

răspunsul):
1. Fapta prevăzută de legea penală este singurul temei al răspunderii penale.

2. Fapta prevăzută de legea penală, nejustificată, este singurul temei al răspunderii penale.
3. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
4. în privinţa identificării trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii nu există unanimitate de
opinii în doctrina penală autohtonă.
5. Prevederea faptei în legea penală este prima trăsătură esenţială a infracţiunii; menţio
narea acesteia pe primul loc permite aprecierea adoptării unei definiţii formale a infracţiunii.
6. Trăsătura esenţială a tipicităţii presupune corespondenţa dintre fapta concretă săvârşită
şi modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare.
7. Săvârşirea faptei cu vinovăţie este o trăsătură esenţială distinctă/autonomă a infracţiunii
faţă de aceea a faptei prevăzute de legea penală.
8. Caracterul nejustificat şi caracterul imputabil al faptei reprezintă două trăsături esenţiale
distincte cuprinse în definiţia legală a infracţiunii.
9. Pornind de la definiţia legală a infracţiunii, se poate afirma că orice faptă prevăzută
de legea penală constituie o faptă penală.
10. Indiferent de poziţia adoptată în legătură cu identificarea trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii-numărul, denumirea, conţinutul lo r-, acestea trebuie întrunite în mod cumulativ.
11. Noţiunile de „faptă prevăzută de legea penală" şi „ilicit penal" sunt sinonime.
12. O faptă concret comisă nu constituie infracţiune dacă aceasta nu este prevăzută de
legea penală, constituind întotdeauna o contravenţie.
13. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă exista vreuna dintre
cauzele justificative prevăzute de lege; incidenţa acestora înlătură antijuridicitatea.
14. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condiţiile
vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate; incidenţa acestora înlătură imputabilitatea.
15. Spre deosebire de caracterul justificat al faptei tipice care exclude infracţiunea,
caracterul neimputabil al infracţiunii înlătură răspunderea penală.
16. Existenta unei cauze justificative „loveşte" în trăsătura esenţială a infracţiunii care
rezidă în caracterul nejustificat al faptei (care rămâne tipică), spre deosebire de existenţa
unei cauze de neimputabilitate, care „loveşte" în trăsătura esenţială a infracţiunii pe care o
reprezintă caracterul imputabil al faptei (care rămâne tipică şi nejustificată).
17. Spre deosebire de cauzele de excludere a infracţiunii, cauzele care înlătură răspunderea
penală nu afectează existenţa ilicitului penal.
18. Cauzele generale de excludere a infracţiunii nu se reduc la cauzele justificative şi la

cauzele de neimputabilitate.
19. Ca efect al cauzelor justificative sau al celor de neimputabilitate, instanţa pronunţă
soluţia procesuală penală a achitării; excluderea răspunderii penale pentru fapta săvârşită
(care nu constituie infracţiune) exclude luarea oricăror sancţiuni de drept penal, indiferent
de cauza incidenţă (justificativă sau de neimputabilitate).
20. Aşa cum existenţa tipicităţii (cel puţin obiectivă) reprezintă un indiciu de antijuridicitate,
confirmarea existenţei caracterului nejustificat al faptei tipice constituie un indiciu de
imputabilitate.
CAPITOLUL AL ll-LEA. CAUZELE
CARE EXCLUD INFRACŢIUNEA 9
S e c ţiu n e a .P re lim in a rii

1
§1. Tipuri de cauze care produc efecte extinctive asupra instituţiilor

penale fundamentale
După cum se cunoaşte, dreptul penal este structurat în jurul celor trei instituţii penale
fundamentale: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. Fiecare dintre
acestea are ataşate o serie de cauze (reprezentate de anumite stări, situaţii, împrejurări etc.)
care produc un efect extinctiv corespunzător, excluzând/înlăturând, după caz
- infracţiunea (cauzele care exclud/înlătură infracţiunea/caracterul penal al faptei)111;
- răspunderea penală (cauzele care înlătură răspunderea penală)121;
- posibilitatea de a stabili şi aplica o anumită sancţiune de drept penal (cauzele de
nepedepsire/impunitate)*131;
- obligaţia infractorului de a executa (integral/ca atare) anumite sancţiuni de drept penal
stabilite/aplicate (cauzele de înlăturare sau modificare a executării pedepsei)141.
Pentru că (după cum s-a indicat deja) instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt
structurate într-o anumită ordine logică, ierarhică, una în raport de celelalte, reiese că şi
cauzele care le exclud pe acestea sunt distincte şi trebuie (în mod corect) identificate şi aplicate
ca atare, într-o succesiune strictă şi firească. Consecinţele produse de unele dintre aceste
cauze se pot prezenta atât ca efecte directe (nemijlocite, care se produc în principal asupra
instituţiei fundamentale căreia îi sunt ataşate, pe care o privesc şi o înlătură în mod specific),
precum şi ca efecte indirecte (mijlocite, consecinţe atrase implicit, în secundar, asupra acelor
instituţii penale fundamentale subsecvente celei direct excluse/înlăturate). Efectele directe
produse de aceste cauze, fiind consecinţele caracteristice, specifice acestora, sunt cele în
considerarea cărora urmează a se face calificarea şi identificarea corectă a respectivelor
cauze. Precum se întâmplă în cazul pieselor dintr-un joc de domino, existenţa unei cauze cu
efecte extinctive directe asupra unei instituţii penale fundamentale prioritare va determina şi
producerea (indirectă) a unor consecinţe extinctive asupra instituţiilor penale fundamentale
aflate în succesiune naturală (fără ca reciproca să fie valabilă).
111Spre exem plu, sunt astfel de instituţii cauzele justificative ge n erale (art. 18-22 CP) - precum legitima apărare
ori starea de necesitate - sau cauzele ge n erale de neimputabilitate (art. 23-31 CP) - precum constrângerea fizică/
morală, iresponsabilitatea, cazul fortuitetc.
121 De pildă, reprezintă cauze (generale) de înlătu rare a răspunderii penale instituţiile reglem entate (sub această
d e n u m ire expresă) în T itlu l VII din Partea ge n erală a C o d u lu i penal (art. 1 5 2-15 9), an u m e: amnistia, prescripţia
răspunderii penale, lipsa/retragerea plângerii prealabile (în cazul a n u m ito r infracţiuni, pentru urm ărirea/ju d e care a
cărora legea im p u n e n ecesitate a e xistenţei unei plân geri p re alab ile a p erso an ei vătăm ate), împăcarea (în cazul
a n u m ito r infracţiu n i, faţă de care legea prevede e xp res această instituţie).
131 Sp re e xe m p lu , su n t ca u ze g e n e ra le de n e p e d e p sire : desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
(art. 34 CP) - în cazul a u to ru lu i unei ten tative in crim in ate (relevante p e n a l/p e d e p sib ile în abstract) - , re sp ectiv
împiedicarea producerii infracţiunii (art. 51 CP) - în cazul p articip a n ţilo r la co m itere a unei ten tative incrim in ate
(relevante p e n a l/p e d e p sib ile în abstract).
141Au această natură ju rid ică graţierea şi prescripţia executării pedepsei (Titlul VIII din Partea generală a Codului
penal, art. 160-164).
Astfel, intervenţia/reţinerea unei cauze care exclude infracţiunea produce drept efect direct
lipsa/înlâturarea caracterului penal al faptei (fapta nu va putea fi apreciată, din punct de
vedere juridic, ca reprezentând o infracţiune) - este exclusă calificarea respectivei fapte drept
infracţiune. în mod implicit, nu va exista, aşadar, nici răspundere penală [căci infracţiunea este
singurul temei al răspunderii penale, potrivit art. 15 alin. (2) CP], astfel că nu se vor putea stabili/
aplica/executa nici sancţiuni penale (pedepse ori măsuri educative). Prin urmare, o asemenea
cauză trebuie, în mod corect, identificată şi indicată (aplicată) cu titlul corespunzător - de
cauză de excludere a infracţiunii-, iar nu prin raportare la efectele sale subsecvente - drept
cauză de înlăturare a răspunderii penale, de exemplu - , căci o atare calificare (aceea din
urmă) are proprietatea de a indica un alt tip de cauze (cele care implică, drept efect principal
direct, doar înlăturarea răspunderii penale, neafectând existenţa infracţiunii).
De asemenea, existenţa unei cauze (doar) de înlăturare a răspunderii penale (care lasă
neafectată instituţia fundamentală primară, a infracţiunii) va produce un efect nemijlocit
asupra răspunderii penale, dispărând astfel, în mod subsecvent, şi posibilitatea stabilirii/
aplicării/executârii unei sancţiuni penale. Ea nu poate fi însă corect calificată prin prisma
acestei consecinţe implicite (drept cauză de înlăturare a executării pedepsei, de pildă), ci
trebuie în mod corespunzător încadrată potrivit efectului său principal (direct), ca fiind o
cauză de înlăturare a răspunderii penalell].
Este de reţinut faptul că natura juridică specifică a unei cauze cu efect extinctiv asupra
unei instituţii fundam entale a dreptului penal (prin prisma efectului principal pe care îl
produce aceasta) este indicată de către legiuitor sub aspect terminologic (prin raportare
expresă, adeseori de tip negativ, la tipul instituţiei fundamentale excluse/înlăturate). Astfel,
în timp ce pentru calificarea unei stări, situaţii, împrejurări (etc.) drept cauză de excludere a
infracţiunii se întrebuinţează, de regulă, sintagma „nu constituie/nu reprezintă infracţiune",
pentru indicarea în lege a unei cauze de înlăturare a răspunderii penale se foloseşte, de
principiu, referirea la „se înlătură răspunderea penală/nu atrage răspunderea penală/nu
răspunde penal"; pentru cauzele de impunitate se recurge, adeseori, la formularea normativă
m Apreciem că schema astfel indicată se perpetuează, în continuare, asupra celorlalte două tipuri de cauze penale
extinctive iniţial indicate, şi an u m e : cauzele de nepedepsire (impunitate) şi cauzele de înlăturare sau de modificare
a executării pedepsei. A stfel, existenţa unei cauze de impunitate lasă nealterate, în o p in ia n o astră, instituţiile
fundamentale ale infracţiunii şi răspunderii penale (cel puţin sub asp e ct fo rm al), implicând doar o inaptitudine
de concretizare a răspunderii penale a infractorului prin stabilirea şi aplicarea unei sancţiuni penale, ceea ce, în
subsidiar, conduce la inexistenţa unei obligaţii de executare a unei asemenea sancţiuni în sarcina acestu ia. Spre
d e o se b ire de ace astă ipo teză, atunci când intervine doar o cauză de înlăturare sau de modificare a executării
pedepsei, rămân nealterate atât instituţia fundamentală a infracţiunii, cea a răspunderii penale, cât şi aceea a
sancţiunii de drept penal, sub aspectul posibilităţii (obligaţiei) de stabUire/determinare/fixare şi aplicare a unei
sancţiuni penale, fiind afectată numai instituţia sancţiunilor de drept penal, sub aspectul menţinerii (integrale sau
parţiale) a obligaţiei condamnatului de a executa respectiva sancţiune ori sub aspectul m enţinerii obligaţiei acestuia
de a executa san cţiu n e a astfel cum a fost ea iniţial d ete rm in ată şi aplicată de către instanţă. Pentru detalii privind
această viziu n e asupra in stitu ţiilo r fu n d a m e n ta le de d rept penal şi a cau ze lo r co relative cu efect e xtin ctiv asupra
acestora, a se vedea M. Dunea , Scurte observaţii asupra relaţiei dintre natura juridică a cauzelor de înlăturare a
răspunderii penale şi natura juridică a cauzelor de nepedepsire (de impunitate) în dreptul penal român, în A n ale le
U niversităţii „A le xan d ru loan Cuza" din laşi, Tom ul LIX, Seria Ştiinţe Ju rid ice , nr. 11/2013, p. 85 -1 1 0 (artico lul poate
fi co nsultat on -lin e, la adresa h ttp ://p u b .la w .u a ic.rO /file s/a rtico le /2 0 1 3 /v o lii/2 .2 .2 0 1 3 _ d u n e a .p d f). De m en ţio nat
că în do ctrin ă s-a fo rm u la t şi opinia po trivit căreia instituţia cau ze lo r de n ep e d ep sire ar reprezenta d o ar o form a
ap arte (sp e cifică /sp e cia lă ) de m an ife stare a instituţiei ca u ze lo r de în lă tu ra re a răsp u n d erii p enale, se n s în care
ar reieşi că instituţia cau ze lo r de im p u n itate este ataşată (cu rol extinctiv) instituţiei fu n d a m e n ta le a răspu n d erii
penale, iar nu instituţiei fu n d am e n tale a san cţiu n ilo r de drept penal (cum decurge din perspectiva an te rio r expusă,
pe care o su sţin em ). A se ved ea, de pildă (în acest sens): C. M itrache , C r . M itrache , op. cit. (2016), p. 175, 406;
V. PĂVĂLEANU, op. cit., p. 327; C. B ulai, B.N. BULAI, op. cit., p. 339, 349, 350.
„nu se pedepseşte/nu se sancţionează", iar pentru cauzele extinctive în raport de executarea

sancţiunii penale se apelează la sintagma „(se) înlătură executarea (pedepsei)"ll].
Sub aspect procesual, se impune a fixa, în esenţă, efectul implicat de fiecare dintre aceste
tipuri de cauze cu rol extinctiv asupra instituţiilor penale fundamentale.
Astfel, în funcţie de momentul reţinerii unei cauze de excludere a infracţiunii, fie nu vor
mai avea loc urmărirea penală şi judecarea făptuitorului (dacă procedurile în acest sens nu au
fost demarate), fie acestea se vorfinalizaîn stadiul în care se găsesc la momentul constatării
existenţei respectivei cauze, dacă au fost deja demarate [în concret, soluţia procesuală în
cursul urmării penale este cea de srea- r t . 315 CPP - , respectiv sol
cla
cursul fazei de judecată - art. 396 alin. (5) CPP]. în funcţie de tipul cauzei de excludere a
infracţiunii şi de eventuala posibilitate a intervenţiei/constatării sale chiar şi ulterior rămânerii
definitive a unei hotărâri de condamnare (sau de amânare a aplicării pedepsei), se poate
admite chiar şi un efect de imediată încetare a executării sancţiunii penale aplicate (sau a
măsurilor dispuse de către instanţă) prin hotărârea definitivă, respectiv o încetare, pentru
viitor, a efectelor pe care le poate produce o hotărâre de condamnare, chiar ulterior finalizării
executării pedepsei aplicate (sau ulterior considerării acesteia ca fiind executată)121.
în ceea ce priveşte existenţa/incidenţa (reţinerea) unei cauze de înlăturare a răspunderii
penale, dacă procesul penal nu a fost demarat, acesta nu va mai începe, respectiv, dacă
procedura se găseşte în faza de urmărire penală, ea se va încheia la acest stadiu, prin soluţia
clasării (art. 315 CPP). în schimb, rezolvarea acţiunii penale ajunse în faza de judecată va fi
diferită de ipoteza anterioară (incidenţa unei cauze de excludere a infracţiunii), soluţia proce
suală fiind una de încetare a procesului penal [art. 396 alin. (6) CPP], iar nu una de achitare.
în mod asemănător, dacă se reţine o cauză de nepedepsire (impunitate), procesul penal
se va încheia prin clasare (faza de urmărire penală - art. 315 CPP), respectiv prin încetarea
procesului penal [art. 396 alin. (6) CPP raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) CPP].
în contrast, existenţa unei cauze de înlăturare a executării sancţiunii penale (sau de
modificare a acesteia) - chiar atunci când acestea ar fi antecondamnatorii131- implică, în toate
cazurile, finalizarea procesului penal şi pronunţarea unei hotărâri definitive (de condamnare),
efectele respectivelor cauze fiind subsecvente acestui moment.
111 Avertizăm asupra împrejurării că, din nefericire, uneori, natura juridică reală a unor dispoziţii legale este
incorect indicată în anumite comentarii doctrinare, în pofida unor exprimări normative clare. Spre exemplu, a se
observa diferenţa terminologică explicită existentă la nivelul prevederilor art. 201 alin. (6) şi (7) CP ori a dispoziţiilor
cuprinse în art. 290 alin. (2) şi (3) CP.
[2] Un astfel de efect se poate identifica în cazul dezincriminârii (art. 4 CP), acceptând-o pe aceasta drept formă
de manifestare a cauzelor de excludere a infracţiunii prin înlăturarea tipicităţii (suprimarea trăsăturii esenţiale a
prevederii faptei în legea penala - lato sensu).
[3] Este cazul unei graţieri colective (lege organică de graţiere).
Tipuri de cauze cu efect extinctiv asupra instituţiilor penale fundamentale

Raportul dintre cauzele (generale) cu efecte extinctive asupra instituţiilor penale fundamentale
Cauzele care exclud infracţiunea (ca u ze de

Cauzele care înlătură
atipicitate, cau ze justificative , cau ze de
răspunderea penală.
neimputabilitate).
Im plicit, exclu d şi
Im plicit, ex clu d şi răspunderea penală, resp ectiv
posibilitatea stabilirii şi
sancţiunile penale.
executării sancţiunilor
penale.
Cauzele de impunitate/
nepedepsire. Cauzele de înlăturare a
Im plicit, ex clu d şi p osib ilitatea
executării sancţiunii penale.
executării sancţiunilor penale.
Cauzele care exclud infracţiunea:

cauze de atipicitate {1 - dezincriminarea, 2 - eroarea [art. 30 alin. (1), (2) şi (4) prin raportare la alin. (1) şi (2) CP], 3 - lipsa
(cel puţin a) unui element constitutiv obiectiv sau subiectiv, 4 - lipsa dublei incriminări (un punct de vedere)};
cauze justificative (5 - legitima apărare, 6 - starea de necesitate, 7 - exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii,
8 - consimţământul persoanei vătămate);
cauze de neimputabilitate {9- constrângerea fizică, 10- constrângerea morală, 11 - excesul neimputabil (de legitimă apărare/
stare de necesitate), 12 - minoritatea făptuitorului, 13 - iresponsabilitatea, 14 - intoxicaţia (completă şi fortuită), 15 - eroarea
[invincibilă asupra caracterului ilicit al faptei, art. 30 alin. (5) CP], 16 - cazul fortuit}.
Cauzele care înlătură răspunderea penală:
a) - amnistia;
b) - prescripţia răspunderii penale;
c) - lipsa plângerii prealabile (în cazul infracţiunilorîn raport de care legea solicită formularea unei plângeri prealabile din partea
persoanei vătămate);
d) - retragerea plângerii prealabile [în aceleaşi cazuri ca la lit. c)];
e) -împăcarea (dintre persoana vătămată şi infractor, în cazul acelor infracţiuni urmărite din oficiu pentru care legea a prevăzut
posibilitatea împăcării);
f) - medierea (cu privire la latura penală a cauzei, în ipoteza infracţiunilor pentru care răspunderea penală poate fi înlăturată
prin lipsa/retragerea plângerii prealabile sau împăcare).
Cauzele de impuriitate/nepedepsire:
/ -desistarea;
II -împiedicarea producerii rezultatului;
III -împiedicarea săvârşirii infracţiunii.
Cauzele care înlătură executarea sancţiunii penale:
- x -graţierea;
- y - prescripţia răspunderii penale.
§2. Clasificarea cauzelor care exclud infracţiunea

Axându-ne, în prezentul cadru, pe problematica ridicată de cauzele de excludere a infracţiunii
(din ansamblul cauzelor cu efect extinctiv asupra instituţiilor fundamentale de drept penal), se
impune a indica maniera de clasificarea acestora. Importanţa acestei
nu este strict teoretică, deoarece din corecta identificarea a speciei particulare căreia îi
aparţine (după diverse criterii) o cauză de excludere a infracţiunii decurg uneori importante
consecinţe practice (precum: identificarea corespunzătoare a sferei de aplicare a acesteia,
în raport de ansamblul faptelor incriminate; efectele produse asupra unor diferite instituţii
de drept penal, cum ar fi participaţia; posibilitatea de aplicare a anumitor sancţiuni de drept
penal; posibilitatea de a se solicita continuarea procesului penal în speranţa obţinerii unei
soluţii cât mai avantajoase etc.). Vom urmări clasificarea cauzelor de excludere a infracţiunii
în formele: cauze generale/speciale; cauze de atipicitate/justificative/de neimputabilitate;
cauze reale/personale[1).
a) în primul rând, în mod similar cu situaţia altor instituţii generic denumite cauze (
materia dreptului penal), cauzele de excludere a infracţiunii se clasifică, potrivit criteriului
sferei lor de acoperire, în cauze generale şi cauze speciale[2].
Astfel, dacă o anumită dispoziţie legală având natura juridică de cauză de excludere a
infracţiunii are vocaţia unei aplicări largi, incidenţa sa putând fi reţinută în cazul comiterii
oricărei fapte incriminate ori a unui număr ridicat (de principiu, nedeterminat) de (diverse)
fapte incriminate, atunci respectiva instituţie reprezintă o cauză generală de excludere a
infracţiunii (de înlăturare a caracterului penal al acesteia). Sunt astfel de cauze, de pildă,
cauzele justificative şi cele de neimputabilitate, reglementate în Partea generală a Codului
penal (art. 18-31).
în schimb, dacă sfera de aplicare a cauzei cu efect extinctiv asupra instituţiei infracţiunii
este limitată doar la ipoteza unei anumite incriminări determinate ori a unei grupări restrânse
(şi - în principiu - omogene) de fapte incriminate, atunci natura sa juridică este aceea de
cauză specială de excludere a infracţiunii. Sunt asemenea cauze, spre exemplu: întreruperea
cursului sarcinii în scop terapeutic, efectuată, în anumite condiţii legale (expres prevăzute), de
către medicul de specialitate obstetrică-ginecologie [în raport de infracţiunea de întrerupere
a cursului sarcinii, potrivit art. 201 alin. (6) CP]; anumite împrejurări, strict şi limitativ indicate
de lege, în care se comite o activitate de violare a vieţii private [potrivit art. 226 alin. (4) CP];
supunerea unei persoane, de către un funcţionar public care are competenţe în acest sens,
la executarea unei sancţiuni legale din care decurge în mod inerent/sau care ocazionează
(implicit) o anumită durere sau suferinţă [în raport de infracţiunea de tortură, conform
art. 282 alin. (6) CP]; cadrul legislativ de manifestare a unei fapte de folosire a funcţiei pentru
favorizarea unor persoane [reprezentat de activitatea de emitere, aprobare sau adoptare
a actelor normative, potrivit art. 301 alin. (2) lit. a) CP] ş.a. Aceste cauze exclud/înlătură *1 2
lllîn doctrină sunt uneori indicate şi alte forme sub care s-ar înfăţişa clasificarea cauzelor de excludere a infracţiunii,
precum: cauze explicite/implicite; cauze de excludere a infracţiunii prevăzute în norme penale/extrapenale - a se
vedea M.C. Ivan , G h . Ivan , op. cit., p. 52, 62.
121Sediul reglementării unei cauze de excludere a infracţiunii (în Partea generală a Codului penal ori în Partea
specială a acestuia sau în dispoziţiile unei legi penale speciale ori ale unei legi extrapenale cuprinzând şi prevederi
penale) este un bun indicator pentru tipul respectivei cauze (generală sau specială), dar reprezintă doar un criteriu
formal, auxiliar de determinare a naturii sale juridice. Criteriul substanţial, propriu-zis, care stă la bază acestei
clasificări, este cel indicat în text, şi anume sfera de cuprindere/acoperire pe care o manifestă respectiva cauză
de excludere a infracţiunii.
caracterul de infracţiune doar al faptei incriminate în raport de care sunt prevăzute expres,
fără a-şi putea extinde efectul specific şi asupra altor conduite incriminate.
b) După criteriul trăsăturii esenţiale a infracţiunii pe care o înlătură (excluzând astfel

caracterul penal al faptei), cauzele cu efect extinctiv asupra infracţiunii pot fi clasificate în
cauze de atipicitate, cauze justificative şi cauze de neimputabilitate.
Cauzele de atipicitate sunt acelea care împiedică configurarea unei fapte concrete (unei
conduite efectiv săvârşite, unui comportament manifestat obiectiv) drept infracţiune, prin
aceea că o lipsesc de fundament legal, fapta (concret săvârşită) nefăcând parte din sfera
de cuprindere/acoperire a ilicitului penal existent în societatea de referinţă, la un anumit
moment dat (conduita manifestată nefiind încadrabilă juridic în cuprinsul niciunei norme de
incriminare active, cel puţin nu în forma efectivă în care a fost săvârşită în realitatea concretă).
Practic, calificarea unei fapte drept infracţiune este exclusă pe motiv de atipicitate atunci când
legea nu consideră un anumit gen de conduită (corespunzător unei fapte concret săvârşite)
suficient de periculoasă pentru a o incrimina (pentru a-i descrie modelul standard - tip ic-
într-o normă de incriminare, pentru a o integra în cadrul ilicitului penal şi a o combate/
reprima cu acest titlu). Lipsa de corelare poate fi absolută (respectivul tip de activitate nici
măcar nu se apropie de o descriere legală penală a unui comportament incriminat/interzis
drept infracţional)111 sau doar relativă*121.
Apreciem că se poate considera că fapta nu este tipică atunci când aceasta nu este
prevăzută în legea penală (lato sensu), respectiv atunci când aceasta nu mai este prevăzută
în legea penală. în acest din urmă sens, se prezintă sub natura juridică de cauză de excludere
a infracţiunii pe motiv de atipicitate dezincriminarea (scoaterea din sfera activă a ilicitului
penal a unei anumit comportament determinat conduce la imposibilitatea susţinerii unei
încadrări juridice penale, într-o normă de incriminare, a faptei respective, manifestată concret
în realitatea obiectivă).
După cum s-a indicat deja, într-o opinie131, inclusiv lipsa acele cazuri
în care, potrivit legii, dubla incriminare constituie o condiţie necesară pentru aplicarea legii
penale române [cazuri prevăzute în Codul penal la art. 9 alin. (2) şi la art. 11 alin. (1) lit. b)] -
s-arînfăţişa tot ca o cauză de excludere a infracţiunii (aşadar, de imposibilitate de aplicare a
legii penale române), pe acelaşi temei, al lipsei prevederii faptei în legea penală (mai precis,
lipsa prevederii faptei respective în legea penală a statului terţ în raport de legislaţia căruia
se face verificarea existenţei sau inexistenţei dublei incriminări)141.
111Este cazul unor activităţi/conduite care sunt interzise exclusiv cu alt titlu (de pildă, cel de ilicit contravenţional) -
precum trecerea străzii prin loc nepermis sau intrarea cu un vehicul într-o intersecţie fără a respecta culoarea
semaforului - ori al unora care, deşi neconvenabile/indezirabile, nu sunt deloc interzise juridic, fiind, eventual,
doar contrare regulilor de bună conduită în societate (de exemplu, fluieratul în localul unui cult religios).
121Acesta este cazul în care în fapta efectiv comisă nu se poate verifica întrunirea (cel puţin a) unui element
constitutiv esenţial al unei (anumite) infracţiuni, deşi, în esenţa sa, genul respectiv de comportament corespunde
unei norme de incriminare. Spre exemplu, deşi este prevăzută drept infracţiune fapta de furt (art. 228 CP), ea nu
va fi calificată ca ilicit penal decât atunci când luarea se comite cu intenţie (iar nu şi din culpă); sau, deşi legea
incriminează vătămarea corporală din culpă (art. 196 CP), o vătămare produsă din culpă nu va constitui totuşi
infracţiune decât în măsura în care produce vătămări care necesită pentru recuperare îngrijiri medicale de peste
90 de zile ori anumite consecinţe expres indicate (limitativ) de lege (precum: o infirmitate, un prejudiciu estetic
grav şi permanent, avortul etc.) sau, în cazul în care nu produce asemenea urmări (ci doar o vătămare care necesită
mai puţin de 90 de zile de îngrijiri medicale), fapta va constitui infracţiune doar dacă subiectul activ se afla sub
influenţa băuturilor alcoolice sau a unei substanţe psihoactive ori dacă se găsea în desfăşurarea unei activităţi ce
constituie în sine o activitate infracţională.
131în acest sens, a se vedea L.V. Lefterache , op. cit., p. 188; M.C. Ivan , G h . Ivan , op. cit., p. 25.
141 Facem trimitere la tratarea (anterioară) a conceptului noţiunii de dublă incriminare în materia aplicării legii
penale în spaţiu (principiul personalităţii) şi la observaţiile efectuate cu acea ocazie.
Plecând (inclusiv) de la concepţia legislativă actuală, potrivit căreia existenţa dezincriminării

se apreciază in concretoll],considerăm că inexistenţa infracţiunii pe motiv d
acoperă atât ipotezele în care fapta concretă nu se încadrează într-o normă de incriminare
din raţiuni legate de neîntrunirea elementelor normative constitutive corespunzătoare (lato
sensu) laturii obiective [ceea ce acoperă raportarea la conceptul de faptă (care nu mai este)
prevăzută de legea penală,in sensul definiţiei infracţiunii-a rt. 15 CP], cât şi ipotezele în care
fapta concretă nu se încadrează într-o normă de incriminare din raţiuni legate de neîntrunirea
elementelor normative constitutive corespunzătoare (lato sensu) laturii subiective [ceea ce
acoperă raportarea la conceptul de faptă (care nu este) săvârşită cu vinovăţie (cu forma de
vinovăţie anume impusă de lege), în sensul definiţiei infracţiunii - art. 15 CP][21. Apreciem
că această concepţie (existenţa unei cauze de excludere a infracţiunii pe motivul lipsei
tipicităţii - lato sensu - ca trăsătură esenţială a infracţiunii, atunci când fapta concret comisă
nu corespunde întru totul cu modelul dintr-o anumită normă de incriminare, indiferent dacă
incompatibilităţile sunt de natură obiectivă sau subiectivă) este corelată inclusiv cu dispoziţia
cuprinsă în art. 16 alin. (1) lit. b) CPP, potrivit căreia acţiunea penală nu poate fi pusă în
mişcare/exercitată în continuare atunci când fapta nu
a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege (împrejurare care, prin coroborare
cu dispoziţiile din art. 315 şi art. 396 CPP, atrage soluţia clasării sau - după caz - a achitării).
Cauzele justificative generale reprezintă împrejurări de excludere a infracţiunii, ca efect
al lipsei trăsăturii esenţiale a antijuridicitâţii (caracterului nejustificat al faptei). Practic,
această trăsătură esenţială a infracţiunii se consideră întrunită doarîn măsura în care nu se
verifică existenţa unei cauze justificative (examinarea efectuată pentru a determina existenţa
trăsăturii esenţiale a antijuridicităţii/caracterului nejustificat al faptei incriminate comise este
o evaluare de tip negativ: trăsătura esenţială în cauză există dacă lipseşte incidenţa cauzelor
justificative în raport de un anumit caz concret). în esenţă, cauzele justificative reprezintă
permisiuni legale (excepţionale) de comitere a unor fapte a căror săvârşire este, în mod obişnuit,
interzisă sub sancţiune penală. Prin reglementarea acestor instituţii extinctive de caracter
penal, legiuitorul înţelege să creeze un cadru normativ potrivit căruia, deşi anumite fapte
neconvenabile comise în realitatea concretă pot să apară drept tipice (corespund tiparului
legal al unei norme de incrim inare)-fiind, aşadar, fapte prevăzute de legea penală (comise,
cel puţin aparent/formal, cu vinovăţie) - , totuşi, în prezenţa unui anumit context strict şi
limitativ indicat, ele sunt permise/admise/justificate, dat fiind caracterul aparte/admis al
săvârşirii lor în împrejurarea respectivă (se poate aprecia că lipseşte, astfel, periculozitatea
socială infracţională propriu-zisă a făptuitorului).1
111Facem trimitere generică la tratarea anterioară a conceptului de (şi a modalităţilor posibile

sub care se poate concepe sistemul aprecierii acesteia: in abstracto, respectiv in concreto) în materia aplicării legii
penale în timp (art. 4 CP - legea de dezincriminare).
[2|în prima categorie s-ar putea integra ipotezele în care rezultatul infracţional specific unei norme de incriminare
de tip închis este realizat prin intermediul unui element material diferit de acela descris de legiuitor în cadrul
normei de incriminare ori situaţiile în care s-ar pune problema unei infracţiuni comisiv-omisive în absenţa întrunirii
condiţiilor prevăzute în art. 17 CP sau împrejurările în care o conduită tipică unei incriminări cu subiect activ special
ar fi comisă nemijlocit de către o persoană care nu întruneşte respectiva calitate (în cazul în care o faptă similară
nu ar avea incriminare distinctă într-o normă care nu impune nicio calitate specială subiectului activ) ş.a.m.d. în
a doua categorie de situaţii avem în vedere cazurile în care o persoană (ce întruneşte condiţiile generale ale
imputabilităţii) adoptă o conduită tipică sub aspect obiectiv, dar cu o altă formă de vinovăţie decât aceea anume
impusă de legiuitor pentru ca fapta să constituie infracţiune (în ipoteza în care nu ar exista nicio altă normă de
incriminare în care să poată fi încadrată juridic respectiva faptă, cu forma de vinovăţie existentă în cazul concret),
sau în absenţa oricărei forme de vinovăţie, dar fără ca astfel să se implice existenţa unei cauze de neimputabilitate
(spre exemplu, o situaţie în care să nu se poată verifica nici măcar existenţa unei culpe simple, dar fără a se ajunge
la întrunirea condiţiilor unui caz fortuit: cazul existenţei unei imposibilităţi strict subiective de prevedere a unui
rezultat anume, corelativ unei conduite particulare incriminate).
Potrivit actualei reglementări, legiuitorul penal român a instituit următoarele patru11'

cauze justificative generale: legitima apărare (art. 19 CP), starea de necesitate (art. 20 CP),
exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii (art. 21 CP), respectiv consimţământul
persoanei vătămate (art. 22 CP).
Fiind permisiuni legale de comitere, în prezenţa unor condiţii expres reglementate, a
unor fapte incriminate, legiuitorul le-a conferit (de principiu) un caracter de tip obiectiv, ele
producându-şi efectul in rem, asupra faptei, iar nu in personam, cu privire la făptuitor. Prin
urmare, în eventualitatea existenţei mai multor persoane care au conlucrat la comiterea
unei fapte incriminate justificate (care s-a comis nemijlocit în prezenţa contextului specific
al vreunei cauze justificative), reiese că efectul extinctiv de infracţiune se produce asupra
tuturor participanţilor la acea faptă, iar nu doar asupra unuia/unora dintre aceştia [sens în
care se prevede expres în art. 18 alin. (2) CP]. Altfel spus, permiţând - î n mod excepţional-
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (a unei fapte tipice sub aspect penal),
în cazul întrunirii (verificării) unor anumite condiţii legale, devine indiferentă identitatea
făptuitorului - legea permite oricui să comită acea faptă incriminată, în prezenţa condiţiilor
expres stipulate; aspectul conform căruia o persoană sau alta comite fapta în cauză, în
concret, în respectivele împrejurări, singură sau folosindu-se şi de contribuţia altor persoane,
devine (în principiu) irelevant!
Comiţând fapta (interzisă penal în condiţii obişnuite) cu permisiunea legii (în contextul
particular de săvârşire corespunzător existenţei unei cauze justificative), nu se
expune, în mod firesc, aplicării niciunei sancţiuni dintre cele reglementate în materie penală:
atât stabilirea/aplicarea/executarea pedepselor, cât şi a măsurilor educative, chiar şi a măsurilor
de siguranţă nu poate avea loc în ipoteza în care se reţine o cauză *[2].
Fapta săvârşită rămâne la simplul stadiu de faptă prevăzută de legea penală, ea neputându-se
aprecia drept infracţiune. De aici decurge condiţia ca fie tipică: nu se poate ridica
problema existenţei unei cauze justificative decât în raport de o faptă prevăzută de legea
penală (şi comisă, aparent/formal) cu vinovăţie (în forma solicitată de lege pe latura subiectivă
a conţinutului constitutiv al respectivei incriminări). Prin urmare, evaluarea existenţei sau
inexistenţei unei cauze justificative constituie un proces care se poate declanşa numai în
măsura în care fapta este determinată ca fiind tipică (iar clasarea/achitarea pe temeiul
prezenţei unei cauze justificative implică afirmarea faptului că activitatea săvârşită reprezintă
o faptă prevăzută de legea penală).
Cauzele de neimputabilitate constituie stări/situaţii/împrejurări cu valoare extinctivă
asupra trăsăturii esenţiale a imputabilităţii. Precum şi în cazul trăsăturii esenţiale a caracterului
nejustificat al faptei (antijuridicităţii acesteia), trăsătura esenţială a infracţiunii constând în
imputabilitate se consideră întrunită doar în măsura în care nu se verifică existenţa unei
cauze de neimputabilitate (examinarea efectuată pentru a determina existenţa trăsăturii
esenţiale a imputabilităţiifaptei incriminate comise, în sarcina subiectului activ al aceste
este o evaluare de tip negativ: trăsătura esenţială în cauză există dacă lipseşte incidenţa
cauzelor de neimputabilitate).
Pentru ca o faptă tipică (sub aspect obiectiv şi - aparent - subiectiv), care, în plus, este
lipsită de justificare legală (nu există cauze justificative reţinute), să constituie infracţiune
şi să genereze răspunderea penală şi sancţionarea penală a celui care a comis-o, este
111Numărul este convenţional (ia în considerare numărul de articole cuprinse în Capitolul II din Titlul II al Părţii
generale a Codului penal) şi relativ. Astfel, s-ar putea argumenta că reglementarea din art. 21 CP (după cum indică
însăşi denumirea sa marginală) cuprinde grupate două cauze justificative, iar nu una singură, ceea ce ar ridica
numărul cauzelor justificative generale la cinci.
[2) Potrivit art. 107 alin. (2) CP, „Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută
de legea penală, nejustificată".
necesar ca respectiva faptă neconvenabilă să îi poată fi atribuită/imputată acestuia, să i

se poată reproşa legal/formal, din punct de vedere juridic, că a săvârşit-o, că a adoptat un
comportament pe care trebuia să îl evite, la solicitarea expresă a legii. O astfel de atribuire/
imputare/reproşare nu se poate realiza însă în raport de anumite categorii de persoane, care
s-au găsit, la momentul comiterii faptei incriminate nejustificate, sub imperiul unor stări
subiective/proprii/particulare/personale care au împiedicat conştientizarea clară, deplină a
caracterului penal al faptei comise sau care au împiedicat făptuitorul să fie stăpân pe actele
sale. Asemenea ipostaze exclud reproşabilitatea/imputabilitatea faptei în sarcina făptuitorului
şi înlătură periculozitatea infracţională a acestuia (nu însă, întotdeauna, şi periculozitatea sa
naturală - de unde şi posibilitatea legal reglementată ca, în eventualitatea intervenţiei unei
cauze de neimputabilitate, spre deosebire de aceea a reţinerii unei cauze justificative, să fie
incidente acele sancţiuni de drept penal cu rol preventiv, constând în măsuri de siguranţă111).
Actuala reglementare penală din ţara noastră prevede următoarele (opt)[2) cauze generale de
neimputabilitate: constrângerea fizică (art. 24 CP), constrângerea morală (art. 25 CP), excesul
neimputabil [de legitimă apărare, respectiv de stare de necesitate, potrivit art. 26 alin. (1)
şi (2) CP], minoritatea făptuitorului (în considerarea anumitor segmente de vârstă, conform
art. 27 CP), iresponsabilitatea (art. 28 CP), intoxicaţia (în anumite condiţii, potrivit art. 29 CP),
eroarea (de fapt şi de drept, respectiv eroarea asupra tipicităţii şi asupra imputabilităţii, în
reglementarea generală a art. 30 CP)[31, cazul fortuit (art. 31 CP).
Fiind cauze personale, individuale (subiective), care privesc situaţia particulară specifică a
fiecărei persoane în parte, reiese că, în ipoteza săvârşirii în participaţie a unei fapte incriminate
şi nejustificate, ar fi posibil ca activitatea să fie imputabilă unor subiecţi activi, dar nu şi altora
(de pildă, unul dintre cei care comit împreună fapta ar putea fi minor nerăspunzător penal,
un altul ar putea fi iresponsabil, un altul s-ar putea afla sub imperiul erorii, în timp ce altul
sau alţii să nu se găsească în niciuna dintre aceste situaţii sau în altele reprezentând cauze de
neimputabilitate). Prin urmare, legiuitorul a dispus, prin contrast cu reglementarea cauzelor
justificative, că „Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanţilor,
cu excepţia cazului fortuit" [art. 23 alin. (2) CP]. Altfel spus, cauzele de neimputabilitate
produc efecte in personam, ca regulă (cu excepţia, expres prevăzută, a cazului fortuit)141.*1 2
111Conform art. 107 alin. (2) CP (citat anterior).

121 Numărul este convenţional (ia în considerare numărul de articole cuprinse în Capitolul III din Titlul II al
Părţii generale a Codului penal) şi relativ. Astfel, s-ar putea argumenta că reglementarea excesului neimputabil
cuprinde, în realitate, două cauze de neimputabilitate distincte (excesul neimputabil de legitimă apărare şi excesul
neimputabil de stare de necesitate), dar şi că ar fi posibil a se indica generic constrângerea drept o singulară cauză
de neimputabilitate (precum era reglementată în fostul Cod penal), cu două sub-forme de manifestare (fizică şi
morală, care uneori se îmbină în mod strâns în considerarea anumitor cazuri concrete).
[31în art. 30 CP sunt reglementate, la un loc, mai multe tipuri de eroare, purtătoare ale unor naturi juridice diferite
[nu toate formele erorii astfel reglementate înlăturând caracterul infracţional al faptei - spre exemplu, eroarea
asupra unei agravante, conform art. 30 alin. (3) CP, nu este cauză de excludere a infracţiunii]. Potrivit unei părţi a
doctrinei, doar eroarea reglementată în alin. (5) al art. 30 CP poate fi calificată drept cauză de neimputabilitate, în
timp ce eroarea prevăzută de art. 30 alin. (1) şi (2) CP, respectiv de art. 30 alin. (4) prin raportare la alin. (1) şi (2) CP
ar reprezenta o cauză de excludere a infracţiunii pe motivul lipsei de tipicitate subiectivă (cauză de atipicitate, prin
înlăturarea vinovăţiei). Vom reveni asupra acestor aspecte, dezvoltându-le, în momentul prezentării particulare a
erorii, în secţiunea destinată cauzelor de neimputabilitate.
[4] După cum vom relua şi dezvolta în cadrul analizei cazului fortuit (în secţiunea care tratează cauzele de
neimputabilitate), excepţia cazului fortuit de la regula caracterului in personam al efectelor produse de cauzele
de neimputabilitate reprezintă elementul care separă această instituţie de situaţia în care fapta nu este tipică -
aşadar, nu constituie infracţiune - ca efect al absenţei vinovăţiei, fie chiar şi în forma ei cea mai simplă: culpa
fără prevedere (drept urmare a unei imposibilităţi subiective de prevedere a rezultatului ilicit). Pe de altă parte,
în pofida acestui aspect, considerăm că originea subiectivă a cazului fortuit (neprevederea rezultatului), ulterior
generalizată, precum şi lipsa caracterului strict absolut al acestei generalizări reprezintă temeiuri în considerarea
c) în funcţie de criteriul caracterului lor obiectiv sau subiectiv şi al modului în care se

răsfrâng sau nu asupra altor persoane care au participat la comiterea aceleiaşi activităţi
(fapte), cauzele de excludere a infracţiunii (de asemenea, în mod similar cu alte categorii de
instituţii penale denumite cauze) se clasifică în cauze reale şi cauze personale.
Cauzele reale îşi produc efectul (obiectiv) asupra faptei în sine, prin urmare, consecinţa
lor este reflectată asupra oricărei persoane care a fost implicată activ în săvârşirea acelei
activităţi (de ele beneficiază toţi participanţii, odată stabilită existenţa lorîn considerarea unei
anumite fapte concret săvârşite). Această însuşire este adesea exprimată (în mod sintetic)
prin formula: efecte (care se produc) in rem. Sunt astfel de cauze de excludere a infracţiunii
cauzele justificative şi unele cauze care înlătură prevederea în legea penală (dezincriminarea,
precum şi cauzele de atipicitate obiectivă111).
Cauzele personale de excludere a infracţiunii (după cum le indică şi denumirea) sunt instituţii
de natură subiectivă, individuală, care pot caracteriza o anumită persoană, fără a implica, în
mod necesar, răsfrângerea efectului lor extinctiv de infracţiune şi asupra altor participanţi
la săvârşirea aceleiaşi fapte (la comiterea respectivei activităţi). Drept urmare, de efectul
lor de excludere a infracţiunii va beneficia doar persoana (autorul sau participantul) care le
verifică individual121, iar nu (automat) toate persoanele implicate activîn săvârşirea respectivei
fapte. Această însuşire este adesea exprimată (în mod sintetic) prin formula: efecte (care se
produc) in personam. Sunt astfel de cauze de excludere a infracţiunii cauzele de neimputabilitate
şi unele cauze care înlătură prevederea în legea penală (cauzele de atipicitate subiectivă131).
Aceste deosebiri dintre categoriile de cauze care exclud infracţiunea impun o ierarhie a
acestora, utilă în situaţiile în care ar exista un concurs de asemenea cauze (o suprapunere
a mai multor tipuri de cauze de excludere a infracţiunii în raport de una şi aceeaşi speţă
concretă). Astfel, vor avea prioritate de aplicare cauzele de , atât în raport de
cauzele justificative, cât şi de cele de neimputabilitate (dacă fapta efectiv comisă nu poate
fi apreciată ca fiind prevăzută de legea penală, nu mai prezintă relevanţă - din punct de
vedere al dreptului penal - nici justificarea sa, nici lipsa de imputabilitate în raport de
persoana făptuitorului). în măsura în care fapta săvârşită este tipică, vor avea prevalenţă
cauzele justificative, faţă de cauzele de neimputabilitate.*13
2
cărora cazul fortuit a fost reglementat în rândul cauzelor de neimputabilitate, iar nu al cauzelor justificative, deşi
produce efecte in rem (precum acestea din urmă).
[1] De pildă, dacă se constituie un grup ocazional (participaţie) pentru săvârşirea unei fapte de lovire (o persoană
o instigă pe alta să lovească victima, iar o altă persoană păzeşte locul în care urmează a se comite fapta, pentru a
nu fi surprins autorul de către terţe persoane), dar persoana care şi-a asumat rolul de autor (cel care urmează a
comite nemijlocit fapta) nu reuşeşte să atingă victima cu palma peste faţă, atunci s-a săvârşit doar o tentativă de
lovire, faptă irelevantă penal, aspect de care vor beneficia toate persoanele implicate activîn comiterea acestei
activităţi. Sau, dacă se realizează o uzurpare de calităţi oficiale dintre acelea care nu implică exerciţiul autorităţii de
stat, existând mai multe persoane care şi-au adus contribuţii specifice, în comun, în acest sens (instigare/ajutare/
uzurpare nemijlocită a calităţii respective), sau dacă se uzurpează, în acest context, chiar o calitate oficială care
implică exerciţiul autorităţii de stat, dar fără a se îndeplini concomitent sau ulterior vreun act legat de acea calitate,
nu se va putea reţine pentru niciun participant infracţiunea prevăzută de art. 258 CP.
[2] Este posibil ca mai mulţi participanţi să beneficieze, deopotrivă, de efectul unei asemenea cauze, dar nu
pentru că aceasta ar produce efecte in rem, ci pentru că fiecare în parte întruneşte, deopotrivă, condiţiile reţinerii
sale în mod individual. De pildă, dacă mai mulţi minori nerăspunzători penal vor colabora pentru a comite un furt,
fapta nu se va constitui drept infracţiune în raport de niciunul dintre ei, ca efect al incidenţei individuale (reluată,
separat, pentru fiecare în parte) a cauzei de neimputabilitate reprezentate de minoritatea făptuitorului.
[3] De pildă, dacă un grup de persoane, ocazional constituit, participă la săvârşirea unei fapte care este incriminată
de legea penală doar atunci când se comite cu intenţie, iar una dintre persoanele din acel grup comite fapta din
culpă, atunci faţă de acest făptuitor nu se poate reţine comiterea unei infracţiuni, în timp ce restul participanţilor
urmează a răspunde penal (dacă sunt întrunite, în privinţa lor, toate celelalte condiţii necesare pentru aceasta).
Formele sub care se clasifică aceste cauze de excludere a infracţiunii, derivate din criteriile
de clasificare indicate, se pot, desigur, combina între ele, rezultând - după caz - cauze de
atipicitate generale, respectiv speciale; cauze justificative generale, respectiv speciale; cauze
de neimputabilitate generale, respectiv speciale. în continuare, vom concentra asupra
cauzelor generale de excludere a infracţiunii reprezentate de cauzele justificative şi cauzele
de neimputabilitate. Prezentarea diverselor cauze speciale de excludere a infracţiunii cade în
sarcina lucrărilor de drept penal - partea specială (cu ocazia analizei conţinutului normativ
al dispoziţiilor legale prin care sunt incriminate conduitele cărora le sunt ataşate, corelativ,
respectivele cauze speciale de excludere a infracţiunii). în ceea ce priveşte problematica
instituţiilor care pot fi considerate cauze generale de atipicitate, aceasta este inclusă analizei
în cadrul altor părţi de tratare a materiei dreptului penal, partea generală (şi anume fie
cu ocazia expunerii specificului dezincriminării, fie în cadrul dedicat prezentării aspectelor
legate de conţinutul analitic/juridic/constitutiv al infracţiunii).
Tipuri de cauze care exclud infracţiunea

(după criteriile de clasificare)
Secţiunea a 2-a. Cauzele justificative

§1. Generalităţi
Conform dispoziţiei din art. 18 alin. (1) CP, se stabileşte că „Nu constituie infracţiune
fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute
de lege". în cuprinsul Capitolului II („Cauzele justificative") din Titlul II („Infracţiunea") al
Părţii generale a Codului penal, legiuitorul a reglementat expres următoarele situaţii cărora
le-a conferit natura juridică de cauze justificative generale (cauze generale obiective - în
p rin cip iu -d e excludere a caracterului penal al faptei incriminate comise): legitima apărare
(art. 19 CP), starea de necesitate (art. 20 CP), exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei
obligaţii (art. 21 CP), consimţământul persoanei vătămate (art. 22 CP).
Corelând prevederea din art. 18 CP cu aceea cuprinsă în art. 15 CP - prin care se stabileşte
definiţia legală a infracţiunii - , reiese că existenţa unei cauze justificative exclude reţinerea
infracţiunii, prin înlăturarea unei anumite trăsături esenţiale a acesteia: caracterul nejustificat
al faptei săvârşite (antijuridicitatea). După cum s-a precizat deja, efectul unei cauze extinctive
a unei instituţii fundamentale (prioritare) de drept penal se reflectă, implicit, asupra tuturor
instituţiilor fundamentale consecutive. Astfel, dacă operează o cauză justificativă, fapta nu
va mai constitui infracţiune, prin urmare, nu vor (mai) exista nici răspundere penală pentru
aceasta, nici posibilitatea stabilirii unei sancţiuni de drept penal (evident, nici obligaţia de a
executa o astfel de sancţiune juridică)111. Sub acest din urmă aspect, este de subliniat faptul
că, în prezenţa unei cauze justificative, legiuitorul nu permite stabilirea/aplicarea niciunei
sancţiuni de drept penal (iar nu doar a niciunei sancţiuni penale propriu-zise). Astfel, în afară
de interdicţia de stabilire/aplicare a pedepselor sau măsurilor educative, atunci când s-a
reţinut existenţa unei cauze justificative nu se pot dispune nici măcar măsuri de siguranţă
[conform art. 107 alin. (2) CP, pentru a se putea lua o măsură de siguranţă, trebuie să se fi
comis o faptă prevăzută de legea penală nejustificată, or, în prezenţa unei cauze justificative,
fapta devine justificată].
Este util de precizat şi faptul că reţinerea unei cauze justificative produce, de regulă,
efecte juridice care transcend sferei dreptului penal. Astfel, o atare soluţie atrage nu doar
excluderea existenţei infracţiunii (aşadar, implicit, inexistenţa răspunderii penale), ci şi (adesea)
o excludere/înlăturare a răspunderii civile pentru eventualul prejudiciu apărut ca urmare a
comiterii faptei care beneficiază de justificare*121.
în prezenţa unei cauze justificative se consideră, practic, că legiuitorul însuşi a permis (în
mod predeterminat) destinatarilor legii penale să comită, la nevoie (în cadrul strict reglementat
şi în prezenţa condiţiilor exprese a căror întrunire cumulativă conduce la reţinerea respectivei
cauze justificative), o faptă pe care, în alte împrejurări (în mod firesc, în condiţii obişnuite), o
111Aceste consecinţe secundare ale incidenţei unei cauze justificative nu permit însă calificarea sa drept cauză
de înlăturare a răspunderii penale ori drept cauză de nepedepsire sau cauză de înlăturare a executării sancţiunii
penale (reiterăm faptul că aceste concepte fac referire la tipuri distincte de cauze cu efect extinctiv asupra altor
instituţii fundamentale de drept penal decât instituţia infracţiunii). Cauzele justificative rămân a fi calificate (corect),
în toate cazurile, sub aspectul naturii lor juridice, drept cauze de excludere a infracţiunii (cauze care înlătură
caracterul penal al faptei).
121 Conform art. 1360-1362 şi art. 1364 (dar şi art. 1353) C. civ., sunt prevăzute dispoziţii specifice potrivit
cărora, în anumite limite şi condiţii, legitima apărare, starea de necesitate sau îndeplinirea unei activităţi impuse
ori permise de lege reprezintă (ori exerciţiul drepturilor), din perspectiva dreptului civil, cauze de înlăturare a
răspunderii civile delictuale (care decurge, adeseori, din săvârşirea unei fapte incriminate). A se vedea şi V. Pasca,
op. cit. (2014), p. 202.
interzice şi o reprimă ca reprezentând infracţiune. Ca atare, cauzele justificative sunt permisiuni

legale (excepţionale) de săvârşire a unor fapte incriminate (tipice)[1].
Prin reglementarea acestora se dă expresie juridică principiului de echitate potrivit căruia
nu este posibil ca ordinea juridica (dreptul pozitiv) să interzică şi să permită, deopotrivă, în
acelaşi timp, un anumit gen de comportament social1 [2]3
. Pe de altă parte, prin intermediul
4
cauzelor justificative se valorifică acea concepţie firească (desprinsă din observarea empirică
a realităţii înconjurătoare şi din valorificarea logică a experienţelor trecutului) potrivit căreia,
a d eseo rieste necesară stipularea unor excepţii chiar şi de la cele mai inflexibile (rigide,
importante) reguli de conduită socială, dată fiind natura deosebită a unor împrejurări concrete
care au aptitudinea de a nuanţa, în forme specifice, standardele comportamentale uzuale,
general valabile.
Derivă din cele astfel indicate împrejurarea că o condiţie implicită în analiza oricărei
cauze justificative o reprezintă comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, a unei fapte
incriminate (tipice)l3]. Dacă fapta comisă nu ar fi una prevăzută de legea penală (tipică, sub
acest aspect, în raport de textul unei norme de incriminare, aşadar, corespunzătoare în
fapt tiparului legal al unei fapte interzise de către legiuitor în abstract), atunci ar fi inutilă
determinarea existenţei sau inexistenţei unei cauze justificative, căci fapta nu ar reprezenta,
oricum (ab initio), o infracţiune141.
Existenţa tipicităţii (stabilirea împrejurării că activitatea efectiv comisă este prevăzută de
legea penală, că este corespunzătoare descrierii unei fapte interzise penal printr-o normă
de incriminare) naşte o aparenţă (prezumţie relativă) de antijuridicitate. Din moment ce
legiuitorul a descris penal un anumit tip de faptă (şi a interzis astfel comiterea acesteia de
către destinatarii săi), reiese că, în condiţii fireşti/normale, adoptarea respectivei conduite
este considerată contrară ordinii de drept instituite şi ocrotite penal. Acest caracter al faptei
[1] „(...) cauza justificativă constituind astfel o excepţie de la norma de incriminare" - V. Pasca, op. cit. (2014),
p. 201.
[2] „(...) o faptă nu poate fi în acelaşi timp licită şi ilicită, şi infracţiune, şi faptă permisă"-V. Pasca , op. cit. (2014),
p. 201.
[3] De principiu, în raport de situaţia cauzelor justificative, se poate aprecia că examenul de tipicitate impus
de către legiuitor nu este deplin (complet), acesta vizând cu predilecţie verificarea tipicităţii sub aspect obiectiv
(fapta să fie prevăzută de legea penală, să existe o corespondenţă obiectivă între conduita adoptată în concret şi
tiparul legal obiectiv al unei norme de incriminare), iar nu propriu-zis şi sub aspect subiectiv (forma de vinovăţie).
Cu toate acestea, după cum vom releva (cel puţin) în raport de anumite cauze justificative (a se vedea dezvoltările
referitoare la unele probleme speciale în materia legitimei apărări, respectiv a stării de necesitate), analiza unor
aspecte de natură subiectivă privitoare la fapta săvârşită nu este cu totul exclusă din evaluarea tipicităţii, ca
examen prealabil (şi/) sau concomitent stabilirii existenţei (sau inexistenţei) unei cauze justificative (şi, astfel, din
examenul de stabilire a prezenţei sau lipsei trăsăturii esenţiale a infracţiunii constând în caracterul nejustificat/
antijuridic al faptei).
[4] Nimic mai inutil, de pildă, pentru organul judiciar penal, decât a verifica juridicitatea sau antijuridicitatea
unei fapte de traversare neregulamentară a străzii de către un pieton (prin loc nemarcat pentru traversare sau
pe culoarea roşie a semaforului). în măsura în care ar fi sesizat cu o asemenea faptă, acel organ judiciar urmează
a se degreva de cauza respectivă prin simpla stabilire a lipsei sale de relevanţă penală prin aceea că este atipică
(nu este prevăzută de legea penală), reprezentând, eventual, un alt tip de ilicit decât cel penal (în speţă, ilicit
administrativ, contravenţional), fiind de competenţa de soluţionare (sancţionare) a unui alt organ al statului. Atunci
însă când fapta este tipică din punct de vedere penal (de pildă, în urma respectivei traversări bruşte, pietonul a
determinat un conducător auto să desfăşoare o manevră riscantă de evitare, motiv pentru care s-a produs un
accident de trafic rutier soldat cu pierderea unei vieţi omeneşti), devine de interes analiza în urma căreia să se
constate caracterul antijuridic sau juridic al faptei (astfel, de exemplu, dacă pietonul a traversat neregulamentar,
pentru că nu dorea să parcurgă distanţa suplimentară până la trecerea de pietoni/să aştepte schimbarea luminii
semaforului, atunci fapta sa este antijuridică şi poate reprezenta infracţiune de ucidere din culpă; dacă însă acesta
a traversat neregulamentar, deoarece era singura modalitate prin care putea să scape de un urmăritorînarmat care
ameninţa în mod real/serios să îl ucidă, atunci, în anumite condiţii - de principiu, cele ale stării de necesitate -,
fapta sa poate fi apreciată drept permisă de ordinea juridică, cu urmarea neconvertirii acesteia în infracţiune).
(antijuridicitatea/contrarietatea cu ordinea juridică generală/nejustificarea), necesar pentru

reţinerea sa drept infracţiune, se consolidează prin verificarea (cu efect negativ) în urma
căreia nu se confirmă prezenţa niciunei cauze justificative (permisiuni legale de săvârşire a
faptei) în contextul particular în care a fost adoptată respectiva conduită.
Din contră, atunci când se identifică existenţa condiţiilor necesare pentru reţinerea unei
asemenea cauze justificative, aparenţa de antijuridicitate (de caracter ilicit penal) a faptei
concret comise în acele împrejurări este înlăturată. Practic, activitatea comisă este apreciată
drept juridică, legală, permisă de ordinea de drept, în condiţiile anume determinate în care
a fost săvârşită (care corespund prevederii cerinţelor de existenţă a unei anumite cauze
justificative).
Identificarea motivelor (fundamentului explicativ) în considerarea cărora legiuitorul
instituie şi recunoaşte cauzele justificative constituie un demers teoretic interesant, dar, în
egală măsură, sinuos (relativ), doctrina identificând, de-a lungul timpului, mai multe raţiuni
care ar putea întemeia decizia normativă de a conferi unei anumite stări/situaţii/împrejurări
(etc.) statutul de cauză justificativă. Au fost relevate, astfel (printre altele):
- concepţia utilităţii sociale a faptei comise într-un anumit context particular (spre
exemplu, în cazul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală în stare de necesitate, se
poate distruge o valoare economică pentru a salva viaţa unei fiinţe umane);
- concepţia protecţiei legale superioare a unei valori n detrimentul alteia111, într-o
ipoteză faptică în care mai multe valori sociale sunt periclitate (de pildă, în cazul comiterii
unui omor în stare de legitimă apărare, atât viaţa victimei iniţiale, cât şi a agresorului iniţial
sunt periclitate, dar, pentru că această periclitare îi este imputabilă agresorului iniţial, s-ar
putea considera că legea îi permite victimei iniţiale să se apere, chiar prin suprimarea vieţii
agresorului său, deoarece, între cele două valori sociale teoretic egale - viaţa a doi membri
ai grupului social - , legiuitorul conferă protecţie superioară valorii sociale aparţinând celui
nevinovat, în detrimentul valorii sociale corespunzătoare ataşate unui individ care, prin
adoptarea unui comportament antijuridic, s-a situat în afara cadrului legal ş i-p rin urmare -
a protecţiei conferite de acesta);
- concepţia delegării şi exercitării excepţionale a unui atribut de putere publică (apanaj al
suveranităţii statului), în cazul unei situaţii faptice în care organele competente ale statului nu
pot interveni, obiectiv, pentru a-şi îndeplini ele însele, în mod efectiv şi eficient, respectivul
atribut de autoritate (spre exemplu, este cazul celui atacat, pe care statul are obligaţia să
îl protejeze, iar atunci când nu o poate realiza în mod concret, îi transferă ad-hoc dreptul
de a se proteja singur);
- concepţia lipsei de interes în ocrotirea unei încorporări particulare a unei valori sociale
generic protejate (de pildă, este cazul în care o anumită faptă incriminată se comite în prezenţa
consimţământului persoanei vătămate, dacă aceasta este titulara respectivei încorporări
particulare a valorii sociale atinse, în măsura în care acea valoare socială este una cu privire
la care se apreciază că titularul are un drept legal de dispoziţie); etc.
Oricare ar fi fundamentul (singularsau-m ai probabil-m ultiplu al) cauzelor justificative,
cert este că aceste împrejurări, constituind permisiuni legale de comitere a unei (anumite)
fapte incriminate, reiese că, în prezenţa condiţiilor lor de existenţă (normativ reglementate),
fapta comisă nu mai întruneşte o trăsătură esenţială necesară pentru a constitui infracţiune:
nu mai prezintă caracter nejustificat (este justificată), nu mai are caracter antijuridic (este
juridică, conformă cu ordinea de drept), devine permisă (licită). Această particularitate a
cauzelor justificative le conferă, de principiu, un caracter obiectiv: motivul lipsei de relevanţă
111în acest sens, a se vedea (de pildă) V. Pasca , op. cit. (2014), p. 201.
penală a comportamentului adoptat, într-un anumit context particular, tinde a ţine de fapta
în sine şi de împrejurările săvârşirii acesteia (motivare reală), mai mult decât de persoana
care a comis-o (motivare subiectivă).
Drept urmare, legiuitorul a prevăzut expres că, în situaţia în care la comiterea unei asemenea
fapte săvârşite în prezenţa condiţiilor de existenţă a unei cauze justificative participă mai
multe persoane, prezenţa cauzei şi efectul corespunzător (excluderea caracterului infracţional
al faptei) nu se va analiza, respectiv produce individual, separat pentru fiecare participantîn
parte, ci, răsfrângă ndu-se asupra faptei (efect obiectiv, material, in rem), cauza justificativă
va profita deopotrivă tuturor participanţilor la aceasta: „Efectul cauzelor justificative se
extinde şi asupra participanţilor" [art. 18 alin. (2) CP]. Din moment ce fapta este permisă în
contextul particular al comiterii sale, nu mai contează cine a săvârşit-o efectiv, căci legiuitorul
nu o mai interzice în acele împrejurări (de principiu, aceeaşi permisiune ar fi avut-o oricare
altă persoană care ar fi acţionat într-un context similar)111.
în acest context (efectele cauzelorjustificative în caz de pluralitate ocazională de făptuitori),
este de precizat că, de principiu, verificarea întrunirii condiţiilor de incidenţă a cauzelor
justificative se realizează în raport de persoana care a comis nemijlocit fapta incriminată
(autorul). Odată justificată fapta comisă de acesta, reiese că juridicitatea ei (caracterul licit)
este în mod corespunzător reflectată asupra participanţilor la săvârşirea sa, fără a mai fi
necesară reluarea verificării întrunirii condiţiilor de existenţă a acelei cauze justificative (şi)
faţă de fiecare participantîn parte, în mod individual (se asigură, astfel, inclusiv o dimensiune
de celeritate a procesului penal). Pentru că textul normativ [art. 18 alin. (2) CP] nu distinge,
se impune soluţia logică potrivit căreia beneficiul cauzei justificative reţinute faţă de autor
va profita oricărui participant, indiferent de contribuţia concretă adusă la comiterea faptei
prevăzute de legea penală (instigator, complice sau coautor)*121.
Sub acest aspect (efectul de excludere a infracţiunii, care se produce in rem), este de
punctat o deosebire (cea mai evidentă) între cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate.
Acestea din urmă constituie, de asemenea, instituţii (cauze) legale care au rolul de a exclude
caracterul infracţional al faptei comise (faptă prevăzută de legea penală), cu diferenţa că
efectul respectiv se produce, în situaţia cauzelor de neimputabilitate, in personam (individual,
asupra fiecărei persoane în parte, dintre cele care au conlucrat ocazional la săvârşirea faptei
incriminate), cu unica derogare (expres prevăzută) a cazuluifortuitl3]. Excluderea infracţiunii
nu se produce, în cazul neimputabilităţii, pe motiv că săvârşirea faptei incriminate ar fi
111Această caracteristică tinde a acredita cauzele justificative drept cauze strict obiective, reale. în doctrină s-a
afirmat: „Cauzele justificative au efect cu privire la toţi participanţii, deoarece ei contribuind la săvârşirea aceleiaşi
fapte, unicitatea faptei şi caracterul general al cauzelor justificative nu pot permite ca o faptă să fie licită pentru
unii şi ilicită pentru alţii" - V. Pasca, op. cit. (2014), p. 201. Totuşi, după cum am mai precizat (aspect asupra căruia
vom reveni), se poate uneori discuta despre anumite aspecte particulare de ordin subiectiv în aprecierea existenţei
unor cauze justificative, ceea ce este de natură a relativiza afirmaţia conform căreia acestea sunt cauze pur (strict)
obiective, ridicând unele probleme (controverse) în doctrina penală cu privire la (eventuale) particularităţi subiective
necesare pentru reţinerea justificării unei fapte prevăzute de legea penală.
121S-ar putea discuta, eventual, ipoteza inversă, în care condiţiile unei cauze justificative s-ar impune cu evidenţă
ca existând în raport de persoana unui participant (secundar) la comiterea faptei (şi anume faţă de instigator sau
de complice). Este oare necesar, într-o atare ipoteză, a se proba existenţa cerinţelor cauzei justificative, în mod
particular, în raport de persoana autorului (unui coautor) sau întrunirea condiţiilor (de principiu, obiective ale)
justificării faptei, faţă de unul dintre participanţi, atrage automat justificarea întregii fapte, în raport de toate celelalte
persoane implicate în comiterea acesteia (alţi participanţi, precum şi autorul/coautorii)? Pentru acest aspect, a se
vedea tratarea subsecventă (selectivă) a unor probleme speciale în materia legitimei apărări.
131Asupra motivului pentru care considerăm că, în ciuda împrejurării că produce efecte in rem, cazul fortuit
este reglementat, totuşi, drept cauză de neimputabilitate (iar nu drept cauză justificativă) vom reveni (în punctul
unde tratăm cazul fortuit, în materia cauzelor de neimputabilitate).
permisă de lege, în contextul particular al comiterii sale, ci din raţiuni de natură personală
(subiectivă, individuală), care împiedică imputarea faptei în sarcina unei anumite persoane
(menţinându-se însă, de principiu, posibilitatea imputării acesteia în raport de o altă persoană
care ar participa la săvârşirea ei, alături de beneficiarul unei cauze de neimputabilitate).
în plus, (după cum am menţionat deja) efectul extinctiv al cauzelor justificative (al unora
dintre acestea) se extinde uneori şi asupra unor consecinţe juridice extrapenale care pot
decurge din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, ceea ce nu este specific şi
intervenţiei unei cauze de neimputabilitate.
Reiterăm precizarea conform căreia, sub aspect proce
justificative fie va împiedica demararea procesului penal (dacă acesta nu a început), fie va
atrage soluţia clasării (în faza de urmărire penală - art. 315 CPP), respectiv soluţia achitării [în
faza de ju decată-art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. d) teza I CPP]. De menţionat
şi faptul că achitarea pe motivul existenţei unei cauze justificative aparţine categoriei de soluţii
procesuale penale care este considerată (legal/oficial) a fi cea mai profitabilă (benefică) soluţie
pentru inculpat. Dovadă în acest sens stă faptul că, în cazul achitării pe motiv de existenţă
a unei cauze justificative, nu se prevede posibilitatea ca inculpatul să solicite continuarea
procesului penal (precum se întâmplă în raport de o achitare pronunţată pe motiv de reţinere
a unei cauze de neimputabilitate)111, căci, practic (dintr-o accepţiune formală), nu există nicio
soluţie procesuală penală mai profitabilă pentru un inculpat decât achitarea pe temei de
justificare a faptei incriminate comise (cu excepţia, eventual, a împrejurării că fapta comisă
nu constituie infracţiune prin lipsa tipicităţii sale).
Trebuie menţionat, ca regulă, că momentul în raport de care urmează a se întreprinde
verificarea existenţei condiţiilor necesare pentru a f i incidente cauzele justificative (în general)
este reprezentat de data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. întrunirea cerinţelor
respective la un moment ulterior acestei date nu poate conduce la justificarea faptei comise,
în măsura în care condiţiile în cauză nu au existat atunci când fapta a fost efectiv săvârşită. în
ipoteza activităţilor incriminate care prezintă durată de desfăşurare în timp (fapte continue,
continuate, de obicei, progresive), întrunirea condiţiilor de existenţă specifice unei cauze
justificative (a oricăreia dintre acestea) trebuie să fie reţinută (să subziste) pe întreaga
durata a comiterii faptei. Dacă aceste cerinţe ar fi constatate doar în raport de un anumit
segment al comiterii unei asemenea fapte tipice (sub aspect penal), nu s-ar putea justifica
săvârşirea întregii activităţi (partea neacoperită de cauza justificativă ar rămâne aptă de
calificare drept infracţiune).
Doctrina a identificat însă drept excepţiede la această regulă situaţia
adagiului latin actio libera in causa (actio libera in sua causa). Sintagma indică ipotezele în care
se poate dovedi că o persoană, deşi a acţionat la momentul comiterii unei fapte prevăzute
de legea penală în condiţiile (formal îndeplinite pe moment ale) unei cauze de excludere a
infracţiunii, a contribuit totuşi, în mod imputabil, la naşterea/apariţia/crearea respectivei
cauze, la un moment anterior (când era liberă să acţioneze, fără a se afla sub presiunea/
incidenţa respectivei cauze de excludere a infracţiunii, când era, aşadar, stăpână pe faptele
sale)*121. Reprezintă un punct de consens în literatura de specialitate împrejurarea că, atunci
când se reţine existenţa situaţiei de actio libera in causa, beneficiul cauzei de excludere a
111A se vedea dispoziţiile art. 18 CPP.

121 Este indiscutabilă existenţa situaţiei reprezentate de actio libera in causa atunci când se reţine intenţia (de
regulă, premeditată a) făptuitorului în crearea condiţiilor de existenţă a unei cauze de excludere a infracţiunii,
la un moment anterior săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală (sub imperiul respectivei cauze special
declanşate). Se poate discuta măsura în care s-ar putea reţine actio libera in causa (şi cu ce efecte asupra situaţiei
făptuitorului) atunci când se determină că acesta a creat din culpă, la un moment anterior comiterii unei fapte
infracţiunii aparent (formal) incidente trebuie să fie refuzat făptuitorului, fapta comisă de
către acesta urmând a fi aptă de calificare drept infracţiune. Aşadar, consecinţa situaţiei
actio libera in causa în raport de cauzele justificative este anihilarea efectului acestora
(nejustificarea faptei, menţinerea antijuridicităţii acesteia, deci aptitudinea calificării faptei
drept infracţiune)111.
E X E R C IT A R E A
UNUI D REPT
C O N SIM Ţ Ă M Â N T U L
L E G IT IM A STA R E A DE SAU
PER SO AN EI
APĂRARE N ECESITATE ÎN D EPLIN IREA
VĂTĂM ATE
UNEI
O B L IG A Ţ II
§2. Legitima apărare
2.1. Preliminarii
Prima dintre cauzele justificative generale reglementate de actuala noastră lege penală
este legitima apărare. Potrivit art. 19 alin. (1) CP, se stabileşte expres că „Este justificată fapta
prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare". Prin urmare, în cazul în care fapta
incriminată (tipică) este comisă în prezenţa condiţiilor de existenţă privind legitima apărare,
ea nu va constitui infracţiune, rămânând doar la stadiul de faptă prevăzută de legea penală
[soluţia reiese din coroborarea art. 19 alin. (1) CP cu dispoziţia din art. 18 alin. (1) CP: „Nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele
justificative prevăzute de lege"].*1
prevăzute de legea penală (sub imperiul unei cauze de excludere a infracţiunii), condiţiile favorabile care au permis
apariţia respectivei cauze.
[1] Vom relua problematica ipotezelor de actio libera in causa ulterior tratării punctuale a cauzelor justificativ
şi a cauzelor de neimputabilitate, într-o secţiune comună referitoare la unele probleme speciale care pot interveni
în raport de cauzele (generale) de excludere a infracţiunii.
Legiuitorul stipulează expres (şi limitativ) care sunt condiţiile de existenţă a legitimei
apărări, definind-o pe aceasta, sintetic, în cuprinsul art. 19 alin. (2) CP: „Este în legitimă
apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi
injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general,
dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului". Este reglementată, astfel, instituţia
legitimei apărări (proprii/perfecte/propriu-zise)ll], cu natura juridică de cauză generală de
excludere a infracţiunii-cauză justificativă, „recunoscându-se că în anumite condiţii ordinea
juridică poate să permită oricărei persoane să se apere singură, cu forţa, când este supusă
unei agresiuni, spre a restabili astfel ordinea de drept încălcată de agresor"*121.
O interpretare didactică a reglementării legale a legitimei apărări relevă două planuri
(laturi) pe care este structurată instituţia, sub aspect juridic; condiţiile de existenţă a acesteia
se distribuie, corespunzător, în cerinţe referitoare la atac, respectiv cerinţe care privesc
actul de apărare. Vom urma, la rândul nostru, acest tipar de analiză al schemei doctrinare
clasice de prezentare a legitimei apărări, recunoscând calităţile sale reale de sistematizare a
condiţiilor necesare pentru reţinerea incidenţei acestei cauze justificative. Este de precizat,
totuşi, că unele condiţii prezintă o dublă potenţialitate de analiză, atât din perspectiva
cerinţelor atacului, cât şi a cerinţelor apărării131 (astfel stau lucrurile, de pildă, referitor la
caracterul imediat al atacului, care implică, în mod corelativ, un caracter necesar al apărării).
într-o enumerare sintetică, în cazul legitimei apărări, latura trebuie să întrunească
următoarele cerinţe: să existe un atac; atacul să fie: material, direct, şi injust; atacul
să pună în pericolfie persoana/drepturile celui atacat, fie persoana/drepturile altuia, fie
interes general. în considerarea acestor însuşiri pe care trebuie să le întrunească atacul, pentru
a se putea reţine legitima apărare, doctrina apreciază că atacul trebuie să fie caracterizat
(într-un anume fel)141.
în ceea ce priveşte condiţiile impuse cu privire la latura apărării, pentru a se reţine
incidenţa instituţiei legitimei apărări, acestea sunt (sintetic): să existe o apărare; apărarea să
se manifeste prin comiterea unei fapte prevăzute de legea ap lăpărarea (fapta
en
comisă în apărare) să fie necesară pentru înlăturarea atacului (şi aptă să înlăture atacul);
apărarea (fapta incriminată comisă în apărare) să fie proporţională cu gravitatea atacului.
2.2. Legitima apărare propriu-zisă - condiţii de existenţă

i) Dezvoltând analiza condiţiilor de existenţă impuse legitimei apărări din perspectiva
laturii atacului, reţinem, aşadar, că acestea sunt următoarele:
- să existe un atac;
- atacul să fie material;
111în doctrină se poate utiliza conceptul de legitimă apărare improprie/imperfectă, pentru a se face referire
la două forme de exces (intensiv) de legitimă apărare (ipoteze în care sunt întrunite toate condiţiile de existenţă
a legitimei apărări proprii/perfecte, cu excepţia uneia singure: proporţia dintre apărare şi atac), reglementate
de către legiuitorul actual sub o altă natură juridică, anume: excesul neimputabil de legitimă apărare [cauză de
excludere a infracţiunii - cauză de neimputabilitate, conform art. 26 alin. (1) CP] şi excesul scuzabil de legib'mă
apărare [circumstanţă atenuantă generală legală, reglementată - sub denumirea expresă de depăşirea limitelor
legitimei apărări-la art. 75 alin. (1) lit. b) CP].
121G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit, voi. I, p. 197.
■3|în aceste cazuri, apreciem a fi un aspect de oportunitate opţiunea de sistematizare a materiei astfel încât
prezentarea respectivelor condiţii să fie efectuată ori într-un cadru de analiză, ori în celălalt sau chiar să fie dezvoltată
în mod (parţial) reiterat, atât în legătură cu atacul, cât şi cu apărarea - eventual, cu selectarea unor aspecte în
mod diferit accentuate în raport de fiecare prezentare a respectivei condiţii, corespunzătoare laturii atacului,
respectiv apărării.
141G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 198.
- atacul să fie direct;

- atacul să fie imediat;
- atacul să fie injust;
- atacul să fie îndreptat împotriva anumitor valori sociale, şi anume, după caz: persoana
(celui direct atacat ori o altă persoană atacată); drepturile (persoanei direct atacate ori ale
unei alte persoane); un interes general.
Le vom analiza pe fiecare în parte, punctând specificul/particularităţile lor, astfel cum
au fost evidenţiate în teoria dreptului penal.
a) Să existe un atac.
Termenul atac este întrebuinţat de către legiuitorul penal (în contextul instituţiei legitimei
apărări) fără a i se fi conferit expres o accepţiune aparte, o semnificaţie specifică (particulară),
proprie dreptului penal, derogatorie de la limbajul curent, de la înţelesul pe care îl are
cuvântul în vorbirea obişnuită. Prin urmare, reiese că noţiunea trebuie înţeleasă/interpretată
cu aceeaşi semnificaţie conceptuală pe care o comportă în afara limbajului de specialitate.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin noţiunea de se înţelege: „ofensivă
(...) care urmăreşte nimicirea sau prinderea inamicului şi distrugerea (...); agresiune împotriva
unei persoane (...); acţiune violentă şi susţinută (...)"ll].
Din cele astfel expuse, dincolo de aspectele evidente care se impun în mod firesc, fără
a mai necesita dezvoltări suplimentare (anume că atacul reprezintă o activitate de natură
agresivă, care se îndreaptă împotriva cuiva/a unei persoane, periclitându-i acesteia anumite
atribute legate de individualitatea sa - de exemplu: viaţa, integritatea corporală, sănătatea
etc. - ori unele drepturi recunoscute şi protejate de lege - precum ar fi patrimoniul)121, reiese
şi împrejurarea că, de principiu, prin referirea la un atac ar trebui să fie avute în vedere doar
acele periclitări ale persoanei/drepturilor persoanei/interesului general care provin de la
o altăli] fiinţă umană, iar nu dintr-o sursă oarecare (independentă de controlul exercitat
asupra sa de către o persoană)*141.
De remarcat, în acest sens, şi argumentul de sorginte comparativă care decurge din
observarea reglementării următoarei cauze justificative generale prevăzute de legiuitorul
penal român: starea de necesitate (art. 20 CP), unde legiuitorul întrebuinţează termenul
pericol, iar nu pe acela de atac.
Cu titlu de argument suplimentar în sensul celor astfel susţinute, facem referire şi la
interpretarea sistematică a termenului atac (întrebuinţat în descrierea normativă a condiţiilor
de existenţă impuse legitimei apărări), în raport de unul dintre caracterele normativ determinate
ale acestuia, anume cel injust. Astfel, în măsura în care s-ar urmări interpretarea generală a
conceptului de atac ca reprezentând o acţiune agresivă provenită din orice sursă posibilă (iar
nu neapărat doar de la o fiinţă umană), caracterele material, direct şi imediat ale atacului
ar continua să fie compatibile şi cu o atare viziune. în schimb, nu concepem sub nicio formă
compatibilitatea dintre caracterul (legal solicitat) atacului de a fi injust şi o interpretare
a conceptului de ofocîntr-un sens larg, care l-ar dispensa pe acesta de necesitatea de a
proveni neapărat de la o fiinţă umană. Aceasta, deoarece se impune în mod evident (prin
[1) D icţionarul explicativ al lim bii rom âne, ed. a 2-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 67.
P1 Este de menţionat că doctrina specifică faptul că „atacul (...) nu trebuie să constituie o infracţiune" în mod
neapărat (deşi, de regulă, va îmbrăca această înfăţişare) -V . Pasca , op. cit. (2014), p. 204.
131 Opinăm că actul auto-agresiv nu tinde a întruni condiţiile calificării sale drept atac, ci pe acelea specifice
conceptului de stare de p erico l (acela care se pune singur în primejdie nu se atacă, ci se prim ejduieşte). A se
vedea, în cele ce urmează, prezentarea stării de necesitate — condiţia existenţei unui pericol (sursa pericolului).
141„Atacul sau agresiunea este o comportare violentă a omului, o atitudine ofensivă" - C. Mitrache, Cr . Mitrache,
op. cit. (2016), p. 178.
natura lucrurilor) că judecata de valoare care operează cu dihotomia just - injust (în mod
similar celei care stă la temelia categoriilor antagonice: corect - incorect, legal - ilegal,
permis - nepermis, bun - rău etc.) nu poate fi exercitată decât prin raportare la o entitate
conştientă şi capabilă de auto-control (cum este, în principiu, fiinţa umană), iar nu şi la alte
fiinţe/entităţi/fenomene, care ar fi lipsite de aceste caracteristici111.
Aşadar, în rezumat, prin atac, în cadrul legitimei apărări, considerăm că trebuie să se
înţeleagă o form ă de manifestare agresivă a unei persoane, care este îndreptată asupra
atributelor/drepturilor unei alte persoane, primejduind-o astfel pe aceasta121. După caz,
această manifestare agresivă poate fi, în concret, de tip comisiv (adusă la îndeplinire în mod
activ, printr-o acţiune)131 sau omisiv (adusă la îndeplinire în mod pasiv, printr-o inacţiune);
în legătură cu această din urmă ipoteză, facem trimitere la reglementarea infracţiunilor
comisiv-omisive (art. 17 CP)[4].
Prin urmare, dacă pericolul (înlăturat prin comiterea unei fapte incriminate) este material,
direct, imediat şi provine de la o entitate non-umană (de exemplu: un animal care nu acţionează
sub coordonarea unei persoane151; un fenomen al naturii; o energie mecanică etc.), atunci
nu se va putea aprecia că există un atac (ci doar o stare de pericol), fiind exclusă, aşadar,
[1] Astfel, de pildă, luăm următoarele ipoteze drept surse de referinţă: o persoană este fugărită prin pădure de
un urs flămând; o persoană este în pericol de a fi strivită de o creangă/formaţiune stâncoasă pusă în mişcare de un
fenomen natural (vânt puternic, cutremur, alunecare de teren etc.); o persoană riscă să fie accidentată ca urmare
a scăpării de sub control/defecţiunii unui utilaj mecanic. în toate aceste situaţii, nu vedem cum s-ar putea afirma,
în mod corect, că persoana în cauză este atacată în mod injust . în schimb, se poate spune (corect), în mod cert, că
ea este în pericol. Prin urmare, dacă cel periclitat va comite o faptă prevăzută de legea penală pentru a se salva,
nu se poate aprecia (în mod corect) că s-a apărat în fa ţa unui atac (injust - printre altele), ci că s-a apărat în fa ţa
unui pericol, fiind, aşadar, incidenţă cauza justificativă a stării de necesitate, iar nu legitima apărare.
[2] în legătură cu acest aspect al legitimei apărări (semnificaţia noţiunii de atac) se poate discuta în ce măsură
conduita agresivă, provenind de la o persoană, trebuie să fie neapărat intenţionată sau dacă este suficient ca aceasta
să se realizeze şi din culpă ori chiar fără vinovăţie. Suntem de părere că noţiunea de m anifestare agresivă a unei
persoane este incom patibilă cu ipoteza unei atitudini culpoase din partea acesteia. Cel care greşeşte, periclitând
o altă persoană, nu este agresiv faţă de aceasta, ci neatent, nepregătit, indolent ş.a.m.d.; aşadar, prin actul său
culpos, nu atacă, ci pune în prim ejdie/pericol terţa persoană (ceea ce corespunde, propriu-zis, premisei stării de
necesitate, iar nu legitimei apărări)! De principiu - cu atât mai mult chiar -, urmează a se impune soluţionarea
corespunzătoare în cazul în care periclitarea provine în urma manifestării unei persoane care este lipsită de vinovăţie
(însă împrejurarea salvării prin vătămarea unui iresponsabil care primejduieşte o persoană/drepturile acesteia/
interesul general, în mod material, direct şi imediat, constituie o controversă doctrinară pe care nu o vom dezvolta
la acest punct, ci subsecvent, în secţiunea destinată unor probleme speciale în materia cauzelor justificative). în
doctrină se afirmă, adesea, în următorul sens: „Conceptul de atac (agresiune) defineşte o acţiune (...) sau o inacţiune
(...) săvârşite cu intenţia de a leza valori sociale ocrotite de legea penală" (s.n.)-M . Pasca, op. cit. (2014), p. 202. în
legătură cu aceste aspecte, se ridică inclusiv problema (delicată a) modului în care situaţia persoanei de la care
provine atacul/pericolul (atitudinea psihică a acesteia, împrejurarea că acţionează intenţionat ori din culpă sau
fără vinovăţie) trebuie (sau nu) să se răsfrângă asupra celui care comite, în apărare/salvare, fapta prevăzută de
legea penală (problema perceperii de către acesta a stării de pe poziţiile căreia acţionează persoana care ajunge
să fie în final lezată).
131De pildă, o persoană se îndreaptă agresiv spre o altă persoană având scoasă pentru atac o armă, ameninţând
în mod real/serios că o va utiliza pentru a ucide sau vătăma victima ori pentru a-i distruge un bun important etc.
[4] Spre exemplu, dacă sunt întrunite toate celelalte condiţii ale legitimei apărări, apreciem că se va putea
considera justificată (pe acest temei) fapta unei persoane de a ameninţa sau lovi un medic de gardă care refuză să
încerce o intervenţie chirurgicală de urgenţă pentru a salva viaţa unei persoane grav accidentate sau fapta similară
a unei persoane care, prin actul ameninţării/lovirii, urmăreşte să determine mama unui copil sugar să îl alăpteze
pe acesta, pentru a nu deceda (desigur, exemplele sunt valabile dacă împrejurările comiterii unor asemenea fapte
sunt de aşa natură încât, în absenţa adoptării conduitelor incriminate indicate, nu s-ar prefigura şanse rezonabile
de îndepărtare a rezultatului periculos în modalităţi faptice diferite, legale).
[5] Atunci când animalul (dresat, spre exemplu) ar acţiona agresiv asupra unei persoane/drepturilor (bunurilor)
acesteia, aflându-se sub coordonarea unei alte persoane, se confirmă existenţa unui atac, căci pericolul este doar
intermediat de respectivul animal, el provenind, în realitate, de la fiinţa umană care îl coordonează. într-o asemenea
ipoteză, persoana care coordonează animalul are control asupra acestuia (sau avea control, la un anumit moment
ab initio,analiza legitimei apărări. Eventual, într-o asemenea împrejurare, ar urma să fie

verificate condiţiile de existenţă a unei alte cauze justificative, anume starea de necesitate.
b) Atacul să fie material.

însuşirea atacului de a fi material se referă la genul agresiunii, prin raportare la urmările
tipice ale acesteia. Astfel, va fi aptă de apreciere drept atac material agresiunea-de principiu,
fizică (provenind de la o persoană) - care este de aşa natură, încât urmarea sa tipică constă
într-o modificare efectivă, concretă, palpabilă (cuantificabilă: care poate fi cântărită, măsurată)
a realităţii înconjurătoare. Atacul material este acela care tinde către producerea unui rezultat
material, obiectiv perceptibil, concretll] (printr-o agresiune fizică, materială, efectiv sesiza bilă
în lumea obiectivă).
Sensul acestui caracter al atacului se poate releva pe deplin şi prin antinomie, punctând
situaţiile în care atacul nu este material - aşadar, ipotezele de atac imaterial. Astfel, ca
regulă, nu întruneşte condiţia de a fi material un atac care vizează atingerea unei valori
sociale care nu este încorporată într-o entitate fizică, materială, obiectivă, fiind perceptibilă
şi calificabilă doar în mod ideal, abstract, imaterial121 (cum este cazul în situaţia comiterii
unei infracţiuni formale/de pericol)131. Drept urmare, o conduită agresivă exercitată printr-un
asemenea atac imaterial nu va putea justifica (prin efectul legitimei apărări) săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală cu scopul de a o înlătură (pentru a se realiza „apărarea"
în raport de respectivul atac). „Condiţia atacului de a fi material este subliniată pentru a-l
deosebi de un atac verbal sau scris (...) ce nu poate fi respins pe căi de fapt"141.
Este de menţionat că un atac poate fi apreciat drept material, sub aspectul urmărilor pe
care le implică, chiar şi atunci când ar consta într-o inacţiune; prin urmare, atacul material,
deşi este adesea comisiv, se poate manifesta totuşi şi într-o manieră omisivă. Mai precis,
o inacţiune poate genera un atac apreciat ca material atunci când are aptitudinea de a
conduce la un rezultat material, iar persoana care rămâne inactivă face parte dintre acelea
care au obligaţia de a împiedica apariţia respectivului rezultat (persoană care are poziţia
de garant faţă de valoarea socială aptă de lezare - faţă de încorporarea particulară a acelei
valori sociale). Practic, acesta este cazul ipotezelor în care atacul s-ar manifesta sub forma
unei infracţiuni comisiv-omisive (art. 17 CP)151.
dat, anterior declanşării atacului sub coordonarea sa), astfel încât animalul nu reprezintă decât un mijloc particular
(similar unui instrument) prin care se aduce la îndeplinire atacul persoanei coordonatoare.
[1] De exemplu, este un atac material acela prin care o persoană agresează/încearcă să o agreseze pe o alta,
folosind un topor, pentru a ucide sau mutila victima; sau atacul prin care o persoană întrebuinţează un ciocan
pentru a produce distrugeri unui bun important al victimei (de pildă, unui autoturism). Extrapolând, putem aprecia
că, în principiu, urmează a fi calificabil drept atac m aterial actul agresiv prin care se tinde la atingerea unor valori
sociale obiectiv/material încorporate, precum viaţa, integritatea corporală, sănătatea, patrimoniul. Potrivit doctrinei:
„Atacul este m aterial când este săvârşit prin violenţe care pun în pericol fizic valoarea socială împotriva căreia se
îndreaptă" -V . Pasca, op. cit. (2014), p. 203.
[2] De pildă, nu poate fi apreciat drept material atacul manifestat printr-o acţiune agresivă care vizează valoarea
socială reprezentată de dem nitatea persoanei (precum atacul verbal realizat prin adresarea de injurii/invective/
afirmaţii calomnioase cu privire la o anumită persoană).
[3] Astfel, spre exemplu, nu ar putea genera justificarea pe temeiul legitimei apărări activitatea incriminată
săvârşită pentru a înlătura o agresiune manifestată prin am eninţare (dacă actul de concretizare fizică a ameninţării
nu s-ar desfăşura concomitent cu activitatea de ameninţare).
I4] C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 178.
[5] Indicăm următorul exemplu: o persoană transportă, în timpul nopţii, la unica unitate spitalicească de gardă a
unei localităţi, un membru de familie grav accidentat, a cărui viaţă este în primejdie; dacă singurul medic de gardă
(persoană care are obligaţia legală de a încerca să salveze viaţa pacientului) ar refuza să încerce să acorde asistenţă
medicală victimei, pretextând că, în starea în care se află aceasta, ar fi inutile eforturile sale (ceea ce reprezintă un
atac omisiv, dar material, căci rezultatul lipsei de intervenţie constă în pierderea vieţii unei fiinţe umane), atunci
c) Atacul să fie direct.

Condiţia atacului direct, în raport de instituţia legitimei apărări, vizează o dimensiune
predominant spaţială (se referă la raportul dintre atac şi urmarea acestuia, sub aspectul
locului agresiunii, a relaţiei în principal spaţiale dintre acestea)111. Se apreciază că un atac
este direct atunci când acesta periclitează în mod nemijlocit valoarea socială în contra
căruia se îndreaptă (este cauza imediată a punerii în primejdie a acesteia)121, că nu necesită
intervenţii ulterioare suplimentare (din partea celui de la care provine) pentru a depăşi piedici
în calea producerii urmării specifice şi a avea, astfel, aptitudinea de a produce rezultatul
(material). Practic, această condiţie impune absenţa unor obstacole efective (utile) interpuse
între activitatea agresivă (atac) şi urmarea socialmente periculoasă a acesteia (rezultatul
material)l3].
Se impune sublinierea aparte a caracterului efectiv pe care trebuie să îl aibă obstacolele
interpuse între agresor (şi atacul declanşat de acesta) victimă (producerea asupra acesteia/a
bunurilor/drepturilor sale a urmării tipice corespunzătoare atacului demarat), pentru a înlătura
caracterul direct al atacului şi a exclude legitima apărare. în acest sens, trebuie evidenţiat faptul
că atacul rămâne direct ori de câte ori, în raport de tipul său şi de mijloacele de aducere a sa
la îndeplinire (de pildă, în considerarea instrumentului folosit pentru exercitarea agresiunii),
respectiv de rezultatul tipicdecurgând dintr-un asemenea atac, obstacolele (apa
între agresor şi victimă (între atac şi rezultatul acestuia) sunt pur formale, lipsite de o eficienţă
practică, efectivă (concretă/reală) în îndepărtarea aptitudinii de producere a rezultatului141.
De regulă, distanţa mare între agresor şi agresat este apreciată drept obstacol eficient
în calea atacului, excluzând reţinerea legitimei apărări151. Cu toate acestea, criteriul distanţei
nu trebuie absolutizat, iar verificarea/aprecierea caracterului direct al atacului (sau a lipsei
acestuia), în cazul în care se invocă legitima apărare, se impune a se efectua cu atenţie
în raport de particularităţile fiecărei speţe determinate (instrumentul folosit, mijloacele
întrebuinţate), pentru a nu se furniza soluţii incorecte, pe baza unor idei preconcepute
(astfel, uneori, deşi distanţa dintre agresor şi agresat este semnificativă, tipul atacului şi*1 5
4
3
însoţitorul care ar comite o faptă incriminată proporţională cu acest atac (de exemplu, ameninţarea medicul în
cauză, bruscarea lui spre sala de operaţii etc.) ar avea temei pentru invocarea beneficiului legitimei apărări.
[1] C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit (2016), p. 179.
121V. Pasca, op. cit (2014), p. 203.
[3] De pildă, atacul unei persoane care urmăreşte să înjunghie victima cu un cuţit poate fi apreciat drept material
atunci când agresorul şi persoana vătămată se luptă corp la corp, agresorul având cuţitul în mână, sau atunci când
agresorul se îndreaptă spre victimă cu respectivul cuţit scos pentru atac, fără ca distanţa dintre cele două persoane
să fie semnificativă (în raport de cazul concret) şi fără ca victima să fie protejată de diverse obstacole efective în
calea agresorului (de pildă, să se afle refugiată într-un apartament încuiat cu uşă metalică).
[4] Spre exemplu, uşa în spatele căreia s-a baricadat persoana vătămată (a se vedea exemplul anterior) reprezintă
un obstacol eficient în raport de un atac realizat prin întrebuinţarea unei arme albe (de pildă, un cuţit), astfel încât
acel atac nu va fi direct, iar fapta incriminată comisă pentru a-l înlătura nu va fi acoperită de justificare pe terenul
legitimei apărări. în schimb, acelaşi obstacol (uşă, chiar metalică) nu va mai reprezenta decât un obstacol aparent/
formal, iar nu unul real (util, eficient, efectiv), atunci când atacul s-ar exercita, de exemplu, prin întrebuinţarea de
către agresor a unei arme de foc de calibru mare (să spunem că infractorul ar recurge la un lansator de grenade
pentru a ucide victima baricadată în apartament în spatele uşii metalice). într-o asemenea ipoteză, caracterul
ineficient al obstacolului interpus va permite calificarea atacului ca fiind unul direct, permiţând reţinerea legitimei
apărări pentru excluderea caracterului infracţional al faptei incriminate săvârşite pentru îndepărtarea atacului (spre
exemplu, cel urmărit ucide agresorul, înainte ca acesta să poată trage cu lansatorul de grenade, împuşcându-l prin
vizorul uşii metalice în spatele căreia s-a refugiat).
[5] Spre exemplu, dacă agresorul începe a se îndrepta spre o persoană, cu un cuţit în mână, strigând că o va
ucide, iar distanţa dintre cei doi este de 300 m, iar persoana ameninţată astfel scoate un pistol şi împuşcă atacatorul,
omorându-l, legitima apărare este (de principiu) exclusă, atacul nefiind (printre altele) direct (cel puţin, nu încâ,
nu la ocel moment).
mijloacele întrebuinţate pot compensa acest aspect, agresiunea rămânând, în mod real/
efectiv, una directă)111.
d) Atacul să fie imediat.
Condiţia atacului imediat, în cadrul de referinţă al instituţiei legitimei apărări, vizează
o dimensiune predominant temporală (se referă la raportul dintre atac şi desfăşurarea
sa, respectiv urmarea acestuia, sub aspectul timpului agresiunii, al relaţiei în principal
cronologice dintre acestea)121. Condiţia caracterului imediat al atacului se sub-clasifică în
două tipologii. Astfel, atacul se apreciază drept imediat fie atunci când este iminent, fie
atunci când este actual.
Un atac este iminent atunci când, deşi nu a debutat încă, este pe punctul de a fi desfăşurat,
exercitarea sa constituind certitudine, dacă, pe caz concret, intervalul de timp efectiv de
până la momentul său propriu-zis de start este nesemnificativ. Practic, iminenţa atacului
constituie o însuşire a acestuia care îl situează, fără dubiu, în anticamera actualităţii, a
desfăşurării prezente efective131.
Cu atât mai mult un atac este imediat atunci când este actual. este agresiunea
deja demarată,aflată în mod real în curs de desfăşurare (indiferent dacă implică o exercitar
neîntreruptă141sau cunoaşte pauze fireşti, naturale în raport de tipul agresiunii ori de modul
cum înţelege atacatorul să o realizeze, pe caz concret151).
Caracterul unui atac de a fi imediat se poate determina şi prin comparaţie cu situaţiile
în care, din contră, atacul nu este (sau nu mai este) imediat. Astfel, un atac situat într-un
stadiu anterior iminenţei - denumit atac eventual - nu este (încă) un atac imediat şi nu poate
justifica/legitima săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a îl înlătura161. De1 5
4
3
2
[1] Astfel, dacă plecăm de la exemplul anterior şi în locul cuţitului presupunem că agresorul era înarmat cu o
puşcă, atacul său devine, în mod evident, unul direct.
[2] C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. c it (2016), p. 179.
[3] Astfel, de exemplu, se poate aprecia drept iminent (şi - prin urmare - imediat, aşadar, apt, sub acest
aspect, să genereze o legitimă apărare) atacul unei persoane înarmate cu o secure, care a pătruns într-un imobil
în urmărirea unei persoane, ameninţând-o pe aceasta din urmă, în mod real/serios, cu moartea, atunci când, deşi
victima s-a refugiat într-o cameră, încuind uşa interioară (din lemn uşor), agresorul a început să lovească cu umărul
şi cu securea în respectiva uşă, iar aceasta s-a desprins deja din majoritatea punctelor de susţinere, fiind evident
pentru orice observator obiectiv şi imparţial că la o nouă lovitură urmează a ceda de tot, permiţând agresorului
accesul în camera unde se găseşte victima (care nu mai are la dispoziţie o cale utilă de scăpare). Dacă, într-un
asemenea moment, victima execută prin uşă un foc de armă care răneşte/ucide agresorul, se poate aprecia că a
acţionat în condiţiile unui atac imediat (pe caz concret: iminent). Sau cazul în care agresorul, care a încolţit victima,
caută activ, în proximitate, o armă (un obiect) pe care să o (îl) întrebuinţeze ca instrument de vătămare/ucidere
a persoanei vătămate.
[4] Spre exemplu, reacţionează în condiţiile unui atac actual cel care loveşte în cap o persoană (cu un obiect
aflat la îndemână) în timp ce aceasta îl sugruma, având mâinile încleştate asupra gâtului său şi exercitând o
presiune continuă şi neîntreruptă, sau cel care procedează astfel asupra unui agresor care îi aplică un şoc electric
neîntrerupt, cu un aparat apt să electrocuteze.
[5] Astfel, va fi, de asemenea, actual (imediat) atacul care se realizează prin lovirea repetată a victimei cu o
bâtă, dacă victima reacţionează între momentul când a fost aplicată o lovitură şi acela în care agresorul urmează a
aplica încă o lovitură (dacă agresiunea este unitară, loviturile fiind consecutive, aplicate în aceeaşi împrejurare). De
asemenea, dacă atacatorul, care utilizează un dispozitiv prin care aplică victimei şocuri electrice, îl foloseşte
printr-o succesiune de activări şi dezactivări repetate ale aparatului, conectat la fizicul victimei, care ripostează
între momentele aplicării a două şocuri.
[61 De exemplu, dacă o persoană este informată că a doua zi urmează ca o altă persoană să exercite asupra ei o
agresiune prin care urmăreşte să o vatăme/ucidă, chiar dacă împrejurarea ar reprezenta o certitudine (în contextul
particular respectiv), de principiu, nu s-ar putea considera întrunit (cel puţin) caracterul imediat al atacului pentru
a se legitima (justifica) o faptă de vătămare/ucidere preventivă, pe care persoana vizată de respectiva agresiune
ar comite-o asupra viitorului atacator, pentru a-l împiedica pe acesta, de la bun început, să mai poată acţiona
asupra sa conform planului.
asemenea, un atac care a depăşit stadiul actualităţii - denumit atac consumat - nu mai
poate fi considerat drept atac imediat (se exclude, de asemenea, reţinerea legitimei apărări
în cazul unei reacţii constând în comiterea unei fapte incriminate în raport de un atac care
este deja consumat/depăşit)[1]. Eventual, în acest din urmă caz, fapta comisă (reţinută drept
infracţiune) va putea fi apreciată ca săvârşită în prezenţa unei circumstanţe generale atenuante
legale, numită scuza provocării [art. 75 alin. (1) lit. a) CP] - desigur, sub rezerva verificării
întrunirii, pe caz concret, a tuturor condiţiilor de existenţă impuse de lege pentru reţinerea
acestei instituţii. Se poate aprecia că aceste ultime ipostaze ale atacului, care nu (mai)
întruneşte caracteristica de a fi imediat (atacul eventual şi atacul consumat), reprezintă
forme (anterioara, respectiv ulterioara) ale unui exces extensiv de legitima apârare[2].
în dinamica a numeroase cazuri concrete se impun verificări de detaliu sensibile, pentru
a se determina dacă atacul (mai) era actual (deci imediat) sau nu (respectiv dacă era doar
eventual sau deja consumat, aşadar, depăşit/epuizat) la momentul ripostei. De rezultatul
acestor verificări depinde, adeseori, reţinerea sau excluderea reţinerii legitimei apărări, aşadar,
justificarea sau nejustificarea faptei comise (considerarea acesteia drept infracţiune sau doar
ca faptă prevăzută de legea penală). Se apreciază, de regulă, că situaţiile de agresare care
presupun pauze fireşti, inerente (sau corespunzătoare manierei concrete în care înţelege
atacatorul să exercite în concret agresiunea), dacă rămân cuprinse, pe cazul determinat,
într-o activitate unică/unitară, nu constituie ipoteze de natură a exclude caracterul imediat
al atacului (nu îl situează pe acesta în zona consumării/epuizării). De exemplu, ipotezele
intervalelor de timp în care agresorul se reînarmează pentru a reporni atacul întrerupt
doar temporar/conjunctural nu constituie situaţii de natură a exclude caracterul imediat al
atacului (nu îl situează pe acesta în zona consumării/epuizării). în asemenea cazuri, agresiunea
rămânând subsumată succesiunii neîntrerupte: atac iminent - atac actual - atac iminent -1 2
[1] De pildă, dacă o persoană (A) a fost lovită pe stradă de o alta (B), fără să fi putut reacţiona imediat (surpriza
loviturii bruşte a fost prea mare), dar, după câteva minute, revenindu-şi, A pleacă în urmărirea agresorului B şi,
prinzându-l, îl loveşte la rândul său, atunci lovirea lui B de către A va constitui infracţiune [la fel cum lovirea lui A
de către B constituie infracţiune], nefiind justificată, căci atacul exercitat iniţial de B contra lui A nu mai era imediat
la momentul respectiv, ci consumat (depăşit) la data la care a avut loc reacţia (reacţia lui A asupra lui B nu m ai
este una de apărare, ci una de răzbunare).
[2] Plecând de la stadiul propriu/perfect/propriu-zis al legitimei apărări, se poate constata că uneori, deşi sunt
întrunite cele mai multe dintre condiţiile sale de existenţă, reţinerea acestei cauze justificative nu este posibilă,
deoarece lipseşte, totuşi, întrunirea unei anumite condiţii legale. în acest caz, se poate aprecia că legitim a apărare
este excesivă (desfăşurată în afara cadrului impus de lege pentru a justifica fapta), aşadar, că există o depăşire a
lim itelor sale. în funcţie de tipul condiţiei de incidenţă a legitimei apărări care nu este întrunită pe caz concret
(aşadar, de natura limitei depăşite), excesul de legitim ă apărare poate f i extensiv sau intensiv. Este extensiv excesul
de legitim ă apărare care constă în nerespectarea cadrului tem poral (a timpului/momentului reacţiei în raport de
atac), şi anume „legitim a apărare"preventivă (desfăşurată înainte de a deveni iminent atacul), respecţiv„legitim a
apărare" tardivă (desfăşurată după ce atacul s-a consumat). Cu alte cuvinte, excesul extensiv de legitim ă apărare
corespunde situaţiilor în care, fiind întrunite toate celelalte condiţii ale legitimei apărări, atacul nu este/nu m ai este
imediat. După cum seva determina în continuare, excesul de legitimă apărare (depăşirea limitelor legitimei apărări)
este intensiv(ă) atunci când, fiind întrunite toate celelalte condiţii necesare pentru reţinerea legitimei apărări, lipseşte
cerinţa proporţiei dintre apărare şi atac (apărarea este mai intensă decât atacul). Unele dintre formele excesului
de legitimă apărare sunt valorificate de către legiuitor cu altă natură juridică. Astfel, excesul intensiv bazat pe o
stare de tulburare sau temere reprezintă cauză de neimputabilitate [art. 26 alin. (1) CP-„excesul neimputabil" de
legitimă apărare]; excesul intensiv lipsit de o asemenea bază reprezintă circumstanţă atenuantă generală legală
[art. 75 alin. (1) lit. b) CP - „depăşirea limitelor legitimei apărări", denumit în doctrină exces scuzabil de legitim ă
apărare]; o anumită formă de manifestare a excesului extensiv (ulterior) de legitimă apărare, dacă întruneşte
anumite condiţii expres impuse prin lege, constituie tot circumstanţă generală atenuantă legală [art. 75 alin. (1)
lit. a) CP - provocarea/scuza provocării]. Asupra excesului intensiv de legitimă apărare vom reveni pe parcursul
prezentei lucrări (la momentul prezentării condiţiei apărării de a fi necesară, precum şi în cadrul analizei cauzei de
neimputabilitate reprezentate de excesul neimputabil de legitimă apărare).
atac actual etc., reprezintă pe întreaga sa amplitudine un atac imediat, care satisface, sub
aspect temporal, cerinţele legitimei apărări111.
e) Atacul să fie injust.
în raport de acest caracter al atacului, în cazul legitimei apărări, există consens în doctrină
cu privire la aspectul reprezentat de semnificaţia sa principală: atacul este injust ori de câte
ori comportamentul prin care este manifestat este interzis, nepermis, ilegal, ilicit, prohibit
de ordinea de drept (aşadar, atunci când conduita agresivă nu a fost exercitată în mod legal,
când nu este întemeiată din punct de vedere juridic). Reamintim că în doctrină se arată că
„atacul injust nu trebuie să constituie o infracţiune" în mod neapărat121.
Determinarea acestui caracter al atacului se poate realiza, adeseori, urmărindu-se ipotezele
contrare (şi încadrarea sau neîncadrarea agresiunii respective în una dintre aceste ipoteze),
anume cazurile în care atacul este just (permis, licit). Astfel, există situaţii în care, deşi o faptă
agresivă comisă în concret întruneşte condiţiile de tipicitate ale unei norme de incriminare,
ea nu poate fi totuşi apreciată drept atac injust, pentru că există o permisiune legală de
săvârşire a acesteia. Fără dubiu, asemenea ipoteze (de atac just, legal, permis) sunt cele
corespunzătoare întrunirii condiţiilor unei cauze justificative, relativ la conduita agresivă avută
în vedere*131. Prin urmare, inclusiv agresiunea săvârşită în condiţiile unei legitime apărări,
de către victima iniţială asupra atacatorului său, nu întruneşte condiţia de a fi injustă, căci
legea permite (justifică) o atare comportare în condiţiile legitimei apărări (fără depăşirea
limitelor acesteia). Aşadar, agresorul iniţial nu ar putea invoca, la rândul său, legitima apărare,
pentru a se apăra de agresiunea pe care victima sa iniţială o comite, în apărare, asupra sa
(sau pe care o altă persoană o comite în apărarea victimei iniţiale ori a interesului general
periclitat iniţial de atacator), dacă această reacţie se menţine în limitele legitimei apărări
(proprii/perfecte/propriu-zise)[41, căci ea constituie o agresiune permisă de lege în acele
condiţii (un atac just).
[1) Spre exemplu, aceasta este situaţia într-un caz în care agresorul atacă victima, aplicându-i multiple lovituri
pe suprafaţa corpului cu un obiect contondent, pe care îl scapă la un moment dat din mână, orientându-se imediat
spre reînarmarea cu un alt obiect aflat în preajmă. Dacă, în acest interval de timp sau în pauzele dintre aplicarea
unei lovituri şi ridicarea de către agresor a mâinii înarmate pentru a aplica o nouă lovitură, victima săvârşeşte în
apărare o faptă incriminată, comisă asupra atacatorului (o loveşte, la rândul său, pentru a o indisponibiliza), atunci
atacul trebuie apreciat ca fiind imediat, iar nu consumat/depăşit.
121V. Pasca , op.cit. (2014), p. 204.
131 Astfel, de exemplu, ne raportăm la cazul în care un agent de poliţie trebuie să lipsească de libertate o
anumită persoană, pentru a o conduce la unitatea penitenciară, în baza unui mandat emis consecutiv condamnării
definitive a respectivei persoane la o pedeapsă privativă de libertate. în măsura în care, ulterior identificării sale,
condamnatul încearcă să opună rezistenţă sau să se sustragă luării în custodie, agentul de poliţie ar putea fi nevoit
să recurgă la forţă fizică pentru a-l imobiliza şi a-i restricţiona libertatea, încătuşându-l. Deşi, formal, asemenea acte
corespund tipicităţii normei de incriminare a lovirii (art. 193 CP), ele nu vor fi reţinute drept infracţiune, dată fiind
prezenţa cauzei justificative reprezentate de exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii (art. 21 CP). în
egală măsură, agresiunile inerente efectuării unui tatuaj corespund tipicităţii aceleiaşi norme de incriminare, dar
persoana care le efectuează nu va fi considerată infractor (pe acest temei), ca urmare a existenţei cauzei justificative
a consimţământului persoanei vătămate (art. 22 CP). Doctrina avertizează însă (pe drept cuvânt) că „acţiunea
legală devine însă un atac injust imediat ce se trece dincolo de limita legală (...). Dacă acţiunea autorităţii devine
abuzivă, nelegală, ea justifică o apărare legitimă" - V. Pasca, op. cit. (2014), p. 204. în acelaşi sens, C. Mitrache,
Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 180. Menţionăm că, potrivit Codului de procedură penală, în cazul unei infracţiuni
flagrante (art. 293) se permite oricărei persoane să îl prindă/reţină pe făptuitor, cu obligaţia imediatei sale predări
organelor de urmărire penală (art. 310). Prin urmare, nu va reprezenta un atac injust fapta unei persoane (a oricărei
persoane) care ar acţiona în acest context, în sensul indicat, limitând libertatea fizică a făptuitorului unei infracţiuni
flagrante, astfel încât acesta nu va putea reacţiona împotriva unei asemenea conduite prin comiterea justificată
a unei fapte prevăzute de legea penală.
141în schimb, dacă reacţia în apărare a victimei iniţiale depăşeşte cadrul legitimei apărări - cauză justificativă,
devenind un exces de legitimă apărare, atunci, pentru partea care depăşeşte limitele legitimei apărări, legea nu
Controverse apar în doctrină referitor la un potenţial înţeles subsidiar al conceptului de

otac injust, respectiv la implicaţiile pe care le poate avea asupra reţinerii legitimei apărări
adoptarea unei perspective interpretative mai largi sau mai restrânse în raport de acest
caracter impus atacului. Practic, se pune problema dacă prin atac injust trebuie să se înţeleagă
numai atacul nejustificat (injust sub aspect obiectiv) sau atacul nejustificat şi imputabil (adică
acel atac care nu poate fi considerat just nici din punct de vedere obiectiv, precum nici din
perspectiva subiectivă a celui care îl exercită)111.
f) Atacul să vizeze anumite valori sociale: persoana, drepturile acesteia, interesul general.
Condiţia normativă expres prevăzută în privinţa laturii atacului, în materia legitimei
apărări, este ca prin agresiunea desfăşurată să fie periclitată (cel puţin) una dintre valorile
sociale (generic, dar limitativ) indicate de către legiuitor. De menţionat că legea actuală nu
(mai) impune o condiţionare relativă la o anumită intensitate a periclitării/atingerii aduse
acestor valori sociale, reieşind că, oricât de gravă sau de puţin gravă ar fi această atingere/
punere în pericol, legitima apărare poate subzista (aspectul gravităţii este judecat prin prisma
cerinţei proporţionalităţii apărării faţă de atac)121. Aceste valori sociale, protejate prin instituţia
legitimei apărări, sunt:
-persoa na . Explicit, textul legal face referire la un atac care să vizeze „persoana sa" (a
celui care comite, în apărare, fapta prevăzută de legea penală) sau „a altuia" (persoana unui
terţ). Prin urmare, pentru a se reţine legitima apărare, nu se impune ca cel care reacţionează,
exercitând apărarea, să fie neapărat una şi aceeaşi persoană împotriva căreia se desfăşoară
atacul. Atât persoana direct şi nemijlocit vizată de atac, cât şi o altă persoană pot reacţiona
în apărare (apărarea propriei persoane sau apărarea altei persoane). Pentru că legea nu
distinge, reiese că, în cazul în care un terţ reacţionează în apărarea persoanei atacate, nu
se impune ca între aceste persoane să existe anumite legături (de rudenie, afective etc.)[3];
nu se solicită nici măcar ca acestea să se cunoască, fiind indiferentă existenţa unei relaţii
(respectiv tipul acesteia) sau absenţa oricărei relaţii anterioare între apărător şi persoana
atacată. Referirea la ă
n
a
o
sp
er4)[ (în acest cadru) fiind extrem de generică, în absenţa orică
mai acordă permisiunea de săvârşire, conduita respectivă devenind un atac injust, o agresiune nepermisă, în raport
de care se poate reacţiona în legitimă apărare. Astfel, de pildă, să presupunem că o persoană (X) o pălmuieşte,
în mod repetat, pe o alta (Y), aplicându-i una după alta mai multe lovituri cu palma peste faţă, în succesiune
neîntreruptă. Dacă Y l-ar prinde puternic de mână pe X, cauzându-i o suferinţă fizică, pentru a-l împiedica să îl
mai lovească, atunci fapta (formal, o lovire - art. 193 CP) va fi justificată. Dacă X, în aceste condiţii, l-ar înjunghia
pe Y, pretextând că se apăra la rândul său în faţa lovirii aplicate de Y, fapta sa va reprezenta infracţiune (nu va fi
acoperită de legitima apărare), căci actul lui Y reprezenta un atac just (iar nu injust, cum solicită legitima apărare). în
schimb, dacă, în aceeaşi ipoteză, Y, în loc de a-i imobiliza mâna, scoate un cuţit şi îl înjunghie pe X, atunci reacţia
sa depăşeşte proporţia necesară faţă de atac, ieşind din cadrul legitimei apărări (devine un exces intensiv, deci un
atac injust), permiţând lui X - agresorul iniţial - să comită o faptă incriminată justificată pentru a se apăra (spre
exemplu, dacă rupe încheietura mâinii în care ţine cuţitul victima sa iniţială - Y -, devenită agresor, pentru a o
imobiliza pe aceasta), rămânând să răspundă doar pentru fapta iniţială prin care a atacat, nejustificat, victima
transformată ulterior în agresor.
(1] Vom relua această problemă în contextul analizei unor probleme speciale în materia cauzelor justificative
(cu predilecţie problema atacului provenind de la un iresponsabil).
(2] Observaţia este utilă în contextul în care fostul Cod penal impunea ca atacul faţă de care se reacţiona în
legitimă apărare să fie unul prin care să fie puse în pericol grov respectivele valori sociale, cerinţă nepreluată în
textul legal de către legiuitorul penal contemporan.
(3] C. Mitrache , Cr . Mitrache , op. cit. (2016), p. 181.
141 De principiu, din reglementare ar reieşi că este avută în vedere persoana fizica ce se apără, fiind mai greu
de conceput ipoteze în care o persoană juridică să exercite o apărare proprie sau pentru o altă persoană (fizică
sau juridică). Totuşi, pentru că legea nu distinge expres, suntem de părere că (cel puţin formal, teoretic) cauza
justificativă a legitimei apărări nu trebuie apreciată ca incompatibilă cu făptuitorul persoană juridică. în privinţa
entităţii atacate, în apărarea căreia intervine un terţ, credem că aceasta poate fi, fără discuţie, fie o persoană fizică,
dezvoltări legale suplimentare, reiese că sfera valorilor sociale avute în vedere ca apte de
protecţie prin intermediul instituţiei legitimei apărări este foarte largă, fiind vizate toate acele
valori sociale ţinând de persoană care pot fi atacate printr-o agresiune care să întrunească
cerinţele legale (atac material, direct, imediat, injust). Astfel, pot fi apreciate ca implicit indicate:
viaţa; sănătatea; integritatea corporală; libertatea; inviolabilitatea sexuală a persoanei111;
- drepturile persoanei. Explicit, textul legal face referire la un atac care să vizeze „drepturile
acestora" (ale propriei persoane - cel care comite, în apărare, fapta prevăzută de legea
penală, justificată - sau ale persoanei altuia). Şi această raportare generică la drepturile
persoanei este largă, lăsând să fie integrate aici diverse drepturi care nu aparţin direct şi
nemijlocit sferei drepturilor strict personale (cele indicate anterior, prin referirea la conceptul
de persoană), precum sunt drepturile patrimoniale121. Astfel, se permite, de principiu, invocarea
legitimei apărări şi pentru a se exclude caracterul de infracţiune al unei fapte prevăzute de
legea penală săvârşite pentru a înlătura un atac (material, direct, imediat şi injust) prin care
se urmăreşte, de pildă, sustragerea sau distrugerea unui bun al unei persoane (fizice sau
juridice). Este de observat că, în raport de atingerile aduse bunurilor unei persoane, faţă de
care aceasta poate exercita o apărare legitimă, legea nu impune o anumită valoare pe care
să o prezinte bunul în cauză (aspectul urmează a fi analizat în lumina condiţiei proporţiei
dintre apărare şi atac), aşa cum se solicită în cazul stării de necesitate (unde se poate proteja
doar un bun important);
-interesulgeneral. încurajând spiritul civic şi admiţând că pot exista ameninţări colective
la adresa unei comunităţi/grupări umane, care să nu poată fi eficient combătute de autorităţile
publice imediat de la data manifestării lor (unele putând avea efecte ireversibile sau greu de
remediat) - în mod similar atacurilor îndreptate asupra persoanelor determinate - , legiuitorul
penal a prevăzut admisibilitatea legitimei apărări şi pentru excluderea caracterului infracţional
al faptelor incriminate săvârşite pentru a proteja un interes general (public, colectiv, comun). Se
au în vedere, de principiu, acele valori sociale care ţin de societate/colectivitate în genere,
de drepturi şi interese ale unor comunităţi/grupări umane, în măsura în care atacul asupra*2
fie una juridică, căci (pe de o parte) legea nu distinge (limitând expres legitima apărare doar la ipoteza apărării unei
persoane fizice), iar o asemenea limitare nu ar fi nici rezonabilă/echitabilă. Totuşi, este mai corect să considerăm
că această ipoteză (reacţia în legitimă apărare pentru protejarea unei persoane juridice) este cuprinsă în referirea
la valoarea socială a drepturilor persoanei, iar nu în aceea la persoana \n sine, căci persoana juridică nu cunoaşte
drepturi similare celor ale persoanei fizice, legate de viaţă, integritate corporală, sănătate etc., însă are o serie de
alte drepturi asemănătoare celor ale unei persoane fizice (de pildă, patrimoniale).
m Apreciem importantă accentuarea împrejurării că valoarea socială legată de persoană, avută în vedere prin
prevederea acestei condiţii a atacului, în cazul legitimei apărări, trebuie să fie una aptă de lezare printr-un atac
material, direct, imediat şi injust, căci, în caz contrar, legitima apărare nu se va putea reţine. Astfel, este discutabil,
de principiu, daca instituţia justificativă în discuţie poate f i reţinuta atunci când se com ite o fapta incrim inata (spre
exemplu, o lovire, o ameninţare) pentru a înlătura un atac (chiar direct, imediat şi injust) îndreptat îm potriva
dem nităţii/onoarei (bunei-reputaţii a) unei persoane, căci valoarea socială reprezentată de dem nitate nu este
aptă, ca regulă, de atingere printr-un atac m aterial (atunci când atacul împotriva demnităţii este material, de
regulă este atinsă odată cu demnitatea şi o altă valoare socială - de exemplu, integritatea corporală, sănătatea,
proprietatea etc. -, iar legitima apărare devine posibilă în considerarea acelei valori sociale atinse, cu încorporare
materială, iar nu a demnităţii în sine).
[2] S-ar putea discuta în ce măsură referirea legală la drepturile persoanei, în cuprinsul legitimei apărări, este
limitată la sfera drepturilor patrimoniale sau ar putea include şi alte categorii de drepturi, precum (de exemplu)
drepturile electorale, drepturile legate de libertatea religioasă şi respectul datorat persoanelor decedate etc. (practic,
dacă împotriva unor acte agresive vizând atingerea acestor drepturi s-ar admite reacţii în apărare prin intermediul
comiterii unor fapte incriminate - proporţionale cu gravitatea atacului - care să fie apreciate ca justificate pe
temeiul legitimei apărări, fiind întrunite, desigur, toate celelalte condiţii ale legitimei apărări).
lor, înlăturat prin comiterea unei fapte incriminate, este material, direct, imediat şi injust
(iar apărarea este exercitată cu îndeplinirea tuturor condiţiilor sale specifice)111.
II) Dezvoltând analiza condiţiilor de existenţă impuse legitimei apărări din perspectiva
laturii apărării, reţinem că acestea sunt următoarele:
- să existe o apărare;
- apărarea să se manifeste prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală;
- apărarea (fapta incriminată comisă în apărare) să fie necesară pentru înlăturarea atacului;
- apărarea (fapta incriminată comisă în apărare) să fie aptă să înlăture atacul;
-apărarea (fapta incriminată comisă în apărare) să fie proporţională cu gravitatea atacului.
a) Să existe o apărare.
O condiţie implicită, sine qua non, pentru a se putea reţine legitima apărare este să fi
existat o reacţie umană manifestată/desfâşurată/coordonată în vederea apârării/protejării
(propriei persoane sau a persoanei altuia, drepturilor acestora sau interesului general)/oţo
de agresiunea/atacul declanşat(ă), care le periclita pe acestea. Condiţia este atât de firească,
încât adeseori nici nu mai este explicit (distinct) menţionată în doctrină în analiza condiţiilor
necesare pentru reţinerea legitimei apărări, dar ea se impune, totuşi, cu o evidenţă logică
ce ne determină să o punctăm în mod de sine stătător. Astfel, dacă atacul eşuează (afectând
negativ agresorul) ca efect al unei împrejurări complet străine de reacţia celui agresat (sau
a unei alte persoane, în beneficiul acestuia), legitima apărare nu poate interveni, pentru
că nu există deloc o manifestare umană în raport de care să se ridice măcar problema
excluderii caracterului infracţional ori o persoană care să urmeze a beneficia de respectiva
excludere (care, altfel, în caz contrar, ar fi riscat tragerea la răspundere penală)121. Motivul
soluţiei procesuale penale a n
t tr-o asemenea ipoteză (persoana agresată
ri/h
să
cla
a făcut nimic pentru a se apăra, atacatorul eşuând singur, într-o modalitate care i-a produs
un prejudiciu) va fi acela că fapta nu există [art. 16 alin. (1) lit. a) CPP], iar nu acela că există
o cauză justificativă [precum legitima apărare - art. 16 alin. (1) lit. d) teza I CPP].
Tot în acest context se impune a accentua împrejurarea că, potrivit exprimării legiuitorului,
fapta prevăzută de legea penală în raport de a cărei comitere se invocă legitima apărare
(pentru a se constata excluderea caracterului său infracţional) ar trebuie să fie apreciată/
exercitată drept un act de apărare inclusiv de către persoana de la care provine (care o
comite). Conform dispoziţiei legale din debutul art. 19 alin. (2) CP, se statuează că „Este în
legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac (...), dacă apărarea1 *
2
[1] Spre exemplu, sunt vizate, astfel, situaţiile de vătămare a unui terorist care este pe punctul de a declanşa
o explozie ori o epidemie letală sau care este aproape gata de a otrăvi rezerva de apă potabilă a unei localităţi
ori de a determina virusarea sistemului computerizat de dirijare a traficului aerian etc. Tot pe acest temei se va
putea justifica fapta de lovire/imobilizare a unei persoane care era pe punctul de a deteriora o operă de artă
inestimabilă - patrimoniu public (tablou, statuie, edificiu public) sau un document (istoric, arhivistic ş.a.) extrem
de valoros/important etc. (întotdeauna, cu stricta verificare a întrunirii tuturor celorlalte condiţii legale impuse
legitimei apărări).
[2] Luăm spre exemplu următoarea situaţie de fapt: să presupunem că o persoană (X) se află într-un grup de
excursionişti alpinişti, pe o stâncă abruptă. La un moment dat, în urma unei neînţelegeri verbale dure cu X, una
dintre persoanele din grup (Y) se înarmează cu un cuţit şi se repede înspre X pentru a-l înjunghia, dar, înainte ca
cel atacat (sau vreo altă persoană) să poată reacţiona în vreun fel, Y se împiedică singur şi se dezechilibrează,
plonjând de pe stâncă în prăpastie, decedând (sau când ridică cuţitul deasupra capului spre a lovi, este fulgerat şi
moare). într-un atare scenariu, este evident că faţă de X nu se ridică problema operării legitimei apărări, căci acesta
nu a săvârşit nicio faptă (nu a manifestat nicio reacţie care să poată fi pusă în legătură cu moartea atacatorului său).
este (...)" (s.n.), ceea ce impune o anumită direcţionare a comportamentului manifestat,

îl caracterizează drept apărare (reacţie defensivă în faţa unei agresiuni externe). Se poate
aprecia, prin urmare, că cerinţa legală astfel indicată nu apare ca fiind întrunită/respectată
atunci când acea conduită ar fi adoptată cu orice alt titlu de către făptuitor (la momentul
săvârşirii faptei - analiză ex ante), determinându-se doar ulterior că, în contextul în care a avut
loc, ea ar putea fi apreciată, retroactiv (evaluare expost), drept o apărare faţă de un atacll].
Această dimensiune interpretativă a conceptului de apărare introduce o potenţială analiză
de tip subiectiv în rândul condiţiilor a căror întrunire se impune pentru reţinerea legitimei
apărări. Astfel, ar reieşi că nu mai este suficient a se verifica întrunirea condiţiilor obiective
ale atacului şi apărării, ci şi poziţia subiectivă a celui care a exercitat apărarea, pentru a se
determina dacă acesta era sau nu conştient de atac şi a adoptat comportamentul incriminat
dându-i semnificaţia de apărare în faţa acelui atac (caz în care ar urma să fie incidenţă
legitima apărare, dacă toate celelalte condiţii ale acesteia ar fi întrunite) sau nu (situaţie
în care întrunirea obiectivă a condiţiilor legitimei apărări ar reprezenta doar o coincidenţă,
punându-se problema refuzului de apreciere ca justificată a faptei incriminate comise astfel)121.
b) Apărarea să se manifeste prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală (s
constea în săvârşirea unei fapte incriminate).
Condiţia (mai des precizată în literatura de specialitate) decurge raţional din cerinţa anterior
indicată, căci a avea o reacţie faţă de atac prin comiterea unei fapte care nu este prevăzută
(interzisă) de legea penală este la fel de irelevant pentru reţinerea legitimei apărări ca şi
cazul în care nu se reacţionează deloc. într-adevăr, legitima apărare este o cauză justificativă
(o cauză care exclude caracterul infracţional al faptei), aşadar, premisa de la care se pleacă
în analiza sa este aceea că s-a săvârşit o activitate care, în absenţa incidenţei legitimei
apărări, ar putea fi calificată drept infracţiune (atrăgând răspunderea penală a subiectului
său activ)*131. După cum s-a menţionat deja, analiza condiţiilor de existenţă a unei cauze de
excludere a infracţiunii (inclusiv legitima apărare) se realizează ulterior determinării prezenţei
tipicităţii faptei comise (ulterior stabilirii corespondenţei juridice dintre conduita concretă
înregistrată şi modelul legal descris, în abstract, de legiuitorul penal, prin care se interzice
un anumit gen de comportament).
111Ne raportăm, spre exemplu, la următoarea situaţie: A, persoană aflată în relaţii de duşmănie cu B, îl observă
pe acesta pe când se aflau la vânătoare; dorind să îl ucidă pe inamicul său, pe care îl crede aflat la pândă pentru
a vâna, A îl ţinteşte şi împuşcă, ucigându-l; ulterior, se constată că, la momentul când a fost împuşcat, B tocmai se
pregătea să îl împuşte, la rândul său, pe C (sau poate chiar pe A), astfel încât actul de ucidere comis de A asupra
lui B a salvat, de fapt, viaţa lui C (sau a lui A), cu toate că nu s-a săvârşit pentru aceasta (A nu ştia, când a tras în B,
despre atacul iminent al acestuia asupra lui C sau asupra Iui însuşi, aşa că nu l-a împuşcatpenfruaînlătura acel atac;
îm puşcarea lui B nu a fo s t realizată de A cu titlu de apărare, ci cu alt titlu). Sau X, proprietar al unui apartament
situat la etajul 8 al unui bloc de locuinţe, îşi udă florile aflate pe pervazul ferestrei şi - din neatenţie - loveşte unul
dintre ghivece, astfel încât acesta cade în capul lui Y, care decedează; ulterior, se constată că Y tocmai se pregătea
să îl înjunghie pe Z, astfel încât actul neatent al lui X a salvat viaţa lui Z, deşi nu a fost comis pentru a înlătura atacul
(nu s-a exercitat drept o apărare faţă de un atac).
[2) Vom relua chestiunea în discuţie într-un punct viitor, în cadrul analizei selective a unor probleme speciale
referitoare la instituţia legitimei apărări.
131Astfel, de pildă, dacă există o situaţie în care o persoană atacă victima cu un topor, urmărind-o pentru a-i
suprima viaţa, iar persoana agresată se refugiază la înălţime, pe un stâlp public, pe care atacatorul nu se poate
căţăra (având rău de înălţime), este inutilă punerea în discuţie a legitimei apărări, deoarece, deşi există un atac
material, direct, imediat şi injust, care pune în primejdie persoana (viaţa acesteia), iar „apărarea" (reacţia faţă de
atac a victimei) nu depăşeşte (în mod evident) proporţia faţă de agresiune, nu există, totuşi, o faptă prevăzută de
legea penală comisă în apărare, căreia să i se înlăture caracterul penal prin efectul legitimei apărări. Altfel spus,
chiar fără reţinerea legitimei apărări (a oricărei cauze de excludere a infracţiunii, de altfel), fapta astfel comisă nu
întruneşte condiţiile necesare pentru a constitui o infracţiune (nu există un caracter penal potenţial al faptei care
să fie exclus/înlăturat).
c) Apărarea (fapta incriminată comisă în apărare) să fie necesară pentru înlăturarea

atacului.
Condiţia necesităţii apărării pentru îndepărtarea atacului reprezintă o cerinţă a legitimei
apărări dedusă de doctrină corelativ condiţiei atacului de a avea caracter imediat. Practic,
apărarea este necesară în măsura în care atacul spre a cărui înlăturare tinde este (deja/încă)
imediat (iminent sau actual). Este vorba, aşadar, despre o condiţie a apărării care vizează,
preponderent, un factor temporal (cro
i):dacă atacul nu este iminent, ci doar eventual,
lg
n
apărarea nu este necesară; dacă atacul nu mai este actual, ci s-a consumat, apărarea nu
mai este, de asemenea, necesară.
După cum am punctat deja, în ipoteza în care o apărare se exercită fără a fi necesară,
în raport de o situaţie care întruneşte, în esenţă (sub celelalte aspecte), condiţiile legitimei
apărări, se poate aprecia că există un exces extensiv de legitimă apărare (ceea ce ar fi constituit
o legitimă apărare s-a exercitat fie prematur, antefactum, fie tardiv, postfactum). Se poate
considera, aşadar, că excesul extensiv de legitimă apărare poate fi anterior (se reacţionează
în considerarea unui atac eventual) sau posterior (se reacţionează în considerarea unui atac
consumat).
O asemenea situaţie nu poate genera excluderea infracţiunii (nu are natura juridică de
cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei), însă legiuitorul o valorifică (sub anumite
forme şi în prezenţa anumitor condiţii expres stipulate) drept circumstanţă generală atenuantă
legală. Astfel, conform dispoziţiei din art. 75 (cu denumirea marginală „Circumstanţe
atenuante") alin. (1) lit. a) CP, se prevede: „Următoarele împrejurări constituie circumstanţe
atenuante legale: a) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,
determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o
atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă"111.
în contextul analizei acestei condiţii de reţinere a legitimei apărări, doctrina relevă
împrejurarea că, atunci când atacul care a determinat apărarea se produce prin comiterea
unei activităţi infracţionale, de regulă, momentul consumării infracţiunii prin care se exercită
agresiunea (eventual, al epuizării acesteia, în cazul infracţiunilor de durată) reprezintă şi
momentul în care atacul desfăşurat prin acea infracţiune este, la rândul său, apreciat drept
consumat(împotriva sa nemaifiind admisibilă reacţia în legitimă apărare, pe motiv de tardivitate
a acesteia - de lipsă a caracterului imediat al atacului)*121. Intervine aici însă o importantă
distincţie care se impune între două categorii de infracţiuni, în funcţie de criteriul caracterului
reversibil sau ireversibil al 1
i31. Regula anterior expusă (consumarea inf
lta
rezu
prin care s-a exercitat atacul reprezintă o consumare a atacului însuşi, determinând lipsa
de necesitate a unei eventuale „apărări" ulterioare - de fapt: o răzbunare, iar nu o apărare
propriu-zisă) este valabilă în cazul aşa-numitelor infracţiuni cu rezultat ireversibil. în schimb,
111Fără a afirma că scuza provocării reprezintă o circumstanţă atenuantă care decurge exclusiv dintr-un exces
extensiv (posterior) de legitimă apărare, este evident faptul că, adeseori, un asemenea exces de legitimă apărare va
putea conduce la reţinerea respectivei circumstanţe atenuante. Spre exemplu, dacă o persoană intră în domiciliu,
găsindu-şi fiica violată de un infractor care, în momentul surprinderii, fuge imediat, sărind pe geam, astfel încât
tatăl victimei porneşte în căutarea infractorului pe care, ajungându-l din urmă, îl loveşte/vatămă corporal înainte
de a-l preda poliţiei, atunci acesta nu poate invoca cu succes legitima apărare (pe motivul tardivităţii apărării,
care nu mai era necesară, atacul fiind consumat la momentul exercitării reacţiei), însă este rezonabil a afirma că
(de principiu) urmează a i se reţine comiterea infracţiunii de lovire/vătămare corporală în condiţiile incidenţei
circumstanţei atenuante a scuzei provocării.
121 De pildă, în situaţia anterior exemplificată, momentul consumării violului este şi momentul consumării
atacului. Sau, în cazul în care o persoană aplică alteia o lovitură de palmă peste faţă (momentul consumării
infracţiunii de lovire), după care fuge imediat, urmărirea infractorului şi pălmuirea sa ulterioară se realizează în
condiţiile unui atac consumat, nereprezentând, aşadar, o apărare necesară.
[3! C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 180.
în cazul infracţiunilor considerate a avea un rezultat reversibil, se apreciază că nu orice

consumare a infracţiunii prin care s-a exercitat atacul reprezintă şi o consumare corelativă
a atacului în sine, care să împiedice manifestarea ulterioară a unei apărări necesare. Din
contră, în ipoteza unor asemenea fapte penale, se consideră că, deşi infracţiunea prin care
a fost manifestat atacul s-a consumat, totuşi, atacul rămâne imediat (actual) - apărarea
rămânând, implicit, necesară - pe întreaga durată de timp imediat următoare (succesiune
imediată) în care persoana vătămată (sau o terţă persoană), intervenind (reacţionând), poate
împiedica o consolidare a efectului negativ/a rezultatului infracţiunii consumate. Aceasta
este situaţia, adeseori, în cazul anumitor infracţiuni contra patrimoniului11'.
De reţinut că excepţia de la regula consumării atacului prin consumarea infracţiunii prin
care s-a exercitat atacul, în cazul legitimei apărări, este operantă în cazul infracţiunilor cu
rezultat reversibil numai atunci când reacţia/apărarea este imediat consecutivă consumării
infracţiunii prin care s-a exercitat atacul. Dacă reacţia este posterioară acestui moment,
realizată după trecerea unei perioade de timp relevante, fapta astfel comisă rămâne o simplă
răzbunare, străină de reţinerea legitimei apărări (devine o apărare tardivă, care nu este
necesară, raportându-se la un atac consumat)'21. Aceasta, deoarece (reiterăm o idee deja
enunţată) legitima apărare nu este concepută ca un mijloc care să încurajeze destinatarii
legii penale să îşi facă singuri dreptate, ci doar ca un instrument de maximă necesitate, apt
spre utilizare în acele împrejurări de o atât de accentuată urgenţă, încât apelarea la protecţia
venită din partea autorităţilor nu reprezintă, în mod rezonabil, o alternativă viabilă.
De menţionat şi faptul că, în opinia (majoritară a) doctrinei noastre penale, „necesitatea
actului în apărare nu presupune exclusivitatea acestuia. (...) există legitimă apărare şi atunci
când cel atacat se putea salva prin fugă, ascunderea din faţa agresorului" etc.'3'
d) Apărarea (fapta incriminată comisă în apărare) să fie aptă să înlăture atacul.
Potrivit unei opinii, se impune, alături de alte condiţii cerute laturii apărării, în cazul
instituţiei legitimei apărări, ca actul tipic comis/fapta prevăzută de legea penală săvârşită
ca reacţie la atac, în vederea înlăturării acestuia, să fie apt(ă) să producă acest efect (să
manifeste, în abstract, potenţialitatea intrinsecă de a înlătura atacul şi de a proteja valoarea
socială periclitată), să aibă caracter idoneu în acest sens'4'. Astfel, se poate aprecia, în mod
rezonabil, că o reacţie manifestată printr-o faptă incriminată care nu ar putea opri/paraliza/
îndepărta/neutraliza atacul, producând însă (doar) un efect negativ gratuit/inutil asupra
persoanei atacatorului sau a drepturilor acestuia, este incapabilă să beneficieze de justificare,
pe terenul legitimei apărări, ca efect al inaptitudinii sale de a fi eficientă în realizarea scopului*1
2
111Spre exemplu, în situaţiile anterior exemplificate, lovirea/vătămarea infractorului care a violat sau lovit/
vătămat nu produc o reversie a rezultatului infracţiunii deja consumate (nu dispare, prin compensare, atingerea
adusă iremediabil inviolabilităţii sexuale a persoanei, nu se estompează retroactiv, astfel, suferinţa fizică produsă
prin lovirea/vătămarea victimei de către agresorul iniţial). în schimb, dacă o persoană sustrage un bun mobil al alteia
(o poşetă, de pildă), iar victima urmăreşte imediat infractorul, pe care, prinzându-l, îl ameninţă/loveşte/vatămă
pentru a-şi recupera bunul furat, ceea ce se şi petrece, atunci este de observat că reacţia imediată a persoanei
vătămate (sau a altei persoane), deşi consecutivă consumării infracţiunii prin care s-a exercitat atacul (căci fapta
hoţului rămâne a se califica drept furt consumat, iar nu ca tentativă de furt), este totuşi utilă pentru recuperarea
bunului (reintrarea acestuia în patrimoniul vătămat), fiind astfel împiedicată consolidarea efectului negativ al
rezultatului infracţional (paguba patrimonială). Ase vedea şi C. Mitrache, Cr . Mitrache, (2016), p. 182,183.
121Spre exemplu, dacă persoana păgubită, căreia i-a fost sustras bunul, identifică hoţul în urma vizionării unei
înregistrări efectuate cu o cameră video de supraveghere a zonei de unde s-a produs furtul, astfel încât îl caută pe
acesta, găsindu-l după câteva ore/zile, moment în care îl vatămă pentru a-şi recupera bunul, atunci, de principiu,
va răspunde pentru comiterea infracţiunii de lovire/vătămare corporală (eventual, cu reţinerea unei circumstanţe
atenuante), fără a fi caz de incidenţă a legitimei apărări.
131C. Mitrache , Cr . Mitrache , op. cit. (2016), p. 183.
141 F l . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 366.
în vederea atingerii căruia legiuitorul a recunoscut şi reglementat, drept cauză justificativă,

legitima apărare (protejarea anumitor valori sociale, prin acte tipice de înlăturare a unei
agresiuni nepermise)111.
Fiind de acord, în principiu, cu această cerinţă ataşată laturii apărării, în raport de
instituţia legitimei apărări, se impune evidenţierea caracterului relativ al condiţiei astfel
relevate. Aprecierea caracterului apt/inapt al reacţiei persoanei atacate de a înlătura atacul
nu ar trebui realizată de pe o poziţie strict abstractă, teoretică (apriorică), ci în considerarea
concretă a fiecărei speţe determinate în parte, a specificului particular al fiecărui caz în
care se pune problema reţinerii legitimei apărări. Astfel, s-ar putea constata că, uneori, o
activitate care, de regulă (în abstract), nu tinde a fi potrivită pentru a înlătura un anumit
gen de atac îşi relevă o eficienţă specifică, aparte în acest sens, în considerarea unui anumit
caz concret, a particularităţilor acestuia*121.
e)Apărarea (fapta incriminată comisă în apărare) să fie proporţională cu gravitatea
atacului.
De o deosebită importanţă (caracteristică) în privinţa existenţei legitimei apărări, sub
aspectul laturii sale constând în apărarea exercitată, este întrunirea condiţiei ca reacţia
săvârşită în apărare, prin comiterea unei fapte incriminate, să fie proporţională cu atacul,
cu intensitatea şi gravitatea acestuia. Cerinţa urmează a fi evaluată, în concret (iar nu în
abstract), ţinându-se cont de întregul context \n ansamblul căru
dintre atacator şi persoana care exercită apărarea în contra acestuia. Prin urmare, pot fi
identificate mai multe aspecte (elemente analitice) în raport de care urmează a se realiza
aprecierea existenţei sau inexistenţei proporţiei dintre apărare şi atac: obiectul juridic (valoarea
socială) periclitat de atac, respectiv de actul apărării; intensitatea (gravitatea) atingerii care
a fost adusă/putea fi adusă acestei valori sociale prin atac, respectiv prin apărare (urmarea
imediată/rezultatul); intensitatea activităţii prin care s-au exercitat atacul (elementul material),
respectiv apărarea; instrumentul folosit pentru agresiune/apărare; raportul de forţe dintre
atacator şi victimă; numărul agresorilor/victimelor etc.
Toate aceste elemente intrinseci aprecierii condiţiei proporţionalitâţii apărării în raport
de atac trebuie adaptate la specificul particular al cazului concret (al speţei determinate
analizate). Unele dintre aspectele indicate pot lipsi în anumite cazuri determinate, altele pot
fi prezente în multiple configuraţii variabile. Se impune, prin urmare, sublinierea imperativă
a împrejurării că stabilirea proporţiei dintre apărare şi atac nu reprezintă o operaţiune strict
matematică, o ecuaţie impersonală, un calcul exclusiv obiectiv şi abstractl3]. Astfel, de pildă,
111Spre exemplu, dacă victima este urmărită de agresor cu toporul (acesta dorind să îi aducă atingeri integrităţii
corporale sau chiar vieţii), iar cel atacat, trecând, în fuga sa, pe lângă un bun valoros al atacatorului (spre exemplu,
maşina acestuia), îl deteriorează/distruge, continuând apoi să fugă de agresor, distrugerea nu ar trebui apreciată
(de principiu) drept faptă justificată, ci infracţiune, căci nu reprezintă o „apărare" eficientă, aptă să conducă la
încetarea atacului.
121 Plecând de la ideea de bază anterior exemplificată, se poate considera că, în general, un act de distrugere
a unui bun al agresorului nu tinde a avea aptitudinea de a înlătura atacul. Pe de altă parte, instrumentul folosit la
atac reprezintă şi el un bun al atacatorului, iar, în unele cazuri, distrugerea acestuia ar putea prezenta aptitudinea
de a înlătura atacul (sau de a-l face mai puţin periculos). De exemplu, dacă o persoană îşi asmute câinele dresat
asupra unei alte persoane, uciderea/vătămarea animalului constituie, sub aspect juridic, un act de distrugere a unui
bun din patrimoniul titularului (stăpânului), însă o asemenea faptă urmează a fi aptă de justificare, prin incidenţa
legitimei apărări, căci, în acest context particular, distrugerea unui anumit bun al agresorului a manifestat eficienţă
în privinţa neutralizării atacului. în sens contrar, C. Mitrache , Cr . Mitrache , cit. (2016), p. 183 [autorii apreciază
că: „Apărarea se poate îndrepta împotriva vieţii, sănătăţii, libertăţii agresorului, dar nu împotriva bunurilor sale"
(s.n.) - fără a se indica excepţii sau detalia suplimentar].
131C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 183.
deşi se poate enunţa, de principiu, regula că tinde a fi disproporţionată o apărare care

suprimă viaţa persoanei, în apărarea unei valori sociale patrimoniale, nu poate impune
cu forţă obligatorie regula potrivit căreia victimei unei anumite agresiuni i se permite să
reacţioneze în apărare strict numai prin mijloace identice/similare celor întrebuinţate asupra
sa de către agresor, care pot produce asupra acestuia doar urmări asemănătoare celor pe
care le produce/riscă să le producă agresiunea sa asupra persoanei vătămate.
Trebuie neapărat evidenţiată împrejurarea că, în analiza acestei condiţii de existenţă a
legitimei apărări, este importantă luarea în considerare a situaţiei concrete a celui care a
exercitat apărarea, de la momentul reacţiei acestuia, în întreaga conjunctură corespunzătoare,
ţinându-se cont inclusiv de posibilităţile sale reale de a opta (sau nu) între mai multe alternative
de apârare[1]. Se poate discuta inclusiv necesitatea de a se ţine cont de unele aspecte subiective
care au caracterizat persoana celui care a exercitat apărarea, la momentul în cauză (de pildă,
cunoaşterea sau lipsa de cunoaştere, de către această persoană, în condiţiile de stres/tensiune/
surescitare implicate de atac, a unor aspecte obiective legate de atac sau de apărare, de
contextul desfăşurării acestora, de instrumentele folosite etc.)[2].
O precizare expresă se impune cu privire la o chestiune derivând din această cerinţă a
legitimei apărări. în doctrină131 se apreciază, pe drept cuvânt, că în cazul legitimei apărări
nu se impune în mod necesar ca fapta prevăzută de legea penală săvârşită în apărare să fi
reprezentat singura cale (modalitate) de sustragere din faţa atacului (singura modalitate
de apărare). Aşadar, teoretic, chiar şi atunci când s-ar constata că persoana care a exercitat
apărarea ar fi dispus şi de alte opţiuni/alternative prin care putea înlătura atacul (constând,
după caz, în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală mai puţin grave ori chiar a unei
fapte neincriminate), acesteia nu i se va putea refuza automat beneficiul legitimei apărări
pe acest motiv (al alegerii unei alternative mai intense, dintre mai multe posibile)*141.
Suntem de părere că împrejurarea existenţei unor alternative de apărare mai puţin
drastice la momentul exercitării apărării poate constitui un criteriu în aprecierea întrunirii
sau neîntrunirii condiţiei proporţionalităţii apărării în raport cu atacul. Astfel, existenţa unei
alternative mai puţin tes/drastice în apărare (care să fie şi viabilă, utilă în în
in
111Spre exemplu, în mod abstract, s-ar putea aprecia că este disproporţionată apărarea prin întrebuinţarea unei
arme de foc (pistol, de pildă) împotriva unei agresiuni exercitate doar prin folosirea de arme albe (spre exemplu,
cuţit). Dar, dacă adăugăm menţiunea unui context în care victima este, spre exemplu, o persoană imobilizată
într-un scaun cu rotile, care este atacată într-un loc dosnic (unde nu se poate aştepta în mod real la o intervenţie
salvatoare din partea altcuiva), de către un grup de indivizi care doresc să o înjunghie, în condiţiile în care pistolul
respectiv ar constitui singurul instrument util aflat la îndemână pentru a respinge atacul, fapta de a îl întrebuinţa
(rănind sau ucigând chiar unul ori mai mulţi atacatori) apare aptă de justificare, în mod rezonabil, prin reţinerea
incidenţei legitimei apărări.
121Această operaţiune este una extrem de sensibilă, iar, din punct de vedere teoretic, constituie un subiect
controversabil, în funcţie de accepţia existentă asupra legitimei apărări ca fiind, după caz, o instituţie strict obiectivă
(reală) sau una care implică şi accente de natură subiectivă (personală). A se vedea, în acest sens, în continuare,
unul dintre aspectele selectiv evidenţiate ca reprezentând probleme speciale în materia legitimei apărări.
131G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .), op. cit., voi. I, p. 205.
141 De pildă, să presupunem că o persoană (A) vede de la distanţă că, pe traseul pe care îl urmează în mod
firesc pentru a ajunge acasă, există o persoană (B) agresivă, cei doi fiind în relaţii vechi de duşmănie, astfel încât
probabilitatea apariţiei unui conflict în cazul întâlnirii lor este extrem de ridicată. Chiar dacă, în aceste condiţii, A
decide să nu ocolească zona, să nu fugă, ci îşi continuă drumul, astfel încât, fiind observat de B, acesta declanşează
(neprovocat) un atac asupra lui A, determinându-l pe cel din urmă să se apere prin comiterea unei vătămări asupra
lui B, nu se va putea refuza lui A beneficiul legitimei apărări pe motiv că putea să ocolească zona sau să fugă din faţa
lui B imediat ce acesta a declanşat atacul - ceea ce ar fi reprezentat alternative mai puţin prejudiciabile (faţă de B) în
comparaţie cu atitudinea lui A de a înfrunta pericolul, de a lupta cu B pentru a se apăra. Aceasta, pentru că nicăieri
în reglementarea legală a legitimei apărări nu se impune ca apărarea prin comiterea unei fapte incriminate să fi
reprezentat singura modalitate de înlăturare a atacului. A se vedea, în acelaşi sens, V. Pasca , op. cit. (2014), p. 205.
atacului, în condiţii de eficienţă cel puţin similare celor derivând din alternativa aleasă),
pentru care făptuitorul putea opta, ar putea determina aprecierea ca neîntrunită a condiţiei
proporţionalităţii apărării cu atacul, cu efectul refuzului justificării conduitei adoptate (cel
puţin pe temeiul acestei cauze justificative)111.
Prin urmare, se poate afirma cu titlu de regulă ideea potrivit căreia persoana care exercită
apărarea are libertatea alegerii celei mai potrivite modalităţi concrete de respingere a atacului
(în măsura în care există, obiectiv, mai multe alternative, de care respectiva persoană este
conştientă), fără a i se impune neapărat să opteze pentru cea mai puţin intensă variantă
de apărare (cea mai puţin drastică/mai puţin prejudiciabilă pentru atacator), sub rezerva
respectării, prin calea aleasă, a tuturor condiţiilor de incidenţă a legitimei apărări, inclusiv
proporţia respectivei reacţii prin comparaţie cu intensitatea/gravitatea (şi contextul) atacului.
După cum anticipam la un moment anterior, nerespectarea acestei cerinţe a legitimei
apărări, prin reacţionarea disproporţionată la un atac (care întruneşte toate condiţiile prevăzute
în art. 19 CP), dă naştere unui exces intensiv de legitimă apărare (o depăşire a limitelor legitimei
apărări sub aspectul intensităţii ei). Acest exces nu mai justifică fapta incriminată comisă (nu
îi mai înlătură caracterul infracţional pe temeiul cauzelor justificative), legea conferindu-i
o natură juridică diferită, în funcţie de motivele care au determinat excesul. Astfel, dacă
depăşirea proporţiei dintre apărare şi atac decurge din starea de temere sau tulburare în care
s-a găsit cel atacat, ca urmare a agresiunii exercitate asupra sa, excesul de apărare nu îi va
putea fi imputat făptuitorului, constituind, prin urmare, o cauză de excludere a infracţiunii
nu prin justificarea faptei comise (cauză justificativă), ci prin lipsa imputabilităţii acesteia faţă
de subiectul său activ [cauză de neimputabilitate - art. 26 alin. (1) CP: excesul neimputabil
de legitimă apărare], în schimb, dacă altele au fost motivele care au declanşat reacţia
disproporţionată a celui atacat (spre exemplu, mânia, indignarea ş.a.), atunci excesul de apărare
devine imputabil, iar fapta comisă reprezintă o infracţiune, fiind aptă să atragă răspunderea
penală a persoanei care a săvârşit-o. Cu toate acestea, împrejurarea că infracţiunea astfel
comisă a fost determinată de un atac provenit de la agresorul iniţial (devenit apoi victimă
a infracţiunii săvârşite ca reacţie la acesta), atac întrunind toate condiţiile legitimei apărări,
a condus legiuitorul la reglementarea unui caracter scuzabil al reacţiei astfel încorporate
în fapta penală, natura juridică a acestei depăşiri intensive a legitimei apărări, care nu se
bazează pe temere sau tulburare, fiind aceea de circumstanţă generală legală de atenuare
a răspunderii penale [art. 75 alin. (1) lit. b) CP - cu denumirea expresă „depăşirea limitelor
legitimei apărări"]121.
111Spre exemplu, apare (de principiu) disproporţionată apărarea (aşadar, nejustificată fapta comisă în vederea
înlăturării atacului) într-o situaţie precum este următoarea: X îl atacă pe Y, fiind neînarmat sau dispunând de un
instrument inapt (de principiu) să producă moartea (de exemplu, un baston de cauciuc); Y optează să nu lupte corp la
corp cu X sau să întrebuinţeze un instrument asemănător celui utilizat de acesta (deşi avea această posibilitate), ci face
uz de o armă de foc pe care o are la îndemână; totodată, Y nu trage asupra lui X în aşa fel încât să îl indîsponibilizeze
pe acesta temporar, punându-se la adăpost de atac fără a-i produce agresorului prejudicii net superioare celor
care riscau să provină din partea acestuia, ci optează să îl împuşte direct în cap, ucigându-l. Alternativele mai puţin
intense existente la dispoziţia lui Y, persoană atacată, nu înlătură automat legitima apărare (ca în cazul stării de
necesitate) - de pildă, nu i se poate refuza lui Y beneficiul legitimei apărări, pentru că nu a ales să fugă din calea
lui X, ci a optat să rămână să se lupte cu acesta pentru a se apăra - , însă disproporţia vădită dintre apărare şi atac,
derivând din lipsa de opţiune pentru alternative mai puţin intense, totodată, viabile (eficiente pentru a stopa
atacul), în mod real aflate la dispoziţia celui care exercită apărarea, ar putea exclude totuşi justificarea faptei, pe
motivul neîntrunirii unei condiţii a laturii apărării prevăzute pentru existenţa legitimei apărări: proporţionalitatea.
121Ţinând cont de toate cele relevate, apreciem că, sub aspect terminologic, denumirea legală expresă a
circumstanţei atenuante reglementate la art. 75 alin. (1) lit. b) CP este criticabilă, ea trebuind să fie interpretată
restrictiv. După cum s-a punctat deja, o depăşire a limitelor legitimei apărări se poate manifesta fie extensiv (anterior
sau posterior atacului), fie intensiv (disproporţionat, pe baza tulburării sau temerii ori datorită altor motive). Cum
2.3. Prezumţia de legitimă apărare

Reglementarea normativă a legitimei apărări cuprinde (de lege lata) şi dispoziţia prevăzută
în art. 19 alin. (3) CP, conform căreia „Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2),
acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie
sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii". Se instituie astfel o prezumţie
de legitimă apărare, în prezenţa tuturor condiţiilor expres stipulate de lege, în beneficiul
persoanei care comite o faptă prevăzută de legea penală orientată spre respingerea pătrunderii
într-un spaţiu privat, realizată în formele indicate şi în contextul înfăţişat. „Prezumţia amintită
constituie o aplicaţie a prezumţiei de nevinovăţie şi o garanţie a inviolabilităţii domiciliului"111.
în legătură cu această prezumţie de legitimă apărare sunt de punctat o serie de aspecte,
anume: condiţiile incidenţei sale; tipul ei, din punct de vedere al posibilităţii de a o infirma;
efectele pe care le produce, odată reţinută.
a) Condiţiile activării prezumţiei de legitimă apărare, aşa cum se desprind din textu
legal, sunt următoarele:
- să se comită o faptă prevăzută de legea penală;
- această faptă incriminată să se comită în prezenţa unei anumite condiţionări subiective
precise: „pentru a respinge pătrunderea unei persoane Sub acest aspect, este de observat
că, dacă există orice altă explicaţie a comiterii faptei în cauză, alta decât săvârşirea sa pentru
a respinge pătrunderea, atunci, formal, condiţiile reţinerii prezumţiei de legitimă apărare
nu vor apărea ca fiind întrunite. De asemenea, se impune sublinierea aspectului că reacţia
făptuitorului care invocă beneficiul prezumţiei de legitimă apărare trebuie să fi fost determinată
în contextul necesităţii respingerii pătrunderii unui terţ într-un loc privat anume, iar nu în
alt cadru (pentru alt motiv/în alt scop)*121. Din contextul reglementării reiese că persoana
asupra căreia se comite fapta care atrage acţiunea prezumţiei de legitimă apărare este
o persoană fizică. în ceea ce priveşte persoana care săvârşeşte fapta în raport de care se
ridică problema excluderii caracterului infracţional, pe temeiul legitimei apărări, cum legea
nu vine cu nicio circumstanţiere expresă [prin comparaţie şi cu reglementarea din art. 19
alin. (2) CP], concluzionăm că aceasta poate fi atât persoana care locuieşte în spaţiul din
care respinge pătrunderea altuia, cât şi orice altă terţă persoană;
circumstanţa atenuantă denumită în doctrină exces scuzabil de legitimă apărare vizează numai excesul intensiv
neîntemeiat pe tulburare sau temere, reiese că referirea normativă explicită din art. 75 alin. (1) lit. b) CP este mai
largă decât a intenţionat legiuitorul.
[1] V. Pasca , op. cit (2014), p. 207.
121Astfel, de pildă, dacă persoana agresoare se afla deja, la momentul săvârşirii faptei incriminate exercitate asupra
sa, în locul privat din care făptuitorul (care invocă prezumţia de legitimă apărare) urmăreşte să o înlăture, se poate
discuta în ce măsură mai are loc o respingere a pătrunderii, căci pătrunderea a fost deja complet realizată. într-o
atare situaţie, are loc, practic, o înlăturare a unei persoane dintr-un anumit loc în care se găseşte situată aceasta
în prealabil, iar nu o respingere a pătrunderii (sintagmă care sugerează, mai degrabă, o încercare nefinalizată a
unei persoane de a se introduce într-un anumit loc). în orice caz, atunci când persoana care a pătruns deja în unul
dintre locurile indicate de textul art. 19 alin. (3) CP încearcă deja să iasă/să îl părăsească (să se îndepărteze) la
momentul când se comite asupra sa fapta incriminată menită a o evacua, reţinerea prezumţiei nu mai apare deloc
aptă de susţinere, în considerarea dispoziţiei legale exprese. Spre exemplu, considerăm că prezumţia de legitimă
apărare nu ar trebui reţinută atunci când o persoană care a pătruns în domiciliul unei alte persoane (cu o intenţie
nedeterminată: de violare de domiciliu, de sustragere, de lezare a inviolabilităţii sexuale, de lezare a integrităţii
corporale sau chiar a vieţii celor aflaţi în locuinţa respectivă) se găseşte deja în retragere (de pildă, este în curte, în
afara locuinţei, fugind spre gard pentru a părăsi imobilul) în momentul în care se exercită asupra sa o faptă menită
a o indisponibiliza sau a o determina să se retragă (de exemplu, rănirea sau uciderea).
- persoana a cărei pătrundere se respinge (persoana asupra căreia se comite fapta

incriminată al cărei caracter penal este înlăturat prin efectul prezumţiei de legitimă apărare)
trebuie să fi încercat să pătrundă într-un anumit spaţiu privat, anume: o locuinţă, o încăpere
(a unei locuinţe), o dependinţă (a unei locuinţe) sau un loc împrejmuit ţinând de acestea (de
locuinţă, de încăperea sau dependinţa unei locuinţe). Respingerea pătrunderii în orice alt tip
de spaţiu/loc, prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nu va atrage incidenţa
prezumţiei de legitimă apărare111. Este vorba despre locuri/spaţii în care se desfăşoară, în
mod normal, viaţa privată (intimă, personală, de familie) a unei persoane fizice, indiferent
dacă aceasta este destinaţia lor formală sau nu, precum şi indiferent de statutul lor oficial,
din punct de vedere al dreptului civil ori administrativ121. De remarcat că legiuitorul penal
actual solicită expres ca locul care ţine de locuinţă să fie împrejmuit, ceea ce poate ridica
unele discuţii în raport de ipoteza unor locuri similare, anexate anumitor locuinţe, dar pe
care proprietarii au optat nu să le împrejmuiască efectiv, ci doar să le delimiteze prin semne
de marcare;
-pătrunderea în respectivul spaţiu a persoanei care a fost respinsă (prin comiterea faptei
incriminate) trebuie să fi avut loc fără drept. Reiese că, dacă cel prejudiciat prin fapta prevăzută
de legea penală comisă pentru a i se respinge pătrunderea în spaţiul privat respectiv era o
persoană care avea dreptul (autorizarea legală) de a pătrunde în acel loc, la data la care s-a
realizat pătrunderea (şi respingerea ei), făptuitorul care a efectuat respingerea pătrunderii
nu poate beneficia de prezumţia de legitimă apărare pentru excluderea caracterului penal
al faptei comise [eventual, poate obţine beneficiul legitimei apărări propriu-zise, dovedind
întrunirea condiţiilor de existenţă a acesteia, conform art. 19 alin. (2) CP]*131. Această condiţie
poate ridica problema interpretării sale într-o cheie strict obiectivă sau într-un registru mixt:
obiectiv, dar şi subiectiv. Altfel spus, se poate pune problema dacă pătrunderea este, în sine,
nepermisă (aspect suficient să fie constatat strict obiectiv, indiferent de aspectul reflectării
acestei situaţii în reprezentarea persoanei care realizează pătrunderea, respectiv a persoanei
care reacţionează în contra acelei pătrunderi, sau dacă se impune şi verificarea faptului că cel
care a pătruns a acţionat intenţionatîn acest sens, fiind în cunoştinţă de cauză). în principiu,
problema nu prezintă valenţe concrete atunci când pătrunderea se realizează prin violenţă,
viclenie, efracţie sau alte asemenea mijloace nelegale (cazuri în care reaua-voinţă a persoanei
care efectuează pătrunderea devine evidentă), însă ar putea avea o miză reală în raport de
cazurile în care este vorba despre o pătrundere (paşnică) pe timpul nopţii (spre exemplu, o
persoană confundă etajul şi pătrunde în apartamentul - neîncuiat - al altei persoane, fără
a realiza că întreprinde o pătrundere neautorizată);
111 De exemplu, dacă se respinge, printr-o faptă prevăzută de legea penală, pătrunderea unei persoane (în
modurile indicate de textul legal) în sediul unei persoane juridice sau în perimetrul unei suprafeţe de teren agricol
separat de locuinţa unei persoane (chiar dacă acel spaţiu este împrejmuit), nu va fi incidenţă prezumţia de legitimă
apărare (caracterul penal al faptei ar putea fi înlăturat, într-o atare ipoteză, prin verificarea condiţiilor legitimei
apărări, dar separat de acţiunea prezumţiei de legitimă apărare).
121în dreptul penal este indiferentă distincţia dintre domiciliu şi reşedinţă ori afectaţiunea formală a unui spaţiu/loc
(dacă este, prin natura sa, destinat sau nu locuirii, dacă reprezintă sau nu o locuinţă oficială propriu-zisă, temporară
ori perpetuă etc.). Astfel, considerăm că prezumţia de legitimă apărare trebuie reţinută şi atunci când o persoană
comite o faptă incriminată pentru a respingere pătrunderea unei alte persoane (de pildă, în timpul nopţii) într-un
apartament/într-o casă, dar şi într-o rulotă, în care locuieşte efectiv (ea sau o altă persoană) la momentul respectiv.
131De pildă, dacă o persoană răneşte agentul de poliţie, care a pătruns în domiciliul acesteia pentru a o aresta,
după ce şi-a declinat identitatea şi a prezentat mandatul de arestare, atunci nu este incidenţă prezumţia de legitimă
apărare. Aceeaşi soluţie, de exemplu, dacă soţia îl vatămă pe soţul căruia i-a interzis (în fapt) să revină în domiciliul
comun (ca urmare a deteriorării relaţiilor de familie), în momentul în care acesta, desconsiderând interdicţia,
pătrunde în locuinţa în care are dreptul să se afle (chiar dacă pătrunderea s-ar realiza, de pildă, noaptea ori prin
violenţă/efracţie - spargerea uşii - sau prin escaladarea unui geam).
- pătrunderea fora drept (a persoanei care a fost respinsă) trebuie să fi avut loc într-un
anumit fel/m od (indiferent de momentul la care s-a realizat), într-un anumit moment
determinat (indiferent de modul în care s-a efectuat). Astfel, nu contează momentul la care
s-a realizat pătrunderea (tentativa de pătrundere) în spaţiul privat protejat, dacă aceasta a
avut loc (fără drept) în una dintre următoarele modalităţi: prin violenţă, prin viclenie, prin
efracţiell]. Enumerarea nu este limitativă, textul legal precizând expres că poate fi vorba şi
despre „alte asemenea modalităţi nelegale" (s.n.). Reiese că nu orice modalitate prin care
s-a încercat pătrunderea în spaţiile protejate astfel poate da naştere prezumţiei de legitimă
apărare, ci numai anumite alte modalităţi (nelegale), similare celor explicit prevăzute. Printr-o
interpretare sistematică, plecând de la comparaţia modalităţilor expres indicate şi extrăgând
elementul comun tuturor acestora, care să fie avut în vedere şi la determinarea unor alte
modalităţi (nelegale) asemănătoare, reiese că legiuitorul vizează (doar) formele de pătrundere
în mod violent, forţat, fraudulos, abuziv, (rău-)intenţionat121. Aşadar, ar putea reprezenta
modalităţi faptice de pătrundere care să determine activarea prezumţiei de legitimă apărare
şi (de exemplu) încercarea de pătrundere într-o locuinţă (...etc.) prin escaladare ori prin
excavarea unei căi de acces subterane (săparea unui tunel) pe sub împrejmuirea locului în
cauză. Separat de aceste modalităţi frauduloase/violente/abuzive de pătrundere (în cazul
cărora nu interesează momentul pătrunderii: zi sau noapte), legea prevede şi alternativa
în care pătrunderea se efectuează într-un anumit moment, anume noaptea. în acest caz,
decurge logic că devine lipsită de relevanţă modalitatea în care se efectuează pătrunderea:
chiar dacă ar fi violentă/abuzivă/frauduloasă sau nu, o pătrundere neautorizată pe timp
de noapte într-o locuinţă (...etc.) naşte prezumţia de legitimă apărare cu privire la fapta
incriminată comisă pentru a o respinge131.
b) în ceea ce priveşte tipul (genul/felul) prezumţiei de legitimă apărare, după criteriu
posibilităţii sau imposibilităţii răsturnării sale, trebuie precizat că această prezumţie este
una relativă (iuris tantum), iar nuabsolutâ/irefragabilă (iuris et de
[1] Din moment ce referirea normativă la modalitatea violenţei este indicată separat de referirea legală la
modalitatea efracţiei, reiese, logic, că raportările sunt distincte. Prin urmare, violenţa ar viza, de principiu, agresiunile
contra persoanei (de exemplu, se respinge, printr-o vătămare, pătrunderea pe nedrept într-un apartament a unei
persoane care a încercat să îl împingă, agresiv, pe proprietar din dreptul uşii, pentru a intra), în timp ce efracţia
se referă la agresiunea asupra bunurilor, aşadar, la o distrugere (de principiu, a unor dispozitive care asigură
securitatea unor bunuri, care împiedică accesul într-un anumit loc: de exemplu, se respinge, printr-o vătămare, o
persoană care încearcă să pătrundă într-un apartament după ce a spart un geam sau după ce a forţat mecanismul
de închidere a uşii). în ceea ce priveşte modalitatea vicleniei, ea are în vedere respingerea pătrunderii pe nedrept
a unei persoane într-un spaţiu privat, atunci când această persoană a recurs la modalităţi de inducere în eroare
(active sau pasive) pentru a dobândi acces în respectivul spaţiu, aparent cu permisiunea persoanei care îl foloseşte
(obţinută fraudulos). Spre exemplu, acesta va fi cazul când o persoană încearcă să se prezinte sub o identitate falsă
pentru a dobândi acces într-o locuinţă (de pildă, se recomandă, în mod mincinos, ca fiind lucrător al unei societăţi
care verifică şi efectuează revizia instalaţiilor de gaz metan sau agent de poliţie etc.).
[2] De pildă, nu credem că prezumţia ar putea să devină incidenţă atunci când o persoană ar intra, din greşeală
(confundând etajul la care este situat un anumit apartament dintr-un bloc de locuinţe), în locuinţa altei persoane,
în măsura în care uşa nu era încuiată (cel care a pătruns nu a făcut decât să apese pe clanţă şi uşa s-a deschis),
mai ales dacă cel care reacţionează realizează că este vorba despre o confuzie (de exemplu, este un fapt evident,
eventual unul repetat), iar cel care a comis eroarea nu prezintă nicio ameninţare reală (nu este agresiv, se retrage
imediat ce realizează confuzia etc.).
[3] Astfel, pătrunderea pe nedrept în locuinţa altuia, pe timp de noapte, chiar dacă s-a efectuat profitând de
împrejurarea că uşa nu era încuiată (s-a apăsat pe clanţă şi uşa s-a deschis - ceea ce nu implică nici violenţă, nici
viclenie, nici efracţie, nici modalităţi asemănătoare acestora), are aptitudinea de a genera prezumţia de legitimă
apărare.
[4] După un alt criteriu de clasificare a prezumţiilor (entitatea de la care emană), prezumţia de legitimă apărare
este o prezumţie legală, iar nu una judiciară.
se impune în mod logic (deşi legea nu prevede expres în acest sens), desprinzându-se din
contemplarea raţională a caracterului absurd al unor consecinţe la care ar putea conduce
adoptarea alternativei sale. Astfel, o prezumţie absolută nu poate fi răsturnată, nu se poate
admite proba contrară. Prin urmare, dacă prezumţia de legitimă apărare ar fi absolută, ar
rezulta că, ori de câte ori condiţiile reţinerii sale ar fi obiectiv întrunite, răsturnarea ei nu ar mai
fi posibilă, cu efectul excluderii caracterului de infracţiune al faptei prevăzute de legea penală
comise în contextul respectiv, indiferent care ar fi această faptă incriminată. Absurditatea unei
asemenea rezolvări derivă, de pildă, din următorul exemplu: să presupunem că, în timpul
nopţii, o persoană de gen feminin pătrunde pe nedrept într-o locuinţă, pentru a sustrage
unele bunuri; dacă prezumţia de legitimă apărare ar fi absolută, ar reieşi că proprietarul
locuinţei respective ar beneficia de aceasta pentru înlăturarea caracterului penal al faptei
comise asupra celei care a pătruns în casa sa, indiferent de tipul faptei ori de disproporţia
vădită dintre cele două fapte sau de aptitudinea faptei de a înlătura pătrunderea; spre
exemplu, ar beneficia de înlăturarea caracterului penal al unei fapte de viol, prezumându-se
că aceasta a fost comisă în legitimă apărare!
Decurge, în mod firesc, că prezumţia de legitimă apărare este , aşadar, că aceasta
poate f i răsturnată. Demontarea prezumţiei în cauză se poate efectua tocmai prin dovedirea
neîntrunirii vreunei condiţii de existenţă impuse legitimei apărări. Astfel, dacă s-ar proba că
atacul manifestat prin pătrundere nu era material sau direct ori imediat sau injust, respectiv
că nu viza persoana, drepturile acesteia (ori interesul general), respectiv (aspect extrem de
vizibil în cazurile de înlăturare a prezumţiei de legitimă apărare) dovedindu-se că a existat o
disproporţie vădită între apărare (fapta incriminată comisă pentru a respinge pătrunderea)
şi atac (actul pătrunderii în locurile protejate), atunci prezumţia de legitimă apărare ar fi
răsturnată, faptei incriminate comise (pentru a respinge pătrunderea...) nemaifiindu-i exclus
caracterul infracţional.
c) în ceea ce priveşte efectul prezumţiei de legitimă apărare, acesta constă în considerarea
(prezumarea) ca întrunite a condiţiilor de existenţă a legitimei apărări, fără a mai fi necesară
dovedirea/verificarea întrunirii cerinţelor legale ale acestei cauze justificative. Astfel, se
ajunge la excluderea caracterului infracţional al faptei prevăzute de legea penală comise,
pe temeiul legitimei apărări, deşi nu s-a dovedit, în mod propriu-zis, că a existat un atac
material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva persoanei, a drepturilor acesteia ori a
interesului general, atac care să fi fost înlăturat printr-o apărare stabilită ca fiind proporţională
cu atacul (necesară, utilă etc.). Se inversează, astfel, sarcina probei cu privire la elementele
necesare pentru a opera legitima apărare. în mod uzual, cel care face o afirmaţie în justiţie
este ţinut să o probeze (actor incumbit probatio); prin urmare, cel care invocă existenţa
(beneficiul) legitimei apărări, pentru a profita de justificarea faptei comise (de excluderea
caracterului său infracţional), trebuie să dovedească existenţa condiţiilor necesare pentru
reţinerea acesteia. în cazul prezumţiei de legitimă apărare, făptuitorul respectiv profită de
aprecierea ca probate a cerinţelor de funcţionare a legitimei apărări, iar acela care afirmă
că, din contră, acestea nu ar fi verificate este dator a proba aceasta111.
Pentru a opera prezumţia, este însă necesară probarea condiţiilor sale de existenţă. Cu
alte cuvinte, dacă se face dovada că fapta incriminată a fost comisă pentru a se respinge
111Concret, dacă inculpatul dintr-un proces penal afirmă că a acţionat în legitimă apărare, îi revine (în principal)
sarcina de a susţine afirmaţia, dovedind că sunt verificate, în speţa concretă, condiţiile existenţei acestei cauze
justificative. în schimb, dacă operează prezumţia de legitimă apărare, se consideră că inculpatul a probat aceste
condiţii, urmând a fi în sarcina celui care contestă întrunirea respectivelor cerinţe (Ministerul Public, de pildă, sau
persoana vătămată) probarea inexistenţei a cel puţin unui element imperativ al atacului sau al apărării.
pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând
de acestea, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale
ori în timpul nopţii, atunci se prezumă că a existat o apărare proporţională cu gravitatea unui
atac material, direct, imediat şi injust, care a pus în pericol persoana, drepturile acesteia (sau
interesul general). Utilitatea instituţiei prezumţiei de legitimă apărare se manifestă, aşadar,
în acele cauze concrete în care este mai uşor a proba elementele faptice din prima categorie
astfel indicată decât elementele faptice din cea de-a doua categorie aici menţionată.
2.4. Probleme speciale în materia legitimei apărări - abordare selectivă

Cu titlu de probleme specialecare se pot identifica în materia legitimei apărări (art
ne oprim, selectiv, asupra următoarelor chestiunil
a) în primul rând, se impune a evidenţia chestiunea discutabilă a caracterului pur real
sau mixt al legitimei apărări; se ridică problema dacă aceasta este o cauză de excludere a
infracţiunii pur obiectivă (exclusiv reală) sau de sorginte mixtă (în principal obiectivă/realâ,
dar implicând şi unele aspecte de natură sub/ecfr'vă/individuală/personală).
Pe de o parte, pentru considerarea legitimei apărări drept cauză (pur/strict) obiectivă/reală
de excludere a infracţiunii pledează natura juridică ce i-a fost atribuită: cauză justificativă. Astfel,
dacă legitima apărare este considerată un motiv de justificare a faptei comise (o cauză obiectivă
de excludere a infracţiunii, o permisiune legală de comitere a unor fapte incriminate, dat
fiind contextul real existent în momentul săvârşirii acestora), atunci analiza unor aspecte de
natură subiectivă tinde a fi exclusă din procesul verificării sale. Din moment ce comiterea
unei (anumite) fapte incriminate este permisă de lege, în contextul particular (obiectiv),
strict reglementat al legitimei apărări, identitatea persoanei făptuitorului este irelevantă,
alături de aspectele personale (subiective) care ţin de acea persoană (sau de oricare alta
care s-ar afla într-o situaţie faptică similară). Din această raţiune se prevede şi efectul in rem
produs de cauzele justificative (inclusiv de legitima apărare), anume răsfrângerea beneficiului
acestora asupra participanţilor la comiterea faptei incriminate săvârşite121.
111 Asupra unor subiecte care pot fi privite, de asemenea, cu titlu de probleme speciale în materia legitimei
apărări, facem trimitere la literatura de specialitate. Astfel, de pildă, referitor la chestiunea legitimei apărări
anticipate (admisibilitatea utilizării anticipate a unor mijloace de apărare - reţele electrificate, capcane etc.) şi
a limitelor acesteia, a se vedea: Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 357, 358; M.C. Ivan, G h . Ivan , op. cit., p. 114.
(2) în plus, se mai poate adăuga şi următoarea argumentare: conform unei opinii, în reglementarea instituţ
erorii de către actualul legiuitor penal (art. 30 CP), s-ar putea susţine clasificarea acesteia în două categorii, anume
eroarea asupra tipicităţii, respectiv eroarea asupra antijuridicitâţii. Aceasta din urmă ar reprezenta o cauză de
neimputabilitate incidenţă exact în acele situaţii în care o persoană ar comite o faptă prevăzută de legea penală
având convingerea (invincibilă) greşită că acţionează în prezenţa unei cauze justificative (ale cărei condiţii obiective
de existenţă nu ar fi întrunite în realitate, deşi, subiectiv, agentul a apreciat că ele există în cazul particular în care a
acţionat). Viziunea potenţează opinia conform căreia în analiza legitimei apărări (a existenţei unei cauze justificative,
în general) este irelevantă verificarea unor aspecte de natură subiectivă, acestea putând fi întrebuinţate, eventual,
în analiza cauzei de neimputabilitate a erorii asupra antijuridicitâţii. Altfel spus, s-ar putea susţine că, dacă în mod
obiectiv sunt întrunite condiţiile legitimei apărări, atunci, indiferent de reflectarea acestui aspect în reprezentarea
persoanei făptuitorului, cauza justificativă va opera, excluzând caracterul infracţional al faptei. în mod corespunzător,
dacă în mod obiectiv aceste cerinţe nu se verifică, atunci fapta nu va fi justificată, chiar dacă făptuitorul a avut
convingerea sinceră (subiectivă) - dar greşită - că exercită o apărare legitimă. în schimb, această reprezentare
falsă a realităţii (dacă este invincibilă, iar nu datorată culpei făptuitorului), în măsura în care este bazată pe buna
sa credinţă, va produce tot un efect de excludere a infracţiunii, însă nu cu titlu de cauză justificativă, ci cu titlu de
cauză de neimputabilitate [eroarea asupra antijuridicitâţii - art. 30 alin. (5) CP], profitând, în această calitate numai
acelui făptuitor (din mai mulţi potenţiali participanţi) care s-a aflat în respectiva eroare, iar nu (automat) tuturor
persoanelor implicate în comiterea faptei (efect in personam).
Pe de oltâ parte, există şi opinia potrivit căreia cauzele justificative (inclusiv legitima
apărare) nu sunt instituţii exclusiv obiective, reale, implicând şi unele aspecte de natură
subiectivă (apte de analiză din această perspectivă). Printre altele, această viziune se poate
întemeia inclusiv pe formularea legală întrebuinţată în reglementarea legitimei apărări,
potrivit căreia fapta comisă în apărare trebuie să fi fost săvârşită pentru a înlătura atacul. Se
sugerează, astfel, necesitatea existenţei unui anumit factor subiectiv aparţinând celui care
exercită apărarea, anume cunoaşterea, de către acesta, a existenţei atacului, precum şi
dorinţa sa de a îl înlătura prin reacţia adoptată (care este special orientată spre neutralizarea
pericolului provenind din agresiune). în măsura în careîn anaiiza iegitimei apărări nu s-ar sonda
absolut deloc niciun aspect de natură subiectivă, ea fiind apreciată o cauză pur obiectivă,
s-ar putea ajunge la încălcarea acestei cerinţe expres prevăzute de către legiuitor. Astfel,
în acele cazuri concrete în care făptuitorul a acţionat ignorând existenţa stării de legitimă
apărare (de pildă, cazul în care a acţionat din culpă), este evident că el nu a comis fapta
prevăzută de legea penală pentru a înlătura atacul (poate nici nu conştientiza existenţa unui
asemenea atac), prin urmare, legitima apărare nu ar trebui să opereze (nu ar trebui să îi
profite)111. Or, o analiză pur obiectivă a legitimei apărări nu ar fi aptă să releve îndeplinirea
(sau neîndeplinirea) acestei condiţii de natură subiectivă prevăzute expres de către legiuitor
în cadrul art. 19 CP, ceea ce ar susţine viziunea potrivit căreia această cauză justificativă este,
în realitate, o instituţie cu natură mixtă (în principal obiectivă, dar care implică şi verificarea
unor aspecte de tip subiectiv)121.
Trebuie arătat că, dincolo de conformitatea sa cu norma de reglementare a legitimei
apărări, o asemenea viziune interpretativă ar putea ridica probleme în raport de prevederea
cuprinsă în art. 18 alin. (2) CP, referitor la efectul in rem al cauzelor justificative. Astfel,
dacă legitima apărare nu ar trebui reţinută în beneficiul oricărei persoane care a acţionat
în prezenţa sa obiectivă, comiţând o faptă prevăzută de legea penală, ci numai în raport
de acele persoane care au cunoscut existenţa stării de legitimă apărare în contextul căreia
s-a comis fapta şi care au săvârşit-o pe aceasta (s-au asociat la comiterea ei) special pentru
a înlătura atacul (ghidate de acest element/factor afectiv: cu acest mobil/în acest scop)*131,
111Reamintim exemplele formulate în acest sens în cadrul tratării acelei condiţii de existenţă a legitimei apărări
reprezentate de necesitatea configurării drept apărare a faptei prevăzute de legea penală al cărei caracter infracţional
tinde a fi exclus. Practic, o asemenea viziune asupra legitimei apărări impune ca fapta incriminată săvârşită să fi
constituit o reacţie la agresiunea exercitată de un terţ, aşadar, să fie o activitate intenţionat comisă pentru a exercita
apărarea în faţa unui atac, iar nu doar o faptă tipică, sub aspect penal, a cărei săvârşire să fi coincis, întâmplător,
cu o agresiune a unui terţ (cu un atac). Dincolo de caracterul său rezonabil, soluţia implică însă şi inconveniente
(logice). Astfel, de exemplu, reiese că acela care a cunoscut şi urmărit să vatăme/ucidă o altă persoană (pentru a
exercita o apărare legitimă în faţa atacului provenit de la aceasta) ar urma să aibă beneficiul justificării faptei comise,
în timp ce acela care nu a cunoscut aceasta (sau a cunoscut, dar nu a acceptat), însă a comis din greşeală fapta cu
acelaşi efect, nu ar putea avea beneficiul cauzei justificative (deşi, obiectiv, activitatea sa a înlăturat atacul). Prin
urmare, se ajunge în punctul nefiresc (sub aspectul logicii formale) în care acela care săvârşeşte o faptă mai gravă
(omorul fiind apreciat ca o incriminare mai gravă decât uciderea din culpă, iar vătămarea corporală mai gravă
decât vătămarea din culpă) beneficiază de o situaţie mai favorabilă decât acela care comite o faptă mai puţin
gravă! Constituie (şi acesta) un aspect al reglementării legitimei apărări asupra căruia credem că se pot aduce
îmbunătăţiri, în urma unui proces de reflecţie doctrinară şi legislativă.
121Cu privire la tipul atitudinii psihice (intenţie, culpă, praeterintenţie) care ar putea fi evidenţiată de către cel
care comite o faptă prevăzută de legea penală în raport de care se pune problema justificării pe temeiul legitimei
apărări, a se vedea (de pildă) G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .), op. cit., voi. I, p. 204.
131în doctrină se relevă inclusiv ipoteze ale unor persoane care s-ar putea doar folosi, formal, de contextul
obiectiv al unei legitime apărări, pentru a comite anumite fapte incriminate. Spre exemplu, X, vechi duşman al lui
Y, îl observă pe acesta cum este pe punctul de a îl omorî pe Z; deşi X nu are nicio dorinţă/înclinaţie de a îl ajuta
pe Z, el decide totuşi să îl ucidă pe Y, din pură răzbunare (sau gelozie ori orice alt motiv străin de dorinţa de a îl
proteja astfel pe Z). Dacă realizează aceasta, în realitate, omorul nu s-a săvârşit pentru a îndepărta atacul (
a-l apăra pe Z), dar, formal, acţiunea lui X a salvat viaţa lui Z. Potrivit opiniei conform căreia legitima apărare este
atunci se poate formula întrebarea: de ce s-ar reflecta această instituţie (beneficiul/efectul

său), în mod automat, asupra tuturor participanţilor (inclusiv a celor care, poate, nu au
avut această reprezentare/această motivaţie subiectivă)? Apreciem că acesta constituie
un punct vulnerabil al actualei reglementări, asupra căruia doctrina/legiuitorul ar trebui
să continue a reflecta.
în plus, menţinând raportarea dintre efectul in rem al cauzelor justificative şi un potenţial
răspuns pozitiv la problema necesităţii de verificare a unei condiţii de tip subiectiv pentru
funcţionarea legitimei apărări, se prefigurează o problemăşi
de care persoană implicată în comiterea faptei incriminate (al cărei caracter penal tinde a
fi exclus ca efect al legitimei apărări) trebuie a se verifica întrunirea cerinţei subiective a
legitimei apărări? Este această persoană exclusiv autorul faptei prevăzute de legea penală (cel
care o comite nemijlocit pe aceasta) sau poate f i oricare dintre persoanele care ,
ocazional, la săvârşirea respectivei fapte? Aparent (formal) - şi totodată lo g ic-, răspunsul
corect este cel corespunzător primei variante: art. 19 alin. (2) CP se referă la persoana care
este în legitimă apărare ca fiind persoana care săvârşeşte fa pta[1]; art. 18 alin. (2) CP dispune
extinderea efectului cauzelor justificative şi asupra pa
sau participanţilor)l2].Cu toate acestea, suntem de părere că o implementare inflexibilă a unei
asemenea viziuni ar putea conduce la situaţii inechitabile în practică131. Sub acest aspect, s-ar
impune, uneori, ca de efectul legitimei apărări, verificată în persoana unui participant, să
poată profita şi restul participanţilor, precum şi însuşi autorul (chiar dacă cerinţele legitimei
apărări nu s-au verificat expres/nu se verifică expres şi în raport de aceste persoane)141. De
observat şi că o asemenea soluţie este coerentă şi cu opinia potrivit căreia legitima apărare,
fiind o cauză justificativă, este o instituţie obiectivă, reală.
b) Admiterea unor condiţionări de natură subiectivă în cadrul de analiză privind instituţia
legitimei apărări se poate extinde însă dincolo de împrejurarea (de bază a) cunoaşterii sau
o instituţie (pur) obiectivă, situaţia este irelevantă: X beneficiază de justificarea faptei; în schimb, potrivit opiniei
care apreciază că, în caz de legitimă apărare, trebuie stabilită şi poziţia subiectivă a făptuitorului, într-un anumit
sens, s-ar putea discuta dacă este sau nu cazul să i se înlăture lui X caracterul penal al omorului comis astfel.
[1] Or, potrivit actualei viziuni legale asupra participaţiei penale, persoana care săvârşeşte fapta este autorul
(cel care o comite nemijlocit), restul participanţilor fiind doar persoane care susţin/contribuie, în secundar, la
săvârşirea acelei faptei (a se vedea prevederile art. 46-48 CP: autorul săvârşeşte fapta; instigatorul determina la
săvârşirea faptei; complicele înlesneşte sau ajuta la săvârşirea faptei).
[2] Din concepţia actuală, de ansamblu, potrivit căreia reglementează legiuitorul participaţia penală (pluralitatea
ocazională de făptuitori), reiese că poziţia autorului este distinctă de cea a participanţilor, respectiv că autorul nu
mai este conceput ca integrat în rândul participanţilor (nu mai este desemnat prin raportare la participanţi). De
altfel, încă din denumirea marginală a Capitolului VI din Titlul II al Părţii generale a Codului penal - şi anume
„Autorul şi participanţii" - se poate desprinde această concluzie.
[3] Luăm ca reper următorul exemplu: o persoană aflată pe un şantier este atacată de un inamic al cărui atac îi
pune în primejdie viaţa; neavând posibilitatea de a se apăra, ea transmite prin staţia de emisie-recepţie pe care o
are la îndemână, dând ordin unui alt muncitor să efectueze de urgenţă o anumită operaţiune care l-ar putea salva:
de pildă, ordonă operatorului unei macarale să elibereze imediat încărcătura pe care o transporta, căci observase
că aceasta se afla exact deasupra locului unde se găseşte atacatorul său; în urma acţiunii directe a operatorului
macaralei, atacatorul este ucis. într-o asemenea situaţie, operatorul macaralei este autorul (el a comis nemijlocit
fapta care a condus la decesul victimei), iar în privinţa sa nu s-ar putea verifica cerinţa subiectivă a legitimei apărări
(el nu a cunoscut existenţa atacului şi nu a avut reprezentarea că fapta pe care o săvârşeşte constituie o apărare - a
altuia - în faţa unui atac). Cel care era atacat şi care a dat ordin operatorului macaralei să acţioneze în acel fel este
un participant, şi anume un instigator (a determinat pe altul să comită o faptă incriminată); totuşi, în persoana sa se
pot constata întrunite toate condiţiile legitimei apărări. Echitatea ne impune să apreciem că, într-o atare ipoteză, ar
trebui ca fapta comisă să fie justificată în raport de toate persoanele implicate în comiterea ei, ca efect al justificării
sale în sarcina uneia dintre acestea, indiferent de poziţia de pe care au conlucrat ele la săvârşirea acestei fapte!
[4] A se vedea şi M.C. Ivan , Gh . Ivan , op. cit., p. 67.
necunoaşterii, de către făptuitor, a existenţei atacului şi a direcţionării faptei incriminate

comise drept o apărare în faţa acestui atac. După cum anticipam în legătură cu prezentarea
caracterului proporţional al apărării faţă de atac, verificarea acestei condiţii esenţiale a
legitimei apărări nu constituie rezultatul aplicării unei ecuaţii matematice strict obiective, ci
este rezultatul unei aprecieri rezonabile în cadrul căreia trebuie să se ţină cont, printre altele,
de situaţia concretă şi reprezentarea subiectivă a celui care acţionează (reacţionează), astfel
cum se poate aprecia că exista ea la data comiterii faptei. Aceasta, cu atât mai mult cu cât
(după cum s-a precizat deja), în ipoteza legitimei apărări, nu se impune ca fapta comisă să
fi reprezentat singura cale de înlăturare a atacului.
Astfel, este posibil ca, ulterior desfăşurării evenimentelor, realizându-se o analiză
obiectivă, bazată pe toate informaţiile relevate organului judiciar de la comiterea faptei
până la momentul efectuării aprecierii sale asupra acestora (indiferent dacă respectivele
date se aflau sau nu în reprezentarea făptuitorului la data când a acţionat acesta) - analiza
e x p o s t-, să se observe că maniera de reacţie adoptată de o anumită persoană în faţa unui
atac la care a reacţionat a fost disproporţionată. Pe de altă parte, efectuarea analizei prin
prisma elementelor (cunoştinţelor/datelor/informaţiilor) pe care le avea la dispoziţie (în
reprezentare) acea persoană la data comiterii faptei-analiză putea să releve,
dimpotrivă, o reacţie proporţională în considerarea contextului particular respectiv111.
Ţinând cont, aşadar, de faptul că anumite reacţii pot apărea ca fiind proporţionate sau dis
proporţionate faţă de stimulii lor, nu doar în considerarea izolată a raportului stimul-reacţie, ci şi
în considerarea cadrului/contextului în care stimulul a acţionat (precum şi a situaţiei particulare
a persoanei asupra căreia stimulul a acţionat)l2], determinând reacţia corespunzătoare,
considerăm că aceste aspecte, de natură subiectivă, trebuie avute în vedere, de asemenea,
în analizei legitimei apărări, dincolo de natura sa juridică (de cauză justificativă) şi de efectul
in rem căruia îi dă naştere.
§3. Starea de necesitate
3.1. Preliminarii
A doua cauză justificativă generală reglementată de actuala noastră lege penală este
starea de necesitate. Potrivit art. 20 alin. (1) CP, se stabileşte expres că „Este justificată
[1] De pildă, este posibil ca o persoană, atacată de o alta într-un context în care îi este primejduită viaţa, să
cunoască faptul că agresorul este înarmat cu o armă de foc (o puşcă), fără a cunoaşte că aceasta este descărcată
(nu mai are muniţie), iar atacatorul intenţionează să o folosească doar ca armă albă (pentru a lovi cu ea). în acest
context, dacă cel atacat optează să îşi împuşte agresorul, iar nu să lupte corp la corp cu acesta, pe baza analizei ex
post, apărarea sa poate fi apreciată drept disproporţionată, în timp ce, conform unei analize ex ante, ea ar apărea
ca proporţională cu atacul.
[2] Cu titlu de exemplu, considerăm că se poate aprecia, de principiu, că este disproporţionată o apărare care
suprimă viaţa agresorului, în condiţiile în care, urmare a atacului acestuia, victimei i s-ar fi cauzat doar o fractură
a unui membru sau o rană relativ uşoară, într-o regiune non-vitală. în schimb, dacă situăm aceeaşi relaţie dintre
stimul (atacul în cauză) şi reacţie (apărarea menţionată) într-un context obiectiv şi subiectiv aparte, actul apărării
ar putea să fie apreciat ca proporţional. De pildă, dacă victima se găseşte într-o zonă izolată şi extrem de ostilă
(vârful unui munte, în afara circuitului turistic, iarna), fiind şi lipsită de posibilitatea de a comunica la distanţă
(neputându-se aştepta, prin urmare, la ajutor/intervenţie/salvare din exterior), suferind în plus de hemofilie (o
boală care implică predispoziţia spre hemoragie şi o durată mult prelungită de coagulare a sângelui), devine clar
că o fractură sau o rană, chiar aparent superficială, ar putea conduce, în realitate, la decesul acesteia, în condiţiile
particulare date. Prin urmare, un atac care vizează producerea nemijlocită a unei asemenea vătămări reprezintă,
în fapt, în condiţiile respective, un atac îndreptat contra vieţii, astfel încât uciderea agresorului nu mai apare, în
mod automat, ca fiind disproporţionată prin comparaţie cu atacul exercitat de către acesta în respectivul context.
fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate". Prin urmare, în cazul în
care fapta incriminată (tipică) este comisă în prezenţa condiţiilor de existenţă privind starea
de necesitate, ea nu va constitui infracţiune, rămânând doar la stadiul de faptă prevăzută
de legea penală [soluţia reiese din coroborarea art. 20 alin. (1) CP cu dispoziţia din art. 18
alin. (1) CP: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna
dintre cauzele justificative prevăzute de lege"].
Legiuitorul stipulează expres (şi limitativ) care sunt condiţiile de existenţă a stării de
necesitate, definind-o pe aceasta, sintetic, în cuprinsul art. 20 alin. (2) CP: „Este în stare
de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi
care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei
persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă
urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care
pericolul nu era înlăturat". Este reglementată, astfel, instituţia stării de necesitate ( /
perfecte/propriu-zise)[1], cu natura juridică de cauză generală de excludere a infracţiunii -
cauză justificativă, recunoscându-se fundamentarea*121 acesteia pe „ideea absenţei unui
prejudiciu semnificativ adus ordinii sociale", întrucât fapta comisă „nu tulbură ordinea de
drept, deoarece nu există niciun prejudiciu pentru societate, comportarea (...) fiind conformă
intereselor ordinii de drept".
O interpretare didactică a reglementării legale a stării de necesitate relevă două planuri
(laturi) pe care este structurată instituţia, sub aspect juridic; condiţiile de existenţă a acesteia
se distribuie, corespunzător, în cerinţe referitoare la pericol, respectiv cerinţe care privesc
actul de salvare (de la pericol). Vom urma, la rândul nostru, acest tipar de analiză al schemei
doctrinare clasice de prezentare a stării de necesitate, recunoscând (şi în acest caz) calităţile
sale reale de sistematizare a condiţiilor necesare pentru reţinerea incidenţei acestei cauze
justificative. Este de precizat, totuşi, că unele condiţii prezintă o dublă potenţialitate de analiză,
atât din perspectiva cerinţelor pericolului, cât şi a cerinţelor salvării131(astfel stau lucrurile, de
pildă, referitor la caracterul imediat al pericolului, care implică, în mod corelativ, un caracter
necesar al salvării; sau caracterul inevitabil al pericolului, corespunzător caracteristicii actului
de salvare de a reprezenta unica modalitate de înlăturare a pericolului).
într-o enumerare sintetică, în cazul stării de necesitate, latura reprezentată de starea
de pericol trebuie să întrunească următoarele : să existe un pericol; pericolul să
fie imediat; pericolul să fie îndreptat împotriva anumitor valori sociale (strict şi limitativ
prevăzute de lege); (pericolul să fie inevitabil). Asemănător tratării din materia legitimei
apărări, putem considera că, în lumina acestor însuşiri legale pe care trebuie să le întrunească
pericolul, pentru a se putea reţine starea de necesitate, acesta apare ca fiind caracterizat
111în doctrină se poate utiliza conceptul de stare de necesitate improprie/imperfectă pentru a se face referire la
două forme de exces (intensiv) de stare de necesitate (ipoteze în care sunt întrunite toate condiţiile de existenţă a
stării de necesitate proprii/perfecte, cu excepţia uneia singure: proporţia dintre starea de pericol şi actul salvării),
reglementate de către legiuitorul actual sub o altă natură juridică, anume excesul neimputabil de stare de necesitate
[cauză de excludere a infracţiunii - cauză de neimputabilitate, conform art. 26 alin. (2) CP] şi excesul scuzabil de
stare de necesitate [circumstanţă atenuantă generală legală, reglementată - sub denumirea expresă de depăşirea
limitelor stării de necesitate - la art. 75 alin. (1) lit. c) CP].
121Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 375; G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 212,
213 (se invocă un vechi principiu juridic, exprimat sub forma adagiului latin necessitas non n doctrină
s-a arătat şi c ă -în cazul stării de necesitate-, „deşi există tipicitatea faptei concrete, aceasta nu contravine ordinii
juridice generale, legiuitorul dând preferinţă valorii salvate prin acţiunea făptuitorului, în detrimentul celor lezate
prin acţiunea acestuia"-V. Pasca , op. cit. (2014), p. 208.
131 Precizarea corelativă din materia legitimei apărări îşi menţine valabilitatea (locul de tratare a unor aspecte
privind condiţiile de existenţă cerute laturilor cauzei justificative poate fi situat, în aceste cazuri, fie corelativ laturii
stării de pericol, fie referitor la actul de salvare).
(într-un anume fel). O parte a doctrinei menţionează şi cerinţa ca starea de pericol să nu fi

fost creată, în mod intenţionat, de către făptuitor111.
în ceea ce priveşte condiţiile impuse cu privire la latura actului de salvare de la pericol,
pentru a se reţine incidenţa instituţiei stării de necesitate, acestea sunt (sintetic): să existe
un act de salvare;salvarea să se manifeste prin comiterea unei prevăzute de lege
p e n a l ă ;salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să fie necesară pentru înlăturarea
pericolului (şi aptă să înlăture pericolul); salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să fie
singura modalitate de înlăturare a pericolului; salvarea (fapta incriminată comisă în salvare)
să nu fi produs urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care
pericolul nu era înlăturat. Majoritatea doctrinei menţionează şi cerinţa (suplimentară celor
expres prevăzute în lege) ca actul salvării să nu fi fost realizat de către o persoană care să
aibă obligaţia specială de a înfrunta pericolul sau pentru salvarea unei asemenea persoane.
3.2. Condiţii de existenţă

I) Dezvoltând analiza condiţiilor de existenţă legal impuse stării de necesitate din perspectiva
laturii pericolului, reţinem, aşadar, că acestea sunt următoarele:
- să existe o stare de pericol;
- pericolul să fie imediat;
- pericolul să fie îndreptat împotriva anumitor valori sociale (strict şi limitativ prevăzute
de lege);
- (pericolul să fie inevitabil).
a) Să existe o stare de pericol.

Termenul pericol este întrebuinţat de către legiuitorul penal (în contextul instituţiei stării
de necesitate) fără a i se fi conferit expres o accepţiune aparte, o semnificaţie specifică
(particulară), proprie dreptului penal, derogatorie de la limbajul curent, de la înţelesul pe
care îl are cuvântul în vorbirea obişnuită. Prin urmare, reiese că noţiunea trebuie înţeleasă/
interpretată cu aceeaşi semnificaţie conceptuală pe care o comportă în afara limbajului de
specialitate.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin noţiunea de pericol se înţelege:
„situaţie, întâmplare care pune sau poate pune în primejdie existenţa, integritatea cuiva
sau a ceva; primejdie, ameninţare"l2].
Din cele astfel expuse reies unele aspectele evidente, care se impun în mod firesc, fără a mai
necesita dezvoltări suplimentare (anume că pericolul reprezintă o împrejurare primejdioasă,
care se îndreaptă împotriva cuiva/a unei persoane, periclitându-i acesteia anumite atribute
legate de individualitatea sa - de exemplu: viaţa, integritatea corporală, sănătatea - ori unele
drepturi recunoscute şi protejate de lege - cum ar fi bunuri patrimoniale importante). De
asemenea, reiese (mai ales) împrejurarea că, de principiu, prin referirea la un pericol ar
trebui să fie avute în vedere atât acele periclitări care decurg dintr-o sursă non-umană
oarecare (independentă de controlul exercitat asupra sa de către o persoană), cât şi primejdia*1 2
111Această situaţie ar intra, de principiu, sub imperiul cazurilor de actio libera in causa. în acest sens: Fl. Streteanu ,
D. Niţu , op. cit., p. 380 ş.u.; G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .) ş.a., op. cit., voi. I, p. 214; M.C. Ivan ,
G h . Ivan , op. cit., p. 124; M. Udroiu , Drept penai, op. cit., p. 106.
121Dicţionarul explicative al limbii române, op. cit., p. 778.
provenind dela o (altă) fiinţă umană, dar care nu poate fi apreciată a reprezenta
(ipoteză acoperită de reglementarea legitimei apărări).
Astfel, starea de necesitate reprezintă o cauză justificativă în raport de care există acord
cu privire la împrejurarea că sursele/izvoarele sale pot fi reprezentate de manifestarea unor
fenomene ale naturii (cutremur, inundaţie, alunecare de teren etc.) ori de acţiunea unor
animale (în principiu, necoordonatede o fiinţă umană, pentru a nu se reţin
sau în derularea unor procese mecanizate (defecţiunea unui utilaj, de pildă)111. în ceea ce
priveşte posibila geneză umană a stării de pericol, ea poate fi internă (un proces maladiv sau
fiziologic, de exemplu)121sau externă (precum comportarea primejdioasă a unei persoane),
cu resublinierea faptului că, în măsura în care aceasta poate fi calificată drept atac (formă
specifică de pericol), devine incidenţă (de principiu) legitima apărare (dacă fapta incriminată
comisă în salvare se îndreaptă chiar asupra sa - a agresorului). Drept urmare, vor putea fi
considerate stări de pericolapte să genereze condiţiile stării de necesitate
primejdioase comise din culpă sau fără cvin
ţeare excede
ă
o
legitimei apărări, precum şi (în opinia noastră) unele acte (intenţionate) de auto-agresiune
(în principiu, ale unei terţe persoane)™. Tot de beneficiul stării de necesitate urmează a
se profita însă şi atunci când s-a comis o faptă prevăzută de legea penală pentru salvarea
din faţa unui pericol manifestat printr-o acţiune agresivă intenţionată a unei alte persoane
(atac), în măsura în care respectivul act de salvare nu s-a îndreptat direct asupra agresorului,
ci a lezat (de principiu) o valoare socială care nu aparţine acestuia151. Desigur, după cum se1 4
3
2
[1] Spre exemplu: o persoană care este fugărită prin pădure de un urs flămând pătrunde cu forţa într-o cabană
străină, pentru a-şi salva viaţa (violare de domiciliu, distrugere); o persoană care este în pericol de a fi strivită de
o creangă/formaţiune stâncoasă pusă în mişcare de un fenomen natural (vânt puternic, cutremur, alunecare de
teren etc.) se aruncă în lături, pentru a se proteja, într-o manieră în care este clar că va antrena lovirea unei alte
persoane, aflată alături (ceea ce se şi întâmplă, terţului fiindu-i cauzată o suferinţă fizică - lovire); o persoană care
riscă să fie accidentată ca urmare a scăpării de sub control/defecţiunii unui utilaj mecanic care nu îi aparţine îl
deteriorează/distruge pe acesta (distrugere). A se vedea şi G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .), op. cit.,
voi. I, p. 212; C. Mitrache , C r . M itrache , op. cit. (2016), p. 185,186; V. Pasca , op. cit. (2014), p. 209; Fl . Streteanu ,
D. Niţu , op. cit., p. 376.
[2] De pildă, dacă victima unui atac de cord este adusă la spital în stare critică, trebuind să i se aplice de urgenţă
şocuri electrice în încercarea de a i se salva viaţa, astfel încât nu mai există timpul necesar pentru a îi fi îndepărtate
într-o manieră non-distructivă hainele pe care le poartă, motiv pentru care acestea sunt tăiate în viteză de către
personalul medical, nu se va putea reţine comiterea unei distrugeri, deşi fapta este tipică în raport de prevederile
art. 253 CP.
[3] Spre exemplu, urmează a se avea în vedere starea de necesitate, iar nu legitima apărare, pentru excluderea
caracterului penal al unei fapte de lovire a unei persoane, prin care s-a înlăturat pericolul de suprimare a vieţii
unei persoane/de rănire a unei persoane (inclusiv a propriei persoane), pe care îl crease în mod involuntar cel
vătămat (ne imaginăm situaţia unui copil care, profitând de o clipă de neatenţie a părintelui său - vânător-, pune
mâna pe o armă de foc, jucându-se cu aceasta, riscând să declanşeze un foc de armă; dacă i se smuceşte brusc
arma din mână sau se împinge puternic ţeava acesteia într-o direcţie neutră, într-o modalitate care provoacă o
suferinţă fizică copilului care o mânuia, fapta tipică - o lovire - va fi acoperită de starea de necesitate). Aceasta,
deoarece o conduita imprudenta ori desfăşurata fard vinovăţie nu poate fi apreciată, propriu-zis, drept atac, ci
doar ca stare de pericol. Desigur, o problemă controversată în acest domeniu o reprezintă reflectarea sau lipsa de
reflectare a acestui aspect (atitudinea psihică a persoanei de la care provine pericolul) în reprezentarea persoanei
care reacţionează în salvare, prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
[4] De exemplu, acela care lipseşte de libertate o persoană (o imobilizează) sau o loveşte pe aceasta, pentru
a o împiedica să îşi suprime viaţa ori să îşi amputeze un membru, urmează a beneficia (în opinia noastră) de
cauza justificativă a stării de necesitate, iar nu de legitima apărare (dacă sunt întrunite toate condiţiile instituţiei
indicate), deoarece actul auto-agresiv nu tinde a întruni condiţiile calificării sale drept atac, ci pe acelea specifice
conceptului de stare de pericol (acela care se pune singur în primejdie nu se ataca, ci se primejduieşte). în acelaşi
sens, a se vedea M.C. Ivan , G h . Ivan , op. cit., p. 124. în sens contrar, Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 380 ş.u.
151Astfel, dacă (de pildă) persoană (A) este urmărită de o alta (B), care îi pune în primejdie viaţa (o urmăreşte
cu un topor pe care intenţionează să îl folosească pentru a o ucide), motiv pentru care A se salvează pătrunzând
forţat într-un imobil al unui terţ (C), în care se baricadează până la sosirea autorităţilor, va fi aptă de reţinere
evidenţiază pe drept cuvânt în literatura de specialitate, geneza pericolului poate fi (uneori)

identificată chiar în comportarea anterioară a făptuitorului (care exercită salvarea)111.
După caz, starea de pericol se poate manifesta, în concret, într-o formă comisivă (adusă
la îndeplinire în mod activ, printr-o acţiune)121 - regula - sau (mai rar) omisivă (adusă la
îndeplinire în mod pasiv, printr-o inacţiune)131.
b) Pericolul să fie imediat.
Condiţia pericolului imediat, în cadrul de referinţă al instituţiei stării de necesitate,
vizează o dimensiune predominant temporală (se referă la raportul dintre starea de pericol
şi desfăşurarea sa, respectiv urmarea acesteia, sub aspect cronologic, al timpului). Precum
în cazul similar al legitimei apărări, condiţia caracterului al pericolului se subclasifică
în două tipologii. Astfel, pericolul se apreciază a fi imediat fie atunci când este iminent, fie
atunci când este actualw.
Un pericol este iminent atunci când, deşi nu a debutat încă, este totuşi pe punctul de a se
declanşa, apariţia sa constituind o certitudine, în condiţiile în care, pe caz concret, intervalul
de timp efectiv de până la momentul conturării sale propriu-zise este nesemnificativ. Practic,
iminenţa pericolului constituie o însuşire a acestuia care îl situează, fără dubiu, în anticamera
actualităţii, a manifestării prezente efective151.*1
5
3
2
starea de necesitate pentru excluderea caracterului penal al faptei de violare de dom iciliu (eventual, şi a celei
de distrugere). în mod excepţional, valoarea socială lezată ar putea fi chiar a agresorului (de pildă, cel urmărit
de atacator se încuie chiar în casa acestuia, până primeşte ajutor), dacă înlăturarea sa nu întruneşte propriu-zis
condiţiile calificării drept apârare în faţa unui atac, ci mai degrabă pe acelea de a reprezenta o salvare (chiar dacă
pericolul verifică aspectele necesare calificării sale drept atac).
[1] C. Mitrache, Cr . Mitrache, op. cit. (2016), p. 186; L.V. Lefterache, op. cit., p. 204; G. A ntoniu , în G. A ntoniu ,
T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 212. în acest caz însă, apar nuanţe în măsura în care această conduită anterioară a
făptuitorului a fost intenţionată (existând ipoteze apte de excludere a incidenţei stării de necesitate - corespunzătoare
cazurilor de actio libera in causa...). Totuşi, apreciem că, dacă starea de pericol în care a ajuns singurul făptuitor ce
trebuie ulterior să se salveze a fost urmarea unei activităţi intenţionate a acestuia, dar nu comisă special pentru a
invoca ulterior starea de necesitate, beneficiul ei nu ar trebui, de principiu, refuzat în mod automat (de pildă, cel
care, dorind să se sinucidă prin aruncarea de la înălţime, urcă pe terasa unei clădiri - activitate intenţionată -, însă,
ulterior, se răzgândeşte, dar constată că nu mai poate coborî, pentru că mecanismul de încuiere a uşii/ferestrei pe
care a realizat accesul în locul respectiv s-a defectat, motiv pentru care sparge un geam/forţează uşa, nu ar trebui
să răspundă penal pentru o distrugere, ci - eventual - să fie obligat să despăgubească, civil, persoana al cărei
patrimoniu a fost astfel prejudiciat). A se vedea şi M.C. Ivan , G h . Ivan , op. cit., p. 124. în sens contrar, I. Nedelcu ,
în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 80. A se vedea şi Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 380, 381.
[2] Spre exemplu, presupunem că un copil lăsat nesupravegheat (din neatenţie) în timpul unei vizite la o grădină
zoologică depăşeşte bariera de siguranţă către cuşca leilor şi continuă să se îndrepte înspre gratiile acesteia, fără
a reacţiona la strigătele de alarmare ale persoanelor din jur. Dacă, în aceste condiţii, o persoană se întinde peste
balustradă şi îl prinde de haine/de mână, trăgându-l brusc şi cu putere înapoi, cu câteva clipe înainte ca felinele
să ajungă la gratii (periclitându-i viaţa), starea de necesitate va înlătura caracterul infracţional al actului de lovire/
vătămare astfel implicat în acţiune de salvare.
[3] Dacă este să plecăm de la aceeaşi premisă ca în exemplul anterior (pentru facilitarea urmăririi expunerii),
putem avea în vedere situaţia în care copilul respectiv a leşinat, motiv pentru care, căzând, a ajuns între balustrada
de protecţie şi cuşca leilor (de unde este târât, cu putere, pentru a nu ajunge mai întâi animalele la el).
141 Doctrina subliniază împrejurarea că pericolul imediat trebuie să fie unul real, efectiv. A se vedea (de pildă)
M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 106.
[5] Astfel, de exemplu, se poate aprecia drept im inent (şi - prin urmare - im ediat, aşadar, apt, sub acest
aspect, să genereze o stare de necesitate) pericolul în care se găseşte un excursionist aflat într-o zonă muntoasă
izolată şi descoperită (lipsită de vegetaţie sau de formaţiuni naturale în care să se poată adăposti), atunci când
constată că cerul s-a acoperit cu nori negri de furtună, care manifestă primejdia certă de declanşare a unei vijelii
cu descărcări electrice. Considerăm că, dacă persoana în cauză observă un refugiu (o cabană) care este încuiat,
motiv pentru care pătrunde în acesta prin efracţia încuietorilor, salvându-şi viaţa (pentru a nu fi fulgerat), se poate
invoca starea de necesitate.
Cu atât mai mult starea de pericol este imediată atunci când este actuală. Pericolul actual
este cel deja apărut, aflat în manifestare activă, în curs de în mod real (indiferent
dacă implică o exercitare neîntreruptă111 sau cunoaşte pauze fireşti, naturale)121- atât timp
cât nu este consumat/depăşit.
în mod similar cu situaţia atacului imediat în cazul legitimei apărări, caracterul unei stări
de pericol de a fi imediată se poate determina şi prin comparaţie cu situaţiile în care, din
contră, aceasta nu este (sau nu mai este) imediată. Astfel, un pericol situat într-un stadiu
anterior iminenţei- denumit pericol eventual/potenţial - nu este (încă) imediat şi nu poate
justifica (încă) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a îl înlătura131. De
asemenea, o stare de pericol care a depăşit stadiul denumită pericol consumat-
nu mai poate f i considerată drept imediată (se exclude, de asemenea, reţinerea stării de
necesitate în cazul unei reacţii constând în comiterea unei fapte incriminate în raport de
o stare de pericol care este deja consumată/depăşită)141. Se poate aprecia că aceste ultime
ipostaze ale stării de pericol, care nu (mai) întruneşte caracteristica de a fi imediată (anume:
pericolul eventual/potenţial şi pericolul consumat), reprezint (anterioară, respectiv
ulterioară) ale unui exces extensiv de stare de necesitatels].
111 De pildă, reacţionează în condiţiile unui pericol actual neîntrerupt cel care îmbrânceşte alte persoane
(cauzându-le suferinţe fizice) pentru a reuşi să iasă dintr-o incintă incendiată, în condiţiile rapidei avansări necontrolate
a focului către zona în care se găseşte.
[2] Spre exemplu, persoana care ameninţă un terţ pentru ca acesta să îl ia cu el într-un mijloc de transport
supraaglomerat, pentru a se îndepărta în viteză (şi pune la adăpost) de un loc în care, datorită unei erupţii vulcanice
produse în apropiere, se produc căderi de material piroclastic (dacă nu există o alternativă viabilă prin care să îşi
protejeze viaţa/integritatea corporală).
[3] De exemplu, dacă excursionistul aflat pe munte într-o zonă izolată şi descoperită, fără posibilitate de a se
adăposti în faţa intemperiilor, este anunţat că a doua zi urmează a se manifesta o puternică furtună, cu descărcări
electrice, trebuie să se îndepărteze de locul cu pricina, neavând justificare fapta sa de a forţa pătrunderea în refugiul
(cabana) încuiat care constituie singurul adăpost din regiune.
[4] De pildă, o persoană aflată la vânătoare într-o perioadă de prohibiţie cu privire la vânarea urşilor, care este
fugărită de un urs, motiv pentru care se urcă într-un copac, de unde observă cum animalul se îndepărtează (în
mod evident) de locul respectiv, fără a mai reprezenta un pericol real, nu poate invoca starea de necesitate pentru
a exclude caracterul infracţional al faptei de braconaj, în cazul în cazul în care împuşcă ursul (în aceste condiţii).
[5] Plecând de la stadiul propriu/perfect/propriu-zis al stării de necesitate, se poate constata că uneori, deşi este
întrunită majoritatea condiţiilor sale de existenţă, reţinerea acestei cauze justificative nu este posibilă, deoarece
lipseşte, totuşi, întrunirea unei anumite condiţii legale. în acest caz, se poate aprecia că starea de necesitate este
excesiva (desfăşurată în afara cadrului impus de lege pentru a justifica fapta), aşadar, că există o depăşire a limitelor
sale. în funcţie de tipul condiţiei de incidenţă a stării de necesitate care nu este întrunită pe caz concret (aşadar,
de natura limitei depăşite), excesul de stare de necesitate poate f i extensiv sau intensiv. Este extensiv excesul de
stare de necesitate care constă în nerespectarea cadrului temporal (a timpului/momentului reacţiei de salvare, în
raport de starea de pericol), şi anume „starea de necesitate" preventivă (desfăşurată înainte de a deveni iminent
pericolul), respectiv „starea de necesitate" tardivă (desfăşurată după ce pericolul s-a consumat/a trecut). Cu alte
cuvinte, excesul extensiv de stare de necesitate corespunde situaţiilor în care, fiind întrunite toate celelalte condiţii
ale acestei stări, pericolul nu este încă/nu mai este imediat. După cum se va determina în continuare, excesul de
stare de necesitate (depăşirea limitelor stării de necesitate) este intensiv(ă) atunci când, fiind întrunite toate celelalte
condiţii necesare pentru reţinerea acestei cauze justificative, lipseşte totuşi cerinţa proporţiei dintre starea de pericol
şi actul salvării (salvarea produce consecinţe vădit mai grave decât cele care ar fi avut loc dacă pericolul nu era
înlăturat). Unele dintre formele excesului de stare de necesitate sunt valorificate de către legiuitor cu altă natură
juridică. Astfel, excesul intensiv bazat pe o lipsă a conştientizării disproporţiei vădite dintre consecinţele salvării şi
cele ale pericolului reprezintă o cauză de neimputabilitate [art. 26 alin. (2) CP - „excesul neimputabil" de stare de
necesitate]; excesul intensiv produs în prezenţa conştientizării acestei disproporţii vădite reprezintă circumstanţă
atenuantă generală legală [art. 75 alin. (1) lit. c) CP-„depăşirea limitelor stării de necesitate", denumit în doctrină
exces scuzabil de stare de necesitate]. Asupra excesului intensiv de stare de necesitate vom reveni pe parcursul
prezentei lucrări (la momentul prezentării condiţiei actului de salvare de a fi necesar, precum şi în cadrul analizei
cauzei de neimputabilitate reprezentate de excesul neimputabil de stare de necesitate).
în dinamica a numeroase cazuri concrete se impun verificări de detaliu sensibile, pentru

a se determina dacă starea de pericol (mai) era actuală (deci dacă pericolul era imediat) sau
nu (respectiv dacă era doar eventual/potenţial sau deja consumat, aşadar, depăşit/epuizat)
la momentul reacţiei în salvare. De rezultatul acestor verificări depinde, adeseori, reţinerea
sau excluderea reţinerii stării de necesitate, aşadar, justificarea sau nejustificarea faptei
comise (considerarea acesteia drept simplă faptă prevăzută de legea penală sau constituirea
ca infracţiune). Ca şi în cazul legitimei apărări (mutatis mutandis), se apreciază, de regulă, că
situaţiile de primejdie care presupun pauze fireşti, inerente, dacă rămân cuprinse, pe cazul
determinat, într-o stare de pericol unică/unitară, nu constituie ipoteze de natură a exclude
caracterul imediat al pericolului (nu îl situează pe acesta în zona consumării/epuizării). De
exemplu, ipotezele intervalelor de timp în care un animal violent se retrage doar pentru
a reporni agresiunea întreruptă numai temporar nu constituie situaţii de natură a exclude
caracterul imediat al pericolului (nu îl situează pe acesta în zona consumării/epuizării). în
asemenea cazuri, pericolul, rămânând subsumat succesiunii neîntrerupte: pericol iminent -
pericol actual - pericol iminent - pericol actual etc., reprezintă pe întreaga sa amplitudine o
stare de pericol imediat, care satisface, sub aspect temporal, cerinţele stării de necesitate.
c) Pericolul să vizeze anumite valori sociale expres şi limitativ enumerate de legiuitor.

Condiţia normativă expres prevăzută în privinţa laturii reprezentate de starea de pericol,
în materia stării de necesitate, este ca prin aceasta să fie periclitată (cel puţin) una dintre
valorile sociale (explicit şi limitativ) indicate de către legiuitor. Este de remarcat că sfera
de acoperire este mai restrânsă decât în cazul legitimei apărări (spre exemplu, starea de
necesitate nu acoperă - de principiu - ipoteza primejduirii libertăţii ori a inviolabilităţii
sexuale). Valorile sociale primejduite în acest caz sunt:
- viaţa. Textul legal face referire la un pericol care să vizeze „viaţa (...) sa" (a celui care
comite, în salvare, fapta prevăzută de legea penală) sau „a altei persoane" (persoana unui terţ).
Prin urmare, pentru a se reţine starea de necesitate, nu se impune ca cel care reacţionează,
exercitând actul de salvare, să fie neapărat una şi aceeaşi persoană căreia i se periclitează
viaţa. Atât persoana direct şi nemijlocit primejduită, cât şi o altă persoană pot reacţiona în
salvare (salvarea propriei persoane sau salvarea altei persoane). Pentru că legea nu distinge,
reiese că, în cazul în care un terţ reacţionează în salvarea persoanei a cărei viaţă este în
primejdie, nu se impune ca între aceste persoane să existe anumite legături (de rudenie,
afective etc.); nu se solicită nici măcar ca acestea să se cunoască, fiind indiferentă existenţa
unei relaţii (respectiv tipul acesteia) sau absenţa oricărei relaţii anterioare între salvator şi
persoana salvată. De principiu, sunt indiferente starea persoanei periclitate şi speranţa sa de
viaţă în contextul dat (de exemplu, se poate acţiona în stare de necesitate şi pentru a salva
viaţa unui tânăr, precum şi a unei persoane foarte în vârstă, cu privire la care nu există o
aşteptare rezonabilă că va mai trăi mult, chiar dacă ar fi salvată la acel moment particular)111;
-integritateacorporală sau sănătatea. De asemenea, textul legal face referire la un pericol
care să vizeze „integritatea corporală sau sănătatea sa" (a propriei persoane a celui care
comite, în salvare, fapta prevăzută de legea penală, justificată) sau „integritatea corporală
sau sănătatea altuia". Sunt vizate situaţiile care pot cauza o urmare corespunzătoare unei
loviri sau unei vătămări corporale, fie prin acţiune asupra fizicului persoanei (răniri, lezări
ale integrităţii unor membre etc.), fie asupra stării de sănătate a acesteia (îmbolnăvirea prin
contactarea unei molime, spre exemplu). De asemenea, nu contează starea de sănătate
generală a persoanei în cauză, nici perspectivele sale generale de supravieţuire ulterioară
111A se vedea şi M.C. Ivan , G h . Ivan , op. cit., p. 125.

(de pildă, în caz de accidentare serioasă, se poate acţiona în stare de necesitate şi pentru a
salva - pe moment - integritatea corporală a unei persoane care suferă de o boală letală,
cu evoluţie în stadiu terminal)111;
- un bun important. în mod similar, această valoare socială poate fi proprie sau aparţinând
patrimoniului unei terţe persoane. Se remarcă faptul că legea circumstanţiază valoarea
patrimonială periclitată, în cazul stării de necesitate, ca reprezentând un bun important. Trebuie
observat însă că legiuitorul nu indică şi criteriul în considerarea căruia urmează a se efectua
aprecierea gradului de importanţă a bunului, teoretic putându-se identifica mai multe asemenea
etaloane de apreciere (importanţa unui bun poate fi, după caz: economică, istorică, arhivistică,
culturală, chiar personal-afectivă etc.). Prin urmare, se poate discuta în ce măsură oricare
dintre aceste standarde de apreciere poate fi avut în vedere (sau nu) la calificarea importanţei
bunului a cărui salvare s-a realizat prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, a
cărei justificare se urmăreşte prin invocarea incidenţei stării de necesitate121;
-interesulgeneral. Ca şi în cazul legitimei apărări, încurajând spiritul civic şi admiţând că
pot exista ameninţări colective la adresa unei comunităţi/grupări umane, care să nu poată fi
eficient combătute de autorităţile publice imediat de la data manifestării lor (unele putând
avea efecte ireversibile sau greu de remediat), legiuitorul penal a prevăzut admisibilitatea stării
de necesitate şi pentru excluderea caracterului infracţional al faptelor incriminate săvârşite
pentru a proteja un interes general (public, colectiv, comun). Se au în vedere, de principiu,
acele valori sociale care ţin de societate/colectivitate în genere, de drepturi şi interese ale
unor comunităţi/grupări umane, în măsura în care starea de pericol care planează asupra
lor, înlăturată prin comiterea unei fapte incriminate, întruneşte toate celelalte condiţii ale
stării de necesitate131.
d) Pericolul să fie inevitabil.
Această condiţie de reţinere a stării de necesitate decurge, corelativ, din cerinţa impusă
actului de salvare de a reprezenta singura modalitate de înlăturare a pericolului. Este astfel
implicat, totodată, un caracter real, obiectiv, coal
pericol prezumtiv nu poate fi apreciată drept pericol inevitabil). Condiţia (al cărei conţinut
optăm să îl expunem propriu-zisîn cadrul analizei cerinţelor ataşate actului de salvare de la
pericol) implică şi o dimensiune de apreciere subiectivă, punându-se problema capacităţii
făptuitorului de a identifica în momentul reacţiei sale (sub presiunea stimulilor efectivi
exercitaţi asupra psihicului său, a stării de surescitare, a imperativului de a acţiona) eventuale
alternative viabile existente pentru salvarea (pe căi mai puţin prejudiciabile a) valorii sociale
primejduite. Acest aspect este de natură a ridica şi în materia stării de necesitate (ca şi în
cazul deja expus al legitimei apărări) problema considerării acestei cauze justificative drept
una exclusiv (pur) obiectivă sau, din contră, mixtă (în principal obiectivă, dar implicând şi
aprecieri de natură subiectivă/personală/individuală).
Condiţia vizează, pe de altă parte, caracterul seriozităţii stării de pericol, căci o periclitare
conţinută de o ameninţare/primejduire aparentă/neserioasă nu poate fi apreciată drept
inevitabilă141.1
4
3
2
[1] Ibidem.
[2] M.C. Ivan , G h . Ivan , op. cit, p. 126.
[3] Spre exemplu, sunt vizate, astfel, situaţiile de deteriorare a unui bun de mai mică valoare/importanţă, pentru
a salva de la distrugere un bun mai valoros/important (aparţinând patrimoniului public-tablou, statuie, edificiu
public - sau reprezentat de un document - istoric, arhivistic ş.a. - deosebit).
[4] De pildă, raportându-ne la ipoteza unui exemplu formulat anterior, dacă copilul care a depăşit bariera de
protecţie standard construită la grădina zoologică între spaţiul vizitatorilor şi cuştile animalelor, se află în dreptul
cuştii broaştelor ţestoase ori a veveriţelor, atunci actul de „salvare" prin prinderea şi tragerea sa bruscă înapoi,
II) Dezvoltând analiza condiţiilor de existenţă impuse stării de necesitate din perspectiva
laturii actului de salvare, reţinem că acestea sunt următoarele:
- să existe un act de salvare;
- salvarea să se manifeste prin comiterea unei prevăzute de legea penală;
-salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) săpentru î
(şi aptă să înlăture pericolul);
-sa lva re a (fapta incriminată comisă în salvare) să fie singura modalitate de înlăturare
a pericolului;
-salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să nu f i produs urmări vădit mai grave decât
cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat (salvarea - urmarea
salvării - să nu fie vădit disproporţionată în raport de pericol - de urmarea pericolului);
- [potrivit doctrinei majoritare: salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să nu fi
fost realizată de către o persoană care să aibă obligaţia specială de a înfrunta pericolul sau
să nu fi fost realizată de un terţ pentru salvarea unei asemenea persoane].
a) Să existe un act de salvare.
O condiţie implicită, sine qua non, pentru a se putea reţine starea de necesitate, este să
f i existat o reacţie umană manifestată/desfăşurată/coordonată în vederea salvării/protejării
(vieţii, integrităţi corporale sau sănătăţii proprii ori a altuia, unui bun important propriu
sau al altuia ori interesului general) faţă de pericolul/primejdia care le
(în care se găseau). Condiţia este atât de firească, încât adeseori nici nu mai este explicit
(distinct) menţionată în doctrină în analiza condiţiilor necesare pentru reţinerea stării de
necesitate, dar ea se impune, totuşi, cu o evidenţă logică ce ne determină să o punctăm
în mod de sine stătător. Astfel, dacă pericolul dispare ca efect al unei împrejurări complet
străine de reacţia unei persoane salvatoare (producând un prejudiciu oarecare unei terţe
valori sociale decât cea iniţial primejduită), starea de necesitate nu poate interveni, pentru că
nu există deloc o manifestare umană în raport de care să se ridice măcar problema excluderii
caracterului infracţionalsau o persoană care să urmeze a beneficia de respectivul efec
excludere a infracţiunii (persoană care, altfel, în caz contrar, ar fi riscat tragerea la răspundere
penală)111. Motivul soluţiei procesuale penale a clasării/achitării într-o asemenea ipoteză
(persoana periclitată/un terţ nu a făcut nimic pentru a se salva, primejdia eşuând singură,
într-o modalitate care a produs totuşi cuiva/altcuiva un prejudiciu) va fi acela că fapta nu
există [art. 16 alin. (1) lit. a) CPP], iar nu acela că există o cauză justificativă [precum starea
de necesitate - art. 16 alin. (1) lit. d) teza I CPP].
implicând o lovire, nu tinde a înlătura un pericol inevitabil, astfel încât nu poate beneficia de justificare pe temeiul
stării de necesitate.
[11Luăm spre exemplu următoarea situaţie de fapt: să presupunem că gospodăria (locuinţă şi acareturi) aparţinând
lui X este primejduită de o viitură puternică, urmare a producerii unor inundaţii în amonte de respectiva locaţie.
Dacă X, presat de urgenţa consecinţelor calamităţii naturale, pentru a-şi proteja bunurile, ar reuşi să sape de
urgenţă, cu un buldozer, un şanţ, care ar devia cursul natural de scurgere a viiturii, astfel încât aceasta nu ar mai
intra în curtea/casa sa, fiind dirijată în schimb către curtea/casa mai puţin valoroase (sub aspect economic) ale unui
vecin (Y) - care nu ar fi fost afectate în mod normal, dacă se menţinea cursul natural de scurgere a apei -, atunci
se poate ridica problema stării de necesitate în raport de fapta lui X, care a provocat distrugeri lui Y. în schimb,
dacă X nu întreprinde nimic real/concret în acest sens (ci doar se roagă pentru evitarea inundării gospodăriei sale
şi inundarea - în loc - a curţii şi casei lui Y), iar cursul normal al curgerii apei este alterat de un eveniment natural
(o alunecare de teren sau depunerea mai multor resturi de vegetaţie purtate de viitură), în aşa fel încât viitura este
deviată spre proprietatea lui Y, pe care o inundă, atunci nu se poate pune măcar problema funcţionării stării de
necesitate în raport de X, căci acesta nu a reacţionat deloc, în mod efectiv, pentru salvarea de la pericol.
Tot în acest context se impune a accentua împrejurarea că, potrivit exprimării legiuitorului
(asemănător reglementării legitimei apărări), fapta prevăzută de legea penală în raport de a
cărei comitere se invocă starea de necesitate (pentru a se constata excluderea caracterului
său infracţional) ar trebuie să fi fost exercitată de către persoana de la care provine (care o
comite) cu titlu de act de salvare. Conform dispoziţiei legale din debutul art. 20 alin. (2) CP,
se statuează că „Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva
de la un pericol (...)" (s.n.), ceea ce impune o anumită direcţionare a comportamentului
manifestat, îl caracterizează drept salvare (reacţie defensivă în faţa unui pericol). Se poate
aprecia, prin urmare, că cerinţa legală astfel indicată nu apare ca fiind întrunită/respectată
atunci când acea conduită incriminată ar fi adoptată cu orice alt titlu de către făptuitor (la
momentul săvârşirii faptei - analiză ex ante), determinându-se doar ulterior că, în contextul
în care a avut loc, ea ar putea fi apreciată, retroactiv (evaluare expost), drept o faţă
de un pericolll].
Această dimensiune interpretativă a conceptului de salvare introduce o potenţială analiză
de tip subiectiv în rândul condiţiilor a căror întrunire se impune pentru reţinerea stării de
necesitate. Astfel, ar reieşi că nu mai este suficient a se verifica întrunirea condiţiilor obiective
ale pericolului şi salvării, ci şi poziţia subiectivă a celui care a exercitat salvarea, pentru a
se determina dacă acesta era sau nu conştient de pericol şi a adoptat comportamentul
incriminat dându-i semnificaţia de salvare în faţa acelei primejdii (caz în care ar urma să fie
incidenţă starea de necesitate, dacă toate celelalte condiţii ale acesteia ar fi întrunite) sau
nu (situaţie în care întrunirea obiectivă a condiţiilor stării de necesitate ar reprezenta doar o
coincidenţă, punându-se problema refuzului de apreciere ca justificată a faptei incriminate
comise astfel)*121.
Doctrina specifică (în absenţa unei limitări exprese prin prevederea legală) că fapta
comisă în salvare (în stare de necesitate) poate aparţine atât unei persoane fizice, cât şi
unei persoane juridice™.
b) Salvarea să se manifeste prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
Condiţia ca salvarea să fie realizată prin săvârşirea unei fapte incriminate (prin adoptarea
unei conduite tipice din punct de vedere penal) decurge raţional din cerinţa anterior indicată,
căci a avea o reacţie faţă de starea de pericol, dar prin comiterea unei fapte care nu este descrisă
(interzisă) de legea penală, este la fel de irelevant pentru reţinerea stării de necesitate ca şi
cazul în care nu s-ar reacţiona deloc în vederea salvării valorii sociale periclitate. într-adevăr,
(şi) starea de necesitate este o cauză justificativă (o cauză care exclude caracterul infracţional
al faptei), aşadar, premisa de la care se pleacă în analiza sa este aceea că s-a săvârşit o
activitate care, în absenţa incidenţei stării de necesitate, s-ar putea califica drept infracţiune
111 Ne raportăm, spre exemplu, la următoarea situaţie: A, braconier aflat la vânătoare de urşi în perioada
de prohibiţie faţă de acest vânat, observă un exemplar al acestei rase deplasându-se cu viteză prin pădure şi îl
împuşcă mortal; ulterior, se constată că, la momentul când a fost împuşcat, ursul (de fapt, ursoaică cu pui, pe care
îi proteja violent) îl ataca (şi era gata să îl prindă şi - potenţial - să îl ucidă) pe B, excursionist aflat întâmplător
prin zona respectivă. Astfel, în mod obiectiv, actul de braconaj comis de A a salvat, de fapt, viaţa lui B, cu toate că
nu s-a săvârşit pentru aceasta (A nu ştia, când a tras în urs, despre pericolul iminent şi inevitabil pe care îl exercita
acesta asupra lui B, aşa că nu l-a împuşcat pentru a înlătura acel pericol; împuşcarea ursului nu a fost realizată de
A cu titlu de salvare, ci cu alt titlu).
121 Dată fiind similitudinea problematicii astfel indicate, facem trimitere la tratarea anterioară din materia
legitimei apărări (probleme speciale privind legitima apărare: caracterul pur obiectiv al acestei cauze justificative
sau caracterul său m ixt-în principal obiectiv, dar implicând şi analiza unor anumite aspecte de natură subiectivă).
A se vedea şi M.C. Ivan , G h . Ivan , op. cit., p. 134.
131M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 107.
(atrăgând răspunderea penală a subiectului său activ)111. După cum s-a menţionat deja,
analiza condiţiilor de existenţă a unei cauze de excludere a infracţiunii (inclusiv starea de
necesitate) se realizează ulterior determinării prezenţei tipicităţii faptei comise.
Aspectul legat de tipul atitudinii psihice (forma de vinovăţie) manifestate în comiterea
faptei incriminate comise în salvare (dacă este limitată doar la intenţie ori dacă se admite şi
ipoteza culpei ori a intenţiei depăşite) pentru a putea acţiona starea de necesitate constituie
(în continuare) un subiect controversat (similar problemei corespondente din materia legitimei
apărări*121).
c) Salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să fie necesară pentru înlăturarea
pericolului (şi aptă să înlăture pericolul).
Condiţia necesităţii salvării pentru îndepărtarea pericolului reprezintă o cerinţă a stării
de necesitate dedusă de doctrină (parţial) corelativ condiţiei pericolului de a avea caracter
imediatl3]. Practic, salvarea este necesară în măsura în care pericolul spre a cărui înlăturare
tinde este (deja/încă) imediat (iminent sau actual). Este vorba, aşadar, despre o condiţie a
salvării care vizează, sub acest aspect, un factor tempora
este iminent, ci doar eventual, salvarea nu este necesară; dacă pericolul nu mai este actual,
ci s-a consumat deja, salvarea nu mai este, de asemenea, necesară.
După cum am punctat anterior, în ipoteza în care o salvare se exercită fără a fi necesară
din punct de vedere temporal, în raport de o situaţie care întruneşte, în esenţă (sub celelalte
aspecte), condiţiile stării de necesitate, se poate aprecia că există un exces extensiv de stare
de necesitate (ceea ce ar fi constituit o stare de necesitate s-a exercitat fie prematur, ante
factum, fie tardiv, postfactum). Se poate considera, aşadar, că excesul extensiv de stare de
necesitate (ca şi acela de legitimă apărare) poate fi (se reacţionează în considerarea
unui pericol eventual/potenţial) sau posterior (se reacţionează în
deja trecut, consumat).
O asemenea situaţie nu poate genera excluderea infracţiunii (nu are natura juridică de
cauză justificativă), însă legiuitorul permite potenţiala sa valorificare drept circumstanţă
generală atenuantă (judiciară/facultativă). Astfel, conform dispoziţiei din art. 75 (cu denumirea
[1] Astfel, de pildă (adaptând un exemplu întrebuinţat în materia legitimei apărări), dacă există o situaţie în
care un animal sălbatic periculos primejduieşte viaţa sau integritatea corporală a unei persoane, fugărind-o prin
pădure, iar persoana agresată se refugiază la înălţime, suindu-se într-un copac (ale cărui crengi le deteriorează
astfel), unde animalul nu îl poate urmări, este inutilă punerea în discuţie a stării de necesitate, deoarece, deşi există
o stare de pericol (real, imediat) care pune în primejdie persoana (viaţa acesteia/integritatea sa corporală), iar
„salvarea" (reacţia faţă de pericol) este (în condiţiile date) singura modalitate de înlăturare a primejdiei (cel puţin
în percepţia persoanei primejduite), fără a fi disproporţionată (nu produce urmări vădit mai grave decât cele care
ar fi avut loc dacă pericolul nu era înlăturat astfel), nu există, totuşi, o faptă prevăzută de legea penală comisă în
salvare, căreia să i se înlăture caracterul penal prin efectul stării de necesitate. Altfel spus, chiar fără reţinerea stării
de necesitate (a oricărei cauze de excludere a infracţiunii, de altfel), fapta astfel comisă nu întruneşte condiţiile
necesare pentru a constitui o infracţiune (nu există un caracter penal potenţial al faptei care să fie exclus/înlăturat,
nu este tipică în raport de o normă de incriminare).
121 Argumentele pro,respectiv contra fiind, de principiu, aceleaşi ca în cazul legitimei apărări, t
aspectele surprinse anterior cu ocazia expunerii primei cauze justificative generale. Reamintim că acest subiect este
subsumat problematicii caracterului pur (strict) obiectiv sau mixt (obiectiv, dar şi - parţial - subiectiv) al cauzelor
justificative, ceea ce constituie un aspect (încă) discutabil al reglementării penale actuale din România. A se vedea
şi: Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 385; I. Nedelcu , în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 80.
131Precizarea că această condiţie a stării de necesitate, sub aspectul laturii salvării, este dedusă parţial corelativ
cerinţei ca pericolul să fie imediat se datorează faptului că, în parte (sub un alt aspect de abordare), condiţia în cauză
decurge parţial şi din cerinţa ca actul salvării să fi fost singura modalitate de înlăturare a pericolului (corespunzător
caracterului inevitabil al pericolului). Aspectele legate de această cerinţă a stării de necesitate (inclusiv în raport de
necesitatea apărării, din acest punct de vedere) le vom expune însă, subsecvent, în prezentarea condiţiei de reţinere a
stării de necesitate constând în caracterul actului de salvare de a reprezenta singura cale de îndepărtare a pericolului.
marginală „Circumstanţe atenuante") alin. (2) lit. b) CP, se prevede: „Pot constitui circumstanţe
atenuante judiciare: (...) b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea
infracţiunii sau periculozitatea infractorului"111.
Un alt aspect care se poate evidenţia în raport de latura salvării (de caracterul necesar
al acesteia) este aptitudinea faptei incriminate comise în salvare de a înlătura primejdia
(caracterul său idoneu)121.
Potrivit unei opinii, se impune, alături de alte condiţii cerute salvării în cazul instituţiei
stării de necesitate, ca actul tipic comis/fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca reacţie
de salvare, în vederea îndepârtării/neutralizării pericolului, să fie apt(ă) să producă acest
efect (să manifeste, în abstract, potenţialitatea intrinsecă de a înlătura primejdia şi de a
proteja valoarea socială periclitată), să aibă caracter idoneu în acest sens. Astfel, se poate
aprecia, în mod rezonabil, că o reacţie manifestată printr-o faptă incriminată care nu ar
putea opri/paraliza/îndepărta/neutraliza pericolul, producând însă (doar) un efect negativ
gratuit/inutil asupra unei anumite valori sociale, este incapabilă să beneficieze de justificare
pe terenul stării de necesitate, ca efect al inaptitudinii sale de a fi eficientă în realizarea
scopului în vederea atingerii căruia legiuitorul a recunoscut şi reglementat, drept cauză
justificativă, starea de necesitate (protejarea anumitor valori sociale, prin acte tipice de
înlăturare a unui pericol)131.
Fiind de acord, în principiu, cu această cerinţă ataşată laturii salvării, în raport de instituţia
stării de necesitate, se impune (şi aici) evidenţierea caracterului relativ al condiţiei astfel
relevate. Aprecierea caracterului apt/inaptal reacţiei de salvare în ceea ce priveşte înlăturarea
pericolului nu ar trebui realizată de pe o poziţie strict abstractă, teoretică (apriorică), ci în
considerarea concretă a fiecărei speţe determinate în parte, a specificului particular al fiecărui
caz în care se pune problema reţinerii stării de necesitate. Astfel, s-ar putea constata că,
uneori, o activitate care, de regulă (în abstract), nu tinde a fi potrivită pentru a înlătura un
anumit gen de pericol îşi relevă o eficienţă specifică, aparte în acest sens, în considerarea
unui anumit caz concret, a particularităţilor acestuia141; totodată, anumite valori sociale 1 4
3
2
[1] Spre exemplu, să presupunem că o persoană (A) care locuieşte la casă, fără a avea câini în curte, îşi avertizează
vecinul (B), în nenumărate rânduri, să îşi ţină câinele în lanţ, deoarece animalul (câine valoros, de rasă agresivă)
obişnuieşte să sară gardul în curtea sa, punându-i în primejdie copiii. în măsura în care, într-o zi, animalul ar sări
gardul şi ar ataca copiii lui A, iar acesta, fiind de faţă, ar răni/ucide animalul, fapta (o distrugere) ar fi comisă în stare
de necesitate, lipsindu-i caracterul infracţional. în schimb, dacă evenimentul s-ar produce în absenţa lui A, astfel
încât un copil al acestuia ar fi muşcat de animal, dacă A, revenind de la spital, ar intra în curtea propriei case şi ar
găsi câinele lui B dormind acolo, astfel încât l-ar răni/ucide în somn, cauza justificativă nu ar avea incidenţă (pericolul
nu ar fi imediat, la acel moment, deci nici salvarea nu ar avea caracter necesar), însă s-ar putea ridica problema
reţinerii unei circumstanţe atenuante [de principiu, cea judiciară/facultativă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) CP],
căci conduita lui A, fără a putea fi justificată, apare (în contextul particular în care a avut loc) drept scuzabilă.
[2] Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 384; I. Nedelcu , în G. Bo doroncea ş .a ., op. cit, p. 80.
[3] Spre exemplu, dacă gospodăria unei persoane (X) se află (pe o lungime de 150 m) pe malul unui râu inundat,
care urmează în câteva minute să se reverse în curtea şi casa sa, iar X are cunoştinţă despre faptul că vecinul său
(Y), care are situată locuinţa mai în deal (nefiind primejduit de inundaţie), are în curte 4-5 saci cu nisip, pe care
i-a achiziţionat cu greu (fiind sărac) pentru unele lucrări de construcţie, fapta de a lua sacii în cauză (în lipsa lui Y
şi a consimţământului său) în încercarea de a îi aşeza în dreptul gardului propriu, pentru a-şi proteja gospodăria
de apă (cu urmarea deteriorării materialului de construcţie al lui Y) nu apare aptă de înlăturare a pericolului, căci
lungimea mare a gardului expus face imposibilă acoperirea sa doar cu un număr redus de saci de nisip (a aşeza
4-5 saci de nisip, doar pe o porţiune a gardului expus, este inutil pentru a opri revărsarea apei). Prin urmare, într-o
asemenea situaţie (presupunând că X nu dispune şi de alte materiale pe care să le adauge acelor saci de nisip,
în încercarea de a-şi proteja locuinţa), fapta comisă nu tinde a avea aptitudinea să înlăture, în mod real/eficient
pericolul, este inutilă/inaptă în acest sens.
[4] De pildă, un act de ameninţare sau de lipsire de libertate a unei terţe persoane nu pare, de regulă, a fi apt
să protejeze sănătatea/integritatea corporală a unei persoane. Cu toate acestea, într-un anumit context particular,
el ar putea dobândi această aptitudine. Să presupunem, de exemplu, că o persoană fără adăpost se retrage într-o
justifică, prin importanţa lor, chiar şi efectuarea unor manevre improbabile de salvare, atât
timp cât există o şansă cât de scăzută de reducere/înlăturare a pericolului111.
d)Salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să fie singura modalitate de înlăturare
a pericolului.
După cum am indicat deja, această condiţie de reţinere a stării de necesitate este
corelativă, practic, caracterului pericolului de a fi inevitabil (reprezentând un aspect de
opţiune didactică locul exact de analiză a cerinţei în cauză). Am optat pentru expunerea
principală a condiţiei astfel indicate în acest cadru (corespunzător laturii salvării, iar nu celei
a pericolului), pentru că (printre alte motive), sub aspect terminologic, un pericol inevitabil
ar putea fi combătut, uneori, prin mai multe căi/mijloace/modalităţi, însă legiuitorul nu
are în vedere acest aspect ca o condiţie a stării de necesitate, ci tocmai împrejurarea că
pericolul „nu putea fi înlăturat altfel", aşadar, că actul salvării la care s-a recurs reprezintă
unica manieră (reală, viabilă, eficientă) de combatere a respectivului pericol, în contextul
determinat al fiecărei speţe în parte121.*1
zonă izolată (într-o pădure), străbătută de un drum extrem de rar circulat. Să zicem că această persoană ar deveni
conştientă că a consumat (fără să îşi dea seama) nişte ciuperci otrăvitoare, astfel încât s-ar teme, în mod real,
pentru propria sa viaţă, motiv pentru care ar încerca să oprească un mijloc de transport apărut pe respectivul
drum. Din pricina modului exterior în care s-ar prezenta persoana în cauză (murdară, neîngrijită, cu hainele rupte
şi în dezordine etc.), niciun şofer nu ar încetini suficient de mult pentru a asculta situaţia în care se găseşte aceasta
(în plus, s-ar ridica şi problema încrederii în veridicitatea situaţiei), aspecte de care persoana respectivă devine
conştientă, în timp ce durerile stomacale cresc în intensitate. Dacă, într-o asemenea situaţie particulară, această
persoană ar opri cu forţa un autoturism (s-ar posta în mijlocul drumului, fără a se mişca) şi ar ameninţa şoferul
(cu un cuţit, de pildă), pentru a o conduce la o unitate medicală, unde (odată ajunsă) viaţa i-ar fi salvată, fapta sa
ar trebui să beneficieze de incidenţa stării de necesitate, căci aptitudinea unei conduite de a înlătura un pericol
trebuie apreciată în concret, iar nu în abstract (în cazul dat, comportamentul adoptat a fost idoneu pentru a proteja
valoarea socială periclitată).
[1] Este cazul (spre exemplu) al deteriorării suplimentare a unor bunuri deja afectate în integralitatea lor, în
încercarea (chiar improbabilă) de a salva viaţa unei persoane - cazul pompierului care distruge părţi suplimentare
dintr-un imobil, pentru a putea ajunge la o persoană căzută în mijlocul flăcărilor, deşi aceasta nu mai dă semne
de mişcare de ceva timp; cazul echipajelor de descarcerare de a dezmembra un autoturism relativ intact, implicat
într-un accident de trafic, pentru a elibera o persoană care, aparent, nu mai este în viaţă etc.
[21 De exemplu, urmează a se refuza (de principiu) incidenţa stării de necesitate, pe acest motiv, în cazul
unei persoane care, în condiţii normale (de exemplu, aflându-se într-un oraş), a condus pe drumurile publice un
autoturism, sub influenţa băuturilor alcoolice (peste pragul de la care fapta este incriminată) ori neavând permis de
conducere (sau având permisul suspendat), pe motivul necesităţii de a transporta la spital, de urgenţă, o persoană
care prezintă anumite simptome îngrijorătoare (care impun intervenţie medicală de specialitate). Aceasta, pentru
că, de regulă, într-o asemenea ipoteză, există un număr de opţiuni alternative (neincriminate) posibil de urmat:
se poate apela la o ambulanţă, la un taxi, la un mijloc de transport în comun; se poate solicita unui alt membru de
familie/vecin etc. care are permis de conducere valabil/nu este în stare de ebrietate etc. să conducă autoturismul
celui care doreşte transportarea terţei persoane la spital ş.a.m.d. Pe acest motiv (neîntrunirea acestei condiţii a
stării de necesitate), se exclude, de regulă, justificarea acelor fapte incriminate a căror necesitate de comitere este
invocată în urgenţa satisfacerii unor nevoi fiziologice de bază, precum: nevoia de adăpost în faţa intemperiilor (care
ar putea conduce, de exemplu, la o violare de domiciliu, la o sustragere ori o distrugere); nevoia de hrană (care,
adeseori, este invocată pentru a justifica acte de furt) ş.a. Se apreciază, în general, că o persoană lipsită de mijloace
de existenţă, care nu are adăpost/hrană asigurată în mod constant, nu ar putea justifica (mai ales nu în mod uzual)
acte de sustragere, distrugere, violare de domiciliu etc. (spre exemplu: intră în magazia unei persoane pentru a
se adăposti; fură alimente; pătrunde în curtea unei locuinţe de unde culege fructe/legume etc.) pe motivul stării
de necesitate, căci - formal - ea are la dispoziţie modalităţi (legale) alternative de evitare a pericolului (decesul;
atingerea adusă sănătăţii/integrităţii corporale etc.), de exemplu, posibilitatea de a apela la ajutorul de urgenţă
al autorităţilor sau instituţiilor de binefacere neguvernamentale (aziluri, adăposturi temporare, cantina săracilor
ş.a.) sau al persoanelor private (apelarea la mila publicului- cerşetoria - nu mai reprezintă, de principiu, de lege
lata, infracţiune, ci doar anumite modalităţi particulare de desfăşurare a acesteia ori anumite activităţi conexe ei).
A se vedea şi M.C. Iv a n , G h . Iv a n , op. cit., p. 126. Precizăm că în Italia, prin hotărârea nr. 18248 din 2 mai 2016,
pronunţată de a cincea Secţie penală a Curţii Supreme de Casaţie, s-a apreciat că sustragerea unor alimente de
De altfel, formularea legală, precum şi ideea extrasă din aceasta (mai sus enunţată)
sunt doar parţial adevărate: în realitate, nu se solic
exercitate, dea reprezenta, la modul absolut, singura cale de îndepărtare a pericolului. Ceea
ce se impune este ca, inclusiv atunci când există mai multe alternative/opţiuni de îndepărtare
a pericolului, făptuitorul să opteze, în salvare, pentru acea variantă care este mai puţin
prejudiciabilă pentru ordinea de drept[1]. Astfel, dacă există o posibilitate de salvare care
nu implică comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, precum şi o alta care implică
săvârşirea unei asemenea fapte, legea impune salvarea prin alternativa care nu reprezintă
o conduită tipică, incriminată; dacă toate posibilităţile de salvare existente în concret la
îndemâna făptuitorului presupun săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală, condiţia este
satisfăcută atunci când se optează pentru alternativa mai puţin gravă (se comite, în salvare,
fapta incriminată mai „uşoară"). Concret, aceasta înseamnă (formal) că, uneori, pot exista şi
alte modalitâţi/căi de a îndepărta pericolul, dar, atât timp cât ele sunt mai puţin avantajoase/
mai prejudiciabile decât cea pentru care s-a optat în concret, reţinerea stării de necesitate
nu este, de fapt, afectatâl2]. Concluzia (logică) decurge din ansamblul reglementării cauzei
justificative analizate, respectiv (în special) din corelarea cerinţei inevitabilităţii alternative
a pericolului (inexistenţei unei căi de salvare de la acesta diferită de cea manifestată în
concret) cu cerinţa ca prin comiterea (în salvare) a faptei prevăzute de legea penală să nu
se fi produs urmări vădit mai grave decât cele care ar fi avut loc dacă pericolul nu era (astfel)
înlăturat. Acest aspect al condiţiei analizate a actului de salvare, în cadrul stării de necesitate,
este denumit uneori în doctrină ca reprezentând un test de subsidiaritate*1 [3]4
2 .
Este de evidenţiat împrejurarea că această condiţie de reţinere a stării de necesitate
presupune verificarea existenţei sale într-o modalitate concretă, iar nu doar formală.
Astfel, existenţa unor alternative improbabile sau lipsite de o evidentă/reală aptitudine de
a asigura salvarea în condiţii de eficienţă similare celor implicate de calea pentru care s-a
optat echivalează, de fapt, cu lipsa unor alternative viabile, neputând „bloca", prin urmare
(în mod corect), acţiunea justificativă a stării de necesitate141.
mică valoare pecuniară (aproximativ 4 euro), de către o persoană pauperă, pentru a-şi satisface o nevoie imediată şi
indispensabilă de hrană, constituie o situaţie de reţinere a cauzei justificative a stării de necesitate („La condizione
dell'imputoto e ie circostonze in cui e avvenuto l'impossessamento della merce dimostrano che egli si impossesso
di quel poco cibo perfarfronte od uno im mediata ed imprescindibile esigenza di aiimentarsi agendo quindi in stato
di necessită") - hotărârea se poate consulta on-line la adresa de internet http://www.giurisprudenzapenale.com/
wp-content/uploads/2016/05/corte-cassazione-sentenza-n-18248_2016.pdf.
[1] A se vedea şi V. Pasca , op. cit. (2014), p. 210.
[2] Spre exemplu, ne imaginăm situaţia unei persoane care are permis de conducere, care, după ce a consumat
băuturi alcoolice, trebuie să transporte de urgenţă la spital o altă persoană. în raport de contextul concret, admitem
că se conturează următoarele două alternative (tertium non d a t u r - urgenţa este maximă, serviciul de ambulanţă
nu răspunde la apel etc.): fie persoana poate să conducă ea însăşi pe drumurile publice până la spital (a se vedea
art. 336 CP); fie persoana poate să oprească un taxi şi să solicite transportul la spital, în condiţiile în care ştie cu
siguranţă că, dată fiind ieşirea în grabă din casă, nu are asupra sa banii necesari pentru a achita contravaloarea
cursei [art. 239 alin. (2) CP] - aspect asupra căruia nu avertizează şoferul de taxi, de frica refuzului acestuia de a veni
în ajutor. în acest caz, apreciem că fapta mai puţin gravă este cea de-a doua (care nu pune în primejdie siguranţa
generală a circulaţiei pe drumurile publice, inclusiv a făptuitorului şi a persoanei astfel transportate la spital), motiv
pentru care ar trebui să se opteze pentru comiterea ei. într-un asemenea caz, deşi este evident că pericolul putea
fi înlăturat şi altfel (respectiv prin adoptarea conduitei corespunzătoare variantei nr. 1), acest aspect nu ar trebui
să excludă incidenţa stării de necesitate, căci alternativa era şi mai periculoasă, iar o opţiune reală pentru o faptă
mai puţin gravă nu a existat, pe caz concret. A se vedea şi Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 380.
[3] M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 107,108.
[4] Spre exemplu, ne raportăm la situaţia în care un poliţist ar observa cum, la circ, un tigru a evadat din cuşcă
şi se apropie în viteză de un grup de copii. Dacă decide într-o fracţiune de secundă să întrebuinţeze arma din
dotare şi să împuşte animalul, înainte ca acesta să ajungă la grupul de copii, nu credem că i s-ar putea reproşa (şi
refuza, astfel, beneficiul stării de necesitate) că nu a încercat anterior şi alte căi, mai puţin drastice, de înlăturare a
O dimensiune sensibilă a reglementării în privinţa acestei cerinţe legale a stării de

necesitate o reprezintă aspectul de natură subiectivă pe care îl implică în analiză. Se ridică
problema dacă fapta săvârşită de legea penală comisă în vederea salvării trebuie să fi fost în
mod (pur/exclusiv) obiectiv singura cale de îndepărtare a acestuia (respectiv cea mai puţin
prejudiciabilă modalitate de înlăturare a pericolului, dintre mai multe alternative obiectiv
existente) sau dacă respectiva condiţie este întrunită şi atunci când făptuitorul a apreciat
în acest sens (subiectiv) cu bună-credinţă (dat fiind întregul context de surescitare apt de
existenţă într-o atare împrejurare, datele efectiv cunoscute de către acesta, capacitatea
sa de analiză sub presiune etc.), deşi, obiectiv, se poate determina că existau şi
alte alternative, mai puţin prejudiciabile (eventual, neincriminate) care puteau conduce
la evitarea (concretizării) pericolului111. Chestiunea - discutabilă - ridică (şi ea) problema
caracterului stării de necesitate drept cauză de excludere a infracţiunii pur obiectivă sau
de natură mixtă (în principal obiectivă, dar în subsidiar marcată de necesitatea verificării
anumitor aspecte subiective).
Punctăm în mod deosebit că cerinţa astfel relevată constituie unul dintre principale
aspecte de diferenţiere a stării de necesitate în raport de legitima apărare, unde o condiţie
similară nu este expres prevăzută de lege (putându-se efectua o analiză numai în privinţa
existenţei proporţiei dintre apărare şi atac). Acesta constituie (printre altele) şi motivul pentru
care, în analiza unui număr de ipoteze controversate, se susţine de către o parte a doctrinei
soluţia „preluării" pe terenul stării de necesitate (iar nu al legitimei apărări) a operaţiunii de
verificare a întrunirii condiţiilor de justificare vizând fapta incriminată comisă: sub aspectul
acestei cerinţe, starea de necesitate impune un grad suplimentar de protecţie a entităţii
din partea căreia provine pericolul/primejdia, prin comparaţie cu gradul de protecţie a
agresorului (atacatorului) asigurat de funcţionarea instituţiei legitimei apărări*121.
pericolului, care ar fi teoretic imaginabile, precum: să strige şi să gesticuleze violent în direcţia animalului ori chiar
să execute un foc de armă într-o direcţie neutră, în speranţa că animalul ar putea să se sperie şi să fugă (efectul
declanşat ar putea fi, la fel de bine, diametral opus celui scontat); să mizeze pe caracterul de animal semi-domesticit
al animalului şi să îl momească cu mâncare (presupunând că ar avea un aliment potrivit la îndemână) etc. A se
vedea şi: Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 379; I. Nedelcu , în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 80.
111 Optăm să valorificăm un exemplu din doctrină: un muncitor (A) îşi prinde braţul în mecanismul unui utilaj
(o bandă rulantă care transportă anumite bunuri, cu viteză, spre un dispozitiv de distrugere prin tăiere/tocare sau
ardere etc.); observând cele petrecute şi faptul că viaţa lui A este pusă în pericol (A nu îşi poate elibera braţul, fiind
târât de bandă spre zona letală), B - muncitor staţionat în apropiere - reacţionează prompt, folosind toporul pe
care îl are în mână pentru a reteza braţul lui Aşi a-i salva acestuia (în acest fel) viaţa; în acelaşi timp, un alt muncitor
(C)-aflat undeva la înălţime, în cabina de comandă a utilajului, observaseşi el cele petrecute şi, exact în momentul
în care B a tăiat braţul lui A, a declanşat procedura de oprire a benzii rulante, astfel încât aceasta s-a oprit înainte
ca A să ajungă în dreptul zonei letale. într-o analiză ex ante, folosind doar datele aflate în reprezentarea lui B la
momentul acţiunii acestuia (şi luând în considerare contextul specific, particular, din perspectiva acestuia), actul
său (de vătămare corporală) a fost impus cu necesitate ca unica modalitate de evitare a pericolului de suprimare
a vieţii lui A; potrivit unei evaluări expost, ţinând cont de întregul şir al evenimentelor deja desfăşurate şi de toate
informaţiile (provenite din multiple surse) pe care le are la dispoziţie instanţa, conduita lui B nu (mai) apare însă
ca fiind unicul mod de evitare a pericolului, nici cel mai puţin prejudicial. Deoarece această chestiune este similară
celei corespunzătoare privind instituţia legitimei apărări (şi punctele de vedere implicate se întemeiază, de principiu,
pe aceleaşi argumente), facem o trimitere generică la tratarea aceleiaşi chestiuni în raport de legitima apărare.
121 Este, de exemplu, cazul situaţiei în care un iresponsabil, cunoscut/recunoscut ca atare de către cel atac,
primejduieşte persoana sau drepturile altuia ori interesul general. Dincolo de aprecierea agresiunii sale ca fiind
de natură să întrunească semnificaţia propriu-zisă a conceptului de atac (mai ales sub caracterul acestuia de a fi)
injust, problema care se ridică este următoarea: dacă analiza justificării faptei incriminate comise în apărare va
fi menţinută pe terenul legitimei apărări, s-ar impune un standard mai redus de protecţie a persoanei agresoare
(iresponsabilul) decât dacă procesul în cauză ar avea loc în considerarea cauzei justificative a stării de necesitate,
tocmai datorită lipsei (în cazul celei dintâi), respectiv prezenţei (în privinţa celei de-a doua) cerinţei ca salvarea
exercitată să fi reprezentat singura cale de înlăturare a pericolului (sau cea mai puţin prejudiciabilă cale de înlăturare
a acestuia). Practic, s-ar putea reduce problema (simplificând la minimum) astfel: dacă agresiunea unui iresponsabil
e) Salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să nu f i produs urmări vădit mai grav
decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat (salvarea -
urmarea salvării - s ă nu fie vădit disproporţionată în raport de pericol - de urmarea pericolului).
De o deosebită importanţă (caracteristică) în privinţa existenţei stării de necesitate,
sub aspectul laturii sale constând în salvarea exercitată, este întrunirea condiţiei ca reacţia
săvârşită în salvare, prin comiterea unei fapte incriminate, să fie proporţională cu pericolul,
cu intensitatea şi gravitatea acestuia, să nu fi condus, aşadar, la producerea unor urmări vădit
mai grave prin comparaţie cu acelea care este de presupus (printr-o apreciere rezonabilă)
că ar fi survenit din concretizarea pericolului/neîndepărtarea primejdiei. Cerinţa urmează a
f i evaluată, în concret (iar nu în abstract), ţinându-se cont de întregul n ansamblul
căruia se desfăşoară interacţiunea dintre starea de pericol şi actul de salvare de la acesta. Prin
urmare (în mod similar cu ipoteza legitimei apărări - mutatis mutandis), pot fi identificate
mai multe aspecte (elemente analitice) în raport de care urmează a se realiza aprecierea
existenţei sau inexistenţei proporţiei dintre salvare şi pericol: obiectul juridic (valoarea socială)
periclitat de pericol, respectiv afectat prin actul salvării; intensitatea (gravitatea) atingerii
care a fost adusă/putea fi adusă acestei valori sociale prin pericol, respectiv prin salvare
(urmarea imediată/rezultatul); intensitatea evenimentului prin care s-au exercitat pericolul,
respectiv salvarea; instrumentele implicate/folosite; raportul de forţe etc.111
Toate aceste elemente intrinseci aprecierii condiţiei proporţionalitâţii salvării în raport
de pericol trebuie adaptate la specificul particular al cazului concret (al speţei determinate
analizate). Unele dintre aspectele indicate pot lipsi în anumite cazuri determinate, altele
pot fi prezente în multiple configuraţii variabile. Derivă, prin urmare, sublinierea imperativă
a împrejurării că stabilirea proporţiei dintre salvare şi pericol nu reprezintă o operaţiune
strict matematică, o ecuaţie impersonală, un calcul exclusiv obiectiv şi abstract. Astfel, de
pildă, (similar cazului legitimei apărări) deşi se poate enunţa, de principiu, regula că tinde
a fi disproporţionată o salvare care suprimă o valoare superioară (calitativ sau cantitativ)
în beneficiul unei valori de mai mică importanţă (sub diverse aspecte de evaluare), aceasta
are doar un caracter relativ121.*1
recunoscut ca atare este judecată pe terenul legitimei apărări, atunci, chiar dacă exista posibilitatea scăpării prin
fugă, aceasta nu se impune celui agresat/celui care reacţionează în apărare, prejudiciind iresponsabilul; în schimb,
dacă ipoteza este judecată sub aspectul stării de necesitate, lezarea iresponsabilului va fi admisă (prin justificarea
faptei comise în salvare) numai dacă nu existau alternative mai puţin drastice (aşadar, dacă cel atacat/primejduit
se putea salva prin fugă, este ţinut legal să o facă; opţiunea pentru alternativa de a sta şi a lupta cu iresponsabilul,
vătămându-l pe acesta, conduce la reţinerea caracterului infracţional al faptei comise şi la angajarea răspunderii
penale a persoanei în cauză).
[1] Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit, p. 385 ş.u.; I. N edelcu , în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 80.
[21Spre exemplu, în acest sens (printre altele) se poate pune problema sacrificării mai multor concretizări efective
(individuale) ale unei anumite valori sociale de maximă importanţă, pentru salvarea unei singure asemenea valori
personale (de principiu, în cazurile în care, în absenţa acţiunii de salvare, toate respectivele entităţi ar fi suferit
atingerea respectivei valori sociale protejate). De pildă, acesta este cazul în care mai multe persoane naufragiate
îşi dispută un unic colac de salvare: este evident că, prin aproprierea sa de către una dintre aceste persoane,
se diminuează dramatic şansele de supravieţuire ale celorlalte persoane, îndepărtate, implicit, de la folosirea
bunului care le-ar putea salva. Chiar dacă, într-o asemenea împrejurare, se salvează practic viaţa unei persoane
în detrimentul vieţii mai multor altor persoane, nu s-ar putea refuza beneficiul stării de necesitate pe argumentul
acestui criteriu - cantitativ -, căci acela a cărui viaţă este primejduită nu poate fi juridic obligat la sacrificiu, în
considerarea ideii că astfel vor fi salvate mai multe alte vieţi (raţionamentul rămâne valabil şi atunci când ar exista
certitudinea că salvarea propriei vieţi s-ar realiza prin sacrificarea mai multor alte vieţi: de pildă, dacă persoana care
îşi atribuie colacul de salvare este mai corpolentă, iar cei înlăturaţi, având o masă corporală mai scăzută, ar fi putut
întrebuinţa împreună colacul de salvare). Atunci când persoana care exercită salvarea este un terţ, de principiu,
acesta poate opta pentru entitatea individuală pe care o va salva, dacă este vorba despre multiple încorporări
periclitate ale aceleiaşi valori sociale (învăţătoarea prinsă cu elevii în clasa incendiată, care nu poate salva decât
doi copii, poate opta pe care dintre aceştia îi va salva), cu discuţii de nuanţă care pot interveni în anumite situaţii,
Se impune evidenţierea specială a împrejurării că legea circumstanţiază în mod aparte

tipul de disproporţie care, existând între actul de salvare (urmările acestuia) şi starea de
pericol (consecinţele ei), conduce la imposibilitatea reţinerii stării de necesitate (mai precis,:
se caracterizează într-un anumit mod felul în care această disproporţie se reflectă în psihicul
persoanelor). Astfel, este de reţinut că nu estsuficien
legea penală, comisă în salvare, să fie mai gravă decât aceea care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat. Este necesar ca această disproporţie să fie vădită\ Desigur, este
important să precizăm şi că acest caracter al disproporţiei vădite dintre salvare şi pericol
trebuie verificat ex ante (în raport de situaţia anterioară şi concomitentă comiterii faptei
incriminate salvatoare, în raport de contextul şi datele cunoscute la acel moment), iar nu ex
post (potrivit datelor relevate ulterior desfăşurării evenimentelor, disponibile la momentul
efectuării aprecierii asupra faptei comise). Caracterul al unei situaţii/consecinţe semnifică
evidenţa acesteia nu doar pentru o anumită persoană (aceea care acţionează), ci în general,
pentru orice (altă) persoană*111(etalonul de referinţă ar trebui să îl reprezinte un observator
obiectiv şi neutru, situat la momentul producerii evenimentului, beneficiind de informaţiile
de care dispune şi făptuitorului, înţeles ca om mediu, prudent şi diligent - etalon abstract de
referinţă). Prin urmare, în măsura în care se constată că, obiectiv, fapta incriminată săvârşită
în salvare a condus la urmări mai grave decât cele care se poate presupune că ar fi intervenit
dacă nu era înlăturat pericolul, totuşi, dacă nu se poate stabili că această disproporţie a
fost vădită la data săvârşirii sale (clară/certă pentru oricare persoană care ar fi acţionat în
aceleaşi împrejurări), atunci nu se poate refuza beneficiul stării de necesitate în justificarea
conduitei prevăzute de legea penală, adoptată (cu acest efect) de către făptuitor pentru a
îndepărta pericolul121.
După cum anticipam la un moment anterior, nerespectarea acestei cerinţe a stării de
necesitate, prin reacţionarea vădit disproporţionată la un pericol (care întruneşte toate
condiţiile prevăzute în art. 20 CP), dă naştere unui exces intensiv de stare de necesitate (o
depăşire a limitelor stării de necesitate sub aspectul intensităţii acesteia). Acest exces nu mai
justifică fapta incriminată comisă (nu îi mai înlătură caracterul infracţional pe temeiul cauzelor
justificative), legea conferindu-i o natură juridică diferită, în funcţie de atitudinea psihică a
celui care a comis actul excesiv de salvare, raportată la acest caracter (vădit excesiv) al faptei
comise. Astfel, dacă depăşirea vădită a proporţiei dintre salvare şi pericol s-a realizat fără ca
făptuitorul să fi conştientizat aceasta (să îşi f i dat seama de acest aspect), atunci excesul de
stare de necesitate nu îi va putea f i imputat făptuitorului, constituind, prin urmare, o cauză
de excludere a infracţiunii, dar nu prin justificarea faptei comise (cauză justificativă), ci prin
lipsa imputabilităţii acesteia faţă de subiectul său activ [cauză de - art. 26
alin. (2) CP: excesul neimputabil de stare de ]en. în schim
vădit disproporţionată a fost conştientizată de către cel care a exercitat-o, atunci excesul de
salvare (de stare de necesitate) devine şi imputabil, iar fapta comisă reprezintă o infracţiune,
fiind aptă să atragă răspunderea penală a persoanei care a săvârşit-o. Cu toate acestea,
împrejurarea că infracţiunea astfel comisă a fost săvârşită în prezenţa integrală a condiţiilor
stării de necesitate, cu această unică necorelare, a condus legiuitorul la reglementarea unui
caracter scuzabil al reacţiei astfel încorporate în fapta penală săvârşită, natura juridică a acestei
inclusiv în considerarea raporturilor dintre persoanele implicate (de pildă, se poate aprecia că un părinte trebuie
să îşi salveze cu predilecţie copiii, un soţ pe celălalt soţ ş.a.m.d.). A se vedea şi: Fl . Streteanu , D. Niţu, cit.,
p. 380, 387 ş.u.; G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. voi. I, p. 217.
111Astfel, prin vădit se înţelege ceva ce este limpede, clar, evident - Dicţionarul explicativ al limbii române,
op. cit., p. 1148.
[2) în acelaşi sens, a se vedea I. Nedelcu , în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 78.
depăşiri intensive a stării de necesitate, bazată pe conştientizarea văditei disproporţii dintre

salvare şi pericol, fiind aceea de circumstanţă generală legală de atenuare a răspunderii penale
[art. 75 alin. (1) lit. c) CP - cu denumirea expresă „depăşirea limitelor stării de necesitate"]111.
f) Salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să nu f i fost realizată de către o persoan
care să aibă obligaţia specială de a înfrunta pericolul sau să nu fi fost realizată de un terţ
pentru salvarea unei asemenea persoane.
Potrivit unei opinii (majoritare) din literatura penală autohtonă, stării de necesitate i se
adaugă (pe latura actului de salvare) o condiţie neindicatâ expres de către legiuitor, anume:
salvarea (fapta incriminată comisă în salvare) să nu fi fost realizată de către o persoană care
să aibă obligaţia specială de a înfrunta pericolul sau să nu f i fost realizată de un terţ pentru
salvarea unei asemenea persoane. Achiesând (relativ) la această cerinţă de incidenţă a
stării de necesitate, semnalăm în primul rând necesitatea circumstanţierii sale neapărate,
într-un anumit sens limitat121.
Astfel, trebuie admis faptul că, în aceeaşi măsură în care legiuitorul nu prevede pentru
destinatarii legii penale o obligaţie generală de sacrificiu (sub diverse aspecte), acesta instituie,
uneori, în reglementarea exerciţiului particular al anumitor profesii/meserii/activităţi, o
asemenea obligaţie (mai largă ori mai restrânsă). Spre exemplu, este cazul poliţiştilor, al
militarilor, al pompierilor, al medicilor, al comandanţilor de nave şi aeronave, al salvamarilor
ş.a., care, în anumite condiţii/contexte, au o obligaţie legală (profesională) specifică de a
înfrunta pericolul, în vederea protejării anumitor valori sociale, a salvării unor persoane/bunuri
primejduite. Astfel, se pune problema că, dacă vreuna dintre persoanele astfel circumstanţiate
(denumite generic persoane care au obligaţia de a înfrunta pericolul) ar comite o faptă
prevăzută de legea penală pentru a evita asumarea/îndeplinirea acestei obligaţii, pentru a
se sustrage executării ei, atunci respectiva persoană nu ar putea obţine beneficiul stării de
necesitate pentru justificarea conduitei sale, aşa cum ar putea-o face oricare altă persoană*131.
Circumstanţierea este însă esenţială pentru corecta formulare a condiţiei în cauză (de
reţinere a stării de necesitate), deoarece se poate lesne observa că, adeseori, aceste categorii
111Ţinând cont de toate cele relevate, apreciem că, sub aspect terminologic (în mod similar ipotezei corelative
a depăşirii limitelor legitimei apărări), denumirea legală expresă a circumstanţei atenuante reglementate la art. 75
alin. (1) lit. c) CP este criticabilă, ea trebuind să fie interpretată restrictiv. După cum s-a punctat deja, o depăşire a
limitelor stării de necesitate se poate manifesta fie extensiv (anterior sau posterior manifestării efective a pericolului),
fie intensiv (disproporţionat, cu sau fără conştientizarea caracterului vădit al acestei lipse de proporţie între salvare
şi pericol). Cum circumstanţa atenuantă denumită în doctrină exces scuzabil de stare de necesitate vizează numai
excesul intensiv întemeiat pe conştientizarea caracterului vădit al disproporţiei dintre salvare şi pericol, reiese că
referirea normativă explicită din art. 75 alin. (1) lit. c) CP este mai largă decât a intenţionat legiuitorul.
[2) A se vedea, în acest sens, şi: Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 390; G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader
(co o rd .), op. cit., voi. I, p. 217 ş.u.; I. Nedelcu , în G. Bo do ro ncea ş .a ., op. cit., p. 81; a se vedea şi M.C. Ivan ,
G h . Ivan , op. cit., p. 131 ş.u.
131De pildă, să presupunem (reluând un exemplu deja întrebuinţat) că o clădire ajunge să fie incendiată şi mai
multe persoane aflate în interior se zbat pentru a ieşi pe o unică şi îngustă cale de acces. Dacă una dintre acestea
arîmbrânci/lovi/ameninţa celelalte persoane, astfel încât să poată ieşi, este rezonabil a aprecia că poate invoca cu
succes starea de necesitate. în schimb, dacă acea persoană ar fi chiar un tânăr pompier, aflat la prima intervenţie
şi panicat de flăcările care se aproprie, nu ar putea justifica, în egală măsură, necesitatea lovirii/ameninţării comise
pentru a ieşi primul din imobilul incendiat, deoarece, spre deosebire de o persoană oarecare, el are obligaţia
înfruntării pericolului. Sau un alt exemplu: mai multe persoane, inclusiv căpitanul, se află pe o navă/aeronavă care
urmează a se scufunda/prăbuşi; dacă există un singur colac de salvare/o singură paraşută, oricare dintre pasageri
îşi poate disputa cu ceilalţi întrebuinţarea acesteia (inclusiv prin comiterea unor fapte prevăzute de legea penală:
ameninţare, lovire - spre exemplu), căci niciunul nu are, faţă de ceilalţi, obligaţia de sacrificiu/de înfruntare a
pericolului; în schimb, comandantul navei/aeronavei este ţinut a se sacrifica, într-o asemenea situaţie, pentru
salvarea pasagerilor, astfel încât, dacă el ia colacul de salvare/paraşuta, lovindu-i/ameninţându-i pe pasageri, nu
va putea beneficia de efectul justificativ al stării de necesitate.
depersoane vor fi în situaţia de a comite fapte prevăzute de legea penală tocmai pentru a-şi
aduce la îndeplinire obligaţiile legale/profesionale de înfruntare a pericolului/de sacrificiu/de
protejare a unor valorisociale[1]. De asemenea, s-ar putea reţine ipoteze în care respectivele
persoane să fie constrânse să comită fapte incriminate pentru a se salva, fără a periclita
valori sociale similare ori superioare, ci lezând valori sociale mai puţin importante (ceea
ce este permis, căci obligaţia de sacrificiu/de înfruntare a pericolului nu este absolută, nu
poate nesocoti unele instincte de bază ale fiinţei umane)121. Or, în asemenea împrejurări, ar
fi absurd (şi contraproductiv pentru colectivitate, precum şi inechitabil pentru persoana în
cauză) a nu le permite justificarea faptei comise şi - astfel - excluderea caracterului penal
al faptei (într-un asemenea cadru pot interveni inclusiv probleme de delimitare între mai
multe cauze justificative incidente deodată, în raport de una şi aceeaşi împrejurare: cazul
concursului de cauze justificative - de pildă, starea de necesitate şi exercitarea unui drept
sau îndeplinirea unei obligaţii).
Asemănător credem că trebuie judecată şi problema unei fapte incriminate comise (de
un terţ) pentru salvarea unei astfel de persoane*131.
3.3. Probleme speciale în materia stării de necesitate - abordare selectivă

în sfârşit (dar nu în ultimul rând), cu titlu de probleme speciale care se pot identifica în
materia stării de necesitate (art. 20 CP), relevăm, selectiv, următoarele chestiuni (nu suntem
animaţi de falsa pretenţie de tratare exhaustivă a materiei, mai ales în contextul unei bogate
doctrine în domeniu)141:
a) Starea de necesitate ridică probleme specifice de delimitare în raport de cauza justificativă
a legitimei apărări. Optăm să surprindem problema raportului dintre aceste două cauze
justificative generale în tratarea subsecventă a problemei (mai largi a) concursului cauzelor
de excludere a infracţiunii - concurs de cauze justificative (sens în care facem trimitere la
respectiva secţiune).
b) De asemenea, se impune a evidenţia chestiunea nuanţată a efectelor extrapenale
produse de reţinerea stării de necesitate. Dacă, din punct de vedere penal, aceasta exclude
(ca orice altă cauză justificativă) caracterul antijuridic al faptei incriminate comise în salvare,
111De exemplu, pompierul poate fi nevoit să utilizeze forţa pentru a înfrânge rezistenţa unei persoane panicate,
care se opune la evacuarea din clădirea incendiată (periclitându-şi singură viaţa); sau să distrugă unele bunuri (uşi,
pereţi etc.) pentru a evacua din imobil unele persoane etc.
Astfel, de pildă, dacă pompierul a salvat toate persoanele din clădirea în flăcări, dar, fiind el însuşi în primejdie
de a muri, distruge un bun încă neafectat de foc/îşi croieşte drum în afara clădirii incendiate sacrificând astfel mai
multe animale prinse înăuntru, nu apreciem că ar fi posibilă absenţa justificării pe terenul stării de necesitate,
pe motiv că trebuia să rămână să stingă focul sau să moară încercând (ori să încerce să salveze viaţa unui animal,
chiar cu preţul propriei sale vieţi). De altfel, în doctrină s-a afirmat că „obligaţia de sacrificiu nu exclude starea de
necesitate nici atunci când acest sacrificiu ar fi inutil sau vădit disproporţionat" - Fl. Streteanu , D. Niţu ,
p. 390. A se vedea şi M.C. Ivan , G h . Ivan , op. cit., p. 132.
131Astfel, dacă un pompier va salva viaţa unui coleg de-al său, prins într-o clădire în care sunt emanaţii de gaz,
prin distrugerea unor bunuri, fapta ar trebui justificată; probleme pot să apară, eventual, atunci când se urmăreşte
salvarea unei valori sociale ţinând de o asemenea persoană prin sacrificarea unei valori sociale egale sau superioare
aparţinând unei persoane care nu are obligaţia de a înfrunta pericolul: de pildă, cazul în care un pompier optează
să îşi ajute colegul căzut în clădirea incendiată, în loc de o persoană civilă aflată în aceeaşi situaţie (fără a îi putea
salva pe amândoi). A se vedea şi: Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 390; M.C. Ivan , G h . Ivan , op. cit., p. 132.
w Asupra unor subiecte care pot fi privite, de asemenea, cu titlu de probleme speciale în materia stării de
necesitate, facem trimitere la literatura de specialitate. Astfel, de pildă, referitor la chestiunea limitărilor socio-etatice
ale stării de necesitate, a se vedea: Fl . Streteanu , D. N iţu , op. cit., p. 387 ş.u.; G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader
(co o rd .), op. cit., voi. I, p. 215, 216; M.C. Ivan , G h . Ivan , op. cit., p. 127.
sub aspect civil, starea de necesitate nu înlătură întotdeauna obligaţia de despăgubire (de
reparare a prejudiciului produs), spre deosebire de legitima apărare. De principiu, se pot
identifica mai multe ipoteze, după cum au fost lezate sau nu interese/drepturi ale unor terţe
persoane (ţinând cont şi de: identitatea persoanei care a comis actul de salvare; identitatea
persoanei în beneficiul căreia s-a săvârşit actul de salvare; identitatea persoanei ale cărei
drepturi/interese au fost lezate)111.
§4. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii
4.1. Preliminarii
în ordinea de reglementarea cauzelor justificative generale în actuala noastră lege penală,
urmează prevederea instituţiei exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligaţii. Spre
deosebire de cauzele justificative generale anterioare (legitima apărare şi starea de necesitate),
instituţia reglementată la art. 21 CP este lipsită de precedent în rândul dispoziţiilor exprese
cuprinse în Codul penal anterior. înţelegem să reproducem textul legal, deoarece, în funcţie
de perspectiva din care se abordează prevederile cuprinse în textul normativ, se poate discuta
numărul cauzelor justificative cuprinse în art. 21 CP Astfel:
„Art. .Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii
1
2
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept
recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea
condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
(2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea
unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta
nu este în mod vădit ilegală".
înainte de a trece la analiza prevederilorîn cauză, rămânând la suprafaţa textului legal, se
poate observa că dispoziţia este structurată pe două alineate, al căror debut indică împrejurarea
că, în cazul în care o faptă incriminată (tipică) este comisă în prezenţa condiţiilor de existenţă
impuse acestei (acestor) cauze justificative, ea nu va constitui infracţiune, rămânând doar
la stadiul de faptă prevăzută de legea penală [soluţia reiese din coroborarea art. 21 CP cu
dispoziţia din art. 18 alin. (1) CP: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege"].
Este reglementată, astfel, instituţia exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligaţii,
cu natura juridică de cauză generală de excludere a infracţiunii - cauză justificativă,
recunoscându-se fundamentarea acesteia „în unitatea ordinii juridice, căci nu ar fi de conceput
ca o activitate autorizată sau ordonată de o normă juridică să fie considerată ilicită de către
o altă normă"[2].
Este de precizat că, prin comparaţie cu ipoteza celorlalte cauze justificative generale,
în cadrul cărora este evidentă reglementarea de către legiuitor a câte unei instituţii având
această natură juridică, se poate observa că prin prevederile din art. 21 CP legea instituie,
în realitate, mai multe cauze justificative generale. Astfel (după cum ne-am pronunţat şi
cu altă ocazie)*131, în funcţie de perspectiva din care se abordează prevederile cuprinse în
art. 21 CP, acestea pot fi departajate după cum urmează:
111A se vedea şi: Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 391; C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 188;
I. Nedelcu , în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 81. A se vedea art. 1361 şi art. 1362 C. civ.
121Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 392.
131M.l. Michinici, M. Dunea, în T. Toader (coord .), M.l. Michinici, R. Răducanu , A. Crişu -Ciocîntă, S. Răduleţu ,
M. Dunea , Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 58 ş.u.
-în tr-o clasificare, realizată în funcţie de criteriul sursei justificative (formal adoptată de
către legiuitor pe conţinutul reglementării, în sistematizarea prevederilor articolului), se poate
distinge între: pe de o parte, situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite
cu suport care îşi găseşte legitimare direct în prevederile normative [alin. (1) - exercitarea
unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege]; pe de altă parte, situaţia în care
justificarea provine din exercitarea unei conduite desfăşurate conform unui ordin emis de o
autoritate legitimă [alin. (2) -îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă];
-în tr-o altă clasificare, realizată în considerarea criteriului caracterului facultativ sau
obligatoriu aşezat la temelia comportamentul adoptat de făptuitor (indicată în denumirea
marginală a articolului), se poate distinge între: pe de o parte, situaţia în care justificarea
provine din exercitarea unei conduite care este doar permisă, nu însă şi impusă [alin. (1)
teza I - exercitarea unui drept]; pe de altă parte, situaţia în care justificarea provine din
exercitarea unei conduite obligatorii, fie în considerarea directă a unei prevederi normative
[alin. (1) teza a ll-a - îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege], fie în considerarea unui
ordin al autorităţii [alin. (2) -îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă].
Indiferent de perspectiva adoptată111, reiese astfel, în mod cert, că nu ne aflăm în prezenţa
unei singure cauze justificative, textul acoperind mai multe situaţii apropiate, producătoare
de efect exonerator (obiectiv) de infracţiune. De asemenea, este indiscutabil că incidenţa
acestor cauze justificative produce efectul de excludere a caracterului infracţional al faptelor
tipice (sub aspect penal) comiseîn prezenţa lor. Sub aspectul efectelor extrapenale produse,
reţinem că aceste cauze înlătură, de principiu, răspunderea civilă, cu unele limite legal
stabilite*121.
4.2. Exercitarea unui drept

în ceea ce priveşte valoarea justificativă a exercitării unui drept, reţinem că ordinea
juridică generală nu poate interzice, pe terenul unei ramuri de drept, o conduită pe care
o permite/admite (tolerează) din perspectiva unei alte ramuri de drept131. Prin urmare, s-a
stabilit că este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept
recunoscut de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
Drept urmare, ca şi în ipoteza celorlalte cauze justificative generale, se impune premisa
săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală (faptă tipică sub aspect penal), al cărei caracter
infracţional să poată fi exclus prin reţinerea incidenţei exercitării unui drept, cu respectarea
condiţiilor legal stabilite ale acestuia. Sunt astfel configurate cerinţele de reţinere a cauzei
justificative prevăzute de art. 21 alin. (1) teza I CP\ să se comită o faptă prevăzută de legea
penală; acea faptă să reprezinte o exercitare a unui drept recunoscut de lege; respectiva
faptă (exercitare a dreptului) să fie comisă în condiţiile şi în limitele prevăzute de lege pentru
exercitarea dreptului în cauză.
[1] Aşadar, într-o opinie, textul art. 21 CP ar cuprinde două cauze justificative (în acest sens: Fl. Streteanu ,
D. Niţu , op. cit., p. 392; T. Dima , op. cit., p. 205), iar, într-o altă opinie, norma juridică menţionată ar conţine
reglementarea a trei cauze justificative/trei situaţii [V. Pasca , op. cit. (2014), p. 212; C. Mitrache , C r . Mitrache ,
op. cit. (2016), p. 189; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 109].
121Conform art. 1353 C. civ., exerciţiul unui drept înlătură răspunderea civilă, cu excepţia cazului în care dreptul
este exercitat abuziv; potrivit art. 1364 C. civ., îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul
superiorului exonerează de răspundere civilă, dar numai dacă făptuitorul nu putea să îşi dea seama de caracterul
ilicit al faptei comise. A se vedea şi: Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 397; I. Nedelcu , în G. Bodoroncea ş .a .,
op. cit., p. 85.
l3] V. Pasca , op. cit. (2014), p. 215.
)\onlegătură cu prima condiţie de incidenţă a acestei cauze justificative, pe drept cuvânt

se apreciază (constant) în literatura de specialitate faptul că se impune separarea ipotezelor
în care exercitarea unui drept acţionează cu titlu de cauză justificativă de situaţiile în care
aceeaşi împrejurare are valoarea unui element negativ al conţinutului constitutiv al anumitor
fapte incriminate (situaţie în care, verificându-se pe caz concret, aceasta ar înlătura nu
antijuridicitatea, ci tipicitatea), ceea ce unii autori111exprimă prin raportare la sintagma dubla
natură juridică a exercitării unui drept. Cu alte cuvinte, în situaţia intervenirii unei cauze
justificative (inclusiv exercitarea unui drept), nu va constitui infracţiune fapta prevăzută de
legea penală comisă (astfel justificată), pe când, în cazul reţinerii exercitării unui drept cu
valoare de cauză de atipicitate, nu va constitui infracţiune fapta care nu este prevăzută de
legea penală (atipică sub aspect penal).
Cu titlu de exemplu pentru ipoteze în care exercitarea unui drept constituie cauză de
atipicitate (iar nu cauză justificativă), ne referim la unele norme de incriminare (din Partea
specială a Codului penal) în cuprinsul cărora sunt întrebuinţate expresii de tipul: faptă comisă
„pe nedrept" (art. 238-ab u zu l de încredere); faptă săvârşită „fără drept" [art. 224 alin. ( 1 ) -
violarea de domiciliu; art. 225 alin. (1)-violarea sediului profesional]; faptă comisă „în mod
ilegal" (art. 205 - lipsirea de libertate în mod ilegal). Rezultă de aici că identificarea unor
asemenea cazuri se realizează prin observarea lui verbum regens (modul în care legiuitorul
a descris, în cuprinsul unei norme de incriminare, actul de conduită ilicit).
Spre exemplu, se poate reţine cauza justificativă a exercitării unui drept în raport de
o incriminare al cărei conţinut constitutiv nu include lipsa de conformitate cu dreptul a
săvârşirii faptei, cum ar fi ameninţarea (art. 206 CP), într-o ipoteză precum următoarea: un
părinte, în cadrul şi limitele exercitării dreptului său de creştere şi educare a copilului minor,
îl ameninţă pe acesta (cu bătaia sau cu limitarea unor prerogative, cum ar fi valorificarea
timpului liber la calculator, ieşirea în oraş etc.), pentru a se asigura de întreruperea legăturilor
primejdioase stabilite de către minor cu un anumit anturaj (de pildă, cu o persoană care
trafichează stupefiante)*121.
Doctrina specifică (în absenţa unei limitări exprese prin prevederea legală) că fapta comisă
în exercitarea unui drept recunoscut de lege poate aparţine atât unei persoane fizice, cât
şi unei persoane juridicel3].
b) Pentru a fi incidenţă cauza justificativă a exercitării unui drept, legiuitorul specifică, în
mod expres, că acesta trebuie să fie un drept recunoscut de lege. Prevederea este de natură
a comporta interpretări multiple, în raport de sursa legală care consacră dreptul în cauză,
aspect surprins în doctrină. Astfel, se pot identifica:
-u n sens restrâns al conceptului în cauză (/egeîn sens avându-seîn vedere doar actele
normative astfel intitulate, provenind de la autoritatea legiuitoare principală - Parlamentul)141;
1111. Nedelcu , în G. Bodoroncea ş .a ., op. p

cit., . 82.
121Oricărui cititor îi este, probabil, cunoscută formula tradiţională: eu eu te omor, sau: cât stai sub
acoperişul meu... A se vedea dispoziţiile cuprinse în art. 489 C. civ. (referitor la măsurile de disciplinare care pot fi
adoptate de către părinţi în exercitarea autorităţii părinteşti), respectiv prevederile din Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată. Doctrina indică şi alte exemple de exercitare a unui drept:
autorizarea oficială (de pildă, permisiunea legală acordată prin legea executării pedepselor privative de libertate
administraţiei penitenciare ca, în baza aprobării judecătorului de drepturi şi libertăţi, să reţină corespondenţa
unui deţinut, dacă există indicii temeinice referitor la săvârşirea unei infracţiuni) sau exercitarea unor drepturi ale
creditorului (de pildă, dreptul de retenţie prevăzut de Codul civil) - a se vedea: Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit.,
p. 394; I. Nedelcu , în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 82; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 110.
131M.C. Iv a n , G h . Iv a n , op. cit., p. 144; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 109.
141în acest sens, V. Pasca , Drept penal. Partea generală (actualizat cu prevederile noului Cod penal), Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, p. 177; menţionând interpretarea „în cheia" prevederilor art. 173 CP (dar şi cu menţiunea
- un senslarg al termenului, care să includă orice prescripţii care au caracter normativ

aşadar, inclusiv dispoziţii din acte normative inferioare legii111. în acest sens, s-ar putea chiar
admite referirea şi la unele surse formale extra-legale, dar admise - explicit sau tacit - de
ordinea juridică (cum ar fi contractele legale şi valide, cutuma)121, precum şi la o hotărâre
judecătorească131.
Din moment ce legiuitorul indică faptul că este vorba despre „un drept recunoscut de
lege" (s.n.), iar nu despre un drept consacrat ori prevăzut de lege, considerăm că are o
pondere mai însemnată ultima opinie indicată (putându-se argumenta, uneori, recunoaşterea
legală - inclusiv tacită - a unor drepturi de sorginte contractuală ori cutumiară, aşadar, cu
atât mai mult a unor drepturi expres consacrate prin acte normative cu putere juridică
inferioară celei de lege). De menţionat că (aspect relevat în doctrină) „nu prezintă importanţă
cărui domeniu al dreptului aparţine actul normativ care consacră dreptul invocat pentru
justificarea faptei"141.
Se poate ridica problema interpretărilor individuale neunitare referitoare la existenţa sau
inexistenţa unui drept recunoscut de lege (făptuitorul crede că exercită un drept). Considerăm
că această chestiune urmează a fi interpretată pe terenul erorii, astfel încât, dacă făptuitorul
va fi în dubiu cu privire la împrejurarea recunoaşterii legale a pretinsului drept, el va trebui să
se abţină de la comiterea faptei, până la o informare mai deplină care să îi confere certitudine
în acest sens. în măsura în care acest lucru nu va avea loc, conduita incriminată adoptată
în condiţii de incertitudine cu privire la caracterul ei justificat sau nejustificat va reprezenta
infracţiune, atrăgând răspunderea penală. în schimb, dacă se probează că persoana în cauză
a crezut sincer şi fără dubii, în mod rezonabil faţă de valoarea socială lezată, în existenţa
unui drept recunoscut de lege care să îi permită săvârşirea faptei, deşi un asemenea drept
nu exista (sau nu exista în împrejurările faptice concrete în cauză), infracţiunea va fi exclusă,
însă nu ca efect al cauzei justificative indicate de art. 21 CP, ci în urma reţinerii erorii asupra
antijuridicităţii [art. 30 alin. (5) CP].
c) O altă condiţie necesară intervenţiei cauzei justificative a exercitării unui drept este
ca fapta tipică (constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege) să se comită în
conţinutul şi limitele acelei recunoaşteri legale (să nu excedeze cadrului reglementării sale
normative). Altfel spus, fapta (activitatea în cauză) trebuie să se fi săvârşit cu bună-credinţă, în
forma normală (obişnuită, firească) în care legea a avut în vedere recunoaşterea desfăşurării
respectivului drept, deci cu respectarea limitelor explicite sau implicite stabilite normativ
pentru desfăşurarea sa, corespunzător dispoziţiei art. 57 din Constituţie (a se vedea şi
prevederile din art. 14 şi art. 15 C. civ.). O exercitare abuzivă a unui drept legal recunoscut,
cu depăşirea limitelor sale fireşti şi afectarea nejustificată a sferei drepturilor şi libertăţilor
legal recunoscute/garantate altor persoane ori cu nesocotirea interesului general, nu poate
exclude caracterul infracţional al faptei tipice prin care s-a manifestat acea exercitare abuzivă
a dreptului151.*1
4
3
2
opiniilor doctrinare care optează pentru interpretarea în sens larg, în acest context, a referirii la lege) - 1. Nedelcu ,
în G. Bodoroncea ş.A., op. cit, p. 83, 84.
[1] Prin reconsiderarea opiniei anterior exprimate: V. Pasca , op. cit. (2014), p. 216; F l . Streteanu , D. Niţu ,
op. cit., p. 392; C. Mitrache , Cr . Mitrache , op. cit. (2016), p. 190.
[2] în acest sens, I. Molnar , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 223 ş.u.
[3] M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 109.
[4] I. Molnar , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 224; a se vedea şi M.C. Ivan , G h . Ivan ,
op. cit., p. 182-204.
[51 Spre exemplu, apreciem că ar fi excesiv exercitat dreptul părintelui de a-şi creşte şi educa minorul prin
întrebuinţarea unei ameninţări repetate cu amputarea unui membru al acestuia, în vederea determinării minorului
Referitor la exercitarea unui drept, menţionăm - cu titlu de jurisprudenţă obligatorie

în domeniu - Decizia nr. 19/2015, pronunţată (cu titlu de hotărâre prealabilă) de către
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie111. Astfel, instanţa supremă a fost sesizată de Curtea Militară de Apel Bucureşti,
solicitându-se pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept
în sensul de a se stabili dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a
primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea
drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut
de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I CP. Prin hotărârea
pronunţată, s-a stabilit că:
„Fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul
public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175
alin. (1) Ut.b) teza a ii-a din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de
pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie
o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21
alin. (1) teza I din Codul penal"l2].
4.3. îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege

Referitor la îndeplinirea unei obligaţii, optăm să tratăm distinct ipoteza reglementată în
art. 21 alin. (1) teza a ll-a CP (îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege) de aceea a situaţiei
prevăzute în art. 21 alin. (2) CP (îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă),
deoarece acestea, deşi presupun un trunchi de condiţii comune (asupra cărora nu vom
reveni), implică şi cerinţe particulare specifice.
Astfel, în ceea ce priveşte îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege [cauză justificativă
prevăzută de art. 21 alin. (1) teza a ll-a CP], se dispune justifica rea/opfe/' de legea
penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi
limitelor prevăzute de aceasta. Sunt astfel configurate cerinţele de reţinere a cauzei justificative
prevăzute de art. 21 alin. (1) teza a ll-a CP\ să se comită o faptă prevăzută de legea penală; acea
faptă să reprezinte o îndeplinire a unei obligaţii impuse de lege; respectiva (îndeplinirea
obligaţiei) să fie comisă în condiţiile şi în limitele prevăzute de lege pentru aceasta.
Pentru că în privinţa condiţiilor referitoare la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală şi a respectării condiţiilor şi a limitelor prevăzute de lege în privinţa îndeplinirii obli
gaţiei legale nu există particularităţi în raport de ipoteza cauzei justificative a exercitării unui
drept, nu vom relua expunerea acestor aspecte, care îşi menţin valabilitatea. Cât priveşte*1 2
la abandonarea oricărui program social şi sportiv, pentru a se axa pe dezvoltarea forţată a unui talent al său, în
detrimentul unei armonioase dezvoltări fizice şi mentale (de exemplu, părintele îl ameninţă pe minor, în mod
constant, că îi va tăia degetele de la mână dacă, în loc să exerseze la pian, timp de 5-6 ore după şcoală, acesta
s-ar duce să facă jogging sau ar dori să iasă la film în oraş cu unii colegi). A se vedea şi art. 489 C. civ., precum şi
art. 110 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 272/2004.
[1] M. Of. nr. 590 din 5 august 2015.
[2] Astfel, deşi Legea nr. 46/2003 (M. Of. nr. 51 din 29 ianuarie 2003) recunoaşte pacientului dreptul de a oferi
unităţii sanitare unde a fost îngrijit sau angajaţilor acesteia plăţi suplimentare ori donaţii, cu respectarea legii [ceea
ce corespunde cauzei justificative a exercitării unui drept, reglementată de art. 21 alin. (1) teza I CP, justificând faţă
de aceste persoane comiterea unor fapte tipice precum darea de mită, prevăzută de art. 290 CP - dar numai în
limitele prevăzute: plată ulterioară primirii îngrijirilor medicale, iar nu anterioară/concomitentă], acest aspect nu
trebuie interpretat (în opinia obligatorie a instanţei supreme) ca fiind de natură să dea naştere unui drept corelativ
(unei cauze justificative corelative) în sarcina medicilor, angajaţi ai acelor unităţi sanitare (din sistemul public de
sănătate), de a primi asemenea plăţi suplimentare (prin urmare, o astfel de faptă, comisă de către o astfel de
persoană, va constitui infracţiunea de luare de mită - art. 289 CP).
împrejurarea ca fapta tipică (sub aspect penal) comisă în concret să constituie o îndeplinire
a unei obligaţii impuse de lege, este de observat că, dacă cei vizaţi de dispoziţia privitoare
la exercitarea unui drept pot fi atât persoane private, cât şi indivizi încorporaţi în domeniul
public de activitate, prevederea referitoare la îndeplinirea unei obligaţii legale se adresează,
cu predilecţie, celor din urmă. Aceasta, deoarece legea nu tinde să impună obligaţii în a
căror îndeplinire s-ar putea adopta conduite corespunzătoare unor norme de incriminare
faţă de membrii obişnuiţi ai societăţii (persoane private).
De menţionat că, spre deosebire de ipoteza exercitării unui caz în care fapta comisă
are caracter facultativ - , în privinţa îndeplinirii unei obligaţii legale, fapta tipică săvârşită
are caracter obligatoriu din perspective persoanei care o comite111. Pe de altă parte, prin
asemănare cu exercitarea unui drept, şi cauza justificativă a îndeplinirii unei obligaţii poate
fi invocată atât de către o persoană fizică, precum şi de o persoană juridică121.
Persoana care acţionează trebuie să se asigure că a verificat temeinic, la un moment
anterior, propria sa competenţă în privinţa îndeplinirii respectivei obligaţii legale, precum şi
condiţiile şi limitele comportamentului concret prin care i se permite/impune să îndeplinească
obligaţia legală*131. Dacă aducerea la îndeplinire a acesteia este posibilă într-o multitudine
de variante faptice, în mod rezonabil disponibile efectiv celui care acţionează, atunci acesta
trebuie să opteze pentru varianta care întruneşte cumulativ cerinţele celei mai ridicate
eficienţe şi siguranţe, dar şi aptitudinea celei mai scăzute atingeri practice a drepturilor şi
libertăţilor celui faţă de care se efectuează procedura în cauză. Această cerinţă tinde a fi
similară celei din materia stării de necesitate, cunoscută drept
De exemplu, va putea beneficia de această cauză justificativă judecătorul care emite
un mandat de arestare sau de executare a unei pedepse privative de libertate (în condiţiile
legii), poliţistul care face uz de forţă pentru a imobiliza o persoană agresivă care periclitează
siguranţa publică sau care dă dispoziţie (cu respectarea normelor în vigoare) de ridicare/
blocare a roţilor unui autoturism parcat neregulamentar (pe care o îndeplineşte lucrătorul
angajat al unităţii competente) etc.
4.4. îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă

Referitor la îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă [cauză justificativă
prevăzută de art. 21 alin. (2) CP], se dispune justificarea prevăzute de legea penală
constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută
de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală. Sunt astfel configurate cerinţele de reţinere
a cauzei jusb'ficab've prevăzute de art. 21 alin. (2) CP: să se comită o faptă prevăzută de
111 Fl. Streteanu , D. Niţu, op.cit., p. 395; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 110; I. Mo
T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 226; M.C. Ivan , G h . Ivan, op. cit., p. 151.
131în normă se subliniază clar necesitatea respectării condiţiilor (de fond şi de formă) şi a limitelor legale în
care se impune adoptarea unei anumite conduite, în mod normal interzisă ca faptă incriminată. în măsura în
care agentul care acţionează nu verifică în mod scrupulos stricta îndeplinire, cumulativă, a întregului cadru legal
în virtutea căruia este ţinut a se manifesta, îndeplinindu-şi abuziv sau excesiv atribuţiile legale, fapta va constitui
infracţiune, nefiind justificată. Din nou, se poate ridica chestiunea cunoaşterii depline şi corecte, de către făptuitor,
a condiţiilor legale în care este obligat să se manifeste, ceea ce poate antagoniza puternic individul (căci, uneori,
neadoptarea comportamentului impus de lege poate reprezenta, în anumite împrejurări, o faptă ilicită prin ea
însăşi, prin raportare la diferite stadii de ilicit juridic: disciplinar, administrativ ori chiar penal). în astfel de situaţii
(de acţiune desfăşurată în afara limitelor stricte ale comandamentului legal, ca urmare a cunoaşterii deficitare a
cadrului exact al acestuia), se determină, eventual, fie reţinerea erorii, fie înlăturarea intenţiei şi reţinerea, în loc, a
unei culpe (depinzând, apoi, dacă respectiva faptă constituie sau nu infracţiune şi atunci când se comite din culpă),
excluzându-se însă, în toate cazurile, verificarea cauzei justificative reglementate în art. 21 CP.
legea penală; acea faptă să reprezinte o îndeplinire a unei obligaţii impuse de autoritatea
competentă; respectiva faptă (îndeplinirea obligaţiei) să fie impusă în forma pre
lege; respectiva faptă (îndeplinirea obligaţiei) să nu fie în mod vădit ilegală.
Spre exemplu, ar putea beneficia de efectul justificativ al acestei cauze de excludere
a infracţiunii poliţistul care lipseşte de libertate o persoană în executarea unui mandat
de arestare emis de instanţă cu respectarea formalităţilor legale sau care efectuează o
percheziţie domiciliară în executarea unui mandat de percheziţie emis în aceleaşi condiţii;
lucrătorul angajat al unităţii competente să ridice autoturismele parcate ilegal în localitate/
să blocheze roţile acestora, care realizează aceste activităţi la indicaţia expresă a agentului
poliţiei rutiere; gardianul de la o unitate şcolară care, la dispoziţia directorului acelei unităţi
de învăţământ, reţine temporar (confiscă) o armă albă (un cuţit, de pildă) pe care un elev
încerca să o introducă în şcoală etc.
De menţionat că, potrivit unor dispoziţii normative speciale, legea exclude uneori efectul
justificativ al acestei cauze generale [avem în vedere cazul prevăzut la art. 282 alin. (5) CP,
potrivit căruia, în ipoteza infracţiunii de tortură, nu se poate invoca, cu titlu justificativ, ordinul
superiorului ori al unei autorităţi publice]. Ca şi în cazul exercitării unui drept, precum şi al
îndeplinirii unei obligaţii impuse de lege, îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea
competentă poate justifica atât fapta unei persoane fizice, cât şi a unei persoane juridice111.
Pentru că în privinţa condiţiilor referitoare la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, precum şi a respectării condiţiilor şi limitelor prevăzute de lege în privinţa îndeplinirii
obligaţiei nu există particularităţi în raport de ipotezele anterior tratate, nu vom relua expunerea
acestor aspecte, care îşi menţin valabilitatea.
a) Fapta să reprezinte o îndeplinire a unei obligaţii impuse de autoritatea competentă. C
referire la îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, observăm că ne aflăm,
de principiu, în situaţia aceluiaşi grup predilect de persoane existent şi în cazul îndeplinirii
unei obligaţii impuse de lege. Practic, trebuie să se verifice o relaţie de subordonare ierarhică,
legal instituită, între autoritatea care emite ordinul şi persoana ce urmează a-l executa, iar
această autoritate trebuie să fie una din domeniul public, iar nu privat (aspect constant
subliniat în doctrină).
Cu referire la problema efectului justificativ al executării ordinului/comenzii autorităţii
legitime (după cum mai este cunoscută uneori, în doctrină, această cauză justificativă), în
ştiinţa dreptului s-au formulat, de-a lungul timpului, mai multe teoriil2]. Cele mai cunoscute
dintre acestea sunt:
- teoria subordonării necondiţionate (teoria consemnului, teoria supunerii pasive, teoria
„baionetelor disciplinate"). Potrivit acesteia, executantul nu este în măsură a verifica sub
niciun aspect conformitatea, legalitatea sau oportunitatea ordinului primit, trebuind să îl
execute ca atare (justificarea sa fiind deci absolută);
- teoria subordonării condiţionate (teoria supunerii active, a „baionetelor inteligente").
Potrivit acesteia, executantul poate şi trebuie să exercite un control al ordinului primit,
având dreptul să îl cenzureze în caz de neconformitate (astfel încât i se refuză, de regulă,
beneficiul justificării pentru fapta comisă în executarea unui ordin ilegal).*1 2
111 Este cazul, de pildă, al unei persoane juridice care comunică, în baza unei hotărâri judecătoreşti, unele
informaţii având caracter privat cu privire la angajaţii săi sau care efectuează unele stopaje la sursă ale unor sume
de bani, din salariile acestora, ca urmare a instituirii unei popriri etc.
121 Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 396; I. Molnar, în G. A ntoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. I, p. 227,
228; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 214; M.C. Ivan, Gh. IVAN, op. cit., p. 155.
Ca în multe alte cazuri, în contemporaneitate se preferă soluţiile moderate aduse de

teoriile eclectice, care echilibrează excesele construcţiilor doctrinare anterioare, astfel încât
şi legiuitorul penal român actual a preferat să facă apel la teoria ilegalităţii vădite a ordinului.
Potrivit acesteia, în principiu, executantul trebuie să îndeplinească ordinul primit ca atare,
fără posibilitatea de a-l cenzura, cu excepţia cazului în care lipsa sa de conformitate în raport
de normele legale este atât de evidentă, încât se impune oricărei persoane (sau cel puţin
acelor persoane care au abilitatea de a efectua activităţi în domeniul respectiv). Practic,
executantul este îndreptăţit a efectua un control formal sumar al conformităţii ordinului,
referitor la: verificarea competenţei emitentului; verificarea propriei competenţe de a executa
ordinul; verificarea prezentării ordinului în forma legal solicitată; conformitatea pe conţinut
a comenzii cu ordinea juridică, dar numai în liniile sale generale.
Spre deosebire de ipoteza îndeplinirii unei obligaţii impuse de lege, în cazul îndeplinirii unei
obligaţii impuse de autoritatea competentă, între sursa normativă a obligaţiei şi executantul
acesteia se interpune o entitate terţă, respectiv autoritatea competentă111. Sub acest aspect
apare un potenţial izvor suplimentar al unor vicii de legalitate în dispunerea comiterii faptei -
de aici şi cerinţele suplimentare existente în reglementarea cauzei justificative prevăzute de
art. 21 alin. (2) CP prin comparaţie cu prevederea din art. 21 alin. (1) teza a ll-a CP.
b) Fapta (îndeplinirea obligaţiei) să fie impusă în forma prevăzută de lege. Astfel, de pildă,
nu va fi întrunită această condiţie de reţinere a cauzei justificative aici tratate în măsura în
care legea impune forma scrisă a ordinului autorităţii competente, iar emitentul acestuia
îl dispune în formă verbală.
c) Fapta (îndeplinirea obligaţiei) să nu fie în mod vădit ilegală. Este lesne de observat că
legea impune condiţia ca fapta să nu fie în mod vădit ilegală (semnificaţia termenului vădit,
în acest context, este similară celei din materia cauzei justificative a stării de necesitate, sens
în care trimitem la tratarea corespunzătoare).
Prin urmare, nu lasă loc de interpretare următoarele două situaţii care se pot distinge:
-executarea unui ordin care este în mod văditilegal condu
tipice (sub aspect penal) comise, care va fi deci reţinută drept infracţiune (sub eventuala
rezervă a intervenţiei unor alte cauze de excludere a caracterului său infracţional, precum
ar fi constrângerea morală - cauză de neimputabilitate). Sub aspectul participaţiei penale,
în acest caz, răspunderea penală urmează a fi angajată, de principiu, de către executant, în
calitate de autor al faptei nemijlocit comise, în timp ce emitentul ordinului va răspunde
pe poziţia instigatorului (instigare calificată);
- executarea unui ordin care este ilegal, dar nu în mod vădit, nu va înlătura, de principiu,
reţinerea acestei cauze justificative, astfel încât fapta comisă va rămâne calificată, în continuare,
drept simplă faptă prevăzută de legea penală (iar nu drept infracţiune) - neatrăgând
răspunderea penală a autorului (a persoanei care a săvârşit-o nemijlocit)121. Se poate discuta
111T. Dima , op. cit., p. 207; I. Molnar , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 226.
|2)în acelaşi sens: C. Mitrache, C r . Mitrache, op. cit., p. 191; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 111. Evidenţiem,
în acest punct, o posibilă problemă care reiese din coroborarea art. 21 alin. (2) CP cu art. 18 alin. (2) CP. Astfel, acela
care emite ordinul ilegal îndeplinit de către executant, prin comiterea unei fapte tipice (sub aspect penal), are, din
perspectiva participaţiei penale, calitatea de instigator, aşadar, de participant. Conform art. 18 alin. (2) CP, incidenţa
unei cauze justificative (reţinută în privinţa persoanei autorului - de principiu) urmează a se extinde şi cu privire
la situaţia participanţilor; aşadar, fapta comisă ar urma să rămână şi pentru aceştia la stadiul de faptă prevăzută
de legea penală, iar nu de infracţiune (deci, nici ei nu ar trebui traşi la răspundere penală). Această soluţie apare
însă ca fiind profund inechitabilă în materia îndeplinirii unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în măsura
în care ordinul ar fi ilegal (aspect cunoscut de către emitentul său - instigatorul), dar nu vădit ilegal - ceea ce ar
impune reţinerea cauzei justificative prin raportare la persoana autorului (executantul ordinului).
însă cu privire la împrejurarea dacă subzistă sau nu caracterul justificativ al cauzei prevăzute
de art. 21 alin. (2) CP atunci când se dovedeşte faptul că cel care a acţionat în îndeplinirea
unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, săvârşind astfel o faptă prevăzută de legea
penală, a cunoscut (personal) caracterul ilegal al ordinului primit, deşi acesta nu se prezenta
într-o formă vod/'tilegală[1]. Această ipoteză ridică problema unei aparente incongruenţe între
prevederea legii („litera" acesteia) şi spiritul reglementării, putându-se identifica argumente
pro şi contra, legate de oricare dintre cele două posibile variante de soluţionare; apreciem
că s-ar impune o intervenţie legislativă în materie.
§5. Consimţământul persoanei vătămate
5.1. Preliminarii
Sediul materiei rezervat cauzelor justificative generale se încheie cu dispoziţia din art. 22 CP,
în care se reglementează consimţământul persoanei înţelegem să reproducem textul
legal, din care reiese în mod edificator majoritatea condiţiilor de existenţă corespunzătoare
acestei cauze justificative:
„Art. 22.Consimţământul persoanei vătămate.
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei
vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau
pusă în pericol.
(2) Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra
vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia".
Prin urmare, în cazul în care fapta incriminată (tipică) este comisă în prezenţa consimţă
mântului persoanei vătămate, ea nu va constitui infracţiune, rămânând doar la stadiul de faptă
prevăzută de legea penală [soluţia reiese din coroborarea art. 22 alin. (1) CP cu dispoziţia din
art. 18 alin. (1) CP: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există
vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege"]. Este reglementată astfel instituţia
consimţământului persoanei vătămate, cu natura juridică de cauză generală de excludere
a infracţiunii - cauză justificativă (volenti non fit injuria), recunoscându-se (într-o opinie)
că fundamentarea acesteia „are în vedere conflictul ce poate să apară între o normă care
incriminează o faptă pe motiv că acea faptă periclitează sau vatămă un bun juridic, un drept
al altuia, pe de o parte, şi o altă normă juridică aparţinând altei ramuri de drept, în temeiul
căreia o persoană poate să dispună de un bun juridic, de un drept al său, chiar şi în ipoteza
în care acest drept s-ar afla sub protecţia unei norme juridico-penale, pe de altă parte"1 [2].

Ca şi în ipoteza celorlalte cauze justificative generale, se impune premisa săvârşirii unei
fapte prevăzute de legea penală (faptă tipică sub aspect penal), al cărei caracter infracţional să
[1] în acest sens, a se vedea: Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 396, 397; I. Molnar, în G. Antoniu, T. Toade
(coord.), op. cit., voi. I, p. 228, 229; M.C. Ivan, Gh. Ivan, op. cit., p. 156.
[2] I. Molnar, în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. I, p. 231. Autorul citat a formulat şi o recomandare
de redenumire normativă a instituţiei aici analizate, apreciindu-se mai corespunzătoare denumirea „consimţământ
al titularului dreptului vătămat" (p. 237). Achiesând la această propunere (căci, dacă fapta nu reprezintă infracţiune,
nu ar trebui să se vorbească nici despre victimă ori persoană vătămată), tot cu titlu de legeferenda, recomandăm
(în plus) legiuitorului renunţarea la construcţia de tip cacofonic din alin. (1) al art. 22 CP („...cu consimţământul..."),
care se poate eluda printr-o formulare de tipul (spre exemplu): „Este justificată fapta prevăzută de legea penală
săvârşită în prezenţa consimţământului.../în condiţiile existenţei consimţământului...".
poată fi exclus prin reţinerea incidenţei consimţământului persoanei vătămate, cu respectarea

condiţiilor legal stabilite ale acestuia. Sunt astfel configurate cerinţele de reţinere a cauzei
justificative prevăzute de art. 22 CPll]: să se comită o faptă prevăzută de legea penală; să
existe consimţământul persoanei vătămate în ceea ce priveşte c
(iar acesta să întrunească unele condiţii); persoana vătămată emitentă a consimţământului
de comitere a faptei şi faţă de care se săvârşeşte fapta (cel care îşi exprimă acordul) să fie
titulara valorii sociale lezate/periclitate. în plus, se observă din prevederea înscrisă în alin. (2)
al art. 22 CP că instituţia consimţământului persoanei vătămate nu este recunoscută cu titlu
de cauză justificativă în ipoteza anumitor fapte, de unde reiese încă o cerinţă de reţinere
a incidenţei sale, şi anume fapta incriminată comisă să nu fie una dintre acelea
contra vieţii, respectiv să nu fie una dintre acelea în cazul cărora legea exclude expres efectul
justificativ al consimţământului persoanei vătămate (altfel spus, valoarea socială aparţinând
persoanei vătămate care şi-a dat consimţământul pentru lezarea/periclitarea acesteia să fie
disponibilă din punct de vedere le g a l-s ă aparţină sferei drepturilor recunoscute de către
lege ca fiind disponibile).
a) în legătură cu prima condiţie de incidenţă a acestei cauze justificative (să se comită
o faptă prevăzută de legea penală), pe drept cuvânt se apreciază (constant) în literatura
de specialitate faptul că se impune separarea ipotezelor în care consimţământul persoanei
vătămate acţionează cu titlu de cauză justificativă de situaţiile în care aceeaşi împrejurare
are un alt titlu. Astfel, consimţământul se poate manifesta uneori sub forma unui element
al conţinutului constitutiv al anumitor fapte incriminate (situaţie în care, verificându-se pe
caz concret, aceasta ar înlătura nu antijuridicitatea, ci tipicitatea). De asemenea, distinse
trebuie să fie şi situaţiile în care consimţământul are doar o valoare atenuantă. Prin urmare,
s-ar putea afirma multipla natură juridică a consimţământului persoanei vătămate.
Cu alte cuvinte, în ipoteza intervenirii unei cauze justificative (inclusiv consimţământul
persoanei vătămate), nu va constitui infracţiune fapta prevăzută de legea penală comisă
(astfel justificată), pe când, în cazul reţinerii consimţământului persoanei vătămate cu valoare
de cauză de atipicitate, nu va constitui infracţiune fapta care nu este prevăzută de legea
penală (atipică sub aspect penal), iar, în situaţia în care consimţământul persoanei vătămate
acţionează cu rol atenuant, fapta comisă va constitui infracţiune, însă răspunderea penală
şi sancţionarea infractorului vor fi mai puţin drastice decât în mod obişnuit. Vom examina
succint aceste multiple valenţe juridice ale consimţământului persoanei vătămate în cele
ce urmează:
- consimţământul persoanei vătămate - element al conţinutului constitutiv de bază
al infracţiunii. Este de observat că în legislaţia penală actuală consimţământul persoanei
vătămate este uneori indicat, în cadrul anumitor norme de incriminare - după caz, în mod
expres sau tacit-, cu valoare de condiţie constitutivă, fie pozitivă, fie negativă. Spre exemplu,
lipsa consimţământului (pentru ca fapta să fie tipică - condiţie constitutivă negativă) este
expres prevăzută în cazul infracţiunii de furt (art. 228 CP) şi este implicit integrată în conţinutul
constitutiv al violului (art. 218 CP). O incriminare care presupune, din contră, verificarea
existenţei consim ţământului subiectului pasiv (pentru ca fapta să fie tipică - condiţie
constitutivă pozitivă) este actul sexual cu un minor (art. 220 CP). Ca atare, în asemenea
cazuri, prezenţa sau (după caz) absenţa consimţământului persoanei vătămate va conduce
la excluderea posibilităţii de reţinere drept infracţiune a faptei comise. Spre deosebire de1
111 Menţionăm că, prin raportare la diversitatea opţiunilor de tratare doctrinară a acestui subiect, numărul şi
ordinea (precum şi conţinutul) acestor condiţii sunt relative, tratarea prezentă reprezentând opţiunea noastră la
acest moment.
ipoteza în care consimţământul persoanei vătămate operează cu titlu de cauză justificativă,

în aceste situaţii se va reţine inexistenţa infracţiunii pe motiv de absenţă a tipicităţii (cauză
de atipicitate)111. Consimţământul persoanei vătămate nu va putea opera, în aceste cazuri,
drept cauză justificativă, tocmai pentru că nu se întruneşte prima cerinţă necesară în acest
sens: ceea ce s-a săvârşit nu constituie o faptă prevăzută de legea penală (datorită prezenţei
consimţământului)121;
- de asemenea, în reglementarea de lege lata, consimţământul persoanei vătămate
poate să prezinte şi natura juridică de temei de atenuare a răspunderii penale, precum este
cazul în raport de prevederile art. 190 CP (uciderea la cererea dispoziţie apreciată
drept formă atenuată a omorului)131. în acest caz, existenţa consimţământului nu va exclude
caracterul infracţional al faptei comise, dar va conduce la o diminuare a reacţiei represive
exercitate împotriva celui care săvârşeşte fapta (infracţiunea). în doctrină s-a semnalat şi
posibilitatea ca, uneori, legiuitorul să acorde absenţei sau prezenţei consimţământului o
valoare agravantăw;
- bineînţeles, consim ţământul persoanei vătămate urmează a opera drept cauză
justificativă, potrivit art. 22 CP, în acele împrejurări în care vor fi întrunite toate condiţiile
necesare pentru reţinerea sa cu acest titlu. Spre exemplu, se va putea exclude, pe acest
motiv, caracterul infracţional al unei fapte de distrugere (art. 253 CP), dacă proprietarul
bunului şi-a dat consimţământul la nimicirea/deteriorarea acestuia, desigur, în măsura în
care legea îi recunoaşte dreptul de a dispune în această modalitate de respectivul bun; sau
se va putea exclude astfel antijuridicitatea unei fapte de lovire (art. 193 CP), dacă persoana
vătămată a ales să accepte lezarea propriei fiinţe (de pildă, supunându-se voluntar procedurii
de efectuare a unui tatuaj).
Desigur, este necesară corecta delimitare a tuturor acestor variate modalităţi de manifestare
a consimţământului persoanei vătămate, pentru asigurarea unei corecte soluţii juridice în
fiecare caz în parte, atât din punct de vedere substanţial, cât şi procesual penal. Aşadar, reiese
că, pentru a opera consimţământul persoanei vătămate, cu valoare de cauză justificativă,
trebuie avute în vedere doar acele fapte incriminate în raport de care legiuitorul nu a valorificat
această împrejurare cu titlu de element al tipicităţii.
b) Să existe consimţământul persoanei vătămate, iar acesta să întrunească une
caracteristici necesare: să fie valabil exprimat (sub aspectul fondului şi al form ei sale); să
fie actual; să fie determinat.
Este de precizat (în primul rând) că, din punct de vedere al acestei condiţii, cauza justificativă
analizată impune existenţa unui consimţământ valabil exprimat, în sensul inexistenţei unor1 4
*3
[1] Aceasta este poziţia doctrinei majoritare, la care achiesăm. în sens contrar (opinie minoritară), a se vedea
M.C. Ivan, G h . Ivan, op. cit, p. 176-179.
121 Situaţia este asemănătoare cazurilor corespondente referitoare la exercitarea unui drept (dubla natura
juridică de cauză de excludere a infracţiunii a consimţământului persoanei vătămate), cu deosebirea că, în ipoteza
consimţământului persoanei vătămate (după cum se va arăta), fapta este îndreptată împotriva unor valori sociale
aparţinând unei persoane care îşi exprimă acordul lezării/periclitării acestora (nefiind vorba despre un drept al
făptuitorului în acest sens).
[3] Subscriem opiniei din doctrină potrivit căreia temei al atenuării pe motivul existenţei consimţământului
persoanei vătămate poate fi şi prevederea din art. 75 alin. (2) lit. b) CP (circumstanţă generală atenuantă judiciară)-
în acest sens, a se vedea: Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 401; I. Molnar, în G. A ntoniu, T. Toader (coord.),
op. cit., voi. I, p. 236, 237.
[4] Astfel, se invocă reglementarea din art. 213 alin. (2) CP (proxenetismul) şi din art. 214 alin. (2) CP (exploatarea
cerşetoriei), unde prezenţa constrângerii implică, tacit, absenţa consimţământului necesar (cu titlu de element
constitutiv) pentru reţinerea faptei în forma tip, de bază (absenţa consimţământului, în aceste cazuri, ar avea, aşadar,
valoare de element circumstanţial agravant) - 1. Molnar, în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. I, p. 237.
vicii esenţiale de consimţământ, precum şi în sensul exprimării sale inform a necesară, în

funcţie de cazul concret. Reţinem că, de principiu, sub acest din urmă aspect, consimţământul
persoanei vătămate poate fi manifestat în orice formă, cu excepţia cazurilor în care legea
solicită o anumită formă de exprimare a acestuia, în anumite domenii de activitate (spre
exemplu, consimţământul unei persoane de a se supune unei proceduri chirurgicale - în
măsura în care pacientul este apt să emită un asemenea consimţământ - trebuie dat în
formă scrisă, potrivit unui tipizat-standard pus la dispoziţie de unitatea sanitară). De regulă,
consimţământul poate fi exprimat şi verbal, prin gesturi, mimică ori tacit (implicit)111.
Intervin, în considerarea acestor aspecte, unele discuţii doctrinare. Astfel, pentru apre
cierile legate de caracterul valabil al consimţământului este utilă trimiterea către normele
şi dezvoltările doctrinare din materia dreptului civil (valabilitatea consimţământului necesar
pentru existenţa validă a unui act juridic). Precizăm că se schiţează o potenţială controversă121
în acest domeniu, pe terenul dreptului penal, punându-se problema dacă evaluarea viciilor
de consimţământ (violenţa, dolul, eroarea) ar trebui să opereze, după aceleaşi criterii şi cu
aceeaşi intensitate ca în dreptul privat, şi în domeniul penal de referinţă. De asemenea, se
ridică problema dacă persoana care emite consimţământul trebuie să prezinte neapărat sau
nu capacitate juridică valabilă din punct de vedere civil de a dispune cu privire la valoarea
în cauză.
Adăugăm că, în opinia noastră, un consimţământ valabil exprimat trebuie să fie, implicit,
un consimţământ real, clar, serios şi informat (dat în deplină cunoştinţă de cauză)*131.
Consimţământultrebuie să fie actual, adică să fie dat sau verificat (reafirmat) la momentul
comiterii faptei (ca regulă, anteriortrecerii la executarea acesteia). tr
şi să subziste, în mod real, ulterior emiterii sale, fiind (de principiu) revocabil pe întreaga
perioadă dintre data emiterii şi data finalizării executării faptei (în corespondenţă cu specificul
fiecărui caz concretîn parte)141. Odată exprimat consimţământul, anterior, în mod valabil, se
prezumă menţinerea sa, până la o manifestare de voinţă expresă în sens contrar din partea
emitentului (titularul valorii sociale în cauză).
în ipoteza retragerii utile a consimţământului, fapta tipică (sub aspect penal) comisă
ulterior nu va mai fi justificată151. Totodată, dacă o asemenea faptă s-a comis deja, anterior
[1) Fl. Streteanu, D. Niţu, op.cit., p. 399; M. Udroiu, Drept penal, op. cit., p. 112; V. P
p. 218; I. Molnar, în G. A ntoniei, T. Toader (coord.), op. cit., voi. I, p. 233.
P1A se vedea, în acest sens: Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 399; I. Nedelcu , în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit.,
p. 87; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 112.
131Astfel, de pildă, nu credem că poate reprezenta un consimţământ corespunzător aparentul consimţământ care
ar fi emisîntr-o astfel de conjunctură (context, ton întrebuinţat etc.) încât ar reieşi în mod evident că reprezintă o
formă sarcastică de exprimare a persoanei în cauză (spre exemplu, dacă o persoană aflată într-un mijloc de transport
în comun aglomerat, poziţionată înspre locul de intrare/ieşire, fiind împinsă/presată de alte persoane ce doresc să
coboare, ar spune: „Da, sigur, călcaţi-mă în picioare, loviţi-mă, împingeţi-măl", pe un ton care ar sublinia în mod
cert dorinţa sa reală, opusă celor formal exprimate). Sau „consimţământul" care ar fi dat numai pentru a scăpa
de o solicitare sâcâitoare a cuiva (care ar implica o lezare/diminuare a unor drepturi sau interese ale emitentului
consimţământului), motiv pentru care persoana ar achiesa doar aparent, în mod evident de complezenţă, la
respectiva solicitare, pentru a îndepărta temporar sursa neplăcerii respective [„Mă rog, să spunem că da, voi
(mai) vedea eu..."]. Ori consimţământul emis de către o persoană care nu a înţeles în mod real (nu a fost în mod
efectiv şi corect informată cu privire la) riscurile la care se supune [cum ar fi cazul unei persoane care, participând
la o reprezentaţie de iluzionism, nu este suficient avertizată asupra împrejurării că acela care va realiza numărul
de dispariţie/distrugere a unui bun (telefonul mobil, de exemplu) este un proaspăt ucenic, neexperimentat, al
protagonistului]. în acelaşi sens, a se vedea şi M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 112.
151 Astfel, de pildă, luăm următorul exemplu: o persoană (A) are un telefon mobil care nu funcţionează
corespunzător, aparat pe care îl remite unei alte persoane (B), rugând-o pe aceasta să încerce să apeleze pe
cineva; pentru că nici B nu reuşeşte să facă aceasta, A -fr u s tr a t-îi spune lui B să arunce telefonul pe geam; dacă,
formulării valabile a consimţământului, iar acesta intervine doar ulterior (postfactum), ceea
ce s-a comis rămâne, de principiu, o activitate aptă de calificare (formal) drept infracţiune
(eventual, persoana vătămată poate să opteze să nu înştiinţeze organele judiciare ori, în
cazul în care ar fi vorba despre o infracţiune pentru care este necesară formularea unei
plângeri prealabile, poate opta să nu o depună/să o retragă - caz în care se va înlătura doar
răspunderea penală pentru fapta care va rămâne însă infracţiune). O problemă controversată
tinde a se contura cu privire la ipoteza în care subiectul activ a acţionat fără a cunoaşte
existenţa consimţământului subiectului pasiv, deşi acesta fusese, în mod obiectiv, emis
(anterior săvârşirii faptei)11’.
Consimţământulvalabil exprimat şi actual trebuie să fie, în plus, determinat, neputându-s
admite existenţa lui validă în cazul unei exprimări generice largi, absolut indeterminate a
unei persoane, de tipul: „fă-mi orice vrei să-mi faci".
în legătură cu aspectul relativ la existenţa consimţământului persoanei vătămate se
conturează în doctrină şi sensibila problemă a consimţământului prezumat. Literatura de
specialitate abordează inclusiv această chestiune (ipoteză care ridică dificultăţi de separare
în raport de starea de necesitate), pentru justificarea comiterii unor fapte incriminate de o
mai mică importanţă concretă (ca regulă, dar nu în mod exclusiv). Sunt vizate acele situaţii
în care titularul valorii lezate sau periclitate nu a putut, din raţiuni obiective, să comunice
efectiv poziţia sa în privinţa emiterii sau nu a unui consimţământ referitor la comiterea faptei
respective, iar diverse împrejurări, circumstanţe, elemente de fapt etc.[2], coroborate cu poziţia
şi importanţa valorii lezate, precum şi cu intensitatea posibilei leziuni, îndrituiesc aprecierea
rezonabilă potrivit căreia această persoană şi-ar fi dat acordul, dacă ar fi putut să o facă131.
c) Persoana vătămată emitentă a consimţământului să fie titulara valorii sociale lezat
periclitate.
în principiu, consimţământul trebuie emis direct de către titularul valorii lezate sau
periclitate prin fapta comisă, deşi se admite uneori (când nu este vorba despre o valoare
strâns şi indisolubil legată de sfera vieţii private, intime a unei persoane - precum este cazul
inviolabilităţii sexuale, de pildă) şi exprimarea sa printr-un reprezentant, în condiţii legale.
Spre exemplu, consimţământul distrugerii unui bun din patrimoniul persoanei vătămate
ar putea fi emis şi de către un mandatar, care a primit de la aceasta dreptul de a emite, la
nevoie, un asemenea consimţământ, în gestionarea intereselor/patrimoniului persoanei în
cauză. Potrivit distincţiilor şi limitelor operante în dreptul civil, anumite categorii de persoa
ne pot emite un consimţământ valabil în privinţa unor drepturi (de regulă, patrimoniale)
ale unor alte persoane (cazul consimţământului prezumat al soţilor în raport de dispoziţia
asupra bunurilor mobile comune; cazul consimţământului exprimat de părinţi cu privire la
administrarea unor bunuri aparţinând copiilor lor minori etc.).
răzgândindu-se imediat, retractează îndemnul, iar B, în aceste condiţii, aruncă totuşi telefonul, distrugându-l,
atunci fapta lui B nu este justificată.
[1] în sens afirmativ, a se vedea I. Molnar, în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. I, p. 233; în sens
negativ, a se vedea M.C. Ivan, G h . Ivan, op. cit., p. 169.
[2) De pildă: strânsele relaţii de prietenie; raporturile de rudenie; convieţuirea în fapt; existenţa unui consimţământ
emis anterior, într-o situaţie asemănătoare; obiceiurile stabile etc.
l3] Pentru detalii în acest sens, a se vedea Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., 405-408. De asemenea, I. Nedelcu, în
G. Bodoroimcea ş .a ., op. cit., p. 88; V. Pasca, op. cit. (2014), p. 218; I. Molnar, în G. Antoniu, T. Toader (coord.),
op. cit., voi. I, p. 236.
Legat de acest aspect, se poate ridica şi problema modului în care se reflectă în psihicul
făptuitorului îndeplinirea acestei condiţii111. De asemenea, o ipoteză aparte, discutabilă, este
reprezentată de cazurile în care mai multe persoane au deopotrivă dreptul de a emite sau
refuza consimţământul de lezarea/periclitarea unei valori sociale unice (comune), drept
pe care şi-l manifestă în mod divergent (una acordă consimţământul, iar o alta îl refuză).
Menţionăm că un consimţământ valabil poate proveni atât din partea unei persoane
fizice, cât şi a unei persoane juridice, respectiv că de beneficiul justificativ al acestuia pot
profita, în egală măsură, atât făptuitorul persoană fizică, cât şi persoana juridică121.
d) Valoarea socială aparţinând persoanei vătămate care şi-a dat consimţământul pentru
lezarea/periclitarea acesteia să fie disponibilă din punct de vedere legal (fapta incriminată comisă
să nu facă parte din sfera celor în privinţa cărora legea exclude incidenţa consimţământului
persoanei vătămate cu titlu de cauză justificativă).
în mod neapărat, valoarea socială în cauză trebuie să aparţină sferei de ocrotire, prin
norme penale, a unor interese individuale, de ordin privat, iar nu unor interese de ordin public
sau colectiv. Dacă norma de incriminare este pluri-ofensivă (protejează deopotrivă mai multe
valori sociale), iar interesele ocrotite sunt deopotrivă publice şi private, consimţământul nu
va putea, în principiu, să excludă caracterul penal al faptei tipice comise (deşi în literatura
de specialitate se indică nuanţări în lumina cărora ar trebui recunoscute şi excepţii)*131.
Prin alin. (2) al art. 22 CP se exclud expres din sfera de incidenţă a cauzei justificative astfel
relevate infracţiunile contra vieţiiwşi cele la care există prevederi spe
incidenţei acesteia. Spre exemplu, în acest din urmă sens, în Partea specială a Codului penal
pot fi identificate dispoziţiile din art. 210 alin. (3) (traficul de persoane), art. 211 alin. (3)
(traficul de minori).
De principiu, sunt disponibile toate acele valori sociale cu încorporare individuală în
privinţa cărora legea nu prevede expres caracterul lor inalienabil (aşa cum se întâmplă în
raport de dreptul la viaţă ori cu privire la cazurile de trafic de persoane/de minori). Celelalte
valori sociale tind a fi, aşadar, disponibile (de exemplu: integritatea corporală, sănătatea,
libertatea, patrimoniul etc.).
Totuşi, legiuitorul limitează uneori, suplimentar, chiar şi caracterul alienabil al acestora, în
anumite cazuri în care devine incident şi interesul social151. Astfel, de pildă, deşi integritatea
corporală este, de regulă, o valoare socială disponibilă, este incriminată totuşi fapta de
111Astfel, o persoană ar putea crede că primeşte de la titularul unei valori sociale permisiunea de a o leza pe
aceasta, fără ca emitentul consimţământului să fie în realitate titularul acelei valori sociale (persoana îndreptăţită
să îşi dea consimţământul respectiv). Apreciem că ipoteza corespunde cazurilor de eroare asupra antijuridicităţii,
materie către care facem trimitere.
[21 Fl . Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 398; M. Udroiu, Drept penal, op. cit., p. 112; V. Pasca, op. cit. (2014),
p. 217; M.C. Ivan, GH. Ivan, op. cit.,p. 164.
131 Fl . Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 403.
mSe poate ridica problema sferei exacte de cuprindere a domeniului indicat prin această dispoziţie limitativă. Astfel,
ne întrebăm dacă noţiunea de infracţiuni contra vieţii este utilizată stricto sensu, fiind vizate doar faptele incriminate
sub această denumire în Capitolul I al Titlului I din Partea specială a Codului penal (iar în cazul unui răspuns
afirmativ, dacă pot fi sau nu avute în vedere toate aceste infracţiuni?), ori dacă este întrebuinţată într-un sens
larg, în care se pot încadra şi alte fapte care au ca urmare moartea victimei. Acest aspect poate fi pus în legătură
cu o chestiune care tinde a deveni controversată în doctrină în domeniul consimţământului victimei, anume dacă
această cauză justificativă funcţionează şi în raport de faptele săvârşite din culpă sau implicând şi culpa (faptele
praeterintenţionate).în acest sens, a se vedea: Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 401,405; L.V. Lefterache, op. cit.,
p. 208; V. Pasca, op. cit. (2014), p. 219; I. Nedelcu, în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 88.
151în doctrină s-a atras atenţia şi asupra prevederilor cuprinse în art. 101 alin. (2) CPP (cu menţiunea că, în caz
de nerespectare a respectivei dispoziţii legale, fapta comisă ar putea constitui o infracţiune de abuz în serviciu) -
M.C. Ivan, G h . Ivan, op. cit., p. 174.
autoagresiune atunci când lezarea s-ar comite pentru sustragerea de la serviciul militar în
timp de război (art. 432 CP) - prin urmare, devine imposibil de transmis către o altă persoană,
în acest context, dreptul de lezare a integrităţii corporale, care nu mai aparţine, pe deplin,
nici titularului său. Sau: deşi integritatea unor bunuri patrimoniale constituie, de regulă, o
valoare socială disponibilă (un proprietarîşi poate deteriora/distruge bunurile proprii), legea
instituie, uneori, chiar şi limitări ale acestui drept, fiind incriminată fapta unei persoane de
a distruge chiar propriile bunuri, dacă acestea fac parte din patrimoniul cultural [art. 253
alin. (5) CP] - prin urmare, nu se va putea emite de către proprietar un consimţământ valabil
pentru distrugerea unui asemenea bun de către un terţ.
Mai mult, chiar şi atunci când valoarea socială este, de principiu, disponibilă, fără ca legea
penală să fi limitat expres caracterul său alienabil (în considerarea anumitor situaţii punctuale),
este posibil totuşi a se considera că se pot contura unele ipoteze în care consimţământul
persoanei vătămate să nu fie apt de incidenţă cu valoare justificativă. Ne raportăm la cazurile
în care lezarea valorii sociale disponibile ar avea caracter definitiv (total) şi iremediabil
(ireversibil), fiind totală, semnificativă şi lipsită de interes rezonabil (mai ales dacă este vorba
despre un drept personal nepatrimonial)111.
Prin urmare, s-ar putea reţine caracterul justificativ al consimţământului persoanei
vătămate în lezarea unei valori sociale disponibile, spre exemplu, atunci când o persoană
ar permite alteia să o pălmuiască sau să o molipsească intenţionat de o formă comună de
răceală ori să efectueze asupra sa o operaţie de chirurgie plastică/reparatorie utilă pentru
îmbunătăţirea esteticii faciale etc.
5.3. Consimţământul persoanei vătămate - instituţie cu multiple naturi juridice

în încheierea expunerii consimţământului persoanei vătămate, reţinem că această instituţie
poate prezenta (după cum s-a indicat) multiple naturi juridice: element constitutiv esenţial
(pozitiv sau negativ) al unor infracţiuni; cauză justificativă; temei de atenuare (generală
sau specială) ori de agravare, în alte cazuri. în ceea ce priveşte primele două valenţe astfel
indicate, cu titlu de apreciere critică în raport de actuala reglementare, evidenţiem faptul
că legiuitorul nu pare să acţioneze după un criteriu unitar clar stabilit în operaţiunea de
conferire a unei naturi juridice sau a alteia consimţământului persoanei vătămate. Opţiunile
legale în materie apar, mai degrabă, ca fiind în mare parte aleatorii, arbitrare (poate chiar
neconştientizate expres), caracterizând o practică normativă neperformantă, aptă de a
conduce la „confuzii în aplicarea legii", pe fondul renaşterii unor „vechi dispute în legătură
cu limitele în care o persoană poate dispune de drepturile sale"121. într-adevăr, eventualele
raţiuni obiective în considerarea cărora consimţământul persoanei vătămate (absenţa sau
prezenţa sa, după caz) ar trebui să funcţioneze, în raport de unele fapte incriminate, cu titlu
de cauză de atipicitate, iar în raport de alte fapte incriminate (prezenţa sa ar urma să fie
reţinută), cu titlu de cauză justificativă tind a rămâne obscure (chiar oculte).
111De altfel, prin chiar Expunereade motive a Codului penal s-a accentuat acest aspect. De exem
că nu ar trebui să beneficieze de caracter justificativ un consimţământ care ar viza supunerea voluntară a unei
persoane la amputarea inutilă a unui membru, pentru a onora un pariu pierdut. Facem trimitere şi către dispoziţiile
legii civile, cuprinse în Cartea I („Despre persoane"), Titlul II („Persoana fizica"), Capitolul II („Respectul datorat fiinţei
umane şi drepturilor ei inerente") din Codul civil. Spre exemplu, potrivit art. 60 C. civ. („Dreptul de a dispune de sine
însuşi"), se reproduce dispoziţia constituţională din art. 26 alin. (2), care dispune că „Persoana fizică are dreptul
să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri". A se
vedea şi F l . Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 401, 402.
I2] V. Pasca , op. cit. (2014), p. 216.
Ne apare însă ca o împrejurare clară că, atât în ipoteza acţionării drept cauză de atipicitate,
cât şi a incidenţei sub formă de cauză justificativă, consimţământul persoanei vătămate
reprezintă o instituţie care exclude caracterul penal al faptei (cu întemeiere diferită însă a
soluţiei procesuale penale); prin urmare, în ambele ipoteze, sunt implicit (subsecvent) excluse
şi răspunderea penală, respectiv posibilitatea stabilirii şi aplicării sancţiunilor penale. Sub
aspectul consecinţelor extrapenale, menţionăm că prezenţa consimţământului persoanei
vătămate este de natură a exclude, de principiu, răspunderea civilă pentru prejudiciile
decurgând din comiterea faptei concrete111.
§6. Probleme speciale în materia cauzelor justificative-abordare selectivă

Instituţiile care au fost tratate anterior (legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea
unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, consimţământul persoanei vătămate) reprezintă, după
cum s-a menţionat constant, cauze justificative generale, ca formă specifică de manifestare
a cauzelor de excludere a infracţiunii. Alături de acestea pot fi identificate, în diverse norme
penale speciale sau norme procesuale penale etc., o serie de cauze justificative speciale,
instituţii cu efect de excludere a antijuridicităţii limitat, în mod specific, doar în considerarea
unor anumite norme de incriminare.
Am evidenţiat deja împrejurarea că este imperativă atenta delimitare a cauzelor justificative
(fie acestea generale sau speciale) de alte tipuri de cauze cu efect extinctiv operante în materie
penală, după caz: asupra infracţiunii (cauzele de atipicitate, cauzele de neimputabilitate)
ori asupra altor instituţii penale fundamentale (cauzele de înlăturare a răspunderii penale,
cauzele de impunitate/nepedepsire, cauzele deînlăturare a executării sancţiunilor penale).
Este de reţinut că, prin raportare la dispoziţiile exprese ale fostei legi penale generale (Codul
penal din 1968), dintre actualele instituţii reglementate cu titlu de cauze justificative generale
îşi găsesc corespondent (pe conţinutul dispoziţiilor normative) doar legitima apărare şi starea
de necesitate (care aveau atribuită, în acel cadru legal, natura juridică de cauze de înlăturare
a caracterului penal al faptei, alături de majoritatea instituţiilor actualmente reglementate
drept cauze de neimputabilitate). Celelalte cauze justificative generale actuale (exercitarea
unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate) nu erau
reglementate expres în prevederile fostului Cod penal, găsindu-şi suport (parţial) în opinia unei
părţi a doctrinei, în cutumă ori cu titlu generic de elemente constitutive negative implicite.
Probleme sensibile decurg, uneori, din împrejurarea suprapunerii condiţiilor de existenţă
specifice mai multor cauze justificative, în raport de unul şi acelaşi caz particular (speţă
determinată), situaţie denumită concurs de cauze justificative. în asemenea ipoteze, se impune
delimitarea corectă în vederea reţinerii cauzei justificative corespunzătoare, ridicându-se şi
chestiunea consecinţelor implicate de un atare concurs de cauze.
6.1. Cauze justificative speciale

După cum s-a menţionat deja, natura juridică specifică a unei cauze cu efect extinctiv
asupra unei instituţii fundamentale a dreptului penal este indicată de legiuitor sub aspect
terminologic (prin raportare expresă, adeseori de tip negativ, la tipul instituţiei fundamentale
excluse/înlăturate). Astfel, pentru calificarea unei stări, situaţii, împrejurări etc. drept
cauză de excludere a infracţiunii, se întrebuinţează, de regulă (prin norme generale sau
speciale), sintagma „nu constituie/nu reprezintă infracţiune". Această exprimare legală este
111M. U droiu , Drept penal, op. cit., p. 114; L.V. L efterache , op. cit., p. 208.
comună mai multor tipuri de cauze care exclud infracţiunea (de atipicitate, justificative, de
neimputabilitate)111.
Este de precizat faptul că în ansamblul cauzelor de excludere a infracţiunii pot fi identifi
cate unele instituţii speciale cu această natură juridică. La rândul lor, acestea pot să apară
drept cauze speciale de atipicitate ori cauze justificative speciale sau cauze speciale de
neimputabilitate. Instituţiile care apar drept cauze speciale de excludere a infracţiunii nu
au atribuită o denumire legală proprie, aşa cum au cauzele generale.
în ceea ce priveşte cauzele justificative speciale, acestea îşi pot găsi reglementarea fie în
dispoziţii din Partea specială a Codului penal, fie în norme procesuale penale sau în prevederi
cuprinse în legi penale speciale/legi extrapenale care cuprind şi dispoziţii penale. Unele
dintre acestea îşi găsesc corespondent şi în reglementarea anterioară. Cu titlu de exemplu,
raportându-ne doar la Partea specială a Codului penal, reţinem că în doctrină121 au fost
relevate cu acest titlu unele dispoziţii (cărora literatura de specialitate le-a atribuit chiar şi
denumiri corespunzătoare): art. 201 alin. (6)-avortu l terapeutic; art. 202 alin. ( 6 ) - moşitul
terapeutic; art. 203 alin. (2)-starea de necesitate pasivă; art. 2 26 alin. (4)-interesul legitim;
art. 272 alin. (2) -înţelegerea patrimonială; art. 277 alin. (4) - dezvăluirea activităţilor vădit
ilegale; art. 282 alin. (6) -tortura inerentă sancţiunilor legale; art. 301 alin. (2) - conflictul de
interese*131permis; art. 338 alin. (3) - părăsirea licită a locului accidentului. De asemenea, prin
raportare la Codul de procedură penală, amintim prevederea din art. 148 alin. (7) - cauză
justificativă specifică tehnicilor speciale de investigare. Bineînţeles, lista rămâne deschisă,
putându-se adăuga şi alte asemenea cauze, cu sediu de reglementare în legi penale speciale
ori legi extrapenale care cuprind şi dispoziţii penale141.
Menţiunile pe care le-am înscris în acest sens cu ocazia expunerii generalităţilor în
materia cauzelor justificative îşi menţin valabilitatea. (Re)Avertizăm asupra împrejurării că,
din nefericire, uneori, natura juridică reală a unor cauze speciale este incorect indicată în
teorie şi în practică (la nivelul soluţiilor atrase), în pofida unor exprimări normative clare. Spre
exemplu, a se observa diferenţa terminologică explicită existentă la nivelul prevederilor
art. 201 alin. (6) şi (7) CP ori a dispoziţiilor cuprinse în art. 290 alin. (2) şi (3) CP. Marcăm
diferenţa majoră dintre soluţia procesuală a achitării (corespunzătoare unei cauze-generale
sau speciale - de excludere a infracţiunii) şi aceea a încetării procesului penal (atrasă de
incidenţa unei cauze de impunitate/nepedepsire).
6.2. Delimitări între unele cauze justificative generale

Menţionăm că, pentru că doctrina aferentă materiei delimitării între cauzele justificative
generale s-a consolidat de la intrarea în vigoare a Codului penal actual, nu ne propunem
operarea de distincţii potrivit unui tipar clasic, ci doar surprinderea unor aspecte discutabile/
sensibile, care tind a configura încă probleme controversate în acest domeniu.
(11Există şi unele exprimări legale specializate pentru indicarea unui anumit tip de cauze de excludere a infracţiunii,
precum: „este justificată fapta..." - pentru cauzele justificative; „nu este imputabilă fapta..." - pentru cauzele de
neimputabilitate. Credem că unele exprimări legale sunt echivoce sub aspectul tipului de cauză de excludere a
infracţiunii la care fac referire; spre exemplu, sintagma „dispoziţiile ... nu se aplică în cazul..." [de pildă, art. 301
alin. (2) CP] ar putea avea în vedere fie o cauză de atipicitate, fie, potrivit unei alte opinii, o cauză justificativă specială.
121în acest sens, a se vedea M.C. Ivan, G h . Ivan, op.cit., p. 2
131 Denumirea atribuită acestei cauze speciale de excludere a infracţiunii (apreciată de autorii ante-citaţi
drept cauză justificativă specială) corespundea fostei denumiri marginale (iniţiale) a art. 301 CP („Conflictul de
interese"). Menţionăm că, prin Legea nr. 193/2017 (M. Of. nr. 598 din 25 iulie 2017), art. 301 CP a fost modificat,
inclusiv prin redenumirea incriminării drept „Folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane".
•4| De pildă, a se vedea dispoziţia din art. 46 alin. (43) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat (republicată în M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011).
a) Probleme de delimitare între legitima apărare şi starea de necesitate.

? Cine/ce generează erio?Pornind de la premisa că ambele cauze justificative
l/p
tcu
a
sunt construite pe două laturi inseparabile, este evidentă anterioritatea
raport de actul de re/slv.Se ridică, pentru început, problema sursei care generează
ă
p
a
atacul/apărarea.în cadrul dispoziţiilor care precizează condiţiile de existenţă necesare
pentru reţinerea incidenţei stării de necesitate, există acord cu privire la împrejurarea că
sursele/izvoarele sale rezidă nu doarîntr-o conduită adoptată de către o altă persoană, ci
şi în manifestarea unor fenomene ale naturii ori în acţiunea unor animale sau în derularea
unor procese mecanizate etc. Pentru a exprima aceasta, legiuitorul întrebuinţează termenul
pericol, iar nu pe acela de atac, folosit însă în reglementarea legitimei apărări. Deosebirea
de exprimare nu este întâmplătoare, ci special concepută tocmai pentru a se sublinia
împrejurarea că atacul constituie o stare de pericol derivând nu din orice sursă/izvor, ci
numai din manifestarea agresivă a unei fiinţe umane (cu subzistenţa discuţiei dacă această
manifestare agresivă umană trebuie neapărat să fie intenţionată sau nu, pentru a fi calificată
ca un atac). Se conturează un anumit raport între legitima apărare şi starea de necesitate...
? Atac injust-semnificaţie, limite? Legată de problema sursei (umane) care generează
actul de apărare/salvare apare şi chestiunea sensului şi cuprinsului noţiunii de atac injust.
Controverse există în doctrină referitor la un potenţial înţeles al conceptului de atac injust,
respectiv la implicaţiile pe care le poate avea asupra reţinerii legitimei apărări adoptarea
unei perspective interpretative mai largi sau mai restrânse în raport de acest caracter impus
atacului. Practic, se pune problema dacă prin atac injust trebuie să se înţeleagă numai atacul
nejustificat sau dacă atacul injust nu ar fi atât cel nejustificat, cât şi acela neimputabil.
Doctrina surprinde invariabil situaţia ripostei faţă de atacul comis de către un iresponsabil,
cu distincţii după cum acesta este cunoscut/identificat ca atare sau nu de către acela care
exercită apărarea. Semnalăm o primă opinie, în care se apreciază că, dacă s-a cunoscut starea
de iresponsabilitate a atacatorului, trebuie exclusă legitima apărare şi verificată incidenţa
stării de necesitate (perspectiva corespunde sensului larg de interpretare a conceptului de
atac injust), iar dacă nu s-a cunoscut starea de iresponsabilitate a atacatorului, fapta nu este
infracţiune ca efect al legitimei apărări. S-a exprimat şi punctul de vedere potrivit căruia,
indiferent dacă s-a cunoscut sau nu de către apărător existenţa iresponsabilităţii agresorului,
analiza trebuie menţinută în raport de legitima apărare (perspectiva corespunde sensului
restrâns de interpretare a conceptului de atac injust). Este de observat că această scindare
a literaturii de specialitate perpetuează o controversă existentă şi sub reglementarea penală
anterioară.
Credem că, pe planul dispoziţiilor normative actuale, discuţia s-ar putea deplasa (parţial)
pe terenul erorii [cauză de neimputabilitate: eroarea asupra antijuridicităţii - art. 30
alin. (5) CP]. Astfel, optăm pentru următoarea n materie: dacă apărătorul a cunoscut
iresponsabilitatea agresorului, se exclude iegitima apărare, urmând a se verifica reţinerea
stării de necesitate; dacă nu s-a cunoscut această stare (în mod invincibil), devine incidenţă
eroarea asupra antijuridicităţii (cauză de neimputabilitate), căci apărătorul a crezut, în mod
greşit, că acţionează în prezenţa legitimei apărări.
Soluţia pe care o propunem corespunde unei interpretări largi a conceptului de atac
injust. Astfel, atacul injust nu apare a fi doar acela care nu este (obiectiv) justificat/permis, ca
efect al acţiunii unei cauze justificative (atac injust = atac nejustificat/antijuridic), indiferent
dacă este imputabil agresorului sau nu[1]. Din contră, în opinia noastră, semnificaţia de atac
[1] Opinia care susţine o interpretare restrânsă a noţiunii de atac injust (în sensul că este injust numai atacul
nejustificat/antijuridic, indiferent de aprecierea asupra imputabilităţii sale în sarcina făptuitorului) subliniază că
just (care limitează sfera conceptului opus: atac injust) trebuie să fie mai largă, integrând
şi alte situaţii (subiective) în care atacul nu poate fi apreciat drept injust (atac injust = atac
nejustificat şi imputabil, adică acel atac care nu poate f i considerat just nici din punct de
vedere obiectiv•,p recum nici din perspectiva subiectivă a celui care îl exercită). Drept urm
considerăm că sunt excluşi din rândul celor care exercită atacuri injuste (al celor faţă de
care se poate reacţiona în legitimă apărare) nu doar aceia care comit fapte incriminate
în condiţiile unor cauze justificative, ci şi persoanele care sunt afectate de anumite cauze
de neimputabilitate. Aceasta, pentru că, în raport de asemenea persoane, este improprie
(inclusiv din perspectiva vocabularului uzual al limbii române) întrebuinţarea calificărilor
dihotomice: just - injust/legal - ilegal/licit - ilicit/permis - nepermis/bun - rău ş.a.m.d.111în
mod similar cu ipoteza primejdiei („atacului") care provine din partea unei surse non-umane
(animal necoordonat de o fiinţă umană, fenomen al naturii, proces mecanizat etc.), pericolul
(„atacul") care decurge din agresiunea desfăşurată de un iresponsabil (sau de un minor
nerăspunzător penal) nu poate fi judecat în aceşti termeni valorici (just - injust/corect -
incorect etc.), deoarece geneza sa aparţine unei entităţi care nu acţionează în prezenţa
cumulată a factorilor intelectiv şi volitiv, în integralitatea lor (necesară ca premisă a unei
asemenea evaluări)121.
în ceea ce priveşte miza concretă (practică) a distincţiilor astfel operate (căci problema
nu reprezintă un exerciţiu pur teoretic), reluăm precizarea că, spre diferenţă de legitima
apărare, starea de necesitate impune (pentru a fi incidenţă) lipsa absolută a unei alternative
viabile (mai puţin prejudiciabile). Astfel, dacă analiza situaţiei lezării unui iresponsabil agresiv
(cunoscut ca atare), în apărare, ar fi efectuată pe terenul legitimei apărări, ar fi irelevantă
posibilitatea reală a salvării pe alte căi (precum fuga). în schimb, dacă analiza acestei ipoteze
se întreprinde din prisma stării de necesitate, o asemenea alternativă capătă substanţă, în
sensul „blocării" justificării faptei. Prin urmare, se impune un etalon superior de protecţie a
persoanei de la care provine agresiunea (aceasta nu ar trebui lezată în apărare/salvare decât
dacă nu există nicio altă alternativă), ceea ce apreciem a reprezenta o opţiune echitabilă
(şi rezonabilă) în considerarea situaţiei speciale în care se găseşte aceasta (iresponsabil,
minor nerăspunzător penal, persoană constrânsă fizic sau psihic etc.), desigur, dacă starea
respectivă a fost cunoscută (a avut reflectare în psihicul celui care a ripostat).
Apreciem, aşadar, că raportul dintre legitima apărare şi starea de necesitate este cores
punzător (parţial) unei relaţii de tipul ,n
g
rte-în
a
p
i stituţia legitimei apărări con
drept o ipoteză particulară specifică a unei stări de necesitate131. în lumina acestei relaţii,
starea de necesitate apare ca un fel de „drept comun", o „matcă" în cadrul căreia urmează*1 3
2
imputabilitatea şi nejustificarea sunt două aspecte distincte, sens în care apreciază că sintagma atac injust indică
o mai strânsă legătură terminologică faţă de caracterul nejustificat/antijuridic al unei fapte. Este însă de sesizat
că exprimarea legală nu foloseşte strict acelaşi termen atunci când se referă la (atac) injust, respectiv la caracter
nejustificat al unei fapte prevăzute de legea penală (potrivit definiţiei infracţiunii), putându-se astfel argumenta
că nu este vorba exact despre acelaşi etalon de referinţă.
[1] Considerăm că în aprecierea caracterului injust al unei activităţi umane se pot identifica mai multe perspective
de raportare: unilaterale (vizând doar aprecierea din punctul de vedere al celui care exercită riposta sau, din contră,
numai din perspectiva celui de la care provine agresiunea) sau bilaterale (de sinteză a ambelor perspective unilaterale
anterior indicate). Credem că opinia care îmbrăţişează semnificaţia restrânsă a conceptului de atac injust valorifică
exclusiv perspectiva unilaterală a celui care ripostează (din punctul său de vedere, atacul este injust/nepermis
indiferent de chestiunea imputabilităţii sale). Opţiunea noastră creditează perspectiva bilaterală (aprecierea ca
injustă a unei agresiuni numai atunci când aceasta întruneşte respectiva calificare atât din perspectiva agresorului,
cât şi a celui care ripostează), considerând-o pe aceasta mai rezonabilă.
[2] V. Pasca , op. cit. (2014), p. 204.
[3] Deşi, sub anumite aspecte, sfera de incidenţă a legitimei apărări este mai extinsă decât a stării de necesitate
(spre exemplu, din perspectiva valorilor sociale mai numeroase pe care are aptitudinea de a le proteja).
a se prelua încadrarea acelor ipoteze particulare care nu şi-au putut găsi susţinere deplină
pe terenul instituţiei specializate a legitimei apărări (desigur, numai în măsura în care ele
ar verifica, în totul, condiţiile mai generale - sub anumite aspecte - de reţinere a stării de
necesitate)111.
? Pot exista alternative la comiterea faptei prevăzute de legea penală? Legea impune
expres condiţia ca fapta incriminată comisă pentru a îndepărta pericolul, în condiţiile stării de
necesitate, să fi constituit singura cale eficientă de salvare. Am precizat deja că, în realitate,
cerinţa vizează nu o absenţă absolută a unei alternative, ci lipsa unei opţiuni mai puţin
prejudiciabile. Este de observat că o prevedere similară lipseşte din textul art. 19 CP.
Prin urmare, în doctrină se apreciază, pe drept cuvânt, că în cazul legitimei apărări nu se
impune, în mod necesar(cu o stricteţe obligatorie similară celei impuse în privinţa stării
necesitate), ca fapta prevăzută de legea penală săvârşită în apărare să fi reprezentat singura
cale (modalitate) de sustragere din faţa atacului (singura modalitate de apărare). Aşadar,
teoretic, chiar şi atunci când s-ar constata că persoana care a exercitat apărarea ar fi dispus
şi de alte opţiuni/alternative prin care putea înlătura atacul (constând, după caz, în comiterea
unei fapte prevăzute de legea penală mai puţin grave ori chiar a unei fapte neincriminate),
acesteia nu i se va putea refuza automat beneficiul legitimei apărări, pe acest motiv (al
alegerii unei alternative mai intense, dintre mai multe posibile), căci, în cazul legitimei apărări
(spre deosebire de starea de necesitate), aceasta (lipsa unei opţiuni mai puţin drastice faţă
de fapta comisă) nu este o condiţie de existenţă expresă (de sine stătătoare).
După cum am mai punctat, în raport de legitima apărare, chestiunea existenţei ori a
inexistenţei unor alternative mai puţin drastice de apărare nu este însă cu totul irelevantă,
urmând a reprezenta un criteriu de stabilire a caracterului proporţional al apărării prin
comparaţie cu atacul.
Reluăm constatarea că deosebirea, sub acest aspect, între cele două cauze justificative
generale constituie un argument în rezolvarea unor situaţii de agresiune care nu ar putea
fi calificate, fără discuţii, drept atac injust, în sensul analizării acestora pe terenul stării de
necesitate, iar nu potrivit legitimei apărări. Această soluţionare prezintă avantajul conferirii
unui grad mai sporit de protecţie persoanelor din partea cărora provine o stare neimputabilă
de pericol, în raport de unele valori sociale (dacă împrejurarea caracterului neimputabil
al conduitei lor este receptată în reprezentarea celor care ripostează prin comiterea unor
fapte prevăzute de legea penală).
? Ce valori sociale sunt (pot fi) protejate? Aparent, raportându-ne exclusiv la forma (iar
nu şi la conţinutul) exprimării legale, în cadrul legitimei apărări sunt indicate mai puţine
valori sociale care pot fi protejate prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală
(justificată astfel) decât în cazul stării de necesitate. Astfel, în timp ce în art. 19 CP legiuitorul
se referă la persoană, la drepturile acesteia şi la interesul general, în cuprinsul art. 20 CP
sunt vizate expres: viaţa, integritatea corporală şi sănătatea, bunurile importante, precum
şi interesul general. în realitate, observând sfera de cuprindere a valorilor sociale indicate,
potrivit conţinutului lor, aparenţa indicată este infirmată. Cadrul de referire la persoană
include dreptul la viaţă, cât şi pe cel la integritate corporală şi sănătate, precum şi altele
(după cum s-a mai menţionat), de pildă, libertatea şi inviolabilitatea sexuală. Pe de altă
111în lumina raportului dinamic dintre starea de necesitate şi legitima apărare (prima este un cadru generic,
a doua este o formă specializată, deşi condiţiile acesteia din urmă nu îşi găsesc acoperire deplină în cele ale celei
dintâi: uneori, sunt suplimentare cerinţelor stării de necesitate), avansăm asemănarea lor cu relaţia dintre un râu
şi o albie de curgere a acestuia: deşi, de regulă, cursul apei este încadrat (cuprins) în albia sa, uneori îi depăşeşte
acesteia limitele, revărsându-se! Dincolo de orice metaforă, concluzia este că legitima tinde a se înfăţişa,
în genere (în aspectele sale esenţiale), drept un fel de stare de necesitate specializată.
parte, raportarea la drepturile persoanei include (cel puţin) referirea la bunurile importante
(putându-se argumenta şi că excedează sferei acestora). Prin urmare, reiese că sfera valorilor
sociale protejate prin intermediul instituţiei legitimei apărări este mai largă decât a celor
ocrotite prin reglementarea cauzei justificative a stării de necesitate (care, sub acest aspect,
conţine o reglementare mai strictă/mai restrânsă decât aceea a legitimei apărări). Aspectul
reprezintă una dintre acele ipostaze în considerarea căreia cauza cu un grad (de principiu)
mai pronunţat de specialitate (legitima apărare) excedează cauzei care asigură, de regulă,
cadrul mai general de justificare (starea de necesitate).
b) Probleme de delimitare ridicate de exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obliga
şi de consimţământul persoanei vătămate.
Unele probleme nuanţate de delimitare sunt ridicate şi de cauzele justificative reprezentate
de exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, respectiv de consimţământul persoanei
vătămate (delimitare atât una în raport de cealaltă, cât şi faţă de alte cauze justificative,
precum starea de necesitate). Astfel (fără a generaliza), există cazuri în care se poate aprecia că
formularea unui consimţământ al persoanei vătămate conferă un adevărat drept de comitere
a unei fapte tipice (sub aspect penal) pentru o terţă persoană. Amintim, de pildă, situaţia
unor acte de violenţă fizică posibil de exercitat în cadrul anumitor activităţi sportive. De
asemenea, unele ipoteze de îndeplinire a unei obligaţii se pot manifesta în împrejurări care
să întrunească, cel puţin formal, condiţiile de existenţă a stării de necesitate (spre exemplu,
cazul unor intervenţii medicale de urgenţă).
Prin urmare, se impun verificări atente, pe caz concret, pentru a se asigura, în asemenea
situaţii, identificarea şi recurgerea la cauza justificativă optimă să excludă antijuridicitatea
fiecărei fapte determinate, în considerarea specificului contextului în care s-a comis aceasta. O
astfel de operaţiune va trebui să ţină cont inclusiv de potenţialele efecte mai largi pe care le
implică una dintre cauzele justificative în discuţie în raport de cealaltă (celelalte), sub toate
aspectele posibile (din punct de vedere penal, dar şi extrapenal - de pildă, din perspectiva
răspunderii civile)111.
6.3. Concursul cauzelor justificative

Uneori, în anumite cazuri determinate, se pot constata suprapuneri în ceea ce priveşte
întrunirea condiţiilor de existenţă a mai multor cauze justificative, cu privire la o unică faptă
prevăzută de legea penală. în asemenea situaţii, se ridică problema alegerii uneia dintre
ele pentru a se reţine pe temeiul său excluderea caracterului infracţional al faptei tipice
(penal) comise.
Un prim aspect care se impune punctat în legătură cu această problemă este reprezentat
de potenţialul concurs între o cauză justificativă generală şi una specială. Soluţia (indicată de
regula generală specialia generalibus derogant) constă în producerea efectului justificativ
al cauzei speciale, care se va reţine cu prioritate în detrimentul celei generale.
Un alt aspect de relevat în cadrul de faţă este cel al posibilului concurs între mai multe
cauze justificative generale. în primul rând, se ridică problema opţiunii între: pe de o parte,
soluţia reţinerii cumulative a tuturor cauzelor efectiv incidente, pentru a motiva soluţia
juridică; pe de altă parte, soluţia optării doar pentru una dintre respectivele cauze, cu
111 Pentru surprinderea unor ipoteze discutabile, cu argumentele corespunzătoare unei anumite soluţii sau
alteia, facem trimitere la doctrină. A se vedea, spre exemplu: I. Molnar, în G. A ntoniu, T. Toader (coord.), cit.,
voi. I, p. 231 ş.u.; V. Paşca, op. cit. (2014), p. 216 ş.u.
excluderea indicării prezenţei celorlalte (sau doar cu efectuarea unei menţiuni subsidiare
a existenţei acestora).
în ipoteza alegerii celei de-a doua variante dintre cele astfel ante-indicate, se ridică o
chestiune subsecventă, anume: identificarea unui în funcţie de care să se efectueze
opţiunea doar pentru una dintre cauzele care îşi revendică incidenţa în raport de speţa
determinată. Apreciem că se pot identifica mai multe asemenea criterii de [1]:
- î n primul rând, în funcţie de efectele produse, sub toate aspectele posibile (astfel,
dacă una dintre cauzele în concurs ar implica efecte benefice mai largi asupra persoanei
făptuitorului, inclusiv sub aspect extrapenal - de pildă, din perspectiva răspunderii civile - ,
aceea ar trebui să fie cauza reţinută);
- de asemenea, în funcţie de un criteriu cronologic (prima cauză justificativă manifestată
ar urma să fie cea în considerarea căreia se exclude caracterul infracţional al faptei comise);
- nu în ultimul rând, în funcţie de legătura cauzală specifică, mai strânsă în raport
de fapta concret săvârşită (cauza justificativă care „se pliază"/explică mai corespunzător
comiterea faptei prevăzute de legea penală, în contextul particular respectiv, ar urma să
aibă prevalenţă în raport de celelalte).
(li A se vedea şi L.V. Lefterache , op. cit., p. 202 (cu precizarea că autoarea consideră că, trebuind aleasă una
dintre cauzele justificative în concurs, prevalenţă artrebui să aibă criteriul cronologic, iardoarîn subsidiar să se ţină
cont de caracterul potenţial mai larg al efectelor - inclusiv extrapenale-pe care le implică una dintre respectivele
cauze, prin comparaţie cu cealaltă/celelalte).
cauzelor justificative
I. Exerciţii tip „grilă" (identificaţi variantele corecte; toate combinaţiile sunt posibil
la o grilă pot fi corecte sau greşite toate variantele, fiind, totodată, posibil ca unele dintre
variante să fie corecte, iar altele greşite):
1. Cauzele reglementate potrivit art. 18-22 CP:

a) sunt cauze speciale care exclud infracţiunea;
b) sunt cauze generale care exclud infracţiunea, înlăturând vinovăţia penală şi producând
efecte in personam;
c) sunt cauze care exclud (înlătură) răspunderea penală, atrăgând, aşadar, soluţia procesuală
(aplicată de către instanţa de judecată) de încetare a procesului penal;
d) sunt cauze generale de nepedepsire.
2. Atacul de la legitima apărare poate să constea:

a) într-o faptă comisă din culpă (care întruneşte obiectiv toate caracterele atacului,
prevăzute de lege în reglementarea legitimei apărări), percepută ca atare de către cel care
comite fapta prevăzută de legea penală în raport de care se invocă legitima apărare;
b) într-o infracţiune de ameninţare (cu moartea);
c) în acţiunea unui animal sălbatic care primejduieşte viaţa unei persoane;
d) într-o omisiune (a unei anumite persoane) de la îndeplinirea unei activităţi ce îi este legal
impusă, activitate care prin desfăşurare corespunzătoare ar putea împiedica concretizarea
unui pericol mortal sau a unui alt pericol grav pentru o altă persoană.
3. Spre deosebire de legitima apărare, în cazul stării de necesitate:

a) sunt protejate mai multe valori sociale;
b) nu este înscrisă o prezumţie legală;
c) nu pot exista forme de exces;
d) nu trebuie verificată condiţia proporţionalităţii între cele două laturi.
4. Atât în cazul legitimei apărări, cât şi al stării de necesitate:

a) trebuie verificat caracterul necesar al apărării/actului de salvare de la pericol;
b) atacul/starea de pericol se îndreaptă strict împotriva aceloraşi valori sociale protejate
de lege;
c) depăşirea limitelor acestora poate constitui circumstanţă generală de atenuare a
pedepsei;
d) stările improprii (imperfecte) sunt asimilate parţial celor proprii (perfecte, propriu-zise),
anume din punct de vedere al efectului generic pe care îl atrag, dar nu şi al titlului în
considerarea căruia atrag acest efect.5 *
5. Este în stare de necesitate:

a) cel care loveşte cu un par o persoană, care încerca să producă incendierea unei case
prin aprinderea unei brichete în apropierea cutiei contorului de gaze de la intrarea în imobil,
după ce forţase şi fisurase ţeava care asigura alimentarea cu gaze a imobilului;
b) persoana care, aflată în stare de ebrietate, conduce fără permis o maşină, pentru
a transporta o persoană grav bolnavă la spital, dacă cei doi se aflau singuri într-o cabană
dintr-o zonă izolată şi lipsită de acoperire a semnalului telefonic;
c) cel care, fiind atacat noaptea, pe o stradă dosnică, de un grup de persoane, le ameninţă
cu un pistol pentru a scăpa;
d) căpitanul unui avion avariat care, pentru a lua ultima paraşută rămasă, în scopul de
a se salva sărind din avion, loveşte mai mulţi pasageri ce şi-o disputau.
6. Potrivit Codului penal, legitima apărare reprezintă o cauză de excludere a infracţiunii,

deoarece înlătură trăsătura esenţială a:
a) prevederii faptei în legea penală;
b) vinovăţiei;
c) imputabilităţii;
d) caracterului nejustificat (antijuridicităţii).
7. Legitima apărare şi starea de necesitate:

a) sunt reglementate potrivit concepţiei subiective, întemeiată pe ideea de constrângere;
b) sunt reglementate potrivit concepţiei obiective, întemeiată pe ideea de permisiune
legală excepţională (condiţionată);
c) îşi fundamentează, potrivit aceleiaşi concepţii şi potrivit aceluiaşi temei, efectul de
excludere a infracţiunii, atât în ipoteza stărilor (lor) propriu-zise, cât şi în aceea a stărilor
improprii, asimilate însă ca efecte celor dintâi (excesele justificate);
d) îşi fundamentează, potrivit unor concepţii diferite şi potrivit unor temeiuri distincte,
efectul de excludere a infracţiunii, separat în ipoteza stărilor lor propriu-zise, respectiv în
aceea a stărilor improprii - excesele neimputabile (justificate).
8. Reprezintă cauză care exclude infracţiunea:

a) excesul extensiv de legitimă apărare;
b) excesul scuzabil de stare de necesitate;
c) consimţământul persoanei vătămate, indiferent de fapta prevăzută de legea penală
comisă;
d) îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de
lege, chiar dacă aceasta este ilegală.9
9. X stropea roşiile în curtea propriei locuinţe, moment în care aude o serie de injurii şi
ameninţări cu vătămarea şi moartea, ce îi erau adresate de vecinul său, Y, care se afla de
cealaltă parte a gardului, pe drumul public. X observă cum Y îşi procură un par, continuând
să îl ameninţe, moment în care abandonează activitatea pe care o desfăşura, caută în şopron
un topor, iese cu acesta din curte, se îndreaptă înspre Y şi îl loveşte pe acesta cu latul părţii
metalice a toporului peste coaste şi spate, doborându-l la pământ. Y a suferit vătămări care
au necesitat 25 de zile de îngrijiri medicale pentru recuperarea integrităţii corporale. Fapta
comisă de X:
a) nu este infracţiune, fiind săvârşită în stare de legitimă apărare (proprie, perfectă);
b) nu este infracţiune, fiind săvârşită în condiţiile legitimei apărări improprii (imperfecte),
anume a excesului scuzabil de legitimă apărare;
c) constituie infracţiunea de lovire;
d) constituie infracţiunea de tentativă de omor.
10. Pentru a se reţine o cauză justificativă ale cărei condiţii de existenţă sunt, în mod
obiectiv (formal), întrunite, în raport de un anumit caz concret:
a) este necesară doar verificarea, pur obiectivă, a întrunirii condiţiilor de existenţă a cauzei
justificative, indiferent de stabilirea poziţiei psihice a făptuitorului în raport de existenţa acestor
elemente - indiferent dacă el cunoştea sau ignora întrunirea condiţiilor cauzei justificative,
aceasta ar urma să fie reţinută şi să producă efecte (antijuridicitatea percepută strict/pur
obiectiv, lipsită de element subiectiv);
b) este necesară numai verificarea percepţiei subiective a făptuitorului, potrivit căreia
sunt întrunite condiţiile de existenţă a unei cauze justificative, deşi, în concret (în mod real,
obiectiv), acestea nu ar fi verificate ca existente în raport de momentul săvârşirii faptei
incriminate - ori de câte ori făptuitorul crede că acţionează în prezenţa unei cauze justificative,
aceasta urmează a se reţine şi a-şi produce efectele, indiferent dacă, obiectiv, condiţiile sale
de existenţă sunt sau nu întrunite în speţă (antijuridicitatea percepută dintr-o perspectivă
strict/pur subiectivă);
c) sunt necesare atât verificarea, obiectivă, a întrunirii condiţiilor de existenţă a cauzei
justificative, cât şi stabilirea unei poziţii/atitudini psihice pozibve (conştiente) a făptuitorului
în raport de acest eveniment, dublată de determinarea împrejurării că, din punct de vedere
afectiv, făptuitorul s-a manifestat anume pentru a proteja valoarea socială periclitată -
numai dacă se va determina că făptuitorul a cunoscut că acţionează în prezenţa unei cauze
justificative, efectiv existentă, şi că a reacţionat anume în sensul în considerarea căruia
legiuitorul a reglementat caracterul justificativ al acelei cauze, aceasta ar urma să fie reţinută,
producând efectele specifice (antijuridicitatea concepută nu doar strict/pur obiectiv, ci mixt,
fiind necesară atât prezenţa unui element obiectiv, cât şi a unuia subiectiv în conţinutul
acesteia, cel subiectiv fiind calificat din punct de vedere afectiv);
d) sunt necesare atât verificarea, obiectivă, a întrunirii condiţiilor de existenţă a cauzei
justificative, cât şi stabilirea unei poziţii/atitudini psihice pozitive (conştiente) a făptuitorului
în raport de acest eveniment, indiferent dacă aceasta din urmă este sau nu dublată de
determinarea împrejurării că, din punct de vedere afectiv, făptuitorul s-a manifestat anume
pentru a proteja valoarea socială periclitată - numai dacă se va determina că făptuitorul
a cunoscut că acţionează în prezenţa unei cauze justificative, efectiv existentă, aceasta ar
urma să fie reţinută, producând efectele specifice, indiferent de determinarea afectivă a
făptuitorului (antijuridicitatea concepută nu doar strict/pur obiectiv, ci mixt, fiind necesară
atât prezenţa unui element obiectiv, cât şi a unuia subiectiv în conţinutul acesteia, fără însă
ca elementul subiectiv să fie neapărat calificat din punct de vedere afectiv).1
11. Starea de necesitate:

a) este o cauză justificativă mai profitabilă/favorabilă persoanei făptuitorului decât legitima
apărare (atât din punct de vedere penal - al condiţiilor de reţinere/existenţă, precum şi al
sferei valorilor sociale protejate - , cât şi din punct de vedere al soluţiilor atrase cu privire
la problema răspunderii civile pentru fapta comisă);
b) nu poate exista atunci când pericolul faţă de care se reacţionează prin comiterea, în
apărare, a unei fapte prevăzute de legea penală (în condiţiile legii) are o origine umană, în
acest tip de situaţii urmând a fi incidenţă, întotdeauna, legitima apărare;
c) nu poate exista atunci când pericolul faţă de care se reacţionează prin comiterea, în
apărare, a unei fapte prevăzute de legea penală (în condiţiile legii) are o origine umană,
în acest tip de situaţii urmând a fi incidenţă legitima apărare, cu singura excepţie a cazului
în care valorile sociale protejate sunt periclitate prin activitatea agresivă a unei persoane
incapabile (de exemplu, un iresponsabil sau un minor nerăspunzător penal), de a cărei stare
(de incapacitate penală) cel care exercită apărarea/salvarea este conştient;
d) reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală atât în forma sa proprie (perfectă) -
când urmarea produsă prin înlăturarea pericolului prin comiterea faptei prevăzute de legea
penală (în condiţiile legii) nu este vădit disproporţionată prin comparaţie cu urmarea care
s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul respectiv nu era (astfel) înlăturat - , cât şi în
forma sa improprie (imperfectă) - excesul justificat de stare de necesitate.
12. Potrivit reglementării penale actuale:

a) comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, ca urmare a normalei desfăşurări
a unui drept reglementat de lege, poate conduce la excluderea caracterului infracţional al
faptei comise, numai cu titlu de cauză justificativă;
b) în privinţa îndeplinirii unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, se poate
aprecia că legiuitorul a acreditat teoria baionetelor disciplinate (teoria supunerii pasive);
c) în privinţa îndeplinirii unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, se poate aprecia
că legiuitorul a acreditat teoria baionetelor inteligente;
d) în privinţa îndeplinirii unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, se poate
aprecia că legiuitorul a acreditat teoria ilegalităţii vădite.
13. Consimţământul persoanei vătămate poate avea, uneori, în materie penală, natura
juridică de:
a) cauză justificativă;
b) cauză de neimputabilitate;
c) cauză de înlăturare (excludere) a tipicităţii;
d) element circumstanţial atenuant;
e) cauză generală de atenuare;
f) cauză de ordin agravant;
g) cauză de înlăturare a răspunderii penale;
h) cauză de nepedepsire.
14. Consimţământul persoanei vătămate:

a) este revocabil, uneori chiar şi după începerea actelor de executare a faptei prevăzute
de legea penală la comiterea căreia iniţial s-a consimţit (atunci când trecerea la executare
nu are caracter ireversibil);
b) poate justifica şi faptele prevăzute de legea penală care produc rezultate imputabile
în baza formei de vinovăţie a culpei (cu excepţia decesului), dacă s-a exprimat cu privire la
desfăşurarea unei activităţi care implica anumite riscuri, despre care emitentul consimţământului
avea cunoştinţă;
c) în cazul faptelor prevăzute de legea penală care protejează atât un interes individual,
cât şi unul general (public), nu poate avea, în principiu, efect justificativ, atunci când a fost
emis doar de titularul interesului individual;
d) trebuie să fie expres, actual şi determinat, nefiind posibil a se aprecia drept valabil
exprimat în mod tacit, nici a fi prezumatîn considerarea anumitor particularităţi concrete
evidenţiate de situaţia de fapt.1 5
15. în materia cauzelor justificative:

a) există atât cauze generale, cât şi speciale;
b) este exclus concursul dintre acestea;
c) constatarea de către instanţă conduce la soluţia clasării;

d) efectele produse se extind, ca regulă, asupra participanţilor.
II. Speţe (rezolvaţi următoarele situaţii de fapt, identificând - motivat - soluţia de drept
corespunzătoare acestora):
1 . S-a reţinut faptul că, într-o noapte, X, persoană diagnosticată ca suferind de som-
nambulism, a sugrumat-o pe soacra sa, care dormea într-o cameră alăturată a aceleiaşi
locuinţe, până ce aceasta a încetat din viaţă, apoi s-a culcat înapoi. X a declarat că fapta
s-a desfăşurat în timpul unei crize de somnambulism, astfel încât dimineaţa nu şi-a mai
amintit nimic din cele petrecute. De asemenea, s-a mai constatat faptul că, după ce fusese
aproape să o ucidă astfel pe soţia sa, cu o anumită perioadă de timp înainte de producerea
acestui eveniment, X obişnuia să doarmă separat de aceasta, într-o altă cameră pe care o
închidea înainte de a adormi, ascunzând cheia într-un loc greu accesibil. în noaptea respectivă
însă, cheia de la uşa camerei soacrei lui X dispăruse brusc (aceasta a fost găsită a doua zi
aruncată în curte, în dreptul geamului camerei lui X), iar acesta nu îşi mai închisese uşa
camerei, preferând să o închidă doar pe aceea în care dormea soţia sa. Deşi iniţial organele
de cercetare penală nu au pus preţ pe starea de somnambulism indicată de X, preferând să
ia mai mult în considerare relatările unor rude şi vecini referitoare la intensa animozitate
dintre X şi soacra acestuia, ulterior, în cursul anchetei, o expertiză medico-legală psihiatrică
a confirmat ştiinţific existenţa afecţiunii care se manifesta la X sub formă de agresivitate
exteriorizată în timpul unor episoade reale de somnambulism.
Dezbateţi soluţia în drept a speţei, referindu-vă la existenţa sau inexistenţa caracterului
infracţional al uciderii comise de X, plecând de la situaţia de fapt expusă!
2. A, student cazat la cămin, a observat într-o noapte că geamul de la capătul coridorului

de la etajul 4 (unde avea camera) este deschis şi că pe pervazul îngust era căţărată o colegă
(B), despre care tot căminul ştia că era deprimată, fiind părăsită de curând de iubitul său,
când acesta a aflat că fata era însărcinată. A, fiind convins că B intenţionează să se sinucidă
şi temându-se că, dacă îi atrage atenţia asupra propriei sale prezenţe şi a faptului că a fost
văzută, aceasta s-ar putea arunca imediat, A s-a apropiat încet de B şi, când a ajuns la o
întindere de braţ distanţă, a prins-o brusc de haină şi a tras-o cu putere dinspre pervazul
geamului înăuntru. Luată prin surprindere, B a căzut brusc şi şi-a fracturat antebraţul. Ulterior,
s-a constatat că, în urma şocului şi a traumatismului, a pierdut şi sarcina. B a recunoscut
că urmărea să se sinucidă. Avocatul lui A i-a comunicat că în raport de această faptă poate
beneficia de o cauză de impunitate, recomandându-i să invoce legitima apărare.
Apreciaţi motivat asupra rezolvării situaţiei de fapt şi susţinerilor avocatului lui A!3*
3. S-a reţinut următoarea situaţie de fapt: într-o noapte, auzind zgomote ciudate în
locuinţa în care convieţuia cu soţia sa, bănuind că cineva a pătruns cu scopuri necunoscute
în imobil, X, care deţinea în mod legal o armă de foc de vânătoare, a deschis dulapul (din
dormitor) în care păstra puşca asamblată şi încărcată (împotriva dispoziţiilor legale, care
impun păstrarea dezasamblată a armelor, separat de muniţie) şi, înarmat, a ieşit din dormitor,
pentru a identifica sursa zgomotului auzit. Observând o fereastră deschisă şi auzind zgomote
în exteriorul casei, X s-a deplasat către respectivul geam şi a observat, în întuneric, o persoană
neidentificată, care cobora pe peretele exterior al casei, ţinându-se cu ambele mâini de
burlanul de scurgere a apei (casa avea etaj, iar geamul pe care ieşise persoana în cauză,
respectiv la care se găsea X era situat la etaj). în acest moment, X a armat puşca, a scos
ţeava acesteia pe geam, a îndreptat-o înspre capul persoanei care cobora pe burlan şi - de
la o distanţă de 2-3 m - a împuşcat-o pe aceasta. Victima, lovită de alice în cap, a decedat. X
a invocat legitima apărare, mai precis prezumţia de legitimă apărare, solicitând achitarea.
Comentaţi asupra soluţiei corecte, în considerarea datelor indicate în speţă!
4. în timp ce se plimbau prin parc, doi tineri au fost ajunşi din urmă de o persoană
care, venind în viteză, a aplicat o lovitură de palmă peste ceafa tinerei din cuplu, apoi a
continuat să fugă, îndepărtându-se de cei doi tineri. Partenerul fetei lovite s-a asigurat, în
grabă, că aceasta nu este rănită grav, după care a pornit în urmărirea agresorului, l-a ajuns
din urmă şi - pentru a-l putea opri - l-a prins de haină, trăgând cu putere de aceasta, astfel
încât agresorul iniţial s-a dezechilibrat şi a căzut la pământ, lovindu-se. în acest moment,
tânărul pornit în urmărire i-a aplicat celui doborât o lovitură cu piciorul în torace, apoi a
revenit spre partenera sa, moment în care a fost reţinut de doi poliţişti care observaseră
din maşină întregul incident, dar nu reuşiseră să intervină mai devreme, dată fiind viteza
de desfăşurare a evenimentelor.
Discutaţi posibilitatea ca tânărul (partenerul fetei lovite) să poată invoca, cu succes,
caracterul justificat al faptei comise, astfel încât aceasta să nu fie apreciată drept infracţiune!
5. în timp ce se plimbau prin parc, doi tineri au fost ajunşi din urmă de o persoană care,
venind în viteză, a tras brusc, de pe umărul tinerei din cuplu, geanta pe care aceasta o purta,
motiv pentru care tânăra s-a dezechilibrat şi a căzut, lovindu-se uşor la mână. Agresorul a
continuat apoi să fugă, îndepărtându-se de cei doi tineri. Partenerul fetei lovite s-a asigurat,
în grabă, că aceasta nu este rănită grav, după care a pornit în urmărirea agresorului, l-a ajuns
din urmă şi - pentru a-l putea opri - l-a prins de haină, trăgând cu putere de aceasta, astfel
încât agresorul iniţial s-a dezechilibrat şi a căzut la pământ, lovindu-se. în acest moment,
tânărul pornit în urmărire a prins geanta prietenei sale şi a smucit-o, pentru a intra în posesia
ei, dar cel care o sustrăsese a opus rezistenţă, trăgând-o înspre sine. Urmărind să înfrângă
această rezistenţă, partenerul fetei deposedate de poşetă i-a aplicat celui doborât o lovitură
cu piciorul în torace, a preluat geanta căreia cel lovit astfel i-a dat drumul şi, lăsându-l pe
acesta căzut, a revenit spre partenera sa, moment în care a fost reţinut de doi poliţişti care
observaseră din maşină întregul incident, dar nu reuşiseră să intervină mai devreme, dată
fiind viteza de desfăşurare a evenimentelor.
Discutaţi posibilitatea ca tânărul (partenerul fetei deposedate de geantă) să poată invoca,
cu succes, caracterul justificat al faptei comise, astfel încât aceasta să nu fie apreciată drept
infracţiune!6*
6. X este medic rezident la o unitate spitalicească privată, care are şi o secţie de îngrijire a
bolnavilor aflaţi în faze terminale ale unor afecţiuni cu rezultat letal, astfel încât să le uşureze
acestora ultimele momente de viaţă. X cunoaşte faptul că în secţia sa se găseşte un bolnav
(Z) suferind, în fază terminală, de o formă extrem de chinuitoare a unei afecţiuni lipsite de
posibilitate de vindecare, persoană care imploră, în mod constant, personalul secţiei să îi curme
suferinţa lipsită de speranţa vindecării, prin administrarea unor medicamente/substanţe care
să îi cauzeze moartea, într-un mod cât mai lipsit de suferinţă posibil. Totodată, X cunoaşte
faptul că o colegă de-a sa (Y) are opinii pro-eutanasie extrem de puternice, fiind afectată
sentimental de o stingere din viaţă, lentă şi dureroasă, a unui părinte. într-o noapte când
cei doi erau împreună de gardă, Y îl trimite pe X la un local din afara spitalului, sub pretextul
că doreşte un anumit fel de mâncare. Pentru că îşi uitase portofelul, X revine mai repede pe
secţia de gardă şi o surprinde pe Y în rezerva lui Z, ţinând în mână o seringă şi pregătindu-se
să injecteze conţinutul acesteia în perfuzia conectată la braţul pacientului. Pentru că ştia că

acesta nu urmează niciun altfel de tratament decât cel implicat de administrarea perfuzată
a substanţelor prescrise, X a întrebat-o pe V ce face, iar aceasta i-a răspuns, vădit tulburată:
„Fac ce trebuie, ce trebuia de mult făcut, de când se roagă omul acesta de noi să nu îl mai
chinuim inutil"! Solicitându-i lui Y să lase jos seringa, iar aceasta nedând curs somaţiei, X
a apucat-o de braţ şi a smucit-o cu putere de lângă perfuzie, apoi s-a luptat cu ea pentru
a-i lua seringa. Drept urmare, Y a suferit un traumatism la nivelul braţului, care a necesitat
pentru vindecare 10 zile de îngrijiri medicale, motiv pentru care aceasta a formulat plângere
prealabilă împotriva lui X, pentru comiterea infracţiunii de lovire.
Discutaţi în ce măsură Ypoate obţine tragerea la răspundere penală a lui prin aceea că
încearcă să înlăture apărarea acestuia (bazată pe invocarea lipsei caracterului antijuridic al
faptei comise), pe motiv că apărarea exercitată de X în favoarea lui Z nu fusese solicitată de
acesta, din contră, fusese prestată împotriva voinţei luiZ, care protestase tot timpul împotriva
intervenţiei lui X! S-ar modifica ceva din soluţia propusă, în măsura în care s-ar stabili că
în seringă nu era decât un calmant, care, deşi nu era cel mai indicat, avea aptitudinea să
reducă durerile bolnavului, fără a periclita viaţa acestuia, ceea ce Y cunoştea?
7. 0 persoană implicată în activităţi de tip mafiot urmăreşte de multă vreme să îşi ucidă
un duşman, persoană care conduce o grupare rivală. Astfel, îl urmăreşte de la distanţă pe
acesta, înarmat fiind cu o puşcă cu lunetă, iar când vede că victima sa s-a aşezat şi a rămas
nemişcată, o ia în vizor şi trage, ucigând-o, fără să ştie că, exact în acel moment, cel astfel ucis
ţintea - la rândul său - , cu o armă similară, o terţă persoană, pe care se pregătea să o ucidă,
astfel încât viaţa acesteia din urmă a fost salvată tocmai de actul de omor comis de inculpat.
Discutaţi în ce măsură se poate apăra inculpatul, invocând lipsa de relevanţă penală a
faptei comise, prin neîntrunirea de către aceasta a tuturor trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii!
8. Persoana A se află la volanul unui autoturism în deplasare şi conduce neglijent, fiind

ocupată să trimită un SMS de pe telefonul mobil. Drept urmare, ieşind dintr-o curbă strânsă,
nu observă la timp o persoană (B) care se afla pe partea carosabilă, aşa încât nu reuşeşte să
oprească la vreme maşina, rezultând un impact în urma căruia B a decedat.
Poate A să invoce, cu succes, excluderea caracterului penal al faptei prevăzute de legea
penală comise, pe motiv că aceasta nu a fost antijuridică, în măsura în care se stabileşte că,
în momentul impactului, B, înarmat cu un pistol, era pe punctul de a-l împuşca pe C, persoană
care, pentru a se salva, traversase drumul şi încerca să fugă să se ascundă? Argumentaţi!9
9. X este un lucrător experimentat la o centrală atomo-nucleară, având sub supravegherea

sa mai mulţi stagiari, care, în cadrul pregătirii de specialitate, sunt însărcinaţi cu desfăşurarea
unor manevre/exerciţii aie componentelor nucleului atomic al centralei. Observând, la un
moment dat, că, în ciuda instrucţiunilor date şi contrar protocolului de securitate implementat,
unul dintre stagiari efectuează, din greşeală (confundând unele butoane ale consolei de
control), o serie de operaţiuni care, odată finalizate, riscau să destabilizeze nucleul în aşa un
fel încât o explozie nucleară devenea probabilă, X a sărit de pe scaun şi a îmbrâncit cu putere
stagiarul, întrerupând comanda electronică pe care acesta era gata să o formeze. Datorită
impactului, stagiarul a fost azvârlit pe podea şi şi-a fracturat bazinul, necesitând 100 de zile
de îngrijiri medicale pentru recuperare.
Arătaţi dacă X poate invoca legitima apărare pentru a înlătura caracterul de infracţiune
al faptei comise!
10. Presupunem că există autorizaţiile necesare desfăşurării unui studiu medical de testare
pe pacienţi umani a efectelor unui medicament care, printre efectele adverse, implică stări
febrile şi disconfort gastro-intestinal extreme, care pot imobiliza o persoană la pat timp de mai
multe zile. în timpul desfăşurării experimentelor respective se decretează starea de asediu
şi mobilizarea armatei, consecutivă unei declaraţii de război (a unui stat oarecare) împotriva
României. Fiind convocat de urgenţă pentru încorporare, X, paznic la unitatea sanitară la
care se desfăşoară testările medicamentului respectiv, fiind la curent cu riscurile implicate
de administrarea acestuia, se oferă voluntar pentru injectarea substanţei şi consimte la
aplicarea celei mai mari doze permise de protocolul testului, ca doză excepţională posibil de
administrat. Drept urmare, fiindu-i declanşate efectele secundare, X a fost în convalescenţă
a proximativ două săptămâni, timp în care nu s-a putut prezenta pentru încorporare, iar, după
această perioadă, situaţia internaţională remediindu-se, a fost ridicată şi starea de asediu.
Arătaţi dacă X poate evita tragerea la răspundere penală pentru fapta incriminată
de art. 432 CP,invocând existenţa vreunei cauze justificative! Ce se poate stabili, în a
sens, referitor la persoana care a acceptat voluntariatul lui X şi i-a administrat acestuia
medicamentul? Motivaţii
III. Afirm aţii (identificaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând

răspunsul):
1. Sub aspectul naturii juridice, cauzele justificative reprezintă cauze generale de excludere
a infracţiunii, putându-se face referire la acestea sub denumirea de „cauze care exclud/
înlătură răspunderea penală".
2. Cauzele generale de excludere a infracţiunii nu se reduc la cauzele justificative (şi la
cele de neimputabilitate).
3. Cauzele care exclud infracţiunea nu trebuie confundate cu alte categorii de cauze, cu
efect extinctiv, operante în materie juridico-penală.
4. Nu există cauze justificative (şi cauze de neimputabilitate) de ordin special.
5. Cauzele justificative produc efecte in rem şi faptele prevăzute de legea penală comise
sub incidenţa acestora nu atrag incidenţa sancţiunilor de drept penal în sarcina făptuitorului/
făptuitorilor.
6. De regulă, efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanţilor (caz
în care fapta prevăzută de legea penală se va reţine ca fiind săvârşită în participaţie improprie),
spre deosebire de cauzele justificative, al căror efect se extinde şi asupra participanţilor.
7. Atât legitima apărare, cât şi starea de necesitate sunt structurate pe două laturi care
reclamă (şi) o anumită proporţie ce trebuie să existe între acestea.
8. în materia legitimei apărări, legiuitorul înscrie o prezumţie absolută care nu cere
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru atac; prezumţia va exista şi atunci când
pătrunderea prin orice modalitate, fără drept, în locaţiile indicate de textul legal incident
a avut loc în timpul nopţii.
9. Legitima apărare şi excesul neimputabil sunt cauze generale de excludere a infracţiunii,
fiind, ca natură juridică, cauze justificative, neexistând diferenţe, sub aspectul naturii juridice
şi al efectului atras, între acestea şi stările proprii de legitimă apărare/stare de necesitate.
10. Spre deosebire de excesul neimputabil, excesul scuzabil în materia legitimei apărări/
stării de necesitate nu exclude infracţiunea, deşi condiţiile cerute atacului, cât şi stării de
pericol sunt aceleaşi ca şi în cazul excesului neimputabil.
11. Depăşirea limitelor legitimei apărări/depăşirea limitelor stării de necesitate [art. 75
alin. (1) lit. b) şi c) CP] reprezintă cauze generale (circumstanţe) de atenuare a răspunderii
penale.
12. Art. 21 CP reglementează două cauze generale de excludere a infracţiunii, cu titlu
(natură juridică de) cauze justificative.
13. Când legea incriminează săvârşirea unei anumite fapte cu precizarea că aceasta
constituie infracţiune când se comite fără drept/în mod ilegal (spre exemplu, fapta descrisă
în art. 205 CP), iar fapta respectivă este săvârşită, într-un anumit caz concret, în exercitarea
unui drept recunoscut de lege, va fi înlăturată tipicitatea; aceeaşi împrejurare constituie însă
cauză justificativă în cazul în care legiuitorul nu a prevăzut un asemenea element de tipicitate.
14. Dreptul părinţilor de a aplica unele corecţii de mică gravitate copiilor lor este susceptibil
de a înlătura caracterul ilicit al unor fapte relevante penal; în ceea ce priveşte îndeplinirea
unei obligaţii, spre exemplu, fapta de a demola un imobil aparţinând altei persoane, dacă
demolarea se face pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti emise în acest
sens, nu va constitui infracţiune.
15. Săvârşirea faptei descrise potrivit dispoziţiilor din art. 228 CP, în condiţiile în care
persoana deposedată îşi dă consimţământul pentru luarea bunului, exclude reţinerea faptei
ca infracţiune, fiind incidenţă cauza justificativă generală reglementată în art. 22 CP.
16. Dacă o persoană încearcă uciderea victimei în condiţiile art. 190 CP, însă aceasta nu
decedează, se poate considera că este înlăturat caracterul nejustificat (antijuridic) al faptei,
întrucât există consimţământul persoanei vătămate [potrivit art. 22 alin. (1) CP].
17. Consimţământul persoanei victimă a traficului de persoane/de minori nu constituie
cauză justificativă, după cum nu poate fi invocat ordinul superiorului sau al unei autorităţi
publice în cazul torturii.
18. Ca sancţiuni de drept penal, în condiţiile legii (art. 107 CP), măsurile de siguranţă
se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, după
caz, imputabilă sau neimputabilă persoanei care a săvârşit-o.
19. Dacă fapta prevăzută de legea penală este comisă în participaţie, iar în raport de
persoana autorului se reţine incidenţa unei cauze justificative, nu mai este necesară verificarea
întrunirii condiţiilor de existenţă a acesteia şi separat, în raport de persoana fiecărui participant
în parte, efectul justificativ al cauzei reţinute reflectându-se automat şi asupra persoanei
participanţilor.
20. Dacă se constată existenţa/incidenţa unei cauze justificative în raport de o anumită
speţă determinată, devine lipsită de interes verificarea existenţei sau inexistenţei (şi a) unei
cauze de neimputabilitate.
21. Necesitatea apărării, în cazul legitimei apărări, presupune verificarea exclusivităţii
apărării, prin comiterea faptei prevăzute de legea penală, ca unică modalitate posibilă de
înlăturare a atacului.
22. Consimţământul persoanei vătămate poate avea, în materie penală, doar natura
juridică de cauză justificativă!
23. Referirea la noţiunea de „lege", în ipoteza cauzei justificative a exercitării unui drept
prevăzut de lege sau a îndeplinirii unei obligaţii impuse de lege, are în vedere numai sensul
(semnificaţia) restrâns(ă) a termenului.
24. Dacă cel care comite fapta incriminată ca urmare a executării unui ordin provenit,
în forma legală, de la autoritatea competentă, ordin care nu era vădit ilegal, realizează că
respectivul ordin nu este, totuşi, legal, caracterul penal al faptei comise nu va fi înlăturat,
aceasta constituind - atât pentru executant, cât şi pentru emitent - o infracţiune, pentru
săvârşirea căreia cei doi vor răspunde în calitate de participanţi.
25. Nu există nicio raţiune pentru care, atunci când o persoană comite o faptă prevăzută
de legea penală pentru a se apăra de un atac letal provenind de la o persoană pe care o
cunoaşte a fi iresponsabilă, să se impună modificarea temeiului excluderii infracţiunii, de
la reţinerea legitimei apărări la eventuala reţinere a stării de necesitate.
26. întrebuinţarea unor mijloace de apărare anticipată este întotdeauna incompatibilă
cu reţinerea legitimei apărări!
27. Provocatorului i se poate acorda beneficiul legitimei apărări pentru excluderea
caracterului antijuridic al faptei prevăzute de legea penală comise în apărare faţă de reacţia
agresivă a celui provocat (dacă sunt întrunite toate celelalte condiţii ale atacului şi ale apărării).
28. Orice apărare legitimă trebuie - pentru a fi necesară - să fie îndreptată direct asupra
agresorului, nefiind justificate, în nicio împrejurare, faptele prevăzute de legea penală comise
(în apărare) împotriva bunurilor acestuia.
29. Legitima apărare nu poate fi reţinută pentru justificarea unor fapte culpoase prevăzute
de legea penală, comise în contextul unei apărări exercitate într-o situaţie faptică în care sunt
întrunite toate condiţiile atacului şi ale apărării impuse în reglementarea legitimei apărări.
30. în condiţiile în care este incidenţă prezumţia de legitimă apărare, cauza justificativă astfel
indicată devine independentă de condiţiile de existenţă a atacului şi a apărării reglementate
pentru forma tipică (propriu-zisă) a legitimei apărări, nefiind posibilă răsturnarea prezumţiei
prin probarea neîndeplinirii uneia dintre aceste condiţii, ci doar prin probarea neîndeplinirii
uneia dintre condiţiile specifice necesare pentru reţinerea prezumţiei de legitimă apărare.
Secţiunea a 3-a. Cauzele de
§1. Generalităţi
Conform dispoziţiei din art. 23 alin. (1) CP, se stabileşte că „Nu constituie infracţiune
fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele
de neimputabilitate". în cuprinsul Capitolului III („Cauzele de neimputabilitate") din Titlul II
(„Infracţiunea") al Părţii generale a Codului penal, legiuitorul a reglementat expres următoarele
situaţii cărora le-a conferit natura juridică de cauze generale de neimputabilitate (cauze generale
subiective - î n principiu - de excludere a caracterului penal al faptei tipice, incriminate - şi
nejustificate - comise): constrângerea fizică (art. 24 CP), constrângerea morală (art. 25 CP),
excesul neimputabil - de legitimă apărare, respectiv de stare de necesitate (art. 26 CP),
minoritatea făptuitorului (art. 27 CP), iresponsabilitatea (art. 28 CP), intoxicaţia (art. 29 CP),
eroarea (art. 30 CP), cazul fortuit (art. 31 CP).
Corelând prevederea din art. 23 CP cu aceea cuprinsă în art. 15 CP - prin care se stabileşte
definiţia legală a infracţiunii - , reiese că existenţa unei cauze de neimputabilitate exclude
reţinerea infracţiunii, prin înlăturarea unei anumite trăsături esenţiale a acesteia, şi anume
caracterul imputabil al faptei săvârşite (prin raportare la persoana făptuitorului). După cum
s-a precizat deja, efectul unei cauze extinctive a unei instituţii fundamentale (principale) de
drept penal se reflectă, implicit, asupra tuturor instituţiilor fundamentale consecutive. Astfel,
dacă operează o cauză de neimputabilitate, fapta nu va mai constitui infracţiune, prin urmare,
nu vor (mai) exista nici răspundere penală pentru aceasta, nici posibilitatea stabilirii unei
sancţiuni penale (evident, nici obligaţia de a executa o astfel de sancţiune juridică)111.
Sub acest din urmă aspect, este de subliniat faptul că, în prezenţa unei cauze de
neimputabilitate, legiuitorul nu permite stabilirea/aplicarea niciunei sancţiuni penale
propriu-zise (consecinţă a răspunderii penale): pedeapsă sau măsură educativă. în schimb,
separat de această interdicţie de stabilire/aplicare a pedepselor sau măsurilor educative,
atunci când s-a reţinut existenţa unei cauze de neimputabilitate, se pot dispune totuşi acele
sancţiuni de drept penal reprezentate de măsurile de siguranţă [conform art. 107 alin. (2) CP,
pentru a se putea lua o măsură de siguranţă, trebuie să se fi comis o faptă prevăzută de
legea penală nejustificată - aspect care se reţine/se verifică în prezenţa unei cauze de
neimputabilitate].
Este util de precizat faptul că reţinerea unei cauze de neimputabilitate (spre deosebire
de cazul în care este incidenţă o cauză justificativă) nu produce, de regulă, efecte juridice
care să depăşească sfera dreptului penal. Astfel, o atare soluţie atrage excluderea existenţei
infracţiunii (aşadar, implicit, inexistenţa răspunderii penale), dar (de regulă) nu şi o automată
excludere/înlâturare a răspunderii civile pentru eventualul prejudiciu apărut ca urmare a
comiterii faptei de către persoana căreia săvârşirea acesteia nu i se poate imputa sub aspect
penal*121.
în prezenţa unei cauze de neimputabilitate se consideră, practic, că, deşi legiuitorul nu a
permis comiterea faptei tipice (sub aspect penal) care s-a săvârşit în concret, totuşi (în cadrul
111 A ce ste co n se c in ţe se cu n d a re ale in cid e n ţe i unei cauze de n e im p u ta b ilita te nu p erm it în să calificare a sa

drept cauză de înlăturare a răspunderii penale ori dre pt cauză de im punitate/nepedepsire sau cauză de înlăturare
a executării sancţiunii penale (reiterăm fap tu l că aceste co ncep te fac referire la tip u ri d istin cte de cauze cu efect
extinctiv asupra altor instituţii fu n dam e n tale de drept penal decât instituţia infracţiunii). Cauzele de neim putabilitate
răm ân a fi calificate (corect), în toate cazurile, sub aspectul naturii lor ju rid ice , drept cauze de excludere a infracţiunii
(cauze care înlătură caracterul penal al faptei).
121A se ved ea I. Pascu, în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 180; V. Pasca, op. cit. (2014), p. 222.
strict reglementat şi în prezenţa condiţiilor exprese a căror întrunire cumulativă conduce

la reţinerea uneia dintre cauzele de neimputabilitate), adoptarea respectivei conduite nu
îi poate f i imputată făptuitorului (acestuia nu i se poate reproşa formal, sub aspect penal,
comiterea ei; fapta prevăzută de legea penală comisă nu îi poate fi atribuită, în accepţie
juridico-penală, celui care a săvârşit-o sau a participat la comiterea acesteia). Ca atare, cauzele
de neimputabilitate pot fi definite ca reprezentând acele motive legale (excepţionale) de
neimputare/lipsâ de reproşabilitate/imposibilitate de atribuire formală, juridico-penală, a
unei fapte incriminate (tipice) şi nejustificate, concret săvârşită, persoanei care a comis-o în
prezenţa unor anumite stări/situaţii/împrejurări (expres reglementate cu acest titlu - cauze
de neimputabilitate) în care s-a aflat la data săvârşirii ei111.
Prin reglementarea acestor instituţii se dă expresie juridică principiului de echitate
potrivit căruia nu este posibil ca ordinea juridică (dreptul pozitiv) să dispună producerea unor
consecinţe juridice (penale) negative asupra unor persoane, în considerarea unei raportări
strict obiective (mecanice) la conduite ale acestora (care se regăsesc în antecedenţa cauzală
a unor fapte prevăzute de legea penală, deci, implicit, a unor urmări indezirabile decurgând
din acestea), fără ca respectivele fapte să le poată f i atribuite şi din punct de vedere subiectiv/
psihic (aspect motivat fie de lipsa conştientizării depline a consecinţelor faptelor săvârşite, fie
de imposibilitatea stăpânirii complete a propriilor manifestări). Prin intermediul cauzelor de
neimputabilitate se valorifică acea concepţie firească (desprinsă din observarea empirică a
realităţiiînconjurătoare şi din valorificarea logică a experienţelor trecutului) potrivit căreia,
uneori, este necesară recunoaşterea împrejurării că nu toate activităţile care provin, mecanic,
de la o persoană (toate urmările corespunzătoare unor asemenea activităţi) se află şi sub
controlul efectiv al persoanei în cauză sau se găsesc în mod deplin în reprezentarea sa liberă
şi completă, reflectându-i astfel o poziţie/atitudine psihică (proprie, liberă) neviciată faţă de
sistemul de valori sociale protejat prin intermediul dreptului penal. Practic, prin intermediul
cauzelor de neimputabilitate se conferă expresie juridică distincţiei ce trebuie realizată între
periculozitatea socială a unor persoane şi eventuala lor naturală/materială/
conjuncturală/obiectivă, lipsită însă de substratul unei voinţe scelerate de a leza anumite
valori sociale ori de acela al unei indolenţe/neglijenţe/nepăsări criminale care, periclitând
grav societatea, legitimează o reacţie represivă din partea acesteia.
Această concepţie asupra instituţiilor care exclud infracţiunea cu titlu de cauze de
neimputabilitate explică motivul pentru care, în ipoteza reţinerii lor, deşi nu se pot stabili/
aplica sancţiuni penale propriu-zise (pedepse şi măsuri educative-consecinţe ale angajării
răspunderii penale), este totuşi posibilă (adeseori, chiar probabilă) dispunerea, faţă de
făptuitor, a unor măsuri de siguranţă (singurele sancţiuni de drept penal care nu sunt,
totodată, sancţiuni penale, consecinţe ale răspunderii penale)121.
111A se vedea (printre alţii) I. Pascu, în I. Pascu ş.A., op.cit., p. 179;

op. cit., p. 216; V. PĂVĂLEANU, op. cit., p. 251.
Pl Astfel, spre exem plu, dacă făptuitorul iresponsabil a co m is o lovire, având halucinaţii, acesta nu va putea fi tras
la răspundere penală (ped ep sit - î n cazul în care este m a jo r - , respectiv san cţio n at printr-o m ăsură educativă - dacă
este m in o r aflat în se gm e n tu l de vârstă co re sp u n ză to r re sp o n sab ilităţii pen ale), d ar se im p u n e (de regulă) luarea
faţă de p ersoana în cauză a unei m ăsuri de sigu ran ţă dintre cele care au ca racte r m edical (internarea m edicală sau
obligarea la tra ta m e n t m ed ical), pentru a se în lătu ra pericolul pe care îl prezintă, în co ntinu are, pentru so cietate
(de a co m ite din nou o fap tă tip ică din p unct de v ed e re pen al). Sau , dacă un m in o r n e ră sp u n ză to r penal ucide
o p erso an ă, folosind o arm ă de foc găsită întâm p lăto r, acesta nu poate fi tras la răspu n d ere penală (nu poate fi
sa n cţio n a t prin ap licarea de m ăsuri e du cative), d ar se im p u n e luarea unei m ăsuri de sigu ran ţă dintre cele având
ca racte r p a trim o n ial (co n fiscarea sp e cială - a arm ei în cauză - , pentru a se înlătu ra riscul de a săvârşi din nou, în
viitor, o faptă prevăzută de legea p en ală).
Derivă din cele astfel indicate împrejurarea că o condiţie implicită în analiza oricărei cauze
de neimputabilitate o reprezintă comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, a unei
fapte incriminate (tipică - în special sub aspectul tipicităţii obiective)[1]. Dacă fapta comisă
nu ar fi una prevăzută de legea penală (tipică, sub acest aspect, în raport de textul unei
norme de incriminare, aşadar, corespunzătoare, în fapt, tiparului legal al unei fapte interzise
de către legiuitor, în abstract), atunci ar fi inutilă determinarea existenţei sau inexistenţei
imputabilităţii sale în sarcina persoanei făptuitoare, căci fapta nu ar reprezenta, oricum (ab
initio), o infracţiune*121.
Aşadar, verificarea caracterului imputabil al faptei în raport de persoana care a săvârşit-o sau
a participat la comiterea sa reprezintă o operaţiune care se întreprinde abia după verificarea
existenţei tipicităţii (de principiu, a tipicităţii obiective a) faptei, precum şi a antijuridicităţii
acesteia. Reamintim că, dacă existenţa tipicităţii (obiective) naşte o aparenţă (prezumţie
relativă) de antijuridicitate, constatarea caracterului nejustificat al faptei comise nu naşte (în
mod similar) o prezumţie de imputabilitate a acesteia în sarcina subiectului său activ. Astfel,
deşi cazurile de neimputabilitate se manifestă, în practica organelor judiciare, relativ rar
(faţă de situaţiile de imputabilitate înregistrate în raport de cauzele cu a căror învestire sunt
acestea însărcinate), totuşi, în abstract, o faptă tipică (sub aspect penal) şi nejustificată,
odată comisă, prezintă o aptitudine echivalentă de a îi fi imputabilă - sau nu - aceluia care
a săvârşit-o (sau celui care a participat la comiterea ei).
Totuşi, ţinând cont de instituţiile care dau conţinut cauzelor de neimputabilitate şi de
condiţiile lor de reţinere, se poate considera că, în condiţii fireşti/normale, fapta tipică şi
nejustificată săvârşită îi va putea fi imputată, de regulă, celui care a comis-o, cazurile de
neimputabilitate reprezentând, în realitate, situaţii de excepţie. Caracterul imputabil al faptei,
în raport de o anumită persoană (care a comis-o sau a participat la comiterea ei) - trăsătură
[1] De p rincip iu , în raport de situaţia cau ze lo r de n e im p u tab ilitate (ca şi în cazul ce lo r ju stifica tive ), se poat
aprecia că exam enul de tipicitate im pus de legiuitor nu este deplin (com plet), acesta vizând cu predilecţie verificarea
tip icităţii sub a sp e ct o b ie ctiv (fapta să fie p revăzută de legea penală, să existe o co re sp o n d e n ţă o b iectivă în tre
co nduita adoptată în co ncret şi tip aru l legal o b iectiv al unei norm e de in crim in are ), iar nu p ro p riu -zis şi sub asp e ct
su b iectiv (form a de vin o văţie). Astfel, reluăm o idee deja exprim ată, subliniind faptul că, în opinia noastră, se atinge
d o ar suprafaţa p ro b lem e i e xisten ţei vin o v ă ţie i penale odată cu verifica re a tip icităţii o b iective, a n te rio r analizei
an tiju rid icităţii, căreia îi u rm ează e valu area im p u tab ilităţii, urm ând ca, abia ulte rio r co n firm ării acesteia din urm ă,
să se revină asupra existenţei v in o văţiei, pentru a se dete rm in a dacă aceasta se co nso lid ează într-o anum ită form ă
particulară dintre cele sub care este posibilă (şi anum e în acea form ă special solicitată de lege în raport de respectiva
in crim in a re ). Sub ace st a sp e ct se ridică, în d o ctrin ă , p ro b lem a ra p o rtu lu i d in tre imputabilitate şi vinovăţie (în
special din perspectiva co n ţin u tu lu i ace sto r n oţiuni, astfel cum sunt ele în tre b u in ţa te în cadrul d efin iţiei legale a
infracţiu n ii) - ch e stiu n e asupra căreia vom reveni în co ntinu are.
121 N im ic mai inutil, de pildă, pentru organul ju d icia r penal, decât a verifica im putabilitatea sau neim putabilitatea
(faţă de o anum ită perso an ă) a unei fapte de fo lo sire a unui m ijlo c de tra n sp o rt în co m un fără a avea ach iziţio n a t
un bilet sau un ab o n a m e n t de circu laţie valabil cu resp ectivu l m ijlo c de tran sp o rt. în m ăsura în care ar fi sesizat
cu o ase m en e a faptă, acel organ ju d ic ia r u rm ează a se degreva de cauza respectivă prin sim pla stab ilire a lipsei
sale de relevanţă penală, prin aceea că este atipică (nu este prevăzută de legea penală). Fapta poate reprezenta,
e ve n tu al, un alt tip de ilicit d ecât cel penal (în speţă: ilicit ad m in istrativ, co n tra ve n ţio n a l), fiind de co m p e te n ţa
de so lu ţio n a re (san cţio n are ) a unui alt organ al statulu i. A tun ci în să când fapta este tipică din punct de ved e re
penal [de pildă, în tre b u in ţare a m ijlo cu lu i de tra n sp o rt în co m un s-a făcu t fără un bilet valab il, în co n d iţiile în care
persoana respectivă a în tre b u in ţa t un bilet de tra n sp o rt falsificat - co re sp u n ză to r in crim in ării din art. 320 alin. (1)
şi (3) CP], d evine de interes analiza în urm a căreia să se co nstate caracteru l im p u tab il sau n eim p utab il al faptei în
sarcina su b ie ctu lu i activ al acesteia. A stfel, de exem plu, dacă tiche tul a fost falsificat şi fo lo sit de către respectiva
p ersoană sub efectul co n strân gerii m orale exercitate de o o rgan izaţie interlo pă care u rm ăreşte să testeze, astfel,
gradul de reuşită al m etodei de falsificare în cauză, fapta nu va co nstitui in fracţiu n e, ci va răm âne d o ar o faptă
prevăzută de legea penală; în schim b , dacă falsificato rul re sp ectiv a vru t d o ar să e ludeze obligaţia de ach itare a
taxei de fo lo sire a m ijlo cu lu i de tra n sp o rt respectiv, atunci fapta îi va fi im p u tab ilă, a şa d a r - dacă su n t în tru n ite
toate ce lelalte trăsătu ri e sen ţiale - , va co nstitui infracţiune.
esenţială necesară pentru reţinerea sa drept infracţiune constată printr-o evaluare

care trebuie să conducă la un rezultat negativ: lipsa vreunei cauze de neimputabilitate. Din
contră, atunci când se identifică existenţa condiţiilor necesare pentru reţinerea unei asemenea
instituţii, fapta nu îi va fi imputabilă subiectului său activ. Practic, activitatea comisă va fi
apreciată, formal, ca provenind de la o persoană căreia aceasta nu îi poate fi imputată/
reproşată/atribuită juridic (cu producerea de efecte legale negative).
Aşadar, în prezenţa condiţiilor de existenţă a unei stări/situaţii/împrejurări/calităţi (a
unui eveniment) etc. prevăzut(e) drept cauză de neimputabilitate, comisă nu mai
întruneşte o trăsătură esenţială necesară pentru a constitui nu mai prezintă
caracter imputabil (este neimputabilă), nu îi mai poate f i reproşată comiterea ei celui care
a săvârşit-o sau care a participat la săvârşirea sa, nu îi mai poate fi în mod complet (deplin)
atribuită acestei persoane, din punct de vedere juridico-penal (sub aspect subiectiv). Practic,
deşi fapta comisă este periculoasă şi indezirabilă pentru comunitate, persoana făptuitorului
nu poate f i catalogată, propriu-zis, drept periculoasă din punct de vedere social, ci, eventual
(cel mult), periculoasă din punct de vedere natural. Altfel spus, se admite faptul că lezarea
care a provenit (obiectiv) din partea sa (asupra unei anumite valori sociale ocrotite de
dreptul penal), nu a fost rezultatul unei atitudini (esenţialmente) libere şi deliberate (voite),
o expresie a voinţei proprii a făptuitorului, bazată pe o reprezentare neviciată a realităţii şi
a întregului context în care s-a manifestat acesta. Făptuitorul nu a comis fapta prevăzută
de legea penală pentru că este antisocial ori periculos pentru societate în urma unei alegeri
libere în acest sens, ci,eventual, pentru că s-a aflat sub imperiul unei cauze de peri
naturală, fie de sorginte internă (subiectivă/endogenă),/7e provenind dintr-o sursă externă
(obiectivă/exogenă), care îl afectează individual.
Această particularitate a cauzelor de neimputabilitate le conferă acestora, de principiu, un
caracter subiectiv, personal (individual): motivul lipsei de relevanţă penală a comportamentului
adoptat, într-un anumit context particular, tinde a ţine de persoana care a comis fapta/care
a participat la comiterea faptei (motivare subiectivă, personală), iar nu de fapta în sine şi/sau
de împrejurările săvârşirii acesteia (motivare reală, obiectivă). Drept urmare, legiuitorul a
prevăzut expres că, în situaţia în care la comiterea unei asemenea fapte, săvârşită de către un
făptuitor în prezenţa condiţiilor de existenţă a unei cauze de neimputabilitate, participă mai
multe persoane, prezenţa respectivei cauze şi efectul corespunzător (excluderea caracterului
infracţional al faptei) vor trebui analizate (şi se vor produce) individual, separat pentru fiecare
participant în parte (efect subiectiv, individual, in personam). Cauza de neimputabilitate nu
va profita, automat, tuturor participanţilor la aceasta: „Efectul cauzelor de neimputabilitate
nu se extinde asupra participanţilor, cu excepţia cazului fortuit" [art. 23 alin. (2) CP] - efecte
in personam (cu excepţia cazului fortuit, care produce efecte in rem).
Astfel, spre deosebire de ipoteza cauzelorjustificative, în situaţia cauzelor de neimputabilitate,
legiuitorul nu permite însăşi comiterea faptei, în aşa fel încât lipsa caracterului infracţional
al acesteia să se răsfrângă, obiectiv, asupra oricărei persoane care a participat la săvârşirea
ei. Dimpotrivă, în prezenţa unei cauze de neimputabilitate, comiterea faptei rămâne interzisă,
legiuitorul admiţând doar că nu se poate reproşa (imputa) săvârşirea acesteia, din punct
de vedere juridico-penal, subiectului său activ, datorită condiţiilor particulare în care a
acţionat/în care s-a găsit atunci când a acţionat comiţând respectiva faptă[1]. în schimb, o1
111 A cesta este şi m otivul pentru care cazul fo rtu it este re glem e n tat drept cauză de n e im p u tab ilitate , iar nu
d rept cauză ju stificativă, deşi produce efecte in rem (la fel ca acestea din urm ă şi spre diferenţă de restul cau ze lo r
de n e im p u tab ilitate - a căro r unică e xcep ţie este, sub acest asp e ct). Astfel, nu se poate aprecia ca, în prezenţa
cazului fortuit, legiuitorul perm ite, în m od excepţional, com iterea anum itor fapte prevăzute de legea penală (în
m od firesc interzise), aşa cum se petrece în ipoteza unei cauze ju stifica tive . A ce asta, pentru că, după cum reiese
oltâ persoană care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte (tipică şi nejustificată - aşadar,
interzisă) este foarte probabil să nu verifice aceeaşi imposibilitate subiectivă de imputare a
conduitei adoptate, nefiind (automat) afectată de aceleaşi motive subiective de excludere
a caracterului infracţional al faptei care s-au reţinut în sarcina unei alte persoane implicate
activ în comiterea aceleiaşi activităţi ilicite111. în consecinţă, unei asemenea persoane urmează
a i se putea imputa săvârşirea faptei, ca infracţiune, ea nebeneficiind de efectul cauzelor
personale de excludere a infracţiunii care servesc vreunui coparticipant.
în concluzie, este de reţinut că, în principiu (cu excepţia cazului fortuit), verificarea
întrunirii condiţiilor de incidenţă a cauzelor de neimputabilitate trebuie realizată individual,
în raport de fiecare persoană care a comis nemijlocit fapta incriminată (autorul) sau care a
participat la săvârşirea acesteia (fiecare coautor, instigator, complice)l2].
După cum s-a mai precizat, sub aspect procesual penal, existenţa unei cauze de neimputa
bilitate fie va împiedica demararea procesului penal (dacă acesta nu a început), va atrage
soluţia clasării (in faza de urmărire penală - art. 315 CPP), respectiv soluţia achitării [in faza
de judecată - art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. d) teza a ll-a CPP]. De menţio
nat şi faptul că, în măsura în care instanţa reţine existenţa unei cauze de neimputabilitate,
inculpatul are totuşi posibilitatea să solicite continuarea procesului penal[3], căci, practic, ar
putea urmări să obţină astfel o soluţie similară (achitarea), darîntemeiată pe un fundament*1 3
2
din reglementarea legală a cazului fortuit (art. 31 CP), în prezenţa unui eveniment fortuit, făptuitorul nu ia o decizie
conştientă de a comite fapta prevăzută de legea penală, ci aceasta apare ca urmare a suprapunerii peste o activitate
pe care o desfăşoară deja (de regulă, licită - sau, eventual, ilicită, dar sub aspect extrapenal) a unei împrejurări
imprevizibile (care „deturnează" activitatea desfăşurată de acea persoană, conducând la apariţia unei consecinţe
corespunzătoare unei norme de incriminare). Pentru o opinie doctrinară conform căreia, de lege ferenda, cazul
fortuit ar trebui să fie prevăzut drept cauză justificativă, a se vedea M.C. Ivan , G h . Ivan , op. cit., p. 74.
[1] Prin derogare de la această regulă, în ipoteza cazului fortuit se apreciază (ca efect al unui proces de generalizare
rezonabilă) că, de principiu, nicio altă persoană care s-arfi aflat în aceeaşi situaţie ca făptuitorul nu arfi putut să prevadă
apariţia împrejurării care, suprapunându-se peste activitatea acestuia, a condus la apariţia urmării incriminate. Acesta
este motivul pentru care, deşi constituie o cauză de neimputabilitate (iar nu o permisiune obiectivă de comitere a
faptei - cauză justificativă), cazul fortuit este prevăzut, totuşi, ca o excepţie de la producerea efectelor in personam
pe care le implică toate celelalte cauze de neimputabilitate (acesta producând efecte in rem - care se răsfrâng asupra
participanţilor). Cu alte cuvinte (în aprecierea noastră), între efectul in rem produs de o cauză justificativă şi acela
produs de cazul fortuit se înregistrează următoarea deosebire (atrasă de fundamentarea respectivului efect): în
ipoteza cauzelor justificative, efectul in rem decurge din caracterul obiectiv, real al cauzei de excludere a infracţiunii;
în ipoteza cazului fortuit, acelaşi efect decurge din probabilitatea rezonabilă (legal recunoscută) de generalizare a
unei cauze de excludere a infracţiunii care prezintă, totuşi, un efect originar subiectiv (in personam). Astfel, dacă se
admite din start că imprevizibilitatea evenimentului fortuit există, de principiu, în egală măsură, atât pentru făptuitor,
cât şi pentru orice altă persoană, reiese că nici eventualii participanţi (niciunul în parte dintre aceştia) nu ar fi putut să
prevadă intervenţia acelei cauze, astfel încât reluarea verificării individuale a caracterului imprevizibil al împrejurării,
în raport de fiecare persoană participantă în parte, ar fi inutilă; de aici decurge afirmarea normativă a reflectării
asupra participanţilor a efectului de excludere a infracţiunii implicat de cazul fortuit (efect in rem decurgând nu din
natura obiectivă a cauzei, ci din generalizarea unui efect - la origine - in personam).
[2] Sub acest aspect, s-ar putea discuta acurateţea formulării legale din cuprinsul art. 23 alin. (2) CP, în lumina
corelării acesteia cu reglementarea generală a participaţieipenale. Astfel, după cum am specificat deja, în concepţia
legiuitorului penal actual, autorul nu mai apare apt a fi privit drept participant la fapta comisă, această poziţie fiind
specifică doar instigatorilor şi complicilor (şi - cu unele discuţii - coautorilor). Prin urmare, stipulând că efectul
cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanţilor, cu excepţia cazului fortuit [art. 23 alin. (2) CP],
legea lasă să se înţeleagă că, odată verificată existenţa unei cauze de neimputabilitate în sarcina autorului unei fapte
prevăzute de legea penală, efectul acesteia nu se răsfrânge şi asupra participanţilor. Rămâne astfel neacoperită
expres situaţia similară (din această perspectivă) în care incidenţa cauzei de neimputabilitate este verificată în
persoana unui participant, caz în care de aceasta nu va beneficia (automat) şi autorul. Prin urmare, dispoziţia
indicată trebuie interpretată extensiv, ca transmiţând mesajul că efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde
asupra autorului sau participanţilor/altor persoane care au contribuit la săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală (cu excepţia cazului fortuit).
[3] A se vedea dispoziţiile art. 18 CPP.
mai avantajos (existenţa unei cauze de atipicitate sau a unei cauze justificative). Desigur, în
măsura în care odată cu finalizarea procesului astfel continuat nu se va constata existenţa
unei asemenea cauze, beneficiul neimputabilităţii rămâne câştigat inculpatului, acesta ur
mând a fi achitat pe respectivul temei.
în mod asemănător cu situaţia cauzelor justificative, trebuie menţionat, ca regulă, că
momentul în raport de care urmează a se întreprinde verificarea existenţei condiţiilor necesare
pentru a f i incidente cauzele de neimputabilitate (în general) este reprezentat de data săvârşirii
faptei prevăzute de legea penală. întrunirea cerinţelor respective la un moment ulterior
acestei date nu poate conduce la neimputarea faptei comise, în măsura în care condiţiile în
cauză nu au existat atunci când fapta a fost efectiv săvârşită. în ipoteza activităţilor incriminate
care prezintă durată de desfăşurare în timp (fapte continue, continuate, de obicei, dar -
nota bene-nu şi a unei fapte progresive111), întrunirea condiţiilor de existenţă specifice unei
cauze de neimputabilitate (a oricăreia dintre acestea) trebuie să fie reţinută (să subziste) pe
întreaga durată a comiterii faptei. Dacă aceste cerinţe ar fi constatate doar în raport de un
anumit segment al comiterii unei asemenea fapte tipice (sub aspect penal), nu s-ar putea
evita reproşarea juridică şi imputarea penală (chiar şi parţială a) activităţi săvârşite (partea
neacoperită de cauza de neimputabilitate ar rămâne aptă de calificare drept infracţiune).
Doctrina a identificat însă (aspect comun şi cauzelor justificative), ca excepţie de la
această regulă, situaţia denumită cu ajutorul adagiului latin actio libera in causa (actio
libera in sua causa). Sintagma indică ipotezele în care se poate dovedi că o persoană, deşi
a acţionat la momentul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală în condiţiile (formal
îndeplinite pe moment ale) unei cauze de excludere a infracţiunii, a contribuit, totuşi, în
mod imputabil, la naşterea/apariţia/crearea respectivei cauze, la un moment anterior
(când era liberă să acţioneze, fără a se afla sub presiunea/incidenţa respectivei cauze de
excludere a infracţiunii - când era, aşadar, stăpână pe faptele sale)121. Reprezintă un punct
de consens în literatura de specialitate împrejurarea că, atunci când se reţine existenţa
situaţiei de actio libera in causa, beneficiul cauzei de excludere a infracţiunii aparent
(formal) incidente trebuie să fie refuzat făptuitorului, fapta comisă de către acesta urmând
a fi aptă de calificare drept infracţiune. Aşadar, consecinţa situaţiei actio libera in causa
în raport de cauzele de neimputabilitate este anihilarea efectului acestora (posibilitatea
de imputare a faptei/menţinerea reproşabilităţii acesteia în sarcina făptuitorului - deci
aptitudinea calificării drept infracţiune a conduitei adoptate)131. Bineînţeles, trebuie observat
faptul că, în mod obiectiv, ipotezele de actio libera in causa nu se pot înregistra în raport
de oricare dintre cauzele de neimputabilitate, unele excluzând-o prin natura lor (firescul
111Menţionăm că, în raport de o faptă progresivă, existenţa cauzei de neimputabilitate urmează a trebui apreciată
exclusiv în considerarea momentului executării. De pildă, dacă un minor nerăspunzător penal loveşte o persoană,
producându-i o vătămare corespunzătoare încadrării juridice a faptei ca lovire sau vătămare corporală, acesta nu
va putea fi tras la răspundere penală în măsura în care, ulterior atingerii vârstei capacităţii penale a făptuitorului,
victima ajunge să decedeze, ca efect al unor complicaţii determinate de actul iniţial de lovire (corespunzător unei
încadrări juridice a faptei ca lovire sau vătămare cauzatoare de moarte).
[21 După cum am precizat şi în materia cauzelor justificative, este indiscutabilă existenţa situaţiei reprezentate
de actio libera in causa atunci când se reţine intenţia (de regulă, premeditată a) făptuitorului în crearea condiţiilor
de existenţă a unei cauze de excludere a infracţiunii, la un moment anterior săvârşirii unei fapte prevăzute de legea
penală (sub imperiul respectivei cauze, special declanşată). Se poate discuta măsura în care s-ar putea reţine actio
libera in causa (şi cu ce efecte asupra situaţiei făptuitorului) atunci când se determină că acesta a creat din culpă,
la un moment anterior comiterii unei fapte prevăzute de legea penală (sub imperiul unei cauze de excludere a
infracţiunii), condiţiile favorabile care au permis apariţia respectivei cauze la momentul săvârşirii faptei concrete.
131Vom relua problematica ipotezelor de actio libera in causa ulterior tratării punctuale a cauzelor de neim
putabilitate, într-o secţiune comună referitoare la unele probleme speciale care pot interveni în raport de cauzele
(generale) de excludere a infracţiunii.
lucrurilor). Astfel, de pildă, o persoană nu îşi poate premedita comiterea faptei în stare de
minoritate a făptuitorului. Majoritatea cauzelor de neimputabilitate permit însă (cel puţin
teoretic) conturarea unor ipoteze de actio libera in causa, impunându-se (şi din această
perspectivă) atenta lor analiză concretă.
EROAREA
IRESPONSABILITATEA INTOXICAŢIA (INVINCIBILĂ CAZUL FORTUIT
(COMPLETĂ ŞI ASUPRA
FORTUITĂ) CARACTERULUI
ILICIT)
§2. Raportul dintre imputabilitate şi vinovăţie

în doctrina autohtonă se ridică problema relaţiei dintre imputabilitate (trăsătura esenţială
a caracterului imputabil al unei fapte - în raport de persoana făptuitorului - , care decurge,
sintetic, din verificarea lipsei existenţei vreunei cauze de neimputabilitate) şi vinovăţie (astfel
cum este indicat conceptul în cadrul definiţiei legale a infracţiunii). Chestiunea este ridicată
inclusiv în considerarea ordinii logice pe care ar trebui să o aibă operaţiunea practică de
verificare, de către organul judiciar, în raport de o anumită speţă determinată, a trăsăturilor
esenţiale necesare pentru ca o faptă concret săvârşită să fie considerată drept infracţiune
(apreciată ca întrunind toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, în general). Practic, se
ridică problema de a şti care dintre cele două concepte este premisa celuilalt (şi trebuie,
prin urmare, verificat cu prioritate).
într-o opinie, se apreciază că vinovăţia constituie o premisă a im putabilitâţii[1]. Se

argumentează prin aceea că „Nu poţi imputa cuiva, nu-i poţi reproşa o acţiune sau un
rezultat, pe care nu le-a prevăzut sau (nu - n.n.) ar fi putut să le prevadă. Prevederea sau
cel puţin posibilitatea de a prevedea fundamentează orice formă de vinovăţie''. Se mai arată
că în „definirea imputabilităţii ca trăsătură esenţială a infracţiunii (...) sensul curent dat în
dicţionar este: «Situaţie în care se găseşte o persoană căreia i se atribuie săvârşirea (...) unei
fapte pedepsite de legea penală»"1 [2]3
.
în opinia noastră, imputabilitatea este o premisă a vinovăţiei. Conform acestei perspective,
trăsătura esenţială a imputabilităţii (aşa cum este ea reglementată de lege lata, inclusiv
sub aspectul verificării întrunirii ei - evaluare negativă, decurgând din stabilirea inexistenţei
vreunei cauze de neimputabilitate) constituie o veritabilă caracterizare a stării/situaţiei în
care se găseşte o persoană (în raport de o faptă care provine de la aceasta) ca fiind aptă de a
săvârşi cu vinovăţie penală o activitate incriminată. Preluând din fosta reglementare penală
poziţia corespunzătoare atribuită instituţiei vinovăţiei, în accepţia de trăsătură esenţială a
infracţiunii (deosebită de aceea a vinovăţiei - element subiectiv al conţinutului constitutiv
al infracţiunii)131, imputabilitatea din legislaţia curentă semnifică aprecierea unei persoane
ca fiind capabilă să comită o faptă prevăzută de legea penală, cu vinovăţie (în general,
respectiv cu acea formă anume de vinovăţie impusă de către legiuitor pe latura subiectivă
a conţinutului juridic al incriminării în cauză, în special), prin aceea că ea nu s-a găsit (în
momentul comiterii respectivei fapte) în prezenţa niciunei cauze subiective de excludere
a infracţiunii.
Perspectiva astfel expusă se întemeiază pe observaţia (deja surprinsă anterior) că
trăsătura esenţială a caracterului imputabil al faptei (în raport, desigur, de o anumită
[1] V. Pasca, op. cit. (2014), p. 220. De menţionat că autorul distinge între imputabilitoteo obiectiva (fizica)/
im putatiofacti-pe care o apreciază drept o premisă a vinovăţiei - şi imputabilitatea subiectivă (psihică)/imputatio
iuris - a cărei premisă apreciază că este vinovăţia. A se vedea idem, p. 153,154.
[2] Idem, p. 152. Fără a putea contesta aspectele (mai mult decât pertinente) afirmate în aceste din urmă rânduri,
ne permitem să observăm că opinia astfel formulată pleacă de la noţiunea de imputabilitate şi de la sensul care îi
este atribuit acesteia în limba română în vorbirea curentă. Or, dincolo de analiza doctrinară care utilizează conceptul
de imputabilitate, credem că trebuie observat faptul că legiuitorul, în definirea legală a infracţiunii, întrebuinţează
expres termenul de faptă imputabilă, iar nu, perse, pe acela de imputabilitate ori de faptă imputată. Prin urmare,
raportându-ne tot la definirea generică, la nivelul vorbirii curente, a termenului astfel întrebuinţat, în mod explicit,
de lege, este de reţinut că Dicţionarul explicativ al limbii române precizează că prin imputabil/imputabilă se înţelege
0 faptă (o atitudine, un gest) „care poate fi imputată cuiva" (s.n.). Nu credem că exprimarea pentru care a optat
legiuitorul este întâmplătoare, prin aceasta indicându-se împrejurarea că trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o
faptă imputabilă (brevitatis causa: imputabilitatea) constituie (doar) o aptitudine (o potenţialitate) de imputare a
faptei în sarcina unei persoane, o stare a persoanei de a i se putea imputa (reproşa) comiterea anumitor fapte pe
care le-a săvârşit (la săvârşirea cărora a participat). Astfel, operaţiunea de imputare se va concretiza, ulterior, numai
în măsura în care se întrunesc toate celelalte condiţii necesare pentru calificarea conduitei sale drept infracţională,
constatarea imputabilităţii faptei în sarcina unei persoane nefiind un stadiu final, obiectiv şi definitiv realizat, în
care fapta a fost deja imputată (atribuită, cu efecte juridice penale) respectivei persoane. Altfel spus, pentru a
se determina că fapta comisă reprezintă infracţiune, nu se pune problema ca aceasta să fi fost (deja, anterior)
imputată subiectului său activ; din contră; abia ulterior stabilirii caracterului său infracţional (printre altele, ca efect
şi al determinării existenţei caracterului ei imputabil- potenţial reproşabil - în relaţie cu cel care a comis-o), fapta
1se va putea imputa efectiv (propriu-zis, concret) acestuia (autorului sau celui care a participat la săvârşirea ei),
aspect care urmează a se reflecta în angajarea răspunderii sale penale. De altfel, punând în relaţie imputabilitatea
(astfel cum este ea reglementată, de lege lata, în Codul nostru penal) cu lipsa cauzelor de neimputabilitate [care
„funcţionează ca o condiţie negativă" a infracţiunii - V. Pasca , op. cit. (2014), p. 221], însuşi autorul citat arată:
„Cauzele care înlătură caracterul imputabil al faptei înlătură vinovăţia" -ibidem . Ar rezulta, prin urmare, o ciclicitate
inexplicabilă, în care existenţa premisei (vinovăţia) unei entităţi (imputabilitatea) ar fi aptă de înlăturare cu ocazia
verificării existenţei sau inexistenţei entităţii a cărei premisă este, deşi anterior s-a constatat deja existenţa sa (a
premisei) - căci, în mod logic, existenţa unei premise trebuie stabilită anterior analizei entităţii a cărei premisă este.
[3] M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 72.
persoană) - brevitatiscausa: imputabilitatea - există atunci când sunt absente c

neimputabilitate. După cum se poate constata din observarea instituţiilor (şi conţinutului
instituţiilor) cărora legiuitorul le conferă această natură juridică, cauzele de neimputabilitate
reprezintă exact acele raţiuni de natură subiectivă care viciază existenţa factorilor pe baza
cărora se configurează vinovăţia, anume: factorul (in telcde reprez
libertăţii de hotărâre) şi factorul volitiv (voinţa, capacitatea une
actele sale, corespunzător libertăţii de acţiune). Aşadar, fără a se determina (anterior) existenţa
imputabilităţii, (tocmai) ca efect al lipsei cauzelor care viciază reprezentarea şi/sau voinţa
unei persoane, nu înţelegem cum s-ar putea determina existenţa vinovăţiei penale (într-o
anumită formă, respectiv modalitate a unei anumite forme), din moment ce aceasta este
(/acestea sunt) dependentă(e) de existenţa factorilor intelectiv şi volitiv! Practic, constatarea
imputabilităţii semnifică o confirmare a existenţei „materialelor de construcţie" (a materiilor
prime) din care se formează vinovăţia penală, prin aceea că nu se reţine incidenţa vreunei
cauze care ar afecta integritatea acestor premise ale vinovăţiei!
Astfel, dacă făptuitorul are o reprezentare corespunzătoare (corectă) a faptei pe care o
săvârşeşte şi a condiţiilor comiterii concrete a acesteia (aşadar: libertate de reprezentare,
de hotărâre, de determinare), precum şi posibilitatea reală de a îşi controla manifestările
(de a fi stăpân pe propriile reacţii - libertate de acţiune), atunci va pune în evidenţă un
nealterat factor intelectiv, respectiv volitiv (ingrediente din sinteza cărora, în combinaţii
specifice variate, legiuitorul stabileşte formele vinovăţiei penale, precum şi modalităţile
acestora: intenţia - directă şi indirectă; culpa - cu şi fără prevedere; intenţia depăşită). Prin
urmare, o asemenea persoană prezintă aptitudinea de a i se imputa o faptă incriminată
(nejustificată) comisă, împrejurare care se va şi realiza în concret, în măsura în care se va
stabili (apoi) că a comis-o, efectiv, cu (exact) acea formă anume de vinovăţie pe care o are
în vedere legiuitorul pentru calificarea respectivei conduite drept infracţională. Abia ulterior
stabilirii existenţei acestei aptitudini (implicând verificarea caracterului neviciat al factorilor
care fundamentează formele de vinovăţie) se va putea trece, propriu-zis şi efectiv, la analiza
manierei particulare în care, combinându-se aceşti factori, se configurează o anumită formă
(şi modalitate) de vinovăţie sau o alta, pentru a se realiza imputarea propriu-zisă a faptei,
drept infracţiune, în sarcina celui care a comis-o (sau care a participat la săvârşirea ei)111.
Prin urmare, după cum am mai indicat, considerăm că examenul iniţial de tipicitate al
faptei va f i preponderent de factură obiectivă, atingând doar formal, la suprafaţă, aspectele
de tip subiectiv (observarea unei aparenţe, generice, de vinovăţie penală); va urma realizarea
examenului de antijuridicitate, după care se va proceda la evaluarea imputabilităţii; abia
ulterior depăşirii acestor faze, se va reveni la examenul de tipicitate, de această dată în special
sub aspect subiectiv, consolidându-se deopotrivă aprecierea faptei ca tipică şi imputabilă
(în concret), prin stabilirea existenţei vinovăţiei în exact acea form ă (eventual şi în acea
111Apreciem că ar fi cel puţin inutil (cronofag şi contraproductiv), dacă nu (uneori) imposibil, a se

şi anume invers, prin verificarea cu prioritate a vinovăţiei şi abia ulterior a imputabilităţii. Astfel, ne raportăm la
următorul exemplu:ce sens ar avea să se analizeze mai întâi existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei, resp
culpei sau a intenţiei depăşite (iar consecutiv acestei operaţiuni să se verifice modalitatea particulară de manifestare
a formei de vinovăţie reţinute, după caz: intenţia directă - eventual: de gradul I sau de gradul II - ori intenţia
indirectă; culpa cu prevedere sau fără prevedere; praeterintenţia formată prin asocierea unei anumite modalităţi
a intenţiei iniţiale cu o anumită modalitate a culpei finale), doar pentru ca, ulterior, să se observe împrejurarea că
făptuitorul este un minor nerăspunzător penal (de pildă, un copil de 10 ani) sau un iresponsabil ori o persoană care
a acţionat sub imperiul cazului fortuit sau al constrângerii etc. (?). Cum s-ar putea stabili în mod corect existenţa
proceselor subiective specifice acestor forme/modalităţi ale vinovăţiei în prezenţa (abia ulterior constatată a)
unor cauze de neimputabilitate (de pildă, iresponsabilitatea) şi a afectării esenţiale, de către acestea, a factorilor
intelectiv şi/sau volitiv?
modalitate) anume înscrisă de legiuitor pe latura subiectivă a conţinutului constitutiv al

infracţiunii respective. Abia în acest ultim moment, fapta comisă va putea fi calificată drept
infracţiune,în raport de o anumită persoană (care a co m is-o -a u to ru l-sa u care a participat
la comiterea ei - un participant), urmând a fi imputată efectiv (propriu-zis) acestuia, prin
angajarea răspunderii sale penale, consecinţă a stabilirii caracterului său infracţional!
...Realizăm că, după cum se spune, lupta contrariilor naşte progresul... Apreciem subiectul
ca deosebit de fecund pentru reflecţie doctrinară şi meditaţie legislativă, rămânând (în
continuare) deschis dezbaterilor. Raportându-ne însă la cadrul prezent, în limitele căruia
suntem cantonaţi, încheiem aici, astfel, analiza corespunzătoare acestei teme de discuţie.
§3. Clasificări ale cauzelor de neimputabilitate

în doctrina autohtonă s-au conturat, de-a lungul timpului, mai multe modalităţi în care
pot fi sistematizate (grupate, clasificate) instituţiile cărora actualul legiuitor penal român
le-a conferit natura juridică de cauze de neimputabilitate. Cunoaşterea acestora prezintă
importanţă deopotrivă teoretică, cât şi practică, urmare a împrejurării că încadrarea unei
anumite cauze de neimputabilitate într-o categorie sau sub-categorie specifică o delimitează
de alte instituţii cu efect juridic asemănător, indicând - totodată - sintetic anumite însuşiri
(consecinţe) ale acesteia, prin prisma întinderii efectelor produse sau a gradului de prioritate
ce se impune a îi fi acordat în operaţiunea de constatare a existenţei sale în caz de concurs
între mai multe cauze de neimputabilitate (în raport de una şi aceeaşi situaţie de fapt
reţinută) etc. Astfel, în funcţie de o serie de criterii distincte, cauzele de neimputabilitate
se pot clasifica în: cauze generale şi cauze speciale; cauze cu efecte in personam şi cauze
cu efecte in rem; cauze care exclud responsabilitatea, cauze care exclud exigibilitatea unui
a numit comportament şi cauze care înlătură reprezentarea caracterului ilicit al faptei; cauze
endogene (dependente de factori interni) şi cauze exogene (dependente de factori externi);
cauze de tip biologic, cauze de natură psihologică şi cauze materiale etc.
a) Cauze de neimputabilitate generale şi cauze de neimputabilitate speciale.

Ca şi în materia cauzelor justificative, după sfera lor de acoperire, cauzele de neimputabilitate
pot fi generale sau speciale.
Cauzele de neimputabilitate generale sunt reglementate în Partea generală a Codului penal
şi se pot reţine, de principiu, în raport de comiterea oricărei fapte incriminate (indiferent de
sediul acesteia: Partea specială a Codului penal, legi penale speciale sau legi extrapenale care
cuprind şi dispoziţii penale). Aria lor de acoperire este, prin urmare, largă/generală. Acestea
sunt instituţiile prevăzute în Capitolul III al Titlului II din Partea generală a Codului penal,
art. 23-31 (sub această denumire expresă), anume: constrângerea fizică, constrângerea
morală, excesul neimputabil (de legitimă apărare, respectiv de stare de necesitate), minoritatea
făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea, cazul fortuit.
Cauzele speciale de neimputabilitate sunt reglementate fie în Partea specială a Codului
penal, fie în unele legi penale speciale sau legi extrapenale care cuprind şi dispoziţii penale.
Acestea sunt prevăzute în raport de o anumită normă de incriminare (sau, cel mult, în raport
de un număr redus de norme de incriminare între care există legături strânse), limitându-şi
producerea efectului specific (excluderea caracterului infracţional) doar la respectiva/
respectivele activităţi ilicite, iar nu şi la altele. Indicăm, cu titlu de exemplu, constrângerea

mituitorului în cazul infracţiunii de dare de mită [art. 290 alin. (2) CP][1).
b) Cauze de neimputabilitate cu efect in personam cauze de neimputabilitate cu efe

in rem.
Prin însuşi specificul lor, cauzele de neimputabilitate, fiind stări/situaţii/împrejurări/calităţi/
evenimente etc. de natură subiectivă (personală, individuală), produc, ca regulă, efect in
personam, de acestea beneficiind, în principiu, numai acea persoană în raport de care se
verifică existenţa lor. Astfel, după cum s-a mai precizat, în ipoteza comiterii în participaţie a
unei fapte prevăzute de legea penală, verificarea incidenţei unei cauze de neimputabilitate
cu privire la unul dintre subiecţii activi ai acesteia (autor sau participant) nu se va răsfrânge,
automat, asupra celorlalte persoane care au conlucrat la săvârşirea respectivei activităţi
tipice (sub aspect penal) şi P
. rin urmare, este posibil ca, prin efectul un
stifca
eju
n
de neimputabilitate, una şi aceeaşi faptă să ajungă să fie calificată drept în raport
de unele persoane care au comis-o, în timp ce rămâne apreciată (doar) ca prevăzută
de legea penală în raport de o altă persoană/alte persoane implicate în săvârşirea sa. Sunt
asemenea instituţii toate cauzele generale de neimputabilitate, cu excepţia (expres prevăzută
de lege a) cazului fortuit.
Prin derogare de la regula ante-enunţată, legiuitorul a dispus că efectul produs de cauza
de neimputabilitate reprezentată de cazul fortuit se va răsfrânge şi asupra participanţilor
(în fapt, după caz: asupra autorului sau participanţilor), aceasta producând, astfel, efect in
rem. După cum am precizat deja, apreciem că motivul rezidă în generalizarea rezonabilă
care se poate efectua, în prezenţa cazului fortuit, cu privire la (de principiu) situaţia oricărei
alte persoane care ar fi acţionat într-o situaţie similară. Astfel, întemeindu-se, în esenţa sa,
pe ideea de caracter imprevizibil al unui eveniment care survine în paralel cu activitatea
desfăşurată de o persoană (eveniment care deturnează respectiva conduită, producând o
urmare corespunzătoare unei norme de incriminare), cazul fortuit este apreciat ca o împrejurare
care nu ar f i putut să fie anticipată nu doar de către acea persoană anume, care s-a găsit
efectiv sub influenţa evenimentului irezistibil în cauză, ci de către nicio altă persoană (în1
111Menţionăm că, în ciuda terminologiei întrebuinţate, această -cauză specială de neimputabilitate-

este diferită de constrângerea fizică sau morală -cauze generale de neimputabilita
exercitată „prin orice mijloace de către cel care a luat mita" (aşadar, chiar în afara întrunirii condiţiilor de existenţă
a cauzelor generale de neimputabilitate enunţate). Altfel [dacă s-ar considera că referirea la constrângere din
textul art. 290 alin. (2) CP are în vedere ipotezele reglementate în art. 24 sau art. 25 CP], s-ar afirma o prevedere
redundantă, inutilă (chiar în absenţa dispoziţiei speciale, cauzele generale avute în vedere ar fi acţionat, oricum,
în prezenţa întrunirii condiţiilor lor de existenţă) - or, legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte,
iar nu în acela în care nu ar produce efecte. în acest sens, a se vedea şi G h . Ivan , în G. A ntoniu , T. Toader
(coord .), op. cit., voi. IV, p. 256, 257. Apreciem că s-ar putea discuta dacă, în realitate, dispoziţia din art. 198
alin. (4) teza I CP, în materia încăierării [„Nu se pedepseşte cel care a fost prins în încăierare împotriva voinţei
sale (...)"], nu ar trebui să poarte aceeaşi natură juridică (cauză specială de neimputabilitate). Este de observat că
formularea actuală întrebuinţată de legiuitor o indică pe aceasta drept cauză specială de impunitate/nepedepsire,
însă, având în vedere fondul situaţiei astfel reglementate (persoana este lipsită de factor volitiv, o conduită diferită
neputându-i fi solicitată în contextul particular respectiv), reiese că, de fapt, se are în vedere o ipoteză specială în
care este absentă exigibilitatea unei conduite diferite (conforme cu norma de incriminare), ceea ce o legitimează
a reprezenta, de fapt, o cauză specială de neimputabilitate. Considerând că, în mod regretabil, legiuitorul nu a
remediat corespunzător această problemă (decurgând încă din fosta reglementare penală) - astfel cum corect a
procedat în alte ipoteze similare (în materia fostei incriminări a provocării ilegale a avortului, de pildă, exista, cu
titlu de cauză specială de nepedepsire, o împrejurare care, în mod bine-venit, a fost recalificată drept cauză specială
justificativă în raport de reglementarea actuală a incriminării întreruperii cursului sarcinii) - , propunem, de lege
ferenda, observarea acestei necorelări şi ridicarea dispoziţiei în discuţie la adevărata ei natură juridică, aceea de
cauză specială de neimputabilitate!
mod obişnuit, în condiţii asemănătoare). Prin urmare, se realizează o generalizare care tinde
a obiectiva aceasta cauză de ,n
l în sensul că devine, de principiu, irele
b
ta
u
p
eim
identitatea particulară a persoanei dominate de evenimentul fortuit, din moment ce se pleacă
de la premisa că nicio altă persoană aflată în locul acesteia nu ar fi putut să se sustragă,
de asemenea, de sub manifestarea imprevizibilă şi irezistibilă a respectivei împrejurări. Ca
atare, se ajunge în punctul în care se admite că ar fi inutilă reluarea individuală a verificării
întrunirii condiţiilor de existenţă a cazului fortuit în raport de fiecare persoană implicată
activ în comiterea faptei tipice (sub aspect penal) şi nejustificate, înregistrată în concret,
din moment ce un rezultat similar se impune, cu evidenţă, asupra tuturor, odată reţinută
incidenţa acestei cauze de neimputabilitate în raport de una (oricare) dintre respectivele
persoane care au comis fapta/au participat la comiterea acesteia111.
c) Sub-clasificări doctrinare variate ale cauzelor generale de neimputabilitate.

în literatura de specialitate s-au propus numeroase tipuri de grupare
a cauzelor generale de neimputabilitate, în funcţie de elemente diferite avute în vedere,
potrivit opţiunilor proprii autorilor cu preocupări în acest domeniu. Aceste opţiuni de
sistematizare exprimă o anumită preferinţă pentru un criteriu sau altul dintre mai multe
posibile (imaginabile) în funcţie de care se poate efectua operaţiunea de clasificare a cauzelor
de neimputabilitate. Vom indica, pe scurt, câteva dintre aceste clasificări alternative, urmând
a trece apoi la prezentarea punctuală a fiecărei cauze de neimputabilitate în parte.
c l ) Cauze de neim putabilitate bazate pe m otive biologice, psihologice sau

materiale*[2]. Criteriul clasificării este reprezentat de sursa şi specificul (genul/tipul) motivului
care exclude imputabilitatea faptei comise, în raport de o anumită persoană. Astfel, ar
reprezenta cauze de neimputabilitate biologice: starea de minoritate a făptuitorului şi
iresponsabilitatea. Ar fi cauze de neimputabilitate psihologice: eroarea şi intoxicaţia (ambele,
în condiţiile legii). Sunt indicate drept cauze de neimputabilitate materiale (determinate
de un factor extern): constrângerea fizică şi constrângerea morală (la care apreciem că s-ar
putea adăuga şi cazul fortuit).
c2) Cauze de neimputabilitate bazate pe incapacitatea psiho-fizică, cauze de neimputabilitate

determinate de un eveniment imprevizibil, irezistibil sau imposibil de înlăturat, respectiv cauze
m pe de altă parte, după cum am mai specificat, împrejurarea că se produce un efect in rem în ipoteza cazului
fortuit nu ar fi putut legitima reglementarea acestei instituţii cu titlu de cauză justificativă (acestea din urmă
producând în mod specific un asemenea efect, de excludere a infracţiunii, reflectabil asupra participanţilor), din
moment ce, spre deosebire de acestea, cazul fortuit nu constituie o permisiune legală (excepţională) de săvârşire
a unei fapte penal interzise (ca regulă), ci rămâne o împrejurare în care se constată, doar, că activitatea comisă nu
poate genera un reproş social, o imputare etatică formală, aptă de a fi concretizată în suportarea unor consecinţe
penale de către persoana/persoanele de la care provine, aparent, cauzalitatea obiectivă dintre act şi rezultatul
corespunzător unei norme de incriminare. Astfel, din moment ce fapta şi rezultatul acesteia nu exprimă atitudinea
subiectivă negativă a persoanelor implicate în comiterea ei faţă de ordinea de drept şi valorile sociale penal protejate
de aceasta, calificarea drept infracţiune a acestei fapte, urmată de angajarea răspunderii penale şi sancţionarea
penală (prin pedeapsă sau - după caz - măsură educativă), ar fi inutilă, căci nu s-ar putea corija astfel conduite şi
mentalităţi periculoase, în scopul prevenirii comiterii pe viitor a altor fapte prevăzute de legea penală, de către
acea persoană/acele persoane!
[2] V. Pasca , op. cit. (2014), p. 154. De menţionat că autorul operează această clasificare într-un cadru în care
susţine necesitatea evaluării imputabilităţii atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv (distingând între
imputabilitatea obiectivă/imputatio facti - pe care o apreciază drept o premisă a vinovăţiei - şi imputabilitatea
subiectivă/imputatio iuris - a cărei premisă apreciază că este vinovăţia), clasificarea în cauză fiind efectuată în
raport de imputabilitatea subiectivă. Acesta este (credem) motivul pentru care din cadrul clasificării astfel efectuate
lipsesc raportările la absolut toate cauzele de neimputabilitate (astfel, de pildă, cazul fortuit este apreciat de autor
drept cauză de excludere a imputabilităţii obiective).
de neimputabilitate bazate pe eroarea intervenită în procesul de Clasificarea este

asemănătoare, în linii generale, celei anterioare, plecând dintr-un trunchi comun cu aceasta,
dar evoluând diferit de la un anumit moment dat. Potrivit acestei sistematizări, ar reprezenta
cauze de neimputabilitate bazate pe incapacitatea psiho-fizică: iresponsabilitatea, starea de
minoritate a făptuitorului şi intoxicaţia (în condiţiile legii). Ar constitui cauze de neimputabilitate
determinate de un eveniment imprevizibil, irezistibil sau imposibil de înlăturat: cazul fortuit,
constrângerea fizică şi constrângerea morală. Reprezintă cauză de neimputabilitate bazată
pe eroarea intervenită în procesul de cunoaştere: eroarea (în condiţiile legii).
c3) Cauze de neimputabilitate care înlătură diferitele condiţii generale necesare pentru
existenţa subiectului activ al infracţiunii. După cum se va observa în cadrul de prezentare a
materiei conţinutului juridic (constitutiv) al infracţiunii (elementelor analitice ale infracţiunii),
o modalitate aptă de tratare în doctrină a materiei în cauză o reprezintă departajarea generală
a conţinutului infracţiunii în condiţii preexistente ale infracţiunii şi laturi ale conţinutului
constitutiv (juridic) al infracţiunii(latura obiectivă şi latura subiectivă). în ac
sistematizare a materiei, în mod tradiţional, analiza elementelor preexistente ale infracţiunii
vizează tratarea obiectului infracţiunii, respectiv a subiecţilor infracţiunii. în legătură cu
subiectul activ al infracţiunii (infractorul: autor sau participant)-în mod special prin raportare
la subiectul activ persoană fizică - se precizează, adeseori, că acesta trebuie să verifice unele
condiţii generale necesare pentru a avea capacitate penală. Aceste condiţii generale ale
subiectului activ al infracţiunii (persoană fizică) constau în: atingerea unei anumite limite
de vârstă-, existenţa responsabilităţii-, prezenţa libertăţii de hotărâre şi acţiune.
Avansând o atare viziune, este lesne de observat că (cel puţin) unele dintre cauzele de
neimputabilitate, astfel cum sunt acestea reglementate de către legiuitor, pot fi concepute
drept situaţii care înlătură (exclud) prezenţa anumitor condiţii generale impuse pentru
existenţa capacităţii penale (aşadar, pentru ca o persoană - fizică - să poată fi subiect
activ al infracţiunii). Astfel, condiţia existenţei unei anumite limite de vârstă este, în mod
evident, invalidată ca efect al reţinerii stării de minoritate a făptuitorului. Condiţia existenţei
responsabilităţii nu va fi întrunită atunci când vor fi incidente cauza de neimputabilitate a
iresponsabilităţii, precum şi aceea a intoxicaţiei (în condiţiile prevăzute de lege). Condiţia
libertăţii de hotărâre va lipsi ca efect al acţiunii constrângerii morale (dar şi al erorii, căci
o reprezentare viciată a realităţii nu poate fundamenta o hotărâre liberă şi informată),
în timp ce libertatea de acţiune va fi invalidată de intervenţia constrângerii fizice (dar şi
a cazului fortuit, care, prin imprevizibilitatea evenimentului intervenit, surprinde în mod
irezistibil persoana făptuitorului, a cărui activitate este deturnată, fără controlul său, spre
producerea unui rezultat corespunzător unei norme de incriminare). Credem că, de asemenea,
cauzele de neimputabilitate reprezentate de excesul neimputabil de legitimă apărare/stare
de necesitate vor acţiona, în mod specific, tot asupra condiţiei generale a subiectului activ
reprezentate de libertatea de hotărâre, căci, în prezenţa contextului care le generează,
făptuitorul se găseşte sub imperiul unei forme particulare de constrângere psihică (decizia
săvârşirii faptei nu este o opţiune liberă a personalităţii sale, fiind luată sub imperativul
necesităţii de salvare/apărare)[2].*1 2
111G. A ntoniu , Vinovăţia penală, op. cit., p. 211; I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 180.
121în acest sens, este de reţinut că, sub influenţa reglementării penale anterioare (corespunzătoare Codului
penal din 1968), legitima apărare şi starea de necesitate (care nu erau prevăzute cu titlu de instituţii cu natură
juridică diferită în raport de majoritatea cauzelor care sunt concepute, de lege lata, drept cauze de neimputabilitate)
erau fundamentate în doctrină (conform opiniei majoritare) drept cauze de înlăturare a vinovăţiei (ca trăsătură
esenţială a infracţiunii), fiind explicate, în general, drept forme specifice de particularizare a constrângerii psihice.
c4) Cauze de neimputabilitate care exclud: responsabilitatea; reprezentarea caracterului

ilicit al faptei; exigibilitatea (unei conduite conforme cu normele de incriminare). Clasificarea
în cauză, adoptată de o parte a doctrinei actuale111, a fost cu certitudine în reprezentarea
originară a concepţiei care a stat la baza actualei reglementări penale, fiind reflectată şi în
(prima) Expunere de motive a noului (actualului) Cod penal. Potrivit acestei viziuni, în funcţie
de aspectul comun, de tip subiectiv, pe care îl afectează - excluzând, astfel, imputabilitatea
faptei în raport de o anumită persoană - , cauzele de neimputabilitate pot fi grupate în:
- cauze care exclud responsabilitatea: minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea şi
intoxicaţia (în condiţiile prevăzute de lege);
- cauze care exclud reprezentarea caracterului ilicit al faptei (de către o anumită persoană):
eroarea (asupra caracterului ilicit al faptei);
- cauze care exclud exigibilitatea unei anumite conduite, conformă cu ordinea de drept -
sub aspect penal (posibilitatea rezonabilă de a se solicita unei persoane să se conformeze
prevederilor imperative ale legii - ale normelor juridice penale de incriminare): constrângerea
fizică; constrângerea morală; excesul neimputabil (de legitimă apărare/stare de necesitate);
cazul fortuit.
Pornind de la această viziune de sistematizare/grupare a cauzelor de neimputabilitate,
considerăm că se poate discuta ordinea exactă a succesiunii sub-grupelor de clasificare,
respectiv ordinea exactă a ordonării cauzelor de neimputabilitate în cadrul fiecărei sub-grupe
în parte (aspect care ar putea avea relevanţă, de pildă, în raport de prioritatea ce s-ar putea
acorda unora faţă de altele, în cazul unui concurs de astfel de cauze).
Susţinem (pentru motive pe care le vom schiţa în continuare) următoarea ordine:
- cauze care exclud responsabilitatea (în succesiunea: m inoritatea făptuitorului;
iresponsabilitatea; intoxicaţia - i n condiţiile legii);
- cauze care exclud exigibilitatea unei conduite conforme cu normele juridice (în succe
siunea: caz fortuit; constrângere fizică; constrângere morală; exces neimputabil de legitimă
apărare/stare de necesitate);
- cauze care exclud reprezentarea caracterului ilicit al faptei comise (eroarea, în condiţiile
legii).
Apreciem că, într-adevăr, baza imputabilităţii o reprezintă responsabilitatea penală a
persoanei: în lipsa acesteia, sunt irelevante (de fapt, neîntemeiate juridic) exigibilitatea unei
conduite conforme cu normele juridice, precum şi reprezentarea subiectivă a caracterului
ilicit al faptei. Suntem însă de părere că, subsecvent verificării existenţei responsabilităţii,
interesează cu prioritate stabilirea exigibilităţii unei conduite conforme cu normele juridice
(penale), iar abia ulterior reţinerea existenţei unei corecte şi complete (corespunzătoare)
reprezentări subiective a caracterului ilicit al faptei comise. Aceasta, deoarece sunt lipsite
de interes reprezentările subiective (cu privire la caracterul ilicit al faptei comise) ale unei
persoane căreia nu i se poate pretinde (din punct de vedere juridic) să f i adoptat o conduită
conformă cu normele penale. Dacă o anumită conduită a unei persoane nu este exigibilă,
în contextul particular în care s-a manifestat, acest aspect se menţine în egală măsură şi
atunci când persoana a avut o reprezentare corectă şi deplină a caracterului ilicit al faptei
comise, dar şi atunci când această reprezentare a lipsit, pe caz concret121.*1 2
Acelaşi statut (explicaţie şi fundamentare) se reflecta, în mod corespunzător, şi asupra formelor improprii de
legitimă apărare şi stare de necesitate, astăzi prevăzute drept exces neimputabil.
[1] Fl. Streteanu , D. Nitu, op. cit., p. 411; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 115 ş.u.
[2] Este, astfel (în opinia noastră), irelevantă determinarea prealabilă a împrejurării că persoana constrânsă fizic
ori supusă unui eveniment fortuit a fost sau nu (şi) într-o eroare asupra ilicităţii activităţii desfăşurate sub imperiul
acestor cauze. De altfel, este de remarcat că această ordine (succesiune) pe care o avansăm reieşea (doar la nivelul
în ceea ce priveşte situarea cazului fortuit pe prima poziţie*111în rândul sub-grupei cauzelor
de neimputabilitate care exclud exigibilitatea unui comportament conform normelor juridice
penale, o întemeiem pe caracterul in rem al efectelo
împrejurarea că această cauză tinde a fi mai lesne de stabilit (obiectiv) decât cele privitoare
la constrângerea fizică sau morală ori la excesul neimputabil de legitimă apărare/stare de
necesitate (care impun o mai detaliată analiză subiectivă a incidenţei condiţiilor lor de
existenţă).
* * *
Dorim să evidenţiem împrejurarea că nici măcar una dintre clasificările astfel indicate nu
corespunde ordinii legale în care sunt reglementate, de lege lata, cauzele de neimputabilitate. De
altfel, nu reuşim să identificăm (cel puţin până la acest moment) un criteriu clar şi coerent
de sistematizare în temeiul căruia legiuitorul a recurs la succesiunea normativă a instituţiilor
prevăzute în cuprinsul Titlului II, Capitolul III din Partea generală a Codului penal...
Menţionăm că, în cele ce urmează (prin deosebire faţă de sistematizarea adoptată
în această materie de către doctrina majoritară, care respectă, de regulă, ordinea legală
expresă), vom trece la expunerea fiecărei cauze de neimputabilitate în parte, în ordinea
corespunzătoare ultimului criteriu de clasificare indicat anterior (în considerarea m otivelor-
logice, în aprecierea proprie - pe care le-am exprimat deja).
• Cauze care exclud responsabilitatea (în succesiunea: minoritatea făptuitorului;

iresponsabilitatea; intoxicaţia - în condiţiile legii)
§4. Minoritatea făptuitorului
4.1. Preliminarii
Prima dintre cauzele de neimputabilitate care exclude responsabilitatea (ca premisă a
imputabilităţii) este reprezentată de minoritatea făptuitorului. Potrivit dispoziţiei cuprinse în
art. 27 CP (cu această denumire marginală expresă: „Minoritatea făptuitorului"), se prevede:
„Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data
comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal". Prin urmare,
în cazul în care fapta incriminată (tipică) şi nejustificată este comisă de către un făptuitor
minor - nerăspunzător penal - , ea nu va constitui infracţiune, rămânând doar la stadiul de
faptă prevăzută de legea penală [soluţia reiese din coroborarea art. 27 CP cu dispoziţia din
art. 23 alin. (1) CP: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost
comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate"].
Trebuie eliminată orice n
zie tre starea de minoritate - cauză genera
fu
co
de neimputabilitate- şi starea de minoritate a infractorului-cauză de diferenţiere a răspunderii
penale a acestei categorii de persoane (minori răspunzători penal la data comiterii faptei
penale) în raport cu răspunderea penală a infractorilor majori. Deloc de neglijat nu sunt nici
sub-grupelor de clasificare) inclusiv din prima Expunere de motive elaborată în raport de Codul penal actual (de
proiectul acestuia), apreciind, prin urmare, că ea reflectă viziunea originară a legiuitorului penal contemporan.
111 Această cauză încheie, de lege lata, sediul materiei cauzelor de neimputabilitate, chiar dacă, iniţial, s-a
urmărit renunţarea completă la reglementarea sa, pe motiv că nu se justifică, din moment ce, pentru înlăturarea
existenţei infracţiunii, este suficientă imposibilitatea subiectivă de prevedere (proiectul iniţial al Codului penal nu
o prevedea, ea fiind reintrodusă pe parcursul procesului legislativ).
diferenţele terminologice (făptuitor, respectiv infractor) - reper pentru corecta delimitare a

naturii juridice. Pentru a se opera distincţia dintre cele două categorii ante-indicate, trebuie
observate dispoziţiile cuprinse în Titlul V („Minoritatea") din Partea generală a Codului penal,
în special prevederile art. 113 CP, spre care ne îndreptăm atenţia111.

Condiţiile stării de minoritate a făptuitorului - cauză de neimputabilitate - privesc:
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (care este, în plus, această
faptă să fie comisă de către un minor nerâspunzător penal la momentul săvârşirii sale.
a) O condiţie primară a oricărei cauze de excludere a infracţiunii (în egală măsură: cauză
justificativă ori cauză de neimputabilitate) este reprezentată de comiterea în concret a unei
fapte tipice sub aspect penal: o faptă prevăzută de legea penală (faptă incriminată). Totodată, un
aspect comun tuturor cauzelor de neimputabilitate este reprezentat de împrejurarea că această
faptă prevăzută de legea penală trebuie să f i fost deja apreciată ca fiind nejustificată (după
cum s-a mai punctat, examenul de antijuridicitate este prealabil celui de imputabilitate). Astfel,
dacă activitatea efectiv comisă (conduita concret adoptată) nu întruneşte aceste cerinţe (nu
este o faptă tipică sub aspect penal şi - în plus - antijuridică), nici nu se mai poate ridica
problema imputabilităţii sau neimputabilităţii sale în sarcina făptuitorului, ea neputând
constitui ab initio infracţiune121.
De pildă, dacă ceea ce a săvârşit minorul nerăspunzător penal reprezintă doar o
contravenţie (faptă prevăzută ca ilicit administrativ), nu se ridică deloc (sub aspect penal)
problema incidenţei unei cauze de neimputabilitate (din reglementarea art. 27 CP reiese
că nu este imputabilă = nu constituie infracţiune fapt de lege
de un minor nerăspunzător penal). De asemenea, dacă minorul nerăspunzător penal, fiind
atacat, reacţionează în condiţiile legitimei apărări (spre exemplu), săvârşind o faptă prevăzută
de legea penală, nu se ridică deloc (sub aspect penal) problema incidenţei unei cauze de
neimputabilitate, deoarece excluderea caracterului infracţional al faptei, într-o atare situaţie,
se datorează reţinerii cauzei justificative.
b) La data comiterii faptei prevăzute de legea penală (nejustificate), subiectul activ să

fie o persoană fizică ce nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Revenind la prevederile cuprinse în art. 113 CP (cu denumirea marginală: „Limitele
răspunderii penale"), se dispune: „(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde
penal. (2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte
că a săvârşit fapta cu discernământ. (3) Minorul care a împlinit 16 ani răspunde penal
potrivit legii".
Textul legal indicat reprezintă o constantă în reglementarea noastră penală prin raportare
la stadiul anterior (Codul penal din 1968)131, consacrând în rândul minorilor două categorii*2
111 Este de observat că, în articolul imediat următor - art. 114 CP (cu denumirea marginală „Consecinţele
răspunderii penale”) - , se prevede că faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă
între 14 şi 18 ani se ia (exclusiv) o măsură educativă (în condiţiile menţionate de textul legal). Astfel, ansamblul
reglementărilor respectivului titlu (art. 114-134 CP) are în vedere situaţia infractorului minor. Faţă de minorul
nerăspunzător penal care comite o simplă faptă prevăzută de legea penală (deci o faptă care nu constituie infracţiune)
sunt inoperante măsurile educative.
[2] Menţionăm că acest aspect va fi reluat, în mod standard, în analiza tuturor cauzelor generale de neimputabilitate,
reprezentând un veritabil fir roşu al condiţiilor de existenţă specifice fiecăreia dintre aceste instituţii,
m /\ se vedea art. 50 coroborat cu art. 99 CP anterior (de la 1968).
relevante pentru domeniul juridico-penal: minori nerăspunzători penal (persoane fizice

lipsite de capacitate penală activă), respectiv minori răspunzători penal (persoane fizice
care au capacitate penală activă).
în ceea ce priveşte minorii nerâspunzători penal, legea consacră două sub-categorii,
în funcţie (în principal) de vârsta avută la data comiterii unei fapte prevăzute de legea
penală. Astfel:
- minorii care nu au împlinit încă 14 ani (la momentul săvârşirii faptei incriminate) nu au
capacitate penală. în privinţa lor, legea instituie [potrivit art. 113 alin. (1) CP] o prezumţie
absolută (irefragabilă, iuris et de iure) de incapacitate penală, în considerarea criteriului
unic al vârstei111;
- minorii care au împlinit 14 ani, dar nu încă 16 ani (la momentul săvârşirii faptei
incriminate), ca regulă, nu au (nici ei) capacitate penală. în privinţa lor, legea instituie [potrivit
art. 113 alin. (2) CP] o prezumţie relativă (iuris tantum) de incapacitate penală, în considerarea
criteriului vârstei. Fiind relativă însă, această prezumţie poate fi răsturnată, proba contrarie
fiind stabilită de legiuitor în raport de conceptul de discernământ. Astfel, dacă se va dovedi
că, pe caz concret, un asemenea minor a manifestat discernământ la data comiterii faptei
tipice şi nejustificate, atunci prezumţia se va desfiinţa, fapta se va putea încadra juridic drept
infracţiune, iar acesta va dobândi calitatea de infractor minor, putând fi tras la răspundere
penală în mod specific (prin aplicarea unor măsuri educative, în condiţiile art. 114 ş.u. CP)[2).
Astfel, legiuitorul a prezumat incapacitatea penală a minorilor care, la data săvârşirii faptei,
fie nu au împlinit vârsta de 14 ani (prezumţie absolută de lipsă a discernământului şi - ca
atare - lipsă de răspundere penală), fie au vârsta cuprinsă între 14 ani şi 16 ani neîmpliniţi
(prezumţie relativă de lipsă a discernământului, deci o răspundere penală condiţionată de
stabilirea împrejurării că minorul a acţionat cu discernământ). Prin caracterul său relativ,
discernământul - „capacitatea psihică a unei persoane de a-şi da seama de caracterul şi
urmările faptei pe care o săvârşeşte şi de a-şi manifesta conştient voinţa în raport cu o faptă
determinată"131- este analizat ca o capacitate penală mărginită la o speţă concretă, dovada
căzând în sarcina organelor judiciare penale. Potrivit art. 184 CPP, se stabileşte necesitatea *1 2
111Accentuăm asupra următorului aspect: deşi, de regulă, în domeniul dreptului, cele mai multe reguli cunosc
şi excepţii, trebuie reţinut că, în materia avută aici în vedere (lipsa de responsabilitate penală a minorilor cu
vârsta sub 14 ani la momentul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală), ne aflăm în prezenţa unei reguli
absolute, lipsită de orice excepţie. Oricât de gravă ar fi fapta tipică săvârşită de un asemenea subiect activ, orice
fel de consecinţe grave ar avea ea, oricum s-ar prezenta starea psihică a minorului respectiv în concret, legea
prezumă, la modul absolut şi fără putinţă de răsturnare a acestei prezumţii, că, din punct de vedere penal, acesta
nu a avut discernământ (reprezentarea deplină, conştientă a faptelor comise, a urmărilor acestora şi posibilitatea
completă de auto-control). Este de menţionat că, deşi la momentul elaborării proiectului Codului penal actual s-a
urmărit reducerea vârstei minime de la care să poată fi angajată răspunderea penală a unei persoane fizice, de la
14 la 13 ani, acest demers nu s-a concretizat (după cum se poate observa), limita inferioară a capacităţii penale
rămânând fixată tot la 14 ani.
121 Este de menţionat că uneori, în raport de discernământ, se ridică problema calificării drept prezent sau
absent a unui discernământ identificat a fi unul limitat (potrivit treptelor pe care le poate prezenta discernământul,
acesta poate fi: integru, limitat/mult diminuat, abolit). Opinia unanimă este aceea că, afirmându-se existenţa
unui discernământ limitat, se reţine existenţa discernământului, aşadar, în raport de situaţia minorului între 14
şi 16 ani la data comiterii faptei incriminate, statutul acestuia de infractor fapta comisă reprezentând
infracţiune. Aspectul legat de caracterul limitat al discernământului urmează a putea fi avut în vedere în procesul de
individualizare a sancţiunii penale (măsură educativă) care se va stabili/aplica. în acest sens: V. Pasca , în G. A ntoniu ,
T. Toader (coord .), op. cit, voi. I, p. 259.
131G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., p. 277; V. Dongoroz, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, 1939, p. 407.
dispunerii unei expertize medico-legole psihiatrice în cazul faptelor tipice comise de minori
cu vârsta între 14 şi 16 ani[1].
Este de remarcat că, în ceea ce priveşte minorii care sunt, în mod cert, răspunzători
penal - aceia care au deja împlinită vârsta de 16 ani la data comiterii faptei incriminate - ,
legea instituie, de asemenea, o prezumţie, potrivit art. 113 alin. (3) CP. Aceasta este însă o
prezumţie de capacitate penală, apreciată pe drept cuvânt ca o prezumţie relativă. Astfel,
prezumţia în cauză se poate răsturna ca efect al excluderii responsabilităţii unei asemenea
persoane pe un temei distinct, prin reţinerea cauzei de neimputabilitate a iresponsabilităţii
(ori a intoxicaţiei complete şi fortuite).
în concluzie, este de reţinut că din prevederile art. 113 CP reies două categorii de minori
(în accepţia legii penale):
- minorii lipsiţi de capacitate penală (anume: cei care sunt întotdeauna nerăspunzători
penal - minorii cu vârsta sub 14 ani la data săvârşirii faptei tipice; cei care sunt, ca regulă,
nerăspunzători penal, bucurându-se de prezumţia relativă de lipsă a discernământului -
minorii cu vârsta între 14 ani împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi la momentul comiterii faptei
incriminate). Practic, în raport de această categorie de minori (identificată fie exclusiv, fie
în principal în funcţie de criteriul vârstei biologice şi - î n su b sid iar-d e gradul de dezvoltare
psihică efectivă de la momentul comiterii faptei), legiuitorul penal prezumă că dezvoltarea
psiho-fizică atinsă este insuficientă pentru a permite o reală şi concretă înţelegere a propriilor
fapte şi a consecinţelor acestora, precum şi o eficientă posibilitate de autocontrol în privinţa
trecerii sau nu la executarea lor;
- minorii care aucapacitate penală (anume: cei care sunt, ca regulă, răspunzători penal-
minorii cu vârsta peste 16 ani la data comiterii faptei tipice; cei care sunt, prin excepţie,
răspunzători penal - minorii cu vârsta între 14 ani împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi la data
săvârşirii faptei, cărora li s-a probat, în concret, existenţa discernământului prin raportare
la momentul respectiv).
Acestor categorii de minori le sunt ataşate trei prezumţii juridico-penale (legale)l2]:
-prezum ţia absolută de incapacitate penală (minorii întotdeauna nerăspunzători penal:
cei cu vârsta sub 14 ani la momentul săvârşirii faptei);
-prezum ţia relativă de incapacitate penală (minorii ca regulă nerăspunzători penal - şi
doar prin excepţie răspunzători penal: cei cu vârsta între 14 ani împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi
la momentul săvârşirii faptei);
- prezumţia relativă de capacitate penală (minorii ca regulă răspunzători penal: cei cu
vârsta peste 16 ani împliniţi - 16-18 ani - la momentul săvârşirii faptei).
Neîndeplinirea, de către minor, a condiţiilor legale pentru a răspunde penal interesează

în raport de momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. Probleme se ridică, în1 2
[1) Este de menţionat că, deşi în problema stabilirii existenţei sau inexistenţei discernământului unui minor cu
vârsta între 14 şi 16 ani la data comiterii faptei prevăzute de legea penală expertiza medico-legală obligatorie are
o pondere practică deosebită, totuşi (cel puţin formal), decizia finală asupra acestei chestiuni aparţine organului
judiciar (iar nu medicului), fiind luat în considerare întregul probatoriu administrat în cauză, ţinându-se cont şi
de o serie de alte aspecte care privesc persoana minorului şi contextul în care s-a comis fapta în cauză (în acest
sens, a se vedea, mutatis mutandis, pct. 1.2 din Decizia de îndrumare nr. 9/1972 a Plenului Tribunalului Suprem).
121Astfel, în considerarea textului legal din art. 113 CP şi a prezumţiilor pe care le creează acesta, potrivit unei
opţiuni de sistematizare a materiei, unii autori din doctrină apreciază că legea penală distinge trei categorii (iar nu
două) de minori: minori care nu răspund penal; minori care răspund penal condiţionat; minori care nu răspund
penal. în acest sens: V. Pasca, în G. A ntoniu, T. Toader (coord.), cit., voi. I, p. 257. A se vedea şi I. Nedelcu, în
G. Bodoroncea ş.A., op. cit., p. 94 (distingându-seîntre: stare de neimputabilitate absolută; stare de neimputabilitate
condiţionată; stare de imputabilitate prezumată).
această privinţă, încazul infracţiunilor de durată (cu durată de consumare

continue, continuate, de obicei, progresive.
„în cazul în care minorul a săvârşit, în timpul cât nu răspundea penal, o parte din actele
succesive componente ale unei infracţiuni continue ori continuate sau ale unei infracţiuni
de obicei, pe care le repetă în perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii, va fi
tras la răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în această ultimă
perioadă. în cazul în care a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o faptă prevăzută
de legea penală cu urmări progresive realizate în perioada în care a devenit răspunzător, el
nu va fi tras la răspundere penală"111.
Aşadar, în rândul acestor tipuri de infracţiuni, trebuie operată o distincţie între (pe de
o parte) infracţiunile continue, cele continuate şi cele de obicei, respectiv (pe de altă parte)
infracţiunile progresive. în raport de cele dintâi, interesează vârsta subiectului activ la data
momentului final, al epuizării activităţii tipice. în privinţa celei din urmă însă, se ţine cont de
vârsta acestuia la momentul consumării (când s-a produs rezultatul iniţial, mai puţin grav),
încadrarea juridică urmând a avea loc, totuşi, în baza rezultatului mai grav produs în final.
în ceea ce priveşte situaţia minorului implicat în comiterea unei activităţi de tip continuu,
continuat şi de obicei, se pot deosebi mai multe ipoteze. Cu titlu de exemplu:
- dacă un minor nerăspunzător penal (de pildă, în vârstă de 13 ani şi 6 luni) începe să
comită o astfel de activitate incriminată (spre exemplu, comite un furt în formă continuată,
sustrăgând, din acelaşi loc, la intervale de timp diferite, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale),
desfăşurând-o până după împlinirea vârstei de 14 ani (ajungând în segmentul de vârstă
14-16 ani), atunci, ca regulă, nu va răspunde penal, însă, prin excepţie, dacă i se probează
discernământul, pe caz concret, urmează a fi apreciat drept infractor minor. în acest din
urmă caz, răspunderea sa penală se va angaja numai în raport de activitatea infracţională
desfăşurată, în prezenţa discernământului dovedit, după împlinirea vârstei de 14 ani*121;
- dacă un minor răspunzător penal (de pildă, în vârstă de 15 ani, cu discernământ probat)
începe să comită o astfel de activitate incriminată (spre exemplu, comite un furt în formă
continuată, sustrăgând, din acelaşi loc, la intervale de timp diferite, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale), desfăşurând-o până după împlinirea vârstei de 16 ani (ajungând în segmentul
de vârstă 16-18 ani), atunci, ca regulă, va răspunde penal. în acest caz, răspunderea sa penală
se va angaja în raport de întreaga activitate infracţională desfăşurată;
- dacă un minor răspunzător penal (de pildă, în vârstă de 17 ani) începe să comită o astfel
de activitate incriminată (spre exemplu, comite un furt în formă continuată, sustrăgând, din
acelaşi loc, la intervale de timp diferite, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale), desfăşurând-o
până după împlinirea vârstei de 18 ani (ajungând în segmentul de vârstă corespunzător
infractorilor majori), atunci, ca regulă, va răspunde penal pentru activitatea infracţională
desfăşurată, în calitate de infractor major. La stabilirea (individualizarea) pedepsei urmează
a se putea ţine cont însă de împrejurarea că o parte din infracţiunea comisă a avut loc în
segmentul corespunzător perioadei în care a fost minor (răspunzător penal).
111Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 9/1972, cu privire la unele probleme referitoare la
soluţionarea cauzelor cu minori (pct. 1.1), în L. Lefterache, I. Nedelcu, F. Vasile,
unificarea practicii judiciare (1969-2008), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 91 ş.u. Apreciem că aspectele
astfel stabilite prin decizia indicată sunt de actualitate, menţinându-şi valabilitatea şi de lege lata. A se vedea şi
Decizia nr. 1/1987 a Plenului Tribunalului Suprem.
121 De precizat, în această ipoteză, că, după cum discernământul i se probează, după împlinirea vârstei de 14
ani, doar în raport de un act ori de mai multe, răspunderea sa penală se va putea angaja pentru o infracţiune
simplă sau, dimpotrivă, pentru una continuată.
în ceea ce priveşte situaţia minorului implicat în comiterea unei activităţi de tip progresiv,
se pot deosebi mai multe ipoteze. Cu titlu de e
- dacă un minor nerăspunzător penal (de pildă, în vârstă de 13 ani şi 6 luni) săvârşeşte
o astfel de activitate incriminată (spre exemplu, o lovire cauzatoare de moarte manifestată,
pe caz concret, ca infracţiune progresivă), acţionează (prin îmbrâncirea victimei) anterior
împlinirii vârstei de 14 ani, iar rezultatul final mai grav (decesul victimei) se înregistrează
după ce făptuitorul a împlinit 14 ani (ajungând în segmentul de vârstă 14-16 ani), atunci,
fără excepţie, subiectul activ nu va răspunde penal;
- dacă un minor în vârstă de 15 ani săvârşeşte o astfel de activitate incriminată (spre
exemplu, o lovire cauzatoare de moarte manifestată, pe caz concret, ca infracţiune progresivă),
acţionează (prin îmbrâncirea victimei) anteriorîmplinirii vârstei de 16 ani, iar rezultatul final
mai grav (decesul victimei) se înregistrează după ce făptuitorul a împlinit 16 ani (ajungând în
segmentul de vârstă 16-18 ani), atunci, ca regulă, subiectul activ nu va răspunde penal, însă,
prin excepţie, dacă i se probează discernământul, pe caz concret, în raport de momentul
acţiunii, urmează a fi apreciat drept infractor minor şi tras la răspundere penală pentru
infracţiunea săvârşită;
- dacă un minor răspunzător penal (de pildă, în vârstă de 17 ani) săvârşeşte o astfel de
activitate incriminată (spre exemplu, o lovire cauzatoare de moarte manifestată, pe caz
concret, ca infracţiune progresivă), acţionează (prin îmbrâncirea victimei) anteriorîmplinirii
vârstei de 18 ani, iar rezultatul final mai grav (decesul victimei) se înregistrează după ce
făptuitorul a împlinit 18 ani (ajungând în segmentul de vârstă corespunzător infractorilor
majori), atunci, fără excepţie, subiectul activ va răspunde penal, însă numai în calitate de
infractor minor (iar nu de infractor major).
Soluţiile astfel prefigurate (precum şi cele ale altor situaţii posibile în afara celor
exemplificate) decurg din prevederile art. 154 alin. (2) teza a ll-a şi alin. (3) CP (din reflectarea -
indirectă - a dispoziţiilor în cauză asupra problemei datei la care se apreciază a fi săvârşită o
infracţiune continuă/continuată/de obicei sau progresivă, inclusiv sub aspectul răspunderii
penale a minorului).
Făptuitorul minor, care beneficiază de efectele cauzei de neimputabilitate reglementate de

art. 27 CP, poate comite singur fapta prevăzută de legea penală ori alături de alte persoane. în
acest din urmă caz (situaţia participaţiei penale), el poate fi executantul faptei (cel care o
comite în mod nemijlocit) ori unul dintre aceştia, aşadar, după caz, autor sau coautor. în
această situaţie, cauza de neimputabilitate fiind personală, efectul ei nu va radia asupra
celorlalte persoane activ implicate în săvârşirea faptei, de ea beneficiind doar făptuitorul
minor. în măsura în care participanţii sunt persoane care au capacitate penală, în raport de
ele fapta se va putea califica drept infracţiune, aceştia urmând a răspunde penal (forma de
participaţie emergentă va fi, după cum se va vedea, o participaţie improprie, în varianta
intenţie - lipsă de vinovăţie).
Dacă minorul nerăspunzător penal are o contribuţie secundară la comiterea faptei
(determină sau înlesneşte/ajută la săvârşirea acesteia), el nu poate fi apreciat drept instigator
sau complice, aşadar, infractor (participant), în schimb, cel determinat/ajutat poate fi tras
la răspundere penală.
De menţionat că, în măsura în care în comiterea unei infracţiuni de către un major este
implicat şi un minor (fie acesta nerăspunzător penal sau răspunzător penal, indiferent de
poziţia de pe care contribuie la săvârşirea faptei), majorului urmează a i se agrava răspunderea

penală [legea prevede, drept circumstanţă generală de agravare, „săvârşirea unei infracţiuni
de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor" - art. 77
lit. d) CP].
4.3. Consecinţele reţinerii minorităţii făptuitorului

Ca efect al reţinerii incidenţei cauzei de neimputabilitate a minorităţii făptuitorului,
comisă de către acesta, deşi tipică (sub aspect penal) şi nejustificată, nu se poate aprecia
drept infracţiune. Prin urmare, nu poate genera răspundere penală, aşadar, nici stabilirea
şi aplicarea sancţiunilor penale (care, în cazul în care minorul ar fi fost răspunzător penal,
constau în măsuri educative). în schimb, spre deosebire de ipoteza excluderii caracterului
infracţional al faptei în temeiul unei cauze justificative (după cum s-a mai arătat), în baza
art. 107 alin. (2) CP, nu este exclusă posibilitatea luării unor măsuri de siguranţăll]. Astfel,
inclusiv faţă de un minor nerăspunzător penal, care a comis o faptă prevăzută de legea
penală, nejustificată, se poate dispune o asemenea sancţiune de drept penal, dacă organul
judiciar apreciază că luarea ei este necesară pentru prevenirea (pe viitor a) comiterii, de
către acea persoană, de noi fapte incriminate şi - desigur - dacă se întruneşte temeiul
dispunerii sale (existenţa unei anumite stări de pericol puse în evidenţă de către acel minor
prin comiterea faptei tipice)121.
Consecinţe ale comiterii de către un minor nerăspunzător penal a unei fapte prevăzute
de legea penală se pot identifica însă prin norme juridice extrapenale. Astfel, potrivit Legii
nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, se statuează
[în Capitolul V - „Protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală (sic!) şi nu răspunde
penal"] că faţă de un minor nerăspunzător penal care a comis o faptă prevăzută de legea
penală (!!!) se pot lua, în condiţiile legii, unele măsuri de protecţie specială, anume (după
caz): supravegherea specializată ori plasamentul [art. 84 raportat la art. 59 lit. a), c) din lege].
De asemenea, sub aspectul răspunderii civile, prezumţia de lipsă a discernământului
minorului cu vârsta sub 14 ani este doar relativă, astfel încât, în ipoteza răsturnării sale (prin
proba existenţei discernământului la momentul comiterii faptei), minorul poate fi supus
răspunderii civile personale (în nume propriu) pentru prejudiciul cauzat prin activitatea
comisă, iar cu privire la persoanele care au împlinit 14 ani există o prezumţie civilă (relativă)
de responsabilitate (separat de existenţa răspunderii civile specifice, pentru fapta altuia,
precum răspunderea părinţilor pentru faptele comise de copii lor minori)131.
4.4. Probleme speciale în materia stării de minoritate - abordare selectivă

După cum am mai arătat şi cu o altă ocazie*141, considerăm că o potenţială problemă se
poate ridica în ceea ce priveşte modalitatea în care se va efectua calculul vârstei subiectului
activ al faptei tipice şi nejustificate comise, pentru a se determina dacă acesta a fost minor
sau major, respectiv dacă a fost minor nerăspunzător penal ori minor răspunzător penal la
111în acest sens, a se vedea: Fl. Streteanu , D. Niţu, cit., p. 415; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 125;
I. Nedelcu , în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 94.
[21 De pildă, faţă de un minor nerăspunzător penal care ucide, prin împuşcare (cu o armă găsită), un coleg de
joacă se va dispune măsura de siguranţă a confiscării speciale a armei respective.
131A se vedea prevederile cuprinse în art. 1366 şi art. 1372 C. civ.
141 M.l. Michinici, M. Dunea, în T. Toader (coord.), op. cit, p. 326.
data comiterii faptei. Importanţa practică a chestiunii în discuţie este covârşitoare, în funcţie
de sistemul ales putându-se ajunge la aprecierea faptei comise drept infracţiune sau simplă
faptă prevăzută de legea penală (deci la angajarea sau neangajarea răspunderii penale a unei
persoane) ori la tragerea la răspundere penală a persoanei în cauză în calitate de infractor
minor (aplicarea de măsuri educative) sau de infractor major (pedepsirea acestuia).
în cuprinsul Codului penal poate fi identificată dispoziţia inserată în art. 186 referitoare la
modul specificîn care se realizează (în această ramură autonomă de drept!) calculul timpului.
Conform prevederii din alin. (1) al textului indicat, se statuează că „La calcularea timpului ziua
se socoteşte de 24 de ore, săptămâna de 7 zile, iar anul de 12 luni. Luna şi anul se socotesc
împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă".
în lipsa unor prevederi exprese din care să decurgă faptul că dispoziţiile în cauză nu se
aplică şi în cazul calculării vârstei persoanei care comite fapta incriminată, apreciem (în
baza regulii generale de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus)
că textul este incident şi în materia minorităţii. Astfel, în ceea ce priveşte calculul pe luni
sau pe ani, raportat la instituţia minorităţii, se poate aprecia că dispoziţia este cea mai
nefavorabilă posibil (permiţând considerarea cât mai rapidă a termenului/vârstei în cauză
ca fiind împlinit/ă). Din moment ce legea penală nu face nicio precizare în temeiul căreia
s-ar putea aprecia că este posibilă modificarea tipului de sistem de calcul al termenelor, din
perspectivă substanţial penală, după cum împlinirea acestora ar atrage efecte favorabile
sau nefavorabile asupra persoanei destinatarului legii penale, reiese că maniera de calcul
indicată se va menţine nealterată în toate ipotezele, indiferent de felul în care se va repercuta
asupra celor astfel afectaţi.
Problema pe care o semnalăm poate decurge, în special, dintr-o posibilă incongruenţă
între sistemul de calcul al vârstei pe terenul unor ramuri de drept diferite, astfel încât data
atingerii vârstei majoratului (de pildă) să nu corespundă, în mod exact, în dreptul penal şi
în dreptul civil (sau administrativ)111. Chiar dacă diferenţele ar fi minore (o zi, în principiu),
implicaţiile concrete (după cum am indicat deja) pot fi dintre cele mai însemnate. Considerăm
că subiectul se impune spre reflecţie legiuitorului (în general), în special legiuitorului penal
(dar nu numai).
Totodată, reiterăm şi aprecierea potrivit căreia, în tăcerea legii, credem că vor continua
să se ridice unele probleme referitoare la determinarea vârstei, dat fiind sistemul relativ
(convenţional) şi, prin u rm are- uneori-, diferit după care se ţine evidenţa trecerii timpului
în părţi deosebite ale lumii. Acest aspect trebuie corelat, în zilele noastre, şi cu afirmarea
fără precedent a dreptului la liberă circulaţie, cu numărul sporit de persoane care reuşesc să
îl exercite efectiv, prin deplasări peste graniţe. Astfel, diferenţele de fus orar (puse în relaţie
cu deplasarea/situarea în spaţiu a persoanelor) pot ajunge să ridice probleme delicate în
raport de dispoziţiile potrivit cărora se stabileşte calculul timpului şi - implicit - în funcţie de
111 Astfel, luăm spre referinţă următorul exemplu: avem în vedere o persoană născută în data de 2 ianuarie
a anului 2000. în mod obişnuit (în raportările curente, cotidiene, precum şi - foarte probabil - pe terenul altor
ramuri de drept), se va aprecia că această persoană împlineşte vârsta de 14 ani la data de 2 ianuarie 2014, respectiv
vârsta de 16 ani pe 2 ianuarie 2016, iar 18 ani (majoratul) la data de 2 ianuarie 2018. în schimb, raportându-ne
la dispoziţiile indicate ale art. 186 alin. (1) CP, ar rezulta că, din perspectiva dreptului penal, aceeaşi persoană
este considerată a fi împlinit vârsta de 14 ani pe 1 ianuarie 2014, respectiv vârsta de 16 ani la data de 1 ianuarie
2016, iar 18 ani (majoratul) la data de 1 ianuarie 2018. Este de menţionat că o dată calendaristică este apreciată
ca întrunită încă de la momentul său de debut. Prin urmare, raportându-ne iarăşi la exemplul anterior, decurge că
persoana în cauză poate fi apreciată, din punct de vedere penal, a avea 14, respectiv 16 şi 18 ani de la ora 00:01,
în noaptea dinspre 31 decembrie spre 1 ianuarie a anului (după caz) 2014, 2016, respectiv 2018!
care se determină vârsta unei persoane la un anumit moment dat111. Caracterul interesant
al controverselor care au aptitudinea a se contura în asemenea situaţii şi potenţialul practic
relativ redus de apariţie a unor asemenea cauze nu credem că reprezintă un motiv suficient
pentru ca legiuitorul să îşi permită „luxul" de a nu oferi o soluţie expresă indiscutabilă şi lipsită
de posibilitatea unor interpretări neunitare, căci repercusiunile juridice legate de soluţiile
variate care pot fi argumentate în această problemă sunt considerabile. Drept urmare, ne
permitem să semnalăm (din nou) chestiunea în cauză şi să sperăm că legiuitorul o va avea
în vedere, de lege ferenda.
§5. Iresponsabilitatea
5.1. Preliminarii
Cea de-a doua cauză de neimputabilitate care exclude responsabilitatea (ca premisă a
imputabilităţii) este reprezentată de iresponsabilitate (instituţie care se regăsea şi în reglemen
tarea anterioară - art. 48 CP 1968). Potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 28 CP (cu această
denumire marginală expresă: „Iresponsabilitatea"), se prevede: „Nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu
putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din
cauza unei boli psihice, fie din alte cauze". Prin urmare, în cazul în care fapta incriminată (tipică)
şi nejustificată este comisă de către un făptuitor iresponsabil, ea nu va constitui infracţiune,
rămânând doar la stadiul de faptă prevăzută de legea penală [soluţia reiese din coroborarea
art. 28 CP cu dispoziţia din art. 23 alin. (1) CP: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală, dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate"].
Trebuie eliminată orice confuzie (în materia dreptului penal) între sintagma lipsă de
responsabilitate şi starea de iresponsabilitate. Astfel, conceptul dintâi este mai larg şi îl
include şi pe cel de-al doilea, din moment ce există şi alte cazuri în care o persoană fizică
poate fi lipsită de responsabilitate (spre exemplu, situaţia făptuitorului m in o r-a minorului
nerăspunzător penal), distincte de cazurile denumite expres de către legiuitorul penal a fi situaţii
de iresponsabilitate (subsumate exclusiv reglementării din art. 28 CP). Prin urmare, putem
afirma că, în timp ce un iresponsabil este, întotdeauna, o persoană lipsită de responsabilitate,
[11Spre exemplu, ne întrebăm potrivit cărui fus orar se va aprecia împlinit momentul atingerii vârstei de 14 ani
(de pildă) de către un cetăţean român care, aniversându-şi ziua de naştere în străinătate, comite în respectivul loc
o faptă incriminată în România, în condiţiile în care, potrivit orei de la locul săvârşirii faptei, era trecut de miezul
nopţii (aşadar, de ora cu începere de la care se poate aprecia că a atins vârsta minimă a responsabilităţii penale),
dar, conform orei României (aflată pe un fus orar distinct în raport de spaţiul respectiv), nu fusese încă atins acest
moment, cel în cauză putând fi încă apreciat a fi minor (la modul absolut) nerăspunzător penal? Deşi înclinăm a
propune, pentru o atare situaţie, un răspuns în favoarea făptuitorului (determinarea vârstei în considerarea fusului
orar naţional), ne întrebăm dacă nu s-ar putea susţine, cu pertinenţă, şi opinia contrară... Totodată, este de meditat
dacă răspunsul ar mai trebui/putea să rămână acelaşi atunci când am modifica anumite elemente (esenţiale) ale
situaţiei de fapt (spre exemplu, dacă - în pofida cetăţeniei române - persoana în cauză domiciliază stabil de mai
mulţi ani pe teritoriul în care a şi comis respectiva faptă incriminată de legea română). Cum s-ar putea rezolva,
oare, situaţia inversă (în care, potrivit orei României, s-a făcut trecerea într-o nouă dată calendaristică, dar acest
lucru nu s-a petrecut încă pe teritoriul unde se află şi comite fapta persoana în cauză)? Ar trebui să menţinem
soluţia anterior atinsă sau să modificăm sistemul, pentru a obţine de fiecare dată soluţia mai profitabilă pentru
făptuitor (şi în baza cărei reguli de drept s-ar impune un atare procedeu)?... în acest sens, a se vedea şi C. Duvac,
în G. Antoniu, T. Toader (coord.), A l. Boroi, V. Brutarii, B.N. Bulai, C. Bulai, Şt. Daneş, C. Duvac, M.K. Guiu,
I. Ifrim, C. Mitrache, Cr. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima, V. Teodorescu, I. Vasiu, A. Vlăşceanu, Explicaţiile
noului Cod penal. Voi. II. Articolele 53-187, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 586.
reciproca nu este mereu valabilă: nuorice persoană lipsită de resp

(neapărat) un iresponsabili
De principiu, distincţia se fundamentează pe faptul că, în timp ce lipsa de responsabilitate
decurgând din minoritatea făptuitorului constituie o situaţie firească, consecinţă a unei
insuficiente (dar normale) dezvoltări psiho-fizice a persoanei, în considerarea vârstei fragede
pe care o are, de regulă (dar nu exclusiv), iresponsabilitatea presupune o stare de anormalitate
care caracterizează o anumită persoană, împiedicând-o să manifeste un factor intelectiv
sau/şi volitiv neperturbat111.
în doctrină se precizează că, dintre metodele posibile de determ inare a stării de
iresponsabilitate, (şi) legiuitorul nostru penal actual a optat pentru sistemul mixt. „Metoda
mixtă este folosită şi de legiuitorul român care, în art. 28 CP, descrie atât tulburările psihice
care trebuie să se constate la făptuitor în momentul săvârşirii faptei (boală psihică sau alte
cauze), cât şi consecinţele acestora asupra intelectului şi voinţei subiectului, în sensul ca
acesta să nu-şi fi putut da seama de acţiunile sau inacţiunile sale (aspect intelectiv) ori să
nu fi putut fi stăpân pe ele (aspect volitiv)"121.

Condiţiile iresponsabilităţii- cauză de neimputabilitate - privesc: săvârşirea unei
prevăzute de legea penală (care este, în plus, nejustificată); această faptă să fie comisă de
către o persoană iresponsabilă penal la momentul săvârşirii sale.
cum s-a punctat deja, examenul de antijuridicitate este prealabil celui de imputabilitate). Astfel,
constitui ab initio infracţiune.
De pildă, dacă ceea ce a săvârşit iresponsabilul reprezintă doar o contravenţie (faptă
prevăzută ca ilicit administrativ), nu se ridică deloc (sub aspect penal) problema incidenţei
unei cauze de neimputabilitate (din reglementarea art. 28 CP reiese că nu este imputabilă = nu
constituie Infracţiune fapta prevăzutăde legea penală săvârşită de persoana iresponsabilă). D
asemenea, dacă iresponsabilul, fiind atacat, reacţionează în condiţiile legitimei apărări (spre
exemplu), săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, nu se ridică deloc (sub aspect penal)
problema incidenţei unei cauze de neimputabilitate, deoarece excluderea caracterului
infracţional al faptei, într-o atare situaţie, se datorează reţinerii cauzei justificative*131.
1111. PASCU,în I. PASCU Ş.A., op.cit., p. 206, 207; T. DlM A, op. cit., p. 227.
P1 V. Pasca, În G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. I, p. 266. în acelaşi sens, I. Pascu, în I. Pascu ş .a .,
op. cit., p. 205; I. Nedelcu, în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 95; Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 416. Metodele
existente, în general, sunt: cea biologică; cea psihologică; cea mixtă (biologico-psihologică/biologico-normativă/
psihologico-normativă).
131A se vedea, în acest sens, şi: Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 361; M. Udroiu, Drept penal, op. cit., p. 100,
127. în sens contrar (opinie pe care nu o putem susţine, în raport de reglementarea de lege lata), a se vedea
V. Paşca, op. cit. (2014), p. 204.
b)Fapta tipică şi nejustificată comisă să fie săvârşită de către o persoană iresponsabilă

la data săvârşirii sale.
Pornind de la textul legal, pentru a identifica situaţiile în prezenţa cărora legiuitorul
apreciază o persoană fizică drept iresponsabilă, este de observat că în art. 28 CP se distinge
între un caz în care este afectat factorul intelectiv (persoana nu putea să îşi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale), respectiv un caz în care este afectat factorul volitiv (persoana
nu putea să îşi controleze acţiunile sau inacţiunile).
în ceea ce priveşte prima ipoteză, de raportare la imposibilitatea de conştientizare
a acţiunilor sau inacţiunilor săvârşite, aceasta vizează cazurile de iresponsabilitate care
afectează capacitatea intelectivă,de reprezentare (de înţelegere) a unei p
că formularea legală concisă trebuie înţeleasă atât în sensul imposibilităţii de prevedere a
semnificaţiei şi implicaţiilor elementului material (actului de executare), cât şi a I imposibilităţii
conştientizării urmării imediate (la care va conduce respectiva conduită), al incapacităţii de
prevedere a caracterului şi implicaţiilor acestei urmări. Astfel, s-ar putea constata că, uneori,
deşi iresponsabilul a avut semnificaţia actului săvârşit, în sine, totuşi, nu a realizat implicaţiile
concrete ale acestuia, urmarea imediată (rezultatul) ce se va produce sau caracterul său
ireversibil111.
în mod similar, apreciem că lipsa de înţelegere se poate raporta şi la legătura de cauzalitate
dintre acţiunea sau inacţiunea comisă şi urmarea imediată. în oricare dintre aceste ipoteze,
în măsura în care se stabileşte că procesul intelectivă fost afectat în mod determinant (de o
manieră esenţială), trebuie admisă inexistenţa unei premise viabile care să funcţioneze ca
suport pentru procesele psihice specifice vinovăţiei penale. Prin urmare, calificarea faptei
săvârşite drept infracţiune va fi exclusă (aceasta nefiind imputabilă).
Referitor la cea de-o doua ipoteză, de raportare la imposibilitatea de controlare a acţiunilor
sau inacţiunilor, aceasta vizează cazurile de iresponsabilitate care afectează capacitatea volitivă,
de liberă determinare a propriilor acte (de auto-control). în această variantă, iresponsabilitatea
poate fi reţinută, chiar dacă există factorul intelectiv, căci făptuitorul este lipsit de factorul
volitiv subsecvent, nefiind capabil să îşi controleze acţiunile sau inacţiunile (ipoteză în
raport de care, în mod corect, referirea legală este restrânsă doar la aspectul elementului
material). Este vorba despre unele situaţii de inhibiţie irezistibilă (precum stări catatonice,
indiferentism absolut ş.a.) ori, dimpotrivă, despre impulsuri irezistibile de a acţiona într-un
anumit fel (precum acte reflexe, ticuri mecanice, sindromul/tulburarea Tourette etc.), desigur,
în măsura în care se ajunge, astfel, la comiterea unor fapte incriminate.
Bineînţeles (chiar dacă norma nu mai prevede expres acest aspect), cele două ipoteze
(cauze care afectează factorul intelectiv, respectiv factorul volitiv) pot şi (afortiori) coexista
pe caz concret: persoana poate să nu îşi reprezinte nici sensul/finalitatea actelor comise
şi, totodată, să nu posede aptitudinea de a le controla/dirija deliberat. Este însă (necesară
şi) suficientă, pentru reţinerea stării de iresponsabilitate, (chiar şi) simpla constatare
singulară a oricăreia dintre aceste două situaţii, cu menţiunea că persoanei trebuie să îi fie
complet afectat discernământul. Afectarea parţială a discernământului (aşadar, existenţa
111De pildă: o persoană suferind de o afecţiune psihică îşi poate reprezenta, uneori, faptul că îndreaptă o armă
de foc încărcată înspre o persoană şi că, apăsând pe trăgaci, va declanşa mecanismul de tragere; ori poate înţelege
uneori că actul de înjunghiere pe care îl comite este un act de ucidere. Totuşi, acea persoană este posibil să nu
înţeleagă faptul că persoana înspre care trage va deceda în urma faptei, spre exemplu, deoarece corelează actul
descărcării focului de armă doar cu acţiunea constantă a unei terţ, îndelung observat, care speria astfel păsările de
pe un ogor (apreciind - ca atare - că descărcarea focului de armă va produce doar spaima persoanei vizate, care
va fugi, iar nu moartea acesteia) sau, în al doilea caz, este posibil să nu existe în reprezentarea iresponsabilului în
cauză perceperea caracterului ireversibil al morţii victimei, considerând că aceasta îşi va reveni ulterior, exact ca
un actor „înjunghiat" pe scenă, într-o piesă de teatru a cărei reconstituire o încearcă iresponsabilul.
unui discernământ diminuat) nu va produce efectul de excludere a infracţiunii, ci, eventual,

doar o luare corespunzătoare în considerare, în sens atenuant, în cadrul operaţiunii de
individualizare judiciară a sancţiunii penale.
De menţionat că principalul mijloc de stabilire a stării de iresponsabilitate îl reprezintă
efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice. Potrivit art. 184 CPP, se stabileşte
necesitatea dispunerii unei asemenea expertize atunci când „organul de urmărire penală
sau instanţa are o îndoială asupra discernământului suspectului sau inculpatului în momentul
săvârşirii infracţiunii (sic! -s.n
)ce face obiectul acuzaţiei"111.
în ceea ce priveşte cauza stării de iresponsabilitatel2], aceasta poate fi reprezentată fie de

o boală psihică (adeseori), fie de o altă cauză (de natură organică). Sunt avute în vedere, de
regulă, stările anormale, afecţiunile (precum epilepsia). Reţinem însă că poate fi vorba chiar
şi despre stări fiziologice fireşti (precum somnul) ori despre unele evenimente situate la limita
normalităţii (manifestări - punctuale sau episodice - care nu caracterizează starea firească
a organismului, dar nu trec nici în categoria anormalului, a patologicului; spre exemplu:
leşinul, vărsăturile, febra ş.a.). în măsura în care, din pricina unei asemenea cauze, s-a ajuns
la comiterea unei fapte incriminate (şi nejustificate), se poate argumenta că (tot) starea de
iresponsabilitate ar putea fi temeiul exonerării de imputabilitate a persoanei făptuitorului131.
Este de observat, în acest punct, că inclusiv starea de intoxicaţie a fost, la origine (în anumite
condiţii), încadrabilă tot în categoria iresponsabilităţii, însă codificările penale moderne
(inclusiv legea penală română actuală) au optat pentru reglementarea separată a acesteia,
în vederea unei mai bune surprinderi a caracteristicilor sale specifice, proprii.
După cum reiese din cele anterior expuse, originea stării de iresponsabilitate rezidă,
după caz, fie într-o stare / ermanentă/incurabilă, fie în una trecătoare/
ă
ertu
p
intermitentă (care poate avea o durată mai lungă ori mai scurtă)*141. Totodată, starea în
cauză poate fi mnosayfo/congenitală ori nprovenienţa e
â
b
o
d
caz, de natură psihică ori de altă natură, ţinând de factori /'ntern/'/endogeni (de exemplu,
somnambulism) sau externi/exogeni (de exemplu, hipnoză). Am menţionat deja că se
impune operarea unei distincţii între starea de iresponsabilitate şi alte situaţii de lipsă de
responsabilitate, precum situaţia acelor minori care nu au capacitate penală. Uneori, această
absenţă de plano a responsabilităţii poate ajunge, pe caz concret (în cazul minorilor cu vârsta
cuprinsă între 14 şi 16 ani la data comiterii faptei incriminate), să fie compensată ca efect al
prezenţei discernământului[5]. Este posibil, totuşi, să apară situaţii în care o persoană lipsită de
|1J Este de menţionat că, deşi în problema stabilirii existenţei sau inexistenţei iresponsabilităţii la data comiterii
faptei prevăzute de legea penală expertiza medico-legală psihiatrică are o pondere practică deosebită, totuşi (cel
puţin formal), decizia finală asupra acestei chestiuni aparţine organului judiciar (iar nu medicului), fiind luată în
considerarea întregului probatoriu administrat în cauză, ţinându-se cont şi de o serie de alte aspecte care privesc
persoana făptuitorului şi contextul în care s-a comis fapta în cauză. A se vedea, în acest sens, V. Raşca , în G. A ntoniu ,
T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 267; I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 207.
121Pentru detalii privind sursa/originea stării de iresponsabilitate, a se vedea (de pildă) V. Pasca , în G. A ntoniu ,
T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 267 ş.u.
131Avertizăm însă că în acest domeniu apar suprapuneri şi nuanţări sensibile şi - potenţial - discutabile între
mai multe cauze de neimputabilitate care pot intra în concurs; avem în vedere: iresponsabilitatea; cazul fortuit;
constrângerea fizică.
1411. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op.cit., p. 204; Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 417.
151 Reamintim că, în accepţiunea tradiţională doctrinei penale (române), trebuie separate conceptele de
discernământ şi responsabilitate. Astfel, în timp ce responsabilitatea constă într-o capacitate generică a unei
persoane fizice de a înţelege şi pătrunde sensul şi semnificaţia propriilor fapte şi a consecinţelor acestora, dublată
de posibilitatea generală de a fi stăpână pe actele sale proprii, controlându-şi energia fizică în vederea săvârşirii
unor acţiuni sau inacţiuni diferite, discernământul reproduce aceste însuşiri doar la nivelul unui caz particular
responsabilitate în mod normal (un minor nerăspunzător penal) să fie, în plus, şi o persoană
iresponsabilă la data comiterii unei fapte prevăzute de legea penală (spre exemplu, cazul
unui minor de 13 ani care suferă de o boală psihică). Suprapunerea acestor stări determină
un concurs al cauzelor de neimputabilitate corespunzătoare, ridicând probleme (adeseori
dificil de soluţionat, în concret) de delimitare111.
Ca şi celelalte cauze de neimputabilitate (în general - de excludere a infracţiunii),

iresponsabilitatea trebuie verificată la momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală. în
măsura în care făptuitorul a fost iresponsabil la această dată, împrejurarea că ulterior, la
momentul instrumentării penale a cauzei, respectiva starea de iresponsabilitate a dispărut nu
poate produce niciun efect juridic (imputabilitatea faptei nu poate să se impună retroactiv). în
schimb, dacă subiectul activ al faptei comise a fost responsabil la data săvârşirii acesteia,
iresponsabilitatea sa instalându-se posterior acestei date, împrejurarea în cauză nu produce
efectul de excludere a imputabilităţii, astfel încât ceea ce s-a comis urmează a se aprecia
drept infracţiune (dacă sunt întrunite şi toate celelalte cerinţe legale). Este necesar a se
preciza însă că, distinct de aceste aspecte substanţiale, într-o asemenea situaţie se va ridica
şi problema capacităţii procesuale penale a respectivei persoane de a fi supusă procedurilor
judiciare penale şi - eventual - de a fi trasă la răspundere penală şi de a-şi executa pedeapsa
(ori măsura educativă) stabilită şi aplicată. în asemenea cazuri, legea procesuală penală
prevede suspendarea judecăţii [art. 367 alin. (1) CPP] -suspendându-se, corespunzător, şi
termenul de prescripţie a răspunderii penale (art. 156, art. 131 CP) - respectiv amânarea
sau întreruperea executării pedepsei [art. 589 alin. (1) lit. a) şi art. 592 CPP] ori a măsurii
educative (art. 519 CPP).
Este de menţionat că iresponsabilitatea constituie una dintre cauzele de excludere a
infracţiunii predilecte pentru apariţia ipotezelor de actio libera in causa, aspect din care
decurge împrejurarea că, în cazul acesteia, examenul de verificare a întrunirii condiţiilor sale
de existenţă urmează a se realiza inclusiv în raport de momente anterioare trecerii efective
la executarea faptei prevăzute de legea penală121.
Cât priveşte ipoteza faptelor cudurată de desfăşurare în timp reprezentate
continue, continuate şi de obicei, este necesar ca starea de iresponsabilitate să se fi manifestat
pe întreaga lor durată de desfăşurare, pentru a putea exclude caracterul imputabil/reproşabil
al faptei comise în raport de persoana făptuitorului. în caz contrar, subiectul activ al faptei
incriminate comise va putea fi tras la răspundere penală în considerarea acelei părţi (acelui
segment) din activitatea infracţională săvârşită care corespunde perioadei în care a fost
responsabil. Soluţia decurge din opţiunea legală de a aprecia aceste infracţiuni ca fiind
săvârşite la momentul epuizării [art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP].*1
determinat, al unei anumite manifestări faptice concrete, punctuale (fără a radia, cu necesitate, la oricare alt tip
de comportament care ar putea proveni de la aceeaşi fiinţă umană). S-ar putea spune, cu alte cuvinte, că între
cele două concepte aici avute în vedere există o deosebire principial cantitativă: responsabilitatea reprezintă o
sumă abstractă de discernâminte, potenţial valabile pentru oricare tip de activitate umană în care s-ar putea
angaja o persoană, în timp ce discernământul constituie o micro-responsabilitate limitată la cadrul unei fapte
anume determinate, o posibilitate elementară (de bază) de a separa răul de bine, permisul de nepermis, licitul de
ilicit şi - astfel - de a înţelege şi anticipa, în linii mari (chiar fără detalii şi nuanţe specifice), consecinţa potenţial
prejudiciabilă a unei acţiuni sau inacţiuni anume, într-un anumit context dat.
[1] Observând că doctrina şi practica nu apar unitare în efortul de a identifica un criteriu singular, clar şi coerent
pentru soluţionarea unor asemenea situaţii (de concurs al mai multor cauze de excludere a infracţiunii), vom reveni
asupra problemei într-o secţiune finală a tratării materiei.
[21 După cum am mai precizat, aspectele legate de situaţiile de actio libera in causa le vom relua într-un cadru
separat, comun cauzelor justificative şi celor de neimputabilitate.
Nu aceeaşi este soluţia în cazul activităţilor progresive. în cazul acestora, important este
ca făptuitorul să fi fost iresponsabil la momentul când a desfăşurat actele de executare, fiind
indiferent dacă starea respectivă se menţine sau nu şi în raport de data la care se produce
rezultatul final, mai grav. într-o atare situaţie, făptuitorului nu îi va fi imputabilă conduita
adoptată, deoarece faptele progresive se consideră săvârşite la data încetării acţiunii sau
inacţiunii [art. 154 alin. (3) CP].
Făptuitorul iresponsabil, care beneficiază de efectele cauzei de neimputabilitate

reglementate de art. 28 CP, poate comite singur fapta prevăzută de legea penală ori alături
de alte persoane. în acest din urmă caz (situaţia p
rtel poate fi e
a
faptei (cel care o comite în mod nemijlocit) ori unul dintre aceştia, aşadar, după caz, autor
sau coautor. în această situaţie, cauza de neimputabilitate fiind personală, efectul ei nu va
radia asupra celorlalte persoane activ implicate în săvârşirea faptei, de ea beneficiind doar
făptuitorul iresponsabil. în măsura în care participanţii sunt persoane care au capacitate
penală, în raport de acestea, fapta se va putea califica drept infracţiune, urmând a genera
răspunderea penală (forma de participaţie emergentă va fi, după cum se va vedea, o participaţie
improprie, în varianta intenţie - lipsă de vinovăţie).
Dacă iresponsabilul are o contribuţie secundară la comiterea faptei (determină sau înlesneşte/
ajută la săvârşirea acesteia), el nu poate fi apreciat drept instigator sau complice, aşadar,
infractor (participant), în schimb, cel determinat/ajutat poate fi tras la răspundere penală.
5.3. Consecinţele reţinerii stării de iresponsabilitate

Ca efect al reţinerii incidenţei cauzei de neimputabilitate a iresponsabilităţii, comisă
de către această persoană, deşi tipică (sub aspect penal) şi nejustificată, nu se poate aprecia
drept infracţiune. Prin urmare, nu poate genera răspundere penală, aşadar, nici stabilirea şi
aplicarea sancţiunilor penale (care, în cazul în care făptuitorul ar fi fost răspunzător penal, ar
fi fost, pentru major, pedepsele, iar pentru minorul răspunzător penal, măsurile educative).
în schimb, spre deosebire de ipoteza excluderii caracterului infracţional al faptei în temeiul
unei cauze justificative (după cum s-a mai arătat), în baza art. 107 alin. (2) CP, nu este exclusă
posibilitatea luării unor măsuri de siguranţă. Astfel, inclusiv faţă de un iresponsabil care
a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, se poate dispune o asemenea
sancţiune de drept penal, dacă organul judiciar apreciază că luarea ei este necesară pentru
prevenirea (pe viitor a) comiterii, de către acea persoană, de noi fapte incriminate şi - desigur-
dacă se întruneşte temeiul dispunerii sale (existenţa unei anumite stări de pericol puse în
evidenţă de către respectiva persoană prin comiterea faptei tipice). Specifice, cu predilecţie,
situaţiei iresponsabilului sunt măsurile de siguranţă care prezintă caracter medical: obligarea
la tratament medical (art. 109 CP), internarea medicală (art. 110 CP). Desigur, nu se exclude
posibilitatea de a dispune şi oricare dintre celelalte sancţiuni de drept penal având această
natură juridică, cu excepţia confiscării extinse (care impune, printre altele, condiţia ca fapta
să reprezinte infracţiune).
Consecinţe ale comiterii de către un iresponsabil a unei fapte prevăzute de legea penală
se pot identifica însă şi prin norme juridice extrapenale. Sub aspectul răspunderii civile, sunt
de menţionat prevederile art. 1367, art. 1368 şi art. 1372 C. civ.
§6. Intoxicaţia
6.1. Preliminarii
Alături de minoritatea făptuitorului şi de iresponsabilitate, intoxicaţia este inclusă în
sub-clasificarea comună a cauzelor de neimputabilitate care exclud responsabilitatea subiectului
activ. Potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 29 CP (cu această denumire marginală expresă:
„Intoxicaţia"), se prevede: „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită
de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile
sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool
sau cu alte substanţe psihoactive". Prin urmare, în cazul în care fapta incriminată (tipică) şi
nejustificatâ este comisă de către un făptuitor intoxicat (în condiţiile legii), ea nu va constitui
infracţiune, rămânând doar la stadiul de faptă prevăzută de legea penală [soluţia reiese
din coroborarea art. 29 CP cu dispoziţia din art. 23 alin. (1) CP: „Nu constituie infracţiune
fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele
de neimputabilitate"].
Asemănarea cu acea cauză de neimputabilitate anterior reglementată
este de altfel evidentă şi în corpul comun al prevederilor legale prin care sunt descrise aceste
două instituţii, stările în sine fiind exprimate în lege în mod identic, deosebirile intervenind doar
în indicarea cauzelor determinante ale acestora. Precum am mai precizat, în unele reglementări
care s-au succedat de-a lungul timpului, aceste două cauze de excludere a infracţiunii nici nu
erau formal separate, beţia/intoxicaţia fiind percepută (în anumite condiţii specifice) drept
un tip aparte de iresponsabilitate. în timp însă, s-a optat pentru reglementarea separată a
intoxicaţiei, în vederea unei mai bune surprinderi a caracteristicilor sale specifice, proprii111.

Condiţiile stării de intoxicaţie a făptuitorului-cauză de neimpu
unei fapte prevăzute de legea penală (care este, în plus, nejustificată); această faptă să
fie comisă de către o persoană intoxicată la momentul săvârşirii sale; ca efect al stării de
intoxicaţie, persoana să nu poată să îşi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori să nu
poată să le controleze ( starea de intoxicaţie să fie completă/totală şi in
a) O condiţie primară a oricărei cauze de excludere a infracţiunii (în egală măsură: cau
111 Instituţia intoxicaţiei are corespondent în codificarea penală anterioară, unde se găsea reglementată sub
denumirea expresă de „beţie" (cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei) - art. 49 alin. (1) CP 1968. Apreciem
că actuala denumire - intoxicaţia - este mai corespunzătoare, deoarece sursa acestei stări poate rezida, deopotrivă,
în consumul de alcool sau de alte substanţe (halucinogene, psihotrope, stupefiante, narcotice etc.), or, termenul
„beţie" evocă, în principiu - în limbajul comun - , doar originea etilică a intoxicaţiei, nu şi pe aceea întemeiată pe
consumul altor substanţe. Astfel, prin Expunerea de motive a noului Cod penal (pct. 2.7.) s-a evidenţiat „înlocuirea
termenului de «beţie» (...) cu cel de «intoxicaţie», acesta din urmă redând mai fidel şi mai corect din punct de
vedere medico-legal conţinutul respectivei cauze (...)". De altfel, chiar în doctrina elaborată sub imperiul Codului
penal anterior, instituţia în cauză era uneori tratată sub titlul „beţia şi alte intoxicări" - G. A ntoniu , Vinovăţia
penală, op. cit., p. 240 ş.u.
De pildă, dacă ceea ce a săvârşit persoana intoxicată complet şi involuntar reprezintă
doar o contravenţie (faptă prevăzută ca ilicit administrativ), nu se ridică deloc (sub aspect
penal) problema incidenţei unei cauze de neimputabilitate (din reglementarea art. 29 CP
reiese că nu este imputabilă = nu constituie infracţiu ne prevăzută de legea penală
săvârşită de persoana intoxicată, potrivit legii). De asemenea, dacă persoana intoxicată
complet şi involuntar, fiind atacată, reacţionează în condiţiile legitimei apărări (spre exemplu),
săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, nu se ridică deloc (sub aspect penal) problema
incidenţei unei cauze de neimputabilitate, deoarece excluderea caracterului infracţional al
faptei, într-o atare situaţie, se datorează reţinerii cauzei justificative.
b) La data comiterii faptei prevăzute de legea penală (nejustificate), subiectul activ să

fie o persoană fizică aflată în stare de intoxicaţie.
Sursa (originea) stării de intoxicaţie poate fi extrem de variată: cu alcool (intoxicaţie
alcoolică/etilică, „intoxicaţie caldă") sau cu diverse alte substanţe (substanţe psihoactive,
psihotrope, stupefiante, toxice etc.-generic vorbind: adică o „intoxicaţie rece")111.
Ca şi celelalte cauze de neimputabilitate (în general - de excludere a infracţiunii), intoxicaţia
(în condiţiile legii) trebuie verificată la momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală. în
măsura în care făptuitorul a fost intoxicat (complet şi involuntar) la această dată, împrejurarea
că, ulterior, respectiva stare de intoxicaţie a dispărut nu poate produce niciun efect juridic
(imputabilitatea faptei nu poate să fie atribuită retroactiv). în schimb, dacă subiectul activ
al faptei comise nu a fost intoxicat (în formele indicate) la data săvârşirii acesteia, intoxicaţia
sa survenind posterior acestei date, împrejurarea în cauză nu produce efectul de excludere
a imputabilităţii, astfel încât ceea ce s-a comis urmează a se aprecia drept infracţiune (dacă
sunt întrunite şi toate celelalte cerinţe legale).
Este de menţionat că intoxicaţia constituie una dintre cauzele de excludere a infracţiunii
predilecte pentru apariţia ipotezelor de actio libera in causa, aspect din care decurge
împrejurarea că, în cazul acesteia, examenul de verificare a întrunirii condiţiilor sale de
existenţă urmează a se realiza inclusiv în raport de momente anterioare trecerii efective la
executarea faptei prevăzute de legea penală*121.
Cât priveşte ipoteza fapte lor cudurată de desfăşurare în timp reprezentate de ac
continue, continuate şi de obicei, este necesar ca starea de intoxicaţie (completă şi involuntară)
să se f i manifestat pe întreaga lor durată de desfăşurare, pentru a putea exclude caracterul
imputabil/reproşabil al faptei comise în raport de persoana făptuitorului. în caz contrar,
subiectul activ al faptei incriminate comise va putea fi tras la răspundere penală în considerarea
acelei părţi (acelui segment) din activitatea infracţională săvârşită care corespunde perioadei
în care nu a fost intoxicat (sau nu a fost intoxicat în formele legal indicate). Soluţia decurge
din opţiunea legală de a aprecia aceste infracţiuni ca fiind săvârşite la momentul epuizării
[art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP].
111Menţionăm că doctrina (în special cea corespunzătoare fostului Cod penal, dar nu numai) opera cu denumirile
alternative de „beţie caldă"/„beţie rece" - care apreciem că se pot adapta la termenul actualmente utilizat de
legiuitor - intoxicaţie clasificarea rămânând actuală. A se vedea şi V. Pasca , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .),
op. cit., voi. I, p. 274. Legat de sensul noţiunii „substanţe psihoactive", a se vedea art. 241 din Legea nr. 187/2012.
121Asupra ipotezei intoxicaţiei corespunzător situaţiei de actio libera in causa urmează a reveni în continuare.
Nu aceeaşi este soluţia în cazul activităţilor progresive. în cazul acestora, important

este ca făptuitorul să fi fost intoxicat complet şi involuntar la momentul când a desfăşurat
actele de executare, fiind indiferent dacă starea respectivă se menţine sau nu şi în raport
de data la care se produce rezultatul final, mai grav. într-o atare situaţie, făptuitorului nu
îi va fi imputabilă conduita adoptată, deoarece faptele progresive se consideră săvârşite la
data încetării acţiunii sau inacţiunii [art. 154 alin. (3) CP].
c) Ca efect al stării de intoxicaţie, persoana să nu poată să îşi dea seama de acţiunil

sau inacţiunile sale ori să nu poată să le controleze (starea de intoxicaţie să fie completă/
totală şi involuntarâ/fortuitâ).
Această condiţie a stării de intoxicaţie - cauză de neimputabilitate - impune o prealabilă
cunoaştere a formelor sub care se poate înfăţişa intoxicaţia, în funcţie de anumite criterii
de clasificare.
Potrivit unui criteriu - şi anume caracterul dependent sau independent al intoxicaţiei

faţă de voinţa persoanei afectate de această stare - , se distinge între intoxicaţia voluntară
şi intoxicaţia involuntarâ/fortuitâ.
Este de reţinut, de la început (aspect constant indicat în doctrină şi în jurisprudenţă), că
această clasificare nu este efectuată în considerarea poziţiei subiective a făptuitorului faţă
de gradul probabil de intoxicaţie la care va ajunge (starea în care se va găsi în concret) în
urma consumului substanţei intoxicante! Dimpotrivă, criteriul se raportează la atitudinea
persoanei în cauză faţă de însuşi actul consumului substanţei intoxicante. Astfel, dacă au
existat conştiinţa caracterului intoxicant al substanţei consumate şi libertatea de decizie cu
privire la consumul acesteia (premise în prezenţa cărora persoana respectivă a trecut - liber
şi în cunoştinţă de cauză - la consumarea substanţei), intoxicaţia în care se va ajunge va fi
apreciată drept voluntară. Această apreciere urmează a se impune indiferent dacă (chiar
dacă) persoana în cauză nu a dorit şi nu a crezut (în mod sincer) că va ajunge să îşi piardă
reprezentarea sau auto-controlul în urma consumului respectivei substanţe, apreciind că
nu va fi influenţată deloc (ori nu va fi influenţată într-o măsură relevantă) de efectul produs
de substanţa în cauză asupra propriului organism.
Este de menţionat că, în raport de intoxicaţia voluntară, se poate observa un sub-criteriu
de clasificare a acesteia. Astfel, „în funcţie de frecvenţa consumului de substanţe apte să
producă intoxicaţia, aceasta este simplă sau ocazională (consumul are loc numai cu anumite
prilejuri), obişnuită (consumul are loc oricând, cu orice prilej), cronică (există o dependenţă,
o alterare patologică permanentă a facultăţilor psihice, culminând cu pierderea capacităţii
intelective şi volitive, caz în care va fi incidenţă iresponsabilitatea, iar nu intoxicaţia)"111.
în schimb, dacă persoana nu a avut reprezentarea (corectă şi deplină a) caracterului
intoxicant al substanţei consumate sau/şi posibilitatea de a decide, în mod liber, dacă o va
consuma sau nu, atunci intoxicaţia poate fi apreciată drept involuntară (fortuită). De pildă,
acesta este cazul în care persoanei i se administrează, împotriva voinţei sale, o substanţă
psihotropă ori al ipotezei în care inhalează, fără a-şi da seama, vapori de alcool.
Potrivit unui alt criteriu - gradul de intoxicaţie în care se poate afla o persoană fizică - ,
se distinge între intoxicaţia incompletă/parţială şi intoxicaţia completă/totală.
Intoxicaţia este incompletă/parţială atunci când persoana aflată sub efectul acestei stări
nu are afectat, într-o manieră esenţială (determinantă), factorul intelectiv (de reprezentare,
1111. Nedelcu , în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 97; I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 211; V. Pasca , în
G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit, voi. I, p. 275, 276; T. Dima , op. cit., p. 235.
înţelegere) sau/şi factorul volitiv (capacitatea de auto-control). Aceasta reprezintă starea

de intoxicaţie uzuală, potrivit căreia cel afectat experimentează modificări diverse (şi în
mare măsură dependente de reacţia individuală a fiecărui organism în parte la substanţa
intoxicantă) la nivel atitudinal/comportamental, rămânând însă, în linii generale, stăpân pe
reprezentările şi conduitele sale. O intoxicaţie incompletă poate fi adeseori caracterizată
prin stare de irascibilitate sporită sau de excitabilitate, printr-o hiper-dinamizare (agitare) a
persoanei ori, din contră, printr-o cvasi-amorţire a reacţiilor acesteia, o sporire a timpului de
reacţie la un stimul determinat (încetineală în gesturi), prin tulburări ale funcţiilor normale
ale organismului (echilibru precar, dezorientare, logoree accentuată, permutarea aparent
inexplicabilă a stărilor de spirit: trecere bruscă şi neprovocată de la bucurie la tristeţe,
de la bunăvoinţă la furie etc.), dar aceasta nu semnifică o disoluţie, ci doar o diminuare a
discernământului de moment al celui afectat (în grade diferite, forme mai intense ori mai
diluate)111.
în schimb, intoxicaţia este completă/totală atunci când efectul produs de aceasta asupra
organismului celui afectat constă într-o suprimare (de moment) a abilităţilor intelective
(persoana nu mai conştientizează sensul şi finalitatea actelor săvârşite şi/sau urmările
produse de acestea) ori într-o abolire a capacităţilor volitive (persoana nu mai poate să îşi
controleze actele, nu mai este stăpână pe propria persoană). în literatura de specialitate
şi în jurisprudenţă se remarcă, frecvent, că o astfel de intoxicaţie (completă) conduce la o
paralizare sau o cvasi-paralizare a energiei fizice, respectiv la o întunecare a facultăţilor
psihice (mentale)l2].
Din combinarea formelor de intoxicaţie reieşind din criteriile de clasificare ante-indicate

decurge faptul că intoxicaţia se poate prezenta, în concret, în una dintre următoarele
configuraţii:
- intoxicaţie voluntară şi /'ncomp/efo/parţială;
- intoxicaţie voluntară şi /ot tală;
letă
p
m
co
- intoxicaţie involuntară şi /parţială;
letă
p
m
co
in
- intoxicaţie involuntară şi /ot tală.
letă
p
m
co
Dintre aceste forme posibile, ultima - intoxicaţia completă/totală şi involuntară/

fortuită - este cea care ne reţine atenţia în acest cadru de prezentare: intoxicaţia - cauză
de neimputabilitate. Astfel, din formularea legală adoptată în art. 29 CP reiese în mod explicit
raportarea legiuitorului la caracterul involuntar al stării de intoxicaţie [„Nu este imputabilă
fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia,
nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze,
din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive" Deşi
actuala reglementare nu (mai) menţionează explicit caracterul complet al intoxicaţiei (aşa
cum proceda legiuitorul anterior), descrierea stării produse ca efect al acesteia („nu putea
să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze") conduce,
indubitabil, la concluzia unei continuităţi de viziune legislativă sub acest aspect, căci o stare
incompletă de intoxicaţie nu suprimă nici reprezentarea, nici coordonarea şi auto-controlul,
ci doar le afectează parţial. Drept urmare, din textul normativ reiese, implicit (dar clar), şi
condiţia ca intoxicaţia să fie completă/totală.
Starea de intoxicaţie aptă să excludă imputabilitatea poate caracteriza, deopotrivă,
activităţi de tip omisiv (fapte omisive-proprii) sau comisiv (fapte comisive proprii) ori de*1 2
[1) I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., cit., p. 211.

121T. Dima , op. cit., p. 236.
natură comisiv-omisivă.Spre exemplu, făptuitorul intoxicat complet şi involuntar po

adormi, ca efect produs asupra sa de substanţa care i-a fost injectată fără permisiune de
către un terţ, astfel încât a omis să dea ajutorul necesar unei persoane găsite într-o stare
de pericol asupra vieţii, care nu avea putinţa de a se salva (sau a omis să anunţe de îndată
autorităţile, pentru salvarea acelei persoane)-faptă omisivă incriminată potrivit art. 203 CP
(„Lăsarea fără ajutora unei persoane aflate în dificultate"). Sau făptuitorul intoxicat complet
şi involuntar (în mod similar) îşi pierde raţiunea şi auto-controlul şi loveşte, în această stare, o
terţă persoană-faptă comisivă incriminată potrivit art. 193 CP („Lovirea sau alte violenţe").
Ori făptuitorul intoxicat complet şi involuntar (în mod similar) adoarme la volan, motiv pentru
care autoturismul pe care îl conduce părăseşte partea carosabilă şi intră pe acostament, unde
surprinde şi accidentează mortal o persoană-faptă comisivă incriminată potrivit art. 192 CP
(„Uciderea din culpă"), săvârşită concret în modalitate comisiv-omisivă.
6.3. Intoxicaţia - instituţie cu multiple naturi juridice

în ceea ce priveşte natura juridică pe care o poate manifesta starea de intoxicaţie în
materia dreptului penal, este de reţinut că, având în vedere formele variate în care ea se poate
înfăţişa pe caz concret, pot fi identificate mai multe calificări juridice ale acestei instituţii.
După cum s-a arătat în rândurile precedente, intoxicaţia este o cauză generală de neim-
putabilitate (doar) atunci când verifică, în mod cumulativ, caracterul involuntar şi pe cel
complet.
Dimpotrivă, atunci când intoxicaţia are caracter voluntar şi complet, fiind (în plus)
premeditată (intoxicaţia preordinatâ), legiuitorul îi conferă valoare de circumstanţă generală
agravantă obligatorie. Astfel, potrivit art. 77 lit. f) CP se prevede: „Următoarele împrejurări
constituie circumstanţe agravante: (...) f) săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară
cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii
infracţiunii". Fapta comisă astfel, în prezenţa unei asemenea stări de intoxicaţie, constituie
infracţiune, atrăgând o răspundere penală care poate fi agravată (în condiţiile prevăzute
de art. 78 CP). Se reglementează astfel, expres, cu valoare agravantă, o ipoteză specifică de
manifestare a împrejurării actio libera in causa legate de starea de intoxicaţie.
Celelalte forme posibile de înfăţişare a stării de intoxicaţie (voluntară incompletă, respectiv
involuntară incompletă) nu exclud nici infracţiunea, nu atrag însă nici agravarea răspunderii
penale pentru infracţiunea comisă. în acest sens, apreciem că ele se pot valorifica, totuşi, cu
titlu de circumstanţe generale atenuante judiciare (facultative). Este de observat că, potrivit
dispoziţiei din art. 75 alin. (2) lit. b) CP, se dispune că „Pot constitui circumstanţe atenuante
judiciare: (...) b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii
sau periculozitatea infractorului"11'. Eventual, discuţii se pot purta cu privire la caracterul
obişnuit sau doar ocazional al intoxicaţiei voluntare.
Trebuie menţionat faptul că, atunci când starea de intoxicaţie nu întruneşte condiţiile
pentru a fi valorificată cu nici măcar una dintre aceste naturi juridice, existenţa sa (în diverse
modalităţi faptice) în raport de o speţă determinată urmează a prezenta importanţă în
cadrul operaţiunii de individualizare judiciară a răspunderii penale/a s
se va determina în concret în cadrul criteriilor de individualizare.
Separat de toate aceste naturi juridice apte a fi prezentate de starea de intoxicaţie,
doctrina reţine împrejurarea că, uneori, legiuitorul conferă intoxicaţiei valoare de element1
111 Fl. Streteanu , D. Niţu, op.cit., p. 420; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 12
op. cit., p. 21; I. Nedelcu , în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 96; V. Pasca , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit.,
voi. I, p. 280. în sens contrar, a se vedea C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 206, 207.
constitutiv sau, după caz, de element circumstanţial (de regulă, agravant) în conţinutul
juridic al unor incriminări. Cu titlu de exemplu, amintim (la rândul nostru): art. 196 alin. (1)
teza I CP (vătămarea corporală din culpă); art. 336 CP (conducerea unui vehicul sub influenţa
alcoolului sau a altor substanţe).
6.4. Consecinţele cauzei de neimputabilitate reprezentate de intoxicaţie

Făptuitorul intoxicat (involuntar şi complet) care beneficiază de efectele cauzei de
neimputabilitate reglementate de art. 29 CP poate comite singur fapta prevăzută de legea
penală ori alături de alte persoane. în acest din urmă caz (situaţia participaţiei penale), el
poate fi executantul faptei (cel care o comite în mod nemijlocit) ori unul dintre aceştia, aşadar,
după caz, autor sau coautor. în această situaţie, cauza de neimputabilitate fiind personală,
efectul ei nu va radia asupra celorlalte persoane activ implicate în săvârşirea faptei, de ea
beneficiind doar făptuitorul intoxicat. în măsura în care participanţii sunt persoane care
au capacitate penală, în raport de ele fapta se va putea califica drept infracţiune, aceştia
urmând a răspunde penal (forma de participaţie emergentă va fi, după cum se va vedea, o
participaţie improprie, în varianta intenţie - lipsă de vinovăţie).
Dacă cel intoxicat involuntar şi complet are o contribuţie secundară la comiterea faptei
(determină sau înlesneşte/ajută la săvârşirea acesteia), el nu poate fi apreciat drept instigator
sau complice, aşadar, infractor (participant), în schimb, cel determinat/ajutat poate fi tras
la răspundere penală.
Ca efect al reţinerii incidenţei cauzei de neimputabilitate a intoxicaţiei (involuntare şi
complete a) făptuitorului, fapta comisă de către acesta, deşi tipică (sub aspect pen
nejustificată, nu se poate aprecia drept infracţiune. Prin urmare, nu poate genera răspundere
penală, aşadar, nici stabilirea şi aplicarea sancţiunilor penale. în schimb, spre deosebire de
ipoteza excluderii caracterului infracţional al faptei în temeiul unei cauze justificative (după
cum s-a mai arătat), în baza art. 107 alin. (2) CP, nu este exclusă posibilitatea luării unor măsuri
de siguranţă. Astfel, inclusiv faţă de o persoană intoxicată involuntar şi complet, care a comis
o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, se poate dispune o asemenea sancţiune de
drept penal, dacă organul judiciar apreciază că luarea ei este necesară pentru prevenirea
(pe viitor a) comiterii, de către acea persoană, de noi fapte incriminate ş i-d e s ig u r-d a c ă se
întruneşte temeiul dispunerii sale (existenţa unei anumite stări de pericol puse în evidenţă
de către acea persoană prin comiterea faptei tipice)111.
Consecinţe ale comiterii de către o persoană intoxicată (involuntar şi complet) a unei
fapte prevăzute de legea penală se pot identifica şi prin norme juridice extrapenale. Sub
aspectul răspunderii civile, facem trimitere la prevederile art. 1367 C. civ.
• Cauze care exclud exigibilitatea unei conduite conforme cu normele juridice (în
succesiunea: caz fortuit; constrângere fizică; constrângere morală; exces neimputabil de
legitimă apărare/de stare de necesitate)
111 De pildă, faţă de o asemenea persoană se va dispune, uneori, măsura de siguranţă a obligării la tratament
medical sau poate chiar internarea medicală.
§7. Cazul fortuit
7.1. Preliminarii
Prima instituţie pe care optăm să o prezentăm dintre cauzele de neimputabilitate care
exclud exigibilitoteo unei conduite conforme cu prevederile normelor de incriminare (ca
premisă a imputabilităţii) este reprezentată de cazul fortuitll]. Potrivit dispoziţiei cuprinse
în art. 31 CP (cu această denumire marginală expresă: „Cazulfortuit"), se prevede: „Nu este
imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care
nu putea fi prevăzută". Prin urmare, în cazul în care fapta incriminată (tipică) şi nejustificată
este comisă de către un făptuitor care se găseşte sub imperiul unui eveniment apreciat drept
caz fortuit, aceasta nu va constitui infracţiune, rămânând la stadiul de faptă prevăzută
de legea penală [soluţia reiese din coroborarea art. 31 CP cu dispoziţia din art. 23 alin. (1) CP:
„Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condiţiile
vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate"].
Este de menţionat că instituţia cazului fortuit, cu valoare juridică de cauză care exclude
infracţiunea, are continuitate în reglementarea penală autohtonă (art. 47 CP 1968), dincolo
de faptul că (după cum s-a mai punctat), la elaborarea proiectului Codului penal actual, a
existat un moment în care s-a dorit eliminarea sa din rândul acestor cauze*121.

Condiţiile reţinerii cazului fortuit - cauză de neimputabilitate - priv
fapte prevăzute de legea penală (care este, în plus, nejustificată); fapta să fie comisă de către
o persoană care nu a prevăzut rezultatul acesteia, ca urmare a intervenţiei unei împrejurări
imprevizibile, la data comiterii faptei; împrejurarea intervenită să fie în general imprevizibilă.
111 După cum am mai menţionat şi anterior, optăm pentru o tratare corespunzătoare situării cazului fortuit
pe prima poziţie în rândul sub-grupei cauzelor de neimputabilitate care exclud exigibilitatea unui comportament
conform normelor juridice penale, ca efect al caracterului in produs de acesta, precum şi al împrejurării că
această cauză tinde a fi mai lesne de stabilit (obiectiv) decât cele privitoare la constrângerea fizică sau morală ori
la excesul neimputabil de legitimă apărare/stare de necesitate (care impun o mai detaliată analiză subiectivă a
incidenţei condiţiilor lor de existenţă).
121 Motivul invocat în susţinerea acestei tendinţe a fost inutilitatea reglementării cazului fortuit, din moment
ce simpla imposibilitate subiectivă de prevedere a rezultatului ar conduce, oricum, la inexistenţa infracţiunii (cu
titlu de cauză de atipicitate subiectivă: lipsa săvârşirii faptei prevăzute de legea penală - sub aspect obiectiv -
cu vinovăţie, care nu ar subzista nici măcar în forma sa cea mai simplă - culpa fără prevedere - , care impune
obligativitatea şi posibilitatea subiectivă a prevederii urmării faptei). Astfel, se afirmă că instituţia cazului fortuit
constituie o „moştenire anacronică în legislaţia noastră penală" - Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 411,462-463;
în acelaşi sens se pronunţă şi: V. Păvăleanu , op. cit., p. 275, 276; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 137. Suntem
de opinie că menţinerea reglementării cazului fortuit nu reprezintă, în sine, una dintre vulnerabilităţile codificării
penale actuale, cu atât mai mult cu cât afirmarea caracterului in rem al efectelor produse de această cauză de
neimputabilitate îi asigură şi o (importantă) funcţionalitate practică, contribuind la realizarea celerităţii procesului
penal (coordonată care pare să fi fost o preocupare de prim rang - uneori, poate, chiar disproporţionat urmărită -
a noului legiuitor procesual penal). Astfel, există situaţii de excludere a exigibilităţii conduitei cu normele penale
care, impunându-se prin caracterul lor general imprevizibil, nu mai necesită, în mod evident, o reluare a analizei
imprevizibilităţii lor asupra participanţilor la o faptă prevăzută de legea penală, odată constată intervenţia acestora
în raport de unul dintre subiecţii activi ai faptei. Pentru o opinie care, de asemenea, susţine actuala reglementare,
care include (menţine) cazul fortuit în rândul cauzelor de neimputabilitate, a se vedea I. Pascu , în I. Pascu ş .a .,
op. cit., p. 226. Se mai indică (astfel) şi faptul că, spre deosebire de ipoteza constatării inexistenţei infracţiunii pe
motivul lipsei aptitudinii subiective de prevedere, în situaţia cazului fortuit se poate concluziona în sensul excluderii
caracterului penal al faptei chiar şi atunci când identitatea subiectului activ nu a fost exact stabilită. A se vedea, în
acest sens, şi V. Pasca , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 298.
fapte tipice sub aspect penal: o faptă prevăzută de legea penală (faptă incriminată). Totodată,
un aspect comun tuturor cauzelor de neimputabilitate este reprezentat de împrejurarea că
această faptă prevăzută de legea penală trebuie să fi fost deja apreciată ca fiind nejustificată
(după cum s-a mai punctat, examenul de antijuridicitate este prealabil celui de imputabilitate).
Astfel, dacă activitatea efectiv comisă (conduita concret adoptată) nu întruneşte aceste
cerinţe (nu este o faptă tipică sub aspect penal şi - în plus - antijuridică), nici nu se mai
poate ridica problema imputabilităţii sau neimputabilităţii sale în sarcina făptuitorului, ea
neputând constitui ab initio infracţiune.
De pildă, dacă ceea ce a săvârşit persoana care a acţionat sub influenţa cazului fortuit
reprezintă doar o contravenţie (faptă prevăzută ca ilicit administrativ), nu se ridică deloc
(sub aspect penal) problema incidenţei unei cauze de neimputabilitate (din reglementarea
art. 31 CP reiese că nu este imputabilă = nu constituie infracţiu ne prevăzută de legea
penală săvârşită în prezenţa cazului fortuit). De asemenea, dacă persoana care a acţionat
sub influenţa cazului fortuit, săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, se găsea deja
(de exemplu) în desfăşurarea activităţii respective în prezenţa consimţământului persoanei
vătămate (desigur, întrunite fiind condiţiile legale necesare pentru existenţa acestei cauze
justificative), atunci nu se ridică deloc (sub aspect penal) problema incidenţei unei cauze
de neimputabilitate, deoarece excluderea caracterului infracţional al faptei, într-o atare
situaţie, se datorează reţinerii cauzei justificative.
în doctrină s-a evidenţiat, în legătură cu această cerinţă de incidenţă a cazului fortuit:
„Condiţia se referă la fapta privită în raport cu rezultatul efectiv produs, şi nu la fapta (acţiunea
sau inacţiunea) pe care îşi propu sele - n.n.) să o săvârşească făptuitorul, care putea fi şi
o faptă neprevăzută de legea penală. Chiar în această ultimă ipoteză (când acţiunea sau
inacţiunea nu reprezintă o faptă prevăzută de legea penală), condiţia pentru existenţa cazului
fortuit va fi îndeplinită, din moment ce, din cauza rezultatului generat de împrejurarea
neprevăzută, acea acţiune sau inacţiune s-a integrat în conţinutul material al unei fapte
prevăzute de legea penală"111.
b) Fapta să fie comisă de către o persoană care nu a prevăzut rezultatul acesteia, ca

urmare a intervenţiei unei împrejurări imprevizibile, la data comiterii sale.
în legătură cu această condiţie de existenţă a cazului fortuit, subliniem necesitatea
constatării legăturii de cauzalitate ce trebuie să existe între apariţia împrejurării imprevizibile
şi urmarea imediată produsă, legătură mijlocită prin intermediul activităţii persoanei supuse
evenimentului fortuit. Practic, determinarea cauzală a rezultatului faptei apare ca efect al
suprapunerii peste conduita iniţială a unei persoane a unei împrejurări cu rol esenţial în
producerea respectivei urmări (fără apariţia împrejurării în cauză, rezultatul produs prin
activitatea întreprinsă nu ar mai fi fost acelaşi). Un exemplu constant indicat este reprezentat
de situaţia tractoristului care, desfăşurând lucrări agricole pe un teren, atinge cu plugul
un obuz îngropat (rămas din timpul războiului), care explodează, rănind sau ucigând o
terţă persoană/distrugând o clădire sau tractorul (proprietate a unei cooperative) - fără ca
tractoristul să decedeze însă121.
Ca şi celelalte cauze de neimputabilitate (în general - de excludere a infracţiunii), cazul
fortuit trebuie verificat la momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală. Este de
111V. Pasca , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), cit., voi. I, p. 306.

P) C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 214.
menţionat că şi cazul fortuit constituie o cauză de excludere a infracţiunii aptă să cunoască

apariţia ipotezelor de actio libera in causa, aspect din care decurge împrejurarea că examenul
de verificare a întrunirii condiţiilor sale de existenţă urmează a se realiza inclusiv în raport
de momente anterioare trecerii efective la executarea faptei prevăzute de legea penală.
continue, continuate şi de obicei, este necesar ca fortuitul să se fi manifestat pe întreaga lor
durată de desfăşurare, pentru a putea exclude caracterul imputabil/reproşabil al faptei comise,
în caz contrar, subiectul activ al faptei incriminate săvârşite va putea fi tras la răspundere
penală în considerarea acelei părţi (acelui segment) din activitatea infracţională comisă care
corespunde perioadei în care împrejurarea fortuită nu s-a exercitat/nu s-a mai exercitat. Soluţia
decurge din opţiunea legală de a aprecia aceste infracţiuni ca fiind săvârşite la momentul
epuizării [art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP].
ca făptuitorul să fi fost sub imperiul fortuitului la momentul când a desfăşurat actele de
executare, fiind indiferent dacă împrejurarea respectivă se menţine sau nu şi în raport de
data la care se produce rezultatul final, mai grav. într-o atare situaţie, făptuitorului nu îi va
fi imputabilă conduita adoptată, deoarece faptele progresive se consideră săvârşite la data
încetării acţiunii sau inacţiunii [art. 154 alin. (3) CP].
Referitor la sursa (originea) cazului fortuit, aceasta poate fi variată: manifestarea unor
forţe ale naturii (cutremur, inundaţie, avalanşă, alunecare de teren, vijelie etc.), declanşarea
unor energii animate umane sau non-umane (animale sălbatice), desfăşurarea unor procese
mecanizate ori defecţiuni ale acestora (de exemplu, cedarea sistemului de frânare la un
autovehicul). Deşi, de regulă, sursele cazului fortuit sunt de natură externă (exogene), se
pot lua în considerare şi surse interne (endogene), precum procesele fiziologice (de pildă,
atac de cord). Ceea ce este esenţial pentru reţinerea cazului fortuit este ca apariţia oricărei
împrejurări dintre cele indicate să surprindă în mod determinant o persoană şi să o antreneze
într-o manifestare irezistibilă, prin care se produce o urmare corespunzătoare unei norme de
incriminare. De principiu, intervenţia acestei împrejurări fortuite nu lasă persoanei făptuitorului
posibilitate de reacţie alternativă (acesta nu adoptă, de regulă, o hotărâre conştientă de a
acţiona sau nu, într-un fel sau altul, sub imperiul fortuitului manifestat asupra sa)111.
Pentru reţinerea caracterului neimputabil al faptei comise în prezenţa unui caz fortuit,
este necesar să se stabilească dacă, iniţial, conduita exteriorizată de făptuitor, peste care s-a
suprapus împrejurarea neprevăzută (ori cu dată de intervenţie neprevăzută), a fost ori nu
ilicităl2].în condiţiile în care răspunsul examinării este că activitatea iniţial desfăşurată era
licită131, cazul fortuit se va reţine fără nicio îndoială. Dacă se determină că activitatea iniţială
era ilicităw,reţinerea cazului fortuit nu este, totuşi, automat exclusă. Astfel, este necesar,
în aceste situaţii, să se verifice tipul de ilicitate (sfera de incidenţă) a comportamentului în
cauză şi gradul de probabilitate a producerii rezultatului care a avut loc în concret, indiferent
de intervenţia cazului fortuit. Dacă apare rezonabilă aprecierea că urmarea în cauză ar fi *1 2
111Sub acest aspect, este de precizat că apar uneori situaţii determinate în care este dificil de realizat delimitarea
între (în special): cazul fortuit, starea de necesitate, constrângerea fizică. De altfel, cazul fortuit poate sta uneori la
baza unor alte cauze de excludere a infracţiunii, precum cele astfel indicate (de pildă, pericolul care impune salvarea,
în cazul stării de necesitate, se poate să fi fost declanşat de un eveniment fortuit; sau energia care se manifestă,
în mod irezistibil, asupra fizicului făptuitorului se poate să fi fost declanşată de un caz fortuit).
U, în I. Pascu ş .a ., op.cit., p. 226; V. Pasca , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 301.
[3) „(...) conducătorului unei maşini care circulă cu viteză legală i-a apărut pe neaşteptate în faţă o persoană care
a fost îmbrâncită de o altă persoană, neputând evita accidentarea acesteia"-I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., cit., p. 226.
141„(...) hoţul fuge cu lucrurile furate de la victimă, însă, în timp ce aceasta îl urmărea, face un infarct şi moare;
în acest caz, hoţul nu va răspunde pentru urmarea praeterintenţionată" - 1. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 226.
intervenit oricum, chiar şi în absenţa împrejurării fortuite, atunci fapta va fi imputabilă

şi infractorul va răspunde penal. Dacă, din contră, împrejurarea neprevăzută îşi menţine
caracterul esenţial (faţă de producerea rezultatului) chiar şi în aceste împrejurări, cazul fortuit
va produce efecte de excludere a infracţiunii corespunzătoare urmării produse în concret,
consecinţă a acestuia. Va fi menţinută, eventual (separat), răspunderea juridică a persoanei
în cauză pentru fapta ilicită exteriorizată iniţial (după caz, ca: faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii; abatere disciplinară; contravenţie; infracţiune consumată sau tentată).
c) împrejurarea intervenită, sub imperiul căreia s-a ajuns la producerea rezultatului, să

fie în general imprevizibilă.
După cum se indică expres în lege, motivaţia în considerarea căreia cazul fortuit exclude
infracţiunea o reprezintă lipsa de prevedere a rezultatului faptei, rezultat corespunzător unei
norme de incriminare. Din formularea generică a textului, care face trimitere - la modul
absXracX-\a o împrejurare care nu putea fi prevăzută(neindicându-sefaptul că imposibilitatea
prevederii este legată doar de subiectul activ particular, în cauză), se deduce (conform
regulii de interpretare ubi lex non distinguit, necnos distinguere debemus) că împrejurarea
respectivă are caracter general imprevizibil, că aceasta nu ar f i putut să fie prevăzută nici
de alte persoane, aflate în aceleaşi condiţii (sau în condiţii asemănătoare celor în care a
acţionat făptuitorului din speţa determinată luată ca punct de referinţă). Ca atare, lipsa de
prevedere menţionată în art. 31 CP nu este acea lipsă subiectivă, individuală, de prevedere,
care ar neutraliza până şi cea mai uşoară formă de manifestare a vinovăţiei penale - culpa
fără prevedere - , ci mai mult decât atât.
Există, aşadar, o deosebire între lipsa vinovăţiei (ca element constitutiv al unei anumite
infracţiuni) pe temeiul imprevizibilităţii individuale (subiective) a urmărilor unui anumit
comportament, în anumite condiţii de executare, datorită caracteristicilor personale ale unei
anumite persoane (în condiţiile în care majoritatea celorlalte persoane, normal dezvoltate
şi situate în circumstanţe similare, ar fi putut să îşi reprezinte rezultatul în cauză), cazul
fortuit, care marchează o lipsă a înseşi unei premise a imputabilităţii (aşadar, implicit, a
vinovăţiei), şi anume exigibilitatea comportamentului exteriorizat111. Astfel, împrejurarea
suprapusă peste activitatea desfăşurată de o persoană, fiind imprevizibilă, în principiu,
pentru oricine ar fi acţionat în aceleaşi condiţii, nu a putut reprezenta un element luat în
considerare de făptuitor la data activării voinţei sale în vederea punerii în executare a hotărârii
luate. Prin urmare, se poate spune că a lipsit libertatea de hotărâre (implicit, în subsidiar,
şi libertatea de acţiune), fiind rezonabilă presupunerea că, dacă ar fi putut să îşi reprezinte
intervenţia acelei împrejurări şi - deci - producerea rezultatului indezirabil social, făptuitorul
nu ar mai fi acţionat în felul în care a făcut-o pe caz concret. Drept urmare, nu i se poate
imputa faptul că a adoptat comportamentul exteriorizat, deoarece inexigibilitatea faptei şi
a rezultatului produs faţă de ordinea juridico-penală reies numai ca urmare a examinării ex
post a evenimentelor, în lumina cunoaşterii împrejurării intervenite între timp, dar ele nu
s-ar fi evidenţiat ex ante, în principiu, pentru nicio persoană.
în acest punct, este de menţionat că etalonul de referinţă este reprezentat de omul mediu,
normal din punct de vedere al dezvoltării intelectuale, al cunoştinţelor şi experienţei de viaţă,
care s-ar f i găsit în acelaşi contextîn care a fost situat şi făptuitorul din speţa concretă şi care
ar fi dispus de toate cunoştinţele şi informaţiile de care a dispus şi acesta din urmă (sau de
care ar fi trebuit să dispună făptuitorul, în considerarea domeniul în care s-a manifestat).*I.
111în acest sens, a se vedea, spre exemplu, V. Pasca , în G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .), cit., voi. I, p. 298;
I. Pascu , în I. PASCU S.A., op. cit., p. 225, 226.
Pentru a se ajunge, totuşi, la aprecierea caracterului general imprevizibil (în medie) al

împrejurării intervenite, este necesară desfăşurarea unui exerciţiu intelectual de tip abstract,
potrivit căruia organul judiciar să poată stabili dacă este sau nu rezonabil să considere că, în
principiu, nicio altă persoană aflată în locul făptuitorului (cu precizările anterior indicate) nu
ar fi prevăzut, de asemenea, intervenţia evenimentului care a condus la apariţia rezultatului
indezirabil social. Cu alte cuvinte, instituţia cazului fortuit se bazează pe o prezumţie judiciară,
imposibil de atins altfel decât printr-un raţionament abstract. în această ecuaţie intelectuală,
după cum am indicat anterior, elementele de luat în calcul trebuie să fie reprezentate de:
-săvâ rşirea obiectivă a unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;
- determinarea cauzală a rezultatului acesteifapte, ca efect al suprapunerii peste conduita
iniţială a unei persoane a unei împrejurări cu rol esenţial în producerea respectivei urmări
(fără apariţia împrejurării în cauză, rezultatul produs nu ar mai fi fost acelaşi);
- stabilirea caracterului rezonabil al aprecierii că nici făptuitorul din speţă, dar nici o altă
persoană aflată în locul acestuia, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi cunoştinţe, nu ar f i putut
să prevadă intervenţia împrejurării respective şi - deci - a rezultatului pe care combinaţia
dintre aceasta şi conduita în curs de exteriorizare a făptuitorului l-a produs;
- luarea în considerare, pentru formularea aprecierii ante-indicate, a unui tip ideal (dar
nu improbabil, într-o manieră nerezonabilă) de persoană, normală (obişnuită), prudentă şi
diligentă, înzestrată cu toate cunoştinţele şi informaţiile pe care le-a avut în concret făptuitorul,
dar şi cu cele pe care acesta ar fi trebuit să le aibă în exercitarea comportamentului iniţial
exteriorizat, în funcţie de domeniul de activitate. Este de subliniat faptul că exigenţa modelului
abstract în raport de care se efectuează comparaţia va f i mai crescută ori de câte ori domeniul
în care s-a activat presupune o calificare specializată, precum şi atunci când persoana care
a acţionat este un specialist deosebit ori o persoană cu prevedere, prudenţă şi diligenţă
peste medie.
Se poate lesne observa că opţiunea de a privi cazul fortuit drept o cauză cu efecte in rem se
atinge numai ca urmare a pornirii de la lipsa unui element esenţial de ordin subiectiv necesar
pentru calificarea unei fapte ca infracţiune. Această împrejurare, prin procedeul generalizării
comparative, conduce la aprecierea că absenţa respectivului element de ordin subiectiv s-ar
verifica, prezumtiv, chiar dacă altcineva s-ar fi găsit în locul făptuitorului din speţa dată. De
aici posibilitatea de a extinde judecata de valoare şi de a „obiectiva" o ipoteză in nuce
subiectivă, fiind inutil a se relua verificarea privind aptitudinea de prevedere a rezultatului
(a împrejurării care a deturnat elementul material, orientându-l spre producerea rezultatului
ilicit din punct de vedere penal), faţă de fiecare în parte dintre po
comiterea acelei fapte prevăzute de legea penală, lată motivul pentru care legiuitorul a
reglementat cazul fortuit în rândul cauzelor de neimputabilitate (iar nu al celor justificative),
indicând, totodată, expres caracterul obiectiv al efectelor produse de acesta (ceea ce se
exprimase deja în doctrină şi se admitea în practica organelor judiciare penale).
Apreciem că, în anumite situaţii cu totul deosebite, ar f i posibil ca unele persoane,
înzestrate cu abilităţi de prevedere, cunoştinţe, informaţii, prudenţă sau alte capacităţi
personale extraordinare, să f i avut aptitudinea de reprezentare a posibilităţii de intervenţie
(şi a momentului de intervenţie) a împrejurării care, într-o speţă determinată, a deturnat
conduita unei persoane spre producerea unei urmări incriminate. cazuri, datorită
caracterului lor excepţional şi relativ, conjunctural ori chiar favorizat de hazard sau întemeiat
pe coincidenţe relevate postfactum, nu trebuie să influenţeze judecata (juridică) de valoare cu
privire la existenţa caracterului fortuit al intervenţiei împrejurării în cauză, excluzând beneficiul
cauzei de neimputabilitate reglementate la art. 31 CP[1]. Acesta este motivul pentru care
optăm să nu ne referim, în analiza cazului fortuit, la noţiunea de imprevizibilitate obiectivă
(la care recurge majoritatea doctrinei în caracterizarea cazului fortuit), ci doar la aceea de
imprevizibilitate generalâm.
După cum s-a indicat cu temei în doctrină, uneori, nu însăşi intervenţia în sine a unei
anumite împrejurări este imprevizibilă, ci momentul propriu-zis al (aspect sub
care ar fi fost de dorit ca legiuitorul să realizeze o mai clară şi conformă descriere a cazului
fortuit). Astfel, orice persoană poate să prevadă posibilitatea (uneori, chiar certitudinea)
producerii, în viitor, a anumitor evenimente: cutremure, alunecări de teren, incendii, explozii,
atac cerebral, stop cardiac, înţepătura neaşteptată a unei insecte etc. Ce nu se poate cunoaşte
cu exactitate este dacă şi mai ales când vor avea acestea loc. A pa
în mod potenţial conjugată cu un asemenea eveniment, ar putea conduce la apariţia unui
rezultat corespunzător unei norme de incriminare (spre exemplu, conducerea autoturismelor
pe drumurile publice ori desfăşurarea operaţiilor chirurgicale ş.a.m.d.), fără existenţa unor
motive concrete care să indice gradul sporit de risc real şi imediat al apariţiei unor asemenea
împrejurări, constituie, desigur, o pretenţie absurdă, pe care nu o poate emite nicio entitate
conştientă rezonabilă. Drept urmare, atunci când în desfăşurarea vreunei activităţi intervine
o atare împrejurare, producându-se urmări incriminate, existenţa cazului fortuit nu va putea
fi înlăturată (invocându-se o interpretare strict gramaticală a textului legal - pe motivul că
posibilitatea intervenţiei acelei împrejurări, în sine, a fost previzibilă), atât timp cât nu se poate
solicita nimănui, în mod normal şi rezonabil, să fi prevăzut momentul exact al intervenţiei.
Făptuitorul care beneficiază de efectele cauzei de neimputabilitate reglementate de

art. 31 CP poate să fi comis singur fapta prevăzută de legea penală ori alături de alte persoane. în
acest din urmă caz (situaţia participaţiei penale), deşi suntem în prezenţa unei cauze de
neimputabilitate, cazul fortuit reprezintă (după cum s-a tot indicat) o excepţie de la regula
producerii in personam a efectului de excludere a infracţiunii. Potrivit art. 23 alin. (2) teza
finală CP, reiese că incidenţa cazului fortuit produce efecte in rem, excluzând caracterul
infracţional al faptei în raport de toate persoanele potenţial implicate activ în săvârşirea
acesteia (indiferent de calitatea de pe care şi-au adus contribuţia specifică: autor/coautori,
instigatori, complici).
Nu insistăm asupra raţiunii acestei prevederi normative, din moment ce am specificat
deja, în mai multe rânduri, faptul că soluţia decurge tocmai din posibilitatea de generalizare
a caracterului imprevizibil al împrejurării fortuite, prin raportare (de principiu) la orice alte
persoane.*23
111 Spre exemplu, dacă o persoană anume prevesteşte data la care va avea loc un cutremur, iar - în mod
întâmplător - la respectivul moment evenimentul chiar are loc, nu se va putea imputa o infracţiune contra vieţii
medicului chirurg care, fiind surprins de cutremur în timpul unei operaţii pe cord deschis, ajunge să secţioneze
un organ al pacientului, care decedează. Sau, dacă o persoană probează o grijă ieşită din comun, astfel încât se
prezintă cu autoturismul spre re-verificare la un service auto autorizat, imediat după ce şi-a efectuat deja inspecţia
tehnică periodică la un alt service auto autorizat, astfel încât se descoperă, în mod cu totul excepţional, o defecţiune
omisă iniţial (şi fără nicio manifestare evidentă) - defecţiune care, spre exemplu, dacă nu ar fi fost descoperită la
timp şi ar fi intervenit în timpul deplasării autoturismului, ar fi condus la pierderea sigură a controlului acestuia, cu
potenţiale consecinţe dintre cele mai grave: distrugeri, vătămări ale integrităţii corporale a altor persoane, decese
etc. -, nu s-ar putea pretinde o conduită similară oricărui conducător auto care îşi îndeplineşte în mod suficient
obligaţiile de prevenţie impuse expres de lege.
[2] Suntem de părere că sintagma imprevizibilitate obiectiva exclude în mod absolut situaţiile de excepţie, în
timp ce noţiunea de imprevizibilitate generală tinde a permite şi existenţa unor cazuri excepţionale, fără a afecta
însă regula în materie!
[3] G. A ntoniu , Vinovăţia penală, op. cit., p. 250.
7.3. Consecinţele reţinerii cazului fortuit

Ca efect al reţinerii incidenţei cauzei de neimputabilitate a cazului fortuit, comisă,
deşi tipică (sub aspect penal) şi nejustificată, nu se poate aprecia drept infracţiune. Prin
urmare, nu poate genera răspundere penală, aşadar, nici stabilirea şi aplicarea sancţiunilor
penale. în schimb, spre deosebire de ipoteza excluderii caracterului infracţional al faptei în
temeiul unei cauze justificative (după cum s-a mai arătat), în baza art. 107 alin. (2) CP, nu este
exclusă posibilitatea luării unor măsuri de siguranţă. Astfel, inclusiv faţă de o persoană care a
comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, sub influenţa cazului fortuit se poate
dispune o asemenea sancţiune de drept penal, dacă organul judiciar apreciază că luarea ei
este necesară pentru prevenirea (pe viitor a) comiterii, de către acea persoană, de noi fapte
incriminate şi - desigur - dacă se întruneşte temeiul dispunerii sale (existenţa unei anumite
stări de pericol puse în evidenţă de către acea persoană prin comiterea faptei tipice)111.
Consecinţe ale comiterii unei fapte prevăzute de legea penală în prezenţa cazului fortuit
se pot identifica prin norme juridice extrapenale. Sub aspe
art. 1351C. civ. (aceasta, de regulă, este înlăturată)121, sub rezerva ipotezelor de răspundere
civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri (care, potrivit art. 1376 C. civ., tinde a se prezenta
mai degrabă ca o răspundere obiectivă, fiind independentă de orice culpă)m. De menţionat că,
potrivit reglementărilor dreptului civil, se distingeîntre cazul
că, şi în materie penală, cele două noţiuni nu trebuie confundate, deşi sensul lor (şi sfera de
cuprindere) nu sunt identice în raport de dispoziţiile din dreptul privat12 ^. Astfel, în dreptul
4
3
penal, denumirea de forţă majoră este uneori întrebuinţată ca sinonim pentru instituţia
constrângerii fizice, pe care o vom prezenta în continuare.
§8. Constrângerea fizică
8.1. Preliminarii
A doua cauză de neimputabilitate care exclude exigibilitatea unei conduite conforme cu
prevederile normelor de incriminare (ca premisă a imputabilităţii), pe care o tratăm, este
reprezentată de constrângerea fizică. Potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 24 CP (cu această
denumire marginală expresă: „Constrângereafizică"), se prevede: „Nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu
i-a putut rezista". Prin urmare, în cazul în care fapta incriminată (tipică) şi nejustificată este
[1] De pildă, faţă de un conducător auto care a suferit o criză de epilepsie la volan (pentru prima dată, fără a
cunoaşte, anterior, că suferă de epilepsie) - în măsura în care situaţia ar fi reţinută drept manifestare a cazului
fortuit (existând însă posibilitatea de a invoca şi existenţa unei constrângeri fizice) -, motiv pentru care s-a produs
un accident de trafic, decedând o terţă persoană, se poate dispune măsura de siguranţă a interzicerii exercitării
profesiei (art. 111 CP).
[2] C. M itrache , C r . M itrache , op. cit. (2016), p. 215.
[3] în acest sens, a se vedea şi Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 463.
[4] Astfel, conform art. 1351 alin. (2) C. civ., se prevede că „Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil,
absolut invincibil şi inevitabil", în timp ce art. 1351 alin. (3) C. civ. statuează: „Cazul fortuit este un eveniment care
nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi
produs". Este de observat că, uneori, împrejurări descrise de către legiuitorul civil drept forţa majora pot întruni,
sub aspectul dreptului penal, cerinţele pentru a reprezenta caz fortuit (cu precizarea însă că, în materie penală, nu
considerăm cazul fortuit neapărat limitat la evenimente externe). După cum se va observa, definiţia civilă legală a
forţei majore nu se suprapune (decât, eventual, parţial) peste condiţiile impuse de legiuitorul penal constrângerii
fizice-cauză de neimputabilitate (forţa majoră specifică reglementării penale); spre exemplu, imprevizibilitatea nu
constituie o cerinţă imperativă a constrângerii fizice, dar ea este o trăsătură caracteristică (în penal) cazului fortuit.
comisă de către o persoană constrânsă fizic, ea nu va constitui infracţiune, rămânând doar

la stadiul de faptă prevăzută de legea penală [soluţia reiese din coroborarea art. 24 CP cu
dispoziţia din art. 23 alin. (1) CP: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate"].
Instituţia prezintă continuitate în reglementare în raport de codificarea anterioară [art. 46
alin. (1) CP 1968], cu precizarea că în fostul Cod penal cele două forme ale constrângerii (fizică
şi morală) erau prevăzute în acelaşi articol (46), la alineate diferite, în timp ce, potrivit actualei
legi penale generale, cu privire la ele se dispune în articole distincte (date fiind particularităţile
specifice, proprii fiecăreia în parte). Reluăm menţiunea că instituţia constrângerii fizice este
denumită, uneori, în doctrina penală autohton majorâll].

Condiţiile constrângerii fizice - cauză de neimputabilitate - privesc: săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală (care este, în plus, nejustificatâ); fapta să fie comisă de către
o persoană constrânsă, la momentul săvârşirii sale, de o forţă irezistibilă care se impune
fizicului său.
fapte tipice sub aspect penal: o faptă prevăzută de legea penală (faptă incriminată). Totodată,
un aspect comun tuturor cauzelor de neimputabilitate este reprezentat de împrejurarea că
această faptă prevăzută de legea penală trebuie să fi fost deja apreciată ca fiind nejustificatâ
(după cum s-a mai punctat, examenul de antijuridicitate este prealabil celui de imputabilitate).
Astfel, dacă activitatea efectiv comisă (conduita concret adoptată) nu întruneşte aceste
cerinţe (nu este o faptă tipică sub aspect penal şi - în plus - antijuridică), nici nu se mai
poate ridica problema imputabilităţii sau neimputabilităţii sale în sarcina făptuitorului, ea
neputând constitui ab initio infracţiune.
De pildă, dacă ceea ce a săvârşit persoana constrânsă fizic reprezintă doar o contravenţie
(faptă prevăzută ca ilicit administrativ), nu se ridică deloc (sub aspect penal) problema
incidenţei unei cauze de neimputabilitate (din reglementarea art. 24 CP reiese că nu este
imputabilă = nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea pensăvârşită
constrânsă fizic în mod irezistibil). De asemenea, dacă persoana care a acţionat sub influenţa
constrângerii fizice, săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, se găsea deja (de exemplu) în
desfăşurarea activităţii respective în prezenţa consimţământului persoanei vătămate (desigur,
întrunite fiind condiţiile legale necesare pentru existenţa acestei cauze justificative), atunci
nu se ridică deloc (sub aspect penal) problema incidenţei unei cauze de neimputabilitate,
deoarece excluderea caracterului infracţional al faptei într-o atare situaţie se datorează
reţinerii cauzei justificative.
b) La data comiterii faptei prevăzute de legea penală (nejustificatâ), subiectul activ să

fie o persoană constrânsă de o forţă irezistibilă, care s-a impus fizicului său.
Sursa (originea) unei constrângeri fizice poate (dar nu trebuie neapărat) să rezide într-o
activitate intenţionată a unei fiinţe umane terţe. Ea poate proveni şi din partea unei persoane
care acţionează din culpă ori fără vinovăţie, precum şi din partea unor energii animate 1
111G. A ntoniu , Vinovăţia penală, op. cit., p. 252; C. Mitrache , C r . M itrache , op. (2016), p. 193; L.V. Lefterache ,
op. cit., p. 209; T. Dim a , op. cit., p. 218 (cu precizarea că o parte a doctrinei restrânge sinonimia doar la unele surse
de constrângere fizică).
non-umane (de sorginte animală sau vegetală), precum şi din partea unor fenomene ale
naturii ori a unor procese mecanice. Se poate chiar considera că sursa constrângerii fizice
poate fi reprezentată şi de procese organice interne, necontrolabile şi irezistibile, ale propriului
organism al făptuitorului (ticuri, reflexe etc.)[1].
Pentru reţinerea incidenţei constrângerii fizice - cauză de neimputabilitate - , se impune
probarea existenţei unei forţe care s-a exercitat asupra fizicului făptuitorului (la momentul
comiterii faptei tipice şi nejustificate), fie în sensul inhibării, fie în sensul dinam izării
acestuia. Prin urmare, sub imperiul unei constrângeri fizice se pot săvârşi atât activităţi
omisive, cât şi comisive, respectiv comisiv-omisivel2]. Spre exemplu, făptuitorul constrâns
fizic (imobilizat) poate să nu fi acordat ajutorul necesar unei persoane găsite într-o stare de
pericol asupra vieţii, care nu avea putinţa de a se salva (sau nu a reuşit să anunţe de îndată
autorităţile, pentru salvarea acelei persoane) - faptă omisivă incriminată potrivit art. 203 CP
(„Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate"). Sau făptuitorul constrâns fizic
(împins) loveşte în cădere o terţă persoană - faptă comisivă incriminată potrivit art. 193 CP
(„Lovirea sau alte violenţe"). Ori făptuitorul (medic chirurg) constrâns fizic (imobilizat) nu
poate să îşi îndeplinească obligaţia legală de a sutura (închide) plaga unui pacient, astfel
încât acesta pierde mult sânge şi decedează - faptă comisivă incriminată potrivit art. 188 CP
(„Omor”), săvârşită concret în modalitate comisiv-omisivă.
Este necesară stabilirea unei legături cauzale între forţa constrângătoare fizic şi acţiunea
sau inacţiunea făptuitorului c a re - astfe l- a condus la producerea directă a urmării imediate
sau la neîmpiedicarea forţelor ce au produs-o pe aceasta. Practic, energia care constrânge
fizic produce, sub aspect cauzal, prin intermediul (mijlocirea) persoanei constrânse fizic,
urmarea imediată corespunzătoare normei de incriminare.
în accentuarea cerinţei că evenimentulconstrângător trebuie să s
persoanei, acesta apare, de regulă, ca o energie materială, palpabilă. în mod excepţional,
credem că se poate discuta însă şi ipoteza provocării unei reac
intermediul unui impuls de natură psihică, bazat pe reprezentarea unor procese organice cu
manifestări aparte în cazul făptuitorului, care să îl constrângă fizic pe acesta la o anumită
conduită. Spre exemplu, avem în vedere o situaţie precum următoarea: X, care cunoaşte
faptul că Y are în mod constant un puternic şi incontrolabil reflex vomitiv la un anumit
stimul (olfactiv/vizual/auditiv, după caz), îl stimulează pe acesta în forma respectivă, la un
anumit moment dat, provocându-i lui Y reacţia de vomă, într-un context în care, astfel, Y
comite o faptă prevăzută de legea penală (de pildă, distrugerea unei piese vestimentare
scumpe a unui terţ).
Fiind vorba despre o constrângere fizică (a fizicului făptuitorului), considerăm importantă
evidenţierea lipsei unei alternative (chiar minimale) a acestuia la comiterea faptei prevăzute de
legea penală. Practic, persoana constrânsă fizic nu adoptă hotărârea de a săvârşi fapta tipică
(sub aspect penal) pentru a se sustrage forţei constrângătoare, ci este un simplu 131
dirijat (impulsionat sau imobilizat) de respectiva energie. Constrângerea fizică înlătură, cu
prioritate, libertatea de acţiune (factorul volitiv). Persoana constrânsă poate avea, uneori,
reprezentarea faptei tipice pe care o comite sub imperiul constrângerii fizice, dar nu se poate
opune acesteia*2
[4]. Dacă decizia de a comite acea faptă este luată de către persoana constrânsă
3
111 Reamintim că, în astfel de ipoteze, intervin dificultăţi de distingere între constrângerea fizică şi cazul
fortuit. Pentru sursele variate ale constrângerii morale, a se vedea şi: Fl . Streteanu , D. Niţu , cit., p. 449;
C. MlTRACHE, CR. MlTRACHE, op. cit. (2016), p. 194.
[2) C. MlTRACHE, CR. MlTRACHE, Op. Cit. (2016), p. 194.
[3) Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 449; V. Pasca , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 243.
[4) Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 450.
pentru a se sustrage, astfel, energiei constrângătoare, se poate reţine, eventual, o altă cauză
de excludere a infracţiunii (de exemplu, starea de necesitate, constrângerea morală)111.
De o deosebită importanţă este stabilirea caracterului irezistibil al forţei care se impune
fizicului persoanei făptuitorului. Dacă acesta a putut să se opună/ar fi putut să se opună,
dar nu a făcut-o (suficient, pe cât avea posibilitatea), atunci fapta comisă îi va fi imputabilă,
va reprezenta infracţiune (dacă sunt întrunite toate condiţiile necesare unei atari calificări)
şi va genera răspunderea penală şi sancţionarea făptuitorului. Eventual, la individualizarea
sancţiunii penale se va putea ţine cont de împrejurarea că asupra sa a fost exercitată o forţă
de constrângere fizică de o intensitate mai mică sau mai mare (dar nu irezistibilă)121. Prin
urmare, forţa/energia/evenimentul care se impune asupra unei persoane, constrângând-o
fizic, trebuie să fie irezistibil(ă) pentru acea persoană, în sensul că aceasta nu a putut opune
o rezistenţă efectivă şi eficace/eficientă131.
îndeplinirea acestei cerinţe trebuie însă corelată cu întregul context în care s-au desfăşurat
evenimentele în concret. Astfel, surpriza şi rapiditatea energiei constrângătoare fizic îl pot lua
prin surprindere pe cel asupra căruia se exercită, astfel încât, deşi acesta s-ar fi putut opune
cu succes în condiţii optime (diferite, cu pregătire prealabilă), nu a reuşit să o facă în situaţia
determinată respectivă. De asemenea, este necesar a se efectua (totuşi) raportarea şi la
psihicul făptuitorului, la modul în care acesta a avut sau nu o corectă şi completă reprezentare
efectivă a caracterului rezistibil sau irezistibil al forţei constrângătoare din punct de vedere
fizic exercitate asupra sa. Nu în ultimul rând, credem că se impune analiza proporţiei dintre
posibilele consecinţe care ar putea rezulta dintr-o absolută opoziţie depusă în faţa forţei
constrângătoare şi urmarea rezonabil prevăzută a faptei tipice spre săvârşirea căreia îl
dirijează pe făptuitor forţa constrângătoare (deşi, astfel, se pot ridica din nou probleme de
delimitare în raport de alte cauze de excludere a infracţiunii).
Deşi, de regulă, existenţa sau inexistenţa împrejurărilor care constituie cauze de excludere
a infracţiunii trebuie verificată în raport de momentul la care s-a comis fapta, necesitatea
excluderii ipotezelor cunoscute sub denumirea de actio libera in (sua) causa impune, uneori,
decalarea momentului în raport de care se efectuează această examinare, prin luarea în
considerare şi a etapelor anterioare datei la care fapta s-a comis efectiv, în condiţiile existenţei
obiective, formale a respectivei cauze cu efect extinctiv asupra infracţiunii. Constrângerea
fizică se pretează în mod deosebit la o atare verificare, fiind necesar să se stabilească faptul
că, la un moment anterior comiterii faptei, făptuitorul, încă neconstrâns, nu a instrumentat
el însuşi constrângerea viitoare ori nu a avut posibilitatea reală şi conştientă de a se sustrage
[11 De pildă, dacă cel încuiat într-o cameră a unei instituţii publice, în week-end, fără vreo posibilitate de a cere
ajutor, sparge geamul înţepenit al unei ferestre pentru a îşi redobândi libertatea, caracterul infracţional al distrugerii
comise este apt de înlăturare potrivit stării de necesitate, iar nu constrângerii fizice. Sau persoana care divulgă,
fără drept, date ori informaţii privind viaţa privată a unei persoane, de natură să prejudicieze acea persoană, având
cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei sau funcţiei (care îi impune să păstreze confidenţialitatea lor), ca
urmare a faptului că o altă persoană îi ţine lipit de tâmplă un pistol, ameninţând că o va ucide, va putea invoca
pentru excluderea caracterului infracţional al divulgării secretului profesional (art. 227 CP) constrângerea morală, iar
nu pe cea fizică. în raport de acest ultim tip de exemplu, a se vedea, în sens contrar (cu aprecierea că este incidenţă
constrângerea fizică, iar nu cea morală), Fl. Streteanu , D. Niţu , cit., p. 451. Autorii, operând distincţia între vis
absoluta („presiunea fizică determină în mod direct mişcarea corpului") şi vis compulsiva („ipoteza în care energia
fizică se exercită pentru influenţarea voinţei celui constrâns") -id.p45 0-, ava
(criteriul) în raport de care să se determine, în caz de vis compulsiva, dacă trebuie reţinută constrângerea fizică
ori cea morală să fie acela al posibilităţii făptuitorului de a se sustrage fizic de sub imperiul acesteia, la momentul
comiterii faptei. Dacă răspunsul este negativ, constrângerea ar fi fizică; în caz contrar, constrângerea ar fi morală.
[2] împrejurarea ar putea fi valorificată, cu valoare atenuantă, fie în calitate de circumstanţă generală atenuantă
judiciară - art. 75 alin. (2) lit. b) CP -, fie ca element de tip atenuant în cadrul individualizării sancţiunii, în limitele
acesteia - V. Pasca , în G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .), op. cit., voi. I, p. 244.
!3! C. Mitrache, C r . Mitrache, op. cit. (2016), p. 194.
de sub influenţa forţei constrângătoare irezistibile care urma să îl afecteze în viitor. în caz
contrar, în pofida stabilirii existenţei constrângerii fizice la data comiterii faptei, se va refuza
beneficiul cauzei de neimputabilitate, fapta fiindu-i imputabilă făptuitorului ca efect al acţiunii
specifice a acestuia în condiţiile unei actio libera in causa.
continue, continuate şi de obicei, este necesar ca starea de constrângere fizică să se fi
manifestat pe întreaga lor durată de desfăşurare, pentru a putea exclude caracterul imputabil/
reproşabil al faptei comise în raport de persoana făptuitorului. în caz contrar, subiectul activ
al faptei incriminate comise va putea fi tras la răspundere penală în considerarea acelei părţi
(acelui segment) din activitatea infracţională săvârşită care corespunde perioadei în care
nu a mai fost constrâns în mod irezistibil. Soluţia decurge din opţiunea legală de a aprecia
aceste infracţiuni ca fiind săvârşite la momentul epuizării [art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP].
este ca făptuitorul să fi fost constrâns fizic (irezistibil) la momentul când a desfăşurat actele
de executare, fiind indiferent dacă starea respectivă se menţine sau nu şi în raport de data
la care se produce rezultatul final, mai grav. într-o atare situaţie, făptuitorului nu îi va fi
imputabilă conduita adoptată, deoarece faptele progresive se consideră săvârşite la data
în doctrina penală s-a exprimat opinia potrivit căreia legiuitorul ar trebui să confere
constrângerii fizice o altă natură juridică decât aceea de cauză de neimputabilitate. Ţinând
cont de toate particularităţile constrângerii fizice, mai ales de împrejurarea că persoana
făptuitorului reprezintă, sub efectul acesteia, un simplu instrument lipsit de putere de decizie
şi de capacitate de împotrivire, s-a susţinut necesitatea reglementării acestei instituţii drept
cauză care exclude infracţiunea nu din raţiuni de tip subiectiv (prin îndepărtarea premiselor
vinovăţiei), ci drept cauză care împiedică constituirea infracţiunii din raţiuni de ordin obiectiv
(prin înlăturarea dpicităţii, a acţiunii înseşi). Astfel, se evidenţiază faptul că doar aparent
ne aflăm, în caz de constrângere fizică, în faţa unei activităţi a unei persoane. în realitate,
fapta comisă nu aparţine deloc „făptuitorului", nu provine nemijlocit (ci doar formal) de la
acesta/din partea acestuia, din moment ce el, fiind constrâns fizic într-un mod irezistibil, a
fost doar un instrument manipulat de forţa [co
n1].
Făptuitorul constrâns fizic, care beneficiază de efectele cauzei de neimputabilitate

reglementate de art. 24 CP, poate comite singur fapta prevăzută de legea penală ori alături
de alte persoane. în acest din urmă caz (situaţia participaţieipenale), el poate fi executantul
faptei (cel care o comite în mod nemijlocit) ori unul dintre aceştia, aşadar, după caz, autor
sau coautor. în această situaţie, cauza de neimputabilitate fiind personală, efectul ei nu va
radia asupra celorlalte persoane activ implicate în săvârşirea faptei, de ea beneficiind doar
făptuitorul constrâns. în măsura în care participanţii sunt persoane care au capacitate penală,
în raport de ele fapta se va putea califica drept infracţiune, aceştia urmând a răspunde penal
[11 Veridicitatea propunerii nu poate fi uşor contestată, ea reieşind cu prisosinţă din exemple precum: X îi
pune lui Y în mână un cuţit şi apoi, conducându-i mâna înarmată, în mod irezistibil (cu o forţă net superioară), îl
înjunghie, astfel, pe Z. Potrivit actualei reglementări, ar reieşi soluţia potrivit căreia Y este autorul (cel care a comis
nemijlocit fapta, sub imperiul constrângerii fizice), iar X este... instigator (existând o participaţie improprie, în forma
intenţie - lipsă de vinovăţie). în realitate, credem că se impune cu evidenţă faptul că o soluţie mai echitabilă ar fi
să se admită împrejurarea că, de fapt, Y nu a comis nicio faptă (prevăzută de legea penală), că mişcarea mecanică
a mâinii sale a fost, în realitate, opera exclusivă a lui X, iar acesta ar trebui să fie tras la răspundere penală potrivit
realei sale contribuţii la săvârşirea faptei: autor! De asemenea, în cazul în care o persoană o împinge pe alta într-o
vitrină, care este, astfel, distrusă etc. A se vedea: G. A ntoniu , Vinovăţia penală, op. cit., p. 201, 252; V. Pasca , în
G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .), op. cit., voi. I, p. 243.
(forma de participaţie emergentă va fi, după cum se va vedea, o participaţie improprie, în

varianta intenţie - lipsă de vinovăţie). Astfel, ca regulă, dacă s-a realizat constrângerea fizică
de către o (altă) persoană, aceasta va urma să răspundă penal în calitate de instigator în
raport de încadrarea juridică a faptei săvârşite de cel constrâns111.
Dacă cel constrâns fizic are o contribuţie secundară la comiterea faptei (determină sau
înlesneşte/ajută la săvârşirea acesteia), el nu poate fi apreciat drept instigator sau complice,
aşadar, infractor (participant), în schimb, cel determinat/ajutat poate fi tras la răspundere
penală dacă nu (îi) sunt incidente alte cauze de excludere a caracterului infracţional al faptei121.
8.3. Consecinţele reţinerii constrângerii fizice

Ca efect al reţinerii incidenţei cauzei de neimputabilitate a constrângerii fizice, fapta
comisă de către făptuitor, deşi tipică (sub aspect penal) şi nejustificată, nu se poate aprecia
aplicarea sancţiunilor penale. în schimb, spre deosebire de ipoteza excluderii caracterului
art. 107 alin. (2) CP, nu este exclusă posibilitatea luării unor măsuri de siguranţă. Astfel,
inclusiv faţă de o persoană constrânsă, care a comis o faptă prevăzută de legea penală,
nejustificată, se poate dispune o asemenea sancţiune de drept penal, dacă organul judiciar
apreciază că luarea ei este necesară pentru prevenirea (pe viitor a) comiterii, de către acea
persoană, de noi fapte incriminate şi - desigur - dacă se întruneşte temeiul dispunerii sale
(existenţa unei anumite stări de pericol puse în evidenţă de către cel constrâns fizic, prin
comiterea faptei tipice)*131.
Consecinţe ale comiterii de către o persoană constrânsă fizic a unei fapte prevăzute
de legea penală se pot identifica inclusiv prin norme juridice extrapenale. Sub aspectul
răspunderii civile, aceasta se înlătură, la rândul ei, de principiu141.
§9. Constrângerea morală
9.1. Preliminarii
A treia cauză de neimputabilitate care exclude exigibilitatea unei conduite conforme cu
reprezentată de constrângerea morală. Potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 25 CP (cu această
denumire marginală expresă: „Constrângerea morală"), se prevede: „Nu este imputabilă
[1) Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit.,p. 451.

121 Revenind la un exemplu anterior, dacă cel încuiat într-o încăpere (o benă ai cărei pereţi s-ar comprima) ar
striga unei alte persoane să spargă uşa, pentru a se putea elibera, iar acea persoană ar comite fapta, atunci cel care
a determinat la comiterea faptei ar trebui să beneficieze de cauza de neimputabilitate, la fel cum ar fi profitat de
aceasta dacă singur ar fi comis fapta prevăzută de legea penală. Este adevărat că terţul care acţionează ar putea
invoca starea de necesitate într-o atare ipoteză, ceea ce, ca regulă, s-ar reflecta şi asupra participantului care a
determinat la săvârşire. însă, dacă ne imaginăm cazul în care chiar terţul a creat situaţia respectivă (încuind persoana
dintâi în bena în cauză), atunci împrejurarea de actio libera in causa ar conduce la imposibilitatea reţinerii stării
de necesitate, re-activând soluţia iniţial propusă.
131 Considerăm că ipoteza este de interes, cu referire la măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau
exercitării unei profesii, dacă admitem posibilitatea încadrării drept constrângere fizică, spre exemplu, a unor
procese fiziologice ale făptuitorului. în sensul că, în caz de constrângere fizică, „în general nu îşi va găsi locul nici
aplicarea unei măsuri de siguranţă" (s.n.), a se vedea Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 451.
141C. Mitrache, C r . Mitrache, op. cit. (2016), p. 195; I. Nedelcu, în G. Bodoronceaş .a ., op. cit., p. 91; M. Udroiu ,
Drept penal, op. cit., p. 118.
fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin
ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi
înlăturat în alt mod". Prin urmare, în cazul în care fapta incriminată (tipică) şi nejustificată
este comisă de către o persoană constrânsă psihic, ea nu va constitui infracţiune, rămânând
doar la stadiul de faptă prevăzută de legea penală [soluţia reiese din coroborarea art. 25 CP
cu dispoziţia din art. 23 alin. (1) CP: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate"].
Instituţia prezintă continuitate în reglementare în raport decodificarea anterioară [art. 46
alin. (2) CP 1968], cu precizarea că în fostul Cod penal cele două forme ale constrângerii
erau prevăzute în acelaşi articol (46), la alineate diferite, în timp ce, potrivit actualei legi
penale generale, cu privire la ele se dispune în articole distincte (date fiind particularităţile
specifice, proprii fiecăreia în parte).
Constrângerea morală - cauză generală de neimputabilitate - se va putea reţine numai
dacă legea nu prevede o eventuală cauză specială similară, a cărei reţinere este prioritară
(specialia generalibus derogant). De pildă, avem în vedere situaţia constrângerii, în orice
mod, a mituitorului în cazul dării de mită [art. 290 alin. (2) CP].

Condiţiile constrângerii morale - cauză de neimputabilitate - privesc: a) săvârşirea uneifapte
prevăzute de legea penală (care este, în plus, e;) b)
n
unei constrângeri psihice/morale, exercitată prin ameninţare (=bl) cu un pericol grav (=b2)
pentru persoana făptuitorului ori a altuia (=b3)ş/ care nu putea f i înlăturat în alt mod (=b4).
faptă prevăzută de legea penală trebuie să fi fost deja apreciată ca fiind nejustificată (după
De pildă, dacă ceea ce a săvârşit persoana constrânsă moral reprezintă doar o contravenţie
(faptă prevăzută ca ilicit administrativ), nu se ridică deloc (sub aspect penal) problema
incidenţei unei cauze de neimputabilitate (din reglementarea art. 25 CP reiese că nu este
imputabilă = nu constituie infracţiun e fapta prevăzută de legeasăvârşit
constrânsă moral, în condiţiile legii). De asemenea, dacă persoana care a acţionat sub
influenţa constrângerii morale, săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, se găsea deja
(de exemplu) în desfăşurarea activităţii respective în prezenţa consimţământului persoanei
vătămate (desigur, întrunite fiind condiţiile legale necesare pentru existenţa acestei cauze
justificative), atunci nu se ridică deloc (sub aspect penal) problema incidenţei unei cauze
de neimputabilitate, deoarece excluderea caracterului infracţional al faptei, într-o atare
situaţie, se datorează reţinerii cauzei justificative.
b) La data comiterii faptei prevăzute de legea penală (nejustificatâ), subiectul activ să
fie o persoană care este constrânsă psihic/moral, prin ameninţare (=bl) cu un pericol grav
(=b2) pentru persoana sa ori a altuia (=b3) şi care
în sinteză, reţinem că, în mod constant, doctrina11' enumeră o serie de caracteristici

ale pericolului ce face obiectul ameninţării, desprinse explicit sau implicit din textul legal;
astfel, se reţin următoarele caractere: grav, irezistibil/inevitabil, injust, imediat (iminent sau
actual), efectiv, real, serios.
Constrângerea morală presupune neapărat o sursă umană de provenienţă, care îl ameninţă
conştient pe făptuitor în vederea determinării acestuia la adoptarea comportamentului
incriminat determinat (spre deosebire de constrângerea fizicâ)l2]. în vederea surprinderii sferei
de cuprindere a conceptului de ameninţare (pe care se construieşte legal instituţia juridică a
constrângerii morale - cauză de neimputabilitate), facem trimitere la dispoziţia cuprinsă în
art. 206 CP, conţinând norma de incriminare cu denumirea marginală „Ameninţarea". Totuşi, ca
diferenţă, credem că se impune precizarea faptului că, în vreme ce infracţiunea de ameninţare
se poate reţine, chiar dacă subiectul pasiv nu a fost înspăimântat efectiv de conţinutul
comunicării în cauză, fiind suficient ca aceasta să fie, în abstract, „de natură" să producă o
stare de temere, pentru reţinerea constrângerii morale în vederea excluderii imputabilităţii
faptei incriminate comise, trebuie să se stabilească faptul că persoana ameninţată a apreciat
ca reală ameninţarea cu pericolul grav şi a fost astfel înspăimântată.
Dacă sursa pericolului care „ameninţă" grav persoana (care, pentru a-l îndepărta, săvârşeşte
o faptă incriminată) este de altă natură-spre exemplu: animală, naturală etc.- , infracţiunea
va putea fi exclusă ca rezultat al reţinerii unei alte cauze, precum starea de necesitate.
în cazul constrângerii morale, factorul intelectiv alfăptuitorului,sub aspectu
prevederii faptei ce va fi comisă şi al urmării acesteia, nu se configurează în mod liber, ca efect
al deciziei neconstrânse a persoanei în cauză, ci apare sub presiunea ameninţării grave, astfel
încât făptuitorul este pus să opteze între două alternative: ori comiterea faptei incriminate,
ori concretizarea pericolului grav care îl ameninţă. Astfel, spre deosebire de constrângerea
fizică, în ipoteza căreia infracţiunea este exclusă ca efect principal al suprimării factorului
volitiv care stă la baza capacităţii penale (premisă a vinovăţiei), acţiunea sau inacţiunea
neaparţinând fizic făptuitorului, în ipoteza constrângerii morale, făptuitorul este acela care
adoptă decizia de săvârşire a faptei şi îşi stimulează, în acest sens, de regulă neconstrâns
fizic, energia (trecând la acţiune sau rămânând în inacţiune), dar sub imperiul unei presiuni
de natură psihică ce îi deformează şi perverteşte, în principal, libertate de hotărâreli].
Pentru reţinerea incidenţei constrângerii morale - cauză de neimputabilitate - , se impune
probarea existenţei unei ameninţări care s-a exercitat asupra psihicului făptuitorului (la
momentul comiterii faptei tipice şi nejustificate), fie în sensul inhibării, fie în sensul dinamizării
acestuia. Prin urmare, sub imperiul unei constrângeri morale se pot săvârşi atât acdvităţi
omisive, cât şi comisive, respectiv comisiv-omisive. Spre exemplu, făptuitorul constrâns moral
poate să nu acorde ajutorul necesar unei persoane găsite într-o stare de pericol asupra vieţii,
care nu avea putinţa de a se salva (sau să nu anunţe de îndată autorităţile, pentru salvarea
acelei persoane)-faptă omisivă incriminată potrivit art. 203 CP
persoane aflate în dificultate"). Sau făptuitorul constrâns moral poate lovi o terţă persoană -
faptă comisivă incriminată potrivit art. 193 CP („Lovirea sau alte violenţe"). Ori făptuitorul
(medic chirurg) constrâns moral poate să nu îşi îndeplinească obligaţia legală de a finaliza
operaţia de salvare a vieţii unui pacient, astfel încât acesta decedează - faptă comisivă
incriminată potrivit art. 188 CP („Omor"), săvârşită concret în modalitate comisiv-omisivă.*1 2
111A se vedea, spre exemplu: M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 119; I. PASCU, în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 189;
I. Nedelcu , în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 91; Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 453.
121 Fl. Streteanu , D. N iţu , op. cit., p. 453.
13) Idem, p. 452.
Este necesară stabilirea unei legături cauzale între forţa constrângătoare mora
(ameninţarea) şi acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, care - astfel - condus la producerea
directă a urmării imediate sau la neîmpiedicarea forţelor ce au produs-o pe aceasta. Practic,
energia care constrânge psihic produce, sub aspect cauzal, prin intermediul (mijlocirea)
persoanei ameninţate, urmarea imediată corespunzătoare normei de incriminare.
în accentuarea cerinţei că evenimentul contre
psihicului persoanei, acesta apare, de regulă, ca o energie imaterială, non-palpabilă. Uneori
însă, ameninţarea morală poate f i însoţită şi de acte de natură fizică, care să îi sporească
impactul asupra făptuitorului ameninţat sau să îi confere credibilitate111. Spre exemplu, avem
în vedere o situaţie precum următoarea: X doreşte să îl determine pe Y să comită o inducere în
eroare a organelor judiciare (art. 268 CP), solicitându-i să elaboreze şi să semneze un denunţ
mincinos împotriva lui Z; pentru aceasta, X intră cu forţa în casa lui Y, îi lipseşte de libertate
soţia şi fiica şi îl ameninţă că le va viola pe acestea sub ochii lui dacă nu întocmeşte denunţul
fals; totodată, pentru a crea o stare de teroare şi a evidenţia seriozitatea ameninţării, X îl
loveşte repetat pe Y peste cap în timpul redactării denunţului calomnios.
De asemenea, uneori, constrângerea morală se poate manifesta tocmai prin ameninţarea
cu neîncetarea executării unor violenţe fizice asupra victimei. Apreciem că, în cazul în care
violenţele fizice nu cauzează direct, prin cauzalitate mecanică, săvârşirea faptei de către
cel constrâns, ci doar urmăresc să îl determine pe acesta să ia hotărârea de a comite o
faptă prevăzută de legea penală pentru a se sustrage de sub efectul lor, atunci cauza de
neimputabilitate care urmează a fi reţinută este constrângerea morală, iar nu cea fizică. Spre
exemplu, dacă X îl lipseşte de libertate pe Y şi îi solicită să îi dezvăluie un secret profesional
cunoscut de către acesta (a se vedea art. 227 CP), lovindu-l şi arzându-l pe trup cu ţigara,
ameninţându-l că nu va înceta decât dacă acesta comite fapta prevăzută de legea penală
indicată, atunci apreciem că există o constrângere morală, deşi întrebuinţează, în vederea
ameninţării victimei, procedee de natură fizică. Astfel, într-un atare caz, se poate observa
că suferinţele fizice nu reprezintă un mijloc cauzal direct legat de producerea rezultatului, ci
doar o modalitate specifică prin care se urmăreşte determinarea celui constrâns la adoptarea
hotărârii de a comite fapta incriminată solicitată.
Ameninţarea care reprezintă obiectul constrângerii morale trebuie să fie efectivă, reală şi
serioasă, iar pericolul asupra celui ameninţat trebuie să fie unul grav. O ameninţare făcută în
glumă, într-un context în care este evident neserioasă, aparentă, nu poate satisface cerinţa
legală, lăsând nealteratâ imputabilitatea faptei tipice şi nejustificate săvârşite ca urmare
a exercitării sale. De asemenea, ameninţarea reală, dar care vizează un pericol derizoriu
asupra celui ameninţat sau a altuia, conduce la aceeaşi soluţie.
Desigur, gravitatea pericolului - obiect al ameninţării - trebuie raportată şi la situaţia
concretă a celui ameninţat ori a altei persoane ameninţate, fiind de un real interes şi proporţia
dintre pericolul respectiv şi urmarea ce decurge din comiterea faptei prevăzute de legea
penală, solicitată de cel care ameninţă. Se poate aprecia, în general, că un pericol este
grav atunci când urmările sale ar f i iremediabile sau greu de remediat, vizând valori sociale
importante sub diferite aspecte de evaluare*121 (viaţa, integritatea corporală, sănătatea,
libertatea, inviolabilitatea sexuală, chiar demnitatea persoanei sau alte drepturi ale acesteia,
precum cele patrimoniale; în acest ultim caz, sunt vizate, de regulă, bunuri importante ca
valoare economică, dar şi artistică, arhivistică, istorică etc.; credem că se poate discuta
111V. Pasca , în G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .), op.cit., voi. I, p. 2

189; M. U droiu , Drept penal, op. cit., p. 119; Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 453.
121 Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 453, 454.
situaţia periclitării unor bunuri care au doar valoare sentimentală, deşi nu apreciem că o
atare ipoteză ar trebui exclusă deplano din sfera constrângerii mor
Comunicarea intenţiei de a desfăşura o operaţiune legală (permisă, justificată - de pildă,
intentarea unei acţiuni în justiţie), precum şi caracterul îndepărtat al consecinţelor păgubitoare
în care ar urma să se concretizeze pericolul ce formează obiectul ameninţării deopotrivă -
motive care exclud reţinerea constrângerii morale drept cauză de neimputabilitate. Aşadar,
reţinem că pericolul- obiect al ameninţării - trebuie să fie şi imediatll].
Se apreciază constant în doctrină că ameninţarea trebuie să fie reală şi în sensul de expres
form ulatâl2]. Simpla temere generică, reverenţioasă a făptuitorului în raport de anumite
persoane şi/sau de reacţiile lor în anumite cazuri nu poate genera reţinerea constrângerii
morale, dacă ameninţarea nu a fost expresă, ci doar ipotetică, presupusă. Cu toate acestea,
o ameninţare reală nu trebuie neapărat formulată într-o anumită formă, ea putând reieşi şi
din gesturi, mimică sau implicit (tăcerea, uneori, poate valora drept ameninţare).
Legea nu impune ca pericolul să vizeze exclusiv persoana direct ameninţată. Acesta se
poate îndrepta şi asupra altor persoane. Pentru că nu se prevede în sens expres altfel, reiese
că persoana vizată de pericolul obiect al ameninţării poate fi atât o rudă/persoană apropiată
făptuitorului, cât şi orice altă persoană (menţiunile efectuate în acest sens în cazul legitimei
apărări, de pildă, sunt incidente şi în raport de constrângerea morală).
De o deosebită importanţă este stabilirea caracterului irezistibil/inevitabil al ameninţării
(al consecinţei care se va produce asupra celui ameninţat ori a altuia, dacă nu se va da curs
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală). Astfel, legiuitorul prevede că -o b ie ct
al ameninţării - nu trebuie să f i putut fi evitat în alt mod decât prin săvârşirea respectivei
fapte prevăzute de legea penală. Dacă cel ameninţat a putut să se opună/ar fi putut să se
opună fără a comite fapta tipică sau săvârşind o faptă mai puţin gravă, dar nu a făcut-o,
atunci fapta comisă îi va fi imputabilă, va reprezenta infracţiune (dacă sunt întrunite toate
condiţiile necesare unei atari calificări) şi va genera răspunderea penală şi sancţionarea
făptuitorului. Eventual, ca şi în cazul similar din materia constrângerii fizice, la individualizarea
sancţiunii penale se va putea ţine cont de împrejurarea că asupra sa a fost exercitată o
forţă de constrângere morală de o intensitate mai mică sau mai mare (dar nu irezistibilă/
inevitabilă)*131. Prin urmare, ameninţarea care se impune asupra unei persoane, constrângând-o
moral, trebuie să fie irezistibilă/inevitabilă pentru acea persoană, în sensul că aceasta nu a
putut opune o rezistenţă efectivă şi eficace/eficientă.
îndeplinirea acestei cerinţe trebuie însă corelată cu întregul context\n care s-au desfăşurat
evenimentele în concret. Astfel, surpriza şi rapiditatea exercitării ameninţării îl pot lua prin
surprindere pe cel asupra căruia se manifestă, astfel încât, deşi acesta s-ar fi putut opune cu
succes în condiţii optime (diferite, cu pregătire prealabilă), nu a reuşit să o facă în situaţia
determinată respectivă. De asemenea, este necesar a se efectua raportarea şi la psihicul
făptuitorului, la modul în care acesta a avut sau nu o corectă şi completă reprezentare
efectivă a caracterului rezistibil sau irezistibil al forţei constrângătoare din punct de vedere
moral exercitate asupra sa. Nu în ultimul rând, credem că se impune analiza proporţiei
dintre posibilele consecinţe care ar putea rezulta dintr-o absolută opoziţie depusă în faţa
forţei constrângătoare şi urmarea rezonabil prevăzută a faptei tipice spre săvârşirea căreia
îl dirijează forţa constrângătoare pe făptuitor141.
111M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 119; I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 189.
[21 Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 453.
131împrejurarea ar putea fi valorificată, cu valoare atenuantă, fie în calitate de circumstanţă generală atenuantă
judiciară - art. 75 alin. (2) lit. b) CP fie ca element de tip atenuant în cadrul individualizării sancţiunii în limitele
acesteia -V . Pasca , în G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .), op. cit., voi. I, p. 250.
141 Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 455.
Prin urmare, determinarea imposibilităţii evitării, în alt mod decât prin comiterea faptei
prevăzute de legea penală solicitate, a pericolului grav care constituie obiectul ameninţării
trebuie să fie reală (efectivă, concretă), iar nu abstractă111. Alternativa posibilă, în abstract,
nu este viabilă dacă a implicat riscuri suplimentare, disproporţionate, lipsite de caracter
rezonabil pentru făptuitorul ameninţat. Aşadar, trebuie să lipsească o alternativă terţă viabilă
în mod real faţă de suportarea răului decurgând din ameninţare. Considerăm că analiza
urmează a se realiza, preponderent, de pe o poziţie exante, iar nu expost.
Deşi, de regulă, existenţa sau inexistenţaîmprejurărilor care
a infracţiunii trebuie verificată în raport de momentul la care s-a comis fapta, necesitatea
excluderii ipotezelor cunoscute sub denumirea de actio libera in (sua) causa impune, uneori,
decalarea momentului în raport de care se efectuează această examinare, prin luarea în
considerare şi a etapelor anterioare datei la care fapta s-a comis efectiv, în condiţiile existenţei
obiective, formale a respectivei cauze cu efect extinctiv asupra infracţiunii. Constrângerea
morală se pretează la o atare verificare, fiind necesar să se stabilească faptul că, la un
moment anterior comiterii faptei, făptuitorul, încă neconstrâns, nu a instrumentat el însuşi
constrângerea viitoare ori nu a avut posibilitatea reală şi conştientă de a se sustrage de sub
influenţa ameninţării irezistibile/inevitabile care urma să îl afecteze în viitor. în caz contrar, în
pofida stabilirii existenţei constrângerii morale la data comiterii faptei, se va refuza beneficiul
cauzei de neimputabilitate, fapta fiindu-i imputabilă celui care a comis-o, ca efect al acţiunii
specifice a acestuia în condiţiile unei actio libera in causa.
Cât priveşte ipoteza/opfe/or cudurată de desfăşurare în timp reprezentate
continue, continuate şi de obicei, este necesar ca starea de constrângere morală să se f i
manifestat pe întreaga lor durată de desfăşurare, pentru a putea exclude caracterul imputabil/
reproşabil al faptei comise în raport de persoana făptuitorului. în caz contrar, subiectul activ
al faptei incriminate comise va putea fi tras la răspundere penală în considerarea acelei părţi
(acelui segment) din activitatea infracţională săvârşită care corespunde perioadei în care
nu a mai fost constrâns în mod irezistibil. Soluţia decurge din opţiunea legală de a aprecia
ca făptuitorul să fi fost constrâns moral (irezistibil) la momentul când a desfăşurat actele
de executare, fiind indiferent dacă starea respectivă se menţine sau nu şi în raport de data
la care se produce rezultatul final, mai grav. într-o atare situaţie, făptuitorului nu îi va fi
imputabilă conduita adoptată, deoarece faptele progresive se consideră săvârşite la data
Făptuitorul constrâns moral, care beneficiază de efectele cauzei de neimputabilitate

reglementate de art. 25 CP, comite de regulă fapta tipică (şi nejustificată) în
penală (improprie), alături de cel puţin o altă persoană: cel care a exercitat constrângerea
prin ameninţare. De regulă, cel ameninţat este executantul faptei (cel care o comite în mod
nemijlocit) ori unul dintre aceştia, aşadar, după caz, autor sau coautor. în această situaţie,
cauza de neimputabilitate fiind personală, efectul ei nu va radia asupra celorlalte persoane
activ implicate în săvârşirea faptei, de ea beneficiind doar făptuitorul constrâns. în măsura
în care participanţii sunt persoane care au capacitate penală, în raport de ele fapta se va
putea califica drept infracţiune, aceştia urmând a răspunde penal (forma de participaţie
emergentă va fi, după cum se va vedea, o participaţie improprie, în varianta intenţie - lipsă
de vinovăţie). Astfel, ca regulă, persoana care a exercitat constrângerea morală va urma
să răspundă penal în calitate de n
r raport de încadrarea juridic
o
a
istg
111Idem, p. 454.
de cel constrâns (cu excepţia cazului în care a comis-o nemijlocit sau s-a alăturat comiterii
nemijlocite a acesteia, caz în care va răspunde ca autor/coautor).
Dacă cel constrâns fizic are o contribuţie secundară la comiterea faptei (determină sau
înlesneşte/ajută la săvârşirea acesteia), el nu poate fi apreciat drept instigator sau complice,
aşadar, infractor (participant), în schimb, cel determinat/ajutat poate fi tras la răspundere
penală dacă nu (îi) sunt incidente alte cauze de excludere a caracterului infracţional al faptei. în
acest caz, răspunderea penală a persoanei care a ameninţat urmează a se determina, de
asemenea, în raport de modul în care se va înfăţişa contribuţia sa finală faţă de comiterea
nemijlocită a faptei (după caz: instigator/coinstigator; complice - inclusiv în cadrul unei
complicităţi mijlocite; potenţial, chiar autor/coautor).
9.3. Consecinţele reţinerii constrângerii morale

Ca efect al reţinerii incidenţei cauzei de neimputabilitate a constrângerii morale, fapta
comisă de către făptuitor, deşi tipică (sub aspect penal) şi nejustificată, nu se poate aprecia
aplicarea sancţiunilor penale. în schimb, spre deosebire de ipoteza excluderii caracterului
art. 107 alin. (2) CP, nu este exclusă posibilitatea luării unor măsuri de siguranţăll]. Astfel,
inclusiv faţă de o persoană constrânsă moral, care a comis o faptă prevăzută de legea penală,
nejustificată, se poate dispune o asemenea sancţiune de drept penal, dacă organul judiciar
apreciază că luarea ei este necesară pentru prevenirea (pe viitor a) comiterii, de către acea
persoană, de noi fapte incriminate şi - desigur - dacă se întruneşte temeiul dispunerii
sale (existenţa unei anumite stări de pericol puse în evidenţă de către cel constrâns, prin
comiterea faptei tipice)121.
Consecinţe ale comiterii, de către o persoană constrânsă moral, a unei fapte prevăzute
de legea penală se pot identifica inclusiv prin norme juridice extrapenale. Sub aspectul
răspunderii civile, aceasta se înlătură, la rândul ei, de principiu, în ceea ce priveşte persoana
făptuitorului, urmând a fi angajată, de regulă, asupra celui care a exercitat ameninţarea131.
§10. Excesul neimputabil de legitimă apărare/de stare de necesitate

Ultima cauză de neimputabilitate care exclude exigibilitatea unei conduite conforme cu
reprezentată de excesul neimputabil de legitimă apărare/stare de necesitate. Potrivit dispoziţiei
cuprinse în art. 26 CP (cu această denumire marginală expresă: „Excesul neimputabil"), se
prevede: „(1) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana
aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele
unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului. (2) Nu este imputabilă fapta prevăzută
de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama,
în momentul comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce dacă pericolul nu era înlăturat". Prin urmare, în cazul în care fapta incriminată
111în sensul că, în caz de constrângere morală, „nu este, de cele moi multe ori, justificată impunerea unei măsuri
de siguranţă" (s.n.), a se vedea Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 455.
[2] De pildă, dacă în urma ameninţării cel constrâns moral a sustras un bun, se va dispune confiscarea specială
a acestuia, dacă sunt întrunite condiţiile legii.
[3] I. PASCU,în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 191; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 120; I. Nedelcu, în G. Bodoroncea
ş .a ., op. cit., p. 92; C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 195.
(tipică) şi nejustificată este comisă de către o persoană aflată într-un exces neimputabil de
legitimă apărare/stare de necesitate, ea nu va constitui infracţiune, rămânând doar la stadiul
de faptă prevăzută de legea penală [soluţia reiese din coroborarea art. 26 CP cu dispoziţia
din art. 23 alin. (1) CP: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a
fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate"].
Este de remarcat că, în realitate, textul legal reglementează două cauze de excludere a
infracţiuniiprin înlăturarea reproşabilităţii faptei în raport de persoana făptuitorului: excesul
neimputabil de legitimă apărare, respectiv excesul neimputabil de stare de necesitate.
Având în vedere precizările deja efectuate pe marginea acestor forme de manifestare a
excesului intensiv de legitimă apărare/stare de necesitate, în cadrul rezervat tratării cauzelor
justificative corespunzătoare (legitima apărare/starea de necesitate), optăm să ieşim din
schema constantă de tratare a cauzelor de neimputabilitate, întemeindu-ne pe aspectele
deja prezentate anterior. Facem trimitere la acestea, urmând a surprinde doar (în paralel)
specificul celor două instituţii în cauză.
După cum s-a precizat deja, excesul neimputabil de legitimă apărare/stare de necesitate
reprezintă forme ale unui exces intensivll]de legitimă apărare/st
unei depăşiri a limitelor cauzelor justificative astfel indicate. Depăşirea unor limite presupune
preexistenţa acestora. Prin urmare, este de reţinut că, în cazul instituţiei reglementate de
art 26 CP, suntem în prezenţa unei întruniri complete a condiţiilor de existenţă cerute legitimei
apărări/stării de necesitate sub aspectul laturii reprezentate de atac/pericol. Totodată, sunt
întrunite şi toate condiţiile corespunzătoare laturii cu unica excepţie a
proporţiei dintre atac şi apărare/pericol şi salvarea de la pericoll2]. Ac
element de diferenţiereîntre cauzele justificative reprezentate de legitima apărare/starea de
necesitate - situaţie în care fapta tipică săvârşită nu constituie infracţiune, fiind justificată -
şi cauza (cauzele) de neimputabilitate reprezentată(e) de excesul neimputabil de legitimă
apărare/stare de necesitate - situaţie în care fapta tipică şi nejustificată (ilicită) săvârşită
nu constituie infracţiune, fiind neimputabilă. Prin urmare, legea nu permite comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală în condiţiile unui exces intensiv (disproporţionat) de legitimă
apărare/stare de necesitate, dar admite lipsa aptitudinii de imputare/reproşare a unei fapte
tipice şi nejustificate comise astfel, în anumite condiţii prevăzute de lege.
Aşadar, motivul depăşirii acestei proporţii este şi el esenţial, fiind identificat într-o
anumită atitudine psihică (legal indicată) a celui care comite fapta faţă de disproporţia în
cauză. Astfel, motivul rezidă în temerea sau tulburarea provocată de atac, respectiv în lipsa
prevederii disproporţiei vădite dintre urmarea care s-a produs prin salvarea de la pericol
şi urmarea care s-ar f i putut produce dacă pericolul nu era înlăturat prin comiterea faptei
prevăzute de legea penală. Acesta reprezintă unicul element de diferenţiere între cauza
(cauzele) de neimputabilitate reprezentată(e) de excesul neimputabil de legitimă apărare/
stare de necesitate şi circumstanţele atenuante ale depăşirii limitelor legitimei apărări [excesul
scuzabil de legitimă apărare - art. 75 alin. (1) lit. b) CP], respectiv depăşirea limitelor stării
de necesitate [excesul scuzabil de stare de necesitate - art. 75 alin. (1) lit. c) CP]. în cazul
acestor din urmă instituţii, fapta tipică şi nejustificată comisă devine în plus şi imputabilă
(legea o consideră aptă de reproş în sarcina celui care a comis-o), ea constituindu-se drept*1 2
111 Pentru detalii (şi o viziune critică asupra reglementării excesului neimputabil în forma actuală, referitor la
sistematizarea materiei), a se vedea G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .), op. cit., voi. I, p. 206, 207, 217.
121Pentru discuţii cu privire la faptul că nu orice disproporţie, indiferent cât de intensă, ar trebui să fundamenteze
reţinerea excesului neimputabil sau scuzabil, a se vedea V. C răciun , Articolul 50 Cod penal. Succinte consideraţii,
în revista Penalmente relevant nr. 1/2016, p. 60 ş.u. (articolul poate fi consultat în format electronic, on-line, la
adresa de internet http://www.revista.penalmente.ro/wp-content/uploads/2016/01/Vlad-Craciun-articol-50-cod-
penal-nr.-l-2016.pdf#Penalmente%20relevant%20nr.%201%202016.indd%3AAnchor%2010%3A41).
infracţiune, generând răspunderea penală a celui care a săvârşit-o (care prezintă calitatea
de infractor). Din moment ce legea nu indică, în cuprinsul acestor cauze generale legale de
atenuare, condiţiile lor de existenţă, urmează ca acestea să fie deduse din interpretarea
a contrario a prevederilor cuprinse în art. 26 CP, anume:
- excesul intensiv scuzabil de legitimă apărare constă într-o disproporţie între apărare
şi atac (în prezenţa întrunirii cumulative a tuturor celorlalte condiţii ale legitimei apărări),
dar decurgând dintr-un alt motiv decât temerea sau tulburarea provocată infractorului de
atac (de pildă: din indignare, mânie);
- excesul intensiv scuzabil de stare de necesitate constă într-o disproporţie între salvare şi
pericol (în prezenţa întrunirii cumulative a tuturor celorlalte condiţii ale stării de necesitate),
dar decurgând dintr-un alt motiv decât lipsa prevederii disproporţiei vădite dintre urmarea
faptei comise în salvare şi urmarea care s-ar fi putut produce dacă pericolul se concretiza
(aşadar, în condiţiile în care s-a prevăzut de către infractor această disproporţie vădită).
Sintetizând şi marcând diferenţele notabile între dispoziţiile cuprinse în art. 19 - art. 26

alin. (1) - art. 75 alin. (1) Ut. b) CP, reiese că:
- î n considerarea tuturor condiţiilor legale potrivit art. 19 CP (inclusiv proporţia între
latura atacului şi cea a apărării), fapta prevăzută de legea penală comi
constituie infracţiune, fiind licită (permisă);
- î n considerarea tuturor condiţiilor legale potrivit art. 26 alin. (1) CP (disproporţia
dintre latura atacului şi latura apărării, din cauza tulburării/temerii), prevăzută de
legea penală, nejustificată, comisă în concret, nu constituie infracţiune, fiind neimputabilă;
- în considerarea tuturor condiţiilor legale potrivit 75 alin. (1) b) (disproporţia
dintre latura atacului şi latura apărării, din alte cauze decât tulburarea/temerea),
prevăzută de legea penală, nejustificată şi imputabilă, comisă în concret, constituie infracţiune,
antrenând atenuarea răspunderii penale.
Sintetizând şi marcând diferenţele notabile între dispoziţiile cuprinse în art. 20 - art. 26

alin. (2) - art. 75 alin. (1) Ut.c) CP, reiese că:
- î n considerarea tuturor condiţiilor legale potrivit art. 20 CP (inclusiv proporţia între
latura pericolului şi cea a salvării), fapta prevăzută de legea penală co
constituie infracţiune, fiind licită (permisă);
- î n considerarea tuturor condiţiilor legale potrivit art. 26 alin. (2) CP (disproporţia
dintre latura pericolului şi latura salvării, în condiţiile lipsei de prevedere a disproporţiei
vădite dintre urmarea faptei comise în salvare şi urmarea care s-ar fi putut produce dacă
pericolul se concretiza), fapta prevăzută de legea penală, nejustificată, comisă în con
nu constituie infracţiune, fiind neimputabilă;
- î n considerarea tuturor condiţiilor legale potrivit art. 75 alin. (1) c) CP (disproporţia
dintre latura pericolului şi latura salvării, în condiţiile prevederii disproporţiei vădite dintre
urmarea faptei comise în salvare şi urmarea care s-ar fi putut produce dacă pericolul se
concretiza), fapta prevăzută de legea penală, nejustificată şi imputabilă, comisă în concret,
constituie infracţiune, antrenând atenuarea răspunderii penale.
Fiind cauze de neimputabilitate, situaţiile de exces neimputabil de legitimă apărare/stare

de necesitate presupun săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală la data comiterii
căreia trebuie verificată întrunirea condiţiilor lor specifice de existenţă. în cazul faptelor
continue, continuate şi de obicei, aceste condiţii trebuie întrunite pe întreaga amplitudine a
săvârşirii faptei, în timp ce, în cazul faptelor progresive, ele trebuie verificate doar în raport
de momentul executării activităţii tipice.
Potrivit art. 23 alin. (2) CP, efectele se produc in personom, neextinzându-se şi asupra
participanţilor. Faţă de făptuitorul care beneficiază de aceste instituţii nu se pot stabili/aplica
pedepse ori (după caz) măsuri educative, dar pot fi dispuse măsuri de siguranţă [dacă se
impun, în prezenţa întrunirii condiţiilor legii - art. 107 alin. (2) CP].
Spre deosebire de cauzele justificative reprezentate de legitima apărare şi starea de
necesitate, ipotezele de exces neimputabil implică o mai scăzută aptitudine de înlăturare a
formelor de răspundere extrapenală, existând cazuri în care se poate angaja răspunderea
civilă a făptuitorului (a se vedea art. 1360-1362 C. civ.)[1].
• Cauze care exclud reprezentarea caracterului ilicit al faptei comise
§11. Eroarea
11.1. Preliminarii; clasificări ale erorii

Pentru început, înţelegem să reproducem textul legal, facilitând expunerea pe care
o vom efectua în considerarea specificului aparte pe care îl prezintă instituţia erorii în
reglementarea penală actuală. Astfel, potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 30 CP (cu această
denumire marginală expresă: „Eroarea"), se prevede: „(1) Nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu
cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al
faptei. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le
pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective nu este ea
însăşi rezultatul culpei. (3) Nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial
agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul
săvârşirii infracţiunii. (4) Prevederile alin. (l)-(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul
necunoaşterii unei dispoziţii legale extrapenale. (5) Nu este imputabilă fapta prevăzută de
legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit
al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată".
Reglementarea analizată îşi găseşte corespondent parţial în dispoziţiile art. 51 CP anterior,
cu denumirea marginală „Eroarea de fapt", care, în funcţie de aspectul material (de fapt sau
juridic) asupra căruia se manifesta eroarea, distingea între eroare şi eroare de drept[2].*1
2
111în privinţa excesului neimputabil de legitimă apărare, doctrina penală subliniază referirea din art. 1360
alin. (2) C. civ. la noţiunea de infracţiune, în legătură cu posibila obligare a făptuitorului la plata unei despăgubiri. Or,
în ipoteza excesului neimputabil, fapta neconstituind infracţiune, rezultă că nici răspunderea civilă nu ar putea fi
angajată. în schimb, răspunderea civilă nu este complet/întotdeauna înlăturată nici măcar de cauza justificativă a
stării de necesitate, prin urmare, cu atât mai puţin excesul neimputabil de stare de necesitate nu o va putea înlătura,
fără excepţii. în acest sens, a se vedea: Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 458, 459; C. Mitrache , C r . Mitrache ,
op. cit. (2016), p. 197. în sens contrar (anume că excesul neimputabil de legitimă apărare nu înlătură răspunderea
civilă), a se vedea M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 123.
121Pentru a facilita urmărirea expunerii, reproducem textul art. 51 CP 1968 („Eroarea de fapt"): „(1) Nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa
unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. (2) Nu constituie o circumstanţă
agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. (3) Dispoziţiile alin. (1)
şi (2) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării,
situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei. (4) Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită
a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei". Potrivit doctrinei majoritare, cea mai importantă clasificare a
formelor erorii (separat de alte clasificări, precum: eroare esenţială - neesenţială, eroare principală - secundară,
eroare vincibilă - invincibilă etc.), care rezulta clar din textul legal, era cea realizată după criteriul obiectului asupra
căruia poartă eroarea şi al consecinţelor antrenate: eroare de fapt - eroare de normă/de drept (după caz: de drept
Actuala reglementare a erorii a avut la bază viziunea de clasificare care distinge între eroarea
asupra elementelor infracţiunii (eroare asupra tipicitâţii) şi eroarea asupra caracterului interzis/
ilicit al actului ( eroare asupra antijuridicitâţii), forme ale erorii c a re -în condiţiile pre
de lege - exclud infracţiunea, afectând, după caz, fie elementul subiectiv al conţinutului
constitutiv (vinovăţia —tipicitatea subiectivă), fie trăsătura esenţială a imputabilităţii. Este
suficientă o privire de suprafaţă a textului legal pentru a se observa diferită utilizată
de legiuitor în raport de alin. (1),(2) şi (4) [prin raportare la alin. (1) şi
constituie infracţiune...), prin comparaţie cu formularea întrebuinţată în alin. (5) al art. 30 CP
(nu este imputabilă...). Aspectul comun ambelor situaţii rezidă în excluderea caracterului
penal al faptei. Deosebirea vizează temeiul în baza căruia se produce acest efect, trăsătura
esenţială a infracţiunii afectată: în primul caz [art. 30 alin. (1), (2) şi alin. (4) prin raportare
la alin. (1) şi (2)], eroarea acţionează cu titlu de cauză de atipicitate subiectivă (înlătură
vinovăţia), în timp ce, în al doilea caz [art. 30 alin. (5)], eroarea se manifestă drept cauză
de neimputabilitatell].
Această viziune (actuală) a legiuitorului nu exclude însă menţinerea unor clasificări
teoretice ale erorii, după variate criterii de departajare, precum121:
- după obiectul asupra căruia poartă, eroarea se clasifică în: eroare de fapt şi eroare de
drept (juridică/de normă);
- după consecinţele atrase, eroarea se clasifică în: eroare esenţială şi eroare neesenţială;
- după întinderea efectelorjuridice (după consecinţe şi obiect, din alte punc
eroarea se clasifică în: eroare principală şi eroare secundarăl3];
- după posibilitatea de evitare, eroarea se clasifică în: eroare vincibilă (înlăturabilă,
culpabilă) şi eroare invincibilă (de neînlăturat);
- după factorii care au determinat-o, eroarea se clasifică în: eroare proprie (prin
necunoaştere, ignoranţă) şi eroare provocată (prin amăgire, inducere în eroare).*2 3
extrapenal ori penal). Eroarea de fapt, cauză de excludere a infracţiunii, înlătura vinovăţia, în accepţiunea acesteia
de trăsătură esenţială a infracţiunii (opinie dominantă în doctrina anterioară). Referitor la eroarea de drept penal,
din dispoziţiile art. 51 alin. (4) CP anterior reieşea expres excluderea acesteia din categoria cauzelor care înlăturau
caracterul penal al faptei (apreciindu-se, fără excepţie, caracterul absolut al regulii nemo censetur ignorare legem).
în doctrină se critica această viziune legală: G. A ntoniu , Vinovăţia penală, op. cit., p. 327 ş.u.; S. Bogdan , Eroarea în
dreptul penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 127 ş.u. într-o abordare critică a acestei viziuni asupra erorii,
unii autori preferau clasificarea formelor erorii, prin raportare la trăsăturile infracţiunii (înţeleasă -într-o manieră
disidentă faţă de curentul m ajoritar- drept o faptă tipică, antijuridică, săvârşită cu vinovăţie şi care prezenta pericol
social), în eroare asupra elementelor constitutive (eroare asupra tipicitâţii) şi eroare asupra antijuridicitâţii (eroare
asupra caracterului interzis al actului). în acest sens, a se vedea Fl . Streteanu , Tratat..., op. cit., p. 333. Această
viziune a fost îmbrăţişată odată cu elaborarea Codului penal actual, pe baza clasificării moderne care distinge între
eroarea asupra tipicitâţii şi eroarea asupra antijuridicitâţii, aspect fixat prin stipulaţiile din Expunerea de motive a
proiectului noului Cod penal (pct. 2.7.).
111Din considerente legate de o mai bună sistematizare, reglementarea acestor forme de manifestare a erorii,
cu natură juridică distinctă, a fost realizată în cadrul aceluiaşi text legal (art. 30 CP). De altfel, acest aspect reiese
cu atât mai mult din prezenţa, în acelaşi cadru de reglementare, a dispoziţiei cuprinse în alin. (3) al art. 30 CP, care,
în mod evident, manifestă o natură juridică diferită, nefiind o cauză de excludere a infracţiunii. A se vedea prima
Expunere de motive a proiectului noului Cod penal (pct. 2.7.), p. 11 (nepreluată însă, ulterior, în a doua Expunere
de motive a noului Cod penal).
[2] V. Pasca , în G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .), op. cit., voi. I, p. 286 ş.u.; I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 218
ş.u.; T. Dim a , op. cit., p. 241 ş.u.; C. M itrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 207; I. Nedelcu , în G. Bodoroncea
ş .a ., op. cit., p. 98 ş.u.; Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 428; ş.a.
[3] în doctrină există o oarecare relativitate cu privire la criteriul clasificărilor care disting între eroare esenţială
şi neesenţială (pe de o parte), respectiv principală şi secundară (pe de altă parte), precum şi la raportul reciproc
dintre aceste forme de manifestare a erorii (poziţia unora faţă de celelalte). în acest sens, a se vedea (de pildă):
A. V lăşceanu , Eroarea asupra normei juridice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 78-81; S. Bogdan , op. cit., p. 86.
De asemenea, în doctrină111 semai disting şi alte clasificări

- după sensul ei, eroarea se clasifică în: eroare directă (în sens firesc/normal) şi eroare
inversăl2];
- după durata de manifestare în timp, eroarea se clasifică în: eroare continuă şi eroare
trecătoare (intermitentă);
- după momentul la care intervine (segmentul din desfăşurarea procesului psihicîn care
intervine): eroarea motiv şi eroarea asupra abilităţii1*5 ^;
- după existenţa unor factori terţi interpuşi sau nu: eroarea nemijlocită şi eroarea mijlocită
(sub-clasificare a erorii provocate, induse).
Trebuie eliminată orice confuzie între eroare şi îndoială/dubiu,atâtîn vorbirea curentă, cât
şi (mai ales) în limbajul juridic de specialitate. Astfel, eroarea constituie o „reprezentare greşită,
necorespunzătoare adevărului, din cauza cunoaşterii incomplete sau greşite a realităţii"; în
schimb, îndoiala constituie „cunoaşterea nesigură a unei situaţii sau împrejurări"141. Eroarea
presupune o necunoaştere ori o cunoaştere greşită a realităţii, persoana aflată în această
stare fiind însă convinsă că reprezentarea sa este corectă (cel în eroare nu îşi dă seama, în
mod sincer, că nu cunoaşte realitatea sau că o cunoaşte greşit/deformat). în schimb, persoana
aflată în îndoială, în stare de dubiu realizează că înţelegerea/cunoaşterea/reprezentarea
sa s-ar putea să fie viciată, este conştientă de posibilitatea caracterului incorect/eronat al
modului în care percepe realitatea. în consecinţă, cel aflat în îndoială are obligaţia să nu
efectueze actul de conduită până nu înlătură dubiul. Acesta trebuie mai întâi să îşi clarifice
reprezentarea, abia apoi să acţioneze151.
[1) V. Pasca , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. vcit, oi. I, p.

S. Bogdan , op. cit., p. 85, 86.
121 „ (...) d istin c ţia d in tre e ro a re a în se n s n o rm al şi a ce e a in ve rsă p o rn e şte de la m o d u l cum se gre fe a ză
rep rezen tarea falsă a a ge n tu lu i pe existenţa şi incidenţa o b iectivă a unei norm e ori, din contră, pe inexistenţa ori
lipsa de incidenţă obiectivă a acesteia, în raport de situaţia co ncretă respectivă. Dacă norm a există şi este incidenţă
obiectiv, d ar persoana aflată în eroare nu realizează că m an ifestarea sa exte rio ară, în co nte xtu l realităţii co ncrete ,
cade sub sfera de a co p e rire a respectivei n o rm e, atunci eroarea existentă va fi una în se n s firesc. Iar dacă norm a
nu există ori nu este incidenţă obiectiv, d ar persoana aflată în eroare nu realizează că m an ifestarea sa e xterio ară,
în co nte xtu l realităţii co ncrete , este în afara sferei de a co p e rire a respectivei n orm e (pe care o ap reciază, greşit, a
fi existentă şi incidenţă în speţă), atunci eroarea va fi una în se n s invers. Cu alte cu vinte , ap re ciem că - indiferent
de instituţia ju rid ică la care se raportează n ecu no aştere a ori cu n o aşte rea greşită - eroarea va fi una în se n s invers
dacă va da naştere cred inţei false că se a cţio n ează sub incidenţa unei norm e de d re p t (care, în m ateria d re ptu lu i
penal, nu este o b ligato riu să fie, neapărat, o norm ă de incrim in are , putând fi şi o norm ă care co nsacră o cauză
exo n erato are de infracţiu n e ori de răspu n d ere penală sau ch iar de p ed eap să ori o norm ă care cu p rin d e o instituţie
de m o d ificare - de agravare sau de aten u are - a p e d e p sei), adică atunci când agentul se m anifestă sub im presia
greşită a e xistenţei şi in cid e n ţe i, în privinţa situaţiei sale, a unei instituţii ju rid ice care se d o ved e şte, ulterior, a fi
fost, de fapt, putativă (cel puţin în co ntextul particular re sp ectiv)!" - M. Dunea , Constante şi modificări în structura
cauzei speciale de nepedepsire întemeiată pe relaţiile de căsătorie ori de rudenie ale infractorului, în cazul incriminării
nedenunţării unor infracţiuni contra siguranţei statului/securitâţii naţionale, în lumina tranziţiei legislative de la
Codul penal din 1968 la noul Cod penal din 2009 [partea a ll-a: o analiză a formelor şi efectelor erorii de fapt],
în A n a le le U n iv e rsită ţii „A le xa n d ru loan C u za" din laşi, Se ria Ştiin ţe Ju rid ic e , nr. 11/2012, p. 101 ş.u. (a rtico lu l
poate fi co n su ltat o n -lin e , în fo rm at e le ctro n ic, la adresa de inte rn et h ttp ://p u b .la w .u a ic.ro /file s/a rtico le /2 0 1 2 /
v o lll/0 7 _ M ih a i_ D u n e a _ a rt_ p a rt_ ll.p d f).
131 Ero are a-m o tiv apare odată cu fo rm are a voinţei făp tu ito ru lu i, iar eroarea asupra abilităţii apare în m om entul
punerii în e xecu tare a activităţii fă p tu ito ru lu i (ero area-ab e raţie /ab e rativă). în ace st sens: S. Bogdan , op. cit., p. 86;
F l . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 428.
141 G. A ntoniu , C. Bulai, op. cit., p. 325, 527.
[5) Dacă săvârşeşte fapta în co n d iţiile m en ţin e rii d u b iu lui, atun ci în se a m n ă că şi-a asu m at riscul reprezentării
po ten ţial e ro n ate , prin urm are, acţio n ează cu o poziţie psihică vin o vată, co re sp u n ză to a re fie intenţiei ind irecte,
fie (după caz) culpei cu p re ve d ere, fiind p o sib ile caracterizare a faptei co m ise d rept in fracţiu n e şi trage re a sa la
răspu n d ere penală.
Eroarea nu trebuie confundată nici cu nepriceperea (formă a culpei) sau cu neglijenţa (de
informare). De asemenea, eroarea directă (în sens firesc) nu se confundă cu fapta putativă
(care corespunde unei erori în sens invers)[1].
Dată fiind vastitatea subiectului formelor sub care se poate prezenta eroarea, din multiple
perspective, precum şi ţinând cont de interesul (vast) de care se bucură această materie
în unele lucrări din doctrină (precum şi - nu în ultimul rând - de unele controverse sau
diferenţe care apar în tratarea anumitor forme ale erorii, în surse variate), urmează a ne
îndrepta atenţia doar asupra unor forme de bază ale erorii (încurajând consultarea doctrinei,
în completare).
a) Eroarea de fapt - eroarea de drept.

Eroarea de fapt constă într-o necunoaştere sau cunoaştere greşită a unor date ale
realităţii, a unor stări/situaţii/calităţi/evenimente etc. concrete din lumea înconjurătoare,
a unor aspecte de fapt.
Eroarea de drept reprezintă o necunoaştere sau o cunoaştere alterată a unei dispoziţii
normative, putându-se raporta fie la însăşi existenţa acesteia, fie la conţinutul (cuprinsul) său.
b) Eroarea esenţială - eroarea neesenţială.

Eroarea esenţială poartă asupra unui element de care depinde existenţa infracţiunii, astfel
încât, în prezenţa ei, fapta comisă nu se califică drept infracţiune (se exclude infracţiunea).
Doctrina afirmă, adeseori, că eroarea este esenţială „când reprezintă pentru făptuitorul
aflat în eroare o justificare a activităţii lui şi exclude vinovăţia"121.
Eroarea neesenţială poartă asupra unui element de care nu depinde caracterul infracţional
al faptei, astfel încât, în prezenţa acesteia, fapta urmează a se califica drept infracţiune,
consecinţele sale putând avea altă valoare (circumstanţială, de individualizare) ori - potenţial -
fiind fără valoare juridică efectivă131. Doctrina indică, cu titlu de exemplu pentru eroarea
neesenţială (chestiunea fiind - cel puţin parţial - controversată): eroarea asupra identităţii
subiectului pasiv al infracţiunii sau asupra identităţii obiectului material; eroarea asupra
desfăşurării legăturii de cauzalitate; eroarea asupra mijloacelor de comitere a infracţiunii
ş.a.141 Doctrina afirmă, adeseori, că eroarea este esenţială „când apare ca o scuză pentru
făptuitorul aflat în eroare"151.
c) Eroarea principală - eroarea secundară1 [6].

*5
Eroarea principală vizează necunoaşterea sau cunoaşterea viciată a unui element constitutiv
al conţinutului infracţiunii; în prezenţa acesteia, se exclude caracterul infracţional al faptei.
Doctrina afirmă, adeseori, că eroarea este principală „când aceasta priveşte date de fapt
[1) A se vedea, spre exemplu, V. Pasca, în G. A ntoniu, T. Toader (coord.), cit., voi. I, p. 285, 286.
121 C. M itrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 208. în acelaşi sens, a se vedea şi I. Pascu, în I. Pascu ş .a .,
op. cit., p. 219; V. Paşca, în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. I, p. 288, 289; T. Dima, op. cit., p. 243.
131Au fost exprimate şi opinii conform cărora eroarea neesenţială este doar aceea care nu are consecinţe juridice,
în timp ce eroarea esenţială produce asemenea consecinţe, după caz, cu privire la însăşi reţinerea infracţiunii
(principală) sau numai referitor la agravante (secundară) -în acest sens, A. V lăşceanu , op. cit., p. 78-81; S. Bogdan ,
op. cit., p. 87.
141 Asupra unor forme de manifestare a erorii apreciate - uneori - drept neesenţială (error in personam/error
in re, aberratio ictus, aberratio causae, aberratio delicti), asupra căro
împărţită (atât ca sistematizare a materiei, cât şi ca efecte ce le pot fi atribuite acestora), vom reveni în materia
unităţii infracţionale, cu ocazia expunerii infracţiunii deviate.
[5) C. M itrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 208. în acelaşi sens, a se vedea şi I. Pascu, în I. Pascu ş .a .,
op. cit, p. 218; V. Pasca, în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. I, p. 288, 289; T. Dima, op. cit., p. 243.
161 C. M itrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 208. în acelaşi sens, a se vedea şi I. Pascu, în I. Pascu ş .a .,
op. cit., p. 218; T. Dima, op. cit., p. 242.
referitoare la elementele constitutive ale infracţiunii, de care depinde însăşi existenţa

infracţiunii".
Eroarea secundară vizează necunoaşterea sau cunoaşterea viciată a unui element secundar
al conţinutului infracţiunii sau a unui element de individualizare; în prezenţa acesteia, se poate
înlătura, de pildă, o formă agravată/calificată a infracţiunii sau reţinerea unei circumstanţe
agravante, dar nu însăşi infracţiunea în sine. Doctrina afirmă, adeseori, că eroarea este
secundară „când aceasta priveşte o stare, situaţie, împrejurare ce reprezintă un element
circumstanţial agravant sau o circumstanţă agravantă în care s-a săvârşit infracţiunea".
d) Eroarea vincibilă (care poate fi înlăturată, culpabilă) - eroarea invincibilă (neînlăturabilă).

Eroarea vincibilă reprezintă o eroare datorată culpei persoanei care se găseşte sub efectul
acesteia, deşi, dacă şi-ar fi stimulat mai puternic atenţia, dacă ar fi manifestat mai multă
diligenţă în informare, în analiza cadrului în care acţionează, această eroare ar fi putut
să fie înlăturată de către respectiva persoană. Drept urmare, această eroare va produce
întotdeauna efectul de înlăturare a vinovăţiei sub forma de manifestare a intenţiei, lăsând
însă nealterată existenţa vinovăţiei (element subiectiv al conţinutului infracţiunii) sub forma
de manifestare a culpei. Prin urmare, eroarea vincibilă (dacă este esenţială/principală) va
exclude caracterul infracţional al faptei incriminate în baza intenţiei, dar nu şi caracterul
infracţional al faptei incriminate în baza culpei (desigur, dacă prin lege este incriminată
respectiva faptă şi atunci când se comite din culpă).
Eroarea invincibilă reprezintă o eroare care intervine fără ca persoana care s-a aflat sub
efectul ei să fi putut să o evite. Aşadar, nu este o eroare datorată culpei acestei persoane:
oricât de atent, diligent etc. ar fi fost cel în cauză, tot nu ar fi reuşit să eludeze (să evite)
eroarea sub influenţa căreia a comis fapta. Prin urmare, această form ă de eroare (dacă
este esenţială/principală) va înlătura vinovăţia sub orice formă posibilă de manifestare a
acesteia, aşadar, nu doar intenţia, ci şi culpa. Prin urmare, fapta comisă nu va avea caracter
infracţional, indiferent dacă este incriminată doar în baza intenţiei sau şi a culpei.
e) Eroarea proprie (prin necunoaştere, ignoranţă) - eroarea provocată (prin amăgire,

inducere în eroare)111.
Eroarea proprie „este determinată exclusiv de făptuitor şi provine, în mod obişnuit, din
lipsă de cultură în general sau din lipsă de cunoştinţe specifice desfăşurării activităţii într-un
anumit sector de activitate".
Eroarea provocată „se caracterizează prin aceea că a fost provocată printr-o acţiune
de înşelare, de speculare a bunei-credinţe, exercitată nemijlocit sau mijlocit de o persoană
asupra celui care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală (cel amăgit)".
11.2. Eroarea - analiza dispoziţiilor art. 30 CP

în considerarea ordinii de reglementare din cuprinsul art. 30 CP, reţinem mai multe tipuri
de eroare, cu natură juridică diferită, pe care le vom examina pe rând.
în condiţiile primelor două alineate, eroarea se manifestă drept cauză de excludere a
tipicităţii subiective (înlătură vinovăţia), după caz, sub forma intenţiei, respectiv a culpei.
Art. 30 alin. (1) CP dispune: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări,
1111. PASCU,în!. Pascu ş .a ., op.cit., p. 218. A se vedea, în acelaşi sens, şi C. Mitrache, Cr. Mitra
p. 208; V. Pasca, în G. A ntoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. I, p. 286; T. Dima, op. cit., p. 242.
situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei". Din această prevedere,
interpretată sistematic, în ansamblul reglementării art. 30 CP, reiese că este avută în vedere
eroarea de fapt, principală/esenţială, vincibilă, în cazul faptelor incriminate în baza intenţiei.
Condiţiile erorii-cauză de atipicitate subiectivă, care înlătură intenţia - privesc: săvâ
unei fapte prevăzute de legea penală; fapta să fie săvârşită de către o persoană care, la data
comiterii, se găsea într-o eroare din cauza căreia nu cunoştea sau cunoştea greşit existenţa
unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
După cum s-a arătat, o condiţie primară a oricărei cauze de excludere a infracţiunii este
reprezentată de comiterea în concret a unei fapte tipice sub aspect penal: o faptă prevăzută
de legea penală (faptă incriminată)111. Astfel, legea subliniază în art. 30 alin. (1) CP că „Nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită (...)" (s.n.).
Eroarea în care se găseşte făptuitorul trebuie verificată în raport de momentul săvârşirii
faptei. Cât priveşte Ipoteza faptelor cu durată de desfăşurare în timp reprezentate de activităţile
continue, continuate şi de obicei, este necesar ca eroarea să se f i manifestat pe întreaga lor
durată de desfăşurare, pentru a putea exclude caracterul infracţional al faptei comise. în caz
contrar, subiectul activ al faptei incriminate săvârşite va putea fi tras la răspundere penală în
considerarea acelei părţi (acelui segment) din activitatea infracţională comisă care corespunde
perioadei în care nu s-a aflat în eroare. Soluţia decurge din opţiunea legală de a aprecia
aceste infracţiuni ca fiind săvârşite la momentul epuizării [art. 154 alin. (2) teza a Il-a CP].
este ca făptuitorul să fi fost sub imperiul erorii la momentul când a desfăşurat actele de
executare, fiind indiferent dacă aceasta se menţine sau nu şi în raport de data la care se
produce rezultatul final, mai grav. Aceasta, deoarece faptele progresive se consideră săvârşite
la data încetării acţiunii sau inacţiunii [art. 154 alin. (3) CP],
Eroarea astfel reglementată se referă la necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei stări,
situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. în doctrină s-a accentuat
caracterul distinct al acestor elementeasupra cărora poate purta eroarea. Astfel: „prin stare
înţelegem modul în care se prezintă o persoană (spre exemplu, faptul că o persoană se află în
dificultate, în sensul art. 203 CP), un bun (faptul că are o valoare artistică, istorică), o instituţie
etc. Situaţia desemnează poziţia pe care o are persoana, bunul, instituţia în cadrul relaţiilor
sociale (cetăţean, membru de familie, funcţionar public) şi care este esenţială pentru existenţa
infracţiunii. în fine, prin împrejurareînţelegem orice altă realitate exterioară c
fapta concretă (timpul, locul, modul de comitere), atunci când de existenţa acesteia depinde
caracterul penal al faptei"121. Prin raportarea la elementul asupra căruia poartă eroarea, la
dependenţa caracterului penal al faptei de respectiva stare/situaţie/împrejurare, este implicit
formulată cerinţa ca eroarea în cauză să fie una esenţială/principală*131. De menţionat că,
în funcţie de particularităţile normelor de incriminare, o astfel de eroare poate conduce la
imposibilitatea reţinerii oricărei infracţiuni intenţionate în sarcina
imposibilitatea reţinerii unei anumite infracţiuni intenţionate, dar cu reîncadrarea juridică
a faptei într-o altă normă de incriminare^.
[11 Este de m e n ţio n at, în co re sp o n d e n ţă cu a p re cie rile pe care le-am e fe ctu at în cadrul an alize i tră să tu rilo r
e se n ţiale ale infracţiu n ii, că, în co ntextul referirii legale din cadrul art. 30 alin. (1) CP, rap o rtarea la
de legea penală u rm ează a fi efectu ată (în opinia noastră) d o a r la se m n ificaţia restrânsă de tipicitate obiectivă.
121 Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 431.
131 De exem plu: n ecu no aştere a îm p re ju ră rii că d rum ul pe care se e fectu ează actul de co n d u ce re fără perm is
este un drum p ublic (art. 335 CP); n ecu n o aştere a statutu lui de fu n cţio n a r p u blic care în d e p lin e şte o fu n cţie ce
im plică exerciţiul au to rităţii de stat, aflat în exerciţiul acesteia [art. 257 alin. (1) CP] ş.a.
141 De e xe m p lu , în cazu l actului sexual cu un minor (art. 220 C P), dacă cel care în tre ţin e un act sexual cu o
persoană m inoră este în eroare asupra vârstei sale (co n sid e râ n d -o m ajoră), atun ci fapta sa nu va reprezenta d e lo c
Etalonul de referinţă este persoana făptuitorului, în concret, în considerarea întregului

context faptic în care s-a manifestat acesta, iar analiza trebuie efectuată, de principiu, în
considerarea unei evaluări ex ante, iar nu a uneia Drept urmare, putem aprecia
că este avută în vedere o eroare decurgând dintr-o imposibilitate subiectivă de prevedere.
Coroborând prevederea din alin. (1) cu aceea din alin. (2) al art. 30 CP, reiese că această
eroare, reglementată în alin. (1), nu înlătură culpa, fiind, aşadar, o eroare (datorată
culpei - proprii sau induse - a făptuitorului). Prin urmare, trebuie operată o distincţie după
cum fapta comisă este sau nu incriminată şi în baza culpei: dacă fapta este prevăzută de lege
ca infracţiune doar atunci când se comite cu intenţie, incidenţa art. 30 alin. (1) CP exclude
infracţiunea; dacă însă fapta este incriminată şi în cazul în care s-ar comite din culpă, reţinerea
acestei dispoziţii va exclude infracţiunea intenţionată, dar va menţine caracterul infracţional
al faptei culpoase (în măsura în care există o asemenea incriminare)111.
Coroborând prevederea din alin. (1) cu aceea din alin. (4) şi (5) ale art. 30 CP, reiese că
această eroare, reglementată în alin. (1), se manifestă sub forma unei erori de fapt.
Eroarea reglementată de art. 30 alin. (1) CP produce efecte in personam. în cazul unei
pluralităţi ocazionale de făptuitori, va lăsa loc participaţiei improprii în formele reglementate
de art. 52 CP.
Art. 30 alin. (2) CP dispune: „Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe
care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării
respective nu este ea însăşi rezultatul culpei". Din această prevedere, interpretată sistematic, în
ansamblul reglementării art. 30 CP, reiese că este avută în vedere eroarea de fapt, principală/
esenţială, invincibilă, în cazul faptelor incriminate în considerarea culpei.
Condiţiile cero
i- auză de atipicitate subiectivă, care înlătură culpa - privesc: săvârş
unei fapte incriminate în baza culpei; fapta să fie săvârşită de către o persoană care, la
data comiterii, se găsea într-o eroare invincibilă din cauza căreia nu cunoştea sau cunoştea
greşit existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
După cum s-a arătat, o condiţie primară a oricărei cauze de excludere a infracţiunii este
reprezentată de comiterea în concret a unei fapte tipice sub aspect penal: o faptă prevăzută
de legea penală (faptă incriminată)121. Astfel, legea subliniază, în art. 30 alin. (2) CP, prin
trimitere la alin. (1) al aceluiaşi articol, că „Nu constituie infracţiune prevăzută de
legea penală săvârşită (...)" (s.n.).
faptei. Cât priveşte Ipoteza faptelor cu durată de desfăşurare în timp reprezentate de activităţile
continue şi de obicei, este necesar ca eroarea să se f i manifestat pe întreaga lor durată
de desfăşurare, pentru a putea exclude caracterul infracţional al faptei comise131. în caz
contrar, subiectul activ al faptei incriminate săvârşite va putea fi tras la răspundere penală în*2 3
in fracţiu n e (nicio in fracţiu n e). în schim b , ra p o rtân d u -n e la in fracţiu n ea de ultraj [art. 257 alin. (1) CP] co m is în
varian ta lovirii unei ase m en e a p erso an e, ch ia r în prezenţa erorii asupra calităţii sale, fapta nu va reprezenta un
ultraj, dar se va putea în cad ra în cu p rin su l art. 193 CP, ca infracţiu n e de lovire sau alte violenţe.
111 De pildă, dacă eroarea cu lp abilă poartă asupra unei fapte de o m u cid ere , se va exclude infracţiu n ea de o m o r
(art. 188 CP), d ar se va m enţine caracteru l infracţio n al al uciderii din culpă (art. 192 CP).
[2] Este de m en ţio n at, în co re sp o n d e n ţă cu a p re cie rile pe care le-am e fectu at în cadrul an alizei tră să tu rilo r
e sen ţiale ale infracţiu n ii, că, în co ntextul referirii legale din cadrul art. 30 alin. (2) CP, raportarea la faptă prevăzută
de legea penală u rm ează a fi efectuată (în opinia noastră) d o ar la se m n ificaţia restrânsă de tipicitate obiectivă.
[3] Excludem , ab initio, din ace st cadru referirea la in fracţiu n ea co ntinu ată, din m o m en t ce aceasta nu este
co m p atib ilă cu săvârşirea fa p te lo r din culpă. Referirile la situaţia in fra cţiu n ilo r co ntinu e şi co ntinu ate le ap reciem
valabile, de principiu, deo arece (teoretic, cel puţin) nu identificăm în cazul lor o incom patibilitate abstractă, sim ilară,
cu form a de vin o văţie a culpei.
considerarea acelei părţi (acelui segment) din activitatea infracţională comisă care corespunde
perioadei în care nu s-a aflat în eroare. Soluţia decurge din opţiunea legală de a aprecia
executare, fiind indiferent dacă starea respectivă se menţine sau nu şi în raport de data la
care se produce rezultatul final, mai grav. Aceasta, deoarece faptele progresive se consideră
săvârşite la data încetării acţiunii sau inacţiunii [art. 154 alin. (3) CP].
Eroarea astfel reglementată se referă la necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei
stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Explicaţiile anterior
furnizate în acest sens în raport de art. 30 alin. (1) CP îşi menţin valabilitatea.
Din formularea expresă a legii reiese că această eroare, reglementată în alin. (2) al
art. 30 CP, înlătură (şi) culpa, dacă nu este ea însăşi rezultatul culpei; prin urmare, este o
eroare invincibilă (care nu putea fi evitată). Etalonul de referinţă este persoana făptuitorului,
în concret, în considerarea întregului context faptic în care s-a manifestat acesta, iar analiza
trebuie efectuată, de principiu, în considerarea unei evaluări exante, iar nu a uneia expost.
Drept urmare, putem aprecia că este avută în vedere o eroare decurgând dintr-o imposibilitate
subiectivă de prevedere.
Coroborând prevederea cu aceea din alin. (4) şi (5) ale art. 30 CP, reiese că această eroare
reglementată în alin. (2) se manifestă sub forma unei erori de fapt.
Eroarea reglementată de art. 30 alin. (2) CP produce efecte in personam. în cazul unei
pluralităţi ocazionale de făptuitori, va lăsa loc participaţiei improprii în forma intenţie - lipsă
de vinovăţie.
în continuarea reglementării din art. 30 CP, legea înscrie, în alin. (3), faptul că „Nu
constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant starea, situaţia ori
împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii". Spre
deosebire de situaţia alineatelor precedente, nu mai suntem în prezenţa erorii care exclude
caracterul penal al faptei. Fapta tipică săvârşită constituie infracţiune,
acel element circumstanţial agravant/acea circumstanţă agravantă asupra căreia a purtat
necunoaşterea sau cunoaşterea greşită. Prin urmare, se va menţine încadrarea juridică a
faptei ca infracţiune, cel puţin în conţinutul său de bază (ori într-un eventual conţinut agravat
diferit de acela asupra căruia poartă eroarea)/se va înlătura reţinerea acelei circumstanţe
agravante asupra căreia poartă eroarea111.1
[1] Spre exem p lu, dacă infracto ru l care a ucis victim a nu a cu n o sc u t starea de g ravid itate a ace steia, atunci
urm ează a răspunde penal pentru o infracţiu n e de om or, d ar nu calificat, ci sim plu (art. 188 CP, iar nu art. 189 CP);
dacă făp tu ito ru l a p re m e d itat fapta, acesta u rm ează a răspu n d e pentru o m o r calificat (art. 189 CP), dar num ai
în c o n sid e ra re a e le m e n tu lu i c irc u m sta n ţia l a gra v a n t al p re m e d ită rii, iar nu şi al celu i re fe rito r la g ra v id ita te a
victim ei. Sau, dacă infractorul a com is o infracţiune alături de un minor, fără a avea reprezentarea stării de m inoritate
a ace stu ia, nu i se va putea agrava răspu n d erea penală co nfo rm art. 77 lit. d) CP (eventu al, se va putea reţine o
altă circum stan ţă agravantă ge n erală, care nu a fost afectată de eroare). Prin urm are, ap re ciem util de su b lin iat
faptul că eroarea reglem entată de art. 30 alin. (3) CP nu reprezintă o cauză de atenuare, ci d o ar de în lă tu ra re a unei
an u m ite agravante. în do ctrin ă se discută însă posibila valo are ju rid ică a unei erori asupra unei atenuante (elem ent
circu m stan ţial aten u an t sau circum stan ţă aten u an tă). A stfel, în m ăsura în care o persoană co m ite o infracţiu n e
în prezenţa o b iectivă a unei aten u an te , pe care însă nu o cu n o aşte (sau crede în m od greşit că aceasta nu ar fi,
de fapt, prezentă), asp e ctul este indiferent, b en eficiin d de efectul aten u an t al instituţiei în cauză, d in co lo de lipsa
de re p rezen tare a ace steia. Pe de altă parte, în cazul unei erori inverse asupra unei ate n u an te (situ aţia în care
infractorul crede că acţio n ează în prezenţa unei aten u an te, care, de fapt, în realitate, nu era în tru n ită), se apreciază
(soluţie pe care o susţinem ) că efectul atenuantei ar trebui reţinut, cu privire la situaţia ju rid ică a persoanei în cauză
(eventual, cu unele discuţii - interesante - referitoare la caracterul culpabil sau invincibil al unei asem enea erori). în
Apreciem că au această valoare, întotdeauna, eroarea invincibilă, precum şi aceea

vincibilă, dar (în acest ultim caz) numai în raport de agravantele corespunzătoare săvârşirii
unei infracţiuni intenţionate111. Ipoteza pune în evidenţă o eroare secundară.
Coroborând prevederea din alin. (3) cu aceea din alin. (4) şi (5) ale art. 30 CP, reiese că
această eroare, reglementată în alin. (3),se manifestă s
De principiu, eroarea reglementată de art. 30 alin. (3) CP produce efecte in personam.
Potrivit art. 30 alin. (4) CP, se dispune: „Prevederile alin. (l)-(3) se aplică în mod cores
punzător şi în cazul necunoaşterii unei dispoziţii legale extrapenale".
Este astfel reglementată eroarea de drept extrapenal, care solicită verificarea condiţiilor
specifice, după caz: erorii de fapt vincibile, principale, cu privire la intenţie121; erorii de fapt
invincibile, principale, cu privire la culpă; erorii de fapt vincibile sau invincibile, secundare. Prin
urmare, o eroare de drept extrapenalcu privire la aspecte care privesc element
unei infracţiuni sau elemente circumstanţiale agravante/circumstanţe agravante echivalează,
în dreptul penal, cu o eroare de fapt, producând consecinţele corespunzătoare asupra situaţiei
făptuitorului/infractorului. De principiu, eroarea reglementată de art. 30 alin. (4) CP produce
efecte in personam. în cazul unei pluralităţi ocazionale de făptuitori, va lăsa loc participaţiei
improprii în formele reglementate de art. 52 CP.
Ultima dispoziţie din art. 30 CP, aceea cuprinsă în alin. (5) al acestuia, statuează că „Nu
este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau
cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea
fi în niciun fel evitată".1
ace st sens, a se ved ea, de pildă, Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 437; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 135;
D. Niţu , Efectele erorii de fapt în cazul circumstanţelor atenuante legale, în C.D.P. nr. 1/2006, p. 71 ş.u. Su n tem de
părere că astfel de efecte ale unei erori inverse s-ar putea extin d e şi asupra alto r instituţii ju rid ice care presupun
efecte favo rab ile produse în beneficiul su b iectu lu i activ al unei infracţiu n i, precum este cazul în privinţa cau ze lo r
de im p u n ita te /n e p e d e p sire . Pentru o o p inie în acest sens (care se poate extrap o la d in co lo de cadrul n em ijlo cit,
relativ lim itat al su b iectu lu i de tratare), a se vedea şi M. Dunea , Constante şi modificări în structura cauzei speciale
de nepedepsire (...) [partea a ll-a: (...)], op. cit.; M. Dunea , Constante şi modificări în structura cauzei speciale de
nepedepsire întemeiată pe relaţiile de căsătorie ori de rudenie ale infractorului, în cazul incriminării nedenunţării
unor infracţiuni contra siguranţei statului/securităţii naţionale, în lumina tranziţiei legislative de la Codul penal
din 1968 la noul Cod penal din 2009 [partea a lll-a: o analiză a formelor şi efectelor erorii de drept], în A n ale le
U niversităţii „A le xan d ru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Ju rid ice , nr. 1/2013, p. 159 ş.u. (artico lul poate fi co nsultat
o n -lin e , la adresa de intern et h ttp :// p u b .la w .u a ic .ro /file s/a rtic o le /2 0 1 3 /v o ll/ll_ M ih a iD u n e a 2 0 1 3 .p d f).
[1] C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 212; Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 437. Este de reţinut
argum entul auto rilor (pe care îl susţinem ), şi anum e că, în caz co ntrar (dacă s-ar adm ite că şi o sim plă eroare vincibilă
asupra agravantei, în cazul infra cţiu n ilo r din culpă, ar putea înlătu ra agravanta), ar deveni inutilă p reved erea de
către legiu ito r a unor agravante în raport de infracţiu n ile din culpă. Pe de altă parte, se poate o b serva că îm p o triva
acestei interpretări logice, pertinente şi echitabile s-ar putea ridica argum entul (form al) potrivit căruia, spre diferenţă
de ipoteza din alin. (4) al art. 30 CP, în alin. (3) nu se face trim ite re la regulile co re sp u n zăto are re glem e ntării din
a lin e ate le pre ced e n te (prin urm are, că, în tăcerea legii, ch iar şi o eroare vin cib ilă ar treb u i să excludă agravanta în
cazul infracţiunilor din culpă, pentru a nu se realiza, altfel, o interpretare a legii prin analogie in mala partem). Credem
că legiu ito ru l ar putea să aibă în ved e re, de lege ferenda, acest aspect, în sensul de a realiza, în cu p rin su l art. 30
alin. (3) CP, o trim ite re - mutatis mutandis - la regulile din alin. (1) şi (2), aşa cum este cazul în alin. (4).
121 Spre exem plu, o persoană cultivă în scop de prelucrare an u m ite plante, fără a cu n o aşte calificarea acestora,
p o trivit n o rm e lo r ju rid ice e xtrap e n ale (Legea nr. 3 6 0/2 003, republicată în M. Of. nr. 178 din 12 m artie 2014), ca
re p reze n tân d p lan te care co nţin su b sta n ţe to xice (art. 359 CP). Sau o p erso an ă străin ă, pro ve nită d in tr-u n alt
sistem de drept, în care regulile cu privire la transferul d reptu lu i de p roprietate asupra b u n u rilo r su n t diferite de
cele din Rom ânia, poate ap re cia, în m od sincer, dar greşit, că există o sim ilitu d in e ju rid ică în ace st sens, m otiv
pentru care realizează o o p e raţiu n e de d istrugere asupra unui bun care, po trivit dre ptu lu i civil rom ân, nu intrase
încă în p atrim o n iu l său.
Reiese în mod cert din formularea legală adoptată că, în acest caz, eroarea este reglementată
cu natura juridică de cauză de neimputabilitate - cauză de excl
invalidarea trăsăturii esenţiale a imputabilităţii/reproşabilităţii faptei comise în sarcina
făptuitorului acesteia.
Condiţiile erorii asupra caracterului ilicit al f-ca u ză
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (care este, în plus, nejustificatâ); fapta să
fie săvârşită de către o persoană care, la data comiterii acesteia, se afla într-o eroare (necu
noaştere sau cunoaştere greşită) invincibilă cu privire la caracterul ilicit al faptei.
De pildă, dacă ceea ce a săvârşit persoana aflată în acest tip de eroare reprezintă doar
o contravenţie (faptă prevăzută ca ilicit administrativ), nu se ridică deloc (sub aspect penal)
problema incidenţei unei cauze de neimputabilitate [din reglementarea art. 30 alin. (5) CP
reiese că nu este imputabilă = nu constituie infracţiune prevăzută de legea penală
săvârşită de o persoană aflată într-o eroare invincibilă asupra caracterului ilicit al faptei].
b) La data comiterii faptei prevăzute de legea penală (nejustificată), subiectul activ să fie
o persoană aflată într-o eroare (necunoaştere sau cunoaştere greşită) invincibilă cu privire
la caracterul ilicit al faptei.
faptei. Cât priveşte ipoteza faptelor cudurată de desfăşurare în timp reprezentate de
continue, continuate şi de obicei, este necesar ca eroarea să se f i manifestat pe întreaga lor
durată de desfăşurare, pentru a putea exclude reprezentarea (implicit - imputabilitatea)
caracterului ilicit al faptei comise. în caz contrar, subiectul activ al faptei incriminate săvârşite va
putea fi tras la răspundere penală în considerarea acelei părţi (acelui segment) din activitatea
infracţională comisă care corespunde perioadei în care nu s-a aflat în eroare. Soluţia decurge
din opţiunea legală de a aprecia aceste infracţiuni ca fiind săvârşite la momentul epuizării
[art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP].
executare, fiind indiferent dacă eroarea respectivă se menţine sau nu şi în raport de data la
care se produce rezultatul final, mai grav. Aceasta, deoarece faptele progresive se consideră
săvârşite la data încetării acţiunii sau inacţiunii [art. 154 alin. (3) CP].
Reiese cu deplină claritate din textul legal că, în această configuraţie, eroarea - cauză de
neimputabilitate -trebuie să aibă caracter invincibil: necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
caracterului ilicit al faptei trebuie să fie consecinţa „unei împrejurări care nu putea fi în niciun
fel evitată". Etalonul de referinţă este persoana făptuitorului, în concret111, în considerarea
întregului context faptic în care s-a manifestat acesta, iar analiza trebuie efectuată, de principiu,
111 Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 447.

în considerarea unei evaluări ex ante, iar nu a uneia Drept urmare, putem aprecia
că este avută în vedere o eroare decurgând dintr-o imposibilitate subiectivă de prevedere.
Aşadar, conform art. 23 alin. (2) CP, efectele se produc in personam.
în măsura în care eroarea asupra caracterului ilicit al faptei nu se probează a fi fost
invincibilă, ci este culpabilă, imputabilitatea nu va fi exclusă, iar fapta se va putea reţine,
ca infracţiune, în sarcina subiectului său activ. într-o atare ipoteză, doctrina evidenţiază
că forma de vinovăţie corespunzătoare infracţiunii comise nu va f i automat culpa (pentru
că eroarea este culpabilă), aceasta fiind adeseori reprezentată de intenţie (sau intenţie
depăşită)111. într-adevăr, cel care comite fapta, apreciind-o în mod greşit (şi culpabil) ca licită,
prevede - adeseori - şi urmăreşte sau acceptă rezultatul acesteia, astfel încât se va putea
reţine forma de vinovăţie a intenţiei. Eventual, aspectul legat de eroarea (culpabilă) în care
s-a aflat cu privire la existenţa caracterului ilicit al faptei ar putea fi valorificat (potrivit unui
punct de vedere)*121drept circumstanţă generală atenuantă judiciară, potrivit art. 75 alin. (2)
lit. b) CP, sau poate fi reţinut ca element de individualizare cu valoare atenuantă în cadrul
operaţiunii de individualizare judiciară a sancţiunii penale aplicabile.
în aprecierea noastră, eroarea - cauză de neimputabilitate - vizând necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a caracterului ilicit al faptei se manifestă, după caz, fie ca o eroare de
drept penal (asupra tipicităţii sau antijuridicităţii), fie ca o eroare de fapt (dar numai) asupra
antijuridicităţii1^. Astfel, eroarea reglementată de art. 30 alin. (5) CP poate să poarte asupra
unei necunoaşteri sau cunoaşteri greşite, invincibile, a:
- înseşi existenţei unei norme de incriminare (eroare de drept penal asupra tipicităţii);
spre exemplu: în urma intrării în vigoare a unei norme de incriminare printr-o ordonanţă
de urgenţă a Guvernului, o persoană care nu a avut, obiectiv, posibilitatea de informare
comite, la foarte scurt timp, fapta nou-incriminată[41;
- conţinutului legal (juridic/constitutiv) al unei norme de incriminare (eroare de drept
penal asupra tipicităţii); de pildă, într-o situaţie similară celei anterior prezentate, o persoană
comite o faptă care era incriminată şi anterior, darîntr-un conţinut constitutiv diferit (săvârşirea
concretă realizându-se în modalitatea anterior neincriminată);
- condiţiilor legale prevăzute pentru reţinerea unei cauze justificative (eroare de drept
penal asupra antijuridicităţii); de exemplu, într-o situaţie similară celei prezentate mai
sus, o persoană comite o faptă prevăzută de legea penală în prezenţa condiţiilor anterior
reglementate ale unei cauze justificative, fără a fi putut lua cunoştinţă de împrejurarea că,
între timp, acestea s-au modificat, astfel încât săvârşirea respectivei fapte concrete nu mai
apare ca fiind permisă în mod excepţional de lege, în lumina noilor modificări;
- unor aspecte de fapt prin prisma cărora se apreciază incidenţă o cauză justificativă
(eroare de fapt asupra antijuridicităţii); spre exemplu, o persoană consideră, în mod eronat,
[1] C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit. (201 6), p. 213; M. Udroiu, Drept penal,
121 M. Udroiu, Drept penal, op. cit., p. 136; V. Pasca, în G. A ntoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. I, p. 297;
Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 447.
131în lum ina acestei fo rm e de m an ifestare a erorii, re glem e ntată de art. 30 alin. (5) CP, ap re ciem că, în m aterie
penală, s-a relativizat, prin urm are, regula nemo censetur ignorare legem, fiind posib il, în an u m ite co nd iţii, a se
invoca e fectu l e xo n e ra to r al unei e ro ri de d re p t penal! A se ved e a şi M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 136;
Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 444 ş.u.
141 Ream intim că o o rd o n an ţă de urgenţă a G u vern u lu i poate cu p rin d e n orm e de in crim in are , re sp ectiv că un
ase m en e a act n o rm ativ intră în v ig o a re im e d iat la data pu blicării sale în M o nito ru l O ficial (dacă a fost dep u s, în
prealabil, spre dezb atere, la Cam era P arlam en tu lu i co m p e te n tă) - posibil ch ia r în tim p u l nopţii... A se revedea, în
acest sens, m ateria izvo arelo r dre ptu lu i penal. în ace laşi sens, a se ved e a, spre exem plu, F l . Streteanu , D. Niţu ,
op. cit., p. 445; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 136.
că acţionează în prezenţa unor condiţii concrete corespunzătoare unei cauze justificative,

deşi există doar o aparenţă (invincibilă) în acest sens111.
O scurtă privire retrospectivă asupra ansamblului reglementărilor din art. 30 CP pune
în evidenţă instituţia erorii, purtătoare (după caz) a unor multiple (triple) naturi juridice:
- cauză de excludere a infracţiunii, prin înlăturarea
- cauză de excludere a infracţiunii, prin înlăturarea reprezentării caracterului ilicit al
conduitei adoptate - cauză de neimputabilitate;
- cauză de înlăturare a unei (anumite) agravante.
în ciuda acestei opţiuni de sistematizare a materiei pentru care a optat legiuitorul penal
actual (sau poate tocmai pentru această cauză), dincolo de importanţa teoretică a delimitării,
se înscrie şi o importantă semnificaţie practică. Astfel, sub aspect procesual penal, soluţia
incidenţă şi temeiul acesteia sunt diferite.
Atunci când eroarea se manifestă cu titlu de cauză de excludere a infracţiunii, distingem
(ca soluţie a instanţei):
- achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) Ut. b) teza a ll-a CPP [fapta (prevăzută de legea
penală) nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege] - eroarea, cauză de atipicitate
subiectivă [art. 30 alin. (1), (2) şi alin. (4) prin raportare la alin. (1) şi (2) CP];
- achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) Ut. d) teza a ll-a CPP (există o cauză de
neimputabilitate) - eroarea, cauză de neimputabilitate [art. 30 alin. (5) CP].
Atunci când eroarea se manifestă potrivit art. 30 alin. (3) CP, se va pronunţa orice altă
soluţie procesuală penală, mai puţin achitarea.
11.3. Consecinţele cauzei de neimputabilitate reprezentate de eroare

Făptuitorul aflat în eroare invincibilă asupra caracterului ilicit al faptei, care beneficiază de
efectele cauzei de neimputabilitate reglementate de art. 30 alin. (5) CP, poate comite singur
fapta prevăzută de legea penală ori alături de alte persoane. în acest din urmă caz (
participaţieipenale), el poate fi executantul faptei (cel care o comite în mod nemijlocit) ori unul
dintre aceştia, aşadar, după caz, autor sau coautor. în această situaţie, cauza de neimputabilitate
fiind personală, efectul ei nu va radia asupra celorlalte persoane activ implicate în săvârşirea
faptei, de ea beneficiind doar făptuitorul aflat în eroare. în măsura în care participanţii sunt
persoane care au capacitate penală, în raport de ele fapta se va putea califica drept infracţiune,
aceştia urmând a răspunde penal (forma de participaţie emergentă va fi, după cum se va
vedea, o participaţie improprie, în varianta intenţie - lipsă de vinovăţie).
Dacă cel aflat în situaţia erorii - cauză de neimputabilitate - are o contribuţie secundară la
comiterea faptei (determină sau înlesneşte/ajută la săvârşirea acesteia), el nu poate f i apreciat
drept instigator sau complice, aşadar, infractor (participant), în schimb, cel determinat/ajutat
de o asemenea persoană poate fi tras la răspundere penală dacă nu (îi) sunt incidente alte
cauze de excludere a caracterului infracţional al faptei.
Ca efect al reţinerii incidenţei cauzei de neimputabilitate a erorii, fapta comisă de către
făptuitor, deşi tipică (sub aspect penal) şi nejustificată, nu se poate aprecia drept infracţiune.
Prin urmare, nu poate genera răspundere penală, aşadar, nici stabilirea şi aplicarea sancţiunilor
penale. în schimb, spre deosebire de ipoteza excluderii caracterului infracţional al faptei în
111 De pildă, persoana asupra căreia se n ăp usteşte (în în tu n e ric) un individ m ascat, în a rm a t cu o sabie - şi care,
co n sid e râ n d u -se atacată, prin punerea în p rim e jd ie a vie ţii, vatăm ă agreso ru l - , nu ştie că în tre gu l e ve n im e n t era
d o ar un scen ariu pus la cale pentru film are a unei e m isiu n i cu o cam eră ascun să (ceea ce se relevă abia ulte rio r
m o m e n tu lu i v ătăm ării „agre so ru lu i", „în ap ărare ") - legitima apărare putativă.
temeiul unei cauze justificative (după cum s-a mai arătat), în baza art. 107 alin. (2) CP, nu este
exclusă posibilitatea luării unor măsuri de siguranţă. Astfel, inclusiv faţă de o persoană aflată
într-o eroare invincibilă asupra caracterului ilicit al faptei care a comis o faptă prevăzută de
legea penală, nejustificată, se poate dispune o asemenea sancţiune de drept penal, dacă
organul judiciar apreciază că luarea ei este necesară pentru prevenirea (pe viitor a) comiterii,
de către acea persoană, de noi fapte incriminate şi - desigur - dacă se întruneşte temeiul
dispunerii sale (existenţa unei anumite stări de pericol puse în evidenţă de către acea persoană
prin comiterea faptei tipice).
Consecinţe ale comiterii, de către o persoană aflată într-o eroare invincibilă asupra caracterului
ilicit al faptei, a unei fapte prevăzute de legea penală se pot identifica inclusiv prin norme
juridice extrapenale. Sub aspectul răspunderii civile, aceasta nu se înlătură, de principiu111.
§12. Probleme speciale în materia cauzelor de neimputabilitate-abordare

selectivă
Instituţiile care au fost tratate anterior (constrângerea fizică, constrângerea morală,
excesul neimputabil de legitimă apărare/stare de necesitate, minoritatea făptuitorului,
iresponsabilitatea, intoxicaţia completă şi involuntară, eroarea asupra caracterului ilicit
al faptei, cazul fortuit) reprezintă, după cum s-a menţionat constant, cauze generale de
neimputabilitate, ca formă specifică de manifestare a cauzelor de excludere a infracţiunii.
Alături de acestea pot fi identificate, în diverse norme penale speciale, o serie de cauze
speciale de neimputabilitate, instituţii cu efect de excludere a caracterului imputabil al
faptei, limitat, în mod specific, doar în considerarea unor anumite norme de incriminare.
Am evidenţiat deja împrejurarea că este imperativă atenta delimitare a cauzelor de neim
putabilitate (fie acestea generale sau speciale) de alte tipuri de cauze cu efect extinctiv operante
în materie penală, după caz: asupra infracţiunii (cauzele de atipicitate, cauzele justificative)
ori asupra altor instituţii penale fundamentale (cauzele de înlăturare a răspunderii penale,
cauzele de impunitate/nepedepsire, cauzele de înlăturare a executării sancţiunilor penale).
Este de reţinut că, prin raportare la dispoziţiile exprese ale fostei legi penale generale
(Codul penal din 1968), dintre actualele instituţii reglementate cu titlu de cauze generale de
neimputabilitate, îşi găsesc corespondent (pe conţinutul dispoziţiilor normative) toate, mai
puţin excesul neimputabil şi eroarea asupra caracterului ilicit al faptei comise. Este de precizat,
totuşi, că, dintre celelalte instituţii, unele au cunoscut modificări faţă de reglementarea
anterioară: constrângerea fizică şi cea morală au fost reglementate în articole distincte,
intoxicaţia involuntară şi completă a înlocuit fosta denumire a instituţiei corelative („beţia").
Probleme sensibile decurg uneori din împrejurarea suprapunerii condiţiilor de existenţă
specifice mai multor cauze de neimputabilitate în raport de unul şi acelaşi caz particular (speţă
determinată), situaţie denumită concurs de cauze de neimputabilitate. în asemenea ipoteze, se
impune delimitarea corectă în vederea reţinerii cauzei de neimputabilitate corespunzătoare,
ridicându-se şi chestiunea consecinţelor implicate de un atare concurs de cauze.
12.1. Cauze de neimputabilitate speciale

După cum s-a menţionat deja, natura juridică specifică a unei cauze cu efect extinctiv
asupra unei instituţii fundamentale a dreptului penal este indicată de către legiuitor sub
aspect terminologic (prin raportare expresă, adeseori de tip negativ, la tipul instituţiei
111 L.V. Lefterache, op. cit., p. 225.

fundamentale excluse/înlăturate). Astfel, pentru calificarea unei stări, situaţii, împrejurări

etc. drept cauză de excludere a infracţiunii, se întrebuinţează, de regulă (prin norme generale
sau speciale), sintagma „nuconstituie/nu reprezintă infracţiune". Această e
este comună mai multor tipuri de cauze care exclud infracţiunea (de atipicitate, justificative,
de neimputabilitate)111.
S-a mai precizat faptul că, în ansamblul cauzelor de excludere a infracţiunii, pot fi
identificate unele instituţii speciale cu această natură juridică. La rândul lor, acestea pot să
apară drept cauze speciale de atipicitate ori cauze justificative speciale sau cauze speciale
de neimputabilitate. Instituţiile care apar drept cauze speciale de excludere a infracţiunii
nu au atribuită o denumire legală proprie, aşa cum au cauzele generale.
în ceea ce priveşte cauzele speciale de neimputabilitate, acestea îşi pot găsi reglementarea fie
în dispoziţii din Partea specială a Codului penal, fie în norme procesuale penale sau în prevederi
cuprinse în legi penale speciale/legi extrapenale care cuprind şi dispoziţii penale. Unele
dintre acestea îşi găsesc corespondent şi în reglementarea anterioară. Raportându-ne doar
la Partea specială a Codului penal, reţinem că în doctrină au fost relevate, cu acest titlu,
unele dispoziţii. Reiterăm referirea la dispoziţia din art. 290 alin. (2) CP (constrângerea, prin
orice mijloace, la darea de mită), precum şi menţiunea relativă la posibila (corecta) atribuire
a acestei naturi juridice instituţiei formal calificate, de lege lata, drept cauză specială de
impunitate/nepedepsire cuprinse în art. 198 alin. (4) teza I CP (prinderea în încăierare,
împotriva voinţei sale, a unei persoane).
Menţiunile pe care le-am înscris în acest sens cu ocazia expunerii generalităţilor în materia
cauzelor de neimputabilitate îşi menţin valabilitatea. (Re)Avertizăm asupra împrejurării că, din
nefericire, uneori, natura juridică reală a unor cauze speciale este incorect indicată în teorie
şi în practică (la nivelul soluţiilor atrase), în pofida unor exprimări normative clare. Marcăm
diferenţa majoră dintre soluţia procesuală a achitării (corespunzătoare unei cauze-generală
sau specială - de excludere a infracţiunii) şi aceea a încetării procesului penal (atrasă de
incidenţa unei cauze de impunitate/nepedepsire).
12.2. Delimitări între unele cauze generale de neimputabilitate

Menţionăm că, deoarece doctrina aferentă materiei delimitării între cauzele generale
de neimputabilitate s-a consolidat de la intrarea în vigoare a Codului penal actual, nu ne
propunem operarea de distincţii potrivit unui tipar clasic, ci doar surprinderea unor aspecte
discutabile/sensibile, care tind a configura încă probleme controversate în acest domeniu.
Astfel, după cum am evidenţiat deja, se pot ridica uneori probleme sensibile de delimitare
între: constrângerea fizică şi constrângerea morală; constrângerea fizică şi cazul fortuit;
iresponsabilitate şi intoxicaţie.
Reamintim că este posibil, uneori, ca acte de constrângere morală să fie exercitate cumulativ
cu supunerea persoanei constrânse la anumite suferinţe fizice sau ca însăşi neîncetarea
(continuarea) exercitării unor suferinţe fizice să reprezinte elementul de ameninţare întrebuinţat
pentru a constrânge psihic o persoană (a o determina) în vederea comiterii unei activităţi
incriminate. în asemenea cazuri, s-a propus în doctrină întrebuinţarea criteriului existenţei
sau inexistenţei capacităţii (aptitudinii) persoanei constrânse de a se sustrage, la momentul
comiterii faptei, de sub influenţa presiunii de natură fizică. în măsura în care o asemenea
[li D upă cum am mai indicat, există şi unele e xp rim ări legale sp e cializate pentru indicarea unui an u m it tip de
cauze de excludere a infracţiunii, precum : „este justificată fa p ta ..." -p e n tru cauzele ju stificative; „nu este im putabilă
fapta..." - pentru cau zele de n eim p utab ilitate . Credem că unele exp rim ări legale sunt ech ivo ce sub aspectul tipului
de cauză de exclu de re a infracţiu n ii la care fac referire.
posibilitate poate fi identificată, constrângerea ar fi morală, iar dacă o asemenea opţiune nu a

existat, constrângerea ar trebui calificată drept fizică. în opinia noastră, criteriul delimitării, în
astfel de situaţii, este existenţa sau inexistenţa unei minime aptitudini a persoanei constrânse
de a hotărî (desigur, cu o voinţă deformată) să comită sau nu activitatea incriminată. Astfel,
în cazul constrângerii morale, persoana constrânsă are opţiunea-limită: fie de a săvârşi actul
incriminat, fie de a suporta consecinţele ameninţării exercitate. Prin urmare, fapta se comite
ca urmare a luării unei hotărâri de către cel constrâns, dar în prezenţa unui factor volitiv
afectat - viciat. în schimb, în caz de constrângere fizică, o asemenea opţiune (aptitudine
decizională) nu există deloc (nu doar că este viciată, ea este absentă): persoana nu reprezintă
decât echivalentul unui simplu instrument (similar unui obiect neanimat sau unei energii
animate lipsite de capacitate decizională), fiind dirijată de energia constrângătoare. Aşadar,
în opinia noastră, ori de câte ori se va stabili că făptuitorul putea, in extremis, să decidă a
suporta consecinţa ameninţării în loc de a comite fapta tipică şi nejustificată, constrângerea
va fi una morală; când o asemenea opţiune-limită nu a existat, constrângerea va fi calificată
drept fizică.
în ceea ce priveşte concursul între cazul fortuit şi constrângerea fizică, este de observat
că o împrejurare fortuită poate reprezenta sursa (originea) unei stări de constrângere fizică.
Evenimentul fortuit se poate impune în mod irezistibil fizicului persoanei, astfel încât, sub
influenţa sa de neînlăturat/de neevitat, aceasta să fie dinamizată ori, dimpotrivă, imobilizată
de o aşa manieră, încât să rezulte o urmare corespunzătoare unei norme de incriminare. Ford
o generaliza la modul absolut, considerăm că, în principiu, cazul fortuit se va impune cu
prioritate într-o asemenea ipoteză, date fiind şi efectele sale mai largi (in rem), precum şi
împrejurarea că, din perspectivă cronologică, acesta a generat starea de constrângere fizică
(iar nu invers). Desigur, susţinem soluţia numai dacă legătura directă dintre manifestarea
împrejurării fortuite şi producerea urmării corespunzătoare normei de incriminare, prin
mijlocirea constrângerii fizice irezistibile a făptuitorului, nu este întreruptă obiectiv (de pildă,
ca efect al interpunerii unui interval prea mare de timp între manifestarea fortuitului şi
apariţia acestui rezultat)111.
S-a indicat deja faptul că, uneori, anumite forme de intoxicaţie (cronică) pot ajunge, pe
caz concret, la un nivel în care să provoace de fapt o stare de iresponsabilitate (pasageră/
intermitentă sau perpetuă). Probleme pot să apară mai ales în acele cazuri în care efectele
negative ale intoxicaţiei, care au determinat „migrarea" acesteia către iresponsabilitate, sunt
consecinţele acumulate în timp ale unor intoxicări care nu prezintă, în sine, caracterele cauzei
de neimputabilitate (nu sunt, în special, involuntare). Se poate întâmpla astfel în situaţia
unei persoane dependente de alcool sau de alte substanţe (stare de dependenţă în care a
ajuns prin consum anterior, îndelungat şi voluntar), care, într-un moment de sevraj, îşi pierde
capacitatea de auto-control şi/sau reprezentarea corectă a realităţii, ajungând să comită o
faptă prevăzută de legea penală. Dincolo de imputabilitatea morală a conduitei anterioare
a unei asemenea persoane, nu credem că iresponsabilitatea - cauză de neimputabilitate
(juridică)-ar trebui exclusă automat într-o ipoteză de acest tip, putându-se discuta, eventual,
întrunirea sau neîntrunirea condiţiilor unei stări de actio libera in causa (dacă aceasta există,
fapta ar trebui, într-adevăr, calificată drept infracţiune; dacă aceasta lipseşte, iresponsabilitatea
determinată de intoxicaţie ar trebui, totuşi, reţinută).
111 Spre exemplu, dacă, în urma producerii unui cutremur, un medic este prins sub dărâmăturile blocului
operator, astfel încât nu îşi poate salva pacientul aflat în operaţie, credem că se impune reţinerea cazului fortuit;
dacă însă atât medicul, cât şi pacientul supravieţuiesc iniţial evenimentului fortuit, timp de trei zile, dar, prins sub
dărâmături, medicul nu poate oferi îngrijiri bolnavului, care decedează în cele din urmă, înainte de a interveni forţe
salvatoare, atunci apreciem că medicului îi va înlătura imputabilitatea constrângerea fizică.
12.3. Concursul cauzelor de neimputabilitate

Uneori, în anumite cazuri determinate, se pot constata suprapuneri în ceea ce priveşte
întrunirea condiţiilor de existenţă a mai multor cauze generale de neimputabilitate cu privire
la o unică faptă prevăzută de legea penală. în asemenea situaţii, se ridică problema alegerii
uneia dintre ele, pentru a se reţine, pe temeiul său, excluderea caracterului infracţional al
faptei tipice (penal) şi nejustificate comise.
Un prim aspect care se impune punctat în legătură cu această problemă este reprezentat
de potenţialul concurs între o cauză generală de neimputabilitate şi una specială. Soluţia
(indicată de regula generală specialia generalibus derogont) constă în producer
cauzei speciale, care se va reţine cu prioritate în detrimentul celei generale.
Un alt aspect de relevat în cadrul de faţă este cel al posibilului concurs între mai multe
cauze generale de neimputabilitate. în primul rând, se ridică problema opţiunii între: pe de
d parte, soluţia reţinerii cumulative a tuturor cauzelor efectiv incidente, pentru a motiva
soluţia juridică111; pe de altă parte, soluţia optării doar pentru una dintre respectivele cauze,
cu excluderea indicării prezenţei celorlalte (sau doar cu efectuarea unei menţiuni subsidiare
a existenţei acestora).
în ipoteza alegerii celei de-a doua variante dintre cele astfel ante-indicate, se ridică o
chestiune subsecventă, anume identificarea unui criteriu în funcţie de care să se efectueze
opţiunea doar pentru una dintre cauzele care îşi revendică incidenţa în raport de speţa
determinată. Apreciem că se pot identifica mai multe asemenea criterii de selecţie:
- în primul rând, în funcţie de efectele produse, sub toate aspectele posibile (astfel, dacă
una dintre cauzele de neimputabilitate aflate în concurs ar implica efecte benefice mai largi
asupra persoanei făptuitorului, inclusiv sub aspect extrapenal - de pildă, din perspectiva
răspunderii civile - , aceea ar trebui să fie cauza reţinută);
- de asemenea, în funcţie de un criteriu cronologic (prima cauză de neimputabilitate
manifestată ar urma să fie cea în considerarea căreia se exclude caracterul infracţional al
faptei comise);
- în funcţie de legătura cauzală specifică, mai strânsă în raport de fapta concret săvârşită
(cauza de neimputabilitate care „se pliază"/explică mai corespunzător comiterea faptei
prevăzute de legea penală, nejustificată, în contextul particular respectiv, ar urma să aibă
prevalenţă în raport de celelalte);
- în funcţie de opţiunea de sistematizare a cauzelor de neimputabilitate pe sub-categorii,
ierarhizate logic (sens în care există perspective distincte de abordare, care atrag soluţionări
diferite). Astfel, de pildă, în considerarea identificării sub-grupelor: cauze care exclud
responsabilitatea/cauze care exclud exigibilitatea unei conduite conforme cu normele de
incriminare/cauze care exclud reprezentarea caracterului ilicit al faptei, se poate discuta
dacă instituţiile reprezentând cauze de neimputabilitate care exclud exigibilitatea ar trebui
să aibă prevalenţă în raport de cele care exclud reprezentarea caracterului ilicit sau nu
(invers). Inclusivîn privinţa ordinii particulare de succesiune a acestor cauze în cadrul fiecărei
sub-categorii în parte se pot identifica modele variate.
111în principal, susţinem această primă rezolvare a chestiunii concursului cauzelor generale de neimputabilitate.
Apreciem că indicarea, motivarea şi întemeierea hotărârii organului judiciar, pe toate cauzele de neimputabilitate
:are s-ar putea cumula într-o speţă concretă reprezintă soluţia (teoretică/substanţială) optimă (chiar dacă aceasta
ar putea reduce operativitatea şi celeritatea soluţionării procesuale penale a cauzei), din mai multe motive. Printre
acestea, nu credem că este de neglijat împrejurarea că nicio dispoziţie legală nu legitimează ignorarea unei cauze de
neimputabilitate a cărei existenţă se impune, în mod obiectiv, din probatoriul administrat într-o cauză determinată. în
plus, relativitatea criteriilor propuse de doctrină în vederea alegerii unei singure cauze, dintre mai multe concurente,
poate reprezenta, de asemenea, un motiv pentru reţinerea tuturor, deopotrivă.
Secţiunea a 4-a. Unele probleme speciale comune în materia

cauzelor justificative şi a cauzelor de neimputabilitate
Nu există niciun dubiu că toate cauzele generale justificative şi de neimputabilitate se
pot reţine în raport de un făptuitor persoană fizică. Referitor la departajarea acestora în
făptuitori majori, respectiv minori, reiese în mod cert excluderea făptuitorilor majori de la
posibilitatea de reţinere a cauzei de neimputabilitate a minorităţii făptuitorului. în schimb,
persoana fizică minoră s-ar putea găsi, în principiu, în prezenţa oricărei cauze generale
justificative sau de neimputabilitate, eventual, cu excepţia îndeplinirii unei obligaţii impuse
de autoritatea competentă [art. 21 alin. (2) CP], ale cărei premise de reţinere tind a fi
incompatibile cu situaţia unui minor.
§1. Despre compatibilitatea unor cauze de excludere a infracţiunii în

ipoteza subiectul activ persoană juridică
Se poate discuta măsura în care unele dintre aceste cauze de excludere a infracţiunii sunt
incompatibile sau nu cu ipoteza unui subiectiv activ persoană juridică. Astfel, nu vedem nicio
problemă în a se putea reţine şi faţă de o persoană juridică incidenţa cauzelor justificative
reprezentate de starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii,
consimţământul persoanei vătămate. De asemenea, nu par a ridica probleme de compatibilitate
cu situaţia persoanei juridice cauzele de neimputabilitate reprezentate de eroare111(asupra
caracterului ilicit al faptei) şi cazul fortuit. Este în mod cert exclusă reţinerea, faţă de o
persoană juridică, a cauzelor de neimputabilitate reprezentate de minoritatea făptuitorului,
iresponsabilitate şi intoxicaţie (completă şi involuntară). Pe de altă parte, credem că se
conturează, de principiu, o lipsă de compatibilitate între cauza justificativă a legitimei apărări
(precum şi - prin extensie - între cauza de neimputabilitate a excesului neimputabil de
legitimă apărare*121) şi situaţia unui făptuitor persoană juridică. Cu toate acestea, producerea
efectului in rem al legitimei apărări s-ar putea reflecta şi asupra persoanei juridice (nu însă şi
ipoteza excesului neimputabil de legitimă apărare, care produce efecte in personam). înclinăm
să apreciem drept discutabilă problema raportului dintre persoana juridică şi stările de
neimputabilitate reprezentate de excesul neimputabil de stare de necesitate, constrângerea
fizică, respectiv constrângerea morală. De principiu, există o incompatibilitate şi în aceste
cazuri, dar credem că nu se poate generaliza soluţia, fiind imaginabile şi exemple (cel puţin)
discutabile, dat fiind faptul că răspunderea penală a persoanei juridice, deşi este una directă,
se angajează, totuşi, prin intermediul unei persoane fizice care acţionează în realizarea
obiectului de activitate, în numele sau în interesul persoanei juridice131.
111 M. U droiu , Drept penal, op. cit., p. 131.

121Idem, p. 122.
[3) Astfel, de pildă, putem admite că o constrângere fizică sau morală a unei persoane fizice, reprezentantă a
unei persoane juridice, astfel încât se ajunge la comiterea unei împiedicări, sub orice formă, a organelor competente
de a intra, în condiţiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri ale persoanei juridice, cu scopul efectuării
verificărilor financiare, fiscale sau vamale [faptă incriminată potrivit art. 5 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea
şi combaterea evaziunii fiscale (M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005)], va putea exclude caracterul infracţional al faptei
comise, inclusiv în raport de persoana juridică astfel reprezentată. în ceea ce priveşte posibilitatea unei persoane
juridice de a acţiona în prezenţa unui exces neimputabil de stare de necesitate, nu credem că ipoteza poate fi
exclusă în mod automat (aprioric), deşi în doctrină s-a susţinut o asemenea so lu ţie-a se vedea M. Udroiu , Drept
penal, op. cit., p. 123. Bazându-se pe lipsa de prevedere a disproporţiei vădite dintre urmările apărute în urma
desfăşurării actului de salvare, comparativ cu urmările care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat,
s-ar putea susţine că excesul neimputabil de stare de necesitate reprezintă, practic, o formă particular reglementată
§2. Concursul dintre cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate

în ceea ce priveşte concursul cauzelor justificative şi al celor de neimputabilitate în raport
de una şi aceeaşi persoană care comite o faptă prevăzută de legea penală, reţinem că
situaţia este, fără dubiu, posibilă (de pildă, un minor nerăspunzător penal poate fi atacat,
comiţând, în legitimă apărare, o faptă incriminată; o persoană iresponsabilă se poate salva,
intr-o ipoteză de stare de necesitate, prin săvârşirea unei fapte tipice sub aspect penal; o
persoană constrânsă moral poate comite o faptă prevăzută de legea penală, însă în prezenţa
consimţământului persoanei vătămate, etc.).
Doctrina este constantă în a aprecia că, într-o astfel de situaţie, trebuie reţinută în sarcina
făptuitorului cauza ju
stifcavă
,ar nu aceea de neimputabilitate111. Există mai multe argumente
in acest sens:
-cauzele justificative reprezintă permisiuni legale, excepţionale de comitere a unei fapte
prevăzute de legea penală, iar nu doar împrejurări de natură subiectivă (personală) care
impiedică imputarea/reproşarea unei fapte (nepermisă, ilicită) în sarcina unei anumite persoane;
- cauzele justificative produc efecte in rem, iar nu doar in personam, precum cauzele de
neimputabilitate (cu excepţia cazului fortuit);
- incidenţa unei cauze justificative nu permite aplicarea niciunei sancţiuni de drept
penal (pedeapsă/măsură educativă sau măsură de siguranţă), pe când incidenţa unei cauze
dle neimputabilitate împiedică doar stabilirea/aplicarea sancţiunilor penale propriu-zise
(pedepse/măsuri educative), dar lasă neafectată posibilitatea de dispunere a unor măsuri
de siguranţă - art. 107 alin. (2) CP;
- reţinerea unei cauze justificative nu mai permite continuarea procesului penal (pentru
:ă nu se concepe o soluţie mai benefică pentru inculpat decât aceea dispusă în temeiul unei*1
a unui caz de eroare (neprevăzând disproporţia, persoana făptuitorului a acţionat crezând că va produce urmări
mai puţin grave decât cele atrase de pericol sau cel puţin nu în mod vădit disproporţionate faţă de acestea, aşadar,
s-a găsit într-o ipoteză de necunoaştere/greşită cunoaştere a realităţii). Din moment ce putem admite că eroarea
:onstituie o cauză de neimputabilitate aptă de manifestare/reţinere şi faţă de o persoană juridică (aspect afirmat
:hiar de către autorul ante-citat - idem, p. 131), nu vedem de ce nu s-ar putea reţine atunci (în unele cazuri) şi
posibila compatibilitate dintre excesul neimputabil de stare de necesitate şi situaţia unui făptuitor persoană juridică.
[1) Pentru discuţii (interesante) legate de concursul mai multor cauze de excludere a infracţiunii, inclusiv cauze
ustificative şi de neimputabilitate, în raport de situaţia unui minor, a se vedea (şi): V. B r u t a r ii , Măsuri educative privative
de libertate aplicate minorului, p. 169,170 (articolul se poate consulta on-line, în format electronic, la adresa de internet
nttp://www.nos.iem.ro/bitstream/handle/123456789/233/Versavia%20Brutaru.pdf?sequence=l&isAllowed=y). Se
evidenţiază împrejurarea că, „dacă în conceptul de faptă prevăzută de legea penală intră şi vârsta subiectului activ,
m cazul minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, alegerea minorităţii înaintea altor cauze, inclusiv justificative,
ar fi determinată de faptul că legea penală nu i se aplică minorului sub 14 ani. Examinarea altor cauze care înlătură
:aracterul penal al faptei nu ar putea fi acceptată, întrucât minorului sub 14 ani nu i se aplică ab initio legea penală,
ndiferent de modalitatea, circumstanţele, împrejurările comiterii faptei" (p. 169). Tocmai (şi) în considerarea acestui
argument, apreciem că aspectele legate de capacitatea penală generală a unei persoane fizice (precum limita de vârstă)
reprezintă aspecte ale subiectului infracţiunii, privit ca element (factor/condiţie) preexistent(ă) a(l) infracţiunii, iar
iu ca aspecte integrate laturii obiective, aşadar, componente ale tipicităţii (obiective) a faptei. Prin urmare, suntem
de părere că în conceptul de faptă prevăzută de legea penală nu intră şi aspectele legate de vârsta subiectului (în
:uprinsul laturii obiective s-ar putea integra, eventual, doar acele cerinţe legale privitoare la anumite calităţi special
mpuse subiectului activ, iar nu şi acelea generale). în mod coerent cu această viziune, reamintim că, în materia
aplicării legii penale române în spaţiu, potrivit prevederilor art. 9 alin. (2) CP, nu apreciem că reprezintă o ipoteză
de lipsă a dublei incriminări situaţia în care, în statul străin pe teritoriul căruia este comisă o faptă (incriminată atât
acolo, cât şi în România), de către un subiect activ cetăţean român care are capacitate penală, legea penală terţă
mpune o limită minimă de vârstă mai crescută pentru dobândirea capacităţii penale, pe care subiectul activ nu o
verifica la data comiterii faptei. Similar, reţinem şi situaţia unui făptuitor persoană juridică română, care ar comite
o infracţiune într-un stat în care nu se reglementează răspunderea penală a persoanei juridice. în sens contrar, a se
yedea F l . St r e t e a n u , D. N iţu , op. cit, p. 183 (autorii apreciază că „subiectul activ este considerat a face parte dintre
clementele obiective ale incriminării tip" - p. 273).
asemenea cauze de excludere a infracţiunii), în timp ce reţinerea unei cauze de neimputabilitate

permite inculpatului să solicite continuarea procesului penal, tocmai în urmărirea obţinerii
unei soluţii pe care o apreciază mai favorabilă (precum pronunţarea unei soluţii similare,
dar întemeiată pe reţinerea unei cauze justificative) - art. 18 CPP.
§3. A ctio lib e ra in cau sa

Problema legată de instituţia denumită actio libera in causa considerăm că se poate ridica atât
în raport de unele cauze justificative generale, cât şi de unele cauze de neimputabilitate. Astfel,
ea s-ar putea înregistra (cel puţin) în cazul legitimei apărărill], al stării de necesitate*[2], al
constrângerii fizice şi/sau morale, în ipoteza irşi a intoxic
Reamintim faptul că ipoteza actio libera in causa se referă la împrejurarea în care, deşi
la momentul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală făptuitorul s-a aflat în prezenţa
unor cauze de excludere a caracterului penal al acesteia, totuşi, se poate constata că, la un
moment anterior, la care influenţa respectivelor cauze nu se exercita asupra persoanei, aceasta a
declanşat (sau a permis) apariţia acelor cauze. Prin urmare, se impune o decalare a momentului
în considerarea căruia trebuie întreprinsă, de către organul judiciar, verificarea prezenţei
condiţiilor de existenţă cerute unor cauze de excludere a infracţiunii; această operaţiune trebuie
realizată, uneori, nu doar în raport de data săvârşirii faptei, ci şi de momente anterioare. în
cazul în care s-ar identifica o ipoteză de actio libera in causa, consecinţa va fi refuzul acordării
beneficiului cauzei de excludere a infracţiunii (prin urmare, aprecierea faptei drept infracţiune,
a făptuitorului drept infractorşi - aşadar - , de principiu, tragerea sa la răspundere penală).
în primul rând, se impune a remarca faptul că este clară existenţa situaţiei actio libera in
causa atunci când subiectul activ al faptei tipice (sub aspect penal) a premeditat comiterea
faptei respective în aşa fel încât, la data săvârşirii, să apară că a comis-o în prezenţa condiţiilor
de existenţă privitoare la o cauză de excludere a caracterului său penal. După cum s-a
arătat, în materia intoxicaţiei, o astfel de ipoteză este chiar expres reglementată de lege,
potrivit art. 77 lit. f) CP (intoxicaţia preordinată, anume provocată în vederea săvârşirii
infracţiunii). Astfel, în această materie, efectul existenţei situaţiei de actio libera in causa
va fi reprezentat nu doar de refuzul acordării beneficiului cauzei de neimputabilitate, deci
configurarea faptei drept infracţiune, dar, în plus, i se atribuie împrejurării natura juridică
de circumstanţă generală agravantă, răspunderea penală putând fi angajată într-o formă
mai severă faţă de persoana infractorului respectiv.
în raport de celelalte instituţii care permit apariţia unei actio libera in causa, existenţa
acesteia nu va avea acelaşi efect (aceeaşi natură juridică), căci legea nu o prevede expres
decât în raport de intoxicaţie, iar (pe de altă parte) circumstanţele generale judiciare sunt
permise, de lege lata, numai în raport de cazul atenuantelor, nu şi al agravantelor. însă nimic
nu împiedică în aceste situaţii valorificarea de către instanţă a împrejurării indicate, cu titlu
de factor de natură agravantă în procesul de individualizare judiciară a pedepsei (urmând a
stabili sancţiunea concretă, în cadrul legal prestabilit, instanţa putând motiva mai temeinic o
sancţiune concretă cât mai severă dintre cele permise de legiuitor pentru infracţiunea comisă).
Pe de altă parte, se poate analiza măsura în care pot f i integrate (şi cu ce efecte) în con
ceptul de actio libera in causa situaţiile în care subiectul activ al faptei comise a permis, cu
intenţie (dar nu în mod premeditat-s p re exemplu, o intenţie indirectă, bazată pe nep
apariţia viitoare a unor stări/situaţi/îm
prejurărietc.corespunzătoare unor cauze de excludere
111A se vedea, de pildă, Fl . S t r e t e a n u , D. N iţ u , cit., p. 370, 371.

[2) Idem, p. 380 ş.u.; G. A ntoniu , Vinovăţia penală, op. cit., p. 290, 291.
a infracţiunii, cu manifestare la momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală. încă şi

mai discutabilă este ipoteza în care făptuitorul respectiv a acţionat, în acest sens, din culpă,
fiindu-i imputabilă o conduită care a favorizat apariţia unor asemenea cauze, pe care, deşi
le-a prevăzut, nu le-a acceptat (în mod neîntemeiat) ori nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi
putea să le prevadă111. înclinăm către soluţia integrării acestor situaţii în cadrul conceptului
de actio libera in causa, punându-se, astfel, problema atrase asupra răspunderii
penale a persoanei în cauză. Astfel, se pot contura două soluţii:
- f ie ca forma de vinovăţie care se poate reţine în raport de naşterea cauzei de (aparentă)
excludere a infracţiunii, sub imperiul actio libera in causa, să fie automat preluată ca formă
de vinovăţie a săvârşirii faptei înseşi121,
- f ie ca forma de vinovăţie care se poate reţine în raport de naşterea cauzei de (aparentă)
excludere a infracţiunii, sub imperiul actio libera in causa, să nu fie automat apreciată şi ca
formă de vinovăţie a săvârşirii fapteil3].
Considerăm că, deşi subiectul este apt de dezbatere, soluţia mai realistă (şi - totodată -
mai flexibilă) este cea din urmă. Astfel, conduita culpabilă a unei persoane, care a condus
la apariţia, cu privire la faptele pe care le va comite în viitor aceasta, a unor posibile cauze
de (aparentă) excludere a infracţiunii, poate să fie conştientizată, uneori, de către acea
persoană, înainte de a se ajunge la comiterea faptei. în acest moment, cel în cauză ar trebui
să se considere obligat a face tot posibilul pentru a limita naşterea împrejurărilor respective,
a-şi lua măsuri suplimentare (excepţionale) de protecţie a valorilor sociale pe care le-ar
putea periclita dacă se concretizează cauzele respective, la a căror apariţie a contribuit prin
conduita sa culpabilă anterioară. Dacă nu o face, deşi ar fi avut această posibilitate, atunci
se poate aprecia incidenţă (adeseori) o intenţie (de regulă, indirectă), iar nu o culpă141.*1
3
2
111A se vedea G. A n t o n iu , Vinovăţia penală, op. cit., p. 242 ş.u. în exact acelaşi sens, a se vedea şi V. Pa s c a , în
3. A n t o n iu , T. T o a d e r ( c o o r d .), op. cit., voi. I, p. 278 ş.u. Pentru o prezentare şi analiză amănunţită a ipotezelor
de actio libera in causa, a se vedea Fl . St r e t e a n u , D. N iţ u , op. cit., p. 422 ş.u.
12] Astfel, spre exemplu, dacă s-ar reţine o intenţie indirectă în apariţia situaţiei de actio libera in causa, aceasta
să fie, automat, şi forma de vinovăţie a faptei (infracţiunii) comise ulterior; dacă forma de vinovăţie în apariţia
situaţiei de actio libera in causa este culpa, atunci aceasta să se reţină şi ca formă de vinovăţie în săvârşirea faptei
[infracţiunii) comise ulterior.
13] De pildă, chiar dacă situaţia de actio libera in causa a fost determinată în mod culpabil, forma de vinovăţie
existentă în raport de comiterea faptei (infracţiunii) săvârşite ulterior să poată fi reţinută drept (spre exemplu) intenţie.
[4] Spre exemplu, ne raportăm la situaţia unei persoane care suferă de somnambulism (aspect pe care îl cunoaşte)
şi care, în timpul somnului, manifestă o formă de cleptomanie (sustrage diverse bunuri). Presupunem că această
persoană îşi controlează, de regulă, afecţiunea, cu ajutorul medicaţiei. Dacă, din propria sa culpă, această persoană
ar rămâne, la un moment dat, fără medicamentele necesare (a uitat să şi le procure din timp), într-un moment şi
intr-un context în care este foarte probabil să prejudicieze terţe persoane ca urmare a manifestării afecţiunii sale (de
pildă, este într-un vagon cuşetă de mai multe locuri, într-un tren), atunci se impune să adopte măsuri suplimentare
excepţionale pentru a-i proteja pe terţi (să îi anunţe de situaţia sa, să se asigure că nu adoarme etc.). Apreciem că,
dacă nu o va face, înseamnă că (separat de culpa pe care o manifestă în posibila apariţie a ipotezei de actio libera
m causa), acceptă un rezultat prevăzut (posibilitatea de a sustrage, în somn, bunuri ale altor persoane). Dacă se
întâmplă aşa ceva, atunci, deşi la data comiterii faptei era sub imperiul iresponsabilităţii, situaţia de actio libera in
causa va înlătura beneficiul acesteia. Fapta comisă nu se va aprecia săvârşită însă din culpă (ca urmare a faptului că
propria conduită culpoasă a generat starea de actio libera in causa), ci cu intenţie (cel puţin indirectă), căci aceasta
:orespunde atitudinii sale psihice particulare reale în raport de urmarea produsă. Considerăm că soluţia propusă
are şi beneficiul de a exclude cazurile de impunitate (lato sensu) pe temeiul împrejurării că nu toate conduitele
infracţionale sunt reglementate de legiuitor şi în considerarea ipotezei comiterii lor din culpă. Astfel, inclusiv în
axemplul furnizat anterior, este de observat că, dacă s-ar fi adoptat soluţia reflectării automate a formei de vinovăţie
:are a permis apariţia situaţiei de actio libera in causa şi asupra faptei săvârşite ulterior, atunci făptuitorul nu ar fi
Post tras la răspundere penală, căci legea nu incriminează furtul decât ca faptă comisă cu intenţie!
cauzelor de neimputabilitate
I. Exerciţii tip „grilă" (identificaţi variantele corecte; toate combinaţiile sunt posibile:
la o grilă, pot f i corecte sau greşite toate variantele, fiind, totodată, posibil ca unele dintre
1. Nu comite o infracţiune, ca urmare a reţinerii cauzei de neimputabilitate a minorităţii

făptuitorului, şi - drept urmare - nu răspunde penal minorul:
a) care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală pe când nu avea încă împlinită vârsta
de 14 ani, nici măcar după ce împlineşte această vârstă;
b) cu vârsta cuprinsă între 14 ani (împliniţi) şi 16 ani (neîmpliniţi) la data săvârşirii faptei,
legea instituind în privinţa lui o prezumţie relativă de capacitate penală;
c) în vârstă de 15 ani, cu discernământ diminuat dovedit la data săvârşirii faptei;
d) de 17 ani, constrâns pentru a săvârşi fapta incriminată.
2. Reprezintă o cauză care exclude infracţiunea:

a) prescripţia răspunderii penale;
b) starea de intoxicaţie, în general;
c) exercitarea unei presiuni fizice sau psihice (indiferent de intensitate) asupra făptuitorului,
în general;
d) starea de minoritate a persoanei care comite fapta incriminată.
3. Starea de intoxicaţie:
a) exclude infracţiunea, dacă este completă;
b) preordinată constituie o circumstanţă agravantă generală obligatorie (legală), cu efect
facultativ;
c) care nu reprezintă nici cauză de excludere a infracţiunii, nici circumstanţă agravantă are
o natură juridică ambivalenţă, care se va determina pe caz concret, la aprecierea instanţei,
anume: (după caz) circumstanţă generală judiciară (facultativă) de atenuare sau de agravare
a răspunderii penale;
d) în cazul anumitor fapte incriminate aparţine tipicităţii —fiind un element al conţinutului
constitutiv (tipic sau derivat) al incriminării - ipoteză în care nu mai este posibilă şi reţinerea sa
cu titlu de circumstanţă agravantă generală, precum nici cu titlu de cauză de neimputabilitate.4 *
4. Minorul de 13 ani la data comiterii faptei incriminate:

a) poate fi considerat, în sensul legii penale, drept o persoană iresponsabilă;
b) poate participa alături de alte persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, caz în care participaţia (pluralitatea ocazională de făptuitori) care se configurează
va fi una improprie;
c) care loveşte cu intenţie victima, aceasta decedând ulterior, la o dată la care respectivul
minor a împlinit vârsta de 14 ani şi 6 luni, răspunde - dacă i se dovedeşte discernământul
în raport de momentul producerii morţii victimei - pentru infracţiunea de omor sau - după
caz - pentru aceea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte;
d) care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală nu poate fi pedepsit, însă fapta îi
poate atrage în sancţionare o măsură educativă.
5. în ipoteza cazului fortuit:

a) intervine imposibilitatea strict subiectivă (a autorului) de prevedere a rezultatului
faptei comise;
b) efectele se produc in rem, deşi constituie o cauză de impunitate;
c) efectele sale nu se răsfrâng asupra participanţilor la săvârşirea faptei incriminate,
decât în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau prevăzut;
d) intervine o imposibilitate generală (chiar dacă nu neapărat absolută) de prevedere
a rezultatului faptei.
6. Constrângerea fizică poate fi generată:

a) de acţiunea unui animal;
b) de un fenomen natural;
c) de acţiunea unei alte persoane;
d) de cauze mecanice.
7. Constrângerea:
a) poate fi materială sau imaterială, excluzând (în condiţiile legii) caracterul infracţional
al faptei comise;
b) exercitată de către o persoană care intimidează prin mânuirea unei arme de foc, pentru
a determina o altă persoană să sustragă un autovehicul (alternativa dată fiind împuşcarea
acesteia), poate fi considerată drept constrângere fizică, care să excludă caracterul infracţional
al furtului comis de autor, iar, din moment ce se apreciază că acesta nu a săvârşit o infracţiune,
fiind constrâns, reiese că nu vor fi traşi la răspundere penală nici participanţii la fapta astfel
comisă;
c) înseamnă înfrângerea libertăţii de hotărâre şi acţiune (condiţie generală necesară
pentru ca o persoană fizică să aibă capacitate juridico-penală şi să poată răspunde pentru
faptele comise, în calitate de subiect activ al infracţiunii), înlăturând astfel vinovăţia, prin
aceea că face să dispară premisa acesteia;
d) fizică mai este uneori denumită în doctrina şi în practica penală şi majoră.
8. Eroarea:
a) de fapt produce efecte asupra circumstanţelor agravante (generale sau speciale),
înlăturând, în aceste cazuri, caracterul penal al faptei;
b) de drept înlătură caracterul penal al faptei, dar numai dacă este o eroare de drept
extrapenal;
c) se deosebeşte de îndoială, care, în baza regulii in dubio pro reo, atrage nepedepsirea,
deci soluţia instanţei de încetare a procesului penal, spre diferenţă de reţinerea erorii, care
atrage soluţia achitării;
d) de fapt prezintă aceleaşi caracteristici, indiferent că înlătură vinovăţia pentru fapta
comisă doar sub forma intenţiei (menţinând caracterul infracţional al faptei comise din
culpă, în măsura în care respectivul tip de faptă este incriminat şi din culpă) sau atât sub
forma intenţiei, cât şi a culpei.9
*
9. Reprezintă cauză care exclude infracţiunea:

a) excesul de legitimă apărare, indiferent de forma acestuia;
b) excesul de stare de necesitate, indiferent de forma acestuia;
c) orice formă de eroare de fapt;
d) nicio formă de eroare de drept.
10. în cazul infracţiunilor din culpă, eroarea de fapt:

a) nu are niciodată efecte asupra vinovăţiei, menţinându-se în cazul existenţei sale
caracterul infracţional al faptei;
b) produce întotdeauna efecte, înlăturând imputabilitatea şi excluzând - astfel - infracţiunea;
c) are ca efect aplicarea unei pedepse în limite reduse faţă de acelea prevăzute de lege
pentru fapta comisă;
d) produce efecte similare cu acelea pe care le determină în raport de infracţiunile
intenţionate, dar numai în condiţiile în care este o eroare invincibilă.
11. Spre deosebire de:

a) cazul fortuit, excesul neimputabil de legitimă apărare produce efecte in
b) minoritatea infractorului, minoritatea făptuitorului este o cauză de neimputabilitate;
c) iresponsabilitate, minoritatea făptuitorului angajează răspunderea penală a autorului
faptei;
d) constrângerea morală, constrângerea fizică înlătură în principal factorul volitiv.
12. Spre deosebire de excesul neimputabil de stare de necesitate:

a) excesul neimputabii de legitimă apărare presupune proporţia laturilor pe care este
structurat;
b) cazul fortuit nu produce efecte in personam;
c) cazul fortuit produce efecte in rem;
d) excesul neimputabil de legitimă apărare este un exces extensiv.
13. Atât minoritatea făptuitorului, cât şi eroarea asupra caracterului ilicit al faptei:
a) sunt cauze generale, personale de neimputabilitate;
b) pot fi considerate cauze de neimputabilitate din sub-categoria celor care exclud
exigibilitatea comportamentului cu normele de incriminare;
c) implică o condiţie (de existenţă) primară comună, constând în săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, nejustificată;
d) nu permit stabilirea/aplicarea sancţiunilor penale, dar permit dispunerea anumitor
sancţiuni de drept penal.
14. Spre deosebire de cauzele justificative, cauzele de neimputabilitate:

a) sunt exclusiv de ordin general;
b) exclud, toate, aceeaşi trăsătură esenţială a infracţiunii: vinovăţia (ca sub-element al
conţinutului constitutiv subiectiv al infracţiunii);
c) de regulă, sunt cauze personale;
d) nu afectează antijuridicitatea faptei.15
15. Cauzele de neimputabilitate:

a) de ordin general, în concurs cu acelea speciale, atrag reţinerea acestora din urmă;
b) care exclud responsabilitatea persoanei sunt reprezentate de iresponsabilitate şi caz
fortuit;
c) sunt instituţii a căror verificare se face cu prioritate faţă de alte cauze (spre exemplu,
dacă făptuitorul este minor sub 14 ani, nu mai interesează dacă a acţionat în legitimă apărare
sau în stare de necesitate, căci, oricum, fiind minor nerăspunzător penal, fapta sa nu poate
constitui o infracţiune);
d) trebuie deosebite atât de cauzele de atipicitate, cât şi de cele justificative, chiar dacă
toate acestea exclud infracţiunea.
II. Afirmaţii (identificaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând

răspunsul):
1. Cauzele de neimputabilitate sunt exclusiv de ordin general şi produc, toate, efecte

in personam.
2. Minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea şi intoxicaţia (involuntară şi completă)
exclud responsabilitatea persoanei ca premisă (condiţie) a imputabilităţii.
3. Ca sancţiuni de drept penal, în condiţiile legii (art. 107 CP), măsurile de siguranţă se
iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, după caz,
imputabilă sau neimputabilă persoanei care a săvârşit-o.
4. Din materia cauzelor generale de neimputabilitate, cel puţin trei dintre acestea reprezintă
negarea condiţiilor generale cerute subiectului activ al infracţiunii (persoană fizică).
5. Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a făptuitorului este o cauză generală
de neimputabilitate, spre deosebire de starea de minoritate a infractorului, care reprezintă
o cauză de diferenţiere a răspunderii penale în raport de răspunderea penală angajată de
infractorul major (la data săvârşirii ansamblului faptic infracţional).
6. Potrivit art. 113 alin. (2) CP, legiuitorul înscrie o prezumţie relativă de capacitate penală.
7. Faţă de minorul care, la data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, avea vârsta
cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia, în condiţiile legii, o măsură educativă.
8. Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data
comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal, caz în care fapta
nu constituie infracţiune, putând atrage incidenţa unor măsuri de protecţie specială; în cazul
în care nu există o cauză justificativă, în condiţiile legii, poate fi luată o măsură de siguranţă.
9. Starea de intoxicaţie preordinată nu este o cauză de neimputabilitate, ci reprezintă o
circumstanţă generală legală de agravare a răspunderii penale.
10. Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună
cu un minor (făptuitor sau infractor), nu constituie circumstanţă agravantă dacă starea de
minoritate a co-participantului nu a fost cunoscută de infractorul major.
11. Dispoziţiile art. 30 C P -în ansam blu-instituie o cauză generală de neimputabilitate.
12. Numai eroarea asupra antijuridicităţii (eroare invincibilă asupra caracterului ilicit
al faptei) înlătură trăsătura esenţială a imputabilităţii, spre deosebire de eroarea asupra
tipicităţii, care înlătură intenţia ca element al laturii subiective şi culpa, dacă este invincibilă.
13. Eroarea asupra unei circumstanţe agravante sau asupra unui element circumstanţial
agravant nu afectează existenţa faptei ca infracţiune, angajând răspunderea penală a persoanei
în cauză.
14. Legitima apărare şi excesul neimputabil [art. 26 alin. (1) CP] sunt cauze generale de
excludere a infracţiunii, existând diferenţe sub aspectul naturii lor juridice şi al efectului atras.
15. Spre deosebire de excesul neimputabil, excesul scuzabil în materia legitimei apărări/
stării de necesitate nu exclude infracţiunea, deşi condiţiile cerute atacului, cât şi stării de
pericol sunt aceleaşi ca şi în cazul excesului neimputabil.
16. Depăşirea limitelor legitimei apărări/depăşirea limitelor stării de necesitate - art. 75

alin. (1) lit. b) şi c) CP - reprezintă cauze generale (circumstanţe) de atenuare a răspunderii
penale.
17. Formele constrângerii - constrângerea fizică şi constrângerea morală - sunt cunoscute
şi sub denumirile: caz fortuit (denumire sinonimă constrângerii fizice), respectiv/orţo majoră
(denumire sinonimă constrângerii morale).
18. Spre diferenţă de sursa unei constrângeri morale, constrângerea fizică poate proveni
din partea unei persoane, dar poate avea şi alte origini.
19. Constrângerea fizică alterează în special factorul intelectiv, iar constrângerea morală
afectează cu predilecţie factorului volitiv.
20. Constrângerea fizică poate fi atribuită sub-categoriei de cauze de neimputabilitate
în cazul cărora se exclude exigibilitatea unei conduite conforme cu normele de incriminare,
în timp ce constrângerea morală aparţine sub-categoriei de cauze de neimputabilitate în
cazul cărora se exclude responsabilitatea făptuitorului.
21. Cazul fortuit implică doar o imposibilitate subiectivă de prevedere, fiind distinct de
lipsa culpei simple, caz în care imposibilitatea de prevedere este obiectivă.
22. Cazul fortuit, în rândul cauzelor de neimputabilitate, reprezintă o cauză care exclude
în special reprezentarea caracterului ilicit al faptei comise.
23. Nu este posibil concursul cauzelor de neimputabilitate şi al cauzelor justificative.
24. Cauzele de neimputabilitate produc, ca regulă, efecte in personam, cu excepţia cazului
fortuit şi a constrângerii fizice.
25. Eroarea inversă asupra tipicităţii reprezintă o cauză de neimputabilitate, care înlătură
răspunderea penală.
26. Intoxicaţia constituie o instituţie care poate avea doar natura juridică de cauză de
impunitate.
27. Nu există niciun motiv pentru care legiuitorul a prevăzut cazul fortuit drept cauză
de neimputabilitate, din moment ce a dispus că acesta produce efecte in ; prin urmare,
poate fi apreciat drept cauză justificativă.
28. Iresponsabilitatea poate intra în concurs cu legitima apărare, caz în care se va reţine,
cu prioritate, iresponsabilitatea, deoarece, cronologic, aceasta există mai întâi.
29. Conceptele de ilt ,respectiv discernământ sunt sinonime.
b
a
n
o
resp
30. Există unele cauze de neimputabilitate determinate de incapacitatea bio-psihologică,
precum şi altele atrase de cauze externe.
III. Speţe (rezolvaţi următoarele situaţii de fapt, identificând - motivat - soluţia de drept
corespunzătoare acestora):1
1. Presupunem că există autorizaţiile necesare desfăşurării unui studiu medical de testare

pe pacienţi umani a consecinţelor unui medicament care, printre efectele adverse, implică
stări febrile şi disconfort gastro-intestinal extreme, care pot imobiliza o persoană la pat timp
de mai multe zile. în timpul desfăşurării experimentelor respective se decretează starea de
asediu şi mobilizarea armatei, consecutivă unei declaraţii de război (a unui stat oarecare)
împotriva României. Fiind convocat de urgenţă pentru încorporare, X, paznic la unitatea

sanitară la care se desfăşoară testările medicamentului respectiv, fiind la curent cu riscurile
implicate de administrarea acestuia, se oferă voluntar pentru injectarea substanţei şi consimte
la aplicarea celei mai mari doze permise de protocolul testului ca doză excepţională posibil de
administrat. Drept urmare, fiindu-i declanşate efectele secundare, X a fost în convalescenţă
aproximativ două săptămâni, timp în care nu s-a putut prezenta pentru încorporare, iar, după
această perioadă, situaţia internaţională remediindu-se, a fost ridicată şi starea de asediu.
Arătaţi dacă X poate evita tragerea la răspundere penală pentru fapta incriminată de
art. 432 CP,invocând existenţa vreunei cauze de neimputabilitate! Ce se poate stabili, în
acest sens, referitor la persoana care a acceptat voluntariatul lui X şi i-a administrat acestuia
medicamentul? Motivaţi!
2. Instanţa a reţinut că inculpatul a cosit buruieni şi resturi de coceni rămase pe teren în

urma recoltării porumbului. La un moment dat, de cositoare s-a apropiat, la o distanţă de
aproximativ 5 m, persoana vătămată, care fusese atenţionată de inculpat să se îndepărteze,
lucru pe care iniţial aceasta îl făcuse, revenind însă ulterior pentru a îi comunica ceva
inculpatului, care în ciuda acestei situaţii nu s-a oprit din desfăşurarea activităţii pe care o
desfăşura. în acest moment, instantaneu, s-a produs ruperea cuţitului cositorii, care a lovit
persoana vătămată, secţionându-i gamba piciorului, pentru vindecare fiind necesare 75-80
de zile de îngrijiri medicale, victima rămânând cu o infirmitate fizică permanentă. Instanţa
de fond a apreciat că aceste urmări nu îi sunt imputabile inculpatului, care nu le-a prevăzut,
deoarece ele s-au datorat unei împrejurări general imprevizibile. în afara situaţiei de fapt
expuse, instanţa a mai reţinut ca probate şi următoarele date stabilite în cursul cercetării
judecătoreşti: din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a achiziţionat utilajul
ca fier vechi, iar nu pentru a-l folosi în agricultură, termenul de valabilitate/funcţionare
stabilit de constructor fiind depăşit. Repunerea în funcţiune s-a făcut prin reparaţii artizanale,
inclusiv prin sudură la sistemul de prindere a cuţitului cositorii, acela care, prin desprindere,
în mişcarea sa rotativă, a cauzat rănirea persoanei vătămate. Parchetul a atacat la instanţa
superioară sentinţa astfel pronunţată.
Apreciaţi temeinicia hotărârii!3 *
3. Din actele de urmărire penală reiese următoarea situaţie de fapt: circulând pe un

drum naţional, în afara localităţii, pe timp de noapte şi fiind prezentă - parţial - ceaţa,
inculpatul a întâlnit, venind din sens contrar, o coloană de autovehicule, dintre care unele
circulau cu luminile în poziţia de „fază lungă", iar nu în poziţie de întâlnire (fapt care este
contrar regulilor de circulaţie pe drumurile publice). Deşi inculpatul admite faptul că - din
cauza acestei împrejurări - i-a fost radical limitată posibilitatea de orientare şi de depistare a
obstacolelor de pe şosea, fiind practic orbit de luminile puternice focalizate direct în faţa sa,
expertiza criminalistică rutieră a probat faptul că autoturismul condus de acesta a continuat
să ruleze cu o viteză cuprinsă între 80 şi 90 km/h, adică aproape de limita de viteză maximă
admisă pentru circulaţie, în mod normal, pe segmentul de drum respectiv. Imediat după ce
ultimul autovehicul din coloana care circula din sens contrar a trecut, inculpatul a observat
că în faţa sa se află, pe partea carosabilă, o căruţă nesemnalizată, în spatele căreia circula
pe jos o persoană (fapt care este, de asemenea, contrar regulilor de circulaţie pe drumurile
publice). în ciuda eforturilor inculpatului de a evita coliziunea (acesta a acţionat puternic
pedala de frână şi a tras brusc de volan înspre stânga, intrând pe contrasens), accidentul nu
a mai putut fi evitat şi persoana care circula în spatele atelajului a fost acroşată şi proiectată
în afara suprafeţei carosabile, suferind vătămări care i-au provocat decesul. Fiind trimis în
judecată pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă în formă agravată, inculpatul
s-a apărat invocând existenţa cazului fortuit.
Ceurmează a decide, în acest sens, instanţa (şi cu ce motivare)?
4. S-a reţinut că, petrecând într-un local în care se servesc băuturi alcoolice, cu ocazia
serbării zilei de naştere a unui prieten, X a consumat o cantitate mare de diferite băuturi
spirtoase, ajungând astfel în stare de ebrietate. La întoarcerea spre casă, fiind într-o stare
euforică, datorită acestui motiv, X a provocat un scandal în faţa unui anumit imobil, fiind
admonestat de un locatar al acestuia, deoarece cânta şi făcea zgomot. Deranjat de apostrofare,
fiind într-o stare de excitabilitate accentuată, X a insultat şi agresat fizic persoana respectivă,
provocându-i vătămări care au necesitat 25 de zile de îngrijiri medicale pentru recuperarea
integrităţii corporale. Trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de lovire în formă
agravată, X a invocat în apărare existenţa, la momentul comiterii faptei, a stării de beţie
(intoxicaţie), arătând că aceasta era completă - dat fiind gradul ridicat de intoxicaţie alcoolică
în care se găsea - şi că nu a fost voluntară, deoarece el nu a urmărit să ajungă în acea stare
avansată de ebrietate.
Ce urmează a decide instanţa? Ce valoare poate avea în această ipoteză intoxicaţia
alcoolică în care s-a aflat X?
5. Instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt: X, persoană de sex feminin, căsătorită,

agresată adeseori de soţul său fără niciun motiv sau fără motive întemeiate, a primit de la
acesta o sumă mai mare de bani pentru a o depune la o unitate bancară, într-un cont de
economii deschis pe numele lor comun. Deoarece femeia a cheltuit o parte a sumei, fără
ştirea soţului ei, înainte de a o depune, suma care figura în contul celor doi era mai mică
decât cunoştea acesta. într-o anumită zi, soţul a solicitat nevestei sale să îi prezinte un
extras de cont, iar aceasta a intrat în panică, cunoscându-i firea violentă şi temându-se de
agresiunile pe care preconiza că le va exercita acesta asupra ei în momentul în care ar fi aflat
despre lipsa unei părţi din suma de bani. Ca atare, pentru a acoperi realitatea, X a falsificat
cuantumul sumei înscrise în extrasul de cont, numai că, ulterior, urmărind să extragă pe
baza acestuia suma, soţul ei a fost acuzat, de către angajatul unităţii bancare, de falsificare
de titluri de credit.
X a invocat în apărarea sa constrângerea morală, sperând să i se înlăture caracterul
penal al faptei. Comentaţi!6
6. Circulând pe un drum public, în condiţiile în care avea în sânge o îmbibaţie alcoolică

mai mare decât limita necesară pentru reţinerea caracterului penal al faptei, având şi o viteză
superioară celei maxim admise pe acel segment de drum, inculpatul a pierdut controlul
autoturismului, ca urmare a ruperii bruşte a unei piese de la sistemul de direcţie al maşinii,
astfel încât s-a produs un accident de trafic, în care două persoane au suferit leziuni pentru
vindecarea cărora au fost necesare peste 90 de zile de îngrijiri medicale/persoană. Fiind
trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, inculpatul
a arătat că autoturismul fusese supus în termen reviziei tehnice periodice, că nu fusese
identificată defecţiunea (ea constând într-o fisură microscopică a piesei în cauză, datorată
unui defect de fabricaţie) şi că rezultatul nu ar fi putut fi evitat nici dacă evenimentul ar fi
survenit la o viteză mai redusă de deplasare (în limite legale), indiferent de starea în care
se găsea ca urmare a consumului de băuturi alcoolice, aspecte care au fost confirmate de
expertiza de specialitate efectuată în cauză.
în acest context, care urmează a f i decizia instanţei? Argumentaţi!
7. Ieşind din casă într-o dimineaţă de iarnă, după ce toată noaptea ninsese puternic, o
persoană suferind de schizofrenie a alunecat pe o porţiune de gheaţă mascată de zăpadă şi
a căzut pe spate, prinzând sub greutatea propriului corp un copil de 7 ani, care s-a lovit cu
faţa de un rest de armătură metalică încorporat în scara de ciment din faţa imobilului. Copilul
a suferit o fractură a braţului drept şi şi-a pierdut ochiul drept. Deşi s-a constatat lipsa
caracterului infracţional al faptei de vătămare corporală, s-a ridicat în faţa instanţei problema
cauzei de neimputabilitate care, în urma reţinerii cu titlu principal, să producă efectul specific:
iresponsabilitatea; cazul fortuit; constrângerea fizică. De asemenea, s-a ridicat şi problema
aplicării, cu titlu de măsură de siguranţă (sancţiune de drept penal), a măsurii internării
medicale (privare de libertate într-o unitate specializată în tratamentul bolilor psihice) faţă
de făptuitorul suferind de schizofrenie.
Dezbateţi asupra soluţiei corecte într-o atare ipoteză!
8. X este militar de carieră, aflat aproape de vârsta de pensionare, încadrat la o unitate

militară din judeţul Covasna. Pe fondul unor conflicte deosebit de violente între cetăţeni
de etnie maghiară, protestatari pentru dobândirea autonomiei ţinutului secuiesc, şi forţele
de ordine, s-a declarat starea de urgenţă, într-un moment în care X se afla în permisie,
participând la o înmormântare. La posturile de radio şi de televiziune s-a anunţat faptul
că Guvernul intenţionează să dispună, prin ordonanţă de urgenţă, intervenţia militară în
sprijinul forţelor de poliţie şi jandarmerie, depăşite numeric de protestatarii care vandalizau
sediile instituţiilor publice din mai multe localităţi, ameninţând, totodată, siguranţa, viaţa,
integritatea corporală şi avutul cetăţenilor de naţionalitate română din judeţele Harghita şi
Covasna. X s-a temut că, în eventualitatea în care ar fi mobilizată şi unitatea sa, ar putea fi
rănitîn luptele ce puteau să aibă loc, deşi nu mai avea decât o săptămână până la pensie, aşa
că a hotărât să nu se prezinte la apel, deşi cunoştea că această faptă constituie infracţiunea
de absenţă nejustificatâ. în curtea casei unde locuia singur, X are un beci la intrarea căruia
se găseşte o uşă grea, de lemn şi metal, care se închide automat cu un zăvor, pe dinafară,
astfel încât, ori de câte ori se intră în beci, uşa trebuie proptită cu o piedică (un fel de pană
de lemn înfiptă între prag şi uşă), pentru ca aceasta să nu se trântească şi să se blocheze
în urma celui care a intrat în beci. Imediat ce a aflat ştirile şi a văzut mesajul SMS trimis de
la unitate, care îl convoca de urgenţă, X a hotărât să îşi depoziteze în beci apă şi alimente,
suficiente pentru a supravieţui câteva zile, urmând apoi să intre acolo fără să mai asigure
uşa, aşa încât aceasta să se închidă şi să îl blocheze înăuntru, pentru ca ulterior, când va fi
căutat şi găsit de cei de la unitate, să invoce un accident care l-a imobilizat astfel în beci. Drept
urmare, a lăsat telefonul mobil în casă, a aruncat în curte pana de lemn care asigura de
obicei uşa şi a intrat în beci, lăsând uşa să se închidă în urma sa şi să îl imobilizeze acolo. X
a fost eliberat peste două zile, ca urmare a faptului că l-a căutat un ofiţer de la unitate, care
a deschis uşa beciului. în timp ce explica acestuia varianta premeditată, copilul adolescent
al vecinilor lui X (care era certat cu acesta, deoarece fusese pălmuit, în aceeaşi vară, de X,
care îl surprinsese în curtea sa culegând fără permisiune cireşe dintr-un pom) a apărut cu o
înregistrare video (pe care o filmase singur, de la geamul casei sale, alăturate celei a lui X),
în care X era clar surprins cum transportă apă şi alimente în beci, apoi cum aruncă piedica şi
intră trăgând uşa după el. Drept urmare, X a fost acuzat de săvârşirea infracţiunii de absenţă
nejustificată, iar avocatul acestuia a invocat existenţa constrângerii fizice pentru a înlătura
caracterul imputabil al faptei, solicitând achitarea.
Ce urmează a decide instanţa în considerarea acestei situaţii de fapt, care a fost dovedită
în speţă? Motivaţi!
9. S-a reţinut faptul că, într-o noapte, X, persoană diagnosticată ca suferind de som-
nambulism, a sugrumat-o pe soacra sa, care dormea într-o cameră alăturată a aceleiaşi
locuinţe, până ce aceasta a încetat din viaţă, apoi s-a culcat înapoi. X a declarat că fapta
s-a desfăşurat în timpul unei crize de somnambulism, astfel încât dimineaţa nu şi-a mai
amintit nimic din cele petrecute. De asemenea, s-a mai constatat faptul că, după ce fusese
aproape să o ucidă astfel pe soţia sa cu o anumită perioadă de timp înainte de producerea
acestui eveniment, X obişnuia să doarmă separat de aceasta, într-o altă cameră pe care o
închidea înainte de a adormi, ascunzând cheia într-un loc greu accesibil. în noaptea respectivă
însă, cheia de la uşa camerei soacrei lui X dispăruse brusc (aceasta a fost găsită a doua zi
aruncată în curte, în dreptul geamului camerei lui X), iar acesta nu îşi mai închisese uşa
camerei, preferând să o închidă doar pe aceea în care dormea soţia sa. Deşi iniţial organele
de cercetare penală nu au pus preţ pe starea de somnambulism indicată de X, preferând să
ia mai mult în considerare relatările unor rude şi vecini referitoare la intensa animozitate
dintre X şi soacra acestuia, ulterior, în cursul anchetei, o expertiză medico-legală psihiatrică
a confirmat ştiinţific existenţa afecţiunii care se manifesta la X sub formă de agresivitate
exteriorizată în timpul unor episoade reale de somnambulism.
Dezbateţi soluţia în drept a speţei, referindu-vă la existenţa sau inexistenţa caracterului
infracţional al uciderii comise de X,plecând de la situaţia de fapt exp
10. X, persoană născută la data de 17 iulie 2000, a organizat o petrecere pentru a-şi
sărbători aniversarea, în noaptea dinspre 17 spre 18 iulie 2014. Supravegherea aniversatului
şi a invitaţilor săi (colegi de şcoală) urma să o realizeze fratele mai mare al lui X, Y (în vârstă
de 19 ani). La un moment dat, acesta a plecat însă, însoţit de una dintre invitate, lăsându-i
pe X şi pe ceilalţi singuri. Descoperind mai mult alcool într-un dulap din bucătărie, toţi cei de
faţă au începu să îl consume. X a ajuns în stare de ebrietate, iar, la întoarcerea lui Y, acesta
din urmă i-a reproşat cele întâmplate. Cum cei doi fraţi aveau o relaţie conflictuală, iar de
fata alături de care părăsise petrecerea Y era amorezat şi X, cei doi s-au luat la ceartă. La un
moment dat, în jurul orei 23:30 (potrivit mărturiilor mai multor invitaţi), X a pus mâna pe
unul dintre cuţitele din bucătărie şi la înjunghiat pe Y de trei ori în zona pieptului şi a gâtului
(cu toate acestea, Y nu a decedat).
Poate f i X tras la răspundere penală? Care va f i încadrarea juridică a faptei comise de
acesta? Comentaţi/explicaţi!
CAPITOLUL AL lll-LEA. CONŢINUTUL w
INFRACŢIUNII #
S e c ţiu n e a .A s p e c te g e n e ra le p riv ito a re la c o n c e p tu l

1
d e c o n ţin u t a l in fra c ţiu n ii; tipuri, c la s ific ă ri111
„Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii oferă criteriile generale de diferenţiere a acesteia

de alte forme de ilicit juridic, dar nu pot servi la deosebirea faptelor penale între ele, la
cunoaşterea particularităţilor, elementelor ce compun infracţiunea. De aceea, în doctrina
penală, infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al elementelor sale care o
particularizează în raport cu alte fapte penale. Conţinutul infracţiunii nu se confundă cu
trăsăturile esenţiale ale acesteia, care îşi găsesc reflectarea în orice conţinut, punând în
evidenţă caracterul penal al faptei comise"121.
Prin noţiunea (conceptul) de conţinut al unei infracţiuni se înţelege totalitatea condiţiilor
legale (normative) impuse pentru existenţa respectivei infracţiuni.
Astfel, prin normele de incriminare, legiuitorul penal prevede/descrie diferite tipuri de
conduite, de comportamente, ca activităţi indezirabile social într-un atât de mare grad, încât
se apreciază că este necesară combaterea lor (şi - implicit - protejarea valorilor sociale şi a
relaţiilor sociale cărora le este adusă astfel atingere, prin lezare efectivă sau periclitare) pe
terenul dreptului penal, prin caracterizarea acestora drept infracţiuni şi prevederea unor
sancţiuni corespunzătoare vizând persoanele care le săvârşesc. Acest proces de stabilire
a domeniului ilicitului penal se realizează prin determinarea legală, în cadrul normelor de
incriminare, a unor condiţii definitorii caracteristice fiecărui tip de conduită care este penal
tipizată (stabilită ca fiind infracţională). Pentru ca o anumită manifestare concretă a unei
persoane în realitatea obiectivă să poată fi considerată infracţiune, este necesar (printre
altele) ca această manifestare efectivă să întrunească reflectarea tuturor cerinţelor constitutive
indicate, în abstract, de către legiuitor, într-o anumită normă de incriminare (ceea ce reprezintă
trăsătura esenţială a infracţiunii reprezentată de tipicitate).
Cerinţele/condiţiile constitutive specifice fiecărei infracţiuni în parte sunt diferite de la o
normă de incriminare la alta (acestea fac posibilă distincţia între diversele infracţiuni), însă
doctrina a evidenţiat anumite tipare generale care pot f i întâlnite în cazul oricărei incriminări
(precum şi unele tipare generale care, deşi nu aparîn raport de oricare incriminare, se mani
festă, totuşi, în raport de unele incriminări, în mod suficient de frecvent în ansamblul legislaţiei
penale naţionale, pentru a fi generalizate într-un tipar abstract). Aceste elemente generale
comune tuturor infracţiunilor/mai multor infracţiuni (prin urmare, fiecăreia dintre ele în
special) pot fi identificate ca atare, dincolo de deosebirile punctuale care există între ele, sub
forma manifestării lor concrete, în conţinutul unei anumite infracţiuni sau al alteia. Astfel s-a1 *
2
[1] Pentru o clasificare a co nţinu tu lu i infracţiunii după variate criterii, a se vedea (spre exem plu): D. Bărcănescu ,
Conţinutul infracţiunii şi principiul legalităţii, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 36 ş.u.; T. Dima , op. cit., p. 128 ş.u.;
L.V. Lefterache , op. cit., p. 140 ş.u.; V. Păvăleanu , Drept penal general - conform noului Cod penal, Ed. U niversul
Jurid ic, Bucureşti, 2012, p. 132 ş.u.; V. Pasca , op. cit. (2014), p. 170 ş.u. M ulte dintre clasificările în cauză se regăsesc
în ace st prim cadru de referinţă la co nţinu tu l infracţiu n ii; alte clasificări dintre cele redate în d o ctrin ă se regăsesc
în se cţiu n e a privind clasificări ale in fra cţiu n ilo r din prezentul capitol.
[2] C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 144. în acelaşi sens, a se vedea (de pildă): L.V. Lefterache ,
op. cit., p. 139; T. Dima , op. cit., p. 127; V. Păvăleanu , op. cit., p. 132.
ajuns la concluzia că, sub aspect constitutiv, juridic, orice incriminare (prin urmare
orice infracţiune) presupune o latură obiectivă şi o latură subiectivă.
Latura obiectivă cuprinde cerinţele de incriminare privitoare la faptă, ca manifestare
obiectivă a unei persoane în realitatea înconjurătoare, sub acest aspect interesând: actul de
conduită în sine (acţiunea sau inacţiunea, denumită element material), consecinţa produsă
de respectivul comportament (urmarea imediată, uneori denumită rezultat), precum şi
inerenta legătură de cauzalitate ce se impune între acestea două (imperativul determinării
faptului că urmarea produsă este consecinţa actului de conduită săvârşit).
Latura subiectivă cuprinde cerinţele de incriminare privitoare la atitudinea subiectivă a
persoanei care comite fapta, în raport de comportarea sa, de urmările acesteia şi - implicit -
în raport de valorile sociale astfel lezate sau periclitate. Alături de aceste aspecte sine qua
non, în mod necesar prezente în conţinutul constitutiv al oricărei incriminări, uneori, anumite
norme de incriminare cunosc adăugate o serie de cerinţe constitutive, referitoare la elemente
suplimentare ataşate, după caz, laturii obiective (precum: locul, timpul, modul sau mijloacele
de comitere a faptei ori o anumită calitate specială impusă de lege fie subiectului activ, fie
subiectului pasiv al acesteia, fie amândurora, corelativ) sau laturii subiective (precum: un
anumit mobil de comitere a faptei, un anumit scop în vederea atingerii căruia se săvârşeşte
aceasta). Asemenea condiţii, deşi devin şi ele constitutive, esenţiale în cazul acelor norme de
incriminare care le conţin, nu sunt totuşi parte componentă a tiparului general valabil privind
elementele de factură constitutivă a ilicitului penal (nu caracterizează toate infracţiunile,
ci doar pe unele). în considerarea acestui aspect, o parte a doctrinei a optat pentru o
demarcaţie încă de la nivel terminologic între elementele constitutive care caracterizează
orice incriminare (latura obiectivă şi latura subiectivă, implicând doar elementele esenţiale
ale acestora, anume elementul material, urmarea imediată, legătura de cauzalitate şi forma
de vinovăţie - elementul subiectiv), denumind doar suma acestora conţinut constitutiv al
infracţiunii. în ceea ce priveşte cazul infracţiunilor la care există şi acele elemente suplimentare,
care condiţionează alături de cele obligatorii existenţa ilicitului penal în cazurile respective
(latura obiectivă întregită cu cerinţe privind locul sau timpul, modul sau mijloacele de comitere
ori o calitate specială a făptuitorului sau a victimei; respectiv latura subiectivă întregită cu
cerinţe vizând mobilul şi/sau scopul infracţiunii), autorii aparţinând acestui curent folosesc
denumirea mai largă de conţinut juridic al infracţiunii. Conţinutul juridic ar reprezenta,
prin urmare, o entitate supraordonată conţinutului constitutiv, un întreg în cadrul căruia
s-ar integra, ca parte, conceptul de conţinut constitutiv, dar alături de care ar fi cuprinse şi
eventuale condiţii legale de existenţă a unei infracţiuni, suplimentare cerinţelor obligatorii
comune tuturor infracţiunilor.
Este de menţionat că o altă parte a doctrinei nu acordă o atât de mare relevanţă acestor
distincţii, apreciind, în mod generic, că, prin raportare la fiecare conţinut infracţional
determinat în parte, suma elementelor legale componente necesare (în mod esenţial) pentru
caracterizarea penală a faptei reprezintă conţinutul constitutiv al acelei incriminări, fiecare
dintre elementele sale având valoare constitutivă egală cu aceea a oricărui alt element
component. Eventual, într-o atare viziune, s-ar putea discuta despre un conţinut constitutiv
stricto sensu (conţinutul constitutiv expres denumit astfel în cealaltă opinie, anume elementele
obligatorii ale laturii obiective şi ale laturii subiective), respectiv despre un conţinut constitutiv
lato sensu (corespunzător entităţii denumite conţinut juridic în cealaltă opinie, incluzând,
alături de elementele obligatorii ale laturii obiective şi ale laturii subiective, şi elemente
suplimentare acestora, după caz, de factură obiectivă şi/sau subiectivă).
Desigur, separat de aceste condiţionări constitutive, orice infracţiune se comite de către
o persoană, asupra unei anumite entităţi, aducând atingere unor valori şi relaţii sociale penal
ocrotite (eventual, uneori, implicit, şi unor entităţi concret individualizate, încorporate).

Aceste elemente necesare pentru a se putea constata săvârşirea unei infracţiuni (subiecţii şi
obiectul infracţiunii) sunt însă entităţi externe conţinutului constitutiv/juridic propriu-zis al
infracţiunii, fiind tratate, în general, drept condiţii preexistente ale infracţiunii (stadiu căruia
îi corespund condiţiile generale privitoare la subiecţi şi obiect, nu şi eventualele condiţii
speciale, care se integrează, în principiu, ca elemente suplimentare pe latură obiectivă). în
acest context, de entităţi preexistente infracţiunii, în prezenţa cărora se configurează aceasta,
o parte a doctrinei introduce şi noţiunea de situaţie-premisă, referitoare la acele stări/
situaţii/împrejurări/realităţi etc. preexistente actului periculos, esenţiale pentru dobândirea
de către acesta a caracterului infracţional (în absenţa cărora activitatea comisă nu poate
dobândi valoare infracţională). Fără a reprezenta un concept general acceptat ca entitate de
sine stătătoare în doctrina penală generală, este de observat că aspectele indicate adeseori
(mai ales în lucrări de drept penal special) ca reprezentând manifestări ale situaţiei-premisă
implică, de fapt, manifestarea unor cerinţe specifice/particulare ale unor elemente constitutive
obligatorii sau suplimentare ori dezvoltarea unui raţionament logic cu plecare de la unele
cerinţe esenţiale ale anumitor incriminări111.
Printr-un proces de supra-generalizare a celor astfel stabilite, s-a ajuns la prefigurarea unui
concept şi mai abstract decât cel de conţinut constitutiv/juridic al unei infracţiuni, anume
la conceptul de conţinut constitutiv generic al infracţiunii (în general), reprezentând suma
elementelor pe care în mod obligatoriu/de regulă le probează fiecare conţinut constitutiv/
juridic în parte. De această noţiune generală/abstractă se preocupă studiul conţinutului
infracţiunii în expunerile vizând partea generală a dreptului penal, urmând ca analiza fiecărui
conţinut constitutiv/juridic al fiecărei incriminări în parte să fie efectuată în domeniul dreptului
penal - partea specială, iar surprinderea punctuală a conţinutului constitutiv/juridic al fiecărei
infracţiuni particulare în parte (ca faptă ilicită concret comisă, de o persoană determinată,
într-un context anume) să reprezinte sarcina practicienilor dreptului (fiind întâlnită în activitatea
de aplicare a normelor juridice penale, în practica organelor judiciare).
După structurarea ierarhică a conţinutului constitutiv (structură pe verticală), infracţiunile

se prezintă, în mod imperativ, într-un conţinutele bază (forma tip), reprezentând stadiul minim
necesar de existenţă a unei infracţiuni, în forma constitutivă esenţială (necesară şi suficientă)
în care legiuitorul incriminează respectivul tip de comportament indezirabil. Astfel, forma
tip cuprinde elementele constitutive minimale, obiective şi subiective, necesare pentru a
configura un anumit tip de ilicit penal.
Unele incriminări prezintă şi conţinut derivat prin agravare/calificare. în aceste cazuri,
legiuitorul pleacă în reglementare de la o bază de incriminare reprezentată de o infracţiune 1
[1] De pildă: în m ateria infracţiunii de ucidere sau vătăm are a nou-născutului săvârşită de către m am ă (art. 200 CP),
situaţia-p rem isă ar putea fi co nsiderată actul naşterii, an terio r co m iterii faptei (aceasta reprezintă o extindere logică
a ra ţio n a m e n tu lu i p le cân d de la calitatea sp e cial im p u să su b ie c ţilo r in fra cţiu n ii: m am ă a co p ilu lu i n o u -n ă scu t,
re sp ectiv copil n o u -n ă scu t al infracto are i); în cazul in crim in ării de abuz de în cre d e re (art. 238 CP), se ap re ciază,
ad e se o ri, că există o situ a ţie -p re m isă co nstân d în preexistenţa unui raport ju rid ic de d rept privat în tre infracto r
şi persoana vătăm ată (aceasta reprezintă o e xtin d ere logică a raţio n am e n tu lu i plecând tot de la calitatea special
im pusă su b ie cţilo r: infracto ru l este o p ersoană căreia i-a fost în cre d in ţa t, în baza unui titlu şi cu un a n u m it scop,
bunul m obil pe care su b iectu l activ şi l-a în su şit sau l-a fo lo sit pe ned re p t ori de care a d isp us în m od n eau to rizat
sau pe care refuză să îl restitu ie); în cazul infracţiu n ii de je fu ire a ce lo r căzuţi pe câm p u l de luptă (art. 43 6 CP),
situ a ţia -p re m isă ar putea fi reprezentată de starea de co nflict arm at (război) care a ge n erat m orţii şi răniţii je fu iţi
(aceasta reprezintă o e xtin d ere logică a raţio n am e n tu lu i plecând de la a sp e cte le co n stitu tive su p lim e n ta re privind
tim p u l şi locul săvârşirii infracţiu n ii: o p e raţiu n i de război, câm p de luptă) etc.
în forma tip, căreia (de regulă) îi menţine elementele esenţiale, definitorii ale conţinutului
constitutiv specific, la care se adaugă o sumă de elemente circumstanţiale.
Acestea pot fi elemente circumstanţiale agravante, aspecte care sporesc gravitatea
respectivului tip de infracţiune sau periculozitatea socială a infractorului, atrăgând o
pedeapsă abstractă mai drastică. Fiind o formă derivată a unui conţinut constitutiv de bază
al unei infracţiuni, infracţiunea în conţinut agravat/calificat nu prezintă autonomie juridică,
normativă, nu reprezintă o infracţiune nouă, separată/distinctă de infracţiunea de bază de
care depinde, ci doar o formă derivată în sens agravat din aceasta. încadrarea sa juridică este
dependentă de încadrarea juridică a infracţiunii tip, chiar şi în cazurile în care legiuitorul ar
reglementa forma agravată într-un articol separat de acela în care este incriminată forma de
bază a aceleiaşi infracţiuni111(situaţie în care se vorbeşte, de regulă, despre calificată;
este de precizat că unele infracţiuni în conţinut calificat prezintă diverse forme agravate
distincte121). Forma derivată prin agravare a infracţiunii este, aşadar, dependentă juridic de
infracţiunea tip, cu excepţia sancţiunii: pedeapsa prevăzută de lege (în sensul art. 187 CP)
pentru forma agravată/calificată constituie o sancţiune distinctă, autonomă în raport de
pedeapsa prevăzută de lege pentru aceeaşi infracţiune în conţinutul său de bază (tip).
Există şi incriminări care prezintă un conţinut derivat prin atenuare.în asemenea cazuri,
legiuitorul pleacă în reglementare de la o bază de incriminare reprezentată de o infracţiune
în form a tip, căreia (de regulă) îi menţine elementele esenţiale, definitorii ale conţinutului
constitutiv specific, la care se adaugă o sumă de elemente circumstanţiale atenuante, care
scad periculozitatea socială a respectivului tip de infracţiune, atrăgând o pedeapsă abstractă
mai puţin drastică. Nici infracţiunea în conţinut atenuat nu prezintă autonomie juridică,
normativă, nu reprezintă o infracţiune nouă, separată (distinctă) de infracţiunea de bază de
care depinde. Ea este (ca şi infracţiunea în conţinut agravat/calificat) doar o formă derivată
(în sens atenuat însă) din incriminarea tip, de bază. Prin urmare, încadrarea sa juridică este
dependentă de încadrarea juridică a infracţiunii tip, chiar şi în cazurile în care legiuitorul ar
reglementa forma atenuată într-un articol separat de acela în care este incriminată forma
de bază a aceleiaşi infracţiuni131. Forma derivată prin atenuare a infracţiunii este (ar trebui
111Spre exem plu, apreciem că o încadrare juridică riguroasă a unei fapte de om or cu p re m e d ita re -co re sp u n ză to a re
o m o ru lu i califica t d e scris de le g iu ito r în cu p rin su l art. 189 alin. (1) lit. a) CP - nu ar treb u i să vizeze d o a r ind icarea
ace stu i text de lege, ci, cu prioritate, a textu lu i de lege care in crim in ează form a de bază a o m o ru lu i (art. 188 CP),
în fo rm u la: art. 188 - art. 189 alin. (1) lit. a) CP (cu se n su l de: in fracţiu n e de om or, raportat la o m o ru l calificat,
în form a co m iterii fap te i cu p re m e d itare ). De ase m e n e a , o in fracţiu n e de viol agravat pe m otivul îm p re ju ră rii că
victim a este m inoră (de pildă) nu a r trebui să fie încad rată ju rid ic prin indicarea directă a textului cu p rin s de art, 218
alin. (3) lit. c) CP, ci ar treb u i să indice cu p rio ritate baza de in crim in are [art. 218 alin. (1) CP], în fo rm u la: art. 218
alin. (1) - alin. (3) lit. a) CP (cu se n su l de: in fracţiu n e de vio l, raportat ia vio iul agravat, în fo rm a co re sp u n ză to a re
co m iterii faptei atunci când victim a este un m inor).
[2] Sp re e xe m p lu , in fra cţiu n e a de fu rt este re gle m e n ta tă în fo rm a tip în art. 228 CP (p e d e a p sa a b stractă =
în ch iso a re a de la 6 luni la 3 ani sau am en d a). în art. 229 CP se prevede furtul calificat; este de o b servat că în alineate
d istin cte ale fu rtu lu i calificat su n t re glem e n tate varian te agravate de fu rt, de gravitate d istin ctă, cu re flectare în
p ed e ap sa a b stractă: art. 229 alin. (1) CP = p ed e ap sa în c h iso rii de la 1 la 5 ani; art. 229 alin. (2) CP = p ed e ap sa
în c h iso rii de la 2 la 7 ani; art. 229 alin. (3) CP = p ed e ap sa în ch iso rii de la 3 la 10 ani.
[3] Sp re e xe m p lu , a p re c ie m că o în c a d ra re ju rid ic ă rig u ro a să a u n ei fa p te de o m o r la ce re re a v ic tim e i -
co re sp u n ză to a re unui o m o r aten u at, d e scrisă de le g iu ito r în cu p rin su l art. 190 CP - nu ar tre b u i să vizeze d o ar
in d icare a ace stu i te xt de lege, ci, cu p rio rita te , a te xtu lu i de lege care in c rim in e a ză fo rm a de bază a o m o ru lu i
(art. 188 CP), în fo rm u la : art. 188 - art. 190 CP (cu se n su l de: in fracţiu n e de om or, raportat la o m o ru l aten u at, în
form a co m iterii faptei de u cid ere la ce rerea victim e i). De ase m e n e a , o in fracţiu n e de în le sn ire a e vad ării, atenuată
pe m otivul îm p re ju ră rii că fapta a fost săvârşită din culpă, iar nu cu intenţie, nu ar treb u i să fie încad rată ju rid ic prin
indicarea d irectă a textu lu i cu p rin s de art. 286 alin. (4) CP, ci ar treb u i să indice cu p rio ritate baza de in crim in are
[art. 286 alin. (1) şi (3) CP], în fo rm u la: art. 288 alin. (1), (3) - alin. (4) CP (cu se n su l de: in fracţiu n e de în le sn ire a
e vad ării de către o p erso an ă care avea în d a to rire a de a-l păzi pe cel care a e vad at, raportat la fo rm a atenuată
co re sp u n ză to a re co m iterii fap te i din cu lp ă).
să fie), aşadar, dependentă juridic de infracţiunea tip, cu excepţia sancţiunii: pedeapsa

prevăzută de lege (în sensul art. 187 CP) pentru forma atenuată constituie o sancţiune
distinctă, autonomă în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru aceeaşi infracţiune,
în conţinutul său de bază (tip).
Decurg de aici următoarele concluzii de natură teoretică (ştiinţifică):
- conţinutul constitutiv derivat (agravat/calificat sau atenuat) ar trebui sâ prezinte acelaşi
obiect juridic special (cel puţin ca obiect juridic special precum incriminarea tip
reprezentând baza de incriminare în cauză. Prin urmare, o incriminare concepută drept
formă/variantă derivată prin agravare/calificare sau atenuare a unei incriminări de bază ar
trebui să fie reglementată în aceeaşi grupă/sub-grupă de sistematizare a incriminărilor din
Partea specială a Codului penal din care face parte şi incriminarea tip căreia îi corespunde
forma/varianta derivată din aceasta121;
- fiind expresii lipsite de independenţă juridică ale unor incriminări tip, formele/variantele
derivate (agravate/calificate sau atenuate) constituie ramuri ale unui trunchi unitar, derivând din
acesta şi fiind subordonate bazei de incriminareîn procesul de încadrare juridic
urmare, din această perspectivă, apare (cel puţin) ca improprie existenţa unor dispoziţii
legale care să reprezinte aşa-zise sedii normative comune ale form elor derivate (agravate/
calificate sau atenuate) ale unor incriminări distincte la nivelul bazei lor de [3].
Mai este de reţinut şi următorul aspect: atunci când intenţionează să exprime/manifeste,
prin norme penale speciale, unele tendinţe de factură agravantă ori atenuantă în raport de
o anumită incriminare existentă (evident) în forma sa tip (de bază), legiuitorul poate adopta
una dintre următoarele trei soluţii posibile:
- să creeze o formă/modalitate/variantă derivată a acelei infracţiuni, prin agravare/
calificare sau atenuare (după caz)-situaţie în care menţine dependenţa juridică a incriminării
astfel rezultate faţă de incriminarea de bază în cauză, sub toate aspectele, mai puţin acela al
sancţiunii abstracte (în această situaţie, se menţin, de regulă, toate elementele constitutive *1 3
111 A se ve d e a, în cele ce u rm ează, cla sifică rile o b ie ctu lu i ju rid ic al infracţiu n ii.
[2] Din nefericire, legislaţia actuală evidenţiază însă unele dispoziţii penale speciale care, deşi sunt apreciate în m od
co nstant ca reprezentând fo rm e /varian te atenuate ale unor infracţiuni, sunt reglem entate se p arat de in crim in are a/
in c rim in ă rile de bază, într-u n articol care este însă integrat într-o altă g ru p ă /su b -g ru p ă de sistem atiza re a Părţii
sp e cia le a C o d u lu i penal, în raport de n o rm a /n o rm e le care reprezintă b aza/b aze le lor de in crim in are . A ce sta este,
de pildă, cazul in fracţiu n ii de u cid ere a n o u -n ă scu tu lu i săvârşită de către m am ă [art. 200 alin. (1) CP], care, deşi
este co n sid e rată ca un o m o r aten u at, nu este re glem e ntată to tu şi în ace e aşi gru p a re de siste m atiza re a n o rm e lo r
din care face parte in crim in a re a -tip a o m o ru lu i (Titlul I, C ap ito lu l I = infracţiu n i contra vie ţii, din Partea sp e cială
a C o du lu i p en al), ci în una diferită (Titlul I, C ap ito lu l III = infracţiu n i săvârşite asupra unui m em b ru de fam ilie, din
Partea sp e cială a C o du lu i penal). M e n ţio n ăm că, în fosta re gle m e n tare penală (Codul penal din 1968), se rid icase
ace eaşi p ro b lem ă în privinţa rap o rtu lu i din tre in fracţiu n ea de p ru n cu cid e re [art. 177 CP an te rio r - e ch ivale n ta
a ctu ale i in crim in ări din art. 20 0 alin. (1) CP] şi infracţiu n ea de o m o r (art. 174 CP an te rio r). în re sp ectivu l co nte xt
norm ativ, doctrina şi practica aju n seseră la exprim area o piniei (m ajoritare) potrivit căreia p ru ncuciderea reprezenta
o fo rm ă /va ria n tă aten u ată a o m o ru lu i, asp e ct co rect pe fond şi care se putea su sţin e şi fo rm al, căci art. 177 CP
an te rio r era integrat în ace eaşi grup ă (su b -gru p ă) de siste m atiza re a n o rm e lo r p en ale sp e ciale din care făcea parte
şi o m o ru l (Titlul II, C ap ito lu l I = o m u cid e re a , din Partea sp e cia lă a co d u lu i). De lege lata, so lu ţia în cauză (la fel
de în te m e ia tă pe fond) se loveşte în a p re ciere de im p e d im e n tu l su p lim en tar, de ordin fo rm al, atras de ap are n tu l
o b iect ju rid ic princip al diferit al incrim in ării din art. 200 alin. (1) CP în raport de acela al incrim in ării din art. 188 CP...
131 De asem en ea, din nefericire, legiuitorul penal actual a creat o serie de norm e penale speciale, de incrim inare,
care ar putea fi co nsid e rate dre pt astfel de (im p ro p rii) sedii normative comune ale formelor derivate (agravate/
calificate sau atenuate) ale unor incriminări distincte la nivelul bazei lor de reglementare (unele din tre ace stea au
fost chiar e xp res ap re ciate în acest s e n s - c u diverse co nsecin ţe ju rid ice şi im plicaţii practice deloc de neglijat - prin
ch ia r ju risp ru d e n ţa o b ligato rie a instanţei su p re m e , cum este cazul n o rm e lo r din art. 308 şi art. 309 CP). Putem
e xem p lifica prin rap o rtare la: art. 199 CP (vio len ţa în fam ilie ), art. 200 CP (ucid erea ori vătăm area n o u -n ă scu tu lu i
săvârşită de către m am ă), art. 308 şi art. 309 CP (în rap o rt de unele in crim in ări ale un o r fap te de co ru p ţie şi de
se rv iciu ) ş.a.
ale bazei de incriminare, cărora li se adaugă cu titlu de elemente circumstanţiale agravante/

atenuante diverse stări, situaţii, împrejurări, calităţi etc.);
- să creeze o nouă incriminare, autonomâ/de sine stătătoare, în construcţia juri
căreia să plece de la elementele constitutive ale incriminării tip avute în vedere, adăugând,
cu titlu de elemente constitutive esenţiale, unele elemente de factură agravantă/atenuantă
(stări, situaţii, împrejurări, calităţi etc.) - cel puţin în varianta agravării, procedeul corespunde
apariţiei unei noi infracţiuni, complexe (absorbante); aceasta va constitui o incriminare
distinctă de aceea absorbită în cuprinsul său, sub toate aspectele, inclusiv din punct de
vedere al sancţiunii abstracte;
- să instituie o cauză specială de agravare sau de atenuare prin raportare la una sau
mai multe norme de incriminare tip; în această variantă, dispoziţia care consacră acea cauză
specială nu are valoare infracţională proprie, faptele încadrate în ea (încadrate întotdeauna,
la bază, în incriminarea tip de referinţă) neavând autonomie infracţională în raport de aceasta
din urmă, nici măcar sub aspectul sancţiunii abstracte prevăzute (pedeapsa prevăzută de
lege rămâne aceeaşi, în sensul art. 187 CP), însă cu instituirea posibilităţii sau (după caz)
a obligaţiei instanţei de a aplica o sancţiune concretă mai sporită ori mai scăzută, prin
derivare sancţionatorieîn funcţie de pedeapsa abstractă incidenţă pentru incriminarea de
bază respectivă.
Tertium non datur... (privind lucrurile dintr-o perspectivă teoretică - deopotrivă ştiinţifică)...
Şi cu toate acestea..., realitatea normativă pune în evidenţă numeroase dispoziţii de incriminare
cu natură juridică incertă, opţiunea putând fi oricare dintre cele ante-indicate. Importanţa
corespunzătoarei lor reglementări şi identificări, fie într-un sens, fie în altul (...fie în altul...),
nu este însă doar teoretică, ci adeseori de un profund impact (potenţial) practic. De o
asemenea corectă determinare depind, uneori, răspunsuri importante ce s-ar putea ridica
în raport de incidenţa sau lipsa de incidenţă, faţă de respectivele norme de incriminare, a
unor dispoziţii penale generale, precum: participaţia penală, prescripţia răspunderii penale,
recidiva, unele acte de clemenţă, aplicarea legii penale în spaţiu ş.a.m.d.
După modul de configurare paralelă (pe orizontală) a elementelor conţinutului constitutiv

care prezintă sau nu o valoare juridică identică (după caz, la nivelul conţinutului de bază sau al
conţinutului agravat/calificat ori atenuat), o infracţiune se poate înfăţişa fie ca infracţiune cu
un conţinut constitutiv (normativ) unic, fie ca infracţiune cu un conţinut constitutiv (normativ)
alternativ.
Infracţiunea cu un conţinut constitutiv (normativ) unic prezintă, potrivit normei de
incriminare, o unică variantă normativă sub care se configurează elementele conţinutului
constitutiv, la unul şi acelaşi nivel, sub aspectul structurii pe verticală a conţinutului (o
singură variantă tip, eventual o singură variantă agravată/calificată şi - eventual - o singură
variantă atenuată).
Infracţiunea cu un conţinut constitutiv (normativ) alternativ prezintă, potrivit prevederii
legale, mai multe variante normative la nivelul conţinutului constitutiv-după caz: de bază
(mai multe forme tip), agravat/calificat (mai multe forme agravate/calificate) sau atenuat (mai
multe forme atenuate). Aceste alternative sunt echivalente ca valoare juridică. Prin urmare,
în cazul comiterii lor cumulate, în condiţii de unitate spaţio-temporală şi pe latură subiectivă,
se va menţine unitatea infracţională, neluând naştere o pluralitate de infracţiuni. După caz,
alternativitatea se poate manifesta la nivelul elementului material ori al urmării imediate, la
nivelul elementului subiectiv ori al calităţilor speciale impuse subiecţilor etc. Spre exemplu,
indiferent dacă funcţionarul public administrator sau gestionar al bunurilor le va sustrage ori le
va folosi pe nedrept sau le va trafica, se va reţine, în egală măsură, infracţiunea de delapidare
[chiar dacă, într-o unică ocazie, va comite şi un act de sustragere, şi unul de folosire, şi unul
de traficare, se va reţine tot o singură infracţiune de delapidare; de asemenea, dacă actele
în cauză vor fi comise la distanţă în timp unele de altele, dar în condiţiile art. 35 alin. (1) CP,
se va reţine o delapidare în formă continuată].
Distinct de infracţiunea prezentând un conţinut constitutiv alternativ, doctrina evidenţiază
existenţa şi a unor aşa-denumite infracţiuni prezentând (mai multe) conţinuturi alternative™.
Aceste infracţiuni sunt acelea la care, în acelaşi articol de lege, dar în alineate sau la puncte/
litere separate ale acestuia, sunt descrise activităţi infracţionale diferite, care sunt, practic,
incriminări de sine stătătoare prin intermediul cărora se poate aduce atingere, în modalităţi
normative diferite şi lipsite de echivalenţă juridică, aceleiaşi valori sociale. De aceea, ele sunt
regrupate sub aceeaşi denumire marginală -nomeniuris-, menţinându-şi însă au
infracţională, nefiind echivalente sub aspect juridic, ci constituind modalităţi normative
distincte de săvârşire. Drept urmare, în cazul săvârşirii lor cumulate, se va reţine o pluralitate
de infracţiuni, sub forma unui concurs de infracţiuni! De pildă (exemplul tipic), acesta este
cazul dispoziţiilor normative cuprinse în art. 287 CP: nerespectarea hotărârilor judecătoreşti
(adeseori, asemenea norme sunt cele de incriminare inserate în cuprinsul unor legi nepenale,
dar care cuprind şi norme de incriminare). Este de precizat că în teorie şi în practică se
ridică (în continuare) probleme de delimitare între aşa-numitele infracţiuni cu un conţinut
constitutiv alternativ şi infracţiunile cu mai multe conţinuturi constitutive alternative, nefiind
(încă foarte) clar trasate criteriile lor de identificare (dată fiind şi tehnica legislativă uneori
neperformantă existentă în sistemul penal autohton...).
în încheierea aprecierilor de ordin general referitoare la conţinutul infracţiunii, ţinem

să menţionăm că, uneori (mai ales în lucrări de drept penal - partea specială), se discută
despre conceptul de conţinut/formă/variantă/modalitate asimilat(ă) a unei infracţiuni, prin
raportare la unele dispoziţii penale de incriminare. Este de reţinut faptul că teoria generală
a conţinutului infracţiunii nu (re)cunoaşte existenţa, distinctă,
a unui aşa-zis concept general deformă/variantă/modalitate asimilată. în realitate, în opinia
noastră, o asemenea referire nu exprimă nimic altceva (şi nu trebuie interpretată/înţeleasă
altfel) decât ca făcând referire la o modalitate alternativă a conţinutului unei infracţiuni,
incriminată într-un alt alineat/la altă literă/alt punct decât prima variantă alternativă (de aici
şi denumirea: brevitatis causa, când ceva se asimilează cu altceva, reiese că se stabileşte o
valoare de similitudine, sub un anumit aspect, între cei doi termeni astfel asimilaţi unul cu
celălalt). Prin urmare, o aşa-numită variantă asimilată nu este decât o variantă alternativă
(echivalentă juridic unei alteia) a conţinutului unei anumite incriminări. După caz, asimilarea
poate fi realizată în considerarea form ei tip a unei incriminări ori a form ei derivate prin
agravare/calificare sau a form ei derivate prin atenuare. Asimilarea unei variante cu o alta
poate avea în vedere o formă echivalentă juridic, la respectivul nivel, unei alte forme a
incriminării în cauză, în considerarea unei anumite forme de vinovăţie ori a unei calităţi
speciale a subiecţilor sau altor elemente ale infracţiunii (element material, urmare imediată
etc.). Spre exemplu, potrivit art. 379 CP, se prevede, în alin. (1), că reprezintă infracţiunea
de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, „Reţinerea de către un părinte
a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost
încredinţat minorul potrivit legii". Conform alin. (2), se dispune că reprezintă aceeaşi infracţiune
şi „fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere
[1|în acest sens, a se vedea (pe larg): Fl. Streteanu , D. Niţu, cit ., p. 262-264. în legătură cu această clasificare,
a se vedea şi: V. Pasca , o p . cit . (2014), p. 1 7 0 ,1 7 1 ; V. Păvăleanu , o p . cit ., p. 134.
şi educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale
cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent". Echivalenţa
juridică a dispoziţiilor de incriminare indicate derivă din împrejurarea că cele două ipoteze
normative au prevăzută aceeaşi sancţiune abstractă. Deşi dispoziţia din alin. (2) al art. 379 CP
este uneori considerată în doctrina de drept penal special ca reprezentând o „variantă
asimilată"111, indicarea se înţelege (în mod corect) ca făcând referire la o variantă alternativă
echivalentă juridic - aşadar, apreciem că incriminarea cunoaşte două forme tip, de bază,
iar nu doar una singură*121.
S e c ţiu n e a a 2 -a . C o n d iţiile p re e x iste n te a le in fra c ţiu n ii
Condiţiile preexistente ale infracţiunii, denumite şi ai infracţiunii,

privesc obiectul infracţiunii şi subiecţii implicaţi în săvârşirea faptei penale. La rândul lor,
acestea - potrivit doctrinei - cunosc clasificări şi sub-clasificări specifice, precum: obiect
juridic (special şi generic), obiect material, subiect activ (general, special), subiect pasiv
(general, special, generic) etc. în cele ce urmează, le vom aborda pe rând, cu menţiunea
că tratarea lor sub această denumire (condiţii preexistente) se datorează împrejurării că
aceşti factori nu fac parte propriu-zis din conţinutul constitutiv al infracţiunii, reprezentând
entităţi cu existenţă conturată anterior comiterii actelor infracţionale, care se manifestă în
timpul săvârşirii acestora.
§1. Obiectul infracţiunii
„Obiectul infracţiunii (reprezintă - n.n.) ceea ce se pune în pericol sau se vatămă prin
săvârşirea unui fapt incriminat de legea penală, adică valori şi relaţii sociale fundamentale"131. în
doctrina penală din ţara noastră, conceptul de obiect al infracţiunii este clasificat, în principal,
în obiect juridic generic, obiect juridic special, obiect material.
Nu există infracţiune lipsită de obiect juridic speciali Acesta constă în valoarea socială
protejată de legea penală prin fiecare normă de incriminare în parte, respectiv în relaţiile
sociale apărute în legătură cu acea valoare socială (ocrotite/protejate de legea penală împotriva
atingerilor ce le pot fi aduse acestora prin comiterea fiecărei infracţiuni în parte). Astfel,
de pildă, protejând valorile sociale care privesc atribute fundamentale, esenţiale ale fiinţei
umane, legea penală incriminează o serie de fapte periculoase ce le pot ştirbi (prin lezare
efectivă sau prin periclitare), precum: omorul şi uciderea din culpă (vizând ocrotirea dreptului
la viaţă), lovirea, vătămarea corporală şi vătămarea corporală din culpă (corespunzătoare
protecţiei dreptului la integritate corporală şi sănătate), violul, agresiunea sexuală (prin care se
ocroteşte dreptul la integritate şi libertate sexuală), lipsirea de libertate în mod ilegal (vizând
protejarea libertăţii persoanei) ş.a.m.d. De asemenea, protejând patrimoniul şi reiaţii sociale
care se pot stabili în legătură cu drepturile patrimoniale ale persoanei (proprietate, posesie
asupra bunurilor etc.), legiuitorul incriminează o serie de fapte care le pot vătăma/periclita,
[1) Sp re e xem p lu, V. Dobrinoiu , N. Neagu, Drept penal. Partea specială. Teorie şi practică judiciară conform
noului Cod penal, Ed. U n ive rsu l Ju rid ic, Bucureşti, 2012, p. 769.
121„în d isp o ziţiile art. 379, form a tipică sau sim plă a infracţiunii este incrim in ată în două variante: cea prevăzută
în alin. (1) al art. 379 - reţin erea m in o rulu i - şi cea p revăzută în alin. (2) al art. 379 - îm p ie d ica re a m in o rulu i de a
avea legături p erso n ale cu părinţii s ă i " - C . S ima , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), V. Brutaru , M. Gorunescu ,
N. Grofu, I. Ifrim , V. Pasca, V. Păvăleanu, C. S ima, Explicaţiile noului Cod penal. Voi. V. Articolele 367-446, Ed. Universul
Ju rid ic, B ucureşti, 2016, p. 90.
131G. A ntoniu , C. Bulai, op. cit., p. 650.
precum: furtul, tâlhăria, înşelăciunea, distrugerea etc. Protejând valoarea socială reprezentată
de securitatea naţională, sub aspectul multiplelor relaţii sociale care se pot configura în
raport de aceasta, legea prevede ca infracţiuni, totodată, fapte precum: trădarea, acţiunile
împotriva ordinii constituţionale, spionajul, constituirea de structuri informative ilegale ş.a.
în ansamblul lor, aceste reglementări protejează, aşadar (după caz):
- persoana şi drepturile/libertăţile sale fundamentale, strâns legate de individualitatea
sa, legiuitorul sistematizând incriminărileîn cauză, potrivit acestui obiect juridic generic, de
grup, într-o grupare distinctă a normelor de incriminare din Partea specială a Codului penal,
şi anume Titlul i - „Infracţiuni contra persoanei";
- patrimoniul persoanelor şi relaţiile sociale de natură patrimonială, incriminările
corespunzătoare fiind sistematizate şi ele, conform acestui obiect juridic generic (de grup)
distinct, într-o altă grupă de norme de incriminare din Partea specială a Codului penal, şi
anume Titlul II - „Infracţiuni contra patrimoniului";
-securitatea (siguranţa) naţională a statului român, legea penală grupând respectivele
incriminări într-un segment de sistematizare diferit al normelor de incriminare din Partea
specială a Codului penal, şi anume Titlul X - „Infracţiuni contra securităţii naţionale"; etc.111
Fiecare în parte dintre aceste incriminări prezintă însă un obiect juridic propriu, specific
(= obiect juridic special), diferit(sub anumite aspecte) de al celorlalte norme de inc
cuprinse în acelaşi cadru (prin incriminarea omorului se protejează viaţa împotriva atingerilor
intenţionate ce i-ar putea fi aduse; prin incriminarea uciderii din culpă se protejează tot viaţa,
dar împotriva leziunilor apte a-i fi aduse prin activităţi comise din culpă; prin incriminarea
furtului sunt protejate posesia şi detenţia asupra bunurilor mobile împotriva faptelor de
sustragere fără violenţă a acestora; prin incriminarea tâlhăriei sunt protejate posesia şi
detenţia asupra bunurilor mobile împotriva faptelor de sustragere prin violenţă/ameninţare,
implicând, aşadar, în secundar, şi protecţia unor atribute strâns legate de persoană; prin
incriminarea faptei de trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat este protejată
securitatea naţională a României împotriva conduitelor propriilor cetăţeni care ar transmite
informaţii secrete de stat unei puteri sau organizaţii străine, în condiţiile legii (art. 395 CP);
prin incriminarea spionajului este protejată securitatea naţională a României împotriva
aceloraşi conduite, adoptate însă de către un cetăţean străin sau o persoană apatridă, în
condiţiile legii (art. 400 CP), etc.
Este de observat că, uneori, în cadrul grupărilor principale de sistematizare a normelor de
incriminare în cuprinsul Părţii speciale a Codului penal, legiuitorul separă grupe şi subgrupe
distincte, compuse din incriminări care prezintă nu doar un obiect juridic generic comun,
ci şi o mai strânsă legătură reciprocă (obiect juridic generic specific) decât aceea existentă
între fiecare dintre acestea şi alte norme de incriminare având acelaşi obiect juridic generic
comun, dar sistematizate în alte grupe/subgrupe ale aceluiaşi titlu. Astfel, deşi atât omorul,
cât şi lipsirea de libertate în mod ilegal, de pildă, sunt incriminate drept fapte îndreptate
contra persoanei, omorul este reglementat în Capitolul I al Titlului I din Partea specială a
111Cel puţin sub aspect teoretic, se poate discuta inclusiv semnificaţia ce ar putea fi atribuită ordinii pe care o
conferă legiuitorul succesiunii incriminărilor din Partea specială a Codului penal, potrivit obiectului juridic comun
(de grup) al acestora. Astfel, chiar în Expunerea de motive a Codului penal actual s-a arătat: „în ceea ce priveşte
partea specială, sub aspectul sistematizării, s-a renunţat la structura codurilor penale anterioare, fiind reglementate
mai întâi infracţiunile care aduc atingere persoanei şi drepturilor acesteia şi abia după aceea infracţiunile care aduc
atingere atributelor statului. Această structură se regăseşte la majoritatea codurilor europene recente: Austria,
Spania, Franţa, Portugalia etc. şi reflectă concepţia actuală privind locul individului şi al drepturilor şi libertăţilor
acestuia în ierarhia valorilor care se bucură de protecţie, inclusiv prin mijloace penale".
Codului penal (denumit „Infracţiuni contra vieţii"), iar lipsirea de libertate în mod ilegal este
prevăzută în Capitolul VI din acelaşi titlu (denumit „Infracţiuni contra libertăţii
De asemenea, după cum s-a mai precizat, incriminări există, în legislaţia noastră penală
actuală, nu doar în norme cuprinse în Partea specială a Codului penal, ci şi în alte acte
normative (legi penale speciale ori legi nepenale care cuprind şi unele prevederi care au
caracter penal). La rândul lor, acestea vor prezenta propriile obiecte juridice speciale, eventual,
uneori, propriile obiecte juridice generice (de grup) comune sau specifice. Anticipând materia,
este de reţinut că se conturează o clasificare a infracţiunilor, după criteriul sediului lor de
incriminare, în infracţiuni prevăzute în Codul penal şi infracţiuni prevăzute în alte acte normative
(legi penale speciale, legi extrapenale care cuprind şi dispoziţii penale).
în considerarea tuturor acestor norme penale de incriminare (reglementate în diverse surse
normative) şi a tuturor obiectelor lor juridice (speciale, generice - după caz), în doctrină s-a
formulat inclusiv noţiunea de obiect juridic general. Conceptul ar avea în vedere totalitatea
valorilor sociale ocrotite de normele dreptului penal, delimitând sfera ilicitului penal de sfera
form elor de ilicit extrapenal.Noţiunea este privită cu rezerve în literatura de specia
afirmându-se chiar caracterul inutil al acesteia121.
Focalizând prezentarea asupra noţiunii indiscutabile (ca existenţă şi rol) reprezentate de
obiectul juridic special, este de observat că identificarea acestuia reprezintă un demers lipsit
de dificultate în cazul anumitor norme (în cuprinsul cărora acesta este indicat explicit sau
din care reiese, implicit, în mod clar), reprezentând însă, uneori, o activitate interpretativă
dificil de întreprins (care trebuie/poate să ţină cont, de pildă, de specificul sistematizării
normelor de incriminare, de denumirile marginale ale textului legal/ale titlului/capitolului
în care este integrat acesta ori de eforturile de conceptualizare depuse în doctrină). Drept
urmare a acestei realităţi, se poate constată că, în timp ce referitor la anumite norme de
incriminare există consens teoretic şi jurisprudenţial în ceea ce priveşte obiectul juridic al
acestora, alte norme cauzează apariţia unor controverse (sau cel puţin a unor raportări
diferenţiate) în privinţa obiectului juridic special pe care îl evidenţiază131.
[1] „Obiectul juridic generic al tuturor incriminărilor contra persoanei îl constituie relaţiile sociale ale căror
formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt condiţionate de existenţa persoanei umane. Ocrotirea acestei valori sociale
este de extremă importanţă, fără existenţa omului neputând fi concepute societatea şi nici realizările acesteia în
toate domeniile vieţii sociale. Apărarea acestei valori presupune combaterea eficientă, folosind şi mijloacele de
drept penal, a faptelor care aduc atingere persoanei umane. (...) Obiectul juridic special al fiecărei incriminări
constă în relaţiile sociale specifice care se nasc şi se dezvoltă în legătură cu valoarea ocrotită de fiecare dintre aceste
incriminări. De regulă, valorile sociale ocrotite au în vedere atributele principale ale omului, ca viaţa, integritatea
corporală şi sănătatea, libertatea persoanei, domiciliul, viaţa sexuală a persoanei, viaţa privată, fiecăreia dintre
aceste atribute fiindu-i consacrat câte un capitol distinct din noua lege penală" - G. A ntoniu, în G. A ntoniu,
T. Toader (coord.), V. Brutaru, C. Duvac, I. Ifrim, D.l. Lămăşanu, I. Pascu, M. Safta, C. Sima, I. Vasiu, Explicaţiile
noului Cod penal. Voi. III. Articolele 188-256, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 22.
[2] Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 266, 267 (critica autorilor se extinde şi asupra obiectului juridic generic);
C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 147, 148; T. Dima, op. cit., p. 136.
[3] Spre exemplu, nimic mai clar decât a stabili că obiectul juridic special al omorului este reprezentat de viaţa
persoanei. în schimb, de pildă, în cazul unor infracţiuni apreciate a fi complexe (apte, aşadar, de a evidenţia un
obiect juridic special complex), sunt de observat punctele de vedere divergente exprimate uneori în doctrină. Spre
exemplu, referitor la obiectul juridic special al u11rajuIui/u11rajului judiciar, într-o opinie, obiectul juridic principal
este reprezentat de valorile sociale privind autoritatea de stat, obiectul juridic secundar (adiacent) privind valorile
sociale legate de persoană (la nivelul unor atribute ale acesteia) - de pildă, în acest sens, a se vedea I. Griga, în
G. A ntoniu, T. Toader (coord.), V. Brutaru, Şt. Daneş, C. Duvac, I. Griga, I. Ifrim, Gh. Ivan, G. Paraschiv, I. Pascu,
I. Rusu, M. Safta, I. Tănăsescu, I. Vasiu, Explicaţiile noului Codul penal. Voi. IV. Articolele 257-366, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2016, p. 21 - în timp ce, într-o altă opinie, se apreciază că lucrurile stau invers: obiectul juridic
principal s-ar raporta la valorile legate de persoană, iar obiectul juridic secundar ar privi autoritatea de stat - în acest
sens, a se vedea (de pildă): S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize,
explicaţii, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 303 ş.u. (autorii consideră
în literatura de specialitate au fost relevate, de-a lungul timpului, unele clasificări ale
obiectului infracţiunii.
Astfel, după cum s-a arătat, obiectul juridic al acesteia este, de regulă, departajatîn obiect
juridic special şi obiect juridic generic (de grup). Uneori, acesta din urmă este
într-un aşa-n urnit obiect juridic generic comun, respectiv obiect juridic generic specific. O
parte a doctrinei operează, în plus, cu noţiunea de obiect juridic general.
în funcţie de numărul valorilor sociale/relaţiilor sociale protejate prin intermediul unei
norme de incriminare, obiectul juridic special se clasifică în obiect juridic special simplu
(corespunzător infracţiunilor apreciate a fi mon- în sensul că p
se aduce atingere unei singure valori sociale), respectiv în obiect juridic special multiplu
(corespunzător infracţiunilor apreciate a fi plursensul că prin c
se aduce atingere mai multorvalori sociale)111. în principiu (adeseori), obiectul juridic special
multiplu este un obiect juridic special complex (corespunzător infracţiunilor complexe), situaţie
în care se impune, de regulă, identificarea unui obiect juridic special principal, respectiv a
unui obiect juridic special secundar (adiacent)l2]. Anticipând materia, este de reţinut că din
cele astfel indicate se desprinde o clasificare a infracţiunilor în mono-ofensive şi pluri-ofensive.
Separat de obiectul juridic al infracţiunii, în cazul anumitor incriminări se poate distinge

şi existenţa unui obiect material (denumit, uneori, şi obiect direct, nemijlocitl3]). Acesta este
reprezentat de entitatea corporală (după caz: bun/lucru[4] sau corp al persoanei) asupra
că, „aşadar, prin noul conţinut al art. 257 NCP, legiuitorul acceptă şi recunoaşte că nu autoritatea statului trebuie
protejată în principal prin acest text de incriminare, ci incriminarea faptei se justifică în primul rând prin faptul că
ea lezează libertatea psihică, integritatea corporală, sănătatea sau chiar viaţa agenţilor statului. Această abordare
sugerează că valoarea socială protejată nu mai este, în principal, autoritatea statului, care nu este concretizată
în membrii de familie ai funcţionarului, ci persoana funcţionarului, care ar putea fi vulnerabilă din perspectiva
posibilelor intimidări sau răzbunări comise asupra sa, dar şi asupra membrilor săi de familie"). într-adevăr, în raport
de formularea legală a art. 257 alin. (2) şi (3) CP, ne ridicăm şi noi întrebarea (legitimă): care este, în realitate,
obiectul juridic special (principal) al ultrajului?
[1] Fl . Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 268, 269; V. Pasca, op. cit. (2014), p. 172.
[2] în cazul infracţiunilor complexe eterogene există obiect juridic special principal (corespunzător acestuia,
incriminarea în cauză îşi găseşte apartenenţa în cadrul sistematizării normelor de incriminare din Partea specială
a Codului penal) şi obiect juridic special secundar. Spre exemplu, acesta este cazul tâlhăriei, care protejează atât
valori sociale patrimoniale, cât şi valori sociale care ţin de individualitatea persoanei, incriminarea fiind însă cuprinsă
în cadrul de reglementare al infracţiunilor contra patrimoniului. Prin urmare, obiectul său juridic principal vizează
valoarea socială/relaţiile sociale patrimoniale, iar cel secundar priveşte persoana. în ciuda unor anumite obiecţii
ridicate în parte din doctrina noastră penală în legătură cu această viziune, se apreciază, de regulă, în următorul
sens: „Caracterul adiacent al relaţiilor sociale referitoare la persoană nu înseamnă o subapreciere a acestora, ci
reflectă o realitate obiectivă, aceea că uneori făptuitorul, pentru a fura, se foloseşte de violenţă ca modalitate de
a intra în posesia bunului. în stabilirea limitelor de pedeapsă, legiuitorul a avut în vedere însă ca tâlhăria să fie
sancţionată în aşa fel încât să exprime gravitatea reală a faptelor de violenţă" - V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit.,
p. 212. în schimb, nu se pot identifica un obiect juridic principal şi unul secundar în cazul infracţiunile complexe
omogene (de pildă: omorul calificat comis asupra a două sau mai multor persoane; uciderea din culpă, forma
agravată în cazul căreia există două sau mai multe victime; vătămarea corporală din culpă, forma agravată atrasă
de producerea urmărilor asupra unei pluralităţi de subiecţi pasivi). în cazul acestora, fapta incriminată absorbită
(cu titlu de element circumstanţial agravant) în conţinutul infracţiunii complexe absorbante prezintă acelaşi obiect
juridic special ca şi infracţiunea absorbantă (este vorba despre aceeaşi valoare socială, particularizată însă în raport
de un alt titular - subiecţi pasivi distincţi). în doctrină se subliniază uneori faptul că obiectul juridic multiplu nu se
suprapune în mod complet cu noţiunea de obiect juridic complex, existând şi infracţiuni cu obiect juridic multiplu
care nu sunt infracţiuni complexe (spre exemplu, în cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare,
art. 268 C P ) -F l . Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 350; T. Dima,
op. cit., p. 138.
[3] C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 148.
[4] Poate fi vorba şi despre o entitate animată; spre exemplu, în cazul uciderii unui animal aparţinând unei alte
persoane, acesta reprezintă o valoare patrimonială, fapta putând constitui o infracţiune de distrugere.
căreia se exercită efectiv (concret) activitatea infracţională, astfel încât, prin intermediul
lezării sale, se realizează atingerea adusă obiectului juridic (valorii sociale protejate/relaţiilor
sociale ocrotite prin norma de incriminare). Obiectul material reprezintă o încorporare/
materializare a obiectului juridic, în măsura în care acesta din urmă constă într-o valoare
socială aptă de o asemenea reflectare individuală, materială. Spre exemplu: în cazul furtului,
obiectul material îl constituie bunul mobil sustras111; în cazul lovirii/vătămării corporale/
omorului, obiectul material este reprezentat de corpul victimei (persoană fizică în viaţă la
data săvârşirii respectivei fapte asupra sa)[21; în cazul tâlhăriei (exemplu tipic de infracţiune
complexă, reprezentând - într-o variantă normativă - un furt comis prin lovire sau un furt
urmat de lovire, în anumite scopuri), există atât un obiect material principal reprezentat de
bunul mobil sustras, cât şi un obiect material adiacent reprezentat de corpul persoanei lovite*131.
Aşadar, deşi toate incriminările au, în mod necesar, un obiect juridic, obiectul material
nu este prezent în cazul tuturor, existând fapte prevăzute de legea penală care protejează o
valoare socială/relaţii sociale ce nu sunt apte de încorporare/materializare într-o entitate fizică
propriu-zisă. De pildă, fapta de ameninţare (art. 206 CP) prezintă, ca orice altă incriminare,
obiect juridic (reprezentat de libertatea psihică a persoanei), dar, pentru că această valoare
socială este inaptă de materializare/încorporare într-o entitate fizică prin a cărei lezare să fie
atins însuşi obiectul juridic al infracţiunii, reiese că ea nu prezintă şi un obiect material. Se
pot indica numeroase alte infracţiuni lipsite de obiect material, precum: mărturia mincinoasă
(art. 273 CP), evadarea (art. 285 CP), trădarea (art. 394 CP) etc.
Este de menţionat că nu trebuie confundat obiectul material cu alte entităţi fizice, corporale,
a căror prezenţă/utilizare poate fi uneori identificată în cadrul activităţii de săvârşire a unei
infracţiuni. Astfel, de pildă, obiectul material nu trebuie confundat cu obiectul reprezentând
instrumentul/mijlocul folosit în săvârşirea infracţiunii, adică acel bun/lucru prin a cărui
întrebuinţare s-a comis infracţiunea[A]. De exemplu, în cazul comiterii, prin împuşcarea victimei,
a unei infracţiuni de omor, corpul persoanei decedate este obiectul material, iar arma de foc
întrebuinţată de infractor pentru săvârşirea uciderii constituie instrumentul folosit pentru
111 Obiectul material al furtului poate consta în orice bun mobil sustras sau, în cazul anumitor variante ale
furtului, într-un anumit bun mobil; de pildă, în cazul furtului de folosinţă [art. 230 alin. (1) CP], bunul mobil va fi
reprezentat de vehiculul luat în scop de folosinţă.
121Obiectul material al omorului poate consta în corpul oricărei persoane ucise sau, în cazul anumitor variante
ale omorului, în corpul unei anumite persoane; de pildă, în cazul uciderii nou-născutului de către mamă [art. 200
alin. (1) CP] - infracţiune privită, în principiu, drept formă atenuantă a omorului -, obiectul material va fi reprezentat
de corpul copilului nou-născut, ucis imediat după naştere, de către propria sa mamă (în condiţiile prevăzute de
lege); sau, în cazul omorului calificat [art. 189 alin. (1) lit. g) CP], obiectul material va fi reprezentat de corpul
femeii însărcinate.
131în raport de acest ultim exemplu, este de menţionat că tâlhăria este prevăzută şi într-o altă variantă normativă,
alternativă, reprezentată de comiterea unui furt prin intermediul unei ameninţări (sau urmat de o ameninţare, în
anumite scopuri). în acest caz, infracţiunea de tâlhărie va prezenta un singur obiect material, respectiv bunul mobil
sustras. Este de menţionat că ameninţarea victimei tâlhăriei se poate realiza, pe caz concret, inclusiv printr-un act
de violenţă exercitat asupra unui bun, în vederea intimidării acesteia (de pildă, infractorul smulge din priză cablul
telefonului fix din locuinţa persoanei tâlhărite, pentru a sublinia faptul că nu îi va permite acesteia să solicite ajutor);
în acest caz, actul de violenţă fizică neavând valoare de act de lovire (corespunzător unei infracţiuni împotriva
integrităţii corporale sau sănătăţii, care să fie absorbită în structura infracţiunii complexe de tâlhărie), rezultă că
tâlhăria va pune în evidenţă, de asemenea, doar un singur obiect material corespunzător unei fapte incriminate ca
infracţiune contra patrimoniului (obiectul sustras, eventual şi obiectul deteriorat prin actul de violenţă manifestată
asupra bunurilor).
141Apreciem că o denumire sinonimă generică pentru acest concept (instrument/mijloc utilizat de infractor
în săvârşirea faptei penale) poate fi reprezentată de noţiunea corp delict. Este de observat că legea procesuală
penală întrebuinţează în acest sens conceptul de corp delict [art. 197 alin. (2) CPP], deşi în respectivul cadru i se
conferă acestuia o sferă mai largă de cuprindere decât cea astfel indicată (şi anume, alături de instrumentul/mijlocul
săvârşirii infracţiunii, conceptul procesual penal de corp delict include şi obiectele care sunt produsul infracţiunii).
realizarea urmării imediate. De asemenea, în cazul evadării, în forma agravată atrasă de

folosirea armelor [art. 285 alin. (2) teza a ll-a CP], infracţiunea este lipsită (în principiu) de
obiect material, arma întrebuinţată fiind corpul delict al acesteia.
Totodată, obiectul material nu trebuie confundat cu bunul produs prin comiterea infracţiunii,
constând în ceea ce s-a creat/confecţionat prin şi ca urmare a comiterii faptei incriminate (o
entitate materială care nu preexista săvârşirii infracţiunii, în exact forma/conţinutul/însuşirile
pe care le prezintă odată infracţiunea săvârşită)111, sau cu bunurile reprezentând beneficiile
valorificării, de către infractor, a bunurilor obţinute prin comiterea infracţiunii. Astfel, de
pildă, în cazul faptei de emitere frauduloasă de monedă, prevăzută de art. 315 alin. (1) CP,
moneda emisă reprezintă un produs al infracţiunii, fără a constitui (în opinia noastră) şi
obiect material al acesteia (suntem de părere că respectiva infracţiune este lipsită de obiect
material). în cazul infracţiunii de falsificare sau substituire de alimente ori alte produse
(art. 357 CP), în varianta alternativă a preparării, alimentele/produsele/medicamentele
preparate constituie entităţi materiale produse prin infracţiune. Odată comercializate, suma
de bani obţinută în schimbul lor (contravaloarea acesteia) va reprezenta bunul obţinut prin
săvârşirea infracţiunii. în schimb, în ipoteza unui furt, bunul mobil sustras este obiect material
al infracţiunii; acesta poate fi apreciat, totodată, ca bun obţinut prin săvârşirea infracţiunii,
poziţie care poate fi preluată, în patrimoniul infractorului, de suma de bani (contravaloarea
acesteia) sau bunurile obţinute de infractor prin valorificarea bunului mobil sustras.
Uneori, una şi aceeaşi entitate materială (corporală) poate avea poziţii diferite, în funcţie de
perspectiva de raportare (de regulă, prin raportare la activităţi infracţionale distincte). Astfel,
o armă letală de foc, artizanală, dacă este în mod nelegal manufacturată/construită de
către o persoană, va reprezenta obiect produs prin comiterea infracţiunii de nerespectare a
regimului armelor şi al muniţiilor (art. 342 CP), în varianta alternativă a confecţionării. Dacă
este apoi întrebuinţată pentru comiterea unei infracţiuni de omor, ea va avea, în contextul
respectiv, poziţia de instrument/mijloc al comiterii faptei penale (corp delict). Dacă, ulterior,
este furată/distrusă, în cadrul de referinţă respectiv ea va avea rolul de obiect material al
furtului/distrugerii. Pentru cel care a sustras-o, arma în cauză va avea şi valoarea de bun
obţinut (dobândit) prin săvârşirea infracţiunii. în măsura în care acela care a furat-o ar
înstrăina-o/valorifica-o, transmiţând-o unei terţe persoane în schimbul unei sume de bani
sau al unor alte bunuri, acestea din urmă (suma de bani = contravaloarea acesteia, bunurile
în cauză) vor deveni, în patrimoniul infractorului, entităţi echivalente aflate pe poziţia pe
care o avea arma, şi anume bunuri obţinute prin valorificarea bunurilor dobândite prin
săvârşirea infracţiunii.
Uneori, în doctrină se discută, în cazul anumitor norme de incriminare, despre calificarea
unor entităţi fizice, corporale, implicate în/legate de săvârşirea acestora, ca fiind (sau nu)
obiect material, aspecte (neunitare) reflectate câteodată şi în jurisprudenţă121.
[1] în acest sens, a se vedea şi A. Re ş e t n ic o v , Noturo juridico a produsului infracţiunii, în Studia Universitatis
Moldaviae, Seria Ştiinţe Sociale (Drept), nr. 6/2007, p. 185-191.
[2] De pildă, cu privire la existenţa sau inexistenţa obiectului material în cazul unor infracţiuni de fals, a se vedea
Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 295. A se vedea şi Decizia C.C.R. nr. 224/2017 (M. Of. nr. 427 din 9 iunie 2017), în
cuprinsul căreia (parag. 30) se menţionează: „Curtea constată existenţa un veritabil viciu de neconstituţionalitate,
care rezultă din omisiunea reglementării, în cuprinsul art. 335 alin. (1) din Codul penal, a tractoarelor agricole
sau forestiere ca obiect material a\ infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de
conducere" (s.n.); în opinia noastră, respectiva infracţiune este lipsită de obiect material, vehiculul condus pe
drumurile publice fără permis de conducere neputând fi calificat astfel (din moment ce valoarea socială protejată -
siguranţa circulaţiei pe drumurile publice - nu este aptă de încorporare, fiind o entitate imaterială). Pentru opiniile
divergente exprimate în literatura de specialitate în acest sens, a se vedea (şi) I. Rusu, în G. Antoniu, T. Toader
(coord.), op. cit., voi. IV, p. 654.
O parte a doctrinei efectuează o clasificare a infracţiunilor, după cum acestea sunt apte
să prezinte obiect material sau nu, în infracţiuni materiale (care prezintă obiect material),
respectiv infracţiuni form ale (care nu prezintă obiect material)111. Anticipând materia, este
de reţinut şi această clasificare a infracţiunilor, după criteriul existenţei sau inexistenţei
obiectului material.
în doctrină se evidenţiază şi importanţa aspectelor legate de determinarea obiectului juridic

al infracţiunii, indicându-se că acesta prezintă interes în ceea ce priveşte: individualizarea
legală; determinarea subiectului pasiv ca titular al valorii sociale; determinarea domeniului
de incidenţă a normei de incriminare; sistematizarea Părţii speciale a Codului penal;
interpretarea normei juridice; stabilirea eficacităţii consimţământului persoanei vătămate
(după caz: împrejurare eficientă de excludere a infracţiunii - contând şi cu ce titlu: cauză
de atipicitate sau de antijuridicitate = cauză justificativă generală - sau cauză ineficientă în
acest sens) ş.a.|2) De asemenea, este de reţinut că. în cazul infracţiunilor cu obiect material,
lipsa determinării existenţei acestuia în cazul săvârşirii concrete a faptei incriminate poate
conduce fie la absenţa infracţiunii, fie la reţinerea acesteia în stadiul de tentativă relevantă
penal, de unde decurge importanţa determinării obiectului m a te ria l.
§2. Subiecţii infracţiunii

Ca faptă umană, săvârşită în realitatea obiectivă, infracţiunea pune în evidenţă, ca
protagonişti ai activităţii desfăşurate, un subiect activ (persoana care comite fapta, care încalcă
preceptul unei norme de incriminare) şi un subiect pasiv (persoana spre care se îndreaptă
săvârşirea faptei, entitatea atinsă/lezată/periclitată ca urmare a comiterii infracţiunii). Este
de menţionat, de la început, că în ambele ipostaze se pot găsi situate, de lege lata, atât
[1] Menţionăm că, potrivit unui alt punct de vedere, se apreciază că noţiunea de infracţiuni m ateriale este
sinonimă cu aceea de infracţiuni de rezultat, respectiv că noţiunea de infracţiuni form a le este sinonimă cu aceea
de infracţiuni de pericol. Vom relua acest aspect în momentul prezentării laturii obiective a infracţiunii, mai precis
a urmării imediate (căci clasificarea în infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de pericol este efectuată după criteriul
urmării imediate a infracţiunii). Autorii care separă cele două concepte evidenţiază faptul că pot fi identificate norme
de incriminare care sunt infracţiuni de rezultat, deşi sunt lipsite de obiect material, respectiv că există incriminări
reprezentând infracţiuni de pericol, care prezintă obiect material! în acest sens, a se vedea Fl. Streteanu, D. Niţu,
op. cit., p. 294, 295. Spre exemplu, apreciem că neglijenţa în serviciu (art. 298 CP) se înfăţişează ca infracţiune
de rezultat (legea impune pentru existenţa acesteia cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau
intereselor legitime ale unei persoane fizice ori juridice), care este însă lipsită de obiect material. Pe de altă parte,
distrugerea sau semnalizarea falsă (art. 332 CP) este indicată corect drept infracţiune de pericol (concret) - legea
condiţionează expres consumarea acesteia de constatarea punerii în pericol a siguranţei mijloacelor de transport,
manevră sau intervenţie pe calea ferată -, care prezintă însă obiect material (calea ferată, materialul rulant,
instalaţiile sau alte bunuri distruse, deteriorate etc.). în opinia unor autori, (deducem că) inclusiv infracţiunea de
viol (apreciată de doctrina majoritară ca infracţiune de rezultat) ar reprezenta, de fapt, o infracţiune de pericol în
cazul căreia existenţa obiectului material (corpul victimei) este evidentă; în acest sens, a se vedea Fl. Streteanu,
D. Niţu, op. cit., p. 321. Pentru clasificarea infracţiunilorîn materiale şi formale, după criteriul existenţei/inexistenţei
obiectului material, a se vedea şi: V. Păvăleanu, op. cit., p. 126; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 148
(prin reconsiderarea unei poziţii anterior exprimate).
[2] în a c e st se n s, a se v e d e a (sp re e x e m p lu ): L.V. L e f t e r a c h e , op. cit., p. 14 2 ; F l . S t r e t e a n u , D. N iţ u , op. cit.,
p. 2 6 7 , 2 6 8 .
I3] Spre exemplu, dacă o persoană urmăreşte să o lovească pe alta, pe care o crede adormită sub un cearşaf,
asupra căruia aplică o lovitură cu o curea, fără a vătăma de fapt pe nimeni (sub cearşaf erau doar perne), atunci
activitatea comisă cu intenţia de lovire nu va atrage reţinerea niciunei infracţiuni (tentativa de lovire este posibilă, dar
nu este incriminată). în schimb, dacă persoana urmăreşte să ucidă victima în aceleaşi condiţii, astfel încât gloanţele
trase cu pistolul lovesc doar pernele de sub cearşaf, se va reţine o infracţiune de omor, însă nu ca faptă consumată,
ci doar ca tentativă de omor (cu implicaţii corespunzătoare asupra sancţiunii penale aplicabile infractorului).
persoane fizice, cât şi persoane juridice. De asemenea, trebuie subliniat faptul că poziţiile
astfel fixate ale persoanelor implicate (subiect activ, respectiv pasiv) în derularea activităţii
infracţionale nu se menţin, corespunzător; şi atunci când raportarea se realizează la dinamica
acestora în cadrul raportului juridic penal de conflict, atunci când se ridică problema activităţii
de tragere la răspundere penală. Astfel, subiectul activ fiind entitatea care realizează o
activitate (persoana care face ceva), iar subiectul pasiv fiind entitatea asupra/împotriva
căreia se realizează ceva [persoana/entitatea care suferă ceva), reiese că în determinarea
poziţiilor în cauză esenţială este perspectiva de raportare: în raport de infracţiune, subiect
activ este infractorul, iar subiect pasiv este entitatea vătămată (inclusiv statul); în raport
de activitatea de tragere la răspundere penală, infractorul devine subiect pasiv al acesteia,
subiectul activ fiind statul, prin organele judiciare penale (acuzării putându-i-se alătura, ca
poziţie procesuală penală, şi persoana vătămată nemijlocit prin comiterea infracţiunii)111.
2.1. Subiectul activ al infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii este infractorul, persoana implicată activ în săvârşirea unei
infracţiuni, în sensul prevăzut în art. 174 CP. Prin urmare, subiectul activ al infracţiunii
(= infractorul) poate fi (este), deopotrivă, persoana care comite fapta penală în mod nemijlocit
(autorul/coautorul) sau persoana care determină (cu intenţie) o altă persoană la săvârşirea
faptei incriminate (instigatorul), respectiv persoana care (cu intenţie) înlesneşte sau ajută, în
orice mod, o altă persoană la comiterea faptei incriminate (complicele). Aşadar, subiect activ
al infracţiunii (infractor) sunt atât autorul, cât şi participantul la comiterea unei infracţiuni1
[2].
[1] Subiect activ al infracţiunii * subiect activ al raportului penal de constrângere; subiect pasiv al infracţiunii *
subiect pasiv al raportului penal de constrângere; subiect pasiv al raportului penal de constrângere = subiect
activ al infracţiunii. în acest sens, punctăm că nu este deloc de neglijat principiul indivizibilităţii active/pasive a
răspunderii penaleîn materia instituţiei lipsei plângerii prealabile, în situaţia infracţiunilorîn cazul cărora tragerea la
răspundere penală este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată [art. 157
alin. (2) CP = indivizibilitatea activă = pluralitate de persoane vătămate prin infracţiune; art. 157 alin. (3) CP =
indivizibilitate pasivă = pluralitate de infractori]. Este de precizat faptul că, sub aspect terminologic, din punct de
vedere procesual penal, subiectului activ al infracţiunii (subiect pasiv al raportului penal de conflict) i se atribuie
diverse denumiri, în funcţie de faza/etapa procesuală penală incidenţă la un anumit moment dat: suspect; inculpat;
condamnat. Menţionăm că, dacă din perspectiva dreptului penal material (substanţial) persoana care a comis o faptă
incriminată care reprezintă infracţiune este calificată drept infractor, sub aspect procesual penal, această calitate
nu îi poate fi conferită unei persoane decât (retroactiv) la momentul finalizării procesului penal, prin atingerea unei
anumite soluţii (care infirmă în mod definitiv prezumţia constituţională de nevinovăţie), şi anume: condamnarea;
renunţarea la aplicarea pedepsei; amânarea aplicării pedepsei (după cum am mai precizat, credem că s-ar putea
ridica problema unei asemenea calificări a subiectului activ al infracţiunii şi în unele cazuri de pronunţare a unei
soluţii de încetare a procesului penal).
[2] Este, totuşi, de menţionat faptul că, în descrierea standardizată a normelor de incriminare (şi a dispoziţiilor
sancţionatorii prevăzute în cadrul fiecăreia dintre acestea), legea penală se referă, în mod tipic, la: (1) fapta
consumată; (2) săvârşită de infractorul persoană fizică; (3) care a acţionat de pe poziţia autorului; (4) în calitate de
infractor majori Importanţa acestei precizări derivă din împrejurarea că regimul juridic aplicabil celorlalte ipoteze
(rămânerea faptei la stadiul de tentativă; săvârşirea infracţiunii de către un infractor minor; contribuţia la comiterea
faptei de pe poziţia de participant secundar- instigator, complice; comiterea faptei de către o persoană juridică) se
determină întotdeauna prin coroborarea dispoziţiei din norma de incriminare avută în vedere cu prevederile unor
instituţii penale generale referitoare la: tentativă; participaţie penală; minoritate; răspunderea penală a persoanei
juridice etc. Astfel, de pildă, atunci când se comite un omor calificat, de către o persoană fizică majoră, în calitate
de autor, se va avea în vedere dispoziţia sancţionatorie din cuprinsul art. 189 CP: pedeapsa alternativă a închisorii
de la 15 la 25 de ani sau cea a detenţiunii pe viaţă. Atunci când aceeaşi persoană, de pe aceeaşi poziţie, comite o
tentativă de omor calificat, se va avea în vedere această dispoziţie sancţionatorie, coroborată cu prevederea din
art. 33 CP (pedeapsa aplicabilă va fi, după caz, fie închisoarea de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni, fie închisoarea
de la 10 la 20 de ani - a se vedea materia tentativei). Atunci când omorul calificat va fi comis de către o persoană
fizică majoră, în participaţie penală, se va avea în vedere dispoziţia sancţionatorie din art. 189 CP, coroborată cu
După cum fapta incriminată comisă constituie sau nu infracţiune, se poate identifica, prin
urmare, subiectul activ al infracţiunii (denumit infractor), respectiv (doar) subiectul activ al
faptei prevăzute de legea penală (denumit ioCalitatea de infrac
tu
p
fă
întotdeauna, plecând de la aceea de făptuitor, fără ca reciproca să fie valabilă (infractorul este
mereu un făptuitor, dar nu orice făptuitor este un infractor)\Această diferenţiere terminologică
este întrebuinţată, uneori, pentru a exprima, brdiferenţa d
care a comis o faptă ce reprezintă infracţiune şi subiectul activ care a săvârşit o faptă care,
deşi este prevăzută de legea penală, nu se constituie, pe caz concret, drept infracţiune (spre
exemplu, cu privire la minorul care comite o activitate incriminată, se utilizează - după cum
s-a menţionat deja - f ie sintagma infractor minor-implicând situaţia unui minor răspunzător
penal care a comis fapta, încadrată juridic ca infracţiune - , fie sintagma
implicând situaţia unui minor nerăspunzător penal, care a comis acea faptă ca activitate
rămasă doar la stadiul de faptă prevăzută de legea penală).
Prin urmare, avertizăm că este necesară o atentă clarificare a contextului în care se
întrebuinţează, în anumite situaţii particulare, referirea la persoana aceasta
putând exprima:
- f ie o raportare generică, neutră, care să permită, în egală măsură, luarea în considerare
a situaţiei unei persoane care a acţionat în calitate de subiect activ al unei fapte incriminate
apreciate drept infracţiune sau doar drept faptă prevăzută de legea penală (lato sensu,
termenul făptuitor reprezintă un întreg, care cuprinde atât raportarea la infractor, cât şi la
simplul făptuitor,ca părţi componente);
-fie o raportare expresă prin care se urmăreşte tocmai a se accentua/evidenţia împrejurarea
că referirea se face numai la un subiect activ al unei fapte incriminate care nu poate fi
apreciată drept infracţiune, ci doar ca faptă prevăzută de legea penală (stricto sensu, termenul
făptuitor implică doar partea finală a întregului reprezentat de aprecierea ante-indicată).
După cum s-a menţionat deja, de lege lata, subiect activ al infracţiunii poate f i atât o
persoană fizică, cât şi o persoană juridică. Poziţia persoanei fizice ca potenţial subiect activ al
infracţiunii este una firească, naturală, impusă în considerarea mersului normal al lucrurilor.
Ea s-a impus încă de la început în domeniul dreptului penal, persoana fizică reprezentând,
pentru o lungă perioadă de timp (în general, precum şi în ordinea juridică autohtonă, în
special), singura entitate considerată aptă să fie subiect activ al unei infracţiuni. în dreptul
penal din ţara noastră, posibilitatea ca o persoană juridică să reprezinte subiect activ al
infracţiunii (prin urmare, potenţial subiect pasiv al raportului penal de conflict, al procesului
de tragere la răspundere penală) a fost reglementată abia recent (în perioada contemporană).*1
prevederile din art. 47-52 CP (eventual, dacă ar fi vorba despre o tentativă de omor comisă în aceleaşi condiţii, se vor
adăuga în coroborare şi prevederile art. 33 CP). Dacă omorul calificat (consumat sau rămas la stadiul de tentativă)
este săvârşit de către o persoană fizică infractor minor, se va corobora dispoziţia sancţionatorie din art. 189 CP cu
prevederile art. 114 (ş.u.) CP, pentru stabilirea unei măsuri educative (într-o atare ipoteză, consecinţele răspunderii
penale rezidă în luarea unei măsuri educative, tipul acesteia - neprivativă sau privativă de libertate - depinzând,
printre altele, de gravitatea abstractă a infracţiunii comise, prin raportare la situaţia tipică - a infractorului major,
care a comis, ca autor, în formă consumată, aceeaşi faptă). Dacă omorul calificat ar fi săvârşit de către o persoană
juridică (în calitate de autor sau instigator/complice), dispoziţia din art. 189 CP se va corobora cu prevederile
art. 137 CP, pentru determinarea limitelor speciale ale pedepsei abstracte (amenda, sub forma zilelor-amendă)
incidente în considerarea infractorului persoană juridică.
[1] Menţionăm că, deşi în vorbirea colocvială se întrebuinţează uneori şi termenul de „făptaş" pentru a se face
referire la subiectul activ al unei fapte prevăzute de legea penală (ba chiar, inclusiv, la subiectul activ al unei fapte
penale), apreciem că noţiunea în cauză nu este corespunzătoare unei riguroase exprimări tehnice, de specialitate,
în materie juridico-penală (impunându-se juriştilor a evita întrebuinţarea sa)...
în ceea ce priveşte persoana fizică - subiect activ al infracţiunii, este de observat că

aceasta poate f i atât o persoană fizică majoră, cât şi un minor (răspunzător penal). însă nu
orice persoană fizică poate întruni această calitate (nu oricărei persoane fizice i se recunoaşte
capacitatea penală activă). în mod tradiţional, doctrina noastră penală menţionează, de regulă,
în acest sens, necesitatea existenţei unor cerinţe, denumite condiţii generale ale răspunderii
penale, care se impun a fi verificate în raport de momentul săvârşirii unei infracţiuni, pentru
ca persoana fizică ce a comis-o (care a participat la săvârşirea ei) să poată avea aptitudinea
de a reprezenta subiect activ al infracţiunii. Astfel, în doctrină se subliniază: „Capacitatea
juridică penală este o condiţie atât pentru existenţa infracţiunii, cât şi pentru antrenarea
răspunderii penale a infractorului. Deşi s-a opinat în sensul că nu este necesar ca persoana
fizică să aibă capacitate penală pentru a fi subiect al infracţiunii, deoarece acesta este un
element obiectiv al incriminării tip, nu trebuie uitat că în lipsa capacităţii penale a făptuitorului
nu mai suntem în prezenţa unei infracţiuni, ci a unei fapte prevăzute de legea penală, dar
care nu are caracter imputabil"111.
Prin urmare, este de observat că în literatura de specialitate se tratează adeseori unele
aspecte legate de aceste condiţii generale de existenţă a persoanei fizice drept subiect activ al
infracţiunii (condiţii generale ale capacităţii penale active a persoanei fizice), în cadrul de analiză
rezervat subiectului activ-condiţie preexistentă a infracţiunii, deşi acestea vizează, propriu-zis,
unele instituţii calificate juridic, de lege lata, drept cauze de neimputabilitate. Optăm să
urmăm, în scop didactic, această linie de expunere, insistând asupra deosebirii terminologice
care trebuie operată între conceptul de subiect activ al faptei incriminate, respectiv acela
de subiect activ al [in
cţu2].
fra
Astfel, condiţiile generale necesare pentru ca persoana fizică să poată fi subiect activ al
infracţiunii (condiţiile generale pentru existenţa aptitudinii de capacitate penală activă) sunt:
- existenţa unei anumite limite de vârstă;
- existenţa responsabilităţii;
- existenţa libertăţii de hotărâre şi de acţiune.
Având în vedere împrejurarea că aspectele privind aceste condiţii generale pentru ca
persoana fizică să poată să aibă capacitate penală activă au fost implicit analizate cu ocazia
tratării cauzelor de neimputabilitate (existenţa acestora fiind rezultatul determinării inexistenţei,*1
2
111V. Pasca, op.cit. (2014), p. 174,175.

121 Astfel, pentru a se determina existenţa unei persoane ca subiect activ al faptei incriminate comise (la
stadiul de simplă faptă prevăzută de legea penală), nu este necesară stabilirea existenţei capacităţii sale penale, a
condiţiilor generale necesare pentru aceasta. în schimb, pentru a se determina calitatea unei persoane de subiect
activ al infracţiunii, se impune această verificare (cu specificarea faptului că, deşi este vorba despre o condiţie
preexistentă, analiza va avea loc abia ulterior stabilirii tipicităţii obiective a faptei incriminate comise în concret, şi
anume: odată cu verificarea imputabilităţii). Tocmai din acest ultim motiv, nu putem aprecia că totalitatea aspectelor
care ţin de subiectul activ al infracţiunii a r reprezenta elem ente constitutive integrate laturii obiective a infracţiunii,
aşadar, subsumate conceptului de tipicitate. Dacă ar fi aşa, atunci minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea şi
constrângerea fizică şi morală (instituţii care înlătură, direct, condiţiile generale de capacitate penală a persoanei
fizice) ar avea natura juridică de cauze de atipicitate, or, acestea sunt prevăzute de legea penală actuală drept cauze
de neimputabilitate. în realitate, opinăm în sensul că aspectele generale care ţin de capacitatea penală a subiectului
activ al infracţiunii - persoană fizică - reprezintă condiţii preexistente ale infracţiunii, în timp ce doar aspectele
legate de o anum ită calitate specială, solicitată de unele norme de incriminare subiectului activ (incriminările cu
subiect activ calificat/special), pot f i apreciate drept elem ente constitutive, suplim entar integrate laturii obiective
a infracţiunii, adică aspecte care ţin de tipicitatea (obiectivă a) fa p te i com ise. Astfel, pentru viziunea doctrinară
potrivit căreia în cadrul de analiză a subiectului activ al infracţiunii - condiţie preexistentă a infracţiunii (sau alte
exprimări echivalente) - sunt tratate aspectele legate de condiţiile generale privind capacitatea penală, a se
vedea (printre alte surse): C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 151 ş.u.; L.V. Lefterache, op. cit., p. 140;
V. PĂVĂLEANU, op. cit., p. 127 ş.u.; T. DlMA, op. cit., p. 142 ş.u.
pe caz concret, a cauzelor de neimputabilitate reprezentate de - cel puţin: minoritatea

făptuitorului, iresponsabilitate şi constrângere fizică, respectiv constrângere morală), nu
vom puncta decât pe scurt câteva chestiuni generice (pentru mai multe detalii, trimitem la
revederea materiei cauzelor de neimputabilitate).
în ceea ce priveşte limita devârstă, nu orice persoană fizică are aptitudin

activ al infracţiunii, în general (deşi orice persoană fizică are aptitudinea de a fi subiect activ
al unei fapte prevăzute de legea penală, în general). Minorii nerăspunzători penal nu sunt
apreciaţi de către legiuitor ca fiind suficient de dezvoltaţi sub aspect psihic, intelectual şi/
sau emoţional pentru a avea capacitate penală (pentru a fi capabili să înţeleagă sensul şi
finalitatea actelor pe care le comit, a urmărilor acestora şi/sau pentru a fi în mod deplin
stăpâni pe faptele lor). După cum s-a indicat, sub vârsta de ani există o prezumţie legală
absolută de incapacitate penală (situaţie lipsită de orice excepţie: indiferent de gravitatea faptei
incriminate comise, un astfel de minor nu poate fi tras, în nicio împrejurare, la răspundere
penală; lui i se pot aplica, eventual, doar unele măsuri de siguranţă sau i se pot dispune unele
măsuri de protecţie specială, conform Legii nr. 272/2004111). între vârsta de 14 ani (împliniţi)
şi 16 ani (neîmpliniţi), minorul beneficiază de o prezumţie legală relativă (tot) de incapacitate
penală; aceasta poate fi însă răsturnată prin probarea existenţei discernământului la data
săvârşirii faptei, caz în care minorul (devenit infractor minor) va putea fi sancţionat penal, prin
dispunerea unei măsuri educative. Abia după vârsta de 16 ani, se apreciază (relativ) că este
prezentă responsabilitatea; minorul aflat în acest segment este apt de răspundere penală,
fiind sancţionabil tot prin dispunerea unor măsuri educative. Prin urmare, minorul care nu
a împlinit 14 ani nu are capacitate penală activă, nu întruneşte, în niciun caz, una dintre
condiţiile generale imperative pentru a putea fi considerat subiect activ al unei infracţiuni;
în privinţa minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, aceeaşi soluţie se impune de
principiu, impunându-se însă o verificare a situaţiei de fapt, pentru determinarea existenţei
sau inexistenţei discernământului. Este un aspect deja cunoscut cel potrivit căruia cerinţele
astfel indicate presupun verificare vârstei minorului (respectiv a existenţei discernământului
acestuia) la momentul comiterii faptei, la data săvârşirii acesteia. Astfel, minorul lipsit de
capacitate penală (nerăspunzător penal) beneficiază, în ipoteza comiterii unei fapte prevăzute
de legea penală, de efectul produs ca urmare a incidenţei unei cauze de neimputabilitate -
minoritatea făptuitorului (art. 27 CP) - , fapta săvârşită, deşi tipică şi antijuridică, nefiind
aptă de calificare drept infracţiune.
Cât priveşte responsabilitatea, după cum s-a arătat, aceasta seprezumă (relativ) odată cu
împlinirea vârstei de 16 ani. Prezumţia poate fi răsturnată, infirmarea sa decurgând din stabilirea
existenţei iresponsabilităţii (de altfel, noţiunea de responsabilitate nu este expres definită de
legea penală, ea reprezentând o stare normală, naturală, obişnuită/firească, de principiu,
pentru orice persoană fizică ce a ajuns la un anumit stadiu de dezvoltare bio-psihologicâ,
sub aspectul vârstei împlinite). Conceptul de responsabilitate se deduce per a contrario
plecându-se de la starea de iresponsabilitate, definită expres de legiuitor cu titlu de cauză
de neimputabilitate (art. 28 CP). Reiese că (după cum s-a stabilit anterior) responsabilitatea
desemnează starea normală/naturală a unei persoane care a atins o anumită vârstă (16 ani),
caracterizată prin posibilitatea de înţelegere a comise şi de
reprezentare a consecinţelor produse de acestea, precum şi de capacitatea de auto-control al
propriilor manifestări. Cu alte cuvinte, responsabilitatea reprezintă situaţia firească generică5
111 Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (republicată în M. Of. nr. 159 din
5 martie 2014).
a unei persoanei fizice de a manifesta un fond psihic caracterizat de prezenţa sintezei dintre
factorul intelectiv şi factorulvolitiv. Absenţa acesteia implică (pentru persoanele care
depăşit vârsta de 16 ani) incidenţa cauzei de neimputabilitate a iresponsabilităţii - art. 28 CP
(sau, după caz, a cauzei de neimputabilitate a intoxicaţiei complete şi involuntare-art. 29 CP).
Libertatea de hotărâre şi de acţiune constituie acea însuşire a unei persoane fizice care, la
data adoptării unei anumite conduite particulare, determinate, s-o manifestat în realitatea
înconjurătoare fără a se afla sub influenţa esenţială a unor împrejurări constrângătoare
care să i se impună, în mod irezistibil, sub aspect fizic sau/şi psihic. Decizia de a adopta un
anumit comportament şi de a trece la punerea în executare a acestuia îi aparţine, obiectiv
şi subiectiv, persoanei în cauză, ea fiind liberă în a-şi dinamiza sau înfrâna energia fizică, în
sensul care a condus la comiterea faptei incriminate. Această condiţie generală de existenţă a
capacităţii penale este înlăturată (cel puţin) ca urmare a existenţei cauzelor de neimputabilitate
reprezentate de constrângerea fizică (art. 24 CP), respectiv constrângerea morală (art. 25 CP).
Dincolo de aceste condiţii generale necesare pentru existenţa capacităţii penale a unei
persoane fizice (impuse pentru ca ea să poată avea aptitudinea de a fi subiect activ al infracţiunii,
în general), în cazul anumitor infracţiuni, legea solicită şi întrunirea cumulativă (alături de
acestea) a unor condiţii speciale, tot de către subiectul activll]. Aceste fapte incriminate sunt
denumite în doctrină, generic, infracţiuni cu subiect activ special (calificat, circumstanţial/
circumstanţiat)l2]. Cu titlu de exemplu, calităţile speciale impuse de lege subiectului activ
al unor infracţiuni pot fi:
- calitatea de funcţionar public (eventual, ce întruneşte o anumită calitate specială
suplimentară: funcţionar public care exercită autoritatea de stat ori care administrează
sau gestionează unele bunuri) - de exemplu: unele infracţiuni de corupţie sau de serviciu,
precum luarea de mită (art. 289 CP), delapidarea (art. 295 CP), abuzul în serviciu (art. 297 CP),
neglijenţa în serviciu (art. 298 CP) ş.a.;1
111 După cum am menţionat deja, apreciem că aceste condiţii speciale impuse subiectului activ al infracţiunii,
existente doar în cazul anumitor incriminări, reprezintă nu elemente (condiţii) preexistente ale infracţiunii, ci
e lem en te in teg ra te c o n ţin u tu lu i co n stitu tiv al a cesteia, m a n ife sta te su b fo rm a u n o r cerinţe su p lim e n ta re a d ă u g a te
e le m e n te lo r e sen ţia le ale la tu rii o b ie ctive (element material, urmare imediată şi legătură de cauzalitate). Aşadar,
a ceste a sp e cte f a c p a rte din tip icita te a o b ie c tiv ă a fa p t e i (inexistenţa lor va atrage inexistenţa infracţiunii pe
motivul prezenţei unei cauze de atipicitate, iar nu a unei cauze de neimputabilitate, precum în situaţia inexistenţei
condiţiilor generale de capacitate penală activă). Cu toate acestea, optăm, pentru raţiuni didactice, să efectuăm
indicarea lortotîn cadrul prezent de tratare, menţinând unitatea de expunere a aspectelor legate de problematica
ridicată de subiectul activ al infracţiunii. Este de menţionat, cu titlu de particularitate, că, deşi logica formală tinde
a acredita ideea că problemele generale (condiţiile generice) care privesc o anumită entitate trebuie analizate cu
prioritate faţă de acelea speciale, totuşi, din punct de vedere juridic, în materia condiţiilor impuse subiectului
activ al infracţiunii, în cazul infracţiunilor cu subiect activ special/calificat, ordinea operaţiunilor procesuale va fi
inversată. Astfel, vor tre b u i verificate cu p re d ile cţie co nd iţiile sp ecia le în cauză, ia r abia u lte rio r se va trece la analiza
co n d iţiilo r g en era le. Explicaţia derivă din cele anterior specificate: condiţiile speciale ţin de conţinutul infracţiunii,
de tipicitatea obiectivă, care se verifică (după cum s-a stabilit) anterior analizei imputabilităţii (de prezenţa căreia ţin
condiţiile generale). Absenţa celor dintâi va conduce la inexistenţa infracţiunii pe temeiul unei cauze de atipicitate,
soluţie mai favorabilă făptuitorului decât aceea a inexistenţei infracţiunii pe temeiul cauzelor de neimputabilitate
(rezolvare atrasă de constatarea inexistenţei unei condiţii dintre cele generale). De pildă (prin absurd), apreciem
că un minor nerăspunzător penal care ar fi trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni de dezertare va
trebui achitat pe motiv că fapta nu este tipică/nu este prevăzută de legea penală în acest caz (incriminarea nu
vizează cazul persoanelor care nu au calitatea de militar) - cauză de atipicitate -, iar nu pe temeiul minorităţii
făptuitorului - cauză de neimputabilitate.
[2] C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 153; L.V. Lefterache , op. cit ., p. 151 ş.u.; M. Udroiu , D re p t
p en a l, op. cit., p. 81; V. Pasca , op. cit. (2014), p. 177; T. Dima , op. cit., p. 145.
-calitatea de cetăţean (român sau, după caz, străin) ori aceea de a p a trid -d e exemplu:
unele infracţiuni contra securităţii naţionale, precum trădarea (art. 394 CP), trădarea prin
ajutarea inamicului (art. 396 CP), acţiunile ostile contra statului (art. 399 CP) ş.a.;
-calitatea de m ilita r-d e exemplu: unele infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor
armate, precum dezertarea (art. 414 CP), lovirea superiorului ori a inferiorului (art. 420 CP),
capitularea (art. 421 CP) ş.a.;
- calitatea de membru de fam ilie al victimei (sau o anumită calitate ca membru de
familie) - spre exemplu: infracţiunile săvârşite asupra unui membru de familie, anume
violenţa în familie [art. 199 alin. (1) CP] şi uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită
de către mamă (art. 200 CP).
Uneori, referiri la o anumită calitate specială a subiectulusunt făcute
norme penale generale, dându-se naştere astfel unor instituţii penale generale (conţinutului
acestora); spre exemplu, conform art. 77 lit. d) CP, se prevede că există o circumstanţă
generală agravantă în cazul săvârşirii unei infracţiuni de către un infractor major, dacă
aceasta a fost comisă împreună cu un minor.
Câteodată, legat de o anumită calitate specială a subiectului activ al infracţiunii (analizată
în sine sau corelativ cu o calitate a subiectului pasiv), legea instituie, în cazul anumitor
infracţiuni, cauze speciale de impunitate/nepedepsire. Spre exemplu, acesta este cazul potrivit
prevederilor din: art. 201 alin. (7) CP (calitatea de femeie însărcinată care îşi provoacă singură
avortul, în caz de întrerupere a cursului sarcinii); art. 220 alin. (5) şi art. 221 alin. (5) CP
(calitatea de persoană care nu are o vârstă mai mare de 3 ani faţă de vârsta subiectului
pasiv, în cazul anumitor forme ale actului sexual cu un minor, respectiv în cazul formei tip a
coruperii sexuale a minorilor); art. 266 alin. (2) CP (calitatea de membru de familie, în caz
de nedenunţare); art. 269 alin. (3) CP (calitatea de membru de familie, în caz de favorizare
a făptuitorului); art. 410 alin. (2) CP (calitatea de membru de familie, în caz de nedenunţare
a unor infracţiuni contra securităţii naţionale) ş.a. Mai mult chiar, uneori, o anumită calitate
specială a subiectului activ al faptei incriminate este valorificată de către legiuitor drept cauză
specială de excludere a infracţiunii; spre exemplu, în cazul art. 201 alin. (6) CP (calitatea de
medic de specialitate obstetrică-ginecologie, în raport de întreruperea cursului sarcinii, în
condiţiile legii).
Este de menţionat că, atunci când legiuitorul solicită, în cazul anumitor norme de
incriminare, o asemenea calitate specială a subiectului activ al infracţiunii, aceasta poate
fi integrată (în cadrul conţinutului constitutiv/juridic al faptei) fie la nivelul conţinutului
constitutiv de bază (cu valoare de element constitutiv esenţial), fie la nivelul conţinutului
constitutiv derivat prin agravare sau prin atenuare (cu valoare de element circumstanţial
agravant/atenuant). în funcţie de aceste aspecte, neîntrunirea, pe caz concret, a respectivei
calităţi speciale poate conduce la una dintre următoarele soluţii:
- fie inexistenţa respectivei infracţiuni, dar cu menţinerea posibilităţii de încadrare
juridică a faptei în cuprinsul unei alte norme de incriminare distincte (de exemplu: dacă nu
se întruneşte calitatea specială de funcţionar public cu atribuţii de gestiune sau administrare
a bunurilor sustrase, fapta comisă nu va reprezenta o delapidare, dar se va putea încadra
juridic ca infracţiune de furt);
- fie inexistenţa respectivei infracţiuni şi - totodată - inexistenţa oricărei (alte) infracţiuni
(de exemplu: dacă nu se întruneşte calitatea specială de funcţionar public a persoanei
acuzate de luare de mită, fapta nu va reprezenta infracţiunea de luare de mită, precum
nicio altă infracţiune);
- fie inexistenţa infracţiunii într-o anumită formă derivată (agravată sau atenuată), cu
menţinerea încadrării juridice a faptei în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, dar într-o altă formă
a conţinutului constitutiv - de regulă, în forma de bază [de exemplu: dacă actul sexual cu un
minor este întreţinut de către o persoană majoră care nu este membru de familie faţă de
minor, atunci va exista infracţiunea de act sexual cu un , dar nu în forma agravată -
art. 220 alin. (3) lit. a) CP - , ci în forma tip a infracţiunii].
Calitatea specială astfel solicitată, uneori, de legea penală, în raport de anumite incriminări,
trebuie să fie verificată prin raportare la data săvârşirii faptei. Dacă respectiva calitate a
existat anterior acestui moment, dar nu şi la data comiterii infracţiunii (încetând anterior),
atunci condiţia nu este îndeplinită (cu una dintre consecinţele mai sus indicate). Dacă această
calitate a existat la momentul săvârşirii faptei, dar a încetat ulterior, aspectul este irelevant
pentru încadrarea juridică.
De regulă, calitatea specială impusă de legea penală în cazul unor infracţiuni este solicitată
persoanei care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală (autorului
faptei). Dacă fapta este susceptibilă de comitere în coautorat şi a fost săvârşită nemijlocit
de mai multe persoane împreună, atunci calitatea respectivă trebuie să fie întrunită de toţi
coautorii. în principiu, nu se cere întrunirea unei asemenea calităţi, în cazul infracţiunilor cu
subiect activ special, de către participanţii secundari: instigator, complice. Bineînţeles, nimic
nu împiedică existenţa unor situaţii în care şi aceştia să verifice respectiva calitate, alături
de persoana autorului/coautorilor (caz în care, prin simpla prezenţă a respectivei calităţi, în
condiţiile în care nu au săvârşit nemijlocit fapta, nu li se conferă calitatea de coautori). Cu
alte cuvinte, persoana fizică răspunde în calitate de instigator/complice al unei infracţiuni
cu subiect activ special, indiferent dacă verifică sau nu acea calitate, dacă nu a desfăşurat
acte de executare nemijlocită a faptei [cunoscând că autorul întruneşte calitatea în cauză -
art. 50 alin. (2) CP]. Spre exemplu, dacă doi funcţionari publici, co-gestionari ai unor bunuri,
se înţeleg să le sustragă din gestiunea lor comună, în condiţiile în care unul ia nemijlocit
bunurile, în timp ce al doilea stă de pază, atunci primul va răspunde în calitate de autor al
delapidării, iar celălalt în calitate de complice concomitent la delapidare.
Problema răspunderii participanţilor care nu întrunesc calitatea specială cerută de lege la
o infracţiune cu subiect activ specialintreţine (sub anumite aspecte) o controversă în doctrină,
fiind dependentă şi de poziţia pe care calitatea specială respectivă o are în cadrul conţinutului
constitutiv al infracţiunii (element constitutiv esenţial, al conţinutului de bază, sau element
circumstanţial agravant), respectiv după modul în care se apreciază că se comunică aceasta
(sau nu) între participanţi [după cum reprezintă o circumstanţă pur personală sau una care
se obiectivizează - art. 50 alin. (1) şi (2) CP]. Spre exemplu, acesta este (şi) cazul situaţiei
în care participantul la infracţiunea de violenţă în familie (art. 199 CP) a cunoscut calitatea
de membru de familie a autorului faptei în raport de victimă, fără a fi el însuşi membru de
familie al acesteia din urmă; sau situaţia în care participantul la o delapidare, care a cunoscut
calitatea de funcţionar public gestionar sau administrator al bunurilor sustrase existentă în
raport de autor, nu este el însuşi un astfel de funcţionar111.
Observăm că, uneori, calitatea specială impusă de lege în raport de unele incriminări este
unilaterală (caracterizează o singură persoană), în timp ce, în alte cazuri, ea este bilaterală
(caracterizează atât persoana infractorului, cât şi - implicit, corelativ - persoana victimei).
Este de menţionat că, în doctrină, o denumire generic considerată sinonimă pentru
aceste situaţii - infracţiunile cu subiect activ special/calificat/circumstanţiat - este admisă,
de regulă, a fi aceea de infracţiuni propriil2]. Aceasta (în opinia noastră), deoarece se poate*1 2
111Pentru alte situaţii şi discuţii, a se vedea materia tratării participaţiei penale.

121în acest sens, a se vedea, de pildă: V. Pasca , op. cit(2014), p. 166; T. Dima , op. ci
op. cit., p. 88.
observa că infracţiunile în cauză nu pot fi săvârşite (în formele lor constitutive specifice: de
bază sau - după caz - agravate/atenuate) de către orice persoană care întruneşte condiţiile
generale de capacitate penală activă impuse subiectului activ persoană fizică, ci numai de
către anumite categorii de persoane. Prin urmare, ele sunt infracţiuni specifice, aşadar,
proprii doar respectivelor categorii de persoane111.
în ceea ce priveşte posibilele clasificări care s-ar putea efectua în raport de subiectul
activ al infracţiunii, este de reţinut în primul rând cea care decurge din expunerile anterioare
(în funcţie de criteriul impunerii sau a neimpunerii, prin lege, într-un conţinut particular de
incriminare, a unor condiţii suplimentare celor generale, referitoare la calitatea subiectului
activ)-, subiect activ general (generic, simplu, necircumstanţiat)l2] şi subiect activ special (calificat,
circumstanţiat, proprium).Aşadar, anticipând materia, este de reţinut clasificarea infracţiun
după criteriul indicat, în infracţiuni cu subiect activ general (generic, care pot f i comise de
către orice persoană care întruneşte condiţiile generale pentru existenţa capacităţii penale
active) şi infracţiuni cu subiect activ special/calificat/circumstanţiat, denumite şi infracţiuni
proprii (infracţiuni care nu pot f i comise decât de către anumite categorii de persoane).
După criteriul vârstei subiectului activ al infracţiunii, se pot identifica mai multe clasificări
ale acestuia. Astfel, în primul rând, în funcţie de vârsta subiectului activ la momentul
săvârşirii infracţiunii, se impune clasificarea în şi infractor major. Semnalăm
importanţa clasificării sub aspectul regimului de sancţionare, infractorilor minori la data
comiterii infracţiunii nefiindu-le aplicabile pedepse, ci măsuri educative, drept consecinţe
ale angajării răspunderii lor penale (indiferent de împrejurarea că aceştia sunt în continuare
minori sau au devenit majori la momentul pronunţării hotărârii definitive de condamnare -
art. 134 CP - ori pe parcursul executării sancţiunii penale respective - art. 126 CP).
în principiu, orice infracţiune poate f i comisă, deopotrivă, de către un infractor minor, cât
şi de către un infractor major. Totuşi, pot fi identificate şi anumite excepţii, decurgând explicit
sau implicit din lege (înscrise, după caz, prin dispoziţii penale ori extrapenale, complinitoare
însă celor penale). Există, prin urmare, unele norme de incriminare care sunt incompatibile cu
săvârşirea de către o persoană minoră (chiar dacă aceasta ar avea capacitate penală). Spre
exemplu, infracţiunea de delapidare nu poate fi comisă (în principiu) de către un minor, din
moment ce legea impune calitatea specială a subiectului activ de funcţionar public cu atribuţii
de gestiune sau administrare a bunurilor sustrase, folosite sau traficate, iar, conform Legii
nr. 22/1969, se stabileşte (ca regulă) necesitatea atingerii vârstei de 21 de ani pentru ca o
persoană fizică să poată dobândi calitatea de gestionar [art. 3 alin. (1) din actul normativ1
[1] Menţionăm că în doctrină s-a emis şi opinia potrivit căreia formularea completă nu ar fi (direct) aceea de
infra cţiu n i p rop rii, ci aceea de in fra cţiu n i cu su b ie ct a ctiv sp ecia l/ca lifica t p rop rii, distingându-se şi o categorie opusă
acestora, aşa-numitele in fra c ţiu n i cu su b ie c t a ctiv sp e cia l/ca lific a t im p ro p rii. în a
infracţiunile proprii şi cele improprii având subiect activ special ar fi dată de poziţia constitutivă a calităţii speciale
în cadrul conţinutului infracţiunii şi de consecinţa neîntrunirii acesteia, prin raportare la ansamblul dispoziţiilor
de incriminare. Astfel, în măsura în care neîntrunirea calităţii ar conduce la irelevanţa faptei (sub aspect penal),
incriminarea s-arînfăţişa drept in fra cţiu n e cu su b ie c t a ctiv sp e cia l p ro p rie, iardacă neîntrunirea calităţii
la menţinerea relevanţei penale a faptei comise (de exemplu, s-ar menţine încadrarea sa drept infracţiune-tip,
dispărând doar posibilitatea de reţinere a formei agravate sau atenuate), atunci incriminarea s-arînfăţişa drept
in fra cţiu n e cu su b ie c t a ctiv sp e cia l im p ro p rie. în acest sens, a se vedea Fl . S t r e t e a n u , D. N iţu , op. cit., p. 277. După
cum reiese şi din raţiunea explicativă a denumirii de in fra cţiu n i p ro p rii (aşa cum o apreciem pe aceasta a fi, potrivit
celor indicate mai sus în text), optăm pentru susţinerea perspectivei „clasice" în materie, care apreciază conceptul de
in fra cţiu n e p ro p rie ca pe o exprimare sinonimă pentru conceptul de in fra cţiu n e în
general, fără a distinge o categorie a in fra cţiu n ilo r im p rop rii. Desigur că ipoteza indicată este cât se poate de reală şi
validă, caracter pe care şi-l menţine chiar şi în absenţa atribuirii exprese a unei denumiri... proprii (sau improprii...).
121T. Dim a , op. cit., p. 145.
131 M. Udroiu , D re p t p en a l, op. cit., p. 81.
indicat]111. Tot având în vedere criteriul vârstei, pot fi identificate anumite categorii de subiecţi
activi persoane fizice a căror evidenţiere să aibă importanţă sub aspectul anumitor instituţii
de drept penal, inclusiv din punct de vedere execuţional. Amintim în acest sens categoria
denumită a tinerilor infractori/condamnaţi (persoane cu vârsta mai mică de 21 de ani),
precum şi aceea a infractorilor/condamnaţilor vârstnici (după caz, persoane cu vârsta mai
mare de 60 sau 65 de ani)121.
Din punct de vedere al criteriului genului persoanei subiectului activ persoană fizică, se
pot separa infractorii persoane de gen masculin de infractorii persoane de gen feminin. în
principiu, o infractoare poate comite aceleaşi categorii de infracţiuni ca un infractor, existând
chiar incriminări condiţionate exclusiv de o anumită calitate specială a subiectului activ,
care impune acestuia numai genul feminin. Spre exemplu, acesta este cazul infracţiunii de
ucidere ori vătămare a nou-născutului de către mamă (art. 200 CP).
O altă clasificare a subiectului activ poate viza criteriul existenţei sau inexistenţei
antecedentelor penale (eventual, într-o anumită formă anume determinată). Astfel, infractorii
pot fi clasificaţi în: infractori primari (care nu au antecedente penale); infractori recidivişti
(care au antecedente penale, manifestate sub forma existenţei stării de recidivă); infractori
cu antecedente penale, care nu sunt, totuşi, recidivişti (persoane a căror antecedenţă penală,
deşi existentă, nu întruneşte toate condiţiile necesare pentru reţinerea stării de recidivă-spre
exemplu, cei care comit o nouă infracţiune în stare de pluralitate intermediară de infracţiuni,
art. 44 CP). Se impune sublinierea potrivit căreia condamnările pentru infracţiuni comise
în timpul minorităţii nu atrag nici existenţa stării de recidivă, nici a pluralităţii intermediare
de infracţiuni.
După numărul subiecţilor activi necesari şi suficienţi pentru comiterea infracţiunii,
subiectul activ poate să fie unic sau plural. Infracţiunile care pot fi săvârşite de către o singură
persoană sunt numite infracţiuni unilaterale (în cazul acestora, este posibilă pluralitatea de
subiecţi activi, dar ea se manifestă în mod conjunctural, pe caz concret, fără a reprezenta
o condiţie de existenţă a infracţiunii, motiv pentru care se numeşte - atunci când apare -
pluralitate ocazională, cunoscută şi sub numele de participaţie penală - ale cărei forme
sunt coautoratul, complicitatea şi instigarea). Pot fi identificate însă şi unele incriminări
care, dacă se comit în participaţie penală, exclud totuşi coautoratul, reprezentând fapte
care nu pot fi comise nemijlocit decât de către o singură persoană; în doctrină, acestea sunt
denumite infracţiuni cu autor exclusiv unic (infracţiuni care se pot comite doar in persona *1 6
U! Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu
gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice a fost publicată în M. Of. nr. 132
din 18 noiembrie 1969 şi este încă în vigoare, cu modificări aduse prin chiar Legea nr. 187/2012 (legea de punere
în aplicare a Codului penal actual). Se permite, cu titlu de excepţie, ca ministerele şi celelalte organe centrale să
stabilească unele categorii de gestiuni pentru care funcţia de gestionar să poată fi îndeplinită şi de cel care a împlinit
(doar) vârsta de 18 ani [art. 3 lit. b)], ceea ce semnifică însă, de asemenea, o excludere a categoriei minorilor din
rândul persoanelor care pot deveni subiecţi activi ai acestei fapte. Alteori, se pot identifica incriminări care se comit
de regulă de către persoane fizice majore, care, prin excepţie, ar putea fi comise şi de către anumiţi minori (dintre
cei răspunzători penal), dar nu de către orice minor (răspunzător penal). Spre exemplu, art. 376 CP, care prevede
ca infracţiune fapta de bigamie, se poate săvârşi, ca premisă, doar de către o persoană căsătorită (respectiv care se
poate căsători). Prin urmare, sunt vizaţi în special majorii, iar, prin excepţie, şi acei minori cărora legea le permite,
în mod derogatoriu, să încheie o căsătorie (potrivit dreptului civil, acest aspect vizează doar minorii care au împlinit
vârsta de 16 ani). Prin urmare, sunt excluşi din categoria potenţialilor subiecţi activi ai acestei infracţiuni minorii cu
vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani (chiar dacă ar avea discernământ la data comiterii), precum şi minorii trecuţi de
16 ani, care nu întrunesc condiţiile legale necesare pentru a intra în categoria de excepţie potrivit dreptului privat.
121A se vedea, spre exemplu: art. 42 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 514 din 14 august 2013), art. 47 şi
art. 159 din acelaşi act normativ. în ceea ce priveşte infractorii vârstnici, sunt de amintit prevederile cuprinse în
art. 57 şi art. 58 CP, art. 100 alin. (2) CP sau art. 35 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 254/2013.
propria). Există însă şi infracţiuni bilaterale sau care nu pot fi comise decât de către
mai multe persoane, fie prin natura lo r - infracţiune de pde făptuito
exemplu, infracţiunea de incest sau bigamia) - , fie prin modul în care a conceput legiuitorul
incriminarea - infracţiuni de pluralitate constituită de făptuitori (de pildă, infracţiunea de
constituire a unui grup infracţional organizat). Aşadar, anticipând materia, este de reţinut
clasificarea infracţiunilor, după criteriul indicat, în infracţiuni unilaterale şi infracţiuni bilaterale
sau multilaterale (plurale - cazul încăierării, art. 198 CP). La rândul lor, infracţiunile bilaterale
se pot sub-clasifica în infracţiuni bilaterale nedisociate (cum este incestul, art. 377 CP) şi
infracţiuni bilaterale disociate (precum luarea şi darea de mită, art. 289, art. 290 CP). Este
de reţinut şi categoria infracţiunilor in persona propria (cu autor exclusiv unic).
Referitor la persoana juridică - subiect activ al infracţiunii111, această entitate a fost
admisă ca subiect activ al infracţiunii, în sistemul de drept naţional, prin consacrarea instituţiei
răspunderii penale a persoanei juridice în cuprinsul Codului penal anterior ca urmare a
modificării acestuia prin dispoziţiile Legii nr. 278/2006121. De lege lata, prevederile referitoare
la răspunderea penală a persoanei juridice sunt reunite (în principal) în cuprinsul Titlului VI
(„Răspunderea penală a persoanei juridice") din Partea generală a Codului penal, art. 135
ş.u. Primul articol al titlului, art. 135 CP, consacră condiţiile răspunderii penale a persoanei
juridice, dispunând: „(1) Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice,
răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în
interesul ori în numele persoanei juridice. (2) Instituţiile publice nu răspund penal pentru
infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului
privat. (3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte".
Fără a ne propune tratarea condiţiilor generale privind răspunderea penală a persoanei
juridice, în prezentul cadru al expunerii punctăm doar că, de lege lata, modelul autohton al
sistemului răspunderii penale a persoanei juridice este cel al răspunderii penale generale şi
directe (în aprecierea doctrinei majoritare). Prin răspundere penală generală a persoanei
juridice se înţelege răspunderea angajată, în principiu, pentru orice infracţiune (indiferent de
sediul incriminării şi de calitatea în care are loc comiterea faptei de către persoana juridică:
autor, instigator sau complice), dacă fapta penală este comisă în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Prin răspundere penală directă
a persoanei juridice se înţelege răspunderea pentru fapta proprie (fiind străină dreptului
penal român angajarea răspunderii penale pentru fapta altuia).
Potrivit abordărilor doctrinare, condiţiile generale ale răspunderii penale a persoanei
juridice -su b ie c t activ al infracţiunii - sunt condiţii ce privesc: existenţa persoanei juridice;
categoriile de persoane juridice care răspund penal; infracţiunile ce pot fi comise de către
persoanele juridice; persoanele fizice care prin faptele comise pot să antreneze angajarea
răspunderii penale a persoanei juridice.
111în materia răspunderii penale a persoanei juridice, recomandăm a se consulta: F l . S t r e t e a n u , R. C h ir iţ ă ,

R ă sp u n d e re a p e n a lă a p e rso a n e i ju rid ic e , ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015; A.R. I l ie , R ă sp u n d e re a p e n a lă a
p e rso a n e i ju rid ice . Ju risp ru d e n ţă rezu m a tă ş i co m enta tă , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014; L.M. St ă n il ă , R ă sp u n d ere a
p e n a lă a p e rso a n e i ju rid ic e , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
[2] Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor legi (M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006). Anterior apariţiei acestui act normativ, este de menţionat
că răspunderea penală a persoanei juridice fusese, totuşi, reglementată în sistemul autohton de drept, dar numai
în legătură cu anumite categorii infracţionale (reduse), prin intermediul Legii nr. 299/2004 privind răspunderea
penală a persoanelor juridice pentru infracţiunile de falsificare de monede sau de alte valori (act normativ cu impact
practic neglijabil). Prin dispoziţiile Legii nr. 278/2006, reglementându-se ca instituţie penală generală răspunderea
penală a persoanei juridice, au fost abrogate dispoziţiile speciale ale Legii nr. 299/2004.
Textul legal din art. 135 alin. (3) CP reglementează concursul între răspunderea penală
a persoanei juridice şi răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea
aceleiaşi fapte (atragem atenţia asupra faptului că textul nu se referă neapărat la comiterea
aceleiaşi infracţiuni, întrucât - printre altele - pot exista diferenţe sub aspectul formelor
de vinovăţie reţinute în comiterea faptei incriminate). Rezultă că răspunderea penală a
persoanei juridice - care este, după cum s-a arătat, o răspundere pentru fapta proprie - nu
este condiţionată de răspunderea penală a persoanei fizice (nu este exclusă nici posibilitatea
tragerii la răspundere penală numai a persoanei juridice, spre exemplu, în caz de deces al
persoanei fizice care prin activitatea sa a determinat conduita persoanei juridice).
Important! întreaga problematică vizând aspecte antrenate de săvârşirea de infracţiuni
de către subiectul activ persoană juridică, pornind de la condiţiile răspunderii penale a
persoanei juridice, la care se vor adăuga regimul de sancţionare incidentin privinţa acesteia,
particularităţi la nivelul cauzelor care înlătură răspunderea penală/executarea pedepsei/
consecinţele condamnării persoanei juridice ş.a., se va regăsi într-un cadru viitor de prezentare
a materiei111.
2.2. Subiectul pasiv al infracţiunii

Subiectul pasiv este reprezentat de persoana spre care se îndreaptă săvârşirea faptei,
entitatea (fizică sau juridică) atinsă/lezată/periclitată ca urmare a comiterii infracţiunii,
aceea care suferă urmarea imediată produsă prin săvârşirea faptei penale. în cadrul acestui
concept, se disting un subiect pasiv nemijlocit/direct (persoană fizică sau juridică anume,
care suferă propriu-zis lezarea/periclitarea valorilor sociale realizată de către infractor) şi un
subiect pasiv mijlocit/indirect/generic, reprezentat de către stat (a cărui normă imperativă
de conduită a fost nesocotită de infractor prin comiterea faptei penale).
în ceea ce priveşte subiectul pasiv nemijlocit al infracţiunii, acesta poate fi general sau
special, după cum legea instituie ori nu în conţinutul unor norme de incriminare unele
condiţii speciale (calităţi) pe care trebuie să le întrunească acesta. Corpul subiectului pasiv
persoană fizică poate reprezenta, uneori, în cazul anumitor infracţiuni, obiect material al
acestora (de pildă, în cazul lovirilor sau al omorului, corpul victimei este obiectul material
al infracţiunilor în cauză).
Spre deosebire de multitudinea condiţiilor generale de capacitate penală activă (impuse
subiectului activ al infracţiunii), legea nu impune drept condiţie generală de capacitate penală
pasivă (privind subiectul pasiv al infracţiunii) decât cerinţa ca acesta să fie titularul valorii
sociale ocrotite/protejate prin intermediul normei de incriminare încălcate de infractor. Sub
acest aspect, subiectul pasiv reprezintă o condiţie preexistentă a infracţiunii.
11]în cadrul prezentei analize ne concentrăm atenţia asupra aspectelor legate de răspunderea penală a subiectului
activ clasic, persoană fizică - infractor major (chiar dacă, uneori, în cadrul prezentului volum, vor exista referiri la
unele aspecte legate de răspunderea penală a persoanei juridice, în raport de anumite instituţii de drept penal,
precum pluralitatea de infracţiuni ş.a.). De altfel, apreciem firească o tratare a materiei instituţiilor dreptului penal
în raport de subiectul activ clasic faţă de care s-au dezvoltat acestea, şi anume persoana fizică (fiind de remarcat
inclusiv maniera de raportare a legiuitorului la numeroase aspecte privind răspunderea penală a persoanei juridice
prin trimitere la regimul corespunzător aplicabil în cazul persoanei fizice). Prin urmare, anticipăm o tratare generică
a problemelor legate de răspunderea penală a persoanei juridice ulterior expunerii de ansamblu a întregii materii a
dreptului penal - partea generală, prin raportare la persoana fizică, în finalul unui al doilea volum al cursului. Multe
dintre aceste precizări îşi menţin valabilitatea şi în ceea ce priveşte tratarea de ansamblu a problematicii săvârşirii
infracţiunii de către un infractor minor (minoritatea infractorului - cauză de diferenţiere a răspunderii penale-va
fi analizată, în specificul său de ansamblu, de asemenea, într-un volum următor al cursului).
în cazul anumitor incriminări, se pot observa însă condiţii speciale suplimentare impuse
subiectului pos/V[1]. Aceste infracţiuni sunt denumite infracţiuni cu subiect pasiv special/
calificat/circumstanţiat. Spre diferenţă de infracţiunile cu subiect activ special/calificat/
circumstanţiat, pentru indicarea infracţiunilor cu subiect pasiv special nu se întrebuinţează
noţiunea de infracţiuni proprii. Condiţiile (calităţile) speciale impuse de lege subiectului pasiv
în cuprinsul unor norme de incriminare se pot referi, de pildă, la:
-calitatea de funcţionar public (eventual, cu cerinţa suplimentară ca acesta să îndeplinească
o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de sta t-în general - sau chiar cu precizarea expresă
a calităţii particulare, de exemplu: poliţist, jandarm, magistrat, militar etc.) - de pildă: ultraj
(art. 257 CP); ultraj judiciar (art. 279 CP); lovirea superiorului ori a inferiorului (art. 420 CP) ş.a.;
- calitatea derivată dintr-o vârstă anume (corelată sau nu cu o stare specifică ce poate
fi pusă în legătură cu acea vârstă) - spre exemplu: uciderea ori vătămarea nou-născutului
de către mamă (art. 200 CP); traficul de minori (art. 211 CP); folosirea unui minor în scop
de cerşetorie (art. 215 CP); folosirea prostituţiei infantile (art. 2161 CP); actul sexual cu un
minor (art. 220 CP); coruperea sexuală a minorilor (art. 221 CP); exploatarea patrimonială
a unei persoane vulnerabile, în varianta profitării de vârsta unei persoane (art. 247 CP), ş.a.;
- calitatea derivată dintr-o anumită stare fizică sau psihică a persoanei ori din situaţia
în care se găseşte aceasta - de exemplu: traficul de persoane, în varianta profitării de
imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate
a unei persoane [art. 210 alin. (1) lit. b) CP]; exploatarea cerşetoriei (art. 214 CP); folosirea
serviciilor unei persoane exploatate (art. 216 CP); lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în
dificultate (art. 203 CP); exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, în variantele
care nu se întemeiază pe profitarea de vârsta unei persoane (art. 247 CP), ş.a.;
- calitatea de membru de fam ilie (uneori, o anumită poziţie mai specifică în cadrul
membrilor de familie) sau de persoană îndreptăţită la întreţinere - spre exemplu: violenţa
în familie (art. 199 CP); uciderea ori vătămarea nou-născutului de către mamă (art. 200 CP);
abandonul de familie (art. 378 CP) ş.a.
Uneori, referiri la o anumită calitate specială a subiectului pasiv sunt efectuate de către
legiuitor în norme penale generale, dându-se naştere astfel unor instituţii penale generale
(conţinutului acestora); spre exemplu, conform art. 77 lit. e) CP, se prevede că există o
circumstanţă generală agravantă în cazul săvârşirii unei infracţiuni profitându-
de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii
sau altor cauze.
Câteodată, legat de o anumită calitate specială a subiectului pasiv al infracţiunii (corelativ
cu o calitate specială a subiectului a ctiv - după cum s-a mai menţionat), legea instituie, în cazul
anumitor infracţiuni, cauze speciale de impunitate/nepedepsire. Spre exemplu, acesta este
cazul potrivit prevederilor din art. 220 alin. (5) şi art. 221 alin. (5) CP (calitatea de persoană
care nu are o vârstă mai mare de 3 ani faţă de vârsta subiectului activ, în cazul anumitor forme
ale actului sexual cu un minor, respectiv în cazul formei tip a coruperii sexuale a minorilor).
Este de menţionat că, atunci când legiuitorul solicită, în cazul anumitor norme de
incriminare, o anumită calitate specială a subiectului pasiv al infracţiunii, aceasta poate
f i integrată (în cadrul conţinutului constitutiv/juridic al faptei) fie la nivelul conţinutului
constitutiv de bază (cu valoare de element constitutiv esenţial), fie la nivelul conţinutului1
111în doctrină este subliniat faptul că, în cazul infracţiunilor cu subiect pasiv special, întrunirea condiţiilor în
cauză reprezintă un aspect care ţine de tipicitatea faptei, cerinţele respective constituind elemente suplimentare
ataşate conţinutului constitutiv obiectiv al infracţiunii (laturii obiective). în acest sens, a se vedea (de pildă) V. Pasca ,
op. cit. (2014), p. 186. Din raţiuni didactice, vom puncta aceste aspecte tot în prezentul cadru de analiză, deşi ele
excedează, propriu-zis, problemelor privind subiectul - condiţie preexistentă a infracţiunii.
constitutiv derivat prin agravare sau prin atenuare (cu valoare de element circumstanţial
agravant/atenuant). în funcţie de aceste aspecte, pe caz concret, a respectivei
calităţi speciale a subiectului pasiv poate conduce la una dintre următoarele soluţii:
- fie inexistenţa respectivei infracţiuni, dar cu menţinerea posibilităţii de încadrare
juridică a faptei în cuprinsul unei alte norme de incriminare distincte (de exemplu: dacă nu
se întruneşte calitatea specială a subiectului pasiv de funcţionar public în condiţiile legii,
fapta de violenţă comisă asupra acestuia nu va reprezenta un ultraj, dar, redobândindu-şi
autonomia infracţională activitatea absorbită în cuprinsul ultrajului, aceasta se va putea
încadra juridic ca infracţiune de ameninţare, lovire, vătămare corporală, lovire sau vătămare
cauzatoare de moarte, om or-după caz);
- f ie inexistenţa respectivei infracţiuni şi-totodată -inexistenţaoricărei (alte)
(de exemplu: dacă nu se întruneşte calitatea specială de minor a subiectului pasiv, fapta nu
va reprezenta infracţiunea de corupere sexuală a minorilor, precum nicio altă infracţiune);
- fie inexistenţa infracţiunii într-o anumită formă derivată (agravată sau atenuată), cu
menţinerea încadrării juridice a faptei în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, dar într-o altă formă
a conţinutului constitutiv [de exemplu: dacă victima actului de ucidere de către mamă nu
este copilul nou-născut, în sensul legii penale, ci copilul în vârstă de 3 luni al acesteia, atunci
va exista infracţiunea de omor, dar nu în forma atenuată prevăzută de art. 200 alin. (1) CP,
ci în forma agravată, prevăzută de art. 199 alin. (1) CP - violenţa în familie].
Calitatea specială, astfel solicitată uneori subiectului pasiv de legea penală în raport de
anumite incriminări, trebuie să fie verificată prin raportare la data săvârşirii faptei. Dacă
această calitate a existat anterior acestui moment, dar nu şi la data comiterii infracţiunii
(încetând anterior), atunci condiţia nu este îndeplinită (cu una dintre consecinţele mai sus
indicate). Dacă această calitate a existat la momentul săvârşirii faptei, dar a încetat ulterior,
aspectul este irelevant pentru încadrarea juridică.
în ceea ce priveşte posibilele clasificări care s-ar putea efectua în raport de subiectul
pasiv al infracţiunii, este de reţinut, în primul rând, cea care decurge din rândurile anterioare
(în funcţie de criteriul impunerii sau a neimpunerii, prin lege, într-un conţinut particular de
incriminare, a unor condiţii suplimentare celor generale, referitoare la calitatea subiectului
pasiv): subiect pasiv general (simplu, necircumstanţiat)[1] şi subiect pasiv special (calificat,
circumstanţiat).
în funcţie de numărul persoanelor care compun al infracţiunii, există subiect
pasiv unic şi subiect pasiv multiplu. Subiectul pasiv unic este întâlnit în cazul infracţiunilor
care nu impun, pentru existenţa lor, caracterul plural al subiectului pasiv, fapta putându-se
îndrepta împotriva unei singure persoane. Acest aspect nu exclude posibilitatea ca respectiva
infracţiune să fie îndreptată, pe caz concret, împotriva mai multor subiecţi pasivi. în acest caz,
multitudinea acestora poate conduce, uneori, la menţinerea unităţii de infracţiune, iar, alteori,
(1) în acelaşi sens, F l . S t r e t e a n u , D. N iţ u , op. cit., p. 279 [„Astfel, în mod similar cu

distingem infracţiuni cu subiect activ general şi infracţiuni cu subiect pasiv special. Sunt in fra c ţiu n i cu s u b ie c t
p a siv g e n e ra l acele infracţiuni în cazul cărora valoarea socială ocrotită poate aparţine oricărei persoane, astfel că
oricine poate fi subiect pasiv. (...) Sunt in fra cţiu n i cu su b ie c t p a siv s p e c ia l acele infracţiuni în cazul cărora legea
prevede o anumită calitate specială a subiectului pasiv"]. în opinia unor autori (spre exemplu: T. D im a , op. cit.,
p. 149; M. U d r o iu , D re p t p en a l, op. cit., p. 82; V. Pă v ă l e a n u , op. cit., p. 131), noţiunea de su b ie c t p a siv g e n e ra l
este sinonimă cu ceea ce noi optăm să denumim su b ie c t p a siv g e n e ric/m ijlo cit, referitor la calitatea sta tu lu i de a
reprezenta, întotdeauna, subiect pasiv al oricărei infracţiuni (în acest sens, calitatea este indicată ca antonimă celei
de su b ie c t p a siv sp ecia l, prin care autorii se referă, de fapt, la subiectul pasiv nemijlocit al infracţiunii, rezervând
denumirea de su b ie c t p a siv c a lifica t/circu m sta n ţia t pentru ipoteza subiectului nemijlocit al infracţiunilor în cazul
cărora prin lege se impune o anumită calitate specială a acestuia).
la apariţia unei pluralităţi de infracţiuni (în funcţie şi de tipul normei de incriminare în cauză,
respectiv de eventuale dispoziţii legale exprese în materie)111. Astfel, de regulă, infracţiunile
contra persoanei conduc la o pluralitate de infracţiuni în ipoteza existenţei unei pluralităţi
de subiecţi pasivi, în timp ce unitatea infracţională a altor categorii de infracţiuni (de pildă,
infracţiunile contra patrimoniului) nu este afectată, de principiu, de acest aspect. Totuşi, pot
fi identificate şi unele excepţii [spre exemplu, în cazul infracţiunilor contra persoanei, pot
fi amintite infracţiunile complexe omogene: art. 189 alin. (1) lit. f) CP; art. 192 alin. (3) CP;
art. 196 alin. (4) CP, precum şi alte cazuri: art. 213 CP ş.a.].
Subiect pasiv multiplu/plural prezintă acele infracţiuni care, prin concept, presupun
săvârşirea asupra unei colectivităţi, a unei grupe de persoane, a unui număr plural de indivizi/
entităţi individuale; spre exemplu, infracţiunea de genocid (art. 438 CP), infracţiuni contra
umanităţii (art. 439 CP). Este de precizat că, în cazul infracţiunilor pluri-ofensive (de regulă,
al infracţiunilor complexe), este posibilă adeseori identificarea unui subiect pasiv principal
şi a unui subiect pasiv secundar, în funcţie de titularul valorii sociale care constituie obiectul
juridic principal al infracţiunii, respectiv de titularul valorii sociale reprezentând obiect juridic
secundar al acesteia. De pildă, în cazul tâlhăriei, pot exista un subiect pasiv principal (cel
din a cărui proprietate/posesie sau detenţie a fost sustras bunul), respectiv un subiect pasiv
secundar (persoana fizică ameninţată/agresată în legătură cu sustragerea - spre exemplu,
persoana în a cărei pază a fost lăsat bunul mobil sustras, aparţinând unei alte persoane)121.
în funcţie de criteriul identităţii persoanei/entităţii prejudiciate/lezate prin comiterea
infracţiunii, subiectul pasiv al infracţiunii se poate clasifica în subiect pasiv nemijlocit (direct)
şi subiect pasiv mijlocit/generic. Astfel, numeroase infracţiuni produc o vătămare/lezare a
unor valori sociale individualizate în raport de anumite persoane determinate, care sunt, prin
urmare, direct/nemijlocit afectate ca efect al comiterii infracţiunii. Spre exemplu, acesta este
cazul omorului,lovirii, furtului, evio
lutc., în ipoteza cărora poate fi iden
persoană fizică (sau, uneori, juridică - inclusiv statul) afectată propriu-zis de fapta penală:
persoana decedată sau a cărei viaţă a fost pusă în primejdie, persoana lovită, persoana
deposedată (persoană fizică sau juridică, inclusiv statul), persoana violată ş.a.*131Acest subiect
pasiv al infracţiunii poate fi denumit vicb'mă, reprezentând un subiect pasiv determinat.
Există însă şi infracţiuni a căror consecinţă (urmare imediată) nu afectează în concret,
în mod efectiv/propriu-zis o anumită entitate individuală (persoană fizică sau juridică),
ci vatămă/periclitează în general ordinea de drept sau alte valori sociale (de regulă
imateriale), al căror titular nu este decât statul, ca reprezentant general al societăţii (subiect
pasiv indeterminat). Spre exemplu: evadarea (art. 285 CP); conducerea unui vehicul sub
111în acest sens, pentru dezvoltări suplimentare, a se vedea materia unităţii de infracţiune.
121Această posibilitate nu constituie o regulă imperativă, căci o astfel de infracţiune poate implica şi un singur
subiect pasiv, titular al ambelor valori sociale lezate/periclitate (în cazul tâlhăriei, de pildă, adeseori, subiectul
pasiv al sustragerii este şi subiectul pasiv al ameninţării/agresiunii fizice).
131în unele cazuri, trebuie menţionat că prejudiciul cauzat prin comiterea infracţiunii poate fi suportat (şi)
de către alte persoane decât subiectul pasiv al infracţiunii (precum, în cazul omorului, de către membrii familiei
persoanei decedate; în cazul unei distrugeri, bunul poate să fi fost asigurat, astfel încât plata contravalorii sale să
fie suportată de către o societate de asigurare; în cazul unui furt, bunul sustras din posesia sau detenţia legitimă a
unei persoane poate, în fapt, să aparţină patrimoniului unei alte persoane, care îl dăduse în gaj, comodat etc.). în
aceste situaţii, trebuie menţionat că a ceste p erso a n e , in d ire ct/im p licit a fecta te n e g a tiv de co m ite re a in fra cţiu n ii,
nu p o t f i co n sid e ra te su b ie c ţi p a siv i a i a cesteia (eventual, asemenea persoane pot avea diverse calităţi procesuale
în cadrul activităţii de tragere la răspundere a infractorului, precum calitatea de p a rte civilă). Aşadar, conceptul de
p erso a n ă p reju d icia tă /d ă u n a tă prin infracţiune şi acela de su b ie ct p a siv nu sunt sinonime, deşi, în numeroase cazuri,
cele două calităţi sunt întrunite în aceeaşi persoană (su b ie ctu l p a siv apare, a desea, ş i ca p e rso a n ă p re ju d ic ia tă /
p ăg u b ită , d a r nu în to td e a u n a /n u în m o d n ecesa r). în acelaşi sens (spre exemplu): Fl . Streteanu , D. Nitu , op. cit.,
p. 278; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 186; C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 159,160.
influenţa alcoolului sau a altor substanţe (art. 336 CP); tulburarea ordinii şi liniştii publice
(art. 371 CP); părăsirea postului şi prezenţa la serviciu sub influenţa alcoolului sau a altor
substanţe (art. 331 CP); trădarea (art. 394 CP). în calitatea sa de subiect pasiv generic al
oricărei infracţiuni, statul monopolizează, de lege lata, activitatea de tragere la răspundere
penală a infractorului. Această realitate nu se modifică nici în acele ipoteze în care legea
condiţionează tragerea la răspundere penală de o manifestare de voinţă a subiectului pasiv
nemijlocit al infracţiunii (prin impunerea necesităţii formulării şi menţinerii unei plângeri
prealabile). în acest caz (după cum s-a mai menţionat), statul continuă să fie titularul acţiunii
penale (acesta singur poate trage la răspundere penală), dar îşi condiţionează exerciţiul
acestui drept de manifestarea de voinţă a subiectului pasiv nemijlocit; în mod asemănător
se prezintă lucrurile în raport de infracţiunile faţă de care legea reglementează posibilitatea
de împăcare între persoana vătămată şi infractor.
Aşadar, pot exista infracţiuni lipsite de victimă (subiect pasiv direct/nemijlocit/determinat),
dar nu există nicio infracţiune lipsită de subiect pasiv, căci acesta este, întotdeauna, cel
puţin statul, în calitate de subiect pasiv generic (mijlocit/nedeterminat), ca reprezentant al
societăţii şi al întregii ordini de drept.
Cu titlu de (minime) aspecte procesuale111, este de precizat că, în cazul infracţiunilor
pentru a căror urmărire este necesară form ularea unei plângeri prealabile a persoanei
vătămate, doar subiectul pasiv direct/nemijlocit (determinat) este îndrituit să form uleze/
introducă şi să menţină această plângere prealabilă, respectiv să o retragă. Dacă există o
multitudine de subiecţi pasivi, în raport de o unitate infracţională de acest fel, atunci între
aceştia legea penală prevede existenţa unei indivizibilităţi active referitor la introducerea
plângerii prealabile [potrivit art. 157 alin. (2) CP, „Fapta care a adus o vătămare mai multor
persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către
una dintre ele"]. în schimb, indivizibilitatea activă nu se menţine, în mod corespunzător, şi în
caz de retragere a plângerii prealabile. în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede expres
posibilitatea împăcării(cauză de înlăturare a răspunderii penale), doar acest subiect pasiv
nemijlocit (persoana vătămată) este cea care poate să se împace cu infractorul, înlăturându-i
acestuia, astfel, răspunderea penală (şi răspunderea civilă - art. 159 CP). Subiectul pasiv
nemijlocit poate să participe la desfăşurarea raportului juridic procesual penal în calitate
de persoană vătămată (subiect procesual principal); cu privire la aspectele de drept privat
(civil) implicate de comiterea infracţiunii, acest subiect pasiv se poate constitui parte civilă
în procesul penal (pe latura civilă a procesului penal) sau poate să îşi îndrepte acţiunea în
pretenţii civile separat, învestind cu judecarea acestora o instanţă civilă.
Secţiunea a 3-a. Conţinutul constitutiv

al infracţiunii
Orice infracţiune prezintă un conţinut constitutiv, reprezentând totalitatea (suma)
elementelor/factorilor/condiţiilor de factură obiectivă şi subiectivă impuse de lege pentru
existenţa respectivei infracţiuni. Prin generalizarea cerinţelor constitutive existente în cazul
fiecărei norme de incriminare în parte (diferite, în particularităţile lor, unele faţă de altele),
se poate abstractiza conceptul de conţinut constitutiv generic al infracţiunii, care cuprinde
indicarea generală a tipurilor de elemente/condiţii/factori care se regăsesc, în configuraţii
variate, în cadrul fiecărui conţinut constitutiv infracţional în parte.1
[1]în acest sens, a se vedea şi: V. Pasca , op. c it (2014), p. 187; Fl. Streteanu , D. Niţu, op. c it , p. 280.
La acest nivel, se apreciază în doctrină că, în general/în abstract (fără a ne referi în

particular la un anumit conţinut constitutiv determinat, al unei incriminări specifice), conţinutul
constitutiv al infracţiunii (al oricărei infracţiuni, aşadar, al tuturor infracţiunilor) cuprinde
două laturi p r i n c i p a l e l: atura obiectivă şi latura subiectivă. Acestea se găsesc într
de strictă interdependenţă (dincolo de posibilitatea analizei lor separate, sub aspect didactic
şi procesual penal). Lipsa/inexistenţa oricărui element integrat acestora duce la inexistenţa
infracţiunii aflate în analiză concretă (la spulberarea caracterului infracţional al acesteia),
ca efect al lipsei tipicităţii (a corespondenţei dintre fapta efectiv comisă şi modelul/tiparul
legal prevăzut în norma de incriminare).
Reprezentând totalitatea (ansamblul) elementelor/condiţiilor de factură obiectivă integrate
în conţinutul constitutiv al unei infracţiuni, în genere, latura obiectivă a conţinutului infracţiunii
cuprinde trei elemente obligatorii (prezente în mod necesarîn cazul oricărei infracţiuni), precum
şi unele elemente suplimentare (care nu sunt reglementate în cazul tuturor incriminărilor,
apărând doar uneori, în raport de unele norme de incriminare). Elementele obligatorii ale
laturii obiective sunt: elementul material (acţiunea sau inacţiunea), urmarea imediată şi
legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată. Elementele suplimentare
ale laturii obiective sunt: anumite condiţii de loc, timp, mod şi mijloace de săvârşire a unor
fapte incriminate, precum şi aspecte care ţin de condiţiile speciale impuse uneori de legiuitor
subiectului activ sau pasiv al infracţiunii. în sinteza lor, toate acestea dau conţinut laturii
obiective a infracţiunii, în sensul larg de faptă - manifestarea obiectiv perceptibilă a unei
entităţi, în cadrul realităţii înconjurătoare.
Reprezentând totalitatea (ansamblul) elem entelor/condiţiilor de factură subiectivă
integrate în conţinutul constitutiv al unei infracţiuni, în genere, latura subiectivă a conţinutului
infracţiunii cuprinde, ca unic element obligatoriu (prezent în mod necesarîn cazul oricărei
infracţiuni), elementul subiectiv, adică forma de vinovăţie manifestată de infractor cu ocazia
săvârşirii faptei penale, în raport de aceasta (implicit, modalităţile specifice sub care se pot
înfăţişa aceste forme de vinovăţie). La nivel abstract(prin raporta
constitutiv generic al infracţiunii), se poate discuta despre existenţa vinovăţiei în general,
aşadar, despre vinovăţie în oricare dintre formele şi modalităţile posibile sub care se poate
aceasta înfăţişa: fie intenţie (directă sau indirectă), fie culpă (cu sau fără prevedere), fie
intenţie depăşită (praeterintenţie). La nivel coînsă (în co
constitutiv al fiecărei infracţiuni determinate, în parte), este necesară stabilirea existenţei
vinovăţiei nu sub orice formă/modalitate posibilă, ci neapărat în acea formă/în una dintre
acele forme în considerarea căreia/cărora legiuitorul a incriminat respectivul tip de conduită,
şi anume: ori numai intenţia (directă/indirectă), ori numai culpa (cu/fără prevedere), ori numai
intenţia depăşită, eventual, câteodată, toate sau doar două dintre acestea, anume indicate
de lege. Elementele suplimentare ale laturii subiective sunt mobilul şi scopul infracţiunii. în
sinteza lor, toate acestea dau conţinut laturii subiective a infracţiunii, în sensul larg de
atitudine psihică pe care o manifestă infractorul în raport de fapta (lato sensu) comisă,
implicând îmbinarea factorilor subiectivi reprezentaţi de factorul intelectiv, factorul volitiv
şi (uneori) factorul afectiv.
§1. Latura obiectivă a infracţiunii
Dând substanţă faptei(lato sensu) comise de către infractor, latura obiectivă cuprinde
întotdeauna, în cazul oricărei infracţiuni, ca elemente obligatorii: elementul material, urmarea
imediată şi legătura de cauzalitate. Ca elemente suplimentare ale laturii obiective se pot
întâlni, în raport de unele norme de incriminare: anumite condiţii de timp, mod şi

mijloace de săvârşire a unor fapte incriminate, precum şi aspecte care ţin de condiţiile speciale
impuse uneori de legiuitor subiectului activ sau pasiv al infracţiunii. După cum s-a arătat
deja, în sinteza lor, toate acestea dau conţinut laturii obiective a infracţiunii, în sensul larg de
faptă - manifestarea obiectiv perceptibilă a unei entităţi, în cadrul realităţii înconjurătoare.
1.1. Elementul material

Orice faptă umană se săvârşeşte printr-o conduită/activitate/comportare a unei persoane,
manifestată obiectiv sub formă de acţiune sau de inacţiune. Aceasta reprezintă comisă,
în sens restrâns (fără luarea în considerare, la acest nivel, a consecinţelor/urmărilor atrase şi
a legăturii de cauzalitate corelative, nici a aspectelor legate de latura subiectivă)111. în materie
penală, această acţiune sau inacţiune, corespunzătoare unei norme de incriminare, poartă
denumirea de element material, constituind primul dintre elementele obligatorii (necesar,
dar nu şi suficient) ale laturii obiective a infracţiunii.
Acţiunea reprezintă o expresie a mobilizării energiei fizice a unei persoane (fizice sau
juridice), o manifestare activă/dinamică obiectiv perceptibilă a acesteia în exterior, în realitatea
înconjurătoare. Atunci când norma penală de incriminare interzice o anumită conduită
determinată, fiind o normă prohibitivă, ea este încălcată, de regulă, prin comiterea unei acţiuni,
reprezentând adoptarea conduitei contrare celei social dezirabile (conduită care corespunde
tipului de faptă descrisă de legiuitor în norma penală). De exemplu, incriminând omorul,
legiuitorul creează o normă prohibitivă, al cărei comandament (dedus este:
să nu ucizilAceastă interdicţie poate fi încălcată, pe caz concret, de principiu, prin adoptarea
unei anumite acţiuni determinate, vizând suprimarea vieţii unei persoane, precum: acţiunea de
împuşcare, acţiunea de înjunghiere, acţiunea de sugrumare, acţiunea de otrăvire, acţiunea de
înecare, acţiunea de aruncare de la înălţime etc. De asemenea, incriminând furtul, legiuitorul
creează tot o normă prohibitivă, al cărei comandament (dedus per a contrario) este: să nu
fu rii Această interdicţie poate fi încălcată, pe caz concret, prin adoptarea unei acţiuni de
luare (a unui bun mobil, din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia). Sau,
incriminând lipsirea de libertate în mod ilegal, legiuitorul creează tot o normă prohibitivă,
al cărei comandament (dedus per a contrario) este: să nu lipseşti pe cineva de libertate (în
mod ilegal)! Această interdicţie poate fi încălcată, pe caz concret, prin adoptarea unei acţiuni
de răpire (de deplasare forţată a unei persoane dintr-un loc în alt loc) sau a unei acţiuni
de închidere a unei persoane într-un anumit loc ori printr-o acţiune de imobilizare a unei
persoane (legarea acesteia) etc. în cuprinsul altor norme de incriminare pot fi identificate o
multitudine de alte acţiuni infracţionale, precum: acţiunea de pătrundere în domiciliul unei
persoane; acţiunea de distrugere a unui bun; acţiunea de întreţinere prin constrângere a
111Totuşi, în doctrină s-a arătat că, din anumite puncte de vedere, este necesară, uneori, o minimă raportare la
unele aspecte subiective, chiar în evaluarea laturii obiective a infracţiunii, inclusiv a elementului material. Astfel,
spre exemplu, se menţionează că, din sfera acţiunilor/inacţiunilor care dau conţinut elementului material, ar
trebuie excluse, ab initio, acele mişcări musculare care nu s-au aflat deloc sub controlul voinţei făptuitorului,
precum actele reflexe. Tot aici se poate discuta includerea actelor comise sub imperiul constrângerii fizice ori
a actelor desfăşurate în stare de inconştienţă. Deşi meritorie, această viziune este discutabilă, de lege lata, cel
puţin sub aspectul final avut în vedere în raportarea anterioară, din moment ce legiuitorul român a reglementat
constrângerea fizică şi iresponsabilitatea drept cauze de neimputabilitate (cauze care exclud infracţiunea pe motivul
lipsei imputabilităţii, reproşabilităţii acesteia în sarcina făptuitorului), iar nu cu titlul de cauze de atipicitate (cauze
care înlătură însăşi fapta - doar - aparent, obiectiv săvârşită de făptuitor). în acest sens, a se vedea Fl . Streteanu ,
D. NlŢU, op. p
cit., . 281, 282.
unui act sexual; acţiunea de deţinere de instrumente a căror posesie este ilegală (deţinere de
instrumente în vederea falsificării de valori, deţinere de arme etc.); acţiunea de conducere
a unui vehicul (de pildă, pe drumurile publice, de către o persoană care nu are permis de
conducere); acţiunea de a ameninţa/şantaja o persoană ş.a.m.d.
O acţiune infracţională se poate manifesta, obiectiv, fie printr-un singur act de executare (o
unică contracţie musculară), fieprintr-o pluralitate (multitudine) de asemenea acte materi
de executare. \nprimul caz, putem exemplifica prin: uciderea unei persoane prin declanşarea
unui singur foc de armă înspre aceasta, print-un act singular de înjunghiere în inimă; furtul
prin desfăşurarea unui singur act de luare a unui bun mobil; lovirea unei persoane prin
aplicarea unei singure palme peste faţă; ameninţarea unei persoane printr-un act singular
de rostire a unor cuvinte de natură a-i produce acesteia o stare de temere etc. în cazul
acţiunii implicând (în dinamica săvârşirii sale concrete) o multitudine de acte materiale
de executare, esenţială pentru menţinerea unicităţii acţiunii este desfăşurarea acestora
într-o unitate spaţio-temporală, într-o strânsă legătură obiectivă, imprimată de succesiunea
respectivelor acte în acelaşi context execuţional (aceleaşi condiţii de loc şi de timp). Spre
exemplu: acţiunea de ucidere rămâne unică (singulară) şi atunci când se desfăşoară prin
descărcarea repetată, într-o succesiune imediată, a mai multor focuri de armă asupra unei
persoane sau atunci când victima este înjunghiată repetat, de mai multe ori, cu aceeaşi
ocazie; acţiunea de furt rămâne unică şi atunci când se realizează prin desfăşurarea unei
pluralităţi de acte de sustragere a unor bunuri, desfăşurate consecutiv (de pildă, intrând
într-o cameră, infractorul ia două bunuri de pe o masă, trei bunuri dintr-un dulap şi o haină
din cuier); acţiunea de lovire a unei persoane rămâne unică şi atunci când se realizează
prin aplicarea mai multor palme peste faţă, una după alta; acţiunea de ameninţare a unei
persoane rămâne unică şi atunci când se realizează prin rostirea mai multor cuvinte de
natură a-i produce acesteia o stare de temere etc.
O acţiune poate să implice, prin însăşi natura sa, o manifestare obiectivă de tip instantaneu
sau, din contră, o manifestare cu potenţial de prelungire în timp (acţiune de durată). Astfel,
în cazul unei infracţiuni de furt, acţiunea de sustragere este, de regulă, instantanee (bunul
mobil luat - realizându-se deposedarea victimei şi imposedarea infractorului - consumă fapta
penală); însă, atunci când furtul s-ar manifesta, pe caz concret, prin sustragerea unei energii cu
valoare economică [cazul furtului de curent electric - art. 228 alin. (3) CP], acţiunea prezintă
o aptitudine naturală, firească, intrinsecă de a se desfăşura în timp (cel care s-a cablat ilegal
la circuitul de distribuţie a energiei electrice utilizează diverse aparate electrocasnice care
consumă curent electric, unele în mod neîntrerupt, altele potrivit unui ciclu de pornire-oprire
care nu se găseşte neapărat sub controlul direct şi conştient al infractorului, activitatea
putându-se întinde pe o perioadă de timp care poate varia de la câteva minute la câteva ore
sau chiar zile ori săptămâni/luni/ani). De asemenea, acţiunea de a conduce pe drumurile
publice un vehicul neînmatriculat (art. 334 CP) manifestă aptitudinea intrinsecă de a se
prelungi în timp pe o durată variabilă (autovehiculul neînmatriculat poate fi condus timp de
câteva minute sau, dimpotrivă, timp de câteva ore etc.). în cazul unei acţiuni care manifestă
o asemenea potenţialitate naturală de prelungire în timp, sub aspectul form ei de unitate
infracţională, ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni continuell].
De regulă, comiterea unei singure acţiuni infracţionale (în prezenţa tuturor celorlalte
condiţii legale necesare) va da naştere unei singure infracţiuni. Totuşi, prin excepţie de la
această regulă, legea prevede faptul că, uneori, în anumite condiţii, prin săvârşirea unei
singure acţiuni, se poate crea o pluralitate infracţională (mai multe infracţiuni, de acelaşi fel -
111A se vedea materia unităţii de infracţiune.

pluralitate infracţională omogenă - sau diferite - pluralitate infracţională eterogenă). Astfel,

potrivit art. 38 alin. (2) CP, se prevede că „Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune
(...) săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe
care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni" (s.n.). Spre exemplu, dacă un
conducător de autovehicul neatent loveşte două persoane care traversau regulamentar strada,
una dintre acestea încetând din viaţă, iar cealaltă fiind doar grav vătămată, deşi există o singură
acţiune (de conducere neregulamentară pe drumurile publice), vor exista două infracţiuni:
o ucidere din culpă (art. 192 CP) şi o vătămare corporală din culpă (art. 196 CP). Sau, dacă o
persoană fără permis de conducere, aflată şi în stare avansată de ebrietate, conduce totuşi
pe drumurile publice un autovehicul neînmatriculat, atunci, deşi există o singură acţiune
(de conducere neregulamentară pe drumurile publice), vor exista trei infracţiuni, prevăzute
de art. 334, art. 335 şi art. 336 CP.
în toate situaţiile anterior menţionate, s-a pus în evidenţă o acţiune unică. Există şi norme
de incriminare care reglementează în conţinutul lor constitutiv mai multe acţiuni. Acestea pot
fi prevăzute cumulativ sau alternativ. Ca exemplu de infracţiune pe a cărei latură obiectivă
sunt prevăzute două acţiuni cumulative, indicăm tâlhăria (art. 233 CP). Potrivit normei de
incriminare, aceasta constă, de pildă, în săvârşirea unui furt (a unei sustrageri) însoţit de o
lovire, fie pentru a facilita sustragerea, fie pentru a o ascunde sau a asigura păstrarea bunului
sustras ori pentru a permite scăparea infractorului (acţiunea de furt + acţiunea de lovire =
tâlhărie). Asemenea situaţii se întâlnesc, de regulă, în cazul (anumitor) infracţiuni complexe111. în
ceea ce priveşte incriminări cu element material alternativ, constând în mai multe acţiuni
echivalente juridic, exemplificăm făcând trimitere la infracţiunea de delapidare. Potrivit
art. 295 CP, aceasta constă într-o acţiune (după caz) de însuşire, de folosire sau de traficare
a unor bunuri, de către o anumită persoană (funcţionar public cu atribuţii de administrare
sau gestionare a respectivelor bunuri). în cazul unor astfel de infracţiuni, acţiune
alternativă prevăzută de lege are o valoare juridico-penală echivalentă cu a oricăreia dintre
celelalte acţiuni incriminate. Prin urmare, indiferent la care acţiune va recurge infractorul
pe caz concret în săvârşirea respectivei fapte incriminate, aceasta va avea aptitudinea de a
întruni conţinutul constitutiv al infracţiunii în cauză (desigur, dacă vor fi întrunite şi celelalte
condiţii constitutive). Totodată, într-un asemenea caz, dacă infractorul va recurge la comiterea,
deopotrivă, a mai multor acţiuni dintre cele alternativ prevăzute de lege, nu se va naşte o
pluralitate corespunzătoare de infracţiuni, ci, plecând de la echivalenţa juridică a acţiunilor
alternative, se va reţine săvârşirea unei singure infracţiuni (unitate infracţională). Spre exemplu,
dacă funcţionarul public administrator sau gestionar al mai multor bunuri, printre care şi un
autoturism, îşi însuşeşte parte din acestea, transportându-le apoi spre a le ascunde, chiar
cu autoturismul respectiv (pe care îl foloseşte astfel în mod ilegal), atunci nu se va considera
că a săvârşit două infracţiuni de delapidare, ci numai una singură.
Ca regulă, săvârşirea mai multor acţiuni diferite sau chiar de acelaşi fel, la intervale de
timp distincte, conduce la o pluralitate de infracţiuni. Chiar şi săvârşirea unor acţiuni diferite
cu aceeaşi ocazie (dacă nu există o incriminare complexă corespunzătoare) dă naştere, de
principiu, mai multor infracţiuni. Cu toate acestea, există şi excepţii. Astfel, potrivit art. 35
alin. (1) CP, se prevede că „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite
intervale de timp, darîn realizarea aceleiaşi rezoluţii (...), acţiuni (...) care prezintă, fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni" (s.n.). Aşadar, în pofida pluralităţii acţiunilor comise
la diferite intervale de timp, în condiţiile legii, se va menţine o unitate de infracţiune (o
singură infracţiune), sub form a infracţiunii continuate (unitate infracţională legală). A
[11A se vedea materia unităţii de infracţiune.

spre exemplu, dacă un angajat al unei primării se hotărăşte să solicite, pe nedrept, fiecărei
persoane care îi va cere să îşi îndeplinească anumite atribuţii legale, remiterea unei sume
de bani nedatorate pentru aceasta, atunci, deşi există pluralitate de acţiuni desfăşurate în
momente distincte (dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale), va exista, totuşi, o singură
infracţiune de luare de mită (art. 289 CP), comisă în formă continuată. Sau, dacă un elev
(minor răspunzător penal) ia hotărârea ca, în fiecare zi, în pauză, să lovească un anumit
coleg, căruia să îi ia fie pacheţelul de mâncare, fie banii pentru masă, ceea ce şi realizează
zilnic, timp de o săptămână, atunci, deşi există mai multe acţiuni desfăşurate în momente
distincte (dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale), va exista, totuşi, o singură infracţiune
de tâlhărie (art. 233 CP), comisă în formă continuată.
Totodată, există situaţii în care săvârşirea izolată a unei activităţi descrise normă
de incriminare, prin voinţa (explicită sau implicită) a legiuitorului, nu are aptitudinea de
a da naştere unei infracţiuni, pe conţinutul constitutiv al faptelor în cauză fiind inserată
cerinţa repetabilităţii (de regulă, până la probarea unei obişnuinţe, a dobândirii unui obicei în
comiterea respectivei fapte). Acesta este cazul infracţiunilor de obicei, la care multitudinea/
repetabilitatea acţiunilor este nu numai o posibilitate a săvârşirii lor concrete (precum în
cazul infracţiunii continuate), ci o veritabilă condiţie constitutivă, fără de care fapta nu poate
fi apreciată ca infracţiune. Spre exemplu, fapta unei persoane de a o urmări pe alta, de la
domiciliu la locul de muncă şi înapoi, cauzându-i acesteia o stare de temere, nu reprezintă
infracţiunea de hărţuire (art. 208 CP) dacă se comite o singură dată, fiind necesară, potrivit
normei de incriminare, verificarea repetabilităţii acesteia.
Uneori, simpla punere în executare a acţiunii infracţionale, ori executarea
integrală a acesteia, chiar în absenţa celorlalte elemente ale laturii obiective tipice a unei
anumite infracţiuni, poate avea valoare ilicită penală în sine, conducând la angajarea răspunderii
penale a infractorului pentru săvârşirea tentativei în cazul respectivei infracţiuni111.
Inacţiunea reprezintă o expresie a lipsei de mobilizare a energiei fizice a unei persoane
(fizice sau juridice), o manifestare inactivă/statică obiectiv perceptibilă a acesteia în exterior,
în realitatea înconjurătoare. Este de precizat, de la început, că inacţiunea relevantă penal, ca
form ă de manifestare a elementului material, nu reprezintă orice atitudine a unei persoane
de a nu face ceva. Dimpotrivă, ca modalitate a elementului material din conţinutul laturii
obiective a infracţiunii, inacţiunea se determină întotdeauna prin raportare la o obligaţie
legală, penal instituită, de a face ceva anume, obligaţie pe care subiectul activ nu şi-o
îndeplineşte în mod vinovat (acesta se abţine de la adoptarea conduitei active pe care legea
i-o impunea imperativ).
Atunci când norma penală de incriminare com andă/impune o anumită conduită
determinată, fiind o normă onerativă, ea este încălcată, de regulă, prin rămânerea în
inacţiune, reprezentând adoptarea conduitei contrare celei social dezirabile (conduită care
corespunde tipului de faptă descrisă de legiuitor în norma penală). De exemplu, incriminând
nedenunţarea (art. 266 CP), legiuitorul creează o normă onerativă, al cărei comandament
(dedus per a contrario)este: să denunţi\ Această interdicţie poate fi încălcată, pe caz concret,
de principiu, prin adoptarea unei anumite inacţiuni determinate, vizând neîn ştiinţa rea de
îndată a autorităţilor cu privire la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, contra
vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, de către cel care a luat la cunoştinţă
despre aceasta. De asemenea, incriminând lăsarea fără ajutor (art. 203 CP), legiuitorul
creează tot o normă onerativă, al cărei comandament (dedus per a contrario) este: să 1
[1] Bineînţeles, posibilitatea există numai în anumite situaţii, în cazul incriminărilor la care tentativa este posibilă
şi - totodată - relevantă penal. Vom relua ideea şi în tratarea urmării imediate; în plus, a se vedea materia tentativei.
acorzi ajutor/să anunţi de îndată !a

ţle Această interdicţie poate fi încăl
riă
to
u
caz concret, prin adoptarea unei inacţiuni determinate, de neacordare a ajutorului faţă
de o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este periclitată şi care nu
are putinţa de a se salva, de către cel care a găsit-o astfel/de neanunţare a autorităţilor
în acest caz. Sau, incriminând abandonul de familie, în varianta neplăţii cu rea-credinţă,
timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească [art. 378 alin. (1)
lit. c) CP], legiuitorul creează tot o normă onerativă, al cărei comandament (dedus per a
contrario) este: să plăteşti (în mod constant/regulat) pensia de întreţinere stabilită pe cale
judecătorească! Această interdicţie poate fi încălcată, pe caz concret, prin adoptarea unei
inacţiuni/abţineri, în acest sens, de către cel care are obligaţia legală de întreţinere faţă de
cel îndreptăţi la întreţinere etc. Există şi alte norme de incriminare care prevăd inacţiuni
infracţionale (norme de incriminare onerative) - neluarea măsurilor legale de securitate şi
sănătate în muncă (art. 349 CP), nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate
în muncă [art. 350 alin. (1) CP], zădărnicirea combaterii bolilor (art. 352 CP) etc. - , deşi
numărul acestora este net inferior normelor de incriminare prohibitive (la nivelul întregii
legislaţii penale naţionale curente).
O inacţiune poate să implice, prin însăşi natura sa, o manifestare obiectivă de tip instantaneu
sau, din contră, o manifestare cu potenţial de prelungire în timp (inacţiune de durată). Astfel,
în cazul unei infracţiuni de nedenunţare sau al omisiunii sesizării (art. 267 CP), inacţiunea
este instantanee (obligaţia de denunţare trebuie îndeplinită imediat ce o persoană a luat
cunoştinţă despre comiterea infracţiunilor pe care are obligaţia să le denunţe, în primul
moment consecutiv acestei date, în care are posibilitatea reală efectivă de a denunţa). în
schimb, inacţiunea poate manifesta, în alte cazuri, o potenţialitate naturală de prelungire în
timp, precum se întâmplă în cazul abandonului de familie prin neplata, cu rea-credinţă, a pensiei
de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, pentru minimum 3 luni. în asemenea cazuri,
sub aspectul form ei de unitate infracţională, ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni continuell].
De regulă, comiterea unei singure inacţiuni infracţionale (în prezenţa tuturor celorlalte
condiţii legale necesare) va da naştere unei singure infracţiuni. Totuşi, prin excepţie de la
această regulă, legea prevede faptul că, uneori, în anumite condiţii, prin săvârşirea unei
singure inacţiuni, se poate crea o pluralitate infracţională (mai multe infracţiuni, de acelaşi
fel-pluralitate infracţională om ogenă-sau diferite-pluralitate infracţională eterogenă). Astfel,
potrivit art. 38 alin. (2) CP, se prevede că „Există concurs formal de infracţiuni când o (...)
inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor
pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni" (s.n.). Spre exemplu, dacă
o persoană ia cunoştinţă, în aceeaşi împrejurare, despre două infracţiuni (distincte) contra
vieţii sau care au avut ca urmare moartea unei persoane (comise, de pildă, de autori diferiţi)
şi se abţine de la aducerea de îndată la cunoştinţa autorităţilor a celor astfel aflate, se comit,
prin aceeaşi inacţiune, două infracţiuni de nedenunţare, aflate în concurs ideal/formal de
infracţiuni.
în situaţiile anterior menţionate, s-a pus în evidenţă (ca regulă) o inacţiune unică. Există
şi norme de incriminare care reglementează în conţinutul lor constitutiv mai multe inacţiuni,
prevăzute alternativ (sau, în funcţie de perspectiva de abordare, cumulativ). Ca exemplu
de infracţiune pe a cărei latură obiectivă sunt prevăzute mai multe inacţiuni, exemplificăm
făcând trimitere la infracţiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate
(art. 203 CP). Potrivit textului legal, infracţiunea constă într-o inacţiune de omisiune de a
da ajutorul necesar de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală
111A se vedea materia unităţii de infracţiune.

sau sănătate este în pericol şi nu are putinţa de a se salva sau/precum şi într-o inacţiune de
a anunţa de îndată autorităţile într-o asemenea situaţie. în cazul unor astfel de infracţiuni,
fiecare inacţiune prevăzută de lege reprezintă o conduită infracţională, în măsura în care
obligaţia legală nu este îndeplinită. Prin urmare, nu se poate ridica problema adoptării unei
inacţiuni în detrimentul celeilalte, ci a cumulării inacţiunilor indicate, astfel încât, în final,
obligaţia legal impusă să nu fie îndeplinită de către subiectul activ pe niciuna dintre căile
posibile aflate la dispoziţie. Astfel, cel care, în condiţiile art. 203 CP, anunţă autorităţile, chiar
fără a oferi el însuşi ajutor direct persoanei aflate în primejdie, se eliberează de obligaţia
legală şi nu comite o infracţiune prin adoptarea inacţiunii alternative. De asemenea, acela
care salvează el însuşi persoana vătămată, de principiu se eliberează de obligaţia legală şi
nu comite infracţiunea prin inacţiunea vizând înştiinţarea autorităţilor. Aşadar, pentru a
se putea reţine în sarcina unei persoane infracţiunea omisivă respectivă, este necesar ca
aceasta să adopte, cumulativ, toate conduitele omisive indicate, neînştiinţând nici autorităţile,
neacordând nici ajutor în mod direct. Se marchează astfel o deosebire în raport de situaţia
infracţiunilor comise cu element material multiplu, alternativ prevăzut de lege.
Ca regulă, săvârşirea mai multor inacţiuni diferite sau chiar de acelaşi fel, la intervale de
timp distincte, conduce la o pluralitate de infracţiuni. Chiar şi săvârşirea unor inacţiuni diferite
cu aceeaşi ocazie (dacă nu există o incriminare complexă corespunzătoare) dă naştere, de
principiu, mai multor infracţiuni. Cu toate acestea, există şi excepţii. Astfel, potrivit art. 35
alin. (1) CP, se prevede că „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii (...) inacţiuni care prezintă, fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni" (s.n.). Aşadar, în pofida pluralităţii inacţiunilor comise
la diferite intervale de timp, în condiţiile legii, se va menţine o unitate de infracţiune (o singură
infracţiune), sub form a infracţiunii continuate (unitate infracţională legală). Astfel, sp
exemplu, dacă un martor, citat într-o procedură judiciară, ia hotărârea ca la niciun termen să
nu spună tot ce ştie în legătură cu anumite fapte sau împrejurări esenţiale cu privire la care
va fi întrebat, ceea ce şi realizează (în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale), în raport de mai
multe ocazii diferite, în care, pe parcursul acelei proceduri judiciare, este întrebat cu privire
la cunoştinţele sale despre respectivele fapte sau împrejurări, atunci, deşi există pluralitate
de inacţiuni desfăşurate în momente distincte (dar în baza aceleiaşi hotărâri infracţionale),
va exista, totuşi, o singură infracţiune de mărturie mincinoasă (art. 273 CP), comisă în formă
continuată. O situaţie asemănătoare s-ar putea reţine în ipoteza unui funcţionar public care
ar lua decizia de a nu-şi îndeplini îndatoririle profesionale în mod constant, ceea ce ar şi
realiza la diferite intervale de timp (în raport de aceeaşi persoană sau de persoane distincte),
în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (art. 297 CP, în varianta neîndeplinirii unui act).
Este de observat că, în cazul anumitor infracţiuni, legea reglementează un conţinut
constitutiv alternativ, una dintre variantele echivalente juridic fiind comisivă (realizabilă,
aşadar, ca regulă, prin acţiune), iar altă variantă alternativă fiind omisivă (realizabilă, aşadar,
ca regulă, prin inacţiune). Este cazul, spre exemplu, în ipoteza incriminării abuzului în serviciu
(art. 297 CP) sau al neglijenţei în serviciu (art. 298 CP) ori în cazul însuşirii bunului găsit sau
ajuns din eroare la făptuitor (art. 243 CP). în asemenea situaţii, indiferent dacă infractorul
va comite acţiunea tipică sub aspect penal ori va adopta conduita omisivă prevăzută de lege,
fapta sa va constitui, în mod egal, infracţiune. Adoptarea cumulativă a elementului material
comisiv, respectiv a celui omisiv este posibilă, menţinându-se, dată fiind echivalenţa juridică
a acestora, unitatea infracţională (este cazul, de pildă, în raport de art. 297 şi art. 298 CP),
în timp ce, în alte cazuri, cele două alternative se exclud reciproc, fiind incompatibile (spre
exemplu, în cazul art. 243 CP, fie infractorul dispune de bun ca de al său - varianta comisivă - ,
fie omite predarea acestuia, timp de 10 zile, autorităţilor sau celui care l-a pierdut-varianta
omisivă). Este de menţionat (anticipând materia) că, în asemenea cazuri, nu ne aflăm în prezenţa
unei infracţiuni com
isiv-om
isive,chiarîn eventualitatea în care, fiind posibilă cumularea celor
două tipuri de conduite, acestea au fost desfăşurate împreună, pe caz concret.
în ceea ce priveşte clasificarea infracţiunilor în funcţie de criteriul elementului material,
se pot identifica mai multe grupe de incriminări.
Astfel, principala clasificare determinată de acest criteriu este cea care separă infracţiunile
în comisive (de acţiune) şi omisive (de inacţiune). O primă şi deosebit de importantă observaţie
ce se impune plecând de la această clasificare este că departajarea nu se realizează în funcţie
de modul concret în care au fost săvârşite anumite fapte penale în realitatea înconjurătoare
(în sensul că, dacă au fost săvârşite prin acţiune, ar rezulta că ele sunt, neapărat, infracţiuni
comisive, iar dacă au fost efectiv săvârşite prin inacţiune, ar rezulta că ele sunt infracţiuni
omisive). Dacă lucrurile ar sta astfel, s-ar putea ajunge la situaţia în care una şi aceeaşi
infracţiune (ca faptă încadrată în aceeaşi normă de incriminare) ar putea fi apreciată, după
caz, drept comisivă sau omisivă, în funcţie de modul concret al săvârşirii sale efective, ceea
ce nu se poate admite (cu singura excepţie a infracţiunilor care includ un conţinut constitutiv
alternativ scindat între o variantă comisivă şi una omisivă). în realitate, clasificarea infracţiunilor
în comisive şi omisive decurge încă din planul abstract de referinţă, existând norme de
incriminare care dau naştere, prin încălcarea lor, întotdeauna, unor infracţiuni comisive,
respectiv norme de incriminare care dau naştere, prin încălcarea lor, întotdeauna, unor
infracţiuni omisive. Cele astfel afirmate îşi menţin valabilitatea de principiu chiar şi în raport
de incriminările care prezintă conţinut constitutiv alternativ scindat într-o variantă comisivă
şi una omisivă, încălcarea respectivei norme prin acţiune atrăgând existenţa infracţiunii
respective în configuraţia sa comisivă, iar încălcarea normei prin inacţiune atrăgând existenţa
infracţiunii în configuraţia omisivă.
Pentru aceasta, criteriul clasificării infracţiunilor după elementul material trebuie, el însuşi,
a f i identificat în abstract, iar nu în planul concret. Acest criteriu este furnizat de tipul normei
de incriminare'.Astfel, dacă norma de incriminare este prohibitivă (interzicând o anumită
conduită), atunci infracţiunea care se va naşte prin încălcarea ei va fi, întotdeauna (indiferent
de maniera săvârşirii sale efective, în concret), o infracţiune comisivă (s-a făcut/realizat
ceea ce legea penală interzicea să sefacă/realizeze). în schimb, dacă norma de incriminare
este onerativă (impunând/obligând la o anumită conduită), atunci infracţiunea care se va
naşte prin încălcarea ei va fi, întotdeauna (indiferent de maniera săvârşirii sale efective, în
concret), o infracţiune omisivă (nu s-a făcut/realizat ceea ce legea penal
săsefacă/realizeze). Reamintim că tipul normei de incriminare (prohibitivă sau onerativă) se
identifică prin aplicarea raţionamentului logico-juridic în raport de descrierea
conduitei ilicite în cadrul acesteia (căci dispoziţia normei penale de incriminare nu este
prevăzută explicit de către legiuitor în text, ci se deduce implicit, prin aceea că adoptarea
comportamentului descris atrage sancţiunea penală).
Aşadar, în virtutea unei evaluări in abstracto, o normă de incriminare prohibitivă conduce la
existenţa unei infracţiuni comisive, iar onormă de incriminare onerativă co
unei infracţiuni omisive. Coborând cu analiza de la nivelul planului abstract (întotdeauna
situat pe primul loc în cadrul acestui proces de analiză), la nivelul planului concret, se poate
observa că, de regulă (de cele mai multe ori), infracţiunile comisive sunt săvârşite prin
adoptarea unei acţiuni, iar infracţiunile omisive sunt săvârşite prin adoptarea unei inacţiuni
determinate. Această corespondenţă a celor două planuri de referinţă atrage următoarea
calificare:
- infracţiunea comisivă şi în abstract (primul plan de referinţă), şi în concret (a

plan de referinţă) apare, aşadar, ca o infracţiune comisivă săvârşită prin comisiune (acţiune),
deci o infracţiune comisiv-comisivă (dublă comisiune); brevitatis causa, ea poate fi denumită
infracţiune comisivă proprie (planul abstract fiind reflectat fidel, întocmai, în planul concret);
- infracţiunea omisivă şi în abstract (primul plan de referinţă), şi în concret (al doilea
plan de referinţă) apare, aşadar, ca o infracţiune omisivă săvârşită prin omisiune (inacţiune),
deci o infracţiune omisiv-omisivă (dublă omisiune); brevitatis causa, ea poate fi denumită
infracţiune omisivă proprie (planul abstract fiind reflectat fidel, întocmai, în planul concret).
Prin excepţie de la această regulă, realitatea obiectivă a demonstrat că, uneori, în anumite
condiţii specifice, în concret, este posibilă săvârşirea unei infracţiuni comisive (la nivel
abstract - infracţiune corespunzătoare unei norme de incriminare prohibitive) şi printr-o
inacţiune. Spre exemplu, deşi omorul este o infracţiune comisivă, este posibil uneori a fi
săvârşită prin inacţiune, de pildă, mama care nu îşi alăptează copilul nou-născut, astfel
încât acesta încetează din viaţă. în asemenea ipoteze, rezultă că infracţiunea comisivă în
abstract s-a săvârşit, în concret, printr-o omisiune; aşadar, ea este o infracţiune comisivă
(primul plan de referinţă rămâne, în mod logic, cel abstract) săvârşită prin omisiune (planul
concret de referinţă rămâne şi în acest caz, tot în mod logic, cel concret); ea poate fi, aşadar,
denumită infracţiune comisiv-omisivă. Este de observat că aceasta reprezintă, de altfel, în
mod firesc, şi modalitatea de referire pe care o adoptă legiuitorul în raport de asemenea
infracţiuni (art. 17 CP: săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune). Aplicând consecvent
schema logică de abreviere a denumirii unei asemenea infracţiuni, prin raportare la cazul
infracţiunilor comisiv-comisive = comisive proprii, ni se impune cu puterea evidenţei faptul
că infracţiunile din categoria aici avută în vedere (infracţiuni comisiv-omisive) ar putea fi
denumite, alternativ, brevitatis causa: infracţiuni comisive improprii. Se păstrează, astfel,
prioritatea de raportare la planurile de referinţă: întâi cel abstract (fapta este comisivă,
decurgând dintr-o normă prohibitivă), abia în secundar cel concret (fapta comisivă întotdeauna
a fost, în mod excepţional, săvârşită efectiv printr-o omisiune/inacţiune)[1). Prin urmare,
termenul impropriu/improprie ar avea, în acest context, simplul rol de a marca discrepanţa
intervenită între planurile de referinţă (împrejurarea că în planul concret nu se realizează
o reflectare fidelă a planului abstract, potrivit regulii în materie/conform manifestărilor în
general, în mod normal înregistrate), fără a se schimba însă ordinea de raportare/succesiunea
firească a planurilor.
De asemenea, prin excepţie de la regulă, realitatea obiectivă a demonstrat că, uneori,
în anumite condiţii specifice, în concret, este posibilă săvârşirea unei infracţiuni omisive (la
nivel abstract-infracţiune corespunzătoare unei norme de incriminare onerative)
acţiune. Astfel, se poate reţine că, dacă o persoană are o obligaţie legală penală de a acţiona
într-un anumit sens, aceasta acţionând (special) prin mijloace improprii, acţiunea sa, astfel
desfăşurată, este practic echivalentă cu inacţiunea, astfel încât subzistă calificarea faptei
ca infracţiune (omisivă). Apreciem că situaţia este, logic şi formal, diferită de aceea în care
persoana în cauză nu acţionează deloc sau acţionează într-un sens vădit deosebit de felul 1
111Este de precizat că, în doctrina noastră penală, s-a încetăţenit, totuşi (într-o anumită perspectivă), raportarea
la aceste infracţiuni (comisiv-omisive) ca fiind infracţiuni omisive improprii (iar nu comisive improprii), aspect care,
în opinia noastră, nesocoteşte evoluţia terminologică a conceptului de infracţiune comisiv-omisivă (aşa cum s-a
indicat această evoluţie mai sus). în acest sens, a se vedea: Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 284 ş.u.; M. Udroiu ,
Drept penal, op. cit., p. 84; T. Dima , op. cit., p. 155; C.A. Domocoş , Fapta omisivă şi incriminarea ei în legea penală
română, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 248 ş.u. O asemenea referinţă inversează în mod bulversant
planurile de raportare, situând pe primul loc planul concret, iar nu pe cel abstract, ceea ce considerăm a reprezenta
o inconsecvenţă teoretică. în acelaşi sens (infracţiunile comisiv-omisive = infracţiuni comisive improprii), a se vedea
şi D. BĂRCĂNESCU, op. cit., p. 92.
în core i seimpunea să acţioneze (în timpul în care ar fi trebuit şi ar fi putut să acţioneze

în sensul în care era legal obligată să o facă). Aceasta, deoarece, în cazul neîndeplinirii
obligaţiei legale penale print-o aparentă acţiune desfăşurată în sensul îndeplinirii acelei
obligaţii, se creează o aparenţă (uneori puternică) de îndeplinire a obligaţiei (care este, în
principiu, de rezultat), ceea ce poate ajuta infractorul în demersul de eludare a tragerii sale
la răspundere penală (situaţia faptică fiind potenţial mai gravă decât aceea în care, potrivit
atitudinii adoptate, reiese în mod clar că infractorul nu şi-a îndeplinit obligaţia, comiţând
infracţiunea respectivă). Spre exemplu: plecăm de la norma de incriminare (onerativă,
dând naştere, aşadar, unei infracţiuni omisive) cuprinsă în art. 355 CP - răspândirea bolilor
la animale sau plante (constând în „Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau
combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut
ca urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor"). Ne putem imagina, de
pildă, următoarea situaţie de fapt: X, patron al unei societăţi care are ca obiect de activitate
creşterea bovinelor, trebuie să ia, în condiţiile existenţei unei epidemii, măsura stropirii
zilnice a halelorîn care se adăpostesc animalele, cu o anumită soluţie dezinfectantă (măsură
impusă de autorităţile competente în combaterea epizootiilor); X poate să nu stropească
deloc (fiind irelevant dacă, în respectivul interval de timp, acesta chiar nu face absolut nimic
sau face altceva, complet lipsit de legătură cu obligaţia impusă - spre exemplu, merge să
studieze la biblioteca comunală) sau poate să stropească zilnic (pentru a fi văzut, de către
angajaţi, desfăşurând această activitate), dar având în dispozitivul de stropire doar apă,
iar nu substanţa dezinfectantă impusă legal (pentru că nu doreşte să cheltuiască sumele
necesare achiziţionării acesteia). în măsura în care urmarea imediată impusă de norma de
incriminare (răspândirea bolii) se produce, iar conduita lui X este probată, acesta va trebui
tras la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii omisive în cauză (indiferent dacă a
adoptat una sau alta dintre conduitele exemplificate). însă periculozitatea sa socială este
diferită de la caz la caz, căci, în varianta comiterii omisive proprii a infracţiunii (primele două
cazuri exemplificate), manifestarea sa infracţională este evidentă, în timp ce, în varianta
omisiv-comisivă de săvârşire a infracţiunii (ultimul caz exemplificat), comiterea faptei penale
este insidioasă (comportamentul adoptat creează aparenţa îndeplinirii obligaţiei legale,
sporind şansele infractorului de a nu fi descoperit şi de a eluda, prin urmare, tragerea la
răspundere penală) - aspect care ar putea (ar trebui) să fie valorificat în cadrul operaţiunii
de individualizare judiciară a sancţiunii penale.
Aplicând consecvent schema logică de abreviere a denumirii unei asemenea infracţiuni,
prin raportare la cazul infracţiunilor omisiv-omisive - omisive proprii, ni se impune cu puterea
evidenţei faptul că infracţiunile din categoria aici avută în vedere ar putea f i (ele) denumite,
alternativ, brevitatis causa: infracţiuni omisive improprii[1]. Se păstrează, astfel, prioritatea de1
111Admiţându-se uneori în doctrină această denumire (firească, în opinia noastră), prin raportare la categoria
infracţiunilor omisive care s-ar săvârşi, pe caz concret (în mod excepţional), prin comisiune, s-a emis, totuşi, şi
propunerea de scindare a sensului denumirilor o m isiu n e im p ro p rie (fap tă o m isiv ă im p ro p rie ) - care ar avea acest
înţeles, avut şi de noi în vedere: faptă incriminată în formă omisivă, decurgând dintr-o normă penală onerativă,
săvârşită în concret prin comisiune -, respectiv in fra cţiu n e o m isiv ă im p ro p rie (care ar avea înţelesul de infracţiune
comisiv-omisivă, decurgând dintr-o normă de incriminare prohibitivă, dar săvârşită, în concret, în mod excepţional,
prin omisiune). A se vedea, în acest sens, C.A. Domocoş , op. p. 248. Nu susţinem o asemenea exprimare/
departajare, căci nu vedem care ar fi rostul şi întemeierea sa logică şi juridică, nici utilitatea ei (din contră, apreciem
că este bulversantă pentru teorie şi practică, deopotrivă, subtilitatea întrebuinţării aceloraşi termeni esenţiali, în
aceeaşi conjuncţie de principiu, dar exprimând realităţi nu doar distincte, ci diametral opuse, ca efect al simplei
asocieri la sintagma întrebuinţată a unui termen anume/a unor termeni diferiţi). Aşadar, considerăm că între
o m isiu n e a im p ro p rie şi in fra cţiu n ea o m isiv ă im p ro p rie nu trebuie operată nicio distincţie, conceptele trebuind să
fie privite ca sinonime, în sensul desemnării, prin utilizarea lor, a ipotezei ilustrate de săvârşirea (concretă) prin
comisiune a unei infracţiuni (în abstract) omisive (infracţiune omisiv-comisivă).
raportare la planurile de referinţă: întâi cel abstract (fapta este omisivă, decurgând dintr-o
normă oneirativă), abia în secundar cel concret (fapta omisivă întotdeauna a fost, în mod
excepţional, săvârşită efectiv printr-o comisiune/acţiune)[1]. Prin urmare, termenul impropriu/
improprie ar avea, (şi) în acest context, simplul rol de a marca discrepanţa intervenită între
planurile de referinţă (împrejurarea că în planul concret nu se realizează o reflectare fidelă a
planului abstract, potrivit regulii în materie/conform manifestărilor în general, în mod normal
înregistrate), fără a se schimba însă ordinea de raportare/succesiunea firească a planurilor.
în acest punct al expunerii, considerăm utilă şi observaţia potrivit căreia caracterul comisiv
sau omisiv al unor incriminări (forma prohibitiva sau onerativâ a normei de incriminare) se
configurează uneori ca un aspect relativ, convenţional, prin raportare la o perspectivă de
anaiizâ/referinţă supra-legislativâ (pre-legislativă). Astfel, legiuitorul penal poate, adeseori, să
impună o conduită obligatorie fie printr-o formulare de tip prohibitiv, fie printr-o formulare de
tip onerativ, opţiunea într-un sens sau altul fiind în mare parte discreţionară. Spre exemplu,
denumirea marginală a art. 355 CP ar fi de natură să indice o comisiune („Răspândirea bolilor
la animale sau plante"), în timp ce conţinutul textului de incriminare indică o omisiune
(„Nerespectarea m ăsurilor..."). La fel de bine, legiuitorul ar fi putut să elaboreze un conţinut
normativ al faptei printr-o exprimare care să conducă la o normă prohibitivă (de tipul „fapta
persoanei care răspândeşte..."), ceea ce ar fi modificat perspectiva asupra tipului de infracţiune
în analiză (în loc de omisivă proprie, aptă uneori de săvârşire în formă omisiv-comisivă,
aceasta ar fi putut să fie comisivă proprie, aptă uneori de săvârşire comisiv-omisivă). Este
de meditat asupra acestei situaţii şi a lipsei unor criterii clare în temeiul cărora legiuitorul
creează, după caz, norme de incriminare prohibitive sau, din contră, onerative...
[1] Este de precizat că, în doctrina noastră penală, s-a exprimat şi părerea că respectiva categorie infracţională
nu există sau, în cel mai bun caz, deşi poate exista ca realitate faptică, este absolut irelevantă ca realitate juridică. în
acest sens, a se vedea: F l . Streteanu , D. Niţu , op. c it , p. 283; C.A. Domocoş , op. cit., p. 248 ş.u. în argumentarea
opiniei, s-a arătat că, din moment ce legea obligă la o anumită conduită, este irelevantă juridic modalitatea concretă
în care infractorul nu îşi îndeplineşte obligaţia legală: rămânerea într-o pasivitate strictă/totală; desfăşurarea unei
alte activităţi, diferită de cea impusă de normă; desfăşurarea unei activităţi care aparent îndeplineşte obligaţia
legal impusă, deşi, în realitate, pe fond, o eludează. Această viziune, conducând la o veritabilă „vacantare" a
denumirii de infracţiune o m isivă im p ro p rie, facilitează implicit întrebuinţarea (... improprie a) acesteia pentru a
desemna infracţiunile comisiv-omisive (care, după cum am arătat, ar fi mult mai coerent calificate drept in fra cţiu n i
co m isive im p ro p rii). Fără a nega împrejurarea că în toate aceste situaţii faptice, într-adevăr, se ajunge la comiterea
infracţiunii respective (astfel încât încadrarea juridică a faptei nu este afectată de săvârşirea în concret a infracţiunii
omisive printr-o inacţiune sau printr-o acţiune), apreciem, totuşi, că există cel puţin o importanţă practică legată
de o corectă operaţiune de individualizare judiciară a sancţiunii penale (dincolo de simetria teoretică, a cărei
pertinenţă nu suntem de părere că trebuie desconsiderată în ştiinţa dreptului). Astfel, cel care în mod evident
(flagrant - loto se n su ) nu îşi îndeplineşte obligaţia impusă printr-o normă onerativă (fie printr-o strictă inacţiune,
fie prin desfăşurarea unei acţiuni complet lipsite de legătură cu obligaţia legală în cauză) poate pune în evidenţă un
grad de periculozitate socială distinctă faţă de persoana care acţionează într-o asemenea manieră încât, aparent,
îşi îndeplineşte obligaţia legală (sau, cel puţin, aparent, depune eforturi în acest sens), deşi, în realitate, se asigură
de neîndeplinirea, pe fond, a respectivei obligaţii, sub aparenţa îndeplinirii acesteia/depunerii de eforturi pentru
îndeplinirea ei. De altfel, există în materia dreptului (inclusiv penal) numeroase alte situaţii în care se consacră
teoretic/ştiinţific instituţii sau clasificări, noţiuni, concepte etc. care nu au, de principiu, aptitudinea de a produce un
impact direct asupra încadrării juridice, dar care pot influenţa sub diverse alte modalităţi soluţia finală într-o speţă
determinată. De pildă, astfel stau lucrurile, de cele mai multe ori, în privinţa scrupuloasei determinări a modalităţii
specifice sub care se înfăţişează o anumită formă de vinovăţie ori chiar a gradelor particulare sub care se prezintă
unele dintre aceste modalităţi - intenţie directă de gradul I sau ll/intenţie indirectă, culpă cu prevedere/culpă
simplă -, deşi, în majoritatea cazurilor, aceste aspecte nu au impact asupra încadrării juridice a faptei... (chiar autorii
indicaţi operează, de pildă, distincţia intenţiei directe în intenţie de gradul I şi intenţie de gradul II: Fl . Streteanu ,
D. Niţu, op. cit., p. 321, 322). Pentru identitate de raţiune cu asemenea ipoteze, suntem de părere că instituţia
infracţiunilor omisiv-comisive (omisive improprii, în acest înţeles) trebuie şi ea admisă ca o realitate, care poate
să conducă, uneori, chiar şi la unele potenţiale implicaţii practice (de pildă, în procesul individualizării sancţiunii)!
în acest cadru, observăm că în art.17 CP este reglementată instituţia

„Săvârşirea infracţiuniicomisiveprinomisiune" (fiind menţinută, astfel, în mod corespunzător,
succesiunea planurilor de referinţă: cu prioritate cel abstract, în secundar cel concret;
prin urmare, cu menţinerea aceleiaşi ordini a planurilor, apreciem ca denumiri sinonime/
alternative ale acestei instituţii sintagmele: infracţiune comisiv-omisivă, aşadar, infracţiune
comisivă improprie)lli. Conform textului legal, se stabileşte că „Infracţiunea comisivă care
presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când: a) există
o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona; b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau
inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a
înlesnit producerea rezultatului".
Reglementarea analizată, constând în săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune, nu
are corespondent în Codul penal anterior, deşi a fost admisă de doctrina majoritară sub
denumirea de infracţiune comisiv-omisivă, cât şi în practica judiciară. S-a apreciat că se
impune inserarea reglementării în legislaţie, sub aspectul conformităţii cu principiul legalităţii
incriminării*121.
Din modul de redactare a normei se poate trage concluzia potrivit căreia asimilarea
inacţiunii cu acţiunea vizează cazul infracţiunilor de rezultat, ca infracţiuni care au la bază o
incriminare comisivă, dar rezultatul prevăzut în norma de incriminare poate fi produs, uneori
(în prezenţa a ceea ce doctrina a denumit situaţii conforme teoriei poziţie de garant)l3], în
concret, şi printr-o inacţiune, fără ca aceasta să fie expres prevăzută în norma de incriminare.
Asimilarea acţiunii cu inacţiunea (naşterea poziţiei de garant în privinţa preîntâmpinării
producerii rezultatului infracţional) are în vedere, în condiţiile legii, două ipoteze:
- când există o obligaţie de a acţiona, de sorginte legală sau contractuală. De pildă (optăm
să reproducem exemplele edificatoare indicate în prima Expunere de motive a Codului penal
actual - pct. 2.5. - , deşi acestea nu au mai fost preluate şi în cuprinsul celei de-a doua Expuneri
de motive...): „Spre exemplu, mama care refuză să îl mai alăpteze pe nou-născut, în scopul
de a-l ucide, iar victima decedează, sau funcţionarul dintr-un penitenciar care refuză să ia
măsurile necesare pentru a asigura tratamentul medical unui deţinut ce suferă de o afecţiune
gravă, iar deţinutul decedează, vor răspunde pentru o infracţiune de omor sau omor calificat,
după caz; la fel şi persoana care are în întreţinere contractuală o persoană imobilizată la
pat şi îi suprimă viaţa prin neacordare de hrană". în legătură cu această dispoziţie legală,
semnalăm că se ridică problema caracterului limitativ sau doar exemplificativ al enumerării
surselor de origine cu privire la obligaţia de garant. Deşi textul pare să susţină ideea unei
enumerări limitative, în doctrină s-a arătat că pot f i identificate şi alte posibile surse ale
unei asemenea obligaţii (inclusiv corespunzător exemplificării din Expunerea de motive a
codului), precum obligaţiile naturale (ceea ce ar sprijini aprecierea că enumerarea trebuie
considerată a fi doar exemplificativă)141. Apreciem că această viziune, deşi întemeiată pe
m Denumirea de infracţiune omisivă improprie desemnează, în opinia noastră (după cum s-a indicat anterior),
o altă formă de manifestare a infracţiunii, potrivit clasificării acesteia după criteriul elementului material, şi anume
infracţiunea omisivă săvârşită prin comisiune, deci infracţiune omisiv-comisivă.
121A se vedea, în acest sens, prima E xp u n e re de m o tiv e a Codului penal actual, în care s-a arătat că „asimilarea
inacţiunii cu acţiunea, în absenţa unui text de lege, constituie o analogie în defavoarea inculpatului" (pct. 2.5.) -
menţiune nepreluată şi în cuprinsul celei de-a doua E xp u n e ri de . în acest sens, a se
D. Nitu, op. cit., p. 286; M. Udroiu , D re p t p en a l, op. cit., p. 84.
!3! Pentru teoria poziţiei de garant, susţinută de exemple, a se vedea (pe larg) Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit.,
p. 286 ş.u. A se vedea şi: M. Udro iu , D re p t p en a l, op. cit., p. 84, 85; I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 137,138;
T. D im a , op. cit., p. 169,170.
141în acest sens, a se vedea (de pildă) G. ANTONiu,în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. vo i.!, p. 187. Este
totuşi de menţionat că numeroase obligaţii privite adeseori ca fiind naturale sunt, de leg e lata, dublate de obligaţii
fond (echitabilă), poate ridica din nou problema compatibilităţii sale cu principiul legalităţii
incriminării, sub aspectul interdicţiei analogiei in mala partem;
- când există o obligaţie de a acţiona, născută natural, ca urmare a unei fapte anterioare
a subiectului activ, care a determinat apariţia unui risc nepermis pentru valoarea socială
ocrotită. De pildă (optăm să reproducem tot exemplul edificator indicat în prima Expunere de
motive a Codului penal actual - pct. 2.5. - , deşi nici acesta nu a mai fost preluat şi în cuprinsul
celei de-a doua Expuneri de motive...): „Proprietarul care lasă liber un animal periculos într-un
parc comite o acţiune prin care este pusă în pericol integritatea persoanelor aflate în acel
spaţiu public; dacă ulterior animalul răneşte o persoană, proprietarul acestuia va răspunde
pentru o infracţiune de vătămare corporală, în forma faptei comisive prin omisiune".
în raport de aceste prevederi legale, reţinem că doctrina a emis şi unele aprecieri critice
(pertinente)111.
O altă clasificare a infracţiunilor, în funcţie de criteriul elementului material, este (după
cum s-a anticipat) în infracţiuni instantanee şi infracţiuni de durată. în cazul celor instantanee,
activitatea infracţională nu are aptitudinea de prelungire naturală în timp, iar în cazul celor
de durată, ea fie se desfăşoară în timp prin însuşi firescul lucrurilor (infracţiunea continuă -
formă de unitate naturală de infracţiune), fie poate ajunge să dureze în timp, pe caz concret,
prin reluarea sa, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (infracţiunea continuată-form ă
de unitate infracţională legală), fie activitatea faptică lipsită de relevanţă penală intrinsecă
este reiterată până ajunge să capete caracter penal (şi, eventual, dincolo de acest punct -
infracţiunea de obicei, formă de unitate infracţională legală). Este de menţionat că, în timp
ce infracţiunea continuă şi cea de obicei pot fi identificate astfel în abstract, cea continuată
este un mod de săvârşire a unor infracţiuni care, la bază, pot fi instantanee sau de durată
(infracţiunea continuată este dependentă de maniera săvârşirii concrete a faptei penale de
către infractor)121.
Tot o clasificare a infracţiunilor în funcţie de criteriul elementului material
cum s-a anticipat) în infracţiuni cu element material unic sau cu element material plural. O*12
legale (chiar şi extrapenale), precum este cazul obligaţiei părinţilor de a creşte copilul minor, îngrijindu-l pe acesta
sub aspectul sănătăţii şi dezvoltării fizice, psihice şi intelectuale (art. 487 ş.u. C. civ.). în acest sens, a se vedea
Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 288.
[1] „în doctrina penală română se admite că, deşi, de regulă, infracţiunile comisive se săvârşesc prin acţiune, iar
cele omisive prin inacţiune, există şi excepţia când infracţiunea comisivă se comite prin inacţiune, iar infracţiunea
omisivă prin acţiune. O asemenea excepţie reprezintă şi textul art. 17 CP, şi anume când o infracţiune comisivă se
comite printr-o inacţiune. Este su rp rin ză to r de ce a u to rii co d u lu i nu au p re v ă zu t un text ş i p en tru a d o u a excepţie
în m a terie, ş i a n u m e cea p riv in d in fra cţiu n ile de o m isiu n e care se co m it p rin a cţiu n e (s.n.). (...) Dar neajunsurile
acestei reglementări nu se opresc aici. (...) adăugăm noi, omisiunea poate să reprezintă şi încălcarea unei datorii
naturale (de pildă, mama care îşi ucide copilul nou-născut, refuzându-i hrana) ori să rezulte dintr-o situaţie de fapt
(acela care sapă o groapă pe un drum circulat are obligaţia să îi avertizeze pe cetăţeni asupra pericolului). Aşadar,
obligaţia încălcată de făptuitor poate să îşi aibă surse mai numeroase decât cele la care se referă legea spaniolă
şi pe care le reproduce identic art. 17 CP. (...) Dispoziţia debutează prin afirmaţia că orice infracţiune comisivă
care presupune producerea unui rezultat ar putea, în anumite cazuri, să fie săvârşită şi prin omisiune, afirmaţie
corectă a tezei că infracţiunile comisive pot să fie comise în mod excepţional şi prin omisiune (abătându-se de la
regula după care aceste infracţiuni se comit prin acţiune), dacă sunt respectate anumite condiţii. Din cele de mai
sus s-ar putea desprinde şi o altă concluzie, anume că numai infracţiunile comisive sunt şi de rezultat şi, ca atare,
pot fi comise prin omisiune (nu şi infracţiunile de simplă acţiune, care nu ar putea fi de rezultat). Această teză
este discutabilă; în doctrina română se recunoaşte posibilitatea ca, în mod excepţional, infracţiunile formale, de
asemenea, să producă un rezultat (să producă o leziune), chiar dacă acest rezultat nu este valorificat în norma
de incriminare" (de m e n ţio n a t că din co n te xt re ie se că a uto rul, a tu n ci câ n d se referă la c o n ce p tu l de in fra cţiu n i
fo rm a le , are în ved ere ra p o rta rea la in fra cţiu n ile de p e r ic o l- n .n .) - G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .),
op. cit., voi. I, p. 187, 188.
[2] în acest sens, a se vedea materia unităţii de infracţiune.
infracţiune care are element material unic este o infracţiune al cărei verbum regens indică o
singură acţiune sau (după caz) o singură inacţiune constitutivă (spre exemplu: infracţiunea
de furt, infracţiunea de nedenunţare). O infracţiune care are element material plural este fie
o infracţiune al cărei element constitutiv este complex, reunind două sau mai multe acţiuni/
inacţiuni prin voinţa legiuitorului (spre exemplu, infracţiunea de tâlhărie)111, fie o infracţiune
al cărei element material este prevăzut alternativ, fiind reprezentat de mai multe acţiuni
sau inacţiuni echivalente din punct de vedere juridic (de pildă: infracţiunea de violare de
domiciliu, infracţiunea de delapidare, infracţiunea de neglijenţă în serviciu ş.a.).
Decurge din cele indicate şi clasificarea infracţiunilor (sub aspectul elementului material) în
infracţiuni care prezintă conţinut constitutiv singular sau conţinut constitutiv alternativl2]. După
cum s-a arătat, alternativitatea la nivelul elementului material poate consta fie într-o
multitudine de elemente materiale comisive alternative, fie într-o multitudine de elemente
materiale omisive alternative, fie în alternativitatea unui element material comisiv (sau a
mai multora) cu un element material omisiv (sau cu mai multe).
Totodată, în doctrină se mai menţionează o clasificare a infracţiunilorîn funcţie de elementul
material, anume aceea în infracţiuni în form ă liberă/deschisâ (cu un conţinut constitutiv
deschis), respectiv infracţiuni în formă închisă (cu un conţinut constitutiv închis)*131. Infracţiunile
în form ă deschisă sunt acelea în cuprinsul cărora legiuitorul indică doar generic elementul
material, precizând sau lăsând să se deducă, implicit, urmarea imediată (a cărei realizare
este interzisă, prin urmare, indiferent de modalitatea faptică efectivă/concretă prin care
s-ar produce aceasta). De pildă, incriminând omorul, legea stipulează doar că uciderea
unei persoane se pedepseşte, orice activitate concretă prin care s-ar ajunge la suprimarea
intenţionată a vieţii unei fiinţe umane fiind astfel interzisă (după cum s-a arătat, pot fi
imaginate numeroase modalităţi faptice de ucidere a unei persoane). Infracţiunile în formă
închisă sunt acelea în cuprinsul cărora legiuitorul indică în mod specific elementul material,
precizând modalităţile normative limitate în care se interzice adoptarea unei conduite care ar
produce urmarea imediată. Spre exemplu, incriminând distrugerea, legea stipulează explicit
că infracţiunea constă în distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a
unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a
unui astfel de bun. Importanţa clasificării constă în aceea că, în timp ce o infracţiune în formă
deschisă poate f i reţinută indiferent de modalitatea concretă în care s-a produs urmarea
imediată, o infracţiune în formă închisă se va reţine numai atunci când modalitatea concretă
de comitere reflectă una dintre modalităţile normative expres prevăzute de legew. Totodată,
111 N u o rice in fra c ţiu n e co m p le xă a re e le m e n t m a te ria l p lu ra l (cu m u la tiv ), existând şi infracţiuni complexe
realizate nu prin reunire, ci prin absorbţie (de exemplu, infracţiunea de lovire a superiorului ori a inferiorului). A
se vedea materia infracţiunii complexe, în cadrul unităţii infracţionale legale.
121Alternativitatea conţinutului constitutiv poate fi conferită nu doar de alternativitatea elementului material,
ci şi (spre exemplu) de alternativitatea urmării imediate. Vom reveni asupra acestui aspectîn continuare, cu ocazia
tratării urmării imediate, ca element distinct al laturii obiective a infracţiunii.
131 F l. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 282; V. Pasca , op. cit. (2014), p. 189.
141Este de precizat faptul că şi in fra cţiu n ile in fo rm ă înch isă p o t p rezen ta m u ltip le m o d a lită ţi fa p tice , de săvârşire
concretă, ca variante efective de materializare a modalităţilor normative ale infracţiunii în cauză. De pildă, în cazul
luării de mită, legea interzice funcţionarului public ca, direct sau indirect, să pretindă, să primească bani sau alte
foloase care nu i se cuvin ori să accepte promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu desfăşurarea anumitor
atribuţii de serviciu (în condiţiile legii - art. 289 CP). Fie ca re d in tre m o d a lită ţile n o rm a tive în ca u ză (pretinderea/
primirea/acceptarea promisiunii) se p oa te realiza în d iverse m o d a lită ţi fa ptice, concrete. Astfel, o pretindere se poate
efectua verbal, în scris, prin mimică/gestică, fie explicit, fie implicit. Primirea se poate realiza direct sau indirect,
prin preluarea bunului remis sau admiterea lăsării acestuia în sfera de stăpânire a infractorului de către o terţă
persoană etc. Acceptarea promisiunii se poate efectua explicit sau implicit, verbal, prin gesturi etc., în mod ferm
doar infracţiunile comisiveinformă liberă/deschisă au aptitudinea de a se converti în infra

comisiv-omisive.
1.2. Urmarea imediată a infracţiunii (urmarea socialmente periculoasă)

Continuând expunerea referitoare la elementele obligatorii integrate pe latura obiectivă
a conţinutului constitutiv al oricărei infracţiuni, în mod logic, ca efect al acţiunii/inacţiunii
(elementului material) se produce o consecinţă, o urmare imediată, care constituie, de
asemenea, un concept integrat în latura obiectivă a infracţiunii. Denumirea de urmare imediată
este conferită în doctrină acestei consecinţe a acţiunii/inacţiunii infracţionale comise, tocmai
pentru a se sublinia împrejurarea că, sub aspectul conţinutului constitutiv al infracţiunii, nu
sunt de interes aspectele referitoare la eventuale consecinţe indirecte, mediate care ar putea
fi ocazionate în mod colateral de săvârşirea unei fapte incriminate. De pildă, în urma unei
acţiuni de lovire/vătămare a unei persoane, aceasta poate suferi o atingere a integrităţii sale
corporale (urmarea imediată) care să impună, pentru recuperare, un anumit număr de zile de
îngrijiri medicale, cu sau fără spitalizarea victimei. în măsura în care am imagina situaţia unei
persoane vătămate care nu este asigurată medical şi - prin urm are-trebuie să efectueze o
serie de cheltuieli personale pentru a îşi redobândi integritatea corporală, respectiv a unei
persoane vătămate care în urma acestei loviri nu se mai poate prezenta la un interviu pentru
ocuparea unui loc de muncă, pierzând, aşadar, oportunitatea unui potenţial câştig, toate
aceste consecinţe subsecvente (efecte colaterale) ale actului de lovire nu vor da conţinut
conceptului de urmare imediată, ca element obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii.
Aşadar, încadrarea juridică a faptei se va realiza exclusiv în considerarea urmării imediate
atrase de acţiunea comisă (infracţiune de lovire/vătămare corporală = infracţiune contra
persoanei, în exemplul dat), iar nu în considerarea consecinţelor colaterale, mediate, ale
faptei (a prejudiciilor de natură patrimonială implicit atrase = infracţiune contra patrimoniului,
în acelaşi exemplu). De principiu, asemenea aspecte nu vor putea influenţa, hotărâtor, nici
gradul de represiune penală exercitată asupra infractorului, putând totuşi să fie avute în
vedere, într-o anumită măsură, în cadrul operaţiunii de individualizare a răspunderii sale
juridice (inclusiv penale), precum şi în raport de latura civilă a cauzei.
Este de precizat că, în categoria acestor consecinţe colaterale, care excedează conceptului
de urmare imediată, ca element obligatoriu al laturii obiective din conţinutul constitutiv al
infracţiunii, nu pot f i integrate amplificările progresive ale urmării imediate iniţiale, produse
cu sau fără intervenţia suplimentară a infractorului, atunci când acestea conduc la apariţia
unei urmări imediate mai grave, care atrage reîncadrarea juridică a faptei. Spre exemplu:
dacă victima iniţial lovită/vătămată decedează ulterior, după o anumită perioadă de timp,
ca urmare a rănilor cauzate prin actul iniţial de lovire/vătămare, atunci decesul reprezintă
o (nouă) urmare imediată, care va impune reîncadrarea juridică a faptei, în considerarea
amplitudinii sale de ansamblu (în loc de lovire/vătămare, infracţiunea va fi apreciată drept o
lovire sau vătămare cauzatoare de moarte). Totodată, dacă prin reluarea activităţii infracţionale
în cuprinsul unei infracţiuni continuate sau de obicei infractorul cauzează o amplificare a
sau prin lipsa de respingere clară a promisiunii emise ori prin aparenta/formala şi neconvingătoarea respingere a
acestei promisiuni ş.a.m.d. Este de relevat ca ra cteru l rela tiv al d in a m icii n orm ative, în lumina căreia unele m o d a lită ţi
fa p tic e p o t fi, la un m o m e n t dat, ridica te la rang de m o d a lita te norm ativă , re sp e ctiv unele m o d a lită ţi n o rm a tive p o t
f i reduse, la un a n u m it m o m e n t dat, la sim p lu stad iu de m o d a lita te fa p tic ă . Spre exemplu, în art. 254 alin. (1) CP
anterior, împrejurarea nerespingerii promisiunii de obţinere a unor foloase era indicată expres drept modalitate
normativă alternativă a infracţiunii de luare de mită. în schimb, potrivit actualei reglementări, aceasta a fost redusă
doar la simplul stadiu de modalitate faptică, concretă, sub care se poate înfăţişa modalitatea normativă (menţinută
astfel) a acceptării promisiunii dobândirii în viitor a unor asemenea foloase.
urmării imediate iniţiale, de asemenea, consecinţa astfel configurată va constitui urmarea

imediată a ansamblului infracţional comis. în acelaşi sens, dacă, în cazul unei infracţiuni
continue, infractorul prelungeşte în timp, prin însăşi natura faptei, comiterea acesteia (şi,
implicit, acumularea unei urmări imediate tot mai ample), urmarea imediată finală, astfel
amplificată, va fi parte a laturii obiective, iar nu o consecinţă colaterală irelevantă penal. în
toate aceste din urmă cazuri, consecinţele globale/finale înregistrate în realitatea obiectivă
se subsumează conceptului de urmare imediată şi influenţează situaţia juridică a infractorului
(încadrarea juridică a faptei, sancţiunea penală etc.).
Cu titlu de lunraport de conceptul tratat, amintim drept urmări imediate posibile
p
exm
ale unor infracţiuni:
- î n cazul unui omor, acţiunea de ucidere produce, în mod tipic, o urmare imediată
reprezentată de moartea (decesul) victimei (persoanei vătămate) = infracţiune de omor în
formă consumată. în cazul în care victima supravieţuieşte încercării de suprimare a vieţii,
urmarea imediată produsă prin tentativa de omor este reprezentată de starea de periclitare
a vieţii acesteia. în măsura în care, după supravieţuirea iniţială, în cazul anterior, victima
încetează totuşi din viaţă, după trecerea unei anumite perioade, ca urmare a leziunilor
traumatice cauzate de actul uciderii, urmarea imediată iniţială (punerea în primejdie a
vieţii) se converteşte într-o nouă urmare imediată a aceluiaşi element material (constând
în decesul victimei), fapta reîncadrându-se juridic din tentativă de omor în omor consumat
(ipoteză în care această infracţiune, astfel încadrată, se va considera manifestată pe caz
concret ca infracţiune progresivă);
- î n cazul unei înşelăciuni, acţiunea de inducere în eroare a unei persoane prin (de pildă)
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, în scopul de a obţine un folos patrimonial
injust, produce, în mod tipic, o urmare imediată reprezentată de paguba (prejudiciul) de natură
patrimonială suferită de către persoana vătămată (victima) = infracţiune de înşelăciune în
formă consumată. în cazul în care victima reuşeşte să evite păgubirea, deşi a fost exercitată
asupra sa acţiunea de înşelare, urmarea imediată produsă prin tentativa de înşelăciune este
reprezentată de starea de pericol creată cu privire la patrimoniul acesteia;
- î n cazul unei tâlhării (infracţiune complexă), acţiunea de sustragere a unui bun mobil
din posesia sau detenţia altei persoane, prin (de exemplu) lovirea acesteia, produce, în mod
tipic, o urmare imediată reprezentată atât de paguba (prejudiciul) de natură patrimonială
suferită de către persoana vătămată (victima) - urmarea imediată principală a tâlhăriei - ,
cât şi o urmare imediată secundară/adiacentă, reprezentată de atingerea adusă integrităţii
corporale a persoanei vătămate = infracţiune de tâlhărie în formă consumată. în cazul în
care victima lovită reuşeşte însă să lupte cu agresorul, împiedicând sustragerea (şi astfel
păgubirea sa), urmarea imediată produsă prin tentativa de tâlhărie este reprezentată de
starea de pericol creată cu privire la patrimoniul acesteia (în principal), precum şi în atingerea
adusă integrităţii corporale a persoanei vătămate;
- î n cazul unei ameninţări, acţiunea de a comunica unei persoane faptul că infractorul ar
urma să săvârşească împotriva acesteia o infracţiune sau o altă faptă păgubitoare produce, în
mod tipic, o urmare imediată reprezentată de potenţiala stare de temere în care s-ar putea
găsi persoana vătămată (aşadar, o limitare a libertăţii psihice a victimei);
- în cazul unei fapte de conducere pe drumurile publice fără permis de conducere, acţiunea
în cauză produce, în mod tipic, o urmare imediată reprezentată de starea de pericol în care
este pusă siguranţa circulaţiei pe drumurile publice. aşa mai departe...
După cum reiese din cele exemplificate, urmarea imediată a unei infracţiuni se poate
manifesta fie sub forma unei consecinţe materiale produse în realitatea obiectivă, fie sub forma
unei stări imateriale, de p e r i c o l p, rin raportare la diverse valori sociale

penal. în primul caz, pentru desemnarea urmării imediate se întrebuinţează în doctrină şi
denumirea de rezultat, reprezentând o urmare imediată cuantificabilă, palpabilă, perceptibilă
în mod obiectiv ca modificare concretă a realităţii înconjurătoare. Spre exemplu, aceasta
este urmarea imediată existentă în cazul unei infracţiuni consumate de omor, furt, tâlhărie,
înşelăciune etc. Lipsa unei asemenea manifestări a consecinţei unei infracţiuni nu semnifică
inexistenţa urmării imediate, care poate, aşadar, să se manifeste, în alte cazuri, doar sub
forma unei stări imateriale, de pericol. De pildă, aşa stau lucrurile în cazul ameninţării,
conducerii pe drumurile publice fără permis de conducere, evadării etc.
Infracţiunile care implică, în form a lor tipică, de fa pt consumat, o urmare imediată
manifestată sub form ă de rezultat sunt denumite infracţiuni de rezultat, iar infracţiunile
care implică, în forma lor consumată, tipică, o urmare imediată imaterială sunt denumite
infracţiuni de pericol/de atitudine^.fo legătură cu infracţiunile de pericol se mai întrebuinţează
câteodată şi termenul de infracţiuni-obstacol1 [2]3(desemnând o incriminare realizată de legiuitor
în raport de un tip de comportament potenţial periculos, prin a cărui desfăşurare, dacă ar
fi permisă, s-ar ridica un risc serios de comitere a unor infracţiuni mai grave, de rezultat;
practic, în ipoteza infracţiunilor-obstacol, incriminarea, prin care se creează fapte penale de
pericol, devansează punctul de la care legiuitorul conferă relevanţă penală unei conduite
nu atât în considerarea periculozităţii/gravităţii sale intrinseci, ci prin raportare la faptele şi
urmările pe care respectiva activitate le facilitează/la care se poate ajunge). în doctrină se
efectuează uneori o sub-clasificare a infracţiunilor de pericol, în funcţie de maniera în care se
impune prin lege a se manifesta starea de pericol, pentru existenţa infracţiunii de atitudine în
forma tip, fapt consumat, în infracţiuni de pericol abstract şi infracţiuni de pericol concretl3].
[1] O parte a doctrinei consideră a fi o noţiune sinonimă celei de in fra cţiu n i de re zu lta t noţiunea de in fra cţiu n i
m ateriale, respectiv consideră drept concept sinonim celui de infra cţiu n i de p e rico l conceptul de infra cţiu n i fo rm a le
[a se vedea, de pildă: M. Udroiu , D re p t p en a l, op. cit., p. 86; V. Pasca , op. cit. (2014), p. 192; L.V. Lefterache , op. cit.,
p. 159; T. Dima , op. cit., p. 140,156,157, 270]. Potrivit unui alt punct de vedere, clasificările infracţiunii în, pe de o
parte, de rezu lta t s au de p erico l, respectiv, pe de altă parte, în m a teria le sau fo rm a le decurg din criterii de clasificare
distincte (în cazul celor dintâi, clasificarea se face după criteriul urmării imediate, în cazul celor din urmă, clasificarea
se face după criteriul existenţei sau inexistenţei obiectului material) - Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 294. După
cum s-a mai arătat, în literatura de specialitate s-a punctat că, deşi, de regulă, infracţiunile de rezultat au obiect
material (fiind materiale), iar cele de pericol sunt lipsite de obiect material (fiind formale), totuşi, în legislaţie pot
fi identificate şi norme de incriminare corespunzătoare unor infracţiuni de rezultat lipsite de obiect material (de
unde ar decurge existenţa unor in fra cţiu n i de rezu lta t fo rm a le ), precum şi norme de incriminare corespunzătoare
unor infracţiuni de pericol care prezintă obiect material (de unde ar decurge existenţa unor in fra cţiu n i de p e ric o l
m a teria le). A se vedea, în acest sens, şi expunerea referitoare la elementul material.
[21 Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 297 (autorii denumesc infracţiunile-obstacol şi in fra c ţiu n i de p e ric o l
in d irect); V. Pasca , op. cit. (2014), p. 193. Am putea exem p lifica conceptul de in fra cţiu n e-o b sta co l, de pildă, prin
raportare la incriminarea d e ţin e rii de in stru m e n te în v ed erea fa ls ific ă rii de va lo ri (art. 314 CP) sau a n e re sp e ctă rii
re g im u lu i a rm e lo r ş i al m u n iţiilo r (art. 342 CP) ori chiar prin referire la infracţiunea de co n d u cere a u n u i v eh icu l
su b influ en ţa a lco o lu lu i sa u a a lto r su b sta n ţe (art. 336 CP) ş.a.
[3] A se vedea, în acest sens, spre exemplu: M. Udroiu , D rept penal, op. cit., p. 86; V. Pasca , op. cit. (2014), p. 192,
193. în doctrină s-a identificat inclusiv o categorie intermediară de infracţiuni între infracţiunile de pericol abstract şi
acelea de pericol concret, anume infra cţiu n ile de p erico l p o te n ţia l - F i . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 298 . Acestea
ar fi reprezentate de acele incriminări de pericol/atitudine, în cazul cărora legea nu prezumă, prin simpla comitere
a elementului material, existenţa stării de pericol, aceasta trebuind să fie probată în concret, dar cu particularitatea
că starea de pericol respectivă nu ar fi necesar să fie una efectivă (valoarea socială nu este necesar să fie în mod
real periclitată), ci doar una potenţială/posibilă (fapta comisă să determine o stare care să fie de natură/să poată
periclita valoarea socială protejată, indiferent dacă aceasta este propriu-zis pusă în pericol sau nu pe caz concret). Se
exemplifică prin raportare la infracţiunea de ameninţare (art. 206 CP), în cazul căreia trebuie să se probeze că actul
de ameninţare a avut aptitudinea de a induce o stare de temere unei persoane (în general), chiar dacă acesta nu a
făcut să apară o asemenea stare concretă în cazul victimei ameninţate într-un anume caz particular (spre exemplu,
Infracţiunile de pericol abstract reprezintă acele situaţii în care din norma de incriminare
a unei infracţiuni care implică o consecinţă imaterială ar decurge că legiuitorul prezumâ
existenţa stării de pericol în cauză ca decurgând automat din simpla săvârşire a elementului
material (a acţiunii/inacţiunii infracţional e),fârâaf i necesară probarea sa concretă, ef
(şi fără a se putea admite nici dovada contrară)*111. în baza acestei veritabile prezumţii legale
absolute, odată manifestat comportamentul incriminat, legea ar considera născută urmarea
imediată: starea de pericol (intervenind, aşadar, consumarea infracţiunii). Spre exemplu,
acesta ar fi cazul în ipoteza unor infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice,
precum cele incriminate în art. 334, art. 335 şi art. 336 CP (conducerea pe drumurile publice
a unui vehicul neînmatriculat ori fără permis de conducere sau în stare de intoxicaţie) sau
în cazul evadării, al trădării sau al prezenţei la serviciu sub influenţa alcoolului ori a altor
substanţe [art. 331 alin. (2) CP] etc.
Infracţiunile de pericol concret reprezintă acele situaţii în care din norma de incriminare a
unei infracţiuni care implică o consecinţă imaterială reiese că legiuitorul nu prezumâ automat
existenţa stării de pericol în cauză ca decurgând din simpla săvârşire a elementului material
(a acţiunii/inacţiunii infracţionale); prin urmare, este necesară probarea existenţei concrete,
efective a stării de pericol, pe caz determinat. în cazul acestor infracţiuni, în urma manifestării
comportamentului incriminat se impune dovedirea existenţei/apariţiei urmării imediate
constând în starea de pericol (doar astfel putând interveni consumarea infracţiunii). Spre
exemplu, acesta ar fi cazul în ipoteza unor infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate,
precum cele incriminate în art. 329, art. 330, art. 331 alin. (1) şi art. 332 CP (neîndeplinirea
îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă cu intenţie sau din culpă, părăsirea
postului, distrugerea sau semnalizarea falsă) sau în cazul zborului neautorizat (art. 423 CP)
ori al neluării/nerespectării măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă (art. 349,
art. 350 CP) etc.
Sunt infracţiuni de rezultat, de pildă: omorul, furtul, tâlhăria, înşelăciunea, vătămarea
corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, uciderea din culpă, distrugerea,
distrugerea din culpă, răspândirea bolilor la animale sau plante, abuzul în serviciu, neglijenţa
în serviciu etc. Dimpotrivă, sunt infracţiuni de pericol/de atitudine, de pildă: ameninţarea,
conducerea pe drumurile publice fără permis de conducere, evadarea, falsul în declaraţii,
luarea de mită, mărturia mincinoasă, accesul ilegal la un sistem informatic, dezertarea,
nedenunţarea etc. Se poate remarca faptul că în legislaţie există şi norme de incriminare
care, la nivelul conţinutului constitutiv obiectiv, prezintă, deopotrivă, forme/variante care
reprezintă infracţiuni de pericol şi forme/variante care constituie infracţiuni de rezultat. Spre
exemplu, aşa stau lucrurile în privinţa majorităţii infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei
pe căile ferate, ale căror forme tip sunt infracţiuni de pericol (abstract)-art. 329 alin. (1) CP,
art. 330 alin. (1) CP, art. 331 alin. (1) CP, art. 332 alin. (1) şi (2) CP - , în timp ce variantele
lor derivate, agravate, sunt infracţiuni de rezultat - art. 329 alin. (2) CP, art. 330 alin. (2) CP,
art. 331 alin. (3) CP, art. 332 alin. (3) CP. De asemenea, pot fi identificate şi unele infracţiuni
de rezultat care au prevăzută o formă agravată legată (şi) de condiţia producerii unei anumite
stări de pericol [spre exemplu, infracţiunea de distrugere, inform a agravată prevăzută de
art. 253 alin. (4) CP].
în ceea ce priveşte procesul identificării unei incriminări ca fiind (după urmarea imediată)
infracţiune de rezultat sau infracţiune de pericol, se pot identifica două criterii: unul substanţial,
o ameninţare serioasă cu moartea are o astfel de aptitudine, chiar dacă, în concret, ea s-ar putea realiza faţă de o
persoană extrem de temerară, care nu s-ar simţi în mod real ameninţată de actul respectiv).
111în acest sens, Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 297.
altul formal. Potrivit criteriului substanţial (de fond), o incriminare poate fi apreciată ca tipizând
penal, în abstract, o infracţiune de rezultat atunci când, prin proiecţia logico-raţională a
consecinţelor tipice posibile ale conduitei incriminate, în reprezentarea unui interpret obiectiv
al normei se impune cu evidenţă că aceste consecinţe presupun modificări concrete, efective,
cuantificabile în lumea înconjurătoare, constituind urmări de ordin obiectiv, material. Din
acest punct de vedere, este irelevant dacă norma juridică indică expres sau nu respectiva
urmare imediată; în primul caz, afortiori, incriminarea va reprezenta o infracţiune de rezultat,
în a doua situaţie, urmarea materială se desprinde implicit din cursul normal al lucrurilor,
din natura firească a proceselor fizice. Se poate observa (spre exemplu) că omorul, apreciat
unanim în doctrină drept infracţiune de rezultat, se încadrează astfel potrivit criteriului
substanţial, căci legea nu indică explicit urmarea elementului material stipulat (verbum regens
din art. 188 CP indică doar că uciderea unei persoane se pedepseşte; uciderea reprezintă,
propriu-zis, indicarea actului de executare - fapta de a ucide - , care implică însă, în mod
necesar, sub aspect logico-raţional, urmarea imediată tipică: moartea/decesul, aceasta
constituind rezultatul infracţiunii).
Potrivit criteriului formal, o incriminare poate fi apreciată ca tipizând penal, în abstract,
o infracţiune de rezultat atunci când, prin însăşi norma de incriminare, legiuitorul a înscris/
prevăzut existenţa unei anumite consecinţe a faptei, care trebuie să fie stabilită/probată pe
caz concret pentru ca aceasta să existe în forma sa tip, de infracţiune consumată. Se poate
observa (spre exemplu) că înşelăciunea, apreciată unanim în doctrină drept infracţiune de
rezultat, se încadrează astfel potrivit criteriului formal, căci legea indică explicit/expres urmarea
elementului material stipulat (verbum regens din art. 244 CP indică faptul că inducerea în
eroare a unei persoane, în condiţiile legii, se pedepseşte numai dacă s-a pricinuit o pagubă;
paguba reprezintă, propriu-zis, indicarea urmării imediate, aceasta constituind rezultatul
infracţiunii). Din acest punct de vedere, se poate discuta dacă, ori de câte ori legea indică/
prevede expres în conţinutul normei de incriminare o anumită urmare, fapta penală în
cauză reprezintă (sau nu) o infracţiune de rezultat. Un răspuns afirmativ ar presupune că
inclusiv incriminările care sunt apreciate a institui infracţiuni de pericol concret (eventual şi
cele de pericol potenţial) ar urma să fie integrate, de fapt, tot în categoria infracţiunilor de
rezultat, lăsând doar infracţiunile de pericol abstract să dea conţinut propriu-zis categoriei
infracţiunilor de pericol111. Un răspuns negativ impune identificarea criteriului în funcţie
de care unele infracţiuni al căror verbum regens indică expres/explicit o anumită urmare
imediată rămân să fie integrate în sfera infracţiunilor de rezultat, în timp ce altele urmează
a fi integrate în sfera infracţiunilor de pericol, ca infracţiuni de pericol concret (eventual, de
pericol potenţial). Acest criteriu ar putea fi stabilit (aparent, el este) cel al îmbinării analizei
formale cu analiza substanţială. Astfel, ori de câte ori legea prevede o urmare în cuprinsul
unei norme de incriminare, ar urma să se realizeze o evaluare mentală a respectivei urmări,
din punct de vedere logic, pentru a se determina dacă ea presupune sau nu o modificare
obiectivă/concretă/efectivă a lumii înconjurătoare. în măsura unei aprecieri pozitive în acest
111Astfel, de exemplu, în doctrină s-a afirmat că, „uneori, în conţinutul infracţiunii se întâlnesc referiri la urmarea
produsă prin infracţiune. Infracţiunile ce au în conţinut referiri la rezultatul produs sunt infracţiuni de rezultat. (...)
Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, astfel de infracţiuni se numesc infracţiuni
de pericol, de atitudine" - C. Mitrache , C r . Mitrache , ocit. (2016), p.
D. Niţu , op. cit., p. 295 (cu citarea doctrinei străine, potrivit căreia-într-o op in ie-la aceeaşi concluzie s-ar ajunge
şi după un alt criteriu de departajare a faptelor penale în infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de pericol, de simplă
activitate, anume p o sib ilita te a se p a ră rii în tim p a e le m e n tu lu i m a te ria l fa ţă de u rm a re, care ar exista, potenţial,
în cazul celor dintâi, dar nu şi al celor din urmă).
sens, infracţiunea ar fi integrată în sfera faptelor penale de rezultat, iar în caz contrar, în cea
a celor de pericol (concret sau potenţial, în funcţie de exprimarea legiuitorului)111.
Este de menţionat că, deşitentativa unei anumite infracţiuni (indiferent dacă se ra

la o infracţiune de rezultat sau la o infracţiune de pericol) produce, întotdeauna, ca urmare
imediată specifică (proprie), o stare de pericolfaţă de valoarea socială protejată prin norm
de incriminare, cu toate acestea, tentativa unei infracţiuni de rezultat nu poate fi în mod
corect calificată drept infracţiune de pericol. Aprecierea caracterului de rezultat sau de
pericol al unei infracţiuni, indiferent de stadiul tipic sau atipic în care rămâne aceasta pe
caz concret, se raportează exclusiv la tipul infracţiunii aşa cum este indicat acesta deform a
consumată = forma tipică sub care se realizează incriminarea unei fapte (tentativa este o
formă imperfectă a infracţiunii). Mai mult decât atât, în cazul unor infracţiuni de rezultat
(mai ales al infracţiunilor complexe de rezultat), rămânerea faptei la stadiul de tentativă (prin
neconsumarea activităţii principale) implică producerea unei stări de pericol în raport de
obiectul juridic principal, darîn condiţiile (desîntâlnite ale) producerii, totuşi, a unui rezultat
în raport de obiectul juridic secundar (de exemplu, victima a fost lovită, dar nu s-a reuşit
sustragerea bunului - î n caz de tentativă de tâlhărie). Chiar şi tentativa unei infracţiuni care
nu este complexă poate implica, dincolo de starea de pericol în care a fost pusă valoarea
socială ocrotită prin incriminarea în cauză, un rezultat (corespunzător unei alte incriminări);
de pildă, o tentativă de omor poate să nu lezeze deloc victima (glonţul tras spre aceasta nu
a atins-o), periclitându-i doar viaţa, sau poate să îi cauzeze o vătămare efectivă (glonţul a
lovit victima, dar nu într-o zonă vitală sau într-o zonă vitală, dar, cu toate acestea, victima
nu a murit), periclitându-i, în plus, viaţa.
în legătură cu raportul dintre tentativă şi clasificarea infracţiunilor în fapte penale de
rezultat şi de l, este de punctat faptul că, în timp ce la o infracţiune de rezultat tentativa
erico
p
111 Credem că din cele astfel precizate reiese, în mod suficient de clar, cvasi-relativitatea clasificării în cauză
(existând incriminări încadrabile în mod evident ori într-o categorie, ori în alta, precum şi norme de incriminare cu
apartenenţă incertă, discutabilă). Semnalăm, în plus, încă un aspect legat de această chestiune. în mod constant,
pentru vreme îndelungată, doctrina (şi jurisprudenţa) autohtonă au apreciat drept infracţiuni tipice de rezultat furtul
şl violul, punct de vedere mult timp necontestat, care părea să reprezinte un adevăr imuabil al materiei penale.
Această veritabilă axiomă a domeniului începe (relativ recent) să fie însă contestată, emiţându-se opinii conform
cărora atât furtul, cât şi violul ar reprezenta, de fapt, infracţiuni de pericol/atitudine, ba chiar de pericol abstract
(polul opus infracţiunilor de rezultat). Aparent exotică, perspectiva apare totuşi întemeiată pe unele observaţii
pertinente. De pildă, deşi în cazul infracţiunilor de rezultat sunt posibile (ca regulă) atât tentativa imperfectă, cât
şi cea perfectă, s-a observat că, în raport de furt şi de viol, de principiu, nu se poate reţine (nu se poate imagina)
totuşi o tentativă perfectă. Prin urmare, se conturează două soluţii. Se poate menţine aprecierea acestor infracţiuni
ca fapte penale de rezultat, caz în care trebuie să se admită însă că regula cuprinde excepţii (unele infracţiuni
de rezultat nu sunt apte de tentativă perfectă) - ceea ce ridică problema subsecventă a identificării criteriului
în funcţie de care o infracţiune de rezultat urmează a se încadra în grupul excepţiilor (în acest sens, a se vedea,
de pildă, M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 144). Sau (alternativa) se modifică însăşi sfera infracţiunilor în care
sunt încadrate, sub aspectul urmării imediate, furtul şi violul, acestea fiind trecute din categoria infracţiunilor de
rezultat în aceea a infracţiunilor de pericol. în plus, se poate observa că apar dificultăţi în a identifica urmarea
imediată manifestată sub formă de rezultat (în sensul de modificare concretă, efectivă, obiectiv perceptibilă în
realitatea înconjurătoare) în cazul violului (inviolabilitatea sexuală - obiectul juridic principal al infracţiunii de viol -
tinzând să fie mai degrabă o valoare socială imaterială) şi chiar în cazul furtului (astfel, deşi o opinie des întâlnită
este că urmarea acestei infracţiuni este reprezentată de pagubă, de prejudiciul patrimonial cauzat victimei prin
sustragerea bunului, soluţia este furnizată de concepţia potrivit căreia obiectul juridic al furtului este reprezentat de
patrimoniu - valoare socială materială -, în condiţiile în care din cuprinsul normei de incriminare se poate aprecia
că reiese, mai exact, un obiect juridic reprezentat de relaţiile sociale care privesc posesia sau detenţia bunurilor
mobile-valoare socială imaterială; în acest sens, este de menţionat inclusiv faptul că, uneori, se încadrează drept
infracţiune de furt inclusiv fapta proprietarului care ia propriul bun mobil, dacă acesta se află însă în posesia sau
detenţia legitimă a unei alte persoane - art. 228 alin. (2) CP).
areaptitudinea de a se manifesta, ca regulă, atât inform ă imperfectă (tentativă întreruptă),

cât şi inform ă perfectă (tentativă terminată), la infracţiunile de pericol la care este posibilă,
tentativa se poate manifesta exclusiv sub form ă imperfectă (cu potenţiala excepţie a unei
tentative la infracţiunile de pericol concret sau potenţial - în măsura în care o asemenea
infracţiune ar avea incriminată tentativa)111. Explicaţia o reprezintă momentul diferit la care
se consideră consumată o infracţiune, după cum aceasta este de rezultat sau de pericol.
în privinţa consumării infracţiunilor în funcţie de criteriul urmării imediate, este de
reţinut că o infracţiune de rezultat se consumă, ca regulă, atunci când sunt întrunite toate
elementele sale constitutive, ceea ce, sub aspectul laturii obiective, presupune producerea
consecinţei tipice a acţiunii/inacţiunii, aşadar, data apariţiei urmării imediate (specifice
formei tip, fapt consumat). Acest moment poate avea loc imediat consecutiv săvârşirii
activităţiiexecuţionale (comiterii elementului material, acţiunii sau inacţiunii) sau, după caz,
după trecerea unei perioade de timp mai mult sau mai puţin îndelungate (precum în cazul
infracţiunilor progresive). în schimb, o infracţiune de pericol se consumă (de regulă) odată
cu executarea integrală a elementului material, în momentul în care, acţiunea/inacţiunea
fiind desfăşurată suficient, apare starea de pericol la care este expusă valoarea socială penal
ocrotită (cu potenţiala excepţie a infracţiunilor de pericol concret sau potenţial). în legătură
cu această problemă, a momentului consumării infracţiunilor, după cum sunt de rezultat
sau de pericol, se poate observa una dintre cele mai importante mize ale acestei clasificări a
faptelor penale, căci, dacă infracţiunea se consideră a fi de rezultat, atunci ea nu se reţine (cel
puţin nu în formă consumată, ci eventual la stadiul de tentativă, dacă aceasta este posibilă
şi relevantă penal în raport de respectiva incriminare) decât în măsura în care se probează
existenţa urmării imediate sub această formă materială (de rezultat).
Dincolo de acest moment, al consumării, atât unele infracţiuni de pericol, cât şi unele de
rezultat pot cunoaşte o desfăşurare temporală mai accentuată (cazul infracţiunilor cu durată
de desfăşurare în timp), fie prin menţinerea sau reluarea/reiterarea elementului material
(a activităţii infracţionale) de către subiectul activ (infracţiunile continue, cele continuate
şi acelea de obicei), fie prin amplificarea progresivă a rezultatului iniţial, în absenţa unei
noi intervenţii suplimentare (cauzale asupra acestuia) din partea infractorului (infracţiunile
progresive). în aceste cazuri, posterior consumării se pune în evidenţă un moment final al
infracţiunilor de durată, reprezentat de data epuizării infracţiunii, de care se leagă configuraţia
finală a urmării imediate a infracţiunii respective.
Indiferent de forma/modul/maniera în care se înfăţişează aceasta (rezultat sau consecinţă
imaterială), nicio infracţiune nu este lipsită de urmare imediată, ea constituind un element
obligatoriu, indispensabil al laturii obiective a conţinutului constitutiv al infracţiunii (în general,
al fiecărei infracţiuni, în particular)!
După cum s-a indicat, unele norme de incriminare cuprind un conţinut constitutiv alternativ,
legea prevăzând mai multe variante normative echivalente juridic sub care se poate prezenta
incriminarea. Dincolo de posibilitatea manifestăriialternativităţii la nivelul elementului material
(care poate implica sau nu şi o alternativitate la nivelul urmării imediate corespunzătoare
fiecărei acţiuni/inacţiuni dintre cele alternative), acesta se poate întâlni şi la nivelul urmării
imediate. Spre exemplu, pot fi indicate drept incriminări care prezintă un conţinut constitutiv
alternativ prin prevederea unor multiple urmări imediate echivalente din punct de vedere
juridic: vătămarea corporală (art. 194 CP, în cazul căreia, consecinţă a actelor de violenţă
111A se vedea materia tentativei.

fizică exercitate, se poate produce fie o infirmitate, fie o leziune traumatică sau o afectare
a sănătăţii care a necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale,
fie un prejudiciu estetic grav şi permanent, fie avortul, fie punerea în primejdie a vieţii -
sub aspect strict medical); abuzul în serviciu (art. 297 CP), respectiv neglijenţa în serviciu
(art. 298 CP) - î n cazul cărora se poate cauza fie o pagubă, fie o vătămare a drepturilor ori a
intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice; zborul neautorizat în forma agravată
[art. 423 alin. (2) CP] - fapta putând produce distrugerea sau degradarea aeronavei - etc.
în asemenea cazuri, de urmare imediată alternativă, este de observat că, uneori, prin
natura lucrurilor, consecinţele alternativ prevăzute sunt incompatibile între ele (nu se pot
produce cumulativ) - spre exemplu, în cazul art. 423 alin. (2) CP - , în timp ce, în alte situaţii,
nimic nu împiedică producerea lor cumulativă (a tuturor sau doar a unora dintre acestea) -
de pildă, în cazul vătămării corporale. Fiind variante echivalente juridic ale uneia şi aceleiaşi
infracţiuni, oricare dintre aceste urmări va atrage reţinerea faptei drept infracţiune (în formă
consumată), iar producerea cumulativă a mai multor urmări (când acest lucru este posibil), ca
efect al unei activităţi infracţionale unice, va menţine unitatea infracţională, neconducând la
existenţa mai multor infracţiuni. Spre exemplu, indiferent dacă se produce doar degradarea sau
chiar distrugerea completă a aeronavei, fapta va reprezenta infracţiunea de zbor neautorizat
în formă agravată; chiar dacă victima vătămată suferă şi o infirmitate, şi leziuni pentru a
căror vindecare sunt necesare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, fapta comisă va
reprezenta o unică infracţiune de vătămare corporală.
Prin urmare, având în vedere toate cele de mai sus, reţinem că, după criteriul urmării
imediate, infracţiunile se pot clasifica după cum urmează:
- infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de pericol/de atitudine. Acestea din urmă se pot
sub-clasifica în infracţiuni de pericol abstract, infracţiuni de pericol concret şi infracţiuni de
pericol potenţial. Importanţa acestei clasificări vizează diverse domenii din dreptul penal,
precum: momentul consumării infracţiunii; formele tentativei; materia legăturii de cauzalitate
(eventual, aplicarea legii penale în spaţiu şi timp) etc.;
- infracţiuni cu urmare imediată unică şi infracţiuni cu urmare imediată m ultiplă/
plurală. Acestea din urmă se sub-clasifică în infracţiuni cu urmări imediate cumulative şi
infracţiuni cu urmare imediată alternativă-,
- infracţiuni cu urmare imediată expres/explicit prevăzută de lege şi infracţiuni cu urmare
imediată implicită.
1.3. Raportul de cauzalitate/legătura de cauzalitate (nexum cauzal)

Raportul de cauzalitate constituie, în ordinea logică şi cronologică a analizei111, cel de-al
treilea element obligatoriu (imperativ, indispensabil) al laturii obiective a oricărei infracţiuni.
Acesta semnifică legâtura/liantul (nexum) dintre elementul material (acţiunea/inacţiunea
comisă) şi urmarea imediată produsă, tocmai ca o consecinţă a evoluţiei/dezvoltării cauzalităţii
puse în mişcare de activitatea subiectului activai infracţiunii. Pe cale de consecinţă, legătura
de cauzalitate caracterizează, în mod necesar, orice infracţiune, deşi nu constituie, de regulă,1
[1] Poziţia cronologică a legăturii de cauzalitate în succesiunea elementelor integrate laturii obiective a infracţiunii
este distinctă în funcţie de perspectiva din care este surprinsă aceasta. Astfel, în succesiunea etapelor procesului
de analiză post facturii a laturii obiective a infracţiunii, raportul cauzal ocupă, în mod firesc, o poziţie ulterioară
determinării existenţei elementului material, respectiv urmării imediate. în schimb, în succesiunea evenimentelor (a
etapelor faptice de desfăşurare concretă a laturii obiective), poziţia cronologică a nexum-ului cauzal este interpusă
între elementul material şi urmarea imediată (acţiunea sau inacţiunea, prin derulare cauzală, produce urmarea
imediată).
un element care să apară cuprins expres în conţinutul normelor de incriminare (spre deosebire
de elementul material - fapta în sens restrâns - care este descris de lege, precum şi spre
deosebire de urmarea imediată, care rezultă-uneori explicit, alteori im plicit-din prevederile
legale cuprinse în normele de incriminare)111. Aşadar, se poate spune că legătura de cauzalitate
reprezintă acel element în baza căruia se poate efectua imputabilitatea obiectivă a faptei[2]
(în sens larg: act de executare şi urmarea acestuia) sarcina unei anumite persoane, în
sensul că fapta îi aparţine acesteia sub aspect obiectiv, material, că a fost comisă de ea şi
că urmarea infracţională a decurs din activitatea sa (în principiu, la acest nivel, separat de
analiza/în afara analizei aspectelor de ordin subiectiv, privind atitudinea psihică, precum
şi a imputabilităţii în sensul în care acest concept este indicat drept trăsătură esenţială a
infracţiunii, de lege lata).
în doctrină se subliniază, în mod constant, faptul că, deşi raportul de cauzalitate
caracterizează în mod obligatoriu latura obiectivă a oricărei infracţiuni, existenţa sa nu trebuie
probată/dovedită/evidenţiată expres decât în cazul infracţiunilor de rezultat (fiind necesar
a se stabili că rezultatul apărut în realitatea obiectivă a fost determ in at-în felul/modul în
care s-a produs şi la momentul la care s-a produs - de acţiunea/inacţiunea infracţională,
şi nu ca urmare a unui alt motiv, suprapus prin coincidenţă cu elementul material, astfel
încât acesta, doar aparent, ar părea că este cauza rezultatului), iar nu şi al infracţiunilor
de pericoll3].în cazul acestora din urmă, se menţionează că legătura cauzală rezultă în
mod obiectiv din însăşi materialitatea faptei (aspect exprimat prin sintagma „raportul de
cauzalitate se deduce ex re"), din moment ce legea prezumă apariţia stării de pericol ca
efect necesar al adoptării conduitei ilicite descrise de norma de incriminare. Prin urmare,
în cazul infracţiunilor de pericol nu ar fi posibil a se stabili că, deşi acţiunea sau inacţiunea
a fost săvârşită de către o persoană, totuşi, în urma desfăşurării acesteia, starea de pericol
nu s-ar fi născut de fapt (în abstract)141.
Este de observat însă (aspect evidenţiat de o parte a doctrinei) că aprecierile în cauză nu
tind a fi corespunzătoare decât prin raportare la categoria infracţiunilor de pericol abstract,
iar nu în considerarea tuturor infracţiunilor de pericol. Astfel, în privinţa infracţiunilor de
pericol concret (precum şi a celor de pericol potenţial), legea impune, în realitate, ca şi
în cazul infracţiunilor de rezultat, dovedirea/stabilirea efectivă a existenţei unei anumite
urmări imediate. Deosebirea dintre aceste infracţiuni şi cele de rezultat - reprezentată de
împrejurarea că urmarea lor imediată nu constituie o modificare obiectiv perceptibilă a
realităţii înconjurătoare, ci o stare imaterială - nu prezintă relevanţă sub aspectul aici avut
în vedere, din moment ce existenţa respectivei stări imateriale ori a aptitudinii sale de a se
w în doctrină s-a semnalat posibilitatea interpretării unor norme de incriminare ca făcând referire expresă
(explicită) la legătura de cauzalitate, prin intermediul unor formulări legale precum:fapta care a ovutca urmare...,
fapta prin care s-a produs..., fapta care a pricinuit... etc. în acest sens, a se vedea D. Bărcănescu , op. cit., p. 103. în
opinia altor autori, raportul de cauzalitate se poate deduce (doar) implicit din norma de incriminare - Fl. Streteanu ,
D. NlŢU, op. cit., p. 299.
[2] în acest sens, G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 164.
[3] Atragem atenţia că, deşi uneori, în doctrină, se pot întâlni exprimări potrivit cărora raportul de cauzalitate
trebuie expres probat în cazul infracţiunilor materiale, iar nu şi al celor formale, formularea în cauză este aptă de
a fi întâlnită în cadrul acelor surse care apreciază drept noţiuni sinonime conceptele de infracţiune materiala şi
infracţiune de rezultat (pe de o parte), respectiv infracţiune formală şi infracţiune de pericol (pe de altă parte),
ideea exprimată în legătură cu liantul cauzal fiind, aşadar, aceeaşi cu cea indicată mai sus, în text.
[4] Spre exemplu, nu se poate admite a se proba că, deşi s-a reţinut împrejurarea că un conducător auto a
condus pe drumurile publice în condiţiile prevăzute de normele de incriminare cuprinse în art. 334-336 CP, totuşi,
nu s-a născut/evidenţiat starea de pericol pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, sau că, deşi o persoană
a incitat public la ură sau discriminare împotriva unei anumite categorii de persoane, nu s-a născut de fapt starea
de pericol corespunzătoare incriminării prevăzute de art. 369 CP ş.a.m.d.
prezenta într-o anumită formă trebuie determinată totuşi propriu-zis, nefiind prezumată
de lege ca decurgând în mod automat din adoptarea comportamentului infracţional, ca în
cazul infracţiunilor de pericol abstract. De aici decurge concluzia logică în sensul că raportul
de cauzalitate ar trebui probot/relevat expres atât în considerarea infracţiunilor de r
cât şi a infracţiunilor de pericol concret (şi a celor de pericol potenţial), reieşind din însăşi
materialitatea faptei (ex re) doar în cazul infracţiunilor de pericol.
Este de remarcat faptul că analiza/cercetarea generală a legăturii de cauzalitate, a
conţinutului acesteia şi a modului corespunzător de determinare a ei, în variate împrejurări
posibile, a constituit, constituie şi (în mod cert) va constitui o preocupare constantă a doctrinei
juridico-penalell].'\n acest sens, doctrina identifică teze, trasează reguli şi principii abstracte,
menite să orienteze activitatea practică a organelor judiciare în evidenţierea concretă a
raportului de cauzalitate în speţele determinate supuse analizei de către acestea. Astfel, în
literatura de specialitate s-au elaborat în timp, la modul general, mai multe teorii referitoare
la liantul cauzal ca element inerent laturii obiective a infracţiunii, acestea grupându-se în
cele două curente majore, denumite curent monist (teorii moniste) şi curent pluralist (teorii
pluraliste)121.
în linii generale, se poate aprecia că aspectul esenţial ce ţine de substanţa teoriilor
subsumate, după caz, unuia sau altuia din aceste curente constă în unicitatea sau pluralitatea
cauzelor (surselor) care, în accepţiune juridică, pot fi identificate ca stând la baza producerii
urmării imediate (aşadar, la temelia imputării obiective a faptei şi a rezultatului acesteia în
sarcina unei persoane). în timp ce teoriile de factură monistă identifică un eveniment singular
drept cauză a urmării infracţionale, teoriile pluraliste admit posibilitatea concurenţei mai
multor asemenea evenimente, cu titlu de împrejurări cauzale ale consecinţelor relevante penal.
Precizăm că, în această materie, înainte de orice, trebuie făcută distincţia între conceptul
de cauză/cauze şi noţiunea de condiţie/condiţii. Cauza determină efectiv (propriu-zis)
urmarea infracţională, constituind evenimentul principal care explică generarea ;
în absenţa cauzei (cauzelor-în viziunea teoriilor pluraliste), urmarea nu ar fi intervenit (este
de menţionat că nu se are în vedere neapărat o absenţă absolută a apariţiei urmării, ci una
relativă, conjugată cu felu/m
odulşimomentul ei de manifestare: în lipsa cauzei/cauzelor,
urmarea nu ar mai f i intervenit astfel cum s-a produs într-un anumit caz determinat şi la
data la care a avut loc în speţă!). Dimpotrivă, condiţia/condiţiile sunt împrejurări care doar
favorizează/înlesnesc producerea urmării respective; în mod de sine stătător, acestea nu ar
fi condus la consecinţa respectivă (în forma şi la momentul în care aceasta s-a manifestat1
111Amintim, de pildă, existenţa unor monografii în domeniu, fie referitoare la raportul de cauzalitate în general
(G. A ntoniu , Raportul decauzalitate în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968), fie referitoare la o anum
incriminare, care abordează problema particulară a legăturii cauzale cu privire la respectiva infracţiune (T. Dianu ,
Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte. Sinteză judiciară privind raportul de cauzalitate, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996). De asemenea, sunt de semnalat o serie de articole de specialitate în materia raportului de cauzalitate
(sau care includ şi interesante referiri la această materie, într-un cadru de analiză mai larg), printre care putem
menţiona: N. G iurgiu , Aspecte privind legătura cauzală în dreptul penal, în Analele Universităţii „Alexandru loan
Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, Tomul XL, XLI, XLII, nr. comun anilor 1994/1995/1996, p. 81 ş.u. (articolul poate
fi consultat on-line, în format electronic, la adresa de internet http://pub.law.uaic.ro/files/articole/1994_1985/
anale_1994_95_96.pdf); G. A ntoniu , Contribuţii noi la cercetarea cauzalităţii penale, în R.D.P. nr. 4/1998, p. 9 ş.u.;
M.K. Guiu, Infracţiunile omisive improprii, în R.D.P. nr. 1/2002, p. 79 ş.u.; D. Nitu, Teoria riscului în dreptul penal, în
R.D.P. nr. 1/2005, p. 107 ş.u. De asemenea, în unele cursuri se realizează o analiză extensivă a problemelor legate de
cauzalitate în domeniul penal, sens în care avem în vedere (spre exemplu) Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 298 ş.u.
P1A se vedea, spre exemplu, C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 167-169.
pe caz concret), dar au înlesnit/ajutat (în mod obiectiv) procesul cauzal (declanşat de cauză)
în acţiunea de producere a urmării111.
Potrivit doctrinei, celemai importante (des menţionate) teorii moniste sunt reprez
- teoria cauzei eficiente (potrivit acesteia, cauza este reprezentată de primul eveniment
declanşatoral procesului de determinare care, prin dezvoltare, a condus la producerii urmării
imediate);
- teoria cauzei proxime (potrivit acesteia, cauza este reprezentată de evenimentul imediat
anterior producerii urmării, sub aspect cronologic);
- teoria cauzei preponderente (potrivit acesteia, cauza este reprezentată de acel eveniment
antecedent care a avut cea mai mare eficienţă cauzală în apariţia urmării);
- teoria cauzei adecvate/tipice (potrivit acesteia, cauza este reprezentată de acel eveniment
antecedent care este apt, prin natura sa, să producă urmarea în cauză, potrivit experienţei
obişnuite de viaţă a unui observator neutru/imparţial).
De asemenea, potrivit doctrinei, cele mai importante (des menţionate) teorii pluraliste
sunt reprezentate de:
- teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi teoria condiţiei sine qua non (conform acesteia,
trebuie identificate, în antecedenţa urmării imediate produse, toate acele evenimente fără
de care aceasta nu ar mai fi existat ca atare - toate acele împrejurări în lipsa cărora urmarea
nu s-ar fi produs în forma/modulîn care s-a produs, la momentul la care s-a produs; în acest
sens, se impun o scindare a dinamicii succesiunii evenimentelor anterioare apariţiei urmării
şi analiza lor separată, urmând a se stabili dacă, în lipsa vreunuia dintre acestea, urmarea ar
mai fi avut loc aşa cum a fost înregistrată în realitatea înconjurătoare sau nu; orice împrejurare
dispensabilă va fi înlăturată din antecedenţa cauzală, sub aspect juridic, iar orice eveniment
indispensabil va fi reţinut, separat de aprecierea sa drept cauză propriu-zisă, ori doar drept
condiţie favorizantă a consecinţei intervenite - de aici şi denumirile teoriei, care echivalează
cauzele şi condiţiile, le consideră deopotrivă necesare, fără a se delimita grade între acestea,
aspect care conduce şi la principala critică formulată în raport de această teorie cauzală)121;
- teoria condiţiei necesare (aceasta pleacă în analiză din acelaşi punct care particularizează
şi teoria anterior indicată, a echivalenţei cauzelor şi a condiţiilor, căreia îi corectează însă
111Spre exemplu, o condiţie cauzală poate fi reprezentată de o anumită stare/afecţiune preexistentă a victimei. De
pildă, dacă o persoană suferă de hemofilie, iar o alta, care cunoaşte aceasta, îi cauzează o rană (care, în sine,
nu este neapărat mortală), într-un context în care salvarea victimei este improbabilă (de pildă, în timpul unei
excursii într-o zonă izolată a unui masiv muntos, lipsită de acoperire telefonică, unde cei doi se află singuri, la
mare distanţă de orice aşezare umană), atunci cauza decesului victimei este acţiunea de rănire întreprinsă de
infractor, iar condiţia eficientă cauzal este starea sănătăţii victimei (afecţiunea respectivă). Totodată, este posibil
ca o condiţie cauzală să se manifeste şi concomitent cu desfăşurarea activităţii infracţionale. Astfel, spre exemplu,
dacă o persoană o împinge pe alta, brusc, de pe trotuar, proiectând-o pe partea carosabilă, în faţa unui autoturism
al cărui sistem de frânare nu este extrem de performant, astfel încât, deşi conducătorul auto al acestuia circula
cu viteză regulamentară, nu poate opri la timp şi victima, fiind lovită, decedează, se conturează drept cauză actul
de împingere a victimei, iar drept condiţie starea tehnică a autovehiculului (presupunem, totuşi, că această stare
tehnică era în parametrii normali, maşina având inspecţia tehnică efectuată, potrivit reglementărilor legale în
materie). Condiţia poate consta şi într-un eveniment subsecvent desfăşurării elementului material. Spre exemplu,
dacă o persoană o împuşcă mortal pe alta, iar conducătorul ambulanţei ajunse la victimă, fiind lipsit de dexteritate
(sau maşina fiind veche şi având performanţe scăzute), nu reuşeşte să o conducă pe aceasta la spital în timp util
pentru a-i fi salvată viaţa, atunci cauza o reprezintă actul de împuşcare, iar condiţia eficientă cauzal rezidă în lipsa
de dexteritate a şoferului/starea tehnică neperformantă a ambulanţei.
121„Teoria echivalenţei condiţiilor, căreia i s-au adus în timp unele corective (luarea în considerare a caracterului
adecvat, apt să producă rezultatul, al condiţiei-cauză, selectarea ei prin prisma cerinţelor incriminării, analiza
aspectului psihic al legăturii de cauzalitate, distincţia între condiţiile esenţiale sau cauzal necesare şi condiţiile
înlesnitoaresau operativ necesare etc.), are în prezent cea mai largă aplicare practică"- D. Bărcănescu , op. cit., 105.
neajunsul esenţial, prin aceea că impune operarea distincţiei între condiţiile necesare = cauze
şi condiţiile care nu sunt necesare = simple condiţii).
Este de reţinut că, în timp ce teoriile moniste sunt astăzi criticate, în general, ca excesiv
de restrictive (realitatea demonstrând în numeroase ocazii faptul că, din punct de vedere
obiectiv, -ul cauzal nu funcţionează izolat artificial, prin intermediul unui eveniment
m
exu
n
cauzal singular, izolat de un întreg complex de împrejurări contextuale specifice), de o
audienţă practică largă (şi în jurisprudenţa autohtonă) se bucură, în special, teoria pluralistă
a echivalenţei condiţiilor. Aceasta, în pofida neajunsurilor - evidenţiate - pe care le prezintă
şi a unor critici tot mai intense în acest sens din partea unui segment al doctrinei, care acordă
importanţă - pe drept cuvânt - nuanţatelor probleme pe care le poate ridica uneori procesul
determinării corespunzătoare a legăturii de cauzalitate111. Astfel, în (parte din) literatura de
specialitate se propun noi teorii/soluţii („moderne") cu privire la criteriile şi modul corect
de determinare a existenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate (în materie penală),
valorificându-se inclusiv experienţa altor sisteme de drept (şi doctrina conturată, în timp, în
cadrul acestora), precum este teoria imputării obiective a rezultatului, bazată pe aşa-numita
teorie a riscului în dreptul penall2].
Menţionăm, dincolo de toate acestea, că nu suntem de opinie că unele teorii cauzale
„clasice"/„tradiţionale" ar trebui automat şi inerent excluse, în perpetuitate, din cadrul teoretic
şi practic de analiză privitor la raportul de cauzalitate. Astfel, credem că există unele situaţii
de complexitate cauzală redusă, în care liniaritatea unui liant cauzal, identificat chiar potrivit
unor teorii moniste, este arhisuficientâ pentru a se întregi latura obiectivă a infracţiunii şi a se
realiza atribuirea (imputarea) obiectivă a faptei (latosensu, incluzând elementul material şi
urmarea acestuia) în sarcina subiectului activ131. Pe de altă parte, complexitatea a numeroase
alte ipoteze faptice concrete impune, fără urmă de tăgadă, admiterea faptului că legătura
cauzală nu poate şi nu trebuie a fi determinată exclusiv prin raportare la teoriile moniste,
ci la acelea pluraliste. în acest cadru, adeseori, teoria condiţiei sine qua non (dincolo de
limitele sale, teoretic evidenţiate) este totuşi aptă să conducă la soluţii corespunzătoare;
afortiori, teoria condiţiei necesare. Bineînţeles, eforturile doctrinare de evidenţiere a unei
teorii cauzale (de factură pluralistă) cât mai cuprinzătoare (precum, de exemplu, teoria
imputării obiective/teoria riscului în materie penală) nu trebuie desconsiderate, acestea fiind
apte (cu propriile lor limite punctuale) să ofere rezolvări pertinente unor situaţii deosebit
de dificile sub aspect cauzal, care nu ar putea fi satisfăcător/echitabil/just soluţionate prin
apel la alte teorii141.
în literatura de specialitate s-au conturat o serie de clasificări potenţiale în materia
raportului de cauzalitate, operându-se uneori cu noţiuni precum: legătură de cauzalitate*2 4
111 Pentru surprinderea, mai pe larg, a unor detalii privind meritele, dar şi limitele teoriilor pluraliste indicate,
a se vedea (printre alte surse) Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 300 ş.u. Doctrina a apreciat, de asemenea, că
„practica judiciară autohtonă s-a orientat spre o zonă ce se află la interferenţa acţiunii teoriei cauzei adecvate cu
cea a echivalenţei condiţiilor cu cauzele. în mod practic, s-a ajuns la soluţia că, dacă fără intervenţia unei anumite
acţiuni sau inacţiuni rezultatul nu s-ar fi produs, acesta are valoare cauzală" - N. G iurgiu , op. cit., 87.
[2] Pentru detalii şi o prezentare amănunţită a teoriei imputării obiective/a teoriei riscului în dreptul penal, a
se vedea: D. Niţu , op. cit., p. 107 ş.u.; Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 304 ş.u.
131 De pildă, teoria cauzei proxime şi în egală măsură cea a cauzei adecvate pot furniza, de principiu, în mod
satisfăcător, răspuns la întrebarea existenţei sau inexistenţei legăturii de cauzalitate, în cazul în care avem în vedere
o speţă în care (de exemplu) X îl loveşte în cap pe Y cu toporul, victima decedând; sau în cazul în care X bagă mâna în
buzunarul hainei persoanei vătămate, extrăgând din acesta un portofel; ori în situaţia în care X, prin constrângere,
obliga victima la întreţinerea unui act sexual ş.a.m.d.
[4] Pe de altă parte, complexitatea aparte a acestor teorii le imprimă o scăzută aptitudine de însuşire generală
la nivelul practicii, care în numeroase situaţii poate atinge rezolvări corecte şi prin intermediul altor teorii cauzale,
mai puţin complicate (chiar dacă argumentarea soluţiilor în cauză s-ar putea atinge şi prin utilizarea celor dintâi).
directă/principalâ, respectiv legătură de cauzalitate raport de cauzalitate

simplu, respectiv raport de cauzalitate complex; legătură de cauzalitate neîntreruptă, respectiv
legătură de cauzalitate întreruptă. Totodată, se evidenţiază constant că evenimentele cu valoare
cauzală (după caz, cauze ori condiţii) pot fi atât cele cu intervenţie anterioară (preexistente),
cât şi cele concomitente ori chiar subsecvente (ulterioare), prin raportare la momentul de
comitere a unui anumit act (de principiu, activitatea infracţională).
în acest sens, propunem raportarea la unele exemple reprezentând (în opinia noastră) situaţii
clasice („ipoteze de şcoală") în materia raportului de cauzalitate (unele evidenţiind inclusiv
caracterul nuanţat, discutabil, al unor cazuri şi - prin aceasta - dificultatea implementării
rigide a unor soluţii absolute în acest domeniu, care ne apare predilect pentru rezolvări
particularizate, care să ţină cont de specificul fiecărui caz determinat, al fiecărei speţe în parte)[1]:
-exem plulnr. „1
: Inculpaţii l-au lovit pe N.M. cu cotul şi pumnulîn zona feţei, doborân
la pământ. Internată la spital, victima a decedat după trei zile. (...) Loviturile aplicate şi
căderea victimei i-au produs leziuni care ar fi necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale pentru
vindecare. între traumatismul cranio-facial şi decesul datorat meningitei acute există însă
o legătură de cauzalitate indirectă, secundară, complicaţiile post-traumatice determinând
moartea violentă a victimei. Chiar dacă aceasta suferea de mai multe boli preexistente
lovirilor, care puteau determina moartea şi în afara condiţiilor create prin traumatismul cauzat
de inculpaţi, această stare patologică nu are relevanţă sub aspectul cauzei determinante a
morţii; rezultatul, moartea victimei, nu a survenit pe calea unei evoluţii naturale, la o dată
imprevizibilă, ci la scurt timp după lovirea ei de către inculpaţi, ca urmare a traumatismului
care a declanşat meningita acută purulentă. în aceste condiţii, s-a constatat că inculpaţii
au săvârşit cu intenţie fapta de lovire, dar nu au prevăzut, din culpă, rezultatul survenit. Ca
atare, ei au acţionat cu intenţie depăşită, element subiectiv specific infracţiunii de loviri
cauzatoare de moarte"121;
-exem plulnr. 2: „în ziua de (...), inculpatul, în stare de ebrietate, l-a lovit pe B.C. cu pumnii
şi picioarele şi apoi cu un obiect contondent, producându-i leziuni multiple, cea mai gravă
fiind ruptura de femur. Din cauza unei îngrijiri neadecvate, au survenit complicaţii în starea
de sănătate a victimei, aceasta decedând după o lună de la agresiune, raportul medico-legal
stabilind că moartea a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii, consecinţă
a unei bronhopneumonii, complicaţie apărută în evoluţia unei fracturi de femur. S-a mai
stabilit că între leziunile de violenţă şi deces există legătură de cauzalitate indirectă. A mai
rezultat din probe că victima nu a fost transportată la spital sau îngrijită corespunzător
nu din cauza opunerii violente a inculpatului, ci din cauza ignoranţei familiei şi a lipsei
mijloacelor materiale. Faptul că imediat după agresiune inculpatul a fost reţinut de organul
de poliţie din comună întreaga noapte, că acesta nu a locuit împreună cu victima şi deci1
111Reţinem că în doctrină s-a afirmat, de suficient timp, că, „(...) deşi majoritatea teoriilor existente au reuşit -
ce-i drept, cu unele limite - să contribuie la rezolvarea soluţionării problemei în discuţie (raportul de cauzalitate -
n.n.), criteriile oferite sunt de aplicabilitate practic relativă. Prin urmare, toate aceste teorii au avut şi nu au avut
dreptate. Au avut dreptate, pentru că, prin intermediul utilizării exclusive a unor noţiuni şi categorii filosofice, au
reuşit să pună în evidenţă unele laturi ale determinării cauzale; nu au avut dreptate, pentru că soluţiile oferite-fie
mult prea largi, fie prea înguste - nu au fost capabile să epuizeze variatele aspecte ridicate de practica judiciară" -
N. G iurgiu , op. cit., p. 87. „Cu toate acestea, apreciem că o consacrare legislativă la nivel de concepţie monopol a
unuia dintre numeroasele criterii elaborate de gândirea filosofică ar prezenta, pe de o parte, pericolul redogmatizării
pe alte baze ale dreptului penal, iar, pe de altă parte, pe acela al instituirii unui model legal de abordare, greu
sau chiar imposibil de adecvat la multitudinea şi varietatea aspectelor de ordin concret sub care se poate înfăţişa
procesul de determinare a rezultatului socialmente periculos" - ibidem.
121 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1173 din 5 martie 2002 - decizia poate fi consultată în L. Savonea , D. G rădinaru ,
Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 211,212.
nu a fost în permanenţă în apropierea acesteia şi că victima a fost examinată de medicul

din comună duce la concluzia că ignoranţa familiei victimei a făcut ca aceasta să nu fie
corespunzător îngrijită. Ca atare, activitatea inculpatului de a lovi victima şi de a-i produce
o ruptură de femur, leziune ce a generat, în timp şi din cauza unei îngrijiri neadecvate,
bronhopneumonia şi apoi insuficienţa cardio-respiratorie şi decesul, realizează conţinutul
infracţiunii praeterintenţionate de loviri cauzatoare de moarte, între leziunile cauzate şi
deces existând un nex cauzal indirect"111;
-exem plulnr. 3: „Pentru o corectă încadrare juridică a faptei de vătămare corporală (...)
trebuie să fie examinate nu doar existenţa elementului material al laturii obiective (acţiunea
sau inacţiunea interzisă) şi urmarea imediată (rezultatul faptei), ci şi cerinţa privitoare la
legătura de cauzalitate, respectiv relaţia de la cauză la efect care trebuie să existe între
acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii şi urmarea imediată. în
antecedenţa rezultatului trebuie identificate toate contribuţiile umane care au legătură
cauzală cu aceasta. Procedeul implică izolarea ipotetică a fiecărei contribuţii, pentru a se
stabili dacă, în lipsa ei, rezultatul s-ar fi produs în acelaşi mod şi în aceleaşi proporţii, iar
răspunsul negativ trebuie să conducă la eliminarea respectivei contribuţii din antecedenţa
cauzală a rezultatului socialmente periculos. în cazul unei pluralităţi de contribuţii, trebuie
examinată legătura dintre ele, lanţul lor trebuind să fie continuu pentru ca legătura de
cauzalitate să nu fie întreruptă. Dacă sunt două elemente cu rol în antecedenţa cauzală -
fapta inculpatului, autorul evenimentului rutier, dar şi o eroare de diagnostic ce a determinat
o evoluţie necorespunzătoare a stării de sănătate, cu consecinţa prelungirii numărului de
zile de îngrijiri medicale - , trebuie cercetat în ce măsură cel de-al doilea element a generat
un nou lanţ cauzal şi care nu se subsumează aceluiaşi proces cauzal. (...) Or, tribunalul a
apreciat că eroarea de diagnostic (...) a generat un nou lanţ cauzal şi care nu se subsumează
aceluiaşi proces cauzal. în lipsa erorii de diagnostic, rezultatul nu s-ar fi produs în acelaşi
mod şi în aceleaşi condiţii". Menţionăm că această hotărâre s-a pronunţat în condiţiile
form ulării unei opinii separate de către unul dintre membrii completului de judecată (ceea
ce relevă o reflectare în jurisprudenţă a controverselor teoretice referitoare la legătura
de cauzalitate); în opinia separată s-a precizat în următorul sens: „Astfel, fără a contesta
concluziile raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză (...), se observă că, în
lipsa acţiunii inculpatului (element material al laturii obiective), nu ar mai fi fost posibilă
suprapunerea unei împrejurări ulterioare care să prelungească procesul cauzal şi să agraveze
urmarea imediată. De fapt, singura controversă în cauză este legată de întrebarea dacă culpa
medicală a întrerupt legătura de cauzalitate dintre acţiunea ilicită a inculpatului şi urmarea
imediată a faptei (...). Răspunsul este negativ, deoarece întreruperea nu poate avea loc
decât prin intervenţia unui nou lanţ cauzal, fără conexiune cu primul, ceea ce nu este cazul
în speţa de faţă. Contribuţia medicilor la agravarea urmării imediate, cu consecinţe asupra
încadrării juridice a faptei, s-a suprapus peste cauza iniţială constând în acţiunea inculpatului,
determinantă în producerea rezultatului vătămător. Acest caracter determinant al faptei
ilicite a inculpatului face ca acesta să răspundă pentru întreg efectul produs, chiar dacă a
fost favorizat de apariţia unei contribuţii înlesnitoare care nu îi poate fi imputată în mod
direct inculpatului. S-ar putea invoca că nu este logic şi nici etic ca inculpatul să răspundă
pentru întreg rezultatul produs, în condiţiile în care urmarea directă a faptei sale este mai1
[1) C.S.J., s. pen., dec. nr. 1305 din 14 martie 2003 - decizia poate fi consultată în L. Savonea , D. G rădinari),
op. cit., p. 212-214.
puţin vătămătoare. Această aparentă inechitate va fi însă înlăturată cu ocazia individualizării

judiciare"111;
- exemplul nr. 4: „Inculpatul conducător auto, cedând volanul maşinii sale unei alte
persoane despre care ştia că nu are carnet de conducere, iar aceasta din urmă provocând
răsturnarea vehiculului şi accidentarea sa mortală, răspunde pentru infracţiunea de ucidere
din culpă (...); între fapta inculpatului şi moartea victimei există raport de cauzalitate, chiar
dacă la producerea morţii a contribuit şi acţiunea imprudentă a victimei, deoarece, fără
încredinţarea volanului, accidentul nu ar fi avut loc"121. în raport de această soluţie (şi altele
asemănătoare), în doctrină s-a obiectat, precizându-se: „Soluţia este susceptibilă de discuţii. (...)
deşi făptuitorul creează, prin fapta sa, posibilitatea producerii unor consecinţe antisociale,
posibilitate ce nu se poate transforma prin ea însăşi în realitate, ci numai prin fapta vinovată
a altei persoane, astfel de fapte au fost incriminate de legiuitor ca infracţiuni distincte,
«infracţiuni-obstacol». Deşi aceste fapte au fost incriminate pentru a preveni săvârşirea unor
infracţiuni mai grave, subsecvente (de unde şi denumirea lor de infracţiuni-obstacol), acestea
din urmă, în cazul când se săvârşesc, nu absorb în conţinutul lor infracţiunile-obstacol, care
îşi păstrează autonomia şi atrag în mod independent răspunderea penală a făptuitorului,
chiar şi atunci când tot el ar săvârşi şi infracţiunea subsecventă. (...) Existenţa independentă
a infracţiunii-obstacol şi a infracţiunii subsecvente exclude posibilitatea existenţei legăturii de
cauzalitate între fapta care constituie elementul material al infracţiunii-obstacol şi urmarea
imediată cerută pentru existenţa infracţiunii subsecvente. Legătura dintre cele două infracţiuni
corelative nu trebuie să fie identificată cu legătura cauzală în infracţiune, după cum conexitatea
dintre cele două infracţiuni nu conduce la unitatea acestora (...). Ca urmare, în această
viziune, în sarcina făptuitorilor trebuia să se reţină numai infracţiunea-obstacol pe care a
săvârşit-o fiecare dintre ei, nu şi infracţiunea de ucidere din culpă (...), neexistând legătură
de cauzalitate între fapta celui care săvârşeşte infracţiunea-obstacol şi urmarea imediată a
infracţiunii subsecvente (...)"[3];
-exem p lul nr. 5: „Instanţa a reţinut că între victima C.l. şi inculpat a avut loc un conflict,
în cadrul căruia victima l-a ameninţat şi l-a lovit cu un ciomag, la care inculpatul a ripostat
încercând să o lovească în cap cu o sapă. Victima a parat lovitura cu ciomagul ţinut cu ambele
mâini, ridicate în dreptul capului, astfel încât a fost lovită cu tăişul sapei peste degetul
mijlociu de la mâna dreaptă, care i-a fost aproape în întregime retezat. în timpul când i se
acordau îngrijiri medicale la dispensarul din comună, victima a decedat, ca urmare a unui
stop cardio-respirator datorat insuficienţei cardio-circulatorii preexistente. (...) în cazul când,
după epuizarea probelor a căror administrare este necesară pentru clarificarea existenţei
raportului de cauzalitate dintre agresiune şi deces, se va stabili că un atare raport există,
fapta inculpatului constituie (...) infracţiunea de omor, iar nu aceea de loviri cauzatoare de
moarte caracterizată prin intenţie depăşită, ceea ce nu este cazul în speţă. Dacă însă se va
stabili că raportul de cauzalitate în discuţie nu poate fi reţinut, fapta constituie tentativă
de omor, deoarece inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide şi rezultatul nu s-a produs în
condiţiile în care a conceput executarea, din motive independente de voinţa sa"141. în raport*1 3
111Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 376 din 11 aprilie 2005-decizia poate fi consultată în L. Savonea, D. Grădinarii,
op. cit., p. 224-229.
(2) Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 279/1974 - decizia poate fi consultată în G. A ntoniu , C. Bulai (coord .),
R.M. Stănoiu , A. Filipaş, C. Mitrache, Ş. Stănoiu , V. Papadopol, C. Filişanu, Practica judiciară penală. Partea specială,
voi. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1992, p. 41. De menţionat că, în raport de problema punctuală în discuţie, sunt
de avut în vedere, de lege lata, dispoziţiile de incriminare cuprinse în art. 335 alin. (3) CP (respectiv art. 192 CP).
131Ş. Stănoiu , în G. A ntoniu , C. Bulai (coord .), op. cit., voi. III, p. 49, 50.
(41Trib. Suprem, 07 (Completul de 7judecători - n.n.), dec. nr. 93/1981-decizia poate fi consultată în C.D. 1981,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 259-261. în acelaşi sens, a se vedea şi Trib. Suprem, s. pen.,
de această soluţie (şi altele asemănătoare), în doctrină s-a arătat: „Problema cea mai sensibilă
care ar urma să fie rezolvată în această speţă a fost aceea a legăturii cauzale dintre fapta
inculpatului de lovire cu sapa în cap a victimei şi decesul acesteia în împrejurările menţionate
(stop cardiacîn timpul pansării degetului tăiat pe când se apăra de lovitura victimei). Instanţa
de fond a decis (Tribunalul Suprem confirmând soluţia) că există o asemenea legătură de
cauzalitate. S-ar putea adăuga, în susţinerea acestei soluţii, că victima, bolnavă de inimă, a
fost puternic şocată de agresiunea inculpatului, de forţa loviturii acestuia (provocându-i-se
rănirea gravă a degetelor cu care a parat lovitura îndreptată spre cap). Stopul cardiac putea
interveni, în aceste condiţii, în orice moment, chiar imediat după agresiune şi înainte de
a ajunge la dispensar pentru a i se pansa rănile. Sub acest aspect, stopul cardiac apare ca
avându-şi cauza tot în acţiunea agresivă a inculpatului, constituind o consecinţă indirectă a
comportării acestuia. Nu are nicio semnificaţie, pentru existenţa legăturii cauzale, dacă moartea
a survenit ca o consecinţă directă ori indirectă a loviturii aplicate, dacă aceasta (lovitura)
avea aptitudinea de a provoca moartea atât ca o consecinţă directă, cât şi indirectă. Legătura
de cauzalitate putea fi întreruptă numai dacă ar fi intervenit un alt lanţ cauzal, fără nicio
legătură cu acţiunea făptuitorului"*111.
în concluzie, reţinem că determinarea existenţei raportului de cauzalitate reprezintă o

activitate concretă care trebuie efectuată cu atenta şi amănunţita luare în considerare a
particularităţilor specifice fiecărui caz concret în parte, fiind discutabilă (în considerarea
varietăţii ipotezelor practice posibile) impunerea rigidă a unor soluţii apriorice general
valabile. în realizarea acestui demers, considerăm că se impune o rezonabilă raportare la oricare
teorie cauzală (dintre cele conturate în doctrină) care poate oferi o soluţie corespunzătoare
unei anumite speţe particulare (cu menţiunea că o astfel de teorie utilizată ar putea fi
inclusiv una de factură monistă, atât timp cât nu se porneşte de la ideea eronată a excluderii
teoriilor pluraliste-în sensul că trebuie neapărat identificată o unică sursă/cauză a producerii
urmării imediate, cu excluderea oricărei alte contribuţii relevante sub aspect penal). Este de
menţionat că, uneori, inclusiv o legătură de determinare indirectă (secundară) poate menţine
aprecierea existenţei liantului cauzal, legătura de cauzalitate indirectă nefiind sinonimă cu
legătura de cauzalitate întreruptă. Pe de altă parte, în aprecierea unui liant cauzal ca fiind
sau nu întrerupt, este necesară o evaluare prudentă şi flexibilă, cu luarea în considerare a
tuturor particularităţilor specifice prezentate de fiecare caz concret în parte (referitor la
contextul desfăşurării evenimentelor, la situaţia efectivă a victimei, la atitudinea acesteia
ulterior săvârşirii faptei ş.a.m.d.).
Trebuie menţionat că existenţa infracţiunii şi angajarea răspunderii penale a infractorului
se pot realiza nu doar în raport de o contribuţie cauzală cu valoare de cauză determinantă
principală/esenţială a urmării, ci şi în considerarea unor contribuţii cantonate la nivelul de
condiţii favorizante. Este cazul, de pildă, în raport de contribuţiile participanţilor secundari
(instigatori, complici) sau - uneori - chiar al contribuţiilor participanţilor principali (coautori)121,
precum şi (adeseori) în cazul infracţiunilor omisive (unde nu se determină propriu-zis urmarea,
dec. nr. 2219/1982, în V. Papadopol , Şt. Daneş , Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 203.
111G. A nton iu, în G. A ntoniu , C. Bulai (coord .), R.M. Stănoiu , A. Filipaş, C. Mitrache, V. Papadopol, C. Filişanu ,
Practica judiciară penală. Partea generală, voi. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 68.
l2! Este, spre exemplu, cazul unui coautor al cărui act de coautorat este apreciat astfel (act de executare) prin
efectul ridicării la rang de act de săvârşire nemijlocită a unei contribuţii formal secundare (precum cea de complice
concomitent), în măsura în care, pe caz concret, se poate aprecia că activitatea respectivă a avut un rol esenţial
în apariţia urmării (de pildă, situaţia celui care a ţinut imobilizată victima, pentru ca un coparticipant să îi poată
aplica o lovitură mortală, în măsura în care se determină că, pe caz concret, imobilizarea respectivă a fost esenţială/
ci nu se intervine - existând o asemenea obligaţie - pentru a fi anihilat procesul cauzal principal,

determinant al acesteia). întotdeauna, în evoluarea cauzalităţiijuridico-penale este necesară
disocierea mentală a şirului de evenimente care au condus la apariţia urmării imediate, urmând
a fi selectate dintre acestea, de principiu, doar acele contribuţii asociate/dependente de o
activitate umană, cu excluderea celor care reprezintă manifestări ale unor forţe care nu au
ţinut de controlul unei persoane. Se impune însă stabilirea măsurii în care intervenţia unor
astfel de evenimente/forţe a fost sau nu reflectată în reprezentarea subiectului activ al faptei,
căci este posibil ca unele persoane să conceapă săvârşirea unor activităţi infracţionale tocmai
prin folosirea cauzală a acestor manifestări, unită cu un anumit context care transformă şansa
improbabilă/hazardată a producerii unei anumite urmări într-o posibilitate viabilă şi cauzal
orientată/întrebuinţată spre determinarea acesteia. Dacă, în situaţia dată, conjuncţia dintre
acestea din urmă şi conduita conştientă şi voită a unei persoane este de natură esenţială în
apariţia urmării imediate, atunci devine posibilă reţinerea existenţei legăturii de cauzalitate
(nu însă şi atunci când respectiva conjuncţie ar fi lipsită de relevanţă juridică, reprezentând
o simplă consecinţă, evidentă, a hazardului)111.
Ceea ce este esenţial, în aprecierea noastră, este ca soluţia evaluării liantului cauzal să fie
rezonabilă şi ponderată (echilibrată) în considerarea cazului concret, cu admiterea realităţii
potrivit căreia una şi aceeaşi conduită ar putea avea, într-un anumit context, pondere cauzală
sub aspect juridico-penal, iar alteori să fie lipsită de o asemenea valoare sau să manifeste
valoare cauzală în raport de o altă infracţiune decât cea faţă de care tinde, în principiu, a
avea valoare cauzală, în mod obişnuit[2].
De asemenea, se impune o limitare obiectivă şi rezonabilă a succesiunii de evenimente
cărora li se poate acorda valoare cauzală în raport de producerea unui anumit rezultat
(inclusiv sub aspect cronologic), pentru a nu se ajunge la soluţii absurde şi imposibil de
susţinut din punct de vedere juridic131.*1
determinantă pentru producerea urmării, „promovând" astfel, ca importanţă, de la rangul unei contribuţii de
ajutor = complicitate, la rangul unei contribuţii de săvârşire nemijlocită a faptei = coautorat).
[1] Astfel, de pildă, în doctrină se exemplifică lipsa unei legături de cauzalitate semnificative din punct de
vedere juridic atunci când o persoană o trimite pe alta în pădure, în timpul unei furtuni, cu speranţa că aceasta
va deceda (de pildă, fiind fulgerată), sau atunci când îi achiziţionează frecvent unei persoane bilete de avion,
în speranţa că, la un moment dat, s-ar putea produce un accident de trafic aerian. într-adevăr, în măsura în
care asemenea evenimente ar avea loc, victima lor decedând, cauzalitatea juridică dintre acest rezultat şi fapta
celui a cumpărat biletul de avion sau a trimis victima în pădure nu poate fi reţinută în mod rezonabil. Pe de altă
parte, dacă făptuitorul are cunoştinţă despre un anumit context particular, care sporeşte până spre certitudine
probabilitatea ca, prin conduita sa, să determine apariţia urmării imediate în cauză, nu vedem de ce s-ar exclude
existenţa legăturii de cauzalitate. Spre exemplu, dacă o persoană o trimite pe alta (urmărind să cauzeze moartea
acesteia) să extragă dintr-o locuinţă abandonată unele materiale de construcţie încorporate în aceasta, fără a o
avertiza (aspect pe care îl cunoaşte) că acea clădire are structura de rezistenţă grav afectată, motiv pentru care
chiar şi o scăzută perturbare a echilibrului fragil al acesteia, prin extragerea unei părţi aparent neesenţiale (tocul
ferestrei, de pildă), poate genera o prăbuşire, dacă un asemenea eveniment se produce, s-ar putea discuta, în
mod rezonabil, dacă liantul cauzal nu ar trebui de fapt reţinut, inclusiv prin prisma aspectelor de ordin subiectiv
relevate. Sau, dacă cel care a cumpărat biletele de avion a făcut-o după ce a surprins o conversaţie între două
persoane care precizau că urmăresc să provoace o explozie a cursei aeriene respective (aspect care presupunem
că ar putea fi dovedit în speţă), atunci, dacă deflagraţia are loc, cu urmarea morţii victimei, afirmarea existenţei
legăturii de cauzalitate nu ar mai părea absurdă.
t2] Spre exemplu, a aplica o palmă sau un pumn, cu putere, peste cap unei persoane nu indică, de principiu, o
activitate aptă, prin natura sa, să genereze, sub aspect cauzal, decesul (ci tinde a fi tipică producerii urmării unei
infracţiuni de lovire). în schimb, dacă raportăm aceeaşi acţiune nu faţă de o persoană adultă, ci faţă de un copil
nou-născut, în vârstă de câteva ore sau chiar zile, valoarea cauzală a conduitei se va modifica, în mod cert, în sensul
aprecierii sale ca tipică faţă de producerea unei urmări constând în deces.
t3] Astfel, trecerea unei perioade îndelungate de timp nu atrage, automat, imposibilitatea reţinerii existenţei
unei legături de cauzalitate, însă impune o cât mai atentă evaluare obiectivă/rezonabilă. De pildă, admitem că
în acest context, dincolo de numeroase ipoteze faptice cât se poate de clare şi simple sub
aspect cauzal, reţinem că pot să se manifeste şi situaţii de complexitate deosebită. în mod
special, indicăm drept aspecte în considerarea cărora se ridică/se pot ridica, (şi) în materie
penală, probleme aparte (dificile, nuanţate) în determinarea raportului de : (uneori)
situaţia infracţiunilor omisivell]; (uneori) situaţia infracţiunilor comisi\/-omisivel2]; (uneori)
situaţia infracţiunilor comise în participaţie penală ori a activităţilor infracţionale la care au
contribuit succesiv mai multe persoane, dar în afara cadrului participaţiei penale; (uneori)
situaţia infracţiunilor progresive, care produc o urmare iniţială, ulterior amplificată progresiv
în lipsa intervenţiei suplimentare (sub aspect cauzal) a infractorului, până la transformarea
într-o nouă urmare, mai gravă (caz în care o discuţie aparte se prefigurează în situaţia în
care victima însăşi manifestă o conduită culpabilă, care contribuie - potenţial decisiv - la
agravarea rezultatului iniţial)131, ş.a.
Probleme nuanţate se configurează şi în ceea ce priveşte raportul dintre determinarea
existenţei legăturii de cauzalitate şi evaluarea aspectelor de ordin subiectiv ale comiterii
faptei. Astfel, potrivit unei opinii, se evidenţiază faptul că stabilirea legăturii de cauzalitate
constituie un demers referitor la un element integrat laturii obiective, iar problema vinovăţiei
dă conţinut laturii subiective a infracţiunii (argumentându-se, prin urmare, că cele două
trebuie analizate distinct, fără ingerinţa uneia în evaluarea celeilalte). Se poate susţine însă
este posibil să se poată stabili că decesul victimei, chiar intervenit la câţiva ani după producerea unei anumite
agresiuni, se datorează cauzal actului de agresiune în cauză, inclusiv atunci când în liantul cauzal s-au interpus şi
alte evenimente cauzale (care nu au întrerupt însă acest raport), precum erori de diagnostic medical ori atitudinea
culpabilă a victimei în respectarea tratamentului prescris. Nu s-ar putea considera însă niciodată că este posibilă,
din punct de vedere juridic, o urmare naturalistă a succesiunii evenimentelor cauzale care să piardă orice legătură
raţională dintre elementul material şi urmarea imediată (cum ar fi aprecierea că de rezultatul unei anumite infracţiuni
sunt vinovaţi, în realitate, părinţii infractorului, căci, dacă nu l-ar fi conceput pe acesta şi crescut/educat într-un
anumit mod, nu s-ar mai fi ajuns deloc la comiterea infracţiunii de către cel în cauză...).
[1] în doctrină s-a relevat că, în ipoteza acestora, spre deosebire de aceea a infracţiunilor comisive, evenimentul
cu rol cauzal (sub aspect juridic) nu apare ca factor activ (pozitiv, dinamic) determinant/producător al urmării,
ci ca eveniment negativ (pasiv, static) cu potenţial cauzal, prin aceea că nu se intervine (potrivit unei obligaţii
existente în acest sens) în vederea stopării desfăşurării potenţialităţii cauzale a unui proces determinant deja pus
în mişcare, ca efect al manifestării unor alte surse. Din specificul cauzalităţii în cazul infracţiunilor omisive se pot
extrage numeroase aspecte de nuanţă, potenţial controversate, precum - cu titlu de exemplu: stabilirea dacă este
o împrejurare relevantă, sub aspect cauzal, determinarea faptului că, şi în măsura în care acţiunea ordonată de
lege ar fi fost îndeplinită de către persoana obligată la aceasta, totuşi, urmarea ar fi survenit oricum; în cazul unui
răspuns afirmativ, identificarea criteriului în funcţie de care se poate efectua o asemenea determinare etc. A se
vedea (şi) N. G iurgiu , op. cit., p. 81 ş.u.
[2] M.K. Guiu, op. cit., p. 79 ş.u.
[3] în asemenea ipoteze, credem că se ridică inclusiv problema dacă (şi în ce măsură) ar trebui să influenţeze
problema determinării legăturii de cauzalitate (imputabile infractorului) aspectul privitor la anumite evoluţii intervenite
în diverse sfere de activitate, ca urmare a progresului general al cunoaşterii/tehnicii/ştiinţei etc. înregistrat la
nivelul societăţii şi al domeniului respectiv. De pildă, se ridică întrebarea: dacă o anumită activitate desfăşurată are
aptitudinea cauzală intrinsecă de a produce, în timp, o anumită vătămare, însă această aptitudine este limitată, în
contemporaneitate, de evoluţiile înregistrate în domeniului medical, însă numai sub condiţia urmării unui anumit
tratament, este oare imputabilă cauzal infractorului producerea urmării în cauză ca efect al unei evoluţii naturale a
stării de sănătate a victimei, în condiţiile în care aceasta nu a respectat, în mod culpabil, tratamentul prescris (ceea
ce, dacă ar fi făcut, ar fi limitat probabilitatea evoluţiei vătămării spre urmarea concret produsă, în cele din urmă, în
mod progresiv)? Pentru o opinie în sensul unui răspuns pozitiv (pe care nu îl apreciem, totuşi, apt de generalizare
necondiţionată), a se vedea, de pildă, A l . RÎşniţă , Ipoteza de „risc culpabil" într-o cauza aflata pe rolul Curţii de Apel
Cluj. Lipsa raportului de cauzalitate, articol disponibil spre consultare on-line, la adresa de internet https://www.juridice.
ro/262303/ipoteza-de-risc-culpabil-intr-o-cauza-aflata-pe-rolul-curtii-de-apel-duj-lipsa-raportului-de-cauzalitate.
html. De altfel, din câte observăm, în speţa concretă avută în vedere de autor ca bază a expunerii din articolul
menţionat, soluţia finală atinsă în practică a fost în sens contrar (infractorului i s-a imputat rezultatul final mai
grav, atras şi ca urmare a conduitei culpabile ulterioare a victimei) - în acest sens, a se vedea C.A. Cluj, s. pen.,
dec. nr. 1165/2013, http://portal.just.ro/33/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=21100000000182394&id_inst=33.
şi că abordarea scindată a celor două laturi reprezintă un proces artificial, care se impune
din anumite raţiuni didactice/metodologice, dar care nu poate nega interdependenţa şi
strânsa (indisolubila) împletire dinamică dintre elementele obiective şi cele subiective ale
faptei, astfel cum se întrepătrund acestea în desfăşurarea reală a unei anumite speţe. După
cum reiese din unele exemple avansate, precum şi din anumite dezvoltări efectuate în
rândurile precedente, credem că se impune faptul câ, cel puţin în u
privind existenţa sau inexistenţa unui raport de cauzalitate relevant sub aspect juridic este
condiţionată şi de anumite aspecte subiective. Avem în vedere, de pildă, reflectarea, în
reprezentarea subiectului activ, a unor particularităţi anume ale contextului în care a acţionat,
care au rolul de condiţii ce potenţează valoarea cauzală a unei conduite aparent non-cauzale
în raport de o anumită urmare produsă în realitatea obiectivă.
1.4. Elemente suplimentare ale laturii obiective a infracţiunii privind locul,

timpul, modul sau mijloacele de săvârşire, condiţiile speciale impuse subiecţilor
Orice faptă (inclusiv una prevăzută de legea penală) se comite într-un anumit loc, într-o
anumită perioadă de timp, prin recurgere la anumite moduri/mijloace de săvârşire, de către
o anumită persoană şi împotriva unei anumite persoane. De regulă, asemenea aspecte sunt
extrinseci conţinutului constitutiv al infracţiunii, nefiind relevante juridic pentru încadrarea
faptei, ci - eventual - putând f i valorificate în operaţiunea de individualizare a sancţiunii
penalell].
Totuşi, există şi norme de incriminare în cadrul cărora legiuitorul prevede expres (sau
lasă să se deducă implicit) şi unele condiţii privitoare la astfel de elemente,
urmare, integrate conţinutului infracţiunii, după caz, pe forma tip a acesteia (de bază) sau
pe o formă derivată (agravată/atenuată). în astfel de cazuri, aspectele privitoare la loc, timp,
mod/mijloace, calităţi special impuse subiectului activ sau pasiv al infracţiunii sunt integrate
în latura obiectivă a conţinutului constitutiv al acesteia.
Spre exemplu:
- în ceea ce priveşte loculsăvârşirii infracţiunii, indicăm: în cazul infracţiunil
contra siguranţei circulaţiei rutiere, faptele trebuie comise neapărat pe un drum public
(art. 334, art. 335, art. 336 CP); în cazul infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice
(art. 371 CP), fapta se impune a fi comisă în public; de asemenea, în cazul infracţiunii de
ultraj contra bunelor moravuri (art. 375 CP) se prevede aceeaşi condiţie ş.a. în toate situaţiile
astfel exemplificate, condiţia privitoare la săvârşirea faptei penale într-un anumit loc are
valoare de element esenţial al conţinutului constitutiv de bază (tip) al infracţiunii. Există şi
cazuri în care norma de incriminare impune săvârşirea faptei într-un anumit loc, cu titlu de
element circumstanţial; de pildă: în cazul infracţiunii de furt calificat, săvârşit într-un mijloc de
transport în comun [art. 229 alin. (1) lit. a) CP]; sau în cazul infracţiunii de tâlhărie calificată,
săvârşită într-un mijloc de transport [art. 234 alin. (1) lit. e) teza I CP] ş.a.;
- în ceea ce priveşte timpulsăvârşirii infracţiunii, indicăm: în cazul infracţiuni
a pavilionului (art. 427 CP), se impune comiterea faptei în timpul luptei; în cazul infracţiunii
de sustragere de la serviciul militar în timp de război (art. 432 CP), după cum reiese din1
111Uneori, legiuitorul poate valorifica asemenea chestiuni prin norme penale generale; de pildă, potrivit art. 77 CP,
se stabileşte că reprezintă circumstanţă generală agravantă săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea
victimei la tratamente degradante [lit. b)] ori săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună
în pericol alte persoane ori bunuri [lit. c)], precum şi săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de
situaţia prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă [lit. g)] - ceea ce implică un anumit
mod/mijloc de săvârşire a infracţiunii sau un anumit timp de comitere a acesteia.
chiar denumirea marginală, fapta trebuie săvârşită în timp de asemenea, în cazul

infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare [art. 435 alin. (1) CP], se impune
tot săvârşirea pe timp de război ş.a. în toate situaţiile astfel exemplificate, condiţia privitoare
la săvârşirea faptei penale în anumite condiţii de timp are valoare de element esenţial
al conţinutului constitutiv de bază (tip) al infracţiunii. Există şi cazuri în care norma de
incriminare impune săvârşirea faptei într-un anumit timp, cu titlu de element circumstanţial;
de pildă: în cazul infracţiunii de încălcare a consemnului, săvârşită pe timp de război [art. 415
alin. (3) CP]; sau în cazul infracţiunii de insubordonare, săvârşită pe timp de război [art. 417
alin. (2) CP]; de asemenea, infracţiunea de genocid este şi ea mai gravă tot când se comite
pe timp de război [art. 438 alin. (2) CP]; infracţiunea de furt calificat se reţine atunci când
fapta se comite în timpul nopţii [art. 229 alin. (1) lit. b) CP]; în schimb, are valoare atenuantă
timpul comiterii faptei (alături de alte aspecte) în cazul prevăzut la art. 200 CP - uciderea ori
vătămarea nou-nâscutului săvârşită de către mamă (incriminarea este apreciată în doctrină
ca formă atenuată a omorului, respectiv a unor infracţiuni contra integrităţii corporale şi
sănătăţii, dacă fapta se comite în termen de 24 de ore de la naştere);
- în ceea ce priveşte modul/mijloacele de săvârşire a infracţiunii, indicăm: în cazul
infracţiunii de tulburare de posesie (art. 256 CP), se impune comiterea faptei prin violenţă
sau ameninţare; în cazul infracţiunii de influenţare a dec(art. 272 CP), fap
săvârşită prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant; de
asemenea, în cazul infracţiunii de încercare de a determina săvârşirea unei infracţiuni
(art. 370 CP), se impune comiterea acesteia prin constrângere sau corupere ş.a. în toate
situaţiile astfel exemplificate, condiţia privitoare la săvârşirea faptei penale într-un anumit
mod/prin anumite mijloace are valoare de element esenţial al conţinutului constitutiv de
bază (tip) al infracţiunii. Există şi cazuri în care norma de incriminare impune săvârşirea faptei
într-un anumit mod/prin anumite mijloace, cu titlu de element circumstanţial; de pildă:
în cazul infracţiunii de omor, săvârşit prin cruzimi [art. 189 alin. (1) lit. h) CP]; sau în cazul
infracţiunii de furt calificat, săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept
a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase [art. 229 alin. (1) lit. d) CP]; de asemenea,
în cazul infracţiunii de tâlhărie calificată, săvârşită prin folosirea unei arme ori substanţe
explozive, narcotice sau paralizante [art. 234 alin. (1) lit. a) CP]; infracţiunea de distrugere
se reţine în formă agravată atunci când fapta se comite prin incendiere, explozie ori prin alt
asemenea mijloc [art. 253 alin. (4) CP]; infracţiunea de evadare se agravează atunci când
se comite prin folosire de violenţe sau arme [art. 285 alin. (2) CP] ş.a.
în ceea ce priveşte cazul incriminărilor la care latura obiectivă este completată cu elemente
constitutive (esenţiale sau circumstanţiale) privind subiectul activ sau pasiv al infracţiunii,
aceste aspecte au fost tratate anterior, în cadrul expunerii subiecţilor infracţiunii (la care
facem trimitere).
Atunci când elementele în discuţie (loc, timp, mod/mijloace, calităţi speciale ale subiecţilor)
sunt integrate (suplimentar) în conţinutul constitutiv tip (de bază) al unor incriminări, dacă
existenţa lor nu se verifică pe analiza unei speţe determinate, nu se va putea reţine comiterea
respectivei fapte ca infracţiune. în schimb, dacă acestea sunt prevăzute de legiuitor cu titlu de
element circumstanţial, atunci caracterul infracţional al activităţii penale săvârşite subzistă
cel puţin în considerarea form ei tip a infracţiunii respective, însă cu excluderea reţinerii acelei
forme/variante derivate (agravată/calificată sau atenuată).
§2. Latura subiectivă a infracţiunii
2.1. Aspecte generale în legătură cu vinovăţia penală

După cum s-a menţionat anterior, reprezentând totalitatea (ansamblul) elementelor/
condiţiilor de factură subiectivă/psihică integrate în conţinutul constitutiv al unei i
în genere, latura subiectivă a conţinutului infracţiunii cuprinde, ca unic element obligatoriu
(prezent în mod necesar în cazul oricărei infracţiuni), elementul subiectiv, adică forma de
vinovăţie manifestată de infractor cu ocazia săvârşirii faptei penale, în raport de aceasta
(implicit, modalităţile specifice sub care se pot înfăţişa aceste forme de vinovăţie). Astfel,
potrivit legii [art. 16 alin. (2) CP], formele vinovăţiei penale : intenţia
depăşită (praeterintenţia). în ceea ce priveşte modalităţile acestora, ele în cazul intenţiei -
intenţia directă şi intenţia indirectă [art. 16 alin. (3) CP]; în cazul culpei - culpa cu prevedere
şi culpa fără prevedere [art. 16 alin. (4) CP]. Forma de vinovăţie a intenţiei depăşite este
reglementată în art. 16 alin. (5) CP.
Vinovăţia reprezintă o (anumită) atitudine psihică a unei persoane, constând într-un act
de conştiinţă şi voinţă (alcătuit din elemente intelective şi volitive) faţă de fapta (stricto sensu)
comisă şi faţă de urmările acesteia (implicit, asupra liantului cauzal). Reluăm aprecierea
potrivit căreia, la nivel abstract (prin raportare la conceptul de conţinut constitutiv generic al
infracţiunii), se poate discuta despre existenţa vinovăţiei în general, aşadar, despre vinovăţie
în oricare dintre form ele şi modalităţile posibile sub care se poate aceasta intenţie
(directă sau indirectă), culpă (cu sau fără prevedere), intenţie depăşită (praeterintenţie).
Pe de altă parte, la un nivel concret (în considerarea fiecărui conţinut constitutiv al fiecărei
infracţiuni determinate în parte), este necesară stabilirea existenţei vinovăţiei nu sub orice
formă/modalitate posibilă, ci neapărat în acea formă/în una dintre acele forme în considerarea
căreia/cărora legiuitorul a incriminat respectivul tip de conduită, şi anume ori numai intenţia
(directă/indirectă), ori numai culpa (cu/fără prevedere), ori numai intenţia depăşită[1]. în acest
sens, art. 16 alin. (1) CP dispune că „Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită
cu forma de vinovăţie cerută de legea penală", în timp ce, potrivit art. 16 alin. (2) CP, se
stabileşte că „Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie
depăşită".
Această atitudine psihică, manifestată ori sub formă de intenţie, ori sub formă de culpă,
ori sub formă de intenţie depăşită (praeterintenţie), constituie baza/esenţa laturii subiective
din conţinutul infracţiunii, care se află într-o strânsă legătură cu latura obiectivă, formând
împreună cu ea un tot coerent şi inseparabil. în ceea ce priveşte unele norme de incriminare
(dintre cele intenţionate), acestea prezintă şi elemente suplimentare înscrise de lege pe
latura subiectivă, şi anume mobilul şi scopul infracţiunii. în sinteza lor, toate acestea dau1
111 Este de menţionat că, deşi cele mai multe incriminări au elementul subiectiv format dintr-o singură formă
de vinovăţie, totuşi, anumite norme de incriminare permit manifestarea vinovăţiei, ca element al laturii subiective
din conţinutul respectivei infracţiuni, în mai multe forme posibile, respectiv cele indicate de lege în raport de
incriminarea în cauză. Spre exemplu, vinovăţia se poate manifesta atât sub forma intenţiei (directă sau indirectă),
cât şi a intenţiei depăşite, în cazul infracţiunii de vătămare corporală (art. 194 CP). Sau, potrivit art. 267 CP (de pildă),
infracţiunea de omisiune a sesizării poate fi comisă fie cu intenţie [alin. (1)], fie din culpă [alin. (2)]. în ipoteza unei
fapte incriminate exclusiv în considerarea intenţiei, verificarea săvârşirii concrete din culpă a acesteia nu conduce
la aprecierea ca întrunit a conţinutului constitutiv al infracţiunii, sub aspect subiectiv - prin urmare, fapta în cauză
nu va putea reprezenta infracţiune [cel puţin nu acea infracţiune, urmând a se verifica dacă legea incriminează
în mod de sine stătător o altă infracţiune similară sub aspect obiectiv, a cărei latură subiectivă să constea însă în
culpă - , caz în care încadrarea juridică se va putea face în acest text de lege: de exemplu, în cazul omorului se
impune doar forma de vinovăţie a intenţiei, aspect dedus din art. 16 alin. (6) CP; dacă actul de ucidere s-ar comite
din culpă, ar deveni incidenţă norma de incriminare a uciderii din culpă].
conţinut laturii subiective a infracţiunii, în sensul larg de totalitate a condiţiilor legate de

atitudinea psihică pe care o manifestă infractorul în raport de fapta comisă, implicând
îmbinarea factorilor subiectivi reprezentaţi de factorul intelectiv, factorul volitiv şi (uneori)
de un factor terţ, anume factorul afectiv/motivaţional.
în ceea ce priveşte formele vinovăţiei penale, astfel cum sunt ele reglementate de lege
lata, este de reţinut (într-o perspectivă de ansamblu) că acestea sunt reprezentate de intenţie,
culpă şi intenţie depăşită.
Intenţia reprezintă acea atitudine psihică a unei persoane care, în mod necesar, prevede
rezultatul faptei sale, urmărind sau cel puţin acceptând producerea lui prin săvârşirea acelei
fapte. Această formă de vinovăţie caracterizează majoritatea faptelor incriminate (reprezintă
regulam materia formelor de vinovăţie)11', fiind specifică, de pildă, incriminărilor reprezentate
de: omor, ameninţare, şantaj, furt, tâlhărie, înşelăciune, nedenunţare, mărturie mincinoasă,
evadare, luare de mită, delapidare, infracţiuni de fals, infracţiuni contra siguranţei circulaţiei
pe drumurile publice, incest, bigamie, abandon de familie, trădare, genocid etc. Rezultă
că intenţia poate caracteriza, de principiu, orice faptă penală, după caz, atât infracţiunile
comisive, cât şi cele omisive, atât infracţiunile de rezultat, cât şi cele de pericol ş.a.m.d.
Culpa reprezintă acea atitudine psihică a unei persoane care fie faptei
sale, pe care nu îl urmăreşte şi nici nu îl acceptă, trecând la săvârşirea actului de executare în
condiţiile în care socoteşte fără temei că nu va produce astfel rezultatul prevăzut ca posibil,
fie nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă. Această formă de
vinovăţie caracterizează doar unele fapte incriminate121, fiind specifică, de pildă, incriminărilor
reprezentate de: uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă, distrugerea din culpă,
neglijenţa în serviciu, omisiunea sesizării - din culpă, înlesnirea evadării - din culpă etc.*131
Rezultă că forma de vinovăţie a culpei poate caracteriza, de principiu, orice faptă penală,
după caz, atât infracţiunile comisive, cât şi cele omisive, atât infracţiunile de rezultat, cât şi
cele de pericol ş.a.m.d.
Intenţia depăşită (praeterintenţia) reprezintă acea atitudine psihică a unei persoane care
săvârşeşte o activitate infracţională ce debutează cu intenţie (se prevede şi se urmăreşte sau
se acceptă posibilitatea producerii rezultatului specific - care intervine ca rezultat iniţial), dar
care produce, în fapt, un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului (subiectul
activ fie l-a prevăzut, socotind însă fără temei că el nu se va produce, fie nu l-a prevăzut
deloc, deşi trebuia şi putea să îl prevadă). Această formă de vinovăţie caracterizează doar
111Este de menţionat că, dacă în norma de incriminare nu se prevede expres form a de vinovăţie impusă
pentru ca fapta descrisă să constituie infracţiune, regula stabileşte că aceasta va f i intenţia [art. 16 alin. (6) CP],
121 Este de menţionat că, numai dacă în norma de incriminare se prevede expres form a de vinovăţie a culpei,
ca fiind impusă/permisă de lege pentru ca fapta descrisă să constituie infracţiune, comiterea concretă din culpă a
acelei fapte va permite calificarea sa drept infracţiune [art. 16 alin. (6) CP],
131De principiu, în raport de incriminarea unei fapte din culpă, în legislaţie se identifică o incriminare intenţionată
(deja existentă) a aceluiaşi tip de faptă - ca manifestare obiectivă (după caz, fie ca infracţiune distinctă, fie ca formă/
variantă diferită a aceleiaşi incriminări în care se încadrează şi infracţiunea din culpă). Astfel, spre exemplu, uciderea
din culpă este o formă de omucidere (reprezentând singura incriminare a unei fapte din culpă din rândul dispoziţiilor
de incriminare reglementate ca infracţiuni contra vieţii - Capitolul I din Titlul I al Părţii speciale a Codului penal);
astfel, omuciderea este în primul rând incriminată ca faptă intenţionată, sub forma omorului/omorului calificat/
uciderii la cererea victimei. Sau vătămarea corporală din culpă reprezintă o incriminare reglementată ulterior
incriminării lovirii/vătămării corporale, ca fapte intenţionate. Ori neglijenţa în serviciu constituie o incriminare
a comiterii din culpă a faptei care, atunci când este comisă cu intenţie, este încadrată ca abuz în serviciu etc. Cu
alte cuvinte, ar fi absurd ca legiuitorul să incrimineze o anumită conduită periculoasă doar în considerarea unei
atitudini psihice culpoase, însă fără a incrimina aceeaşi conduită obiectivă în considerarea form ei de vinovăţie
(mai periculoase) a intenţiei1
.
unele fapte incriminate, fiind specifică, de pildă, incriminărilor reprezentate de: lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte, lipsirea de libertate în mod ilegal care a produs moartea
victimei, întreruperea cursului sarcinii care a produs moartea victimei, violul care a produs
vătămarea corporală sau moartea victimei, tâlhăria care a produs vătămarea corporală
sau moartea victimei, distrugerea calificată etc.[11 Rezultă că forma de vinovăţie a intenţiei
depăşite poate caracteriza, de principiu, atât infracţiunile comisive, cât şi cele omisive, de
regulă, ca infracţiuni de rezultat.
Este de subliniat faptul că vinovăţia, ca un concept general, potenţial manifestată sub

oricare dintre formele sub care se poate înfăţişa, nu este definită expres de legea noastră
penală, care cuprinde dispoziţii explicite doar în raport de formele sale de manifestare (în
art. 16 CP)[2]. Din totalitatea prevederilor legale astfel avute în vedere, doctrina conceptualizează
o definiţie abstractă generală a noţiunii de vinovăţie, considerată drept expresie a atitudinii
psihice pe care o persoană (subiectul activ) o manifestă în raport de fapta ilicită (sub aspect
penal) comisă şi faţă de urmările acesteia, întemeiată pe un (de reprezentare,
de prevedere) şi pe un factor volitiv (de voinţă)131.
[1] De principiu, ca şi în cazul culpei, în raport de incriminarea unei fapte praeterintenţionate, în legislaţie se
identifică o incriminare intenţionată (deja existentă) a aceluiaşi tip de faptă - ca manifestare obiectivă (după caz,
fie ca infracţiune distinctă, fie ca formă/variantă diferită a aceleiaşi incriminări în care se încadrează şi infracţiunea
praeterintenţionată). Astfel, spre exemplu, infracţiunea de viol care a dus la moartea victimei (sau de tâlhărie care
a dus la moartea victimei ori lipsire de libertate în mod ilegal care a produs aceeaşi urmare ş.a.) porneşte de la
incriminarea faptei intenţionate de viol (tâlhărie/lipsire de libertate în mod ilegal etc.), integrând acesteia şi rezultatul
mai grav corespunzător unei ucideri din culpă, astfel încât respectiva infracţiune complexă praeterintenţionată
pe conţinutul ei agravat/calificat absoarbe, practic, o lovire sau vătămare cauzatoare de moarte. Subliniem de la
început că, în aceste cazuri, nu se alătură faptelor iniţiale o infracţiune de omor, căci, după cum s-a menţionat,
aceasta pune în evidenţă intenţia cu privire la suprimarea vieţii; dacă viaţa victimei unui viol/unei tâlhării/lipsiri
de libertate în mod ilegal a fost suprimată cu intenţie, nu va exista o infracţiune praeterintenţionată, ci un concurs
de infracţiuni: viol/tâlhărie/lipsire de libertate în mod ilegal etc. (pe de o parte) şi omor (pe de altă parte). Cu
alte cuvinte, ar f i absurd ca legiuitorul sâ incrimineze o anumită conduită periculoasă doar în considerarea unei
atitudini psihice praeterintenţionate, fără a avea incriminată conduita obiectivă (conduitele obiective) în cauză şi
în considerarea form ei de vinovăţie (mai periculoasă) a intenţieil
[2] Astfel, este de remarcat că art. 16 alin. (2) CP prevede în sensul că „ vinovăţia există când ..." iar nu în sensul că
„vinovăţia este/reprezintâ" sau în sensul că „vinovăţia constă în ..." A se vedea, în acelaşi sens, I. Pascu , în I. Pascu
ş .a ., op. cit., p. 124; T. Dima , op. cit., p. 112. în sens contrar (după cum poate reieşi din formularea întrebuinţată),
a se vedea G. A ntoniu , în G. A ntonici, T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 166,167.
[3] în realitate, procesele psihice ale unei persoane se configurează, în ansamblul lor, prin sinteza a trei factori
interni: intelectiv, volitiv şi afectiv/motivaţional. Acesta din urmă constă în factorul intern determinant al deciziei
unei persoane de a recurge la o anumită conduită anume, reprezentând expresia tendinţelor, necesităţilor, dorinţelor
etc. care împing o persoană la trecerea la actul infracţional de executare, în condiţiile unei anumite configurări a
factorului intelectiv. Altfel spus, în concepţia noastră, factorul afectiv/motivaţional este cel care stă la baza activării
factorului volitiv într-un anumit sens, în contextul manifestării, într-o anumită configuraţie, a factorului intelectiv. însă,
fiind mai puţin apt de reflectare obiectivă în materialitatea faptei săvârşite efectiv (prin comparaţie cu ceilalţi doi
factori, intelectiv şi volitiv), factorul afectiv nu este, de regulă, valorificat de către legiuitor în definirea normativă a
formelor şi modalităţilor vinovăţiei penale. Reiese că, de regulă, acesta este indiferent în ceea ce priveşte încadrarea
juridică a faptei (de exemplu, pentru încadrarea unui act de omucidere ca infracţiune de omor, este irelevant de
ce/pentru ce a ucis infractorul victima: din gelozie, din răzbunare, din cupiditate, din sadism, de plictiseală etc.;
interesează dacă a ştiut ce face-factor intelectiv-şi dacă se putea abţine-factor volitiv). Valorificarea factorului
afectiv poate avea însă loc (ar trebui să aibă loc) în cadrul procesului de individualizare judiciară a sancţiunii
penale. De asemenea, prin excepţie de la regulă, uneori, legiuitorul însuşi conferă o valoare constitutivă (esenţială
sau circumstanţială) diverselor expresii ale factorului afectiv, manifestate sub forma includerii unui anumit mobil
sau a unui anumit scop în conţinutul juridic al unor norme de incriminare. în doctrină s-a indicat, în acest sens, că
„procesele psihice pe care le evaluează legiuitorul pentru a ajunge la descrierea vinovăţiei în norma penală sunt
cele care formează viaţa psihică a oricărei persoane: procese volitive, intelective, afective" - G. A ntoniu , Vinovăţia
penală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1995, p. 98.
Factorul intelectiv reprezintă aptitudinea/capacitatea unei persoane de a înţelege anumite

f e n o m e n e ,legităţi obiective, de a pătrunde/anticipa determinismul (corelaţia cauzală a)
anumitor comportamente în anumite condiţii date (într-un anumit context), făcând posibilă
prefigurarea, în judecata unei persoane, a consecinţelor pe care le implică/le-ar putea atrage
adoptarea unei anumite conduite, în unele cazuri determinate. Legate de acest factor sunt
şi reprezentările pe planul mental al unei persoane a unor aspecte extrinseci, care privesc
particularităţile entităţii asupra căreia se va răsfrânge actul de specificul realităţii
înconjurătoare în cadrul căreia se manifestă, libertatea de determinare psihică a persoanei -
libertatea de hotărâre (sau, dimpotrivă, absenţa acesteia, în cazuri precum este cel al
constrângerii morale), prefigurarea eficienţei cauzale a acţiunii/inacţiunii în contextul dat etc.
Factorul volitiv reprezintă aptitudinea/capacitatea unei fiinţe umane de a îşi controla
propria persoană, de a f i stăpână asupra energiei sale fizice, putând în mod liber să o pună
în mişcare (să o dinamizeze) într-un anumit sens/fel sau, din contră, să îşiinhibe punerea în
mişcare a energiei fizice (menţinându-se în pasivitate/stare statică) într-un anumit context
determinat.
Din sinteza/combinarea acestora, în diverse grade, legea penală configurează formele
sub care este posibilă manifestarea vinovăţiei111.1
[1]în doctrină se discută (în continuare) dacă formele vinovăţiei şi modalităţile acestora, astfel cum sunt (şi cum
au fost) ele reglementate în legislaţia noastră penală, decurg din variaţii/grade/intensităţi diferite existente, după
caz, la nivelul factorului intelectiv (în acest sens, a se vedea, de pildă: C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016),
p. 138; L.V. Lefterache , op. cit., p. 166 ş.u.) sau la nivelul factorului volitiv (în acest sens, a se vedea, spre exemplu,
Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 320). Se poate aprecia că cea dintâi opinie corespunde aşa-numitei teorii a
reprezentării, în timp ce a doua opinie decurge din aşa-numita teorie a voinţei [cu privire la acestea, a se vedea, de
pildă, G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 167 ş.u.]. Astfel, într-o opinie, s-ar putea aprecia
că formele şi modalităţile vinovăţiei penale decurg din gradele diferite de reprezentare (în psihicul subiectului activ)
a modului în care conduita efectiv adoptată, într-un context particular anume, poate conduce, cu o mai mică sau
mai mare certitudine, la apariţia unei anumite urmări imediate. într-o atare viziune, referirile legale la urmărirea/
acceptarea/neacceptarea bazată pe o apreciere neîntemeiată a producerii rezultatului prevăzut, din cuprinsul art. 16
alin. (3) lit. a) şi b), respectiv din art. 16 alin. (4) lit. a) CP, pun în evidenţă diverse grade/intensităţi de înfăţişare a
factorului intelectiv, iar nu a celui volitiv. în cazul urmăririi producerii rezultatului prevăzut, subiectul activ a avut o
clară reprezentare a certitudinii sau sporitei probabilităţi de producere a rezultatului, în eventualitatea adoptării
unei anumite conduite, într-un anume context dat, condiţii în prezenţa cărora acesta a adoptat comportamentul
respectiv. în cazul acceptării producerii rezultatului prevăzut, subiectul activ a avut o reprezentare mai puţin clară,
doar a posibilităţii de producere a rezultatului în eventualitatea adoptării unei anumite conduite, într-un anume
context dat, condiţii în prezenţa cărora acesta a adoptat, totuşi, comportamentul respectiv, deşi nu existau temeiuri
obiective sau subiective reale în baza cărora să apară ca improbabilă producerea rezultatului. Prin urmare, se
poate aprecia că acesta şi-a asumat riscul declanşării acelei urmări imediate, fără a o urmări - neavând siguranţa
producerii sale prin modul în care se comportă -, manifestând, aşadar, indiferenţă faţă de sensul în care se va
concretiza, în speţa dată, urmarea conduitei sale efective. în cazul neacceptârii producerii rezultatului prevăzut,
socotindu-sefărâ temei că acesta nu va avea loc, subiectul activ a avut o reprezentare şi mai puţin clară a posibilităţii
de producere a rezultatului în eventualitatea adoptării unei anumite conduite, într-un anume context dat, acesta
apărând ca improbabil (deşi nu cu totul imposibil) a interveni, date fiind unele raţiuni obiective sau subiective a
căror aptitudine de împiedicare a producerii urmării imediate infracţionale a fost supraevaluată, în mod culpabil,
de către subiectul activ. Acesta a adoptat, totuşi, în respectivele condiţii, conduita prin care a produs, obiectiv,
rezultatul infracţional. Prin urmare, se poate aprecia că el şi-a asumat riscul declanşării acelei urmări imediate, dar
într-un grad mai redus decât în cazul intenţiei indirecte, fără a manifesta indiferenţă faţă de sensul în care se va
concretiza, în speţa dată, urmarea conduitei sale efective, ci având credinţa eronată că urmarea în cauză va fi evitată
datorită unorîmprejurări pe care le-a apreciat greşit, astfel încât rezultatul s-a produs totuşi. în toate aceste situaţii,
din moment ce persoana în cauză a avut libertatea de a manifesta sau nu conduita respectivă, ceea ce a realizat în
mod neconstrâns (activându-şi sau inhibându-şi liber energia fizică, în contextul reprezentărilor menţionate), se
pune în evidenţă existenţa neviciată a factorului volitiv. în opinia indicată astfel, încărcătura motivaţională/afectivă/
explicativă reflectată în comportamentul manifestat (expresie a factorului afectiv/motivaţional) nu este relevantă
pentru determinarea formelor/modalităţilor vinovăţiei potrivit art. 16 CP şi nici nu afectează, în mod esenţial,
factorul volitiv. Persoana în cauză putea să treacă la actul de executare sau nu; în prezenţa unei reprezentări mai
Este de menţionat că în literatura de specialitate s-au conturat

referitoare la conceperea vinovăţiei penale: teoria psihologică şi teoria normativă. Potrivit
teoriei psihologice, vinovăţia este concepută drept manifestare/atitudine psihică a unei
persoane în raport de o anumită faptă (acţiune/inacţiune, urmare imediată - inclusiv
legătură cauzală dintre ele), aceasta configurând latura subiectivă a conţinutului constitutiv
al infracţiunii. Prin urmare, deşi strâns/organic legată de materialitatea faptei comise (şi
a urmării produse), care dă conţinut laturii obiective a infracţiunii (tipicitatea obiectivă),
vinovăţia poate fi (didactic, metodologic) examinată (într-o anumită măsură) separat, în
considerarea unei alte laturi a infracţiunii - cea subiectivă (tipicitate subiectivă).
Potrivit teoriei normative, vinovăţia este concepută ca un reproş care poate fi adresat
de către societate (prin intermediul statului, al organelor judiciare) unei persoane care în
concret a săvârşit o faptă tipică (sub aspect deopotrivă obiectiv, cât şi subiectiv) pe care
nu trebuia să o comită, pe motiv că aceasta putea să nu o comită (avea posibilitatea de
a nu o săvârşi, avea întreaga aptitudine generică necesară pentru a f i liberâ/stâpânâ pe
propria persoană, în cunoştinţă de cauză etc., poziţie de pe care trebuia şi putea să evite
comiterea infracţiunii). în acest sens, prin conceptul de vinovăţie se înţelege ceea ce, de
lege lata, este reglementat în sistemul nostru juridico-penal drept trăsătură
esenţială a infracţiunii: o aptitudine generală a unei persoane de a comite în mod vinovat
o faptă incriminată, de a i se putea reproşa săvârşirea acesteia, în baza existenţei cumulate
a responsabilităţii, exigibilităţii unei conduite determinate şi a cunoaşterii caracterului ilicit
al faptei comise!
în viziunea teoriei normative asupra vinovăţiei, existenţa atitudinii psihice (într-un anume
fel manifestată) a persoanei făptuitorului cu privire la fapta comisă (implicit, asupra urmării
produse prin aceasta) nu dispare (teoria normativă a vinovăţiei nu acreditează răspunderea
penală obiectivă), dar îşi modifică poziţia în considerarea căreia este analizată. în această
perspectivă, forma de vinovăţie nu mai configurează latura subiectivă a infracţiunii (fiind
potenţial verificabilă - didactic/metodologic - separat de latura obiectivă şi posterior
determinării existenţei acesteia), ci devine un element intrinsec al laturii obiective, fiind
verificată, în principiu, în cadrul de analiză a elementului material. Astfel, se verifică atitudinea
subiectivă manifestată de făptuitor odată cu săvârşirea acţiunii sau inacţiunii; se analizează
dacă acţiunea/inacţiunea este intenţionat orientată spre vătămarea/periclitarea unei anumite
valori sociale sau dacă aceasta doarîn mod culpabil a lezat/pusîn pericol respectiva valoare
mult sau mai puţin certe, aceasta ar fi putut - şi trebuit - eventual să se abţină de la executare; dacă nu a făcut-o,
înseamnă că şi-a manifesta liber voinţa execuţională, în împrejurările intelective - variate - date. Prin urmare,
stimularea sau inhibarea liberă a energiei fizice în vederea executării unei activităţi apare ca o conduită care fie
există, fie nu există. Obiectiv (aşa cum se percepe ea din exterior, reflectată în materialitatea faptei), aceasta nu
tinde a prezenta variaţii/grade/diferite intensităţi, iar motivaţia intrinsecă constituie un proces intern inapt de
reflectare obiectivă certă (constantă) în obiectivitatea conduitei adoptate şi a urmării produse. în schimb, o mai
mare sau mai restrânsă (mai clară sau mai incertă) reprezentare a probabilităţii/posibilităţii de producere a unui
rezultat anume, într-un anumit context dat, prin recurgere la o anumită conduită, constituie un proces psihic apt
de gradare şi de surprindere/evidenţiere obiectivă (rezonabilă) din exterior. Aceasta, corelată cu împrejurarea
trecerii neconstrânse/libere la adoptarea conduitei concrete, poate acredita stabilirea unei forme de vinovăţie
(într-o anumită modalitate) ca fiind aceea care a stat la baza comportamentului unei anumite persoane în raport
de urmările determinate produse astfel în realitatea înconjurătoare. într-o altă opinie, dimpotrivă, urm ărirea/
acceptarea/neacceptarea bazată pe o apreciere neîntemeiată a producerii rezultatului prevăzut din cuprinsul
art. 16 alin. (3) lit. a) şi b), respectiv din art. 16 alin. (4) lit. a) CP pune în evidenţă diverse grade/intensităţi de
înfăţişare a factorului volitiv, iar nu a celui intelectiv. Se opinează, în acest sens, că legea indică, în egală măsură,
prevederea rezultatului ca fiind incidenţă în toate aceste ipoteze, deosebirile decurgând din atitudinea psihică a
subiectului activ al faptei penale, care este mai mult sau mai puţin activ implicat volitiv în cauzarea respectivei
urmări - consecinţă previzibilă a activităţii comise.
socială111. Separat şi ulterior acestei determinări, dacă se stabileşte caracterul tipic (deopotrivă
sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv al faptei comise în concret), se întreprinde, sub denumirea
de analiză a vinovăţiei, evaluarea caracterului reproşabil sau ireproşabil/ne-reproşabil al
conduitei în raport de aptitudinea persoanei de a i se imputa sau nu, subiectiv, comiterea
respectivei fapte. Dacă reiese că subiectul activ avea aptitudinea de săvârşire vinovată a
faptei incriminate (în sensul că este responsabil, apt de a i se impune respectarea normei
de incriminare şi că a lucrat în cunoştinţă asupra caracterului ilicit al conduitei manifestate),
atunci va fi apreciat vinovat!
Este de observat că cele două teorii sunt diferite informa ior, deşi niciuna nu exclude analiza
atitudinilor psihice care, potrivit legii noastre penale, dau conţinut formelor de vinovăţie (însă
această analiză se realizează într-un cadru distinct şi în momente/etape diferite). Menţionăm
că, potrivit primei Expuneri de motive a Codului penal actual, se exprima de către redactorii
acestuia dorinţa de a schimba paradigma normativă asupra teoriei de pe poziţiile căreia
este reglementată vinovăţia, prin trecerea de la teoria psihologică (adoptată de fostul Cod
penal) către teoria normativă. Pe de altă parte, unele modificări intervenite anterior intrării
în vigoare a Codului penal actual, care au adus (printre altele) schimbări asupra definiţiei
infracţiunii şi a dispoziţiilor referitoare la vinovăţie (art. 16 CP), au condus la afirmarea în
doctrină a opiniei că acest deziderat nu s-a mai concretizat, apreciindu-se că, în continuare,
la nivel legal, sistemul nostru de drept rămâne caracterizat de teoria psihologică a vinovăţiei.
înainte de abordarea punctuală a formelor legale de vinovăţie şi a modalităţilor acestora,

mai precizăm că existenţa vinovăţiei nu este prezumată de lege (dimpotrivă, potrivit Constituţiei,
este afirmată regula existenţei prezumţiei de d
e esigur, o prezumţ
n
poate fi răsturnată; această răsturnare are loc, de principiu, tocmai prin pronunţarea unei
hotărâri definitive de condamnare ori de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a
aplicării pedepsei)121. Prin urmare, vinovăţia trebuie dovedită/constatată de organele judiciare
111 Prin urmare, în măsura în care respectiva faptă incriminată ar fi comisă cu o altă atitudine psihică decât
cea impusă de lege pentru existenţa faptei ca infracţiune, ar decurge concluzia că fapta nu este tipică. în această
viziune (teoria normativă a vinovăţiei) însă, tipicitatea subiectivă şi cea obiectivă fiind formal inseparabile, nu se
va mai putea considera deloc că ceea ce s-a săvârşit este o prevăzută de legea penală, căci, în aprecierea
corespunzătoare acestei concepţii, tipicitate (obiectivă + subiectivă = tipicitate de ansamblu, in
prevăzută de legea penală. Aşadar, o faptă comisă care corespunde doar tiparului legal obiectiv, dar nu şi celui
subiectiv, nu s-ar mai putea aprecia deloc a fi o faptă prevăzută de legea penală. în acest sens, în stadiul iniţial de
elaborare a Codului penal actual, echivalentul actualului art. 16 alin. (1) CP [art. 17 alin. (1) din proiectul noului Cod
penal - la acel moment] dispunea că „Fapta nu este prevăzută de legea penală dacă nu a fost săvârşită cu forma
de vinovăţie cerută de lege" (iar nu aşa cum se prevede de lege lata: „Fapta constituie infracţiune numai dacă a
fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală"). Prin urmare, ţinând cont de prefacerile intervenite în
raport de stadiul respectiv al proiectului noului Cod penal şi deform a actuală a reglementărilor active în materie
[art. 15 şi art. 16 CP, art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi - separat - teza a ll-a CPP ş.a.], putem concluziona că, în pofida
prevederii imputabilităţii (în sensul autohton actualmente reglementat) drept trăsătură esenţială a infracţiunii,
nu s-a reuşit (cel puţin nu în mod deplin) trecerea din sfera teoriei psihologice în aceea a teoriei normative asupra
vinovăţiei. în acelaşi sens, a se vedea şi V. Pasca , op. cit. (2014), p. 155,156 [„Deşi autorii proiectului de Cod penal
au dorit ca prin definiţia dată infracţiunii în art. 15 CP să deplaseze abordarea vinovăţiei ca trăsătură generală a
infracţiunii dinspre teoria psihologică înspre teoria normativă (...), acest fapt nu s-a realizat şi ar fi fost şi greu de
realizat, de vreme ce în art. 16 CP formele legale ale vinovăţiei sunt definite tot în termenii teoriei psihologice a
vinovăţiei"]. Pentru discuţii în materie, a se vedea Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 408 ş.u.
121 Reluăm o idee anterior expusă prin aceea că, în opinia noastră, şi pronunţarea unei hotărâri definitive de
încetare a procesului penal ar trebui să transmită, uneori, aceeaşi constatare a răsturnării prezumţiei constituţionale
de nevinovăţie, în considerarea unor eventuale (şi importante) consecinţe extrapenale (conexe însă stabilirii
împrejurării că o persoană a comis o faptă calificată juridic drept infracţiune, având, prin urmare, calitatea de
infractor). Admitem că, de lege lata, această viziune este discutabilă, afirmând-o ca propunere de lege ferenda
(inclusiv prin impunerea continuării judecăţii în cazul intervenirii unor cauze de încetare a procesului penal, pentru
penale, în urma examinării minuţioase, cu maximă seriozitate a fiecărei cauze în parte, astfel
încât să se determine în mod corect forma de vinovăţie ce ilustrează poziţia psihică pe care
s-a situat persoana implicată în săvârşirea faptei respective, asigurându-se astfel premisele
unei juste încadrări juridice a faptei (formele vinovăţiei penale şi modalităţile lor normative
ridicând probleme de delimitare), precum şi premisele unei corespunzătoare individualizări
judiciare a sancţiunii penale incidente în fiecare cauză penală în parte.
Este de reţinut că, dacă lipseşte vinovăţia anume impusă de lege, fapta nu este infracţiune,
lipsindu-i tipicitatea (subiectivă), astfel încât ea rămâne doar o faptă prevăzută de legea
penală (manifestă numai tipicitate obiectivă).
2.2. Intenţia
Forma tipică a vinovăţiei penale, totodată forma cea mai intensă de manifestare a acesteia
(cea care pune în evidenţă în cel mai înalt grad periculozitatea subiectivă a unei persoane
care a comis o faptă incriminată), este intenţia. în Codul penal actual nu se prevede o
definiţie generală (abstractă) a intenţiei ca formă a vinovăţiei penale, ci se menţionează
doar că „Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie (...)" [art. 16 alin. (2) teza I CP],
fiind reglementate expres două modalităţi sub care se poate înfăţişa intenţia, cunoscute
în doctrină şi în jurisprudenţă sub denumirile de intenţie directă şi intenţie indirectă (doi
eventual). Astfel, conform art. 16 alin. (3) CP, se dispune: „Fapta este săvârşită cu intenţie
când făptuitorul: a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea
acelei fapte; b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui"111.
Extrăgând esenţa comună a dispoziţiilor penale autohtone în materia intenţiei, aceasta ar
putea fi definită ca fiind acea atitudine psihică a unei persoane care, prevăzând consecinţele
(urmarea, rezultatul) certe sau posibile/probabile consecutive adoptării unei anumite
conduite, în anumite împrejurări determinate, trece la săvârşirea respectivei fapte (adoptă
comportamentul în cauză), urmărind sau (după caz) cel puţin acceptând, astfel, producerea
urmării respective/posibilitatea producerii urmării respective.
Potrivit art. 16 alin. (6) CP, intenţia este desemnată forma de vinovăţie uzuală (ce constituie
regula în materie), atunci când în norma de incriminare nu se prevede expres forma de vinovăţie
impusă de lege pe latura subiectivă a acelei incriminări: „Fapta constând într-o acţiune
sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă
constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres" (s.n.). Prin urmare, dacă
textul legal al normei de incriminare nu indică expres forma de vinovăţie impusă pentru ca
respectiva faptă, odată comisă în concret, să fie apreciată drept infracţiune (şi cele mai multe
norme de incriminare nu cuprind astfel de precizări explicite), atunci forma de vinovăţie va
fi intenţia, iar nu şi culpa. Prin urmare, dacă fapta în cauză s-ar comite, în concret, din culpă,
deşi există manifestată o formă de vinovăţie penală (în general), aceasta nu este cea cerută*1
a se determina dacă fapta săvârşită constituie sau nu infracţiune, indiferent de imposibilitatea tragerii la răspundere
penală a subiectului său activ).
[1] Remarcăm că, deşi exprimarea legii este în sensul de prevedere o rezultatului, în realitate, prevederea vizează
urmarea imediată, căci există infracţiuni de pericol (a căror consecinţă nu constă într-un rezultat, ci într-o urmare
imaterială) intenţionate. De asemenea, trebuie să avem în vedere (după cum s-a specificat deja) că factorul intelectiv
vizează nu doar reprezentarea urmării imediate, ci a întregii materialităţi a faptei comise (element material, urmare
imediată şi - implicit - legătură de cauzalitate), precum şi conştientizarea unor aspecte extrinseci laturii obiective,
precum: particularităţile subiectului pasiv, suma împrejurărilor specifice în contextul cărora se desfăşoară actul de
executare etc. (acestea putând influenţa, uneori, în mod determinant/esenţial aptitudinea unei anumite conduite
de a produce o consecinţă particulară).
în mod special de lege pentru configurarea laturii subiective a conţinutului constitutiv al

respectivei infracţiuni, drept urmare, activitatea comisă nu va putea fi considerată infracţiune
(rămânând doar o faptă prevăzută de legea penală), pe motivul lipsei tipicităţii subiective
(ea va prezenta doar tipicitate obiectivă).
Este de observat că, la nivelul regulii generale consacrate prin prevederile art. 16 alin. (6) CP,
nu se realizează o distincţie în raport de modalităţile normative ale intenţiei, fiind în mod
egal valabilă, pentru constituirea faptei ca infracţiune (pentru realizarea laturii subiective
a conţinutului constitutiv al infracţiunii), existenţa intenţiei manifestate fie în modalitate
directă, fie indirectă.într-adevăr, la nivelul majorităţii normelor de incriminare care tipizează
penal fapte intenţionate, legea nu creează o distincţie în funcţie de tipul intenţiei. Eventual,
deosebirea dintre ipoteza săvârşirii unei asemenea infracţiuni cu intenţie directă sau indirectă
urmează a se valorifica (ar trebui să fie valorificată) în cadrul procesului de individualizare
judiciară a sancţiunii penale aplicabile.
Prin excepţie, există şi ipoteze în care legea condiţionează latura subiectivă a unei incriminări
intenţionate doar de manifestarea intenţiei într-o anumită modalitate, după caz, directă sau
indirectă. De regulă, se consideră că limitarea la ipoteza intenţiei directe este exprimată de
către legiuitor prin inserarea raportării la un anumit mobil sau scop în baza căruia trebuie
să se constate a fi fost săvârşită fapta respectivă111. Totodată, prin coroborarea logică a
unor dispoziţii de incriminare, ar putea reieşi uneori şi situaţia limitării intenţiei posibil
a fi manifestate în comiterea unei anumite infracţiuni doar la modalitatea indirectă, cu
excluderea celei directe*121.
Din formularea legală [art. 16 alin. (3) CP] reiese în mod cert că intenţia, indiferent de
modalitatea normativă sub care se înfăţişează, implică o prezenţă concretă atât a factorului
intelectiv, cât şi a factorului volitiv.
Doctrina subliniază împrejurarea că legea are în vedere, în descrierea intenţiei, nu
o posibilitate/aptitudine de prevedere a rezultatului, ci o prevedere efectivă (trebuinţa
şi posibilitatea prevederii sunt indicate legal numai în raport de culpa simplă, fără
prevedere). Aprecierea cu privire la existenţa sau inexistenţa unei prevederi a urmării (şi nu
numai) pe care a avut-o subiectul activ în raport de data săvârşirii faptei se realizează prin
luarea în considerare a unui criteriu de natură mixtă: obiectiv şi subiectiv. Astfel, în opinia
noastră, evaluarea trebuie să plece de la judecata rezonabilă de valoare potrivit căreia orice
persoană (etalonul reprezentându-l omul mediu, situat în aceleaşi împrejurări ca subiectul
activ concret şi dispunând de aceleaşi informaţii care s-a stabilit că se aflau în reprezentarea
acestuia) care ar f i acţionat în acelaşi context ar f i prevăzut respectiva urmare (precum
şi toate celelalte elemente asupra cărora poartă, de fapt, factorul intelectiv). în plus, va
trebui să se ţină cont de situaţia particulară a subiectului activ, de gradul său de dezvoltare
intelectuală, de experienţa sa generală de viaţă, de nivelul informaţiilor specifice domeniului
în care s-a manifestat săvârşind fapta incriminată etc., pentru a se putea determina dacă
111De pildă, acesta este cazul general acceptat al infracţiunii de furt. Uneori, se apreciază că, şi fără a se preciza
expres în norma de incriminare un anumit mobil sau scop, forma de vinovăţie incidenţă poate fi doar intenţia
directă (aspect dedus din natura lucrurilor); este exemplul des menţionat al infracţiunii de viol. în acest sens, a
se vedea (de pildă) V. Pasca , op. cit. (2014), p. 158. Trebuie precizat, totuşi, că, în unele abordări doctrinare, se
admite că şi infracţiuni general acceptate ca fapte incriminate exclusiv în baza intenţiei directe ar putea fi comise,
uneori, inclusiv cu intenţie indirectă; aceasta ar fi, potrivit unor opinii, chiar situaţia furtului ori a violului. Vom
reveni asupra acestui aspect în cadrul de tratare a mobilului/scopului.
121 Exemplificăm prin raportare la cazul infracţiunii de vătămare corporală în variantele prevăzute de art. 194
alin. (1) lit. a)-c) CP, faptă care, într-o opinie, s-ar putea săvârşi ori cu intenţie depăşită, ori cu intenţie indirectă. în
măsura în care s-ar verifica o intenţie directă cu privire la respectivele urmări imediate, încadrarea juridică ar
trebuie realizată în baza formei agravate reglementate în art. 194 alin. (2) CP.
acesta într-adevăr a prevăzut sau nu. Rezultatul evaluării se va impune obiectiv, fiind desprins
din materialitatea faptei, din conduita generală a făptuitorului mai ales în timpul comiterii
activităţii infracţionale (fără excluderea apriorică a manifestărilor sale anterioare şi chiar
posterioare acestui moment)111.
Este importantă corecta determinare a urmării prevăzute ca decurgând din actul de
executare, căci intenţia este o formă de vinovăţie care se poate raporta la numeroase infracţiuni
(unele reprezentând, obiectiv, sub aspectul gravităţii, stadii succesive posibile de manifestare
infracţională, cu forme apte de absorbţie naturală în cadrul altor infracţiuni). Astfel, spre
exemplu, cu intenţie se pot comite atât o lovire sau o vătămare corporală, cât şi un omor
(consumat sau tentat), fiind imperativă determinarea corectă a împrejurării că rezultatul
prevăzut (şi, după caz, urmărit sau acceptat) a fost doar cel de lezare a integrităţii corporale
şi/sau a sănătăţii ori cel de suprimare/periclitare a vieţii (caz în care corecta încadrare juridică
a faptei va fi în infracţiunea de omor/tentativă de omor121).
Considerăm că, de principiu, pe conţinutul său, prevederea producerii rezultatului
(factorul intelectiv) nu este identică în ipoteza intenţiei directe şi a celei indirecte. Astfel,
deosebirea dintre urmărirea rezultatului prevăzut (intenţia directă) şi acceptarea rezultatului
prevăzut (intenţia indirectă) decurge, ca regulă, (şi) dintr-o diferenţă la nivelul factorului
intelectiv. Prevederea producerii urmării poate implica, pe de o parte, o certitudine/siguranţâ
sau o sporită probabilitate a cauzării consecinţei respective ori, dimpotrivă, pe de altă parte, o
simplă posibilitate, o probabilitate de nivel mediu în acest sens. Se va putea afirma că urmarea
prevăzută a fost urmărită atunci când se adoptă conduita infracţională în prezenţa celui
dintâi caz, atunci când actul de executare tinde a cauza în mod sigur/cu mare probabilitate
urmarea respectivă (dintr-o dublă perspectivă: a subiectului activ şi a materialităţii obiective);
în acest caz, intenţia manifestată va fi una directă.
Astfel, a urmări un rezultat presupune, în sensul pe care îl avem aici în vedere, a comite
o activitate care apare aptă să producă urmarea respectivă (prin natura lucrurilor131 sau
prin modul cum a conceput executarea141 o persoană), a săvârşi o care va cauza în
mod cert sau foarte probabil rezultatul avut în vedere. Spre exemplu, se poate considera
111Astfel, fără a exclude declaraţiile subiectului activ al faptei incriminate comise, apreciem că organul judiciar
nu trebuie să se conducă, în mod determinant, de sensul acestora, căci infractorii vor afirma, adeseori, că nu au
prevăzut rezultate care se impun totuşi cu evidenţă ca urmări ale unei anumite conduite, într-un context determinat.
[2] Din acest punct de vedere, nu putem achiesa la opinia potrivit căreia o vătămare corporală care a pus în
primejdie viaţa victimei -a rt. 194 alin. (1) lit. e) C P -s-a r putea comite (numai) cu intenţie indirectă (în acest sens,
R. Moroşanu , înC. Voicu , A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 307). în realitate, această infracţiune se poate săvârşi exclusiv cu intenţie depăşită,
căci, dacă se prevede periclitarea vieţii victimei (aceasta fiind urmărită sau chiar şi numai acceptată), atunci fapta
va reprezenta un omor consumat (dacă victima a încetat din viaţă consecutiv comiterii faptei) sau o tentativă de
omor (dacă victima a supravieţuit, fiindu-i însă pusă în primejdie viaţa, indiferent dacă această periclitare este
obiectivă/medicală/organică sau doar imaterială/juridică, victima nesuferind, în concret, nicio atingere a integrităţii
corporale sau a sănătăţii). în acelaşi sens, V. C ioclei, în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 401, 402. Pentru indicarea
unor criterii de delimitare între intenţia de ucidere şi aceea de vătămare, a se vedea tratarea din materia tentativei.
[3] Spre exemplu: o persoană îi secţionează alteia artera carotidă; o persoană îi administrează alteia o doză
letală de substanţă puternic toxică.
[4] De pildă (raportându-ne la unele exemple anterior invocate): o persoană îi provoacă alteia o rană care, în
sine, nu este mortală, însă face aceasta în condiţiile în care ştie că victima suferă de hemofilie, ele aflându-se,
totodată, într-un loc izolat, în care victima nu poate primi ajutor. Sau o persoană îi administrează alteia, în mod
constant, doze de substanţă toxică lipsite în sine (luate individual) de potenţial letal (sub pretextul că îi aplică un
tratament cu vitamine), dar acestea produc, în cele din urmă, decesul victimei, ca urmare a slăbirii progresive a
stării de sănătate a acesteia şi a acumulării treptate a unei doze letale de otravă în organismul victimei. în aceste
cazuri, intenţia directă decurge nu din însăşi natura intrinsecă a executării (a fiecărui act de executare luat în parte),
ci din contextul şi modul în care a fost concepută săvârşirea faptei, în conjuncţie cu anumite aspecte extrinseci
(starea de sănătate a victimei, repetarea insidioasă a actului etc.).
că acela care loveşte cu toporul în capul unei persoane/acela care trage de la mică distanţă
cu o armă de foc înspre corpul unei persoane/acela care amestecă o otravă puternică în
alimentele care îi sunt imediat servite unei alte persoane/acela care apasă cu putere capul
unei alte persoane, ţinând-o cu gura şi nasul sub apă etc., urmăreşte rezultatul constând în
suprimarea vieţii victimei, căci această urmare apare, atâtîntr-o evaluare obiectivă, cât şi
potrivit propriei reprezentări a unei persoane normale, drept consecinţa firească a activităţilor
astfel întreprinse.
Dimpotrivă, se va afirma că urmarea prevăzută a fost doar acceptată atunci când se
trece la executarea actului infracţional în prezenţa celei de-a doua situaţii (există o simplă
posibilitate sau o probabilitate de nivel mediu în sensul producerii rezultatului), în care res
pectiva conduită poate determina acea urmare, dar şi o alta (după caz: ilicită111ea însăşi sau
licită121- ori, cel puţin, nu ilicită din punct de vedere penal), iar infractorul este indiferent pe
care dintre acestea o va cauza în concret. în acest caz, intenţia manifestată va fi una indirectă
(legea însăşi indică, în cazul intenţiei indirecte, faptul că se acceptă posibilitatea producerii
urmării prevăzute). Astfel, a accepta posibilitateaproducerii unui rezultat presupune, în sens
pe care îl avem aici în vedere, a comite o activitate care apare aptă să producă (prin natura1 2
[1] Spre exemplu, reţinem următoarea speţă: „Instanţa a reţinut că, în seara zilei de (...), în jurul orei 20, inculpata,
fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, a mers la locuinţa unei vecine, bănuind că acolo se află concubinul său.
Bătând cu insistenţă în uşă, i-a cerut acesteia, prin ameninţări, să deschidă. Victima, cunoscând firea violentă a
inculpatei, din unele situaţii anterioare, a refuzat să îi deschidă, asigurând-o că persoana pe care o caută nu se află
la ea. în această situaţie, inculpata, luând un picior rupt de la un scaun găsit lângă uşă, a început să bată cu putere şi
în mod repetatîn uşă, pentru a determina victima să deschidă, ameninţând-oîn acelaşi timp cu moartea. Alarmată
de comportamentul violent al inculpatei, victima a încercat să se refugieze pe fereastra de la baie, prin escaladarea
acesteia, în apartamentul alăturat, cerând ajutor vecinilor. în timp ce se afla cu partea superioară a corpului în
afara ferestrei, susţinându-şi echilibrul ţinându-se de un burlan, cu picioarele în interior, victima a fost surprinsă de
inculpată, care, între timp, a spart uşa şi a intrat în apartament. Reuşind să îşi tragă şi picioarele în afara încăperii,
din cauza surescitării în care se afla, speriată de prezenţa în cameră a inculpatei, victima s-a dezechilibrat şi a căzut
de la etajul II - aproximativ 10 metri - pe bordura de asfalt a blocului, suferind un traumatism cranio-cerebral
care i-a cauzat decesul. (...) Din probele administrate în cauză rezultă că, faţă de modul cum a acţionat, inculpata
a prevăzut că acţiunile sale ar putea duce la moartea victimei, rezultat pe care l-a acceptat, ceea ce înseamnă că
a săvârşit fapta cu intenţie indirectă de a ucide. Din relatările constante ale martorilor, persoane care au fost de
faţă la desfăşurarea conflictului, se reţine că inculpata, bătând cu putere în uşa victimei, pe care, în final, a spart-o,
pătrunzând în locuinţă, striga că o va omorî, iar când fiica sa a luat-o de mână, în dorinţa de a o scoate din camera
victimei, spunându-i că a văzut-o pe aceasta că se aruncă pe geam, inculpata i-a cerut să o lase în pace. Concordante
sunt şi declaraţiile martorilor care au auzit victima cerând ajutor vecinilor, întrucât inculpata «a intrat peste ea şi
o omoară». în raport cu toate acţiunile inculpatei: căutarea victimei, de două ori, la domiciliu, loviturile repetate,
aplicate cu o intensitate deosebită în uşă, ameninţarea acesteia cu moartea, precum şi pătrunderea în apartament,
după spargerea uşii, situaţie în care a văzut victima ieşită parţial pe fereastra de la baie, se impune concluzia că,
deşi nu a acţionat în mod direct asupra corpului victimei, a prevăzut că aceasta ar putea să se dezechilibreze şi
să se accidenteze mortal. Pe plan subiectiv, chiar dacă nu a urmărit acest rezultat, inculpata l-a acceptat în mod
conştient, ceea ce înseamnă că a acţionat cu intenţie, şi nu din culpă, încadrarea corectă fiind aceea în infracţiunea
de omor. Pentru motivele arătate, fapta nu constituie nici infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
al cărei rezultat, moartea victimei, a depăşit intenţia făptuitorului, fiindu-i imputabil numai sub forma culpei, ceea
ce nu este cazul în speţă" - C.S.J., s. pen., dec. nr. 976/1996, în C.D. 1996, Ed. Proema, Baia Mare, 1997, p. 155-158.
(2] Spre exemplu, ne putem imagina situaţia unei persoane care locuieşte într-un localitate situată aproape de
pădure, având o grădină cu legume, pe care o găseşte în mod constant distrusă de animale sălbatice (de pildă, porci
mistreţi), motiv pentru care, încercând să îşi protejeze grădina (şi chiar propria integritate corporală/viaţa, precum
şi pe a membrilor de familie), împrejmuieşte cu un gard electrificat această curte, fără a monta însă panouri de
semnalizare în acest sens. Prin urmare, dacă o persoană atinge din greşeală acel gard electrificat şi decedează, se
poate reţine comiterea unei infracţiuni de omor, săvârşită cu intenţie indirectă, în cazul căreia infractorul a urmărit
un rezultat licit, aflat în reprezentarea sa, manifestând însă indiferenţă (aşadar, intenţie indirectă) prin raportare la
urmarea infracţională posibilă (decesul unei persoane) şi -fără dubiu - prevăzută (se poate afirma, în mod rezonabil,
că orice persoană normală prevede că, dacă electrifică gardul care îi desparte proprietatea de spaţiul public, mai
ales fără a avertiza trecătorii în acest sens, sunt posibile electrocutarea şi - potenţial - uciderea, astfel, a cuiva).
lucrurilor sau prin modul cum a conceput executarea o persoană) cel puţin două consecinţe,
apariţia oricăreia dintre acestea fiind posibilă/probabilă. Aceasta, în condiţiile în care subiectul
activ nu întreprinde demersuri concrete pentru a se asigura că şansele de producere a uneia
dintre acele urmări sunt în mod esenţial mai sporite decât cele de producere a celeilalte (a
uneia dintre celelalte). Cu alte cuvinte, acceptarea intervine atunci când făptuitorul nu se
bazează, în eventuala sa speranţă că rezultatul infracţional nu va avea loc, pe niciun element
rezonabil, de factură obiectivă sau subiectivă (de principiu, aflat sub controlul său), care ar
fi apt să împiedice apariţia acelui rezultat. Spre exemplu, se poate considera că acela care
loveşte cu toporul/trage cu arma de foc în piciorul unei persoane, pe care o abandonează
apoi, singură, într-o zonă izolată/sau acela care amestecă o substanţă cu grad de toxicitate
necunoscut în alimentele ca re îi sunt imediat servite unei alte persoane/ori acela care aruncă
o persoană în apă, deşi aceasta nu ştie să înoate, şi o părăseşte apoi în această stare etc., nu
urmăreşte propriu-zis rezultatul constând în suprimarea vieţii victimei (căci această urmare
apare, atât într-o evaluare obiectivă, cât şi potrivit propriei reprezentări a unei persoane
normale, numai ca o consecinţă potenţială a activităţilor astfel întreprinse), dar acceptă
posibilitatea producerii unei asemenea urmări, în egală măsură cu acceptarea producerii
unei urmări diferite (supravieţuirea victimei, lezată doar corporal în urma săvârşirii faptei).
Exemplificăm intenţia indirectă şi prin referire la următoarea speţă (ipoteză tipică, „de
şcoală"): „Aruncarea, în timpul zilei, de pe terasa unui bloc de opt etaje a două cărămizi
în zona unei pieţe intens circulate dovedeşte indiferenţă din partea făptuitorului faţă de
rezultatul ce se poate produce. Dacă într-o asemenea situaţie o persoană este lovită în cap
de o cărămidă, cu urmarea morţii victimei, fapta constituie infracţiunea de omor săvârşită
cu intenţie indirectă, caracterizată prin prevederea şi acceptarea rezultatului, iar nu aceea
de ucidere din culpă săvârşită din uşurinţă, caracterizată prin prevederea, dar neacceptarea
rezultatului. (...) Instanţa a reţinut că, în ziua de (...), după ce a consumat băuturi alcoolice,
inculpatul s-a urcat pe terasa blocului de 8 etaje în care locuia, situat în apropierea unei
pieţe agro-alimentare, cu scopul de a fixa suportul antenei TV. în timpul acestei operaţiuni,
a aruncat peste marginea terasei două cărămizi şi un suport metalic de antenă; una dintre
cărămizi a lovit în cap un trecător, cauzându-i un traumatism cranio-cerebral cu fractură de
boltă şi bază craniană, în urma căruia victima a decedat, în aceeaşi zi, la spital. (...) Aruncând
în timpul zilei, de pe terasa unui bloc cu 8 etaje, cărămizile într-o zonă circulată cum este
piaţa agro-alimentară, se impune concluzia că, deşi nu a urmărit uciderea vreunei persoane,
inculpatul a acceptat eventuala producere a rezultatului, ceea ce caracterizează intenţia
indirectă sau eventuală, iar nu culpa. Situaţia de fapt reţinută (...) evidenţiază, aşadar, că
inculpatul, pe plan subiectiv, a avut o atitudine de indiferenţă faţă de eventualitatea producerii
morţii unei persoane. Acest comportament caracterizează, în raport cu rezultatul eventual,
intenţia indirectă de omor (...), şi nu culpa cu prevedere sau uşurinţă"111.
Prin urmare, dorinţa subiectului activ de a produce urmarea, ca expresie a factorului

afectiv/motivaţional, este, de principiu, irelevantă în departajarea intenţiei directe de intenţia
indirectă. Dacă urmarea prevăzută apărea ca sigură sau foarte probabil a se produce,
adoptându-se un anumit comportament într-o împrejurare dată, ceea ce făptuitorul a şi
realizat, atunci intenţia sa va putea f i considerată ca directă, indiferent dacă acesta a fost
sau nu implicat afectiv în cauzarea rezultatului infracţional121. Dimpotrivă, dacă urmarea *2
111C.S.J., s. pen., dec. nr. 369/1997, în R.D.P. nr. 3/1998, p. 143.

l2) Valorificând un tip-standard de situaţie tragică înregistrată istoric în diverse ipostaze, ne-am putem raporta la
cazul mamei unui copil de câteva luni, persoană aparţinând unui grup etnic persecutat de un regim care şi-a propus
exterminarea tuturor indivizilor din categoria respectivă, care se ascunde, împreună cu mai mulţi membri de familie,
infracţionala a conduitei manifestate în concret apărea, în contextul dat, ca fiind doar

posibilă, atunci intenţia evidenţiată va fi, de principiu, una indirectă[1]. în acest sens, este
de observat că legiuitorul nu s-a referit în descrierea modalităţilor intenţiei la dorinţa de a
cauza rezultatul, ci doar la urmărirea producerii acestuia, respectiv la acceptarea posibilităţii
de producere a acestuia.
Atunci când în speţa dată se poate evidenţia şi prezenţa activă a factorului afectiv/
motivaţional, în sensul că infractorul şi-a dorit să cauzeze urmarea respectivă, a fost emoţional
implicat, activ în determinarea acesteia, voind în mod neapărat, intim să o cauzeze, o parte a
doctrinei121a evidenţiat posibilitatea de a opera o sub-ciasificare neprevăzută legal a intenţiei
(de principiu, directă), în intenţie de gradul întâi (subiectul activ doreşte intens cauzarea
urmării)131şi intenţie de gradul al doilea (subiectul activ nu este angajat afectiv în producerea
urmării, în mod activ)141. Sub acest aspect, s-ar putea afirma (în mod doar aparent bulversant)
că, în limbajul penal de specialitate, este posibil ca o persoană să nu îşi dorească neapărat să
producă o urmare pe care totuşi o urmăreşte (în sensul că, într-un anumit context particular,
o persoană poate fi dezangajată afectiv/emoţional în demersul său de a săvârşi o anumită
activitate, în asemenea împrejurări încât este sigură sau foarte probabilă cauzarea, prin
aceasta, a unei anumite urmări determinate, pe care, în forul său interior, nu şi-o doreşte
neapărat, deşi ştie că o va produce comiţând fapta respectivă)151. Aceste gradaţii ale intenţiei*15
4
3
2
în podul unui imobil supus percheziţiei de către agenţi ai regimului respectiv; ştiind că descoperirea lor ar conduce
la pierderea vieţii de către toţi membrii grupului, dacă mama ia decizia de a-şi ucide, prin sufocare, copilul, care
plânge, riscând să indice locul unde se ascund cu toţii (astfel încât îi apasă mâna peste gură timp îndelungat, până
ce acesta nu mai mişcă), cu certitudine nu se poate afirma că aceasta şi-a dorit uciderea victimei (că a fost implicată
afectiv, în mod activ, în producerea acestui rezultat), dar, în mod indubitabil, atitudinea psihică evidenţiată este cea
a intenţiei directe, căci rezultatul prevăzut apărea ca sigur a se produce în condiţiile date, acţionându-se în felul
respectiv (a p re cie m ca va la b ilita te a e xe m p lu lu i cu p riv ire la tip u l a titu d in ii p sih ice e vid en ţia te se m en ţin e, se p a ra t
de îm p re ju ra re a că, într-o a sem en e a situ a ţie, tinde a f i in cid en ţă sta re a de n ecesita te, d re p t ca uză ju stifica tiv ă ).
[1] De pildă, acela care sustrage seara un capac de canal de pe o arteră circulată, dar slab iluminată (pentru
a îl valorifica drept fier vechi şi a obţine astfel o sumă de bani), şi care nu semnalizează corespunzător gaura de
canal rămasă neacoperită prevede ca apte de producere multiple consecinţe posibile ale faptei sale: poate să nu
se producă nicio urmare corespunzătoare unei norme de incriminare (separat de rezultatul sustragerii înseşi); un
vehicul ar putea să treacă peste canal, producându-se o distrugere a acestuia; un vehicul ar putea să treacă peste
canal, producându-se atât o distrugere a acestuia, cât şi o lezare a integrităţii corporale a unei persoane sau a mai
multor persoane/o persoană ar putea să cadă în canal, fiind vătămată; un vehicul ar putea să treacă peste canal,
producându-se atât o distrugere a acestuia, cât şi decesul unei persoane sau al mai multor persoane/o persoană
ar putea să cadă în canal, pierzându-şi viaţa.
[2] Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 321,322. Pentru o apreciere critică (rezervată) asupra posibilităţii clasificării
intenţiei directe în intenţie directă de gradul I şi intenţie directă de gradul II, a se vedea G. A ntoniu , în G. A ntoniu ,
T Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 177.
[3] Putem avea în vedere, de exemplu, situaţia unui tânăr, nepot al unei persoane în vârstă, care în pofida
intenselor neînţelegeri existente între ei aşteaptă o moştenire substanţială de la bunicul său şi care, dorindu-şi
să intre cât mai repede în posesia acesteia, ia decizia de a-l sufoca în somn pe bătrân, apăsându-i o pernă pe faţă
până când acesta va înceta din viaţă.
[4] Plecând de la un caz similar celui anterior, ne putem raporta la un tânăr, nepot strâns legat de bunicul său
prin puternice legături afective (care nu aşteaptă nicio moştenire de la acesta, situaţia materială a vârstnicului fiind
extrem de precară), care, după îndelungate rugăminţi insistente şi serioase ale bătrânului (persoană suferind de
o boală incurabilă, aflată în stadiu terminal, producătoare de intense suferinţe fizice imposibil de atenuat), se lasă
convinsă, în cele din urmă, să îi curme viaţa bunicului, pentru a-l scuti pe acesta de agonie.
[5] Astfel, de pildă, luăm următorul exemplu: un terorist (de o anumită confesiune religioasă), care doreşte
să detoneze o clădire-simbol, dar fără a cauza pierderi de vieţi omeneşti, amplasează explozibilul în imobilul
respectiv şi aşteaptă până târziu în noapte înainte de a declanşa explozia, pentru a se asigura că toată lumea
este plecată de acolo; în momentul în care trebuie să declanşeze deflagraţia, observă totuşi că în clădire este un
gardian, care nu pare că va pleca de acolo tot restul nopţii, persoană pe care o recunoaşte a fi membră a aceleiaşi
confesiuni religioase din care face el însuşi parte; dacă, în aceste condiţii, deşi este o persoană extrem de religioasă
şi nu îşi doreşte să îl ucidă pe respectivul paznic (mai ales în considerarea persoanei sale), teroristul apasă totuşi
nu influenţează, ca regulă, încadrarea juridică a faptei (nu au relevanţă penală legală), dar
ele pot (şi ar trebui) să fie valorificate în cadrul procesului de individualizare judiciară a
sancţiunii penale aplicabile.
în doctrină, alături de clasificările intenţiei în directă şi indirectă, decurgând din modalităţile

normative ale acestei forme de vinovăţie, mai sunt identificate şi alte clasificări ale acesteia,
dintre care amintim: intenţie simplă şi intenţie intenţie spontană (repentinâ) şi
intenţie premeditată (preordinată); intenţie iniţială şi intenţie survenită (supravenită); intenţie
unică şi intenţie complexă... Fără a insista asupra tuturor acestor modalităţi teoretice ale
intenţiei, punctăm specificul unora dintre ele.
Intenţia este considerată simplă atunci când ea caracterizează latura subiectivă a unei
infracţiuni în conţinutul căreia legea nu impune comiterea faptei într-un anumit scop. De pildă,
se poate aprecia că intenţia este simplă în cazul infracţiunii de omor (cel puţin pe forma tip -
art. 188 CP) sau în cazul infracţiunii de distrugere (art. 253 CP) ori al infracţiunii de evadare
(art. 285 CP). Intenţia calificată este acea modalitate a intenţiei care corespunde unei fapte
incriminate în al cărei conţinut legea impune urmărirea unui anumit scop prin săvârşirea
faptei. Spre exemplu, există intenţie calificată în cazul infracţiunii de furt (art. 228 C P-sco p u l
însuşirii pe nedrept a oricărui bun mobil) ori în cazul furtului de folosinţă (art. 230 CP -
scopul folosirii pe nedrept a vehiculului) sau în cazul infracţiunii de înşelăciune (art. 244 C P -
scopul de a obţine un folos patrimonial injust)111. Reiese că, dacă fapta în cauză se comite
cu intenţie, dar nu se probează scopul respectiv, ea nu poate fi încadrată potrivit acelui text
de incriminare. Intenţia simplă poate fi directă sau indirectă, iar împrejurarea că făptuitorul
urmăreşte un scop nu o transformă în intenţie calificată, dacă norma însăşi nu face referire la
acel scop anume. De regulă, se consideră că intenţia calificată nu se poate manifesta decât
ca o intenţie directă (calificată prin scop).
Intenţia este spontană (repentinâ) atunci când infractorul adoptă hotărârea infracţională sub
impulsul momentului (pe loc, imediat înainte de a şi trece la comiterea faptei). Se consideră, în
general, că intenţia spontană implică o anumită stare psihică a persoanei, spre exemplu, o stare
de tulburare, care nu îi afectează însă în mod esenţial discernământul (infractorul reacţionează
„la cald")121. în schimb, intenţia este premeditată atunci când hotărârea infracţională este
adoptată cu o perioadă de timp înainte de trecerea la executarea infracţiunii, infractorul
meditând asupra comiterii acesteia, a modului de săvârşire a faptei etc. Se apreciază, în
general, că intenţia premeditată impune şi ea o anumită stare psihică, de regulă opusă celei
implicate de intenţia spontană, anume o stare de relativ calm (infractorul reacţionează „la
rece")131. De regulă, o intenţie spontană este de natură a atenua răspunderea penală [spre1 3
2
comutatorul care produce explozia (eventual, spunând o rugăciune pentru cel astfel ucis), intenţia sa este directă
(de gradul I) în raport de distrugerea clădirii, dar tot directă (însă de gradul II) este şi intenţia sa raportată la
uciderea victimei. într-un asemenea caz, infractorul nu ar putea susţine că a omorât cu intenţie indirectă pe paznic,
deoarece nu şi-a dorit intim să îi cauzeze moartea, atâta vreme cât actul său de executare urma să producă, în
mod clar, (şi) urmarea respectivă, iar infractorul, fiind liber să treacă la executare (sau nu), a decis să săvârşească
totuşi fapta, în condiţiile date.
[1] Vom reveni asupra subiectului în cele ce urmează, cu ocazia tratării mobilului şi a scopului, ca elemente
suplimentare care pot fi integrate laturii subiective a infracţiunii.
[2] Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 324; M. Udroiu , Drept penal, op. cit, p. 90; V. Păvăleanu , op. cit, p. 116.
[3] în doctrină se discută dacă premeditarea implică, separat (şi în plus faţă) de trecerea unui oarecare interval
de timp interpus între adoptarea hotărârii infracţionale şi comiterea faptei, şi efectuarea unor activităţi de pregătire
morală sau/şi materială a executării infracţiunii. Opinia majoritară (reflectată şi în practica judiciară) se pronunţă
în acest din urmă sens. Pentru opinia contrară, a se vedea Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 326 ş.a. Intervalul
de timp necesar pentru a exista o intenţie premeditată poate diferi, urmând a fi apreciat de la caz la caz (zile sau
chiar ore, putându-se discuta inclusiv asupra unor intervale mai mari sau mai reduse).
exemplu, potrivit art. 200 CP, uciderea sau vătămarea copilului nou-născut de către mamă,
sub imperiul unei stări de tulburare corespunzătoare intenţiei spontane, este o incriminare
apreciată ca formă atenuată a omorului sau a unor infracţiuni contra integrităţii corporale
şi sănătăţii; conform art. 75 alin. (1) lit. a) CP, se prevede drept circumstanţă generală de
atenuare aşa-numita stare de provocare]. \r\schimb, intenţia premeditată are aptitudine
agravare a răspunderii penale [spre exemplu, infracţiunea de omor devine calificată atunci
când se comite cu premeditare - art. 189 alin. (1) lit. a) CP; conform art. 77 lit. f) CP, se
prevede drept circumstanţă generală de agravare aşa-numita stare de
care implică, adeseori, intenţia premeditată]. Intenţia spontană poate fi, în principiu, atât
o intenţie directă, cât şi una indirectă; de asemenea, considerăm că şi intenţia premeditată
poate fi, după caz, directă sau indirectă. Este de menţionat că în doctrină există şi opinii
(pertinente) potrivit cărora o intenţie spontană nu ar presupune neapărat acţionarea într-o
anumită stare psihică, ci şi simpla adoptare pe moment a unei hotărâri infracţionale, de
pildă, profitând de apariţia unei oportunităţi punctuale111. De asemenea, se poate exprima
şi opinia conform căreia inclusiv premeditarea s-ar putea contura în diferite cazuri concrete
fie în absenţa, fie în prezenţa unei anumite stări psihice, putând fi imaginate situaţii de
premeditare „la rece", precum şi ipoteze de premeditare „la cald"*121.
Intenţie iniţială există atunci când infractorul pune în executare o hotărâre infracţională
anterior luată, care nu se modifică (în mod esenţial) pe parcursul executării faptei penale. în
schimb, intenţia survenită (supravenită) presupune că subiectul activ se găseşte deja în
desfăşurarea unei anumite activităţi, modificându-şi pe parcursul executării acesteia intenţia
iniţială. Spre exemplu, cel care ia decizia de a vătăma o persoană (intenţie comunicată, în
acest sens, altor persoane), dar care în cursul executării se decide să ucidă victima, ceea ce
şi realizează. Ambele modalităţi ale intenţiei pot corespunde, după caz. unei intenţii directe
sau indirecte.
Intenţia este unică atunci când infractorul adoptă hotărârea de a săvârşi o singură
infracţiune. Intenţia este complexă atunci când infractorul adoptă decizia de a săvârşi o
activitate infracţională care fie este complexă, lezând, de principiu, mai multe valori sociale
(infracţiune pluri-ofensivă), fie corespunde unei pluralităţi de infracţiuni131.
Doctrina face şi alte clasificări ale teţ, de pildă, intenţie generică
in
intenţie specială (doi special). Astfel, se arată: „Dolul generic implică voinţa agentului de a
comite o faptă prin care se înfrânge voinţa legiuitorului şi, totodată, exprimă concordanţa
dintre faptele aşa cum le-a înţeles agentul şi faptele descrise de lege (de exemplu, agentul
ştie că sustrage un lucru al altuia fără consimţământul acestuia); «agentul răspunde pentru
că a comis cu voinţă o faptă care coincide cu descrierea ei în legea penală». Dolul special
111A se vedea: V. Pasca , op.cit (2014), p. 159; L.V. Lefterache , op. cit., p. 171, 172; I. Pascu , în I. Pa
op. cit., p. 128.
121Spre exemplu, ne putem imagina situaţia unei persoane care, fiind aflată în deplasare cu trenul între două
localităţi aflate la mare distanţă, este informată că o altă persoană i-a violat şi ucis soţia şi fiica. în măsura în care,
neputând ajunge (obiectiv) mai repede la destinaţie, cel în cauză coboară într-o staţie de pe parcurs, îşi achiziţionează
un cuţit, apoi, timp de încă un anumit număr de ore cât mai durează deplasarea, îl ascute meditând la modul în
care îl va ucide pe cel care a comis respectivele fapte, ceea ce şi face imediat ce ajunge la destinaţie, apreciem că
sunt întrunite absolut toate condiţiile premeditării, dar şi acelea ale stării de provocare. Nu înţelegem cum impactul
emoţional cauzat asupra infractorului de acte atât de grave precum cele exemplificate, comise de victima sa
viitoare, ar putea dispărea într-un interval de câteva ore, precum nici cum s-ar putea califica starea sa, concomitentă
premeditării, drept stare de calm, de meditare „la rece" asupra activităţii infracţionale viitoare... Menţionăm că în
doctrină este controversată problema raportului dintre premeditare şi existenţa stării de provocare; în acest sens,
a se vedea (de pildă) T. Toader , M. Safta, în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. III, p. 44.
131în acest sens, a se vedea (de pildă) V. Pasca , op. cit. (2014), p. 159. Pentru rezerve asupra acestei clasificări,
a se vedea Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 329.
implică voinţa de a realiza un anumit rezultat interzis de lege (de exemplu, agentul acţionează
cu intenţia de a omorî pe X, de a înşela pe Y etc.)"|1].
2.3. Culpa
O formă a vinovăţiei penale mai puţin intensă decât intenţia (care pune în evidenţă un
grad mai redus de periculozitate subiectivă a unei persoane care a comis o faptă incriminată)
este culpa. în Codul penal actual nu se prevede o definiţie generală (abstractă) a culpei ca
formă a vinovăţiei penale, ci se menţionează doar că „Vinovăţie există când fapta este comisă
(...) din culpă (...)" [art. 16 alin. (2) teza a ll-a CP], fiind reglementate expres două modalităţi
sub care se poate înfăţişa culpa, cunoscute în doctrină şiîn jurisprudenţă sub denumirile de
culpă cu prevedere şi culpă fără prevedere. Astfel, conform art. 16 alin. (4) CP, se dispune:
„Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul: a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l
acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce; b) nu prevede rezultatul faptei sale,
deşi trebuia şi putea să îl prevadă"*121.
Extrăgând esenţa comună a dispoziţiilor penale autohtone în materia culpei, aceasta ar
putea fi definită ca fiind acea atitudine psihică a unei persoane care, prevăzând consecinţele
(urmarea, rezultatul) posibile, dar improbabile, consecutive adoptării unei anumite conduite, în
anumite împrejurări determinate, trece la săvârşirea respectiveifapte (adoptă comportamentul
în cauză), neacceptând, astfel, producerea urmării respective/posibilitatea producerii urmării
respective, socotind fără temei că rezultatul nu se va produce, precum şi atitudinea psihică
a unei persoane care nu prevede consecinţele (urmarea, rezultatul) posibile consecutive
adoptării unei anumite conduite, în anumite împrejurări determinate, deşi trebuia şi putea
să ie prevadă, trecând la săvârşirea respectivei fapte (adoptă comportamentul în cauză).
Potrivit art. 16 alin. (6) CP, culpa este desemnată ca formă de vinovăţie excepţională (nu
constituie regula în materie), putând f i reţinută ca element subiectiv al infracţiunii numai
atunci când în norma de incriminare este prevăzută expres ca formă de vinovăţie impusă de
lege pe latura subiectivă a acelei incriminări: „Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune
constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie
infracţiune numai când legea o prevede în mod expres" (s.n.). Prin urmare, dacă textul legal
al normei de incriminare nu indică expres forma de vinovăţie impusă pentru ca respectiva
faptă, odată comisă în concret, să fie apreciată drept infracţiune (şi majoritatea normelor de
incriminare nu cuprind astfel de precizări explicite), atunci forma de vinovăţie va fi intenţia,
iar nu şi culpa. Aşadar, dacă fapta în cauză s-ar comite, în concret, din culpă, deşi există
manifestată o formă de vinovăţie penală (în general), aceasta nu este cea cerută în mod
special de lege pentru configurarea laturii subiective a conţinutului constitutiv al respectivei
infracţiuni, drept urmare, activitatea comisă nu va putea fi considerată infracţiune (rămânând
[1] G. A ntoniu , Vinovăţia penală, op. cit., p. 150. Acelaşi autor menţionează şi alte clasificări posibile ale intenţiei:
determinată/nedeterminată; simplă/condiţionată; de daună/de pericol; primară/individuală - G. A ntoniu , în
G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit.,voi. I, p. 171.
121 Remarcăm că, deşi exprimarea legii este în sensul de prevedere/neprevedere a rezultatului, în realitate,
prevederea/neprevederea vizează urmarea imediată, căci există infracţiuni culpoase de pericol (a căror consecinţă
nu constă într-un rezultat, ci într-o urmare imaterială). De asemenea, trebuie să avem în vedere (după cum s-a
specificat deja) că factorul intelectiv (existent în cazul culpei cu prevedere) vizează nu doar reprezentarea urmării
imediate, ci a întregii materialităţi a faptei comise (element material, urmare imediată, precum şi - im plicit- legătură
de cauzalitate), după cum şi conştientizarea unor aspecte extrinseci laturii obiective, precum: particularităţile
subiectului pasiv, suma împrejurărilor specifice în contextul cărora se desfăşoară actul de executare etc. (acestea
putând influenţa, uneori, în mod determinant/esenţia! aptitudinea unei anumite conduite de a produce o consecinţă
particulară).
doar o faptă prevăzută de legea penală), pe motivul lipsei tipicităţii subiective (ea va prezenta
doar tipicitate obiectivă).
Este de observat că, la nivelul regulii generale consacrate prin prevederile art. 16 alin. (6) CP,
nu se realizează o distincţie în raport de modalităţile normative ale culpei, fiind în mod
egal valabilă, pentru constituirea faptei ca infracţiune (pentru realizarea laturii subiective
a conţinutului constitutiv al infracţiunii), existenţa culpei manifestate fie în modalitatea cu
prevedere, fie fără prevedere Ar\tr-adevăr, la nivelul majorităţii normelor de incriminare care
tipizează penal fapte culpoase, legea nu creează o distincţie în funcţie de tipul culpei111. Eventual,
deosebirea dintre ipoteza săvârşirii unei asemenea infracţiuni prin culpă cu prevedere sau
prin culpă fără prevedere urmează a se valorifica în cadrul procesului de individualizare
în doctrină se identifică, drept denumiri alternative pentru modalităţile normative ale
culpei, conceptul de uşurinţă/temeritate,corespunzător culpei cu prevedere, resp
conceptul de neglijenţă/greşeală ori culpă simplă, corespunzător culpei fără prevedere*121.
Din formularea legală reiese, în mod cert, că forma de vinovăţie a culpei nu implică o
prezenţă concretă atâta factorului intelectiv, cât şi a factorului volitiv, indiferent de modalitatea
normativă sub care se înfăţişează. Astfel, în timp ce ambii factori sunt prezenţi în cazul culpei
cu prevedere, factorului intelectiv lipseşte de fapt în situaţia culpei fără prevedere, fiind însă
înlocuit de aprecierea necesităţii şi posibilităţii existenţei sale, în cazul concret, în raport de
persoana subiectului activ.
Doctrina subliniază împrejurarea că legea are în vedere, în descrierea culpei cu prevedere,
nu o posibilitate/aptitudine de prevedere a rezultatului, ci o prevedere efectivă (trebuinţa/
obligativitatea şi posibilitatea prevederii sunt indicate legal numai în raport de culpa fără
prevedere). Ca şi în cazul intenţiei, aprecierea cu privire la existenţa sau inexistenţa unei
prevederi a urmării (şi nu numai) pe care a avut-o subiectul activ în raport de data săvârşirii
faptei se realizează prin luarea în considerare a unui criteriu de natură mixtă: obiectiv şi
subiectiv. Astfel, în opinia noastră, evaluarea trebuie să plece de la judecata rezonabilă de
valoare potrivit căreia orice persoană (etalonul reprezentându-l omul mediu, situat în aceleaşi
împrejurări ca subiectul activ concret şi dispunând de aceleaşi informaţii care s-a stabilit
că se aflau în reprezentarea acestuia) care ar f i acţionat în acelaşi context ar f i prevăzut
respectiva urmare (precum şi toate celelalte elemente asupra cărora poartă, de fapt, factorul
intelectiv). în plus, va trebui să se ţină cont de situaţia particulară a subiectului activ, de gradul
său de dezvoltare intelectuală, de experienţa sa generală de viaţă, de nivelul informaţiilor
specifice domeniului în care s-a manifestat săvârşind fapta incriminată etc., pentru a se
putea determina dacă acesta într-adevăr a prevăzut sau nu. Rezultatul evaluării se va impune
obiectiv, fiind desprins din materialitatea faptei, din conduita generală a făptuitorului mai
ales în timpul comiterii activităţii infracţionale (fără excluderea apriorică a manifestărilor
sale anterioare şi chiar posterioare acestui moment).
în raport de culpa cu prevedere, este importantă corecta determinare a urmării prevăzute
ca decurgând din actul de executare, căci culpa este o formă de vinovăţie care se poate
raporta la numeroase infracţiuni (unele reprezentând, obiectiv, sub aspectul gravităţii, stadii
111Considerăm că forma de vinovăţie a culpei se poate manifesta, în oricare modalitate normativă, inclusivîn cazul
unor incriminări culpoase care, aparent, ar indica, prin formularea adoptată de legiuitor, limitarea manifestării culpei
doar la una dintre modalităţile sale, precum este cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu (actualul art. 298 CP). în
acest sens, este de observat că termenul de neglijenţă este considerat drept corespondent al culpei fără prevedere
doar în parte a doctrinei, legiuitorul neconferindu-i expres o asemenea echivalenţă.
121Spre exemplu: C. Mitrache , C r . Mitrache, op. cit. (2016), p. 141; L.V. Lefterache , op. cit., p. 172; M. Udroiu ,
succesive posibile de manifestare infracţională, cu forme apte de absorbţie naturală în

cadrul altor infracţiuni). Astfel, cu această formă de vinovăţie (în această modalitate) se
pot comite atât o vătămare corporală din culpă, cât şi o ucidere din culpă, fiind imperativă
determinarea corectă a împrejurării că rezultatul prevăzut, dar neacceptat, a fost doar cel
de lezare a integrităţii corporale şi/sau a sănătăţii ori cel de suprimare a vieţii.
Considerăm că, de principiu, pe conţinutul său, prevederea producerii rezultatului (factorul
intelectiv) nu este identică în ipoteza intenţiei indirecte şi a culpei cu prevedere. Astfel,
deosebirea dintre acceptarea rezultatului prevăzut (intenţia indirectă) şi lipsa acceptării
acestuia, prin actul de socotire fără temei că rezultatul prevăzut nu se va produce, decurge,
ca regulă, (şi) dintr-o diferenţă la nivelul factorului intelectiv. Prevederea producerii urmării
poate implica, pe de o parte, o mai sporită sau mai scăzută posibilitate/probabilitate de
producere concretă a urmării în cauză, date fiind împrejurările concrete de executare a faptei.
în sensul delimitării intenţiei indirecte de culpa cu prevedere, după cum s-a arătat, este
de reţinut că, în cazul culpei cu prevedere, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe
care nu îl acceptă şi în raport de care adoptă o poziţie de preîntâmpinare a producerii lui,
sperând în mod uşuratic (deci socotind fără temei real) că rezultatul nu
că va reuşi să evite apariţia acestuia. în final însă, din cauza aprecierii uşuratice efectuate,
rezultatul nu poate fi evitat, producându-se în realitatea obiectivă. într-o atare situaţie, ceea
ce caracterizează culpa cu prevedere rezidă în faptul că persoana se bazează pe anumiţi
factori, obiectivi şi/sau subiectivi, care prezintă aptitudinea ideală de a stopa procesul de
producere a urmării infracţionale (şi care, de principiu, se află sub controlul său). Are loc
însă o supraestimare/o supraevaluare a rolului jucat de aceşti factori, ceea ce înseamnă că
făptuitorul socoteşte neîntemeiat că rezultatul nu se va produce, acesta survenind totuşi şi
conducând la reţinerea faptei comise în baza acestei forme de vinovăţie, în această modalitate:
culpa cu prevedere.
Spre lu
p
exmconducătorul
: unui vehicul care se angajează neregulamentar într-o depăşire
prevede că, în asemenea împrejurări, poate produce un rezultat periculos, cu toate acestea,
bazându-se pe experienţa şi calităţile sale de şofer, pe faptul că circula cu viteză redusă, pe
o distanţă relativ mică, cu autovehiculul care se afla într-o stare tehnică bună etc., speră ca
va evita producerea unui accident; dacă în realitate accidentul se produce şi se soldează
cu moartea sau cu vătămarea unei/unor persoane, astfel încât evaluările sale se dovedesc
uşuratice (neîntemeiate), conducătorul auto va răspunde penal pentru ucidere/vătămare din
culpă a persoanei/persoanelor accidentate. Reţinem, în legătură cu forma de vinovăţie a culpei
cu prevedere, şi următoarea speţă (care a generat unele discuţii în doctrină): „Inculpatul,
văzând în grădina sa un minor şi bănuindu-l de furt, a început să îl alerge, ameninţându-l şi
aruncând după el cu un pachet pe care îl avea în mână. Sub imperiul fricii, copilul a început
să coboare în neştire o pantă abruptă şi, împiedicându-se, în cădere s-a lovit în abdomen de
un ciot, apoi s-a ridicat, dar a căzut iar. Moartea, survenită după o jumătate de oră, a fost
cauzată de ruperea ficatului şi hemoragia masivă. S-a apreciat culpă cu uşurinţă în sarcina
inculpatului, acesta urmând a răspunde penal (...) (pentru - n.n.) ucidere din culpă"(1].
După cum se observă, culpa cu prevedere ridică uneori probleme de delimitare în raport
de intenţia indirectă, cele două forme distincte de vinovăţie asemănându-se prin aceea că se
prevede rezultatul faptei, care, în ambele cazuri, nu este urmărit. Diferenţele dintre cele două
rezidă în poziţia adoptată de către subiectul activ faţă de rezultatul prevăzut ca posibil, anume:
neacceptarea produceriiacestuia (în cazul culpei cu prevedere), respectiv acceptarea sa (în
cazul intenţiei indirecte). Această atitudine înseamnă adoptarea unei poziţii de indiferenţă de
[1] Redată în T. Dianu , op. cit., p. 54, 55.

către persoana în sarcina căreia se reţine o faptă săvârşită cu intenţie indirectă,

nebazându-se pe nimic concret în vederea evitării urmării infracţionale (acesta nu ia nicio
măsură de preîntâmpinare a producerii rezultatului sau se bazează doar pe hazard, pe
jocul întâmplării), ceea ce denotă o periculozitate socială sporită a acestuia, în comparaţie
cu persoana care acţionează în temeiul unei culpe cu prevedere. în acest sens, pentru a
se putea distinge între intenţia indirectă şi culpa cu prevedere, în doctrină se subliniază că
esenţial este de a se stabili, în fiecare caz în parte, mai întâi dacă autorul faptei a avut în
reprezentarea sa existenţa unor împrejurări obiective (reale) sau/şi subiective (personale),
pe temeiul cărora şi-a form at convingerea că rezultatul nu se va produce (evaluându-le însă,
în acel caz, în mod eronat). în ipoteza în care respectivele împrejurări nu sunt reale/efective
sau nu au aptitudinea abstractă de a preveni apariţia urmării, iar autorul se bazează pe o
simplă speranţă, pe întâmplare ori pe noroc, atunci va exista intenţia indirectă. în caz de
dubiu cu privire la forma de vinovăţie (intenţie indirectă sau culpă cu prevedere), îndoiala
va profita inculpatului, angajând răspunderea penală a acestuia pentru fapta comisă din
culpă, în condiţiile incriminării acesteia şi în temeiul culpei dubio pro reo).
Culpa fără prevedere reprezintă singurul tip de manifestare a vinovăţiei în absenţa

factorului intelectiv. După cum s-a mai indicat, această lipsă de fa d o a factorului intelectiv
este compensată de împrejurarea că persoana în cauză trebuia şi putea să prevadă; prin
urmare, lipsa de prevedere îi este imputabilă, căci, dacă subiectul activ şi-ar fi stimulat
mai intens/serios/riguros funcţiile intelective, atunci reprezentarea rezultatului ar fi putut
interveni. Reiese că forma de vinovăţie a culpei, în modalitatea lipsei de prevedere, impune
o dublă verificare: de natură obiectivă (pentru a se determina că subiectul activ trebuia
să prevadă) şi de natură subiectivă (pentru a se stabili că acesta putea să prevadă, avea
aptitudinea intelectivă necesară pentru a-şi reprezenta urmarea imediată infracţională
posibilă). Analiza în acest sens poate fi/trebuie întreprinsă însă numai în măsura în care
se constată, din materialitatea faptei, din ansamblul probatoriului administrat, că urmarea
imediată de natură infracţională nu a fost într-aîn acest sens, se
analiza cu atenţie a persoanei inculpatului şi a întregului context de comitere a faptei, a
modului concret de săvârşire a acesteia, afirmaţiile persoanei acuzate trebuind să primească
o pondere secundară (de regulă, subiectul activ al faptei va afirma, în propriul beneficiu, că
nu a prevăzut, deşi lipsa de prevedere nu se poate susţine în mod temeinic).
Obligativitatea prevederii rezultă din existenţa unor dispoziţii normative în domeniul
de activitate în care s-a comis fapta penală sau din existenţa unor reglementări de nivel
infra-legislativm materie (spre exemplu: norme metodologice, regulamente, coduri de bune
practici, reguli deontologice etc.) ori chiar şi din simpla recunoaştere a unor norme fireşti,
extra-legale, de conduită socială. Astfel, de pildă, un conducător auto care ar produce un
accident de trafic rutier soldat cu moartea unei persoane, ca efect al nerespectării unor
reguli de circulaţie impuse prin legislaţia rutieră (spre exemplu, a virat la stânga sau la
dreapta fără să semnalizeze din timp; a circulat pe timp de ceaţă fără să aibă aprinse luminile
corespunzătoare, necesare într-o asemenea situaţie; nu a activat luminile de avarii în cazul în
care s-a defectat autoturismul într-un loc în care de regulă staţionarea pe partea carosabilă a
drumului este interzisă etc.), nu ar putea invoca absenţa vinovăţiei pe motiv că, în contextul
particular respectiv, nu a prevăzut că s-ar putea produce un accident. Aceasta, din moment
ce calitatea sa, de persoană titulară de permis de conducere, prezumă că el are cunoştinţă
despre regulile obligatorii de circulaţie pe drumurile publice, care impun obligaţii determinate
în asemenea ipoteze (precum cele exemplificate), care, dacă nu sunt respectate, generează
aprecierea obiectivă că rezultatul infracţional trebuia să fie prevăzut. Sau înseşi normele de
convieţuire socială general acceptate în desfăşurarea normală a vieţii de relaţie pot întemeia,
uneori, aprecierea obiectivă că o anumită urmare (infracţională), consecutivă adoptării
unei anumite conduite (nepermisă de aceste norme de convieţuire socială), trebuia să fie
prevăzută. Spre exemplu, dacă o persoană aruncă un obiect pe geam, lovind astfel pe cineva,
se poate afirma că respectiva persoană trebuia să prevadă (în măsura în care se determină
că, într-adevăr, ea nu a prevăzut posibilitatea producerii unui asemenea rezultat).
Posibilitatea prevederii reprezintă o apreciere de natură subiectivă, care vizează
particularităţile persoanei concrete care a săvârşit fapta analizată, experienţa sa generală
de viaţă, gradul de instrucţie, cunoştinţele pe care le manifestă în domeniul de activitate
în care s-a comis fapta incriminată, gradul de dezvoltare intelectuală, vârsta, mediul de trai
şi domeniul de activitate profesională, eventuale afecţiuni specifice de care suferă acea
persoană etc. Spre deosebire de stabilirea trebuinţei/obligativităţii/necesităţii de prevedere,
în cazul căreia analiza se raportează la aspecte de natură obiectivă, general determinate/
determinabile, luându-se ca reper o persoană ideală (omul mediu, prudent şi diligent,
informat în mod rezonabil şi cu toate cunoştinţele prezumate de domeniul de activitate în
care s-a acţionat etc.), în privinţa stabilirii posibilităţii de prevedere, evaluarea se realizează în
considerarea personalizată a celui care a comis fapta, pe cât posibil cu luarea în considerare
a cadrului particular de manifestare a acestuia de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii
care a condus la urmarea ilicită din punct de vedere penal. Astfel, se va putea determina
uneori că o anumită persoană, în considerarea tuturor aspectelor care o particularizează/
individualizează, a avut o capacitate subiectivă mai sporită sau mai redusă de prevedere,
prin comparaţie cu altă persoană/alte persoane (inclusiv cu tiparul ideal al omului mediu/
profesionistului mediu din domeniul de activitate respectiv), o eventuală
aptitudine subiectivă mai scăzută de prevedere. De asemenea, se va putea stabili chiar, în
raport de anumite situaţii, că una şi aceeaşi persoană, manifestându-se însă în împrejurări
particulare diferite, pune în evidenţă o capacitate subiectivă de prevedere mai pronunţată
ori mai atrofiată, de asemenea, fără ca aceasta din urmă să îi fie neapărat imputabilă.
Este de menţionat că, (şi) de lege lata, imposibilitatea subiectivă de prevedere a rezultatului/
urmării nu trebuie confundată cu imposibilitatea generală de prevedere, care corespunde
instituţiei cazului fortuit (cauză de neimputabilitate). Astfel, prin menţinerea reglementării
cazului fortuit (ipoteză în care, de principiu, este rezonabilă aprecierea potrivit căreia nicio
altă persoană, aflată într-o situaţie similară cu făptuitorul, nu ar fi putut să prevadă urmarea
imediată), legea noastră penală a menţinut întemeierea separată a imposibilităţii încadrării
faptei drept infracţiune, faţă de ipoteza când nu se verifică nici măcar o simplă culpă fără
prevedere, ca efect al imposibilităţii subiective de prevedere manifestate de subiectul activ
al faptei. în ipoteza cazului fortuit, fapta va fi apreciată ca tipică (sub aspect obiectiv) şi
nejustificată, însă nu va fi imputabilă [iar efectul de excludere a infracţiunii, operând in
rem potrivit legii - art. 23 alin. (2) CP - , se va extinde şi asupra eventualilor participanţi la
respectiva faptă]. în schimb, în cazul inexistenţei culpei simple, ca urmare a imposibilităţii
subiective de prevedere, fapta nu se va aprecia drept tipică (sub aspect subiectiv), însă
această excludere a caracterului său infracţional va rămâne limitată doar la persoana faţă
de care s-a realizat această verificare, fără a se extinde automat şi asupra participanţilor
(eventual, cu privire la fiecare dintre aceştia va trebui să se efectueze o verificare distinctă,
cu rezultat potenţial similar sau deosebit).
Este de semnalat că, şi în modalitatea sa simplă (fără prevedere), culpa
probleme de delimitare în raport de intenţia indirectă. în acest sens, ne raportăm la următoarea
speţă: „Inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de omor, reţinându-se
că a acţionat cu intenţie indirectă. în fapt, inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice,
a aruncat pe fereastră un cuţit de bucătărie care, venind cu forţă (întrucât cădea de la etajul
II), a lovit o trecătoare, aceasta fiind ucisă. S-a considerat de procuror că inculpatul a acţionat
cu intenţie indirectă, întrucât aceasta constituie o modalitate a intenţiei care implică, pe lângă
prevedere, şi o atitudine de indiferenţă faţă de rezultat. Or, pentru a fi acţionat cu intenţie
indirectă, inculpatul ar fi trebuit să prevadă rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl urmărea, să
accepte posibilitatea producerii lui. Deci, în momentul aruncării cuţitului, inculpatul trebuia
să prevadă că pe aleea de sub fereastra sa trec oameni pe care i-ar putea lovi, să nu producă
rănirea acestora, dar, aruncând cuţitul, ar fi acceptat că acel cuţit aruncat de el ar putea
vătăma vreun trecător. în speţă însă, nu se poate considera că inculpatul a putut prevedea o
atare posibilitate, acest lucru rezultând din felul cum a aruncat cuţitul (ţinându-l de mijloc) şi
din locul unde l-a aruncat şi poziţia în care se afla (care nu îi permitea să vadă dacă afară sunt
sau nu oameni). în plus, în mintea inculpatului nu se putea produce imaginea că, aruncând
cuţitul pe fereastră, poate să ucidă un trecător, deoarece în faţa ferestrei sale era un spaţiu
verde întins pe aproximativ 14 m lungime şi tot atâta lăţime, împrejmuit cu un gard viu înalt
de 70-80 cm, ceea ce îl făcea inaccesibil trecătorilor. Deci, intenţia sa a fost să arunce acel
cuţit pe spaţiul verde respectiv şi faptul că întâmplător pe acolo trecea totuşi cineva care a
fost lovit şi ucis în acest mod nu poate releva decât că inculpatul nu şi-a reprezentat niciun
moment rezultatul, adică rezultatul nu a fost prevăzut de el. Cu toate acestea, inculpatul
trebuia şi putea să prevadă acest rezultat grav, întrucât, aruncând un cuţit în exterior, nu a
cântărit cu ce forţă îl va arunca şi că, ajungând până la aleea de dincolo de spaţiul verde,
cuţitul se poate înfige în vreo persoană care s-ar fi aflat întâmplător în acel loc, lucru posibil
şi care, în fapt, s-a şi realizat. Neprevederea acestui rezultat apare, aşadar, ca o greşeală, ca o
nejustificată lipsă de previziune. Rezultatul era previzibil: orice om normal şi atent ar fi trebuit
să îl prevadă, aşa încât, dacă inculpatul ar fi acţionat cu atenţia cuvenită şi ar fi făcut tot ceea
ce este necesar pentru a cunoaşte urmările posibile ale acţiunilor sale, în circumstanţele
în care le efectua, atunci ar fi putut prevedea că acel rezultat se va produce. Prin urmare,
fapta inculpatului a fost comisă din culpă (neglijenţă), deci încadrarea juridică trebuie făcută
în infracţiunea de uciderea din culpă"111.
în doctrină, alături de clasificările culpei în cu prevedere şi prevedere, decurgând din

modalităţile normative ale acestei forme de vinovăţie, mai sunt identificate şi alte clasificări
ale acesteia, dintre care amintim: culpă in agendo/in comittendo (prin acţiune) şi culpă in
omittendo (prin inacţiune); culpă gravă [lata), culpă mai puţin gravă - uşoară (levis) şi culpă
foarte uşoară (levissima); culpă proprie şi culpă improprie; culpă directă şi culpă indirectă.
Fără a insista asupra tuturor acestor modalităţi teoretice ale culpei, punctăm specificul
unora dintre ele.
în funcţie de raportarea sa la elementul material (abstract, aşa cum decurge din norma de
incriminare, după caz: prohibitivă sau onerativă), culpa poate fi in agendo/in comittendo sau
in omittendo. Culpă in agendo/in comittendo (prin acţiune) există atunci când se săvârşeşte
din culpă o infracţiune comisivâ (precum uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă,
distrugerea din culpă). Culpă in omittendo (prin inacţiune) există atunci când se comite din
culpă o infracţiune omisivă [de exemplu, omisiunea sesizării, din culpă - art. 267 alin. (2) CP].
în funcţie de intensitatea sa (de gradele sale), culpa poate fi gravă (lata), culpă mai
puţin gravă - medie/uşoară (levis) şi culpă foarte uşoară (levissima). Culpa este gravă (culpa
lata) atunci când este evidentă existenţa acesteia pentru orice persoană care ar fi acţionat
111Trib. jud. Sibiu, sent. pen. nr. 34/1989, în C. Crişu, N. Crişu-Magraon, Şt. Crişu, Repertoriu de doctrină şi
jurisprudenţă română I. 1989-1994, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1995, p. 605, 606.
în locul făptuitorului (culpa este gravă dacă era uşoară evitarea ei). Culpa este mai puţin
gravă (culpa levis) atunci când nu este evidentă existenţa acesteia pentru orice persoană
care ar fi acţionat în locul făptuitorului, fiind necesară o stimulare mai intensă a atenţiei,
diligenţei, o informare suplimentară de o anumită complexitate etc. (culpa este levis dacă
evitarea ei reprezintă un demers care, în mod rezonabil, poate fi apreciat drept caracterizat
de unele dificultăţi). Culpa foarte uşoară (levissima) intervine atunci când evitarea sa ar fi
fost posibilă numai ca rezultat al unei deosebite încordări a atenţiei/prudenţei făptuitorului,
al unei informări excepţionale a acestuia în raport de domeniul în care a activat etc. (culpa
este foarte uşoară dacă era deosebit de dificilă evitarea ei). Aceste gradaţii pot fi avute în
vedere în procesul de individualizare judiciară a sancţiunii penale aplicabile.
După caracterul propriu-zis al culpei sau un anumit specific al acesteia, culpa poate fi
proprie sau improprie. Culpa proprie este menţionată în doctrină ca fiind „situaţia tipică
de culpă în care autorul nu doreşte şi nu acceptă producerea rezultatului, în vreme ce
culpa improprie se caracterizează prin aceea că autorul doreşte producerea rezultatului. Ar
exista această formă a culpei în situaţii cum ar fi: unele situaţii de actio libera in causa sau
în cazul erorii de fapt determinate de o culpă. Spre exemplu, în cazul în care A distruge un
bun convins că este al său - deşi în realitate bunul aparţinea lui B - , el va răspunde pentru
distrugere din culpă dacă eroarea s-a datorat culpei sale (art. 30 CP)"[11.
Doctrina face şi alte clasificări ale culpei, de pildă, culpa generică şi culpa specifică. Astfel,
se arată: „Există culpă generică atunci când agentul se comportă uşuratic sau neglijent în
raport cu activităţile obişnuite, nerespectând regulile comune de diligenţă menite să prevină
rezultatele periculoase. Culpa este generică, pentru că se poate produce în sfera de activitate
a oricărei persoane (de exemplu, agentul lasă copiii nesupravegheaţi ori îi lasă să se joace
cu chibriturile în casă, provocând un incendiu, sau îşi lasă la garderoba sălii de spectacol
paltonul în buzunarul căruia se află un pistol încărcat; ori aprinde focul în pădure şi nu îl
supraveghează etc.). (...) Culpa specifică (profesională) presupune încălcarea regulilor de
diligenţă dintr-un domeniu specializat în raport cu care sunt necesare cunoştinţe de specialitate
din partea agentului (de exemplu, în materie medicală, sportivă, circulaţie pe drumurile
publice, transporturi, energie atomică etc.); mai ales în cadrul culpei profesionale, se pune
chestiunea menţinerii riscului în limitele normale şi nedepăşirii riscului tolerabil; agentul
trebuie, în acest caz, să respecte regulile profesiei (...), în aceste limite riscul fiind permis"12'.
Mai este menţionată*131şi clasificarea culpei în funcţie de factorul specific care a condus
la apariţia acesteia, în forme precum (de pildă): nedibâcie (lipsă de pregătire, de abilitate),
nebăgare de seamă (neatenţie), neinformare (lipsă imputabilă de cunoaştere), nesocotinţă,
nepricepere ş.a. De asemenea, este întâlnită şi clasificarea în culpă comună/concurentă,
culpă imediată/mediată.
2.4. Intenţia depăşită (praeterintenţia)

Intenţia depăşită (praeterintenţia) este o formă a vinovăţiei penale intermediară, ca
gravitate, celorlalte două (intenţia şi culpa), dar reglementată legal şi expusă doctrinar abia
ulterior acestora, ca urmare a faptului că structura sa internă este realizată de către legiuitor
prin admiterea procesului psihic (reflectat de realitate) constând în îmbinarea intenţiei şi a
culpei, în această ordine. în Codul penal actual nu se prevede o definiţie generală (abstractă)

[21G. A ntoniu , Vinovăţia penală, op. cit., p. 172. A se vedea şi Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 339.
131G. A ntoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 173; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 142; L.V. Lefterache,
op. cit., p. 172,173; I. PASCU, în I. PASCU ş .a ., op. cit., p. 131.
a intenţiei depăşite ca formă a vinovăţiei penale, ci se menţionează doar (cu titlu de premieră
legislativă, prin comparaţie cu reglementarea penală anterioară) că „Vinovăţie există când
fapta este comisă (...) cu intenţie depăşită" [art. 16 alin. (2) teza a lll-a CP], respectiv [conform
art. 16 alin. (5) CP] că „Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau
inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului".
în doctrină s-a specificat în următorul sens: „Chiar dacă art. 16 alin. (5) CP apare ca
o reglementare nouă, de fapt, nu reprezintă decât o preluare normativă a contribuţiilor
doctrinare şi jurisprudenţiale, transformarea unei norme de drept de origine doctrinară şi
jurisprudenţială într-o normă de origine legislativă"111. Referirea la culpa făptuitorului pentru
rezultatul mai grav, aşa cum rezultă din definiţia înscrisă prin lege, reflectă fără echivoc
optica legiuitorului pentru răspunderea subiectivă, prin respingerea răspunderii obiective121.
Extrăgând esenţa dispoziţiilor penale autohtone în materia intenţiei depăşite, aceasta ar
putea fi definită ca fiind acea atitudine psihică a unei persoane care săvârşeşte o activitate
infracţională ce debutează cu intenţie (se prevede şi se urmăreşte sau se acceptă posibilitatea
producerii rezultatului specific - care intervine, ca rezultat iniţial), dar care produce, în fapt,
un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului (subiectul activ fie l-a prevăzut,
socotind însă fără temei că el nu se va produce, fie nu l-a prevăzut deloc, deşi trebuia şi
putea să îl ă
d
reva
p
j [3].
Este de observat că, potrivit art. 16 alin. (6) CP, legea nu face nicio menţiune cu privire
la intenţia depăşită în cadrul mecanismului general de determinare a form ei de vinovăţie
penală impusă pe latura subiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii (mecanism
incident atunci când legea nu prevede expres forma de vinovăţie necesară în cadrul normelor
de incriminare). Această absenţă a raportării şi la praeterintenţie în respectivul cadru de
reglementare este criticabilă, din moment ce intenţia depăşită este prevăzută, de lege lata,
în mod expres, ca reprezentând o formă de vinovăţie (alături de intenţie şi de culpă, de care
este diferită, chiar dacă se configurează prin îmbinarea specifică a acestora)*141. în legătură cu
acest aspect, este de reţinut şi faptul că intenţia depăşită nu este o modalitate de manifestare
a form ei de vinovăţie a intenţiei (cum sunt intenţia directă şi cea indirectă), precum nu este
nici o modalitate de manifestare a culpei (astfel cum sunt culpa cu prevedere şi cea fără
prevedere). Intenţia depăşită constituie o formă de manifestare a vinovăţiei penale, în egală
măsură cu intenţia (indiferent de modalităţile acesteia) şi culpa (indiferent de modalităţile
acesteia), forme distincte de vinovăţie, după cum reiese din cuprinsul art. 16 alin. (2) şi
(5) CP [în comparaţie şi cu dispoziţiile din art. 16 alin. (3) şi (4) CP].
(1] I. Nedelcu , în G. Bodoroncea ş .a ., op.cit., p. 67.

(2] Idem, p. 67, 68. în acelaşi sens: G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 175; I. Pascu ,
în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 132-133; C. S ima, Drept penai. Partea generala, voi. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 98.
131 Altfel spus, definiţia intenţiei depăşite poate să apară (in extenso) astfel: acea atitudine psihică a unei
persoane care, prevăzând consecinţele infracţionale certe sau posibile ori probabile ale adoptării unei anumite
conduite, în anumite împrejurări determinate, trece la săvârşirea respectivei fapte, urmărind sau (după caz) cel
puţin acceptând, astfel, producerea urmării respective sau posibilitatea producerii urmării respective (primum
delictum), în condiţiile în care fapta comisă produce o urmare mai gravă (secundum delictum), imputabilă în baza
culpei, în sensul că făptuitorul fie a prevăzut şi posibilitatea producerii rezultatului mai grav, dar nu a acceptat-o,
socotind fără temei că acesta nu va avea loc, fie nu a prevăzut deloc posibilitatea apariţiei acestui rezultat mai
grav, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
141Spre deosebire de fostul Cod penal, în care lipsa unei raportări la intenţia depăşită în textul legal care stabilea
regula în materie de determinare a laturii subiective a conţinutului infracţiunilor [text corespondent art. 16 alin. (6) CP
actual] era firească, din moment ce legiuitorul nu reglementa expres praeterintenţia în cuprinsul articolului care
stabilea formele (principale ale) vinovăţiei penale, absenţa de lege lata a unei asemenea referiri în art. 16 alin. (6) CP
la forma intenţiei depăşite este nejustificată, prin raportare la prevederile exprese ale art. 16 alin. (5) CP.
în aceste condiţii [lipsa de înscriere în art. 16 alin. (6) CP a unei reguli generale cu
privire la identificarea incriminărilor pe a căror latură subiectivă se înscrie - exclusiv sau
alternativ-form a de vinovăţie a intenţiei depăşite], se cu privire Io modul
în care pot fi identificate în legislaţie infracţiunile praeterintenţionate. Observăm că în Partea
specială a Codului penal sunt înscrise în număr relativ însemnat fapte penale (incontestabil
apreciate drept infracţiuni) praeterintenţionate. Identificarea intenţiei depăşite ca form ă
de vinovăţie cerută (sau admisă) de legea penală este realizată prin observarea expresiilor
legale întrebuinţate/la care a recurs legiuitorul penal, precum: „dacă fapta a avut ca urmare",
„dacă fapta a avut drept consecinţă", „dacă fapta a produs" (de pildă, consecinţe deosebit
de grave sau alte urmări mai grave decât cele iniţiale) sau alte expresii în acelaşi sens111. Sub
acest aspect, în doctrină se subliniază întemeiat că, uneori, enunţul normei poate genera
confuzie în identificarea laturii subiective în cazul unor infracţiuni, prin recurgerea la sintagme
frecvent folosite în cazul incriminărilor praeterintenţionate121.
Este de observat că, la nivelul dispoziţiei consacrate prin prevederile art. 16 alin. (5) CP,
nu se realizează o distincţie în raport de modalităţile normative ale intenţiei, respectiv de
modalităţile normative ale culpei din a căror conjuncţie specifică este posibilă configurarea
intenţiei depăşite. Drept urmare, rezultă că este în mod egal valabilă, pentru constituirea
intenţiei depăşite, existenţa intenţiei manifestate fie în modalitate directă, fie indirectă (cu
privire la rezultatul iniţial, mai puţin grav), alături de care să se manifeste culpa, după caz,
în modalitatea cu prevedere sau fără prevedere (în raport de rezultatul final produs, cel mai
grav). Eventual, deosebirea dintre ipoteza săvârşirii unei infracţiuni praeterintenţionate în
care se combină, după caz, intenţia directă cu o culpă cu prevedere ori intenţia directă cu
o culpă fără prevedere sau intenţia indirectă cu o culpă cu prevedere ori intenţia indirectă
cu o culpă fără prevedere urmează a se valorifica în cadrul procesului de individualizare
Aşadar, reţinem că intenţia depăşită reuneşte în structura sa intenţia (directă sau indirectă)
şi culpa (cu sau fără prevedere), cu precizarea că, în mod frecvent, în practică, praeterintenţia
este întâlnită ca urmare a sintezei unei intenţii directe cu o culpă fără prevedere131.
111 A se vedea: G. Antoniu, în G. A ntoniu, T. Toader (coord.), cit., voi. I, p. 176; Fl. Streteanu, D. Niţu,
op. cit., p. 346; I. Pascu, în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 133; V. Păvăleanu, op. cit., p. 121; T. Dima, op. cit., p. 168;
C. Sima, Drept penal, op. cit., p. 98, 99.
121A se vedea S. Bogdan (coord.), op. cit., p. 86 şi 91. Autorii au în vedere incriminarea faptei de vătămare a
fătului, analizând structura acestei incriminări în raport de structura unei infracţiuni praeterintenţionate (clasice),
aceasta din urmă implicând identificarea unui rezultat intermediar tip ic-ca rezultat iniţial intenţionat-, peste care
să se suprapună, subsecvent, rezultatul mai grav, cu titlu de culpă. Potrivit concepţiei avansate, în ipoteza legală din
art. 202 alin. (2) CP-vătămarea fătului în timpul naşterii, care a avut ca urmare moartea copilului -, autorii identifică
din punct de vedere al laturii subiective intenţia (directă sau eventuală), dar şi situaţia în care infracţiunea se va
putea plia pe structura unei infracţiuni praeterintenţionate - a se vedea comentariile de la
cazul ipotezei legale din art. 202 alin. (3) CP - vătămarea fătului în timpul sarcinii, care a cauzat copilului o vătămare
sau a avut ca urmare moartea sa - , autorii admit că infracţiunea poate fi comisă cu intenţie (directă sau eventuală),
aparent şi cu intenţie depăşită, însă precizează că „(...) fapta de vătămare a fătului comisă cu praeterintenţie are
o structură deosebită. Astfel, autorul acţionează în scopul întreruperii cursului sarcinii (rezultat iniţial intenţionat
care însă nu se produce - aspectul particular faţă de infracţiunile praeterintenţionate clasice), actul de executare
producând însă din culpă moartea sau vătămarea copilului după instalarea vieţii extrauterine. Având în vedere
aceste particularităţi, putem spune că în acest caz fapta se comite cu o latură subiectivă încă nedefinită, diferită
ca structură de praeterintenţia clasică, fiind un soi de «praeterintenţie» sui-generis" - a se vedea expunerea de
la p. 91 din sursa pre-indicată.
131Doctrina nu este unitară în aprecierea intenţiei depăşite ca reprezentând (sau nu) o mixtă a vinovăţiei
penale. Astfel, unii autori continuă să prezinte praeterintenţia ca pe o formă mixtă, hibridă a vinovăţiei penale - a
se vedea: Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 342; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 142; I. Nedelcu, în
G. Bodoroncea ş.a ., op. cit., p. 67; V. Cioclei, în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 403 (vizând analiza laturii subiective
După cum s-a precizat, praeterintenţia caracterizează infracţiuni precum:

vătămările cauzatoare de moarte, lipsirea de libertate în mod ilegal care a produs moartea
victimei, întreruperea cursului sarcinii care a produs moartea victimei, violul care a produs
vătămarea corporală sau moartea victimei, tâlhăria care a produs vătămarea corporală sau
moartea victimei, distrugerea calificată etc.[1)
Cu titlu de clasificare, în raport cu forma de vinovăţie reprezentată de praeterintenţie, în
doctrină se operează distincţia între infracţiunipraeterintenţionate propriu-zise (sau „simple")
şi infracţiuni cu urmări praeterintenţionate (sau complexe praeterintenţionate)l2]. „Infracţiunea
este praeterintenţionată propriu-zisă când are un singur obiect juridic, producându-se un
singur rezultat mai grav decât cel urmărit sau acceptat de făptuitor (de exemplu, vătămarea
corporală - art. 194, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte - art. 195). Infracţiunea
este cu urmări praeterintenţionate când reprezintă o variantă calificată a unei anumite
infracţiuni, constând într-o urmare mai gravă decât cea prevăzută, urmărită sau acceptată
de făptuitor, ca, de exemplu, violul care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 218
alin. (3) lit. e)] ori moartea victimei [art. 218 alin. (4)]; agresiunea sexuală care a avut ca
urmare vătămarea corporală [art. 219 alin. (2) lit. e)] sau moartea victimei [art. 219 alin. (3)];
tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 234 alin. (3)]; tâlhăria care a avut
ca urmare moartea victimei (art. 236) etc."131.*1 3
a faptei incriminate de art. 195 CP). Alţi autori, dimpotrivă, specifică următoarele: „Deşi, de regulă, această formă
de vinovăţie este privită ca o combinaţie a intenţiei (în raport cu primum delictum) şi culpei (în raport de maius
delictum), noul legiuitor a considerat că poate fi tratată ca o formă autonomă de vinovăţie (şi nu ca o formă
mixtă), alături de cele două forme tipice de vinovăţie (intenţia şi culpa). (...) Noul legiuitor a făcut abstracţie şi s-a
abătut de la concepţia care a stat la baza elaborării art. 19 CP anterior, concepţie pe deplin justificată de caracterul
abstract al intenţiei depăşite ca formă mixtă de vinovăţie în raport cu formele şi modalităţile principale, esenţiale
ale vinovăţiei definitive şi enumerate în art. 19 CP anterior" (s.n.) - G. A ntoniu, în G. Antoniu, T. Toader (coord.),
op. cit., voi. I, p. 175. în acelaşi sens - intenţia depăşită ca formă autonomă a vinovăţiei penale - , a se vedea
I. Pascu, în I. Pascu ş . a ., op. cit., p. 131. Autorul acordă o definiţie a intenţiei depăşite pornind de la cea pe care o
înscrie legea, arătând că, spre deosebire de reglementările Codului penal anterior, în Codul penal actual, aceasta
„este tratată ca o formă de vinovăţie autonomă, alături de cele două forme tipice de vinovăţie (intenţia şi culpa),
aceasta pentru a răspunde exigenţelor principiului legalităţii incriminării, întrucât «prin prevederea faptei în legea
penală» se înţelege atât descrierea în norma de incriminare a elementelor obiective, cât şi a formei de vinovăţie". A
se vedea şi: T. Dima, op. cit., p. 123; C. Sima, Drept penal, op. cit., p. 97; M.l. Rusu, Drept penal. Partea generală,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 184 - „Această formă de vinovăţie este tratată în Cod ca o formă autonomă, de
sine stătătoare, renunţându-se la opinia cu privire la forma mixtă de vinovăţie"; totuşi, acelaşi autor specifică, la
p. 155: „Intenţia depăşită - praeterintenţia - este o formă mixtă de vinovăţie şi se realizează prin săvârşirea unei
fapte cu intenţie şi producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor, prin rezultatul
pe care nu l-a prevăzut, deşi putea să îl prevadă" (sici).
[1] După cum s-a mai arătat, de principiu, ca şi în cazul culpei, în raport de incriminarea unei fapte praeterintenţionate,
în legislaţie se identifică o incriminare intenţionată (deja existentă) a aceluiaşi tip de faptă - ca manifestare obiectivă
(după caz, fie ca infracţiune distinctă, fie ca formă/variantă diferită a aceleiaşi incriminări în care se încadrează şi
infracţiunea praeterintenţionată). Astfel, spre exemplu, infracţiunea de viol care a dus la moartea victimei (sau
de tâlhărie care a dus la moartea victimei ori lipsire de libertate în mod ilegal care a produs aceeaşi urmare ş.a.)
porneşte de la incriminarea faptei intenţionate de viol (tâlhărie/lipsire de libertate în mod ilegal etc.), integrând
acesteia şi rezultatul mai grav corespunzător unei ucideri din culpă, astfel încât respectiva infracţiune complexă
praeterintenţionată pe conţinutul ei agravat/calificat absoarbe, practic, o lovire sau vătămare cauzatoare de
moarte. Subliniem că, în aceste cazuri, nu se alătură faptelor iniţiale o infracţiune de omor, căci, după cum s-a
menţionat, aceasta pune în evidenţă intenţia cu privire la suprimarea vieţii; dacă viaţa victimei unui viol/unei
tâlhării/lipsiri de libertate în mod ilegal a fost suprimată cu intenţie, nu va exista o infracţiune praeterintenţionată,
ci un concurs de infracţiuni: viol/tâlhărie/lipsire de libertate în mod ilegal etc. (pe de o parte) şi omor (pe de altă
parte). Cu alte cuvinte, ar fi absurd ca legiuitorul să incrimineze o anumită conduită periculoasă doarîn considerarea
unei atitudini psihice praeterintenţionate, fără a avea incriminată conduita obiectivă (conduitele obiective) în cauză
şi în considerarea formei de vinovăţie (mai periculoasă) a intenţiei!
121A se vedea: I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 133; V. Pasca , op. cit. (2014), p. 296; T. Dima , op. cit, p. 124.
[3] I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 133.
O problemă ridicată în doctrină este de a şti în ce măsură o referire generală la intenţie

sau infracţiune intenţionată acoperă şi intenţia depăşită/infracţiunile săvârşite cu intenţie
depăşită, cât timp, de regulă, acolo unde legiuitorul a dorit să o aibă în vedere pe aceasta din
urmă (intenţia depăşită), a menţionat-o explicit alături de intenţie111. Este de precizat faptul
că, în tăcerea legii, pe calea interpretării, în unele ipoteze legale, anumite referiri exprese
doar la săvârşirea unei infracţiuni din culpă [precum este cazul în art. 96 alin. (6) CP] duc
(prin coroborarea de norme) la concluzia excluderii, deopotrivă, a infracţiunilor intenţionate
şi a celor praeterintenţionate (deci a includerii, în aceeaşi categorie, a referirii la infracţiunile
săvârşite cu intenţie depăşită alături de infracţiunile săvârşite cu intenţie), doctrina conferind
o atare interpretare [în analiza dispoziţiilor art. 96 alin. (4) CP]t2].
Readucem în discuţie şi o altă problemă, anume: de ce, în condiţiile în care prin dispoziţiile
din art. 16 alin. (5) CP legiuitorul a înscris expres intenţia depăşită, prin alte texte situate în
Partea generală a Codului penal [spre exemplu, art. 153 alin. (2) lit. b) teza a ll-a sau art. 161
alin. (2) lit. b) teza a ll-a CP - prescripţia în materie penală, infracţiuni imprescriptibile)], se
menţine sintagma „infracţiuni intenţionate urmate de moartea victimei"[3]. Există un consens
în doctrină privind înţelesul sintagmei mai sus menţionate, care se referă la toate infracţiunile
care au ca urmare praeterintenţionată moartea unei persoane, cum ar fi violul sau agresiunea
sexuală praeterintenţionată cu rezultat letal; tâlhăria sau pirateria praeterintenţionată cu
rezultat letal ş.a. Sub acest aspect, considerăm că s-ar fi impus adoptarea unei alte terminologii
în aceste ipoteze legale, sens în care susţinem, spre exemplu, recurgerea la formularea
„infracţiuni cauzatoare de moarte săvârşite cu intenţie depăşită" sau „infracţiuni săvârşite
cu intenţie depăşită care au cauzat moartea victimei", înţelese-fără ech ivo c-ca infracţiuni
distincte faţă de omor sau de omorul calificat (de altfel, fapte intenţionate de ucidere, cu
menţionare explicită ca infracţiuni imprescriptibile). Sintagma în cauză acoperă orice altă
faptă-acceptată fără rezerve ca desemnând lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte-
cât şi acea - deja încetăţenită - de infracţiune complexă cu rezultat praeterintenţionat letal.
Prin urmare, în legătură cu intenţia depăşită, în doctrină s-a arătat că, „pentru a reţine
această formă de vinovăţie în săvârşirea unei fapte concrete, trebuie verificat, mai întâi, dacă
la baza rezultatului mai grav, care se datorează culpei făptuitorului (indiferent de modalitatea
culpei), a existat o acţiune (inacţiune) intenţionată (neavând relevanţă dacă intenţia este
directă sau indirectă) prevăzută de legea penală, iar apoi, dacă rezultatul mai grav este
consecinţa acţiunii sau inacţiunii dorite de făptuitor"141.*1 2
[1) Fl. Streteanu , D. Niţu , op.cit., p. 341. Autorii exemplifică prin prevederile din art. 41 a
alin. (3) CP. Se poate adăuga şi prevederea referitoare la recidivă în cazul persoanei juridice [art. 146 alin. (1) CP]. Este
de observat că o referire expresă făcută doar cu privire la intenţia depăşită poate fi identificată cu privire la
pedeapsa pentru infracţiunea complexă, conform art. 36 alin. (3) CP (care înscrie, în opinia noastră, un tratament
derogatoriu, prin parificare de pedeapsă). Autorii citaţi oferă şi un contraexemplu, anume art. 69 alin. (3) CP,
text apreciat ca inaplicabil în materia infracţiunilor praeterintenţionate (în acest context, autorii arată, pe drept
cuvânt, că, „totuşi, nu credem că putem să tragem concluzia că ori de câte ori un text s-ar referi doar la intenţie el
exclude întotdeauna şi în mod necesar intenţia depăşită, căci aceasta din urmă are în structura sa o intenţie. De
aceea, doar pe cale de interpretare se va putea stabili, în fiecare caz în parte, dacă textul se aplică şi infracţiunilor
praeterintenţionate sau nu" - ibidem). în sensul că degradarea militară este facultativă [art. 69 alin. (3) CP] şi în
cazul infracţiunilor comise cu intenţie depăşită pentru care s-a aplicat o pedeapsă de cel puţin 5 ani închisoare,
dar nu mai mare de 10 ani, a se vedea M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 282.
121Ase vedea, spre exemplu: C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 499; M. Udroiu, Drept penal, op. cit.,
p. 376; L.V. Lefterache, op. cit., p. 459; A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare ia Codul
penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 187,188; T. DiMA, op. cit., p. 622.
131 M.l. Mărculescu-M ichinici, Aspecte ale unei sinteze teoretice în materia intenţiei depăşite, în volumul
Conferinţei 160 de ani de învăţământ juridic ieşean (23-25 octombrie 2015), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 209.
1411. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 132.
Pornind de la necesitatea unei delimitâri corecte a intenţiei depăşite deopotrivă faţă de culpă
şi de intenţia indirectă, s-au conturat numeroase şi variate probleme de departajare, probleme
devenite clasice, care au marcat generoasa teorie şi bogata practică penală. Dintre acestea,
semnalăm, spre exemplu, la nivelul unităţii infracţionale, încadrarea juridică a ansamblului
faptic ca infracţiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ori ca infracţiune de omor
sau ca infracţiune de ucidere din culpă[1]. în aceeaşi ordine de idei, semnalăm şi problemele
de încadrare juridică a ansamblului faptic ca infracţiune de vătămare corporală (îndeosebi în
ipoteza legală a punerii în primejdie a vieţii persoanei) sau ca tentativă de omor. Pe aceeaşi
linie a departajărilor, s-a impus diferenţierea unităţii infracţionale - infracţiune săvârşită cu
intenţie depăşită - de pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului. în acest sens, ne
raportăm, spre exemplificare, la unele speţe.
După cum s-a statuat în mod constant în teoria penală şi în practica judiciară (inclusiv a
instanţei supreme)*121, esenţială pentru încadrarea juridică în una dintre cele două infracţiuni
în discuţie este stabilirea formei şi a modalităţii de vinovăţie manifestată prin săvârşirea faptei
(precum şi orientarea spre un anumit rezultat, care este dată respectivei forme/modalităţi
de vinovăţie). Se subliniază că, dacă în cazul infracţiunii de vătămare corporală (care a
pus in primejdie viaţa persoanei) făptuitorul acţionează cu intenţia generală de vătămare,
iar rezultatul mai grav - de punere în primejdie a vieţii persoanei - survine şi se atribuie
pe baza culpei dovedite a acestuia (nefiind nici urmărit, nici acceptat de către făptuitor),
în cazul tentativei la infracţiunea de omor, făptuitorul acţionează cu intenţia de ucidere
(intenţie ce poate fi directă sau indirectă, după cum, în condiţiile prevederii rezultatului
letal - moartea victimei - , se dovedeşte că s-a urmărit sau numai s-a acceptat producerea
acestui rezultat). Acest din urmă aspect rezultă, de cele mai multe ori, chiar din modul de
săvârşire a faptei, din însăşi materialitatea acţiunii, care ilustrează poziţia psihică pe care s-a
situat făptuitorul: folosirea de instrumente apte să producă moartea, prin aplicarea unei
multitudini de lovituri (sau chiar a uneia singure, de intensitate aparte) în zone de pe corp
ce adăpostesc organe vitale, demonstrează fără echivoc existenţa unei intenţii de ucidere
a victimei, nu doar intenţia generală de vătămare.
Spre exemplu, referitor la infracţiunea praeterintenţionată de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte, s-a reţinut că, „în jurisprudenţă, s-a decis că există legătură cauzală (între actul
lovirii intenţionate şi urmarea culpoasâ constând în moartea victimei - n.n.) atunci când
inculpatul a îmbrâncit victima aflată în stare de ebrietate, iar aceasta, căzând, s-a lovit de
un plan dur, încetând din viaţă, sau atunci când inculpatul a produs traumatismul toracic
cu fracturi costale prin compresiune şi lovire cu corpuri dure, chiar dacă în lanţul cauzal
s-a interpus o maladie preexistentă a victimei sau lipsa unui tratament medical adecvat în
termen util, ori în cazul în care inculpatul a produs victimei un traumatism cranio-cerebral
prin proiectarea acesteia cu capul pe asfaltul străzii, chiar dacă la producerea morţii victimei a
contribuit şi aplicarea unui tratament medical neadecvat sau dacă inculpatul a produs victimei
numeroase leziuni prin mijloace neidonee de a produce moartea, care au condus însă la
producerea morţii din cauza unei maladii grave preexistente"131. Ne raportăm şi la următoarea
speţă: „Fapta inculpatului de a fi îmbrâncit victima - aflată pe trotuar, cu spatele la partea
carosabilă a drumului - , chiarîn momentul când prin dreptul lortrecea un autovehicul, din
care cauză victima, care era în stare de ebrietate, s-a dezechilibrat şi a căzut pe carosabil, unde
m Pentru detalii legate de delimitarea intenţiei depăşite faţă de intenţie şi de culpă, în considerarea exemplificativă
a anumitor infracţiuni, a se vedea Fl. Streteanu , D. Niţu , cit., p. 344 ş.u.
121 Pentru detalii, a se vedea G h . M a t e u ţ , Drept penal special. Sinteză de teorie şi practică judiciară, voi. I,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 118 ş.u.
[3) Idem, p. 170.
a fost surprinsă şi accidentată mortal de acel autovehicul, constituie infracţiunea de loviri

sau vătămări cauzatoare de moarte (...), iar nu aceea de ucidere din culpă {...). Sub aspect
subiectiv, fapta săvârşită de inculpat se caracterizează prin praeterintenţie, nu prin culpă;
inculpatul a săvârşit cu intenţie actul de violenţă -îm brâncirea victimei - şi, în condiţiile de
fapt mai sus arătate, el putea şi trebuia să prevadă rezultatul letal survenit, pe care totuşi
nu şi l-a reprezentat"111.
în practica judiciară s-a decis, referitor la infracţiunea praeterintenţionată de viol care
a dus la moartea victimei, că aceasta există atunci când „inculpatul, intenţionând să aibă
raport sexual cu victima, a luat-o în braţe pentru a o duce într-o zonă cu iarbă, dar victima s-a
opus şi în timpul luptei a căzut, izbindu-se cu capul de pietrele aflate în acel loc; inculpatul
a reuşit să o ducă în altă parte, unde a violat-o, dar, observând că şi-a pierdut cunoştinţa, a
abandonat-o; apoi victima a încetat din viaţă din cauza hemoragiei meningeale, consecutivă
lovirii produse în timpul căderii"*121.
Cu referire la situaţii faptice care ridică probleme de delimitare între intenţia depăşită şi
alte forme de vinovăţie, exemplificăm prin următoarea speţă: „în seara zilei de (...), în jurul
orelor 23,00, după ce a consumat băuturi alcoolice, inculpatul D.E. s-a hotărât să meargă
la domiciliul numitei C.R., în vârstă de 78 de ani, cu scopul de a întreţine relaţii sexuale cu
aceasta. Pentru a pătrunde în locuinţă, cunoscând că uşa de acces era asigurată cu un zăvor,
inculpatul a spart un geam din partea dreaptă a casei, după care a intrat în camera unde
dormea victima. Inculpatul a început să o dezbrace, moment în care victima i-a cerut în mod
insistent să părăsească locuinţa. în timp ce întreţinea raporturi sexuale cu aceasta, pentru
a nu ţipa şi a nu-i mai cere să părăsească casa şi bănuind că a fost recunoscut de victimă,
inculpatul i-a acoperit nasul şi gura, astfel că nu a mai auzit-o strigând. După comiterea
faptei, inculpatul a părăsit locuinţa victimei, fiind depistat de către organele de poliţie în
ziua de (...). în raportul de constatare medico-legală se concluzionează că moartea victimei
a fost violentă, ea datorându-se insuficienţei cardio-respiratorii acute instalate după un
sindrom anoxic-asfixic cu hemoragie externă şi şoc hemoragie, consecutive unei rupturi
de col uterin prin viol şi asfixie mecanică prin obstrucţia căilor respiratorii superioare (nas,
gură) - omucidere. Leziunile de violenţă s-au putut produce prin obstrucţia căilor respiratorii
superioare (nas, gură) şi datorită unei agresiuni sexuale (viol cu ruptură de col uterin) şi au
legătură de cauzalitate directă cu decesul. în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei
de viol, se reţine că, prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea
infracţiunii de viol în forma agravată (...) (viol care a dus la moartea victimei - n.n.). (...)
Modalitatea în care inculpatul şi-a conceput şi realizat activitatea infracţională, împrejurările
în care faptele au fost comise (victima fiind o persoană în vârstă de 78 de ani), ca şi concluziile
actelor medico-legale întocmite în cauză demonstrează existenţa unui raport de cauzalitate
directă între leziunile de violenţă suferite de victimă, produse exclusiv de către inculpat,
şi decesul acesteia, situaţie în care nu se poate susţine că inculpatul nu a acceptat măcar
rezultatul letal al acţiunii sale, chiar dacă nu l-a urmărit. în consecinţă, inculpatul a acţionat
cu intenţia indirectă de a suprima viaţa victimei, astfel încât corect s-a procedat la schimbarea
încadrării juridice, în sensul reţinerii (în concurs şi a -n .n .) infracţiunii de omor calificat"; prin
urmare, s-a decis că „fapta de viol săvârşită asupra victimei, urmată de uciderea acesteia de
către inculpat prin asfixie mecanică, prin obstrucţia căilor respiratorii superioare, pentru ca
victima să nu ţipe şi bănuind că a fost recunoscut de aceasta, întruneşte atât elementele
U) Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2872/1981, în R.R.D. nr. 11/1982, p. 68, C. Sima, Codul pen a l adnotat cu
practică ju d icia ră (1969-1995), Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996, p. 305.
121Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 486/1978, în R.R.D. nr. 7/1978, p. 54, apud C. Sima, Codul p en a l adnotat,
op. cit., p. 347.
constitutive ale infracţiunii de viol (...), cât şi pe cele ale infracţiunii de omor calificat (...)
referitoare la omorul comis pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni, iar nu
elementele constitutive ale infracţiunii de viol care a avut ca urmare moartea victimei, (...)
întrucât moartea victimei nu a constituit rezultatul praeterintenţionat al infracţiunii de viol,
ci inculpatul, obstrucţionând căile respiratorii superioare ale victime, a prevăzut rezultatul
faptei de omor şi a acceptat posibilitatea producerii lui"[11.
2.5. Elemente suplimentare ale laturii subiective a infracţiunii, privind mobilul

sau scopul săvârşirii infracţiunii
Orice faptă (inclusiv una prevăzută de legea penală) se comite, ca regulă, dintr-un anumit
motiv/într-un anumit scop. în principiu, asemenea aspecte sunt extrinseci conţinutului
constitutiv al infracţiunii, nefiind relevante juridic pentru încadrarea faptei, ci - eventual -
putând fi valorificate în operaţiunea de individualizare a sancţiunii penale[2].
Totuşi, există şi norme de incriminare în cadrul cărora legiuitorul prevede expres (sau lasă
să se deducă implicit) existenţa unui anumit mobil ori a unui anumit scop în considerarea
căruia trebuie să se comită respectiva infracţiune, aspecte care devin, prin urmare, integrate
conţinutului infracţiunii, după caz, pe form a tip a acesteia (de bază) sau pe o form ă derivată
(agravată/atenuată, după caz). în astfel de situaţii, aspectele privitoare la mobil şi/sau scop sunt
integrate în latura subiectivă a conţinutului constitutiv al acesteia. în doctrină se stipulează
uneori că, în cazurile de acest fel, când mobilul şi/sau scopul sunt integrate în conţinutul
constitutiv subiectiv al infracţiunii, acestea trebuie denumite mobil special, respectiv
special[3]. Este constant subliniată legătura strânsă dintre mobil şi scop, dincolo de posibilitatea
formală de departajare a acestora, arătându-se că, adeseori, un anumit mobil imprimă
comiterea faptei într-un anumit scop (sens în care legiuitorul s-ar putea referi, în egală
măsură, în norma de incriminare, fie la mobilul în cauză, fie la scopul determinat de acesta,
opţiunea legală pentru raportarea la unul ori altul dintre acestea fiind relativă)141.
Mobilul este considerat a reprezenta m otivul care stă la baza adoptării hotărârii
infracţionale, raţiunea care explică de ce infractorul a Spre exemplu,
indicăm: abuzul în serviciu [art. 297 alin. (2) CP], infracţiune în cazul căreia fapta se comite
pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex ş.a.; infracţiunea de omor*1 5
1111.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3341 din 21 octombrie 2008, consultare on-line la adresa de internet http://www.
scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=84100.
121 Uneori, legiuitorul poate valorifica asemenea chestiuni prin norme penale generale; de pildă, potrivit
art. 75 alin. (1) lit. a) CP, se prevede scuza provocării drept circumstanţă generală atenuantă; se poate aprecia că
(uneori) se valorifică astfel un anumit mobil de săvârşire a infracţiunii, căci, în asemenea cazuri, existenţa provocării
reprezintă acea explicaţie, de factură atenuantă, a comiterii activităţii infracţionale. De asemenea, potrivit art. 77
lit. h) CP, se prevede cu titlu de circumstanţă generală agravantă împrejurarea săvârşirii infracţiunii dintr-un anumit
motiv, legat de o discriminare a subiectului pasiv, de către subiectul activ, pe temeiul unor diverse raţiuni (rasă,
naţionalitate, etnie, religie, gen, orientare sexuală etc.), punându-se în evidenţă, astfel, un anumit mobil existent
la baza comiterii infracţiunii.
131Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit.,p. 348.
|4) Ibidem. De aici decurg unele discuţii doctrinare referitoare la identificarea unor elemente subiective
suplimentare, în cazul anumitor infracţiuni, ca reprezentând manifestări ale unui mobil special ori, după caz, ale
unui scop special; în acest sens, a se vedea V. C ioclei, Mobilul în conduita criminală. Studiu de criminologie juridică,
Ed. AII Beck, Bucureşti, 1999, p. 266, 267.
151în doctrină s-a evidenţiat faptul că, „de regulă, acţiunea cu relevanţă penală are la bază mobiluri egoiste pe
care subiectul urmăreşte să le satisfacă, chiar cu încălcarea legii penale şi deci cu riscul de a fi tras la răspundere. Nu
pot fi excluse însă nici situaţiile în care la baza unor acţiuni ilicite să stea motive altruiste (de exemplu, uciderea unei
persoane bolnave incurabil, la rugămintea acesteia spre a-i curma suferinţele; furtul săvârşit pentru procurarea
unor medicamente familiei în situaţii disperate etc." - V. CiOCLEl, op. cit., p. 260.
se agravează, devenind omor calificat, (printre altele) atunci când se comite din interes
material [art. 189 alin. (1) lit. b) CP]; s-ar putea considera că, în cazul uciderii la cererea
victimei (art. 190 CP) - reprezentând un omor atenuat, ca urmare a împrejurării că fapta
se săvârşeşte la cererea (realizată în condiţiile legii) unei persoane care suferă de o boală
incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente
şi greu de suportat - , atenuarea decurge tocmai din existenţa sentimentului de milă care a
întemeiat adoptarea hotărârii infracţionale (sentiment altruist) ş.a.
Scopul este considerat a reprezenta finalitatea urmărită prin comiterea infracţiunii, ţelul a
cărui realizare a ghidat infractorul în săvârşirea faptei, aşadar, ceea ce a dorit subiectul activ
să obţină prin comiterea faptei penale. Spre exemplu, indicăm: furtul [art. 228 alin. (1) CP],
infracţiune în cazul căreia fapta se comite în scopul însuşirii pe nedrept a bunului mobil
sustras din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia; de asemenea, în cazul
furtului de folosinţă [art. 230 alin. (1) CP], infracţiunea se comite în scopul folosirii pe nedrept
a vehiculului; infracţiunea de omor se agravează, devenind omor calificat, (printre altele)
atunci când se comite pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la
răspundere penală sau de la executarea unei pedepse [art. 189 alin. (1) lit. c) CP], precum şi
pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea unei alte infracţiuni [art. 189 alin. (1) lit. d) CP] ş.a.
în literatura de specialitate s-a observat că, uneori, prin raportare la un anumit scop,
formularea legală tinde a nu se raporta însă la semnificaţia ante-indicată a scopului, ca
sub-element suplimentar existent uneori pe latura subiectivă a infracţiunii, ci la o semnificaţie
de scop ca element care surprinde „destinaţia obiectului al infracţiunii" (s.n.)ll]. „în
aceste situaţii, condiţia esenţială privind scopul este, de fapt, legată de elementul obiectiv
al infracţiunii" ),fiind, practic, un aspect integrat laturii obiective a incriminării în cauză,
(s.n
ca un sub-element suplimentar al acesteial2].
Atunci când elementele în discuţie (mobil/scop) sunt integrate (suplimentar) în conţinutul
constitutiv tip (de bază) al unor incriminări, dacă existenţa lor nu se verifică în analiza unei
speţe determinate, nu se va putea reţine comiterea respectivei fapte ca infracţiune. în schimb,
dacă acestea sunt prevăzute de legiuitor cu titlu de element circumstanţial, atunci caracterul
infracţional al activităţii penale săvârşite subzistă cel puţin în considerarea form ei tip a
infracţiunii respective, însă cu excluderea reţinerii aceleiforme/variante derivate (agravată/
calificată sau atenuată).
Importanţa corectei identificări a valorii mobilului/scopului atunci când legea face referire
expresă la acestea (explicit sau implicit) ca elemente suplimentare ale conţinutului constitutiv
subiectiv (tip sau derivat prin agravare ori atenuare) al unei infracţiuni decurge din împrejurarea
că, în opinia majoritară, prezenţa referirii normative la acestea limitează forma de vinovăţie
incidenţă doar la intenţia directă, cu excluderea intenţiei indirecte şi, afortiori, a culpei. în 1
[1] V. Cioclei, op. cit., p. 265. Adaptând exemplele furnizate de autor la legislaţia curentă, s-ar putea menţiona
drept situaţii corespunzătoare indicării legale a scopului în sensul de destinaţie a obiectului material al infracţiunii
(element suplimentar al laturii obiective), de pildă: cazul infracţiunii de trădare prin transmitere de informaţii secrete
de stat (art. 395 CP), în varianta procurării sau deţinerii de documente ori date ce constituie informaţii secrete
de stat în scopul transm iterii lor unei puteri sau organizaţii străine; sau cazul infracţiunii de punere în circulaţie
de valori falsificate (art. 313 CP), în varianta primirii, deţinerii sau transmiterii de valori falsificate, în vederea
punerii lor în circulaţie. în acest sens: L.V. Lefterache, op. cit., p. 180; T. Dima, op. cit., p. 172. Este de precizat că
în doctrina penală se subliniază că, alături de semnificaţia scop = finalitate (latura subiectivă) şi scop = destinaţie
(latura obiectivă), scopul apare uneori indicat de lege şi cu semnificaţia de rezultat (vizând tot latura obiectivă). „în
aceste din urmă ipoteze, scopul are rolul de a clarifica elementul material al conţinutului incriminării şi, ca atare,
aparţine laturii obiective a infracţiunii, spre deosebire de scopul ca finalitate, care aparţine laturii subiective,
atribuind caracter calificat intenţiei (excluzând, totodată, intenţia eventuală)" - G. A ntoniu, în G. Antoniu, T. Toader
(coord.), op. cit., voi. I, p. 177.
121V. Cioclei, op. cit., p. 265.
schimb, atunci când scopul ar fi folosit şi integrat cu sensul de sub-element suplimentar al

laturii obiective a infracţiunii, posibilitatea de săvârşire a faptei penale în cauză atât cu intenţie
directă, cât şi cu intenţie indirectă ar rămâne neafectată. Este de menţionat, totuşi, că s-au
înregistrat şi opinii care exprimă ideea potrivit căreia, chiar şi atunci când mobilul/scopul
sunt indicate cu titlu de elemente suplimentare ale laturii subiective, ele nu împiedică, în
mod automat, posibilitatea comiterii respectivei infracţiuni cu intenţie indirectă111.
S e c ţiu n e a a 4 -a . C la s ific ă ri a le in fra c ţiu n ii
Doctrina surprinde, în diverse ocazii, numeroase clasificări posibile ale infracţiunii/

infracţiunilor, în funcţie de criterii variate (a căror cunoaştere este utilă, deopotrivă, sub
aspect teoretic, precum şi practic). O serie de clasificări ale infracţiunilor reies (şi) din
expunerile anterior efectuate pe parcursul prezentării conţinutului infracţiunii, acestora
alăturându-li-se însă şi altele. Le vom puncta în cele ce urmează (reluând parţial unele
clasificări deja efectuate, pentru a le regrupa pe toate la un loc). Optăm pentru următoarea
succesiune, şi anume clasificări privind: sediul normativ al dispoziţiilor penale/decurgând
din obiectul infracţiunii/legate de subiecţii infracţiunii/decurgând din aspecte ale laturii
obiective (element material, urmare imediată)/derivate din aspecte ale laturii subiective/
după conţinutul constitutiv în general/alte clasificări (după diverse criterii, inclusiv unele
de ordin procesual penal).
(1) După sediul normativ al normelor de incriminare, distingem: infracţiuni prevăzute

în Partea specială a Codului penal; infracţiuni prevăzute în legi penale speciale; infracţiuni
prevăzute în legi extrapenale (nepenale), care cuprind şi unele dispoziţii penale.
(2) După criteriul obiectului lor, infracţiunile pot fi grupate în mai multe feluri (de reţinut
că nu există infracţiuni fără obiect juridici):
a) normele de incriminare din Partea specială a Codului penal sunt grupate în grupe şi
subgrupe, în funcţie de criteriul obiectului juridic generic (de grup). Acestea sunt subsumate
unui număr de 12 titluri, anume: infracţiuni contra persoanei; infracţiuni contra patrimoniului;
infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat; infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei; infracţiuni
de corupţie şi de serviciu; infracţiuni de fals; infracţiuni contra siguranţei publice; infracţiuni
care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială; infracţiuni electorale; infracţiuni
contra securităţii naţionale; infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate; infracţiuni
de genocid, contra umanităţii şi de război. Cele mai multe incriminări sistematizate astfel sunt
sub-grupate, în cadrul titlurilor, în capitole; spre exemplu, titlul privitor la infracţiunile contra
persoanei cuprinde nouă capitole, după cum urmează: infracţiuni contra vieţii; infracţiuni
contra integrităţii corporale sau sănătăţii; infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie;
agresiuni asupra fătului; infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie; infracţiuni
contra libertăţii persoanei; traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile; infracţiuni contra
libertăţii şi integrităţii sexuale; infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private. Desigur,
există norme de incriminare care nu sunt cuprinse în Partea specială a Codului penal, dar, în
111în acest sens, a se vedea: Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 347; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 94. Pentru
aceeaşi afirmaţie, în raport de infracţiunea de furt, a se vedea: S. Bogdan (coord .), op. cit., p. 206; I. Kuglay, în
G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 476. în raport de infracţiunea de viol (infracţiune cu privire la care legea nu prevede
expres un anumit mobil sau scop, dar care este apreciată de doctrina majoritară ca fiind pasibilă de săvârşire
numai cu intenţie directă), pentru opinia potrivit căreia ar fi aptă de comitere şi cu intenţie indirectă, a se vedea
(de exemplu) S. Bogdan (coord .), op. cit., p. 154.
cadrul legilor penale speciale ori al legilor extrapenale care conţin şi dispoziţii penale, acestea
nu sunt adeseori structurate/sistematizate expres în funcţie de criteriul obiectului lor juridic;
b) infracţiuni mono-ofensive (care lezează sau periclitează o singură valoare s
ocrotită penal) şi infracţiuni pluri-ofensive (care lezează sau periclitează
sociale protejate de legea penală);
c) infracţiuni materiale (care au obiect material) şi infracţiuni formale (care sunt lipsite
de obiect material).
(3) După sfera şi numărul subiecţilor infracţiunii:

a) infracţiuni cu subiect activ general (comune, obişnuite, cu subiect necircumstanţiat),
care pot fi comise de către orice persoană care are capacitate penală activă; infracţiuni cu
subiect pasiv general, care pot fi săvârşite asupra oricui (unii autori le numesc „infracţiuni cu
subiect pasiv indeterminat", caz în care este necesar a nu se face confuzie cu infracţiunile la
care nu există subiect pasiv direct, nemijlocit, ci doar subiect pasiv generic = statul); infracţiuni
cu subiect activ special (calificat/circumstanţiat), denumite şi infracţiuni proprii (legea solicită
o anumită calitate specială subiectului activ, ca element constitutiv al conţinutului infracţiunii,
după caz, pe forma de bază ori pe aceea calificată, agravată sau atenuată; neîndeplinirea
calităţii de către subiectul activ duce la imposibilitatea reţinerii acelei încadrări juridice, cu
urm area-după c a z -a reţinerii unei alte forme a aceleiaşi infracţiuni sau a unei alte infracţiuni
ori a niciunei infracţiuni); infracţiuni cu subiect pasiv special (calificat/circumstanţiat), în
cazul cărora legea solicită o anumită calitate specifică subiectului pasiv nemijlocit, victimei.
De reţinut: există şi infracţiuni lipsite de subiect pasiv nemijlocit, determinat, fapte la care
nu se poate opera cu noţiunea de victimă, subiectul pasiv fiind indeterminat, atât din punct
de vedere legal, cât şi pe caz concret (de regulă, acestea sunt infracţiunile de pericol, în special
cele de pericol abstract). în cazul infracţiunilor cu subiect special, determinat, lipsa calităţii
expres cerute de lege în persoana subiectului faptei atrage imposibilitatea calificării acesteia
ca reprezentând (acel tip de) infracţiune (ceea ce va avea drept consecinţă fie încadrarea
faptei într-un alt text incriminator, fie lipsa completă a corespondenţei dintre manifestarea
concretă şi orice normă legală, aşadar, imposibilitatea calificării faptei ca reprezentând vreo
infracţiune);
b) după numărul subiecţilor activi necesari şi suficienţi pentru comiterea infracţiunii,
faptele penale se clasifică în: infracţiuni care pot f i săvârşite de către o singură persoană,
numite şi infracţiuni unilaterale (în cazul acestora, este posibilă pluralitatea de subiecţi activi,
dar aceasta se manifestă în mod conjunctural/întâmplător, pe caz concret, fără a reprezenta
o condiţie de existenţă a infracţiunii, motiv pentru care se numeşte - atunci când apare -
pluralitate ocazională, cunoscută şi sub denumirea de participaţie ale cărei forme
sunt coautoratul, complicitatea şi instigarea); infracţiuni bilaterale sau plurale, care nu pot
fi comise decât de către mai multe persoane, fie prin natura lor - pluralitate naturală de
făptuitori-, fie prin modul în care a conceput legiuitorul incriminarea constituită
(constitutivâ)/legală de făptuitori;
c) după cum infracţiunea se poate săvârşi sau nu în coautorat, apare clasificarea în:
infracţiuni apte de comitere nemijlocită de către mai multe persoane împreună (care se pot
săvârşi în coautorat); infracţiuni care se comit in persona propria, cu autor exclusiv unic (care
nu pot fi săvârşite nemijlocit decât de către o singură persoană, fapta fiind strâns legată de
individualitatea subiectului activ);
d) după numărul subiecţilor pasivi, faptele penale se clasifică în: infracţiuni cu subiect
pasiv unic şi infracţiuni cu subiect pasiv plural/multiplu.
(4) După criteriul elementului material:

a) corespunzător tipului de normă imperativă prin care se incriminează fapta în cauză,
există: infracţiuni com
isive(prevăzute de norme penale prohibitive), care se comit de obicei prin
acţiune (atunci când, în mod excepţional, astfel de fapte se comit prin inacţiune, ele îşi menţin
esenţa de fapte comisive, fiind catalogate drept infracţiuni comisiv-omisive sau comisive prin
o m i s i u n e ;acestea sunt reglementate în art. 17 CP); infracţiuni omisive (prevăzute de norme
penale onerative), care se comit de regulă prin inacţiune (atunci când, prin derogare de la
regulă, se săvârşesc printr-o acţiune, îşi menţin caracterul de infracţiuni omisive, devenind
infracţiuni omisiv-comisive sau omisive prin )co;
b) tot după criteriul acţiunii/inacţiunii, se pot identifica: infracţiuni cu element material
unic şi infracţiuni cu element material plural (cumulativ sau alternativ);
c) după maniera de indicare (descriere) a elementului material în norma de incriminare,
se disting: infracţiuni în form ă închisă (în cazul cărora se indică expres, prin verbum regens,
tipul de conduită incriminată); infracţiuni în formă liberă,deschisă (legiuitorul nu pr
particularităţile conduitei, fiind suficientă orice modalitate faptică de săvârşire care conduce
la producerea unui anumit rezultat).
De reţinut: clasificarea interesează, deoarece, la infracţiunile în formă închisă, producerea
rezultatului indezirabil altfel decât prin intermediul elementului material descris nu antrenează
încadrarea faptei concrete drept (respectivul tip de) infracţiune, pe când, la infracţiunile
în formă liberă, orice modalitate faptică prin care se atinge urmarea indicată antrenează
răspunderea penală, dacă s-a comis cu forma de vinovăţie cerută de lege!
(5) Clasificări ale infracţiunilor în funcţie de urmarea imediată:

a) după felul urmării imediate, se disting: infracţiuni de rezultat (conform unei opinii,
denumirea este sinonimă cu aceea de „infracţiuni materiale") - sunt infracţiunile la care
urmarea imediată se manifestă sub forma unui rezultat concret, efectiv palpabil, a unei
modificări materiale perceptibile în lumea înconjurătoare (potrivit unor opinii, este vorba
despre infracţiuni a căror urmare imediată, distinctă şi deosebită de elementul material, reiese
cu necesitate din tipicitatea faptei/descrierea acesteia în norma de incriminare), aceasta
fiind ori prevăzută explicit de legiuitor, ori dedusă implicit (tacit) din norma de incriminare;
infracţiuni de pericol (conform unei opinii, denumirea este sinonimă cu aceea de „infracţiuni
formale/de simplă atitudine") - sunt infracţiunile la care urmarea imediată nu se manifestă
sub forma unui rezultat concret, ci sub forma unei stări de periclitare a anumitor valori sociale
penalmente ocrotite (urmarea nu este un rezultat propriu-zis, ci o ameninţare cu posibila
producere a unui atare rezultat, ca urmare a unei anumite conduite periculoase pe care a
avut-o infractorul). în cadrul acestora din urmă, unii autori disting sub-grupele: infracţiuni
de pericol concret (la care urmarea pretinsă de lege constă în apariţia efectivă a unei stări
de pericol, a cărei probare, distinct de probarea elementului material, este necesară, în baza
prevederii legale incriminatorii, pentru a se putea verifica tipicitatea obiectivă a faptei);
infracţiuni de pericol abstract (la care existenţa stării de pericol nu trebuie probată în mod
expres, ea rezultând din lege, ca o prezumţie, din momentul dovedirii comiterii elementului
material specific); infracţiuni de pericol potenţial (în cazul cărora trebuie probată apariţia
unei urmări, constând însă nu într-o stare efectivă/concretă de pericol, ci într-o stare care
este aptă să genereze un anumit pericol). Tot în cadrul infracţiunilor de pericol, unii autori
mai disting şi o categorie de infracţiuni-obstacol, numite şi infracţiuni de pericol indirect,
a căror incriminare s-ar realiza de către legiuitor pentru a combate premisele unei fapte
distincte, care ar crea un pericol direct pentru o anumită valoare socială esenţială.
De reţinut: clasificarea prezintă o mare importanţă practică, deoarece, în cazul infracţiunilor

de rezultat, dacă fapta concretă nu verifică producerea rezultatului indicat de lege sau acel
rezultat nu întruneşte cerinţele formulate, fapta poate să se încadreze doar ca tentativă a
acelei infracţiuni (dacă luăm în considerare ipoteza unei infracţiuni la care tentativa este
posibilă şi - totodată - relevantă penal) sau poate să nu aibă deloc relevanţă penală. De
asemenea, la aceste infracţiuni, este necesară evidenţierea legăturii de cauzalitate dintre
elementul material şi rezultat, în timp ce, la infracţiunile de pericol, legătura cauzală reiese
de regulă, în mod evident, din chiar materialitatea faptei - fiind prezumată de
legiuitor. Clasificarea mai prezintă interes şi în raport de alte instituţii ale dreptului penal,
precum: tentativa (compatibilitatea anumitor forme ale tentativei cu infracţiunile de rezultat,
respectiv de pericol), aplicarea legii penale în timp şi spaţiu etc.;
b) infracţiuni cu urmare imediată unică şi infracţiuni cu urmare imediată multiplâ/pluralâ.
Acestea din urmă se sub-clasifică în: infracţiuni cu urmări imediate cumulative şi infracţiuni
cu urmare imediată alternativă.
(6) Dup ă forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa lor (vinovăţie ca element
constitutiv, pe latură subiectivă, al conţinutului infracţiunii), infracţiunile pot fi: infracţiuni
intenţionate (după diverse clasificări ale intenţiei, în această categorie pot fi identificate, în
mod subsecvent, după cum sunt reglementate sau după cum se comit în mod particular, o
serie de sub-clasificări, de exemplu: infracţiuni spontane, infracţiuni premeditate, infracţiuni
comise în realizarea unui anumit scop - comise cu intenţie calificată - sau datorită unui
anumit mobil şi, respectiv, infracţiuni la care legal nu interesează scopul sau mobilul datorită
căruia s-au comis etc.); infracţiuni culpoase/comise din culpă (după diverse clasificări ale
culpei, în această categorie pot fi identificate, în mod subsecvent, după cum se comit în
mod particular, o serie de sub-clasificări, de exemplu: infracţiuni caracterizate de o culpă
gravâ/lata, caracterizate de o culpă uşoară/levis, caracterizate de o culpă foarte uşoară/
levissima; infracţiuni caracterizate de o culpă comisivă/in agendo sau omisivă/in omittendo);
infracţiuni praeterintenţionate (comise cu intenţie depăşită).
De reţinut: există şi infracţiuni pentru a căror existenţă legea permite manifestarea
vinovăţiei deopotrivă sub mai multe forme. Clasificarea este utilizată în mod curent, cu
implicaţii practice esenţiale, în dreptul nostru penal!
)(nî funcţie de existenţa sau inexistenţa unor elemente constitutive suplimentare la

7
nivelul laturii obiective sau subiective a infracţiunii, se pot delimita: infracţiuni care pot f i
comise numai în anumite condiţii de loc/timp, într-un anumit mod/prin anumite mijloace
sau de către ori împotriva anumitor categorii de persoane ori doar cu un anumit mobil/scop,
respectiv infracţiuni care pot f i comise oricând, oriunde, oricum, de oricine are capacitate
penală activă/îm potriva oricui, din orice mobil/în orice scop.8
*
(8) După structurarea ierarhică a conţinutului constitutiv (structură pe verticală),

infracţiunile se pot prezenta într-un: conţinut de bază (forma tip), reprezentând stadiul
minim necesar de existenţă a unei infracţiuni, în forma constitutivă esenţială (necesară
şi suficientă) în care legiuitorul incriminează respectivul tip de comportament indezirabil
(forma tip cuprinde elementele constitutive minimale, obiective şi subiective, necesare
pentru a configura un anumit tip de ilicit penal); conţinut derivat prin agravare/calificare,
caz în care legiuitorul pleacă în reglementare de ia o bază de incriminare reprezentată de
o infracţiune în forma tip, căreia (de regulă) îi menţine elementele esenţiale, definitorii
ale conţinutului constitutiv specific, la care se adaugă o sumă de elemente circumstanţiale
agravante, care sporesc gravitatea respectivului tip de infracţiune sau periculozitatea socială
a infractorului, atrăgând o pedeapsă abstractă mai drastică; conţinut derivat prin atenuare,
caz în care legiuitorul pleacă în reglementare de la o bază de incriminare reprezentată de
o infracţiune în forma tip, căreia (de regulă) îi menţine elementele esenţiale, definitorii
ale conţinutului constitutiv specific, la care se adaugă o sumă de elemente circumstanţiale
atenuante, care scad periculozitatea socială a respectivului tip de infracţiune, atrăgând o
pedeapsă abstractă mai puţin drastică.
De reţinut: clasificarea prezintă interes practic în dreptul nostru penal, de pildă, pentru:
corecta încadrare juridică a faptei şi identificarea pedepsei legale corecte; determinarea
duratei termenelor de prescripţie a răspunderii penale; corecta efectuare a încadrărilor
juridice în caz de participaţie penală etc.
(9) După modul de configurare paralelă (pe orizontală) a elementelor conţinutului constitutiv
care prezintă sau nu o valoare juridică identică (după caz: conţinut de bază sau conţinut
agravat/calificat ori atenuat), o infracţiune se poate înfăţişa ca: infracţiune cu un conţinut
constitutiv (normativ) p
ic( otrivit normei de incriminare, există o unică modalitate sub car
n
u
se configurează elementele conţinutului constitutiv); infracţiune cu un conţinut constitutiv
(normativ) alternativ (potrivit prevederii legale, conţinutul constitutiv - după caz, de bază,
agravat sau atenuat-al unei infracţiuni se poate manifesta sub diferite modalităţi alternative,
echivalente ca valoare juridică; prin urmare, în cazul comiterii lor cumulate, se menţine
unitatea infracţională); distinct de infracţiunea prezentând conţinut constitutiv alternativ,
există şi infracţiuni prezentând (mai multe) conţinuturi aceste infracţiuni sunt
acelea la care, în acelaşi articol, darîn alineate sau puncte/litere separate ale acestuia, sunt
descrise activităţi infracţionale diferite, care sunt, practic, incriminări de sine stătătoare
(concurente, în cazul săvârşirii lor cumulate = pluralitate de infracţiuni), prin intermediul
cărora se poate aduce atingere, în modalităţi diferite şi lipsite de echivalenţă juridică, aceleiaşi
valori sociale, motiv pentru care sunt regrupate sub aceeaşi denumire marginală - nomen
iu ris-, menţinându-şi însă autonomia infracţională.
De reţinut: clasificarea prezintă interes practic în dreptul nostru penal, producând
consecinţe în legătură cu o serie de instituţii, de exemplu: participaţia penală; unitatea şi
pluralitatea de infracţiuni etc.; se ridică probleme de delimitare între aşa-numitele infracţiuni
cu un conţinut constitutiv alternativ şi infracţiunile cu mai multe conţinuturi constitutive
alternative, nefiind clar trasate criteriile lor de identificare.1 *
0
(10) După stadiile atinse în desfăşurarea parcursului infracţional, după etapele succesive
posibile ale itercriminis, faptele penale se clasifică în: infracţiuni în formă tipică/perfectâ (care
ating momentul consumării, reprezentat de apariţia urmării imediate ulterior desfăşurării
elementului material - şi care se opresc în acest punct, fără a mai evolua în continuare);
infracţiuni în formă atipică imperfectă/mai puţin ca perfectă (care încetează, pe caz concret,
anterior consumării, reprezentând fie atingerea stadiului de tentativă relevantă penal, fie
doar a stadiului actelor de ti,atunci când acestea sunt
ă
reg
p prin asimilare
cu tentativa); infracţiuni în formă atipică mai mult ca perfectă (care nu se finalizează odată cu
momentul consumării, ci se desfăşoară până la un moment subsecvent, al epuizării; acestea
sunt infracţiunile cu durată de desfăşurare în timp, reprezentate de infracţiunile continue,
continuate, de obicei şi progresive).
De reţinut: nu toate categoriile de infracţiuni pot exista în formă imperfectă, anume:
infracţiunile de execuţie promptă, infracţiunile omisive, infracţiunile de obicei, infracţiunile
comise din culpă, infracţiunile praeterintenţionate simple/propriu-zise/în forma de bază,
forma continuată (însăşi) de comitere a unei infracţiuni. Clasificarea este utilizată extensiv,
cu implicaţii concrete multiple legate de numeroase instituţii care îşi produc/condiţionează
efectele de data la care se consideră săvârşite infracţiunile, precum: curgerea termenelor
de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale mai favorabile, incidenţa actelor
de clemenţă, răspunderea penală a minorului, reabilitarea etc.
(11)După momentul atingerii form ei tipice (momentul consumării), se disting: infracţiuni

fără durată de desfăşurare în timp/instantanee/momentane(consumarea are
imediat consecutiv derulării elementului material şi criminis se opreşte în acest punct,
nemaiavând loc o prelungire a elementului material ori o amplificare a rezultatului dincolo
de consumare); infracţiuni cu durată de desfăşurare în timp (după atingerea consumării,
urmarea - însoţită sau nu şi de derularea elementului material - se amplifică până la un
moment final ulterior, cel al epuizării), reprezentate de infracţiunile continuate,
de obicei şi progresive.
De reţinut: clasificarea este de actualitate şi prezintă importanţă practică sporită. în
cadrul infracţiunilor instantanee se poate distinge o sub-categorie specifică, a infracţiunilor
de executare promptă, distincte de infracţiunile cu execuţie lentă (la infracţiunile cu execuţie
promptă, actul de conduită, elementul material, nu este - prin natura sa - susceptibil de
fracţionare şi nu prezintă, practic, evoluţie în timp, raţiune pentru care, odată efectuat/odată
adoptată respectiva conduită, fapta se şi consumă). Distingerea acestei sub-clasificări este
importantă în legătură cu tentativa, căci astfel de infracţiuni nu mai lasă loc acesteia; ele
fie se săvârşesc în formă consumată, fie nu există deloc - din punct de vedere al relevanţei
penale. Tot în cadrul infracţiunilor de moment se poate distinge şi sub-categoria infracţiunilor
de consumare anticipată (acestea sunt infracţiuni la care, potrivit normei de incriminare,
reprezintă modalităţi de consumare conduite, atitudini concrete care, în esenţa lor, reprezintă
stadii atipice ale comiterii respectivului tip de faptă - corespunzătoare tentativei sau actelor
de pregătire - , dar pe care legiuitorul le transformă, în poziţia lor naturală faţă de procesul
producerii rezultatului, ridicându-le la rangul de manifestări consumative ale faptei. De
asemenea, la aceste infracţiuni, tentativa nu este posibilă, dar nu în mod natural, ci datorită
artificiului legal care a transformat actele tentate în chiar modalităţi echivalente de consumare.
(12) După formele unităţii de infracţiune, există: infracţiuni aparţinând unităţii naturale
(unitatea faptei este concretă, naturală, firească, impunându-se legiuitorului şi derivă din
unitatea laturii obiective şi a celei subiective) - în mod tradiţional, sunt indicate drept forme
ale unităţii naturale de infracţiune: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea
deviată (cu privire la aceasta din urmă, în doctrină există controversă referitor la indicarea sa
drept formă a unităţii de infracţiune sau a pluralităţii de infracţiuni); infracţiuni aparţinând
unităţii legale (unitatea faptei este datorată dispoziţiilor legale, în realitatea concretă existând
o pluralitate faptică, fie datorită configuraţiei laturii obiective, fie a celei subiective, fie
ambelor) - sunt indicate drept forme ale unităţii legale de infracţiune: infracţiunea continuată,
infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei, infracţiunea progresivă.
(13) După incidenţa instituţiei prescripţiei penale (la nivelul răspunderii penale ori a
sancţiunii penale), infracţiunile pot fi: prescriptibile sau imprescriptibile.1
4
(14) După unele criterii procedurale:

a) după modul în care se poate desfăşura acţiunea penală împotriva infractorului,
infracţiunile pot fi clasificate în: infracţiuni care se urmăresc din oficiu (acestea reprezintă
regula în materie, potrivit principiului caracteristic procesului penal român - principiul
oficialităţii) - în cazul acestor infracţiuni, indiferent de modalitatea concretă în care s-a

realizat sesizarea organelor specifice implicate în activitatea de tragere la răspundere penală
(plângere, denunţ, autodenunţare, autosesizare), raportul juridic penal de conflict va fi
analizat şi soluţionat din oficiu, fără a fi necesară vreo manifestare expresă de voinţă din
partea vreunei persoane sau vreunui organ (delege lata, doar î
prevede în mod expres, este posibilă manifestarea instituţiei îm păcării-cauză de înlăturare a
răspunderii penale); infracţiuni care nu se urmăresc din acestea sunt fie infracţiunile
pentru a căror reprimare legea cere expres o manifestare de voinţă din partea persoanei
vătămate, prin formularea unei plângeri prealabile, fie acelea la care se solicită existenţa
unei autorizări sau avizări din partea anumitor organe sau entităţi expres indicate de lege
(de exemplu, autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie);
b) după specificul descoperirii infracţiunii, apare clasificarea în: infracţiuni flagrante
(potrivit art. 293 CPP, acestea sunt fie infracţiunile descoperite în chiar momentul săvârşirii
sau imediat după săvârşire, fie infracţiunile al căror făptuitor, imediat după săvârşire, este
urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de
martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă
că ar fi săvârşit infracţiunea sau al căror făptuitor este prins aproape de locul comiterii
infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant
la infracţiune) şi infracţiuni ne-flagrante.
Alte clasificări:
(15) După gravitatea abstractă a faptei[(1
]şi/sau după natura p
lege), infracţiunile ar putea fi grupate fie potrivit unei clasificări tripartite (în crime, delicte,
contravenţii), fie potrivit unei clasificări bipartite (după caz, fie: crime, delicte; fie: delicte,
contravenţii).
De reţinut: această clasificare nu se (mai) reflectă în legislaţia noastră penală*121!
111Este de precizat că, de lege lata, unele dispoziţii ale Codului penal deosebesc, în funcţionarea unor instituţii
juridice, situaţia unor infracţiuni mai grave de aceea a unora mai puţin grave, prin crearea unor regimuri juridice
diferite incidente în cazul acestora. Spre exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 9 CP, în aplicarea în spaţiu a legii penale
române potrivit principiului personalităţii, criteriul principal în funcţie de care se solicită sau nu verificarea condiţiei
dublei incriminări este reprezentat de gravitatea abstractă a faptei, reflectată în pedeapsa prevăzută de lege (dacă
aceasta este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 10 ani, atunci nu se impune cerinţa dublei incriminări,
în timp ce, în caz contrar, aceasta trebuie verificată). în doctrină se menţionează, uneori, de asemenea, clasificarea
infracţiunilor, după criteriul gravităţii, în infracţiuni grave şi infracţiuni mai puţin grave [menţionându-se, în acest
sens, prevederile art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate
(M. Of. nr. 50 din 29 ianuarie 2003), unde se defineşte, în sensul respectivei legi, semnificaţia noţiunii de infracţiune
gravă]-T. D im a , op. cit., p. 178. Deloc de neglijat nu credem că este nici clasificarea infracţiunilor după gravitatea
pedepsei concret aplicate, a cărei importanţă poate fi relevată, de pildă, cu privire la stabilirea iniţială a regimului
de executare a pedepselor privative de libertate (în acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 31, art. 34 şi art. 36-38
din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal.
121...Dacă mai pot trezi interes şi unele aspecte privitoare la evoluţia reglementărilor pe planul dreptului penal
autohton, menţionăm că astfel de clasificări nu au fost străine codificărilor care s-au succedat, reliefând opţiuni
legislative care s-au manifestat, la un moment dat, în ţara noastră. Astfel, în Codul penal „Carol al ll-lea" (din 1936),
se prevedeau pedepsele pentru crime, delicte şi contravenţii, potrivit art. 22-24. Codul penal din 1968 nu a mai
menţinut această clasificare, operând exclusiv cu noţiunea unică de infracţiune. în Codul penal reprezentat de
Legea nr. 301/2004 (promulgat, dar neintrat în vigoare, ulterior abrogat - ratând, astfel, şansa de a deveni noul
Cod penal al României), se dispunea însă, în art. 3: „Faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni se împart,
după gravitatea lor, în crime şi delicte"; în art. 58 erau prevăzute pedepsele, cele principale fiind diferite pentru
crime, respectiv pentru delicte. Este de reţinut că, în prima Expunere de motive a Codului penal actual (afirmaţie
nepreluată şi în a doua Expunere de motive), s-a precizat că decizia elaborării unui alt nou Cod penal a avut la bază
(16) După un alt criteriu de clasificare, unele legislaţii au cunoscut/cunosc

faptelor penale în infracţiuni politice şi infracţiuni de drept comun.
De reţinut: de lege lata, în principiu, clasificarea nu prezintă pe plan intern importanţă
practică (sistemul nostru nu mai prevede o asemenea clasificare a infracţiunilor). Despre
infracţiuni politice se menţionează în materia extrădării, putându-se refuza acordarea acesteia
în situaţia unei asemenea infracţiuni. Există mai multe criterii teoretice în funcţie de care se
poate face departajarea infracţiunilor în politice şi de drept comun. Un prim criteriu propus
este criteriul obiectiv: după natura infracţiunii, după cum aceasta a fost creată pentru a
proteja valori sociale din sfera drepturilor politice ale destinatarilor legii penale sau pentru
a proteja valorile inerente entităţii etatice în sine - existenţa, organizarea, funcţionarea
statului. Un al doilea criteriu propus este criteriul subiectiv: pot fi infracţiuni politice, în
principiu, orice infracţiuni de drept comun, dacă se comit dintr-un mobil sau într-un scop de
natură politică. Criteriul eclectic sau mixtle combină pe primele dou
incriminări ca politice prin natura lor şi admiţând că pot deveni, uneori, infracţiuni politice
anumite infracţiuni de drept comun, în funcţie de particularităţile anumitor cazuri concrete11'.*1
şi neajunsurile Legii nr. 301/2004, printre care s-a numărat „diferenţierea infracţiunilor în crime şi delicte, (ca re -
n.n.) deşi corectă din punct de vedere ştiinţific, a fost reglementată într-un mod defectuos, astfel încât ea creează
probleme a căror soluţie nu poate fi găsită în cuprinsul codului. (...) Mai trebuie remarcat faptul că, în prezent,
noţiunile de crimă şi delict nu mai au o semnificaţie juridică nici pentru specialişti şi, evident, nici pentru opinia
publică. Reintroducerea lor în aceste condiţii ar reprezenta doar o sursă de confuzie. Pentru a avea sens, distincţia în
plan penal ar trebui corelată cu adoptarea unor instituţii corespunzătoare în plan procedural. Sistemele de drept în
care există împărţirea în crime şi delicte cunosc şi instituţii procedurale specifice care dau substanţă acestei împărţiri,
cum ar fi, spre exemplu, curtea cu juraţi. O astfel de instituţie are ca fundament tradiţia, experienţa acumulată
în timp şi o anumită cultură juridică în spaţiul civic. în lipsa acestora, instituţia ar fi artificială, ineficace". Pentru
unele elemente de drept penal comparat privind clasificarea tripartită sau bipartită a infracţiunilor, a se vedea
Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit, p. 257-259.
[1] Pentru detalii privind această clasificare a infracţiunilor, a se vedea: Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 259-262;
V. Pasca , op. cit (2014), p. 166,167. Menţionăm că o astfel de clasificare nu a fost străină dreptului penal autohton,
ea fiind reglementată în Codul penal „Carol al ll-lea" (din 1936). Amintim, spre exemplu, dispoziţiile din art. 22
şi art. 23 CP (care stabileau pedepsele pentru infracţiuni politice). Totodată, potrivit art. 27 alin. (3) CP 1936, se
stabilea: „Nu pot fi niciodată considerate infracţiuni politice: omorul, mutilările, rănirile grave intenţionate, falsul
de monedă şi tentativele acestor infracţiuni, atentatele contra proprietăţii prin incendiu, explozie, inundaţie, furt
şi tâlhărie, precum şi infracţiunile care au de scop, fie schimbarea bazelor oricărei organizaţiuni sociale, fie numai
schimbarea bazelor organizaţiunii sociale a României".
INFRACŢIUNEA
__________ ^_________ J
f \ f LATURA O B IE C TIV Ă ^
- Element material
f N
LATURA SUBIECTIVĂ
CONDIŢII - Urmare imediată - Vinovăţia (în forma anume
PREEXISTENTE - Legătură cauzală impusă de lege pentru
(- Uneori, unele condiţii respectiva infracţiune)
- Obiectul infracţiunii suplimentare =
V_ _ _
(-Uneori, unele condiţii
- Subiecţii infracţiunii loc/timp/mod/mij loace/
1
suplimentare = mobil/scop)
V
condiţii speciale privind
J
Z?—
C O N Ţ IN U T U L IN F R A C Ţ IU N II
( C O N S T I T U T I V /J U R lb lC )
***
S tru ctu ra
co n ţin u tu lu i
in frac ţiu n ii
«pe
verticală”
V
Structura conţinutului infracţiunii „ p e o r i z o n t a l ă ’ '

( i n f r a c ţ i u n e prezentând c o n ţ i n u t a l t e r n a t i v )
CONŢINUT JURIDIC DERIVAT PRIN AGRAVARE (1) CONŢINUT JURIDIC DERIVAT PRIN AGRAVARE (2)
(IN F R A C Ţ IU N E A ÎN F O R M Ă A G R A V A T Ă / C A L I F I C A T Ă ) IN F R A C Ţ IU N E A ÎN F O R M Ă A G R A V A T Ă / C A L I F I C A T Ă )
MODALITATEA ALTERNATIVĂ 1 MODALITATEA ALTERNATIVĂ 2 /I— 1—1KŢ+)
conţinut suplimentar al unor infracţiuni conţinut suplimentar al unor infracţiuni \ — —y —
= conţinut constitutiv (juridic) neesenţial, circumstanţial = conţinut constitutiv (juridic) neesenţial, circumstanţial
+ elemente
circumstanţiale
agravante
CONŢINUT JURIDIC DE BAZĂ 1 echivalenţă CONŢINUT JURIDIC DE BAZĂ 2

(IN F R A C Ţ IU N E A ÎN FORMA TIP) juridică (IN F R A C Ţ IU N E A ÎN FORMA TIP) <+)
MODALITATEA ALTERNATIVĂ 1 MODALITATEA ALTERNATIVĂ 2
conţinut minim obligatoriu/necesar al oricărei infracţiuni conţinut obligatoriu/necesar
= conţinut constitutiv (juridic) esenţial = conţinut constitutiv (juridic) esenţial (forma asimilată)
+ elemente
circumstanţiale
atenuante
CONŢINUT JURIDIC DERIVAT PRIN ATENUARE (1) CONŢINUT JURIDIC DERIVAT PRIN ATENUARE (2)
(IN F R A C Ţ IU N E A ÎN F O R M Ă A T E N U A T Ă ) |\ (IN F R A C Ţ IU N E A ÎN F O R M Ă A T E N U A T Ă ) >__
MODALITATEA ALTERNATIVĂ 1 / echivalenţă \ MODALITATEA ALTERNATIVĂ 2 \ ---- -y ( + )
conţinut suplimentar al unor infracţiuni \ juridică / conţinut suplimentar al unor infracţiuni
= conţinut constitutiv (juridic) neesenţial, circumstanţial \l y = conţinut constitutiv (juridic) neesenţial, circumstanţial
***
Structura conţinutului infracţiunii „ p e o r i z o n t a l ă ”

(infracţiune prezentând c o n ţ i n u t u r i a l t e r n a t i v e )
Secţiunea a 5-a. Unele extrase de practică relevantă

(obligatorie) în materia conţinutului infracţiunii
A. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi ca hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în m aterie penală (în rezolvarea unor situaţii
tranzitorii)
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modalitatea
de interpretare a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) şi (2) CP privind funcţionarii publici, respectiv
dacă expertul judiciar este funcţionar public în sensul alin. (1) ori alin. (2), şi a stabilit:
„Expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175
alin. (2) teza întâi din Codul penal".
Târgu Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a solicitat
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept
vizând posibilitatea încadrării medicului chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă
nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată
sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 289 CP, în categoria
funcţionarilor publici prevăzută de dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. c) CP sau în categoria
funcţionarilor publici prevăzută de dispoziţiile art. 175 alin. (2) CP şi a stabilit:
„Medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public
de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1)
lit. b) teza a ll-a din Codul penal".
3. Prin Decizia nr. 1/2015[31, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul de a se
stabili dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 CP este o infracţiune autonomă, o cauză de
reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 CP
şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 CP termenul de prescripţie a răspunderii
penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) CP, corespunzător limitelor de pedeapsă
reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare, sau este de 8
ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă
stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare, şi a stabilit:
„Dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de
delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal".
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti,
Secţia I penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
de principiu a problemei de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea de vătămare
pi M. Of. nr. 766 din 22 octombrie 2014.

131 M. Of. nr. 105 din 10 februarie 2015.
[4) M. Of. nr. 244 din 9 aprilie 2015.
corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) teza I [fapta a avut vreuna dintre urmările
prevăzute de art. 182 alin. (1)] şi alin. (4) CP 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea
de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) CP actual sau dacă,
dimpotrivă, este dezincriminată şi a stabilit:
„Infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) teza I [fapta
a avut vreuna dintre urmările prevăzute de art. 182 alin. şi alin. (4) din Codul penal din
1969 în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri
medicale şi nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul
penal este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014”.
Bucureşti, Secţia a ll-a penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) CP, cu
privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe deosebit de
grave potrivit Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de
legea nouă urmează să se reţină cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 CP,
chiar dacă prejudiciul produs prin respectiva infracţiune nu depăşeşte pragul prevăzut de
art. 183 CP, şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive
pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior,
determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea
prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare
la varianta agravată a infracţiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal".
Timişoara, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
de principiu a problemei de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 327 alin. (2) CP, în
sensul de a lămuri în ce măsură art. 327 alin. (2) CP împrumută toate condiţiile elementului
material de la art. 327 alin. (1) CP, inclusiv condiţia ca prezentarea să fie efectuată prin
folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării
civile sau a unui astfel de act falsificat, sau art. 327 alin. (2) CP împrumută de la art. 327
alin. (1) CP condiţiile elementului material, mai puţin condiţia vizând modalitatea în care se
face prezentarea, astfel încât condiţia ca acţiunea de prezentare să fie efectuată prin folosirea
frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau
a unui astfel de act falsificat este înlocuită în art. 327 alin. (2) CP cu condiţia ca acţiunea de
prezentare să fie efectuată prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane, şi a stabilit:
„în interpretarea art. 327 alin. (2) din Codul penal (...), cerinţa esenţială a elementului
material al infracţiunii de fals privind identitatea reglementată în varianta tip, vizând folosirea
frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau
a unui astfel de act falsificat, este obligatorie şi în ipoteza în care acţiunea de prezentare s-a
făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane".
Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri
[11 M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2015.

121 M. Of. nr. 573 din 30 iulie 2015.
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept referitoare la chestiunea de

drept dacă subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind
combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât
cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, poate fi numai operatorul prevăzut
în art. 2 lit. b) care are obligaţia de a solicita de la Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară
şi pentru Siguranţa Alimentelor autorizaţia definită în art. 2 lit. h) în vederea desfăşurării de
operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive şi a stabilit:
„Subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea
operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute
de acte normative în vigoare, poate fi orice persoană fizică sau juridică".
Braşov, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune
(dar şi a altor infracţiuni, de pildă, furtul calificat) comise sub imperiul legii anterioare, prin
modificarea conţinutului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave" şi existenţa unui prejudiciu
sub pragul de 2.000.000 de lei, are loc o dezincriminare parţială (a formei agravate), prin
modificarea cerinţelor de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii, şi a stabilit:
„în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune comise sub imperiul Codului penal din 1969,
care a produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noţiunii de «consecinţe
deosebit de grave» în Codul penal nu produce efectele prevăzute de art. 4 din Codul penal
şi nici pe cele prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare
a Legii nr. 286/2009 privind Codului penal şi nu conduce la dezincriminarea infracţiunii de
înşelăciune".
9. Prin Decizia nr. 1/2016'21, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă întreprinderea individuală, persoană juridică
fără personalitate juridică, poate fi subiect activ al unei infracţiuni săvârşite în realizarea
obiectului de activitate şi a stabilit:
„întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de întreprinzătorul
persoană fizică în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, nu
are calitatea de persoană juridică şi, prin urmare, nu poate răspunde penal în condiţiile
prevăzute de art. 135 din Codul penal".
dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă elementul material al laturii obiective a
infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice prevăzute de art. 371 CP trebuie îndreptat
împotriva mai multor persoane şi dacă, în situaţia în care acţiunea descrisă a vizat o singură
persoană, operează dezincriminarea conform art. 4 CP şi a stabilit:
„1. în aplicarea dispoziţiilor art. 371 din Codul penal, în cazul infracţiunii de tulburare a
ordinii şi liniştii publice, pentru existenţa infracţiunii, violenţele, ameninţările sau atingerile
grave aduse demnităţii nu trebuie să fie comise împotriva mai multor persoane, fiind suficient

121 M. Of. nr. 138 din 23 februarie 2016.
131 M. O f nr. 356 din 10 mai 2016.
ca violenţele, ameninţările ori atingerile grave aduse demnităţii, care tulbură ordinea şi
liniştea publică, să fie săvârşite, în public, împotriva unei persoane.
2.în ipoteza în care violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii persoanei,
care tulbură ordinea şi liniştea publică, au fost comise, în public, împotriva unei singure
persoane, nu operează dezincriminarea, nefiind incdispoziţiile
11. Prin Decizia nr. 16/2016[1), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
de Apel Alba lulia, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: „1. Acţiunile enumerate în
cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea
spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării
terorismului, republicată, cu modificările ulterioare (schimbarea sau transferul, respectiv
ascunderea ori disimularea şi, respectiv, dobândirea, deţinerea sau folosirea), reprezintă
modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor sau reprezintă
variante alternative ale elementului material al laturii obiective a infracţiunii de spălare a
banilor? 2. Subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi acelaşi cu subiectul activ
al infracţiunii din care provin bunurile sau trebuie să fie diferit de acesta? 3. Infracţiunea de
spălare a banilor este o infracţiune autonomă sau este o infracţiune subsecventă aceleia
din care provin bunurile?" şi a stabilit:
.A cţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002
„1
pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri
de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare,
respectiv schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea, deţinerea
sau folosirea sunt modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii unice de
spălare a banilor.
2. Subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate f i şi subiect activ al infracţiunii
din care provin bunurile.
3. Infracţiunea de spălare a banilor este o infracţiune autonomă, nefiind condiţionată de
existenţa unei soluţii de condamnare pentru infracţiunea din care provin bunurile".
de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept:
modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 2801 din Legea nr. 31/1990, în sensul de a se
lămuri dacă este îndeplinită condiţia tipicităţii infracţiunii de transmitere fictivă a părţilor
sociale, atunci când pentru infracţiunea pentru care s-a început urmărirea penală, de la care
s-a sustras inculpatul prin vânzarea părţilor sociale, a intervenit dezincriminarea, ca efect
al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai 2015, şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 2801din Legea nr. 31/1990, în ipoteza în care infracţiunea
pentru care s-a început urmărirea penală, de la care s-a sustras inculpatul prin transmiterea
fictivă a părţilor sociale, a fost dezincriminatâ, nu mai este îndeplinită una dintre condiţiile
de tipicitate pentru reţinerea acestei infracţiuni".
13. Prin Decizia nr. 20/2016131, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezle
garea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de
111 M. Of. nr. 654 din 25 august 2016.

[21 M. Of. nr. 930 din 18 noiembrie 2016.
!3) M. Of. nr. 927 din 17 noiembrie 2016.
Apel Timişoara, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă, în cazul infracţiunii de proxenetism
prevăzute de art. 213 CP, în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei, dacă faptele sunt
săvârşite faţă de o persoană majoră şi de una minoră, sunt realizate elementele constitutive
ale unei singure infracţiuni prevăzute de art. 213 alin. (1) şi (3) CP cu aplicarea art. 35
alin. (1) CP sau două infracţiuni aflate în concurs, respectiv art. 213 alin. (1) CP şi art. 213
alin. (3) CP, ambele cu aplicarea art. 38 CP, şi a stabilit:
„încazul în care infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei,
se săvârşeşte asupra a două sau mai multor persoane vătămate majore şi minore, în «aceeaşi
împrejurare», se va reţine o singură infracţiune de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1)
şi (3) din Codul penal, în formă simplă. Ori de câte ori infracţiunea de proxenetism, în varianta
înlesnirii practicării prostituţiei, se săvârşeşte asupra a două sau mai multor persoane vătămate
majore şi/sau minore, fără legătură între ele, sa va reţine un concurs de infracţiuni, prevăzut
de art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal, după caz,
cu reţinerea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Codul penal".
Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin care s-a solicitat
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept
dacă, în interpretarea şi aplicarea formei agravate prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea
nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma
în vigoare anterior anului 2014), este suficient ca făptuitorul să aibă ca atribuţii de serviciu
constatarea ori sancţionarea contravenţiilor indiferent dacă infracţiunea de luare de mită nu
are legătură cu atribuţiile de serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor
sau reţinerea formei agravate este condiţionată de săvârşirea infracţiunii de luare de mită
în legătură cu atribuţiile de serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor şi
a stabilit:
„Dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) se aplică doar
în ipoteza în care infracţiunea de luare de mită a fost săvârşită de făptuitor în legătură cu
atribuţiile de serviciu ale acestuia privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor”.
pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: atunci când o persoană
comite, în aceeaşi împrejurare, una sau mai multe acţiuni care pot constitui elementul material
conform enumerării din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, având ca obiect material mai
multe categorii de droguri, prevăzute în tabele diferite (de risc şi de mare risc), ne aflăm în
prezenţa unui concurs de infracţiuni prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi
art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege, cu aplicarea art. 38 CP, sau a unei unităţi legale de infracţiuni
sub forma infracţiunii continuate, prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000,
cu aplicarea art. 35 alin. (1) CP, ori a infracţiunii complexe prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2)
din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (2) CP, şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000privind prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,*2
[1) M. Of. nr. 135 din 22 februarie 2017.

I2] M. Of. nr. 259 din 13 aprilie 2017.
săvârşirea, în aceeaşi împrejurare, a unei singure acţiuni dintre cele enumerate în alin. (1) al
acestui articol, care are ca obiect atât droguri de risc, cât şi droguri de mare risc, reprezintă
o infracţiune simplă, ca formă a unităţii naturale de infracţiune, prevăzută de art. 2 alin. (1)
şi (2) din acelaşi act normativ".
dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă, în sensul legii penale, profesorul din
învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1)
lit. b) teza a ll-a CP sau în accepţiunea art. 175 alin. (2) CP şi a stabilit:
„Profesorul din învăţământul preuniversitar de stat are calitatea de funcţionar public în
accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a ll-a din Codul penal".
de Apel Timişoara, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: în ce măsură tractorul agricol sau
forestier condus pe drumurile publice devine asimilat autovehiculului, iar conducerea pe
drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînregistrat, potrivit legii, sau de
către o persoană care nu posedă permis de conducere întruneşte condiţiile de tipicitate
a infracţiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) CP, respectiv art. 335 alin. (1) CP şi a stabilit:
„în interpretarea noţiunii de «autovehicul», prevăzută de art. 334 alin. (1) din Codul penal
şi art. 335 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 6 pct. 6 şi pct. 30 din O.U.G. nr. 195/2002,
modificată şi completată prin O.G. nr. 21/2014, conducerea pe drumurile publice a unui
tractor agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat potrivit legii sau de către o persoană
care nu posedă permis de conducere nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor
prevăzute de art. 334 alin. (1) din Codul penal, respectiv de art. 335 alin. (1) din Codul penal".
De menţionat că, în legătură cu norma de incriminare în cauză, s-a pronunţat şi Decizia
nr. 224/2017 a Curţii Constituţionale (a se vedea mai jos, pct. C).
18. Prin Decizia nr. 15/2017*131, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă acţiunea unică continuă
de transport a drogurilor de risc/mare risc, pe teritoriul altui stat şi ulterior pe teritoriul
României, poate constitui elementul material al infracţiunilor prevăzute de art. 2 şi art. 3 din
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri,
în concurs ideal, sau infracţiunea unică prevăzută de art. 3 din aceeaşi lege şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, acţiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin
şi pe teritoriul României, fără drept, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute în art. 2 din Legea nr. 143/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute în art. 3 din acelaşi act normativ, în concurs form al (ideal)".
19. Prin Decizia nr. 18/2017(4!, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
ll) M. Of. nr. 290 din 25 aprilie 2017.

[21 M. Of. nr. 479 din 26 iunie 2017.
131 M. Of. nr. 369 din 18 mai 2017.
[41 M. Of. nr. 545 din 11 iulie 2017.
pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă, în sensul legii penale, funcţionarul
bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub
supravegherea Băncii Naţionale a României, este sau nu funcţionar public, în accepţiunea
art. 175 alin. (2) CP, şi a stabilit:
„însensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital
integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este
funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal".
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept dacă acţiunile enumerate în
art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 reprezintă modalităţi normative distincte de
săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală sau variante alternative ale elementului material
al infracţiunii unice de evaziune fiscală şi a stabilit:
„Acţiunile şi inacţiunile enunţate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru
prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care se referă la aceeaşi societate comercială,
reprezintă variante alternative desăvârşire a faptei, constituind o infracţiune unică de evaziune
fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi
combaterea evaziunii fiscale".
B. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor

recursuri în interesul legii
1.Prin Decizia nr. 38/2008121, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 din
Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi a stabilit:
„Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri se interpretează în sensul că fapta de organizare, conducere sau finanţare
a acţiunilor prevăzute la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 constituie o infracţiune distinctă,
şi nu o formă agravată a infracţiunilor prevăzute la art. 2-9 din aceeaşi
2. Prin Decizia nr. 4/2017141, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să
judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea şi
aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 378 alin. (1) lit. c) CP, a stabilit:
„Infracţiunea de abandon de familie săvârşită prin neplata, cu rea-credinţă, timp de trei
luni, a pensiei de întreţinere, instituită printr-o singură hotărâre judecătorească în favoarea
mai multor persoane, constituie o infracţiune unică continuă".
[1] M. Of. nr. 936 din 28 noiembrie 2017.

[2] M. Of. nr. 161 din 16 martie 2008.
[3] Potrivit documentului „Analiza deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii în materie penala şi
procesual penala cu privire la efectele acestora în contextul noilor reglementari" (care poate fi consultat pe site-ul
Ministerului Public, la adresa de internet http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/analiza_ril.pdf), p. 165,
se arată: „Prin modificările aduse dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 se restrânge sfera infracţiunilor, pe
de o parte, prin limitarea la finanţare şi, pe de altă parte, prin limitarea trimiterii la art. 2-5, iar nu la art. 2-9. Prin
urmare, efectele deciziei se menţin în aceste limite".
[4] M. Of. nr. 360 din 16 mai 2017.
aplicarea unitară a dispoziţiilor vizând încadrarea juridică a faptei de evidenţiere, în actele
contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale
ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în ipoteza înregistrării unor facturi fiscale şi chitanţe
de plată întocmite în fals în numele unor societăţi comerciale care nu recunosc tranzacţiile
sau care au avut în perioada funcţionării comportamentul fiscal asemănător societăţilor
comerciale „fantomă", în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale; raportul
dintre infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005
şi infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată/uz de fals prevăzute de art. 322/
art. 323 CP, a stabilit:
„Fapta deevidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor
care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prin folosirea
de facturi şi chitanţe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor
fiscale, constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) c) din Legea
nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale".
C. Decizii pronunţate de Curtea Constituţională a Rom âniei

1. Prin Decizia nr. 224/2017*121, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstitu-
ţionalitate şi a constatat:
„Soluţia legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu incriminează
fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără permis de
conducere, este neconstituţională".
2. Prin Decizia nr. 458/2017131, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate
şi a constatat că „dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea
şi sancţionarea faptelor de corupţie raportate la art. 132 din acelaşi act normativ, cu referire
la infracţiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituţionale".
Curtea a reţinut că situaţia-premisă ce stă la baza infracţiunii prevăzute de dispoziţiile
art. 132 din Legea nr. 78/2000 presupune, întotdeauna, constatarea întrunirii elementelor
constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, la aceasta adăugându-se
elementul suplimentar al folosului necuvenit. Elementul material la varianta tip a infracţiunii
de abuz în serviciu constă fieîntr-o inacţiune - neîndeplinirea unui a c t-, fieîntr-o acţiune-
îndeplinirea actului prin încălcarea legii. Plecând de la aceste premise, Curtea a observat
că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 prevăd că tentativa la infracţiunea prevăzută în
art. 132 din acelaşi act normativ se pedepseşte, fără a se face nicio distincţie în funcţie de
modalităţile de săvârşire a infracţiunii de abuz în serviciu. Aplicând principiile ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus şi actus interpretandus ut va leat quam ut
pereat, Curtea a constatat că legiuitorul, prin modul de reglementare a dispoziţiilor art. 15
din Legea nr. 78/2000, a urmărit o incriminare şi o sancţionare a infracţiunii prevăzute de
art. 132 din acelaşi act normativ în forma tentată chiar şi în modalitatea săvârşirii acesteia
printr-o inacţiune. Or, un adevăr fundamental admis este acela al imposibilităţii comiterii
unei tentative în cazul unei infracţiuni săvârşite în modalitatea inacţiunii, acest lucru fiind
contrazis prin prescripţia normativă. Prin urmare, Curtea a constatat că modalitatea de
111 N e p u b lica tă în M o n ito ru l O ficia l la d a ta trim ite rii la tip a r a p re ze n tu lu i cu rs.

121 M . Of. nr. 4 2 7 d in 9 iu n ie 2 0 0 8 .
131 M . Of. nr. 8 9 0 din 13 n o ie m b rie 2 0 1 7 .
reglementare a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 78/2000 creează premisa normativă necesară
pentru ca aplicarea acesteia să implice recurgerea la procedee arbitrare, ceea ce contravine
prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în
varianta comisivă, Curtea a constatat că legiuitorul, prin norma criticată, a pus pe acelaşi
plan activităţi care constituie un început de executare (tentativa), din perspectiva infracţiunii
prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu fapta în formă consumată, din perspectiva
infracţiunii de abuz în serviciu în varianta tip, prevăzută de art. 297 din Codul penal. Cu
alte cuvinte, infracţiunea consumată de abuz în serviciu, prevăzută de dispoziţiile art. 297
din Codul penal, se identifică cu forma tentată a infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea
nr. 78/2000. Spre deosebire de celelalte infracţiuni cuprinse în Secţiunea a 3-a a Capitolului
3 din Legea nr. 78/2000, infracţiunea cuprinsă în art. 132 nu reprezintă o infracţiune calificată
prin scop. Textul conţine o condiţie - obţinerea de către funcţionarul public, pentru sine
ori pentru altul, a unui folos necuvenit - a cărei îndeplinire, dacă şi celelalte elemente
constitutive sunt îndeplinite, determină constatarea săvârşirii infracţiunii prevăzute de
acesta, în forma consumată. Astfel, infracţiunea prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000
reprezintă o infracţiune de rezultat, nefiind calificată prin scop. Având în vedere cele expuse
anterior, concluzia care se impune este aceea că, deşi legiuitorul a reglementat pedepsirea
formei tentate, tocmai prin modul în care a fost legiferată, este exclusă posibilitatea săvârşirii
tentativei la infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000. Curtea a constatat că
acest fapt determină imposibilitatea persoanei în cauză de a-şi adapta conduita la prescripţia
normativă, ceea ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5).
conţinutului infracţiunii
# #
I. Afirm aţii (identificaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând

răspunsul):
1. Prin conţinut al infracţiunii se înţelege ansamblul condiţiilor/cerinţelor (obiective şi

subiective) prevăzute în norma de incriminare, cerinţe necesare pentru ca fapta să constituie
infracţiune.
2. Orice infracţiune prezintă un obiect juridic special, însă nu toate infracţiunile prezintă
(şi) un obiect material.
3. Cu titlu de exemplu, prezintă obiect material următoarele infracţiuni: omorul, violul,
furtul în scop de folosinţă, tâlhăria. Astfel: în cazul omorului, obiectul material = instrumentul
folositîn comiterea actului de ucidere a victimei; în cazul violului, obiectul material = dreptul
la libertate şi integritate sexuală; în cazul furtului în scop de folosinţă, obiectul material =
vehiculul sustras în scopul însuşirii pe nedrept; în cazul tâlhăriei, în ipoteza unui furt săvârşit
prin ameninţarea victimei deposedate, obiectul material este unul complex, reţinând existenţa
unui obiect material principal şi a unui obiect material secundar.
4. Obiectul material al infracţiunii nu trebuie confundat cu elementul material al infracţiunii.
5. Orice infracţiune prezintă un element material, însă nu toate infracţiunile prezintă
(şi) un obiect material.
6. Orice infracţiune prezintă un obiect material, însă nu toate infracţiunile prezintă (şi)
un element material.
7. Infracţiunile formale sunt lipsite de element material, spre deosebire de infracţiunile
materiale, care prezintă un element material.
8. Infracţiunile formale sunt lipsite de obiect material, spre deosebire de infracţiunile
materiale, care prezintă un obiect material.
9. în mod unanim, infracţiunile materiale sunt denumite şi infracţiuni de rezultat, iar
infracţiunile formale sunt denumite şi infracţiuni de pericol.
10. După o opinie, s-ar putea ajunge la admiterea existenţei unor infracţiuni de rezultat
formale, respectiv a unor infracţiuni de pericol materiale.
11. în mod nedisputat, furtul şi violul pot fi apreciate ca infracţiuni de rezultat.
12. Minorul care are vârsta între 14 ani (neîmpliniţi) şi 16 ani (împliniţi) răspunde penal
numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta (prevăzută de legea penală) cu discernământ,
ceea ce înseamnă că, prin lege - art. 113 alin. (2) CP - , se înscrie o prezumţie relativă de
capacitate penală.
13. Potrivit art. 113 alin. (3) CP, se înscrie o prezumţie relativă de capacitate penală
a persoanei fizice. Consecinţele răspunderii penale a persoanei minore la data săvârşirii
infracţiunii, dar devenită majoră la momentul judecăţii, sunt reprezentate de măsurile
educative, iar nu de pedepse.
14. Sub aspectul naturii juridice, se impune distincţia între starea de minoritate a
făptuitorului, respectiv stareade minoritate a infractorului. Starea de minoritate a făptuitorului
este o cauză generală de excludere a infracţiunii (cauză de neimputabilitate), iar starea de
minoritate a infractorului semnifică o cauză de diferenţiere a răspunderii penale (în raport
cu răspunderea penală a infractorilor majori).
15. Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care, la
data comiterii acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Excluderea
infracţiunii atrage excluderea răspunderii penale; într-o atare situaţie, în condiţiile legii
(speciale), se pot lua faţă de făptuitorul minor unele măsuri de protecţie specială.
16. Faţă de un minor nerăspunzător penal, care a comis o faptă prevăzută de legea
penală, nejustificată, nu se pot lua măsuri educative, însă este posibilă luarea unor măsuri
de siguranţă.
17. Legea penală nu defineşte noţiunea de responsabilitate, noţiune de interes cu referire
la persoana fizică - potenţial subiect activ al infracţiunii.
18. Infracţiunile cu subiect activ special (calificat, circumstanţiat) sunt infracţiunile pentru
care legea penală impune îndeplinirea unei calităţi specialeîn sarcina autorului/coautorului,
calitate care trebuie să existe la data săvârşirii faptei. Potrivit unei părţi a doctrinei, aceste
infracţiuni s-au încetăţenit sub denumirea de infracţiuni proprii.
19. Nu există infracţiuni cu subiect pasiv special, după cum nu există nici infracţiuni care,
în egală măsură, să prezinte atât subiect activ special, cât şi subiect pasiv special.
20. 0 infracţiune nu poate avea o pluralitate de subiecţi pasivi, ci doar un subiect pasiv unic.
21. Pot fi identificate infracţiuni lipsite de subiect pasiv.
22. Condiţiile generale de capacitate penală reprezintă elemente preexistente ale
infracţiunii, în timp ce condiţiile speciale impuse de unele norme de incriminare subiectului
activ sau pasiv al infracţiunii constituie elemente suplimentare ataşate laturii obiective a
conţinutului constitutiv al infracţiunii.
23. Infracţiunile cu subiect activ special sunt exclusiv faptele incriminate în legi penale
speciale.
24. în cazul infracţiunilor cu subiect activ special, dacă lipseşte calitatea specială a acestuia,
atunci, întotdeauna, fapta în cauză nu se va mai putea încadra juridic drept infracţiune.
25. Latura obiectivă din conţinutul constitutiv al infracţiunii include trei elemente obligatorii,
respectiv: obiectul material, urmarea imediată şi raportul (legătura) de cauzalitate.
26. După elementele care compun latura obiectivă, putem distinge exclusiv clasificări
ale faptelor penale în: infracţiuni comisive şi infracţiuni omisive, respectiv în infracţiuni de
rezultat şi infracţiuni de pericol.
27. Infracţiunile comisive prin omisiune sunt cunoscute în doctrină şi sub denumirea de
infracţiuni omisive improprii (deşi o denumire mai corectă a acestora ar fi cea de infracţiuni
comisive improprii), ele trebuind să fie deosebite de infracţiunile omisive proprii.
28. Infracţiunile comisive prin omisiune pot fi, de lege lata, atât infracţiunile de rezultat,
cât şi cele de pericol.
29. Infracţiunile de pericol sunt, toate, infracţiuni în cazul cărora se prezumă apariţia
urmării imediate, ca efect al comiterii elementului material.
30. Infracţiunile de pericol pot fi clasificate numai în infracţiuni de pericol abstract şi de

pericol concret.
31. Sub aspectul laturii obiective, o infracţiune poate să prezinte un conţinut alternativ;
alternanţa se poate manifesta la nivelul elementului material sau al urmării imediate.
32. Potrivit unei părţi a doctrinei, se pune semn de egalitate între: infracţiunile de rezultat
şi infracţiunile materiale - pe de o parte - , respectiv între infracţiunile de pericol şi infracţiunile
formale - pe de altă parte (de regulă, infracţiunile de rezultat prezintă obiect material, iar
infracţiunile de pericol sunt lipsite de obiect material).
33. Cu titlu de exemplu, este o infracţiune de pericol concret fapta incriminată de
art. 208 CP; dimpotrivă, este o infracţiune de pericol abstract fapta incriminată de art. 273 CP.
34. Raportul de cauzalitate constă în legătura care trebuie să existe între elementul
material şi urmarea imediată.
35. Raportul de cauzalitate trebuie expres dovedit/constatat în cazul infracţiunilor
intenţionate de rezultat, cât şi în cazul infracţiunilor de pericol concret comise din culpă.
36. în cazul anumitor infracţiuni, în legătură cu elementul material, legiuitorul înscrie
cerinţe esenţiale referitoare la locul, timpul, modul sau mijloacele de comitere a faptei,
cerinţe care întregesc latura obiectivă.
37. Infracţiunea de delapidare (art. 295 CP) este o infracţiune cu subiect activ special,
care prezintă un conţinut alternativ, spre deosebire de infracţiunea de furt (art. 228 CP),
care este o infracţiune cu subiect activ general; ambele prezintă obiect material.
38. Omorul din culpă este o infracţiune de pericol, infracţiune omisivă proprie, care nu
poate avea o pluralitate de subiecţi pasivi.
39. Dispoziţia referitoare la violenţa în familie [art. 199 alin. (1) CP] desemnează, într-o
opinie, un text legal care cuprinde forme agravate cu incriminare autonomă ale unor infracţiuni
contra vieţii sau integrităţii corporale, caracterizate prin existenţa unor subiecţi speciali.
40. Conţinuturile alternative se întâlnesc în cazul unor infracţiuni pentru care legiuitorul
prevede-sub aceeaşi denum ire-două sau mai multe fapte penale autonome (spre exemplu,
art. 287 CP).
41. Dacă se realizează mai multe variante alternative ale unei incriminări, soluţia corectă
este cea care exclude unitatea infracţională.
42. Sub aspectul variantelor de incriminare, doctrina este unanimă în aprecierea că
nu există deosebiri între noţiunea de conţinut alternativ şi cea de conţinuturi alternative.
43. în căzui infracţiunii de furt - art. 228 alin. (1) CP - , bunul mobil sustras din posesia
sau detenţia altei persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul însuşirii sale pe nedrept,
reprezintă mobilul acestei fapte contra patrimoniului.
44. Noţiunea de conţinut constitutiv al infracţiunii reuneşte numai cerinţele esenţiale
ale laturii obiective - latură fundamentală a faptei penale.
45. în opinia majoritară, infracţiunile pe al căror conţinut legea impune un anumit mobil
sau scop se pot comite doar cu intenţie directă.
46. Formele vinovăţiei penale prezintă, ca regulă, modalităţi, iar unele modalităţi pot
evidenţia diverse grade.
47. în principiu, legiuitorul reglementează formele şi modalităţile vinovăţiei penale prin

combinarea, în grade variate, a factorilor intelectiv şi volitiv, cu excluderea, în general, la
acest nivel, a implicării factorului afectiv.
48. Comite o infracţiune din culpă acela care nu a prevăzut rezultatul, deşi trebuia să
îl prevadă.
49. Persoana care, deşi prevede rezultatul posibil al faptei sale (ca urmare imediată
infracţională), comite totuşi fapta, bazându-se pe împrejurarea că „Dumnezeu nu o să lase
să se întâmple nimic rău", săvârşeşte infracţiune cu o culpă cu prevedere.
50. împrejurarea că o parte a doctrinei susţine recurgerea la teoria imputării obiective
în determinarea raportului de cauzalitate conduce la concluzia că, potrivit acestei opinii, se
poate aprecia că răspunderea penală este (uneori) obiectivă.
II. Exerciţii tip „grilă" (identificaţi variantele corecte; toate combinaţiile sunt posibile:
la o grilă pot f i corecte sau greşite toate variantele, fiind, totodată, posibil ca unele dintre
1. Potrivit dispoziţiilor legale, fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte
(intenţia directă);
b) prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce (intenţia indirectă);
c) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii
lui (intenţia eventuală);
d) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea să îl prevadă (intenţie simplă).
2. Potrivit dispoziţiilor legale, fapta este săvârşită din culpă atunci când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind că el se va produce (culpa
simplă);
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia sau putea să îl prevadă (culpa fără
prevedere);
c) prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce (culpa cu prevedere);
d) o comite cu intenţie depăşită, căci aceasta implică manifestarea culpei în privinţa
rezultatului final.
3. Intenţia spontană şi intenţia premeditată:

a) sunt cunoscute şi sub denumirile de intenţie repentină, respectiv intenţie preordinată;
b) ambele atrag atenuarea răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită;
c) se diferenţiază sub aspectul particularităţilor ce caracterizează starea psihică a subiectului
activ;
d) reprezintă două dintre modalităţile normative sub care este reglementată de lege
lata intenţia.4*
4. Intenţia indirectă şi culpa simplă:

a) nu se pot reuni în structura intenţiei depăşite;
b) se identifică cu intenţia eventuală, respectiv cu o culpă fără prevedere;
c) prezintă în structura lor atât un factor intelectiv, cât şi un factor volitiv;

d) sunt sinonime cu noţiunile de intenţie simplă şi culpă indirectă.
5. Vinovăţia penală:
a) este prezumată de legea penală;
b) cunoaşte două forme: intenţia şi culpa;
c) nu este prezumată de legea penală, cunoscând trei forme: intenţia, culpa şi intenţia
depăşită;
d) este definită expres de legea penală actuală.
6. Intenţia depăşită:
a) este cunoscută şi sub denumirea de praeterintenţie;
b) nu este o modalitate normativă a intenţiei (aşa cum sunt intenţia directă şi intenţia
indirectă);
c) există atunci când fapta, constând într-o acţiune intenţionată, produce un rezultat mai
grav, care se datorează culpei ce caracterizează inacţiunea făptuitorului;
d) este posibilă numai în raport de faptele omisive.
7. Există intenţie depăşită:

a) când fapta, constând într-o acţiune din culpă, produce un rezultat mai grav, care se
datorează intenţiei făptuitorului;
b) când fapta, constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată (intenţie directă sau
intenţie indirectă), produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului (culpă
cu prevedere sau culpă fără prevedere);
c) când fapta, constând într-o inacţiune intenţionată, produce un rezultat mai puţin grav,
care se datorează culpei făptuitorului;
d) când intenţia directă este depăşită printr-una indirectă.
8. Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune:

a) constituie infracţiune fie atunci când este săvârşită cu intenţie, fie atunci când se
comite din culpă;
b) intenţionată (intenţie directă), care produce un rezultat mai grav, datorat intenţiei
indirecte a făptuitorului, este o infracţiune caracterizată subiectiv prin intenţie depăşită;
c) constituie infracţiune, ca regulă, atunci când este săvârşită cu intenţie;
d) dacă acţiunea şi inacţiunea sunt prevăzute ca variante constitutive alternative, reprezintă
o infracţiune comisiv-omisivă.
9. Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune comisă din culpă:

a) constituie infracţiune numai atunci când legea o prevede în mod expres;
b) constituie infracţiune comisă cu intenţie depăşită;
c) cu prevedere, dacă produce un rezultat mai grav, care nu a fost prevăzut, dar care
trebuia şi putea să fie prevăzut de către subiectul activ, constituie o infracţiune comisă din
culpă depăşită;
d) fără prevedere există atunci când în speţa concretă intervine cazul fortuit.1*
0
10. Cu titlu de exemplu, intenţia reprezintă elementul subiectiv din conţinutul următoarelor
infracţiuni:
a) omisiunea sesizării - art. 267 alin. (1) CP - , care este o infracţiune omisivă;
b) abandonul de familie - art. 378 alin. (1) lit. c) CP care este o infracţiune continuă
omisivă;
c) folosirea unui minor în scop de cerşetorie - art. 215 CP - care este o infracţiune de
obicei;
d) vătămarea corporală agravată care a pus în primejdie viaţa victimei - art. 194
alin. (2) CP care este o infracţiune de pericol.
11. Cu titlu de exemplu, culpa reprezintă elementul subiectiv din conţinutul următoarelor
infracţiuni:
a) neglijenţa în serviciu - art. 298 CP care este o infracţiune comisivă sau (după caz)
omisivă;
b) omisiunea sesizării - art. 267 alin. (2) CP care este o infracţiune omisivă;
c) vătămarea corporală din culpă - art. 196 alin. (4) CP care este o infracţiune complexă
omogenă;
d) uciderea din culpă - art. 192 CP care este o infracţiune omisivă proprie.
12. Cu titlu de exemplu, intenţia depăşită reprezintă elementul subiectiv din conţinutul
următoarelor infracţiuni:
a) întreruperea cursului sarcinii - art. 201 alin. (3) CP;
b) vătămarea corporală care a cauzat punerea în primejdie a vieţii persoanei - art. 194
alin. (1) lit. e) CP;
c) infracţiunea de ultraj - art. 257 CP - , în ipoteza legală a lovirilor sau vătămărilor
cauzatoare de moarte;
d) tâlhăria care a dus la moartea victimei - art. 236 CP.
13. Faţă de incriminarea corespunzătoare dispoziţiilor art. 195 CP:

a) dacă nu se dovedeşte culpa făptuitorului în raport cu rezultatul mortal (letal) survenit,
ci numai intenţia sa în raport cu lovirea/vătămarea iniţială, răspunderea penală este exclusă
complet;
b) dacă se dovedeşte culpa făptuitorului în raport cu rezultatul = moartea victimei, dar
aceasta nu se suprapune peste intenţia iniţială de lovire/vătămare, răspunderea penală se
va angaja doar pentru infracţiunea de ucidere din culpă;
c) dacă se dovedeşte că făptuitorul a acţionat nu cu intenţia de a lovi/vătăma integritatea
corporală a victimei, ci cu intenţia de ucidere a acesteia, răspunderea penală se va angaja
pentru infracţiunea de omor;
d) se poate reţine răspunderea penală a unei persoane care a lovit victima pe când avea
13 ani, dacă aceasta a decedat când infractorul împlinise 18 ani.
14. Mobilul şi scopul infracţiunii:

a) nu reprezintă condiţii preexistente ale infracţiunii;
b) în baza unor norme de incriminare, ca elemente constitutive ale formei de bază a
respectivelor infracţiuni, nu pot să fie prevăzute de legiuitor decât împreună, cumulativ;
c) spre deosebire de agravarea răspunderii penale în cazul infracţiunilor intenţionate,
atrag atenuarea răspunderii penale în cazul infracţiunilor comise din culpă;
d) constituie o formă de valorificare, de către legiuitor, a factorului afectiv.1
5
15. Spre deosebire de scop, mobilul infracţiunii:

a) reprezintă finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei relevante penal;
b) caracterizează orice infracţiune, indiferent dacă este o infracţiune intenţionată sau

din culpă;
c) nu este un element obligatoriu al laturii subiective din conţinutul oricărei fapte
intenţionate;
d) în cazul furtului, constă în bunul mobil sustras.
III. Completaţi spaţiile marcate prin linie punctată, cu termenii/expresiile/noţiunile/

1. Infracţiunile în al căror conţinut constitutiv legea solicită verificarea condiţiei existenţei

unei anumite calităţi speciale a subiectului activ sunt cunoscute în doctrina majoritară sub
denumirile d e ............................................
2. Atunci când o persoană adultă, urmărind să vatăme integritatea corporală a unei
alte asemenea persoane, o loveşte pe aceasta, o dată, cu pumnul în faţă, iar victima,
dezechilibrându-se, cade şi se loveşte la cap, astfel încât decedează, din punct de vedere al formei
de vinovăţie, se poate spune că infracţiunea este comisă c u ........................................... (care
mai este cunoscută în doctrină şi sub denum irea:........................................... ).
3. în raport de norma de incriminare de la art. 194 CP, valoarea socială constând în
integritatea corporală şi sănătatea oricărei persoane, precum şi relaţiile sociale născute
în jurul acesteia şi protejate prin norma de incriminare reprezintă ceea ce se numeşte
al infracţiunii.
4. în concepţia legislaţiei penale actuale, cele trei forme ale vinovăţiei penale, reprezentate
d e ........................................... , sunt reglementate expres în art............ CP.
5. Dacă o persoană conştientizează că săvârşirea unei anumite acţiuni, într-o anumită
conjunctură, va determina cu necesitate producerea unui anumit rezultat infracţional, condiţii
în care trece la comiterea respectivei fapte, pentru a-şi satisface o nevoie anume, dar fără
a-şi dori afectiv producerea rezultatului (ar fi preferat, dacă ar fi avut posibilitatea, să îşi
satisfacă necesitatea altfel decât prin producerea rezultatului infracţional respectiv), se poate
considera că, din punct de vedere subiectiv, a acţionat cu vinovăţie sub fo rm a ....................
...................... , în m odalitatea.............................................
6. în raport de norma de incriminare de la art. 218 CP, corpul persoanei violate constituie
al infracţiunii.
7. Sunt denumite în doctrină „infracţiuni proprii" cele la care se solicită, prin lege, verificarea
unei anumite calităţi speciale în persoana............................................
8. în materia subiectului activ al faptei incriminate, se poate spune că orice (a)
..............................................este un ( b ) ................................................. dar nu şi că orice (b)
........................................... este un ( a ) ..............................................
9. în raport de norma de incriminare de la art. 228 alin. (1) CP, lucrul sustras reprezintă
ceea ce se num eşte........................................... al infracţiunii.
10. Atunci când făptuitorul prevede ca rezultat posibil al faptei - pe care ştie că o va comite
în prezenţa unor condiţii pe care nu le poate deloc controla - o urmare corespunzătoare
unei norme de incriminare, pe care nu doreşte să o producă, astfel încât se roagă cerului
să împiedice apariţia acesteia, după care trece la acţiune, se poate aprecia că atitudinea sa
psihică faţă de fapta respectivă şi urmarea acesteia se caracterizează sub forma de vinovăţie
a ............................................
11. Infractorul are, în cadrul infracţiunii, poziţia de su b ie ct..............................

iar, în cadrul raportului juridic de tragere la răspundere penală, poziţia de subiect
12. Cunoscând faptul că există două grade posibile ale intenţiei ..............................
.................a infracţiunii, a n u m e ................................................, se poate spune că intenţia
.................................................. de gradul ........... este mai periculoasă decât intenţia
........................................... de grad u l.............
13. Potrivit opiniei majoritare, tradiţionale, infracţiunile pe al căror conţinut constitutiv
subiectiv legea solicită expres verificarea condiţiei existenţei unui anumit scop în considerarea
căruia infractorul să fi comis fapta au particularitatea că sunt considerate a fi infracţiuni
săvârşite numai c u ............................................
14. Potrivit clasificării infracţiunilor în considerarea elementului material, infracţiunile
corespunzătoare unor norme penale prohibitive sunt catalogate, în abstract, drept infracţiuni
........................................... , indiferent de maniera concretă în care s-ar putea săvârşi acestea
în variate cazuri concrete.
15. Singura formă de vinovăţie în care este absent (din pricina unei insuficiente
stimulări subiective a făptuitorului) factorul intelectiv, aspect care se compensează însă cu
reproşabilitatea absenţei acestuia, formulată sub dubiu a s p e c t-a tâ t ...................................
......., cât ş i ........................................... - , e s te .............................................
16. în analiza elementelor conţinutului constitutiv (sau - potrivit unor opinii) conţinutului
juridic al infracţiunii, nu trebuie confundat........................................... material (care există
în cazul oricărei infracţiuni) c u ........................................... material (care există doar la unele
infracţiuni, iar nu la toate infracţiunile).
17. Potrivit clasificării infracţiunilor în considerarea elementului material, infracţiunile
corespunzătoare unor norme penale onerative sunt catalogate, în abstract, drept infracţiuni
........................................... , indiferent de maniera concretă în care s-ar putea săvârşi acestea
în variate cazuri concrete.
18. Infracţiunile pe al căror conţinut constitutiv obiectiv legea solicită uneori elemente
suplimentare celor suficiente şi necesare pentru configurarea acestei laturi a infracţiunii pot
avea inserate cerinţe exprese privitoare l a ............................................
19. Corpul delict poate fi reprezentat, în cazul unei infracţiuni de omor, de exemplu, de2
0
20. Normele de incriminare cu privire la care legiuitorul prevede mai multe modalităţi
normative echivalente din punct de vedere juridic se num esc........................................... , iar
cele în textul cărora legiuitorul prevede, la nivelul conţinutului de bază, mai multe dispoziţii
care nu sunt echivalente juridic se num esc........................................... ; în cazul celor dintâi,
dacă se comit deodată mai multe dintre modalităţi, atunci soluţia este cea a ......................
...................., iar în cazul celor din urmă, dacă se comit deodată mai multe variante, atunci
soluţia este cea a ............................................
IV. Subiecte clasice (tip eseu):
l. în ce co n stau -în linii generale-teoria psihologică, respectiv teoria normativă asupra

vinovăţiei? Care dintre acestea este specifică legislaţiei noastre penale? Argumentaţi!
2. Ce semnifică noţiunile de subiect pasiv generic, respectiv nemijlocit

al infracţiunii? Care este deosebirea dintre acestea şi care este poziţia fiecăruia în raport de
ansamblul incriminărilor din legislaţie?
3. Ce semnifică, în materie juridico-penală, teoria poziţiei de garant şi care sunt sursele
activării acesteia?
4. Care sunt principalele deosebiri dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere?
5. Care sunt principalele teorii emise în materia legăturii de cauzalitate?
V. Speţe (rezolvaţi următoarele situaţii de fapt, identificând - motivat - soluţia de drept

1. în speţă, s-a reţinut că inculpatul (aflat într-o stare de excitabilitate şi iritare ca efect al
consumului voluntar de băuturi alcoolice), ajuns acasă şi enervat de plânsul fiicei sale în vârstă
de 3 ani, a început să o lovească pe aceasta la întâmplare (pe întreaga suprafaţă a corpului)
cu un băţ flexibil, din material lemnos (alun), cu diametrul de aproximativ 0,75-1 cm. Apoi,
pentru că victima a continuat să plângă, inculpatul a ridicat-o cu o mână (prinzând-o de haine
în zona pieptului) şi a aruncat-o înspre patul aflat în camera unde se desfăşura evenimentul
(aflat la distanţă de aproximativ 2 m de inculpat). Victima s-a lovit la cap şi la spate (coloana
vertebrală) de marginea din scândură a patului, decedând la scurt timp la spital, unde fusese
transportată de inculpat cu un taxi. Medical, s-a stabilit că decesul a fost provocat de un
traumatism cranio-cerebral produs ca efect al izbirii capului de o suprafaţă dură.
Determinaţi forma de vinovăţie şi precizaţi care este încadrarea juridică a faptei!
2. în urma unor discuţii care au degenerat în lovituri reciproce, cei doi inculpaţi au
apucat fiecare de câte o mână victima, care era în stare avansată de ebrietate, şi, când au
ajuns la circa 2 m de malul unei ape, au aplicat victimei (căreia i-au dat drumul, lăsând-o
nesprijinită) câte o lovitură de pumn peste faţă. Din cauza stării în care se afla, victima a
căzut şi s-a rostogolit până la apă. Deşi ea a strigat la inculpaţi să o ajute pentru a nu se
îneca, aceştia nu au intervenit spre a o salva şi nu au făcut nimic pentru a o scoate din apă,
ci s-au îndepărtat de la locul faptei. A doua zi, victima a fost găsită moartă, stabilindu-se că
a încetat din viaţă prin înec.
Identificaţi form a de vinovăţie şi realizaţi încadrarea juridică a faptei!
3. în speţă, după ce i s-a pus un căluş, victima a fost legată peste gură atât de strâns, încât
a fost grav desfigurată de urmele legăturii ce i s-au imprimat în zona gurii. Mai mult, din cauza
acestei legături, în timp ce inculpaţii căutau bani în cameră, victima se zbătea în aşa fel, încât
aceştia şi-au dat seama, potrivit propriilor declaraţii, că are greutăţi de respiraţie. Acesta
a fost motivul pentru care, la plecare, ei au discutat să dezlege victima la gură, deoarece
aceasta ar putea muri, dar nu au mai făcut-o, grăbindu-se să plece, deoarece se temeau că
ar putea fi surprinşi. Victima a fost găsită decedată, după două zile.
Care este forma de vinovăţie care se configurează în speţă? Precizaţi care este încadrarea
juridică a faptei! *4
4. Inculpatul dorind să treacă cu o căruţă peste un teren al victimei, aceasta l-a ameninţat
şi l-a lovit cu un ciomag; inculpatul a ripostat şi a încercat să o lovească cu o sapă în cap,
dar victima a parat lovitura, ridicând ciomagul cu ambele mâini deasupra capului, astfel
încât tăişul sapei a alunecat peste un deget al victimei, care a fost aproape în întregime
retezat. Victima a fost transportată la dispensarul medical din localitate, unde, pe când i
se acordau îngrijiri medicale, a decedat, ca urmare a unui stop cardio-respirator datorat
insuficienţei cardio-respiratorii preexistente.
Comentaţi asupra situaţiei de fapt reţinute, precizând dacă subzistă legătura de cauzalitate
dintre fapta inculpatului şi decesul victimei! în cazul unui răspuns afirmativ, care ar putea
fi încadrarea juridică a faptei şi în baza cărei forme de vinovăţie?
5. Calificaţi juridic fapta inculpatului care a vărsat conţinutul unei sticle de petrol peste
cei doi copii ai concubinei sale, în timp ce aceştia dormeau, dându-le apoi foc, urmată de
încercarea de a-i împiedica să se salveze, după ce aceştia s-au trezit, împrejurare care a
dus la producerea de arsuri deosebit de grave pe 70-90% din suprafaţa corpului victimelor!
Precizaţi care este forma de vinovăţie pe care o reţineţi pentru a putea realiza încadrarea
juridică propusă!
6. Instanţa a apreciat că fapta inculpatului, de a lovi victima cu toporul şi parul, cu

deosebită intensitate, pe o durată mare de timp şi pe aproape toată suprafaţa corpului,
inclusiv la cap, lovituri care au produs tumefacţii, fracturarea a 8 coaste, fracturarea ambelor
gambe, rupturi de plămâni, splină şi ficat, iar după aceea de a o lăsa noaptea în zăpadă,
ceea ce i-a cauzat degerături de gradul 2 şi 3, victima încetând din viaţă după circa 8 ore,
constituie infracţiunea de loviri sau violenţe cauzatoare de moarte, motiv pentru care l-a
condamnat pe inculpat în baza art. 195 CP.
Comentaţi soluţia instanţei!
7. Inculpatul a aplicat numeroase lovituri victimei, cu palmele şi pumnii, dar acestea

au produs leziuni superficiale; traumatismele mai profunde au fost cauzate prin loviturile
aplicate de inculpat cu picioarele încălţate cu încălţăminte uşoară. Victima a căzut într-un
şanţ adânc de 2 m, plin cu apă, dar inculpatul a salvat-o de la moarte sigură prin înec, sărind
în şanţ cu riscul propriei sale vieţi. în continuare, inculpatul, lăsând victima pe câmp, a plecat
în sat spre a aduce haine uscate pentru victimă şi spre a-şi schimba propriile sale haine ude,
dar, fiind sub influenţa alcoolului, a adormit. Când s-a trezit, s-a deplasat la locul unde o
lăsase pe victimă, ducând cu el îmbrăcămintea necesară, însă victima încetase din viaţă ca
urmare a şocului hipotermic.
Identificaţi forma de vinovăţie şi realizaţi încadrarea juridică a faptei! 8 *
8. Inculpatul, de profesie tractorist, a plecat cu tractorul într-o altă comună, pentru a se

întâlni cu o femeie cu care întreţinea relaţii extraconjugale. Fiind surprins de către soţia sa
(care l-a urmărit), pe când se afla cu femeia în cauză în cabina tractorului, inculpatul, pentru
a evita scandalul, a pus în mişcare tractorul, însă soţia sa a refuzat să se dea la o parte. în
această situaţie, pentru a nu o accidenta, inculpatul a încercat să se retragă, manevrând
tractorul înapoi, spre o uliţă laterală şi în pantă. El şi-a continuat drumul în acest mod o
distanţă apreciabilă, deşi observase că victima se agăţase de tractor într-o poziţie periculoasă,
stând cu un picior pe pistonul de acţionare al lamei tractorului şi cu celălalt pe scara de
urcare în cabină. Din cauza unor denivelări, tractorul s-a balansat, victima s-a dezechilibrat, a
căzut şi a fost călcată de una dintre roţi, ceea ce i-a cauzat moartea. Instanţa l-a condamnat
pe inculpat pentru comiterea unei infracţiuni de ucidere din culpă (art. 192 CP), forma de
vinovăţie reţinută fiind culpa simplă.
Comentaţi soluţia!
9. încadraţi juridic fapta inculpatului de a îmbrânci victima, aflată pe trotuar, cu spatele la

partea carosabilă a drumului, chiarîn momentul când prin dreptul lortrecea un autovehicul,
din care cauză victima - care era în stare de ebrietate - s-a dezechilibrat şi a căzut pe carosabil,
unde a fost surprinsă şi accidentată mortal de acel autovehicul!
10. Y a intrat într-o altercaţie cu un cunoscut, iar, la un moment dat, a scos un cuţit,
aplicând cu acesta victimei o lovitură în piept. Dezechilibrându-se ca urmare a acestei lovituri,
victima a căzut, lovindu-se la cap de o bordură şi decedând. Raportul de autopsie a relevat
împrejurarea că plaga cauzată prin înjunghiere nu avea potenţial letal, iar moartea s-a datorat
traumatismului cranio-cerebral. Y a fost trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni
praeterintenţionate, de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Este corectă încadrarea juridică din rechizitoriu? Comentaţi!
11.Inculpatul a fost condamnat la 18 ani închisoare (pedeapsă principală) pentru comiterea

infracţiunii de viol care a dus la moartea victimei [art. 218 alin. (4) CP]. Instanţa a reţinut că
inculpatul (cioban de meserie) a consumat în seara zilei de (...) băuturi alcoolice la bufetul
din comună, iar în jurul orelor 21,00 a plecat spre sălaşul său. Trecând pe lângă locuinţa
victimei şi ştiind-o singură, inculpatul s-a dus la aceasta cu intenţia de a întreţine reiaţii
sexuale. Găsind victima pe o bancă, inculpatul a luat-o în braţe, dar aceasta s-a opus, ceea
ce a ocazionat o luptă urmare căreia ambii au căzut, victima izbindu-se cu capul de un
zid. Inculpatul s-a ridicat, a transportat victima până într-o zonă mai izolată, unde a violat-o,
timp în care a observat că aceasta îşi pierduse cunoştinţa; ulterior, inculpatul a părăsit locul
faptei, abandonând victima, care a decedat după un anumit interval de timp, ca urmare a
hemoragiei meningeale şi subdurale produse prin traumatismul cranio-cerebral.
Indicaţi dacă soluţia instanţei este corectă!
12. S-a reţinut, în fapt, că, într-o noapte, doi studenţi, întorcându-se la cămin împreună,
ambii în stare de ebrietate, în urma unei neînţelegeri determinate de pretenţii băneşti, au
demarat un conflict în cadrul căruia unul dintre ei a aplicat celuilalt mai multe lovituri cu
pumnii şi picioarele. Victima a reuşit să iasă din cameră şi, pentru a scăpa de actele de violenţă
exercitate împotriva sa, a luat-o la fugă pe holul căminului, fiind urmărit îndeaproape de
inculpat, dar când a ajuns în dreptul unor uşi glisante, a alunecat şi s-a lovit cu braţul şi cu
umărul drept de geam, care s-a spart. în aceste împrejurări, un ciob de sticlă i-a pătruns în
zona claviculară dreaptă, secţionându-i carotida şi perforându-i lobul superior al plămânului
drept, leziuni care, după scurt timp, i-au cauzat moartea.
Realizaţi încadrarea juridică a faptei, indicând forma de vinovăţie care o justifică! 1 *
3
13. Instanţa a reţinut că, în seara zilei de (...), înapoindu-se în stare de ebrietate la
domiciliu, unde a găsit pe concubina sa în aceeaşi stare, inculpatul i-a reproşat acesteia că
a consumat băuturi alcoolice, întrebând-o de unde a avut bani pentru a le procura. Văzând
că aceasta nu recunoaşte că a băut, inculpatul a lovit-o cu pumnul peste faţă, iar victima
a ripostat, îmbrâncindu-l. Dezechilibrându-se, inculpatul a căzut, după care, ridicându-se,
iritat, a început să lovească victima cu pumnii şi picioarele. Apoi, luând o bucată de lemn,
a lovit-o în continuare, timp de aproximativ 15 minute, peste diferite zone ale corpului. în
urma agresiunii, victima a decedat, moartea datorându-se şocului traumatic şi hemoragie
survenit în evoluţia politraumatismului cu hematoame produse prin loviturile intense şi
violente ce i-au fost aplicate.
Care este form a de vinovăţie cu care s-a comis fapta? Ce încadrare juridică este atrasă?
14. Instanţa a reţinut că, în seara zilei de (...), inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor
alcoolice, a pătruns în locuinţa victimei, cu intenţia de a fura. Văzându-I, victima a început
să ţipe, iar inculpatul i-a acoperit gura cu palma şi a violat-o, după care a început să caute
lucruri pentru a le fura. Victima a ţipat din nou şi - de teamă că o vor auzi vecinii şi va fi
descoperit - inculpatul a sugrumat-o.
în funcţie deforma de vinovăţie reţinută, indicaţi care este încadrarea juridică a ansamblului
faptic!
15. Inculpatul avea îndatorirea de a transporta, în fiecare seară, cu o căruţă, bidoanele cu

lapte la un centru de colectare. Unele persoane, care locuiau în direcţia centrului de colectare,
aveau obiceiul de a merge spre casă cu căruţa care transporta bidoanele cu lapte. într-o
seară, inculpatul - fiind gata de plecare şi observând că victima întârzie - s-a deplasat furios
la atelierul unde lucra aceasta, cerându-i să se urce mai repede în căruţă. Victima, aflată în
stare de ebrietate, s-a aşezat în căruţă cu spatele înspre direcţia de mers, motiv pentru care
inculpatul i-a adresat o serie de injurii, spunându-i că va cădea şi îşi va rupe gâtul. Deoarece
victima nu şi-a modificat poziţia, inculpatul a pornit atelajul la trap, conducând cu viteză
exagerată şi efectuând schimbări bruşte de direcţie, motiv pentru care, la un moment dat, atât
victima, cât şi un alt pasager au fost aruncaţi din căruţă. Fiind în stare de ebrietate, victima
nu a putut reacţiona prompt, astfel încât s-a lovit la cap şi şi-a pierdut cunoştinţa; deşi a
fost internată şi i-au fost acordate îngrijiri de urgenţă, decesul a intervenit după câteva zile.
Determinaţi forma de vinovăţie şi precizaţi care este încadrarea juridică a faptei!
16. Instanţa a reţinut că inculpatul X, împreună cu mai multe persoane condamnate în

cauză pentru furt, au sustras fructe de la o fermă, în ziua de (...). în acest timp, teritoriul
fermei a fost verificat de o echipă compusă din A, B, C (angajaţi ai fermei) şi agentul de
poliţie D, echipa de control surprinzându-i asupra faptului pe inculpaţi, dintre care unul era
înarmat cu o puşcă de vânătoare. în timp ce făptuitorii erau urmăriţi şi căruţa lor (încărcată
cu fructe) verificată, inculpatul X a intervenit în ajutorul celorlalţi, rude cu el, ameninţând
cu un par pe cei din echipa de control. Agentul de poliţie l-a somat cu pistolul pe inculpat,
dar acesta a continuat să înainteze şi a încercat să îl lovească cu parul în zona trunchiului. în
acest moment a intervenit martorul A, care, cu o coasă, a parat lovitura îndreptată spre agent;
din nou inculpatul a încercat să îl lovească pe poliţist, dar nu a reuşit, fiind interpusă între
ei coasa, a cărei coadă s-a rupt ca urmare a intensităţii loviturii aplicate cu parul de către
inculpat. La cea de-a treia încercare inculpatul a reuşit să lovească poliţistul cu parul, peste
mâna în care acesta avea pistolul. în acest moment, martorul B se afla în poziţie ghemuit,
la distanţă de aproximativ 1,5 m de locul conflictului. Ca urmare a loviturii, poliţistului i s-a
descărcat pistolul, mâna sa fiind deviată prin lovitura primită, astfel încât glonţul a pătruns
în pieptul lui B, cauzându-i moartea.
Cine răspunde pentru cauzarea decesului victimei? Care este form a de vinovăţie şi ce
infracţiune se reţine în cauză? 1
*
7
17. în sarcina inculpatului s-a reţinut faptul că, în urma unei certe cu vecinul său, a aruncat
o piatră peste gard în direcţia victimei, pe care a lovit-o în cap. Din cauza acestei lovituri,
victima a căzut la pământ, în stare de inconştienţă. Fiind transportată la spital, victima a
fost internată, dar, a doua zi dimineaţă, fără a i se face externarea, a plecat din proprie
iniţiativă. După două zile, victima a început să se simtă rău din cauza infecţiei survenite, dar,
deşi a fost reinternată în spital, cu toate îngrijirile medicale acordate, a decedat în scurt timp.
Esteimputabilă inculpatului moartea victimei? Se compensează vinovăţia inculpatului

cu neglijenţa victimei?
18. S-a reţinut că, în cadrul unui conflict ocazionat de victimă, aceasta l-a prins de păr pe
inculpat, aplicându-i două lovituri cu pumnul peste faţă, moment în care inculpatul i-a aplicat,
la rândul său, cu un corn de căprior pe care îl avea asupra sa, mai multe lovituri în regiunea
frontală, la hemitoracele stâng şi la faţă. Victima a fost internată în aceeaşi zi la spital pentru
tratament şi, apoi, după câteva zile, a fost externată; starea sănătăţii agravându-i-se după
7 zile de la externare, a fost adusă din nou la spital, unde, în ziua următoare, a încetat din
viaţă. Din actele medicale rezultă că vârful de corn s-a rupt şi a rămas în cavitatea craniană,
iarîn perioada celor 15 zile care au trecut de la data agresiunii, a pătruns în creier, provocând
un abces cerebral, care a dus la deces.
Este imputabilă inculpatului moartea victimei? Se compensează vinovăţia inculpatului
cu neglijenţa cadrelor medicale?
19. S-a reţinut că în noaptea de (...), pe terasa unui restaurant, petreceau la o masă inculpaţii
X, V, Z, iar la altă masă inculpaţii M şi N. După ce au ajuns cu toţii în stare de ebrietate, la un
anumit moment dat, între ei s-a iscat un conflict, care a degenerat într-un scandal de proporţii,
prin care s-a tulburat grav liniştea publică. După ce inculpaţii M şi N au fugit, inculpaţii X,
Y şi Z, înarmaţi cu o coadă de mătură şi sticle, s-au îndreptat ameninţător spre victima A,
care, în timpul scandalului, încercase să intervină pentru a aplana conflictul. Ferindu-se
din calea inculpaţilor, victima s-a retras până la balustrada terasei şi - neavând unde să se
mai refugieze - a escaladat-o. Ca urmare a dezechilibrării, A s-a prăbuşit de la o înălţime
de aproximativ 4 m, lovindu-se de trotuar; în urma leziunilor grave suferite (contuzie şi
dilacerare cerebrală), victima a încetat din viaţă. Instanţa i-a condamnat pe inculpaţi pentru
ucidere din culpă.
Comentaţi soluţia!2 0
20. Instanţa a reţinut că inculpatul se deplasa pe o stradă, trăgând după sine un cărucior
în care se găseau mai multe bucăţi de fier. Un grup de copii (minori în vârstă de 7-10 ani)
s-au luat după el, şicanându-l şi insultându-l, aşa cum făcuseră şi cu alte ocazii, deoarece
inculpatul (om al străzii) accepta, de regulă, această situaţie şi se angrena în jocul lor. în
ziua respectivă, fiind indispus, inculpatul le-a atras atenţia să se liniştească, dar aceştia nu
au înţeles. Drept urmare, sâcâit, inculpatul a vrut să îi alunge, aşa că a luat o bucată de fier
din cărucior şi a aruncat înspre grupul de copii. Deşi aceştia s-au ferit, totuşi, unul dintre ei
a fost lovit în cap, ajungând la spital, unde a decedat după două zile.
Soluţionaţi speţa din punct de vedere al încadrării juridice, cu precizarea formei de vinovăţie
şi a existenţei raportului de cauzalitate!
CAPITOLUL AL IV-LEA. FORMELE INFRACŢIUNII #
INTENŢIONATE DUPĂ FAZELE DE DESFĂŞURARE

# #
A ACTIVITĂŢII INFRACŢIONALE # #
S e c ţiu n e a .C o n s id e ra ţii in tro d u c tiv e p riv in d fo r m e le

1
in fra c ţiu n ii in te n ţio n a te d u p ă fa z e le d e d e s fă ş u ra re a a c tiv ită ţii
in fra c ţio n a le . S u c c in tă c a ra c te riz a re
Abordarea materiei corespunzătoare formelor infracţiunii intenţionate după fazele sale

de desfăşurare debutează constant, în doctrina noastră penală, prin prezentarea celor două
perioade în care se desfăşoară activitatea infracţională, şi anume internă (subiectivă,
psihică) şi perioada externă (fizică).
în perioada internă - de formare a hotărârii infracţionale - se disting trei momente
reprezentate de: naşterea ideii infracţionale, deliberarea şi luarea hotărârii de a săvârşi
infracţiunea. Pe drept cuvânt, în literatura de specialitate se arată că în cadrul acestei
perioade/faze interne „se naşte gândul de a comite o infracţiune (momentul concepţiei),
determinat atât de influenţe exterioare, cât şi de propriile procese psihice ale agentului
care, prelucrând influenţele din afară ca şi propriile impulsuri, îşi formulează mental ideea
de a acţiona. Uneori, gândul de a acţiona îi este sugerat agentului de către o altă persoană,
sugestie care va intra în complexitatea proceselor psihice legate de adoptarea deciziei de
către subiect. Momentul concepţiei este urmat, de regulă, de o deliberare asupra ideii care
i-a apărut în minte, deoarece concomitent cu gândul de a comite o infracţiune este posibil
să apară în mintea agentului şi alte idei contrarii primului gând, ceea ce îl obligă pe acesta
la o anumită deliberare, cântărire atât a foloaselor, cât şi a dezavantajelor acţiunii proiectate
(momentul deliberării). în urma acestei deliberări subiectul ia o anumită hotărâre, optează
pentru a acţiona sau pentru a se abţine de la actul ilicit (momentul rezoluţiei)"111. Perioada
internă caracterizează (exclusiv) infracţiunile intenţionate - la nivelul acesteia formându-se
latura subiectivă a infracţiunii - şi precedă întotdeauna perioada externă, abia ulterior luării
hotărârii infracţionale trecându-se la realizarea acesteia.
Dacă ulterior luării hotărârii infracţionale, finalizându-se astfel perioada internă, nu se
trece la realizarea/înfăptuirea hotărârii adoptate121ori are loc doar o manifestare exterioară a
hotărârii infracţionale prin comunicarea acesteia altei/altor persoane (fără niciun scop, având
valenţa unei simple destăinuiri, împărtăşiri, însă în lipsa realizării vreunui act obiectiv/concret
cu relevanţă penală, act prin care să se materializeze intenţia de trecere la comiterea faptei),
nu va fi atrasă răspunderea penală, nefiind comisă o faptă concretă care să atragă incidenţa
legii penale*131. Perioada internă - care se situează la nivelul conştiinţei individuale - este în
111G. A ntoniu , Tentativa (doctrină, jurisprudenţă, drept comparat), Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996, p. 25.
121Chiar dacă am porni de la premisa că în fiecare individ se află un potenţial criminal (perspectiva criminologică),
aceasta există ca posibilitate (în mod virtual), însă, numai prin trecerea la comiterea actului (calificat drept criminal),
posibilitatea devine realitate. Gândul criminal, chiar dezvăluit, dar neasumat până la capăt printr-o conduită externă,
nu este sancţionat, astfel încât putem spune că omul criminal se cunoaşte după fapte, nu după simplul gând sau/
şi vorbă.
131 Avem în vedere aşa-numita „fază oratorică" a infracţiunii, îmbrăţişând opinia potrivit căreia aceasta îşi
găseşte apartenenţa la perioada internă, reprezentând latura ei externă. Despre problematica antrenată de faza
oratorică a infracţiunii [locul ocupat în raport cu cele două perioade în care se circumscrie activitatea infracţională
afara oricărei incriminări, iar, pe cale de consecinţă, în afară de orice sancţiune juridică (nuda
cogitatio nemo patitur). Reamintim (cititorului) faptul că, înainte de toate, infracţiunea este
o faptă concretă, săvârşită de o persoană, care se manifestă printr-o acţiune/inacţiune prin
care se vatămă valorile sociale ocrotite de legea penală; or, gândul criminal, chiar declarat
în mod manifest, însă netranspus în faptă (ca faptă relevantă penal), se situează ab initio
în afara conceptului de infracţiune, ceea ce conduce la concluzia că perioada internă este
lipsită de relevanţă penală. Dacă legiuitorul apreciază că o simplă comunicare externă, chiar
a unei fapte a cărei comitere făptuitorul nu a hotărât-o în mod neapărat, este suficient
de periculoasă pentru a fi incriminată, o va interzice în mod separat, de sine stătător (de
exemplu, ameninţarea).
în perioada externă-perioada de înfăptuire a infracţiunii care cuprinde întreaga realizare
exterioară, prin comiterea unor activităţi care reflectă în realitatea înconjurătoare transpunerea
în fapt a hotărârii de săvârşire a acesteia -, procesul infracţional (poate) parcurge mai multe faze,
ca etape succesive, caracterizate printr-un anumit grad de realizare a hotărârii infracţionale,
distingându-se - din punct de vedere cronologic/al succesiunii în timp - următoarele:
-fa z a actelor de :p
ti prima fază a perioadei externe, care se caracterizează prin
ă
reg
desfăşurarea unor activităţi menite să pregătească executarea infracţiunii;
- f a z a actelor de executare: fază care se caracterizează prin trecerea la executarea
propriu-zisă a hotărârii infracţionale (intenţionate), prin îndeplinirea de activităţi, acţiuni prin
care se realizează actul de conduită (interzis de legea penală, potrivit normei de incriminare a
faptei proiectate). La nivelul acestei faze este posibil ca executarea să fie întreruptă sau, deşi
este dusă până la capăt, să nu se producă rezultatul periculos al faptei, ceea ce, în limbajul
curent/comun, se traduce prin încercarea (întreruptă sau neizbutită) de comitere a faptei, dar
care nu atrage producerea consecinţei sale specifice (tipice). Altfel spus, adoptând limbajul
de specialitate, fapta comisă rămâne la stadiul de tentativă. Dacă a avut loc săvârşirea în
întregime a faptei şi s-a produs rezultatul specific (tipic al) acesteia, se trece în faza următoare,
faza urmărilor (a producerii rezultatului);
-f a z a urmărilor: fază care se caracterizează prin producerea rezultatului socialmente
periculos al faptei săvârşite, „ultima frontieră" a parcurgerii drumului crimei (iter criminis),
marcând - în majoritatea cazurilor -m om entul consumăriiinfracţiunii, „moment în
activităţii infracţionale în care se înfăptuieşte integral acţiunea tipică şi apare urmarea
imediată"111. Se întâlnesc însă şi situaţii în care urmările se mai produc şi după momentul
consumării, demarcând încă un moment (suplimentar şi final) al epuizării rezultatului,
„moment ultim al producerii urmărilor infracţiunii, după consumarea acesteia, care constă
fie în amplificarea cantitativă a urmării iniţiale (de exemplu, în caz de vătămare corporală,
victima încetează din viaţă din cauza leziunilor suferite), fie în survenirea altor urmări (de
exemplu, după săvârşirea violului, victima moare), fie în amplificarea cantitativă a urmării
iniţiale din cauza prelungirii în timp a acţiunii incriminate (de exemplu, în cazul infracţiunilor
continue sau continuate)"*121, dincolo de care nu se mai pot produce niciun fel de urmări.
Pe drept cuvânt, în doctrină s-a remarcat că faza urmărilor nu se prezintă ca o construcţie
monolit, ci „se înfăţişează diferit după cum momentul consumării acţiunii coincide cu
terminarea actelor de executare, dar şi cu epuizarea oricăror urmări subsecvente consumării
ori nu se înfăţişează astfel, cele două momente (al consumării şi epuizării) fiind diferite. în
(perioada internă, respectiv perioada externă), semnificaţia reală a fazei oratorice - supusă regulii nesancţionării],
în vederea eliminării oricăror confuzii faţă de unele incriminări autonome, recomandăm a se vedea Fl. Streteanu ,
D. Niţu, op. cit., p. 465, 466.
111G. A ntoniu , C. Bulai, op. cit, p. 203.
121Idem, p. 324-325.
primul caz, consumarea infracţiunii înseamnă, totodată, epuizarea acţiunii infracţionale,

relevând incapacitatea ei de a mai da naştere la urmări subsecvente; în această situaţie,
procesul cauzal s-a epuizat. în cea de-a doua ipoteză, activitatea fizică, odată cu terminarea
executării şi a producerii urmărilor cerute de lege, nu îşi epuizează capacitatea de a produce
urmări subsecvente consumării; (...) momentul consumării infracţiunii nu coincide cu cel
al epuizării procesului cauzal, acţiunea ilicită producând, mai departe, urmări subsecvente
consumării, până când, prin intervenţia autorităţii, prin hotărârea făptuitorului ori prin natura
faptei, aceasta încetează să mai producă urmări, procesul cauzal fiind epuizat"111. Atingând
acest aspect, precizăm că în literatura noastră penală sunt întreţinute (mai precis, sunt
reiterate) discuţiile referitoare la semnificaţia epuizării infracţiunii, interesând cazul anumitor
categorii de infracţiuni, cele încetăţenite sub denumirea generică de infracţiuni de durată (sau
infracţiuni cu durată de consumare), context în care se dezbate dacă epuizarea constituie o
fază distinctă a infracţiunii sau reprezintă doar momentul final al fazei consumării infracţiunii121.
Din cele ce precedă rezultă că „perioada externă sau de executare cuprinde întreaga
manifestare exterioară, adică toate acţiunile şi actele efectuate în vederea realizării hotărârii
de a săvârşi infracţiunea. în această perioadă, desfăşurarea activităţii infracţionale parcurge
aşa-numitul drum al infracţiunii (itercriminis), de la prima manifestare externă în executarea
rezoluţiei infracţionale, până la producerea rezultatului socialmente periculos şi până la
ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat. Prin aceste acţiuni şi acte se realizează latura
obiectivă a infracţiunii"131.
în raport de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale din cadrul perioadei externe, se
ridică problema determinării formelor infracţiunii, înţelegându-se prin forme ale infracţiunii,
feluri sau variante ale aceleiaşi infracţiuni, „forme pe care le îmbracă activitatea infracţională
în diferite momente ale desfăşurării sale şi care se deosebesc între ele după stadiul în care se
află sau la care s-a oprit activitatea infracţională. Din punct de vedere penal, prezintă interes
numai formele de activitate infracţională care se materializează în activităţi exterioare: actele
de pregătire, fapta tentată, fapta consumată şi fapta epuizată"*141. După cum s-a văzut, dacă
perioadei interne-finalizată prin luarea hotărârii infracţio nale-îi corespunde (ca regulă)
formarea laturii subiective a infracţiunii, latura obiectivă a acesteia se realizează corespunzător
perioadei externe, de înfăptuire/realizare a hotărârii infracţionale. Spre deosebire de situaţia
excluderii existenţei vreunei forme a infracţiunii în perioada internă (psihică), se apreciază
că, în cadrul perioadei externe, pot exista forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele
posibile în procesul înfăptuirii hotărârii infracţionale, şi anume151:
-fo rm a actelor de pregătire (sau a faptului preparat), corespunzătoare primei faze a
perioadei externe, ce deschide drumul infracţional prin comiterea unor activităţi care sunt
premergătoare trecerii la executarea propriu-zisă a faptei, anume a actelor preparatorii;
-fo rm a tentativei (sau a faptului tentat), corespunzătoare fazei executării şi care constă
în efectuarea de acte materiale ce prezintă valoare cauzală în procesul infracţional, fiind
111G. A ntoniu , Tentativa, op. cit., p. 39-40.

121 Corespunzător opiniei care susţine că epuizarea aparţine fazei consumării, a se vedea M. Z olyneak ,
M.l. Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1999, p. 166-167; M. Udroiu , Drept
penal, op. cit., p. 154; Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 514. în sens contrar (epuizarea ca fază distinctă în cazul
infracţiunilor de durată), a se vedea C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 419, 439-441; V. Pasca , op. cit. (2014), p. 307;
T. Dima , op. cit., p. 256, 285-287; C. Mitrache , C r . Mitrache , Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014, p. 296.
131C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 416.
141G. A ntoniu , C. Bulai, op. cit., p. 396.
|5] în considerarea opiniei potrivit căreia, în cazul infracţiunilor de durată, epuizarea reprezintă o fază distinctă
în desfăşurarea procesului infracţional (opinie faţă de care ne exprimăm acordul).
depăşită pregătirea săvârşirii infracţiunii, dar nesurvenind producerea rezultatului periculos

înscris în norma de incriminare, din cauza unei executări trunchiate, neterminate a faptei
sau, chiarîn ciuda executării sale integrale, prin ducerea până la capăt a activităţii materiale;
-fo rm a faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor şi care constă în terminarea
actului de executare propriu-zisă a faptei, executare care şi-a produs efectul, fiind atras
rezultatul periculos corespunzător normei de incriminare. Se impune precizarea potrivit
căreia forma faptului consumat reprezintă form a tipică a faptei incriminate corespunzător
modelului legal oferit de legiuitor;
-fo rm a faptului epuizat, corespunzătoare aceleiaşi faze a urmărilor, atunci când are loc o
prelungire în timp a faptei, ulterior consumării acesteia, prelungire ce poate să fie determinată
de o continuare a activităţii materiale sau de amplificarea rezultatului iniţial al faptei (sub
acest din urmă aspect, fără o intervenţie pe traseul desfăşurării faptei), prelungire în timp
ce antrenează urmări subsecvente consumării, până la epuizarea rezultatului relevant penal
(dincolo de care nu se mai pot produce niciun fel de urmări).
Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma tipică (sau perfectă) a infracţiunii, în raport
cu fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale, în momentul consumării realizându-se
integral conţinutul său obiectiv şi subiectiv. Mai exact, în momentul consumării infracţiunii
se realizează o concordanţă deplină între latura subiectivă şi latura obiectivă, infracţiunea
consumată atrăgând întotdeauna răspunderea penală111.
Dacă luăm ca reper forma faptului consumat - forma tipică a infracţiunii - , precizăm
că, în raport cu intervenţia legiuitorului penal (realizată pe calea incriminării), celelalte
forme (faptul preparat/pregătit, faptul tentat, faptul epuizat) constituie forme atipice ale
infracţiunii. „Prin urmare, în măsura în care legiuitorul ar incrimina o acţiune aflată în diferite
faze, trepte, stadii de desfăşurare, întrucât fiecare dintre acestea au la bază descrierea faptei
consumate şi nu sunt decât trepte de realizare cantitativă a acesteia, se poate vorbi despre
existenţa unor forme ale faptei incriminate sau forme ale infracţiunii consumate (forme ale
faptei consumate). Dacă denumim infracţiunea consumată ca o formă perfectă a faptei,
infracţiunile care se referă la fapte neconsumate vor reprezenta forme imperfecte ale faptei
(infracţiune faptă pregătitoare, infracţiune faptă încercată)"*121.
Problema incriminării şi - pe cale de consecinţă - a sancţionării faptelor ce reprezintă
forme atipice a primit rezolvări diferite în legislaţiile penale. Cât priveşte soluţia legii penale
române în această materie, înţelegem să facem unele precizări prealabile. Astfel, în optica
legiuitorului penal român, actele de pregătire, de regulă/în principiu, nu sunt incriminate,
iar în materia tentativei se adoptă sistemul incriminării limitate, tentativa pedepsindu-se
numai când legea prevede în mod expres. în acest sens, se poate constata că, în Codul penal
român, actele de pregătire nu sunt prevăzute şi definite în Partea generală, respectiv în Titlul
II rezervat instituţiei infracţiunii. Incriminarea actelor de pregătire se realizează însă, în mod
excepţional, prin recurgere la două tehnici legislative. Fără a ne propune să le detaliem
acum, precizăm că ele vizează fie incriminarea prin asimilare cu tentativa131, fie incriminarea
111Momentul consumativ al fiecărei infracţiuni diferă de la o categorie infracţională la alta, o principală distincţie
operând în ceea ce priveşte infracţiunile de rezultat şi cele de pericol. Astfel, infracţiunile de rezultat (a căror urmare
imediată constă într-o vătămare concretă/efectivă a valorii sociale ocrotite de lege) se consumă atunci când, în urma
executării faptei, se produce urmarea prevăzută (explicit sau implicit) de norma de incriminare, spre deosebire de
infracţiunile de pericol (a căror urmare imediată constă într-o stare de pericol asupra valorii sociale prevăzute de
lege), care se consumă în momentul săvârşirii depline a activităţii materiale, atunci când apare starea de pericol.
121G. A ntoniu , Tentativa, op. cit., p. 41.
l3) Aspectul sub care legiuitorul incriminează, uneori, actele de pregătire, prin asimilare cu tentativa, este supus
unor interpretări diferite în doctrina noastră penală, discutându-se dacă, în cazurile prevăzute de lege [spre exemplu,
conform prevederilor art. 412 alin. (2) CP], actele de pregătire sunt incriminate ca atare - ca fază de desfăşurare a
ca infracţiuni autonome, de sine stătătoare (ca fapte consumate). în raport cu aprecierea

legiuitorului nostru penal, tentativa beneficiază de reglementări exprese în Partea generală
a Codului penal, corespunzător dispoziţiilor art. 32-34 din Capitolul IV al Titlului II rezervat
instituţiei fundamentale a infracţiunii.
în materia tentativei, concepţia incriminării limitate (promovată de legea naţională) reiese
din art. 33 alin. (1) CP, care prevede că „Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede
în mod expres aceasta", precum şi din unele dispoziţii speciale care dispun în acest sens
(tentativa se pedepseşte). în cazul incriminării, tentativa este o formă atipică a infracţiunii,
o formă imperfectă (lipsind concordanţa deplină dintre latura subiectivă şi cea obiectivă,
prin lipsa/neproducerea consumării faptei, elementul subiectiv al intenţiei rămâne parţial
descoperit) - î n raport cu infracţiunea fapt consumat, faţă de care îşi păstrează dependenţa,
sub aspectul încadrării juridice şi al regimului de sancţionare/pedepsire potrivit art. 33
alin. (2) CP. Relevanţa penală acordată tentativei reiese şi din dispoziţiile art. 174 CP, care
(prin conţinutul său normativ) dispune că „Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea
unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte
ca infracţiune consumată sau ca tentativă (...)".
Revenind asupra menţiunii privitoare la fixarea/desemnarea infracţiunii consumate
drept formă tipică (perfectă) a infracţiunii, în raport cu acest reper, în doctrină se admite
că reprezintă o formă atipică a infracţiunii şi infracţiunea fapt epuizat, posibilă în cazul unor
categorii de infracţiuni, respectiv al celor de durată. Astfel, se susţine că „infracţiunea fapt
epuizat este o formă atipică de infracţiune, mai gravă decât cea tipică, deoarece acumulările
cantitative (amplificarea urmării, continuarea activităţii) conduc la salturi calitative pentru
infracţiunile fapt epuizat, antrenând şi o răspundere mai grea pentru această formă de
infracţiune"111. Epuizarea activităţii infracţionale, plasându-se ulterior consumării infracţiunii,
atrage calificarea acestei forme atipice ca fiind o formă mai mult decât perfectă.
Punerea în discuţie a consumării infracţiunii, precum şi a epuizării infracţiunii (indiferent
de modul în care privim semnificaţia epuizării) ne prilejuieşte câteva observaţii. în Partea
generală, în Titlul II rezervat infracţiunii, Codul penal român nu se ocupă de infracţiunea
consumată, lipsind prevederea unei reglementări exprese în acest sens, aspect valabil şi în
ceea ce priveşte infracţiunea epuizată. Prin norme de incriminare (norme speciale), legiuitorul
prevede faptele care constituie infracţiuni, descriind conţinutul acestora ca fapte consumate,
deci stabilind implicit şi momentul lor consumativ, moment care, de regulă, semnifică data
săvârşirii infracţiunii.
Lipsa unei reglementări exprese a infracţiunii epuizate în Titlul II al Părţii generale
a Codului penal este însă suplinită prin dispoziţii care îşi află sediul într-un titlu distinct
(Titlul VII), corespunzător art. 154 alin. (2) şi (3), text legal care conduce la identificarea
momentului epuizării în cazul infracţiunilor de durată, moment ulterior şi distinct de cel al
consumării (potrivit dispoziţiilor legale menţionate se stabileşte data de ia care începe să
curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul acestor categorii de infracţiuni). în
cazul infracţiunilor de durată, de regulă, momentul săvârşirii infracţiunii este momentul
epuizării activităţii infracţionale.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 154 alin. (2) CP, epuizarea coincide cu data încetării
acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continue, cu data săvârşirii ultimei acţiuni sau
inacţiuni, în cazul infracţiunilor continuate, respectiv cu data săvârşirii ultimului act de*1
activităţii infracţionale-şi sancţionate în baza diversificării de pedeapsă - preluând tratamentul penal al tentativei
(asimilare exclusiv din punct de vedere al tratamentului penal) sau dacă, dimpotrivă, li se modifică natura juridică,
devenind acte de executare (tentativă) şi sancţionându-se ca atare.
[1] C. Mitrache , Cr . Mitrache , op. cit. (2014), p. 296.
executare, în cazul infracţiunilor de obicei - de care se leagă unele consecinţe juridice

(aplicarea legii penale în timp, incidenţa actelor de clemenţă, calcularea termenului de
prescripţie a răspunderii penale etc.).
Graţie particularităţilor pe care le prezintă, data săvârşirii infracţiunilor progresive este
data consumării, a comiterii acţiunii sau inacţiunii care a atras producerea rezultatului definitiv
al faptei. în acest sens, art. 154 alin. (3) CP dispune, în cazul infracţiunii progresive, că
„termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii
sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv
produs". Această dată a consumării infracţiunii progresive - data de săvârşire - va avea
aplicare şi în cazul altor instituţii juridice11'.
în continuare, stă în intenţia noastră să ne ocupăm de formele infracţiunii (intenţionate),

abordând acest subiectîntr-o manieră care se distanţează de modelul reprodusîn cursurile de
specialitate. Acest din urmă model reflectă o prezentare în raport cu etapizarea (cronologică
a) perioadei externe, în ordinea descrisă de: actele preparatorii - tentativă - faptul consumat -
faptul epuizat. în ceea ce ne priveşte, înţelegem să schimbăm ordinea prezentării, acordând
prioritate tratării tentativei.
Din perspectiva desfăşurării activităţii infracţionale, după cum s-a arătat, tentativa
reprezintă o etapă/fază în înfăptuirea activităţii materiale, ilustrând exteriorizarea hotărârii/
intenţiei de a săvârşi infracţiunea, prin recurgere la acte de executare a faptei, fiind depăşit
stadiul (premergător) al pregătirii în vederea trecerii la executare şi-to to d a tă -fiin d exclusă
consumarea infracţiunii. Rezultă, cu puterea evidenţei, situarea tentativei pe o poziţie
intermediară, între actele de pregătire şi momentul consumării.
Din punctul nostru de vedere, apreciem că se impune, mai întâi, clarificarea aspectelor
ce ţin de esenţa actelor de executare (după caz, executare întreruptă sau care nu şi-a produs
efectul, reprezentând faza tentativei). Aplecarea cu prioritate asupra principalelor aspecte
de ordin teoretic/practic pe care le implică tentativa - care, privită în raport cu aprecierea
conferită de legiuitorul nostru penal cu incriminarea, reprezintă o formă atipică/imperfectă
a infracţiunii - credem că poate facilita înţelegerea, în egală măsură, atât a unor probleme
ce se ridică în materia actelor de pregătire (delimitarea faţă de actele tentate - acte de
executare; regimul actelor de pregătire în dreptul penal naţional), cât şi a unor probleme
juridice (clasice sau curente) ce ţin de corecta departajare ce trebuie operată, în anumite
cazuri, în raport cu unele norme de incriminare, între fapta tentată şi fapta consumată.1
111înţelegem să nu insistăm - aici şi acum - asupra infracţiunilor de durată (definiţie, exemplificări etc.), pornind
de la premisa familiarizării cititorului cu specificul acestor infracţiuni, dar şi al fiecăreia dintre ele, din informaţiile
(sumare) expuse în capitolul unde s-au tratat probleme de aplicare a legii penale în timp. Mai mult, de fiecare
dintre aceste infracţiuni de durată - infracţiunea continuă, continuată, de obicei şi cea progresivă - , inclusiv în ceea
ce priveşte formele lor (fapt consumat, fapt epuizat), ne vom ocupa cu ocazia prezentării unităţii de infracţiune,
într-un capitol următor. în prezentul context, adăugăm şi observaţia potrivit căreia, în cazul infracţiunilor continue/
continuate/de obicei, nu ar trebui să intereseze întotdeauna numai data epuizării activităţii infracţionale, fiind şi
situaţii în care data consumării ar trebui considerată ca semnificând data săvârşirii activităţii infracţionale-sens în care
s-a statuat şi pe calea unei decizii emanate de la fosta instanţă supremă (Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 1/1987),
decizie care îşi menţine, de principiu (sub aspect ştiinţific, al argumentelor) valabilitatea (fără a avea însă, din punct
de vedere formal, caracter obligatoriu pentru instanţe).
S e c ţiu n e a a 2 -a . T en ta tiva
§1. Caracterizare generală (noţiune şi cadru legal; particularităţi la nivelul

elementelor analitice; infracţiuni la care nu este posibilă tentativa)
1.1. Tentativa - fază de executare; formă atipică (imperfectă) a infracţiunii

în succesiunea fazelor de desfăşurare a activităţii infracţionale, după cum s-a arătat, faza
tentativei (a executării propriu-zise a faptei) ocupă o poziţie intermediară, plasându-se între
faza pregătirii (pregătire în vederea trecerii la executarea faptei) şi faza urmărilor (de executare
integrală a faptei în materialitatea ei, cu producerea rezultatului tipic al acesteia). Aşadar,
această fază este ulterioară în raport cu pregătirea infracţiunii, dar anterioară momentului
consumării. în faza tentativei are loc executarea propriu-zisă a faptei, prin desfăşurarea
activităţii materiale, care însă se întrerupe (fără a fi astfel dusă până la capăt) ori, cu toate
că se realizează integral, nu conduce la producerea urmării specifice a faptei consumate.
Fapta ajunsă în faza urmărilor, prin atingerea momentului consumativ, constituie infracţiunea
consum ată-form ă tipică (perfectă) a infracţiunii-, formă corespunzătoare descrierii faptei
potrivit normei de incriminare şi care atrage răspunderea penală (reluăm observaţia potrivit
căreia Codul penal român nu cuprinde, în Partea generală, o reglementare expresă privitoare
la consumarea infracţiunii). Intervenţia legiuitorului, prin acordarea de relevanţă penală
unei fapte ramase în faza tentativei (desemnând o faptă penală neconsumată) - ceea ce
se realizează pe calea incriminării - , înfăţişează tentativa ca formă atipică (imperfectă) a
infracţiunii la care se referă, ce se deosebeşte (din punct de vedere cantitativ) de faptul
consumat, întrucât rămâne pe o treaptă inferioară a desfăşurării activităţii infracţionale
intenţionate (reprezintă o executare a faptei, fără producerea rezultatului specific acesteia)111.
Condiţionarea răspunderii penale încă din faza executării faptei (deci chiar şi atunci când
nu se produce rezultatul care întregeşte forma tipică a infracţiunii) trebuie să beneficieze de
un cadru legal corespunzător, reclamat de principiul fundamental al legalităţii incriminării
(legea penală prevede faptele ce constituie infracţiuni). Preocuparea legiuitorului român în
această materie este transpusă prin dispoziţii exprese înscrise în Partea generală a Codului
penal, instituţia tentativei fiind consacrată într-un capitol distinct (Capitolul IV, art. 32-34)
din Titlul II, rezervat instituţiei fundamentale a infracţiunii, capitol care cuprinde:
- definiţia acordată tentativei, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) CP, care prevede că
„Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare
care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul";
-te za adoptată cu referire la incriminarea tentativei, fiind reflectată opţiunea legiuitorului
român pentru incriminarea limitată a tentativei, potrivit art. 33 alin. (1) CP, care prevede că
„Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta". Pe calea unor
111Avem în vedere tentativa privită ca „secvenţă/fragment/fracţiune/parte" a unui act infracţional, deci o executare
sancţionabilă (pedepsibilă), dar care nu preia, din modelul oferit de norma de incriminare a faptei (intenţionate)
în forma consumată, rezultatul specific acesteia (altfel spus, fapta tentată, înţeleasă ca faptă incriminată, adică
faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală)! în vederea eliminării oricăror confuzii, atragem atenţia asupra
următoarelor diferenţe care trebuie operate: există infracţiuni la care tentativa nu este posibilă, situaţie ce trebuie
departajată de cea relativă la infracţiuni în cazul cărora tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte (de ce? -
nefiind incriminată), spre deosebire de situaţia infracţiunilor la care tentativa este posibilă şi pedepsibilă (legea
prevede că se pedepseşte). Sub acest din urmă aspect, tentativa trebuie înţeleasă ca reprezentând o formă atipică
(imperfectă) a infracţiunii, legiuitorul devansând momentul angajării răspunderii penale, anterior consumării faptei
ca infracţiune tip (fapt consumat). Atunci când tentativa, deşi posibilă, este lăsată în afara incriminării, executarea
faptei (care nu şi-a produs rezultatul tipic) nu atrage răspunderea penală.
dispoziţii speciale ce se conformează regulii înscrise de articolul anterior indicat, se prevede

expres sancţionarea (pedepsirea) tentativei în cazul unor infracţiuni. Reluăm precizarea:
atunci când tentativa, deşi posibilă, este lăsată în afara incriminării, executarea faptei (care
nu şi-a produs rezultatul tipic) nu atrage răspunderea penală;
-te za adoptată cu referire la sancţionarea/pedepsirea tentativei, teză subsecventă celei
privitoare la incriminare (infracţiune pedeapsă), fiind reflectată opţiunea legiuitorului român
pentru diversificarea/diferenţierea de pedeapsă (principală) în raport cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea consumată - ceea ce reprezintă regula în materie - , aşa cum
rezultă din dispoziţiile art. 33 alin. (2) CP (în sensul unei pedepse mai blânde, mai uşoare
decât cea prevăzută de lege pentru infracţiunea fapt consumat: altă specie de pedeapsă
sau aceeaşi specie de pedeapsă, însă în limite speciale reduse);
- cauzele care atrag nepedepsirea (impunitatea) autorului tentativei (relevante penal),
cauze reprezentate de desistare şi de împiedicarea producerii rezultatului (potrivit dispoziţiilor
art. 34 CP).
Se impune menţiunea potrivit căreia, în afara cadrului legal general mai sus prezentat, în
Partea generală a Codului penal se regăsesc şi alte dispoziţii de interes în materia tentativei,
sens în care amintim prevederile art. 36 alin. (3), art. 51, art. 174 ş.a.
1.2. Definiţie
în concepţia legii penale române, „Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei
de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul" [art. 32
alin. (1) CP], Având în vedere ansamblul reglementărilor în materie (art. 32-34 CP), putem
defini tentativa ca reprezentând acea formă atipică (imperfectă) a infra
punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, în cazul căreia, prin întreruperea
executării sau chiar în ciuda executării integrale a faptei, nu se ajunge la consumarea infracţiunii
(neproducându-se rezultatul tipic al acesteia) şi care, sub aspectul sancţionării (pedepsirii),
reprezintă o cauză (stare) generală de atenuare a răspunderii penale a |1].
Pornind de la definiţia legală, doctrina noastră penală identifică un set de condiţii cerute
pentru existenţa tentativei, condiţii generale privitoare la: existenţa intenţiei de a săvârşi o
anumită infracţiune; punerea în executare a intenţiei de a comite infracţiunea; executarea
să fie întreruptă sau să nu îşi producă efectul*121.
Exteriorizarea intenţiei de a săvârşi o infracţiune prin acte de executare subsumate
fazei tentativei evidenţiază încadrarea acesteia între două limite ce trasează domeniul său
de incidenţă, respectiv: o limită inferioară, marcată de începutul de executare a faptei -
impunându-se delimitarea tentativei de actele de pregătire (realizate tocmai în vederea
trecerii la executare) - , şi o limită superioară, care constă în întreruperea executării sau a
efectuării integrale a acesteia, a realizării până la capăt a executării faptei, fără să se producă
rezultatul său specific - ceea ce impune delimitarea tentativei de faza urmărilor, respectiv
de momentul consumării infracţiunii.
111în concepţia legii penale române, existenţa tentativei nu este condiţionată de întreruperea executării sau
neproducerea rezultatului în urma executării integrale a faptei, din cauze independente de voinţa făptuitorului. Atunci
când intervin astfel de cauze - străine de voinţa autorului - , tentativa (relevantă penal) atrage răspunderea penală,
ce se va concretiza în sancţiunea penală aplicabilă. Dimpotrivă, în ipoteza intervenirii unor cauze dependente de
voinţa făptuitorului, în condiţiile desistării sau împiedicării producerii rezultatului, autorul nu va fi supus represiunii
penale pentru infracţiunea tentată comisă, nefiind atrasă sancţionarea (penală a) acestuia.
121în acest sens, a se vedea: C. B u l a i , B.N. B u l a i , în G. A n t o n iu , T. To a d e r ( c o o r d .), op. cit., voi. I, p. 312 ş.u.;
Fl . St r e t e a n u , D. N iţ u , op. cit., p. 470; V. Pa s c a , op. cit. (2014), p. 289; C. M it r a c h e , C r . M it r a c h e , op. cit. (2014),
p. 282 ş.a.
Consecvenţi unui anumit mod de abordare a materiei111, înţelegem să prezentăm dintr-o

altă perspectivă problematica pe care o dezvoltă condiţiile de existenţă cerute tentativei,
respectiv prin punerea în discuţie a particularităţilor ce caracterizează tentativa ca infracţiune
atipică. Aceasta, deoarece, prin incriminare, tentativa devine infracţiune (formă imperfectă
a incriminării tip), în conformitate cu dispoziţiile art. 174 CP [care prevede că prin săvârşirea
sau comiterea unei infracţiuni se înţelege „săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea
le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă (...)" (s.n.)], ceea ce ne permite şi
marcarea unor diferenţe notabile în raport cu forma perfectă a infracţiunii. Fiind formă a
infracţiunii, la nivelul elementelor analitice (obiect, subiecţi, latură obiectivă, latură subiectivă)
sunt de sesizat următoarele particularităţi prezente în cazul tentativei:
a) Condiţii preexistente. Obiectul şi subiecţii tentativei.

în raport cu infracţiunea fapt consumat, diferenţele apar la nivelul obiectului juridic
special, care, deşi este identic cu cel al formei perfecte a infracţiunii, în cazul tentativei
prezintă particularitatea că asupra valorii sociale ocrotite de legea penală se creează un
pericol direct. Cât priveşte subiecţii (activ şi pasiv ai) tentativei, există identitate cu situaţia
infracţiunii fapt consumat. Subiectului activ i se cere întrunirea condiţiilor generale, la care
se adaugă şi întrunirea unei anumite calităţi speciale (de către autor/coautor) - aceasta
în ipoteza tentativei la o infracţiune cu subiect activ special - , iar subiectul pasiv (general
sau special) trebuie să fie titularul valorii sociale puse în pericol prin comiterea infracţiunii
tentate. Se adaugă, în cazul tentativei la o infracţiune cu subiect pasiv special, necesitatea
verificării existenţei calităţii speciale impuse în sarcina acestuia.
b) Conţinutul constitutiv al tentativei. Latura obiectivă şi latura subiectivă.

Raportat la conţinutul infracţiunii în formă tipică (perfectă), conţinutul tentativei este
configurat, de asemenea, pe cele două laturi, şi anume: latura obiectivă (care cuprinde
aceleaşi trei elemente componente obligatorii: element material, urmare imediată şi raport
de cauzalitate), respectiv latura subiectivă (care include, ca element subiectiv obligatoriu,
vinovăţia în forma cerută de legea penală). Sunt de semnalat diferenţe semnificative faţă
de infracţiunea fapt consumat, în cazul căreia conţinutul infracţiunii pe care făptuitorul a
intenţionat să o comită se întruneşte integral, pe toată amplitudinea laturii obiective, cât şi
a celei subiective. Altfel spus, în cazul consumării infracţiunii, se realizează o concordanţă
deplină între cele două laturi din structura sa, actul de executare atrăgând producerea
consecinţei specifice, finalizându-se prin survenirea urmării tipice a infracţiunii. în cazul
tentativei, „există o neconcordanţă între latura subiectivă şi obiectivă a infracţiunii. Lipsa de
corespondenţă între elementul subiectiv şi obiectiv constă în aceea că, prin neproducerea
rezultatului, elementul subiectiv rămâne parţial descoperit"121.
Latura obiectivă. în cazul tentativei, latura obiectivă este formată din element material
(reprezentat doarde o acţiune), urmarea periculoasă şi raportul de cauzalitate dintre elementul
material şi urmare (elemente obligatorii). Constând în punerea în executare a unei hotărâri
infracţionale intenţionate, aşa cum rezultă din însăşi definiţia legală [art. 32 alin. (1) CP],
tentativa presupune săvârşirea faptei prin acţiune/acţiuni cu relevanţă penală, fiind posibilă
în cazul infracţiunilor comisive (de rezultat sau de pericol), odată cu punerea în executare
a intenţiei de comitere a infracţiunii*131. Aparţinând fazei executării, tentativa înseamnă „a
păşi" dincolo de pregătirea în vederea comiterii faptei, prin realizarea unei activităţi interzise
[1) A se vedea M. Z o l y n e a k , M.l. M ic h in ic i , op.cit., p. 149 ş.u.

[2) M. Z o l y n e a k , Drept penal. Partea generală, voi. II, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1992, p. 369.
131Tentativa este posibilă şi în cazul infracţiunilor comisive prin omisiune (infracţiuni de rezultat).
de legea penală, care însă este o executare trunchiată (frântă/întreruptă/neterminată) sau,

chiar dacă este dusă până la capăt (terminată), în ambele situaţii, practic, nu se ajunge la
consumare, nu se produce rezultatul sau urmarea ce a stat în intenţia făptuitorului prin
trecerea la săvârşirea acesteia. Se impun următoarele succinte precizări:
- potrivit doctrinei penale, se consideră acte de executare nu numai cele ce se încadrează
în acţiunea tipică (aşa cum este ea descrisă de norma de incriminare a faptei), ci şi acele
activităţi/acele acte care, deşi excedează normei incriminatoare, nefăcând parte din acţiunea
tipică (incriminată), se află într-o strânsă legătură cu aceasta, fiind îndreptate împotriva
obiectului juridic al infracţiunii111;
- după gradul de realizare a executării (a acţiunii care constituie elementul material), se
distinge între tentativa imperfectă (în cazul căreia executarea a fost întreruptă) şi tentativa
perfectă (în cazul căreia, dimpotrivă, executarea s-a realizat integral, dar aceasta nu şi-a produs
efectul). Ţine de esenţa tentativei, indiferent dacă se înfăţişează în formă imperfectă sau în
formă perfectă, să nu fie a tra s-în urma executării, indiferent dacă aceasta se întrerupe sau
nu - rezultatul sau urmarea ce caracterizează infracţiunea (unitatea infracţională) consumată.
Pentru a facilita înţelegerea, exemplificăm prin următoarele două situaţii (ilustrând cazul unei
tentative la infracţiunea de om or-infracţiune de rezultat, susceptibilă de ambele forme ale
tentativei), şi anume: surprinderea făptuitorului în momentul executării acţiunii de ucidere
a unei persoane, pe când îndrepta braţul în care ţinea un pistol în direcţia capului victimei,
de către terţul care realizează imobilizarea agresorului, salvând viaţa victimei - tentativă
întreruptă (imperfectă) de omor, executarea acţiunii de ucidere a unei persoane de către
făptuitorul care reuşeşte să tragă un foc de armă în direcţia capului victimei, însă aceasta se
fereşte (sau, deşi atinsă de glonţ, reuşeşte totuşi să supravieţuiască) - tentativă terminată
(perfectă) de omor121;
- în cazul tentativei, întreruperea executării sau neproducerea efectului în urma executării
integrale se poate datora unor cauze multiple, variate, clasificate în doctrina penală131după
mai multe criterii, acestea putând fi cauze: survenite sau preexistente (din punct de vedere
U1 Pentru explicaţii suplimentare şi exemple, a se vedea secţiunea rezervată problemelor de delimitare a

tentativei de actele de pregătire (teoriile mixte).
[2) Fără a dezvolta în acest punct, evidenţiem totuşi că sunt de semnalat unele particularităţi pe care le prezintă
tentativa în cazul anumitor infracţiuni, printre care se numără şi infracţiunile complexe intenţionate, putând distinge
mai multe situaţii, de la caz la caz, după specificul respectivei infracţiuni. Astfel, dacă avem în vedere o infracţiune
complexă eterogenă (realizată prin reunire, pe conţinutul constitutiv de bază), atunci se va atrage reţinerea întregului
ansamblu faptic drept tentativă la acea infracţiune, dacă acţiunea principală nu s-a consumat, indiferent de forma
pe care o îmbracă acţiunea adiacentă. De exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie (art. 233 CP), dacă are loc lovirea/
ameninţarea consumată, în scopul sustragerii de bunuri aflate asupra victimei, însă cu surprinderea făptuitorului în
timpul realizării actului sustragerii (care nu se mai consumă). în schimb, dacă avem în vedere o infracţiune complexă
omogenă, singura situaţie în care fapta poate rămâne la stadiul de tentativă este aceea în care nu se consumă nici
activitatea absorbantă, nici aceea absorbită. De exemplu, în cazul infracţiunii de omor calificat, în ipoteza legală a
unei pluralităţi de subiecţi pasivi [art. 189 alin. (1) lit. f) CP: infracţiune complexă omogenă, pe conţinut agravat,
realizată prin absorbţie]; de pildă: printr-o singură acţiune de ucidere (sau prin acţiuni diferite, dar comise în
aceeaşi împrejurare, cu aceeaşi ocazie), nu se reuşeşte producerea morţii niciuneia dintre cele două victime (a
se vedea şi I.C.C.J., S.U., dec. nr. V/2006, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, care îşi menţine
valabilitatea şi de leg e lata; decizia este menţionată, în continuare, între extrasele de jurisprudenţă obligatorie). Nu
în ultimul rând, dacă avem în vedere o infracţiune complexă realizată prin absorbţie, care absoarbe pe conţinutul
său de bază omorul - precum infracţiunea de ultraj (art. 257 CP) - , specificăm faptul că, în ipoteza comiterii unei
tentative de omor (în condiţiile faptei menţionate), ne vom afla totuşi în prezenţa respectivei infracţiuni complexe
ca infracţiune consumată, iar nu rămasă la stadiul unei tentative (absorbţia omorului în ultraj realizându-se, în
sensul art. 174 CP, atât la nivel de fapt consumat, cât şi la nivel de tentativă). Totuşi, într-o atare ipoteză, distincţia
dintre absorbţia unui omor consumat sau a unei tentative de omor, pe caz concret, în infracţiunea (consumată)
de ultraj se va reflecta sub aspectul regimului sancţionator aplicabil.
131 M . ZOLYNEAK, M .l. M lCH IN ICI, Op. Cit., p. 152.
al momentului în care intervin); neînsufleţite sau însufleţite, acestea din urmă fie umane, fie
non-umane (sub aspectul naturii pe care o prezintă); independente (străine) sau dependente
de voinţa făptuitorului (în raport cu poziţia psihică a persoanei). După cum s-a menţionat
deja, cauzele dependente de voinţa făptuitorului, în cazurile şi cu respectarea condiţiilor
legale, atrag impunitatea autorului tentativei (relevante penal) comise, în sensul prevederilor
art. 34 CP; în ipoteza săvârşirii faptei în participaţie penală, impunitatea participantului
care a contribuit la săvârşirea tentativei se realizează în condiţiile prevăzute de art. 51 CP111.
Urmarea imediată (periculoasă) a tentativei - formă atipică (imperfectă) a infracţiunii -
constă în pericolul direct creat asupra obiectului juridic al infracţiunii. Diferenţa în raport cu
forma perfectă a infracţiunii este evidentă în cazul infracţiunilor comisive de rezultat. Spre
exemplu, în cazul unei tentative de omor, nu survine moartea victimei, dar se creează o stare
de pericol asupra vieţii persoanei. în cazul infracţiunilor comisive de pericol, a căror urmare
tipică rezidă în însăşi starea de pericol creată asupra valorii sociale proteguite de legea penală,
urmarea periculoasă a tentativei este (tot) o stare de pericol, însă de o intensitate redusă în
comparaţie cu urmarea ce caracterizează infracţiunea fapt consumat. Spre exemplu, în cazul
încercării de a evada din starea legală de reţinere sau deţinere, în ipoteza unei tentative
(întrerupte) de evadare.
Potrivit doctrinei penale, se apreciază că, de regulă, urmarea imediată a tentativei constă
într-o stare de pericol asupra valorii sociale protejate de lege, fără a fi exclusă, în anumite
situaţii, chiar şi producerea unui anumit rezultat sub formă de lezare materială. Spre exemplu,
„în cazul în care o persoană exercită violenţe împotriva alteia în scopul sustragerii unui bun,
indiferent din ce motive nu se realizează sustragerea bunului, se va reţine existenţa unei
tentative la infracţiunea de tâlhărie, a cărei urmare nu este o stare de pericol,
ci chiar un rezultat, constând în leziunile traumatice produse victimei prin exercitarea actelor
de violenţă"*121.
Raportul de cauzalitate se stabileşte între elementul material al tentativei şi urmarea
acesteia, ca pericol creat pentru valoarea socială ocrotită de lege.
Nu în ultimul rând, menţionăm faptul că unele cerinţe suplimentare ce pot exista uneori
pe latura obiectivă (loc, timp, mod, mijloace) interesează şi în cazul tentativei, dacă reprezintă
elemente ale tipicităţii respectivei fapte incriminate.
Latura subiectivă. Elementul subiectiv obligatoriu din conţinutul laturii subiective
a tentativei este reprezentat de vinovăţie sub forma intenţiei, ceea ce rezultă din însăşi
definiţia legală a acesteia, tentativa constând în „punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea (...)". Intenţia poate fi directă sau indirectă, după cum se poate manifesta şi sub
alte modalităţi, spre exemplu: intenţie spontană sau premeditată, simplă sau calificată ş.a.[3]
Dacă legea impune cerinţe privitoare la un anumit scop sau mobil în cadrul tipicităţii
subiective a respectivei fapte incriminate, acestea trebuie constatate şi în cazul tentativei. în
literatura de specialitate, pe drept cuvânt se subliniază că „intenţia care caracterizează tentativa
este aceeaşi intenţie pe care am fi întâlnit-o în cazul faptei consumate, în măsura în care
111Despre desistare şi împiedicarea producerii rezultatului, cauze generale şi personale de nepedepsire a autorului
tentativei, prevăzute de art. 34 CP, ne vom ocupa într-o secţiune distinctă. Transpusă în planul participaţiei penale,
cauza de nepedepsire a participantului, pentru tentativa la care a contribuit, poartă denumirea de împiedicarea
săvârşirii infracţiunii (art. 51 CP).
[3i După cum vom preciza în cele ce urmează, prevederi legale exprese [art. 36 alin. (3) CP] permit, în cazul
anumitor infracţiuni comise cu intenţie depăşită (infracţiuni complexe praeterintenţionate pe conţinutul lor agravat),
rămânerea la stadiul de tentativă şi relevanţa penală a acesteia (cu instituirea unei derogări de la regimul sancţionator
ordinar al tentativei, respectiv prin recurgere la parificarea de pedeapsă în raport de infracţiunea consumată).
urmarea tipică s-ar fi produs"111, cu deosebirea că, în situaţia tentativei, latura subiectivă se
realizează parţial, prin neproducerea rezultatului (urmărit sau acceptat) specific infracţiunii
consumate.
1.3. Categorii de infracţiuni la care nu este posibilă tentativa

Pornind de la particularităţile ce ţin de specificul tentativei (din punct de vedere obiectiv,
cât şi subiectiv), doctrina noastră penală este (aproape) unanimă în aprecierea potrivit căreia
tentativa nu este posibilă la următoarele categorii de
a) infracţiuni omisive proprii, care sunt caracterizate prin neîndeplinirea unei obligaţii
impuse (şi prevăzute expres) de legea penală, indiferent dacă obligaţia de „a face ceva"
trebuie executată de îndată sau este supusă unui termen. Incompatibilitatea infracţiunilor
omisive proprii (intenţionate) cu tentativa ţine de domeniul evidenţei, este una vădită,
inacţiunea excluzând tentativa. Alta este situaţia infracţiunilor comisiv-omisive*131, în cazul
cărora tentativa este posibilă (chiar pedepsibilă, atunci când legea prevede expres aceasta;
spre exemplu: tentativă de omor - calificat - comisă de către mamă asupra copilului său
în vârstă de câteva luni, pe care aceasta îl privează de hrană, în condiţiile în care această
situaţie de fapt este descoperită de un terţ, ceea ce atrage salvarea vieţii victimei);
b) infracţiuni de obicei, care sunt caracterizate-ca infracţiuni de durată - prin repetarea
faptei de un număr de ori, până când învederează un obicei, o practică, configurând un
comportament sancţionat de legea penală, moment în care intervine consumarea, realizându-se
infracţiunea în formă tipică. Săvârşirea unei singure acţiuni este lipsită de relevanţă penală,
neputându-se aprecia că ne aflăm în prezenţa debutului executării faptei care, din punct de
vedere obiectiv, al elementului său material, implică o repetare care să indice o practică, un
obicei care imprimă caracter penal141;
c) infracţiuni de executare promptă, care se caracterizează prin consumare imediată
(impunându-se şi sub această denumire), la care efectuarea primului act de executare coincide
cu momentul consumării faptei. Spre exemplu: ameninţarea sau ultrajul prin ameninţare,
săvârşite verbal. Doctrina de specialitate admite posibilitatea existenţei tentativei în cazul
acestor fapte (deşi aceasta nu cade sub incidenţa legii noastre penale, nefiind relevantă
penal), în ipoteza în care făptuitorul recurge la o variantă de comitere care presupune o
111 Fl . Streteanu , D. Niţu , op.cit., p. 470.

121 In fracţiu n ile care nu su n t su sce p tib ile de te n tativă pot fi g ru p a te după im p o sib ilitate a dato rată e le m e n tu lu i
su b iectiv sau/şi obiectiv. De asem enea, se pot distinge cazuri de incom patibilitate totală - dintre care unele rezultă cu
deplină claritate din în să şi definiţia aco rdată tentativei, care nu este posibilă în cazul in fracţiu n ilo r o m isive (proprii),
în cazul in fracţiu n ilo r din culpă (cazuri asupra cărora nu vom insista în exp licaţii) - , d ar şi cazuri de inco m p atib ilitate
lim itată (ceea ce co n d u ce , im p licit, la reţinerea unei co m p a tib ilită ţi lim itate în tre tentativă şi re sp e ctive le tip u ri de
in fracţiu n i) - sp re e xem p lu, cazul in fra cţiu n ilo r co m ise cu intenţie d ep ăşită.
131 In fracţiu n i cărora leg iu ito ru l le a trib u ie d e n u m ire a de in fracţiu n i co m isiv e prin o m isiu n e (art. 17 CP). în
ace st sens, re co m an d ăm reluarea m ateriei co re sp u n ză to a re clasifică rii in fra cţiu n ilo r după e le m e n tu l m aterial.
[41 O p arte a d o c trin e i, o d ată cu p re ze n ta re a in c o m p a tib ilită ţii te n ta tiv e i în cazu l in fra c ţiu n ilo r de o b ice i,
m en ţio n e ază şi in co m p atib ilitatea dintre te n tativă şi infracţiunile de simplă repetare. Fără a dezvolta p ro p riu -zis
su b ie ctu l (a se ved ea tratarea fo rm e lo r unităţii in fracţio n ale ), m en ţio năm că in fracţiu n ile de sim plă repetare su n t
ap re ciate ca a se m ă n ă to a re in fra cţiu n ilo r de o b ice i, prin caracteru l re p etitiv al faptei, care se caracterize ază prin
co m itere a unei pluralităţi de acte care, an alizate sep arat, nu au ca ra cte r in fracţio n al. S p e cificu l acestora este însă
că n u m ăru l a cte lo r n e ce sare pentru co n su m are este stab ilit prin co n ţin u tu l n o rm e lo r de in crim in are (de regulă,
două acte), nefiind n ecesară p ro b area o b işn u in ţe i pentru an gajare a răsp u n d erii p enale, ceea ce le d e o se b e şte ,
astfel, de in fracţiu n ile de o b ice i. Tentativa nu este po sib ilă în cazul a ce sto r infracţiu n i, d e o are ce săvârşirea unei
sin g u re a cţiu n i este lip sită de re le van ţă p e n a lă , iar re alizare a ce le i d e-a d o u a a cţiu n i atrage deja co n su m a re a
in fracţiu n ii. în acest sens, a se ved e a M. U droiu , Drept penal, op. cit., p. 143, 174, 175; F l . Streteanu , D. N iţu ,
op. cit., p. 479; V. Pasca , op. cit. (2014), p. 298.
desfăşurare în timp, cum ar fi o ameninţare ce se comite în formă scrisă - „autorul trimite

victimei o scrisoare de ameninţare, care este însă deschisă de o altă persoană şi, astfel,
victima nu ia cunoştinţă de conţinutul acesteia. Aşa fiind, în aceste ipoteze, admisibilitatea
tentativei depinde nu de natura infracţiunii, ci de modul concret în care a fost concepută
executarea"111;
d) infracţiuni comise din culpă. Incompatibilitatea vădită rezultă din însăşi definiţia legală a
tentativei, care constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare
care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul;
e) infracţiunipraeterintenţionate propriu-zise (sau pe conţinutul
de bază), atunci când fapta constă (din punct de vedere obiectiv) într-o acţiune iniţială
intenţionată, care produce şi un rezultat mai grav, care se datorează culpei121. Chiar dacă
intenţia caracterizează fapta iniţială, de debut, rezultatul mai grav atras - rezultat specific
infracţiunii praeterintenţionate propriu-zise (simple) - se datorează culpei subsecvente a
făptuitorului, tentativa nefiind posibilă în cazul acestor infracţiuni a căror existenţă este
condiţionată de producerea efectivă a rezultatului mai grav. Este cazul, spre exemplu, al
infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 CP);
f) infracţiuni de consumare anticipată - infracţiuni în al căror conţinut legal legiuitorul
prevede, explicit, ca modalităţi alternative de comitere a faptei/ca variante de săvârşire
(element material), acţiuni care sunt, în esenţă, acte de executare (tentativă) sau chiar acte
de pregătire, aşezându-le, astfel, pe acelaşi plan cu fapta propriu-zisă - fapta consumată*131;
g) dacă infracţiunile continue, infracţiunile continuate, infracţiunile complexe în forme
agravate praeterintenţionate sunt compatibile cu tentativa reprezintă o problemă care
prilejuieşte exprimarea unor opinii diferite în doctrina noastră penală.
Ne alăturăm autorilor141 care susţin compatibilitatea tentativei în cazul infracţiunilor
continue (compatibilitate ce priveşte cazul unor infracţiuni comisive intenţionate). Mai mult,
se poate constata relevanţa penală acordată tentativei, de însuşi legiuitorul nostru penal, în
cazul unor infracţiuni continue, spre exemplu: tentativa de furt de energie electrică [art. 228
alin. (3) CP] sau tentativa de furt în scop de folosinţă (art. 230 CP) în condiţiile prevăzute
de art. 232 CP (sancţionarea tentativei) ori tentativa de lipsire de libertate în mod ilegal
[art. 205 alin. (5) CP].
De asemenea, susţinem posibilitatea tentativei în cazul infracţiunilor complexe (în anumite
forme agravate) săvârşite cu intenţie depăşită, atunci când rezultatul mai grav (din culpă) s-a
produs pe calea acţiunii secundare (adiacente), însă acţiunea principală nu s-a consumat,
în sensul prevederilor art. 36 alin. (3) CP151. în cazul unora dintre aceste infracţiuni, se poate
constata existenţa prevederii exprese a pedepsirii tentativei, care va atrage sancţionarea cu
111A se vedea F l . S t r e t e a n u , D. N iţ u , op. cit., p. 478. în ace laşi sens, V. D o b r i n o i u , N. N e a g u , op. cit., p. 98, 99.
121 C. B u l a i , B.N. B u l a i , în G. A n t o n iu , T. T o a d e r ( c o o r d .), op. cit., voi. I, p. 317.
131Cu alte cuvinte, este vorba despre infracţiuni în cazul cărora unele acte de pregătire, cât şi actele de executare
sunt legal aşezate pe ace laşi plan cu fapta p ro p riu -zisă - fapta co n su m ată (sunt asim ilate fo rm e i co n su m ate ). Este
cazul, spre exem p lu, al in fra cţiu n ilo r de co ru pţie cu in crim in are în Partea sp e cială a C o du lu i penal: luarea de m ită
(art. 289), darea de m ită (art. 290), traficu l de influenţă (art. 291), cu m p ărare a de influenţă (art. 292). A ctu l care ar
realiza, prin în să şi natura sa, co n ţin u tu l ten tativei - care nu este incrim in ată şi san cţio n ată d is t in c t - e s t e su ficie n t
(conform vo inţe i le giu ito ru lu i) pentru co n su m a re a infracţiu n ii ( de bani sau alte fo lo ase , în co n d iţiile
legii, în cazul in fra c ţiu n ilo r de luare de m ită, re sp e c tiv tra fic de in flu en ţă; oferirea de bani sau alte fo lo a se , în
co nd iţiile legii, în cazul dării de m ită, respectiv al cu m p ărării de influenţă). Practic, legiuitorul d evan sează m om entul
co nsum ării, în cazul acestor incrim inări, cobo rându-l asupra fazei de executare (ori, uneori, chiar a fazei de pregătire).
[41 V. Pasca , op. cit. (2014), p. 299; Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 48 0-48 1. Se adm ite că infracţiunea co ntinuă
este su sce p tib ilă de ten tativă, atun ci când actul de e xecu tare este su sce p tib il de fra cţio n a re şi nu s-a realizat încă
m in im ul n e ce sa r pentru co n su m a re a infracţiu n ii.
151în a ce la şi sens, a se ved e a şi C. B ulai, B.N. B ulai, în G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .), op. cit., voi. I, p. 317.
pedeapsa prevăzută de lege pentru faptul consumat (parificarea de pedeapsă) - excepţie

consacrată expres, potrivit art. 36 alin. (3) CP, de la regula diversificării de pedeapsă, pe care
o înscrie art. 33 alin. (2) CP. Spre exemplu, atunci când s-a produs numai rezultatul mai grav
al acţiunii secundare, constând în vătămarea corporală a victimei unui viol [art. 218 alin. (3)
lit. e) şi alin. (6) CP] sau în vătămarea corporală a victimei unei agresiuni sexuale [art. 219
alin. (2) lit. e) şi alin. (6) CP] ori în vătămarea corporală a victimei unei tâlhării [art. 234
alin. (3), în condiţiile art. 237 CP][1];
h) compatibilitatea dintre tentativă şi infracţiunea continuată înţelegem să o punem,
pe scurt, în discuţie, subliniind următoarele aspecte: tentativa constituie forma atipică
(imperfectă) a infracţiunii, mai exact, a unei infracţiuni determinate (faptă incriminată);
infracţiunea continuată reprezintă o formă de unitate legală infracţională, desemnând un mod
de săvârşire a unor fapte incriminate, unele dintre infracţiunile intenţionate fiind susceptibile
de comitere în mod repetat, în anumite condiţii prevăzute de lege. Infracţiunea continuată
nu este un tip de infracţiune, o infracţiune determinată (cu un conţinut descris prin norma
specială, de incriminare), cum este furtul, spre exemplu; ea este o formă în care se poate
comite, pe caz concret, o anumită infracţiune (spre exemplu, furtul este o faptă penală
susceptibilă de comitere în mod continuat, în condiţiile legii)*121.
Cu riscul de a ne repeta, susţinem că forma continuată de săvârşire a unei infracţiuni
(forma continuată în sine, iar nu infracţiunea comisă în această formă!) nu este susceptibilă
de rămânere la stadiul tentativei (infracţiunea comisă fie este săvârşită în formă continuată,
fie nu)[31, aducând (venind cu) explicaţii asupra perspectivei noastre de abordare.
111 în ca zu l in fra c ţiu n ilo r de v io l sau d e a g re s iu n e se xu a lă ori de tâ lh ă rie e tc., în s ă în fo rm e le a g ra v a te

p rae te rin te n ţio n ate co re sp u n ză to a re p ro d u ce rii unei urm ări co nstân d în m oartea victimei, se poate o b se rva că,
d im p o triv ă , lip seşte p re ve d erea e xp resă, realizată pe calea unei d isp o ziţii sp e cia le , care să în sc rie că tentativa
se pedepseşte. C o n stitu ie un su b ie ct d e zb ătu t în d o ctrin a noastră penală, g e n e ra to r al unei d iversităţi de opinii,
dacă în aceste cazuri săvârşirea in fra cţiu n ilo r ind icate a n t e r io r - a t u n c i când s-a produs num ai rezultatul m ai grav
al acţiun ii se cu n d are, rezultat letal (m o rtal), însă în lipsa co n su m ării acţiun ii p rin cip ale - va atrage răspu n d erea
penală pentru in fra cţiu n e a ten tată de v io l/a g re siu n e se xu a lă /tâ lh ă rie etc. care a cau zat m o artea victim e i sau,
d im p o trivă, dacă va atrage răspu n d erea penală pentru infracţiu n ea co n su m ată - tentativa a sim ilâ n d u -se fap tu lu i
co n su m a t - ori dacă, din co ntră, se p ro d u ce (ch iar) ru p erea u n ităţii in fra cţio n a le , lă sâ n d u -se loc unui co n cu rs
de in fra cţiu n i. în ceea ce ne p rive şte , su sţin e m o p in ia p o trivit căreia art. 36 alin. (3) CP este textu l legal care
în scrie tentativa la o in fracţiu n e co m plexă (form a agravată) săvârşită cu intenţie d ep ăşită, în co n d iţiile sp e cificate
prin lege, ad o p tâ n d u -se so lu ţia p arificării de p ed e ap să, re sp ectiv sa n cţio n a re a ten tativei cu p ed e ap sa prevăzută
de lege p en tru in fra cţiu n e a co m p le xă co n su m a tă [prin e xce p ţie de la p re ve d e rile art. 33 alin. (2) CP]. Fără să
insistăm acum , p recizăm că vo m reveni asupra acestei ch e stiu n i în cap ito lu l rezervat unităţii in fracţio n ale (legale),
cu ocazia prezentării infracţiu n ii co m p lexe. Pentru detalii, a se ved ea şi M .l. Mărculescu -M ic h in ici , Aspecte ale
unei sinteze teoretice în m ateria intenţiei depăşite, op. cit., p. 20 5-20 6; M .l. M ich in ici , Transform ări legislative şi
adaptărijurisprudenţiale cu privire la tentativă, în A n ale le U niversităţii „A le xan d ru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe
Jurid ice , nr. 11/2016, p. 149 ş.u. (consultare on-line, la adresa de internet h ttp ://p u b .law .u aic.ro /file s/artico le /20 16/
vo lii/2 0 1 6 _ ii_ 2 . l.m ic h in ic i.p d f).
121 Sp re d e o se b ire de o in fra cţiu n e co n tin u ă sau de o in fra cţiu n e co m p lexă, in fracţiu n i care se ide n tifică în
abstract în baza n o rm e lo r de in crim in are a fa p te lo r cu această natură ju rid ică , săvârşirea în m od co n tin u at a unei
infracţiuni inte nţio n ate im p u n e o analiză în concret (nu există infracţiuni continuate în specia lor, ci doar infracţiuni
care, uneori, în anum ite condiţii, ajung să fie săvârşite în m od continuat, pe caz concret). Po trivit (form ei actu ale
a) art. 35 alin. (1) CP, „In fra cţiu n e a este co ntinu ată când o perso an ă săvârşeşte la diferite inte rvale de tim p, d ar în
realizarea ace le iaşi rezoluţii şi îm potriva aceluiaşi subiect pasiv (s.n.), acţiun i sau inacţiu n i care prezintă, fiecare în
parte, co nţinutul aceleiaşi infracţiu n i" [de precizat că, potrivit D eciziei C.C.R. nr. 368 din 30 m ai 2 0 1 7 - M . Of. nr. 566
din 17 iulie 2 0 1 7 - , sin tagm a „şi îm potriva aceluiaşi subiect pasiv" din cu p rin su l art. 35 alin. (1) CP a fost declarată
n e co n stitu ţio n ală]. In fracţiun ea co ntinu ată este o fo rm ă de unitate infracţio n ală legală, rep rezen tân d un m od de
săvârşire a u nor fapte (in ten ţio n ate) care su n t in crim in ate de lege, unitate in fracţio n ală a cărei existenţă im p u n e
în tru n ire a cu m u lativă a ce rin ţe lo r legale rezultate din definiţia e xpresă.
[3] M .l. M ich in ici , M. Dunea , în T. Toader (co o rd .), op. cit., p. 92.
Astfel, restrângând/reducând sub aspect obiectiv existenţa infracţiunii continuate la acel

minimum minimorum de două acţiuni [care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
incriminări şi care trebuie comise în condiţiile legii - art. 35 alin. (1) CP], plecăm de la
următorul exemplu: atunci când, după luarea rezoluţiei de a comite în mod continuat fapta
incriminată, punerea în executare a intenţiei se materializează într-o singură acţiune relevantă
penal, un prim şi în egală măsură ultim act de executare, înfăţişat ca un act întrerupt sau
care nu şi-a produs efectul (tentativă pedepsibilă), fără a se mai repeta/relua comiterea
faptei plănuite, în acest caz, stadiu! în care a rămas activitatea infracţională nu semnifică
tentativă la forma continuată de săvârşire a acelei infracţiuni (nu subzistă latura obiectivă din
conţinutul infracţiunii continuate care, sub aspectul elementului material propriu, implică
un minimum de două acţiuni relevante penal), ci reprezintă o infracţiune inform ă simplă (în
sensul de necontinuată) rămasă la stadiul de tentativă. Dacă rezoluţia infracţională unică -
de a comite în mod continuat fapta incriminată - este însă transpusă/materializată în două
acţiuni relevante penal, fiecare în parte reprezentând, după caz, o executare întreruptă
sau fără efect a faptei astfel plănuite a se comite (tentativă pedepsibilă), iar activitatea
infracţională se opreşte în acest punct (nu se mai repetă/reia comiterea faptei), reţinem că
s-a comis respectiva fap (tăincriminată) rămasă la stadiul de tentativă, care îmbracă form a
continuată de săvârşire.
Extrapolând, dacă toate acţiunile ce descriu elementul material propriu al unei infracţiuni
continuate (în considerarea tuturor cerinţelor legale) rămân la stadiul de tentativă, vom
reţine că s-a comis (ce?) o tentativă la infracţiunea în cauză - spre exemplu, fu rt-, comiterea
acesteia având loc (în ce mod?) în mod continuat - ansamblul faptic săvârşit astfel descriind (de
exemplu) o tentativă de furt inform ă continuată. Concluzia celor anterior expuse: din punct
de vedere al relevanţei juridico-penale, se poate reţine comiterea unei tentative de furt (sau
de altă infracţiune intenţionată) inform ă continuată, dar nu se poate reţine comiterea unei
tentative de formă continuată de săvârşire a unui furt (sau a unei alte infracţiuni intenţionate)111.
§2. Probleme speciale în materia tentativei - abordare selectivă

Cunoaşterea particularităţilor/condiţîilor tentativei şi a categoriilor de infracţiuni la care nu
este posibilă impune delimitarea acesteia (atunci când este posibilă şi, mai ales, atunci când este
şi relevantă penal)-graţie poziţiei ocupate în desfăşurarea activităţii infracţionale-atât faţă
de actele preparatorii, cât şi de faptul consumat. Dincolo de importanţa teoretică a delimitării
între fazele de săvârşire a unei infracţiuni intenţionate, care trebuie să se realizeze în afara
oricăror confuzii, se relevă îndeosebi importanţa de ordin practic. Aprecierea corectă a fazei
atinse în desfăşurarea lui s„( drumului crimei") va însemna o încadrare juridică prin
n
itercm
care se reflectă realitatea faptică şi care va asigura o sancţionare corespunzătoare. Pornind de
la teza (principială a) neincriminării actelor preparatorii, însă a incriminării limitate a tentativei
în concepţia legii penale române, doctrina*121 subliniază neajunsurile unor aprecieri greşite
care pot conduce, spre exemplu, la sancţionarea ca tentativă a unor activităţi reprezentând
numai acte preparatorii, fără a exclude nici situaţia inversă, respectiv cea de nesancţionare
a unor activităţi, în mod eronat apreciate ca fiind doar acte de pregătire, deşi constituie
acte de executare. în continuarea acestui raţionament, după cum vom vedea, la soluţii
greşite se poate ajunge, uneori, şi prin aprecierea unor activităţi relevante penal ca fiind
111 A b stra ctizâ n d , putem afirm a, prin urm are , că uneori este po sib ilă te n tativa in fracţiu n ii care se co m ite în
form ă co ntinuată, d ar că nu este posibilă tentativa la însăşi form a continuată de săvârşire a unei an u m ite in fra cţiu n i!
121 M. Z olyneak , op. cit., voi. II, p. 372.
acte de executare (tentativă), deşi reprezintă fapte consumate, sau invers. Semnalăm, de
asemenea, importanţa teoretică şi practică a problemelor de departajare între tentativa la
o infracţiune şi faptul consumat.
2.1. Delimitarea tentativei de actele de pregătire

în doctrina penală au fost elaborate mai multe teorii privind departajarea actelor de
pregătire de actele de executare, prin care se avansează diferite criterii care să permită
realizarea unei delimitări corespunzătoare între cele două categorii de acte prin care se
exteriorizează intenţia de săvârşire a unei infracţiuni, şi anume: teorii subiective, obiective,
formale şi mixte111. Prin expunerea sintetică a teoriilor formulate, înţelegem să surprindem
ceea ce ţine de esenţa acestora, cu reliefarea criteriului socotit ca fiind definitoriu în ceea
ce priveşte problemele de delimitare.
După cum subliniază, în mod constant, o parte a literaturii de specialitate121, criteriile de
distincţie între actele de pregătire şi actele de executare rezidă în:
- aptitudinea actelor săvârşite de a da în vileag, prin ele însele, intenţia în baza căreia au
fost comise (criteriu propus de teoriile subiective). Teoriile subiective consideră ca fiind acte
de executare acelea care pun clar în evidenţă intenţia de comitere a infracţiunii, respectiv
ca fiind acte preparatorii acelea care sunt echivoce sub acest aspect;
- orientarea dată actelor săvârşite, prin poziţionarea efectivă a acestora în procesul
de realizare/înfăptuire a infracţiunii (criteriu oferit de teoriile obiective). Teoriile obiective
consideră ca fiind acte de executare acelea care sunt îndreptate obiectiv împotriva valorii
sociale care formează obiectul juridic al infracţiunii, respectiv ca fiind acte preparatorii acelea
care nu au primit încă o astfel de direcţionare;
- identitatea formală dintre actele săvârşite şi acţiunea tipică descrisă potrivit normei de
incriminare a faptei (criteriul propus de teoriile formale). Potrivit acestei teorii, se consideră
drept acte de executare acelea care sunt tipice (ilustrând acţiunea descrisă în norma de
incriminare), respectiv ca fiind acte preparatorii acelea care nu sunt tipice.
Din perspectiva teoriilor mixte, lesne de înţeles că se valorifică (doar) „părţile tari" din
teoriile precedente, cu eliminarea unei viziuni reducţioniste (prin valorificarea unui singur
criteriu), în considerarea ideii conform căreia la o delimitare mai clară (mai exactă) dintre
actele preparatorii şi actele de executare (tentativă) se (poate) ajunge în urma combinării
criteriilor pe care se fundamentează teoriile formale şi cele obiective (precum şi - uneori -
cele subiective)131, ajungându-se, astfel, la un criteriu operant/funcţional mixt. într-o atare
concepţie (de largă audienţă în doctrină, cu ecou în practică), se atenuează din rigiditatea
111 La rândul lor, te o riile ve h icu la te prezintă m ai m ulte varian te , su b su m â n d e lab o rări te o re tice n u anţate care
d e te rm in ă ap a rte n e n ţa la un a n u m it cu re n t de o p inie , în tre g in d o a n u m ită v iziu n e co m u n ă . în co n ce p ţia u n o r
auto ri, te o riile de o rie n tare o b iectivă includ şi te o riile fo rm ale. Pentru d etalii, a se ved ea G. A ntoniu , Tentativa,
op. cit., p. 58 ş.u. T recu te prin filtrul unei exam in ări rigu ro ase, al unei an alize atente, sunt se m n a la te atât m eritele,
cât şi lim ite le /n e a ju n su rile pe care (u n e le d in tre ) ace ste a le p re zin tă, ce ea ce nu a îm p ie d ic a t în să im p u n e re a
unei an u m ite co n cep ţii în m ateria (co n tro versată a) d elim ită rii acte lo r de p regătire faţă de acte le de e xecu tare,
su b lin iin d u -se rolul ce revine te o riilo r m ixte. în ace st sens, în d o ctrin ă se su b lin iază că „te o riile m ixte nu au de fapt
o in d ivid u a lita te pro p rie, fiin d preluări ale unor e le m e n te din te o riile su b iective şi cele o b iective în scopul de a le
arm o n iza şi de a e sto m p a d e ficien ţele acesto ra, care ar face ca unele acte care pun în pericol real valo area ocrotită
de legea penală să nu poată fi p e d e p s ite " -V . Pasca , op. cit. (2014), p. 291 (cu precizarea că auto rul include în cadrul
te o riilo r o b ie ctive teo ria o b ie ctiv-fo rm a lă ; în a ce la şi sens, a se ved ea şi F l . Streteanu , D. N iţ u , op. cit., p. 472).
(2) A se ved e a, sp re e xem p lu, C. B ulai, B.N. B ulai, în G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .), op. cit., voi. I, p. 3 1 3 ,3 1 4 .
131 D upă cum se se m n a le a ză în literatura de sp e cia lita te , „d o ctrin a penală rom ână nu a e lab o rat o co n ce p ţie
proprie asupra a cte lo r p re p arato rii, re co m a n d â n d ca, p o rn in d de la criteriu l fo rm al, să se ap ele ze şi la crite riile
su b ie ctive şi o b ie ctive sau num ai o b ie ctive " - V. Pasca , op. cit. (2014), p. 291.
criteriului oferit de teoriile formale, care restrâng sfera actelor de executare exclusiv la
desfăşurarea de activităţi ce se încadrează în acţiunea tipică descrisă de norma de incriminare.
Este în afara oricăror discuţii faptul că reprezintă act de executare orice activitate care se
integrează în elementul material al infracţiunii, ilustrând activitatea ilicită descrisă prin lege
(executare întreruptă sau fără efect, aşadar, tentativă). Totodată, nu orice activitate care nu
se integrează în acţiunea tipică reprezintă mai puţin (cantitativ şi calitativ) decât un act de
executare, altfel spus, un act de pregătire. Sub acest aspect, nu trebuie să fie neglijat criteriul
avansat de teoriile obiective, al poziţiei (şi valorii cauzale) pe care o anumită activitate o
ocupă în înfăptuirea infracţiunii intenţionate.
Următorul exemplu îl considerăm edificator, ilustrând poziţia pe care se situează constant
doctrina şi practica de specialitate. Astfel, în doctrina penală (curent majoritar), dar şi în
numeroase soluţii jurisprudenţiale, se consideră că există tentativă de omor comisă în condiţiile
participaţiei penale, reţinându-se săvârşirea faptei în coautorat (săvârşire nemijlocită), în
cazul în care o persoană imobilizează (în anumite condiţii) victima, iar cealaltă aplică lovitura
tanatogeneratoareîntr-o regiune vitală a corpului, chiar dacă nu survine rezultatul mortal. Actul
imobilizării victimei unei infracţiuni de omor este un act care, în sine, depăşeşte sfera normei
de incriminare a faptei, este un act exterior acţiunii tipice de ucidere a unei persoane, dar
constituie (în anumite condiţii) act de executare111.
în acest sens, respectiv în considerarea extinderii/lărgirii sferei actelor de executare
asupra unor activităţi care nu se integrează form al în acţiunea tipică descrisă de norma
incriminatoare, se pronunţă doctrina penală (şi atunci) când, în opiniile exprimate, se recurge
la formulări care pun în discuţie: „actele aflate în imediata vecinătate a acesteia şi care sunt
îndreptate nemijlocit spre consumarea infracţiunii, aşa cum a fost concepută de autor"121;
„acte intim legate de activităţile interzise de norma de incriminare, evidenţiind fără echivoc
rezoluţia infracţională"131; „activităţi care se plasează în timp înainte de începutul acţiunii tipice1
3
2
[1] „ Im o b iliza re a v ic tim e i, p en tru ca un alt fă p tu ito r să fie în m ăsu ră să-i a p lice lo vitu ra m o rta lă , e xp rim ă
forţă şi d in am ism în tr-u n m o m en t d e cisiv şi, ca urm are, co n stitu ie , îm p re u n ă cu acţiun e a de u cid ere, o unitate
in d ivizib ilă. în loc ca infractorul sin gu r să lupte cu victim a, să-i în vin gă rezistenţa şi apoi să-i ap lice lovitura m ortală,
un coautor, sau m ai m ulţi, im o bilize ază victim a c h ia rîn m o m en tu l în care un altul aplică acea lovitură. Ca urm are,
activitate a de im o bilizare a victim ei este legată d irect şi n e m ijlo cit de activitate a care co n stitu ie latura o b iectivă a
infracţiu n ii de om or. U nitatea acţiun ii de im o b ilizare a v ictim ei cu acţiun e a de ucidere, efectu ată de alt co in cu lp at,
se axează pe caracteru l indispensabil (s.n.) al prim ei acţiun i, fără de care cealaltă acţiu n e nu ar fi posibilă. De fapt,
im o bilizarea v ictim ei în m o m en tu l de pericol m axim pentru viaţa ei e ch ivalează cu un adevărat act de vio le n ţă,
su scep tib il de a cauza m oartea acelei victim e . A şadar, to ate co n trib u ţiile care au legătură în tre ele, fiind co nju gate
şi unificate într-u n an sam b lu sp e cific, o rie ntat spre realizarea uciderii p erso an ei, au caracter de acte de co auto rat
la om or. Nu are relevanţă, din p u nct de ve d e re al cau zalităţii ju rid ice , care dintre actele săvârşite de co au to ri a
p rovocat leziunea care, în final, a cauzat m oartea victim e i, căci ceea ce caracterize ază co auto ratu l este unitatea
acţiunilo r, cap acitate a lor de a se integra ace lu iaşi sistem sau m odel de e xp lica ţie " - a se ved ea I.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 30 0/2 0 1 2 , w w w .scj.ro . Pentru detalii, a se ved e a cap ito lu l rezervat particip aţie i penale.
[2] Fl. Streteanu, D. Niţu, op. c it, p. 474. Explicând ce se înţelege prin vecinătatea acţiunii tipice, autorii pre-citaţi
oferă şi un exem plu prin care ilustrează un caz de e xcepţie de la regula unităţii sp a ţio -te m p o ra le , care se adaugă
unităţii fu n cţio n a le a a ce sto r acte: „Sp re exem p lu, atunci când infracto ru l e xp ed iază v ictim ei un co let ce co nţine
un d isp o zitiv care va e xploda în m o m en tu l d esch id e rii, vom avea un act de e xecu tare, cu to ate că actul p ro p riu -zis
de u cidere urm a să aibă loc câteva zile m ai târziu". în acest caz, activitate a efectu ată, deşi la o distanţă m ai m are
de pro d u ce re a rezu ltatulu i, în poziţia sa pe d rum ul săvârşirii faptei (itercrim inis), nu poate fi co nsid e rată num ai ca
un act de pregătire, ci d o b â n d e şte valo are de act de e xecutare. Sub acest asp e ct, în practica penală s-a a p re ciat că
există tentativă de om or, de pildă, atunci când incu lp atul i-a trim is, prin poştă, v ictim ei un co let co nţinân d m aterial
e xp lo ziv şi un d isp o zitiv de d ecla n şa re a e xp lo zie i, iar atunci când victim a a d esch is co letul, s-a produs o exp lo zie
p u te rn ică, fra g m e n te le co le tu lu i p ro vo cân d u -i ace steia tăie tu ri şi excoriaţii care au n ecesitat 5-6 zile de în g rijiri
m ed icale. A se ved e a C.S.J., s. pen., dec. nr. 24 3 2 /2 0 0 1 , în D reptul nr. 9 /200 2, p. 23 6-23 7.
[3] M. Udroiu, Drept penal, op. cit., p. 145.
ori concomitent cu acestea şi care se leagă nemijlocit sub raportul continuităţii de această
acţiune, iar pentru realizarea căreia nu este necesară o activitate ulterioară distinctă"111.
La rândul nostru, sintetizând opiniile anterior prezentate, apreciem că aceste acte pot fi
înţelese ca activităţi care nu sunt cuprinse în descrierea in terminis a elementului material
al infracţiunii (acţiunii), dar care se află în legătură indisolubilă cu acţiunea tipică şi conduc
la realizarea acesteia, fiind îndreptate împotriva obiectului infracţiunii. Ele desemnează
conduite adoptate anterior sau concomitent cu acţiunea tipică şi care nu reclamă şi alte acte
ulterioare, care să le separe/distanţeze de înfăptuirea acţiunii interzise de lege, de executarea
propriu-zisă a faptei intenţionate. în această ordine de idei, apelul nostru la câteva dintre
exemplele frecvent citate în doctrina penală (care constituie extrase de practică penală
unitară) credem că facilitează înţelegerea explicaţiilor (pur) teoretice121. Astfel, de pildă, sunt
reţinute ca fiind acte de executare: turnarea de otravă în băutura sau mâncarea administrată
victimei ori surprinderea unei persoane cu mâna aflată în buzunarul de la haina/pantalonii
victimei sau pe când introducea mana în geanta acesteia, în scopul sustragerii de bani sau
de alte bunuri (chiar dacă acestea lipseau din locul în care făptuitorul credea că se află ele).
2.2. Delimitarea tentativei de infracţiunea fapt consumat

După cum s-a menţionat, prin poziţia intermediară ocupată între actele de pregătire în
vederea comiterii infracţiunii şi infracţiunea fapt consumat, tentativa ridică unele probleme
de delimitare şi în raport cu aceasta din urmă, desemnând forma perfectă a infracţiunii. Dacă
în cazul infracţiunii fapt consumat finalizarea executării atrage consecinţa reprezentată de
rezultatul/urmarea tipic(ă), ţine de esenţa tentativei ca această consecinţă să nu fie atrasă,
limita sa superioară fiind dată de o executare fără efect (tentativă terminată) sau de o
executare întreruptă (tentativă neterminată).
La prima vedere, dintr-o perspectivă generală (preponderent) teoretică, s-ar exclude
existenţa unor probleme de departajare între tentativa imperfectă la o infracţiune şi forma
consumată a acesteia, cât timp este trunchiată/frântă executarea, neajungându-se astfel
la rezultatul tipic al faptei. De faptul consumat se apropie mai mult o tentativă perfectă,
sub aspectul elementului material (situaţie în care executarea este finalizată, dusă până
la capăt). Aceasta, cu toate că, în ambele cazuri, indiferent de forma tentativei, ceea ce le
este comun rezidă în lipsa producerii rezultatului/urmării ce caracterizează forma tipică
a infracţiunii. Sub acest aspect, delimitarea tentativei la o infracţiune de (însuşi) faptul
consumat nu ridică, de regulă, dificultăţi; „de pildă, în cazul omorului este suficient a verifica
dacă victima a decedat sau nu, pentru a decide asupra existenţei unei infracţiuni consumate
sau a unei tentative de omor"*131.
într-adevăr, dacă departajarea tentativei de faptul consumat nu prezintă în general
dificultăţi (pornind de la acest exemplu, respectiv că în cazul tentativei la infracţiunea de
omor actele de punere în executare a intenţiei de ucidere a victimei - executare întreruptă
sau fără efect - nu atrag moartea victimei), în contextul (larg al) prezentării unor probleme
de delimitare, sunt de semnalat totuşi departajările/deosebirile care trebuie operate între
tentativa ia o anumită infracţiune şi alte infracţiuni fapt consumat. Astfel ar fi, spre exemplu,
111 C. M it r a c h e , C r . M it r a c h e , op. cit. (2014), p. 284, 285.

121 A ceasta nu în se a m n ă că pro b lem a d elim ită rii acte lo r p re parato rii de acte le de e xecu tare nu se m en ţin e ca
o pro b lem ă co n tro ve rsată, care co n tin u ă să în tre ţin ă so lu ţii te o re tice şi p ractice d ive rge n te . în ace st sens, a se
vedea F l . S t r e t e a n u , D. N it u , op. cit., p. 474, 475 (in clu siv n o tele de su b so l).
131 Idem, p. 511.
cazul delimitării unei tentative de omor de infracţiunea de vătămare corporală (îndeosebi

în ipoteza legală a punerii în primejdie a vieţii persoanei).
După cum s-a statuat, în mod constant, în teoria penală şi în practica judiciară (inclusiv a
instanţei supreme)111, esenţială pentru încadrarea juridică în una dintre cele două infracţiuni
în discuţie este stabilirea formei şi a modalităţii de vinovăţie manifestată prin săvârşirea faptei
(precum şi orientarea spre un anumit rezultat, care este dată respectivei forme/modalităţi
de vinovăţie). Se subliniază că, dacă în cazul infracţiunii de vătămare corporală (care a
pus în primejdie viaţa persoanei) făptuitorul acţionează cu intenţia generală de vătămare,
iar rezultatul mai grav - de punere în primejdie a vieţii persoanei - survine şi se atribuie
pe baza culpei dovedite a acestuia (nefiind nici urmărit, nici acceptat de către făptuitor),
în cazul tentativei la infracţiunea de omor, făptuitorul acţionează cu intenţia de ucidere
(intenţie ce poate fi directă sau indirectă, după cum, în condiţiile prevederii rezultatului
letal - moartea victimei - , se dovedeşte că s-a urmărit sau numai s-a acceptat producerea
acestui rezultat). Acest din urmă aspect rezultă, de cele mai multe ori, chiar din modul de
săvârşire a faptei, din însăşi materialitatea acţiunii, care ilustrează poziţia psihică pe care
s-a situat făptuitorul: folosirea de instrumente apte să producă moartea, prin aplicarea unei
multitudini de lovituri (sau chiar a uneia singure, de intensitate aparte) în zone de pe corp
ce adăpostesc organe vitale, demonstrează fără echivoc existenţa unei intenţii de ucidere
a victimei, nu doar intenţia generală de vătămare.
Bineînţeles că relevante pentru o corectă încadrare juridică a faptei în tentativă de omor
sau vătămare corporală sunt toate împrejurările în care s-a comis activitatea faptică - act de
agresiune fizică - „şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să confirme sau să infirme
intenţia de ucidere. Este greşit să se considere că orice vătămare produsă într-o zonă vitală a
corpului, chiar dacă a necesitat un număr mare de îngrijiri medicale, trebuie neapărat să fie
încadrată ca tentativă de omor, fără a se ţine seama de împrejurările în care s-a consumat
fapta, de modul derulării acţiunii şi, de asemenea, de datele care caracterizează persoana
inculpatului"121. Astfel, în mod corect s-a decis că „fapta constituie tentativă de omor, fiind
relevată intenţia de ucidere, dacă a fost săvârşită pe fondul unui conflict anterior între
infractor şi victimă, urmat de înarmarea acestuia cu un obiect apt a produce moartea (cuţit),
prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală),
lovitură puternică de mare intensitate, care a avut consecinţe grave (plagă penetrantă în zona
abdominală, cu lezarea de organe interne, leziune care a pus în primejdie viaţa victimei), la
care se adaugă atitudinea infractorului imediat după săvârşirea faptei, constând în dispariţia
sa de la domiciliu şi sustragerea de la urmărirea penală"*131.
în anumite situaţii particulare, în cazul unor infracţiuni, se pot identifica însă (serioase)
probleme de departajare între rămânerea faptei la stadiul de tentativă şi atingerea momentului
consumării acesteia, cum este cazul infracţiunii de furt (infracţiune comisivă, intenţionată,
[1) Pentru detalii, a se vedea G h. Mateuţ, Drept penal special, op. cit., p. 118 ş.u.
121V. Do brin o iu , N. Neagu , op. cit., p. 22.
1311.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1227 din 2 ap rilie 2009, în L. Savonea, D. Grădinarii, op. cit., p. 20-25. C o n sid e răm
se m n ifica tiv u rm ăto ru l extras din d ecizie: „A stfel, există tentativă de om or, şi nu v ătăm are co rp o rală, ori de câte
ori infracto ru l a cţio n ează în aşa m od în cât provoacă leziuni la nivelul o rg a n e lo r vita le ale o rg an ism u lu i victim e i ori
fo lo se şte in stru m e n te sau p ro ced ee sp e cifice u ciderii. Nu are relevanţă tim p u l n e ce sa r pentru îng rijiri m ed icale,
d eo arece acesta este caracteristic in fra cţiu n ilo r de v ătăm are co rp o rală şi nu exprim ă d in am ism u l in te rio r al actu lu i
in fra cţio n a l. A n u m ite stări ale in fra cto ru lu i ori d e fe ctu o zita te a m ijlo a c e lo r fo lo site de el în e xe cu ta re a actu lu i
nu au relevanţă în sine, în tru câ t intenţia de o m o r se d e d u ce din m odul în care a a cţio n a t, iar nu din e le m e n te
e xte rio are . Form a şi m o d alitate a in te n ţiei, e le m e n t al latu rii su b ie ctive a infra cţiu n ii, rezultă din m ate rialitate a
actu lu i, printre alte le , din relaţiile p erso n ale an te rio are e xiste n te în tre in cu lp a t şi v ictim ă, din o b iectu l v u ln e ra n t
fo lo sit, n u m ăru l şi inte nsitatea loviturilor, zona a n ato m ică vizată, co m p o rta m e n tu l u lte rio r al in cu lp atulu i etc."
de rezultat, susceptibilă - exclusiv - de forma tentativei întrerupte, deci incompatibilă cu

forma perfectă a tentativei). Reţinem că în teoria şi în practica penaiă au existat (şi există)
discuţii în legătură cu departajarea tentativei de infracţiunea consumată de furt, aprecierea
corectă a situaţiei faptice având o reală importanţă pe planul individualizării răspunderii
penale, în ceea ce priveşte regimul de sancţionare, după faza de săvârşire atinsă.
în mod constant, în doctrina de specialitate autohtonă se subliniază că o faptă de furt
este consumată atunci când luarea bunului mobil din posesia sau detenţia altei persoane -
realizată în condiţiile prevăzute de lege (art. 228 CP) - este dusă până la capăt, astfel încât
bunul asupra căruia s-a exercitat acţiunea de luare a fost scos din sfera de stăpânire a
persoanei deposedate ( r,)trecând în stăpânirea ilegitimă, de fapt, a făptuitorului
sa
o
ep
d
(imposedarea), şi indiferent de durata acesteia (teoria apropriaţiunii)111. Analiza elementului
material al furtului atrage, invariabil, precizarea potrivit căreia, „deşi este o acţiune unică,
se realizează prin două acte, şi anume: primul (deposedarea), care presupune scoaterea
bunului din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului, şi al doilea (imposedarea),
care presupune trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a făptuitorului. De regulă, cele
două acte se succed în aşa fel încât este greu a fi delimitate, defalcate. Cu toate acestea,
stabilirea, în fiecare caz, dacă a avut loc numai primul act sau şi cel de-al doilea prezintă o
mare importanţă, întrucât în raport cu acesta se poate face delimitarea dintre tentativă şi
infracţiunea consumată de furt"121.
Varietatea situaţiilor faptice, particularităţile întâlnite la nivelul fiecărui caz concret (având
în vedere modul şi mijloacele prin care se realizează actul sustragerii, însuşi bunul mobil
sustras, mărimea sa, locul în care se realizează sustragerea, dacă este asigurat cu pază etc.)
credem că împiedică găsirea „cheii universale" de rezolvare a problemelor de delimitare
(tentativă sau fapt consumat?) în ipoteza comiterii unui furt, impunând un examen atent/
riguros/serios al fiecărei cauze în parte. Este adevărat că s-au conturat anumite criterii
funcţionale în operaţiunea de departajare, că se suprapun (multe) concepţii doctrinare,
dar şi că practica înregistrează, uneori, un „puls neregulat" - semnal al problemelor ce fac
dificilă operaţiunea de departajare, provocând sau/şi întreţinând discuţii pe marginea unor
rezolvări practice.
Din comentariile de specialitate131în legătură cu formele infracţiunii de furt, specificăm
că „se consideră tentativă de furt când: s-a început luarea lucrului altuia, dar acţiunea de
luare a fost oprită ori, chiar dacă s-a pus mâna pe un bun spre a-l fura, nu a fost luat din
stăpânirea posesorului sau detentorului (de pildă, a întins mâna asupra obiectului, dar nu l-a
ajuns sau i-a alunecat din mână; a întins mâna în locul unde se găsea obiectul sau se putea
găsi, dar nu s-a aflat acolo; a pătruns în locul unde era obiectul sau prin care putea ajunge
la obiect, dar a fost descoperit sau nu a putut disloca obiectul). (...) constituie tentativă
111 S tu d ie re a d re p tu lu i p en al, p artea sp e c ia lă oferă p o sib ilita te a c u n o a şte rii vastei p ro b le m a tic i pe care o
dezvoltă infracţiu n ea de furt, prin prezentarea te o riilo r em ise în ceea ce priveşte m o m en tu l co nsum ativ, a ce lo r de
largă circulaţie , ce se regăsesc în so lu ţiile legislative ad o p tate, cu reflectare în rezolvările practice, sp e cificâ n d u -se
o p ţiu n ea din partea le giu ito ru lu i penal naţional pentru teo ria a p ro p riaţiu n ii. Practica ju d icia ră penală au to hto n ă
în m ateria in fracţiu n ii de fu rt este ge n e ro a să ; pe se g m e n tu l inte resân d trasare a (ferm ă a) liniei de d e m arcaţie
în tre ten tativa de fu rt şi fu rtu l co n su m a t, se co nstată că so lu ţiile ju risp ru d e n ţia le reflectă, în ge n ere, o p ţiu n ea
le g iu ito ru lu i. D intre n u m e ro a se le so lu ţii p ro n u n ţate , unele a p a r în să ca fiind d iscu ta b ile , în m ăsura în care nu
reflectă so lu ţia adoptată de le g iu ito r (teoria a p ro p riaţiu n ii). Pentru detalii, re co m an d ăm a se ved e a F l . Streteanu,
D. N iţ u , op. cit., p. 511-513. A utorii fac o trecere în revistă a teo riilo r em ise privind m om entul co nsum ării infracţiunii
de furt, p u ncte ază teo ria îm b răţişată de C o dul penal rom ân, realizând şi un exam en (critic) se le ctiv de practică
penală în m aterie.
121A se ved e a, spre exem p lu, V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 190.
1311. Pascu, în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. III, p. 321, 322.
de furt şi fapta aceluia care, de exemplu, se introduce în locuinţa unei persoane, a cărei
uşă era deschisă, fiind surprins în momentul când încerca să deschidă un dulap din care
voia să sustragă nişte lucruri. (...) Furtul se consideră consumat în momentul imposedării
făptuitorului, indiferent de destinaţia dată bunurilor ulterior de către infractor; este lipsită
de relevanţă şi împrejurarea că fapta a fost descoperită mai înainte ca autorul, având asupra
sa bunul sustras, să fi părăsit locul comiterii ori ca el să fi reuşit să scoată bunul din incinta
unităţii unde, după sustragere, îl dosise (...)".
§3. Formele tentativei
3.1. Consideraţii introductive

După cum s-a menţionat, textul de debut în materia afectată tentativei (art. 32 CP) oferă
nu numai definiţia legală a acestei forme atipice a infracţiunii, dar permite şi conturarea
formelor pe care le îmbracă ea. în literatura de specialitate, formele tentativei sunt prezentate
(şi analizate) prin fixarea criteriilor care permit delimitarea lor, evidenţiindu-se un prim criteriu
relevant, cel legal, înscris în alin. (1) al art. 32 CP, anume: gradul de realizare a executării
faptei, criteriu care permite operarea distincţiilor între tentativa întreruptă (neterminată)
şi tentativa terminată (fără efect) - forme precis conturate prin lege, avându-se în vedere
distincţiile pe care le realizează însuşi legiuitorul penal.
După cum se poate constata, în alineatul secund al art. 32 CP, legea prevede că „Nu există
tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului
cum a fost concepută executarea". Din formularea adoptată trebuie să se înţeleagă faptul că
nu există tentativă în sensul legii penale/nu există o tentativă relevantă penal,
o executare (întreruptă sau fără efect) care nu creează (în mod real) pericol asupra valorii
sociale proteguite prin lege. Acest mod de prevedere normativă poate naşte întrebarea: ce
vrea să transmită legiuitorul penal, ce stă în intenţia sa, procedând la înscrierea explicită (şi)
a unei situaţii juridice de excludere a tentativei [nu există tentativă (...)P
Sub acest aspect, se poate observa că este un procedeu la care s-a recurs şi în reglementarea
anterioară, dispoziţia cuprinsă în art. 32 alin. (2) CP actual găsindu-şi corespondent în art. 20
alin. (3) CP 1968[1]. în această ordine de idei, o succintă analiză comparativă între cele două
codificări în materia tentativei (vizând definiţia şi formele sale) evidenţiază (şi) o schimbare
de optică a legiuitorului penal actual, care nu preia dispoziţia anterioară expresă potrivit
căreia „Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită
insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul
când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea
că se află".
Se impune menţiunea potrivit căreia, în baza reglementării anterioare, în doctrină
se identificau ca forme (distincte) ale tentativei: tentativa proprie şi tentativa improprie,
aceasta din urmă cunoscând subclasificarea în tentativă relativ improprie şi tentativă absolut
improprie. Criteriul care permitea distincţia între formele specificate era cel privitor la cauzele
din pricina cărora nu se putea ajunge la consumarea infracţiunii. Astfel, se indicau următoarele:1
111 Art. 20 din re glem e n tare a an te rio ară (CP 1968) pre ve d ea: „(1) Tentativa constă în p u nerea în execu tare a
hotărârii d e a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă între ru p tă sau nu şi-a produs efectul. (2) Există tentativă
şi în cazul în care co n su m a re a infracţiu n ii nu a fost po sib ilă dato rită in su ficie nţe i sau d efe ctu o zităţii m ijlo a ce lo r
fo lo site, ori dato rită îm p re ju ră rii că în tim p u l când s-au să vâ rşit acte le de e xecu tare , o b ie ctu l lipsea de la locul
un de fă p tu ito ru l credea că se află. (3) Nu există ten tativă atunci când im p o sib ilitate a de co n su m a re a infracţiu n ii
este d ato rită m o d u lu i cum a fost co ncep u tă executarea".
în raport cu mijloacele/instrumentele folosite şi cu obiectul (material al) infracţiunii, în

cazul tentativei proprii existau toate condiţiile (abstracte şi concrete) pentru a se ajunge la
consumare, dar aceasta nu avea totuşi loc, din pricina unor cauze survenite după punerea în
executare a intenţiei de săvârşire a infracţiunii. Dimpotrivă, în cazul tentativei (relativ) improprii
[art. 20 alin. (2) CP 1968], din cauza unor împrejurări (de regulă) preexistente - insuficienţa
sau defectuozitatea mijloacelor/instrumentelor folosite ori lipsa obiectului (material), în
timpul executării, de la locul ştiut de făptuito r-, există o imposibilitate relativă (concretă,
nu însă şi abstractă) de consumare a infracţiunii (care pune în pericol direct valoarea socială
ocrotită de legea penală). Dimpotrivă, în caz de tentativă (absolut) improprie - tentativă
lipsită de relevanţă penală - , există o incapacitate/imposibilitate absolută (atât abstractă,
cât şi concretă) de a se produce o urmare periculoasă, valoarea socială ocrotită de lege
nefiind expusă periclitării (în mod real).
în legătură cu formele tentativei, modificarea care distanţează concepţia actuală de
cea precedentă vizează renunţarea la preluarea dispoziţiilor care defineau expres tentativa
relativ improprie, considerându-se că „aceste prevederi nu se justifică, atâta vreme cât nu
au relevanţă motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei, ele putând fi de orice
natură, dar independente de voinţa făptuitorului pentru a angaja răspunderea penală
a acestuia. Reglementarea tentativei relativ improprii a fost socotită oportună de către
redactorii Codului penal Carol II (de unde a fost preluată ulterior în Codul penal în vigoare
[referirea vizează Codul penal anterior - n.n.]), pentru a pune capăt discuţiilor referitoare
la sancţionarea sau nesancţionarea aşa-numitei infracţiuni imposibile. în prezent, aceste
chestiuni au fost definitiv tranşate, astfel încât nu se mai justifică menţinerea textului în
discuţie. Tentativa relativ improprie nu este reglementată expres nici în legislaţiile penale
străine (Codul penal francez, Codul penal italian, Codul penal suedez, Codul penal german,
Codul penal spaniol etc.)"[1]. Desprindem concluzia potrivit căreia clasificarea legală care
distinge între tentativa proprie şi tentativa improprie este eclipsată, însă legiuitorul actual
menţine interesul distincţiei între tentativa relevantă penal [periculoasă, sancţionabilă/
pedepsibilă - art. 32 alin. (1) CP] şi tentativa lipsită de relevanţă penală [nepericuloasă,
nesancţionabilă/nepedepsibilă - art. 32 alin. (2) CP]. Sub acest aspect, subscriem opiniei
(cu ecou) în doctrina noastră penală*121 care avansează reconsiderarea clasificării formelor
tentativei după criteriul oferit de aptitudinea actului de executare de a pune (sau nu) în pericol
valoarea socială protejată de lege, reţinând ca forme: tentativa idonee şi tentativa neidonee.
Din elaborările teoretice realizate pe marginea dispoziţiilor art. 32 CP se poate constata
că în prezentarea formelor tentativei sunt indicate:
a) tentativa întreruptă şi tentativa fără efect, clasificare reţinută după criteriul legal
al gradului de realizare a executării; doctrina penală este unanimă într-o atare apreciere;
b) tentativa proprie şi tentativa (relativ sau absolut) improprie, clasificare operată după
criteriul cauzelor care determină neproducerea rezultatului - criteriu relevat de o parte
a doctrinei penale, care rămâne tributară unei concepţii pe care nu o mai reglementează
expres legea penală în vigoare, ce nu mai reproduce concepţia anterioară (care permitea
distincţia între tentativa proprie şi tentativa improprie). Mai exact, în examinarea teoretică
a formelor tentativei, numeroşi autori de specialitate continuă să păstreze denumirile de
tentativă proprie şi tentativă (relativ sau absolut) improprie, în ciuda faptului că, de lege
111A se vedea Expunerea de motive la proiectul noului Cod penal, pct. 2.8.
121A se vedea Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 485 ş.u. în acelaşi sens, M. Udroiu , Drept penal, op. cit.,
p. 145-147; G. Bodoroncea , în G. Bodoroncea ş.A., op. cit., p. 104.
lata, nu se mai menţine criteriul care permitea o atare clasificare111. Sub acest aspect, ni
se pare convingătoare opinia exprimată de acei autori care, după cum s-a arătat, pun în
discuţie clasificarea formelor tentativei în tentativă idonee (periculoasă) şi tentativă neidonee
(nepericuloasă), clasificare realizată în funcţie de aptitudinea actului de executare de a pune
în pericol valoarea socială protejată de lege.
După cum ne-am exprimat şi cu o altă ocazie121, „este în afara oricăror discuţii faptul că
tentativa idonee [prevăzută de art. 32 alin. (1) C P - în modalităţile: imperfectă şi perfectă]
acoperă şi cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că, în timpul când s-au săvârşit
actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află (= tentativă
relativ improprie în concepţia reglementării anterioare), desprinzând concluzia potrivit căreia
atât tentativa proprie, cât şi cea relativ improprie configurează - de lege lata - tentativa
idonee. Atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului
cum a fost concepută executarea, textul legal - art. 32 alin. (2) CP - precizează că nu există
tentativă, învederând ideea inexistenţei tentativei în sensul legii penale (prevăzut de dispoziţia
cuprinsă în primul alineat al articolului pre-citat). Altfel spus, art. 32 alin. (2) CP «adăposteşte»
tentativa neidonee, caracterizată prin lipsa de relevanţă penală (identificându-se cu tentativa
absolut improprie din reglementarea anterioară)".
3.2. Clasificările tentativei

Tentativa întreruptă (denumită şi tentativă imperfectă sau neterminată), prevăzută în
art. 32 alin. (1) teza I CP, constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost întreruptă, spre deosebire de tentativa fără efect (denumită şi tentativă
perfectă sau terminată), prevăzută în art. 32 alin. (1) teza a Il-a CP, care constă în punerea
în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, dar care nu şi-a produs efectul, deşi a
fost realizată integral. Cele două forme ale tentativei au în comun condiţiile (generale)
privitoare la existenţa intenţiei de săvârşire a infracţiunii şi la punerea acesteia în executare,
deosebindu-se din punct de vedere al gradului de realizare a executării (a elementului
material). Rămânerea faptei în stadiul anterior momentului consumativ (prin neproducerea
urmării tipice a infracţiunii consumate) permite surprinderea condiţiilor specifice acestor
două forme distincte ale tentativei.
Astfel, în cazul tentativei imperfecte - aşa cum rezultă din însăşi denumirile echivalente
atribuite - , executarea este întreruptă în desfăşurarea ei, putând să intervină mai aproape
sau mai departe de începerea executării faptei. Executarea este una neterminată, o varietate
de cauze putând conduce la întreruperea activităţii materiale desfăşurate.
Spre exemplu: făptuitorul este surprins de un terţ în timp ce acţiona mecanismul de
deschidere a focului, prin întrebuinţarea unei arme îndreptate în direcţia capului victimei;
sau, în momentul realizării acţiunii de sustragere a unui bun, prin deposedarea persoanei
vătămate, infractorul este surprins chiar de către aceasta, în timp ce se află cu mana în
buzunarul hainei victimei; ori infractorul constrânge victima, urmărind să întreţină cu aceasta
un act sexual, dar, ca efect al strigătelor disperate ale acesteia, abandonează încercarea,
pentru a nu fi prins.
Atunci când întreruperea executării se datorează înseşi voinţei autorului faptei, care
înainte de descoperirea acesteia renunţă să ducă până la capăt executarea, nu va interveni
111în acest sens, C. Bulai, B.N. Bulai, în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), cit., voi. I, p. 316 ş.u.; V. Pasca ,
op. cit. (2014), p. 293-295; L.V. LEFTERACHE, op. cit., p. 310-312 ş.a.
[2] M.l. M ich in ici , Transformări legislative..., op. cit., p. 135,136.
represiunea penală. Spre exemplu, în cazul în care, dând curs invitaţiei de a servi cina acasă
la un prieten, făptuitorul intenţionează sustragerea unui obiect de valoare al acestuia - o
bijuterie - recent achiziţionat de gazdă, însă, înainte de a-l ridica din cutia de valori în care
se află - pe care o deschisese - , reprobându-şi propria conduită, renunţă la actul sustragerii.
Dimpotrivă, în cazul tentativei perfecte-aşa cum rezultă, de asemenea, din
echivalente atribuite-, executarea este terminată, elementul material se realizează în întregime,
dar, în ciuda ducerii până la capăt a executării, aceasta este lipsită de efect, respectiv urmarea
faptei tipice nu se produce. Şi în cazul acestei forme a tentativei, cauzele care pot interveni
sunt variate, independente sau dependente de voinţa făptuitorului.
Spre exemplu: făptuitorul aplică o lovitură puternică cu un cuţit în abdomenul victimei
ori o împuşcă în cap, însă rezultatul letal nu se produce; infractorul încearcă să distrugă un
anumit bun prin explozie, dar detonarea nu are loc, deşi mecanismul fusese acţionat. Dacă
din condiţiile de săvârşire a faptei - în speţă, act de ucidere intenţionată a victimei/act de
distrugere intenţionată prin mijloace care pun în primejdie (şi) alte persoane sau bunuri - se
va dovedi că împiedicarea (efectivă a) producerii rezultatului (moartea victimei/distrugerea
bunului) se datorează înseşi voinţei făptuitorului, intervenind înainte de descoperirea faptei
comise, autorului îi va profita impunitatea acordată, în limitele prevăzute de lege, pentru
tentativă de omor/distrugere.
Marcarea particularităţilor ce caracterizează tentativa imperfectă, distingând-o de tentativa
perfectă, serveşte la identificarea formelor posibile ale tentativei în cazul infracţiunilor
intenţionate la care se referă, după cum acestea se clasifică în infracţiuni de rezultat, respectiv
infracţiuni de pericol. Astfel, în timp ce tentativa imperfectă este posibilă în cazul ambelor
categorii de infracţiuni, tentativa perfectă este posibilă, de regulă, doar la infracţiunile de
rezultat. Doctrina evidenţiază însă (şi) cazuri de excepţie, anume că „unele infracţiuni de
rezultat nu sunt susceptibile de tentativă perfectă (de pildă, infracţiunea de furt, viol, act
sexual cu un minor, când executarea în întregime a acţiunii infracţionale echivalează cu
consumarea infracţiunii, aceasta nerămânând în stadiul de tentativă); nu este posibilă tentativa
perfectă la infracţiunile de pericol abstract, însă este posibilă la cele de pericol concret"111.
După cum s-a menţionat, legiuitorul penal actual a renunţat la prevederea expresă a
aşa-numitei tentative relativ improprii, consacrată expres de reglementarea anterioară. în
optica actuală, indiferent de motivele pentru care infracţiunea nu s-a consumat (excluzând
însă situaţia imposibilităţii de consumare a infracţiunii atunci când aceasta este consecinţa
modului cum a fost concepută executarea), sunt îndeplinite condiţiile generale cerute de
lege pentru existenţa tentativei. în acord cu opinia (reformatoare) avansată în doctrină,
reţinem clasificarea formelor tentativei în: tentativă idonee - relevantă penal, periculoasă
[art. 32 alin. (1) CP] şi tentativă neidonee - lipsită de relevanţă penală, nepericuloasă [art. 32
alin. (2) CP]. Considerăm necesară următoarea precizare: în viziunea autorilor care susţin
o atare clasificare, se subliniază că formele proprie şi (relativ) improprie ale tentativei se
regăsesc şi în lumina reglementării actuale, dând conţinut tentativei idonee, cu distincţiile
pe care le vom expune în continuare.
m M. U droiu , Drept penal, op. cit., p. 144,145. Dincolo de potenţialele controverse referitoare la apartenenţa
incriminărilor exemplificate (furt, viol, agresiune sexuală) fie la categoria infracţiunilor de rezultat (opinie majoritară),
fie la aceea a infracţiunilor de pericol, specificăm că, în cazul acestora, nu este posibilă tentativa perfectă.
Atunci când mijloacele folosite sunt potrivite sub aspectul aptitudinii de a produce
rezultatul111sau obiectul material se află la locul unde şi l-a reprezentat făptuitorul121, există
tentativă, fiind îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa acesteia (cauzele
neproducerii rezultatului tipic nu privesc mijloacele/instrumentele de comitere şi prezenţa
obiectului material la locul comiterii faptelor). De asemenea, atunci când mijloacele folosite
sunt insuficiente sau defectuoase, dar, prin natura lor, sunt apte, idonee a produce rezultatul,
însă au devenit, în anumite condiţii, în cazul dat, insuficiente sau defectuoase131, ori atunci
când obiectul există în materialitatea sa, însă făptuitorul este în eroare asupra locului în care
se află în acel moment141, există tentativă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
existenţa acesteia (imposibilitate relativă de consumare a infracţiunii). în aceste cazuri (la
care se pot adăuga şi altele), aşa cum reiese din exemplele oferite, asupra valorilor sociale
proteguite de legea penală (viaţa persoanei, posesia/detenţia asupra bunurilor mobile etc.),
prin activitatea materială desfăşurată rămasă la stadiul de tentativă (de omor, de furt etc.),
se creează o stare de pericol direct. Prin puterea exemplelor menţionate, credem că se poate
înţelege mai bine ceea ce implică aşa-numita tentativă idonee (imperfectă sau perfectă)151.
în doctrină161se arată că „tentativa idonee presupune acte ce creează o stare de pericol
pentru valoarea socială ocrotită, acte care, la momentul comiterii lor, făceau să apară ca
probabilă producerea urmării vizate de autor", cu precizarea potrivit căreia „caracterul
idoneu al tentativei se apreciază pe baza unui examen ex ante, judecătorul fiind ţinut să
analizeze fapta comisă din perspectiva unui om mediu, plasat la momentul comiterii actelor
şi dispunând de eventualele cunoştinţe suplimentare pe care le avea autorul".
Pe de altă parte, dacă este să presupunem, spre exemplu, că o persoană încearcă să ucidă
o altă persoană, recurgând la farmece/vrăji/blesteme, relevându-se astfel un mod absurd de
concepere a executării faptei, se ridică întrebarea dacă mai poate exista tentativă, în sensul
legii penale. Răspunsul este unul negativ, oferit de însuşi legiuitorul penal care, în alin. (2)
al art. 32 CP, prevede că „Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a
infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea". Am reprodus astfel
exemplul tipic ilustrat constantin doctrina noastră penală, care este în afara oricăror discuţii,
în sensul ilustrării unei fapte care, în nicio situaţie posibilă (obiectiv), nu poate cauza urmarea
periculoasă urmărită/acceptată de persoana care acţionează în modul descris.
Situaţia juridică de excludere a tentativei - prevăzută de art. 32 alin. (2) CP - semnifică
o tentativă neidonee (nepericuloasă, nesancţionabilă/nepedepsibilă)171, situaţie în care „nu
se poate pune problema creării unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită, fiind
evident pentru orice observator de factură medie că acţiunea comisă nu are nicio şansă*2 7
6
5
4
3
111Spre exemplu: punerea în executare a intenţiei de ucidere a victimei, căreia i se administrează o cantitate
suficientă de otravă, dar nu se produce moartea acesteia.
[2] Spre exemplu: punerea în executare a intenţiei de a sustrage un bun asupra căruia făptuitorul se îndreaptă,
dar care este surprins înainte de a şi-l însuşi; împuşcarea victimei aflate la mică distanţă de făptuitorul care descarcă
un foc de armă în direcţia acesteia, dar nu se produce moartea, victima fiind grav rănită, ori aceasta se fereşte din
calea traiectoriei glonţului sau făptuitorul nu ia corect linia de ochire a victimei.
[3] Spre exemplu: folosirea unei cantităţi insuficiente de otravă care se administrează victimei sau a unei arme
de foc încărcate, dar căreia i se defectează mecanismul de tragere în timpul executării acţiunii de ucidere.
[4] Spre exemplu: se trage un foc de armă într-o încăpere în care făptuitorul crede că se află o persoană care,
în acel moment, se află în altă parte.
[5] Exemplele sunt dintre cele clasice, tipice, care continuă să fie reproduse în doctrină sub denumirile (încetăţenite
sub Codul penal anterior) de tentativă proprie, respectiv tentativă relativ improprie, forme acoperite de tentativa
idonee.
[6] A se vedea Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 485 (şi doctrina străină acolo indicată).
[7] Cunoscută în doctrina penală şi sub denumirea de tentativă absurdă sau tentativă absolut im posibilă/
absolut improprie.
să producă rezultatul" cu precizarea că, „şi de această dată, evaluarea pericolului se va

face tot pe baza unei analize ex ante, de pe poziţia unui observator mediu, dispunând
şi de eventualele informaţii suplimentare de care dispunea autorul" Din această
perspectivă, aprecierea efectuată asupra unor acte întreprinse de persoana implicată în
executarea faptei, ţinând cont de anumite împrejurări/circumstanţe de comitere, poate
atrage soluţionări diferite, în sensul reţinerii, după caz, a unei situaţii juridice de excludere
sau, dimpotrivă, de existenţă a tentativei.
Considerând că sunt extrem de grăitoare multiplele şi variatele exemplele ilustrate
în literatura de specialitate, optăm - fără niciun alt comentariu - pentru reproducerea
unora dintre situaţiile descrise şi examinate, după cum urmează: „este necesară luarea în
calcul a acestor informaţii suplimentare deţinute de autor, datorită faptului că, uneori, un
act în principiu neidoneu poate să îşi schimbe valenţele tocmai din cauza circumstanţelor
speciale în care se comite. Aşa, de pildă, faptul de a urla la urechea unei persoane pentru
a o speria nu apare în accepţiunea comună ca fiind un act apt de a ucide. El devine însă un
act idoneu în măsura în care autorul ştie că victima suferă de o afecţiune cardiacă foarte
gravă şi orice şoc emoţional îi poate cauza decesul. La fel se întâmplă şi în situaţia cauzării
unei răni superficiale unei persoane care suferă de hemofilie. (...) Tot astfel, executarea
unui foc de armă asupra patului din camera în care victima dormea de obicei constituie o
tentativă idonee dacă autorul nu ştia că victima nu se află în cameră, dar devine o tentativă
neidonee dacă autorul cunoştea respectiva împrejurare, însă credea că poate ucide victima
prin împuşcarea patului acesteia"*121.
în concluzie, înţelegem să punctăm, în principal, următoarele idei:
a) chiar dacă, în parte din literatura juridică apărută după intrarea în vigoare a Codului
penal actual, sunt prezentate, în continuare, formele tentativei sub denumirile proprie,
respectiv improprie, iar în alte surse se face referire la tentativa idonee, respectiv tentativa
neidonee, considerăm că se vizează astfel, prin denumiri formal diferite, aceleaşi realităţi. Astfel,
semnifică o tentativă relevantă penal (ca formă atipică a infracţiunii la care se referă) tentativa
proprie şi tentativa relativ improprie, respectiv (potrivit clasificării paralele) tentativa idonee,
indiferent dacă o asemenea tentativă îmbracă, pe caz concret, forma întreruptă sau pe
aceea terminată. Dimpotrivă, este lipsită de relevanţă penală (nu constituie o formă atipică
a infracţiunii) tentativa absolut improprie, respectiv (potrivit clasificării paralele) tentativa
neidonee, faptă în cazul căreia este exclusă răspunderea penală, deoarece nu există, în nicio
situaţie, posibilitatea obiectivă a consumării (nici din punct de vedere abstract, nici în concret);
b) în mod invariabil, (parte din) doctrina penală se apleacă asupra problemelor de
delimitare între două ipoteze în care fapta comisă nu constituie infracţiune şi nu poate
genera răspundere penală, anume: pe de o parte, tentativa absolut
improprie, iar, pe de altă parte, fapta (infracţiunea) putativăl3]. Subiectul
111Fl. Streteanu , d . Niţu, op. cit.,p. 486.

121Idem, p. 485-487. în raport cu acest din urmă exemplu, considerăm util şi pragmatic a releva, totuşi, dificultatea
concretă a probării unor asemenea nuanţe care s-ar putea identifica în reprezentarea/poziţia subiectivă a făptuitorului
şi caracterul profund discutabil al unei abandonări complete a soluţionării teoretice a unei chestiuni de drept (cu
atât de importante consecinţe practice asupra situaţiei juridice a unei persoane) exclusiv pe teritoriul declaraţiilor
subiective pe care acea persoană ar putea să le formuleze.
131Tentativa neidonee şi fapta (infracţiunea) putativă se aseamănă prin împrejurarea că, în ambele ipoteze,
infracţiunea, ca temei al răspunderii penale, este exclusă. Ceea ce le deosebeşte constă în sfera lor de cuprindere/
conţinutul lor. Astfel, tentativa neidonee semnifică acte de executare (tentativă) fără caracter penal, imposibilitatea
de consumare decurgând din modul cum a fost concepută executarea (mod absurd), fiind o încercare imposibilă
(în abstract) de a săvârşi o faptă relevantă penal (aşadar, nu există tentativă în sensul legii penale). în schimb,
(infracţiunea) putativă constituie un concept a cărui definiţie însăşi este discutabilă (reprezentând, în esenţă, o
controversat (de exemplu, descărcarea armei asupra unui cadavru - persoana încetase din
viaţă înainte de acţiunea întreprinsă de făptuitor fără ca făptuitorul să fie conştient de
acest aspect, având, din contră, credinţa/convingerea că victima era încă vie la momentul
executării actului apt să producă decesul), existând un ecart radical între opiniile formulate
cu privire la soluţia teoretică (şi consecinţele practice atrase de aceasta) susţinută drept
corespunzătoare. Astfel, în timp ce frecvent se apreciază că o asemenea ipoteză nu ar putea
genera răspunderea penală în legătură cu o infracţiune de omor (fie cu motivarea că ar fi
vorba, într-un asemenea caz, despre o tentativă absolut improprie/neidonee, fie despre o
faptă/infracţiune putativă), s-a formulat şi opinia (minoritară) care susţine că, într-o atare
speţă, soluţia corectă ar trebui să fie cea de condamnare a făptuitorului pentru o tentativă
idonee de omor[1].
§4. Incriminarea şi sancţionarea tentativei. Concepţia Codului penal

român în vigoare
4.1. Incriminarea tentativei

în ceea ce priveşte incriminarea şi sancţionarea (pedepsirea) tentativei, în doctrina de
specialitate, cât şi pe planul legislaţiilor penale, sunt cunoscute/consacrate mai multe soluţii,
atât în considerarea relevanţei penale a faptelor tentate/a considerării tentativei ca infracţiune
(inclusiv a formelor sub care se înfăţişează), cât şi în legătură cu modul de sancţionare a
tentativei incriminate (a formelor pe care le îmbracă).
Opţiune a legiuitorului penal, realitatea/necesitatea incriminării tentativei este transpusă
în sisteme încetăţenite sub denumirile de incriminare nelimitată, respectiv de incriminare
limitată. După cum rezultă din însăşi denumirea atribuită, semnifică o incriminare nelimitată
incriminarea tentativei la toate infracţiunile tip la care este posibilă, indiferent de gravitatea
lor, spre deosebire de incriminarea tentativei doar la unele dintre infracţiunile tip la care
este posibilă (infracţiuni de o anumită gravitate, în aprecierea selectivă rămasă la latitudinea
legiuitorului), pe calea unei incriminări limitate. Ca orice faptă incriminată - prevăzută şi
pedepsită de legea penală - , indiferent de sistemul de incriminare adoptat, tentativa atrage
o pedeapsă; ceea ce face diferenţa între cele două concepţii susţinute/vehiculate în materie
constă în pedepsirea în toate cazurile (întotdeauna) a tentativei în baza sistemului incriminării
nelimitate şi (respectiv) pedepsirea acesteia doar în unele cazuri, atunci când se prevede
expres, în baza sistemului incriminării limitate.*1
împrejurare în care o persoană care a acţionat într-un anumit fel concret apreciază, sincer/subiectiv, darîn mod greşit,
sub aspect obiectiv, că a săvârşit o infracţiune-ceea ce, din punct de vedere juridic, nu se poate susţine, activitatea
comisă nefiind, de fapt, aptă de angajare a răspunderii penale). Cu privire la definirea faptei (infracţiunii) putative
s-au formulat concepţii diferite referitoare la criteriul care ar atrage calificarea unui eveniment ca reprezentând
faptă/infracţiune putativă: după caz, doar o eroare inversă de drept sau orice fel de eroare inversă, fie aceasta de
drept, fie de fapt. A se vedea, pentru distincţii legate de acest subiect, Fl . Streteanu , D. Niţu , cit., p. 487 ş.u.
111 Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 488, 489 (rămâne discutabil, în clasificarea paralelă celei preferate de
autori, dacă această tentativă pedepsibilă/periculoasă, de omor - pentru care ar urma să se angajeze răspunderea
penală a făptuitorului -, ar urma să fie calificată ca tentativă proprie ori ca tentativă relativ improprie). A se vedea,
pentru o opinie concurentă celei (minoritare) astfel exprimate (particularizată în raport de incriminarea faptei de
întrerupere a cursului sarcinii, atunci când se execută manopere abortive asupra unei femei considerate, în mod
eronat, a fi însărcinată), A.E. Franj, întreruperea cursului sarcinii. Repere juridice şi etice, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p. 230-236 (unde o asemenea tentativă este apreciată drept relativ improprie). A se vedea şi
F.D. Tohătan, Infracţiunea imposibilă, în C.D.P. nr. 2/2008, p. 58-81.
în doctrina noastră penală se specifică faptul că, „în sistemele juridice care consacră
o clasificare bipartită sau tripartită a infracţiunilor, se foloseşte sistemul incriminării
nelimitate, pentru infracţiunile din categoria cea mai gravă, şi sistemul incriminării limitate
sau neincriminarea, pentru celelalte"111. De asemenea, materia incriminării tentativei a ridicat/
ridică şi problema stabilirii formelor care intră în sfera de reglementare a legii penale, altfel
spus, dacă incriminarea priveşte tentativa proprie sau/şi tentativa improprie (absolută sau
relativă), în modalităţile imperfectă sau perfectă.
Concepţia promovată (şi) de legiuitorul Codului penal român în vigoare reflectă adoptarea
sistemului de incriminare iimitată a tentativei, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 33 aiin. (1),
potrivit căruia „Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta"*121.
Ca tehnică legislativă sunt adoptate două modalităţi de incriminare, după cum rezultă
din unele dispoziţii speciale care (conformându-se regulii generale statornicite de articolul
pre-indicat) prevăd expres pedepsirea tentativei în cazul anumitor infracţiuni. Se impune
precizarea potrivit căreia, în lipsa unei prevederi legale în acest sens, fapta concretă săvârşită,
prin desfăşurarea unei activităţi care corespunde descrierii din art. 32 alin. (1) CP, nu constituie
infracţiune (fapta nu este prevăzută de legea penală), deci nu atrage (exclude) răspunderea
penală, sens în care trebuie operate distincţii (şi evitate confuziile) între posibilitatea tentativei
la o infracţiune şi relevanţa penală a tentativei (nu orice tentativă posibilă la o infracţiune
este şi relevantă penal, deci pedepsibilă). De lege lata, incriminarea limitată a tentativei
priveşte tentativa idonee, în modalităţile normative înfăţişate de forma imperfectă, respectiv
de forma perfectă.
Revenind la tehnica legislativă, precizăm că se folosesc două modalităţi de incriminare,
prin recurgerea de către legiuitorul penal - în considerarea tentativei ca infracţiune, indiferent
de sediul incriminării (Partea specială a Codului penal sau legi speciale) - la formularea
standard (şablonul legal) care indică: „tentativa se pedepseşte", anume:
a) fie incriminarea în chiar textul care consacră fapta tip [spre exemplu, din Partea specială
a Codului penal: art. 188 alin. (2) - tentativa de omor, art. 189 alin. (2) - tentativa de omor
calificat, art. 218 alin. (6) - tentativa de viol, art. 295 alin. (2) - tentativa de delapidare];
b) fie prevederea unui articol comun, inserat (de regulă) la sfârşitul unui titlu sau capitol
ori al unei secţiuni din lege (potrivit sistematizării materiei juridice), care indică sancţionarea
tentativei la o grupă de infracţiuni sau la unele fapte penale enumerate limitativ cu apartenenţă
la o anumită grupă de infracţiuni (spre exemplu, din Partea specială a Codului penal, la finalul
unor titluri: art. 412 - incriminarea tentativei la infracţiunile contra securităţii naţionale;
111A se vedea Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 493, cu exemplificări ale autorilor din dreptul francez, belgian,
elveţian (care consacră clasificarea tripartită a infracţiunilor în crime, delicte şi contravenţii). La rândul nostru,
specificăm faptul că o departajare/clasificare a faptelor prevăzute de legea penală ca infracţiuni, după gravitate,
nu a fost străină nici legii penale autohtone. De dată relativ recentă (însă pierzând şansa de a deveni lege activă),
Legea nr. 301/2004 (abrogată la data intrării în vigoare a Codului penal actual) a consacrat clasificarea infracţiunilor
în crime şi delicte, în materia incriminării tentativei preconizându-se incriminarea nelimitată a tentativei la crimă,
respectiv incriminarea limitată a tentativei la delict [potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 301/2004, se prevedea
că „Tentativa la crimă se pedepseşte întotdeauna, iar tentativa la delict numai când legea prevede aceasta"]. în
aceeaşi ordine de idei, amintim că legiuitorul Codului penal român din 1936 a optat pentru clasificarea tripartită
a infracţiunilor, în materia incriminării tentativei adoptând sistemul incriminării nelimitate a tentativei la crimă,
respectiv al incriminării limitate a tentativei la delict.
121Codul penal în vigoare păstrează sistemul incriminării limitate din reglementarea anterioară (Codul penal din
1968), ceea ce reflectă opţiunea fidelă a legiuitorului naţional. în aceeaşi ordine de idei, spre deosebire de codificările
din 1936 şi din 2004, de lege lata, dar şi de lege praevia, nu se distinge o clasificare a infracţiunilor, după gravitate,
în crime, delicte sau/şi contravenţii, operându-se exclusiv cu noţiunea (unică) de infracţiune. Adăugăm şi menţiunea
potrivit căreia, în reglementarea anterioară, incriminarea tentativei privea atât tentativa proprie, cu modalităţile
imperfectă şi perfectă, cât şi tentativa relativ improprie, deopotrivă cuprinse în cadrul legal aferent tentativei.
art. 393 - incriminarea tentativei la unele dintre infracţiunile electorale; tot din Partea
specială a Codului penal, spre exemplu, la finalul unor capitole incluse într-un titlu comun -
infracţiuni contra patrimoniului: art. 232, art. 237).
Depăşind problematica (generală) pe care o dezvoltă incriminarea tentativei, deopotrivă
ceea ce ţine de incriminarea tentativei în concepţia ilustrată de legiuitorul Codului penal român
în vigoare - care limitează cazurile de sancţionare a tentativei - , îndreptăm atenţia asupra
problematicii pe care o implică sancţionarea (pedepsirea) tentativei relevante penal. Distinct
de incriminarea tentativei - şi numai în raport cu aprecierea legislativă a acesteia ca infracţiune
(forma atipică) - , se ridică problema (subsecventă a) sistemului de sancţionare adoptat
de legea penală în materia tentativei. Cu alte cuvinte, dincolo de incriminarea tentativei,
de aducerea în sfera de reglementare a unei legi penale, prin considerarea acesteia ca
infracţiune, se ridică problema determinării modului său de sancţionare/pedepsire (cum
se sancţionează tentativa?).
4.2. Sancţionarea tentativei

în ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, în doctrină, cât şi pe planul legislaţiilor penale,
sunt cunoscute, de asemenea, două sisteme de pedepsire, în raport cu sancţionarea infracţiunii
fapt consumat, încetăţenite sub denumirile de parificarea pedeapsă şi diversificarea de
pedeapsă. în cele două sisteme de sancţionare a tentativei, precizăm că se ia ca bază legală
de la care se porneşte în aprecierea pedepsei corespunzătoare pentru tentativă pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea tip (forma tipică/perfectă). Ceea ce distinge cele două
sisteme de sancţionare operante rezidă în aceea că, în sistemul parificării de pedeapsă,
tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea fapt consumat,
în timp ce, în sistemul diversificării de pedeapsă, tentativa se sancţionează diferit faţă de
infracţiunea tip, respectiv cu o pedeapsă mai uşoară/mai blândă decât aceea prevăzută
de lege pentru infracţiunea fapt consumat. Ambele sisteme de sancţionare a tentativei îşi
găsesc reflectare pe planul legislaţiilor penale, cu particularităţile ce caracterizează fiecare
legislaţie naţională în parte, impunând o anumită viziune a legiuitorului.
Fără a intra în detalii, subliniem că, prin consacrarea parificării de pedeapsă, se promovează,
după caz, o parificare absolută sau relativă11', după cum şi, atunci când se îmbrăţişează
diversificarea de pedeapsă, regimul atenuant al tentativei cunoaşte variaţii în considerarea
specificului naţional (în raport de categoriile de pedepse consacrate, ierarhia acestora,
natura şi durata lor, fracţiile de reducere stabilite prin lege ş.a.). De asemenea, în acord cu
specificul unor legislaţii penale naţionale, sistemul diversificării de pedeapsă în cazul tentativei
poate reprezenta regula operantă în materie, dar care să cunoască şi excepţia parificării
de pedeapsă, excepţie înscrisă pentru anumite categorii de infracţiuni, după cum nimic nu
poate împiedica legiuitorul să diferenţieze pedepsele şi în raport de formele (pedepsibile)
pe care le îmbracă tentativa121.1 2
[1] După cum se arată în doctrină, „în cadrul acestui sistem s-ar putea deosebi teza sancţionării absolut la fel a
tentativei ca şi fapta consumată indiferent de gradul de realizare a executării (parificare absolută) şi teza după care
tentativa se va pedepsi între aceleaşi limite ca şi infracţiunea consumată, dar în mod concret pedepsele ar putea
diferi (parificare relativă)". în acest sens, a se vedea G. A ntoniu , Tentativa, op. cit., p. 228, 229.
[2] Pentru elemente de drept pena! comparat, recomandăm a se vedea V. Dobrinoiu , în I. Pascu ş .a ., op. cit.,
p. 247. La rândul nostru, apreciem că, în afara cunoaşterii unor elemente de drept penal comparat în materia
sancţionării tentativei, mai pot trezi interes şi unele aspecte privitoare la evoluţia reglementărilor pe planul dreptului
penal autohton, sens în care înţelegem să punctăm unele caracteristici ale codificărilor care s-au succedat, reliefând
opţiuni legislative manifestate la un moment dat. Astfel, Codul penal din 1936 a consacrat, de principiu, sistemul
diversificării de pedeapsă, stabilind însă pentru unele categorii de infracţiuni de gravitate deosebită un regim
4.2.1. Sancţionarea tentativei prin diversificarea de pedeapsă

Concepţia promovată (şi) de legiuitorul Codului penal român în vigoare111reflectă adoptarea
sistemului diversificării de pedeapsă în cazul tentativei, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 33
alin. (2), potrivit căruia „Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracţiunea
consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta,
tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani". Dispoziţiile generale
privitoare la tratamentul penal al tentativei prin diferenţiere (diversificare) de pedeapsă sunt
aplicabile persoanelor fizice majore şi persoanelor juridice, în evaluarea pedepsei pentru
tentativă pornindu-se de la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea fapt consumat,
prin prisma (şi cu referire strictă) la pedeapsa principală. Astfel, se consacră regula în materia
pedepsirii tentativei - diversificare de pedeapsă -subaspectul naturi
vedere sancţionator, tentativa fiind o cauză (anume, o stare) generală, legală de atenuare
a răspunderii penale.
a) în ceea ce priveşte sancţionarea tentativei în cazul persoanei fizice (majore), diversificarea

de pedeapsă, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) teza I CP, atribuie tentativei un tratament
diferenţiat în raport cu infracţiunea consumată, sancţionându-se cu o pedeapsă mai blândă/
mai uşoară, şi anume cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale
cărei limite se reduc la jumătate. Reducerea obligatorie cu fracţia de 1/2 (prevăzută de lege)
operează asupra limitelor speciale ale pedepsei închisorii sau ale amenzii penale - pedepse
principale relativ determinate. în cazul pedepsei amenzii - al cărei cuantum, de lege lata,
se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă - , reducerea operează doar cu privire la limitele
speciale ale zilelor-amendă, nu şi la suma corespunzătoare unei zile-amendă. în acest sens,*1
derogatoriu prin înscrierea parificării de pedeapsă (spre exemplu, pentru unele infracţiuni precum crimele contra
statului). Totodată, se stabileau deosebiri în raport cu apartenenţa faptei tentate (crimă sau delict), pedepsele fiind
diferenţiate şi după formele tentativei, forma relativ improprie fiind sancţionată mai uşor decât forma proprie. în
aceeaşi ordine de idei, menţionăm şi concepţia promovată de codificarea penală din 2004, prin consacrarea, ca sistem
general de sancţionare în cadrul legal al tentativei, a sistemului diversificării de pedeapsă, fără diferenţiere şi din
punct de vedere al formelor tentativei pedepsibile (proprie şi relativ improprie). Astfel, potrivit dispoziţiilor legale,
se prevedea că, „în cazul persoanei fizice, tentativa se sancţionează cu o pedeapsă imediat inferioară categoriei de
pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, daca legea nu prevede altfel" (s.n.) [în conformitate
cu art. 35 alin. (2)], iar, pe cale de dispoziţie specială, se statua că tentativa la infracţiunile reprezentând crime
contra persoanei (contra umanităţii, contra vieţii persoanei ş.a.) se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru
infracţiunea consumată sau cu o pedeapsă în cadrul limitelor imediat inferioare pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea consumată. Am recurs la expunerea concepţiei codificării penale române din 2004, întrucât-aşa cum
reiese din Expunerea de motive ce a însoţit proiectul Codului penal actual (2009)-„decizia elaborării unui nou Cod
penal a avut la bază [şi] neajunsurile Legii nr. 301/2004, semnalate de doctrină în intervalul de timp care a urmat
publicării sale", printre acestea numărându-se şi „diferenţierea infracţiunilor în crime şi delicte, [care] deşi corectă
din punct de vedere ştiinţific, a fost reglementată într-un mod defectuos, astfel încât ea creează probleme a căror
soluţie nu poate fi găsită în cuprinsul codului. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu privire la calificarea tentativei de
crimă ca fiind crimă sau delict".
[1] Codul penal în vigoare păstrează sistemul diversificării de pedeapsă din reglementarea anterioară (Codul
penal din 1968), ceea ce reflectă opţiunea fidelă a legiuitorului naţional, distanţându-se (net) de celelalte codificări
dintre cele expuse (din 1936 şi din 2004), întrucât, plecându-se de la numitorul comun al unei clasificări (tripartite/
bipartite) legale a infracţiunilor, după gravitate, se antrenau anumite consecinţe juridice şi în materia afectată tentativei
(incriminare şi sancţionare). Codul penal anterior a adoptat pentru sancţionarea tentativei sistemul diversificării de
pedeapsă, stabilind un sistem de diferenţiere a pedepsei tentativei faţă de cea a infracţiunii consumate, sistem de
pedepsire unic, atât pentru toate cazurile de incriminare a tentativei, cât şi pentru toate formele sale pedepsibile
(imperfectă şi perfectă; proprie şi relativ improprie). Subliniem că sistemul legal general al diversificării de pedeapsă
nu cunoştea nicio excepţie care să atragă, în sancţionarea tentativei, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată (nu erau consacrate expres cazuri de excepţie prin parificare de pedeapsă).
potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (6) CP, se prevede că, dacă există cauze de atenuare a
pedepsei - cum este (şi) tentativa - , fracţiile stabilite de lege (respectiv reducerea cu 1/2 în
caz de tentativă) se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin. (4) şi (5)
ale articolului pre-citat[11.
Diversificarea de pedeapsă, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) teza a ll-a CP, vizează în
mod exclusiv persoana fizică majoră, atunci când, în condiţiile legii, tentativa se sancţionează
cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. După cum se poate observa, în textul legal se
indică în mod expres că pedeapsa închisorii (cu limitele specificate) este aplicabilă atunci
când instanţa s-ar orienta, pe caz concret, spre detenţiunea pe viaţă pentru infracţiunea fapt
consumat (pentru care pedeapsa abstractă este una alternativă: detenţiune pe viaţă sau
închisoare). Când pentru infracţiunea consumată legea prevede doar pedeapsa detenţiunii
pe viaţă (pedeapsă unică), este evident că tentativa se va sancţiona cu pedeapsa închisorii
de la 10 la 20 de ani [este cazul, spre exemplu, al tentativei la infracţiunea de genocid pe
timp de război - art. 438 alin. (2) coroborat cu art. 445 CP].
Revenind la ipoteza prevederii pentru infracţiunea tip (forma consumată) a pedepsei
detenţiunii pe viaţă, însă alternativ cu pedeapsa închisorii, pe calea interpretării dispoziţiei din
art. 33 alin. (2) teza a ll-a CP, rezultă că, atunci când instanţa s-ar orienta spre pedeapsa închisorii,
tentativa se va sancţiona între limitele speciale reduse cu fracţia de 1/2 [în conformitate
cu prevederile art. 33 alin. (2) teza I CP]. De altfel, în ipoteza infracţiunilor pentru care
pedeapsa prevăzută de lege este una alternativă (închisoare sau amendă ori detenţiune
pe viaţă sau închisoare), soluţia promovată, în mod constant, în teoria şi în practica penală
este cea a sancţionării tentativei la infracţiune prin parcurgerea următorilor paşi: instanţa
va opta asupra uneia dintre cele două pedepse alternative, alegând acel tip de pedeapsă
la care s-ar fi oprit dacă infracţiunea se consuma (prin valorificarea criteriilor generale de
individualizare a pedepsei), iarîn raport cu pedeapsa astfel aleasă, instanţa urmează să facă
aplicarea subsecventă a dispoziţiilor de sancţionare a tentativei.
Prin urmare, se poate observa că sistemul diversificării de pedeapsă în sancţionarea
tentativei comise de infractorul persoană fizică majoră se manifestă, după caz, prin reducere
de pedeapsă (cazul amenzii şi al închisorii) ori prin înlocuire de pedeapsă (cazul detenţiunii
pe viaţă).1
111 Spre exemplu, în cazul în care legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel
mult 2 ani, în situaţia săvârşirii tentativei (relevante penal) a acelei infracţiuni, în cazul sancţionării cu pedeapsa
de ordin pecuniar, limitele cărora li se va aplica fracţia de 1/2 vor fi cele prevăzute corespunzător dispoziţiilor
art. 61 alin. (4) lit. b) CP, rezultând limite speciale cuprinse între 60 şi 120 de zile-amendă. în ceea ce priveşte
aplicarea art. 61 alin. (6) raportat la art. 61 alin. (5) CP, dacă instanţa valorifică, în procesul de individualizare,
cauza de agravare facultativă a pedepsei (majorarea cu o treime a limitelor speciale ale zilelor-amendă), ulterior
majorării, acestea - limitele speciale astfel determinate - se vor reduce cu fracţia stabilită pentru tentativă (reducere
cu 1/2), dacă infracţiunea comisă (prin care s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial) a rămas la stadiul de
tentativă (pedepsibilă/relevantă penal). Distinct de rezolvările anterioare, în condiţiile prevăzute de art. 62 CP -
amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii - , dacă prin infracţiunea tentată săvârşită s-a urmărit obţinerea unui
folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii se poate aplica şi pedeapsa amenzii. în cazul aplicării cumulative
a închisorii şi a amenzii, efectul tentativei (reducerea cu fracţia de 1/2) se va produce cu privire la pedeapsa
închisorii, operând reducerea asupra limitelor speciale prevăzute de lege pentru aceasta, urmând însă ca limitele
speciale ale zilelor-amendă să se determine doar în raport de durata pedepsei închisorii stabilite (în concret) de
instanţă (neputând fi însă reduse ca efect al cauzei de atenuare a tentativei). Spre exemplu, dacă legea prevede
pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani [ceea ce ar corespunde reglementării din
art. 61 alin. (4) lit. c) CP], iar, în condiţiile prevăzute de art. 62 CP, infracţiunea respectivă, prin care s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, a rămas la stadiul de tentativă şi instanţa a optat, în sancţionare, pentru pedeapsa
alternativă a închisorii, stabilind-o - dând efect tentativei - pe o durată concretă de 1 an şi 6 luni, atunci, întrucât
durata pedepsei privative de libertate astfel stabilite nu depăşeşte 2 ani, limitele speciale ale zilelor-amendă vor
fi cuprinse între 120 şi 240 de zile [corespunzător prevederilor art. 61 alin. (4) lit. b) CP].
b) După cum s-a arătat, diversificarea de pedeapsă, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2)
teza I CP, atribuie tentativei un tratament diferenţiat în raport cu infracţiunea consumată,
sancţionându-se cu o pedeapsă mai blândă/mai uşoară, şi anume cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Aceste dispoziţii
privitoare la pedepsirea tentativei sunt aplicabile şi în cazul persoanei juridice, situaţie în care
reducerea obligatorie cu fracţia de 1/2 prevăzută de lege operează asupra limitelor speciale
ale pedepsei amenzii, mai exact, reducerea operează doar cu privire la limitele speciale ale
zilelor-amendă [art. 137 alin. (4) CP], nu şi la suma corespunzătoare unei zile-amendă. Acest
mod de sancţionare (pedepsire) a tentativei rezultă fără echivoc din prevederile art. 147
alin. (1) CP referitor la atenuarea răspunderii penale, dispoziţiile legale făcând trimitere la
„regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică".
Atât în cazul persoanei fizice majore, cât şi în cazul persoanei juridice care acţionează
de pe poziţia subiectului activ al tentativei (pedepsibile) la o infracţiune, precizăm că acest
tratament penal prin diversificare de pedeapsă în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată poartă, în mod exclusiv, asupra pedepselor principale aplicabile, nu şi
asupra altor sancţiuni penale (pedepse secundare: complementare, accesorii) măsuri
de siguranţă (atunci când însoţesc pedeapsa principală). Fără a intra în detalii, adăugăm şi
precizarea potrivit căreia, atunci când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau
mai multe cauze de atenuare a răspunderii penale (dintre care una este şi tentativa), se
vor aplica dispoziţiile art. 79alin. (1) CP, respectiv atunci când în cazul acele
sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei (dintre care una este şi
tentativa), dar şi una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, se vor avea în vedere
dispoziţiile art. 79 alin. (3) CP.
c) în ceea ce priveşte sancţionarea tentativei (relevante penal) comise de infractorul

minor, atragem atenţia asupra lipsei de incidenţă a prevederilor cuprinse în art. 33 alin. (2) CP
referitoare la pedepsirea potrivit sistemului diversificării de pedeapsă. De lege lata, sistemul
de sancţionare destinat infractorilor minori este un sistem unic, alcătuit din măsuri
educative (neprivative sau privative de libertate) - sancţiuni penale care reprezintă consecinţe
ale răspunderii penale-, din ansamblul reglementărilorîn m aterie-Titlul Val Părţii generale
a Codului penal - configurându-se, fără echivoc, natura juridică a stării de minoritate a
infractorului drept cauză de diferenţiere a răspunderii penale în raport cu răspunderea
penală a infractorilor majori.
Efectele cauzelor de atenuare - cum este (şi) tentativa - în cazul infracţiunilor săvârşite
în timpul minorităţii sunt prevăzute de art. 128 CPll]. Astfel, acestea sunt avute în vedere la
alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare
măsură educativă în parte. Mai exact, efectul tentativprivită ca o
cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii influenţează natura măsurii educative, putând
determina alegerea, pe caz concret, a unei măsuri educative neprivative de libertate - iar
nu a unei măsuri educative privative de libertate - , dar şi alegerea unei măsuri educative
(neprivative ori privative de libertate) mai uşoare, din punct de vedere al gravităţii/severităţii
acesteia, din categoria celei asupra căreia s-a orientat instanţa. Efectul tentativei, în cazul1
[1) Potrivit art. 128 CP, „în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauzele de atenuare şi agravare sunt
avute în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură
educativă". Ţinem să precizăm că, în opera de individualizare judiciară a sancţiunii penale aplicabile infractorului
minor, alegerea măsurii educative se face în condiţiile prevăzute de art. 114 CP, potrivit criteriilor din art. 74 din
acelaşi cod; enumerarea limitativă a măsurilor educative (neprivative şi privative de libertate) din art. 115 alin. (1) CP
se realizează în ordinea gravităţii/severităţii acestora.
infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, nu influenţează însă durata măsurii educative

astfel alese, producând efecte între limitele (generale) prevăzute de lege pentru fiecare măsură
educativă în parte111. Neaplicarea reducerii la jumătate a limitelor prevăzute de lege, în cazul
măsurilor educative, este explicată în doctrină (şi) prin faptul că limitele instituite pentru aceste
sancţiuni penale - proprii infractorilor minori la data comiterii faptelor penale - constituie
limitele lor generale (nu cunosc, precum pedepsele principale - relativ determinate - , şi
limite speciale), iar stabilirea sancţiunii în afara acestor limite nu este posibilă, aşa cum
rezultă din prevederile art. 2 alin. (3) CP[21.
Sunt de remarcat particularităţile sancţionării tentativei comise de infractorul minor în
raport cu pedepsirea infractorului major implicat în săvârşirea tentativei la o infracţiune. Sub
acest aspect, pe drept cuvânt se subliniază în doctrina penală că soluţia legislativă înscrisă
de art. 128 CP „nu poate ridica probleme pe considerentul principiului constituţional al
egalităţii în faţa legii, întrucât regimul sancţionator pentru minor este distinct şi complet
diferit faţă de cel al majorului, plecând de la un alt tip de sancţiuni, situaţie ce a impus şi o
altă soluţie în considerarea efectului cauzelor de atenuare şi agravare"131.
in sfârşit, dar nu şi în ultimul rând, în ceea ce priveşte sancţionarea tentativei comise de
un infractor minor, readucem în atenţie o problemă controversată pe care am semnalat-o şi
cu alte ocazii141. Pornind de la prevederile art. 114 alin. (2) lit. b) CP/art. 125 alin. (2) CP, se
observă că, pentru a se putea lua faţă de infractorul minor o măsură educativă privativă de
libertate, legea impune o anumită gravitate pentru pedeapsa abstractă a infracţiunii săvârşite.
Dacă, în ipoteza comiterii unei tentative, posibilitatea aplicării unei măsuri educative privative
de libertate ar trebui să se determine în raport de maximul special prevăzut de lege pentru
infracţiunea consumată sau dacă limita superioară a pedepsei ce trebuie avută în vedere este
maximul prevăzut de lege pentru forma tentată generează opinii contradictorii în doctrina
noastră penală. într-o opinie (minoritară), se susţine că, „în cazul în care infracţiunea săvârşită
de minor anterior a rămas în faza tentativei, pentru luarea măsurii educative privative de
libertate se va avea în vedere pedeapsa astfel rezultată, şi nu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea consumată"*151. în opinia însuşită de majoritatea autorilor161, opinie reflectată
111 Semnalăm, cu titlu de excepţie (în mod discutabil - criticabilă) de la această regulă, (doar) în materia
măsurilor educative privative de libertate, prevederile cuprinse în art. 396 alin. (10) teza finală CPP şi în art. 480
alin. (4) teza finală CPP [în configuraţia pe care aceste texte au dobândit-o ulterior modificării şi completării
lor prin O.U.G. nr. 18/2016 (M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016)], potrivit cărora, în situaţia aplicării procedurii de
recunoaştere a învinuirii, respectiv a încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei (cauze speciale de atenuare
a răspunderii penale), infractorilor minori în privinţa cărora instanţa se orientează în sancţionare prin măsura
educativă a internării într-un centru educativ sau de detenţie, acestea urmează a fi stabilite între limitele reduse cu
o treime ale intervalului legal (general) prevăzut potrivit art. 124 şi art. 125 CP. Pentru o dezvoltare şi analiză (critică)
a acestei soluţii normative, a se vedea M. Dunea , Observaţii referitoare la impactul produs asupra unor instituţii
generale ale dreptului penal de modificările aportate prin OUG nr. 18/2016, în Analele Universităţii „Alexandru
loan Cuza" din laşi, Tomul LXII, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2016, p. 83-86.
[2) A se vedea Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 495.
131 F.M. Vasile , în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 296.
141A se vedea, spre exemplu, M.l. Mărculescu -M ichinici, Câteva observaţii privind atenuarea răspunderii
penale (I), în revista Săptămâna Juridică nr. 8/2017, p. 9.
151 V. Brutaru , Măsuri educative privative de libertate aplicate minorului. Prevederile noului Cod penal, în
volumul Sesiunii ştiinţifice a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, cu tema Intrarea în vigoare
a noilor coduri. O primă evaluare (15 aprilie 2016), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016 (consultare on-line, la
adresa de internet http://www.universuljuridic.ro/masuri-educative-privative-de-libertate-aplicate-minorului-
prevederile-noului-cod-penal/).
161 A se vedea C. Mitrache , Cr . Mitrache , op. cit. (2014), p. 424, 427; F.M. VASILE, în G. BODORONCEA Ş.A.,
op. cit., p. 275; A. V lăşceanu , A. Barbu , op. cit., p. 259 ş.a.
şi în soluţii de practică penală111, se apreciază că la stabilirea pedepsei prevăzute de lege se

va avea în vedere limita maximă prevăzută de norma de incriminare pentru faptul consumat,
chiar şi atunci când infracţiunea a rămas în stadiul de tentativă, opinie la care subscriem.
4.2.2. Sancţionarea tentativei prin parificarea de pedeapsă

După cum s-a arătat, art. 33 alin. (2) CP înscrie regula sancţionării (pedepsirii) tentativei
prin consacrarea unui regim diferenţiat în raport cu infracţiunea consumată. Teza diversificării
de pedeapsă este subsecventă tezei sancţionării limitate, respectiv a incriminării limitate a
tentativei, articolul pre-citat statornicind regula operantă în materia pedepsirii oricărei tentative
incriminate la o infracţiune (intenţionată). Sancţionarea tentativei prin diversificarea de
pedeapsă apreciem că se impune ca regulă în materie, sistemul consacrat de lege apiicându-se
tuturor formelor tentativei, ca tentativă idonee, perfectă sau imperfectă.
Sistemul diversificării de pedeapsă în cazul tentativei cunoaşte însă o excepţie, prin care
se atribuie tentativei, în cazul anumitor infracţiuni, un tratament penal egal (în abstract) cu
cel aplicabil infracţiunii consumate. în opinia noastră, după cum ne-am pronunţat constant121,
este cazul infracţiunilor complexe praeterintenţionate (pe conţinut agravat), cărora, prin
dispoziţii exprese cuprinse în Partea generală a Codului penal, li se înscrie sancţionarea prin
parificarea de pedeapsă, în ipoteza rămânerii la stadiul de tentativă, în condiţiile legii. Articolul
prin care se consacră acest tratament penal este situat în afara cadrului legal general afectat
tentativei (Capitolul IV), găsindu-se în Capitolul V din acelaşi Titlu II, corespunzător materiei
unităţii infracţionale, în forma infracţiunii complexe [infracţiune definită în conformitate cu
prevederile art. 35 alin. (2) CP]. Sancţionarea (pedepsirea) infracţiunii complexe este prevăzută
în art. 36 alin. (2) CP, iar potrivit dispoziţiei cuprinse în alin. (3) al articolului pre-citat, se
prevede că „Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea consumată".
Dacă tentativa este posibilă în cazul infracţiunilor complexe praeterintenţionate (încă)
reprezintă un subiect controversat în doctrina noastră penală*131.
Este în afara oricăror discuţii excluderea tentativei în cazul infracţiunilor praeterintenţionate
simple (propriu-zise/complexe pe conţinut de bază), deoarece culpa, ce caracterizează
rezultatul mai grav, se suprapune peste intenţia specifică acţiunii iniţiale, prin care debutează
fapta, pentru a cărei relevanţă penală se cere producerea rezultatului prevăzut de norma
incriminatoare. Fiind ştiut că posibilitatea tentativei la o infracţiune nu se confundă cu relevanţa
penală a acesteia, iar relevanţa penală este acordată de legiuitor pe calea incriminării (limitate
a) tentativei, apreciem că tiparul legal al tentativei în cazul infracţiunilor complexe săvârşite
cu intenţie depăşită, atunci când se produce rezultatul mai grav pe linia acţiunii secundare,
iar acţiunea principală nu s-a consumat, este asigurat de art. 36 alin. (3) CP.
111A se vedea, spre exemplu, I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 55/RC din 10 februarie 2015, www.scj.ro [„în raport cu
dispoziţiile art. 114 alin. (2) lit. b), ale art. 125 alin. (2) şi ale art. 187 CP, în cazul tentativei la infracţiunea de omor
prevăzută în art. 32 raportat la art. 188 CP, săvârşită în timpul minorităţii, instanţa poate lua măsura educativă
privativă de libertate a internării într-un centru de detenţie, pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani, întrucât
tentativa constituie o cauză de reducere a pedepsei, care nu se ia în considerare la stabilirea «pedepsei prevăzute
de lege», în sensul dispoziţiilor art. 114 alin. (2) lit. b) şi art. 125 alin. (2) CP"].
pl A se vedea M.l. Michinici, M. Dunea , în T. Toader (coord .), c it, p. 87-88; M.l. Michinici, Transformări
legislative..., op. cit., p. 149-152.
131Pentru un inventar al aprecierilor/soluţiilor teoretice în conformitate cu viziunea Codului penal în vigoare, a
se vedea M.l. Michinici, M. Dunea , în T. Toader (coord .), op. cit., p. 97-99; M.l. Mărculescu -M ichinici, Aspecte
ale unei sinteze teoretice în materia intenţiei depăşite, op. cit., p. 205,206. A se vedea şi supra, materia prezentării
categoriilor de infracţiuni în cazul cărora tentativa nu este posibilă.
în raport cu reglementarea anterioară, care nu cuprindea dispoziţii exprese în acest sens

(deşi nu puţine au fost propunerile de lege ferenda), s-a (re)simţit nevoia unei intervenţii
exprese, astfel încât, „în privinţa pedepsei în cazul infracţiunii complexe praeterintenţionate,
s-a instituit regula că, «dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se
aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată». Această soluţie legislativă
vine să confirme ceea ce practica judiciară şi doctrina penală au promovat, în urma unui
efort de interpretare a normei de incriminare a unor astfel de fapte"111.
Dacă, în condiţiile legislaţiei penale anterioare (marcată de lipsa unei reguli derogatorii
de la dispoziţiile generale de sancţionare a tentativei, în ipoteza comiterii unei infracţiuni
complexe cu intenţie depăşită, atunci când se producea rezultatul mai grav al acţiunii secundare,
dar acţiunea principală rămânea neconsumată), s-a promovat soluţia (jurisprudenţială a)
reţinerii infracţiunii complexe praeterintenţionate consumate (tentativa asimilată faptului
consumat) - susţinută şi de opinia doctrinară majoritară - , credem că, de lege , art. 36
alin. (3) CP este textul legal care consacră regula derogatorie de la dispoziţiile generale
de sancţionare a tentativei în ipoteza comiterii unor astfel de infracţiuni! Totodată, dacă
art. 36 alin. (2) CP în scrie -fără precedent legislativ- prevederea că „Infracţiunea complexă
se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune", iar identificarea
unor astfel de infracţiuni se realizează în baza normelor de incriminare, ne întrebăm la ce
se referă conţinutul alin. (3) al textului în cauză(?). în opinia noastră, acesta este textul
legal care consfinţeşte excepţia de la diversificarea de pedeapsă [art. 33 alin. (2) CP], prin
adoptarea soluţiei parificării de pedeapsă în cazul tentativei la o infracţiune complexă
praeterintenţionată*121. Chiar dacă legea stabileşte acelaşi regim de sancţionare (pedepsire)
atât pentru tentativă, cât şi pentru infracţiunea consumată, parificarea este una relativă.
§5. Cauzele de impunitate a tentativei. Desistarea şi împiedicarea pro

ducerii rezultatului
în materia tentativei (pedepsibilă in abstracto, deci relevantă penal), legiuitorul penal
român înscrie două cauze (legale, generale şi personale) de impunitate a autorului unei fapte
tentate, reprezentate de desistare şi de împiedicarea producerii rezultatului, corespunzător
prevederilor art. 34 alin. (1) CP, potrivit căruia „Nu se pedepseşte autorul care, înainte de
descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel
încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii".
în acelaşi articol, corespunzător dispoziţiei alineatului secund, este consacrat regimul
actelor îndeplinite până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului,
activităţi încetăţenite în doctrină sub denumirea de acte de executare calificate, prevăzându-se
111Expunere de motive a proiectului noului Cod penal, pct. 2.10., p. 13. Cu titlu de exemplu, amintim din practica
instanţei noastre supreme: Trib. Suprem, dec. pen. nr. 197/1980 (cu indicativul: Viol. Tentativă care a avut drept
urmare sinuciderea victimei. Pedeapsă cuantum. Mod de calculare), în R.R.D. nr. 9/1980, p. 66; Trib. Suprem,
dec. pen. nr. 741/1980 (cu indicativul: Tâlhărie. Tentativă. Moartea victimei. în R.R.D. nr. 12/1980,
p. 63. Faţă de soluţia justă, promovată prin deciziile de speţă de către fosta instanţă supremă, obiecţia constă în lipsa
unui temei legal de sancţionare a tentativei la infracţiunea complexă praeterintenţionată, în limitele de pedeapsă
prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, deci în baza sistemului parificării de pedeapsă; tentativa putea
fi, astfel, asimilată faptului consumat (concluzia noastră).
121în acelaşi sens, a se vedea V. Pasca , op. cit. (2014), p. 300,301; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 149. Autorii
pre-citaţi aduc exemplul tentativei la viol sau la tâlhărie care a avut drept urmare praeterintenţionată vătămarea
corporală a victimei. în aprecierea noastră, domeniul de incidenţă a dispoziţiei legale din art. 36 alin. (3) CP este
unul extins, acoperind cazurile de infracţiuni complexe pe conţinut calificat/formă agravată, inclusiv atunci când
urmarea praeterintenţionată constă în moartea victimei.
următoarele: „Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii
rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru această infracţiune"
[art. 34 alin. (2) CP].
Se impune precizarea potrivit căreia, în prezenţa acestor (două) cauze de nepedepsire a
tentativei111, nu este afectată existenţa infracţiunii (rămasă la stadiul de tentativă relevantă
penal), ci aceasta subzistă; fapta este relevantă penal (tentativă posibilă şi incriminată, deci
pedepsibilă), însă săvârşirea acesteia în concret nu atrage pentru executant (deci pentru
autorul acesteia) o sancţiune penală (consecinţă a răspunderii sale penale). Cu alte cuvinte,
desistarea şiîmpiedicarea producerii rezultatului nu reprezintă, din punct de vedere al naturii
lor juridice, cauze de excludere a infracţiunii în formă tentată. Potrivit legii penale române,
li se conferă statut de cauze de impunitate (nepedepsire) a tentativei. Este o redactare clară
a textului legal, prin care se fixează, fără dubiu, această natură juridică [art. 34 alin. (1) CP
debutează prin prevederea că „Nu se pedepseşte autorul care (...)"][2].
Consacrând aceste cauze generale de nepedepsire a tentativei, legiuitorul penal român
urmăreşte să stimuleze persoana care se află în faza executării unei infracţiuni, fie în sensul
de a întrerupe activitatea începută, fie în sensul de a împiedica producerea rezultatului faptei,
acordând impunitatea în anumite condiţii. Aspectele comune acestor două cauze - desistarea
şi împiedicarea producerii rezultatului - au în vedere nepedepsirea persoanei care, în calitate
de autor (executant), înainte de descoperirea faptei, din motive dependente de voinţa sa
(în mod voluntar), adoptă o anumită atitudine în raport de conduita sa infracţională: fie,
aflându-se în cursul executării faptei, renunţă să ducă până la capăt executarea, deşi avea
posibilitatea de continuare a activităţii începute (desistarea); fie, realizând în întregime actul
de executare, împiedică, el însuşi/sau încunoştinţând autorităţile, producerea rezultatului
faptei (împiedicarea producerii rezultatului).
Atât desistarea, cât şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fie acte voluntare,
întemeiate pe voinţa liberă a persoanei (realizate de bunăvoie) şi, totodată, trebuie să aibă
loc înainte de descoperirea faptei, respectiv înainte ca fapta să fie cunoscută de autorităţi
sau de orice altă persoană care le-ar putea sesiza pe acestea (cu anumite excepţii indicate
în doctrină)131. în afară de aceste asemănări - care implică, totodată, şi condiţii comune de
existenţă - , sunt de semnalat deosebiri importante între desistare şi împiedicarea producerii
rezultatului, ceea ce determină o corectă delimitare între cele două cauze ce intervin în faza
executării şi care atrag acelaşi efect, al exceptării de la represiunea penală (prin nepedepsirea
autorului persoană fizică majoră/sau neaplicarea unei măsuri educative autorului persoană*1 2
111Sfera cauzelor generale de nepedepsire a tentativei nu se reduce la desistare şi la împiedicarea producerii

rezultatului, corespunzător prevederilor art. 34 CP. în ipoteza comiterii faptei incriminate în participaţie penală,
cauza (generală, legală, personală) prin care se acordă impunitate oricărui participant la o tentativă (relevantă
penal) este reprezentată de împiedicarea săvârşirii infracţiunii, cauză consacrată de art. 51 CP.
121în sensul consideraţiilor mai sus expuse, ni se pare discutabilă opinia (încetăţenită) potrivit căreia desistarea
şi împiedicarea producerii rezultatului sunt apreciate drept „cauze speciale care înlătură răspunderea penală cu
reglementare în Partea generală a Codului penal/cauze speciale de nepedepsire prevăzute în Partea generală a
Codului penal". în acest sens, a se vedea C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 406. în opinia noastră,
aceste cauze (la care se adaugă şi cauza reglementată de art. 51 CP) „lovesc" direct în instituţia sancţiunii penale-
pedeapsă sau măsură educativă, aşadar, consecinţă a răspunderii penale ce se naşte de la data săvârşirii infracţiunii
tentate -, spre deosebire de cauzele generale care înlătură răspunderea penală, cauze consacrate în Titlul VII al
Părţii generale a Codului penal, a căror incidenţă înlătură doar în mod indirect posibilitatea aplicării sancţiunii
penale - consecinţă a răspunderii penale atrase în urma comiterii unei fapte consumate sau tentate. Totodată,
în situaţia în care se reţine incidenţa cauzelor de nepedepsire [generale (art. 34, art. 51 CP) sau speciale, spre
exemplu, art. 273 alin. (3), art. 290 alin. (3) CP], instanţa penală pronunţă încetarea procesului penal (art. 16 alin. (1)
lit. h) CPP] şi soluţionează acţiunea civilă.
131Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 501, 502/p. 505, 506.
fizică minoră), ambele constituind cauze generale, legale, personale de nesancţionare penală
a tentativei incriminate.
5.1. Desistarea
Prevăzută în art. 34 alin. (1) teza I CP, desistarea constă în atitudinea (de regulă, pasivă)
pe care o adoptă persoana (autorul) care, înainte de descoperirea faptei, renunţă din proprie
voinţă la comiterea executării activităţii infracţionale începute, deşi există posibilitatea reală
a continuării executării faptei, iar persoana este conştientă de aceasta. Este, spre exemplu,
cazul persoanei care îndreaptă arma spre victimă, dar nu (mai) trage (nu apasă pe trăgaci),
renunţând astfel să ducă până la capăt executarea acţiunii de ucidere a victimei; sau al
persoanei care, animată de intenţia de a sustrage un portofel/telefon mobil (văzându-l aproape
ieşit din buzunarul hainei victimei), chiar înainte de a pune mâna pe el, se răzgândeşte şi
abandonează executarea actului de sustragere început. Prin puterea exemplelor oferite, ţinem
să evidenţiem faptul că în cazul desistării nu se pune problema unei simple renunţări exante
la hotărârea infracţională (intenţia de comitere a infracţiunii este deja pusă în executare), ci
intervine o renunţare doar la finalizarea activităţii infracţionale în curs. De aici concluzia potrivit
căreia forma de tentativă care se realizează este cea imperfectă (întreruptă), desistarea fiind
posibilă atât în cazul infracţiunilor de rezultat, cât şi al infracţiunilor de pericol (susceptibile
de tentativă neterminată).
Specificând faptul că, de regulă, desistarea implică o atitudine pasivă, de abandonare a
executării activităţii infracţionale începute, printr-un comportament ilustrat prin inacţiune,
aceasta nu înseamnă că nu ar putea implica, dimpotrivă, o atitudine activă, deci un
comportament ilustrat prin acţiune. Un exemplu constant din doctrina noastră penală este
edificatorîn acest sens: „mama care luase hotărârea de a-şi ucide bebeluşul prin neacordare
de hrană revine asupra deciziei şi începe să îl alăpteze"111.
în concluzie, oprirea executării faptei prin desistarea autorului se poate realiza, de regulă,
prin inacţiune (cu valabilitate în cazul infracţiunilor comisive), dar uneori şi prin acţiune
(posibilitate ce există în cazul infracţiunilor comisive săvârşite prin inacţiune - art. 17 CP),
în ambele cazuri însă în anumite condiţii, asupra cărora ne vom opri în continuare.
Implicând punerea în executare a hotărârii de săvârşire a infracţiunii, pentru ca desistarea
să constituie cauză de nepedepsire a tentativei (imperfecte), trebuie să întrunească anumite
condiţii ce se cer îndeplinite cumulativ, şi anume:
a) să aibă un caracter voluntar;
b) să intervină înainte ca executarea să se fi încheiat/terminat;
c) să aibă loc înainte de descoperirea faptei.
Le vom examina pe rând, punctând ceea ce ţine de esenţa fiecăreia dintre ele.
a) Caracterul voluntar al desistăriise întemeiază pe voinţa liberă/neconstrânsă a persoanei

care, odată cu trecerea la executarea activităţii infracţionale, abandonează să o ducă până
la capăt, deşi există posibilitatea reală a continuării faptei, iar executantul este conştient
de aceasta. Este o condiţie necesară desistării în accepţiunea legii penale (pentru a atrage
impunitatea autorului faptei tentate), unanim acceptată în doctrină, dar care, din punctul
de vedere al identificării criteriilor operante în evaluarea caracterului voluntar al renunţării,
imprimă acesteia (doctrinei) un conţinut eterogen.1
(1) Idem, p. 49 7 (cu n u anţare a situ aţiei pe care o prezintă auto rii).
Sub acest aspect, apreciem consistenţa punctului de vedere expus (şi elaborat) într-un
comentariu de specialitate, în considerarea ideii conform căreia „este mai utilă încercarea
de a stabili un set de reguli în acest sens, preluând elemente de la diversele teorii elaborate
de-a lungul timpului în materie"111(respectiv de verificare a caracterului voluntar al desistării).
Fără a fi limitată la anumite motive care să conducă la renunţarea executării faptei,
motivaţia care stă la baza desistării trebuie să fie intrinsecă/internă (făptuitorul este cuprins
de remuşcări sau acesta se teme că va fi recunoscut/descoperit/prins ori nutreşte milă faţă
de victimă ş.a.). în acord cu alţi autori, credem că se poate vorbi despre desistare inclusiv
atunci când, fără a fi alterată/afectată decizia liberă a făptuitorului de a întrerupe executarea,
aceasta este influenţată de unele cauze externe. Cu alte cuvinte, „desistarea nu exclude
influenţa unor cauze externe care acţionează asupra voinţei făptuitorului, atât timp cât
acestea au doar valoarea unor motive supuse doar aprecierii sale"[2).
Desistarea este exclusă atunci când renunţarea la continuarea executării se datorează
unor cauze străine de voinţa făptuitorului(spre exemplu, atunci când acesta a fo
pe parcursul executării, de o terţă persoană/organ de poliţie, inclusiv de persoana vătămată,
ceea ce l-a determinat să înceteze continuarea activităţii pe care o realiza).
Totodată, pe drept cuvânt se subliniază în doctrină că „desistarea nu presupune numai
un act de voinţă care să fi avut loc înainte de consumarea infracţiunii, dar şi un act de voinţă
susceptibil să întrerupă executarea unei fapte a cărei consumare era posibilă în raport cu
reprezentarea agentului; dacă acesta are convingerea că nu mai poate continua executarea
cu mijloacele pe care le are la dispoziţie, nu va exista desistare. (...) Dacă executarea nu
mai poate continua, mijloacele folosite fiind improprii, executarea se întrerupe de la sine
(de exemplu, dacă cheia pregătită pentru deschiderea casei de bani se rupe în broască); în
acest caz, întreruperea nu înseamnă desistare, pentru că nu este rezultatul voinţei libere a
agentului, ci rezultatul unei imposibilităţi de fapt de a continua executarea"131.
Dacă există dubiu asupra caracterului voluntar al actului de renunţare la executarea
faptei, în sensul existenţei îndoielii dacă aceasta este datorată unor cauze ce ţin de voinţa
făptuitorului sau (dimpotrivă) unor cauze care sunt străine de voinţa sa, în baza regulii in
dubio pro reo, îndoiala va profita inculpatului, reţinându-se desistarea.
b) Condiţia privitoare la intervenirea desistării înainte ca executarea să se f i terminat (deci

într-un moment anterior celui al finalizării activităţii infracţionale, al terminării executării) este
111 Pentru d etalii, a se ved e a Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 4 9 7 -5 0 0 . Fără pretenţia e p u izării p ro b lem aticii
de interes, au to rii pre -citaţi su n t de părere că un in ve n tar al ace sto r reguli ar inclu d e : „ în tre ru p e re a a ctu lu i de
execu tare nu are ca racte r vo lu n ta r atun ci când ea se dato rează unei fo rţe e xte rio are care îl co n strân g e pe a u to r
să renunţe (...); atât tim p cât au to ru l ar fi p u tu t co n su m a infracţiu n ea fără riscuri, d ar decid e să renunţe, este de
regulă irele van t m otivul care l-a d e te rm in a t la acest lucru (...); caracteru l v o lu n ta r al desistării nu se a p re ciază în
fu n cţie de realitatea o b iectivă, ci în fu n cţie de percepţia su b iectivă a a u to ru lu i (...); d esistarea nu este co nd iţio n ată
de caracteru l său d e fin itiv (...); ad m isib ilita te a desistării în caz de e rro rin persona, atun ci când în tim p u l e xecu tării
au to ru l îşi dă seam a că victim a nu este cea asupra căreia dorea să com ită fapta (...); desistare a este posibilă atât în
cazul ten tativei proprii, cât şi în cazul te n tative i relativ im p ro prii, d ar în ace st din urm ă caz ea nu poate interven i
d ecât în a in te ca au to ru l să îşi fi dat seam a de insu ficie nţa ori d efe ctu o zitatea m ijlo a ce lo r sau de faptul că o b iectu l
m aterial nu există sau se află în altă parte (...)". Reluăm o b se rvaţia p rivito are la lipsa unui co n se n s în literatura de
sp e cia lita te în legătură cu ce rin ţe le a trib u ite d e sistării vo lu n ta re , e xe m p lificâ n d prin m en ţio n a re a co n tro ve rse i
care poartă asupra caracteru lu i d e fin itiv al ace steia. A stfel, într-o opinie, se co nsid e ră că desistare a voluntară este
n e ce sar să fie şi defin itivă [G. Antoniu, Tentativa, op. cit., p. 251; C. Bulai, B.N. Bulai, în G. A ntoniu, T. Toader
(coord.), op. cit., voi. I, p. 312; V. Dobrinoiu, în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 251; G. Bodoroncea, în G. Bodoroncea
ş .a ., op. cit., p. 108 ş.a.], iar, într-o altă opinie, se apreciază că desistarea nu este co nd iţio n ată de caracteru l d efin itiv
[V. Pasca, op. cit. (2014), p. 303; M. Udroiu, D rept penal, op. cit., p. 151 ş.a.].
[21 V. PASCA, op. cit. (2014), p. 303.
131 G. Antoniu, Tentativa, op. cit., p. 248, 249.
proprie acestei cauze de nepedepsire a tentativei, care, după cum s-a menţionat, poate interveni
numai în cazul tentativei imperfecte, prin renunţare (voluntară) la activitatea infracţională
în curs, fiind posibilă atât în cazul infracţiunilor de rezultat, cât şi al celor de pericol.
Sub acest aspect, atragem atenţia asupra următoarelor situaţii (distincte):
- dacă infracţiunea este una de pericol, iar actul de executare a fost dus până la capăt,
atingându-se astfel momentul consumării faptei, desistarea este exclusă;
- dacă infracţiunea este una de rezultat, iar executarea s-a realizat integral, de asemenea,
desistarea nu mai este posibilă, însă neatingerea (încă a) momentului consumativ al faptei
mai poate lăsa loc doar împiedicării producerii rezultatului tipic al faptei, cauză distinctă de
nepedepsire a tentativei (perfecte, terminate).
După cum se subliniază în doctrină, „momentul în care poate interveni desistarea nu
este unul fix, ci poate fi situat oricând între începerea primului act de executare şi momentul
terminării acţiunii, fapt care face proprie această cauză de nepedepsire numai modalităţii
tentativei întrerupte"111. Nu este îndeplinită această condiţie în cazul în care, spre exemplu,
punând în executare intenţia de ucidere a victimei, după aplicarea unei lovituri într-o zonă
de pe corp care adăposteşte un organ vital, autorul nu a reluat aplicarea de lovituri asupra
victimei, întrucât nu a voit să continue executarea faptei, cedând rugăminţilor victimei de
a nu o ucide. în această situaţie, în lipsa survenirii decesului victimei, executarea faptei
este terminată, iar tentativa perfectă (terminată) de omor va atrage pedepsirea autorului
(dacă nu intervine împiedicarea producerii rezultatului - a morţii victimei - , care, după
cum vom vedea, reprezintă o cauză distinctă de impunitate). Sau (un alt exemplu) atunci
când, realizând sustragerea unor bunuri din patrimoniul unei persoane, autorul furtului le-a
ascuns într-un anumit loc, cu intenţia de a le ridica la un moment ulterior (mai favorabil),
dar acesta a decis să renunţe să le mai ridice din locul unde le depozitase, caz în care, de
asemenea, executarea este terminată, însă furtul este consumat.
c) Desistarea sâ aibă loc înainte de descoperirea faptei-reprezintă o condiţie reglementată

expres, moment dincolo de care nu există desistare (voluntară) în sensul legii penale. Fapta
se consideră descoperită când organele în drept (competente) sau orice altă persoană (cu
excluderea celor implicate în săvârşirea infracţiunii) au luat la cunoştinţă de săvârşirea
acesteia. Dimpotrivă, fapta nu se consideră descoperită când au luat cunoştinţă de comiterea
sa anumite persoane, spre exemplu: victima (în cazul anumitor infracţiuni), alţi participanţi
la comiterea faptei, cercul acestor persoane cuprinzându-le şi pe acelea care sunt private
de capacitatea de a o denunţa autorităţilor (persoane nevârstnice aflate la vârsta copilăriei,
alienaţi mintal ş.a.).
5.2. împiedicarea producerii rezultatului

Prevăzută în art. 34 alin. (1) teza a ll-a CP - „Nu se pedepseşte autorul care, înainte
de descoperirea faptei, (...) a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât
consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii" - ,
împiedicarea producerii rezultatului constă în atitudinea activă pe care o adoptă persoana
(autorul) care a executat în întregime activitatea infracţională, iar înainte de descoperirea
faptei, în mod dependent de voinţa sa/voluntar (de bunăvoie, din proprie iniţiativă), împiedică
producerea urmării tipice a faptei săvârşite (deci consumarea faptei), fie direct/personal1
(1) V. Pasca, op. (cit.2014), p. 302.

Iii. INFRACŢIUNEA 671
(împiedică producerea urmării tipice a faptei săvârşite, deci a consumării faptei), fie indirect
(prin anunţarea autorităţilor).
Este, spre exemplu, cazul persoanei care, în baza intenţiei de ucidere a victimei prin
otrăvire, după ce îi serveşte mâncarea/băutura care conţine substanţa nocivă cu efect letal, iar
victima mănâncă/bea, îi administrează antidotul, pentru a împiedica producerea rezultatului,
astfel încât nu survine moartea victimei; sau al persoanei care, animată de aceeaşi intenţie,
dar cu recurgere la alt mod de ucidere a victimei, după ce aplică acesteia lovituri de cuţit
în zone de pe corp adăpostind organe vitale, duce victima la spital, iar printr-o intervenţie
chirurgicală promptă viaţa victimei este salvată/ori anunţă autorităţile despre fapta comisă,
astfel încât acestea să intervină în timp util pentru a împiedica consumarea, iar viaţa victimei
este salvată.
împiedicarea producerii rezultatului intervine tot executării, a tentativei, însă a
tentativei terminate (perfecte), bineînţeles, în considerarea anumitor condiţii care trebuie
îndeplinite cumulativ. Astfel, împiedicarea producerii rezultatului se configurează drept cauză
care atrage nepedepsirea autorului infracţiunii tentate numai atunci când:
a) în mod voluntar,
b) înainte de descoperirea faptei săvârşite,
c) după terminarea executării faptei, însă înainte de producerea rezultatului tipic al acesteia,
d) se împiedică efectiv/eficient producerea rezultatului, neajungându-se la consumare.
După cum se poate observa, unele dintre condiţiile pe care le reclamă împiedicarea
producerii rezultatului sunt comune cu cele cerute şi desistării (respectiv cea a caracterului
voluntar, exprimând o manifestare de voinţă a autorului faptei, cât şi cea privitoare la
producerea sa înainte de descoperirea faptei), astfel încât nu vom relua observaţiile deja
făcute, care îşi menţin valabilitatea. Ne vor reţine atenţia celelalte condiţii (specifice) cerute
împiedicării producerii rezultatului, respectiv: să aibă loc executarea în întregime a faptei,
iar după terminarea executării, însă înainte de producerea rezultatului faptei (a consumării
infracţiunii), să aibă loc împiedicarea (efectivă a) producerii rezultatului acesteia.
Condiţia ca împiedicarea producerii rezultatului să intervină după executarea în întregime
o/opte/înseamnă că, spre deosebire de desistare, aceasta este posibilă doar în cazul tentativei
perfecte, putând interveni în cazul infracţiunilor de (susceptibile de tentativă terminată),
implicând adoptarea unei atitudini active de împiedicare a infracţiunii (totodată,
o atitudine sinceră, pozitivă, de zădărnicire a consumării faptei)111. După cum se subliniază în
doctrină121, împiedicarea producerii rezultatului se poate realiza printr-o acţiune licită sau chiar
ilicită; în cazul recurgerii la un mijloc ilicit, desigur, efectul prevăzut de lege-nepedepsirea -
va avea în vedere doar activitatea infracţională iniţială (tentativa perfectă comisă).
împiedicarea producerii rezultatului se poate realiza în două modalităţi, după cum
rezultă din însuşi conţinutul normativ al textului de lege [art. 34 alin. (1) CP] care consacră
această cauză de nepedepsire a autorului unei tentative perfecte, şi anume: fie o împiedicare
personală (în mod direct/nemijlocit) a producerii rezultatului; fie oîmpiedicare prin anunţarea
autorităţilor131.1*3
[1] Având în vedere observaţia (pertinentă) potrivit căreia „nu este posibilă tentativa perfectă la infracţiunile
de pericol abstract, însă este posibilă la infracţiunile de pericol concret" (M. Udroiu, Drept penal, op. cit., p. 145),
considerăm că se poate ridica şi problema compatibilităţii dintre împiedicarea producerii rezultatului şi anumite
infracţiuni de pericol, respectiv cele de pericol concret (încă insuficient adâncită în doctrina noastră penală).
[21în acest sens, a se vedea: M. Udroiu, Drept penal, op. cit., p. 152; Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 505;
V. Dobrinoiu, în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 253.
[3] Concluzia corectă la care a ajuns doctrina majoritară, reprezentând o modalitate a împiedicării producerii
rezultatului acţiunea autorului faptei de a aduce la cunoştinţa autorităţilor activitatea infracţională comisă. în
sens contrar, a se vedea Material de analiza redactat de Grupul de lucru constituit la nivelul Parchetului de pe
După cum ne-am exprimat şi cu un alt prilej111, o problemă generatoare de soluţii divergente
rezidă în aprecierile doctrinare relative la caracterul efeal împiedicării pr
inclusiv în ipoteza în care autorul a încunoştinţat autorităţile de comiterea faptei. Opinia
majoritară (corectă) apreciază că legea condiţionează nepedepsirea autorului - indiferent de
modalitatea în care se realizează împiedicarea producerii rezultatului (inclusiv prin anunţarea
autorităţilor) - de caracterul real, efectiv, eficient al acesteia121. îmbrăţişând optica potrivit
căreia este necesară verificarea caracterului efectiv al împiedicării producerii rezultatului
şi în ipoteza în care aceasta se realizează prin anunţarea autorităţilor, rezultă următoarele:
- dacă autorul nu reuşeşte să împiedice producerea rezultatului, iar acesta survine
prin consumarea activităţii infracţionale, răspunderea sa penală se va angaja pentru fapta
(consumată) comisă, instanţa putând valorifica împrejurarea constând în încercarea/străduinţa
de împiedicare a producerii rezultatului, cu reţinerea circumstanţei generale atenuante
facultative (judiciare) prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) CP („eforturile depuse de infractor
pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii");
- aceeaşi soluţie trebuie promovată şi în ipoteza în care împiedicarea producerii rezultatului
se realizează prin încunoştinţarea autorităţilor, însă acestea nu intervin în timp util în vederea
împiedicării în mod real, efectiv a producerii rezultatului infracţiunii comise.
De altfel, în orice situaţie de consumare a infracţiunii, desfăşurarea de acte prin care se
încearcă repararea răului cauzat prin comiterea faptei - spre exemplu, returnarea unor bunuri
furate proprietarului acestora-exclude reţinerea unei împiedicări a producerii rezultatului
(cauza de impunitate), putând lăsa loc aprecierii unei asemenea împrejurări ca având rol în
atenuarea răspunderii penale pentru infracţiunea comisă (circumstanţă generală atenuantă
judiciară).
5.3. Acte de executare calificate

Corespunzător prevederilor art. 34 alin. (2) CP: „Dacă actele îndeplinite până în momentul
desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa
pentru această infracţiune". Legiuitorul penal înscrie, astfel, ceea ce s-a încetăţenit în doctrina
noastră penală sub denumirea de acte de executare calificate, desemnând situaţia în care
se răspunde penal pentru activitatea comisă anterior intervenirii desistării sau împiedicării
producerii rezultatului, atunci când această activitate realizează conţinutul unei/unor infracţiuni
independente.
Se impune precizarea potrivit căreia ceea ce s-a comis reprezintă, practic, o tentativă
la infracţiunea a cărei executare fie a început, dar s-a întrerupt/fie s-a terminat (fără a fi
intervenit consumarea), dar pentru care intervine nepedepsirea autorului (care s-a desistat
sau a împiedicat producerea rezultatului), lăsându-se locînsă răspunderii penale şi sancţionării
lângă înolto Curte de Casaţie şi Justiţie prin ordin al procurorului generalpentru asigurarea unui instrument de
lucru în cadrul Ministerului Public, în scopul interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor noilor coduri, penal şi de
procedură penală, co n su lta t o n -lin e , la adresa de inte rn et h ttp ://w w w .m p u b lic.ro /n cp .p d f, p. 47: „Se adaugă o
cauză de n ep e d ep sire : în c u n o ştin ţa re a auto rităţilor, însă co n d iţio n a t («astfel în c â t co n su m are a acesteia să poată
fi îm p ie d ica tă » - de către altcin e va").
ll] M.l. Michinici, Transformări legislative..., op. cit., p. 159, 160.
[21 în se n s co ntrar, a se ve d e a G. Bodoroncea, în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 109. în o p in ia a u to a re i,
„cau za de n e p e d e p sire o p e rează şi în situaţia în care au to ru l a în c u n o ştin ţa t a u to rităţile , astfel în câ t co nsum area
să poată fi îm p ie d ica tă şi, cu toate acestea, au to rităţile nu au îm p ie d ica t co n su m area faptei. A ce st asp e ct rezultă
din in te rp retare a gra m a tica lă , d ar şi te le o lo g ică , a e xp resie i «astfel în câ t co n su m a re a să poată fi îm p ie d ica tă » ,
fiind e vid en t că în sarcina făp tu ito ru lu i su b zistă, în această nouă ipo teză, d o ar obligaţia în cu n o ştin ţă rii organ u lu i
co m p e te n t, iar nu şi îm p ie d ic a re a p ro d u ce rii re zu lta tu lu i, care cad e în sa rcin a a u to rită ţilo r". în a ce la şi se n s,
A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 63.
(pedepsirii) acestuia pentru activitatea relevantă penal anterior comisă (conduită care s-ar fi
absorbit, altfel, în mod natural sau legal, în infracţiunea tentată pedepsibilâ sau în infracţiunea
consumată). Este cazul, de pildă, al angajării răspunderii penale (respectiv al sancţionării),
pentru comiterea unei infracţiuni de distrugere, a persoanei care, punând în executare
intenţia de a comite un furt prin efracţie, după ce sparge geamul unui autoturism din care
voia să sustragă anumite bunuri, renunţă la actul sustragerii (se desistă), săvârşind o tentativă
imperfectă de furt calificat prin efracţie, pentru care nu va fi însă sancţionată (pedepsită),
urmând să fie pedepsită doar pentru distrugere (efracţia comisă). De asemenea, dacă, ulterior
înjunghierii victimei, persoana care i-a aplicat acesteia mai multe lovituri de cuţit în abdomen
(acţionând cu intenţia de suprimare a vieţii victimei) îi acordă ajutor, transportând-o de
urgenţă la o unitate sanitară unde, prin intervenţie chirurgicală promptă, viaţa victimei este
salvată (având astfel loc împiedicarea producerii rezultatului letal), atunci nu va avea loc
sancţionarea pentru tentativa perfectă de omor comisă, însă persoana în cauză va putea fi
sancţionată (pedepsită) pentru infracţiunea de vătămare corporală.
Pe drept cuvânt se arată în doctrină că, „prin sancţionarea acestor acte (acte de executare
calificate - n.n.) nu ne găsim în faţa unei excepţii de la sancţionarea tentativei, tentativa
nepedepsindu-se, deci, cu pedeapsa egală unei alte infracţiuni în formă consumată. Expresia
«pedeapsa pentru acea infracţiune» din cuprinsul art. 34 alin. (2) CP se referă la infracţiunea
ce s-a consumat până în momentul desistării sau împiedicării, şi nu la tentativă, care va
rămâne nepedepsită"(1].
§6. Extrase de practică penală relevantă (obligatorie) în materia tentativei
A.Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în rezolvarea unor situaţii

tranzitorii
Prin Decizia nr. 6/2014121, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai
favorabile după judecarea definitivă a cauzei în ipoteza în care este vorba despre tentativă
şi a stabilit:
alin. (1) din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în
vedere este m a xim ul p revăzut de lege p e n tru fo rm a tentată (maximul special al pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor
privind tratamentul sancţionator al tentativei)" (s.n.).
B. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub Codul penal anterior,
care îşi menţin valabilitatea potrivit reglem entărilor actuale
Prin Decizia nr. V/2006*131, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul
în interesul legii şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. (1) lit. b) CP (anterior), a statuat:
„Actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două
persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de om or-sim plu, calificat
111V. Pa ş c a , op. cit. (2014), p. 306.

[2) M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014.
131 M. Of. nr. 49 2 din 7 iunie 2006.
sau deosebit de g ra v-co m isă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după
caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.
Agravanta prevăzută în art. 176 alin. (1) Ut. b) din Codul penal nu este aplicabilă în cazul
faptelor menţionate".
Se impune precizarea potrivit căreia decizia îşi menţine valabilitatea în considerarea
noilor dispoziţii legale, astfel încât: actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în
aceeaşi împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât
infracţiunea de omor - simplu sau calificat - comisă asupra unei singure persoane, cât şi
tentativa de omor, după caz, simplu sau calificat, aflate în concurs. Agravanta prevăzută în
art. 189 alin. (1) Ut.f) CP actual nu este aplicabilă în cazul faptelor menţionate.
Secţiunea a 3-a. Actele de pregătire
§1. Caracterizare generală (definiţie; condiţii)

Actele de pregătire (actele preparatorii) se înscriu în perioada externă a desfăşurării
activităţii infracţionale, configurând prima fază din procesul de înfăptuire a hotărârii
infracţionale. Ele se caracterizează prin realizarea de activităţi care, după cum reiese din
însăşi denumirea ce le este atribuită, presupun o preparare în vederea trecerii la executarea
propriu-zisă a faptei; sunt acte ce precedă executarea, fiind deci activităţi premergătoare
săvârşirii infracţiunii ce stă în intenţia făptuitorului.
Ca fază a iter criminis, actele de pregătire nu descriu o etapă indispensabilă, obligatorie,
cum este cea a executării, „ci săvârşirea lor depinde fie de opţiunea subiectului, fie sunt
impuse, la unele infracţiuni, de complexitatea actelor de înfăptuire a rezoluţiei delictuoase"111.
Pregătirea săvârşirii unei infracţiuni - posibilă doar în cazul faptelor intenţionate, chiar şi
atunci când atrag un rezultat final, mai grav, din culpă (fapte comise cu intenţie depăşită) -
include o diversitate de acte de natură materială sau/şi morală ce se pot întreprinde pe caz
concret, fiind acte prin care se facilitează trecerea la executare (spre exemplu: procurarea
sau adaptarea de mijloacele ori instrumente ce vor servi la comiterea faptei; culegerea de
informaţii privind locul, timpul de săvârşire a faptei; luarea de măsuri pentru a îngreuna
descoperirea faptei ce se va comite).
Astfel, considerăm că actele de pregătire se pot defini ca fiind acele activităţi care constau
în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a infracţiunii sau în
crearea condiţiilor favorabile săvârşirii acesteial2].
Pentru ca activităţile întreprinse să fie considerate acte de pregătire, în doctrina noastră
penală se apreciază că acestea - dată fiind situarea lor la graniţa cu actele de executare -
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii131: să fie efectuate în vederea comiterii unei
infracţiuni; să îmbrace o formă concretă capabilă să creeze condiţii favorabile executării
acţiunii ilicite (interzise de legea penală); activitatea efectuată să nu facă parte din elementul
material al infracţiunii; să aibă la bază intenţia.*12
111 G. Antoniu, Tentativa, op. cit., p. 35.

121în doctrină sunt redate şi alte definiţii, actele de pregătire fiind înfăţişate ca acele acte efectuate în vederea
executării laturii obiective a infracţiunii pe care subiectul s-a hotărât să o comită (a se vedea T. Dima, op. cit., p. 256).
[3i £ se vec|ea m zolyneak, M .l. Michinici, op. cit., p. 145. în acelaşi sens, a se ved e a şi T. Dima, op. cit., p. 257;
C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2014), p. 279; V. Păvăleanu, op. cit., p. 1 4 8 ,1 4 9 .
a) Să fie efectuate în vederea comiterii unei infracţiuni.

Condiţia se impune, deoarece, în general, actele de pregătire au un caracter echivoc,
nu lasă să transpară în mod clar (de necontestat/cu certitudine) intenţia persoanei care le
întreprinde (dacă este o intenţie criminală, dacă finalitatea urmărită este - sau nu - una ilicită).
Cu alte cuvinte, din conţinutul activităţii realizate trebuie să reiasă cu certitudine, în mod
neîndoielnic, că actele întreprinse au fost efectuate în vederea comiterii unei infracţiuni, deci
să rezulte caracterul univoc al acestora, „şi nu echivoc, cum ar fi cumpărarea sau ascuţirea unui
cuţit, procurarea unei otrăvi sau cumpărarea unei bărci de cauciuc. Astfel de acte ca acelea
mai sus menţionate nu pot fi considerate acte pregătitoare, deoarece lucrurile cumpărate
ar putea fi destinate unor scopuri inofensive, şi nu neapărat unor scopuri infracţionale"111.
în astfel de cazuri, sunt lesne de imaginat ipoteze care să ilustreze destinaţii licite. Spre
exemplu: cuţitul folosit în sacrificarea unor păsări de curte pentru prepararea hranei; otrava
destinată stârpirii rozătoarelor din anexa gospodăriei; barca de cauciuc rezervată activităţilor
de recreere în natură. în egală măsură, astfel de acte nu exclud nici îndreptarea lor spre
destinaţii ilicite, spre exemplu: cuţitul şi otrava (instrument, respectiv mijloc ce) se vor folosi
în uciderea victimei; barca ce va servi la trecerea frauduloasă a frontierei naturale fluviale/
maritime. în schimb, unele acte de pregătire relevă fără echivoc o intenţie criminală, spre
exemplu, luarea cu ceară a modelului unei chei; donarea unui cârd de acces (dobândirea
pe nedrept a informaţiilor electronice criptate încorporând codul de acces într-un anumit
spaţiu restricţionat).
b) Să îmbrace o formă concretă capabilă să creeze condiţii favorabile executării acţiunii

ilicite (interzise de legea penală).
După felul în care se manifestă, date fiind natura şi conţinutul acestora, se remarcă o
gamă amplă şi variată/diversă a actelor de pregătire, care pot fi de natură materială (spre
exemplu: procurare/producere/adaptare de instrumente sau mijloace în vederea săvârşirii
faptei) sau de natură morală (spre exemplu: culegere de informaţii/date referitoare la locul
sau/şi timpul în care se va trece la executarea faptei ori despre victima infracţiunii). în
literatura juridică se fac precizări referitoare la aspectul conform căruia actele de pregătire
pot reprezenta fapte licite(spre exemplu, se procură în mod legal arma de foc - instrument
ce va fi folosit în comiterea faptei) sau pot reprezenta ilicite, chiar fapte prevăzute
de legea penală (spre exemplu, se sustrage un topor ce va fi folosit în comiterea faptei).
c) Activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii.

Cu alte cuvinte, „activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în conţinutul
elementului material al laturii obiective, să nu facă parte din actele de executare"*121. Spre
exemplu, ilustrează o ipoteză de acte pregătitoare în vederea săvârşirii unui viol următoarea
situaţie: M îşi procură un spray paralizant, cu intenţia de a-l folosi pentru a o forţă pe F să
întreţină un raport sexual (urmând a pulveriza în faţa acesteia conţinutul sprayului, pentru
a-i înfrânge rezistenţa); M se strecoară în spatele lui F, având în buzunarul hainei sprayul;
observând apropierea lui M şi intuindu-i scopul, F preîntâmpină orice acţiune a acestuia,
manifestând energic o reacţie de opoziţie (lipsa de disponibilitate de întreţinere a raportului
sexual), iar M, surprinzând această reacţie, abandonează ideea infracţională, fără a mai
recurge la niciun act de constrângere. Dimpotrivă, o ipoteză care denotă fără echivoc o
punere în executare a intenţiei de a viola victima (tentativă de viol) o reprezintă ameninţarea
acesteia cu sprayul paralizant (sau chiar descărcarea conţinutului sprayului asupra victimei),
111T. Dima, op. cit.,p. 257.

121C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. (2014), p. 279.
pentru a-i înfrânge opunerea la întreţinerea raportului sexual, fără ca acesta să mai aibă
însă loc, întrucât, la ţipetele disperate ale victimei, intervenţia promptă a unui terţ întrerupe
activitatea agresorului.
d)Sâ aibă la bază intenţia.

Activitatea preparatorie implică desfăşurarea unor acte deliberate, a unor acţiuni săvârşite
cu intenţie (de regulă, intenţie directă, în sensul că se urmăreşte producerea rezultatului
faptei a cărei pregătire se realizează), fiind exclusă caracterizarea drept act de pregătire a unei
activităţi săvârşite din culpă111. împrejurarea dacă actele de pregătire condiţionează (neapărat)
existenţa infracţiunii săvârşite cu premeditare este o chestiune care lasă loc unor interpretări
diferite, curentul majoritar de opinie - reflectat în numeroase soluţii jurisprudenţiale (inclusiv
din practica instanţei noastre suprem e)-fiind în sens afirmativ121. Se avansează însă şi opinia
potrivit căreia actele de pregătire nu constituie o condiţie de existenţă a premeditării (ci
doar ajută la probarea acesteia), după cum „nu sunt incompatibile nici cu intenţia spontană,
chiar sub imperiul stării de tulburare sau emoţie fiind posibilă efectuarea unor acte menite
să faciliteze săvârşirea infracţiunii. Spre exemplu, inculpatul, fiind lovit pe stradă de către
victimă, intră în curte de unde ia un topor cu care revine în stradă şi ucide victima. Activitatea
de procurare a instrumentului cu care se va comite fapta reprezintă, fără îndoială, un act de
pregătire, chiar dacă infracţiunea este caracterizată de intenţie repentină"*131.
§2. Actele de pregătire în concepţia legii penale române

Pe planul legislaţiilor penale îşi găsesc consacrare mai multe teze adoptate în materia
actelor de pregătire, reflectând opţiuni diametral opuse, şi anume teza neincriminăriiactelor
preparatorii şi teza incriminării (nelimitate sau limitate a) actelor preparatorii. Soluţia pentru
care a optat legiuitorul penal român (actual) ilustrează adoptarea, de principiu, a tezei
neincriminării actelor de pregătire, prin lipsa acordării de relevanţă penală acestora.
Actele de pregătire nu beneficiază (de lege lata) de un cadrul legal de ordin general
(construit, de pildă, după tiparul reglementării generale a tentativei) care să cuprindă:
definiţia acestora (în ce fel de activităţi constau ele); indicarea sistemului de incriminare şi
de sancţionare operant în cazul lor (în ce cazuri are loc sancţionarea actelor de pregătire,
respectiv cum se realizează aceasta); precizarea eventualelor cauze de impunitate incidente
111 A p re cie m că, deşi un act de p regătire (în sine) nu se poate co m ite cu intenţie d ep ăşită, nim ic nu îm p ie d ică
p o sib ilitatea ca un act de p regătire (săvârşit, aşadar, în m od in te n ţio n at) să stea la baza co m iterii unei activităţi
in fra cţio n a le caracte rizate (în final) de intenţie d ep ăşită (prin p ro d u ce re a unei urm ări m ai grave, din culpă, care
să d e p ă şe a scă urm area inte nţio n ată u rm ărită sau a ccep tată prin d esfăşu rare a actu lu i p reparato r).
[2] „P re m e d ita re a p re su p u n e scurge rea unui interval de tim p din m o m en tu l hotărârii infra cţio n a le şi până la
m o m e n tu l e fectiv al tra n sp u n e rii ei în practică, interval de tim p în care au to ru l re flectează asupra m o d alităţii de
co m itere a faptei şi p regăteşte săvârşirea acesteia. A şadar, se cer a fi în d e p lin ite , în m od cum ulativ, u rm ăto arele
co n d iţii: luarea rezoluţiei in fra cţio n a le tre b u ie să p recead ă cu un interval de tim p acţiu n e a a gresivă, ch ib zu ire a
infracto ru lui tre b u ie să fie su ficie n tă , iar hotărârea luată anterior trebuie să se concretizeze în anumite activităţi
de pregătire, de natură a înlesni săvârşirea infracţiunii (obţinerea de informaţii în legătură cu victima, pândirea
acesteia, procurarea de mijloace sau căutarea de complici)" (s.n.) - C.A. laşi, dec. nr. 14 din 12 ianuarie 2016, http://
le g e a z.n e t/sp e te -p e n a l-cu rte a -d e -a p e l-ia si-2 0 1 6 /o m o r-a rt-1 8 8 -n cp -1 2 -0 1 -2 0 1 6 -2 sm . A se vedea şi H. Diaconescu ,
R. Răducanu , Infracţiuni contra vieţii, integrităţii sau sănătăţii persoanei (conform noului Cod penal), Ed. C.H. Beck,
B u cureşti, 2014, p. 46 ş.u.
131 F l . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 467, 468. în a ce la şi sens, M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 141. Pentru
detalii, în optica potrivit căreia prem editarea are un caracter pur subiectiv, a se vedea M. Basarab , Drept penal. Partea
generală, voi. I, ed. a 2-a, Ed. Fu n d aţie i „C h em are a", laşi, 1995, p. 1 1 3-11 6 [,,A a d m ite că a cte le de p regătire -
ca acte ulte rio are luării hotărârii infra cţio n a le şi care co n stitu ie probe - fac parte din intenţie ar în se m n a să fie
co n fu n d a te cu în su şi o b iectu l pro b aţiu n ii (cu v in o văţia care u rm ează să fie d o ve d ită )"].
în privinţa actelor de pregătire. Astfel, potrivit Codului penal român actual, se constată că
actele de pregătire nu sunt prevăzute şi definite în Partea generală, spre deosebire de optica
proiectată în materia tentativei (care, privită în succesiunea fazelor de desfăşurare a activităţii
infracţionale, se situează pe o treaptă distinctă, superioară faţă de aceea a pregătirii), căreia
legea noastră penală îi asigură un cadru legal general (după cum s-a arătat): o defineşte
(art. 32 CP), adoptând sistemul incriminării limitate [art. 33 alin. (1) CP], corelativ cu unele
dispoziţii speciale care prevăd pedepsirea tentativei în cazul unor infracţiuni (reamintim
cititorului faptul că, prin incriminare, tentativa este o formă atipică, imperfectă a infracţiunii,
iar pentru orice fapt incriminat se prevede o pedeapsă). în aceeaşi ordine de idei, cadrul legal
general rezervat tentativei se completează prin dispoziţiile relative la sistemul de sancţionare/
pedepsire - potrivit art. 33 alin. (2) CP - , care înscrie regula diversificării de pedeapsă,
fiind prevăzute şi cele două cauze de nepedepsire operante în materie - potrivit art. 34 CP
(desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului).
Legislaţia penală română admite însă, pe cale de incriminarea actelor de pregătire,
prin recurgere la tehnici/procedee distincte prin care acestor conduite li se acordă relevanţă
penală, constituind fapte ce cad sub incidenţa legii penale şi care atrag răspunderea juridică
specifică. Astfel:
- o primă tehnică de incriminare este cea a incriminării actelor de pregătire prin asimilare
cu tentativa;
- o a doua tehnică de incriminare este cea a incriminării actelor de pregătire ca infracţiuni
autonome, de sine stătătoare.
Le vom examina pe rând, date fiind diferenţele pe care le implică cele două tehnici
legislative, inclusiv sub aspectul consecinţelor atrase pe planul răspunderii penale.
2.1. Incriminarea actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa

Identificarea acestui procedeu legal reiese cu deplină claritate din tiparul unor norme de
incriminare care prevăd, în raport cu unele infracţiuni de o gravitate sporită, că se consideră
tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de
măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în articolele (...). Astfel, în Codul penal
român sunt consacrate, pe calea unei dispoziţii speciale, actele de pregătire la unele dintre
infracţiunile contra securităţii naţionale - art. 412 alin. (2) (care prevede că „Se consideră
tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de
măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 395-397, art. 401-403, art. 408
şi art. 399 raportat la infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului")111.
Asimilarea actelor de pregătire cu tentativa comportă două interpretări în doctrina noastră
penală, întreţinute de aprecierile diferite asupra intervenţiilor legislative de acest gen121.
într-o opinie-c a re este dominantă - , se susţine că, „în ceea ce priveşte asimilarea actului
preparator cu tentativa pedepsibilă, această tehnică implică o modificare în natura juridică
a acestuia, deoarece, prin voinţa legiuitorului, el nu va mai avea natura de act preparator,
ci va deveni o infracţiune în formă imperfectă"*131(adică în formă tentată). Altfel spus, actele
111 Cu recu rgere la ace e a şi teh n ică legislativă, a se ved ea şi art. 111 din O.G. nr. 29 /1 9 9 7 - C o dul ae rian civil
(rep u b licată în M. Of. nr. 45 din 26 ian u arie 2001); art. 34 alin. (2) din Legea nr. 5 3 5 /2 0 0 4 p rivind pre ve n irea şi
co m b aterea tero rism u lu i (M . Of. nr. 1161 din 8 d e ce m b rie 20 04); art. 12 alin. (2) din Legea nr. 1 4 3/2 000 privind
prevenirea şi com baterea traficului şi co nsum u lu i ilicit de droguri (republicată în M. Of. nr. 163 din 6 m artie 2014) etc.
121 A cte le de pregătire nu au fost prevăzute şi d efin ite nici în Partea g e n erală a C o du lu i penal anterior, teh n ica
legislativă su p u să d iscu ţie i n eco n stitu in d o ino vaţie în m aterie.
131V. Pasca, op.cit. (2014), p. 288. în acelaşi sens, a se vedea şi Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 468; C. MlTRACH
CR. MlTRACHE, op. cit. (201 4), p. 281; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 141; T. Dima , op. cit., p. 260.
de pregătire (a unor infracţiuni) sunt considerate ca fiind ridicate, prin voinţa legiuitorului,
la rangul de acte de executare pedepsibilă, transformându-se în tentativă, urmând, aşadar,
regimul de sancţionare al acesteia.
în opinia contrară se apreciază că (în această ipoteză) actele de pregătire „nu sunt
transformate în acte de executare, acestea menţinându-şi natura juridică. Datorită periculozităţii
deosebite a anumitor infracţiuni îndreptate împotriva securităţii naţionale, s-a simţit nevoia
sancţionării acestor acte de pregătire, fiind asimilate numai în ceea ce priveşte regimul
sancţionator tentativei"111. Prin promovarea acestui punct de vedere, dimpotrivă, se apreciază
că actele de pregătire îşi păstrează nealterată fizionomia distinctă de cea a actelor de executare,
prin dispoziţii speciale fiind prevăzută (doar ca excepţie) sancţionarea acestora la unele
infracţiuni de o gravitate aparte, după cum rezultă şi din dispoziţiile art. 412 alin. (2) CP,
asimilarea acestora cu tentativa vizând, exclusiv, tratamentul penal*121.
Din cele ce preced ni se relevă problema generată de recurgerea la această tehnică
legislativă de incriminare a actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa, problemă care
primeşte în doctrina noastră penală două rezolvări:
a) fie se apreciază că incriminarea actelor de pregătire se realizează ca fază distinctă
de desfăşurare a activităţii infracţionale (prima fază externă), pentru care s-a stabilit, în
abstract, un tratament penal unitar cu cel al tentativei - incriminare pe cale de excepţie a
actelor pregătitoare, preluând (însă) sancţionarea tentativei;
b) fie se consideră că incriminarea şi sancţionarea actelor de pregătire nu se realizează
ca fază distinctă de desfăşurare a activităţii infracţionale (nu ca o primă fază externă), actele
pregătitoare nefiind incriminate şi sancţionate ca atare, ci considerate prin însăşi voinţa
legiuitorului drept acte de executare (aşadar, tentativă), sancţionându-se corespunzător
prevederilor legale referitoare la pedepsirea tentativei.
Nu putem constata decât că discuţiile polarizate în jurul naturii juridice atribuite acestor
acte (convertibile sau nu în tentativă?), în ciuda existenţei unor prevederi legale (sau poate
tocmai din această cauză), nicidecum nu servesc clarificării problemelor de departajare dintre
cele două categorii de conduite prin care se exteriorizează intenţia criminală. Considerăm
că s-ar impune o intervenţie legislativă expresă, care să elimine orice echivoc în materie131.
[1] V. Dobrinoiu , N. Neagu , op.cit., p. 853.

121în ţe le ge m să re producem argu m e n te în sprijinul acestei o pinii care m archează şi punctul nostru de ved e re (a
se ved ea M. Zolyneak , M .l. Michinici, op. cit., p. 1 4 6 ,1 4 7 ), co nfo rm e xp u n e rii acestora în tr-u n studiu a p ro fu n d at
asupra su b ie ctu lu i; deşi e lab o rat sub d o m n ia C o du lu i penal anterior, artico lul - inte resân d a rg u m e n te le ad u se -
răm âne de actualitate, legea penală în vigoare preluând tehnica de incrim inare prin asim ilare cu tentativa: „O prim ă
m o d alitate de in crim in a re a a cte lo r pre gătito are o co n stitu ie in c rim in a re a lo r ca fa z ă de în fă p tu ire a a c tiv ită ţii
in fra cţio n a le. în tru câ t nu există o d isp o ziţie generală care să definească actele de pregătire (...), în cazul incrim in ării
lo rîn Partea sp e cială, legiu ito ru l, prevăzând că se p edepsesc, a făcu t şi o caracterizare a activităţii ce co nstituie acte
de p regătire pentru a releva tră să tu rile lor şi a le d eo seb i astfel de acte le de executare. (...) Faptul că legiu ito ru l
incrim in ează actele pre gătito are prin asim ilare a lor cu tentativa nu trebu ie să ne co n d u că la co n clu zia că s-a sta b ilit
o co n fu zie a lo r cu tentativa. A cte le p re g ă tito a re au o e xisten ţă o b ie ctiv ă d istin ctă de a tentativei, se ca ra cterizea ză
p rin tră să tu ri p ro p rii ca re le d a u o in d ivid u a lita te a p a rte ş i p e ca re treb u ie să o p ă stre ze ş i în ca zu l tra n sp u n e rii
lo r în leg e a p en a lă . O b ie ctiv şi subiectiv, ele prezintă un grad m ai redus de pericol so cial d ecât ten tativa, în tru câ t
reprezintă d o ar prim a etapă din procesul de în făp tu ire a hotărârii infracţio n ale. Prin fo rm u larea legii «se co nsid e ră
te n tativă şi pro d u ce re a sau p rocurarea m ijlo a ce lo r (...)», leg iu ito ru l a d a t re le va n ţă p e n a lă a c te lo r p re g ă tito a re
ca şi tentativei, sta b ilin d a ce la şi tra ta m e n t ju rid ic p en tru cele d ou ă fa z e in fra cţio n a le , fă ră ca p rin a ce st m o d de
sa n cţio n a re să lase im p resia u n ei id e n tifică ri a "lor
n o u lu i C o d p en a l, în A n a le le U n ive rsităţii „A le xan d ru loan C u za" din laşi, Tom ul X V III, Se ria Ştiin ţe Ju rid ice , 1972,
p. 10; m aterialu l poate fi co n su ltat o n -lin e , la adresa de inte rn et h ttp ://p u b .la w .u a ic.ro /file s/a rtico le /1 9 7 4 _ 1 9 6 5 /
an ale _ 197 2.p d f.
[3) Cu titlu de exem p lu, atragem atenţia asupra e xistenţei un o r p reved eri n o rm ative care m en ţio n e ază actele
de pre gătire (în o p in ia n o astră, cu titlu de etapă de sin e stă tă to a re a in fra cţiu n ii): art. 4 1 0 alin. (1) CP [„Fapta
2.2. Incriminarea actelor de pregătire ca infracţiuni autonome

în legislaţia noastră penală se constată incriminarea ca infracţiuni autonome (de sine
stătătoare) a unor anumite activităţi care (prin natura lor, în raport de alte fapte prevăzute
de legea penală) au înfăţişarea unor acte preparatorii, cum este cazul (dacă avem în vedere
unele dispoziţii din Partea specială a Codului penal, al) faptelor prevăzute în art. 314 (deţinerea
de instrumente în vederea falsificării de valori), art. 365 (operaţiuni ilegale cu dispozitive sau
programe informatice), art. 367 (constituirea unui grup infracţional organizat) ş.a.
în aceste ipoteze legale, întrucât beneficiază de o descriere explicită potrivit anumitor
norme de incriminare, legiuitorul nostru penal oferă caracterizarea unor acte de pregătire
univoce în vederea comiterii unor infracţiuni, apelând la tehnica uzuală de incriminare
(reprezentată de raportarea la forma faptului consumat). Altfel spus, faptele astfel descrise
potrivit normelor lor de incriminare se prezintă ele însele sub formă de infracţiuni tip, fapte
consumate. Cazurile de incriminare a actelor preparatorii ca infracţiuni de sine stătătoare
ilustrează autonomia lor infracţională, distinctă de cea a faptelor penale în vederea comiterii
cărora sunt realizate, astfel încât „prin incriminarea ca infracţiune autonomă se devansează
momentul răspunderii penale, realizându-se pe cale de tehnică legislativă o infracţiune-obstacol
dintr-o fază a unei infracţiuni mai grave", ceea ce denotă o „intervenţie proactivă" a legii
penale înainte de săvârşirea infracţiunilor în vederea cărora se realizează111.
Pentru facilitarea înţelegerii, de principiu, a situaţiei incriminării actelor de pregătire
ca infracţiuni autonome, ne vom opri asupra conţinutului art. 314 alin. (1) CP, potrivit
căruia „Fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de instrumente sau materiale cu
scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310, art. 311 alin. (1)
şi art. 312 se pedepseşte (...)". După cum se poate observa, în esenţă, fapta descrisă de
legiuitor înfăţişează acte de pregătire în vederea săvârşirii unor infracţiuni de falsificare, în*1
persoanei care, luând cu noştinţă despre pregătirea sau co m iterea vre un e ia dintre infracţiu n ile (...)" (s.n.)]; art. 305
alin. (1) CPP, u lte rio r m o d ifică rii/c o m p le tă rii prin O .U .G. nr. 18 /2 0 1 6 [„(...) o rganul de urm ărire penală d isp u n e
în c e p e re a u rm ăririi penale cu privire ia fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte (...)" (s.n.)] etc. [se poate
ridica, de pildă, p roblem a rap o rtu lui dintre p re ve d erile art. 41 0 alin. (1) şi cele ale art. 412 alin. (2) CP, sub asp ectul
in fracţiu n ii de la art. 403 CP - la care fac referire a m b ele texte; sau problem a d iscre p an ţe i dintre relevanţa penală
a n ed e n un ţării pregătirii infracţiu n ii de trăd are - art. 41 0 alin. (1) CP - şi lipsa de in crim in are , prin asim ilare cu
ten tativa, a acte lo r de p regătire a ace le iaşi infracţiu n i - art. 412 alin. (2) CP].
[1] A se ved e a V. Pasca , op. cit. (2 0 1 4 ), p. 288. în legătu ră cu a ce st su b ie ct, a p re cie m că re p rezin tă un caz
inte resan t de se m n alat acela al d isp o ziţiei de in crim in are (fără p re ced e n t legislativ) cu p rin se în art. 226 alin. (5) CP,
cu privire la care s-au co nturat, în d o ctrin ă, două puncte de vedere. Astfel, într-o opinie, se apreciază că prin norm a
în cauză se ilustrează un caz de incrim inare a unor acte de pregătire ca infracţiune în form ă agravată, în scopul
co m iterii ace le iaşi fap te în form a de bază [activitate p regătito are a săvârşirii fa p te lo r p revăzute în alin. (1) şi (2) ale
art. 226 CP]. în acest sens, V. Dobrinoiu , N. Neagu, op. cit., p. 178 (autorii indicaţi o p ine ază că, dacă după p lasarea
m ijlo a ce lo r de inte rce p tare făp tu ito ru l trece e fectiv la realizarea sco p ulu i reprezentat de în re g istra re , se va reţine
varian ta agravată, luând în co n sid e rare la ind ivid u a liza re a p ed e p sei dacă scopul s-a realizat sau nu). Potrivit unei
alte perspective [S. Bogdan (coord .), op. cit., p. 1 8 8 ,1 9 6 ] - faţă de care ne e xp rim ăm aco rdul - , art. 226 CP este
o infracţiune care prezintă conţinuturi alternative (m ai m ulte infracţiu n i d istin cte in crim in ate în cadrul ace lu iaşi
articol legal), astfel în câ t săvârşirea fa p te lo r din alin. (1) sau (2) (pe de o parte) şi a celei din alin. (5) (pe de altă
parte) co n d u ce la reţinerea unui co ncu rs de infracţiu n i, cu sp e cificu l că activitatea care sem nifică pregătirea în
vederea com iterii fa p te i din alin. (1) constituie o infracţiune-m ijloc, care (to tu şi, în m od atip ic) se p e d e p se şte
m ai grav decât in fracţiu n e a-sco p . A u to rii citaţi co nsid e ră aceasta dre pt o „ a n o m a lie m ajoră, actele de pregătire
fiind sa n cţio n a te de le giu ito r se m n ifica tiv m ai drastic decât în să şi realizarea fin alităţii pentru care acestea au fost
co m ise " (p. 198); „C h iar dacă natural şi fire sc ar fi ca actul de pregătire să fie a b so rb it în m od natural în co nd u ita
in fracţio n ală fin ală, lim ite le sa n cţio n a to rii se m n ifica tiv m ai m ari în cazul infracţiu n ii de plasare ne îm p ie d ică să
pledăm pentru o a se m en e a ab so rbţie. O co n clu zie co ntrară ar în călca o altă regulă prim ară a ab so rb ţiei naturale,
re sp ectiv faptul că in fracţiu n ea ab so rbită tre b u ie să aibă nişte lim ite sa n cţio n a to rii inferioare ce lo r ale infracţiu n ii
a b so rb a n te " (p. 196).
condiţiile prevăzute de lege. Astfel, spre exemplu, dacă luăm cazul deţinerii de instrumente
sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor ori titlurilor prevăzute în articolele
mai sus menţionate, precizăm că, prin simpla lor deţinere (în scopul prevăzut de lege), fapta
se consumă, reprezentând o infracţiune de sine stătătoare (sub aspectul naturii sale juridice,
o infracţiune de durată, anume o infracţiune continuă permanentă, care durează în timp
până ce intervine o forţă contrară care îi pune capăt - spre exemplu, descoperirea faptei de
către autorităţi). Dacă fapta este descoperită, va conduce la angajarea răspunderii penale
a persoanei care a comis-o. Dacă însă deţinerea de instrumente sau materiale cu scopul de
a servi la falsificarea valorilor ori titlurilor enumerate prin lege (corespunzător dispoziţiilor
art. 314 CP) este urmată de săvârşirea acestor fapte/infracţiuni de falsificare, răspunderea
penală se va angaja pentru o pluralitate de infracţiuni - concurs de fapte penale - , care va
include atât infracţiunea prevăzută de art. 314 CP, cât şi, după caz, infracţiunea prevăzută
de art. 310, art. 311 alin. (1) sau art. 312 CP[1).
După cum se poate observa, această a doua modalitate/tehnică de incriminare a actelor
pregătitoare se diferenţiază net de tehnica precedentă - cea a incriminării prin asimilare cu
tentativa - , atrăgând consecinţe juridice distincte. Prin incriminare ca infracţiuni autonome, de
sine stătătoare, în cazurile prevăzute de lege, (unele) activităţi ilegale dobândesc individualitate
penală distinctă, deşi descriu activităţi pregătitoare în vederea comiterii altor infracţiuni şi -
prin urmare - s e sancţionează cu pedeapsa corespunzătoare prevăzută de lege. Se punctează
astfel deosebirea în raport de sancţionarea prin diversificare de pedeapsă, operantă în cazul
incriminării actelor preparatorii prin asimilare cu tentativa (dincolo de discuţiile privitoare
la convertirea - sau nu - a pregătirii în act propriu-zis de executare). în aceeaşi ordine de
idei, în cazul incriminării actelor de pregătire ca infracţiuni autonome, în ipoteza săvârşirii
infracţiunii-scop, în raport de care pregătirea (cu propria relevanţă penală) nu reprezintă decât
infracţiunea-mijloc, prin care se creează condiţiile favorabile în vederea atingerii scopului,
răspunderea penală este antrenată pentru o pluralitate de infracţiuni (cel puţin două fapte
penale distincte)*121.
Dimpotrivă, în cazul actelor preparatorii incriminate prin asimilare cu tentativa (în
concepţia noastră, incriminare ca fază infracţională distinctă), dacă aceste activităţi sunt
realizate în concret (spre exemplu: producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor
în vederea comiterii infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului - art. 396 CP), iar apoi,
într-o succesiune (aproape) imediată în timp, sunt urmate de înfăptuirea aceleiaşi hotărâri
infracţionale, prin trecere la executare şi atingerea momentului consumativ, va opera absorbţia
(naturală a) actului preparator în faptul consumat comis. în acest sens, în doctrina noastră
penală se apreciază că, „în cazul în care o persoană efectuează acte pregătitoare pentru
buna desfăşurare a activităţii infracţionale proiectate, care sunt sancţionate de lege, şi apoi
|1] în ace st sens, V. Dobrinoiu , N. Neagu , op.cit., p. 557; C. Duvac, în G. A ntoniu , T.

voi. IV, p. 453.
121 A tun ci când două sau m ai m ulte infracţiu n i au fost săvârşite de ace eaşi perso an ă, prin acţiun i sau inacţiu n i
d istin cte, în a in te de a fi co n d am n ată d e fin itiv pentru vre un a dintre ele, se realizează co n d iţiile de e xiste n ţă cerute
co n cu rsu lu i real de infracţiu n i [art. 38 alin. (1) CP], su b zistând în form a d en u m ită co n cu rs real cara cte riza t prin
co nexitate (legătură) etiologică (de la m ijloc la scop) atunci când una dintre infracţiuni a fost com isă pentru săvârşirea
altei infracţiuni. Precizăm că so lu ţia co n cu rsu lu i de infracţiu n i este în scrisă în m od e xp licit în cazul in crim in ării unor
activităţi ce au ca racte r de acte pregătitoare, prin care se creează co ndiţii favo rab ile care să asigu re săvârşirea alto r
infracţiu n i. A vem în ved e re, spre exem p lu, acte le de pregătire care co nstau în iniţierea sau co n stitu ire a unui grup
infracţio n al o rgan izat - d efin it de în su şi legiu ito ru l penal - în sco p ul co m iterii uneia sau a m ai m u lto r infracţiu n i
(co re sp u n ză to r p re ve d e rilo r art. 367 CP). A stfel, dacă fapta de co n stitu ire a unui grup infracţio n al o rgan izat a fost
urm ată de săvârşirea u n e i/u n o r infracţiu n i, în se m n â n d realizarea sco p u lu i, se aplică regulile p rivind co ncu rsu l de
infracţiu n i, se n s în care d isp u n e alin. (3) al art. 367 CP.
depăşeşte această fază, ajungând la momentul consumării infracţiunii, actele pregătitoare,

deşi au semnificaţie penală proprie, nu pot fi reţinute în concurs cu infracţiunea consumată,
întrucât aceasta din urmă absoarbe toate activităţile premergătoare consumării, ştergându-le
individualitatea proprie pe care chiar legea penală le-a dat-o. Toate activităţile socialmente
periculoase, incriminate distinct de lege ca faze de desfăşurare a infracţiunii care preced
consumarea, se absorb în infracţiunea consumată, având de-a face într-o asemenea situaţie
cu o singură faptă penală. (...) Ne aflăm, într-o asemenea situaţie, în faţa unei hotărâri
infracţionale care se realizează etapă cu etapă, una dintre acestea fiind pregătirea. Momentele
de înfăptuire a hotărârii se succed de regulă imediat sau cu pauze nu prea mari în vederea
atingerii rezultatului urmărit"111.
2.3. Situaţia actelor de pregătire săvârşite de către o altă persoană decât autorul
faptei'21
în doctrina noastră penală, cu ocazia prezentării regimului juridic autohton al actelor
de pregătire, unii autori'31 includ (şi) situaţia actelor de pregătire incriminate/sancţionate
ca acte de participaţie penală, acte de complicitate anterioară. Este vorba despre realizarea
unor activităţi de natură materială sau morală (spre exemplu, procurarea de mijloace sau
instrumente în vederea comiterii faptei ori procurarea de informaţii privind locul/timpul
săvârşirii infracţiunii), activităţi plasate anterior comiterii faptei relevante penal şi desfăşurate
de către o altă persoană decât autorul, persoană cu rol de complice, care înlesneşte săvârşirea
acesteia. Actele de pregătire realizate de către o altă persoană decât autorul pot constitui
acte de participaţie (sub forma complicităţii prin înlesnire - complicitate anterioară) numai
în măsura în care autorul a săvârşit ulterior, efectiv, o faptă relevantă penal (tentativă
pedepsibilă sau fapt consumat), angajând astfel răspunderea penală şi sancţionarea în calitate
de participant cu rol de complice. Spre exemplu: procurarea (de către persoana cu rol de*1 2
111A se vedea M. Zolyneak , Actele pregătitoare..., op. cit., p. 11 şi 13. A b so rb ţia în infracţiu n ea unică în fo rm ă
consum ată este indiscutabilă dacă trecerea la executare şi producerea rezultatului faptei s-au realizat într-o succesiune
(apro ap e) im ediată în tim p d upă realizarea pregătirii în ve d e re a săvârşirii faptei şi în în fă p tu ire a a ce le iaşi hotărâri
infracţionale. Dacă s-au co m is acte preparatorii cu sem nificaţie penală proprie (dintre cele incrim inate prin asim ilare
cu ten tativa), în situaţia în care p erso an a sau/şi astfel de acte au fost d e sco p e rite de au to rităţi, iar în baza unei
noi hotărâri in fra cţio n a le ace eaşi p erso an ă trece d irect la e xecu tare a faptei (a n te rio r pregătite), aju n g â n d u -se la
co n su m a re a ace steia, cred em că so luţia co rectă este cea a co n cu rsu lu i de infracţiu n i. A ce e aşi so lu ţie - co ncu rs
de infracţiu n i - şi în situaţia în care, u lte rio r e fectu ării unui act de p regătire in crim in at prin a sim ila re cu ten tativa,
în baza unei hotărâri in fra cţio n a le d istin cte, se trece la co m itere a unei alte infracţiu n i d ecât cea pentru care s-a
realizat pregătirea. Sp re exem plu: u lterio r săvârşirii de acte pregătitoare în ved e rea co m iterii infracţiunii de trăd are
prin ajutarea in a m icu lu i, aceeaşi p erso an ă co m ite o in fracţiu n e de vio l.
121 A n ticip â n d m ate ria p a rtic ip a ţie i p e n a le , în ţe le g e m să a d u ce m u rm ă to a re le su m a re e xp lica ţii: e xiste n ţa
co m p licităţii (form ă a p articip aţie i penale) este co n d iţio n ată de săvârşirea unei fap te p revăzu te de legea penală
de către autor, prin trecerea ace stu ia la e xecu tare (în m ăsura co m iterii unei fapte în form ă co nsum ată sau în form ă
de tentativă p e d e p sib ilă ), d eve n in d o a ctivitate relevantă penal (d ar fără a co nstitui o in fracţiu n e a u to n o m ă ), prin
săvârşirea unor activităţi specifice, descrise de lege (art. 48 CP), sem nificând acte de sprijinire a autorului în com iterea
faptei. Printre aceste acte, după cum reiese din d isp o ziţiile legale, se în scriu şi acte le de înlesnire, an u m e realizarea
de activităţi (de natură m aterială sau de natură m orală) prin care se creează condiţii ce uşurează/facilitează/pregătesc
săvârşirea faptei, acte care se p lasează în tim p an te rio r trecerii a u to ru lu i la e xecu tare a acesteia. Totodată, pentru
existenţa co m p licităţii (in d ife re n t de fo rm e le pe care le poate îm b ră ca ), este n ecesară intenţia p ersoanei care, prin
co n trib u ţia sp e cifică adusă (în sp eţă, în le sn ire a co m iterii fap te i), în ţe le g e să aco rd e a u to ru lu i sp rijin în săvârşirea
unei fap te p revăzu te de legea penală. Intenţia co m p lice lu i im plică rep rezen tarea faptei pe care o co m ite au to ru l,
a u rm ă rilo r ace steia, precum şi a îm p re ju ră rii că, prin p ropria sa activitate , prin acte le d esfăşu rate, el (co m p lice le )
co n trib u ie la săvârşirea faptei, unită cu vo inţa de a co o p era la realizarea ace steia.
131A se vedea C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2014), p. 281; M. Udroiu, Drept penal, op. cit., p. 141.
complice) a instrumentului (topor, cuţit etc.) pe care autorul îl va folosi în comiterea omorului,
în condiţiile consumării ulterioare a faptei sau a rămânerii acesteia la stadiul de tentativă.
Această susţinere a existenţei unei (a treia) ipoteze/situaţii de excepţie, distincte de
incriminare/sancţionare a actelor de pregătire (respectiv ca acte de participaţie penală -
complicitate anterioară, materială sau morală) apare ca discutabilă. Pornim de la observaţia
că, „atunci când ne referim la actele de pregătire a executării unei infracţiuni, avem în vedere
actele făptuitorului care pregăteşte executarea unei infracţiuni în privinţa căreia a luat el
însuşi hotărârea de a o comite; aceste acte se înscriu, prin urmare, în desfăşurarea procesului
de exteriorizare a acestei hotărâri şi aparţin făptuitorului care a luat hotărârea respectivă"
(s.n.)[1]. Sub acest aspect, doctrina noastră penală înregistrează şi curentul de opinie - la
care subscriem - potrivit căruia actele de pregătire efectuate de către o altă persoană decât
autorul faptei nu descriu acte de pregătire în sensul lor propriu (propriu-zise), căci persoana
care le efectuează nu acţionează pentru punerea în executare a unei hotărâri proprii (ele
nu pregătesc punerea în executare a unei hotărâri proprii), ci a unei hotărâri luate de o altă
persoană (autorul faptei)121.
Cu alte cuvinte, aceste acte transpun, în plan concret, hotărârea individuală aparţinând
altei persoane (complice) decât cea care va trece la executarea faptei, hotărâre care denotă
intenţia de a sprijini comiterea faptei şi care se materializează prin efectuarea unor activităţi
(prin care se creează altuia condiţii ce favorizează trecerea sa la executare) care nu se înscriu
pe traiectul infracţional al autorului, marcând acel drum al crimei care să fie pregătit de
acesta*131.
111 G. ANTONIU, Tentativa, op. cit., p. 36.

121în acest sens, G. A ntoniu , Tentativa, op. cit., p. 36 ş.u.; Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 46 9; V. Păvăleanu,
op. cit.,p. 150.
131Relevăm, cu titlu de argument suplimentarîn susţinerea opiniei pe care o îmbrăţişăm (anume că pregătirea
realizată de către un complice nu constituie act de pregătire în sensul propriu-zisal conceptulu
dacă pregătirea realizată de către un terţ (participant cu rol de complice) ar fi privită ca act de pregătire, în sensul
tehnic specific al noţiunii, atunci, în cazul unei participaţii improprii în varianta intenţie-culpă (în raport de o faptă
incriminată atât atunci când se comite cu intenţie, cât şi din culpă), s-ar ajunge în situaţia în care ar trebui să
se accepte existenţa unor acte de pregătire (ca fază a infracţiunii) în raport de o infracţiune din culpă - ceea ce
apreciem că ar încălca o condiţie esenţială de existenţă a instituţiei actelor de pregătire.
Materiale auxiliare de lucru în studiul formelor
infracţiunii intenţionate
# #

răspunsul):
1. în perioada externă a unei activităţi infracţionale intenţionate se disting trei etape,

reprezentate de: faza actelor de pregătire, faza actelor de executare, faza urmărilor.
2. Fazele de desfăşurare a unei activităţi infracţionale care compun perioada externă
sunt posibile la orice infracţiune, indiferent dacă aceasta este o infracţiune intenţionată ori
din culpă sau săvârşită cu intenţie depăşită.
3. Orice infracţiune impune, în prealabil, realizarea/desfăşurarea unor acte de pregătire,
în vederea trecerii la executarea acesteia.
4. Infracţiunea consumată atrage întotdeauna răspunderea penală, desemnând forma
tipică (perfectă) a infracţiunii.
5. în Partea generală a Codului penal român se întâlnesc dispoziţii exprese privind actele
de pregătire, prevederi legale prin care se consacră definiţia acestora, precum şi regimul
lor de sancţionare.
6. Infracţiunea fapt epuizat este posibilă la anumite categorii de infracţiuni, respectiv la
acelea denumite (generic) infracţiuni de durată (infracţiuni cu durată de consumare), care
sunt reprezentate de: infracţiunile continue, continuate, de obicei şi progresive.
7. Infracţiunea fapt epuizat este posibilă la anumite categorii de infracţiuni, respectiv la
acelea denumite (generic) infracţiuni de durată (patru la număr), dintre care una este o formă
de unitate naturală infracţională, iar celelalte trei sunt forme ale unităţii infracţionale legale.
8. în cazul infracţiunilor de durată, momentul epuizării activităţii infracţionale este un
moment ulterior şi distinct momentului consumativ (de consumare).
9. în Partea generală a Codului penal român se întâlnesc dispoziţii care consacră momentul
(considerat a fi cel) de epuizare a unor activităţi infracţionale (infracţiuni de durată).
10. Potrivit dispoziţiilor legale înscrise în materia infracţiunilor de durată, atât infracţiunea
continuă, cât şi infracţiunea progresivă se epuizează la data comiterii ultimei acţiuni sau
inacţiuni, spre deosebire de cazul infracţiunii continuate sau al infracţiunii de obicei, care
se consumă la data săvârşirii ultimului act de executare.
11. Legiuitorul Codului penal român a îmbrăţişat, în principiu, teza neincriminării actelor
de pregătire in vederea comiterii de infracţiuni.
12. Potrivit dispoziţiilor legale exprese, sunt de remarcat (uneori, în mod excepţional)
două tehnici (distincte) de incriminare a actelor preparatorii la infracţiune: în unele cazuri,
actele de pregătire în vederea comiterii unor fapte penale sunt incriminate prin asimilare
cu tentativa; în alte cazuri, aceste activităţi sunt incriminate ca infracţiuni autonome, de
sine stătătoare.
13. Indiferent de tehnica de incriminare a unor acte de pregătire (în condiţiile şi în
cazurile expres prevăzute de legea penală română, şi anume prin asimilare cu tentativa
sau ca infracţiuni autonome), tratamentul penal aplicabil acestora este unul nediferenţiat,
constând în sancţionarea cu pedeapsa prevăzută de lege.
14. Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare
care a fost însă întreruptă sau care nu şi-a produs efectul, constituind - prin incrim inare-o
formă atipică (imperfectă) a infracţiunii.
15. Sub aspectul naturii juridice, tentativa (relevantă penal) este o formă atipică (imperfectă)
a infracţiunii, indiferent dacă îmbracă formă imperfectă sau formă perfectă, constituind o
cauză (stare) generală de atenuare a răspunderii penale.
16. Art. 32 alin. (1) teza I CP consacră tentativa idonee, în formă imperfectă (neterminată,
întreruptă).
17. Art. 32 alin. (1) teza a ll-a CP consacră tentativa idonee, în formă perfectă (terminată,
neîntreruptă).
18. Tentativa imperfectă constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care nu şi-a produs efectul, ceea ce atrage neconsumarea infracţiunii.
19. Tentativa perfectă constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă, ceea ce atrage neconsumarea infracţiunii.
20. Spre deosebire de tentativa imperfectă (în cazul căreia nu se produce consumarea
infracţiunii, întrucât are loc o întrerupere a executării faptei), în cazul tentativei perfecte,
dimpotrivă, executarea fiind terminată, are loc şi consumarea infracţiunii.
21. După criteriul gradului de realizare a elementului material (acţiunii), tentativa se
clasifică în: tentativă imperfectă şi tentativă perfectă.
22. Tentativa imperfectă este posibilă atât la infracţiunile (intenţionate) de rezultat, cât
şi la infracţiunile (intenţionate) de pericol.
23. Tentativa perfectă este posibilă, cu unele excepţii, numai la infracţiunile de rezultat.
24. Tentativa nu este posibilă în cazul tuturor infracţiunilor intenţionate, după cum nu
orice tentativă posibilă este şi relevantă penal (incriminată).
25. Tentativa idonee este o tentativă periculoasă, relevantă penal, deci pedepsibilă, spre
deosebire de tentativa neidonee, nepericuloasă, care este nepedepsibilă.
26. Tentativa neidonee este consacrată conform dispoziţiilor art. 32 alin. (2) CP.
27. Spre deosebire de tentativa idonee, care se poate prezenta sub formă imperfectă
sau formă perfectă, tentativa neidonee nu cunoaşte o astfel de (sub)clasificare.
28. Prin poziţia intermediară pe care o ocupă în desfăşurarea unor activităţi infracţionale
intenţionate, tentativa ridică probleme de delimitare atât în raport cu actele de pregătire,
cât şi cu infracţiunea fapt consumat.
29. Din punct de vedere subiectiv, tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor din culpă,
după cum nu este posibilă nici în cazul infracţiunilor praeterintenţionate simple (propriu-zise,
praeterintenţionate pe conţinut de bază).
30. Din punct de vedere obiectiv, intră în categoria infracţiunilor la care nu este posibilă
tentativa (şi) infracţiunile omisive proprii.
31. Tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor omisive, indiferent dacă acestea sunt
infracţiuni omisive proprii sau infracţiuni (de rezultat) comisive prin omisiune.
32. Potrivit unor opinii doctrinare, din punct de vedere obiectiv, tentativa nu este posibilă
în cazul infracţiunilor continue sau al infracţiunilor săvârşite în mod continuat.
33. în ceea ce priveşte incriminarea tentativei, legiuitorul penal român a adoptat
incriminării limitate, respingând teza incriminării nelimitate a acesteia.
34. Nu există dispoziţii exprese care să consacre incriminarea limitată a tentativei, în
concepţia legiuitorului Codului penal român actual.
35. Incriminând limitat tentativa, legiuitorul penal român adoptă două tehnici diferite
prin care acordă relevanţă penală (prin norme penale speciale) acestei forme a infracţiunii.
36. în materia sancţionării (pedepsirii) tentativei, legiuitorul penal român a consacrat
sistemul diversificării de pedeapsă in raport cu sancţionarea infracţiunii fapt consumat [regula
în materie, potrivit prevederilor art. 33 alin. (2) CP].
37. Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) CP, se consacră sistemul diversificării de pedeapsă
în cazul tentativei, rezultând configurarea acestei forme atipice (imperfecte) a infracţiunii
drept o cauză generală de atenuare a răspunderii penale, şi anume (mai precis) stare de
reducere sau de înlocuire a pedepsei, în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea fapt consumat.
38. Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul
mai grav al acţiunii secundare (tentativă), se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate.
39. în cazul tentativei, diversificarea de pedeapsă poartă/operează asupra pedepselor
(principale şi secundare), reducerea cu fracţia obligatorie de 1/2 operând asupra limitelor
speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea fapt consumat, indiferent dacă
subiectul activ al infracţiunii tentate comise este o persoană fizică majoră sau o persoană
juridică (dintre cele care răspund penal).
40. în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauzele de atenuare - cum este şi
tentativa - sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele
(generale) prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă.
41. în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauza de atenuare a răspunderii
penale reprezentată de tentativa relevantă penal se va avea în vedere la alegerea măsurii
educative şi va produce efecte între limitele (speciale) prevăzute de lege pentru fiecare
măsură educativă, operând reducerea acestor limite cu fracţia de 1/2 prevăzută în art. 32
alin. (2) CP.
42. Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care
au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă,
circumstanţe (generale) atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.
43. Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente următoarele cauze: o cauză de reducere
a pedepsei (spre exemplu, tentativa) şi o cauză de agravare a pedepsei (spre exemplu, o
circumstanţă generală agravantă - art. 77 CP), se poate aplica o pedeapsă până la maximul
special, după care se vor reduce limitele de pedeapsă cu fracţia de 1/2, în această ordine.
44. Din punct de vedere al naturii juridice, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
reprezintă cauze generale, legale, personale de impunitate a autorului unei tentative
(pedepsibile/incriminate/relevante penal).
45. Desistarea atrage nepedepsirea autorului care, înainte de descoperirea faptei, a

încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată,
sau a împiedicat el însuşi comiterea infracţiunii.
46. împiedicarea producerii rezultatului prezintă două modalităţi normative: autorul
tentativei perfecte poate să împiedice el însuşi producerea rezultatului tipic (propriu) al
infracţiunii comise sau poate anunţa autorităţile de comiterea faptei, astfel încât consumarea
să poată fi (în mod real) împiedicată.
47. Din punct de vedere al naturii juridice, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
sunt cauze generale care exclud existenţa tentativei (a infracţiunii rămase la stadiul de
tentativă), având drept consecinţă nepedepsirea infractorului (autor, instigator sau complice)
care a comis fapta respectivă.
48. Desistarea înlătură represiunea penală faţă de autorul unei tentative imperfecte
(pedepsibile/incriminate/relevante penal), spre deosebire de împiedicarea producerii
rezultatului, care atrage impunitatea autorului unei tentative perfecte (pedepsibile).
49. Atât desistarea, cât şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze generale de
impunitate, operante în cazul tentativei (pedepsibile), dependente de voinţa liberă a autorului
faptei şi care trebuie să intervină până la descoperirea faptei comise, nefiind însă singurele
cauze generale de nepedepsire (a tentativei).
50. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau al împiedicării producerii
rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru această infracţiune,
desemnând situaţia încetăţenită în doctrină sub denumirea de de executare calificate.
II. Exerciţii tip „grilă" (identificaţi variantele corecte; toate combinaţiile sunt posibile:
1. Legislaţia penală actuală din România se situează, în ceea ce priveşte relevanţa juridică
a activităţilor reprezentând acte preparatorii ale unor infracţiuni, pe poziţia:
a) sistemului incriminării nelimitate;
b) sistemului incriminării limitate;
c) sistemului neincriminării (regula necunoscând excepţii);
d) sistemului neincriminării (regula cunoscând excepţii).
2. în problema reprezentată de identificarea criteriilor de diferenţiere dintre actele de

pregătire şi cele de executare, în doctrina penală au fost formulate teoriile:
a) moniste;
b) parificării;
c) neincriminării;
d) obiective.
3. în dreptul penal român actual:

a) atunci când legiuitorul optează pentru acordarea de relevanţă penală activităţilor
preparatorii ale unei infracţiuni, singura metodă de manifestare a acestei opţiuni este
incriminarea lor prin asimilare cu tentativa;
b) este consacrat sistemul incriminării nelimitate a tentativei, la infracţiunile la care
această formă atipică (imperfectă) a infracţiunii este posibilă;
c) spre deosebire de legislaţia delege

expresă a ceea ce doctrina numeşte tentativă relativ improprie;
d) dacă în cadrul normei de incriminare a unei anumite infracţiuni nu se prevede expres
faptul că tentativa se pedepseşte, înseamnă că - deşi potenţial posibilă, ca manifestare
externă concretă a unei persoane, în sfera realităţii obiective - această formă imperfectă
nu are relevanţă penală în raport de respectiva infracţiune.
4. Tentativa nu este posibilă în cazul:

a) infracţiunilor omisive;
b) infracţiunilor comise cu intenţie indirectă;
c) infracţiunilor săvârşite cu intenţie repentină;
d) infracţiunilor de execuţie promptă (precum sunt cele al căror element material constă
într-o acţiune de tip verbal - de rostire a unor cuvinte).
5. în cazul în care, într-o speţă concretă, se verifică săvârşirea unei infracţiuni rămase la
stadiul de tentativă pedepsibilă:
a) instanţa va stabili mai întâi o pedeapsă concretă, între limitele prevăzute de lege pentru
respectiva faptă în forma ei consumată (minimul şi maximul special al pedepsei prevăzute în
textul legal care conţine norma de incriminare respectivă), după care va înjumătăţi această
pedeapsă concret stabilită, aplicând cuantumul sancţiunii astfel determinat;
b) instanţa va determina mai întâi limitele pedepsei abstracte corespunzătoare rămânerii
faptei concrete la stadiul atipic de tentativă, stabilind valoarea jumătăţii minimului, respectiv a
jumătăţii maximului pedepsei prevăzute de lege pentru acea infracţiune, în forma ei consumată
(indicate în textul legal care conţine norma de incriminare respectivă), având grijă ca, în
urma acestei operaţiuni, valoarea minimului special să nu coboare sub aceea a minimului
general al categoriei respective de pedeapsă, după care, între limitele de pedeapsă astfel
fixate, va stabili o pedeapsă concretă, pe care o va aplica infractorului;
c) dacă legea prevede pentru acea infracţiune, atunci când este consumată, pedepse
abstracte alternative, atunci instanţa va trebui să aplice pedeapsa concretă între limitele
reduse la jumătate ale pedepsei abstracte de natură mai uşoară;
d) dacă legea prevede pentru acea infracţiune, atunci când este consumată, pedepse
abstracte alternative, atunci instanţa va trebui să aleagă mai întâi categoria de pedeapsă
pe care o apreciază potrivită în speţă, după care să aplice pedeapsa concretă între limitele
înjumătăţite ale pedepsei abstracte alese.
6. Ulterior intrării în vigoare a Codului penal actual:

a) s-ar putea spune că terminologia întrebuinţată în definirea tentativei este de natură a
pune capăt unei controverse mai vechi, formulată în perioada activităţii fostului Cod penal,
referitoare la posibilitatea de existenţă a tentativei în situaţiile în care forma de vinovăţie
reţinută ar fi intenţia indirectă;
b) este adevărată afirmaţia potrivit căreia forma de tentativă cunoscută, în doctrină,
drept tentativa relativ improprie nu va mai reprezenta o varietate relevantă penal a clasificării
conceptului de tentativă;
c) în ceea ce priveşte regimul sancţionator aplicabil în caz de tentativă, se conturează o
anumită situaţie în care reglementarea actuală tinde a fi mai favorabilă decât cea anterioară;
d) se poate afirma că reglementarea introduce printre elementele de verificarea cărora
depinde existenţa tentativei condiţia negativă ca infractorul să nu fi renunţat de bunăvoie la
executarea începută, respectiv să nu fi oprit, în mod voluntar, procesul cauzal de producere

a rezultatului, demarat în urma finalizării executării elementului material.
7. Ca formă atipică a infracţiunii:

a) tentativa relevantă penal nu se va pedepsi, totuşi, atunci când autorul va curma
neconstrâns executarea începută a acţiunii sau inacţiunii reprezentând elementul material al
laturii obiective din conţinutul respectivei infracţiuni ori dacă va împiedica liber producerea
urmării imediate, corespunzătoare momentului consumativa! infracţiunii respective, consecutiv
încheierii executării respectivei acţiuni sau inacţiuni;
b) tentativa reprezintă o formă atipică, mai puţin ca perfectă, a infracţiunii;
c) infracţiunea fapt epuizat reprezintă o formă atipică, mai mult ca perfectă, a infracţiunii;
d) comiterea tentativei pedepsibile a unei infracţiuni poate fi considerată ca valabil
exprimată prin termenii comiterea unei infracţiunisau săvârşirea u
şi în situaţia în care referirea s-ar face la o infracţiune consumată.
8. Atunci când, consecutiv săvârşirii unui act de pregătire în vederea comiterii unei fapte
incriminate, se trece mai departe la săvârşirea infracţiunii astfel pregătite:
a) iar consumarea nu are loc, dacă actul de pregătire avea relevanţă penală intrinsecă,
prin incriminare prin asimilare cu tentativa, atunci infractorul îşi va angaja de două ori
răspunderea penală, o dată pentru actul preparator asimilat tentativei şi a doua oară pentru
tentativa concret comisă;
b) iar consumarea are loc, dacă actul de pregătire avea relevanţă penală intrinsecă, prin
incriminare ca infracţiune de sine stătătoare, atunci infractorul îşi va angaja o singură dată
răspunderea penală, actul preparator incriminat ca atare pierzându-şi autonomia şi fiind
absorbit în infracţiunea consumată pe care a pregătit-o, singura pentru care va fi tras la
răspundere penală infractorul;
c) iar consumarea nu are loc, dacă actul de pregătire avea relevanţă penală intrinsecă,
prin incriminare ca infracţiune de sine stătătoare, atunci infractorul îşi va angaja de două
ori răspunderea penală, o dată pentru actul preparator incriminat autonom şi a doua oară
pentru tentativa efectiv comisă faţă de infracţiunea pregătită;
d) iar consumarea nu are loc, datorită întreruperii executării prin voinţa liberă a făptuitorului,
dacă actul de pregătire avea relevanţă penală intrinsecă, prin incriminare prin asimilare cu
tentativa, atunci infractorul îşi va angaja răspunderea penală pentru săvârşirea tentativei
respectivei infracţiuni, deoarece, în ciuda desistării de la comiterea tentativei, el avea deja
fixată răspunderea penală, la nivel asimilat cu tentativa, prin finalizarea, anterioară, a comiterii
actelor de pregătire incriminate prin asimilare cu tentativa.
9. Indicaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii:

a) tentativa reprezintă o cauză generală de atenuare facultativă a pedepsei;
b) tentativa reprezintă o cauză specială de atenuare obligatorie a pedepsei;
c) desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze speciale de înlăturare a
caracterului penal al faptei (de excludere a infracţiunii);
d) actele de executare calificate înlătură beneficiul cauzelor de impunitate a tentativei.
10. Tentativa nu este posibilă:

a) în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă;
b) în cazul infracţiunilor comisiv-omisive;
c) în cazul infracţiunilor praeterintenţionate, afirmaţie care nu este infirmată de faptul

că este posibilă (şi chiar pedepsibilă) tentativa în cazul unor infracţiuni [de pildă, tâlhăria
care a avut ca urmare vătămarea corporală - art. 234 alin. (3) CP - ori violul care a avut ca
urmare vătămarea corporală - art. 218 alin. (3) lit. e) CP];
d) în cazul infracţiunilor de consumare anticipată.
11. Este adevărat că:

a) dacă infractorul pune capăt în mod voluntar, neconstrâns activităţii infracţionale
cu durată de consumare (infracţiune continuă, continuată sau de obicei), între momentul
consumării şi cel al epuizării, îi profită dispoziţiile referitoare la desistare;
b) poate exista o tentativă de furt comisă în formă continuată, dar nu poate exista o
tentativă de comitere în formă continuată a unei infracţiuni de furt;
c) nu poate exista tentativă la o infracţiune continuă;
d) nu poate exista tentativă la o infracţiune de obicei.
12. împiedicarea producerii rezultatului:

a) este o cauză specială de nepedepsire a tentativei;
b) atrage nepedepsirea, în cazul tentativei imperfecte;
c) atrage nepedepsirea, în cazul tentativei perfecte;
d) este o cauză generală de agravare a pedepsei.
13. Tentativa improprie:

a) este, după caz, relativă sau absolută;
b) este o tentativă nepedepsibilă, în modalitatea absolut improprie;
c) nu este consacrată expres prin dispoziţiile Codului penal;
d) cea relativ improprie se sancţionează, prin lege, diferit de tentativa proprie.
14. Tentativa este posibilă în cazul unei infracţiuni:

a) formale comisive;
b) materiale omisive;
c) de hărţuire;
d) de furt de curent electric.
15. Desistarea:
a) este o cauză justificativă;
b) este posibilă atât în cazul infracţiunilor materiale, cât şi al celor formale;
c) nu este posibilă în cazul unei tentative de furt;
d) atrage dezincriminarea tentativei comise.
16. în cazul unei infracţiuni materiale:

a) nu este posibilă tentativa imperfectă;
b) nu este posibilă tentativa improprie;
c) este posibilă tentativa perfectă proprie;
d) există, în principiu, aptitudinea de incidenţă a împiedicării producerii rezultatului.1
7
17. împiedicarea producerii rezultatului:

a) este o cauză specială de nepedepsire a tentativei;
b) atrage nepedepsirea, în cazul tentativei imperfecte;
c) atrage nepedepsirea, în cazul tentativei terminate;

d) este o cauză generală de impunitate.
18. Este incriminată (deci legal pedepsibilă, dintr-o perspectivă abstractă) tentativa:
a) unei infracţiuni de viol;
b) unei infracţiuni de neglijenţă în serviciu;
c) de omor, dacă se constată într-o speţă determinată că autorul s-a desistat;
d) oricărei infracţiuni.
19. Tentativa nu este posibilă în cazul unei infracţiuni:

a) omisive - pentru că făptuitorul omite a îndeplini calitatea specială cerută de lege;
b) din culpă sim plă-deoarece tentativa există doarîn raport de faptele a căror comitere
implică oricare dintre formele de vinovăţie la care este prezent efectiv (în mod activ) factorul
intelectiv;
c) de execuţie promptă - dată fiind promptitudinea intervenţiei organelor judiciare;
d) formale, ci doar a uneia substanţiale.
20. Actele de executare calificate:

a) constituie o expresie care face referire la actele de pregătire în vederea comiterii unei
infracţiuni în formă calificată;
b) se referă la actele tentate comise în legătură cu o infracţiune proprie (infracţiune cu
subiect activ calificat);
c) sunt actele de executare post-consumative (de după momentul consumării), existente
doarîn cazul infracţiunilor care cunosc şi un moment al epuizării;
d) sunt actele cu relevanţă penală proprie comise până la data desistării ori a împiedicării
producerii rezultatului, care urmează a fi sancţionate aparte (tentativa în cadrul căreia au
fost comise rămânând nepedepsită ca efect al apariţiei uneia dintre cauzele de nepedepsire
indicate).
1. în fapt, s-a reţinut că, într-o seară, inculpatul s-a ascuns într-o boxă dintr-un complex
comercial, până la închidere, după care a luat din mai multe magazine bunuri pe care le-a
pus într-o sacoşă. în dimineaţa zilei următoare el a fost surprins de personalul de pază în
timp ce încerca să părăsească complexul comercial, având asupra sa sacoşa în care se aflau
bunurile în cauză.
Apreciaţi, motivat, dacă fapta de care se face vinovat inculpatul este o tentativă de furt,
un furt consumat sau un concurs de infracţiuni de furt!
2 .în fapt, instanţa a reţinut că, într-o noapte, inculpatul a lovit cu piciorul două faruri cu
halogen montate la un autoturism parcat pe o stradă; ca urmare a şocului produs, farurile cu
halogen s-au desprins de pe caroseria autoturismului şi au căzut pe partea carosabilă. Ulterior,
inculpatul a luat unul dintre aceste faruri, însă, pe când se pregătea să îl ridice şi pe al doilea,
el a fost surprins de o patrulă de poliţie. Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru
comiterea infracţiunii de furt calificat, pe care a reţinut-o ca săvârşită în formă consumată. în
raport de această sentinţă, inculpatul a promovat apel.
Indicaţi, argumentat, care ar f i putea fi motivele invocate de inculpat în justificarea

apelului, iar în raport de acestea, motivaţi soluţia la care urmează a ajunge instanţa de apel!
3. Instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt: inculpatul X a întâlnit victima într-un

local dintr-o localitate rurală şi, deoarece o cunoştea, a invitat-o să consume împreună
băuturi alcoolice. Deoarece victima a refuzat, inculpatul s-a enervat, a acuzat victima că
l-ar dispreţui din cauza activităţii lucrative pe care o desfăşoară (inculpatul era angajat la o
companie care se ocupă cu servicii de salubrizare, fiind vidanjor) şi a devenit din ce în ce
mai violent. Fiind bruscat verbal de către victimă, care l-a ameninţat că dacă nu încetează
şi nu se calmează îl va lovi, inculpatul a scos un cuţit şi a lovit victima cu acesta, de două ori
în zona gâtului, de trei ori în piept, precum şi de câteva ori în braţe şi antebraţe, ca urmare
a faptului că victima îşi ridicase mâinile pentru a-şi proteja capul şi trunchiul. Pentru că
mişcările de eschivare ale victimei au împiedicat producerea unor leziuni foarte adânci,
raportul de expertiză medico-legală întocmit a concluzionat că, din punct de vedere medical,
viaţa victimei nu a fost pusă în primejdie, precum şi că, pentru recuperarea sănătăţii afectate
prin actul de agresiune, sunt necesare 20-30 de zile de îngrijiri medicale. Ca urmare a acestor
aspecte, procurorul a dispus trimiterea în judecată a lui X pentru comiterea infracţiunii de
loviri sau alte violenţe, în formă agravată.
Arătaţi dacă instanţa urmează a confirma sau infirma această încadrare juridică. Motivaţi!
4. A.G. l-a ameninţat pe B.P. cu moartea, în urma unei violente disensiuni, grefată pe o
mai veche stare conflictuală legată de o acţiune în grăniţuire privind proprietăţile celor doi
(care erau vecini). în aceeaşi noapte, pe la ora 23:30 (dată confirmată de câţiva trecători),
A.G. a luat din şură un topor, a sărit gardul în curtea lui B.P., a ucis câinele acestuia, a intrat
în casă şi i-a aplicat mai multe lovituri lui B.P., care se afla în pat, în dormitor. Ca urmare a
autopsiei întreprinse asupra cadavrului, s-a constatat că B.P. decedase aproximativ în jurul
orei 21:00-21:15, în urma unui stop cardio-respirator.
Care urmează a fi încadrarea juridico-penală a faptelor comise de A.G. ? Argumentaţi!
5. A fost reţinut faptul că inculpatul a urcat într-un tramvai cu intenţia de a sustrage

bunuri de la călătorii mai puţin vigilenţi. Observând o persoană în stare vădită de oboseală,
care părea să aibă un telefon mobil în buzunarul exterior al hainei, inculpatul s-a poziţionat
în aşa fel încât să mascheze cu propriul corp operaţiunea de sustragere şi a introdus mâna în
buzunarul persoanei respective. în acel moment, un agent de poliţie îmbrăcat în haine civile,
care îl recunoscuse pe inculpat (acesta fusese anterior condamnat pentru fapte similare), l-a
prins pe acesta de mână, imobilizându-l în flagrant, pe când avea încă degetele introduse în
buzunarul de la haina celeilalte persoane. Ulterior, s-a constatat că obiectul din buzunarul
hainei călătorului, a cărui formă părea să indice un telefon mobil, era de fapt doar un pachet
cu şerveţele de unică folosinţă.
Arătaţi, motivat, dacă inculpatul poate f i condamnat pentru săvârşirea unei anumite
activităţi infracţionale!
6. Pe când se afla într-un supermarket, infractorul a observat cum o persoană are

lăsată deschisă o poşetă în căruciorul de cumpărături, astfel încât a încercat să îi sustragă
portofelul. Pentru că persoana vătămată se tot deplasa de la un raft la altul, infractorul a avut
trei încercări nereuşite, dar, în final, a patra oară, a consumat sustragerea. Manevrele sale
au fost observate de agenţii de pază, care l-au oprit la ieşirea din magazin, surprinzându-l
cu portofelul victimei asupra sa. Procurorul a solicitat instanţei condamnarea inculpatului
pentru comiterea, în formă continuată, a unei infracţiuni consumate de furt, tentativele

anterioare fiind absorbite în faptul consumat.
Arătaţi, motivat, ce urmează a decide instanţa în acest caz!
7. O persoană a înjunghiat-o pe alta, cu un cuţit, în zona pieptului, aplicându-i o singură

lovitură (deşi iniţial declarase unui martor că o va lovi de mai multe ori), după care s-a
oprit de bunăvoie şi nu a mai aplicat alte lovituri victimei, deşi putea să o facă. Consecutiv,
agresorul a plecat de la locul faptei, deşi constatase că victima încă nu decedase, iar persoana
vătămată a fost salvată de un trecător care a găsit-o şi a transportat-o la spital. Fiind cercetat
penal pentru comiterea unei tentative de omor, agresorul a solicitat reţinerea beneficiului
desistării, considerând că, dată fiind atitudinea sa pe caz concret, tentativa săvârşită este
una imperfectă.
Apreciaţi, argumentat, asupra solicitării infractorului!
8. Doi indivizi cu puternice sentimente de ură reciprocă se înţeleg să joace „ruleta rusească",
astfel încât fiecare încarcă un revolver cu un singur cartuş, roteşte la întâmplare încărcătorul
propriei arme, apoi, deodată, amândoi îndreaptă arma unul spre capul celuilalt şi apasă
pe trăgaci. Niciuna dintre arme nu a tras (la niciuna cartuşul nu s-a poziţionat pe ţeavă în
momentul apăsării trăgaciului, astfel încât focul nu s-a declanşat). Potrivit înţelegerii, niciunul
dintre cei doi nu a mai continuat să apese pe trăgaci mai departe (ceea ce, în final, ar fi dus
la declanşarea focului de armă). Procurorul a apreciat că fiecare dintre cei doi a comis, faţă
de celălalt, o tentativă pedepsibilă de omor, trimiţându-i în judecată sub această acuzare.
Motivaţi ce urmează a decide instanţa!
9. O persoană, angajat al unei fabrici, sustrage de pe linia de producţie un anumit bun

mobil şi încearcă să părăsească incinta fabricii cu acest bun. Deoarece observă că la poarta
instituţiei se constituise un filtru, ce verifica persoanele care părăseau incinta şi bagajele
acestora, a ascuns bunul în cauză după un dulap din vestiar, aşteptând o zi mai prielnică în
care să îl poată scoate din instituţie. Bunul a fost însă descoperit cu ocazia unei percheziţii
generale, iar în urma analizei dactiloscopice, pe sacoşa de plastic în care fusese aşezat
s-au descoperit amprentele respectivului angajat. Acesta a recunoscut fapta, solicitând însă
tragerea sa la răspundere penală pentru săvârşirea unei tentative de furt, iar nu a unei
infracţiuni de furt consumate.
Precizaţi, argumentat, dacă solicitarea inculpatului este sau nu întemeiată!
10. O persoană observă cum, într-un depozit situat într-o zonă izolată a oraşului, sunt
aduse şi închise mai multe bunuri. Luând hotărârea să le sustragă, individul doreşte să îşi
preconstituie un alibi, astfel încât se înţelege cu nişte cunoscuţi ca, în schimbul unei sume
de bani, aceştia să declare în viitor (inclusiv organelor de cercetare penală) că, în fiecare
noapte a respectivei săptămâni, cel în cauză a fost împreună cu ei la diferite localuri în
oraş. Prin urmare, le-a comunicat acestora planul său infracţional (ulterior, unul dintre ei va
declara adevărul organelor judiciare). Astfel, cunoscând că există o groapă pe sub zidul de
incintă al depozitului, prin care putea să se strecoare înăuntru, individul a reuşit, în trei nopţi
consecutive, să pătrundă în depozit şi să sustragă mai multe bunuri. în a patra noapte însă,
a observat că groapa fusese înfundată şi astupată, astfel încât, menţinându-şi hotărârea, a
luat decizia de a sări gardul, ceea ce a şi făcut, fiind însă prins, de cealaltă parte a gardului,
de un paznic. Parchetul l-a cercetat şi trimis în judecată penală pentru două infracţiuni: un
furt consumat, ca formă de unitate legală de infracţiune, respectiv o tentativă de furt, ca

formă de unitate naturală de infracţiune.
Precizaţi, motivat, dacă soluţia în cauză urmează a f i susţinută sau infirmată de către
instanţă!
IV. Completaţi spaţiile marcate prin linie punctată, cu termenii/expresiile/noţiunile/

1. în ipoteza în care infractorul se desistă, fapta comisă va fi o tentativă pentru care nu

poate fi pedepsit; din punct de vedere al formelor de clasificare a tentativei, această faptă
va reprezenta o tentativă............................................
2 . în ipoteza în care infractorul împiedică producerea rezultatului, fapta comisă va fi o
tentativă pentru care nu poate fi pedepsit; din punct de vedere al formelor de clasificare a
tentativei, această faptă va reprezenta o tentativă............................................
3. în ipoteza în care infractorul începe să execute infracţiunea propusă, cu mijloace
apte de a o consuma (atât din punct de vedere abstract, cât şi concret), dar nu reuşeşte să
finalizeze executarea, astfel încât consumarea nu mai are loc, fapta comisă va reprezenta o
..........................................., care, din punct de vedere ai clasificării după criteriul motivelor de
neconsumare a faptei, va fi apreciată drept o .......................................... , iar potrivit clasificării
după criteriul gradului de executare a elementului material, va fi apreciată drept o ..........
4. în ipoteza în care infractorul începe să execute infracţiunea propusă, cu mijloace

apte, în abstract, de a o consuma, dar inapte pe caz concret (defecte, insuficiente), astfel
încât reuşeşte să finalizeze executarea, dar fără ca urmarea imediată corespunzătoare faptei
consumate să se producă, fapta comisă va reprezenta o ........................................... , care, din
punct de vedere al clasificării după criteriul motivelor de neconsumare a faptei, va fi apreciată
drept o ........................................... , iar potrivit clasificării după criteriul gradului de executare
a elementului material, va fi apreciată drept o ............................................
5. Etapele posibile pe care le poate manifesta (în abstract, în general) iter criminis în
cazul unei infracţiuni intenţionate su n t:............................................
6. în materia delimitării actelor preparatorii de actele de executare s-au formulat mai
multe tipuri (categorii) de teorii, anum e:............................................
7. Concepţia potrivit căreia actele preparatorii se disting de actele de executare prin aceea
că primele sunt echivoce şi nu pun în evidenţă, cu suficientă claritate, intenţia infracţională
corespunde teoriilor........................................... privind delimitarea actelor de pregătire faţă
de tentativă.
8. Concepţia potrivit căreia actele preparatorii se disting de actele de executare prin
aceea că primele (spre deosebire de celelalte) sunt străine faţă de verbum regens corespunde
teoriilor...........................................privind delimitarea actelor de pregătire faţă de tentativă.
9. Tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunii.............................................(indicaţi o
formă de unitate infracţională în raport de care tentativa nu este posibilă).
10. Reprezintă un exemplu de infracţiune continuă la care tentativa este posibilă şi
pedepsibilă infracţiunea prevăzută în Codul penal la art............ (denum ită.........................
....................... )•
CAPITOLUL AL V-LEA. UNITATEA
DE INFRACŢIUNE
S e c ţiu n e a 1. C o n s id e ra ţii in tro d u c tiv e

în m a te ria u n ită ţii d e in fra c ţiu n e
Unitatea, ca însuşirea a tot ce constituie un întreg [1], se manifestă pe plan

juridico-penal (şi) ca unitate infracţională. Conceptul exprimă situaţia unei persoane care,
potrivit calificării juridice a activităţii sale, a comis o singură infracţiune, conduita manifestată
alcătuind conţinutul unei singure infracţiuni. între această calificare (perspectivă) juridică
asupra activităţii manifestate de o persoană în concret şi planul realităţii obiective poate
să existe o deplină concordanţă, corespunzătoare conceptului de unitate infracţională
naturală (ceea ce s-a comis este indicat de simţuri ca reprezentând o singură faptă), sau o
discrepanţă, corespunzătoare conceptului de unitate infracţională legală (ceea ce s-a comis
este indicat de simţuri ca reprezentând o pluralitate de fapte, dar legea le califică drept o
singură infracţiune)121.
Unitatea de infracţiune poate fi definită ca acea activitate infracţională a unei persoane
formată dintr-o singură acţiune/inacţiune ori din mai multe acţiuni/inacţiuni, decurgând fie
din însăşi natura faptei, fie din voinţa legiuitorului, săvârşită(e) de către aceeaşi persoană, în
baza aceleiaşi hotărâri (rezoluţii) infracţionale, întrunind conţinutul unei singure infracţiuni.
Din definiţia astfel indicată se pot desprinde principalele form e sub care se prezintă
unitatea de infracţiune, anume: unitatea naturală şi unitatea legală de infracţiune. Unitatea
infracţională este unitate naturală atunci când ea rezultă din însăşi unicitatea obiectivă a
acţiunii sau inacţiunii, a urmării produse de aceasta a atitudinii psihice a făptuitorului,
prin raportare la aceste elemente. Unitatea juridică decurge, în cazul unităţii infracţionale
naturale, din însăşi natura faptei, din firescul lucrurilor, din modul cum se prezintă activitatea
comisă în realitatea înconjurătoare. Unitatea infracţională este unitate legală atunci când
rezultă din voinţa legiuitorului, de regulă prin reunirea, în conţinutul unei singure infracţiuni,
a mai multor acţiuni/inacţiuni şi/sau urmări, datorită unor legături obiective sau/şi subiective
existente între acestea. Unitatea juridică decurge, în cazul unităţii infracţionale legale, din
voinţa legiuitorului, care imprimă un caracter unitar, în drept, unei conduite corespunzătoare,
sub aspect natural, unei pluralităţi faptice.
Conform doctrinei penale autohtone, se prezintă (în mod tradiţional)131ca ale unităţii
naturale de infracţiune: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.
111 Dicţionarul explicativ al limbii române, op. cit., p. 1136 (în înţelesul de: „coeziune, omogenitate, solidaritate,
unire; tot unitar, indivizibil").
[2] Indicăm ceea ce apreciem a fi o exemplificare edificatoare în materie: „Există unitate, atunci când ceea
ce formează obiectul unei evaluări constituie, în raport cu baza de evaluare, un întreg, un tot singular, o entitate
unică. Unitatea poate fi simplă sau complexă (de exemplu: o casă cu o singură încăpere este o unitate simplă, o
casă cu mai multe încăperi este, sub raportul noţiunii de casă, tot o unitate, dar complexă)"-V . Dongoroz , op. cit.,
p. 324. Mutatis mutandis, exemplul astfel indicat trebuie înţeles, astăzi, prin raportarea entităţii reprezentate de
casa cu o încăpere la unitatea infracţională naturală, respectiv prin raportarea entităţii reprezentate de casa cu
mai multe încăperi la unitatea infracţională legală.
131Situaţia denumită infracţiune deviata este prezentată, de regulă, în cursuri/manuale/tratate, în cadrul de analiză
rezervat unităţii naturale de infracţiune, aceasta privind forme specifice de manifestare a unor ipoteze de eroare.
în acelaşi context, se subsumează unităţii legale de infracţiune: infracţiunea continuată,

infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă.
Instituţia unităţii infracţionale (indiferent de formă: naturală sau legală) se caracterizează
prin opoziţie cu instituţia pluralităţii de infracţiuni (aceasta din urmă făcând referire la situaţia
unei persoane care, din punct de vedere juridic, a comis nu una, ci mai multe infracţiuni). Spre
deosebire de unitate = 1 = o infracţiune, pluralitatea/pluralul începe de la 2 = două infracţiuni
sau mai multe (> 2), comise de aceeaşi persoană. Ambele instituţii - unitatea şi pluralitatea
de infracţiuni - dezvoltă o serie particulară (specifică) de probleme (fie interne: delimitare
între formele unităţii de infracţiune/delimitare între formele pluralităţii de infracţiuni; fie
între ele: delimitări între forme ale unităţii şi forme ale pluralităţii de infracţiuni).
Deşi aflate în opoziţie, atât unitatea, cât şi pluralitatea de infracţiuni îşi găsesc apartenenţa
la instituţia fundamentală de drept penal reprezentată de infracţiune. Fiecare dintre acestea
dezvoltă, în parte, o vastă problematică teoretică şi practică. în ciuda deosebirilor de esenţă
dintre cele două instituţii, probleme de delimitare se ridică, totodată, şi între acestea (una în
raport de cealaltă). Astfel, în delimitarea unităţii infracţionale de pluralitatea de infracţiuni
(care se poate manifesta sub formele principale reprezentate de concursul de infracţiuni,
recidiva şi pluralitatea intermediară de infracţiuni)111pot fi întâlnite situaţii clare, ce nu ridică
probleme deosebite de calificare juridică. De asemenea, pot fi întâlnite şi ipoteze în care se
impune o atentă analiză, pentru a se face deosebirea între cazurile de pluralitate aparentă
de infracţiuni (când în realitatea juridică există, de fapt, o unitate infracţională) şi cazurile de
pluralitate reală de infracţiuni (când şi în realitatea juridică există acea pluralitate indicată
de realitatea obiectivă).
în acest cadru, preocuparea noastră este axată pe surprinderea particularităţilor unităţii
de infracţiune.
în Partea generală a Codului penal [Titlul II, Capitolul V (denumit „Unitatea şi pluralitatea
de infracţiuni")] îşigăsesc consacrare expresă doar parte din formele unităţii infracţio
mai exact două dintre formele unităţii legale: infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă.
în prezentul cadru al expunerii rezervate unităţii de infracţiune în dreptul penal român,
se vor aborda principalele aspecte de ordin teoretic şi practic privitoare la fiecare dintre
cele şapte categorii infracţionale (distincte) de interes.
S e c ţiu n e a a 2-a . C la s ific ă ri a le f o r m e lo r

u n ită ţii in fra c ţio n a le
Formele sub care se poate manifesta unitatea infracţională pot fi grupate şi sub-grupate în
funcţie de o serie de criterii diferite, reieşind, astfel, mai multe clasificări posibile ale acestora.
o j î n primul rând, după cum s-a indicat deja, unitatea infracţională se poate aprecia
împărţită în forme de unitate naturală şi forme de unitate legală. Criteriul este acela al
concordanţei dintre planul realităţii faptice şi cel al realităţii (calificării) juridice. Astfel, în
cazul unităţii infracţionale naturale, există o concordanţă între ceea ce indică simţurile ca
reprezentând o singură (unică) activitate comisă aprecierea legală, care, din punct de vedere
juridic, califică respectiva activitate drept o singură infracţiune. Dimpotrivă, în cazul unităţii
infracţionale legale, există o discrepanţă între ceea ce indică simţurile (ca reprezentând o
pluralitate faptică, o multitudine de activităţi) şi aprecierea legală, care, din punct de vedere
juridic, califică ansamblul faptic săvârşit ca reprezentând o singură infracţiune.1
[1] Reglementate în Partea generală a Codului penal, Titlul II, Capitolul V, art. 38-45.
După cum s-a precizat anterior, în doctrina penală română se consideră, în mod tradiţional,
că reprezintă forme ale unităţii naturale*2
*ll] de infracţiune: infracţiunea simplă şi infracţiunea
3
continuă. Tot în acest cadru de expunere este indicată, de regulă, şi situaţia cunoscută sub
denumirea generică de infracţiune deviată (care evidenţiază anumite forme de manifestare
sub care se prezintă eroarea, ridicând o problematică specifică, aparte).
Tot în doctrina penală română se apreciază, în mod tradiţional12', că reprezintă/orme ale
unităţii legalel3] de infracţiune: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea
de obicei şi infracţiunea progresivă.
b) Din punct de vedere al criteriului duratei lor de desfăşurare în timp, formele unităţii
infracţionale pot fi, după caz, instantanee (care nu presupun o prelungire în timp relevantă
juridic) sau de durată (prezintă aptitudinea de a se desfăşura pe o perioadă mai îndelungată
de timp, potenţial relevantă juridic).
Reprezintă forme de unitate infracţională instantanee: infracţiunea simplă; infracţiunea
deviată; infracţiunea complexă.
Constituie/orme de unitate infracţională cu durată de desfăşurare în timp: infracţiunea
continuă; infracţiunea continuată; infracţiunea de obicei; infracţiunea progresivă. Acestea
sunt încetăţenite în doctrină sub denumirea infracţiuni de durată, infracţiuni cu durată de
consumare.
Desigur, după cum am mai indicat, orice eveniment (inclusiv orice activitate umană)
cunoaşte o desfăşurare inerentă sub aspect temporal, se produce/manifestă în timp. în
materia dreptului penal însă, de regulă, activităţile umane corespunzătoare unor norme
de incriminare care nu se întind în timp pe o perioadă suficient de mare pentru a se realiza
trecerea de la o anumită dată calendaristică la o altă dată calendaristică pot fi apreciate drept
m Pentru a facilita înţelegerea, avansăm următoarele exemple: infracţiunea simplă - o persoană comite o
acţiune de luare/sustragere a unui bun mobil (telefon, portofel etc.) din posesia sau detenţia unei alte persoane,
fără consimţământul acesteia, în scopul însuşirii pe nedrept a respectivului bun [infracţiune de furt, art. 228
alin. (1) CP]; infracţiunea continuă - o persoană comite o acţiune prelungită în timp de sustragere de energie electrică,
prin cablare/racordare ilegală la reţea [infracţiune de furt de energie electrică, art. 228 alin. (3) CP]; infracţiunea
deviată - de pildă, o persoană comite o acţiune de luare/sustragere a unui bun mobil (telefon, portofel etc.) din
posesia sau detenţia unei persoane (fără consimţământul acesteia, în scopul însuşirii pe nedrept a respectivului
bun), crezând că sustrage bunul lui X, deşi, în realitate, bunul furat aparţinea lui Y [infracţiune de furt, art. 228
alin. (1) CP, săvârşită ca infracţiune deviată, în modalitatea error in rem/in objecto].
[2] Potrivit unor opinii teoretice, se susţine integrarea în sfera de cuprindere a unităţii infracţionale naturale şi
a formelor de manifestare a unităţii infracţionale reprezentate de infracţiunea de obicei, respectiv de infracţiunea
progresivă; a se vedea, spre exemplu, G. Pa r a s c h iv , R.G. Pa r a s c h iv , D.Şt . Pa r a s c h iv , Unitatea naturală de infracţiune
în noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 142 ş.u.
[3] Pentru a facilita înţelegerea, avansăm următoarele exemple: infracţiunea continuată - o persoană comite,
la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, mai multe acţiuni de luare/sustragere a unor bunuri
mobile (telefon, portofel etc.) din posesia sau detenţia unei alte persoane (/unor alte persoane), fără consimţământul
acesteia/acestora, în scopul însuşirii pe nedrept a respectivelor bunuri [infracţiune de furt, art. 228 alin. (1) CP,
în formă continuată, art. 35 alin. (1) CP]; infracţiunea complexă - o persoană comite o acţiune de luare a unui
bun mobil (telefon, portofel etc.) din posesia sau detenţia unei alte persoane, fără consimţământul acesteia, în
scopul însuşirii pe nedrept a respectivului bun, sustrăgând - printr-o altă acţiune, de forţare a încuietorii - dintr-un
dulap încuiat, situat într-un vestiar comun [infracţiune de furt calificat, prin efracţie, art. 229 alin. (1) lit. d) teza
I CP, săvârşită ca infracţiune complexă, care absoarbe şi fapta de distrugere]; infracţiunea de o b ic e i-o persoană
comite, în mod repetat, mai multe acţiuni de hărţuire a unei persoane (acte care, luate separat, nu au valoare
infracţională proprie), până când, prin repetare, activitatea sa ajunge să fie calificată drept infracţiune (infracţiunea
de hărţuire, art. 208 CP); infracţiunea progresivă - o persoană comite o acţiune de agresiune, lovind cu palma o
altă persoană, care, fiind astfel lovită, se dezechilibrează, cade şi se loveşte la cap (se produce o urmare constând
într-o lezare a integrităţii corporale), motiv pentru care, după câteva zile, decedează (se produce o nouă urmare,
mai gravă, prin amplificarea celei iniţiale), fără ca infractorul să mai fi intervenit între timp (infracţiunea de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte, art. 195 CP, comisă în formă progresivă).
fapte fără desfăşurare în timp, în sensul de fapte fără o desfăşurare temporală relevantă din
punct de vedere juridico-penal. Deşi ele sunt realizate, obiectiv, într-o anumită unitate de
timp, acest aspect nu implică producerea unor consecinţe juridice propriu-zise, sub aspect
penal. Prin urmare, inclusiv formele de unitate infracţională instantanee se desfăşoară în
timp (pe o durată mai scurtă ori mai îndelungată), dar această realitate nu este de natură a
produce, de regulă, consecinţe juridice (particularităţile, sub acest aspect, vor fi prezentate
cu ocazia analizei fiecărei forme de unitate infracţională în parte). Este de menţionat că
formele de unitate infracţională care prezintă durată de desfăşurare în timp (relevantă penal)
cunosc (pe traseul lor infracţional), dincolo de momentul consumării, un ultim moment,
final, al epuizării.
c) Din perspectiva criteriului planului abstract sau concret de pe poziţia căruia poate fi
efectuată calificarea lor juridică, este de observat că există forme ale unităţii de infracţiune
care pot fi identificate prin simpla raportare la norma de incriminare ce le cuprinde (plan
abstract), precum şi forme ale unităţii de infracţiune care pot f i identificate numai în raport
de modul în care s-a desfăşurat în concret săvârşirea unei anumite fapte incriminate.
Astfel, aprecierea unei infracţiuni ca fiind, după caz, simplă, continuă, complexă şi de
obicei poate fi realizată încă de la nivelul modelului legal (prin consultarea normei penale
speciale în cuprinsul căreia se face încadrarea juridică), chiar separat de existenţa unor
anumite fapte concrete de acel gen, comise în realitatea obiectivă. Cu alte cuvinte, prin
însuşi actul prevederii/descrierii unui tip de comportament în legea penală, acestuia i se
conferă, după caz, în mod inerent, una dintre aceste naturi juridice (sub aspectul formei de
manifestare a unităţii infracţionale):
-incrim inarea continuă: legiuitorul indică, prin verbum regens, în descrierea normativă
a faptei incriminate, o activitate care are, prin natura ei intrinsecă, aptitudinea de a se
prelungi în timp [spre exemplu, cazul lipsirii de libertate a unei persoane în mod ilegal -
art. 205 CP; sau cazul conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis de
conducere - art. 335 CP; ori situaţia abandonului de familie, prin neplata, cu rea-credinţă,
timp de minimum 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească - art. 378
alin. (1) lit. c) CP];
-incrim inarea complexă: legiuitorul prevede, în conţinutul unei norme de incriminare,
ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o activitate care întruneşte
conţinutul unei norme de incriminare distincte, aceasta fiind absorbită în structura infracţiunii
complexe (spre exemplu, acesta este cazul infracţiunii de tâlhărie - art. 233 CP, reprezentând un
furt săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări; sau cazul ultrajului - reprezentând,
după caz, o ameninţare săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, o lovire
sau alte violenţe, o vătămare corporală, o lovire ori vătămare cauzatoare de moarte sau un
omor, comise în condiţiile art. 257 CP);
- incriminarea de obicei: legiuitorul indică, explicit sau implicit, prin norma de incriminare,
necesitatea reiterării/repetării comiterii faptei, pentru ca aceasta să dobândească valoare
infracţională, reieşind că fiecare act luat în parte nu reprezintă infracţiune (de exemplu,
fapta persoanei majore care, având capacitatea de a munci, apelează mod repetat la
mila publicului, cerând ajutor material, folosindu-se de prezenţa unui minor în acest s c o p -
infracţiunea de folosire a unui minor în scop de cerşetorie, art. 215 CP; sau fapta unei
persoane neautorizate în acest sens de a da bani cu dobândă, infracţiunea
de camătă, art. 351 CP);
- incriminarea simplă: în lipsa includerii, pe conţinutul constitutiv al unei norme de

incriminare, a particularităţilor astfel relevate - a infracţiunii continue, a celei complexe ori
a celei de obicei - , rezultă că ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni simple [de exemplu: furtul
unui bun mobil corporal - nu o sursă de energie cu valoare economică - , atunci când nu este
comis prin efracţie sau violare de domiciliu - art. 228 alin. (1) CP; ori lovirea - art. 193 CP;
sau distrugerea - art. 253 CP]; este de precizat că unitatea infracţională se manifestă, de
regulă (de cele mai multe ori), sub formă de infracţiune simplă.
Dimpotrivă, există forme ale unităţii infracţionale care nu pot f i identificate în abstract,
prin raportare la o normă de incriminare, ci care depind de analiza unei anumite manifestări
concrete, efectiv înregistrată în realitatea înconjurătoare. Astfel, nu s-ar putea identifica
anumite incriminări care, prin natura lor, să constituie întotdeauna, indiferent de modul
cum s-ar fi săvârşit acele fapte în concret: infracţiune continuată sau infracţiune progresivă
ori infracţiune deviată. Din contră, pentru ca o asemenea calificare juridică să poată fi
acordată, este necesară săvârşirea concretă a unei infracţiuni care, prin particularităţile
sale specifice, să pună în evidenţă:
- un mod reiterat de săvârşire, de către aceeaşi persoană, la diferite intervale de timp,
dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a mai multor acţiuni sau inacţiuni care
întrunesc, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (infracţiunea continuată); de
exemplu, se pot comite (şi se comit, frecvent) în formă continuată unele infracţiuni contra
patrimoniului (precum: furtul, înşelăciunea, distrugerea) ori unele infracţiuni de corupţie şi
de serviciu (precum: luarea de mită, delapidarea); este de precizat că nu orice infracţiune
se poate comite, pe caz concret, în formă continuată;
- producerea unei urmări finale mai grave, consecutive apariţiei unei urmări iniţiale
mai puţin grave, pe fondul unei lipse a continuităţii desfăşurării activităţii infracţionale de
către subiectul activ, care nu se mai implică pe traseul amplificării progresive a rezultatului
(infracţiunea progresivă); de exemplu, după ce conducătorul auto neatent a accidentat
victima, căreia i-a produs, din culpă, o serie de leziuni corespunzătoare infracţiunii de vătămare
corporală din culpă (art. 196 CP), aceasta decedează, la o dată ulterioară, ca efect al unor
complicaţii survenite pe fondul traumatismelor iniţiale, fapta reîncadrându-se juridic drept
ucidere din culpă (art. 192 CP);
- o deviere de la obiectul material vizat de către infractor, ca efect al unei erori asupra
identităţii în care s-a găsit acesta, sau o deviere aberativă în executarea faptei de către acesta
(infracţiunea deviată); spre exemplu: infractorul doreşte să îl lovească cu palma peste faţă pe
X, dar, confundându-l pe acesta cu Y, îl loveşte pe cel din urmă - art. 193 CP; sau infractorul
doreşte să îl lovească cu palma peste faţă pe X, dar acesta se fereşte în ultimul moment,
astfel încât este pălmuit Y, care se afla lângă X.
Prin urmare, apreciem că reprezintă forme de unitate infracţională originare, primare, cu

identificare în abstract: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă, infracţiunea complexă şi
infracţiunea de obicei. Considerăm că reprezintă forme de unitate infracţională survenită, cu
identificare în concret: infracţiunea continuată, infracţiunea progresivă şi infracţiunea deviată.
Astfel, la bază, orice infracţiune va fi, după caz, simplă, continuă, complexă ori de obicei. Ca
urmare a săvârşirii sale concrete, aceasta va putea ajunge, uneori, să se califice (şi) ca o
infracţiune (după caz) continuată, progresivă sau deviată. Aşadar
primare se pot combina/cumula cu formele de unitate infracţională survenitâ[1]. Nimeni/nimic1
111 Este de precizat că, uneori, forme de unitate infracţională survenită, suprapuse peste diverse forme de
unitate infracţională originară, se pot combina şi între ele. De pildă, este posibil de imaginat o infracţiune complexă,
nu poate împiedica variate combinaţii posibile între acestea. Spre exemplu: poate exista o
infracţiune continuă care să fie comisă în mod continuat (infracţiune continuă-continuată)111;
poate exista o infracţiune complexă care să fie comisă în mod continuat121; poate exista o
infracţiune complexă care să ajungă să fie comisă sub forma unei infracţiuni progresive131ş.a.
d) După criteriul existenţei sau inexistenţei unei reglementări exprese la nivelul Părţii
generale a Codului penal, se poate constata că legiuitorul prevede explicit doar două dintre cele
şapte forme ale unităţii infracţionale: infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă. Astfel, în
Titlul II, Capitolul V din Partea generală a Codului penal, sunt prevăzute: art. 35, cu denumirea
marginală „Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe"; art. 36, cu denumirea marginală
„Pedeapsa pentru infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă"; art. 37, cu denumirea
marginală „Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă".
Unele forme de manifestare a unităţii infracţionale, deşi nu beneficiază de reglementare la
nivelul Părţii generale a Codului penal (privind definiţia şi sancţionarea), sunt totuşi menţionate,
potrivit denumirii lor, de către lege. Astfel, în cuprinsul art. 154 alin. (2) CP, se face referire,
alături de infracţiunea continuată, la infracţiunea continuă şi la infracţiunea de obicei, iar
în cuprinsul art. 154 alin. (3) CP se menţionează infracţiunea progresivă^.
S e c ţiu n e a a 3-a. U n ita te a n a tu ra lă d e in fra c ţiu n e
§1. Preliminarii
Unitate naturală de infracţiune poate fi definită ca acea activitate infracţională formată

dintr-o singură acţiune/inacţiune, decurgând din însăşi natura faptei, săvârşită de către
aceeaşi persoană, în baza unei singure/unice form e de vinovăţie penală, care produce o
singură/unică urmare imediată, întrunind conţinutul unei singure infracţiuni.
După cum s-a mai indicat, unitatea infracţională este unitate naturală atunci când ea
rezultă din însăşi unicitatea conţinutului infracţional, din punct de vedere obiectiv (unicitatea
acţiunii sau inacţiunii şi a urmării produse de aceasta), cât şi subiectiv (unicitatea atitudinii
psihice a făptuitorului). Unitatea juridică decurge, în cazul unităţii infracţionale naturale,
din însăşi natura faptei, din firescul lucrurilor, din modul cum se prezintă activitatea comisă
în realitatea înconjurătoare.
în raport de clasificările anterior efectuate, se observă următoarele aspecte caracteristice
unităţii infracţionale naturale:
- î n cadrul acesteia sunt cuprinse infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi (potrivit
opţiunii majoritare, tradiţionale de sistematizare a materiei) infracţiunea deviată;*1 4
3
care să fie comisă în formă continuată, ajungând însă să se manifeste şi ca infracţiune progresivă. De asemenea,
trebuie menţionat că unele forme de unitate infracţională sunt incompatibile cu altele (nu se pot combina între
ele) sau, cel puţin, că există discuţii cu privire la compatibilitatea lor; spre exemplu, doctrina apreciază, ca regulă,
că o infracţiune de obicei nu se poate săvârşi în formă continuată.
[1] De pildă, o persoană poate lua decizia de a sustrage energie electrică, la diferite intervale de timp, în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale, faptă pe care să o şi comită de cel puţin două ori.
121Spre exemplu, o persoană poate lua de la început decizia de a comite o infracţiune de tâlhărie, în mod repetat
(la diferite intervale de timp), împotriva unuia şi aceluiaşi subiect pasiv, ceea ce şi realizează în mai multe rânduri.
[3] De pildă, o infracţiune de tâlhărie poate provoca victimei o vătămare iniţială, care prin amplificare progresivă
să conducă după o vreme la decesul acesteia, atrăgând aprecierea infracţiunii comise drept o tâlhărie care a dus
la moartea victimei - art. 236 CP.
[4] Infracţiunea simplă şi infracţiunea deviată nu cunosc deloc menţionare expresă în legea penală.
- două dintre cele trei forme astfel indicate ale unităţii naturale de infracţiune sunt
infracţiuni instantanee (infracţiunea simplă şi cea deviată), una fiind infracţiune de durată
(infracţiunea c o n t i n u ă );
-douădintre cele trei forme astfel indicate ale unităţii naturale de infracţiune sunt
de unitate infracţională primară/originară,cu identificare în abstract (infracţiunea
şi cea continuă), una fiind form ă de unitate infracţională survenită, cu identificare pe caz
concret (infracţiunea deviată);
- niciuna dintre formele astfel indicate ale unităţii naturale de infracţiune nu este
reglementată expres de legiuitor în Partea generală a Codului penal, însă infracţiunea continuă
este menţionată, cu această denumire, în lege [art. 154 alin. (2) CP].
§2. Infracţiunea simplă
2.1. Caracterizare generală

...Aparent, nimic mai simplu decât... infracţiunea simplă!
Majoritatea normelor de incriminare din actuala legislaţie corespunde formei de unitate
infracţională (naturală) reprezentată de infracţiunea simplă (constituind regula, legiuitorul
nu a reglementat-o în mod expres, aceasta impunându-se de la sine, în mod firesc). Tocmai
având în vedere multitudinea şi varietatea incriminărilor care reprezintă infracţiuni simple,
ca forme ale unităţii de infracţiune, vom recurge, în cele ce urmează, la unele exemple,
plecând de la câteva incriminări de impact (lovirea, omorul, furtul).
Infracţiunea simplă este o infracţiune instantanee (nu durează în timp, prin natura
ei/nu se desfăşoară pe o perioadă temporală relevantă juridic)111 şi constituie o de
manifestare originară/primară a unităţii (naturale) de infracţiune, cu identificare încă de
la nivelul planului abstract (prin simpla consultare a normei de incriminare). Infracţiunea
simplă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege, potrivit normei de incriminare (nu
există particularităţi sub aspect sancţionator în cazul său).
Infracţiunea simplă se identifică, în rândul celorlalte forme de unitate infracţională originare/
primare, printr-o apreciere „la negativ", prin comparaţie cu celelalte forme din această
categorie: infracţiunea continuă, infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei. Neavând,
ca acestea din urmă, particularităţi proprii specifice (căci ea reprezintă regula), infracţiunea
simplă este determinată ca efect al împrejurării că incriminarea de referinţă nu se înfăţişează
nici ca infracţiune continuă, nici ca infracţiune complexă, nici ca infracţiune de obicei*121;
aşadar, ea rămâne a fi o infracţiune simplă131! Infracţiunea simplă poate sta la baza construirii
[1] Prin urmare, infracţiunea simplă cunoaşte, în evoluţia sa posibilă, (doar) momentul final al consumării,
iar nu şi pe acela al epuizării. Consumarea va avea loc atunci când se realizează integral conţinutul constitutiv al
infracţiunii săvârşite, sub aspectul cumulativ al întrunirii elementelor sale obiective şi subiective (în funcţie de
tipul infracţiunii simple - de rezultat sau de pericol, la momentul apariţiei urmării imediate, consecutiv săvârşirii
elementului material, cu vinovăţia impusă de lege şi în prezenţa legăturii cauzale dintre acţiune/inacţiune şi urmare).
121Astfel, activitatea infracţională nu trebuie să fie una dintre acelea care implică, prin însăşi natura lor (potrivit
descrierii din verbum regens), o prelungire firească în timp; în conţinutul său constitutiv nu trebuie să fie absorbite,
prin voinţa legiuitorului, ca elemente constitutive sau circumstanţiale agravante, fapte incriminate în mod de
sine stătător; aptitudinea de calificare juridică infracţională a faptei nu trebuie să depindă, prin voinţa legii, de
necesitatea reiterării conduitei ilicite de un anumit număr de ori, până apare o practică/obişnuinţă/îndeletnicire
(fapta trebuie să aibă aptitudinea de a fi considerată infracţiune chiar şi în cazul unui singur act de executare).
[3] Este de subliniat faptul că, sub aspect terminologic, s-a încetăţenit exprimarea potrivit căreia, pentru a se
indica uneori lipsa unei anumite forme de unitate infracţională (precum: infracţiunea continuată, infracţiunea
complexă etc.), se face referire la infracţiunea în cauză, brevitatis cousa, ca fiind „simplă". Exprimarea nu este
oricăreia dintre formele survenite sub care se poate manifesta unitatea infracţională. Prin
urmare, pentru a rămâne doar la calificarea unei infracţiuni ca fiind simplă (sub aspectul
formei de unitate infracţională pe care o evidenţiază), atunci, pe caz concret, este necesar
a nu se întruni nici condiţiile conjuncturale specifice infracţiunii continuate, nici cele ale
infracţiunii progresive, nici cele ale infracţiunii deviate111.
Infracţiunea simplă există atunci când unitatea se manifestă la nivelul întregului conţinut
constitutiv: element material, urmare imediată, legătură de cauzalitate (pe latură obiectivă),
formă de vinovăţie (pe latură subiectivă); desigur, se impune unitatea şi la nivelul condiţiilor
preexistente ale infracţiunii: unitate de obiect juridic şi unitate de subiect activ. Astfel, există:
o singură acţiune/inacţiune------ ► o singură urmare im ediată------ ► o unică formă de vinovăţie
o unică legătură cauzală
După modul tipic de manifestare a elementului material (corespunzător tipului de normă

imperativă prin care se incriminează fapta în cauză), infracţiunea simplă se poate înfăţişa fie ca
infracţiune comisivă (prevăzută de o normă penală -p hd u p ă caz: com
ro
ori comisiv-omisivă - , fie ca infracţiune omisivă (prevăzută de o normă penală onerativâ).
După felul urmării imediate, infracţiunea simplă se poate manifesta, după caz, ca infracţiune
de rezultat ori ca infracţiune de pericol (abstract sau concret).
Din punct de vedere al laturii subiective, în opinia dominantă, infracţiunea simplă se
poate săvârşi, după caz, fie ca infracţiune intenţionată, fie ca infracţiune comisă din culpă,
fie ca infracţiune praeterintenţionată[2].
Ca orice infracţiune, din punct de vedere constitutiv, o infracţiune simplă există, în
mod necesar, într-o formă tip, de bază. Ea poate exista, în plus, şi într-o derivată a
conţinutului juridic, înfăţişându-se, după caz, ca infracţiune în conţinut ori
atenuat. De pildă, fapta de lovire sau alte violenţe [art. 193 alin. (1) CP] este, în forma sa
de bază, o infracţiune simplă; legiuitorul o reglementează însă şi într-o formă agravată, în
extrem de riguroasă, căci, în realitate, o infracţiune care nu se prezintă în formă continuată ori care nu se dovedeşte
a fi complexă etc. nu se repliază, neapărat, pe instituţia infracţiunii simple, ca formă de manifestare a unităţii
de infracţiune. Prin urmare, exprimarea în cauză poate da naştere, adeseori, unor confuzii, ridicând problema
de a se determina dacă, în contextul exprimării, referirea la existenţa unei infracţiuni ca fiind simplă s-a făcut în
sensul de infracţiune simplă, formă a unităţii naturale de infracţiune, sau, pur şi simplu, în sensul de infracţiune
ne-continuatâ ori de infracţiune ne-complexă etc. (ceea ce ar putea lăsa infracţiunea în cauză să existe într-o altă
formă de unitate infracţională decât infracţiunea simplă propriu-zisă).
[1] Astfel, activitatea nu trebuie să fi fost reluată la diverse intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale;
rezultatul iniţial nu trebuie să se fi amplificat progresiv; urmarea imediată trebuie să se fi produs în lipsa vreuneia
dintre formele de manifestare care particularizează eroarea, specifice infracţiunii deviate.
[2] Spre exemplu: suprimarea cu intenţie a vieţii victimei, care decedează imediat (pe loc) = omor (art. 188 CP),
infracţiune simplă (avertizăm că nu trebuie subliniat faptul că este vorba despre omor intenţionat, aspect care se
subînţelege - o asemenea exprimare este incorectă, fiind tautologică); suprimarea din culpă a vieţii victimei, care
decedează imediat (pe loc) = ucidere din culpă (art. 192 CP), infracţiune simplă (avertizăm că omor din culpă reprezintă
o exprimare incorectă, fiind vorba despre o contradicţie în termeni); suprimarea cu intenţie depăşită a vieţii victimei
(lovire cu intenţie de vătămare, urmată de moartea imputabilă în baza culpei), care decedează imediat (pe loc) =
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 CP), infracţiune simplă (avertizăm că este improprie exprimarea
omor praeterintenţionat, fiind tot o contradicţie în termeni). După o altă viziune, se poate aprecia că infracţiunea
de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte - art. 195 CP - este o infracţiune complexă (absorbind infracţiunea
de loviri sau alte violenţe - art. 193 CP - sau, după caz, infracţiunea de vătămare corporală - art. 194 CP), iar nu o
infracţiune simplă. Conform acestei opinii, infracţiunea simplă ar rămâne compatibilă, sub aspect subiectiv, doar
cu intenţia şi culpa, infracţiunile comise cu intenţie depăşită apărând drept infracţiuni complexe. în acest ultim
sens, a se vedea D. Pa v e l , în V. Pa p a d o p o l , D. Pa v e l , Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de
editură şi presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 49, p. 209, 210.
raport de urmările produse [art. 193 alin. (2) CP]. De asemenea, omorul (art. 188 CP) este
o infracţiune simplă; sunt însă prevăzute forme agravate ale acestuia - omorul calificat
(art. 189 CP) - respectiv atenuate - uciderea la cererea victimei (art. 190 CP). Furtul, la
rândul său, este o infracţiune simplă (art. 228 CP), prevăzută însă şi în formă agravată
(art. 229 CP - furtul calificat).
Atragem atenţia că în limbajul juridic uzual s-a încetăţenit referirea la unele infracţiuni
în conţinut de bază ca fiind simple. De exemplu: lovire simplă [art. 193 alin. (1) CP]; omor
simplu (art. 188 CP); fu rt simplu (art. 228 CP). Aprecierea este efectuată în contrast c
formele agravate/calificate sau atenuate. Spre exemplu: lovire agravată [art. 193 alin. (2) CP];
omor calificat (art. 189 CP); furt calificat (art. 229 CP); omor atenuat (uciderea la cererea
victimei, art. 190 CP). Din această opoziţie nu trebuie însă extrasă concluzia potrivit căreia
doar formele simple ale unei infracţiuni simple (lovire simplă, omor simplu, furt simplu etc.)
ar configura infracţiunea simplă -fo rm ă de unitate infracţională naturalăll]. Prin urmare,
form ele derivate (agravate/calificate sau atenuate) ale unei infracţiuni simple rămân, ca
regulă, ele însele, infracţiuni simple (forme de manifestare a unităţii infracţionale naturale
ca infracţiune simplă)*121.
Faţa şi reversul acestei suprapuneri terminologice ne impun să punctăm şi faptul că nu
orice infracţiune considerată „simplă", în sensul de existentă în conţinutul său constitutiv de
bază(l), este şi o infracţiune simplă, ca form ă de manifestare a unităţii de infracţiune. Spre
exemplu, tâlhăria simplă (art. 233 CP), denumită astfel, în mod curent, prin opoziţie cu
tâlhăria calificată (art. 234 CP) sau cu forma agravată a tâlhăriei, care a dus la moartea
victimei (art. 236 CP), nu este o infracţiune simplă, ca formă de unitate infracţională, ci
reprezintă o infracţiune !
lexă
p
m
co
Reamintim că, în cazul infracţiunilor care prezintă un conţinut constitutiv alternativ,
săvârşirea faptei, de către o persoană, cu aceeaşi ocazie, în mai multe variante ale acestuia
nu este de natură a scinda unitatea de infracţiune, aspect valabil (şi) în cazul infracţiunii
simple131. De asemenea, în măsura în care se comit, în condiţiile infracţiunii simple, activităţi
infracţionale care corespund atât formei tip a unei infracţiuni, cât şi unor forme derivate
ale acesteia (agravate/calificate sau atenuate), se va reţine o singură infracţiune, încadrarea
juridică fiind corespunzătoare celei mai grave forme reţinute.
2.2. Unitatea naturală colectivă

în succesiunea problemelor abordate în mod constantîn doctrină în materia infracţiunii
simple, se discută situaţia denumită (după caz): unitate naturală colectivă/pluralitate
[1) Exemplu: furtul pe timp de zi este un furt simplu, ca infracţiune simplă, iar furtul pe timpul nopţii este un
furt calificat, dar tot ca infracţiune simplă; uciderea intenţionată a unei persoane, în speţă, de sex feminin, este un
omor simplu, ca infracţiune simplă, iar uciderea intenţionată a unei persoane de sex feminin care este însărcinată
este un omor calificat, dar tot ca infracţiune simplă.
121Desigur, nimic nu împiedică legiuitorul să modifice natura juridică (sub aspectul formei de unitate infracţională)
la nivelul unor forme derivate (agravate/calificate, atenuate) ale anumitor infracţiuni care la bază sunt infracţiuni
simple. Spre exemplu, incriminările reprezentate de furtul calificat prin efracţie [art. 229 alin. (1) lit. d) CP], furtul
calificat prin violare de domiciliu sau sediu profesional [art. 229 alin. (2) lit. b) CP], omorul calificat comis asupra
a două sau mai multor persoane [art. 189 alin. (1) lit. f) CP] etc. sunt infracţiuni complexe, care apar ca forme
agravate/calificate ale infracţiunilor simple de furt, respectiv omor.
[3i De pildă, în cazul infracţiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239 CP), dacă, în aceeaşi
împrejurare, subiectul activ înstrăinează unele valori ori bunuri din patrimoniul său, în scopul fraudării creditorilor,
respectiv ascunde alte asemenea valori/bunuri şi invocă, totodată, acte sau datorii fictive, în acelaşi scop, se va
considera comisă o singură infracţiune (simplă).
contextuală de acte materiale/infracţiune simplă (unitate infracţională naturală) cu pluralitate

de acte materiale de executare111.
După cum s-a precizat în materia conţinutului infracţiunii, noţiunea de acţiune/inacţiune
nu trebuie confundată cu noţiunea de act (material de executare). Astfel, spre exemplu,
o acţiune unică de lovire/ucidere se poate manifesta fie printr-un singur act material de
executare (o palmă aplicată peste obraz/o lovitură de cuţit/topor aplicată în zona capului
etc.), fie prin mai multe asemenea acte (mai multe palme aplicate succesiv/mai multe lovituri
de cuţit/topor etc.). în ambele situaţii, unicitatea elementului material nu este afectată, atât
timp cât, în cazul pluralităţii de acte materiale de executare, se menţin succesiunea imediată
(neîntreruptă sau aproape neîntreruptă) a acestora, precum şi unitatea spaţio-temporală
de comitere (acelaşi cadru topografic şi cronologic, unitate de loc şi de timp), respectiv
omogenitatea lor juridică (toate actele trebuie să fie apte de a primi aceeaşi încadrare
juridică, să se integreze în cuprinsul aceleiaşi acţiuni/inacţiuni), în contextul unei atitudini
subiective unice.
Prin urmare, specificul infracţiunii simple (formă de manifestare a unităţii infracţionale
naturale) de a fi caracterizată prin unitate obiectivă, inclusiv sub aspectul elementului material
(o acţiune/inacţiune), nu este afectat de existenţa unei pluralităţi de acte materiale de
executare (desfăşurate în condiţiile ante-indicate). în acest context, se impune o atentă
analiză a fiecărui caz determinat în parte, pentru a putea f i operate delimitările necesare
faţă de anumite alte forme de manifestare a unităţii de infracţiune [precum infracţiunea
continuată, în cazul căreia pluralitatea acţiunilor/inacţiunilor, impusă de art. 35 alin. (1) CP,
se bazează pe reiterarea actelor de executare la anumite intervale de timp], precum şi faţă
de pluralitatea de infracţiuni, atunci când aceasta îmbracă forma concursului de infracţiuni*121
[mai exact: concursul de infracţiuni în condiţiile art. 38 alin. (1) CP, în structura căruia intră
infracţiuni de aceeaşi natură comise la diferite intervale de timp = concurs real, succesiv,
omogen de infracţiuni].
111 D. Pa v e l , în V. Pa p a d o p o l , D. Pa v e l , op. cit., p. 38 ş.u.; C. D u v a c , în G. A n t o n iu , T. To a d e r ( c o o r d .), op. cit.,

voi. I, p, 331, 332 ş.u. (recomandăm consultarea lucrării pentru detalii asupra acestei probleme şi un inventar al
opiniilor exprimate în doctrină); C. D u v a c , Pluralitatea aparentă de infracţiuni, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008,
p. 204 ş.u. A se vedea şi: F l . St r e t e a n u , R. M oroşaim u , Instituţii şi infracţiuni în noul Cod penal - manual pentru
reţeaua de formatori a S.N.G., Bucureşti, 2010, p. 103 (lucrarea poate fi consultată on-line, în format electronic, la
adresa de internet http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1219/lnstitutii%20Si%20lnfractiuni%20ln%20Noul%20Cod%20
Penal.pdf); M. U d r o iu , Drept penal, op. cit., p. 156; ş.a.
121 Semnalăm (ca exemplu), cu titlu de problemă de delimitare în materia indicată aici, următoarea situaţie
de fapt, „care a ocazionat, în această privinţă, opinii divergente (...). Inculpatul din această speţă, profitând de
aglomeraţia dintr-un magazin, a introdus mâna de două ori, la scurte intervale de timp, în buzunarul unei persoane,
cu scopul de a fura bani, pe care însă nu a reuşit să îi găsească; după câteva minute, persoana respectivă a părăsit
magazinul, intrând într-o altă unitate de comerţ, aflată în apropiere, fiind urmată de inculpat, care a introdus din
nou mâna în buzunarul ei, reuşind de astă dată să găsească şi să îi sustragă banii. (...) observăm că inculpatul a voit
să fure banii din buzunarul persoanei vătămate şi a perseverat în această hotărâre până când a reuşit. încercările
nereuşite nu apar ca acţiuni autonome şi distincte, cu vocaţia intrinsecă de a constitui infracţiuni separate, ci trepte
succesive în procesul de realizare a unei infracţiuni consumate. Ele reprezintă acte săvârşite în strânsă legătură
unele cu altele, alcătuind o singură acţiune constitutivă, cu un singur rezultat, acte care se unesc între ele în mod
natural nu numai prin intenţia lor comună, dar şi prin legătura nemijlocită în care se găsesc, ca trepte succesive în
procesul de înfăptuire a unui singur conţinut de infracţiune. Ne aflăm, aşadar, în faţa unei unităţi naturale colective
de infracţiune" - D. Pa v e l , în V. Pa p a d o p o l , D. Pa v e l , op. cit., p. 56, 57.
2.3. Subiecţii infracţiunii simple

Ca faptă concret săvârşită, infracţiunea simplă pune în evidenţă, ca protagonişti ai actului
infracţional, un subiect activ şi unul pasiv (problema fiind surprinsă, de regulă, în lucrările
teoretice care tratează infracţiunea simplă).
Sub aspectul subiectului activ, o infracţiune simplă se poate comite, ca regulă, fie de
către o singură persoană, fie de o pluralitate de infractori. Dacă legea nu impune cerinţe
speciale subiectului activ, acesta poate fi orice persoană fizică sau juridică (desigur, care
verifică existenţa condiţiilor generale de capacitate penală). în cazulparticipaţiei, infracţiunea
simplă este compatibilă, în principiu, cu manifestarea acesteia sub toate form ele posibile
(coautorat, instigare, complicitate), fie sub forma participaţiei proprii sau a celei improprii.
Cu privire la subiectul pasiv al unei infracţiuni simple, acesta poate fi, după caz, unic sau
multiplu. Problema dacă unitatea naturală simplă subzistă în condiţiile unei pluralităţi de
subiecţi pasivi îşi găseşte în teoria şi în practica penală rezolvări distincte, în principal după
apartenenţa incriminărilor la categoria infracţiunilor contra persoanei sau a celor contra
patrimoniului[1].
Astfel, în materia infracţiunilor contra persoanei, doctrina majoritară (şi practica judiciară)
promovează soluţia pluralităţii de infracţiuni, sub forma concursului de infracţiuni, atunci când
există mai mulţi subiecţi pasivi (regula). Spre exemplu: cu aceeaşi ocazie, infractorul loveşte,
neîntrerupt, mai multe persoane (vor exista atâtea infracţiuni distincte de lovire - reţinute
în concurs de infracţiuni, formă a pluralităţii de infracţiuni - câte victime există). Este de
precizat faptul că (prin voinţa expresă a legiuitorului) se configurează şi unele excepţii; spre
exemplu, se reţine o singură faptă penală în cazul infracţiunii de: omor calificat - art. 189
alin. (1) lit. f) CP; ucidere din culpă, forma agravată - art. 192 alin. (3) CP; vătămare corporală
din culpă, forma agravată - art. 196 alin. (4) CP, comise asupra a două sau mai multor
persoane. După cum se va vedea, în aceste ipoteze legale se realizează conţinutul unor
infracţiuni complexe (omogene), ca unitate legală infracţională. Mai pot fi identificate însă
şi alte situaţii de infracţiuni reglementate (de lege lata) ca infracţiuni contra persoanei, în
cazul cărora formularea legală tinde a susţine ideea compatibilităţii unităţii lor infracţionale
(nu neapărat în formă simplă) cu pluralitatea subiecţilor pasivi. De pildă, acesta este cazul
în ceea ce priveşte proxenetismul (art. 213 CP).
în materia infracţiunilor contra patrimoniului, în aceeaşi ipoteză - de pluralitate de
subiecţi pasivi - , conform opiniei dominante, se apreciază că subzistă unitatea naturală
de infracţiune, indiferent dacă bunurile aparţin aceleiaşi persoane sau nu. Cu alte cuvinte,
se consideră că, în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, pluralitatea de persoane
vătămate printr-o singură activitate infracţională va determina, de regulă, o infracţiune
unică. Spre exemplu: cu aceeaşi ocazie, infractorul sustrage, în mod neîntrerupt, mai multe
bunuri (dintr-o cameră de cămin, de pildă), care aparţin unor persoane diferite (va exista, în
principiu, o singură infracţiune de furt, iar nu atâtea furturi câte persoane au fost vătămate).
Dincolo de punctarea acestei opinii dominante (şi de perspectiva din care se conturează
discuţiile în această materie), menţionăm şi afirmarea punctului de vedere doctrinar care
apreciază că, indiferent de categoria infracţională de referinţă, unitatea de infracţiune este1
111D. Pa v e l , în V. Pa p a d o p o l , D. Pa v e l , op.cit., p. 44 ş.u.; C. D u v a c , în G. A n t o n iu , T. T o a

voi. I, p. 337 ş.u. (recomandăm consultarea lucrării pentru detalii asupra acestei probleme şi un inventar al opiniilor
exprimate în doctrină). A se vedea şi: C. M it r a c h e , C r . M it r a c h e , op. cit. (2016), p. 306; L.V. L e f t e r a c h e , op. cit.,
p. 337, 338; T. DlMA, op. cit., p. 304, 305; ş.a.
exclusă în condiţiile existenţei unei pluralităţi de subiecţi pasivi, unitatea subiectului pasiv
impunându-se ca o condiţie de existenţă a unităţii naturale de infracţiune111.
§3. Infracţiunea continuă

...Prezentarea unităţii naturale de infracţiune continuă cu... infracţiunea continuă!
Fără a beneficia de o definiţie legală expresă în cuprinsul Părţii generale a Codului penal,
infracţiunea continuă poate fi definită ca fiind acea formă a unităţii infracţionale naturale care
constă mtr-o acţiune/inacţiune comisă de o persoactivitate ce are
de a se prelungi în timp, prin natura sa, până la intervenirea unei forţe contrare (dependentă
sau independentă de voinţa făptuitorului), care îi pune capăt. Infracţiunea continuă produce
o unică urmare imediată, iar, din punct de vedere subiectiv, se comite cu de vinovăţie
cerută de lege. Potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (2) teza a Il-a CP, infracţiunea continuă
apare drept infracţiune de durată, ea fiind, totodată, o formă originară/primarâ a unităţii de
infracţiune (cu identificare, de principiu, încă de la nivel abstract, prin raportare la norma de
incriminare). Infracţiunea continuă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege, potrivit
normei de incriminare (nu există particularităţi sub aspect sancţionator în cazul său).
Dintre infracţiunile continue-fapte cu incriminare în Partea specială a Codului p e n a l-se
pot menţiona, printre altele: lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205); furtul de curent
electric [art. 228 alin. (3)]; furtul în scop de folosinţă (art. 230)*121; uzurparea de calităţi
oficiale, în forma portului pe nedrept de uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi
publice [art. 258 alin. (3)]; deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314);
abandonul de familie [art. 378 alin. (1) lit. b), c)] etc. Prin urmare, identificarea infracţiunilor
continue se realizează, ca regulă, în baza normelor lor de incriminare, mai exact, după
elementul material, caracterul continuu decurgând din verbum regens (după cum se indică
prin acesta - sau nu - o activitate de durată).
Infracţiunea continuă există atunci când unitatea se manifestă la nivelul întregului conţinut
constitutiv: element material, urmare imediată, legătură de cauzalitate (pe latură obiectivă),
formă de vinovăţie (pe latură subiectivă); desigur, se impune unitatea şi la nivelul condiţiilor
preexistente ale infracţiunii: unitate de obiect juridic şi unitate de subiect activ.
Din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea continuă se poate săvârşi, fără
dubiu, ca infracţiune intenţionată. Admitem că, din punct de vedere teoretic, nu pare să
existe niciun fel de incompatibilitate între instituţia infracţiunii continue şi forma de vinovăţie
a culpei (nu vedem ce l-ar putea împiedica pe legiuitor să incrimineze o activitate culpoasă
care să prezinte, prin însăşi natura sa, aptitudinea de prelungire în timp). Considerăm că
se poate discuta măsura în care infracţiunea continuă este aptă de înfăţişare ca infracţiune
praeterintenţionatăl3]. Se poate aprecia că discuţia poate viza situaţia unei incriminări care
să reprezinte exclusiv (doar/numai) infracţiune continuă, fără a i se cumula şi o altă natură
Ul G. Paraschiv , R.G. Paraschiv , D.Şt. Paraschiv , opcit., p. 60 ş.u

indicate, în acest sens, de C. Duvac, în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 342 (în special notele de
subsol nr. 4 şi 5).
1211. Pa s c u , în G. A n t o n iu , T. T o a d e r (c o o r d .) op. cit., voi. III, p. 362.
[31Conform unei opinii, infracţiunile comise cu intenţie depăşită sunt infracţiuni complexe. în acest ultim sens,
a se vedea D. Pa v e l , în V. Pa p a d o p o l , D. Pa v e l , op. cit., p. 49, p. 209,210. în doctrină sunt indicate însă incriminări
continue în raport de care legiuitorul a prevăzut şi forme (agravate) praeterintenţionate, precum este infracţiunea
de lipsire de libertate în mod ilegal, atunci când a pus în pericol viaţa victimei sau atunci când a cauzat moartea
victimei - art. 205 alin. (3) şi (4) CP. în acest sens, a se vedea, de pildă, S. B o g d a n (c o o r d .), op. cit., p. 106 ş.u.
juridică, din punct de vedere al formelor unităţii de infracţiune. în schimb, realitatea normativă
indică în mod cert existenţa unor infracţiuni continue praeterintenţionate, care sunt, totodată,
infracţiuni complexe (de exemplu, acesta este cazul lipsirii de libertate în mod ilegal care a
dus la moartea victimei).
Ca orice infracţiune, din punct de vedere constitutiv, o infracţiune continuă există, în
mod necesar, într-o formă tip, de bază. Ea poate exista, în plus, şi într-o derivată a
conţinutului juridic, înfăţişându-se, după caz, ca infracţiune în conţinut
ori atenuat. De pildă, fapta de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a
altor substanţe [art. 336 alin. (1) CP] este, în forma sa de bază, o infracţiune continuă;
legiuitorul o reglementează însă şi într-o formă agravată, în raport de calitatea subiectului
activ [art. 336 alin. (3) CP]. Totodată, conducerea unui vehicul fără permis de conducere
[art. 335 alin. (1) CP] este o infracţiune continuă; dispoziţia din art. 335 alin. (2) CP constituie
tot o infracţiune continuă, apreciată de o parte a doctrinei ca reprezentând formă atenuată
a respectivei infracţiuni111.
săvârşirea faptei, de către o persoană, cu aceeaşi ocazie, în mai multe variante ale acestuia
nu este de natură a scinda unitatea de infracţiune, aspect valabil (şi) în cazul infracţiunii
continue. De asemenea, în măsura în care se comit, în condiţiile infracţiunii continue, activităţi
infracţionale care corespund atât formei tip a unei infracţiuni, cât şi unor forme derivate
ale acesteia (agravate/calificate sau atenuate), se va reţine o singură infracţiune, încadrarea
juridică fiind corespunzătoare celei mai grave forme reţinute.
Infracţiunea continuă poate sta la baza construirii oricăreia dintre form ele survenite
sub care se poate manifesta unitatea infracţională. Prin urmare, pentru a rămâne doar la
calificarea unei infracţiuni ca fiind continuă (sub aspectul formei de unitate infracţională
pe care o evidenţiază), atunci, pe caz concret, este necesar a nu se întruni nici condiţiile
conjuncturale specifice infracţiunii continuate, nici cele ale infracţiunii progresive, nici cele
ale infracţiunii deviate121.
Totodată, infracţiunea continuă se poate cumula şi cu alte forme ale unităţii infracţionale
originare/primare: poate exista, de pildă, o infracţiune continuă complexăm (prin urmare,
pentru a fi în prezenţa doar a unei infracţiuni continue, se impune a nu fi întrunite, în
plus, condiţiile infracţiunii complexe, adică în conţinutul constitutiv al incriminării continue
legiuitorul să nu fi absorbit, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant,
o faptă incriminată în mod separat).
Considerăm că infracţiunea continuă este, de principiu, prin natura ei, incompatibilă cu
infracţiunea de obicei (deoarece, în cazul acesteia - care este, de altfel, tot o infracţiune de
111V. Dobrinoiu , N. Neagu , op. cit., p. 631 ş.u. Menţionăm însă că s-ar putea argumenta şi faptul că art. 335 CP
ar reprezenta un text legal de incriminare care să cuprindă reglementarea mai multor infracţiuni distincte, care
lezează acelaşi obiect juridic principal (ceea ce o parte a doctrinei denumeşte „infracţiuni care au conţinuturi
alternative"), date fiind deosebirile de premisă dintre alin. (1) şi (2), atrase de diferenţele calităţii impuse subiectului
activ. Separat de aceste aspecte, apreciem că nimic nu poate împiedica legiuitorul să creeze o formă atenuată în
raport de o infracţiune continuă.
[21Astfel, activitatea nu trebuie să fi fost reluată la diverse intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale;
rezultatul iniţial nu trebuie să se fi amplificat progresiv; urmarea imediată trebuie să se fi produs în lipsa vreuneia
dintre formele de manifestare care particularizează eroarea, specifice infracţiunii deviate.
131V. Papadopol , în V. Papadopol , D. Pavel, op. cit., p. 76 ş.u.; G. Paraschiv , R.G. Paraschiv , D.Şt. Paraschiv ,
op. cit., p. 94 [de pildă, lipsirea de libertate în mod ilegal care a dus la moartea victim ei-art. 205 alin. (4) CP].
durată - prelungirea în timp se realizează prin reluarea actului de executare, care nu are
relevanţă penală proprie - deosebire faţă de cazul infracţiunii continue)111.
De asemenea, ca regulă, infracţiunea continuă (infracţiune de durată) este incompatibilă
cu infracţiunea simplă (infracţiune instantanee)121. Prin urmare, activitatea incriminată ori
prezintă o aptitudine intrinsecă de prelungire în timp, în mod natural (caz în care este continuă),
ori nu (caz în care, dacă nu este nici complexă, nici de obicei, este simplă). Aşadar, trebuie
subliniată importanţa unei atente analize a împrejurărilor de comitere a unor infracţiuni
simple cu pluralitate de acte materiale de executare (ipoteze excepţionale de prelungire
în timp, pe caz concret, a comiterii unor infracţiuni simple), pentru a se opera o corectă
delimitare în raport de ipotezele de săvârşire a unor infracţiuni continue131.
3.2. Clasificări ale infracţiunii continue

Aşa cum s-a arătat şi în raport de infracţiunea simplă, infracţiunea continuă se poate înfăţişa,
la rândul ei, corespunzător mai multor criterii generale de clasificare a infracţiunilor. Astfel,
după modul de manifestare tipic al elementului material (corespunzător tipului de normă
imperativă prin care se incriminează fapta în cauză), infracţiunea continuă se poate înfăţişa
fie ca infracţiune comisivă (prevăzută de o normă penală prohibitivă) - după caz: comisivă
proprie ori comisiv-omisivă - , fie ca infracţiune omisivă (prevăzută de o normă penală
onerativă).
[1] Cu toate acestea, nu credem că legiuitorul ar putea fi împiedicat de vreun impediment teoretic în crearea
unei incriminări continue de obicei, dacă ar dori aceasta. Spre exemplu, se poate imagina situaţia (ipotetică) în
care s-ar putea lua decizia normativă ca fapta de conducere a unui vehicul pe drumurile publice, sub influenţa
alcoolului sau a altor substanţe, să nu constituie infracţiune decât în măsura în care s-ar săvârşi în mod obişnuit,
de către o anumită persoană. într-un atare caz, fiecare act luat în parte (care şi-ar pierde aptitudinea infracţională
proprie) ar rămâne calificabil ca activitate continuă, iar impunerea cerinţei esenţiale (constitutive) a repetabilităţii
ar atrage calificarea faptei drept infracţiune de obicei.
[2] V. Papadopol , în V. Papadopol , D. Pavel, op. cit., p. 61 ş.u.; G. Paraschiv , R.G. Paraschiv , D.Şt. Paraschiv ,
op. cit., p. 98.
[3] Considerăm, totuşi, că, în mod cu totul excepţional, este utilă admiterea „migrării" calificării juridice a unei
activităţi infracţionale corespunzătoare, prin natura ei, unei infracţiuni simple către aprecierea sa drept infracţiune
continuă, în funcţie de specificul modului concret de săvârşire. Ne ridicăm unele întrebări, plecând de la următorul
exemplu: Xîl pălmuieşte neîncetat (sau cu pauze irelevante) pe Y (să zicem - persoană paralizată, inaptă de ripostă
sau de aptitudinea de a se sustrage actelor de lovire), lovindu-l cu palma peste faţă, timp de o oră. în principiu,
lovirea fiind infracţiune simplă (instantanee), ne vom afla în prezenţa unei unităţi naturale colective (infracţiune
simplă cu pluralitate de acte materiale de executare), iar împrejurarea duratei mai mari de săvârşire decât cea
obişnuită (suficientă şi necesară pentru consumarea infracţiunii) este, de regulă, irelevantă, putând fi valorificată,
eventual, în procesul de individualizare a sancţiunii penale. Ce se întâmplă însă dacă perioada de o oră pe parcursul
căreia s-a comis fapta astfel descrisă se întinde nu pe durata aceleiaşi zile (date calendaristice), ci pe aceea a mai
multor zile (de pildă, activitatea a debutat la orele 23:30 într-o dată calendaristică şi s-a încheiat la orele 00:30,
după trecerea în următoarea dată calendaristică)? Când se consideră, într-un asemenea caz, săvârşită infracţiunea
de lovire? Ce se întâmplă dacă, odată cu intrarea într-o nouă dată calendaristică, intră în vigoare o modificare
legislativă, relevantă pentru speţa în cauză, sau un act de clemenţă? Ce se întâmplă dacă data calendaristică în cursul
căreia a început comiterea infracţiunii era ultima zi dintr-un termen de supraveghere/încercare al unei instituţii
de drept penal care curge în beneficiul infractorului, sub condiţia ne-săvârşirii unei noi infracţiuni (de exemplu:
termen de suspendare condiţionată, de liberare condiţionată, de graţiere condiţionată, de reabilitare)? Apreciem
că menţinerea rigidă a ipotezei/soluţiei pe terenul infracţiunii simple nu ar putea furniza rezolvări corespunzătoare,
în timp ce preluarea situaţiei în cadrul de analiză a infracţiunii continue ar avea această aptitudine. Bineînţeles,
cazurile sunt excepţionale, de regulă, calificarea juridică a unei fapte ca infracţiune continuă fiind o operaţiune
abstractă, distinctă de particularităţile cazurilor concrete de săvârşire a unei infracţiuni! Pentru posibila calificare
conjuncturală a unor infracţiuni, de principiu, simple (şi) ca posibile infracţiuni continue, a se vedea (de pildă)
G. A ntoniu , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. III, p. 24. în sens contrar: V. Papadopol , în V. Papadopol ,
D. Pavel, op. cit., p. 61, p. 95; G. Paraschiv , R.G. Paraschiv , D.Şt. Paraschiv , op. cit., p. 87, 88.
După felul urmării imediate, infracţiunea continuă se poate manifesta, după caz, ca
infracţiune de rezultat ori ca infracţiune de pericol (abstract sau concret).
O clasificare specifică infracţiunii continue este aceea care distinge între infracţiunile
continue permanente şi infracţiunile continue succesive. Criteriul clasificării îl reprezintă
modul de manifestare a elementului material, sub aspectul continuităţii stricte sau al
absenţei acesteia (posibilitatea ori imposibilitatea intervenirii unor pauze fireşti, naturale,
în desfăşurarea activităţii continue).
Astfel, infracţiunile continue permanente se caracterizează printr-o activitate strict
continuă, care cu(uuu)rge neîntrerupt, în mod natural, fără a cunoaşte sincope în execuţie
(de exemplu, art. 205 CP).
în contrast, infracţiunile continue succesive se caracterizează prin întreruperi, pauze
fireşti, naturale, apărute pe parcursul procesului de execuţie, însă ca acestea să afecteze
unitatea naturală a faptei [de exemplu, art. 258 alin. (3) CP].
împărţirea infracţiunilor continue în permanente şi succesive este importantă, întrucât
doctrina apreciază că orice întrerupere, în cazul celor permanente, are valoarea unei epuizări
a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale înseamnă comiterea unei noi infracţiuni
continue111. în această ultimă ipoteză, apreciem că, alături de posibilitatea apariţiei, astfel,
a unei pluralităţi de infracţiuni (concurs de infracţiuni), apare şi posibilitatea reţinerii, după
caz, a unei infracţiuni continue săvârşite în mod continuat [în condiţiile art. 35 alin. (1) CP].
Problema care s-ar putea ridica în legătură cu această clasificare şi cu efectele ei (importante
deopotrivă teoretic şi practic) este că, deşi infracţiunea continuă reprezintă, ca regulă, o
formă de unitate infracţională cu identificare încă de la nivel abstract, totuşi, încadrarea
unei infracţiuni continue în categoria celor permanente ori a celor succesive nu se poate
realiza întotdeauna doar la acest nivel (abstract), fiind relevantă şi modalitatea concretă în
care a fost comisă o infracţiune continuă pe caz determinat. Spre exemplu, conducerea pe
drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat (art. 334 CP) reprezintă, prin natura
ei, o infracţiune continuă (activitatea este aptă de prelungire în timp, în mod firesc). De
principiu, această infracţiune continuă este una permanentă (activitatea tinde a se putea
desfăşura în timp, în mod neîntrerupt, pentru o perioadă relevantă: spre exemplu, o persoană
începe să conducă un autoturism, pe o distanţă lungă, de la orele 22:00 ale unei zile, până la
orele 7:00 ale zilei următoare, fără întrerupere). Pe de altă parte, aceeaşi infracţiune poate
susţine însă şi comiterea sa în forma continuă succesivă (de exemplu, dacă pe parcursul
celor 9 ore conducătorul auto face, din când în când, scurte pauze fireşti - pentru a alimenta
autovehiculul, pentru a fuma, pentru a merge la toaletă etc. - , continuitatea naturală a
faptei nu este scindată)*121.
111C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 308,309; C. Duvac, în G. A ntoniei, T. Toader (coord .), op. cit.,
voi. I, p. 345; G. Paraschiv , R.G. Paraschiv , D.Şt. Paraschiv , op. cit., p. 93.
121S-ar putea ridica, eventual, problema limitei de la care asemenea întreruperi ale activităţii, urmate de reluări
consecutive ale acesteia, nu mai pot fi considerate fireşti, astfel încât lasă loc fie apariţiei unei forme continuate
de săvârşire (infracţiune continuă-continuată), fie unui concurs de infracţiuni. De pildă, dacă acea persoană, după
drumul efectuat iniţial (timp de 9 ore) cu autoturismul neînmatriculat, nu îl mai conduce pentru o săptămână, după
care efectuează drumul înapoi, se poate pune problema menţinerii unităţii naturale (infracţiune continuă) sau a
deplasării către unitatea infracţională legală (infracţiune continuă comisă în mod continuat) ori chiar a trecerii în
domeniul pluralităţii de infracţiuni (două infracţiuni continue, aflate în concurs de infracţiuni). în acest sens, a se
vedea (de pildă) C. Duvac, op. cit., p. 220 ş.u.
3.3. Subiecţii infracţiunii continue

Ca faptă concret săvârşită, infracţiunea continuă pune în evidenţă, ca protagonişti ai
actului infracţional, un subiect activ şi unul pasiv.
Sub aspectul subiectului activ, o infracţiune continuă se poate comite, ca regulă, fie de
speciale subiectului activ, acesta poate fi orice persoană fizică sau juridică (desigur, care verifică
existenţa condiţiilor generale de capacitate penală). în infracţiunea continuă
este compatibilă, în principiu, cu manifestarea acesteia sub toate formele posibile (coautorat,
instigare, complicitate), fie sub forma participaţiei proprii sau a celei improprii111. Participaţia
poate fi totală (participantul poate contribui la comiterea infracţiunii pe întreaga durată de
săvârşire a acesteia - de exemplu, în raport de toate actele, în cazul unei infracţiuni continue
succesive) sau parţială (participantul îşi aduce o contribuţie limitată doar la o parte/un
segment din iter criminis - de pildă, doar la unele dintre actele de executare, în cazul unei
infracţiuni continue succesive).
Cu privire la subiectul pasiv al unei infracţiuni continue, acesta poate fi, după caz, unic
sau multiplu. Astfel, în acest ultim sens, reţinem (de exemplu) că, prin Decizia nr. 4/2017121,
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii,
a admis un recurs în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor
art. 378 alin. (1) lit. c) CP, în ipoteza săvârşirii infracţiunii de abandon de familie prin neplata,
cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere datorate mai multor persoane şi
stabilite printr-o singură hotărâre judecătorească, şi a statuat că „infracţiunea de abandon
de familie săvârşită prin neplata, cu rea-credinţă, timp de trei luni, a pensiei de întreţinere,
instituită printr-o singură hotărâre judecătorească în favoarea mai multor persoane, constituie
o infracţiune unică continuă".
Considerăm că, şi în materia infracţiunii continue, relativ la subiectul pasiv al acesteia,
s-ar putea ridica problema menţinerii sau scindării unităţii infracţionale, în cazul pluralităţii
de subiecţi pasivi, în funcţie de diverse categorii infracţionale. Astfel, de pildă, în materia
infracţiunilor contra persoanei, se poate argumenta, ca şi în cazul infracţiunii simple, că
pluralitatea de victime ar trebui să conducă la reţinerea unei pluralităţi corespunzătoare de
infracţiuni (continue), în ciuda unicităţii de execuţie. Spre exemplu, dacă o persoană încuie o
uşă, lipsind de libertate, deodată, două victime, s-ar impune tragerea sa la răspundere penală
pentru două infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal, iar nu doar pentru una. Credem
că soluţia s-ar impune, cu atât mai mult, dacă una dintre acestea ar deceda, iar cealaltă nu
(ar exista în concurs două lipsiri de libertate în mod ilegal, dintre care una a dus la moartea
victimei). în schimb, în cazul altor categorii de infracţiuni, în care valoarea socială protejată
nu este atât de strâns legată de individualitatea subiectului pasiv sau a obiectului material,
se poate argumenta cu succes menţinerea unităţii naturale infracţionale (continue), în pofida
pluralităţii acestora (spre exemplu, cazul abandonului de familie)*131.
[1] Desigur, există situaţii de incriminări în cazul cărora nu sunt posibile anumite forme de manifestare a
participaţiei penale. Spre exemplu, dacă o infracţiune continuă aparţine sferei infracţiunilor cu subiect activ unic
(care se comit in persona propria), atunci coautoratul este exclus.
121 M. Of. nr. 360 din 16 mai 2017.
131în acest sens, evidenţiem un extras (edificator) din Decizia nr. 4/2017 a Completului competent să judece
recursul în interesul legii din cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 360 din 16 mai 2017): „în condiţiile
în care incriminarea faptelor care se circumscriu infracţiunii de abandon de familie a avut ca scop apărarea relaţiilor
sociale care privesc familia şi care impun respectarea obligaţiilor şi îndatoririlor de sprijin material şi moral faţă
de membrii acesteia, îndreptăţiţi legal la întreţinere, rezultă că norma juridică protejează, cu prioritate, un interes
general, mai mult decât unul individual, astfel încât persoanele care au dreptul la pensie de întreţinere sunt subiecţi
3.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii continue - momentul

săvârşirii infracţiunii continue
Infracţiunea continuă face parte din categoria infracţiunilor de durată. Prin urmare,
ca orice infracţiune de durată, ea cunoaşte două momente distincte, respectiv momentul
consumării faptei (când se întrunesc toate elementele cerute de norma de incriminare a
faptei), dincolo de care are loc prelungirea acţiunii/inacţiunii prin voinţa făptuitorului, până
la momentul final, al epuizării (atunci când încetează definitiv acţiunea/inacţiunea). încetarea
activităţii infracţionale se poate datora fie intervenţiei unui organ abilitat al statului (spre
exemplu, prin descoperirea furtului de energie/curent electric, în urma unui control autorizat),
fie propriei voinţe a făptuitorului, care curmă comiterea activităţii infracţionale (de pildă,
reiterând exemplul furtului de energie, atunci când infractorul se debranşează de bunăvoie
de la circuitul reţelei electrice la care se cablase ilegal). Apreciem că şi pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti definitive are aptitudinea de a marca, în mod obiectiv, data epuizării
unei infracţiuni continue (astfel, dacă activitatea continuă s-ar desfăşura, în concret, chiar şi
ulterior unui asemenea moment, ea va putea fi apreciată ca dând naştere unei noi infracţiuni
continue, de acelaşi fel)m.
în ceea ce priveşte momentul la care se apreciază a f i săvârşită infracţiunea continuă,
din prevederile art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP reiese că acesta este, ca regulă, data încetării
acţiunii/inacţiunii, aşadar, momentulepuizăriil2]. Acest moment interesează în raport de unele
instituţiijuridico-penale precum: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale;
aplicarea legii penale în timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta
persoanei care a comis fapta etc. însă alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii
ale dreptului penal (care presupun trecerea unor termene care acţionează în beneficiul
infractorului) - precum cele referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere ori a liberării condiţionate sau a graţierii condiţionate
ş.a.m.d. - , considerăm că urmează a se produce de la data întrunirii elementelor constitutive
ale infracţiunilor continue (sens în care se pronunţă şi doctrina, corespunzător unei poziţii
constante a practicii instanţei supreme).
pasivi secundari, în timp ce societatea, prin stat, este subiect pasiv principal. Aşadar, pluralitatea de subiecţi pasivi
secundari nu atrage existenţa unei pluralităţi sub forma concursului, ci a unei unităţi naturale de infracţiune, în
cazul de faţă, a infracţiunii continue omisive, în condiţiile în care valoarea socială lezată de făptuitor este unică, şi
anume familia, indiferent de numărul membrilor acesteia care sunt văduviţi prin neplata drepturilor băneşti ce li
se cuvin şi care au fost stabilite prin aceeaşi hotărâre judecătorească".
[1] Pentru discuţii cu privire la acest subiect, a se vedea C. Duvac, op. c it , p. 227.
[2] în această materie, amintim Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 1 din 20 iunie 1987,
cu privire la data când infracţiunea se consideră săvârşită şi la efectele juridice pe care le produc infracţiunile
continue şi continuate în timpul cât durează săvârşirea lor, care apreciem că îşi păstrează valabilitatea, mutatis
mutandis. Potrivit acesteia, s-a decis: „(1) în cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc
în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează
latura obiectivă a infracţiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului. încadrarea juridică a
faptei va fi dată însă în raport cu rezultatul produs, în toate cazurile când încadrarea este condiţionată de producerea
unui anumit rezultat. (2) în cazul infracţiunilor continue, data săvârşirii este acea a încetării acţiunii sau inacţiunii,
iar în cazul infracţiunilor continuate, aceasta este data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni. în raport cu această
dată se produc consecinţele juridice referitoare la aplicarea legii penale în spaţiu şi în timp, minoritate, prescripţia
răspunderii penale, amnistie şi graţiere, precum şi orice alte consecinţe care sunt condiţionate de epuizarea activităţii
infracţionale. Celelalte consecinţe ale infracţiunilor continue şi continuate, cum sunt cele referitoare la stabilirea
stării de recidivă, revocarea liberării condiţionate, a suspendării condiţionate a executării pedepsei, a obligării la
muncă corecţională, la înlăturarea beneficiului graţierii, la întreruperea cursului prescripţiei şi a termenului de
reabilitare, se produc din momentul în care elementele constitutive ale infracţiunii sunt întrunite, potrivit legii,
făptuitorul poate fi tras la răspundere penală". Decizia poate fi consultată în L. Lefterache , I. Nedelcu , F. Vasile ,
op. cit., p. 173 ş.u.
Este de precizat faptul că, în cazul infractorului minor la data săvârşirii (= momentul
epuizării) infracţiunii continue, efectul atras va fi aplicarea unei măsuri educative. Soluţia
este valabilă dacă infractorul era încă minor la momentul epuizării infracţiunii continue,
căci, dacă el împlinise deja vârsta majoratului, atunci angajarea răspunderii sale penale se va
face în calitate de infractor major (urmând a fi pedepsit). Desigur, cu ocazia individualizării
pedepsei, instanţa va putea ţine cont de faptul că infractorul nu a fost major pe întreaga
durată de executare a infracţiunii continue.
în sfârşit, dar nu în ultimul rând, reamintim că, în cazul infracţiunilor continue
intenţionate, se discută în doctrină despre posibilitatea răm ânerii faptei în stadiul de
tentativă. Apreciem, alături de alţi autori, că tentativa este posibilă în unele dintre aceste
cazuri; mai mult, în cazul anumitor infracţiuni de acest tip, ea este chiar incriminată [spre
exemplu: art. 205 alin. (5) CP; art. 232 CP](11.
§4. Infracţiunea deviată
4.1. Conceptul şi formele infracţiunii deviate

...în încheierea prezentării unităţii naturale de infracţiune, urmează a... devia prezentarea,
dinspre categoria infracţiunilor admise, fără dubiu, în doctrină ca reprezentând forme sub
care se manifestă unitatea infracţională, înspre expunerea câtorva aspecte referitoare la
controversata instituţie generic denumită... infracţiune deviată121!
Conceptul de infracţiune deviată este apreciat a exprima, pe plan juridico-penal, cazul
incidenţei unor ipoteze de manifestare a unor forme specifice de eroare (considerată, adeseori,
a fi o eroare neesenţială), în raport de comiterea, în concret, a unei activităţi infracţionale
determinate. în sinteză, ca efect al acţiunii acestei erori (apărută fie anterior, fie concomitent
desfăşurării actului de executare)131, se ajunge la una dintre următoarele consecinţe:
- fie se produce, în realitatea obiectivă, urmarea imediată aflată în reprezentarea
infractorului, dar asupra unui alt subiect pasiv/unui alt obiect material decât cel vizat iniţial
de acesta;
- fie se produce, în realitatea obiectivă, o altă urmare imediată decât aceea pe care a
intenţionat infractorul să o producă;
- fie se produce, în realitatea obiectivă, urmarea imediată intenţionată de infractor,
asupra subiectului pasiv/obiectului material vizat de către acesta, dar într-o modalitate pe
[1] în acest sens, a se vedea şi aprecierile efectuate în materia tratării tentativei.

[2] Deoarece conceptul de infracţiune deviată reuneşte, la un loc, mai multe forme particulare de manifestare,
reprezentând, totodată, un îndelung subiect de controversă (recunoscut ca atare în literatura penală de specialitate -
nu doar din România -în c ă de la debuturile acesteia), sub aspectul realei sale naturi juridice (argumentându-se,
după caz, încadrarea sa fie în rândul formelor unităţii infracţionale, fie în acela al pluralităţii de infracţiuni, sub
forma concursului de infracţiuni), nu vom propune o definiţie a noţiunii în cauză de la început, ci în final, ulterior
expunerii succinte a unor aspecte generale referitoare la ceea ce doctrina numeşte infracţiune deviată. în ceea ce
priveşte caracterul îndelungat şi constant al controversei legate de instituţia infracţiunii deviate, menţionăm doar
că, încă de la debuturile manifestării propriu-zise a doctrinei penale din ţara noastră, chestiunea a fost enunţată ca
subiect de discuţie; în acest sens, a se vedea (de pildă) I. Tanoviceanu , Tratat de drept şi procedura penala, ed. a
2-a, Ed. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924, p. 640 ş.u. (sursă în care sunt citate, în acest domeniu, lucrări şi opinii
ale unor penalişti străini - ale căror opere au precedat debutului secolului XX, uneori în mod semnificativ - care
se refereau la infracţiunea deviată tot ca reprezentând o problemă controversată...).
[3] Se poate reţine, drept urmare, că eroarea implicata în cazurile de infracţiune deviata poate fi o eroare iniţiala
sau o eroare survenită (eroare aberativă).
care infractorul nu şi-a imaginat-o (pe care nu a luat-o în considerare/nu a avut-o în vedere),
aşadar, printr-odesfăşurare cauzală diferită decât aceea aflată în reprezentarea infractorului.
Corespunzător acestor situaţii se pot identifica mai multe forme de manifestare subsumate
ipotezei generic denumite infracţiune n
Â doctrina noastră penală (la nive
tâ
evia
d
în special), sunt indicate, în mod constant, cu predilecţie, două dintre aceste forme sub care
se poate înfăţişa infracţiunea deviată: error inpersona - error in rem
ictusll]. în realitate (aspect relevat de parte a doctrinei), mai există şi alte forme în care se
poate materializa o infracţiune deviată, şi anume aberratio delicti şi aberratio causae. Le
vom explica pe scurt (în aspectele lor esenţiale), exemplificând.
4.1.1. Error in persona - error in rem/objecto

Această formă a infracţiunii deviate presupune că infractorul a comis fapta penală
asupra unei alte persoane (subiect pasiv)/asupra unui alt obiect material decât cea/cel
aflat(ă) în reprezentarea acestuia (pe care intenţiona să o/îl vatăme), din cauza unei erori
asupra identităţii. Practic, infractorul a confundat subiectul pasiv/obiectul material pe care
îl viza, executând infracţiunea proiectată asupra unui subiect pasiv/obiect material similar
ca gen/specie, dar distinct în privinţa caracteristicilor sale individuale. Urmarea imediată
produsă este, ca tip de eveniment obiectiv perceptibil, identică cu urmarea imediată pe
care infractorul a intenţionat să o producă, dar de apariţia acesteia suferă o altă entitate
particulară decât cea a cărei lezare a fost vizată. Spre exemplu: X, intenţionând să îl ucidă
pe Y, îl confundă pe acesta cu Z (de pildă, locul în care a planificat să execute omorul este
slab luminat), astfel încât îl omoară pe Z; sau X, intenţionând să distrugă un bun al lui Y
(de pildă, ştie că Y este proprietarul unui autovehicul de o anumită marcă şi culoare, dar
nu cunoaşte precis numărul de înmatriculare), îl confundă pe acesta cu un bun similar,
aparţinând lui Z (observă în parcarea de la locul de muncă al lui Y un autoturism de marca
şi culoarea acestuia, care, în fapt, este al lui Z), pe care îl deteriorează. După cum eroarea
asupra identităţii poartă asupra subiectului pasiv (unei persoane, în corporalitatea sa) ori
asupra unui obiect material care nu cumulează şi calitatea de subiect pasiv (un bun, un
lucru), se face distincţia terminologică între variantele error in persona - în primul caz - ,
respectiv error in rem/objecto - î n al doilea caz.
4.1.2. Aberratio ictus

Această formă a infracţiunii deviate presupune că infractorul a comis fapta penală asupra
unei alte persoane (subiect pasivj/asupra unui alt obiect material decât cea/ce
reprezentarea sa (pe care intenţiona să o/îl vatăme), din cauza unei devieri intervenite în cadrul
procesului execuţional al infracţiunii (deviere la nivelul elementului material). Practic, infractorul
nu a confundat subiectul pasiv/obiectul material pe care îl viza, executând infracţiunea
proiectată înspre/asupra acestuia, dar, ca efect al apariţiei unui eveniment deviator, urmarea
s-a produs asupra unui alt subiect pasiv/obiect material, similar ca gen/specie, dar distinct
în privinţa caracteristicilor sale individuale. Şi în acest caz, urmarea imediată produsă este,1
[1) Vasta problematică a infracţiunii deviate se regăseşte tratată - mai pe larg - şi în unele lucrări monografice,
precum: G. A ntoniu , Vinovăţia penală, op. cit., p. 309 ş.u.; C. Duvac, op. cit., p. 228-238; S. Bogdan , op. cit.,
p. 95 ş.u.; C.A. Munteanu , Infracţiunea deviată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013; G. Paraschiv , R.G. Paraschiv ,
D.Şt. Paraschiv , op. cit., p. 113-136. Pentru un inventar al opiniilor exprimate în materia infracţiunii deviate, a se
vedea C. Duvac, în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 347 ş.u. Pentru un curs care dezvoltă mai pe
larg problema unor ipoteze particulare ale erorii de fapt asupra elementelor constitutive (eroare corespunzătoare
infracţiunii deviate), a se vedea Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 438 ş.u.
ca tip de eveniment obiectiv perceptibil, identică cu urmarea imediată pe care infractorul a

intenţionat să o producă, dar de apariţia acesteia suferă o altă entitate particulară decât cea a
cărei lezare a fost vizată. Motivul explicativ al acestui deznodământ este însă diferit de ipoteza
anterior expusă: nu există eroare asupra identităţii, ci deviere pe parcursul executării. Spre
exemplu: X, intenţionând să îl ucidă pe Y, trage un foc de armă spre acesta, dar, dintr-un
motiv oarecare (de pildă, X nu a mai tras cu arma, aşa că este un ţintaş neexperimentat),
ajunge să fie ucis Z, persoană aflată lângă Y; sau X, intenţionând să distrugă un bun al lui Y
(de pildă, aruncă de la înălţime o piatră către autovehiculul parcat al lui Y), dintr-un motiv
oarecare (X nu are suficientă dexteritate în aruncarea la ţintă), loveşte - şi deteriorează/
distruge, astfel - un alt bun (similar sau nu), aparţinând lui Z (piatra sparge parbrizul unei
maşini parcate alături de cea a lui Y sau piatra sparge o vitrină a magazinului în faţa căruia
era parcată acea maşină), pe care îl deteriorează.
în doctrină se indică, adeseori, că devierea în execuţie, în ipoteza aberratio este
datorată greşelii în executare, imputabilă infractorului. Considerăm că, deşi situaţia poate fi
întâlnită în numeroase cazuri ale infracţiunii deviate, sub forma astfel indicată, generalizarea
este necorespunzătoare. într-adevăr, aceeaşi soluţie (existenţa unei devieri, în varianta aberratio
ictus) trebuie atinsă şi atunci când motivul devierii (al producerii rezultatului asupra altei
entităţi decât cea vizată) se datorează unor factori care nu ţin de o greşeală a infractorului,
ci unor evenimente pe care acesta nu le poate controla. Spre exemplu: intervenţia unui
eveniment accidental (de pildă, o rafală puternică de vânt, stârnită brusc, a deviat obiectul
aruncat de X asupra lui Y, astfel încât a fost lovit Z); o mişcare bruscă (conştientă sau nu,
intenţionată sau nu) a entităţii vizate iniţial spre a fi lezată (de pildă, exact în momentul când
s-a executat focul de armă de către X asupra lui Y, acesta s-a aplecat, astfel încât proiectilul
l-a lovit pe Z, care se afla în spatele lui Y); interpunerea (conştientă sau nu, intenţionată
sau nu, a) unei alte entităţi între agresor şi victima pe care intenţiona să o lezeze acesta (de
pildă, agentul de pază al unui demnitar, auzind zgomotul împuşcăturii, s-a aruncat instinctual
în faţa acestuia, pentru a-l proteja, astfel încât a fost împuşcat în locul demnitarului) etc.
4.1.3. Aberratio delicti

Această formă a infracţiunii deviate presupune că infractorul a comis un act de executare
pentru a săvârşi o anumită faptă penală, dar a produs, prin intermediul acestuia, o altă
urmare decât cea aflată în reprezentarea sa (pe care intenţiona să o determine), consecinţă
corespunzătoare unei alte norme de incriminare (diferită de cea intenţionată de el), din cauza
unei devieri intervenite în cadrul procesului execuţional al infracţiunii (deviere la nivelul
elementului material, care a produs o deviere şi asupra rezultatului). Practic, infractorul nu a
confundat subiectul pasiv/obiectul material pe care îl viza, executând infracţiunea proiectată
înspre/asupra acestuia, dar, ca efect al apariţiei unui eveniment deviator, s-a produs o altă
urmare, diferită ca gen/specie de cea intenţionată, asupra unui alt subiect pasiv/obiect
material (sau, uneori, chiar asupra aceluiaşi subiect pasiv/obiect material). în acest caz,
aşadar, consecinţa produsă este, ca tip de eveniment obiectiv perceptibil, distinctă faţă de
urmarea imediată pe care infractorul a intenţionat să o producă. Motivul explicativ al acestui
deznodământ este identic ipotezei anterior expuse: nu există eroare asupra identităţii, ci
deviere pe parcursul executării. Spre exemplu: X, intenţionând să îl ucidă pe Y, trage un foc
de armă spre acesta, dar, dintr-un motiv oarecare (de pildă, X nu a mai tras cu arma, aşa că
este un ţintaş neexperimentat), nu îl nimereşte pe Y, însă distruge vitrina unui magazin, în
faţa căruia se găsea Y; sau X, intenţionând să distrugă un bun al lui Y (de pildă, aruncă de
la înălţime o piatră către autovehiculul parcat al lui Y), dintr-un motiv oarecare (X nu are
suficientă dexteritate în aruncarea la ţintă), loveşte o persoană (Z sau poate chiar Y), fără
a deteriora însă bunul vizat.
Se poate lesne observa că varianta aberratio delictieste construită pe baza formei aberratio
ictus, cu deosebirea esenţială că, în urma activităţii comise, nu se produce o urmare similară
celei intenţionate de infractor, dar asupra altei entităţi decât cea vizată de acesta, ci o cu
totul altă urmare, corespunzătoare unei alte infracţiuni. Similitudinea anterioară producerii
rezultatului permite însă menţinerea tuturor aprecierilor efectuate în raport de varianta
aberratio ictus, în ceea ce priveşte motivele devierii. Poate fi vorba despre o greşeală în
executare datorată infractorului, dar poate fi vorba şi (de exemplu) despre intervenţia unor
evenimente accidentale sau despre o mişcare bruscă a unei persoane, despre interpunerea
unei alte entităţi ş.a.
4.1.4. Aberratio causae

Această formă a infracţiunii deviate este cea mai puţin perceptibilă. Ea presupune că
infractorul a comis exact fapta penală intenţionată, producând urmarea propusă (urmărită
sau acceptată) asupra acelei persoane (subiect pasiv)/aacelui obiect ma
reprezentarea sa (pe care intenţiona să o/îl vatăme). Ceea ce atrage însă incidenţa infracţiunii
deviate este împrejurarea că înlănţuirea cauzală a evenimentelor declanşate prin activitatea
infracţională care a condus, în final, la apariţia rezultatului asupra entităţii vizate este una
diferită de aceea imaginată/reprezentată/avutăîn vedere de către infractor. Practic, infractorul
nu a confundat subiectul pasiv/obiectul material pe care îl viza, în plus, a executat infracţiunea
proiectată înspre/asupra acestuia, lezându-l/periclitându-l, dar nu prin intermediul liantului
cauzal proiectat, ci ca efect al apariţiei unui eveniment cauzal deviator, însă neesenţial (în
ceea ce priveşte aptitudinea de producere a urmării, evenimentul apărut în urma devierii
a manifestat o potenţialitate cauzală similară/identică cu aceea a raportului cauzal pe care
se baza infractorul). în acest caz, urmarea imediată produsă este, atât ca tip de eveniment
obiectiv perceptibil, cât şi ca tip de finalitate subiectiv intenţionată a fi produsă de către
infractor, identică cu urmarea imediată iniţial vizată de acesta. Spre exemplu: X, intenţionând
să îl ucidă pe Y, înecându-l, îl leagă şi îl aruncă de pe un pod în apă; Y decedează ca urmare a
acestei conduite a lui X, dar raportul medico-legal de autopsie arată că Y nu a murit ca efect
al aspirării apei în plămâni (prin înec), ci ca urmare a unui sever traumatism cranio-cerebral
(de pildă, Y, înainte de a ajunge în apă, s-a lovit la cap de pilonul de susţinere a podului de pe
care a fost aruncat); sau, într-o ipoteză similară, Y a murit, de fapt, ca urmare a dozei mari de
substanţă toxică pe care X i-a administrat-o pentru a îl imobiliza înainte de a-l arunca în apă).
4.2. Natură juridică şi caracterizare

în tăcerea legii (infracţiunea deviată nu cunoaşte nici reglementare, nici menţiune legală
expresă), în doctrina penală (nu doar autohtonă, nu doar contemporană/modernă) s-a
configurat o notorie şi îndelungată controversă referitoare la natura juridică a infracţiunii
deviate111. Potrivit unei opinii, eroarea astfel intervenită este neesenţială, astfel încât nu1
[1] Este adevărat că, în doctrina autohtonă majoritară, această controversă este adeseori cantonată la ipotezele de
errorin persona - errorin rem/objecto şi aberratio ictus, cu ignorarea situaţiilor corespunzătoare formelor aberratio
delicti şi aberratio causae, ceea ce (în opinia noastră) are aptitudinea de a limita (şi mai mult) caracterul relativ al
rezolvărilor propuse. Astfel, observăm că a înclina spre soluţia unităţii de infracţiune ori spre cea a pluralităţii de
infracţiuni reprezintă un proces care poate fi influenţat de tipul de manifestare sub care se înfăţişează infracţiunea
deviată. De pildă, în timp ce soluţia pluralităţii de infracţiuni este mult mai clară în raport de varianta aberratio
delicti, rezolvarea în sensul unităţii infracţionale apare mult mai rezonabilă în considerarea formei aberratio causae.
afectează existenţa unităţii de infracţiune (se reţine o singură infracţiune, pentru care urmează
a fi tras la răspundere penală infractorul). Potrivit celeilalte opinii, eroarea astfel intervenită
este esenţială, astfel încât s-ar impune părăsirea soluţiei unităţii infracţionale şi admiterea
existenţei unei pluralităţi de infracţiuni, infractorul urmând a fi apt de tragere la răspundere
penală pentru un concurs de infracţiuni111.
Plecând (în special) de la cazurile de deviere specifice formelor errorin persona - error
in rem/objecto şi aberratio ictus, cele două poziţii de soluţionare întrebuinţează o serie de
argumente (juridice, logice, de echitate etc.) care ad eseo ri-în mod paradoxal-evidenţiază
perspective diferite de abordare a uneia şi aceleiaşi idei. De pildă, prin raportare la chestiunea
obiectului juridic lezat/periclitat prin infracţiunea deviată (în formele ante-indicate), se poate
argumenta:
- atât că valoarea socială lezată/periclitată este una şi aceeaşi (de exemplu: viaţa,
integritatea corporală, patrimoniul), astfel încât este irelevantă (neesenţială) eroarea cu
privire la entitatea individuală în care s-a încorporat respectiva valoare socială121;
- cât şi că valoarea socială lezată/periclitată fiind una şi aceeaşi (de exemplu: viaţa,
integritatea corporală, patrimoniul), devine rti(sau măcar -relevantă (e
fo
-a
eroarea cu privire la entitatea individuală în care s-a încorporat respectiva valoare socială,
căci toate entităţile în care se încorporează respectiva valoare socială care au fost lezate/
periclitate prin activitatea infracţională comisă trebuie să fie în mod egal protejate de lege*131.
Conform punctului de vedere care susţine prima rezolvare (implicit, menţinerea unităţii
infracţionale în cazul infracţiunii deviate), se argumentează, printre altele, că tentativa ce
ar putea fi identificată, dincolo de infracţiunea consumată efectiv comisă (obiectiv), se
absoarbe în chip natural în aceasta din urmă. Dimpotrivă, în susţinerea celeilalte opinii, se
evidenţiază că o asemenea absorbţie nu este posibilă. Motivul ar fi reprezentat de faptul
că entităţile individuale (în egală măsură) titulare ale valorii sociale nesocotite de infractor
111 Opinia nu ar putea fi respinsă pe temeiul existenţei unei singure manifestări faptice efective (o acţiune/
inacţiune), din moment ce, după cum se va vedea, există o formă de concurs de infracţiuni care apare tocmai în
asemenea condiţii: concursul ideal (formal) de infracţiuni [art. 38 alin. (2) CP].
121 Raţionamentul poate fi exprimat (în sinteză) potrivit ideii: dacă o persoană a intenţionat să ucidă/vatăme
o altă persoană, să sustragă din patrimoniul unei alte persoane etc., iar, în urma activităţii infracţionale comise, a
reuşit să ucidă/vatăme o persoană, să sustragă din patrimoniul unei persoane etc., este irelevant (pentru ordinea
juridică în general, deci şi pentru dreptul penal) că victima efectiv ucisă/vătămată/prejudiciată patrimonial este,
în particular, alta decât aceea vizată de infractor. Aşadar, acesta trebuie să răspundă penal pentru (un) omor/(o)
lovire, vătămare/(un) furt etc. Practic, simplificând, prin viziunea în cauză se emite judecata potrivit căreia: dacă ai
vrut să ucizi şi ai ucis, nu mai contează pe cine; dacă ai vrut să loveşti/vatămi şi ai lovit/vâtâmat, nu mai contează
pe cine; dacă ai vrut să furi şi ai furat, nu mai contează de la cine etc.
131Raţionamentul poate fi exprimat (în sinteză) potrivit ideii: dacă o persoană a intenţionat să ucidă/vatăme o
altă persoană, să sustragă din patrimoniul unei alte persoane etc., iar, în urma activităţii infracţionale comise, a reuşit
să ucidă/vatăme o altă persoană decât cea vizată, să sustragă din patrimoniul unei alte persoane decât cea vizată
etc., este relevant (mai ales/cel puţin şi pentru ordinea juridică în general, deci şi pentru dreptul penal) că victima
efectiv ucisă/vătămată/prejudiciată patrimonial este, în particular, alta decât aceea vizată de infractor. Aceasta,
deoarece, prin urmare, nu doar că s-a realizat lezarea unei valori sociale, într-o anumită entitate particulară care
o încorporează, dar, totodată, prin activitatea infracţională astfel comisă, s-a şi periclitat aceeaşi valoare socială
(ce trebuie să fie) în mod egal protejată în raport de încorporarea sa în entitatea individuală iniţial vizată de
către infractor. Aşadar, acesta trebuie să răspundă penal atât pentru (un) omor/(o) lovire, vătămare/(un) furt
consumat(e)-în raport de victima efectiv ucisă/lovită/vătămată/păgubită etc.-, cât şi pentru o tentativă a respectivei
infracţiuni, în raport de victima iniţial vizată de infractor. Practic, simplificând, prin viziunea în cauză se emite
judecata potrivit căreia: dacă ai vrut să ucizi pe cineva şi ai ucis pe altcineva, dincolo de o omucidere consumată,
există şi o omucidere tentată; dacă ai vrut să loveşti/vatămi pe cineva şi ai lovit/vătămat pe altcineva, dincolo de
o infracţiune consumată contra integrităţii corporale, există şi o faptă tentată contra integrităţii corporale; dacă
ai vrut să furi de la cineva şi ai furat de la altcineva, dincolo de o sustragere consumată, există şi o tentativă de
sustragere faţă de patrimoniul iniţial vizat etc.
sunt distincte, iar legea trebuie să protejeze în mod egal o anumită valoare socială în raport
de fiecare entitate titulară a acesteia, indiferent de individualitatea sa. Desigur, controversa
continuă pe multiple alte planuri (excedând cadrului prezent de tratare)...
Este de observat că, în opinia care susţine, de principiu, infracţiunea deviată ca formă
a pluralităţii faptice, se argumentează rezolvarea potrivit căreia prin activitatea comisă se
nasc atât o infracţiune consumată, cât şi o tentativă. în acest fel însă, trebuie evidenţiat
că nu se ajunge totuşi, întotdeauna, la o pluralitate de infracţiuni, putându-se rămâne în
continuare doar la nivelul unei unităţi infracţionale! Astfel, de pildă, pentru că în sistemul
nostru de drept legiuitorul a optat pentru incriminarea limitată a tentativei, care nu este
relevantă penal în toate cazurile (în raport de toate infracţiunile), reiese că, atunci când
ar fi vorba despre o deviere în raport de o asemenea infracţiune (la care tentativa nu este
pedepsibilă), atunci nu s-ar putea angaja răspunderea infractorului decât pentru o singură
infracţiune (cea consumată).
Mai mult, opinia în cauză (infracţiunea deviată-form ă a pluralităţii faptice) accentuează
împrejurarea potrivit căreia atitudinea psihică a infractorului nu este aceeaşi în raport de
ambele urmări imediate produse. Astfel, deşi este indubitabilă intenţia (directă sau indirectă)
în raport de urmarea tentată (cea referitoare la subiectul pasiv/obiectul material iniţial vizat
spre vătămare), adeseori, în raport de urmarea efectiv produsă (cea corespunzătoare entităţii
lezate în concret), se evidenţiază (doar) procesele subiective specifice culpei (cu sau fără
prevedere). Prin urmare, atunci când devierea s-ar produce în executarea unei activităţi care
este incriminată doar în baza intenţiei, nu şi a culpei, nu s-ar mai putea reţine în concurs
două infracţiuni (una consumată şi una rămasă la stadiul de tentativă), ci doar (eventual)
una singură: aceea tentată. Ba chiar, atunci când, într-o asemenea situaţie, nu s-ar verifica
nici incriminarea tentativei (respectiva faptă ar fi incriminată doar în formă consumată şi
doar potrivit formei de vinovăţie a intenţiei), nu s-ar mai putea angaja deloc (pentru nimic)
răspunderea penală a făptuitorului...111
Mai este de observat (aspect deja punctat) că aceste frământări substanţiale au o mai
scăzută aptitudine de a caracteriza toate variantele sub care se poate înfăţişa infracţiunea
deviată. Astfel, în raport de forma aberratio delicti, soluţia pluralităţii de fapte (potenţial,
o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului ideal de infracţiuni) tinde a fi mult mai
rezonabilă decât cea a unităţii infracţionale (date fiind periclitarea unei valori sociale şi
lezarea efectivă a unei alte valori sociale). în schimb, în raport de forma aberratio causae,
soluţia unităţii infracţionale tinde a fi mult mai rezonabilă decât cea a pluralităţii de fapte
(potenţial, o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului ideal de infracţiuni), dată fiind
lezarea concretă a exact aceleiaşi valori sociale (în genere), în exact aceeaşi încorporare
individuală a acesteia (în special) pe care a intenţionat-o, oricum, infractorul. în acest caz,
eroarea asupra legăturii de cauzalitate tinde a fi, într-adevăr, neesenţială (deşi, teoretic, s-ar
putea susţine şi în această situaţie tot soluţia pluralităţii faptice, bazată pe particularităţile
procesului psihic al infractorului).
Infracţiunea deviată (în măsura în care admitem caracterizarea sa drept formă de unitate
infracţională) constituie o modalitate concretă de săvârşire a unei activităţi infracţionale,
iar nu o variantă originară/primară de manifestare a unităţii de infracţiune. într-adevăr,
!1] Astfel, este de observat că, în mod paradoxal, sistemul de soluţionare a infracţiunii deviate în sensul existenţei
(de principiu) nu a unei unităţi de infracţiune, ci a unei pluralităţi de infracţiuni, poate conduce, uneori, la acreditarea
rezolvării potrivit căreia nu se poate reţine, de fapt, nici pluralitatea de infracţiuni, dar nici măcar unitatea infracţională,
conducând, câteodată, la situaţii de veritabilă impunitate (latosensu). Suntem de părere că aceasta tinde a fi una
dintre principalele vulnerabilităţi ale acestei viziuni (potenţial, cea mai importantă).
nu pot fi identificate în legislaţie incriminări care să infracţiuni deviate, aşa cum se pot
identifica, de pildă, incriminări care sunt infracţiuni simple, c
obicei. Prin urmare (cu aceeaşi precizare - dacă este admisă ca unitate infracţională şi
în măsura acestei admiteri), infracţiunea deviată apare ca o form ă derivată a unităţii de
infracţiune, dependentă de specificul comiterii în concret a unei conduite ilicite din punct
de vedere penal. Toate ipotezele de infracţiune deviată presupun unitate de subiect activ şi
unitate la nivelul elementului material (acţiune/inacţiune). Forma aberratio causae presupune
şi unitate la nivelul urmării imediate, spre diferenţă de celelalte variante ale infracţiunii
deviate (care implică două urmări). Sub aspect subiectiv, este de reţinut că, în timp ce, în
opinia „clasică" (infracţiunea deviată - caz de unitate faptică şi, totodată, infracţională), se
apreciază ca fiind pusă în evidenţă o singură formă de vinovăţie (intenţia), în cealaltă opinie,
„modernă" (infracţiunea deviată - caz de pluralitate faptică şi, potenţial, infracţională), se
evidenţiază, de regulă, existenţa cumulativă a două forme distincte de vinovăţie: intenţie
(directă sau indirectă) în raport de urmarea vizată iniţial (conceptualizată), culpă (cu sau
fără prevedere) în raport de urmarea efectiv produsă în concret.
Desigur, opţiunea pentru unul dintre cele două sisteme posibile de rezolvare a situaţiilor
de infracţiune deviată produce şi importante diferenţe sub aspect sancţionator\ în opinia
„clasică", se va aplica (doar) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea intenţionată
reţinută ca fiind comisă (conform dispoziţiei sancţionatorii a normei de incriminare în care
s-a efectuat încadrarea juridică a faptei). Dimpotrivă, potrivit opiniei „moderne", se va putea
ajunge la soluţii diferite, uneori extreme: fie (uneori) aplicarea regulilor de sancţionare a
concursului de infracţiuni; sau, dimpotrivă (alteori), doar aplicarea unei sancţiuni unice, fie
potrivit dispoziţiei de sancţionare cuprinse în norma de incriminare culpoasă reţinută (în
care se efectuează încadrarea juridică a faptei), fie cu valorificarea regimului sancţionator
al tentativei (după caz).
în plus, la soluţii diferite se poate ajunge şi în materia participaţiei penale (putându-se
imagina multiple variante, în privinţa cărora propunem a se medita).
Este de menţionat că, în timp ce jurisprudenţa noastră pare a rămâne majoritar influenţată
de soluţia „clasică" în privinţa cazurilor de infracţiune deviată (unitate de infracţiune), doctrina
tinde a îmbrăţişa tot mai mult opinia „modernă" (pluralitate de infracţiuni), cel puţin în raport
de anumite forme ale acesteia (în special aberratio ictus, mai puţin însă în caz de error in
persona - error in rem/objecto). în ceea ce ne priveşte, optăm, în principiu, pentru soluţia
pluralităţii de fapte în cazul formelor error in persona, aberratio ictus şi aberratio delicti,
respectiv, în principiu, pentru soluţia unităţii infracţionale în cazul variantelor rem/
objecto şi aberratio causaell]. Admitem însă că o generalizare rigidă, inflexibilă a soluţiei (pe
care nu o susţinem) ne ridică unele rezerve chiar şi faţă de această rezolvare, în special în
ipotezele în care opţiunea pentru soluţia pluralităţii faptice ar conduce nu la reţinerea unei
pluralităţi de infracţiuni, ci, dimpotrivă, la apariţia unor periculoase şi inechitabile situaţii
de impunitate (lato sensu).
Considerăm că se impune a menţiona că, în domeniul astfel analizat, ne situăm în faţa
unei (relativ rare) situaţii controversate în cazul căreia aptitudinea de rezolvare teoretică
a problemei este scăzută, deoarece chestiunea discutabilă nu pleacă de la o problemă 1
111în principiu, scindarea soluţionării corespunzătoare formei error in persona - error in rem/objecto şi aberratio
causae o justificăm pe temeiul diferenţierilor pe care le apreciem întemeiat a fi realizate în funcţie de calificarea
(generică) a infracţiunilor în fapte îndreptate contra persoanei şi fapte îndreptate împotriva altor valori sociale
(patrimoniul, de pildă), în mod coerent cu rezolvările indicate (şi susţinute), pe baza acestei diferenţieri, şi în materia
infracţiunii simple, atunci când ar exista o pluralitate de subiecţi pasivi. Apreciem, totuşi, că trebuie reţinute şi
ipotezele de excepţie existente (sau posibil de argumentat, în mod controversat) în ambele cazuri.
care prezintă o soluţie corectă (ignorată de unele părţi ale dezbaterii) şi o soluţie incorectă
(nefericit acreditată de către acestea). Problema este una de oportunitate a reglementării, de
opţiune legislativă către un sistem sau altul. Astfel, dacă legiuitorul ar decide că se impune,
la un anumit moment dat, o mai preponderentă accentuare a aspectelor obiective legate de
activitatea infracţională, ar putea impune soluţia unităţii de infracţiune (pentru toate formele
infracţiunii deviate ori măcar pentru unele dintre acestea/în toate situaţiile imaginabile sau
măcarîn unele dintre ele). Din contră, dacă legiuitorul ar decide că se impune, la un anumit
moment dat, o mai preponderentă accentuare a aspectelor subiective legate de activitatea
infracţională, ar putea impune soluţia pluralităţii faptice - potenţial, o pluralitate de infracţiuni
(pentru toate formele infracţiunii deviate ori măcar pentru unele dintre acestea/în toate
situaţiile imaginabile sau măcarîn unele dintre ele). în afara unei asumări normative a soluţiei/
soluţiilorîn caz de infracţiune deviată, avem convingerea că prezenta (şi trecuta) controversă
nu va înceta să existe (nici nu ar putea, din moment ce se pot identifica argumente teoretice
pertinente în susţinerea ambelor soluţii, dacă nu în general, cel puţin în raport de diverse
situaţii/forme particulare ale acesteia)111.
Prin urmare, în încheierea prezentării infracţiunii deviate(după cum anticipam

o definiţie a instituţiei, prin care urmărim să surprindem posibilitatea de încadrare în acest
concept a tuturor formelor particulare sub care se poate ea manifesta. Astfel, considerăm că
infracţiunea deviată reprezintă acea activitate ilicită penală caracterizată prin intervenirea
unui factor accidental (dependent sau independent de controlul exercitat de către infractor),
constând într-o împrejurare neprevăzută de către acesta, care, afectând fie (preponderent)
latura obiectivă (devierea intervenită în executare), fie pe cea subiectivă (eroarea asupra
identităţii subiectului pasiv/obiectului material), produce o deviere în raport cu reprezentarea
iniţială a infractorului asupra activităţii săvârşite (care, de regulă, se manifestă şi ca o deviere
imprimată asupra urmării imediate). Aceasta ridică problema controversată a menţinerii
unităţii infracţionale ori a calificării sale drept o pluralitate faptică (potenţial, pluralitate de
infracţiuni sub forma concursului formal de infracţiuni).
Secţiunea a 4-a. Unitatea legală de infracţiune

§1. Preliminarii
Unitatea legală de infracţiune poate fi definită ca acea activitate infracţională formată
din mai multe acţiuni/inacţiuni (sau chiar dintr-o singură acţiune/inacţiune), decurgând din
voinţa legiuitorului, săvârşită de către aceeaşi persoană, în baza aceleiaşi hotărâri (rezoluţii)
infracţionale, care întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni.
Fiind expresia unei necesităţi de politică penalăm combaterea eficientă a infracţionalităţii,
dar şi a unor raţiuni de tehnică legislativă, unitatea infracţională legală răspunde cerinţelor
principiului legalităţii în domeniul de referinţă al dreptului penal, unitatea
infracţională judiciară. Numai legiuitorul poate construi o unitate infracţională legală, după
cum acest ansamblu unic infracţional poate, la un moment dat, să fie disjuns, tot de către
legiuitor, astfel încât faptele să îşi recapete autonomia infracţională, iar în ipoteza comiterii1
(1)în opinia noastră, este regretabil că legiuitorul a pierdut o bună ocazie de a reglementa domeniul infracţiunii
deviate, odată cu elaborarea şi intrarea în vigoare a Codului penal actual (eventual, inclusiv după exemplul altor
legislaţii penale). în acelaşi sens: C. Duvac, op. cit., p. 237,238; C. Duvac, în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit.,
voi. I, p. 350; C.A. MUNTEANU, op. cit., p. 149 ş.u.
lor, să conducă la promovarea soluţiei concursului de infracţiuni. Liantul unităţii infracţionale

legale nu este (nu trebuie să fie) arbitrar, ci se impune în considerarea unor
existente între activităţile infracţionale şi/sau urmările acestora, legături de tip etiologic
(mijloc-scop) sau consecvenţional (cauză-efect), ori legături de natură cauzală sau legături
de tip subiectiv (unicitatea rezoluţiei infracţionale).
După cum s-a mai indicat, unitatea infracţională este unitate legală atunci când rezultă
din voinţa legiuitorului, de regulă prin reunirea, în conţinutul unei singure infracţiuni, a mai
multor acţiuni/inacţiuni şi/sau urmări, datorită unor legături obiective sau/şi subiective
existente între acestea. Unitatea juridică decurge, în cazul unităţii infracţionale legale, din
voinţa legiuitorului, care imprimă un caracter unitar, în drept, unei conduite corespunzătoare,
sub aspect natural, unei pluralităţi faptice.
în raport de clasificările efectuate în cadrul consideraţiilor introductive în materia unităţii
de infracţiune, în general, se observă următoarele aspecte caracteristice unităţii infracţionale
legale:
- în cadrul acesteia sunt cuprinse infracţiunea continuată, infracţiunea complexă,
infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă11';
- trei dintre cele patru forme astfel indicate ale unităţii legale de infracţiune sunt infracţiuni
de durată (infracţiunea continuată, infracţiunea de obicei şi cea progresivă), una fiind (de
principiu) infracţiune instantanee (infracţiunea complexă);
-d o u ă dintre cele patru forme astfel indicate ale unităţii legale de infracţiune sunt
de unitate infracţională primară/originarâ, cu identificare în abstract (infracţiunea complexă
şi cea de obicei), celelalte două fiind forme de unitate infracţională surve
pe caz concret (infracţiunea continuată şi cea progresivă);
- două dintre formele astfel indicate ale unităţii legale de infracţiune sunt reglementate
expres de legiuitor în Partea generală a Codului penal, art. 35-37 (infracţiunea şi
cea complexă); sunt menţionate în lege [art. 154 alin. (2) şi (3) CP], sub această denumire:
infracţiunea continuată, infracţiunea de obicei, infracţiunea progresivă.
§2. Infracţiunea continuată

...Continuăm prezentarea unităţii de infracţiune cu... infracţiunea continuată!
Reglementarea infracţiunii continuate este oferită de dispoziţiile art. 35 alin. (1) CP
(definiţie), art. 36 alin. (1) CP (pedeapsa pentru infracţiunea continuată), art. 37 CP (recalcularea
pedepsei pentru infracţiunea continuată), la care se adaugă şi prevederile art. 154 alin. (2)
teza a ll-a CP.
(Definiţie): Codul penal defineşte această formă de unitate infracţională legală în art. 35
alin. (1), potrivit căruia: „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi îm potriva a ce lu iaşi su b ie ct pasiv,
acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi (s.n.).
Se impune a se sublinia, de la bun început, în raport de definiţia legală, faptul că înscrierea
condiţiei vizând unitatea de subiect ep
siv ste/a fost o inovaţie a legiuitorului penal actu
a
111 Potrivit unei opinii din doctrină, infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă ar trebui considerate mai
degrabă forme ale unităţii infracţionale naturale. în acest sens, a se vedea (pentru argumente rezultate din analiza
conţinutului infracţiunii de obicei) G. Paraschiv , R.G. Paraschiv , D.Şt. Paraschiv , cit., p. 145 ş.u.
[2) Astfel, reproducem menţiunile referitoare la această chestiune, din prima Expunere de motive a proiectului
Codului penal (care nu au mai fost însă integral preluate în cuprinsul celei de-a doua Expuneri de motive): „2.10. în
dispoziţiile art. 238 din Legea nr. 187/2012 s-a prevăzut că, aplicarea 35
alin. (1) din Codul penal, condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită şi atunci
când: a) bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor
persoane; b) infracţiunea a adus atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul
pasiv principal este unic".
!!! Menţionăm că, prin Decizia nr. 368/2017111, Curtea Constituţională a admis excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) CP şi a constatat că „sintagma «şi
împotriva aceluiaşi subiect pasiv» din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul
penal este neconstituţională".
[Reproducem patru paragrafe de interes - 23, 28, 29 şi 30 - din cuprinsul deciziei men
ţionate, recomandând însă parcurgerea motivării integrale a acesteia:
„23. Curtea constată că imposibilitatea reţinerii infracţiunii în formă continuată - dacă
nu este îndeplinită condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul săvârşirii de către o persoană la
diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care
prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni - , având drept consecinţă obligarea
instanţei de judecată la aplicarea regulilor concursului de infracţiuni, creează discriminare
între autorul faptei şi o persoană care săvârşeşte la diferite intervale de timp, în realizarea
aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
infracţiuni ca şi în cazul primului făptuitor, însă cu îndeplinirea condiţiei unităţii subiectului
pasiv. Curtea observă că persoanele în cauză se află în situaţii similare, din perspectiva gravităţii
faptei săvârşite şi a periculozităţii făptuitorului, indiferent dacă este sau nu îndeplinită condiţia
unităţii subiectului pasiv. Cu toate acestea, autorii faptelor menţionate beneficiază de un
tratament juridic diferit, ce are efect asupra regimului sancţionator aplicabil. Tratamentul
materia unităţii de infracţiune, o primă modificare se referă la definiţia legală a infracţiunii continuate, în care a
fost introdusă o nouă condiţie, şi anume unitatea de subiect pasiv. Dreptul comparat oferă trei soluţii în privinţa
compatibilităţii unităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi - incompatibilitate totală, compatibilitate
totală şi, respectiv, compatibilitate limitată la categoria infracţiunilor contra patrimoniului. Este preferabilă prima dintre
aceste soluţii, la care se raliază şi proiectul, căci infracţiunea continuată a fost creată ca o excepţie de la aplicarea
tratamentului sancţionator prevăzut pentru concursul de infracţiuni şi trebuie să rămână o excepţie. Acceptarea
compatibilităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea subiecţilor pasivi deschide calea extinderii nejustificate a
domeniului de incidenţă al acesteia în cazuri în care este în mod vădit vorba despre un concurs de infracţiuni, aşa
cum se întâmplă în prezent. O astfel de tentaţie va fi cu atât mai mare în viitor, în condiţiile înăspririi tratamentului
sancţionator prevăzut de lege pentru concursul de infracţiuni, astfel că soluţia propusă de proiect îşi găseşte pe
deplin justificarea". Doctrina a reacţionat: „Modul în care noul Cod penal defineşte infracţiunea continuată prin
adăugarea condiţiei ca fapta să se comită împotriva aceluiaşi obiect (subiect! - n.n.) pasiv este discutabil. O atare
cerinţă ar fi fost justificată dacă ar fi fost vorba despre o infracţiune continuată contra persoanei, deoarece în acest
caz doctrina penală, cu mici excepţii, consideră că există un concurs de infracţiuni, şi nu o infracţiune continuată
dacă fapta se comite faţă de mai mulţi subiecţi pasivi (vor fi tot atâtea infracţiuni contra persoanei câţi subiecţi
pasivi au existat). Soluţia este însă controversată când este vorba despre infracţiuni contra patrimoniului. După
unii autori, va exista şi în acest caz o infracţiune continuată, şi nu un concurs de infracţiuni (...). Fiind vorba despre
o chestiune în care există serioase controverse în doctrină şi multiple soluţii contradictorii în practica judiciară,
această chestiune (unitate sau pluralitate de subiecţi pasivi) nu ar fi trebuit să fie menţionată ca o trăsătură
constitutivă a infracţiunii continuate, sugerând ideea că soluţia s-ar bucura de o adeziune a întregii doctrine. Sub
acest aspect, soluţia legii penale în vigoare (referirea vizează concepţia ilustrată de reglementarea anterioară - n.n.)
care defineşte infracţiunea continuată fără să adauge trăsătura menţionată ni se pare mai corectă decât aceea a
noului cod penal" - G . A ntoniu , Observaţii critice cu privire la noul Cod penal, în Analele Universităţii „Constantin
Brâncuşi" din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 2/2010, p. 15 (materialul poate fi consultat în format electronic,
on-line, la adresa de internet http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2010-02/l_GEORGE_ANTONIU.pdf). A se vedea,
în acelaşi sens, C. Duvac, în G. A ntoniu (coord .), C. Bulai, C. Duvac, I. G riga , G h . Ivan , C. Mitrache , I. Molnar ,
I. Pascu , V. Pasca , O. Predescu , Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Voi. I. Articolele 1-52, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2010, p. 309.
*1] M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017.
diferenţiat nu îşi găseşte însă nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, având în vedere că
unitatea subiectului pasiv poate fi un element necunoscut făptuitorului şi, prin urmare,
aleatoriu şi exterior voinţei acestuia, astfel încât nu poate constitui un criteriu legal/obligatoriu
de diferenţiere între infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni. Astfel, în timp ce
unitatea rezoluţiei infracţionale este un criteriu obiectiv, intrinsec, care ţine de procesul cognitiv
specific comportamentului infracţional, fiind, implicit, controlabil de către subiectul activ,
unitatea subiectului pasiv constituie un criteriu exterior voinţei făptuitorului, independent
de acesta, şi, pentru acest motiv, nejustificat. (...)
28. Consecinţa constatării de către Curte a neconstituţionalităţii sintagmei «şi împotriva
aceluiaşi subiect pasiv» din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este, practic,
revenirea la soluţia adoptată de practica judiciară sub reglementarea Codului penal din 1969,
în sensul existenţei unei compatibilităţi limitate între infracţiunea continuată şi pluralitatea
de subiecţi pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reţinută de la caz la caz de instanţele
judecătoreşti, în virtutea rolului constituţional al acestora de a asigura înfăptuirea justiţiei. în
acest sens, Curtea observă că, potrivit practicii judiciare cristalizate sub imperiul Codului
penal din 1969, pentru a stabili dacă toate acţiunile sau inacţiunile au fost comise în realizarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale sau dacă îşi au sursa în rezoluţii distincte, este indispensabilă
examinarea tuturor împrejurărilor de fapt şi a condiţiilor în care au fost săvârşite, putând
fi avută în vedere, printre alte elemente, şi identitatea persoanei vătămate. De asemenea,
alte criterii de stabilire a existenţei infracţiunii continuate ar putea fi: săvârşirea la intervale
de timp relativ scurte a acţiunilor componente; comiterea acţiunilor asupra unor bunuri de
acelaşi fel; folosirea aceloraşi metode, procedee, mijloace; comiterea acţiunilor în aceleaşi
împrejurări sau condiţii, precum şi unitatea de scop. Fiind chemată să se pronunţe asupra
unui recurs în interesul legii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că «diferenţa de
obiect sau de subiect pasiv al infracţiunii nu poate determina pulverizarea unei acţiuni unice
sau repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiaşi rezoluţii, în tot atâtea infracţiuni
autonome concurente câte bunuri sau persoane au făcut obiectul acelei acţiuni» [Decizia
nr. XLIX (49) din 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775
din 15 noiembrie 2007].
29. Aşadar, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii sintagmei «şi împotriva aceluiaşi
subiect pasiv» din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, unitatea subiectului
pasiv încetează să mai fie o condiţie esenţială a infracţiunii continuate şi redevine un simplu
criteriu de stabilire a unităţii rezoluţiei infracţionale, lăsat la aprecierea organelor judiciare.
30. Tot ca efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei «şi împotriva aceluiaşi
subiect pasiv» din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, prevederile art. 238
din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, prevederi
ce delimitează sfera de aplicare a condiţiei unităţii subiectului pasiv, rămân fără obiect de
reglementare".]
Este de menţionat că, ulterior pronunţării şi publicării în Monitorul Oficial a acestei decizii
a Curţii Constituţionale, Guvernul României a adoptat (la data de 15 noiembrie 2017) un
proiect de lege pentru modificarea şi completarea (şi a) Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal111, conform căruia alin. (1) al art. 35 CP se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, darîn
111Comunicatul de presă referitor la adoptarea acestui proiect de lege poate fi consultat on-line, la adresa de
internet (verificată pe 24 noiembrie 2017) http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/modificarile-la-legislatia-
penala-i-procesual-penala-adoptate-in-edinta-de-guvern.
realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul
aceleiaşi infracţiuni"111.
(Pedeapsa pentru infracţiunea ă

a
tiu
n
co
Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1)
dispune că „Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei
închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii". Din prevederea în cauză
rezultă că infracţiunea continuată este o formă de unitate infracţională legală care (din punct
de vedere sancţionator) are natura juridică de cauză generală, legală, reală, de agravare a
răspunderii penale, mai exact: o stare de agravare facultativă a pedepsei.
Sediul materieirezervat reglementării infracţiunii continuate (în Capitolul V din Titlul II al
Părţii generale a Codului penal) cuprinde şi dispoziţia din art. 37 CP, referitoare la recalcularea
pedepseiîn cazul acestei forme de unitate legală de infracţiune.
(Infracţiune de durată): După cum s-a indicat, infracţiunea continuată este una dintre
infracţiunile de durată (cu durată de consumare). Prin urmare, în cazul infracţiunii continuate
se pot distinge un moment al consumării şi unul al epuizării. Sub acest aspect, nu sunt deloc
de neglijat dispoziţiile din art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP.
După cum am mai menţionat, infracţiunea continuată reprezintă un mod de săvârşire -

în condiţiile prevăzute de lege - a unor fapte penale. Altfel spus, ea nu se poate identifica
potrivit norm elor de incriminare (nu există anumite categorii de infracţiuni desemnând
fapte susceptibile să se comită mereu în mod continuat)\ Aşadar, infracţiunea continuată
aparţine form elor survenite de unitate infracţională, care se poate identifica numai prin
raportare la cazurile concrete, prin analiza modului efectivîn care au fost comise în realitatea
obiectivă anumite infracţiuni care, la origine, aparţin unor forme primare ale unităţii de
infracţiune. Astfel, infracţiunea continuată este compatibilă, fără dubii, cu infracţiunea simplă,
continuâl2], complexă (infracţiunea continuată poate să apară ca urmare a săvârşirii unei
111 Documentul poate fi consultat on-line, în format electronic, la adresa de internet (verificată la data de 24
noiembrie 2017) https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2017/ll/Proiect-24.pdf. în aprecierea noastră,
acest demers (deja tardiv, căci termenul de 45 de zile de la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale
în Monitorul Oficial - la data de 17 iulie 2017 - , moment la care dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate
a fost constatată şi pronunţată iese din vigoare/îşi încetează activitatea, a fost împlinit încă de la sfârşitul lunii
august a anului 2017) este unul firesc, pentru deplina şi indiscutabila întregire a legalităţii în cadrul ordinii de
drept. Dincolo de acest aspect, opinăm în sensul că, şi în absenţa demersului în cauză (respectiv de la sfârşitul
lunii august a anului 2017 şi până la concretizarea proiectului normativ de modificare expresă, în sensul indicat,
a Codului penal), rezolvarea atrasă ca efect al pronunţării deciziei Curţii Constituţionale (dispariţia condiţiei de
existenţă a infracţiunii continuate constând în necesitatea unităţii subiectului pasiv) se impune în dreptul pozitiv,
urmând a i se da efect direct, de către instanţele penale, în temeiul Deciziei C.C.R. nr. 368/2017. Altfel, ar reieşi că
hotărârea instanţei de contencios constituţional rămâne lipsită de conţinut şi de aplicabilitate efectivă în practică,
fără o reacţie corespunzătoare a legiuitorului, ceea ce este inadmisibil în raport de caracterul general obligatoriu
al acestor decizii şi de rolul/poziţia Curţii Constituţionale în sistemul de drept. Este adevărat că raţionamentul şi
soluţia astfel avansate conduc la o situaţie de fapt similară (în realitate, ca efecte concrete) celei în care textul
legal ar fi fost practic modificat prin intermediul deciziei Curţii Constituţionale, fiind aparent încălcată prohibiţia
cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 (potrivit căreia prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu se
pot modifica prevederile legale analizate). Pe de altă parte, este de observat că, formal, textul normativ nu este
propriu-zis modificat, ci, rămânând prevăzut expres ca atare în Codul penal (până la intervenţia legiuitorului organic),
trebuie interpretat şi aplicat efectiv în practică prin prisma şi în limita constituţionalităţii trasate prin hotărârea
obligatorie a Curţii Constituţionale. De altfel, consecinţa constatării neconstituţionalităţii sintagmei împotriva
aceluiaşi subiect pasiv" din cuprinsul art. 35 alin. (1) CP a fost expres şi explicit (clar) indicată (tot cu putere general
obligatorie) prin chiar cuprinsul Deciziei nr. 368/2017 a Curţii Constituţionale, la parag. 28.
[2) Astfel, după cum s-a mai arătat, o infracţiune continuă poate fi săvârşită şi în mod continuat. Aceasta nu
înseamnă însă că infracţiunea respectivă, care se comite în mod continuat, îşi pierde calificarea sa de bază, sub aspectul
fapte penale care este la bază o asemenea infracţiune). Totodată, infracţiunea continuată
este compatibilă şi cu alte form e survenite (cu identificare concretă) din cadrul unităţii
infracţionale, şi anume infracţiunea progresivă şi infracţiunea deviată.
Revenind la definiţia legală, este de precizat că din aceasta se desprind condiţiile de
existenţă cerute infracţiunii continuate, unicitatea conţinutului fiind configurată de: unitatea
pe latură obiectivă; unitatea pe latură subiectivă. Desigur, se impune unitatea şi la nivelul
condiţiilor preexistente ale infracţiunii: unitatea de obiect juridic şi unitatea de subiect activ.
(Clasificări): La rândul ei, infracţiunea continuată se poate înfăţişa corespunzător mai

multor criterii generale de clasificare a infracţiunilor. Astfel, după modul de manifestare
tipic al elementului material (raportat la tipul de normă imperativă prin care se incriminează
fapta în cauză), infracţiunea continuată este fie o infracţiune comisivă (prevăzută de o normă
penală prohibitivă) - după caz: comisivă proprie ori comisiv-omisivă - , fie o infracţiune
omisivă (prevăzută de o normă penală onerativă).
După felul urmării imediate, infracţiunea continuată se poate manifesta, după caz, ca
Din punct de vedere constitutiv, infracţiunea comisă în mod continuat există, în mod
necesar, într-o formă tip, de bază (putând fi săvârşită, în formă continuată, la acest nivel). Ea
poate exista, în plus, şi într-o form ă derivată a conţinutului juridic, înfăţişân
caz, ca infracţiune în conţinut agravat/calificat ori atenuat (putând fi săvârşită, în formă
continuată, la acest nivel). De pildă (avansând un exemplu generic, înainte de a intra în
detaliile presupuse de analiza condiţiilor de existenţă a infracţiunii continuate): infracţiunea
de furt (art. 228 CP) se poate săvârşi, pe caz concret, în formă continuată (toate actele
rămânând încadrabile în forma sa de bază); infracţiunea de furt este prevăzută de legiuitor
şi în formă calificată (art. 229 CP), putându-se comite, pe caz concret, în formă continuată,
la acest nivel (toate actele fiind încadrabile în formele sale agravate).
săvârşirea faptei, de către o persoană, în mai multe variante ale acestuia nu este de natură a
scinda unitatea de infracţiune, aspect valabil (şi) în cazul infracţiunii continuate. De asemenea,
în măsura în care se comit, în condiţiile infracţiunii continuate, activităţi infracţionale care
corespund atât formei tip a unei infracţiuni, cât şi unor forme derivate ale acesteia (agravate/
calificate sau atenuate), se va reţine o singură infracţiune, comisă în formă continuată,
încadrarea juridică fiind corespunzătoare celei mai grave forme reţinute.
în cele ce urmează, vom surprinde punctual condiţiile de existenţă necesare pentru

forma continuată de săvârşire a unei infracţiuni.
naturii juridice, ca formă de unitate infracţională. Prin urmare, o infracţiune continuă săvârşită în mod continuat
rămâne aptă de calificare drept infracţiune continuă (ea va reprezenta o infracţiune continuâ-continuatâ). Pentru
a preîntâmpina orice neînţelegere, ne raportăm la următorul exemplu: infracţiunea de furt de curent electric este
(prin natura sa) o infracţiune continua; aceasta se poate săvârşi şi în formă continuată; în acest caz, furtul de curent
electric rămâne infracţiune continuă, comisă însă, pe caz concret, în mod continuat. Considerăm că aspectul este
în mod egal valabil şi cu privire la celelalte forme primare/originare de unitate infracţională, care pot ajunge să se
manifeste, pe caz concret, în formă continuată, menţinându-şi însă (şi) natura juridică iniţială, la care cumulează
calificativul de săvârşită în mod continuat [de menţionat că, deşi cele astfel indicate tind a fi evidente în raport de
situaţia unor infracţiuni continue sau complexe, care s-ar comite în mod continuat, nu însă şi în raport de ipoteza
infracţiunii simple, în realitate, pentru identitate de raţiune, credem că nici aceasta nu îşi va pierde individualitatea
originară, ea rămânând a fi considerată o infracţiune simplă comisă în mod continuat, atunci când, într-o speţă
determinată, s-ar reţine incidenţa prevederilor art. 35 alin. (1) CP cu privire la ea].

Pornind de la definiţia legală [art. 35 alin. (1) CP], „Infracţiunea este continuată când
o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi
împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul
aceleiaşi infracţiuni" (s.n.).
Reies, astfel, condiţiile de existenţă necesare pentru reţinerea formei continuate de
săvârşire a unei infracţiuni. Pentru a facilita expunerea, optăm să le grupăm (evidenţiem)
astfel: infracţiunea continuată presupune săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni care
prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni, acţiuni/inacţiuni care sunt comise la
diferite intervale de timp (unitate pe latură obiectivă), acestea fiind desfăşurate în realizarea
aceleiaşi rezoluţii infracţionale (unitate pe latură subiectivă), de către aceeaşi persoană (unitate
de subiect activ). Semnalăm că aceste condiţii interferează în dinamica săvârşirii concrete
şi a analizei corespunzătoare a unei infracţiuni continuate, dar, pentru raţiuni didactice, ele
trebuie să fie surprinse într-o relativă autonomie proprie. Consecvenţi unui anumit mod de
abordare a materiei111, înţelegem să prezentăm problematica pe care o dezvoltă cerinţele de
existenţă cerute infracţiunii continuate în cele ce urmează, în ordinea mai sus semnalată.
a) Unitatea pe latura obiectivă.

Unitatea pe latură obiectivă, în cazul infracţiunii continuate, presupune o pluralitate
de acţiuni/inacţiuni (pluralitatea/pluralul începe de la 2 = două acţiuni/inacţiuni sau mai
multe, > 2), care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (ca formă de unitate
infracţională originară/primară) şi care se comit la diferite intervale de timp. Această primă
condiţie (evidenţiată de textul legal) implică şi unicitatea urmării, precum şi a legăturii
de cauzalitate. Cerinţa ţine de materialitatea activităţii infracţionale, implicând săvârşirea
mai multor acţiuni sau inacţiuni (cel puţin două) - în accepţiunea largă, de faptă relevantă
penal - , acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni
(primesc încadrare juridică esenţială unitară), atunci când vată mă acelaşi obiect juridic, ca
valoare socială ocrotită de legea penală.
Aşadar, pentru buna înţelegere a materiei, insistăm asupra semnificaţiei (înţelesului)
sintagmei „acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni".
Astfel, conceptul se referă la unicitatea obiectuluijuridic special: prin toate acţiunile/inacţiunile
se lezează/periclitează aceeaşi valoare socială proteguită de legea penală (se încalcă repetat -
în prezenţa tuturor celorlalte condiţii de existenţă a infracţiunii continuate - aceleaşi relaţii
sociale penal protejate). Spre exemplu (raportându-ne la cazul unei infracţiuni frecvent comise
în mod continuat): o persoană sustrage, în baza aceleiaşi rezoluţii, la diferite intervale de
timp, de mai multe ori (de pildă, de 5 ori), bunuri mobile care nu îi aparţin. Fiecare dintre
activităţile în cauză, privită în mod individual, trebuie să configureze juridic una şi aceeaşi
infracţiune (în exemplul de mai sus, fiecare dintre cele cinci sustrageri este încadrată în
conţinutul juridic al furtului). Dacă una dintre acestea este aptă de a primi o altă încadrare
juridică, atunci ea nu va mai fi integrată în conţinutul infracţiunii continuate. De pildă, dacă
ulterior primelor patru sustrageri, desfăşurate la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi
rezoluţii infracţionale, infractorul este surprins de victimă şi - pentru a scăpa, de exemplu - o
loveşte pe aceasta, ultima activitate comisă (furt prin lovire = tâlhărie) se va încadra juridic
în conţinutul unei alte norme de incriminare (existând, prin urmare, un alt obiect juridic
special). Aşadar, nerespectând condiţia de a prezenta conţinutul aceleiaşi infracţiuni ca primele
(patru) acţiuni, va ieşi din structura infracţiunii continuate (în acest caz, va exista un concurs
111M. ZOLYNEAK, M.l. MlCHINICI, op. cit., p. 214 Ş.U.

de infracţiuni, între o infracţiune de furt comisă în formă continuată - corespunzătoare

primelor patru acte de sustragere - şi o infracţiune de tâlhărie, corespunzătoare ultimei
sustrageri, comisă prin întrebuinţarea violenţei).
Dacă infracţiunea care se comite în formă continuată prezintă obiect material (precum
este cazul în exemplul anterior, al furtului), atunci unicitatea pe latură obiectivă, impusă de
infracţiunea continuată, nu presupune, în mod neapărat, şi unicitatea acestuia, ci doar a
obiectului juridic. Potrivit doctrinei şi practicii judiciare cristalizate în timp în această materie,
se admite faptul că infracţiunea continuată nu este condiţionată de identitatea obiectului
material, acţiunile/inacţiunile putând să aibă loc „asupra unor grupuri de obiecte diferite,
cu condiţia ca autorul să fi avut reprezentarea lorîn ansamblu (deci nu în individualitatea lor
strictă), cu ocazia luării hotărârii de a săvârşi infracţiunea prin acţiuni repetate. Formularea
de «grupuri de obiecte diferite» cuprinde categorii de obiecte diferite aparţinând aceleiaşi
persoane ori unor persoane deosebite"111. De pildă (plecând de la exemplul anterior), cu
prima ocazie de sustragere se poate lua un telefon mobil, cu a doua se poate sustrage un
portofel, cu a treia,o bijuterie ş.a.m.d.
Sub aspectul elementului material, unitatea (obiectivă) a infracţiunii continuate se menţine

(şi) în următoarele ipoteze:
- toate acţiunile/inacţiunile corespund conţinutului de bază al infracţiunii care se comite
în formă continuată. în acest caz, răspunderea penală pentru întreaga infracţiune săvârşită
în formă continuată urmează a fi angajată la nivelul formei tip a conţinutului juridic al
respectivei infracţiuni [de pildă, se comit cinci acţiuni de sustragere - ca furt „simplu",
art. 228 alin. (1) CP - î n condiţiile infracţiunii continuate];
- toate acţiunile/inacţiunile corespund conţinutului derivat (agravat/calificat sau atenuat)
al infracţiunii care se comite în formă continuată. în acest caz, răspunderea penală pentru
întreaga infracţiune săvârşită în formă continuată urmează a fi angajată la nivelul formei
agravate/calificate sau atenuate a conţinutului juridic al respectivei infracţiuni (de pildă,
se comit cinci acţiuni de sustragere - ca furt calificat, art. 229 CP - în condiţiile infracţiunii
continuate);
- unele acţiuni/inacţiuni corespund conţinutului de bază al infracţiunii care se comite în
formă continuată, iar altele conţinutului derivat (agravat/calificat sau atenuat) al infracţiunii
care se comite în formă continuată. în acest caz, răspunderea penală pentru întreaga infracţiune
săvârşită în formă continuată urmează a fi angajată la nivelul formei celei mai grave, dintre
cele astfel comise, a conţinutului juridic al respectivei infracţiuni (de pildă, se comit cinci
acţiuni de sustragere - dintre care patru ca furt „simplu", iar una ca furt calificat - în condiţiile
infracţiunii continuate; se va angaja răspunderea penală a infractorului pentru comiterea,
în formă continuată, a unei infracţiuni de furt calificat)121.
Totodată, unitatea (obiectivă) a infracţiunii continuate se menţine (şi) în următoarele
ipoteze:
- toate acţiunile/inacţiunile corespund form ei consumate a infracţiunii care se comite
în mod continuat. în acest caz, răspunderea penală pentru întreaga infracţiune săvârşită în
mod continuat urmează a fi angajată la nivelul formei consumate [de pildă, se comit cinci
acţiuni reuşite de sustragere-ca furt „simplu", art. 228 alin. (1) C P - î n condiţiile infracţiunii
continuate];
111M. Zolyneak , op.cit., voi. II, p. 529, 530.

[21 Desigur, la individualizarea pedepsei urmează a se putea ţine cont de faptul că, din structura infracţiunii
comise în formă continuată, nu toate actele săvârşite sunt corespunzătoare variantei agravate/calificate sau atenuate.
- toate acţiunile corespund form ei tentate a infracţiunii care se comite în mod continuat
(prin raportare la cazul acelor infracţiuni în raport de care tentativa este posibilă şi incriminată/
relevantă penal/pedepsibilă). în acest caz, răspunderea penală pentru întreaga infracţiune
săvârşită în mod continuat urmează a fi angajată la nivelul formei tentate, desigur, dacă
rămânerea infracţiunii la stadiul de tentativă şi reluarea activităţii la un moment ulterior nu
viciază existenţa rezoluţiei infracţionale unice. Cu alte cuvinte, dacă rezoluţia infracţională
unică este transpusă/materializată în mai multe acţiuni relevante penal, fiecare în parte
reprezentând, după caz, o executare întreruptă sau fără efect a faptei astfel plănuite (tentativă
pedepsibilă), iar activitatea infracţională se opreşte în acest punct (nu se mai repetă/reia
comiterea faptei), reţinem că s-a comis respectiva (incriminată) rămasă la stadiul de
tentativă, care îmbracă forma continuată de săvârşire. De pildă, se comit cinci acţiuni nereuşite
de sustragere - ca furt „simplu", art. 228 alin. (1) CP - în condiţiile infracţiunii continuate
(dacă se stabileşte că, potrivit rezoluţiei infracţionale iniţiale, infractorul îşi propusese să
reia oricum sustragerea, indiferent de caracterul reuşit sau nereuşit al primelor acţiuni);
- unele acţiuni/inacţiuni corespund form ei consumate a infracţiunii care se comite în mod
continuat, iar unele acţiuni corespund form ei tentate a acesteia. în acest caz, răspunderea
penală pentru întreaga infracţiune săvârşită în mod continuat urmează a fi angajată la nivelul
formei celei mai grave dintre cele astfel comise, aşadar, ca infracţiune consumată (de pildă,
se comit cinci acţiuni de sustragere - dintre care patru ca tentativă de furt, iar una ca furt
consum at-în condiţiile infracţiunii continuate; seva angaja răspunderea penală a infractorului
pentru comiterea, în formă continuată, a unei infracţiuni de furt consumat)111.
De asemenea, unitatea (obiectivă) a infracţiunii continuate se menţine (şi) în cazul
infracţiunilor care cunosc conţinut constitutiv alternativ, indiferent dacă toate acţiunile/
inacţiunile reiterate au fost corespunzătoare doar unei variante alternative sau dacă fiecare
în parte a corespuns unei alte variante alternative decât cealaltă/celelalte. Spre exemplu,
în cazul săvârşirii în formă continuată a unei infracţiuni de delapidare (art. 295 CP), toate
acţiunile desfăşurate (să spunem, tot cinci la număr) pot consta în acte de însuşire, de către
subiectul activ special în cauză, a unor bunuri pe care le administra/gestiona sau unele pot
consta în astfel de acte (de pildă, două dintre ele), altele în acţiuni de folosire (de pildă,
altele două) şi altele în acţiuni de traficare a respectivelor bunuri (un act).
Desigur, orice combinaţie imaginabilă între ipotezele ante-indicate este posibilă, fără a
fi afectată prin aceasta unicitatea (obiectivă a) infracţiunii continuate. Spre exemplu, prin
raportare tot la infracţiunea de delapidare [art. 295 alin. (1) CP] - infracţiune prezentând
conţinut alternativ, în cazul căreia tentativa este posibilă şi relevantă penal [art. 295 alin. (2) CP]
şi faţă de care legiuitorul a prevăzut (într-o apreciere) o formă agravată (art. 309 CP, atunci
când s-au produs consecinţe deosebit de grave), ne putem imagina următoarea situaţie:
X, funcţionar public cu atribuţii de gestionare a anumitor bunuri, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, hotărăşte ca, la finalul fiecărei zile de lucru din cursul unei anumite săptămâni, să
delapideze unele dintre bunurile respective. Dacă reuşeşte să comită astfel: un act consumat,
de delapidare agravată (care a produs consecinţe deosebit de grave), prin sustragere; un act
tentat, de delapidare simplă, tot prin sustragere; un act consumat, de delapidare simplă, prin1
[1) Desigur, la individualizarea pedepsei urmează a se putea ţine cont de faptul că, din structura infracţiunii
consumate comise în formă continuată, nu toate actele săvârşite sunt corespunzătoare formei consumate. Soluţia
se menţine, indiferent care este poziţia formelor tentate, respectiv consumate, în succesiunea reiterării acţiunilor
infracţionale: chiar dacă infractorul este surprins pe parcursul executării celei de-a cincea acţiuni de furt (care
rămâne, astfel, la stadiu de tentativă), dacă primele patru acţiuni anterioare sunt consumate (toate cele cinci
fiind desfăşurate în condiţiile infracţiunii continuate), atunci se va reţine comiterea în formă continuată a unei
infracţiuni consumate (de furt).
traficare; un act consumat, de delapidare simplă, prin folosire; un act tentat, de delapidare
simplă, prin folosire - , atunci, în raport de întregul ansamblu faptic săvârşit, răspunderea
sa penală urmează a se angaja pentru comiterea, în formă continuată, a unei infracţiuni
consumate de delapidare agravată!
Sub aspectul unităţii infracţiunii continuate la nivelul urmării imediate (a rezultatului),

este de observat că fiecare acţiune/inacţiune componentă a infracţiunii con
un rezultat propriu. în considerarea ansamblului faptic astfel comis, se distinge un rezultat
unic, global, „sumă" a rezultatelor parţiale atrase în urma săvârşirii pluralităţii de acţiuni/
inacţiuni componente. Cu referire la această chestiune, este de menţionat că în practica
instanţei supreme s-a decis, în mod obligatoriu (conform reglementării anterioare), că, „în
cazul infracţiunii continuate, caracterul de consecinţe deosebit de grave se determină prin
totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice şi juridice, prin toate
acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează elementul material al laturii obiective a
infracţiunii"111. Apreciem că această soluţie îşi menţine valabilitatea, mutatis mutandis, în
considerarea dispoziţiilor actuale.
în ceea ce priveşte unitatea (obiectivă a) infracţiunii continuate sub aspectul raportului

de cauzalitate, menţionăm că acesta trebuie stabilit între pluralitatea de acţiuni/inacţiuni
săvârşite şi rezultatul global atras.
Condiţia unităţii pe latură obiectivă, în cazul infracţiunii continuate, se întregeşte prin

cerinţa săvârşirii acţiunilor/inacţiunilor la diferite intervale de timp. Legea nu precizează
expres nimic cu privire la întinderea acestor intervale de timp, care se interpun între acţiunile/
inacţiunile omogene juridic, reiterate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (prin urmare,
poate fi vorba despre: ore, zile, săptămâni, luni sau chiar ani). Sub acest aspect, în mod
constant se subliniază în doctrină faptul că acţiunile/inacţiunile trebuie săvârşite la diferite
intervale de timp, însă acestea nu trebuie să fie nici prea scurte (deoarece ne-am afla în situaţia
aşa-numitei „unităţi naturale colective"), nici prea lungi (caz în care s-ar face loc unei pluralităţi
de fapte penale sub forma concursului-real, omogen, su ccesiv-d e infracţiuni). Aprecierea
urmează a fi analizată prin prisma particularităţilor concrete ale fiecărei speţe în parte, prin
raportare la poziţia subiectivă reală a *[2).
l Astfel, deşi, de regulă, un
u
cto
fra
in
mare, constând în luni/ani, tinde a reprezenta un indiciu de inexistenţă a unicităţii rezoluţiei
infracţionale, nu credem că soluţia trebuie generalizată/absolutizatâ, nici aplicată automat,
în mod aprioric. Spre exemplu, ne putem imagina situaţia unei persoane (X) care, având o
casă de vacanţă într-o regiune montană izolată, inaccesibilă în mare parte a anului, se decide
111 Decizia nr. XIV/2006 (M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007).
[2] Spre exemplu, ne raportăm la următoarea situaţie de fapt (existentă într-o speţă, rezolvată potrivit
reglementărilor Codului penal anterior): „Instanţa a reţinut - în fapt - că, într-o seară, în jurul orelor 21,30,
inculpaţii, folosindu-se de o cheie adevărată, uitată în uşă de persoana vătămată, au pătruns în locuinţa acesteia,
de unde au sustras mai multe bunuri de valoare, pe care le-au transportat la domiciliul unuia dintre ei; ulterior,
în aceeaşi noapte, inculpaţii s-ar reîntors şi, din acelaşi apartament, şi-au însuşit un televizor color, dar au fost
surprinşi în timpul transportului, de către un lucrător de poliţie"-V. Papadopol , Notă la T.M. Bucureşti, s. Il-a pen.,
dec. nr. 440/1992, în Culegere de practica judiciara penală pe anul 1992, Casa de editură şi presă „Şansa" S.R.L.,
Bucureşti, 1993, p. 110 ş.u. Menţionăm că, în speţă, instanţa nu a reţinut nici comiterea ansamblului faptic sub
formă de infracţiune continuată, nici concursul de infracţiuni, dar doctrina a efectuat aprecieri critice, potrivit cărora
se poate susţine, în raport de situaţia de fapt descrisă, existenţa unei infracţiuni comise în formă continuată. S-a
ridicat, astfel, problema dacă discontinuităţile produse în activitatea de sustragere, prin transportarea bunurilor,
fragmentează activitatea în acţiuni de furt distincte, separate între ele prin intervalele de timp în care a avut loc
transportul.
să o frecventeze numai în perioada verii, hotărând, totodată, să nu încheie un contract de

furnizare a energiei electrice, ci să se cableze ilegal la circuitul de distribuţie a acesteia, de
fiecare dată când (anual) va folosi imobilul (pentru a sustrage, astfel, curent electric). în măsura
în care se dovedeşte că, pe perioada a 4 ani consecutivi, respectiva persoană a realizat, în
concret, această rezoluţie infracţională unică, sustrăgând curent electric în perioada lunilor
iunie-august, apoi decablându-se de la circuitul de distribuţie a energiei electrice, la care
s-a recablatîn anul următor (şi tot aşa), apreciem că se poate configura soluţia juridică a
reţinerii infracţiunii comise, în mod continuat [o infracţiune continuă-continuată de furt de
curent electric, art. 228 alin. (3) CP].
b) Unitatea pe latura subiectivă.

Pentru reţinerea săvârşirii unei infracţiuni în formă continuată, se evidenţiază din textul
legal necesitatea unităţii pe latură subiectivă: „în realizarea aceleiaşi rezoluţii".
Reunirea tuturor acţiunilor/inacţiunilor în conţinutul infracţiunii continuate se realizează
(şi) prin intermediul elementului subiectiv (anume: intenţia), ce funcţionează ca liant al
acestora. Unitatea pe latură subiectivă se referă deci la săvârşirea acţiunilor/inacţiunilor în
baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, rezoluţie care trebuie să cuprindă reprezentarea în linii
generale a activităţii infracţionale, de săvârşire repetată a unui număr plural de acţiuni/
inacţiuni. Unicitatea acesteia înseamnă că ea trebuie să fie anterioară (să premeargă tuturor
acţiunilor/inacţiunilor) şi, totodată, că ea trebuie să persiste pe întreaga amplitudine a faptei
comise (să fie menţinută concomitent săvârşirii acţiunilor/inacţiunilor, la diferite intervale
de timp).
în legătură cu reprezentarea de ansamblu pe care o implică rezoluţia infracţională, pe
drept cuvânt în doctrină s-a remarcat că „este ştiut că reprezentarea de ansamblu a activităţii
continuate - reprezentare care constituie legătura care uneşte, într-un ansamblu unic, acţiunile
sau inacţiunile multiple, succesive, săvârşite de autor la diferite intervale - trebuie să fie
determinată. Autorul trebuie să aibă viziunea globală a actelor componente ale infracţiunii în
totalitatea lor, neputând fi considerată continuată o activitate care se desfăşoară întâmplător,
după impulsurile şi ocaziile momentului. Am zice că cerinţa unităţii de rezoluţie, deşi se
referă la poziţia subiectivă a infractorului, nu trebuie subiectivizată, adică tratată arbitrar,
până la atribuirea de către judecători, în mod discreţionar inculpatului, a existenţei acestei
rezoluţii. Rezoluţia delictuoasă trebuie să fie relevată prin activitatea materială, obiectivă,
din care să se desprindă convingător concluzia că actele materiale distincte şi succesive
realizează, în esenţă, o rezoluţie unică luată de infractor"111.
în teoria şi în practica penală se evidenţiază unicitatea rezoluţiei şi prin alte elemente de
unitate, ce privesc (printre altele, în mod orientativ): existenţa aceluiaşi juridic sau
obiect material; existenţa aceluiaşi mod de operare (modus operandi); existenţa unor condiţii
similare de loc sau de timp; unitatea mobilului ori a scopului etc.*121 Dimpotrivă, nu există o
rezoluţie unică, în sensul art. 35 alin. (1) CP, atunci când făptuitorul a luat, spre exemplu,
hotărârea: de a săvârşi furturi în mod obişnuit, ca un mijloc de trai; de a înşela/fura ori de
câte ori împrejurările îi vor fi prielnice, ivindu-se ocaziile favorabile, ş.a.
Este de menţionat că nu există criterii rigide fixe, că se poate reţine existenţa unei infracţiuni
în formă continuată, chiar dacă unele dintre criteriile enunţate exemplificativîn doctrină şi
în practică nu se verifică pe caz concret. Totodată, aceste criterii nu se impun a fi întrunite
cumulativ; ele se pot combina în diverse variante imaginabile, important fiind ca, în contextul
[1) C. Bulai, Comentariu (în ceea ce priveşte rezoluţia unică ce stă la baza infracţiunii continuate), în G. A ntoniu ,
C. Bulai (coord .), op. cit., voi. I, p. 206, 207.
121A se vedea (în tratarea anterioară) şi parag. 28 din Decizia C.C.R. nr. 368/2017 (pre-citată).
specific al ansamblului faptic săvârşit în concret, de o anumită persoană, să se poată susţine

argumentarea rezonabilă a existenţei rezoluţiei infracţionale unice.
Deşi existenţa rezoluţiei infracţionale unice se poate manifesta (şi este indubitabilă) în
form a unui plan infracţional minuţios, pus la punct în cele mai mici detalii, este de reţinut
că aceasta nu reprezintă o cerinţă imperativă pentru reţinerea existenţei formei continuate
de săvârşire a unei infracţiuni. Reprezentarea infractorului poate fi, iniţial, şi generală,
constând în prefigurarea, în linii mari, a împrejurării că va comite, în viitor, „în rate", o
anumită activitate infracţională. Astfel, intervenţia unor ajustâri/particularizări neesenţiale
ale rezoluţiei infracţionale iniţiale, în raport de fiecare comitere a unei acţiuni/inacţiuni din
cuprinsul infracţiunii continuate, nu este de natură a invalida existenţa unităţii subiective a
acesteia. De pildă, dacă infractorul şi-a propus să sustragă, în zile diferite, bunuri dintr-un
depozit, nu se va scinda unitatea legală de infracţiune în cazul în care unele sustrageri s-au
efectuat pe timp de zi, iar altele pe timp de noapte (furt calificat) ori unele fără efracţie/
escaladare, iar altele prin efracţie escaladare (furt calificat) etc. (în raport de situaţia concretă
efectiv întâlnită de infractor la locul săvârşirii, în cazul fiecărei acţiuni în parte).
Sub acest aspect, este importantă atenta analiză a problemei existenţei şi menţinerii
rezoluţiei infracţionale unice, ca liant subiectiv al acţiunilor/inacţiunilor omogene juridic
desfăşurate la diferite intervale de timp, de aceeaşi persoană, ca factor esenţial de delimitare
a unităţii infracţionale legale, sub forma infracţiunii continuate, de pluralitatea de infracţiuni,
sub forma concursului real, omogen, succesiv de infracţiuni.
Este de menţionat că, în ceea ce priveşte elementul subiectiv al unei infracţiuni comise
în form ă continuată, acesta rezidă (ca regulă), niciun dubiu, în intenţie (directă/
indirectă). Aspectul reiese nu doar din natura lucrurilor, ci şi din formularea legală, care vizează
existenţa unei rezoluţii infracţionale unice. Or, în opinia majoritară existentă în doctrina şi în
practica noastră penală, nu se poate discuta despre o rezoluţie (hotărâre) infracţională (în
general, respectiv despre una care să fie unică, precum în cazul infracţiunii continuate - în
special) decât prin raportare la procesele psihice specifice intenţiei. Astfel, este de reţinut
că persoana care comite din culpă o faptă ilicită, sub aspect penal, nu adoptă o hotărâre/
rezoluţie infracţională, nu se decide să acţioneze în mod vinovat în vederea săvârşirii unei
infracţiuni, ci ajunge doar să o comită pe aceasta din greşeală, din nebăgare de seamă,
nechibzuinţă etc. Prin urmare, se apreciază că infracţiunea continuată nu este compatibilă
cu forma de vinovăţie a culpei (infracţiunile din culpă fac parte din rândul tipurilor de fapte
penale care nu se pot comite în formă continuată). în acest context, rămâne deschisă problema
compatibilităţii săvârşirii în formă continuată a unei infracţiuni în raport deforma de vinovăţie
a intenţiei depăşite (aspect asupra căruia vom reveni pe parcursul expunerii).
c) Unitatea de subiect.
Ca faptă concret săvârşită, infracţiunea continuată pune în evidenţă, ca protagonişti ai
actului infracţional, un subiect activ şi unul pasiv. Reamintim că, legat de unitatea subiectului
pasiv în cazul infracţiunii continuate, în raport cu prevederea normativă din art. 35 alin. (1) CP
(care o solicită drept condiţie pentru existenţa infracţiunii continuate), a intervenit Decizia
Curţii Constituţionale nr. 368/2017, potrivit căreia aceasta încetează să fie o condiţie esenţială
a infracţiunii continuatei Cu unele observaţii referitoare la subiectul pasiv, în caz de infracţiune
continuată, vom reveni după tratarea subiectul activ.
Sub aspectul subiectului activ, o infracţiune continuată se poate comite, ca regulă,

fie de către o singură persoană, fie de o pluralitate de infractori. Dacă legea nu impune
cerinţe speciale subiectului activ, acesta poate fi orice persoană fizică sau juridică (desigur,
care verifică existenţa condiţiilor generale de capacitate penală). în cazul participaţiei,

infracţiunea continuată este compatibilă, în principiu, cu manifestarea acesteia sub toate
form ele posibile (coautorat, instigare, complicitate), fie sub forma participaţiei proprii sau
a celei improprii111. Participaţia poate f i totală (participantul poate contribui la comiterea
infracţiunii pe întreaga durată de săvârşire a acesteia - de exemplu, poate săvârşi nemijlocit,
în coautorat, toate acţiunile/inacţiunile sau poate ajuta la comiterea tuturor acţiunilor/
inacţiunilor) sau parţială (participantul îşi aduce o contribuţie limitată doar la o parte/un
segment din itercm
ins-de pildă, săvârşeşte nemijlocit doar o parte dintre acţiuni/inacţiuni
sau ajută numai la comiterea unor acţiuni/inacţiuni). Considerăm că poziţia în considerarea
căreia o persoană îşi aduce contribuţia la săvârşirea unei infracţiuni în mod continuat se
poate modifica pe parcursul comiterii acţiunilor/inacţiunilor (dar numai dacă, în raport de
situaţia concretă, acest aspect nu afectează unitatea de rezoluţie infracţională; nu credem
că o atare împrejurare manifestă aptitudinea intrinsecă de a scinda, automat, unitatea pe
latură subiectivă în caz de infracţiune continuată)*121. într-un atare caz, răspunderea penală a
unei astfel de persoane se va angaja în acea calitate de pe poziţiile căreia şi-a adus cea mai
intensă contribuţie la comiterea infracţiunii în form ă continuată (în succesiunea graduală a
formelor de participaţie penală: autor/coautor, instigator, complice), chiar dacă respectiva
contribuţie a existat numai în raport de una dintre acţiunile/inacţiunile din structura infracţiunii
continuate. De asemenea, apreciem că, în măsura în care o persoană cunoaşte împrejurarea
săvârşirii în mod continuat a infracţiunii la care participă, ea va răspunde ca participant la
infracţiunea continuată comisă, chiar dacă în concret a prestat contribuţia o singură dată/
în raport de o singură acţiune/inacţiunem.
Este de menţionat că reţinerea săvârşirii în formă continuată a unei infracţiuni impune
comiterea nemijlocită a acesteia în modalitatea respectivă (la nivelul actului de autorat/
coautorat). De pildă, va exista o participaţie penală sub forma complicităţii în cazul unei
infracţiuni continuate atunci când o persoană ajută (cu intenţie) o altă persoană (autorul) care
săvârşeşte în formă continuată o anumită infracţiune (aşa-numita complicitate continuată,
care ridică probleme de delimitare faţă de ipoteza concursului de acte de complicitate: ajutor
prestat la comiterea unor infracţiuni distincte).
Subiect activ al unei infracţiuni comise în formă continuată poate fi o persoană fizică
infractor major sau minor (persoană aflată în stare de minoritate corespunzătoare existen
capacităţii penale, la momentul săvârşirii faptei) sau o persoană juridică.
Cu privire la subiectul pasiv al unei infracţiuni continuate, acesta poate fi, după caz,
unic sau multiplu. în măsura în care subiectul pasiv este unic, atunci va putea exista, fără
[11Desigur, există situaţii de incriminări în cazul cărora nu sunt posibile anumite forme ale participaţiei penale. Spre
exemplu, dacă se comite în mod continuat o infracţiune aparţinând sferei celor cu subiect activ unic (care se comit
in persona propria), atunci coautoratul este exclus. Pentru particularităţi în materia participaţiei penale în caz de
infracţiune continuată, a se vedea tratarea pluralităţii ocazionale de făptuitori.
121Astfel, de exemplu, apreciem că, în cadrul unei infracţiuni continuate, două persoane pot schimba, succesiv,
rolurile, astfel încât, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, una (X) poate comite nemijlocit fapta, în cadrul acţiunii/
inacţiunii nr. 1, 3 şi 5 (de pildă), în timp ce cealaltă (Y) desfăşoară acte de complicitate concomitentă (stă de pază,
spre exemplu), comiţând, în schimb, în mod nemijlocit, acţiunile nr. 2 şi 4, timp în care cealaltă persoană (X) preia
rolul de complice concomitent. Această distribuire a sarcinilor poate exista de la bun început în reprezentarea
participanţilor sau poate să apară pe parcurs (considerăm că reprezintă o împrejurare neesenţială, care nu poate
anihila, în sine, unitatea pe latură subiectivă - rezoluţia infracţională unică).
[3i Fiind o împrejurare de natură reală, comiterea infracţiunii în formă continuată îşi repercutează efectele
juridice asupra tuturor participanţilor care au cunoscut-o sau prevăzut-o, conform art. 50 alin. (2) CP. Aspectul
privitor la existenţa unei participaţii totale sau parţiale poate fi valorificat în cadrul individualizării pedepsei. Pentru
detalii, a se vedea tratarea materiei participaţiei penale.
dubiu, infracţiune continuată. Spre exemplu, în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului
(de pildă: furt, înşelăciune, distrugere) ori al unor infracţiuni contra persoanei (de pildă:
lovirea, vătămarea corporală, violul).
Considerăm că şi în materia infracţiunii continuate, relativ la subiectul pasiv al acesteia,
s-ar putea ridica problema menţinerii sau scindării unităţii infracţionale, în cazul pluralităţii
de subiecţi pasivi, în funcţie de diverse categorii infracţionale. Astfel, de pildă, în materia
infracţiunilor contra patrimoniului, reţinerea unei infracţiuni comise în formă continuată
este, de principiu, posibilă, chiar şi în ipoteza unei pluralităţi de subiecţi pasivi (ca efect al
deciziei Curţii Constituţionale pre-citate). Suntem de opinie că referirea din cuprinsul Deciziei
nr. 368/2017 a Curţii Constituţionale în sensul invalidării (rămânerii fără obiect a) reglementării
din art. 238 din Legea nr. 187/2012 (ca efect al constatării neconstituţionalităţii limitării
infracţiunii continuate doar la situaţia unui subiect pasiv unic) este de natură a conduce la
renaşterea controverselor referitoare la menţinerea unităţii infracţionale legale (inclusiv sub
forma infracţiunii continuate) în cazul săvârşirii împotriva unor subiecţi pasivi diferiţi a unor
infracţiuni complexe contra patrimoniului, care absorb în conţinutul lor activităţi infracţionale
contra persoanei (precum tâlhăria). Problema este extrem de nuanţată, de controversată
(de... complexă), implicând o ieşire din sfera strictă a infracţiunilor contra patrimoniului,
astfel încât apreciem că nu se poate generaliza o soluţie unică, vizând ample dezbateri care
privesc aspecte tratate pe terenul dreptului penal - partea specială.
în materia infracţiunilor contra persoanei, se poate argumenta, ca şi în cazul altor
forme de unitate infracţională (originare/primare, pe premisa cărora se grefează, de altfel,
săvârşirea în formă continuată), că pluralitatea de victime ar trebui să conducă la reţinerea
unei pluralităţi corespunzătoare de infracţiuni. Apreciem că ar fi cel puţin ilogic a susţine
soluţia potrivit căreia pluralitatea subiecţilor pasivi conduce la o pluralitate de infracţiuni în
cazul unor infracţiuni contra persoanei comise în formă ne-continuată, optând însă pentru
menţinerea unităţii infracţionale legale în ipoteza comiterii acestora împotriva unor subiecţi
pasivi diferiţi, în condiţiile infracţiunii continuate.
Astfel, reţinem inclusiv menţiunea inclusă în cuprinsul Deciziei nr. 368/2017 a Curţii
Constituţionale (parag. 28), potrivit căreia: „Consecinţa constatării de către Curte a
neconstituţionalităţii sintagmei «şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv» din cuprinsul dispoziţiilor
art. 35 alin. (1) din Codul penal este, practic, revenirea la soluţia adoptată de practica judiciară
sub reglementarea Codului penal din 1969, în sensul existenţei unei compatibilităţi limitate
între infracţiunea continuată şi pluralitatea de subiecţi pasivi, compatibilitate ce urmează
a fi reţinută de la caz la caz de instanţele judecătoreşti, în virtutea rolului constituţional al
acestora de a asigura înfăptuirea justiţiei".
Ajunşi în acest punct al expunerii, subliniem importanţa deopotrivă teoretică şi practică a

delimitărilor ce trebuie operate (în abstract şi în concret) între instituţia infracţiunii
pe de o parte - şi - pe de altă parte - unitatea naturală colectivâ/infracţiunea continuă
succesivă/concursul real, omogen, succesiv de infracţiunii De asemenea, este de reţinut că
infracţiunea continuată nu este considerată compatibilă cu oricare (tip de) faptă incriminată,
existând infracţiuni care, în aprecierea doctrinei, nu pot fi săvârşite în mod continuat. Astfel,
în opinia majoritară actuală (din doctrina autohtonă), se consideră că nu pot fi comise ca
infracţiuni continuate:
- infracţiunile din culpăll];
[1,în sens contrar, a se vedea J. Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 199; C. Strat,
Infracţiunea continuată săvârşită din culpă, în revista Pro Lege nr. 12/2015 (materialul poate fi consultat on-line, în
- infracţiunile de obicei[1];
-acele infracţiuni care nu ou un obiect apt de divizare (sau, într-o altă exprimare, infracţiuni
care au un rezultat ireversibil)*1 [2].
Se discuta (în continuare) ipoteza infracţiunilor praeterintenţionate, în ceea ce priveşte
posibilitatea comiterii acestora în formă continuată, date fiind numeroasele situaţii variabile
apte să apară în concret[3]4 . Suntem de părere că, uneori, reţinerea unei infracţiuni săvârşite în
formă continuată, infracţiune încadrată, în ansamblul său, ca faptă penală praeterintenţionată,
este indiscutabilă141, la fel cum, în alte cazuri, se pot realiza discuţii extensive şi nuanţate, a
căror soluţie nu ar putea fi uşor generalizată (depinzând, preponderent, de analiza cazuală,
efectuată în considerarea unei speţe concret determinate).
2.3. Regim de sancţionare

Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1) CP, se dispune că „Infracţiunea continuată se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim
se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime
în cazul pedepsei amenzii". Din această prevedere rezultă că infracţiunea continuata este
o formă de unitate infracţională legală care (din punct de vedere sancţionator) are natura
juridică de cauză generală, legală, reală, de agravare a răspunderii penale, mai exact: o
stare de agravare facultativă a pedepsei.
format electronic, la adresa de internet http://revistaprolege.ro/infractiunea-continuata-savarsita-din-culpa/). Pentru

discuţii în materie, a se vedea şi V. Papadopol , în V. Papadopol , D. Pavel, op. cit, p. 133 ş.u.
[1] în opinia noastră, nu există o incompatibilitate absolută, de principiu, între infracţiunea de obicei şi comiterea
sa în formă continuată. Argumentul principal întrebuinţat în doctrină pentru a susţine soluţia imposibilităţii comiterii
continuate a unei infracţiuni de obicei (şi anume împrejurarea că, în timp ce în cazul infracţiunii de obicei fiecare act
de executare, luat în parte, nu are valoare infracţională intrinsecă, în cazul infracţiunii continuate, fiecare acţiune/
inacţiune ar putea atrage şi în mod de sine stătător răspunderea penală) nu îl apreciem dirimant, din moment
ce s-ar putea admite situaţii în care „calupuri" de acte de executare, corespunzătoare unei incriminări de obicei,
având, în sine, întrunită condiţia numărului de repetări suficiente pentru existenţa caracterului infracţional, să fie
executate la diferite intervale de timp, de către aceeaşi persoană, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Vom
relua chestiunea cu ocazia prezentării infracţiunii de obicei.
[2] Spre exemplu, acesta ar fi cazul în raport de infracţiunea de omor. Considerăm că, şi în cazul acesteia (precum
şi în alte ipoteze similare), esenţială este realitatea faptică a comiterii ansamblului infracţional reiterat, analizată
în lumina atitudinii psihice reale a infractorului, putându-se imagina situaţii în care forma continuată să nu fie, de
fapt, automat exclusă. Spre exemplu, ne putem raporta la situaţia unui infractor care decide să suprime viaţa unei
persoane potrivit unui plan infracţional reprezentat de intoxicarea constantă (zilnică) a acesteia cu doze de otravă
insuficiente, fiecare în parte, pentru a cauza decesul, care însă, prin efectul cumulării lor în organismul victimei,
pe o perioadă mai mare de timp, vor produce în final moartea ei. în acest caz, apreciem că s-ar putea susţine
reţinerea unei singure infracţiuni de omor, consumat, săvârşit în formă continuată (o succesiune de tentative de
omor - special planificate astfel -, săvârşite la diferite intervale de timp, de către aceeaşi persoană, în baza aceleiaşi
rezoluţii infracţionale, îndreptate împotriva aceluiaşi subiect pasiv, urmate de decesul acestuia). Desigur, dacă
victima nu ar deceda, s-ar putea reţine săvârşirea unei tentative de omor în formă continuată. în acelaşi sens, a se
vedea (spre exemplu): I. Fodor , în V. Dongoroz , S. Kahane , I. Oancea , I. Fodor , N. Iliescu , C. Bulai, R.M. Stănoiu ,
V. Roşca , Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, voi. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969,
p. 286; Fl. Streteanu , Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 223; T. Dima , op. cit., p. 325;
L.V. Lefterache , op. cit, p. 349.
[31 Pentru discuţii (cu nuanţări), a se vedea: V. Papadopol , în V. Papadopol , D. Pavel , op. cit., p. 133 ş.u.;
Fl. Streteanu , Concursul de infracţiuni, op. cit., p. 221, 222.
[4] Spre exemplu, în cazul comiterii unei infracţiuni de viol în formă continuată, dacă în urma ultimei acţiuni
victima decedează (moartea sa fiind cauzal legată de agresiunea exercitată în vederea întreţinerii actului sexual silit),
iar poziţia subiectivă a infractorului faţă de acest rezultat mai grav (decesul victimei) se reţine ca fiind una culpoasă,
este evidentă încadrarea faptei ca un viol care a dus la moartea victimei (infracţiune în ansamblu praeterintenţionată),
comisă în formă continuată.
Prin aceste prevederi legale se stabileşte modul de sancţionare în cazul infracţiunii

continuate, având în vedere infractorul persoană fizică - infractor m ajor/persoana
juridicâll]. Mecanismul de aplicare a pedepsei pentru comiterea unei infracţiuni în formă
continuată presupune ca pedeapsa concretă să fie stabilită/aplicată uno deodată, într-o
singură etapă (în limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă în formă
continuată, cu luarea în considerare a posibilităţii depăşirii maximului special al acesteia,
conform prevederilor exprese ale legii), iar nu în stadii succesive (aşa cum se întâmplă, de
pildă, pentru determinarea pedepsei rezultante în caz de concurs de infracţiuni). în caz de
concurs între infracţiunea continuată şi alte cauze de agravare sau cauze de atenuare, vor
fi incidente dispoziţiile din art. 79 alin. (2) şi (3) CP[2].
epuizării) infracţiunii, reţinerea comiterii acesteia în mod continuat va atrage efectele
prevăzute de lege conform art. 128 CP,mai exact: împrejurare
alegerea măsurii educative, producând efecte între limitele legale ale acesteia (ale celei
pentru care va opta instanţa). Soluţia este valabilă pentru ipotezele în care infractorul era încă
minor la momentul epuizării infracţiunii continuate, căci, dacă acesta împlinise deja, la acea
dată, vârsta majoratului, atunci angajarea răspunderii sale penale se va face în considerarea
calităţii de infractor major (urmând a fi pedepsit). Desigur, cu ocazia individualizării pedepsei,
instanţa va putea ţine cont de faptul că infractorul a avut calitatea de minor în raport de
unele acţiuni/inacţiuni din structura infracţiunii continuate (că nu a fost major pe întreaga
durată de executare a infracţiunii).
Sediul materiei rezervat reglementării infracţiunii continuate (în Capitolul V din Titlul II al
pedepseiîn cazul acestei forme de unitate legală de infracţiune. Din prevederile textului indicat
rezultă că, în cazul în care după o condamnare definitivă făptuitorul este judecat şi pentru
alte acţiuni sau inacţiuni care se integrează în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate,
pedeapsa se recalculează în funcţie de amploarea întregii activităţi săvârşite, pentru a se
stabili o sancţiune penală corespunzătoare pentru tot ansamblul faptic reţinut, aceasta putând
fi - în mod logic - egală sau superioară pedepsei anterior stabilite. Cu toate acestea (după
cum am mai indicat şi cu altă ocazie), ne întrebăm dacă regula finală astfel formulată nu ar*1 2
111în ceea ce priveşte situaţia persoanei juridice, reţinem că art. 147 CP („Atenuarea şi agravarea răspunderii
penale a persoanei juridice") trimite la regimul prevăzut de lege pentru persoana fizică, implicit (aşadar), la dispoziţiile
art. 36 alin. (1) CP (şi art. 37 CP).
121 Este de menţionat că dispoziţiile art. 79 alin. (2) CP lasă loc unor interpretări variate, ridicând probleme în
privinţa ordinii de valorificare a cauzelor de agravare a răspunderii penale (printre care se situează şi săvârşirea
infracţiunii în formă continuată). înţelegem să punctăm aici (doar) două aspecte. în primul rând, reţinem că în
doctrină s-a formulat propunerea (de lege ferenda) ca indicarea infracţiunii continuate să se realizeze anterior
cazului privind circumstanţele agravante, în cuprinsul art. 79 alin. (2) CP („Opinia potrivit căreia ordinea de aplicare
a dispoziţiilor ce au ca efect agravarea pedepsei este cea din enumerare nu este la adăpost de critică, fiindcă se
dă efect circumstanţelor agravante mai înainte de a da efect infracţiunii continuate. Infracţiunea continuată este
formă a unităţii de infracţiune, a unităţii legale şi mai întâi se dă efect acestui întreg, limitele de pedeapsă la care
ne raportăm pentru eventuale agravări sunt pentru această unitate. Circumstanţele agravante sunt exterioare
conţinutului infracţiunii şi vor fi valorificate ulteriorîn raport cu întregul, cu unitatea care este infracţiunea continuată,
chiar dacă circumstanţa de agravare ar fi incidenţă doarîn raport cu una ori unele dintre acţiunile ori inacţiunile ce
intră în componenţa acesteia") - C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 473, 474. De asemenea, la rândul
nostru, referitor la raportul dintre infracţiunea continuată şi alte cauze de agravare a pedepsei ce s-ar putea găsi
în concurs cu aceasta, avansăm opinia valorificării prioritare a stării de recidivă, inform ă postexecutorie, faţă de
infracţiunea continuată.
trebui să fie pasibilă - uneori - şi de unele derogări, în anumite situaţii excepţionale[1]. De

asemenea, credem că, deşi legiuitorul se referă explicit, în textul analizat, la situaţia în care,
ulterior unei condamnări definitive pentru o infracţiune continuată, infractorul este judecat şi
pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pentru identitate
de raţiune, prevederea în cauză trebuie aplicată inclusiv atunci când prima condamnare
(rămasă definitivă) s-a pronunţat în considerarea unei infracţiuni apreciate (la acel moment şi
stadiu) drept o infracţiune simplă (sau apartenenţă la o altă formă de unitate de infracţiune
decât cea continuată).
Mecanismul procesual de realizare a dispoziţiilor art. 37 CP este reglementat în art. 585 CPP;
aplicabil, în acest caz, va fi textul art. 585 alin. (1) lit. d) CPP.
2.4. Ite rc rim in is -consumarea şi epuizarea infracţiunii continuate - momentul

săvârşirii infracţiunii continuate
Infracţiunea continuată face parte din categoria infracţiunilor de durată. Prin urmare,
consumării form ei continuate (când se comite cea de-a doua acţiune/inacţiune, în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale)*121, dincolo de care are loc prelungirea activităţii infracţionale
prin voinţa infractorului, până la momentul final, al epuizării (atunci când se comite ultima
acţiune/inacţiune). încetarea activităţii infracţionale se poate datora fie intervenţiei unui
organ abilitat al statului (spre exemplu, prin descoperirea infractorul ui), voinţe
a infractorului (de pildă, acesta nu mai reiterează suplimentar activitatea ilicită, după o
anumită dată).
în ceea ce priveşte momentul la care se apreciază a f i săvârşită infracţiunea continuată,
din prevederile art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP reiese că acesta este, ca regulă, data săvârşirii
ultimei acţiuni/inacţiuni, aşadar, momentul A . cest moment interesează în
r™
iză
u
ep
de unele instituţiijuridico-penale precum: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii
penale; aplicarea legii penale în timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin
de vârsta persoanei care a comis fapta etc. însă alte efecte juridice, referitoare la anumite
111A se vedea M.l. Michinici, M. Dunea , în T. Toader (coord .), cit., p. 100. S-ar putea susţine că soluţia
potenţialei diminuări a pedepseiar trebui promovată atunci când în structura noilor acţiuni sau inacţiuni descoperite,
componente ale infracţiunii continuate, s-ar reţine împrejurări cu valoare atenuantă, care să se repercuteze, în
acest sens, asupra întregului ansamblu faptic săvârşit.
121Avertizăm că trebuie operată departajarea între consumarea formei continuate de săvârşire a unei infracţiuni
şi consumarea infracţiunii înseşi care se săvârşeşte în formă continuată. Astfel, în timp ce forma continuată se
consumă la momentul reiterării acţiunii/inacţiunii, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (comiterea celei de-a doua
acţiuni/inacţiuni), infracţiunea care se comite în formă continuată se consumă (în funcţie de tipul ei) la momentul
întrunirii tuturor condiţiilor constitutive specifice formei sale consumate. Aceasta s-ar putea întâmpla încă de la prima
acţiune/inacţiune comisă în structura (viitoarei) infracţiuni(i) continuate ori abia odată cu momentul consumării
înseşi formei continuate de săvârşire a acelei infracţiuni (spre exemplu, prima acţiune a fost doar tentată, abia
a doua, desfăşurată la un anumit interval de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii, fiind consumată) sau chiar ulterior
acestui moment (de pildă, primele două/trei etc. acţiuni desfăşurate în condiţiile infracţiunii continuate sunt rămase
la stadiul de tentativă, abia următoarea ajungând să fie consumată) ori este posibil chiar a nu se consuma deloc
(niciuna dintre acţiunile infracţionale comise în condiţiile infracţiunii continuate nu este consumată, ci toate sunt
tentate), existând, în acest ultim caz, o tentativă a acelei infracţiuni, comisă însă în formă continuată. Prin urmare,
consumarea infracţiunii care se comite în formă continuată şi consumarea formei continuate înseşi de săvârşire a
unei infracţiuni sunt două chestiuni diferite, care nu se implică una pe alta, în mod necesar.
[31în această materie, amintim Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 1/1987 cu privire la data
când infracţiunea se consideră săvârşită şi la efectele juridice pe care le produc infracţiunile continue şi continuate
în timpul cât durează săvârşirea lor, care apreciem că îşi păstrează valabilitatea, mutatis mutandis. Decizia poate
fi consultată în L. Lefterache , I. Nedelcu , F. Vasile , op. cit., p. 173 ş.u.
instituţii ale dreptului penal (care presupun trecerea unor termene care acţionează în
beneficiul infractorului) - precum cele referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea
suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori a liberării condiţionate sau a graţierii
condiţionate ş.a.m.d. considerăm că urmează a se produce încă de la data întrunirii
elementelor constitutive ale infracţiunilor săvârşite în form ă continuată (sens în care se
pronunţă şi doctrina, corespunzător unei poziţii constante a practicii instanţei supreme).
Este de precizat faptul că, în cazul infracţiunilor continuate, se discută în doctrină despre
posibilitatea rămânerii faptei în stadiul de tentativă. Apreciem, alături de alţi autori, că săvâr
şirea în formă continuată a tentativei unei infracţiuni esteunele cazuri. După
am mai arătat, nu considerăm însă a fi relevantă juridic o tentativă la însăşi forma continuată
de săvârşire a unei infracţiuni (nueste relevantă juridic tentativa de formă
§3. Infracţiunea complexă

...Avertizând de la început asupra... complexităţii problemelor specifice pe care le ridică
următoarea formă a unităţii de infracţiune, propunem cititorului absorbţia informaţiilor
referitoare la... infracţiunea complexă!
Reglementarea infracţiunii complexe este oferită de dispoziţiile art. 35 alin. (2) CP (definiţie),
art. 36 alin. (2) şi (3) CP (pedeapsa pentru infracţiunea complexă), art. 37 CP (recalcularea
pedepsei pentru infracţiunea complexă).
(Definiţie): Codul penal defineşte această formă de unitate infracţională legală în art. 35
alin. (2), potrivit căruia „Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element
constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie
prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală".
Alături de reglementarea infracţiunii continuate, legiuitorul consacră, în cadrul aceluiaşi
articol (darîntr-un alineat distinct), definiţia infracţiunii complexe. Legiuitorul penal îşi menţine,
sub acest aspect, optica, prin raportare la Codul penal anterior. Spre deosebire însă de
infracţiunea continuată (formă de unitate infracţională survenită), infracţiunea complexă
este o formă de unitate infracţională primară/originară, incriminările complexe putând fi
identificate prin simpla consultare a textelor legale. Fiind expresia unei necesităţi de politică
penală în combaterea eficientă a infracţionalităţii, dar şi a unor raţiuni de tehnică legislativă,
infracţiunea complexă răspunde cerinţelor principiului legalităţii incriminării,
complexitatea judiciară. Numai legiuitorul poate construi o infracţiune complexă, după cum
acest ansamblu unic infracţional poate, la un moment dat, să fie disjuns, tot de către legiuitor,
astfel încât faptele să îşi recapete autonomia infracţională, iar în ipoteza comiterii lor, să
conducă la promovarea soluţiei concursului de infracţiuni*121.
111în acest sens, a se vedea şi aprecierile efectuate în materia tratării tentativei.

121A lă tu ri de co m p lexita tea leg a lă , în doctrină se menţionează şi co m p lexita tea n atu ra lă , reprezentând situ a ţia
în ca re c o n ţin u tu l u n e i in c rim in ă ri e ste a b so rb it, p rin fire s c u l lu c ru rilo r (în m o d n a tu ra l), în c u p rin su l u n e i a lte
in fra cţiu n i (a tu n ci c â n d a ctivita te a in fra cţio n a lă se m a n ifestă su b fo rm a u n u i p a rcu rs e xe cu ţio n a l ca re tra ve rse a ză
sta d ii/e ta p e su c c e siv e de g ra vita te în d e sfă şu ra re a sa). Astfel, complexitatea naturală se întâlneşte în materia
formelor pe care le poate îmbrăca parcursul unei infracţiuni intenţionate (actele de pregătire se absorb în mod
natural în faza tentativei, tentativa se absoarbe în mod natural în faptul consumat), precum şi în cazul anumitor
infracţiuni - precum omorul, care absoarbe în mod firesc faptele de lovire/vătămare prin intermediul cărora se
poate executa intenţia de suprimare a vieţii (cel care, de exemplu, ucide victima bătând-o până la încetarea din
viaţă nu va răspunde pentru două infracţiuni concurente - lovire şi om or-, ci doar pentru una singură, cea mai
gravă - omorul). în acest sens, pentru detalii, a se vedea (de exemplu): D. Pavel , în V. Papadopol , D. Pavel , op. cit.,
Astfel, sunt desemnalat atât constante, cât şi noutăţi în ceea ce priveşte optica legiuitorului
cu privire la diverse incriminări complexe, în comparaţia actualei legislaţii penale cu cea
anterioară. Spre exemplu, au apărut unele noi incriminări complexe111, dar există şi situaţii
de „rupere"/desfacere a unor infracţiuni complexe anterior reglementate (sau impuse, prin
interpretarea obligatorie a legii, ca efect al jurisprudenţei instanţei supreme)121.
(Pedeapsa pentru infracţiunea complexă): Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (2) CP, se
dispune că „Infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
acea infracţiune". Este vorba despre un element de noutate, dispoziţia neavând precedent
legislativ. Această prevedere expresă este în acord cu principiul legalităţii sancţiunilor de
drept penal (principiul legalităţii pedepselor), normele speciale care cuprind incriminări
complexe prevăzând şi pedepsele abstracte corespunzătoare gravităţii ansamblului unic
infracţional. Spre deosebire de infracţiunea continuată, în acest caz nu se ridică problema
unei cauze generale de agravare a pedepsei, gravitatea sporită fiind valorificată oricum de
legiuitor (în mod firesc) prin instituirea unor limite de pedeapsă (de regulă) superioare prin
comparaţie cu cele instituite pentru faptele incriminate absorbite în structura infracţiunii
complexe absorbante.
Art. 36 alin. (3) CP stabileşte că „Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită,
dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată"*131.
Sediul materiei rezervat reglementării infracţiunii complexe (în Capitolul V din Titlul II al
pedepsei în cazul acestei forme de unitate legală de infracţiune.
Reluăm precizarea că infracţiunea complexă reprezintă una dintre formele primare sub
care se poate manifesta unitatea infracţională (legală). Altfel spus, ea se poate identifica
potrivit normelor de incriminare (există anumite categorii de infracţiuni desemnând fapte
compiexe)\ Creaţie a legiuitorului penal, prin modul în care se formulează legal conţinutul
infracţional unic, infracţiunea complexă are o fizionomie proprie.
Identificarea sa corectă, potrivit unui anumit tipar legal, se realizează fără dificultate (şi
în afara oricăror confuzii) atunci când activitatea infracţională care figurează ca element
constitutiv sau ca element circumstanţial agravant absorbit apare prin indicarea, de către
p. 189 ş.u.; C. Ghigheci, Infracţiunea complexă. Aspecte teoretice şi practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012, p. 23 ş.u.; C. Duvac, în G. A ntoniu, T. Toader (COORD.), op. cit., voi. I, p. 386 ş.u.
111De pildă: cazul tâlhăriei calificate, care absoarbe, de lege lata (spre deosebire de reglementarea anterioară),
cu titlu de element circumstanţial agravant, incriminarea violării de domiciliu sau de sediu profesional [art. 234
alin. (1) lit. f) CP]; sau cazul vătămării corporale din culpă, care, de lege lata, are prevăzută o formă agravată constând
în vătămarea a două sau mai multor persoane [= pluralitate de subiecţi pasivi, art. 196 alin. (4) CP], reprezentând,
astfel, o infracţiune complexă omogenă, pe conţinutul său agravat.
121 Astfel, spre exemplu, în perioada activităţii Codului penal anterior, printr-o decizie obligatorie a instanţei
supreme [Decizia RIL nr. 1/2007 (M. Of. nr. 81 din 1 februarie 2008], s-a interpretat textul art. 178 alin. (3) teza
I CP (infracţiunea de ucidere din culpă, forma agravată, reprezentată de comiterea uciderii din culpă cu ocazia
conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană aflată sub influenţa alcoolului)
ca reprezentând o infracţiune complexă (prin absorbţia, ca element circumstanţial agravant, a unei infracţiuni
intenţionate prevăzute în legislaţia rutieră). Soluţia, potrivit art. 192 alin. (2) teza a ll-a CP actual, este în sens
invers (nu există infracţiune complexă, ci concurs de infracţiuni).
131Potrivit primei Expuneri de motive a Codului penal (text nepreluat însă în cea de-a doua Expunere de motive),
s-a arătat că, „în privinţa pedepsei în cazul infracţiunii complexe praeterintenţionate, s-a instituit regula că, «dacă
s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată». Această soluţie legislativă vine să confirme ceea ce practica judiciară şi doctrina penală au promovat,
în urma unui efort de interpretare a normei de incriminare a unor astfel de fapte" (pct. 2.10.).
legiuitor, a faptei absorbite ori sub denumirea adoptată în legea penală sau prin expresii care
nu lasă dubiu asupra sensului lor[1). Gravitatea acestei activităţi, ţinând seama de pedeapsa ce
îi corespunde când este incriminată separat, este inferioară în raport de pedeapsa abstractă
prevăzută pentru infracţiunea absorbantă. „Integrarea conţinutului infracţiunii absorbite în
infracţiunea absorbantă imprimă infracţiunii complexe caracterul de unitate. Interdependenţa şi
condiţionarea reciprocă a componentelor sale atribuie acesteia o structură unitară şi un pericol
social propriu, care-şi găseşte expresie în fiecare text care prevede o infracţiune complexă"*121. în
doctrina penală, în mod constant şi pe drept cuvânt, s-a subliniat că infracţiunea complexă
prezintă un număr de trăsături specifice care o particularizează în peisajul unităţii infracţionale,
insistându-se asupra caracterului necesar al absorbţiei, asupra caracterului determinat sau
determinabil al incriminării absorbite, precum şi asupra diferenţei de periculozitate între
infracţiunea absorbită şi infracţiunea absorbantă™.
Infracţiunea complexă este compatibilă cu alte form e de unitate infracţională; astfel,
fără dubii, ea este aptă de cum ulare cu infracţiunea continuă, deviată, continuată,
progresivă. Desigur, nimic nu împiedică unele combinaţii mai ample între aceste forme
de unitate infracţională, implicând şi manifestarea infracţiunii complexe (spre exemplu, o
infracţiune complexă şi, totodată, continuă, care, pe caz concret, s-ar putea săvârşi în formă
continuată sau/şi manifestându-se, în acelaşi timp, în mod progresiv).
(Clasificări): La rândul ei, infracţiunea complexă se poate înfăţişa corespunzător mai

multor criterii generale de clasificare a infracţiunilor. Astfel, după modul tipic de manifestare
a elementului material (raportat la tipul de normă imperativă prin care se incriminează fapta
în cauză), infracţiunea complexă este (de regulă) o infracţiune comisivă (prevăzută de o
normă penală prohibitivă) - după caz: comisivă proprie ori comisiv-omisivă. Nu excludem
posibilitatea ca legiuitorul să poată construi şi infracţiuni complexe omisive (prevăzute de
norme penale onerative) - nu există o incompatibilitate teoretică, de principiu, sub acest
aspect.
După felul urmării imediate, infracţiunea complexă se poate manifesta, după caz, ca
Din punct de vedere constitutiv, infracţiunea complexă poate exista atât în tip,
de bază, cât şi într-o form ă derivată a conţinutului juridic, înfăţişându-se ca infracţiun
conţinut agravat/calificat™. De pildă (avansând un exemplu generic, înainte de a intra în
detaliile presupuse de analiza condiţiilor de existenţă a infracţiunii complexe): infracţiunea de
[1|în mod regretabil, anumite norme de incriminare din actuala legislaţie ridică unele probleme de interpretare cu
privire la corecta/reala lor natură juridică, putându-se discuta calificarea lor drept infracţiuni complexe (absorbante
ale unor fapte incriminate separat, în mod de sine stătător) sau de fapte apte, dimpotrivă, să intre într-un concurs
de infracţiuni cu respectivele activităţi ilicite penale, atunci când acestea s-ar comite cumulat, pe caz concret. Cu
alte cuvinte, legiuitorul nu reuşeşte să îşi îndeplinească întotdeauna, cu maximă eficacitate, obligaţia de claritate
normativă, aspect apt să conducă la controverse teoretice şi jurisprudenţiale. Asupra acestui aspect (caracterul
controversat al unor norme de incriminare, din perspectiva naturii lor juridice, una dintre opţiunile interpretative
posibile fiind aceea de infracţiuni complexe) vom reveni ulterior, pe parcursul expunerii.
121V. Papadopol, în V. Papadopol, D. Pavel, op.cit., p. 188.
131 Fl. Streteanu, Concursul de infracţiuni, op. cit., p. 173 ş.u. în acelaşi sens, C. Duvac, în G. Antoniu, T. Toader
(coord.), op. cit., voi. I, p. 386 ş.u.
141 Nu excludem nici potenţialul de existenţă a unei infracţiuni complexe care să se înfăţişeze inclusiv într-un
conţinut infracţional atenuat. Un posibil exemplu poate reieşi din coroborarea art. 230 CP (furtul în scop de
folosinţă)-în măsura în care dispoziţia normativă ar fi admisă drept formă atenuată a furtului [în acest sens, a se
vedea, spre exemplu: S. Bogdan (coord.), op. cit., p. 211; V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 207] - cu art. 229 CP
(furtul calificat), într-o modalitate care să reprezinte infracţiune complexă. De pildă, dacă infractorul sparge geamul
portierei unui autoturism, pentru a-l lua pe acesta (doar) în scop de folosinţă, ne-am găsi în prezenţa unui furt
de folosinţă configurat pornindu-se de la furtul prin efracţie (infracţiune complexă) - este de menţionat, totuşi,
tâlhărie (art. 233 CP) este o infracţiune complexă în forma de bază; infracţiunea de tâlhărie
este reglementată de legiuitor şi în conţinut calificat, unele dintre aceste forme agravate fiind
ele însele complexe: art. 234 alin. (1) lit. f) CP (tâlhăria calificată prin violare de domiciliu sau
sediu profesional), art. 234 alin. (3) CP (tâlhăria calificată care a avut ca urmare vătămarea
corporală), art. 236 CP (tâlhăria urmată de moartea victimei).
scinda unitatea de infracţiune, aspect valabil (şi) în cazul infracţiunii complexe. De asemenea,
în măsura în care se comit activităţi infracţionale complexe care corespund atât formei tip
a unei infracţiuni, cât şi formelor derivate ale acesteia (agravate/calificate), se va reţine o
singură infracţiune, încadrarea juridică fiind corespunzătoare celei mai grave forme reţinute.
In cele ce urmează, vom surprinde punctual aspecte privitoare la modalităţile normative

corespunzătoare infracţiunii complexe [art. 35 alin. (2) CP], particularităţi la nivelul structurii
acesteia, precum şi unele probleme privind sancţionarea sa.
3.2. Modalităţile/formele infracţiunii complexe

Potrivit art. 35 alin. (2) CP, „Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca
element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală".
Fiind o construcţie a legiuitorului penal, infracţiunea complexă poartă denumirea de
infracţiune tă
rn
so
b
a
, în timp ce fapta incriminată în mod autonom, de sine stătător, care
este inclusă în conţinutul juridic al infracţiunii complexe, poartă denumirea de infracţiune
absorbită. Pornind de la definiţia legală, având în vedere modul în care infracţiunea absorbită
intră în conţinutul infracţiunii complexe, se conturează două modalităţi normative (principale)
sub care aceasta se înfăţişează (fiecare prezentând două forme specifice de manifestare):
a) infracţiunea complexă - form ă de bază (tip) a faptei incriminate, care există când
în conţinutul infracţiunii complexe absorbante intră ca element constitutiv o acţiune sau
inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală [art. 35 alin. (2)
teza I CP]. Construcţia juridică a infracţiunii complexe în această modalitate normativă se
poate realiza prin reunirea a două sau mai multor fapte incriminate în mod de sine stătător,
în considerarea unei anumite legături - expres indicată - între acestea. Legătura poate să
fie etiologică (mijloc-scop) sau consecvenţionalâ (antecedenţă-rezultat/cauză-efect). Spre
exemplu, este o astfel de infracţiune complexă infracţiunea de tâlhărie (art. 233 CP). Este
de menţionat că legătura inclusă în structura infracţiunii complexe este parte a conţinutului
juridic al acesteia, prin urmare, absenţa ei atrage inexistenţa infracţiunii complexe. într-o
atare ipoteză, activităţile ilicite comise atrag soluţia pluralităţii de infracţiuni (concurs de
infracţiuni)111. Construcţia juridică a infracţiunii complexe în această modalitate normativă se
caracterul atipic al ipotezei, care, în această viziune, ar reprezenta o „formă atenuată a unei forme agravate/
calificate" a unei infracţiuni...
m De pildă, dacă X intră într-o altercaţie cu Y, implicând acte de lovire a acestuia (fără legătură cu scopul
sustragerii unui bun), iar, după încheierea evenimentului, X observă un bun al lui Y, căzut din haina acestuia în timpul
agresiunii fizice, pe care şi-l însuşeşte (Y fiind plecat deja), atunci nu se va reţine o tâlhărie (infracţiune complexă),
ci un concurs de infracţiuni între lovire şi furt (lovirea nu s-a comis anterior sustragerii, în scopul facilitării acesteia,
nici ulterior sustragerii, pentru a asigura păstrarea bunului sustras sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori
pentru ca infractorul să îşi asigure scăparea, aşa cum solicită incriminarea din art. 233 CP). Precizăm că, în mod
similar, este imposibilă reţinerea unei infracţiuni complexe şi în cazul aşa-zisei complexităţi judiciare, reprezentând
situaţia în care între două infracţiuni săvârşite în concret există, în fapt, o anumită legătură de tip etiologic sau
poate realiza însă şi prin absorbţie. în acest caz, infracţiunea complexă absorbantă este creată
cu ajutorul unei alte infracţiuni (absorbite), căreia i se adaugă anumite condiţii speciale, ca
elemente lipsite de valoare infracţională proprie (precum o anumită calitate a unui subiect),
realizându-se astfel un conţinut infracţional complex. Spre exemplu, se apreciază a fi o astfel
de infracţiune complexă infracţiunea de ultraj (art. 257 CP);
b) infracţiunea complexa - form ă calificată a faptei incriminate, care există când în
conţinutul infracţiunii complexe absorbante intră ca element circumstanţial agravant o acţiune
sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală [art. 35 alin. (2)
teza a ll-a CP]. Construcţia juridică a infracţiunii complexe, în această modalitate normativă,
se realizează prin absorbţie. Infracţiunea complexă pe conţinut agravat, absorbantă, poate fi
o infracţiune care nu este complexă pe conţinutul ei de bază, incriminare care, prin absorbţia
unei alte fapte incriminate autonom, dobândeşte astfel un conţinut calificat şi în acelaşi timp
complex. Spre exemplu, este o astfel de infracţiune complexă infracţiunea de furt calificat
prin efracţie [art. 229 alin. (1) lit. d) teza I CP]. Infracţiunea complexă pe conţinut agravat,
absorbantă, poate fi însă şi o infracţiune care este deja complexă încă de pe conţinutul ei de
bază, dar al cărei conţinut se agravează prin absorbţia, pe conţinutul său agravat/calificat, a
unei activităţi incriminate în mod de sine stătător. Spre exemplu, este o astfel de infracţiune
complexă (şi pe conţinutul său agravat, nu doar pe cel tip) infracţiunea de tâlhărie urmată
de moartea victimei (art. 236 CP).
3.3. Particularităţi la nivelul structurii infracţiunii complexe

Infracţiunea complexă există atunci când unitatea se manifestă, prin voinţa legiuitorului,
la nivelul întregului conţinut constitutiv, în pofida unor elemente de pluralitate faptică. Astfel,
din punct de vedere al structurii, infracţiunea complexă prezintă anumite particularităţi (după
caz) la nivelul: elementului material, urmării imediate, legăturii de cauzalitate (pe latură
obiectivă), formei de vinovăţie (pe latură subiectivă); desigur, se impune unitatea şi la nivelul
condiţiilor preexistente ale infracţiunii: unitate de obiect juridic şi unitate de subiect activ.
Analiza infracţiunii complexe în cele două modalităţi pe care le prezintă permite unele
succinte observaţii privitoare la obiect, subiecţi, latură obiectivă şi latură subiectivă.
Infracţiunea prezintă obiect juridic complex, date fiind valorile sociale protejate prin
incriminarea complexă, valori sociale de natură diferită sau de aceeaşi natură. Spre
exemplu: infracţiunea de tâlhărie (art. 233 CP) este o infracţiune complexă eterogenă*[1],
potrivit obiectului juridic principal găsindu-şi apartenenţa în categoria infracţiunilor contra
patrimoniului. Infracţiunea de omor calificat, în ipoteza legală a pluralităţii subiecţilor pasivi
[art. 189 alin. (1) lit. f) CP], este o infracţiune complexă omogenă.
Ca faptă concret săvârşită, infracţiunea complexă pune în evidenţă, ca protagonişti ai

actului infracţional, un subiect activ iş unul pasiv.
Sub aspectul subiectului activ, o infracţiune complexă se poate comite, ca regulă, fie de
consecvenţional, însă legea nu a creat expres, în considerarea lor, o infracţiune complexă, prin reunirea celor două
fapte incriminate separat. în acest caz, potrivit art. 38 alin. (1) teza a ll-a CP, „Există concurs real de infracţiuni şi
atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni". Aşadar, este
de reţinut că, de lege Iota, în dreptul nostru penal material/substanţial, nu este recunoscută ca producătoare de
efecte juridice (nu este admisă/nu există) complexitoteo judiciara.
[1)în cazul infracţiunilor complexe eterogene, reamintim că obiectul juridic special se subdivideîn obiect juridic
principal şi obiect juridic secundar (adiacent).
speciale subiectului activ, acesta poate fi orice persoană fizică sau juridică (desigur, care verifică
existenţa condiţiilor generale de capacitate penală). în infracţiunea complexă
este compatibilă, în principiu, cu săvârşirea acesteia sub toate formele posibile (coautorat,
instigare, complicitate), fie sub forma participaţiei proprii sau a celei improprii111. în cazul
infracţiunilor complexe comise în mod continuat ori al infracţiunilor deopotrivă continue şi
complexe, participaţia poate fi totală (participantul poate contribui la comiterea infracţiunii
pe întreaga durată de săvârşire a acesteia) sau parţială (participantul îşi aduce o contribuţie
limitată doar la o parte/un segment din iter criminis). în măsura în care un participant
cunoaşte împrejurarea săvârşirii infracţiunii la care participă, ca infracţiune complexă, atunci
va răspunde ca participant la infracţiunea complexă comisă, chiar dacă în concret contribuţia
sa a fost prestată doar în raport de activitatea absorbită în structura acesteia/de una singură
dintre activităţile absorbite în structura acesteia121.
Subiect activ al unei infracţiuni complexe poate fi o persoană fizică infractor major sau
minor (persoană aflată în stare de minoritate corespunzătoare existenţei capacităţii penale,
la momentul săvârşirii faptei) sau o persoană juridică.
Subiectul pasiv al infracţiunii complexe poate fi unic sau reprezentat de o pluralitate de

persoane.]n ceea ce priveşte situaţia pluralităţii de subiecţi pasivi în cazul infracţiunii complexe,
aceasta rezultă, în cazul unor infracţiuni, direct din normele de incriminare (infracţiuni
complexe omogene, cu pluralitate de subiecţi pasivi). Este cazul infracţiunilor de: omor
calificat săvârşit asupra a două sau mai multor persoane [art. 189 alin. (1) lit. f) CP]*131; ucidere
din culpă, forma agravată, atunci când s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane
[art. 192 alin. (3) CP]; vătămarea corporală din culpă, forma agravată, atunci când au fost
vătămate două sau mai multe persoane, în condiţiile legii [art. 196 alin. (4) CP][41.
Tot un caz de subiect activ multiplu în ipoteza unei infracţiuni complexe poate să apară,
spre exemplu, în raport de infracţiunea de tâlhărie. încă în teoria şi practica formulate sub
imperiul fostei reglementări penale, s-a arătat că „acţiunea prin care se realizează activitatea
secundară a tâlhăriei poate fi îndreptată atât împotriva posesorului sau detentorului bunului,
111 Desigur, există situaţii de incriminări în cazul cărora nu sunt posibile anumite forme de manifestare a
participaţiei penale. Spre exemplu, dacă se comite o infracţiune complexă aparţinând sferei celor cu subiect activ
unic (care se comit inpersona propria), atunci coautoratul este exclus; de asemenea, dacă se comite o infracţiune
complexă din culpă (potrivit unei opinii). Pentru particularităţi în materia participaţiei penale în caz de infracţiune
complexă, a se vedea tratarea pluralităţii ocazionale de făptuitori.
121 Fiind o împrejurare de factură reală, comiterea unei infracţiuni complexe îşi repercutează efectele juridice
asupra tuturor participanţilor care au cunoscut-o sau prevăzut-o, conform art. 50 alin. (2) CP. Spre exemplu, dacă
un coautor doar a sustras bunuri ale victimei, în timp ce un altul a lovit-o şi imobilizat-o pe aceasta pentru a facilita
sustragerea, vor răspunde amândoi pentru infracţiunea complexă de tâlhărie, iar nu unul pentru o infracţiune de
furt şi celălalt pentru o infracţiune de lovire.
131Agravanta prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. f) CP (şi deci complexitatea legală) nu subzistă atunci când actele
de violenţă, exercitate cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare, asupra a două sau mai multor
persoane, dintre care una a decedat, iar alta nu, constituie atât infracţiunea de omor (simplu sau calificat, dar
pentru alt motiv), comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor (după caz, simplu sau calificat,
dar pentru alt motiv), săvârşită asupra unei/unor alte persoane, aflate în concurs. în acest sens, apreciem că se
menţine ( mutatismutandis) valabilitatea soluţiei obligatorii pronunţate de instanţa supremă prin Decizia (RIL)
nr. V/2006 (M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006).
141în cazul unor infracţiuni contra persoanei care reprezintă incriminări complexe cu pluralitate de subiecţi
pasivi (indicate în text), din punct de vedere al sancţionării, este de remarcat, sub aspect normativ, o tehnică
sancţionatorie reprezentată de majorarea limitelor pedepsei prevăzute de lege (atât ca minim, cât şi ca maxim
special de pedeapsă) cu o anumită fracţie, expres prevăzută. Subliniem că, prin urmare, este vorba despre regimul
sancţionatoriu propriu al acestor infracţiuni, în forma lor agravată/calificată (dispoziţie specială de agravare),
reamintind că infracţiunea complexă nu constituie, ca natură juridică, o cauză generală de agravare a pedepsei,
precum este forma continuată de săvârşire a unei infracţiuni.
cât şi împotriva oricărei alte persoane care ar interveni pentru a împiedica săvârşirea furtului
ori pentru prinderea şi deposedarea făptuitorului de bunul furat. Este necesar ca victima să fie
prezentă la locul săvârşirii furtului, deoarece numai violenţele, ameninţările etc. săvârşite cu
această ocazie (...) realizează activitatea secundară a infracţiunii de tâlhărie. Dacă persoana nu
este prezentă la locul săvârşirii furtului, violenţa, ameninţarea etc. constituie o altă infracţiune
(lovirea sau alte violenţe, ameninţarea)"111.
în materia unor infracţiuni complexe (de pildă: tâlhărie, ultraj ş.a.), este de menţionat
că se manifestă opinii divergente în teoria şi în practica penală în ipoteza pluralităţii de
subiecţi pasivi121.
în ipoteza în care, pe caz concret, infracţiunea complexă se manifestă sub formă continuată,
explicaţiile din materia infracţiunii continuate referitoare la unicitatea/pluralitatea subiecţilor
pasivi se menţin. Spre exemplu: o singură tâlhărie comisă în mod continuat, asupra aceluiaşi
subiect pasiv, reprezintă o situaţie în afara oricărei controverse; în schimb, ipoteza unei
tâlhării care a adus atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, deşi subiectul pasiv
principal este unic, ar putea implica unele discuţii*131.
La nivelul laturii iectv, construcţia juridică a unei infracţiuni complexe poate presupune,
b
o
după caz, două activităţi cu valoare infracţională proprie, deosebite ca natură (de exemplu,
tâlhăria) sau similare (de exemplu, omorul calificat comis asupra a două sau mai multor
persoane, cu aceeaşi ocazie şi în aceeaşi împrejurare) ori o singură acţiune sau inacţiune
incriminată în mod de sine stătător, unică (de exemplu, lovirea superiorului sau a inferiorului,
art. 420 CP) sau prevăzută alternativ altei/altor acţiuni ori inacţiuni cu valoare infracţională
proprie (de exemplu, ultrajul, art. 257 CP). Unicitatea pe latură obiectivă este întregită,
desigur, prin urmarea imediată şi legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea
imediată.
Din punct de vedere al laturii subiective, după caz, infracţiunea complexă se poate comite
cu orice formă de vinovăţie penală, în funcţie de norma de incriminare. Dintre incriminările
complexe din Partea specială a Codului penal, exemplificăm:
- infracţiune complexă intenţionată: furtul calificat prin violare de domiciliu sau sediu
profesional [art. 229 alin. (2) lit. b)] sau tâlhăria (art. 233);
- infracţiune complexă comisă din culpă: vătămarea corporală din culpă, forma agravată,
produsă asupra a două sau mai multor persoane [art. 196 alin. (4)];
1110. Loghin ,T. Toader , Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti,
1994, p. 242.
[2|în acest sens, pentru detalii şi un inventar al situaţiilor şi opiniilor exprimate în doctrină/soluţiilor jurisprudenţiale
atinse în materie, a se vedea C. G higheci, op. cit., p. 118 ş.u.
131 Credem că doctrina şi practica urmează a elucida măsura efectului indirect, produs în materia infracţiunii
complexe, prin Decizia C.C.R. nr. 368/2017, în care s-a punctat invalidarea dispoziţiei din art. 238 din Legea nr. 187/2012
(legată nemijlocit de infracţiunea continuată). Realitatea este că, deşi textul art. 238 din Legea nr. 187/2012 face
(făcea?) referire expresă la ipoteza infracţiunilor care se comit (pe caz concret) în mod continuat, dispoziţia cuprinsă
la lit. b) a normei juridice în cauză furnizează (furniza?), implicit, o regulă de soluţionare a ipotezelor de săvârşire,
chiar şi în mod ne-continuat, a unor infracţiuni complexe (în situaţia în care, pe caz concret, acestea ar prezenta un
subiect pasiv principal unic şi subiecţi pasivi secundari diferiţi, dacă activitatea infracţională ar fi unitară, desfăşurată
deodată, de principiu în aceleaşi condiţii de timp şi de loc). Astfel, ar fi absurd să se aprecieze că soluţia expres
acreditată prin norma în cauză nu s-ar aplica infracţiunilor complexe (de tipul celor la care s-a făcut referire), chiar
şi atunci când acestea nu s-ar comite în mod continuat. Ar fi inadmisibilă opinia că ar exista unitate de infracţiune
(complexă şi continuată) atunci când activitatea infracţională respectivă s-ar relua la diferite intervale de timp,
în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, asupra unor subiecţi pasivi diferiţi, dar cu menţinerea subiectului pasiv
principal, dar că ar exista o pluralitate de infracţiuni atunci când aceeaşi activitate s-ar desfăşura o singură dată,
asupra aceloraşi subiecţi pasivi (principal - unic, secundari - diferiţi)...
- infracţiune complexă comisă cu intenţie depăşită: întreruperea cursului sarcinii care a

cauzat femeii însărcinate o vătămare corporală sau moartea [art. 201 alin. (3)]; violul care a
cauzat vătămarea corporală a victimei [art. 218 alin. (3) lit. e)]; violul care a dus la moartea
victimei [art. 218 alin. (4)]; agresiunea sexuală care a cauzat vătămarea corporală [art. 219
alin. (2) lit. e)]; agresiunea sexuală care a dus la moartea victimei [art. 219 alin. (3)].
Potrivit unei opinii din doctrină, se apreciază că forma de vinovăţie pentru infracţiunea
complexă în conţinut de bază este (doar) intenţia, spre deosebire de cazul infracţiunii complexe
în/pe varianta calificată, în cazul căreia vinovăţia s-ar putea înfăţişa şi sub forma praeterintenţiei,
precum şi a culpei111. Doctrina apreciind că ultrajul reprezintă o infracţiune complexă (în/
pe conţinutul de bază - fiind indicată chiar cu titlu de exemplu tipic al infracţiunii complexe
realizate prin absorbţie), care absoarbe (în condiţiile prevăzute de lege) inclusiv lovirile
sau vătămările cauzatoare de moarte, considerăm că o infracţiune complexă în conţinut
de bază poate evidenţia (cel puţin) atât forma de vinovăţie a intenţiei, cât şi pe aceea a
intenţiei depăşite.
Infracţiunea complexă se consumă când s-a înfăptuit elementul material, producându-se

urmarea imediată caracteristică faptei incriminate. Infracţiunea complexă intenţionată
este susceptibilă de rămânere la stadiul tentativei, în funcţie de tipul de infracţiune şi de
particularităţile obiective şi subiective ale acesteia (spre exemplu: dacă acţiunea principală
s-a întrerupt într-un moment anterior consumării, se va realiza tentativa la infracţiunea
complexă, cum ar fi în cazul tâlhăriei, furtului calificat prin efracţie, omorului calificat comis
asupra a două persoane)121.
Dacă infracţiunea complexă se manifestă, totodată, şi sub forma unei unităţi infracţionale
cu durată de desfăşurare în timp (infracţiune continuă, continuată sau progresivă), atunci ea
va prezenta şi un moment de epuizare, corespunzător (specific) respectivei forme de durată
a unităţii de infracţiune [a se vedea art. 154 aiin. (2) şi (3) CP].
Am menţionat deja aspectul privitor la dinamica legislativă care caracterizează (şi) anumite
norme de incriminare care pot fi apreciate (dintr-un punct de vedere, cel puţin) drept infracţiuni
complexe, în comparaţia stadiului normativ actual cu acela anterior. în acest sens, există
unele controverse (sau situaţii controversabile) inclusiv cu privire la natura juridică a unor
dispoziţii penale speciale, ca reprezentând potenţiale infracţiuni complexe (probleme apar
în acele situaţii în care, existând unele deficienţe la nivelul tehnicii legale de sistematizare
a normelor de incriminare, se pot identifica atât argumente pro, cât şi argumente contra,
în sensul aprecierii unor infracţiuni ca fiind complexe). Spre exemplu, s-ar putea aminti, în
acest sens, situaţia infracţiunii de ultraj judiciar (art. 279 CP), cu privire la care se discută
în doctrină calificarea normei drept infracţiune complexă autonomă (de sine stătătoare)
sau doar ca formă (comună) agravată a unor infracţiuni distincte*131. S-ar mai putea indica şi
111 C. Mitrache , C r . Mitrache , op.cit. (2016), p. 320.

121 De pildă: în cazul tâlhăriei, fapta rămâne la stadiul de tentativă dacă s-a realizat actul de violenţă fizică sau
psihică, dar nu s-a mai reuşit sustragerea bunului mobil, pentru că au intervenit alte persoane în ajutorul victimei;
în cazul furtului calificat prin efracţie, fapta rămâne la stadiul de tentativă dacă s-a deteriorat încuietoarea uşii, dar
nu s-a mai sustras bunul aflat înăuntru, pentru că infractorul a fost prins; în cazul omorului calificat, fapta rămâne
la stadiul de tentativă dacă s-a încercat uciderea a două victime prin aceeaşi acţiune sau prin acţiuni distincte
desfăşurate în aceeaşi împrejurare, dar nu a decedat niciuna dintre victime. Pentru ipoteze/nuanţe în privinţa
particularităţilor tentativei în cazul infracţiunilor complexe, a se vedea C. Ghigheci, op. cit., p. 62 ş.u.
131 A se vedea, legat de acest aspect (printre altele): A l. Ş inc , Probleme controversate privind dispoziţiile
art. 279 din Codul penal, articol care se poate consulta on-line, în format electronic, la adresa de internet https://
www.juridice.ro/333850/probleme-controversate-privind-dispozitiile-art-279-din-codul-penal.html (atingându-se
alte prevederi legale aflate într-o situaţie asemănătoare: violenţa în familie (art. 199 CP);
uciderea ori vătămarea nou-născutului de către mamă (art. 200 CP) ş.a.
Practic, identificăm cazuri în care anumite norme penale speciale, de incriminare, prezintă o
natură juridică discutabilă, alternativele n
exist acest sens în privinţa lo
de: forme derivate (prin agravare sau atenuare) ale unor infracţiuni; infracţiuni autonome, de
sine stătătoare, care marchează un stadiu agravat sau atenuat de incriminare prin raportare
la alte fapte tipice (sub aspect penal), fiind însă reglementate distinct de acestea (situaţii
care, cel puţin în raport de cazul înăspririi represiunii penale, pot fi apreciate ca reprezentând
infracţiuni complexe111în/pe conţinutul lor constitutiv de bază); cauze speciale de agravare
a pedepsei (a răspunderii penale) în raport de anumite incriminări.
3.4. Tratament sancţionator

Dispoziţii privind pedeapsa în cazul infracţiunii complexe sunt cuprinse în prevederile
art. 36 alin. (2) şi (3) CP. Potrivit prevederii din art. 36 alin. (2) CP, se dispune că „Infracţiunea
complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune". Dispoziţia
cuprinsă în alin. (2) al art. 36 CP, în acord cu principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal,*1
concluzia că ultrajul judiciar nu ar trebui să fie considerat o infracţiune complexă autonomă); L.V. Lefterache, op. cit.,
p. 351, 355 (în sensul că ultrajul judiciar este infracţiune complexă); pentru detalii critice: M. Dunea , Radiografia
unei doctrine eterogene (şi uneori auto-eterogene) în materia naturii juridice şi structurii incriminării, de lege lata,
a ultrajului şi ultrajului judiciar, în volumul Conferinţei 160 de ani de învăţământ juridic ieşean, op. cit., p. 239-253.
[1] Este de observat că legiuitorul construieşte uneori şi dispoziţii de incriminare care pot fi apreciate (cel puţin
dintr-o anumită perspectivă) drept infracţiuni autonome, care marchează însă o tendinţă de factură atenuantă prin
comparaţie cu alte norme distincte de incriminare (ale căror elemente juridice constitutive esenţiale sunt preluate/
absorbite în cuprinsul lor normativ). Este cazul, spre exemplu, al uciderii ori vătămării nou-născutului de către
mamă. Astfel, deşi, în opinia majoritară, această incriminare apare drept formă atenuată a omorului, respectiv a unor
infracţiuni contra integrităţii corporale şi sănătăţii, suntem de părere că includerea sa într-o grupă de sistematizare
a normelor penale speciale diferită faţă de aceea a infracţiunilor în cauză poate acredita şi opinia că art. 200 CP
reprezintă o incriminare autonomă. în mod firesc, nu doar că formele atenuate - ca şi cele agravate - ale unei
infracţiuni ar trebui să aibă acelaşi obiect juridic special principal ca infracţiunea de bază, dar, în plus, fiind forme
derivate ale unei incriminări de bază, dependente juridic de aceasta, este extrem de greu de acceptat, ştiinţific,
existenţa unor texte legale care să reprezinte un sediu comun, distinct, pentru mai multe forme atenuate/agravate
ale unor infracţiuni diferite între ele, în formele lor de bază. Altfel spus, dacă bazele de incriminare sunt diferite,
atunci şi derivatele acestora, prin atenuare/agravare, trebuie să fie diferite între infracţiuni distincte! Prin urmare,
considerăm că mecanismul potrivit căruia sunt construite dispoziţii legale reprezentând infracţiuni autonome care
marchează un stadiu de reglementare atenuată în raport de alte norme de incriminare, al căror conţinut juridic
îl cuprind/îl implică/îl absorb, este, în realitate, identic celui potrivit căruia sunt create infracţiunile complexe. Se
impune însă precizarea că, în acest caz (ca particularitate), infracţiunea absorbantă este mai puţin gravă decât cea
absorbită (ceea ce se poate explica prin asocierea, alături de infracţiunea absorbită, a unor elemente constitutive
lipsite de relevanţă infracţională proprie, care marchează împrejurări de factură atenuantă, iar nu agravantă, prin
comparaţie cu incriminarea de origine - cea absorbită -, cum ar fi o calitate specială a subiectului activ prin prisma
căreia acesta se înfăţişează ordinii publice ca fiind mai puţin periculos). Deşi, aparent, instituţia infracţiunii complexe
nu ar putea susţine o asemenea construcţie, din moment ce textul art. 35 alin. (2) CP se referă la absorbţia unei
incriminări (în structura infracţiunii complexe absorbante) drept element constitutiv sau element circumstanţial
agravant, suntem de opinie că imposibilitatea este doar aparentă, cel puţin în considerarea infracţiunii complexe
forma tip. Astfel, precizarea legală expresă a sensului agravant al elementului absorbit (care are valoare infracţională
autonomă) vizează expres doar ipoteza infracţiunii complexe în forma calificată (element circumstanţial agravant),
iar nu şi situaţia infracţiunii complexe forma tip (în cazul căreia se indică doar absorbţia faptei tipice distincte cu
titlu de element constitutiv, lipsind indicarea sensului agravant sau atenuant al acestuia, în comparaţia raportului
de gravitate dintre incriminarea complexă absorbantă şi cea absorbită). în acest sens, a se vedea, mai pe larg,
M. Dunea , Expresii normative speciale ale politicii penale de factură atenuantă sau agravantă ale legiuitorului
penal, în volumul Conferinţei Internaţionale Uniformizarea dreptului: efecte juridice şi implicaţii sociale, politice şi
administrative, organizată de Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, 23-25 octombrie
2014, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 696-704.
subliniază că normele speciale care cuprind incriminări complexe prevăd, în mod firesc, şi
pedepsele abstracte corespunzătoare gravităţii ansamblului unic infracţional. Prin urmare,
problema sancţionării infracţiunii complexe este una de individualizare legală, iar nu una
de individualizare judiciarâ[1].
în legătură cu sancţionarea infracţiunii complexe, potrivit art. 36 alin. (3) CP, se înscrie
prevederea (fără precedent legislativ) că „Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită,
dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată". înainte de a însoţi acest text
legal de un scurt comentariu, credem că se impun unele precizări.
în raport cu reglementarea anterioară, care nu cuprindea dispoziţii explicite în acest sens
(deşi nu puţine au fost propunerile de lege ferenda), s-a (re)simţit nevoia unei intervenţii
exprese.
Tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor praeterintenţionate simple (propriu-zise),
deoarece culpa, ce caracterizează rezultatul mai grav, se suprapune peste intenţia specifică
acţiunii iniţiale prin care debutează fapta, pentru a cărei relevanţă penală se cere producerea
rezultatului prevăzut de norma incriminatoare; este cazul, spre exemplu, al infracţiunii de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 CP). în cazul infracţiunilor complexe săvârşite
cu intenţie depăşită, atunci când urmarea praeterintenţionată mai gravă s-a produs pe linia
acţiunii adiacente/secundare, iar acţiunea principală nu s-a consumat [art. 36 alin. (3) CP],
peransam blul faptic (infracţiunea complexă), are loc rămânerea la stadiul de tentativă. De
exemplu: în urma violenţelor fizice exercitate în scopul deposedării victimei de unele bunuri -
act nereuşit-, se ajunge în cele din urmă la vătămarea corporală/decesul acesteia, din cauza
loviturii aplicate frontal, care a proiectat victima de un plan dur121. Sau: în urma violenţelor fizice
exercitate în scopul violării victimei, se produce în mod neintenţionat vătămarea corporală/
decesul acesteia, din cauza loviturii aplicate, care a proiectat victima de un plan dur, fără a se
mai realiza însă violul (nu se mai întreprinde actul sexual). într-o atare situaţie, apreciem că
soluţia legislativă conform prevederilor art. 36 alin. (3) CP semnifică o asimilare a tentativei
cu faptul consumat, dar (în opinia noastră) numai sub aspectul
aplicabil, şi anume parificarea de pedeapsă, ca excepţie de la regula sancţionării/pedepsirii
tentativei, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) CP, prin diversificarea de pedeapsă. Admitem
faptul că se poate discuta dacă rezolvarea oferită de art. 36 alin. (3) CP asimilează tentativa
cu faptul consumat, atât din punct de vedere al naturii juridice, cât şi al tratamentului penal
aplicabil. Optăm pentru prima rezolvare indicată, apreciind că tiparul legal al tentativei în
cazul infracţiunilor complexe săvârşite cu intenţie depăşită, atunci când se produce rezultatul
mai grav pe linia acţiunii secundare, iar acţiunea principală nu s-a consumat, este asigurat
de art. 36 alin. (3) CP.
în doctrina penală se apreciază uneori că, prin înscrierea art. 36 alin. (3) CP, legiuitorul pune
capăt unei situaţii extrem de controversate131; dimpotrivă, alţi autori remarcă faptul că, în cazul
unor incriminări praeterintenţionate, discuţiile nu vor fi înlăturate în totalitate*141. Subiectul a
111 C. Duvac, în G. A ntoniu, T. Toader (coord.), op.cit., voi. I, p. 397. Astfe

infracţiune complexă prevăzută în Partea specială a Codului penal este sancţionată mai grav decât infracţiunile
componente, acest lucru fiind considerat suficient de către legiuitor, astfel că nu a considerat necesar să reglementeze
şi o altă formă de agravare a sancţionării infracţiunii complexe, prin prevederea unui spor" - G. Bodoroncea, în
G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 119.
121în acelaşi sens, a se vedea şi C. Bulai, B.N. Bulai, în G. A ntoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. I, p. 317.
[3i A se vedea, spre exemplu, C. Duvac, în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. I, p. 385.
141 A se vedea, spre exemplu: S. Bogdan (coord .), op. cit., p. 153; A. Stan, Aspecte privind infracţiunile
praeterintenţionate care au avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a victimei prin prisma art. 36
alin. (3) NCP, articol care se poate consulta on-line, în format electronic, la adresa de internet https://www.
stat constantin preocuparea noastră, iar, în considerarea acestui aspect, în limitele prezentului
cadru, înţelegem doar să punctăm unele rezolvări teoretice divergente în materie111. Considerăm
că subiectul rămâne, în continuare, un punct nevralgic al reglementării penale actuale, în
pofida aparentei clarităţi a dispoziţiei art. 36 alin. (3) CP (prevedere care nu poate fi analizată
disjuns şi de observarea anumitor norme penale speciale, respectiv de analiza raporturilor
interdependente dintre acestea).
Sediul materiei rezervat reglementării infracţiunii complexe (în Capitolul V din Titlul II al
pedepsei în cazul acestei forme de unitate legală de infracţiune. Din prevederile textului
indicat rezultă că, în cazul în care după o condamnare definitivă făptuitorul este judecat şi
pentru alte acţiuni sau inacţiuni care se integrează în conţinutul aceleiaşi infracţiuni complexe,
pedeapsa se recalculează în funcţie de amploarea întregii activităţi săvârşite, pentru a se
stabili o sancţiune penală corespunzătoare pentru tot ansamblul faptic reţinut, aceasta
putând fi - î n mod logic - egală sau superioară pedepsei anterior stabilite. Cu toate acestea
(după cum am mai indicat şi în legătură cu infracţiunea continuată), ne întrebăm dacă regula
finală astfel formulată nu ar trebui să fie pasibilă - u n e o ri-ş i de unele derogări, în anumite
situaţii excepţionalel2]. De asemenea, credem că, deşi legiuitorul se referă explicit, în textul
analizat, la situaţia în care, ulterior unei condamnări definitive pentru o infracţiune complexă,
infractorul este judecat şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, pentru identitate de raţiune, prevederea în cauză trebuie aplicată inclusiv atunci
când prima condamnare (rămasă definitivă) s-a pronunţat în considerarea unei infracţiuni
apreciate (la acel moment şi stadiu) drept o infracţiune simplă (sau apartenenţă la o altă
formă de unitate de infracţiune decât cea complexă).
Mecanismul procesual de realizare a dispoziţiilor art. 37 CP este reglementatîn art. 585 CPP;
aplicabil, în acest caz, va fi textul art. 585 alin. (1) lit. d) CPP.
§4. Infracţiunea de obicei

...Ţinând cont de faptul că am făcut din acest mod de debut al prezentării formelor unităţii
de infracţiune o... obişnuinţă, urmează acum a discuta şi despre... infracţiunea de obicei!2 *1
juridice.ro/309762/aspecte-privind-infractiunile-praeterintentionate-care-au-avut-ca-urmare-moartea-sau-vata
marea-corporala-a-victimei-prin-prisma-art-36-alin-3-din-ncp.html.
[1] A se vedea (şi) M.l. Michinici, M. Dunea, în T. Toader (coord .), op. cit., p. 97 ş.u.; M.l. Mărculescu -M ichinici,
Transformări legislative..., op. cit., p. 149 ş.u.; M.l. Mărculescu -M ichinici, Aspecte ale unei sinteze teoretice în
materia intenţiei depăşite, op. cit., p. 205, 206. Ne îndreptăm atenţia, spre exemplu, înspre o incriminare complexă
praeterintenţionată, anume fapta de întrerupere a cursului sarcinii atunci când s-a cauzat femeii însărcinate o
vătămare corporală sau atunci când fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate [art. 201 alin. (3) CP]. într-o
opinie (V. C ioclei, în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 419), se apreciază că tentativa nu este posibilă în acest caz,
din cauza formei de vinovăţie (intenţie depăşită); în opinia (diametral) opusă [S. Bogdan (coord .), op. cit., p. 78,
79], se consideră că fapta persoanei de a încerca să întrerupă cursul sarcinii, rezultat care nu se produce, cauzând
însă un rezultat mai grav, din culpă, constând în vătămarea corporală sau moartea femeii însărcinate, va atrage
răspunderea penală pentru o tentativă de întrerupere a cursului sarcinii, sancţionabilă (însă) în limitele prevăzute
de lege pentru forma consumată [dată fiind prevederea din art. 36 alin. (3) CP]. Ecartul dintre cele două opinii este
evident şi în afara oricărui alt comentariu din partea noastră!
[2] S-ar putea susţine că soluţia potenţialei diminuări a pedepsei ar trebui promovată atunci când în structura
noilor acţiuni sau inacţiuni descoperite, componente ale infracţiunii complexe, s-ar reţine împrejurări cu valoare
atenuantă, care să se repercuteze, în acest sens, asupra întregului ansamblu faptic săvârşit.
infracţiunea de obicei poate fi definita ca fiind acea forma a unităţii infracţionale legale care
consta în repetarea unei fapte de un număr de o rip a n a se releva obişnuinţa, îndeletnicirea,
aşadar; o practica sancţionată de legea penală, repetarea atribuind ansamblului de acţiuni
plurale gravitatea specifică infracţiunii. Infracţiunea de obicei presupune o pluralitate de acte,
la nivelul elementului material, şi produce o unică urmare imediată globală, ca sumă a urmărilor
imediate parţial produse de fiecare dintre actele (irelevante penal perse) reiterate. Potrivit
dispoziţiilor art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP, infracţiunea de obicei apare drept infracţiune de
durată, ea fiind, totodată, o formă originară/primară a unităţii de infracţiune (cu identificare
încă de la nivel abstract, prin raportare la norma de incriminare111). Infracţiunea de obicei
se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege, potrivit normei de incriminare (nu există
particularităţi sub aspect sancţionator în cazul său)121.
Printre infracţiunile de o b icei-fap te cu incriminare în Partea specială a Codului penal -
se pot menţiona, de pildă: hărţuirea (art. 208); folosirea unui minor în scop de cerşetorie
(art. 215)[3]; hărţuirea sexuală (art. 223); camăta (art. 351); nerespectarea măsurilor privind
încredinţarea minorului, de către o persoană căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre1 2
[1] Avertizăm în mod deosebit asupra acestui aspect: o infracţiune fie este de obicei, în abstract, fie nu este
astfel şi nu p o a te d e v e n i de o b ic e i ca e fe ct a l m o d u lu i c o n c re t în ca re este să vâ rşită . De pildă, este o greşeală
impardonabilă a se considera că, dacă un infractor se specializează în comiterea unui anumit tip de faptă penală
(spre exemplu, furt), săvârşirea acesteia devenind pentru ea un adevărat (prost) obicei, o obişnuinţă de viaţă,
atunci, în cazul său, acea infracţiune (furtul, în speţă) ar putea fi considerată drept infracţiune de obicei. Aceasta,
pentru că, pe conţinutul constitutiv al majorităţii infracţiunilor (fiind şi cazul furtului), nu se indică o b işn u in ţa /
rep eta b ilita te a drept co n d iţie esen ţia lă , astfel încât o asemenea infracţiune (furtul, de pildă) nu ar putea niciodată
să intre în categoria infracţiunilor de obicei. Prin urmare, rep eta b ilita te a fa p tic ă este o co n d iţie n ece sa ră , d a r nu şi
su ficien tă p en tru ca lificarea u nei a ctivită ţi ca fiin d in fra cţiu n e de obicei; este necesar ; în plu s, ca leg ea să o f i ca lificat
a sţfell Cu titlu de situaţie excepţională, menţionăm existenţa unor dispoziţii de incriminare în raport de care s-ar
putea relativiza (parţial) această regulă. Astfel, legiuitorul prevede uneori, drept activităţi infracţionale alternative
ale unor conţinuturi de incriminare, fapte aflate în legătură cu/corelative unor conduite care manifestă caracter
de obişnuinţă (care pot avea - sau nu - ele însele valoare infracţională). Spre exemplu, în cuprinsul art. 213 CP
(proxenetismul) şi art. 214 CP (exploatarea cerşetoriei), legea prevede ca modalităţi alternative de săvârşire a
respectivelor infracţiuni fapte ce se pot executa o singură dată (determinare/înlesnire) în raport cu activităţi
care prezintă specificul repetabilităţii (prostituţia/cerşetoria) - aşadar, în aceste modalităţi, faptele nu reprezintă
in fra cţiu n i de obicei. în aceleaşi norme se prevede, drept alternativă infracţională la acestea, activitatea de obţinere/
beneficiere de foloase patrimoniale de pe urma respectivelor activităţi. Potrivit regulii generale de interpretare
juridică, conform căreia utilizarea pluralului nu exclude, automat, referirea la singular (şi invers) - în acest sens, a
se vedea şi I.C.C.J., compl. DCD pen., Decizia HP nr. 9/2016 (M. Of. nr. 356 din 10 mai 2016) - , apreciem că o singură
activitate intenţionată de obţinere/beneficiere de foloase patrimoniale de pe urma unei persoane care practică
prostituţia/cerşetoria întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de proxenetism/exploatare a cerşetoriei (sens
în care infracţiunea nu ar avea caracter de obicei, nici din punct de vedere abstract, nici pe caz concret). Pe de altă
parte, este cât se poate de posibilă şi situaţia unei persoane care, cu intenţie, obţine/beneficiază în mod constant
(obişnuit) de foloase patrimoniale de pe urma unei persoane care practică prostituţia/cerşetoria. în acest caz,
credem că natura juridică a ansamblului faptic se poate discuta...
[2] Apreciem că dispoziţia cuprinsă în art. 37 CP, referitoare la recalcularea pedepsei, este incidenţă şi în raport
de situaţia infracţiunii de obicei. Astfel, este de observat că prevederea din art. 585 alin. (1) lit. d) CPP (cuprinzând
indicarea mecanismului procesual de realizare a dispoziţiilor art. 37 CP) nu distinge în mod expres după tipul
unităţii infracţionale reţinute.
131în opinia noastră, infracţiunea reglementată de art. 214 CP (exploatarea cerşetoriei) nu reprezintă (şi ea)
o infracţiune de obicei (cel puţin nu în toate modalităţile sale constitutive alternative), în considerarea formulării
legale întrebuinţate (legea nu impune o d e te rm in a re în m o d rep eta t, ci o determinare - uno ictu - la săvârşirea în
mod repetat a respectivei fapte). în sens contrar, a se vedea (de pildă): C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit., p. 325;
L.V. Lefterache , op. cit., p. 350; T. Dima , op. cit., p. 345. Aceeaşi considerăm a fi situaţia în legătură cu incriminarea
de la art. 213 CP (proxenetismul); în sens contrar, a se vedea T. Dima , op. cit., p. 345.
judecătorească spre creştere şi educare [art. 379 alin. (2)][1). Prin urmare, identificarea
infracţiunilor de obicei se realizează, ca regulă, în baza normelor lor de incriminare, mai
exact, după elementul material, necesitatea caracterului decurgând din verbum regens
(după cum se indică prin acesta - sau nu - , în mod explicit sau implicit, imperativul reiterării
activităţii, ca element constitutiv esenţial al conţinutului juridic al infracţiunii respective).
Analiza infracţiunii de obicei permite unele observaţii referitoare la particularităţile
ce disting această formă de unitate infracţională de alte tipuri de infracţiuni. Astfel, după
cum se observă din definiţia acordată, infracţiunea de obicei se compune din mai multe
acte care, apreciate separat, nu cad sub incidenţa legii penale (nu au relevanţă penală
proprie), dar care devin pedepsibile de îndată ce sunt reluate la un nivel suficient pentru
a se aprecia că evidenţiază o deprindere, un obicei, repetarea faptei reprezentând deci
o trăsătură constitutivă a conţinutului juridic al unei asemenea infracţiuni. Deşi legea nu
stabileşte, în general, numărul minim de acte care trebuie comise pentru a da faptei caracter
de îndeletnicire, de obişnuinţă, unii autori de specialitate121consideră necesară săvârşirea a
minimum trei acte, avansându-se însă şi opinia (pe care o considerăm întemeiată) potrivit
căreia nu se poate adopta un criteriu numeric aprioric, aprecierea urmând să fie făcută pe
caz concret, în raport de natura infracţiunii, conţinutul acesteia, natura activităţii pe care o
presupune. Important este ca, în urma analizei corespunzătoare fiecărui caz particular, să
poată fi dedus caracterul de obicei (de îndeletnicire) al faptei, caracter care trebuie să se
imprime şi asupra persoanei făptuitorului.
Infracţiunea de obicei există atunci când unitatea se manifestă, prin voinţa legiuitorului, la
nivelul întregului conţinut constitutiv,în pofida pluralităţii faptice a actelor de executare. Prin
urmare, există aspecte de unitate ce se manifestă, în cazul infracţiunii de obicei, la nivelul:
elementului material (omogenitatea juridică a actelor comise), urmării imediate, legăturii
de cauzalitate (pe latură obiectivă), formei de vinovăţie (pe latură subiectivă); desigur, se
impune unitatea şi la nivelul condiţiilor preexistente ale infracţiunii: unitate de obiect juridic
şi unitate de subiect activ.
Din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea de obicei se poate săvârşi, fără
dubiu, ca infracţiune intenţionată. Admitem că, teoretic, nu pare să existe niciun fe l de
incompatibilitate între instituţia infracţiunii de obicei şi form a de vinovăţie a culpei ori a
intenţiei depăşite (nu vedem ce l-ar putea împiedica pe legiuitor să incrimineze o activitate
culpoasă/praeterintenţionată, impunând însă, ca element constitutiv, verificarea repetării
acesteia)*131.
Ca orice infracţiune, din punct de vedere constitutiv, o infracţiune de obicei există, în

mod necesar, într-o formă tip, de bază. Apreciem că nimic nu împiedică existenţa aceste
în plus, în forme derivate ale conţinutului juridic, înfăţişându-se, după caz, ca infracţiune
în conţinut agravat/calificat ori atenuat, în măsura în care legiuitorul ar veni cu asemenea
prevederi exprese.
111într-o opinie, se susţine că această incriminare ar ilustra o infracţiune de simplă repetare - T. Dima, op. cit.,
p. 347 (pentru conceptul de infracţiune de simplă repetare, a se vedea în continuare).
121 în acest sens, pentru detalii, a se vedea: C. DUVAC, op. cit., p. 251 ş.u.; C. DUVAC, în G. Antoniu, T. Toader
(coord.), op. cit., voi. I, p. 355, 356.
131în sensul că infracţiunea de obicei nu se poate comite decât cu intenţie, a se vedea: M. Udroiu, Drept penal,
op. cit., p. 174; V. Pasca, op. cit. (2014), p. 322 (autorul consideră chiar că forma de vinovăţie în cazul infracţiunii
de obicei este restrânsă doar la intenţia directă).
scinda unitatea de infracţiune, aspect valabil (şi) în cazul infracţiunii de obicei. De asemenea,
în măsura în care s-ar comite, în condiţiile infracţiunii de obicei, activităţi infracţionale care
ar corespunde atât formei tip a unei infracţiuni, cât şi unor forme derivate ale acesteia
(agravate/calificate sau atenuate), se va reţine o singură infracţiune, încadrarea juridică
fiind corespunzătoare celei mai grave forme reţinute.
Considerăm că, în ceea ce priveşte raportul dintre infracţiunea de obicei şi formele de

unitate infracţională survenite, fără dubiu, infracţiunea de obicei se poate manifesta ca
infracţiune deviatăll]. După cum am mai indicat, în doctrinăl2] se precizează, de regulă, că
infracţiunile de obicei fac parte din categoria acelor fapte penale care nu pot f i comise în
formă continuată. în opinia noastră, nu există o incompatibilitate absolută, de principiu, între
infracţiunea de obicei şi comiterea sa în formă continuată. Argumentul principal întrebuinţat
în doctrină pentru a susţine soluţia imposibilităţii comiterii continuate a unei infracţiuni
de obicei este că, în timp ce în cazul infracţiunii de obicei fiecare act de executare, luat în
parte, nu are valoare infracţională intrinsecă, în cazul infracţiunii continuate, fiecare acţiune/
inacţiune ar putea atrage şi în mod de sine stătător răspunderea penală. Nu apreciem acest
argument a f i dirimant, din moment ce s-ar putea admite situaţii în care „calupuri'Vgrupe
de acte de executare, corespunzătoare unei incriminări de obicei, având, în sine, întrunită
condiţia numărului de repetări suficiente pentru existenţa caracterului infracţional, să fie
executate la diferite intervale de timp, de către aceeaşi persoană, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale*131. Rămâne discutabilă, eventual, problema compatibilităţii dintre infracţiunea
de obicei şi infracţiunea progresivă.
Totodată, credem că infracţiunea de obicei s-ar putea cumula şi cu alte forme ale unităţii
infracţionale originare/primare. Astfel, deşi aparent infracţiunea continuă tinde a nu fi, prin
natura ei, compatibilă cu infracţiunea de obicei (deoarece, în cazul celei dintâi - care este, de
altfel, tot o infracţiune de durată - , prelungirea în timp se realizează nu prin reluarea actului
de executare, ci prin aptitudinea sa intrinsecă de prelungire), suntem de părere că între cele
două nu există o incompatibilitate de [p
cu4]. De asemenea, nici în raport de
rin
de obicei şi infracţiunea complexă nu tinde a se manifesta o incongruenţă principială.
111De exemplu, după o perioadă de câteva săptămâni în care X a hărţuit o persoană, efectuând apeluri telefonice
zilnice (apoi închizând aparatul în momentul receptării apelului telefonic de către destinatar), acesta realizează că,
deşi urmărea să îl hărţuiască pe Y, de fapt, numărul telefonic la care efectua apelurile era al unui necunoscut (Z).
121în acest sens, a se vedea (de pildă): C. Mitrache , C r . Mitrache , op. (2016), p. 318; M. Udroiu , Drept
penal, op. cit., p. 165,174; G. Bodoroncea , în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 114; L.V. Lefterache , op. cit., p. 349;
V. Pasca , op. cit. (2014), p. 322.
131Spre exemplu, un cetăţean român care locuieşte în mod stabil în străinătate vizitează în fiecare an locurile
natale, în perioada verii (de principiu, în luna august). Cunoscând acest aspect, el îşi poate propune, de la început,
ca, în fiecare an în care va reveni în ţară, să desfăşoare zilnic (sau aproape zilnic) acte de hărţuire a unui vecin, ceea
ce realizează timp de 4 ani, succesiv (în fiecare lună august vine acasă şi, în mod constant, realizează activităţi de
hărţuirea victimei, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale). Suntem de opinie că, în acest caz, nu artrebui reţinute,
în concurs, patru infracţiuni de obicei (de hărţuire) - câte una corespunzătoare fiecărui an în care s-a întors în
ţară infractorul -, ci o singură infracţiune de obicei (de hărţuire), comisă, pe caz concret, în mod continuat. Este
de remarcat că niciun text legal nu dispune în sensul imposibilităţii întrunirii condiţiilor de existenţă a infracţiunii
continuate în raport de o infracţiune de obicei [şi ne întrebăm în baza cărui temei legal s-ar putea refuza reţinerea
prevederilor art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) CP, atunci când, pe caz concret, acestea s-ar impune în mod obiectiv...].
141 După cum am mai arătat, nu credem că legiuitorul ar putea fi împiedicat de vreun impediment teoretic în
crearea unei incriminări continue de obicei, dacă ar dori aceasta. De pildă, s-ar putea lua decizia normativă ca fapta
de conducere a unui vehicul pe drumurile publice, sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, să nu constituie
infracţiune decât în măsura în care s-ar săvârşi în mod obişnuit, de către o anumită persoană. într-un atare caz, fiecare
act luat în parte (care şi-ar pierde aptitudinea infracţională proprie) ar rămâne calificabil ca activitate continuă, iar
impunerea cerinţei esenţiale (constitutive) a repetabilităţii ar atrage calificarea faptei drept infracţiune de obicei.
4.2. Clasificări ale infracţiunii de obicei

Şi infracţiunea de obicei se poate înfăţişa, la rândul ei, corespunzător mai multor criterii
generale de clasificare a infracţiunilor. Astfel, dmodul tipic
material (corespunzător tipului de normă imperativă prin care se incriminează fapta în cauză),
infracţiunea de obicei se poate înfăţişa fie ca infracţiune (prevăzută de o normă
penală prohibitivă) - după caz: comisivă proprie ori comisiv-omisivă - , fie ca infracţiune
omisivă (prevăzută de o normă penală onerativă).
După felul urmării imediate, infracţiunea de obicei se manifestă, în principiu, ca infracţiune
de pericol, putându-se manifesta însă şi ca infracţiune de rezultat (în funcţie de opţiunea
legiuitorului la momentul incriminării).
în materia problemelor de clasificare legate de infracţiunea de obicei se pune şi problema
raportului dintre infracţiunea de obicei şi aşa-numita infracţiune de simplă repetare (care
poate fi concepută, după caz, ori drept formă de manifestare a infracţiunii de obicei, ori
drept formă de manifestare paralelă cu aceasta, care, împreună cu/alături de infracţiunea
de obicei, realizează conţinutul unei grupări infracţionale mai vaste: infracţiunea colectivă)ll].
4.3. Subiecţii infracţiunii de obicei

Ca faptă concret săvârşită, infracţiunea de obicei pune în evidenţă, ca protagonişti ai
Sub aspectul subiectului activ, o infracţiune de obicei se poate comite, ca regulă, fie de
de obicei este compatibilă, în principiu, cu manifestarea acesteia sub form ele secundare
(instigare, complicitate), fie sub forma participaţiei proprii sau a celei improprii. Doctrina a
înregistrat emiterea punctului de vedere conform căruia o infracţiune de obicei nu s-ar putea
săvârşi în coautorat. Nu susţinem această opinie, căci nu există nicio incompatibilitate de
principiu între coautorat şi infracţiunea de obiceil2]. Doar atunci când, potrivit altor criterii de
clasificare, o infracţiune (care este şi de obicei) nu va putea susţine comiterea în coautorat -
spre exemplu, cazul infracţiunilor care se comit in persona propria - , coautoratul va fi,
într-adevăr, exclus.
Participaţia, în cazul infracţiunii de obicei, poate f i totală (participantul poate contribui
la comiterea infracţiunii pe întreaga durată de săvârşire a acesteia, în raport de toate actele)
sau parţială (participantul îşi aduce o contribuţie limitată doar la o parte/un segment din /fer
criminis, doar la unele acte de executare). Se discută dacă răspunderea penală a instigatorului/
complicelui la o infracţiune de obicei este neapărat condiţionată de verificarea cerinţei
repetabilităţii şi în cazul actelor de contribuţie ale acestora*131.
Cu privire la subiectul pasiv al unei infracţiuni de obicei, acesta poate fi, după caz, unic
sau multiplu. Considerăm că, şi în materia infracţiunii de obicei, relativ la subiectul pasiv al
acesteia, s-ar putea ridica problema menţinerii sau scindării unităţii infracţionale, în cazul
[1] Vom reveni, pe scurt, asupra acestui aspect, în finalul prezentării infracţiunii de obicei. Pentru surprinderea
caracterului relativ al raportului dintre infracţiunea de obicei - infracţiunea de simplă repetare - (aşa-zisa) infracţiune
colectivă, a se vedea G. Paraschiv , R.G. Paraschiv , D.Şt. Paraschiv , op. cit., p. 152.
121A se vedea, în acest sens, şi materia participaţiei penale. Ne putem imagina situaţii de infracţiuni de obicei
(de pildă, hărţuirea) care să fie săvârşite în coautorat (spre exemplu, în înţelegere, mai multe persoane urmăresc
victima, în mod repetat, pentru mai multe zile).
131Nu susţinem în mod automat această opinie, sens în care trimitem către tratarea materiei participaţiei penale.
pluralităţii de subiecţi pasivi, în funcţie de diverse categorii infracţionale. Astfel, de pildă, în

materia infracţiunilor contra persoanei, se poate argumenta, ca şi în cazul infracţiunii simple
(spre exemplu), că pluralitatea de victime ar trebui să conducă la reţinerea unei pluralităţi
corespunzătoare de infracţiuni (de obicei), în ciuda unicităţii de execuţie. Astfel, dacă o
persoană urmăreşte în mod reiterat două victime, care au un traseu comun constant (zilnic),
s-ar impune tragerea sa la răspundere penală pentru două infracţiuni de hărţuire, iar nu
doar pentru una. în schimb, în cazul altor categorii de infracţiuni, în care valoarea socială
protejată nu este atât de strâns legată de individualitatea subiectului pasiv sau a obiectului
material, se poate argumenta cu succes menţinerea unităţii infracţionale legale (de obicei),
în pofida pluralităţii acestora (spre exemplu, cazul infracţiunii de camătă).
4.4. Ite r crim in is - consumarea şi epuizarea infracţiunii de obicei - momentul

săvârşirii infracţiunii de obicei
Infracţiunea de obicei face parte din categoria infracţiunilor de durată. Prin urmare, ca orice
infracţiune de durată, ea cunoaşte două momente distincte, respectiv momentul consumării
faptei (când se realizează repetarea/reiterarea activităţii de un număr de ori suficient pentru
a se putea aprecia că există obişnuinţă/îndeletnicire etc.), dincolo de care are loc prelungirea
acţiunii/inacţiunii prin voinţa infractorului, până la momentul final, al epuizării (atunci când
se comite ultimul act de executare). încetarea activităţii infracţionale se poate datora fie
intervenţiei unui organ abilitat al statului (spre exemplu, prin descoperirea infractorului),
fie propriei voinţe a infractorului, care curmă comiterea activităţii infracţionale (de pildă,
reiterând actele de hărţuire pentru o perioadă îndelungată de timp, infractorul îşi pierde
interesul şi se opreşte), sau altor cauze (de pildă, victima hărţuită decedează). Apreciem că şi
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive are aptitudinea de a marca, în mod obiectiv,
data epuizării unei infracţiuni de obicei (astfel, dacă activitatea de obicei s-ar desfăşura, în
concret, chiar şi ulterior unui asemenea moment, ea va putea fi apreciată ca dând naştere
unei noi infracţiuni de obicei, de acelaşi fel)111.
în ceea ce priveşte momentul la care se apreciază a f i săvârşită infracţiunea de obicei,
din prevederile art. 154 alin. (2) teza a ll-a CP reiese că acesta este, ca regulă, data săvârşirii
ultimului act, aşadar, momentul epuizării. Acest moment interesează în raport de unele
instituţiijuridico-penale precum: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale;
aplicarea legii penale în timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta
persoanei care a comis fapta etc. însă alte efecte juridice, referitoare la anumite instituţii
ş.a.m.d. - , considerăm că urmează a se produce de la data consumării/întrunirii elementelor
constitutive ale infracţiunilor de obicei (sens în care se pronunţă şi doctrina).
epuizării) infracţiunii de obicei, reţinerea comiterii acesteia va atrage stabilirea/aplicarea
unei măsuri educative. Soluţia este valabilă pentru ipotezele în care infractorul era încă
minor la momentul epuizării, căci, dacă el împlinise deja, la acea dată, vârsta majoratului,
atunci angajarea răspunderii sale penale se va face în considerarea calităţii de infractor major
(urmând a fi pedepsit). Desigur, cu ocazia individualizării pedepsei, instanţa va putea ţine
!1) Pentru discuţii cu privire la acest subiect, a se vedea V. Papadopol , în V. Papadopol , D. Pavel , op. cit., p. 272.
cont de faptul că infractorul a avut calitatea de minor în raport de unele acte din structura
infracţiunii de obicei (că nu a fost major pe întreaga durată de executare a infracţiunii).
Este de precizat faptul că, în cazul infracţiunilor de obicei, rămânerea la stadiul de tentativă
nu este apreciată, în general, ca posibilă (infracţiunile de obicei sunt indicate, constant, în
doctrină, în rândul faptelor penale în cazul cărora nu poate exista tentati\/ă)[1].
în sfârşit, dar nu în ultimul rând, menţionăm că infracţiunea de obicei ridică probleme de

delimitare în raport de alte forme ale unităţii infracţionale (precum infracţiunea continuată
sau aşa-numita infracţiune de simplă repetare). în raport cu infracţiunea continuată, dincolo
de unele asemănări evidente (ambele sunt forme ale unităţii infracţionale legale şi infracţiuni
de durată care se consideră săvârşite la momentul epuizării etc.), sunt de remarcat deosebiri
precum (indicăm câteva deosebiri, de bază):
- infracţiunea de obicei implică o repetare a faptei de care este condiţionată însăşi
existenţa ilicitului penal (fiecare act privit izolat nu prezintă relevanţă infracţională proprie);
- infracţiunea de obicei este o formă originară/primară a unităţii infracţionale (iar nu o
formă survenită, precum infracţiunea continuată);
- sub aspect sancţionator, infracţiunea de obicei nu reprezintă o cauză de agravare.
în literatura de specialitate, unii autori abordează şi conceptul/instituţia infracţiunii de

simplă repetare[2]. Infracţiunea de simplă repetare se apreciază ca fiind penală ce se
caracterizează prin comiterea unei pluralităţi de acte care, analizate separat, nu au caracter
infracţional, numărul actelor necesare pentru consumare fiind stabilit prin conţinutul normei
de incriminare (de regulă, două acte), nefiind necesară probarea obişnuinţei pentru angajarea
răspunderii penale. Spre exemplu, fapta incriminată potrivit prevederilor art. 107 alin. (1)
lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic*131. Se poate discuta măsura în care, potrivit
viziunii de sistematizare, infracţiunile de simplă repetare constituie o sub-grupă integrată
în cadrul infracţiunilor de obicei sau dacă, alături de acestea, nu se integrează, ca două
sub-grupe distincte, într-o categorie infracţională mai amplă (caz în care urmează a se
decide ce denumire i-ar putea fi atribuită acesteia; în doctrină141 s-a vehiculat, de pildă, în
acest sens, conceptul de infracţiune colectivă -în s ă fără a se confunda cu unitatea naturală
colectivă = infracţiunea simplă cu pluralitate de acte materiale de executare).
111A se vedea materia tentativei. S-a exprimat, totuşi, inclusiv opinia contrară; pentru expunerea acesteia, a
se vedea V. Papadopol , în V. Papadopol , D. Pavel, op. cit., p. 270.
(2' V. Papadopol , în V. Papadopol , D. Pavel , op. cit., p. 241 ş.u.; G. Paraschiv , R.G. Paraschiv , D.Şt. Paraschiv ,
op. cit., p. 152; V. PASCA, op. cit. (2014), p. 322; M. Udroiu , D rept penal, op. cit., p. 174,175; T. DlMA, op. cit., p. 347.
131Potrivit art. 107 alin. (1) lit. b) C. silvic (Legea nr. 46/2008, republicată în M. Of. nr. 611 din 12 august 2015),
se prevede: „Tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau
lăstari din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate,
constituie infracţiune silvică şi se pedepseşte după cum urmează: a) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru
cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii faptei; b) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă
valoarea prejudiciului produs nu depăşeşte limita prevăzută la lit. a), d ar fa p ta a fo st săvârşită de cel puţin două
ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depăşeşte limita prevăzută la lit. a)" (s.n.).
141V. Papadopol, în V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 241 ş.u.; T. Dima, op. cit., p. 347; G. Paraschiv, R.G. Paraschiv,
D.Şt. Paraschiv , op. cit., p. 152, 153 (în lucrare se susţine încadrarea infracţiunilor de simplă repetare în cadrul
infracţiunilor de obicei).
§5. Infracţiunea progresivă

...în încheierea prezentării materiei unităţii de infracţiune... progresăm, în cele din urmă,
cu expunerea acesteia către... infracţiunea progresivă!
infracţiunea progresivă este definită în doctrina penală (majoritară) ca fiind acea formă de
manifestare a unităţii legale infracţionale care, după atingerea momentului consumativ,
corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intervenţia ulterioară a făptuitorului şi după
trecerea unui anumit interval de timp, îşi amplifică progresiv rezultatul ori se produc urmări
noi, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave. în acest caz, are loc o absorbţie a faptei
iniţiale şi a urmării ei specifice în infracţiunea mai gravă ce se produce în final, încadrarea
juridică făcându-se potrivit tipului de infracţiune cu rezultat mai grav.
în doctrină s-au formulat şi alte definiţii, potrivit cărora caracterul progresiv ar fi reliefat
şi prin amplificarea acţiunii/inacţiunii[1]. Indiferent de opiniile exprimate, trebuie reţinută
particularitatea prezentă la nivelul acestei categorii infracţionale-denumită generic
progresivă - , care rezidă în lipsa intervenţiei făptuitorului pe traseul amplificării urmării
imediate consecutive încheierii comiterii activităţii infracţionale, după declanşarea acesteia,
prin acţiunea sau inacţiunea sa iniţială.
Infracţiunea progresivă presupune (în principiu) un act singular, o unitate faptică la
nivelul elementului material, producând însă o pluralitate de urmări imediate: (cel puţin)
una iniţială, mai puţin gravă (prin comparaţie cu cea finală), şi una finală (mai gravă, prin
comparaţie cu cea iniţială), dincolo de care rezultatul nu se mai amplifică. Potrivit dispoziţiilor
art. 154 alin. (3) CP, infracţiunea progresivă apare drept infracţiune de durată, ea fiind o
formă survenită a unităţii de infracţiune (cu identificare posibilă doar la nivel concret, prin
raportare nu la norma de incriminare în sine, ci la modul în care fapta tipică a fost săvârşită
şi s-a desfăşurat în realitatea obiectivă). Infracţiunea progresivă se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege, potrivit normei de incriminare în care se realizează încadrarea juridică
finală, corespunzătoare urmării mai grave produse (nu există particularităţi sub aspect
sancţionatorîn cazul său)[2).
în genere, literatura juridică ilustrează ca infracţiuni cu potenţial progresiv infracţiunea
de loviri sau alte violenţe (art. 193 CP), al cărei rezultat iniţial se poate amplifica de la
simple suferinţe fizice [alin. (1)] la leziuni traumatice a căror gravitate este evaluată prin
necesitatea unor zile de îngrijiri medicale pentru recuperare, de cel mult 90 de zile [alin. (2)],
cu posibilitatea amplificării ce conduce la încadrarea juridică în infracţiunea de vătămare
corporală (art. 194 CP) sau chiarîn infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
(art. 195 CP): „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 şi art. 194 a avut ca urmare *1 2
111 D. Pavel , în V. Papadopol , D. Pavel , op.cit., p. 281; V. Pasca , op. cit. (2014), p. 321.
121 Se poate ridica problema dacă dispoziţia cuprinsă în art. 37 CP, referitoare la recalcularea pedepsei, este
incidenţă (sau nu) şi în raport de situaţia infracţiunii progresive. Astfel, este de observat că dispoziţia din art. 585
alin. (1) lit. d) CPP (cuprinzând indicarea mecanismului procesual de realizare a dispoziţiilor art. 37 CP) nu distinge
în mod expres după tipul unităţii infracţionale reţinute. Chestiunea controversată în materie este ridicată de
problema amplificării finale a rezultatului ulterior momentului pronunţării unei hotărâri definitive în considerarea
încadrării juridice atrase de urmarea imediată iniţială (provizorie), ceea ce ar implica existenţa autorităţii de lucru
judecat şi (formal) încălcarea principiului ne bis in idem. Din dispoziţiile art. 6 CPP (inclusiv prin coroborare cu
art. 453 CPP) tinde a se contura soluţia (care poate fi apreciată ca inechitabilă, a) imposibilităţii reîncadrării juridice a
infracţiunii (şi - deci - a recalculării pedepsei) în cazul astfel indicat. Pentru discuţii în materie, a se vedea C. Duvac,
în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 352-354.
moartea victimei Observăm că se exprimă, astfel, aptitudinea fiecărei acţiuni/inacţiuni

specifice acestor infracţiuni de a produce/a atrage un rezultat mai grav decât cel prevăzut de
normele legale care le incriminează. Este de menţionat că infracţiunile astfel indicate nu se
manifestă întotdeauna ca infracţiuni progresive (spre exemplu, victima unei loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte poate deceda pe loc), precum şi că există şi alte infracţiuni care, în
maniera lor de săvârşire concretă, pot ajunge să îmbrace forma progresivă (de pildă: tâlhăria
care a dus la moartea victimei; vătămarea corporală din culpă; distrugerea calificată ş.a.).
Prin urmare, subliniem din nou că identificarea infracţiunilor progresive se realizează
nu în baza unor norme de incriminare, ci exclusiv în considerarea cazurilor concrete, efectiv
înregistrate.
Analiza infracţiunii progresive permite unele observaţii referitoare la particularităţile ce
disting această formă de unitate infracţională legală de alte tipuri de infracţiuni. Astfel, după
cum se observă din definiţia (doctrinară) acordată, infracţiunea progresivă se compune dintr-o
activitate infracţională după a cărei executare încheiată, urmarea (rezultatul) produs(â)
se amplifică în timp, în mod progresiv, fără a se mai înregistra o continuitate sub aspectul
elementului material. Din acest punct de vedere, este de subliniat deosebirea esenţială dintre
infracţiunea progresivă şi celelalte infracţiuni de durată (continue, continuate, de obicei). în
cazul tuturor acestora, continuitate în desfăşurare, posterior momentului consumării, nu
prezintă doar procesul de acumulare a rezultatului (urmării), ci însuşi elementul material
(executarea acţiunii/inacţiunii). în schimb, la infracţiunea progresivă, desfăşurare în timp
(relevantă penal sub acest aspect) are doar procesul de amplificare a urmării (rezultatului),
în absenţa continuităţii/repetabilităţii elementului material. De aici decurg şi deosebirile în
materia datei la care se consideră aceste infracţiuni ca fiind săvârşite (aspect asupra căruia
vom reveni).
Infracţiunea progresivă există atunci când unitatea se manifestă, prin voinţa legiuitorului,
la nivelul întregului conţinut constitutiv,în pofida pluralităţii indicate de consecinţele faptei
comise. Prin urmare, există aspecte de unitate ce se manifestă, în cazul infracţiunii progresive,
la nivelul: elementului material, legăturii de cauzalitate (pe latură obiectivă), formei de vinovăţie
(pe latură subiectivă); desigur, se impune unitatea şi la nivelul condiţiilor preexistente ale
infracţiunii: unitate de obiect juridic şi unitate de subiect activ.
Din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea progresivă se poate săvârşi, fără dubiu,
ca infracţiune praeterintenţionată. O nefericită generalizare a acestei realităţi indubitabile
conduce uneori la apariţia impresiei (pe care o denunţăm ca fiind profund incorectă) potrivit
căreia ar exista o suprapunere absolută/perfectă între instituţia infracţiunii progresive şi
forma de vinovăţie a intenţiei depăşite. O asemenea aserţiune este invalidată prin simpla
contemplare a unor situaţii faptice de comitere a unor infracţiuni praeterintenţionate într-o
formă ne-progresivă, care o infirmă fără tăgadă (după cum am mai precizat, este cât se
poate de posibil ca victima infracţiunii prevăzute la art. 195 CP să decedeze pe loc, caz în
care fapta rămâne calificată, în continuare, drept infracţiune comisă cu intenţie depăşită,
dar nu mai poate sub nicio formă să fie considerată şi progresivă). în plus, aceeaşi realitate
obiectivă poate demonstra că, uneori, este cât se poate de posibilă şi înfăţişarea, sub formă
de infracţiune progresivă, a unei fapte comise din culpă ori a uneia intenţionate. Astfel,
admitem că, nici teoretic, nici practic, nu există incompatibilitate între instituţia infracţiunii
progresive şi forma de vinovăţie a culpei ori a intenţieill]. Spre exemplu: victima accidentată
de un şofer neatent (care a acţionat, prin urmare, din culpă!) poate supravieţui pentru o
perioadă evenimentului în cauză (timp în care încadrarea juridică a faptei va corespunde 1
[1) V. Pasca , op.cit. (2014), p. 321; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 173.
infracţiunii de vătămare corporală din culpă - art. 196 CP), producându-se însă, în cele din
urmă, decesul acesteia (fiind probată, desigur, legătura de cauzalitate dintre vătămarea iniţială,
din culpă, şi moarte), ceea ce va atrage calificarea juridică a faptei drept infracţiune de ucidere
din culpă (art. 192 CP), săvârşită, pe caz concret, sub forma unei infracţiuni progresive! Sau:
infractorul, care urmăreşte să ucidă victima, o loveşte pe aceasta cu toporul în cap, dar, cu
toate acestea, victima nu decedează pe loc (încadrarea juridică a faptei va fi, prin urmare,
aceea de tentativă de omor); după câteva zile însă, starea victimei agravându-se, aceasta
încetează din viaţă (fiind probată, desigur, legătura de cauzalitate dintre traumatismul cauzat
iniţial, cu intenţie, şi moarte), ceea ce va atrage calificarea juridică a faptei drept infracţiune
de omor (art. 188 CP), săvârşită, pe caz concret, sub forma unei infracţiuni progresive!
Ca orice infracţiune, din punct de vedere constitutiv, o infracţiune comisă în formă progresivă
există, în mod necesar, într-o formă tip, de bază. Nimic nu împiedică săvârşirea pro
a unei infracţiuni 'informă derivată a conţinutului juridic de bază, înfăţişată, după caz, ca
infracţiune în conţinut rvt/clifori atenuat[1].
g
a
scinda unitatea de infracţiune, aspect valabil (şi) în cazul infracţiunii progresive. De asemenea,
în măsura în care s-ar comite, în condiţiile infracţiunii progresive, activităţi infracţionale
care ar corespunde atât formei tip a unei infracţiuni, cât şi unor forme derivate ale acesteia
(agravate/calificate sau atenuate), se va reţine o singură infracţiune, încadrarea juridică fiind
corespunzătoare celei mai grave forme reţinute.
Considerăm că, în ceea ce priveşte raportul dintre infracţiunea progresivă şi celelalte forme
de unitate infracţională survenită, fără dubiu, atât o infracţiune deviată, cât şi o infracţiune
continuată pot ajunge să se manifeste, totodată, ca infracţiuni progresive[2]. Totodată,
infracţiunea progresivă se poate înregistra plecând (de principiu) de la oricare dintre formele
de unitate infracţionalăprimarâ/originară: infracţiune simplă, infracţiune continuă, infracţiune
complexă, infracţiune de obicei. Este de precizat, totuşi, că, pentru a putea fi reţinute condiţiile
specifice infracţiunii progresive, atunci când ea se manifestă în raport de o altă infracţiune cu
durată de desfăşurare în timp, este necesar ca procesul de amplificare progresivă a urmării
(rezultatului) să se realizeze în absenţa conţinuării/reiterării elementului material, cu valoare
cauzală menţinută asupra urmării respective (ceea ce va presupune, de principiu, o progresie
intervenită după momentul încetării acţiunii/inacţiunii, respectiv după data săvârşirii ultimei*1 2
111Exemplele vizând forma progresivă de comitere a unei infracţiuni în conţinut agravat/calificat sunt evidente
(de pildă, victima unui viol, care supravieţuieşte iniţial comiterii infracţiunii, decedează, după câteva zile, ca urmare
a unor complicaţii ale traumatismelor cauzate în cadrul acţiunii de viol). Poate fi mai dificil de identificat o situaţie
de comitere, în mod progresiv, a unei infracţiuni care se prezintă într-un conţinut atenuat. Totuşi, nu există o
incompatibilitate teoretică în acest sens, iar exemple ar putea fi imaginate. De pildă, mama care efectuează imediat
după naştere, în stare de tulburare, manopere de ucidere a copilului său nou-născut poate să nu reuşească să îi
producă pe loc decesul acestuia. în acest caz, fapta se va încadra potrivit art. 200 alin. (2) CP. Dacă, după câteva
zile, victima încetează din viaţă ca urmare a traumatismelor suferite astfel, fără ca mama să mai fi exercitat noi
manopere tanatogeneratoare asupra sa, atunci infracţiunea se va reîncadra potrivit art. 200 alin. (1) CP, faptă care,
pe caz concret, va fi comisă în formă progresivă.
121 De exemplu, dacă X urmăreşte (doar) să îl vatăme pe Y, dar, executând fapta de lovire, îl vatămă pe Z, însă
acesta, lovit fiind, se dezechilibrează, cade şi se loveşte la cap, fiindu-i produs un traumatism care îi provoacă
decesul, după trecerea câtorva zile, atunci va exista o infracţiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
comisă atât ca faptă deviată, cât şi ca infracţiune progresivă. De asemenea, dacă X ia hotărârea să îl tâlhărească
pe Y zilnic, timp de o săptămână, în timp ce acesta merge spre şcoală, ceea ce realizează de trei ori, însă, a patra
oară, împingându-l mai puternic, îi cauzează lui Y căderea şi lovirea la cap care a condus, după alte câteva zile,
la decesul acestuia, atunci există o infracţiune de tâlhărie care a dus la moartea victimei, comisă ca infracţiune
continuată şi - totodată - ca infracţiune progresivă.
acţiuni/inacţiuni, a ultimului act - aşadar, de regulă, ulterior epuizării infracţiunii de durată

peste care se suprapune forma progresivă)111*X .
5.2. Clasificări ale infracţiunii progresive

Şi infracţiunea progresivă se poate înfăţişa, la rândul ei, corespunzător mai multor criterii
generale de clasificare a infracţiunilor. Astfel, dmodul tipic
material (corespunzător tipului de normă imperativă prin care se incriminează fapta în cauză),
infracţiunea progresivă se poate înfăţişa, de regulă, ca infracţiune (prevăzută de o
normă penală prohibitivă) - după caz: comisivă proprie ori comisiv-omisivă - , dar nu credem
că există o incompatibilitate de principiu în raport de infracţiunile omisive (prevăzute de
norme penale onerative).
După felul urmării imediate, infracţiunea progresivă se manifestă, în principiu, ca infracţiune
de rezultat. Este mai puţin probabilă (imaginabilă) comiterea în formă progresivă a unei
infracţiuni de pericol, dar nu cu totul imposibilă, aşadar, cel puţin teoretic, nu excludem
nici infracţiunile de pericol din rândul celor care ar putea fi comise în formă progresivăl2].
5.3. Subiecţii infracţiunii progresive

Ca faptă concret săvârşită, infracţiunea progresivă pune în evidenţă, ca protagonişti ai
Sub aspectul subiectului activ, o infracţiune progresivă se poate comite, ca regulă, fie
de către o singură persoană, fie de o pluralitate de infractori. Dacă legea nu impune cerinţe
progresivă este compatibilă, în principiu, cu manifestarea acesteia sub toate formele (coautorat,
instigare, complicitate), fie sub forma participaţiei proprii sau a celei improprii. Participaţia,
în cazul infracţiunii progresive, poate f i totală sau parţială.
111Credem, totuşi, că o generalizare/absolutizare a soluţiei nu ar fi indicată, fiind posibil a imagina şi situaţii

de infracţiuni de durată comise şi ca fapte progresive, în condiţiile în care amplificarea progresivă a rezultatului se
desfăşoară în paralel cu reiterarea/continuarea elementului material, dar numai dacă această din urmă activitate
nu mai prezintă valoare cauzală suplimentară în raport de respectiva progresie a urmării imediate. Spre exemplu,
în măsura în care ne raportăm la o infracţiune de tâlhărie comisă în mod continuat, cu particularitatea unicităţii
subiectului pasiv principal, dar a pluralităţii subiecţilor pasivi secundari, ipoteza este cât se poate de posibilă. De
pildă, X ia hotărârea să comită în mod continuat o tâlhărie, prin sustragerea unor bunuri dintr-un depozit păzit,
la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. în zilele diferite în care X comite acţiunile
respective, paznicii depozitului sunt diferiţi. Să presupunem că, în urma executării celei de-a doua acţiuni de tâlhărie,
X a lovit un paznic pentru a sustrage bunurile, fără a şti că, în urma loviturii, paznicul a suferit un traumatism care,
în cele din urmă, după două săptămâni, i-a curmat viaţa. între timp, X a continuat să tâlhărească, în baza aceleiaşi
rezoluţii, comiţând încă trei acţiuni, lovind zilnic alţi paznici. în acest caz, în final, fapta lui X se va înfăţişa drept
tâlhărie (infracţiune complexă) care a dus la moartea victimei (infracţiune praeterintenţionată), comisă în mod
continuat şi - totodată - progresiv. Particularitatea progresiei ar fi atrasă, în speţă, de amplificarea rezultatului în
condiţiile în care X nu epuizase încă forma continuată de săvârşire a aceleiaşi infracţiuni; totuşi, lipsind cauzalitatea
suplimentară dintre reiterarea actelor de executare şi amplificarea progresivă a rezultatului, care atrage reţinerea
formei progresive a infracţiunii, ipoteza este validă, condiţiile specifice infracţiunii progresive fiind respectate!
[2) De pildă, avem în vedere infracţiunea de la art. 345 CP (nerespectarea regimului materialelor nucleare sau
al altor materii radioactive); se poate imagina, de pildă, situaţia în care, ulterior unui act de deţinere/depozitare,
fără drept, a unui material radioactiv [art. 345 alin. (1) CP], s-ar putea produce în timp o stare de pericol pentru
alte persoane [art. 345 alin. (3) CP], în sens contrar (infracţiunile de pericol nu pot fi comise în formă progresivă):
D. Pavel , în V. Papadopol , D. Pavel , op. cit., . 286, 287; T. Dima , op. cit., p. 341 (auto
p
infracţiunilor incompatibile cu forma progresivă şi infracţiunile al căror rezultat material nu are un caracter variabil,
de exemplu, furtul).
Cu privire la subiectul pasiv alunei infracţiuni progresive, acesta poate fi, după caz, unic
sau multiplu. Considerăm că, şi în materia infracţiunii progresive, relativ la subiectul pasiv al
acesteia, s-ar putea ridica problema menţinerii sau scindării unităţii infracţionale, în cazul
pluralităţii de subiecţi pasivi, în funcţie de diverse categorii infracţionale. Astfel, de pildă, în
materia infracţiunilor contra persoanei, se poate argumenta, ca şi în cazul infracţiunii simple
(spre exemplu), că pluralitatea de victime ar trebui să conducă la reţinerea unei pluralităţi
corespunzătoare de infracţiuni (progresive), în ciuda unicităţii de execuţie, bineînţeles,
exceptând cazurile infracţiunilor contra persoanei care sunt infracţiuni complexe omogene,
bazate tocmai pe pluralitatea subiecţilor pasivi (sau a altor infracţiuni contra persoanei care
permit pluralitatea subiecţilor pasivi, fără scindarea unităţii de infracţiune). în schimb, în cazul
altor categorii de infracţiuni, în care valoarea socială protejată nu este atât de strâns legată
de individualitatea subiectului pasiv sau a obiectului material, se poate argumenta în mod
temeinic menţinerea unităţii infracţionale legale (progresive), în pofida pluralităţii acestora.
5.4. Iter crim in is -consumarea şi epuizarea infracţiunii progresive - momentul

săvârşirii infracţiunii progresive
Infracţiunea progresivă face parte din categoria infracţiunilor de durată. Prin urmare,
consumării faptei (când se realizează integral conţinutul constitutiv al infracţiunii iniţiale -
primum delictum), dincolo de care are loc amplificarea progresivă a celei dintâi urmări imediate,
în absenţa controlului exercitat de către infractor, până la momentul final, al epuizării (atunci
când se produce ultimul rezultat, cel final, mai gra delictum). încetarea executării
activităţii infracţionale (momentul consumării) se poate datora fie intervenţiei unui organ abilitat
al statului (spre exemplu, prin descoperirea infractorului),^ propriei voinţe a infractorului,
care curmă comiterea activităţii infracţionale, sau altor cauze. Epuizarea infracţiunii progresive
este atrasă de apariţia urmării finale mai grave decât cea iniţial înregistrată.
După cum s-a precizat deja, infracţiunea progresivă se diferenţiază net de celelalte trei
tipuri ale unităţii infracţionale care ilustrează infracţiuni de durată, sub aspectul momentului
la care se apreciază a fi săvârşită (din punct de vedere juridic)111. Astfel, conform art. 154
alin. (3) CP (text fără precedent legislativ), se stabileşte că, „în cazul infracţiunilor progresive,
termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii
sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv
produs". Prin coroborare cu prevederea din art. 154 alin. (2) teza I CP (care dispune că durata
termenului de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la săvârşirea infracţiunii),
reiese, în mod clar, faptul că, spre deosebire de o infracţiune continuă, continuată sau de
111în perioada activităţii fostului Cod penal, care nu cuprindea o dispoziţie legală expresă similară celei prevăzute
în actualul art. 154 alin. (3) CP, apăruse o controversă referitoare la identificarea momentului la care trebuie
considerată săvârşită o infracţiune progresivă. încă de atunci, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a stabilit că, în
cazul infracţiunilor cu urmări progresive ori ale căror consecinţe nu se produc imediat după executarea acţiunii
sau a inacţiunii, „(...) fapta de lovire a unei persoane, care a avut ca urmare, prin depăşirea intenţiei, moartea
acesteia, survenită după o perioadă mai îndelungată de timp, se va considera săvârşită la data actului de executare,
dar va fi încadrată în prevederile art. 183 (corespondent art. 195 CP actual - n.n.), iar nu în acelea ale art. 180 CP
(corespondent art. 193 CP actual-n.n.), tarăca aceasta să influenţeze asupra aplicabilităţii dispoziţiilor referito
la prescripţie sau la puterea lucrului judecat, situaţia prezentăndu-se asemănător în toate cazurile de producere
cu întârziere a rezultatului" - Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 1/1987, cu privire la data
când infracţiunea se consideră săvârşită şi la efectele juridice pe care le produc infracţiunile continue şi continuate
în timpul cât durează săvârşirea lor, care apreciem că îşi păstrează valabilitatea, mutatis mutandis. Decizia poate
fi consultată în L. Lefterache , I. Nedelcu , F. Vasile , op. cit., p. 173 ş.u.
obicei, o infracţiune progresivă se consideră (juridic) ca fiind săvârşită la data consumârii[1],

iar nu a epuizării.
Aşadar, în ceea ce priveşte momentul la care se apreciază a f i săvârşită infracţiunea
progresivă, din prevederile art. 154 alin. (3) CP reiese că acesta este momentul consumării
luiprimumdelictum. Acest moment interesează în raport de unele instituţii juridico-penale
precum: calcularea termenelor de prescripţie a răspunderii penale; aplicarea legii penale
în timp; incidenţa actelor de clemenţă; problemele ce ţin de vârsta persoanei care a comis
fapta etc. Spre diferenţă de cazul celorlalte forme de unitate infracţională care cunosc
durată de desfăşurare în timp, şi celelalte efecte juridice, referitoare la alte anumite instituţii
ş.a.m.d. - , considerăm că urmează a se produce tot de la data consumării form ei progresive/
întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii reprezentând primum delictum.
în sfârşit, dar nu în ultimul rând, menţionăm că infracţiunea progresivă ridică probleme
de delimitare în raport de concursul de infracţiuni.
consumării formei progresive de comitere a) infracţiunii, reţinerea săvârşirii acesteia în
mod progresiv va atrage răspunderea penală potrivit regimului infractorilor minori, chiar
dacă infractorul a devenit major anterior producerii rezultatului final mai grav. Soluţia este
valabilă pentru ipotezele în care minorul era răspunzător penal minor) la momentul
consumării formei progresive de săvârşire a infracţiunii, căci, dacă acesta nu avea capacitate
penală la acea dată, el nu va mai putea fi deloc tras la răspundere penală, indiferent când
se produce secundum delictum.
S e c ţiu n e a a 5-a . E x tra se d e p ra c tic ă re le v a n tă

(o b lig a to rie ) în m a te ria u n ită ţii in fra c ţio n a le
A. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca hotărâri prealabile

pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în m aterie penală (în rezolvarea unor situaţii
tranzitorii)
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de înalta Curte de
m Este de menţionat că nu trebuie confundată consumarea infracţiunii progresive cu însăşi consumarea

infracţiunii care s-a comis în formă progresivă. Astfel, dacă prin aceasta din urmă înţelegem fapta penală a cărei
încadrare juridică a fost atrasă, în final, de producerea rezultatului mai grav (secundum delictum), atunci respectiva
infracţiune s-a consumat la momentul apariţiei rezultatului în cauză (atunci au fost întrunite toate elementele
sale constitutive). Cu toate acestea, forma progresivă de săvârşire s-a consumat anterior, de la data la care au fost
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii reprezentând primum delictum. Spre exemplu, în cazul unei loviri
cauzatoare de moarte, produsă prin lovirea victimei pe 1 ianuarie a unui an şi producerea decesului acesteia pe 15
ianuarie a acelui an, infracţiunea de lovire cauzatoare de moarte se consumă pe 15 ianuarie (când apare rezultatul
său specific), dar forma progresivă a săvârşirii sale s-a consumat încă de pe 1 ianuarie, când s-a consumat lovirea
(primum delictum) din structura infracţiunii finale (secundum delictum). Astfel, particularitatea infracţiunii progresive
face ca momentul consumării infracţiunii comise în formă progresivă să coincidă cu momentul epuizării formei
progresive de săvârşire a acelei infracţiuni. în plus, prevederea din art. 154 alin. (3) CP va atrage particularitatea
considerării ca săvârşită a infracţiunii finale comise în formă progresivă (secundum delictum), anterior datei la
care ea s-a consumat propriu-zis. Astfel, în speţă, infracţiunea de lovire cauzatoare de moarte, comisă în formă
progresivă, se va considera săvârşită (retroactiv) încă de pe 1 ianuarie, deşi victima nu a decedat decât pe 15 ianuarie!
I2] M. Of. nr. 470 din 26 iunie 2014.
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile
în cazul infracţiunii în formă continuată, respectiv dacă infracţiunea în formă continuată
reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, şi a stabilit:
„înaplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii
penale mai favorabile.
Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi
aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de existenţă şi sancţionare ale
infracţiunii în formă continuată".
Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi sesizarea formulată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia I penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
de principiu a problemei de drept dacă, în aplicarea legii penale mai favorabile potrivit art. 6
noul CP, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma „maxim special prevăzut de legea
nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru
infracţiunea săvârşită sau şi sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea
acestei forme a unităţii legale de infracţiune şi a stabilit:
„în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor
continuate, prin sintagma «maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită»
se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare
a cauzei de majorare a pedepsei prevăzute pentru infracţiunea continuată".
Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept „dacă, în aplicarea prevederilor
art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale
noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele
ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă
pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor
referitoare la concursul de infracţiuni" şi a stabilit:
care potrivit legii penale noi nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii
[Apreciem că, pe viitor, după expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea în
Monitorul Oficial a Deciziei nr. 368/2017 a Curţii Constituţionale, soluţia impusă prin Decizia
HP nr. 13/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din
cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie devine inaplicabilă (rămâne fără obiect de aplicare),
din moment ce premisa sa (ipoteza unei activităţi infracţionale care, în calificarea fostului
Cod penal, se încadra drept infracţiune continuată, iar în calificarea actualului Cod penal
s-ar încadra drept concurs de infracţiuni) nu mai este de actualitate. Practic, în urma deciziei
ante-indicate pronunţate de Curtea Constituţională, ipoteza analizată se va replia pe premisa
corespunzătoare Deciziei HP nr. 7/2014 (anterior menţionată) pronunţate de Completul
111 M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014.

121M. Of. nr. 457 din 21 iunie 2016.
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.]
dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, „în cazul infracţiunii de proxenetism
prevăzute de art. 213 din Codul penal - î n modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei, dacă
faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră şi de una minoră, sunt realizate elementele
constitutive ale unei singure infracţiuni prevăzute de art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal,
cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, sau două infracţiuni aflate în concurs, respectiv
art. 213 alin. (1) din Codul penal şi art. 213 alin. (3) din Codul penal, ambele cu aplicarea
art. 38 din Codul penal", şi a stabilit:
„în cazul în care infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei,
şi (3) din Codul penal, în formă simplă.
Ori de câte ori infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei,
se săvârşeşte asupra a două sau mai multor persoane vătămate majore şi/sau minore, fără
legătură între ele, se va reţine un concurs de infracţiuni, prevăzute de art. 213 alin. (1),
art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin. ( l) ş i (3) din Codul penal, după caz, cu reţinerea dispoziţiilor
art. 38 alin. (1) din Codul penal".
Bucureşti, Secţia a ll-a penală,în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
chestiunii de drept: „atunci când o persoană comite, în aceeaşi împrejurare, una sau mai
multe acţiuni care pot constitui elementul material conform enumerării din art. 2 alin. (1)
din Legea nr. 143/2000 având ca obiect material mai multe categorii de droguri, prevăzute
în tabele diferite (de risc şi de mare risc), ne aflăm în prezenţa unui concurs de infracţiuni
prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege, cu
aplicarea art. 38 din Codul penal, sau a unei unităţi legale de infracţiuni sub forma infracţiunii
continuate, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35
alin. (1) din Codul penal, ori a infracţiunii complexe prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din
Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (2) din Codul penal", şi a stabilit:
„în interpretarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000privind prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
săvârşirea, în aceeaşi împrejurare, a unei singure acţiuni dintre cele enumerate în alin. (1) al
acestui articol, care are ca obiect atât droguri de risc, cât şi droguri de mare risc, reprezintă
o infracţiune simplă, ca form ă a unităţii naturale de infracţiune, prevăzută de art. 2 alin. (1)
şi (2) din acelaşi act normativ".
B. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor

recursuri în interesul legii
1. Prin Decizia nr. XIV/2006131, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta 1 2
[1] M. Of. nr. 927 din 17 noiembrie 2016.

[2] M. Of. nr. 259 din 13 aprilie 2017.
I3] M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007.
Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la stabilirea caracterului de „consecinţe deosebit de

grave" la care se referă art. 146 din Codul penal (anterior, din n cazul infracţiunii
continuate, şi a stabilit:
„în cazul infracţiunii continuate, caracterul de «consecinţe deosebit de grave» se determină
prin totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice, prin
toate acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează elementul material al laturii obiective
a infracţiunii".
[Decizia îşi menţine valabilitatea, mutatis mutandis, şi de lege lata - n.n.j
2. Prin Decizia nr. XUX (49)/2007[1), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a
admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de trafic de persoane,
comisă asupra mai multor persoane, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, şi a stabilit:
„Traficul de persoane incriminat prin dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001,
comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, constituie o
infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs".
[Dacă, între data de 1 februarie 2014 şi până la declararea neconstituţională a sintagmei „şi
împotriva aceluiaşi subiect pasiv" din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) CP, era indiscutabilă
invalidarea acestei soluţii de jurisprudenţâ obligatorie prin efectul intrării în vigoare a Codului
penal actual, este de observat că noua configuraţie (re)impusă infracţiunii continuate, ulterior
Deciziei nr. 368/2017 a Curţii Constituţionale, ridică problema re-activârii soluţiei din Decizia
nr. XU X (49J/2007 a Secţiilor Unite ale instanţei supreme, cu atât mai mult cu cât însăşi
Curtea Constituţională s-a referit, în cuprinsul deciziei pre-citate, la această hotărâre RIL -
a instanţei supreme (a se vedea parag. 28 al deciziei) n.n.j
3. Prin Decizia nr. 2/2008*121, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi a
celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura mai
departe valorificarea bunurilor sustrase şi a stabilit:
„în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi
tăinuitor care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase,
sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt în formă simplă
sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea
anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită”.
[Decizia îşi menţine valabilitatea, mutatis mutandis, şi de lege lata n.n.j
4. Prin Decizia nr. 17/2008[31, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu stabilirea încadrării juridice a pluralităţii de acte sexuale
săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale atunci când victima este membru al
familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit 15 ani, şi a stabilit:
.R aportul sexual săvârşit în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, atunci când
„1
victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea
ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta a împlinit
[1) M. Of. nr. 775 din 15 noiembrie 2007.

121 M. Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008.
13) M. Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008.
15 ani,întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vio! prevăzute de art. 197 alin. (1)
raportat la alin. (2) Ut.b1) şi alin. (3) teza I, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul pen
[Referirile sunt făcute la textele Codului penal anterior, privitoare la: art. 197 alin. (1)
infracţiunea de viol forma tip; art. 197 alin. (2) Ut. b1) infracţiunea de viol agravat, atrasă
de calitatea de membru de fam ilie a victimei (sensul noţiunii de membru de fam ilie era
reglementat în art. 1491); art. 197 alin. (3) teza I infracţiunea de viol agravat, atrasă de
împrejurarea că victima era un minor mai mic de 15 ani; art. 41 alin. (2) - definiţia infracţiunii
continuate - n.n.j
2. Infracţiunea de viol, în modalitatea raportului sexual, prevăzută de art. 197 aiin. (1)
din Codul penal raportat la alin. (2) Ut.b1) şi alin. (3) teza I din Co
art. 41 alin. (2) din Codul penal, se va reţine în concurs cu infracţiunea de incest prevăzută
de art. 203 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal".
[Este de menţionat că, între data de 1 februarie 2014 şi până la modificarea Codului penal
actual prin O.U.G. nr. 18/2016 (M. Of. 389 din 23 mai 2016), era indiscutabilă invalidarea
acestei soluţii de jurisprudenţă obligatorie prin efectul intrării în vigoare a Codului penal
actual, care, prin formele agravate ale violului (art. 218 CP), precum şi ale agresiunii sexuale
(art. 219 CP), respectiv ale infracţiunii de act sexual cu un minor (art. 220 CP), conducea la
absorbţia incestului în conţinutul agravat al acestor infracţiuni, cu titlu de element circumstanţial
agravant (forma de unitate infracţională existentă fiind, aşadar, infracţiunea complexă în/
pe conţinut agravat). După cum am mai precizat şi cu altă ocazie[1], ca efect al modificărilor
aduse Codului penal prin O.U.G. nr. 18/2016, s-a menţinut în incriminarea form ei agravate
a violului şi a agresiunii sexuale referirea la victima „rudă în linie directă, frate sau soră"
(ceea ce asigură o strictă absorbţie a incestului), dar s-a schimbat raportarea, în cazul actului
sexual cu un minor, făcându-sereferire, în forma agravată, la victima „membru de fam ilie"
[atât în art. 220 alin. (4) Ut.a) CP, cât şi prin adăugarea acestei forme de agravar
modificate din alin. (3) al aceluiaşi articol, tot la a)]. Referirea include sfera persoanelor
faţă de care poate lua naştere şi incestul, dar o depăşeşte pe aceasta. în acest fel, credem că
legiuitorul (re)deschide (permutată însă în materia actului sexual cu un minor) controversa
existentă în fosta legislaţie, în materie de viol, referitor la raportul de absorbţie sau concurenţă
cu incestul, ceea ce implică şi problema unei posibile reactivări parţiale (mutatis mutandis)
a soluţiei şi efectelor Deciziei nr. 17/2008 a Secţiilor Unite ale instanţei supreme - n.n.j
5. Prin Decizia nr. 18/2012* 121, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent
să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii şi, în interpretarea şi
aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 85 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia
pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a stabilit:
„Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul pe care
sunt aplicate plăcuţe cu numărul provizoriu de circulaţie expirat, iar autorizaţia de circulaţie
provizorie şi-a încetat valabilitatea, întruneşte numai elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute în art. 85 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind
circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".
[Decizia îşi menţine valabilitatea, mutatis mutandis, efectele urmând să aibă în vedere
dispoziţiile art. 334 CP în vigoare - n.n.j
111 M. Dunea , Observaţii referitoare la impactul produs asupra unor instituţii generale ale dreptului penal...,
op. cit., p. 88 ş.u.; a se ved e a şi V. C ioclei, Din nou despre modificările Codului penal prin O.U.G. nr. 18/2016 sau
„Mircea, fâ-tecă legiferezi (în penal)", h ttp s://w w w .u n ive rsu lju rid ic.ro /d in -n o u -d e sp re -m o d ifica rile -co d u lu i-p e n a l-
p rin -o -u -g -n r-1 8 2 0 1 6 -sa u -m irce a -fa -te -c a -le g ife re zi-p e n a l/.
121 M. Of. nr. 41 din 18 fe b ru a rie 2013.
general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi
aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 378 alin. (1) lit. c) CP, în ipoteza săvârşirii infracţiunii de
abandon de familie prin neplata, cu rea-credinţă, timp de trei luni, a pensiei de întreţinere
datorate mai multor persoane şi stabilite printr-o singură hotărâre judecătorească şi a stabilit:
„Infracţiunea de abandon de familie săvârşită prin neplata, cu rea-credinţă, timp de trei
luni, a pensiei de întreţinere, instituită printr-o singură hotărâre judecătorească în favoarea
mai multor persoane, constituie o infracţiune unică continuă".
U N IT A T E A N A T U R A L Ă : U N IT A T E A L E G A L Ă :
- In fr a c ţiu n e a s im p lă
In fr a c ţiu n e a In fr a c ţiu n e a
c o n tin u a tă c o m p le x ă
- In fr a c ţiu n e a c o n tin u ă
( - In fr a c ţiu n e a d e v ia tă )
In fr a c ţiu n e a In fr a c ţiu n e a
d e o b ic e i p r o g r e s iv ă
F o r m e d e u n it a t e in f r a c ţ io n a lă s u r v e n it e :
infracţiunea continuată, infracţiunea
progresivă, (infracţiunea deviată)
F o r m e d e u n it a t e in f r a c ţ io n a lă
p r im a r e / o r ig in a r e :
infracţiunea simplă, infracţiunea continuă,
infracţiunea com plexă, infracţiunea de o b icei
111 M. Of. nr. 360 din 16 mai 2017.

Materiale auxiliare de lucru în studiul unităţii de infracţiune# #

răspunsul):
1. Unitatea naturală colectivă (unitatea naturală de infracţiune cu pluralitate de acte

contextuale) reprezintă o modalitate sub care se înfăţişează infracţiunea simplă.
2. Infracţiunea continuă este una dintre infracţiunile de durată, infracţiune a cărei epuizare
are loc la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
3. Tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor continue omisive; în cazul unor infracţiuni
continue comisive intenţionate, tentativa se pedepseşte potrivit dispoziţiilor legale.
4. Infracţiunile continue se clasifică (printre altele, şi) în infracţiuni permanente sau
succesive; orice întrerupere intervenită în cazul infracţiunilor continue permanente are
valoarea unei epuizări, iar reluarea activităţii infracţionale poate conduce, după caz, la reţinerea
unei unităţi legale infracţionale (infracţiune continuată) sau a pluralităţii de infracţiuni (sub
forma concursului de fapte penale).
5. Infracţiunea continuă şi infracţiunea de obicei aparţin categoriei infracţiunilor de
durată; chiar dacă nu sunt definite expres de legea penală, există dispoziţii de interes în
materia acestora, dispoziţii cuprinse în Partea generală a Codului penal, faptele cu această
natură juridică fiind (uşor) de identificat potrivit exprimării normative din verbum regens a
diverselor dispoziţii de incriminare.
6. O infracţiune de furt se poate prezenta, după caz, ca infracţiune simplă, ca infracţiune
continuă sau ca infracţiune deviată; o infracţiune de omor se poate prezenta, după caz, ca
infracţiune simplă sau ca infracţiune deviată; în condiţiile legii, furtul calificat/omorul calificat
reprezintă (şi) incriminări complexe.
7. Dacă un minor răspunzător penal începe săvârşirea unei activităţi infracţionale de
durată (infracţiune continuă/continuată/de obicei), activitate pe care o va continua şi după
ce devine major, răspunderea sa penală pentru întregul ansamblu faptic infracţional se va
angaja de pe poziţia infractorului major.
8. Aberratio ictus şi error in personalerorinrem sunt (două dintre) modalităţi(l
care se prezintă infracţiunea deviată; în cazul devierii acţiunii, se poate promova - uneori
(în mod discutabil) - şi soluţia pluralităţii de infracţiuni (concurs de infracţiuni).
9. Aberratio delicti şi aberratio causae sunt (două dintre) modalităţi(le) sub care se
prezintă infracţiunea deviată; în cazul devierii acţiunii, se poate promova - uneori (în mod
discutabil) - şi soluţia pluralităţii de infracţiuni (concurs de infracţiuni).
10. Soluţia pluralităţii de infracţiuni, în ipoteza generic denumită infracţiune deviată,
este mai realistă în cazul formei aberratio delicti, iar soluţia unităţii de infracţiune este mai
realistă în cazul formei aberratio causae.
11. Uneori, aceleaşi argumente ar putea fi invocate şi în susţinerea soluţiei unităţii de
infracţiune, şi în susţinerea pluralităţii de infracţiuni în caz de infracţiune deviată, în special
în raport de forma aberratio ictus.
12. Unele forme ale unităţii de infracţiune pot fi identificate încă de la nivel abstract,
prin simpla raportare la textele de incriminare, în timp ce altele sunt esenţial dependente
de comiterea concretă a unor infracţiuni, reprezentând modalităţi de săvârşire a acestora.
13. Din punct de vedere subiectiv, o infracţiune progresivă se poate caracteriza prin
orice formă de vinovăţie penală.
14. Fapta de lovire a unei persoane, faptă care a avut ca urmare, prin depăşirea intenţiei,
moartea acesteia, în condiţiile în care rezultatul letal a intervenit după o perioadă mai
îndelungată de timp, se va considera săvârşită la data actului de executare, dar va fi încadrată
potrivit tipului de infracţiune cu rezultat mai grav produs. în cazul în care autorul faptei de
lovire este un minor nerăspunzător penal, iar fapta prevăzută de legea penală atrage urmări
progresive, realizate în perioada în care a devenit răspunzător penal, persoana nu va putea
fi trasă la răspundere penală (deloc).
15. în cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe (forme ale unităţii infracţionale
legale), nu există pluralitate (reală) de infracţiuni.
16. Infracţiunea continuată cunoaşte un moment al consumării, respectiv un moment
al epuizării, reprezentând una dintre infracţiunile de durată.
17. Infracţiunea continuată este o creaţie a legiuitorului penal (unitate infracţională legală),
desemnând un mod de săvârşire a unor fapte penale intenţionate; aceasta se caracterizează
prin tripla unitate: pe latură obiectivă; pe latură subiectivă; de subiect activ, dar nu (neapărat)
şi de subiect pasiv.
18. Printre condiţiile de existenţă, infracţiunea continuată impune şi condiţia unităţii de
subiect activ, ceea ce înseamnă că este exclusă săvârşirea sa în participaţie penală.
19. Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea continuată se poate comite cu orice
formă de vinovăţie penală.
20. Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată, ca şi infracţiunea de obicei,
ambele fiind unităţi infracţionale legale; în condiţiile legii, comiterea repetată de furturi poate
atrage reţinerea, după caz, fie a unei infracţiuni continuate, fie a unei infracţiuni de obicei.
21. Momentul epuizării infracţiunii continuate, respectiv cel al săvârşirii acesteia - în
sensul art. 154 alin. (2) CP - este cel avut în vedere la încadrarea juridică a ansamblului
faptic şi la sancţionarea corespunzătoare prevederilor art. 36 alin. (1) CP.
22. Infracţiunea continuată ridică probleme de delimitare în raport de unitatea infracţională
naturală (infracţiunea simplă - unitate naturală colectivă; infracţiunea continuă succesivă),
cât şi în raport de pluralitatea de infracţiuni, sub forma concursului de fapte penale (concurs
real, omogen, succesiv).
23. în cazul în care un minor a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o parte din
acţiunile succesive componente ale unei activităţi relevante penal ca infracţiune continuată,
acte pe care le-a repetat în perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii penale, va fi
tras la răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în această ultimă
perioadă (după caz, infracţiune simplă sau infracţiune continuată).
24. Ca unitate legală, infracţiunea continuată este o cauză (stare, iar nu circumstanţă!)
generală, de agravare facultativă a răspunderii penale.
25. Potrivit dispoziţiilor legale [art. 35 alin. (2) CP], infracţiunea complexă prezintă două
modalităţi normative, distingându-se între forma tip (infracţiune complexă pe/în conţinut
de bază) şi forma agravată/calificată (infracţiune complexă pe/în formă agravată/calificată).
26. Sunt incriminări complexe (din Partea specială a Codului penal), spre exemplu: art. 189
alin. (1) lit. f); art. 196 alin. (4); art. 229 alin. (1) lit. d) teza I; art. 233; art. 236; art. 257 alin. (1).
27. Sub aspect subiectiv, infracţiunea complexă se poate caracteriza prin intenţie, culpă
sau praeterintenţie.
28. Infracţiunea complexă este o formă de unitate infracţională legală, care pune în
evidenţă o triplă complexitate: legală, naturală şi judiciară.
29. Infracţiunea de tâlhărie - în modalitatea normativă a furtului săvârşit prin întrebuinţare
de violenţe fizice (spre exemplu, lovire) - este o infracţiune materială, de rezultat; rămasă
la stadiul de tentativă, infracţiunea va atrage o pedeapsă cuprinsă între 1 an - 3 ani şi 6
luni, precum şi interzicerea exercitării unor drepturi (în ipoteza comiterii sale de către un
infractor major).
30. în principiu, infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai
rezultatul mai grav al acţiunii secundare (rămânere la stadiul de tentativa), se sancţionează
conform parificării de pedeapsă, ca excepţie de la sistemul diversificării.
31. Infracţiunea complexă ridică probleme de delimitare în raport de concursul de
infracţiuni; o legătură de la mijloc la scop/de la cauză la efect poate să caracterizeze atât
infracţiunea complexă, cât şi concursul de infracţiuni.
32. în cazul unei infracţiuni complexe (unitate infracţională legală), nu poate exista o
pluralitate de subiecţi pasivi.
33. O infracţiune complexă se poate manifesta ca infracţiune progresivă, caz în care se
distinge un moment final, al epuizării activităţii infracţionale.
34. în principiu, o infracţiune complexă intenţionată este susceptibilă de săvârşire în
mod continuat, caz în care se distinge un moment final, al epuizării activităţii infracţionale.
35. Atât infracţiunea continuată, cât şi infracţiunea complexă sunt definite în Partea
generală a Codului penal şi constituie cauze (stări) generale, de agravare facultativă a pedepsei.
36. Dintre formele unităţii legale de infracţiune, reprezintă forme derivate/survenite:
infracţiunea continuată, infracţiunea progresivă şi infracţiunea deviată.
37. O infracţiune conţinuă-continuată se consumă atunci când încetează acţiunea sau
inacţiunea şi se epuizează atunci când se comite ultima acţiune sau inacţiune.
38. Recalcularea pedepsei are loc, în condiţiile legii, numai în cazul infracţiunii continue
şi al celei complexe.
39. Toate formele unităţii legale sunt infracţiuni de durată, în cazul cărora tentativa este
posibilă şi pedepsibilă.
40. Dintre formele unităţii infracţionale, reprezintă (din punct de vedere al naturii juridice,
în raport de regimul de sancţionare) cauze de agravare infracţiunile de durată.
II. Exerciţii de tip „grilă" (identificaţi variantele corecte; toate combinaţiile sunt posibile:
la o grilă pot fi corecte sau greşite toate variantele, fiind, totodată, posibil ca unele dintre
variante să fie corecte, iar altele greşite):1
1. Infracţiunea complexă în (pe) conţinut(ul) de bază:

a) absoarbe, ca element circumstanţial agravant, o acţiune/inacţiune care constituie,
prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea penală;
b) este o formă de manifestare a unităţii naturale de infracţiune, spre deosebire de

infracţiunea complexă în (pe) conţinut(ul) calificat, care este o formă de manifestare a
unităţii legale de infracţiune;
c) este susceptibilă de rămânere la stadiul tentativei (nu face parte din categoria
infracţiunilor în cazul cărora tentativa nu este posibilă);
d) constituie o cauză generală de agravare facultativă a pedepsei (similar cu infracţiunea
continuată).
2 . O infracţiune continuă:
a) potrivit unei prevederi exprese, se consideră săvârşită la data comiterii ultimei acţiuni
sau inacţiuni;
b) doctrina apreciază că se consumă la data încetării acţiunii sau inacţiunii;
c) poate să fie permanentă sau succesivă (rămânând, în ambele variante, formă a unităţii
naturale);
d) este o infracţiune cu durată de desfăşurare în timp, care prezintă particularităţi de
aplicare în timp.
3. în cazul infracţiunii continuate, prin expresia „acţiuni sau inacţiuni care prezintă,
fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni" se înţelege că:
a) rezoluţia infracţională este unică;
b) trebuie să existe unitate de subiect activ şi pasiv;
c) acţiunile lezează alte obiecte juridice speciale decât acelea lezate prin inacţiuni;
d) trebuie comise cel puţin două acţiuni sau inacţiuni, în mod repetat, până la învederarea
unei practici în acest sens.
4. Infracţiunea de furt:
a) calificat, prin efracţie [art. 229 alin. (1) lit. d) teza I CP], este o infracţiune complexă
(în/pe conţinut calificat);
b) prevăzută de art. 228 alin. (3) teza a ll-a CP constituie o infracţiune continuă;
c) este susceptibilă de comitere în mod continuat;
d) se poate configura ca infracţiune deviată, în forma errorin rem objecto).
5. Infracţiunea simplă:
a) este, după caz, o infracţiune de rezultat sau una de pericol;
b) poate să fie absorbită în conţinutul unei infracţiuni complexe, fie ca element constitutiv
(esenţial), fie ca element circumstanţial agravant;
c) ca şi infracţiunea de obicei, constituie una dintre formele primare (originare, cu
identificare încă de ia nivel abstract) a unităţii de infracţiune.
d) este (exclusiv) o infracţiune în conţinut simplu (tip, de bază).
6. Infracţiunea continuată:
a) reprezintă una dintre formele unităţii legale de infracţiune, prezentând variantele:
permanentă, respectiv succesivă;
b) este o cauză specială de agravare obligatorie a pedepsei;
c) din punct de vedere subiectiv, se poate săvârşi atât cu intenţie, cât şi din culpă;
d) precum infracţiunea continuă, legea dispune expres că se consideră săvârşită la
momentul încetării acţiunii sau inacţiunii.
7. Conceptul de infracţiune deviată:

a) după un punct de vedere, este apreciat a desemna una dintre formele unităţii naturale
de infracţiune;
b) reprezintă o cauză generală de agravare a pedepsei (în mod asemănător cu infracţiunea
continuată);
c) se poate manifesta sub una dintre următoarele două forme: in abstracto, respectiv
in concreto;
d) după un punct de vedere, descrie comiterea unei tentative la o infracţiune intenţionată,
precum şi săvârşirea unei infracţiuni consumate din culpă, transformându-se, aşadar, într-o
formă de unitate infracţională legală (infracţiune complexă), care pe latură subiectivă implică
intenţia depăşită.
8. în cazul infracţiunii continue, prin expresia „acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare
în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni" se înţelege că:
a) rezoluţia infracţională este unică;
b) trebuie să existe unitate de subiect activ şi pasiv;
c) acţiunile lezează alte obiecte juridice speciale decât acelea lezate prin inacţiuni;
d) trebuie comise cel puţin două acţiuni sau inacţiuni, în mod repetat, până la învederarea
unei practici în acest sens.
9. Infracţiunea de tâlhărie:
a) calificată, comisă prin violare de domiciliu [art. 234 alin. (1) lit. f) teza I CP], este o
infracţiune în formă agravată, care este complexă doar pe conţinutul ei de bază;
b) calificată, comisă prin violare de domiciliu [art. 234 alin. (1) lit. f) teza I CP], este o
infracţiune în formă agravată, care este complexă atât pe conţinutul ei de bază, cât şi pe
conţinutul ei calificat;
c) calificată, comisă în timpul nopţii [art. 234 alin. (1) lit. d) CP], este o infracţiune în formă
agravată, care este complexă atât pe conţinutul ei de bază, cât şi pe conţinutul ei calificat;
d) se poate configura (şi) ca infracţiune deviată, în forma error in persona.
10. în teoria dreptului penal:

a) se apreciază (ca punct de vedere majoritar) că infracţiunile de obicei sunt infracţiuni
în cazul cărora nu este posibilă tentativa, precum nici săvârşirea în formă continuată;
b) nu există unanimitate de opinii cu privire la natura juridică a infracţiunii deviate;
c) desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului sunt admise ca posibile şi în cazul
unei infracţiuni în formă continuată, dacă intervin între data consumării acesteia şi momentul
epuizării sale;
d) este admisibilă calificarea drept infracţiune de obicei a activităţii unui criminal în
serie, care ucide în fiecare zi câte o persoană, timp de 3 săptămâni, uciderea devenind, în
cazul său, o obişnuinţă.1
11. Infracţiunea de obicei:

a) potrivit unei soluţii normative, se consideră comisă la momentul epuizării (precum
infracţiunea continuă), dată reprezentată de momentul săvârşirii ultimului (ceea ce este
diferit faţă de infracţiunea continuă);
b) se consumă (dobândeşte relevanţă penală) prin comiterea celei de-a doua acţiuni
sau inacţiuni;
c) reprezintă un tip de unitate infracţională incompatibilă cu rămânerea la stadiul de
tentativă (opinie majoritară);
d) poate fi orice infracţiune în comiterea căreia făptuitorul s-a specializat, datorită săvârşirii
acesteia în mod repetat, ca îndeletnicire (spre exemplu, poate fi infracţiune de obicei şi
furtul - art. 228 CP).
12. Infracţiunea continuă:

a) poate fi proprie (idonee) sau improprie (neidonee);
b) reprezintă o formă de unitate infracţională (artificială) care este o creaţie a legiuitorului
penal;
c) permanentă reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune, pe când cea continuă
succesivă reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune;
d) de abandon de familie [art. 378 alin. (1) lit. c) CP] poate fi săvârşită atât cu intenţie,
cât şi din culpă.
13. Infracţiunea complexă:

a) se poate comite, uneori, în formă continuată;
b) în/pe conţinut calificat este, spre exemplu, tâlhăria săvârşită într-un mijloc de transport
sau asupra unui mijloc de transport [art. 234 alin. (1) lit. e) CP];
c) presupune reunirea legală, în conţinutul său, a două (minim) sau mai multor fapte
incriminate în mod de sine stătător.
d) se poate manifesta, uneori, ca infracţiune progresivă.
14. Infracţiunea deviată:

a) semnifică o infracţiune continuă ce se poate comite în mod continuat - deci din unitate
naturală se deviază spre unitatea legală;
b) din punct de vedere al laturii subiective, poate fi comisă de un subiect calificat sau
de unul necalificat/general;
c) nu cunoaşte doar două forme posibile de manifestare;
d) este justificată drept formă a unităţii naturale de infracţiune (potrivit unei opinii) prin
aceea că legea penală apără în mod nedeterminat orice valoare socială (de exemplu, viaţa
oricărei persoane).
15. Se poate considera că:

a) între conceptul de infracţiune progresivă şi acela de infracţiune praeterintenţionatâ
există o identitate deplină;
b) o infracţiune continuă se poate comite, uneori, în formă continuată, dar o infracţiune
de obicei nu poate deveni continuată (punct de vedere majoritar);
c) dintre tipurile de unitate infracţională, cunosc forme sub care se pot manifesta/înfăţişa:
infracţiunea continuă, infracţiunea deviată, infracţiunea complexă;
d) dintre tipurile de unitate infracţională, reprezintă tipuri de bază (originare, primare):
infracţiunea simplă, infracţiunea continuă, infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei.I.
III. Completaţi spaţiile marcate prin linie punctată, cu term enii/expresiile/noţiunile/

1. Formele posibile sub care se poate înfăţişa infracţiunea deviată s u n t:.......................
2. Modalităţile normative specifice infracţiunii complexe sunt:........................................ (de

exemplu: infracţiunea prevăzută de art............CP) ş i ............................................ (de exemplu:
infracţiunea prevăzută de art............ CP).
3. Dintre formele unităţii infracţionale, prezintă natura juridică de cauză generală, legală,
de agravare facultativă a pedepsei infracţiunea............................................
4. Dintre infracţiunile de durată, legea prevede consumarea drept dată apreciată a fi
momentul de săvârşire a faptei în ca zu l............................................
5. Potrivit doctrinei majoritare, tentativa nu este posibilă în cazul următoarelor forme
ale unităţii de infracţiune:............................................
6. Formele survenite/derivate (cu identificare exclusiv în plan concret) a unităţii de
infracţiune su n t:............................................
7. Formele originare/primare (cu identificare în plan abstract) a unităţii de infracţiune
su n t:............................................
8. Potrivit doctrinei, ridică probleme de stabilire a naturii sale juridice (după caz, drept
formă a unităţii sau a pluralităţii infracţionale) infracţiunea............................................
9. Dintre infracţiunile de durată, legea prevede epuizarea drept dată apreciată a fi momentul
de săvârşire a faptei în ca zu l............................................
10. Reprezintă un exemplu de infracţiune continuă la care tentativa este posibilă şi
pedepsibilă infracţiunea prevăzută în Codul penal la art............ (denum ită.........................
..................... )•
11. Reprezintă categorii de infracţiuni care nu se pot săvârşi în mod continuat:...........
1 2.0 infracţiune complexă se poate manifesta cumulativ şi potrivit altor forme de unitate
infracţională survenită/derivată; astfel, ea s-ar putea comite ca infracţiune.........................
................., precum şi ca infracţiune.............................................
13. Potrivit doctrinei, infracţiunile de simplă repetare ar constitui un concept de unitate
infracţională integrat/legat de forma de unitate infracţională reprezentată d e ................... 1
8
7
6
5
4
14. Legea prevede momentul încetării acţiunii sau inacţiunii (reprezentând d a ta ...........
............................... ) ca moment de săvârşire a unei anumite forme de unitate infracţională,
respectiv infracţiunea............................................
15. Reprezintă un exemplu de infracţiune de obicei infracţiunea prevăzută în Codul
penal la art............ (denum ită.............................................); aceasta reprezintă o infracţiune
de obicei, deoarece............................................
16. Potrivit legii, se consideră săvârşită la data încetării acţiunii sau inacţiunii infracţiunea
.....................................; la data comiterii ultimei acţiuni/inacţiuni infracţiunea..........................
............... ; la data comiterii ultimului act (de executare) infracţiunea..........................................
17. Dintre toate formele de unitate infracţională de durată, reprezintă o excepţie, în raport
de momentul la care se consideră a fi săvârşită, infracţiunea.......................................... (potrivit
art............ , prin comparaţie cu art............ ).
18. Potrivit doctrinei, unitatea naturală colectivă ar constitui un concept de unitate
infracţională integrat/legat de forma de unitate infracţională reprezentată d e ..................
19. Legea prevede momentul comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni (reprezentând data....
.................................... ) ca moment de săvârşire a unei anumite forme de unitate infracţională,
anume infracţiunea............................................
20. Reprezintă un exemplu de infracţiune complexă în (pe) conţinutul său calificat (agravat)
infracţiunea prevăzută în Codul penal la art............ (denum ită............................................. );
aceasta reprezintă o asemenea infracţiune complexă, deoarece............................................
IV. Speţe (rezolvaţi următoarele situaţii de fapt, identificând - motivat - soluţia de drept
1. S-a reţinut următoarea situaţie de fapt: X a luat hotărârea de a sustrage nişte echipamente
electronice dintr-un depozit. Anticipând faptul că nu va putea ridica deodată cantitatea
dorită, el a urmărit pentru o perioadă de timp programul paznicilor, decizând să meargă
la sustras în anumite zile în care erau de pază anumite persoane, mai puţin periculoase
(oameni în vârstă, cu o constituţie corporală mai puţin atletică etc.). în prima incursiune la
respectivul depozit, X a reuşit să evite orice întâlnire cu gardienii, sărind un gard din spatele
construcţiei şi pătrunzând înăuntru fără nicio problemă. Cu această ocazie, a sustras bunuri
în valoare de aproximativ 1.500 de lei. Următoarea dată la care îşi propusese să sustragă
din respectivul loc, anume peste două zile, X a constatat că în curtea din spate fusese adus
un câine de pază, motiv pentru care nu a mai sărit gardul. în schimb, ocolind depozitul, a
observat - pe o latură a clădirii - un geam care nu se închidea complet în cremalieră şi, prin
forţarea acestuia (l-a scos din balamale), a pătruns iarăşi în depozit, sustrăgând bunuri în
valoare de 1.750 de lei. Următoarea incursiune era programată peste 5 zile, când urmau a
fi de pază tot paznicii mai bătrâni care păziseră şi cu prima ocazie în care sustrăsese bunuri
din respectivul depozit. De data aceasta, X nu a mai găsit nicio modalitate de a intra în
depozit, aşa că a aşteptat ca paznicii să părăsească ghereta de lângă intrare. Astfel, spre
diferenţă de datele precedente, pătrunderea sa în depozit şi sustragerea bunurilor s-au
efectuat după instalarea întunericului, însă inculpatul a reuşit, totuşi, să sustragă bunuri în
valoare de 900 de lei. Următoarea dată, din nou peste două zile, X a aşteptat iarăşi părăsirea
gheretei de către paznici, dar a fost surprins de către aceştia pe când ieşea cu mai multe
bunuri. Pentru a îşi asigura scăparea, X a recurs la pistolul pe care îl deţinea în mod ilegal
şi, cu trei focuri de armă executate succesiv, a ucis paznicii, după care a plecat de la locul
comiterii faptei, luând cu el doar o parte din bunurile sustrase, grăbindu-se pentru a nu fi
identificat de alte persoane.
Care este rezolvarea corectă a speţei din punctul de vedere al materiei unităţii de infracţiune ?
2. O persoană care nu are permis de conducere, dar este, în fapt, aptă să desfăşoare
activităţile specifice unui şofer ia hotărârea să efectueze o deplasare, cu autoturismul propriu,
de la laşi la Bucureşti. Pe drum, această persoană se opreşte timp de 5 minute la o staţie
de carburant pentru a alimenta autoturismul, se mai opreşte încă o dată preţ de 3 minute,
pe marginea drumului, pentru a fuma o ţigară, şi efectuează o ultimă oprire la intrarea în
municipiul Bucureşti, timp de 7 minute, pentru a se orienta pe hartă asupra locaţiei exacte
la care urmărea să ajungă şi a traseului până la aceasta, prin oraş. Presupunând că toate
aceste popasuri i-au fost înregistrate de camere rutiere de luat vederi şi că, ulterior, el este
oprit în trafic (conducerea fără permis constituie infracţiune, potrivit art. 335 CP), pentru
câte infracţiuni va f i tras la răspundere penală?
3. S-a reţinut că inculpatul a încercat să lovească victima cu o bâtă peste picioare. Victima
s-a ferit şi s-a refugiat într-un autovehicul. Inculpatul a urmărit-o şi - dorind să îşi ducă la
îndeplinire dorinţa de a o vătăma - a început să lovească cu bâta în parbrizul maşinii, pentru
a-l sparge şi apoi a ajunge să lovească victima. Deşi inculpatul nu a mai aplicat direct lovituri
victimei, căci a fost imobilizat de mai multe persoane după ce a reuşit să spargă parbrizul,
victima a suferit leziuni care au necesitat 15 zile de îngrijiri medicale pentru recuperare,
urmare a faptului că cioburi din parbriz i-au atins unul dintre ochi.
Caresunt încadrarea juridică a faptei şi forma de unitate infracţională identificabilă?
4. Un minor în vârstă de 13 ani a lipsit de libertate un coleg de şcoaiă şi l-a închis într-o
clădire abandonată. Victima a fost ţinută în această stare timp de 2 ani, până ce făptuitorul
(acum în etate de 15 ani) a fost urmărit de un alt coleg (infractorul mergea regulat să
hrănească victima), care a relatat cele văzute organelor de poliţie. Ca urmare a referatului
psihiatric redactat de către un medic specialist în psihiatrie, s-a reţinut că făptuitorul a dat
dovadă de discernământ în raport de fapta comisă.
Soluţionaţi, în drept, speţa!
5. Un conducător auto, dornic să se răzbune pe un grup de trei persoane care îl înjuraseră

într-o parcare a unui bloc de locuinţe, a pornit autoturismul şi ajungându-i din spate, conducând
cu viteză redusă, i-a lovit pe toţi trei deodată, cu botul maşinii, pe care a oprit-o apoi
imediat. Toţi cei loviţi au căzut şi au suferit, astfel, diferite leziuni traumatice, pentru a căror
îngrijire şi vindecare au fost necesare 5-10 zile de îngrijiri medicale.
Care este încadrarea juridică pentru ceea ce a comis inculpatul? Dar dacă conducătorul
auto, aflat în stare de ebrietate (fără nicio altercaţie cu alte persoane), în încercarea de a
deplasa autoturismul cu spatele, loveşte cu aceeaşi intensitate şi consecinţe trei persoane,
pe care nu le-a observat, neasigurându-se suficient?
6. în fapt, instanţa a reţinut că inculpatul, după cea pătruns în locuinţa persoanei vătămate
prin forţarea yalei de la uşă, a ales o serie de bunuri pe care şi-a propus să le sustragă,
dar, din pricina volumului mare al acestora, le-a ridicat în mod succesiv, în două rânduri,
transportându-le la locuinţa sa.
Realizaţi încadrarea juridică a ansam blului faptic săvârşit de inculpat, apreciind,
argumentat, dacă este vorba despre o infracţiune simplă de furt sau despre un furt comis
în formă continuată!
7. în fapt, instanţa a reţinut că, într-o seară, în jurul orelor 22:00-22:30, inculpaţii, văzând-o
pe victimă, căzută, în stare de ebrietate, lângă intrarea unui bar, s-au apropiat de ea şi, când
aceasta, sculându-se, a încercat să îi lovească, i-au aplicat numeroase lovituri cu pumnii şi
picioarele, după care au transportat-o pe o uliţă laterală. Ulterior, după mai mult de o oră,
inculpaţii, ieşind din bar, au revenit la locul unde lăsaseră victima şi, cum aceasta era tot
acolo, aflată în stare de inconştienţă, i-au luat geaca, pantofii şi cureaua de la pantaloni.
Indicaţi, argumentat, care urmează a fi încadrarea juridică a ansamblului faptic!
8. în fapt, instanţa a reţinut că, într-o noapte, inculpatul a lovit cu piciorul două faruri cu
halogen montate la un autoturism parcat pe o stradă; ca urmare a şocului produs, farurile cu
halogen s-au desprins de pe caroseria autoturismului şi au căzut pe partea carosabilă. Ulterior,
inculpatul a luat unul dintre aceste faruri, însă, pe când se pregătea să îl ridice şi pe al doilea,
el a fost surprins de o patrulă de poliţie. Cu această ocazie, pentru a-şi asigura scăparea,
inculpatul l-a lovit pe unul dintre agenţii de poliţie.
Indicaţi, argumentat, încadrarea juridică a faptei, sub aspectul form elor de unitate
infracţională incidente!
9. Inculpaţii, aflându-se într-un magazin, au încercat să sustragă un portofel aflat în

poşeta deschisă a persoanei vătămate, unul mascând cu propriul său corp activitatea de
sustragere care urma a fi realizată de către celălalt. Cum însă persoana vătămată a plecat pe
neaşteptate din locul unde se afla, operaţiunea nu a putut fi dusă până la capăt. Perseverând
în realizarea hotărârii de sustragere, inculpaţii au urmărit victima, care se deplasase la un
alt raion al aceluiaşi magazin, unde au repetat activitatea desfăşurată iniţial, reuşind, de
această dată, să sustragă portofelul vizat.
Realizaţi încadrarea corectă a faptei în raport de activitatea fiecărui participant, precizând,
argumentat, dacă activitatea comisă poate f i considerată a reprezenta o infracţiune continuată!
10. Instanţa a reţinut că, în fapt, inculpatul a pătruns în vestiarul unei săli de sport, ocazie
în care a sustras din genţile a trei persoane diferite sume de bani.
Realizaţi, motivat, încadrarea juridică a acestei fapte, precizând dacă este sau nu vorba
despre o unitate de infracţiune! în cazul în care răspunsul este afirmativ, precizaţi despre
care formă de manifestare a unităţii infracţionale consideraţi că este vorba!
11. în fapt, s-a reţinut că inculpatul a pătruns, într-o noapte, în curtea locuinţei persoanei
vătămate, intrând pe poarta găsită descuiată, după care a forţat cu un levier uşa garajului,
de unde şi-a însuşit mai multe bunuri. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea
a două infracţiuni concurente, respectiv furt calificat şi violare de domiciliu, dar instanţa l-a
achitat pentru această din urmă infracţiune, cu motivarea că ea nu există, fiind absorbită
în infracţiunea de furt calificat, săvârşit prin efracţie.
Precizaţi, argumentat, dacă soluţia instanţei este sau nu corectă!
12. Inculpatul X a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii continuate de furt calificat. în
fapt, instanţa a reţinut că, la 11 martie, văzându-l pe minorul Y, în vârstă de 7 ani, într-o sală
de jocuri mecanice, sub pretextul că nu are voie să intre în acel local, inculpatul i-a cerut să
plătească o amendă de 300 de lei. împreună, s-au deplasat la locuinţa minorului, care i-a
înmânat suma cerută. Cu acest prilej, fără a fi observat, inculpatul a sustras 100 de euro,
aflaţi pe o masă din holul casei. La 14 martie, inculpatul, după ce s-a asigurat că acelaşi
minor este singur în casă, a sunat la intrare şi, după deschiderea uşii, a pătruns prin forţă
în apartament, l-a încuiat pe minor în dormitor şi a sustras suma de 5.000 de lei dintr-un
dulap. La 27 mai, găsind cheile de la locuinţa persoanei vătămate Z, inculpatul a pătruns în
locuinţa acesteia şi a sustras un televizor şi suma de 13.000 de lei.
Precizaţi, argumentat, dacă soluţia instanţei este sau nu corectă!1 *
3
13. X, infractor multirecidivist, persoană dată în urmărire pentru comiterea unei infracţiuni
de viol, a fost identificată de un agent de poliţie din localitatea de domiciliu al acestuia. încercând
să îl legitimeze pe X, agentul a fost înjunghiat de acesta, de două ori, în zona abdominală, cu
un cuţit, dar a supravieţuit. Trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni complexe,
de ultraj, în varianta care absoarbe omorul, X a solicitat schimbarea încadrării juridice, pe
motiv că textul art. 257 CP nu se referă la absorbţia, în cuprinsul infracţiunii de ultraj, a
tentativei de omor, iar fapta comisă de el, în concret, nu este consumată.
Ce urmează a decide instanţa?
14. O persoană, proprietară a unei cabane de vacanţă la munte (X), care ştie că se va
deplasa la această reşedinţă (doar) pe parcursul perioadelor de sfârşit de săptămână, are
un vecin în raport de care se găseşte în relaţii tensionate, astfel că ia decizia de a-l hărţui
pe acesta în zilele în care se va afla în localitatea în cauză. După săvârşirea faptei timp de
6 luni, constant, în fiecare week-end, Y a depus o plângere penală împotriva lui X; acesta
a fost cercetat în stare de libertate (timp în care a continuat să comită fapta împotriva lui
Y), după care a fost trimis în judecată pentru săvârşirea în formă continuată a infracţiunii
de hărţuire, procurorul solicitând condamnarea acestuia şi pedepsirea sa, cu valorificarea
sporului prevăzut de lege în cazul infracţiunii continuate.
Ceurmează a decide instanţa? 1 5
15. X a intrat într-un garaj din curtea casei unei persoane, a cărei uşă a găsit-o descuiată. După
ce a scotocit, aproximativ 30 de minute, printre lucrurile aflate acolo, X a forţat uşa unui dulap
metalic, din care a sustras (ulterior deteriorării încuietorii acestuia) mai multe obiecte. Alertat
de vocile unor persoane care se apropiau de uşa garajului, temându-se că va fi prins, X a spart
un geam, care dădea în partea opusă uşii, şi a ieşit pe acolo, fugind cu bunurile sustrase.
Realizaţi încadrarea juridică a ansamblului faptic comis de către X, apreciind asupra
acestuia din perspectiva formei/formelor unităţii de infracţiune incidentă(e)!
CAPITOLUL AL VI-LEA. PLURALITATEA
DE INFRACŢIUNI w
Secţiunea 1onsideraţii introductive privind

.C
pluralitatea de infracţiuni
§1. Noţiune
Pluralitatea de infracţiuni reprezintă situaţia în care o persoană comite două sau mai
multe infracţiuni. Această instituţie juridico-penală este înţeleasă -în tr-o definiţie generală -
ca desemnând cazul în care o persoană - aceeaşi persoană - a săvârşit două sau mai multe
infracţiuni fie înainte de a fi fost condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele sau a comis
o nouă infracţiune/noi infracţiuni după ce a suferit deja o condamnare definitivă (pentru o
infracţiune săvârşită ori mai multe infracţiuni săvârşite anterior), condamnare executată -
sau nu - la data comiterii noii infracţiuni/noilor infracţiuni.
Pluralitatea de infracţiuni reprezintă o instituţie juridico-penală distinctă atât de aceea
a unităţii infracţionale (indiferent de forma sa de manifestare - după caz, cu apartenenţă
la unitatea naturală sau la unitatea legală de infracţiune), cât şi de aceea a participaţiei
penale (ca pluralitate ocazională de făptuitori/infractori). în optica (principial) constantă a
legiuitorului penal român, instituţia pluralităţii de infracţiuni aparţine infracţiunii, ca instituţie
fundamentală de drept penal. Totodată, ea este strâns legată (şi) de instituţia fundamentală a
răspunderii pen a le-al cărei unic temei îl constituie infracţiunea-îndeosebi prin consecinţele
specifice atrase în urma angajării răspunderii penale în cazul comiterii unui număr plural
de fapte penale (prin transpunerea în lege a tratamentului juridic aparte corespunzător
întregului ansamblu faptic săvârşit de una şi aceeaşi persoană).
Includerea pluralităţii de infracţiuni în reglementarea privitoare la infracţiune corespunde
(parţial) actualei sistematizări a Părţii generale a Codului penal, sediul materiei regăsindu-se
în titlul rezervat infracţiunii (Titlul II). Unele ipoteze legale ce înscriu existenţa pluralităţii de
infracţiuni - consacrând soluţii legislative fără precedent, vizând sancţionarea corespunzătoare
a unor forme de manifestare a pluralităţii de infracţiuni - sunt incluse în titlul distinct ce
reuneşte dispoziţiile privitoare la starea de minoritate a infractorului (Titlul V din Partea
generală a Codului penal), după cum se regăsesc şi în titlul rezervat răspunderii penale a
persoanei juridice (Titiul VI din Partea generală a Codului penal).
§2. Formele pluralităţii de infracţiuni (identificare şi delimitări, în funcţie

de identitatea subiectului activ)
Apartenenţa instituţiei pluralităţii de infracţiuni la instituţia fundamentală a infracţiunii
reiese (în mod evident) din cadrul legal rezervat acesteia. Astfel, reglementarea se regăseşte-
expressis verbis-\n Titlul II, Capitolul V (intitulat „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni") din
Partea generală a Codului penal, corespunzător art. 38 ş.u. (art. 45 - inclusiv), prin înscrierea
celor trei forme reprezentate (în ordinea de reglementare) de: concursul de infracţiuni,
recidivă şi pluralitatea intermediară de infracţiuni.
în reglementarea fiecăreia dintre aceste trei forme, se identifică definiţiile legale acordate
[art. 38 CP - concursul de infracţiuni; art. 41 şi art. 42 CP - recidiva, prin prisma condiţiilor
pozitive şi a celor negative de existenţă; art. 44 alin. (1) CP - pluralitatea intermediară],

precum şi dispoziţiile sancţionatorii interesând pedeapsa principală aplicabilă în caz de concurs
de infracţiuni (art. 39-40 CP), recidivă (art. 43 CP) şi pluralitate intermediară de infracţiuni
[art. 44 alin. (2) CP]. Sediul materiei se încheie prin dispoziţiile prevăzute de art. 45 CP,
dispoziţii interesând celelalte categorii de pedepse (complementare şi accesorii), după cum
şi măsurile de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni, recidivă şi pluralitate intermediară.
Seimpune o primă :o
ţi în ansamblul reglementărilor pe care le include, Titlu
serva
b
Părţii generale a Codului penal - deci inclusiv materia rezervată pluralităţii de infracţiuni -
vizează preponderent infractorul persoană fizică majoră la data săvârşirii faptelor (ca
infracţiuni). Aceasta reiese atât din existenţa celor trei forme de pluralitate de infracţiuni
consacrate de lege - care sunt toate compatibile cu vârsta menţionată a subiectului activ
(anume: persoană care a împlinit vârsta de 18 ani), care săvârşeşte cele două sau mai multe
infracţiuni - , după cum şi din dispoziţiile legale care înscriu tratamentul penal aplicabil, vizând
sancţionarea prin pedepse principale şi pedepse secundare (complementare şi accesorii),
dintre acelea aplicabile acestei categorii de persoane fizice - majorii.
în ordinea lor de reglementare, cele trei forme ale pluralităţii de infracţiuni sunt reprezentate
de:
- concursul de infracţiuni, care constă în două sau mai multe infracţiuni săvârşite de
aceeaşi persoană - fie prin acţiuni sau inacţiuni distincte, fie printr-o singură acţiune sau
inacţiune (în condiţiile prevăzute de lege) - , înainte ca aceasta să fi fost condamnată definitiv
pentru vreuna dintre ele (potrivit art. 38 CP);
-recidiva, care există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare
la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de
reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită,
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Există recidivă şi în
cazul în care condamnarea definitivă sau pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
nou-comisă vizează pedeapsa detenţiunii pe viaţă (potrivit art. 41 CP);
- pluralitatea intermediară de infracţiuni, care există atunci când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată
sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune fără a fi însă
întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă [potrivit art. 44 alin. (1) CP].
Pornind de la definiţia generală, ca o definiţie (mai) largă ce se poate acorda pluralităţii de
infracţiuni, se impune o a doua observaţie, anume: existenţa pluralităţii de fapte penale, în
oricare dintre formele consacrate de lege, este condiţionată de comiterea (cât şi de imputarea)
celor două sau mai multe infracţiuni unei singure - şi aceleiaşi - persoane, subiect activ care
poate fi reprezentat şi de o persoană juridică. Aşa cum rezultă şi din Expunerea de motive
ce a însoţit proiectul noului Cod penal, Titlul VI al Părţii generale a Codului penal reuneşte
principalele dispoziţii de interes în materia răspunderii penale a persoanei juridice, titlu
care, în Capitolul III (dispoziţii comune), grupează şi prevederi legale privitoare la formele
pluralităţii de infracţiuni. Acestea sunt (şi pentru persoana juridică): recidiva (art. 146 CP),
concursul de infracţiuni şi pluralitatea intermediară de infracţiuni (art. 147 CP, în baza denumirii
marginale: „Atenuarea şi agravarea răspunderii penale a persoanei juridice").
Cele trei forme ale pluralităţii de infracţiuni indicate (concursul de infracţiuni, recidiva şi
pluralitatea intermediară de infracţiuni) se regăsesc, aşadar, şi în cazul persoanei juridice. Dintre
acestea însă, doar două reclamă condiţii de existenţă identice celor impuse prin lege [art. 38
şi art. 44 alin. (1) CP] persoanei fizice, şi anume: concursul de infracţiuni şi pluralitatea
intermediară de infracţiuni (sens în care definiţiile legale acordate acestora - din care se
extrag şi condiţiile lor de existenţă - sunt cele oferite de normele pre-indicate). Mai exact,
nu sunt diferenţe în ceea ce priveşte reglementarea concursului de infracţiuni, prin prisma

condiţiilor de existenţă cerute acestei forme a pluralităţii de infracţiuni, după cum subiectul
activ este reprezentat de persoana fizică sau de persoana juridică, precizare valabilă şi în
ceea ce priveşte reglementarea pluralităţii intermediare de infracţiuni (aceleaşi condiţii de
existenţă în cazul persoanei fizice infractor major, respectiv al persoanei juridice)111.
Dacă ne îndreptăm atenţia spre recidivă, în cazul persoanei ju ridice-ca formă a pluralităţii
de infracţiuni care beneficiază de consacrare printr-un articol distinct (art. 146 C P )-, observăm
că este reglementată diferit faţă de starea de recidivă în cazul persoanei fizice infractor
major. Ţine de esenţa stării de recidivă - şi în acest caz - reiterarea unui comportament
infracţional intenţionat sau praeterintenţionat, după rămânerea definitivă a unei hotărâri
de condamnare şi până la reabilitare, însă în condiţii ce o diferenţiază (net) de starea de
recidivă atrasă în cazul persoanei fizice infractor major. Mai exact, reţinerea recidivei în cazul
persoanei juridice se va naşte prin reiterarea comportamentului infracţional intenţionat sau
praeterintenţionat, după condamnarea definitivă privitoare (exclusiv) la pedeapsa amenzii,
indiferent de cuantumul acesteia şi până la intervenirea reabilitării de drept121.
Subiect activ al unei pluralităţi de infracţiuni poate fi şi minorul răspunzător penal, în
condiţiile în care săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni. Aşa cum rezultă şi din Expunerea
de motive ce a însoţit proiectul noului Cod penal, Titlul V al Părţii generale a Codului penal
este rezervat reglementărilor privind minoritatea (minoritatea infractorului). De lege lata,
singurele consecinţe ale răspunderii penale pe care şi-o angajează această categorie de
persoane fizice constă în măsuri educative - ca sancţiuni penale (neprivative sau privative de
libertate) - care se iau în condiţiile prevăzute de lege - inclusiv faţă de majorii care, la data
săvârşirii infracţiunii, aveau vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani [art. 134 alin. (1) CP]. Cu alte
cuvinte, infracţiunile comise în timpul minorităţii nu sunt susceptibile să atragă sancţionarea
prin pedepsirea acestei categorii de infractori (persoane fizice cu vârsta cuprinsă între 14
şi 18 ani, la data comiterii infracţiunii/infracţiunilor), consecinţele răspunderii lor penale
concretizându-se (exclusiv) în măsuri educative (sancţiuni penale specifice, care nu atrag
interdicţii, decăderi sau incapacităţi).
în această ordine de idei, venim cu o o treia observaţie, cu referire la manifestarea
pluralităţii de fapte penale, la formele pe care le (poate) descrie aceasta, după cum se
reflectă în lege, atunci când comiterea şi imputarea celor două sau mai multe infracţiuni
sunt atribuite aceleiaşi persoane fizice - subiect activ, reţinând aici două ipoteze distincte:
a) subiect activ al pluralităţii de infracţiuni este aceeaşi persoană, ca minor răspunzător
penal, care comite toate infracţiunile în timpul minorităţii;
b) subiect activ al pluralităţii de infracţiuni este aceeaşi persoană, ca persoană implicată
în săvârşirea a două infracţiuni, dintre care una comisă în timpul minorităţii şi o alta comisă
după majorat (cu precizarea că utilizarea singularului nu exclude pluralul).
Reţinându-ne acum atenţia cele trei forme ale pluralităţii de infracţiuni - avem în vedere
concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară - , aşa cum rezultă din ansamblul
reglementărilor înscrise în materia minorităţii (Titlul V al Părţii generale a Codului penal),
111 Dacă avem în vedere sancţionarea acestor două forme ale pluralităţii de infracţiuni, persoanei juridice i se
aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică infractor major, în sensul contopirii pedepselor
principale de ordin pecuniar (amenzi penale), după cum dispune art. 147 alin. (1) CP (prin trimitere la acelaşi regim).
(2] Sunt de semnalat diferenţe şi în materia sancţionării (aplicarea pedepsei principale), întrucât, în caz de
recidivă a persoanei juridice, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează
cu jumătate, indiferent de forma pe care aceasta o îmbracă (după condamnare sau după executare), după cum
reiese din textul legal [art. 146 alin. (2) şi (3) CP]. De asemenea, aplicarea pedepselor complementare, cât şi luarea
măsurilor de siguranţă, în cazul tuturor celor trei forme ale pluralităţii de infracţiuni, în ipoteza comiterii lor de
către o persoană juridică, se rezolvă conform dispoziţiilor legale [art. 147 alin. (2) şi (3) CP].
dintre aceste trei forme, concursul este singura care poate lua naştere cu privire la infracţiunile
săvârşite în timpul minorităţii, după cum se lasă loc existenţei concursului de infracţiuni şi
atunci când o faptă penală s-a comis în timpul minorităţii, iar o alta după majorat111.
Se impune sublinierea potrivit căreia ipotezele legale privind pluralitatea de infracţiuni -
conform reglementărilor din Titlul V (Minoritatea) din Partea generală a Codului penal -
nu se reduc însă la concursul de infracţiuni121! Este adevărat că legea penală în vigoare
promovează concepţia unei incompatibilităţi totale între starea de minoritate a infractorului,
respectiv a condamnărilor131pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii - pe de o parte - şi
pluralitatea de infracţiuni (atât) sub forma recidivei, cât şi a pluralităţii intermediare - pe de
altă parte - , excluderea acestora fiind atrasă de lipsa unei hotărâri definitive de condamnare
la o pedeapsă. însă existenţa unei condamnări definitive (chiar la o măsură educativă) şi
perseverenţa pe cale infracţională dau naştere (totuşi) unor forme (specifice) de manifestare
a pluralităţii de infracţiuni (persoana în cauză a comis per ansamblu mai multe infracţiuni).
După cum rezultă (inclusiv) din prevederile art. 134 alin. (1) CP, regimul (unic) de sancţionare
destinat infractorilor minori - prin măsuri educative - este aplicabil, chiar dacă la data
pronunţării condamnării (la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei) persoana împlinise
vârsta majoratului, în condiţiile în care infracţiunea care a atras această soluţie a fost săvârşită
în timpul minorităţii. Or, comiterea unei noi infracţiuni după rămânerea definitivă a hotărârii
(de condamnare) prin care s-a luat o măsură educativă (indiferent dacă aceasta a fost executată
sau nu) reflectă-fără echivoc-neîntrunirea condiţiilor legale cerute pentru existenţa stării
de recidivă, cât şi pentru existenţa pluralităţii intermediare de infracţiuni. Nefiind întrunite
111în acest sens este şi art. 129 CP, prin dispoziţia înscrisă de alin. (1) distingându-se (explicit) situaţia concursului
de infracţiuni, formă a pluralităţii de infracţiuni posibilă şi în condiţiile prevăzute de alin. (2)-(5) ale aceluiaşi articol. La
prima vedere, s-ar părea că rezolvarea legală a pluralităţii de infracţiuni, în aceste două ipoteze, se realizează -
exclusiv-în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 129 CP, respectiv că singura formă a pluralităţii de infracţiuni
posibilă, în cazul infractorului minor, ar reprezenta-o concursul de infracţiuni. Pe bună dreptate, în doctrina de
specialitate s-au remarcat următoarele: „Cazurile de pluralitate de infracţiuni care privesc inculpaţi minori nu se
limitează la art. 129, astfel cum am putea deduce din denumirea marginală a articolului. Astfel, modalităţile de
sancţionare a pluralităţii de infracţiuni sunt prevăzute şi de dispoziţiile art. 123 alin. (3) NCP, art. 124 alin. (3) şi
(7), precum şi art. 125 alin. (3) şi (7) NCP" - M. Udroiu , V. Constantinescu , Noul Cod penal. Codul penal anterior
(Prezentare comparativa, observaţiighid de aplicare, legea penala mai favorabila), Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2014, p. 194 ş.u.
t2] în sens contrar, a se vedea C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2014), p. 434; M.A. Hotca , R. S lăvoiu ,
op. cit., p. 233. Autorii consideră că se are în vedere numai concursul de infracţiuni. în opinia noastră, după
cum se poate observa (chiar şi) din cuprinsul art. 114 alin. (2) lit. a) CP, în cazul în care minorul a mai săvârşit o
infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte
de comiterea infracţiunii pentru care este judecat, se prevede-fără urmă de echivoc - posibilitatea instanţei de
a dispune o măsură educativă privativă de libertate. Or, reducând pluralitatea de infracţiuni la numărul minim
reclamat (cel puţin două infracţiuni), se observă că a intervenit deja o condamnare rămasă definitivă (executată
integral sau doar parţial) şi care separă între ele cele două infracţiuni comise de către aceeaşi persoană, de unde
rezultă că existenţa concursului de infracţiuni este practic exclusă! Este în afara oricăror discuţii şi excluderea stării
de recidivă sau a pluralităţii intermediare, forme ale pluralităţii de infracţiuni care sunt condiţionate de existenţa
unei hotărâri definitive de condamnare la o pedeapsă, sancţiune penală distinctă de măsura educativă - (unică,
singură) consecinţă a răspunderii penale a infractorului minor.
[3] Precizăm de la început faptul că, în aprecierea noastră, hotărârea judecătorească definitivă prin care unei
persoane care a comis o infracţiune în timpul minorităţii i se aplică o măsură educativă (constatându-se, dincolo
de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpat) reprezintă
o hotărâre de condamnare (iar nu un alt tip de hotărâre)! Ne fundamentăm punctul de vedere pe dispoziţiile
legale exprese din art. 396 CPP, potrivit cărora există doar cinci soluţii procesuale penale posibile (moduri) prin
care se poate rezolva, de către instanţă, acţiunea penală, anume: condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei, încetarea procesului penal şi achitarea. Dintre acestea, minorului infractor căruia i
se dispune, definitiv, o măsură educativă nu îi poate corespunde decât condamnarea (nu există o a şasea soluţie
legală procesuală penală similară condamnării, dar specifică pentru infractorii minori)!!!
nici condiţiile concursului de infracţiuni (întrucât cele două sau mai multe infracţiuni sunt
separate între ele, din punct de vedere al datei de comitere, de existenţa unei hotărâri de
condamnare care a rămas definitivă - însă o condamnare care nu priveşte o pedeapsă, ci
o sancţiune penală diferită: măsura educativă), rezultă că în peisajul juridic al pluralităţii
infracţionale se evidenţiază o formă distinctă de cele trei deja indicate/menţionate până
acum. Denumim această formă a pluralităţii de infracţiuni aceasta
acoperind mai multe ipoteze legale, ce ilustrează perseverenţa infracţională a unei persoane
fizice care a suferit (deja) o condamnare definitivă, pentru cel puţin o infracţiune comisă în
timpul minorităţii, şi care săvârşeşte o nouă infracţiune/noi infracţiuni înainte de împlinirea
vârstei de 18 ani111sau după împlinirea vârstei majoratului121.
în opinia noastră, în aceste cazuri - ipoteze legale - îş i va găsi loc o pluralitate sui-generis
de infracţiuni (prin perseverenţa infracţională probată după rămânerea definitivă a unei
condamnări la o măsură educativă - neexecutată sau executată doar parţial), care va îmbrăca
formă postcondamnatorie.
Aşadar, cadrul legal actual al pluralităţii de infracţiuni nu este acoperit integral (după cum
s-a văzut) numai prin reglementările privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitate
intermediară. Dacă inexistenţa unei condamnări definitive, care să separe (din punct de
vedere al datei lor de săvârşire) cele două sau mai multe infracţiuni comise de către aceeaşi
persoană, delimitează concursul de infracţiuni de recidivă, cât şi de pluralitatea intermediară
de infracţiuni, atunci când o astfel de condamnare există şi este privitoare la o pedeapsă,
ne vom afla în prezenţa - după caz - a stării de recidivă sau a pluralităţii intermediare de
infracţiuni, ce se va naşte/reţine în sarcina persoanei fizice majore sau a persoanei juridice
(întrunite fiind condiţiile lor legale de existenţă). însă, dacă a rămas definitivă o hotărâre de
condamnare, dar nu la o pedeapsă, ci la o măsură educativă, în ipoteza comiterii din nou a
unei/unor infracţiuni, până la executarea sau considerarea ca executată a acestei sancţiuni
penale, pluralitatea de infracţiuni nu va îmbrăca haina juridică a niciuneia dintre aceste
trei forme ale pluralităţii de infracţiuni, fiind de necontestat, totuşi, existenţa unei forme
distincte de manifestare a pluralităţii infracţionale - mai mult chiar, a unei forme „prinse" în
tiparul le g ii-c e se înfăţişează ca o pluralitate su(postcondamna
Cu referire la formele de manifestarea pluralităţii infracţionale-privită ca realitate faptică
obiectivă în raport de reglementările juridice - , se impune o a patra observaţie, potrivit
căreia cadrul legal actual al pluralităţii de infracţiuni nu este acoperit integral, (şi) prin lipsa
prevederii exprese a situaţiei în care, după o condamnare definitivă la o pedeapsă executată
sau considerată ca executată şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, are
loc comiterea, de către aceeaşi persoană, a unei noi infracţiuni, fără să fie întrunite condiţiile
prevăzute de lege pentru recidivă. Această situaţie desemnează tot o formă de manifestare a
pluralităţii de infracţiuni, dar se situează în afara conţinutului normativ al art. 44 alin. (1) CP
(care consacră pluralitatea intermediară), situaţie care este (re)cunoscută în doctrină*131sub
denumirea de „pluralitate nenumită de infracţiuni". Aceasta poate fi reţinută, după caz, fie
în sarcina unei persoane fizice majore, fie a unei persoane juridice. Denumirea atribuită se
111 A se vedea prevederile art. 123 alin. (3) teza I, art. 124 alin. (3) teza I şi alin. (7), art. 125 alin. (3) teza I şi
alin. (7) CP.
121A se vedea prevederile art. 129 alin. (2)-(5) CP.
131 A se vedea, în acest sens, Fl . Streteanu , Drept penal. Partea generală II. Suport de curs 2008-2009,
Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, p. 39; M. Udroiu , Fişe de drept penal. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 97.
poate susţine prin lipsa unor norme de reglementare expresă în Partea generală a Codului
penal, norme care să dispună şi în privinţa unui tratament penal specific111.
Distinct de situaţia astfel semnalată, dacă ulterior executării sau considerării ca executată
a unei condamnări, însă nu la o pedeapsă, ci la o altă sancţiune penală - respectiv la o
măsură educativă - , aceeaşi persoană fizică săvârşeşte din nou o infracţiune, ne vom afla,
de asemenea, în prezenţa unei alte forme de manifestare a pluralităţii de infracţiuni. Sub
acest aspect, se impune o a cincea (şi ultimă) observaţie, anume că acea
infracţiuni (care nu este nici pluralitate nenumită) este (tot) o situaţie de
(postexecutorie) de infracţiuni, care se naşte prin perseverenţa infracţională probată de o
persoană fizică, în anumite condiţii121.
în concluzie, se poate afirma că formele pluralităţii de infracţiuni nu se reduc la concursul
de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea intermediară, sfera (mai largă) de cuprindere a pluralităţii
infracţionale întregindu-se prin includerea formelor distincte pe care le reprezintă pluralitatea
nenumită de infracţiuni, respectiv pluralitatea sui-generis (postcondamnatorie şi postexecutorie)
de infracţiuni. Dincolo de asemănările care există între toate aceste forme (asemănări care
rezidă în unicitatea subiectului activ care se implică în săvârşirea a două sau mai multor fapte
penale), deosebirile131 marcante care fac diferenţa dintre tipurile variate de manifestare a
pluralităţii (reale) infracţionale trebuie să conducă la o corectă identificare şi departajare a
lor, fără a se lăsa loc unor confuzii nedorite şi contraproductive (chiar dăunătoare).
Secţiunea a 2-a. Concursul de infracţiuni
§1. Definiţie generală

Concursul de infracţiuni poate fi definit ca fiind acea formă a pluralităţii (reale) de infracţiuni
care constă în săvârşirea, de către aceeaşi persoană, a două sau mai multor infracţiuni,
înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Legiuitorul penal nu acordă o
definiţie generală a concursului de infracţiuni, ci defineşte, în acelaşi articol al Codului penal
(art. 3 8)-d a r în alineate distincte- , cele două forme principale sub care se prezintă acesta,
respectiv concursul real de infracţiuni [potrivit alin. (1)] şi concursul formal de infracţiuni
[potrivit alin. (2)], forme indicate in terminis.
Sub acest aspect, se poate elabora o definiţie a concursului de infracţiuni care să acopere şi
aceste două forme (care marchează deosebirile la nivelul modului de constituire a concursului
[1] Drept urmare, într-o atare situaţie, se va individualiza pedeapsa atrasă în urma comiterii noii infracţiuni,
ţinându-se cont, la stabilirea sancţiunii concrete, în cadrul criteriilor de individualizare a pedepsei [art. 74 alin. (1)
lit. e) CP], de existenţa antecedentului penal astfel reţinut.
[2] Spre exemplu, ea există atunci când minorul care a executat (deja) o măsură educativă comite din nou, în
timpul minorităţii, o infracţiune [cu rezolvare potrivit art. 114 alin. (2) lit. a) CP] sau atunci când, după executarea
unei condamnări (la o măsură educativă) pentru o infracţiune comisă în timpul minorităţii, persoana fizică săvârşeşte
din nou o infracţiune, după majorat (caz în care se va individualiza pentru aceasta o pedeapsă). în situaţiile
exemplificate, pluralitatea de infracţiuni se înfăţişează ca o pluralitate sui-generis (postexecutorie), întrucât reiterarea
comportamentului infracţional are loc după executarea sau considerarea ca executată a unei condamnări la o
măsură educativă.
[31Anume: după cum există - sau nu - o condamnare definitivă între infracţiunile componente ale pluralităţii,
care să le separe pe acestea din punct de vedere al datei lor de comitere; după tipul sancţiunii penale cuprinse în
hotărârea definitivă de condamnare, atunci când aceasta există, şi anume dacă priveşte o pedeapsă aplicată unei
persoane fizice majore sau unei persoane juridice ori o măsură educativă dispusă pentru o infracţiune săvârşită
în timpul minorităţii; după cum sancţiunea a fost executată sau nu; după forma de vinovăţie ce caracterizează
infracţiunile săvârşite; după tratamentul penal aplicabil etc.
de infracţiuni), reţinându-se naşterea acestei forme(antecondamnatorii)

infracţiuni, în situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni, prin
acţiuni sau inacţiuni diferite ori printr-o singură acţiune sau inacţiune, înainte de a fi fost
condamnată definitiv pentru vreuna dintre aceste fapte penale.
§2. Condiţii generale de existenţă a concursului de infracţiuni

Aşa cum rezultă din definiţia acordată acestei forme de pluralitate infracţională, pentru
existenţa concursului de infracţiuni trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni;
b) săvârşirea infracţiunilor de către aceeaşi persoană (identitate de subiect activ - legătură
in personam);
c) comiterea infracţiunilorînainte de rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare
a infractorului pentru vreuna dintre ele.
Cu referire la aceste (trei) condiţii generale de existenţă a concursului de infracţiuni
înţelegem să facem, în continuare, unele precizări.
2.1. Săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni

Sub aspectul acestei prime condiţii de existenţă, interesează ca faptele reunite în structura
concursului să fie fapte care întrunesc fiecare în parte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii,
respectiv fapte ce întrunesc elementele ce compun conţinutul redat de diferite norme de
incriminare, indiferent de sediul acestora (Partea specială a Codului penal, legi penale speciale),
neinteresând forma pe care o îmbracă - după caz, formă tipică (fapt consumat) sau formă
atipică (tentativă relevantă penal) - ori apartenenţa la unitatea naturală sau la cea legală
de infracţiune, putând fi, totodată, infracţiuni comisive sau omisive.
Concursul de infracţiuni poate reuni o varietate de fapte penale, în număr de cel puţin
d o u ă -sp re exemplu, infracţiuni simple, infracţiuni complexe, infracţiuni de durată-, fără să
intereseze gravitatea acestora sau forma specifică de vinovăţie ce le caracterizează din punct
de vedere subiectiv (intenţie, culpă sau intenţie depăşită). Infracţiunile concurente se pot
săvârşi la diferite interval de timp sau chiarîn acelaşi timp (deodată), cazîn care vom distinge
între concursul succesiv şi concursul simultan de infracţiuni. Faptele pot fi de aceeaşi natură
sau de natură diferită, caz în care vom distinge între concurs omogen şi concurs eterogen de
infracţiuni. Trebuie menţionat că nu este exclusă combinarea acestor forme (spre exemplu,
concurs succesiv şi omogen sau concurs simultan şi eterogen).
De regulă, între infracţiunile reunite în structura concursului nu se cere o anumită legătură
obiectivă (legătură in rem), singurul liant necesar fiind cel privitor la subiectul activ (legătură
in personam). însă prezenţa unei legături in rem nu este exclusă, caz în care concursul va reuni
infracţiuni concurente şi conexe, purtând denumirea de concurs care prezintă conexitate
sau concurs caracterizat. La rândul ei, conexitatea poate fi de mai multe tipuri: cronologică
(temporală), topografică (spaţială), etiologică (exprimată prin legătura de la mijloc la scop
dintre infracţiunile concurente)111sau consecvenţională (exprimată prin legătura de la cauză
la efect dintre infracţiunile concurente)*121.
[1|în sensul că o primă infracţiune se comite cu scopul de a înlesni/uşura/facilita comiterea următoarei infracţiuni.
121în sensul că cea de-a doua infracţiune se comite cu scopul de a acoperi/ascunde comiterea infracţiunii
anterioare.
Dacă legătura in rem poate lipsi, se impune (încă o dată) sublinierea potrivit căreia, la
nivelul condiţiilor de existenţă, între infracţiunile concurente nu are cum să lipsească legătura
dată de comiterea infracţiunilor de către aceeaşi persoană (legătura in personam), care
configurează o condiţie de existenţă distinctă, indispensabilă a concursului de infracţiuni.
2.2. Săvârşirea infracţiunilor de către aceeaşi persoană

Factor unificator al pluralităţii de infracţiuni, unitatea subiectului activ este dată de
aceeaşi persoană care comite cele două sau mai multe infracţiuni, persoană fizică majoră sau
minoră (care verifică limitele răspunderii penale) ori persoană juridică (ce probează condiţiile
răspunderii penale). Aceeaşi persoană - în calitate de infractor- poate fi, după caz, autor (unic)
al tuturor infracţiunilor concurente sau implicarea sa în ansamblul plural de fapte penale se
poate realiza de pe poziţia unui participant, indiferent de rolul jucat (coautor, instigator sau
complice), nefiind necesar să aibă aceeaşi calitate în raport de fiecare infracţiune concurentă
comisă (poate fi autor la una/unele, participant la alta/altele sau autor - lucrând singur
ori alături de participanţi - sau, din contră, participant la toate infracţiunile concurente).
2.3. Comiterea infracţiunilor înainte de rămânerea definitivă a unei hotărâri

de condamnare a infractorului pentru vreuna dintre ele
Această condiţie de existenţă este cea care face diferenţa faţă de celelalte forme ale
pluralităţii de infracţiuni, condiţie ce impune reţinerea concursului drept singura form ă
antecondamnatorie de pluralitate infracţională (ce poate lua naştere prin comiterea de către
o persoană a două sau mai multor infracţiuni). Pentru o bună/corectă înţelegere a acestei
condiţii, avansăm ipoteza concursului de infracţiuni redus la numărul (de infracţiuni) minim
necesar pentru naşterea sa (cel puţin două fapte penale), precizând că ceea ce caracterizează
condiţia discutată rezidă în inexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare care să separe,
din punct de vedere al momentului lor de comitere, aceste fapte.
Dacă infracţiunile sunt separate între ele, din punct de vedere al datei lor de comitere, de
existenţa unei condamnări definitive, nu ne vom afla în prezenţa unui concurs de infracţiuni,
faptele intrând în structura unei alte forme de manifestare a pluralităţii de infracţiuni (recidivă,
pluralitate intermediară). însă concursul de infracţiuni se caracterizează prin posibilitatea
de asociere nelimitată a faptelor penale, numărul minim reclamat fiind de două.
Astfel, dacă toate infracţiunile au fost săvârşite înainte de o condamnare rămasă definitivă,
indiferent de momentul descoperirii sau al urmăririi lor penale/al judecării lor, atunci ele se
vor menţine în structura concursului, întrucât este posibil ca o infracţiune/unele infracţiuni
concurentă(e) să fie descoperită(e) ulterior rămânerii definitive a condamnării. Spre exemplu:
dintr-un număr de cinci infracţiuni săvârşite de o persoană, pot fi iniţial descoperite şi judecate
împreună doar trei, următoarele infracţiuni concurente cu acestea putând fi descoperite
şi/sau judecate ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru primele trei
infracţiuni concurente. Altfel spus, ceea ce interesează legat de existenţa concursului de
infracţiuni şi de întinderea acestuia este ca momentul săvârşirii tuturor infracţiunilor să fie
un moment plasat anterior existenţei (pronunţării) unei condamnări definitive pentru vreuna
dintre ele. Nu interesează momentul descoperirii sau cel al urmăririi/judecării infracţiunilor
care configurează concursul (faptele penale pot fi judecate împreună/deodată/simultan
sau separat).
De menţionat că, în cazul comiterii anumitor unor infracţiuni de durată (infracţiune
continuă, infracţiune continuată, infracţiune de obicei), va exista concurs de infracţiuni
numai dacă data epuizării acestora este anterioară rămânerii definitive a unei hotărâri de
condamnare pentru o altă/alte infracţiune/infracţiuni.
2.4. Infracţiunile comise (sau cel puţin două dintre acestea) să poată fi supuse
judecăţii
Condiţiilor mai sus expuse, extrase din însăşi definiţia generală acordată concursului
de infracţiuni, li se adaugă - în optica doctrinei majoritare - încă una, privitoare la faptul
ca (într-o formulare generică şi general acceptată) infracţiunile comise (sau cel puţin două
dintre acestea) să poată f i supuse judecăţii. în legătură cu această condiţie, care ridică
preponderent problema posibilităţii sancţionării (potrivit sistemului sancţionator al concursului
de infracţiuni) persoanei care s-a implicat în săvârşirea ansamblului faptic ce configurează
concursul de infracţiuni, trebuie menţionat că ea implică lipsa incidenţei unor cauze operante
în materie juridico-penală, cu efect extinctiv asupra instituţiilor fundamentale subsecvente
celei a infracţiunii, astfel cum sunt cauzele (generale) care înlătură răspunderea penală (cu
reglementare în Titlul VII al Părţii generale a Codului penal) sau cauzele de impunitate/
nepedepsire (generale ori speciale).
Trebuie să precizăm că incidenţa unor astfel de cauze nu afectează însăşi existenţa faptelor
incriminate săvârşite (în concret) ca infracţiuni. Prin urmare, ceea ce s-a comis reprezintă o
infracţiune, însă, prin înlăturarea răspunderii penale, va fi împiedicată şi sancţionarea (pe
cale de consecinţă) ori, în ipoteza reţinerii unei cauze de impunitate/nepedepsire, nu se
va mai ajunge la sancţionare, prin apărarea de represiune penală (de data aceasta, în mod
direct, iar nu în subsidiar, ca în ipoteza precedentă). Astfel, să ne imaginăm că o persoană a
comis două infracţiuni, însă pentru una dintre acestea a intervenit, spre exemplu, amnistia
antecondamnatorie-cauză care înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea comisă. într-o
asemenea situaţie, se va reţine spre sancţionare doar o singură infracţiune, fiind exclusă
sancţionarea subiectului activîn cauză potrivit regimului sancţionator specific concursului de
infracţiuni (chiar dacă persoana a săvârşit două infracţiuni, aşadar, o pluralitate infracţională,
în forma concursului).
Extinzând sfera de cuprindere a concursului la un număr superior de infracţiuni, considerăm
că ideea din spatele acestei condiţii se poate reformula, în mod corespunzător (şi exact),
în următorul sens: pentru cel puţin două infracţiuni să nu fie incidenţă o cauză care să
împiedice pronunţarea, de către instanţă, a unei soluţii procesuale penale de condamnare
(a inculpatului, pentru concursul de infracţiuni comis). Apreciem că se impun următoarele
precizări: soluţionarea concursului de infracţiuni poate atrage şi pronunţarea unei hotărâri
de renunţare la aplicarea pedepsei (în condiţiile prevăzute de art. 80 CP, cu aplicarea unui
singur avertisment pentru întregul ansamblu faptic săvârşit) ori a unei hotărâri de amânare
a aplicării pedepsei (în condiţiile prevăzute de art. 83 CP). Acestea sunt tipuri de soluţii
procesuale penale formal diferite de hotărârea de condamnare a inculpatului [potrivit art. 396
alin. (3) şi (4) CPP]ll).1
111în acest sens, a se vedea şi M. Udroiu , D re p t p en a l, op. cit., p. 177. Ne exprimăm acordul cu opinia potrivit
căreia soluţionarea, în aceste moduri, a concursului de infracţiuni priveşte (exclu siv) c a zu l p e rso a n e i fiz ic e m a jo re
la data săvârşirii infracţiunilor, fiind excluse renunţarea la aplicarea pedepsei, cât şi amânarea aplicării pedepsei
în cazul infractorilor minori, precum şi în cazul persoanelor juridice-în acest sens, a se vedea A l. RÎşniţă , I. Curt,
R e n u n ţa rea la a p lica re a p ed ep sei. A m â n a re a a p lică rii p e d e p se i, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 51-53,
167-168.
După cum se observă, condiţia aici analizată pune în discuţie sancţionarea concursului ca
formă a pluralităţii infracţionale, „dar cum problema principală a concursului este cea privind
sancţionarea, desigur că o astfel de condiţie trebuie socotită de existenţă a concursului"111.
§3. Formele concursului de infracţiuni

în conformitate cu dispoziţiile legale, concursul de infracţiuni se poate prezenta fie sub
forma unui concurs real de infracţiuni [art. 38 alin. (1) CP], fie sub forma unui concurs form al
de infracţiuni [art. 38 alin. (2) CP].
Concursul real de infracţiuni există atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost
săvârşite de către aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele [teza I din alin. (1) al art. 38 CP]. Concurs
real de infracţiuni există inclusiv atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru
săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni (teza a ll-a din acelaşi text normativ).
Concursul form al de infracţiuni [art. 38 alin. (2) CP] există atunci când printr-o acţiune
sau inacţiune săvârşită de o persoană (aceeaşi persoană), din cauza împrejurărilor în care
a avut loc aceasta sau a urmărilor pe care le-a produs, se realizează conţinutul mai multor
infracţiuni, în lipsa existenţei unei condamnări definitive pentru vreuna dintre ele.
Cele două forme ale concursului de infracţiuni sunt apreciate ca fiind principalele
modalităţi de manifestare a acestei specii aparţinând pluralităţii de infracţiuni. Ele se bucură de
reglementări explicite, fiind cunoscute/încetăţenite în doctrină şi sub denumirile, alternative,
de „concurs material de infracţiuni" (concursul real), respectiv „concurs ideal de infracţiuni"
(concursul formal). Diferenţa dintre aceste forme ale concursului de infracţiuni este dată de
modul în care iau naştere cele două sau mai multe fapte penale, anume prin mai multe acţiuni/
inacţiuni (concursul real), respectiv printr-o singură acţiune/inacţiune (concursul formal).
3.1. Concursul real de infracţiuni - succintă caracterizare

Formă frecventă sub care se înfăţişează, în practică, concursul de infracţiuni, concursul
real de fapte penale poate să reunească în structura sa un număr de două sau mai multe
infracţiuni, ce se comit prin acţiuni/inacţiuni distincte, de către aceeaşi persoană, indiferent
dacă infracţiunile se săvârşesc succesiv sau simultan, dacă sunt de aceeaşi natură ori de natură
diferită sau dacă legătura in personam dintre ele este dublată (sau nu) de o legătură in rem.
Am înţeles să reluăm parte din precizările anterioare, având intenţia de a surprinde şi
alte modalităţi sub care se poate înfăţişa un concurs real de infracţiuni, anume: concurs
real succesiv/concurs real simultan; concurs real omogen/concurs real eterogen; concurs
real simplu (condiţionat exclusiv de legătura in personam dintre fapte, fără nicio legătură
obiectivă între infracţiunile ce îl compun)/ concurs real carac(şi) prin leg
un concurs prezentând conexitate reală, obiectivă, referitoare la fapte (ce dublează legătura
indispensabilă, in personam, între infracţiunile concurente şi deci conexe). Recurgerea la
exemple poate facilita înţelegerea, sens în care ilustrăm prin comiterea, în baza unor hotărâri
distincte, de pildă, a două infracţiuni de furt, într-un interval de două zile (concurs real
succesiv şi omogen), sau a unei infracţiuni de furt şi a uneia de viol, la interval de două
zile (concurs real succesiv şi eterogen), ori proferarea/adresarea, cu aceeaşi ocazie, a unor
ameninţări asupra a două persoane (concurs real simultan şi omogen) sau, tot cu aceeaşi
111C. Mitrache , Cr . Mitrache , op. cit. (2014), p. 320.

ocazie, ameninţarea cu distrugerea unui bun şi lovirea cu palma, peste faţă, deodată (în
acelaşi timp), a uneia şi aceleiaşi persoane (concurs real simultan şi eterogen).
Ceea ce face diferenţa dintre un concurs real simplu şi unul caracterizat (prezentând
conexitate - denumit şi concurs calificat) rezidă în legătura in rem care există între infracţiuni
(în cazul acestuia din urmă), legătură care o dublează pe aceea in personam, ca factor
unificator al infracţiunilor concurente. Aşa cum rezultă din dispoziţiile prevăzute de art. 38
alin. (1) teza a ll-a CP, îşi găsesc reglementare normativă expresă: concursul real caracterizat
de o conexitate exprimată prin legătura de la mijloc la scop; concursul real caracterizat de
o conexitate exprimată prin legătura de la cauză la efect/de la antecedenţă la urmare (la
rezultat). Concursului real cu legătură de la mijloc la scop i se atribuie denumirea de concurs
real prezentând conexitate etiologică; acesta există atunci când una dintre infracţiuni a fost
comisă pentru săvârşirea altei infracţiuni. Această modalitate normativă este distinctă de
concursul real cu legătură de la cauză la efect, căruia i se atribuie denumirea de concurs real
prezentând conexitate consecvenţională;un asemenea concurs de infracţiuni există
când una dintre faptele penale a fost comisă pentru ascunderea alteia.
Un atare concurs îl putem exemplifica, de pildă, prin săvârşirea, de către aceeaşi persoană,
a două infracţiuni, precum un fals şi o delapidare. Faptele penale în cauză se pot afla fie într-o
legătură de la mijloc la scop (astfel, în vederea comiterii unei delapidări, gestionarul unor bunuri
recurge la săvârşirea, prealabilă, a unei infracţiuni de fals, creând documente care să ateste,
inexact, că bunurile respective ar fi ieşit, prin procedura casării, din gestiunea sa, sustrăgându-le
apoi mai uşor), fie într-o legătură de la cauză la efect (spre exemplu, ulterior săvârşirii unei
infracţiuni de delapidare, gestionarul falsifică actele de evidenţă, pentru ascunderea delapidării,
atestând în mod inexact că bunurile ar fi fost, de pildă, distruse în mod fortuit).
La rândul său, concursul real caracterizat (calificat) de infracţiuni prezintă unele parti
cularităţi. Astfel, în cazul unui concurs de fapte penale care manifestă o conexitate etiolo
gică, atât infracţiunea-scop, cât şi infracţiunea-mijloc sunt fapte intenţionate (dar care pot
atrage şi un rezultat mai grav, din culpă, ilustrând, în acest caz, în ansamblu, infracţiuni
praeterintenţionate), iar în ceea ce priveşte hotărârea comiterii lor (în acest fel), ea este
luată anterior trecerii la executare (anterior comiterii celei dintâi infracţiuni). în cazul unui
concurs de infracţiuni care manifestă o conexitate consecvenţională, din punct de vedere
subiectiv, fapta penală-cauză poate să fie săvârşită ori cu intenţie, ori din culpă, ori cu in
tenţie depăşită. Infracţiunea-efect este însă caracterizată întotdeauna prin intenţie (culpa
este exclusă), din moment ce această faptă penală se comite în vederea ascunderii unei
infracţiuni anterior săvârşite; aceasta nu exclude însă prezenţa culpei asupra unui eventual
rezultat mai grav atras, subsecvent segmentului infracţional iniţial, intenţionat, astfel încât
infracţiunea emergentă în final să devină una praeterintenţionată[1]. în ceea ce priveşte
(într-o atare ipoteză) hotărârea comiterii infracţiunii-efect, ea poate fi luată ori înainte de
comiterea infracţiunii cauză, ori chiar ulterior comiterii acesteia. Indiferent de modalitatea
sub care se prezintă, concursul real caracterizat este unul succesiv şi - ca regulă - eterogen.
Nu putem încheia succinta caracterizare a concursului real de infracţiuni fără să amintim
(parte din) problemele de delimitare pe care le ridică, îndeosebi faţă de unele dintre formele
unităţii infracţionale, anume: departajarea, în raport de infracţiunea continuată, a concursului
real succesiv şi omogen; departajarea, în raport de infracţiunea complexă, a concursului
real caracterizat (calificat) de infracţiuni ş.a.1
111în acelaşi sens, a se vedea M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 178,179.
3.2. Concursul formal de infracţiuni - succintă caracterizare

Pornind de la definiţia legală cuprinsă în art. 38 alin. (2) CP, concursul form al de infracţiuni
există atunci când o acţiune sau o inacţiune, săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor
în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor
infracţiuni. Se impune sublinierea potrivit căreia nu există diferenţă de esenţă faţă de concursul
real de infracţiuni, cele două sau mai multe fapte penale reclamând, de asemenea, inexistenţa
unei condamnări definitive care să le separe din punct de vedere ai datei lor de comitere
(chiar dacă acest aspect nu se prevede expres, explicit în dispoziţia legală pre-indicată,
reieşind implicit din logica lucrurilor).
După cum s-a arătat, distincţia dintre concursul real şi cel form al de infracţiuni are
în vedere modul de apariţie a celor două sau mai multe fapte penale, concursul form al
particularizându-se prin unicitatea acţiunii/inacţiunii, „care se manifestă cu aptitudine cauzală
diferită, în conţinuturile infracţiunilor produse, integrându-se ca element material în faptele
apărute"111. Această formă a concursului de infracţiuni - concurs (sau ideal) de fapte
penale - este mai puţin frecventă, reunind un număr de cel puţin două infracţiuni ce se comit
(de principiu) simultan, fiind de o amploare mai mică faţă de un concurs real. Infracţiunile
concurente pot să fie de aceeaşi natură sau de natură diferită, distingând şi aici, după caz,
un concurs form al omogen sau un concurs form al eterogen. Spre exemplu, va exista un
concurs formal omogen atunci când o persoană aruncă un pumn de pietre în direcţia unui
grup de oameni, lovind două persoane care suferă leziuni traumatice, după cum se va reţine
un concurs formal eterogen atunci când, în urma unui accident de circulaţie, se produc
moartea unei persoane şi vătămarea corporală a unei alte persoane (infracţiuni din culpă).
Nu putem încheia succinta caracterizare a concursului formal de infracţiuni fără să
amintim (parte din) problemele de delimitare pe care şi această formă a pluralităţii de
infracţiuni (sub forma concursului) le ridică, îndeosebi faţă de unele dintre formele unităţii
infracţionale. Astfel, avem în vedere: departajarea în raport de infracţiunea complexă
omogenă (spre exemplu, atunci când prin aceeaşi acţiune/inacţiune - săvârşită cu aceeaşi
ocazie, în aceeaşi împrejurare - se produce moartea, cu intenţie ori din culpă, a două sau
mai multor persoane ori atunci când urmările unei vătămări corporale din culpă se produc
faţă de două sau mai multe persoane); amplele discuţii doctrinare generate/întreţinute
de infracţiunea deviată, îndeosebi în modalitatea aberratio ictus, atunci când se comite o
tentativă pedepsibilă pe lângă infracţiunea consumată etc.
§4. Sancţionarea concursului de infracţiuni
4.1. Precizări prealabile

Corespunzător cadrului legal destinat pluralităţii de infracţiuni, în ordinea de reglementare,
imediat după înscrierea definiţiei formelor principale ale concursului de infracţiuni (real şi
formal), legea penală română consacră dispoziţiile sancţionatorii în materie, anume: pedeapsa
principală în caz de concurs de infracţiuni (art. 39 CP); contopirea pedepselor pentru infracţiuni
concurente (art. 40 CP). Se adaugă acestor dispoziţii reglementările din art. 45 CP - articol
ce încheie sediul materiei pluralităţii de infracţiuni - cu referire la sancţionarea (inclusiv în
situaţia concursului de infracţiuni) prin prisma altor sancţiuni, ce completează represiunea
111M. ZOLYNEAK, M.l. MlCHINICI, op. Cit., p. 233.

penală (realizată în special prin pedepse principale), respectiv pedepsele secundare (pedepse
complementare şi pedepse accesorii) şi măsurile de siguranţă.
Se impune precizarea potrivit căreia prin aceste dispoziţii legale se reglementează
sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică majoră. Pluralitatea de
infracţiuni sub forma concursului-formă compatibilă cu starea de minoritate a infractorului -
se sancţionează, atunci când subiectul activa fost minor răspunzător penal, în baz
special, care îşi găseşte reglementare în lumina Titlului Vdin Partea generală a Codului penal
(legiuitorul oferind, în acest cadru, rezolvări pentru situaţii diferite: concurs de infracţiuni
săvârşite în timpul minorităţii; ipoteza comiterii uneia/unora dintre infracţiunile înglobate în
concurs, în timpul minorităţii, iar săvârşirea altei/altor infracţiuni concurente după împlinirea
vârstei de 18 ani).
în ceea ce priveşte sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşite de persoana juridică,
prin dispoziţiile art. 147 alin. (1) CP se observă că legiuitorul trimite la regimul prevăzut de
lege pentru persoana fizică (se are în vedere pedeapsa principală a amenzii), trimiterea
evidenţiind ca fiind operant acelaşi sistem de sancţionare. Norma pre-indicată include - î n
alin. (2) şi (3) - şi tratamentul penal cu referire la pedepsele complementare şi măsurile de
siguranţă ce se aplică persoanei juridice, consacrând reguli similare celor valabile în cazul
persoanei fizice.
Indiferent de persoana care ocupă poziţia subiectului activ al concursului de infracţiuni
(persoană fizică majoră sau minoră ori persoană juridică), Codul penal român consacră un
tratament penal (sancţionator) uniform form elor sub care se prezintă - concurs real sau
form al de infracţiuni.
4.2. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei fizice majore

Reglementarea modului de sancţionare a concursului de infracţiuni reflectă ca fiind
funcţional un mecanism care implică, din partea instanţei, parcurgerea a două etape. în
primul rând, o individualizare a sancţiunilor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente în
parte, stabilindu-se cu prioritate câte o pedeapsă principală (care poate să fie însoţită - sau
nu - de o pedeapsă secundară sau/şi de o măsură de siguranţă). Ulterior, se continuă cu cel
de-o/ doilea moment, al individualizării sancţiunii (globale) pentru întreg ansamblul faptic,
corespunzător concursului de infracţiuni.
Pentru pedepsele principale, pedepsele secundare şi măsurile de siguranţă, sunt consacrate
mai multe sisteme de sancţionare, reflectând opţiunea legiuitorului naţional în această
materie, sisteme pe care ne propunem să le prezentăm în continuare (axându-ne doar pe
ceea ce ţine de esenţa lor).
4.2.1. Ipoteze şi soluţii legale prevăzute de art. 39 CP. Pedeapsa principală în caz
de concurs de infracţiuni
Operaţiunea de determinare a pedepsei principale, în situaţia comiterii unui concurs de
infracţiuni, parcurge două etape distincte. Astfel, într-o primă etapă, are loc stabilirea unei
pedepse concrete pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, cu recurgere la criteriile
generale de individualizare judiciară prevăzute de art. 74 CP (după caz, se vor valorifica şi
eventualele criterii speciale existente sau/şi circumstanţele atenuante/agravante reţinute
în cauză). în cea de-o doua etapă, va avea loc stabilirea pedepsei pentru întregul ansamblu
faptic reţinut în sarcina infractorului major (se va identifica pedeapsa cea mai grea dintre cele
individual stabilite în prima etapă, urmând ca instanţa să se conformeze regulilor exprese
înscrise de legiuitorul penal pentru această a doua etapă), astfel ajungându-se la pedeapsa
concursuală (rezultantă, finalâ)1 *ll].
2
în acest sens sunt şi dispoziţiile din art. 39 CP, care, în primul alineat, dispune că se
stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte/şi se aplică (sic!) pedeapsa pentru
concursul de infracţiuni, legiuitorul distingând mai multe ipoteze. Fiecărei ipoteze legale îi
corespunde o soluţie care reflectă consacrarea unui sistem diferit de sancţionare. Astfel:
- din ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. a) CP (s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiunea
pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea ori cu amenda, caz în care se aplică
doar pedeapsa detenţiunii pe viaţă) reiese soluţia legală care consacră sistemul
- din ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. b) CP (s-au stabilit numai pedepse cu
închisoarea, caz în care se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime
din totalul celorlalte pedepse stabilite) reiese soluţia legală care consacră sistemul cumulului
juridic cu spor (de pedeapsă) obligatoriu şi fix (contopirea pedepselor cu închisoarea)121;
- din ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. c) CP (s-au stabilit numai pedepse cu
amenda, caz în care se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime
[1] De menţionat că, odată parcurse aceste două etape (fiind, astfel, determinată/stabilită pedeapsa rezultantă
a concursului de infracţiuni), instanţa poate fie omâno aplicarea acestei pedepse (printr-o hotărâre de amânare a
aplicării pedepsei) - desigur, dacă sunt întrunite condiţiile legale corespunzătoare - , fie aplica această pedeapsă
(printr-o hotărâre de condamnare). în acest ultim caz, instanţa are o opţiune subsecventă: poate fie să dispună
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante (bineînţeles, dacă sunt întrunite condiţiile legale
necesare pentru aceasta), fie să impună executarea efectivă a acestei pedepse rezultante. Din acest motiv, apreciem
că [deşi formularea generică uzuală face referire la aplicarea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte, respectiv
pentru întregul concurs de infracţiuni - de altfel, în acest sens se exprimă şi legiuitorul în textul legal: art. 39
alin. (1) CP] o exprimare corectă referitoare la determinarea pedepsei rezultante pentru concursul de infracţiuni
este cea care vizează stabilirea acesteia.
[2] Dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) CP au constituit obiect al unor excepţii de neconstituţionalitate, sens în
care menţionăm: Decizia (de respingere) nr. 711 din 27 octombrie 2015 (M. Of. nr. 913 din 9 decembrie 2015);
Decizia (dle respingere) nr. 782 din 17 noiembrie 2015 (M. Of. nr. 50 din 22 ianuarie 2016); Decizia (de respingere)
nr. 210 din 12 aprilie 2016 (M. Of. nr. 440 din 13 iunie 2016); Decizia (de respingere) nr. 545 din 12 iulie 2016 (M. Of.
nr. 838 din 21 octombrie 2016). Reţinem din considerentele Deciziei nr. 711/2015 următoarele extrase: „41. în
concluzie, Curtea reţine că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni, pentru ipoteza în care
s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix,
intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică
autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare
legală a sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa
fenomenului infracţional. Aşa fiind, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare al celor două forme de concurs
de infracţiuni - real şi formal, cât priveşte persoana fizică, infractor major, reglementând mai sever tratamentul
sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de
apreciere. 44. (...) Or, Curtea constată că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei principale
(rezultante) în caz de concurs de infracţiuni «în condiţiile şi în temeiul legii», potrivit alin. (12) al art. 23 din Legea
fundamentală, o garanţie împotriva unei eventuale ingerinţe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală
reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Aşadar, o limitare cu privire la cuantumul
pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi
mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăşi limita generală a pedepsei
închisorii impusă de lege, aceasta se va reduce corespunzător". Aprecieri critice asupra dispoziţiilor legale din art. 39
alin. (1) lit. b) CP sunt (încă) întâlnite în doctrina de specialitate; de remarcat numeroasele şi variatele propuneri
de iegeferenda în legătură cu articolul normativ pre-inaicat (asupra cărora însă nu ne propunem să ne oprim în
prezentul cadru). Astfel, de pildă, pe data de 13 noiembrie 2017, Senatul României a adoptat tacit o iniţiativă
legislativă vizând (şi) modificarea Codului penal, potrivit căreia (art. I pct. 1) art. 39 alin. (1) lit. b) urmează a se
modifica în următorul sens: „când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea,
care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor
care nu depăşeşte jumătate din pedeapsa principala" (sic!)... De menţionat că această propunere de modificare
urmează a fi dezbătută de către Camera Deputaţilor, care este for decizional în acest caz; proiectul de lege este
înregistrat la Senat cu nr. L127/2017, fişa acestuia putând fi consultată on-line, la adresa de internet https://www.
senat.ro/legis/lista. aspx?nr_cls=L127&an_cls=2017.
din totalul celorlalte pedepse stabilite) reiese soluţia legală care consacră sistemul cumulului
juridic cu spor (de pedeapsă) obligatoriu şi fix (contopirea amenzilor penale);
- din ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. d) CP (s-au stabilit o pedeapsă cu închisoarea
şi o pedeapsă cu amenda, caz în care se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în
întregime pedeapsa amenzii) reiese soluţia legală care consacră sistemul cumulului aritmetic
(cumularea, adiţionarea pedepselo r-din specii diferite);
- din ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. e) CP [s-au stabilit mai multe pedepse
cu închisoarea şi mai multe pedepse cu amenda, caz în care se aplică pedeapsa închisorii,
conform regulii din art. 39 alin. (1) lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii,
conform regulii din art. 39 alin. (1) lit. c)] reiese soluţia legală care consacră un sistem
mixt [cumul aritmetic al pedepselor din specii diferite, subsecvent contopirii pedepselor din
aceeaşi specie]. Altfel spus, în acest caz se aplică pedeapsa rezultantă a închisorii (în urma
contopirii pedepselor cu închisoarea, potrivit cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix),
la care se adaugă/se adiţionează amenda penală rezultantă (în urma contopirii amenzilor
potrivit cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix).
Pedeapsa stabilită după regulile cumulului juridic nu poate/nu trebuie să ajungă în situaţia
de a depăşi maximul general al categoriei respectivei pedepse principale (închisoarea sau
amenda penală) - aşa cum rezultă (şi) din prevederile art. 2 alin. (3) CP! Practic, în cazul
în care calculul (matematic al) pedepsei rezultante (potrivit sistemului astfel prevăzut) ar
conduce la o valoare a pedepsei rezultante situate peste maximul general al categoriei de
pedeapsă, atunci, în realitate, sistemul de calcul va ceda (contopirea corespunde, de lege
lata, unui sistem de cumul juridic cu spor obligatoriu şi fix limitat la valoarea maximului
general), astfel încât valoarea (cuantumul, durata) pedepsei rezultante se va opri, în mod
automat (de drept), la maximul general al categoriei respective de pedeapsă (sistemul de
sancţionare se va aplica în limita/cu respectarea maximului general de pedeapsă)111.
Potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (2) CP, se (mai) reglementează (şi) o ipoteză distinctă
de sancţionare a concursului de infracţiuni - fără precedent pe plan legislativ - , anume
ipoteza legală care permite instanţei ca, în situaţia comiterii unor infracţiuni concurente de
o gravitate (abstractă şi concretă) sporită, să poată aplica însăşi pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, chiar dacă aceasta nu a fost stabilită individual pentru niciuna dintre faptele comise
şi chiar dacă nici legea nu ar prevedea-o (ca sancţiune penală principală, alternativă) pentru
niciuna dintre aceste fapte incriminate comise. Această dispoziţie (apreciată ca fiind una
de excepţie) îşi găseşte aplicabilitate atunci când sunt întrunite cerinţele care rezultă din
conţinutul normativ, anume: să se fi stabilit mai multe pedepse (individuale) cu închisoarea,
într-o aşa ipoteză încât, prin adăugarea la pedeapsa cea mai grea (de bază) a sporului de o
treime din totalul celorlalte pedepse (cu închisoarea) stabilite, s-ar ajunge la depăşirea (prin
calcul matematic) cu 10 ani sau mai mult a valorii maximului general al pedepsei închisorii*3 1
111Spre exemplu: dacă un infractor comite două infracţiuni concurente grave, pentru care i se stabilesc pedepse
de 25 de ani închisoare, respective de 18 ani închisoare, atunci respectarea strictă a calculului matematic decurgând
din actualele dispoziţii sancţionatorii incidente [art. 39 alin. (1) lit. b) CP] ar conduce la o pedeapsă rezultantă de
31 de ani închisoare (prin adăugarea la pedeapsa de bază - de 25 de ani închisoare - a unei treimi din cealaltă
pedeapsă, de 18 ani închisoare - anume a 6 ani închisoare). Or, dată fiind coroborarea dintre dispoziţiile cuprinse
în art. 2 alin. (3) CP (principiul fundamental al legalităţii sancţiunilor de drept penal implicând şi interdicţia stabilirii/
aplicării pedepselor prin depăşirea limitelor generale ale acestora) şi acelea cuprinse în art. 60 CP (care fixează
limitele generale ale pedepsei închisorii la 15 zile - minimul - , respectiv 30 de ani - maximul), rezultă că o asemenea
pedeapsă ar fi nelegală (...ilegală...?). Prin urmare, dispoziţiile din art. 39 alin. (1) lit. b) CP vor fi respectate şi aplicate
în limita maximului general al categoriei de pedeapsă, în sensul că pedeapsa rezultantă din exemplul de mai sus se
va stabili la fix 30 de ani (chiar dacă aceasta nu echivalează, din punct de vedere al calculului matematic, cu suma
dintre pedeapsa de bază şi o treime din cealaltă pedeapsă stabilită).
(30 de ani), iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de
lege să constea în închisoare de 20 de ani sau mai mare de 20 de ani (interesează maximul
special al pedepsei abstracte). într-o astfel de situaţie, instanţa poate să aplice pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, cealaltă posibilitate constând în aplicarea - sub cenzura maximului
general al închisorii - a pedepsei închisorii (pe durată maximă de 30 de ani, chiar dacă,
matematic vorbind, suma adăugării la pedeapsa de bază a sporului de o treime din suma
celorlalte pedepse depăşeşte - cu cel puţin 10 ani - această valoare).
După cum se observă, ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (2) C P -ca re permite posibilitatea
excepţională a aplicării detenţiunii pe viaţă ca pedeapsă pentru concursul de infracţiuni
(practic, prin înlocuirea pedepsei închisorii cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă) - se diferenţiază
de ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (1) lit. a) CP - care consacră sistemul absorbţiei [când
aplicarea detenţiunii pe viaţă ca pedeapsă rezultantă este obligatorie, ea reprezentând
pedeapsa individual stabilită - şi (neapărat) legal/abstract prevăzută - pentru cel puţin una
dintre infracţiunile concurente]111.
în legătură cu tratamentul penal al concursului de infracţiuni, interesează şi problema ce
priveşte stabilirea (corectă a) naturii juridice atribuite acestei forme a pluralităţii de infracţiuni,
problemă care întreţine (încă ample) discuţii în doctrina de specialitate. Potrivit curentului
majoritar de opinie, având în vedere reglementarea modului de aplicare a pedepsei principale,
concursul de infracţiuni este acceptat drept o cauză generală de agravare a răspunderii
penale (mai exact, o stare personală şi obligatorie de agravare a pedepsei).
4.2.2. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente (art. 40 CP)
Operaţiunea prin care se face aplicarea dispoziţiilor privitoare la sancţionarea concursului

de infracţiuni, în cazul unor condamnări separate pentru infracţiunile concurente, poartă
denumirea - expres consacrată de lege - de „contopire a pedepselor", cu reglementare
potrivit dispoziţiilor art. 40 CP121. Legiuitorul penal distinge mai multe ipoteze, respectiv:
- ipoteza prevăzută de art. 40 alin. (1) CP: atunci când, după o condamnare definitivă pentru
o infracţiune concurentă, infractorul este judecat (şi) pentru o altă infracţiune concurentă/
alte infracţiuni concurente cu cea pentru care s-a pronunţat hotărârea rămasă definitivă. în
acest caz, se va stabili pedeapsa/se vor stabili pedepse (şi) pentru infracţiunea comisă/
[1) Aplicarea pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni, în ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (2) CP, dă
naştere unor interpretări diferite în doctrina noastră penală. Potrivit unui curent de opinie, se apreciază că această
reglementare este bine-venită (a se vedea, spre exemplu, T. Dima , cit., p. 363); în opinia contrară, legiuitorul este
criticat pentru opţiunea astfel realizată, argumentele vizând fie oportunitatea (caracterul echitabil), fie legalitatea
(constituţionalitatea) reglementării în cauză, sub aspectul previzibilităţii sancţiunii aplicabile [a se vedea, spre exemplu,
V. Pasca , op. cit. (2014), p. 331; autorul menţionează ipoteza potrivit căreia „prevederea amintită ar putea ridica
obiecţii de neconstituţionalitate în raport de principiul constituţional al legalităţii sancţiunilor penale, câtă vreme
pentru niciuna dintre infracţiunile concurente norma de incriminare nu prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă"].
[2] Menţionăm că, în limbajul juridic de specialitate (adoptat în doctrină şi în practica judiciară), noţiunea de
co n to p ire este întrebuinţată în sens larg, denumind (ca un concept sinonim) sistemul de sancţionare al cumulului
juridic, în toate ipotezele în care s-ar aplica acesta (inclusiv atunci când toate infracţiunile concurente ar fi judecate
deodată), iar nu doar pentru situaţia în care s-ar impune stabilirea unei pedepse rezultante unice, pentru infracţiuni
concurente care au fost judecate separat (precum indică expres ipoteza legală reglementată în art. 40 CP). Sub
acest aspect, formularea adoptată de către legiuitor în cuprinsul art. 40 CP este criticabilă, deoarece, pe de o
parte, ea pare a limita, formal, sensul conceptului de co n to p ire (doar la cazurile în care infracţiunile concurente
au fost judecate separat) - ceea ce este incorect -, iar, pe de altă parte, varietatea situaţiilor sancţionatorii care
pot fi incidente în ipoteza judecării separate a infracţiunilor concurente ar putea impune, în realitate, recurgerea
la siste m u l a b so rb ţie i [art. 39 alin. (1) lit. a) CP, dacă una dintre pedepse este detenţiunea pe viaţă] sau la sistemul
cu m u lu lu i a ritm e tic [art. 39 alin. (1) lit. d) CP, dacă o pedeapsă este închisoarea, iar alta amenda], iar nu n u m a i
a p lica re a siste m u lu i cu m u lu lu i ju r id ic (co n to p ire a ).
infracţiunile comise nou-descoperite, după care se va aplica regimul de sancţionare obişnuit

pentru respectiva situaţie de concurs de infracţiuni (anterior expusă);
- ipoteza prevăzută de art. 40 alin. (2) CP: atunci când toate infracţiunile concurente au
fost judecate separat, iar pentru fiecare s-a pronunţat (distinct câte) o hotărâre definitivă
de condamnare. în acest caz, pedepsele (deja) stabilite definitiv, ca pedepse privite în
individualitatea lor, se vor contopi conform dispoziţiilor art. 39 CP, dispunându-se executarea
pedepsei celei mai grave.
Contopirea pedepselor pentru concursul de infracţiuni se face şi în situaţia în care infractorul
a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a
executat scăzându-se din durata pedepsei rezultante (nou) aplicate pentru concursul de
infracţiuni, sens în care dispune art. 40 alin. (3) CP (procedeul din urmă este cunoscut sub
denumirea de computare/deducere de pedeapsă).
Conform art. 40 alin. (4) CP, se prevede că dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în
caz de concurs de infracţiuni se aplică şi atunci când condamnarea la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă a fost înlocuită sau comutată cu pedeapsa închisorii (potrivit art. 58 CP, respectiv
potrivit dispoziţiilor speciale în baza cărora se face comutarea - dispoziţii de graţiere).
în cazul contopirii pedepselor conform art. 40 alin. (l)-(4) CP, se ţine seama şi de pedeapsa
aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune
concurentă, dacă hotărârea de condamnare în cauză a fost recunoscută în România, potrivit
legii (Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală), aşa
cum reiese din dispoziţia înscrisă în alineatul final al art. 40 CP.
4.2.3. Reglementarea modului de aplicare a pedepselor secundare (pedepse

complementare şi pedepse accesorii) şi a măsurilor de siguranţă
în conformitate cu dispoziţiile art. 45 CP (cu denumirea marginală „Pedepsele comple
mentare, pedepsele accesorii şi măsurile de siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni",
articol ce încheie cadrul legal rezervat acestei instituţii juridico-penale), legiuitorul penal regle
mentează (şi) modul de aplicare a pedepselor secundare în cazul concursului de infracţiuni
săvârşite de persoana fizică majoră, precum şi modul de aplicare a măsurilor de siguranţă.
Pedeapsa accesorie şi pedepsele complementare-sancţiuni penale secund
consecinţe ale răspunderii penale - sunt prevăzute în Titlul III al Părţii generale a Codului
penal (art. 54, art. 55 şi întreg Capitolul III din acest titlu - art. 65-70).
în ipoteza comiterii unui concurs de infracţiuni, pe lângă pedeapsa principală rezultantă
se aplică pedepse secundare, dar numai dacă acestea au fost, în prealabil, individualizate
de către instanţă pe lângă cel puţin una dintre pedepsele individual stabilite pentru fiecare
infracţiune concurentă în parte (prima etapă din sancţionarea concursului de infracţiuni). Din
reglementarea modului de aplicare a pedepselor secundare se disting mai multe ipoteze,
evidenţiindu-se şi în aceste cazuri mai multe sisteme pentru care a optat legiuitorul. Astfel:
- o primă ipoteză priveşte cazul unei singure pedepse complementare-situaţie prevăzută
de art. 45 alin. (1) CP. Astfel, dacă pentru una dintre infracţiunile concurente săvârşite s-a
stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală
(pedeapsa rezultantă a închisorii sau amenda rezultantă);
- o a doua ipoteză se referă la cazul mai multor pedepse complementare - caz prevăzut
de art. 45 alin. (2) CP. Astfel, când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură
diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică alături de
pedeapsa principală (rezultantă). Soluţia legală astfel indicată consacră sistemul cumulului
de pedepse;
- o a treia ipoteză se referă, de asemenea, la cazul mai multor pedepse complementare -

situaţie prevăzută de art. 45 alin. (3) CP. Astfel, dacă s-au stabilit mai multe pedepse
complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, alături de pedeapsa principală
(rezultantă) se aplică (doar) cea mai grea dintre acestea. Soluţia legală astfel indicată consacră
sistemul absorbţiei.
în cazul concursului de infracţiuni care nu au fost judecate deodată, existând mai multe
condamnări succesive pentru infracţiunile concurente, potrivit art. 45 alin. (4) CP, se prevede că
„partea din pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor principale
se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată", dispoziţie
legală care consacră - şi în raport de aceste pedepse - regula computării acestora.
în ceea ce priveşte pedepsele accesorii, dacă pe lângă pedepsele principale (privative
de libertate) au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii, aplicarea acestora se
realizează conform dispoziţiilor aceluiaşi articol (art. 45 CP), cu rezolvările corespunzătoare
din alin. (l)-(3). Pedeapsa accesorie rezultată se execută până la executarea sau considerarea
ca executată a pedepsei principale, sens în care dispune expres art. 45 alin. (5) CP.
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal prevăzute în lumina Titlului IV al
Părţii generale a Codului penal (art. 107-1121). Ele reprezintă, în sistemul sancţiunilor de
drept penal, un cadru complementar, având un caracter post-delictual şi pur preventiv.
în ipoteza comiterii unui concurs de infracţiuni, pe lângă pedeapsa principală rezultantă
se aplică măsuri de siguranţă, dar numai dacă acestea au fost, în prealabil, individualizate
de către instanţă pentru fiecare faptă incriminată concurentă în parte (prima etapă din
sancţionarea concursului de infracţiuni). Din reglementarea modului de aplicare a măsurilor
de siguranţă se disting mai multe ipoteze, evidenţiindu-se şi în aceste cazuri mai multe
sisteme pentru care a optat legiuitorul. Astfel:
- o primă ipoteză priveşte cazul măsurilor de siguranţă de natură diferită sau chiar
de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, măsuri care - aşa cum rezultă din art. 45
alin. (6) CP - , atunci când sunt luate în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează;
- o altă ipoteză legală priveşte cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu
acelaşi conţinut, dar luatepe durate diferite, pentru care legiuitorul înscrie [în art. 45 al
teza I CP] rezolvarea ce atrage aplicarea măsurii de siguranţă cu durata cea mai mare, ceea
ce reflectă opţiunea pentru sistemul absorbţiei;
- o ultimă ipoteză legală se referă la măsurile de siguranţă prezentând caracter patrimonial
(luate conform art. 112 CP - confiscarea specială)111, art. 45 alin. (7) teza a ll-a CP înscriind
expres că acestea se cumulează. Drept urmare, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de
persoana fizică, măsurile de siguranţă luate conform art. 112 (privind confiscarea specială) şi
art. 1121 CP (privind confiscarea extinsă) se cumulează. Se adoptă astfel sistemul cumulului
aritmetic.
4.3. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei juridice

în lumina Titlului VI din Partea generală a Codului penal, în Capitolul III, legiuitorul înscrie
art. 147, cu denumirea marginală „Atenuarea şi agravarea răspunderii penale a persoanei1
[1) Potrivit art. IV din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a
Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012), „Ori de câte ori prin legi speciale, prin
Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la art. 112 din Legea nr. 286/2009 privind Codul
penal, trimiterea se va considera făcută la art. 112 şi 1121şi ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau
prin Codul de procedură penală se face trimitere la confiscare ca măsură de siguranţă, trimiterea se va considera
făcută şi la confiscarea extinsă".
juridice". Din conţinutul normativ al articolului precitat, corespunzător alin. (1), reiese că;
în caz de concurs de infracţiuni, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de
lege pentru persoana fizică.
Se observă că, în legătură cu tratamentul penal aplicabil în caz de infracţiuni concurente
săvârşite de persoana juridică, legiuitorul optează pentru trimiterea la „regimul amenzii
prevăzut de lege pentru persoana fizică", în considerarea aceluiaşi sistem de sancţionare -
al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix - , prin contopirea amenzilor, potrivit regulii
înscrise de art. 39 alin. (1) lit. c) CP[1]. Bineînţeles că, (şi) în operaţiunea de determinare
a pedepsei principale a amenzii în cazul concursului de infracţiuni săvârşite de persoana
juridică, se vor parcurge cele două etape: se va stabili, mai întâi, câte o pedeapsă individuală
cu amenda pentru fiecare infracţiune concurentă în parte; apoi, se va aplica pedeapsa de
ordin pecuniar cea mai grea, la care se va adăuga, obligatoriu, un spor de o treime din
totalul celorlalte pedepse cu amenda stabilite. „în acelaşi mod se va proceda şi în cazul
în care persoana juridică condamnată definitiv este judecată ulterior pentru o infracţiune
concurentă, precum şi atunci când, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă,
se constată că persoana juridică suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune
concurentă. în aceste cazuri, partea din amenda executată se scade din amenda aplicată
pentru infracţiunile concurente"121.
Reglementarea modului de determinare a pedepselor secundare (complementare) şi a
măsurilor de siguranţă, în cazul pluralităţii de infracţiuni săvârşite de o persoană juridică - deci
inclusiv atunci când îmbracă forma concursului de infracţiuni - , este oferită de dispoziţiile
art. 147 alin. (2) CP (regimul pedepselor secundare - complementare), respectiv alin. (3)
(măsurile de siguranţă).
Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice-sancţiuni penale secundare ce
reprezintă consecinţe ale răspunderii penale - sunt prevăzute în Titlul VI al Părţii generale a
Codului penal [art. 136 alin. (3) şi întreg Capitolul II din acest titlu, art. 138-145].
Şi în cazul persoanei juridice, în situaţia comiterii unui concurs de infracţiuni, pe lângă
pedeapsa principală pecuniară rezultantă, se aplică pedepse complementare, dar numai
dacă acestea au fost, în prealabil, individualizate de către instanţă pe lângă cel puţin una
dintre pedepsele cu amenda stabilite individual pentru fiecare infracţiune concurentă în
parte (prima etapă din sancţionarea concursului de infracţiuni). Din reglementarea modului
de aplicare a pedepselor complementare se disting mai multe ipoteze, evidenţiindu-se, şi
în aceste cazuri, mai multe sisteme de sancţionare pentru care a optat legiuitorul. Astfel:
- o primă ipoteză priveşte cazul pedepselor complementare de natură diferită (cu excepţia
dizolvării) sau al celor de aceeaşi natură, dar având un situaţie prevăzută de
art. 147 alin. (2) teza I CP - , situaţii în care soluţia adoptată este cea a cumulării (totalizarea
pedepselor complementare);
- o a doua ipoteză priveşte cazul pedepselor complementare de aceeaşi natură şi cu
acelaşi conţinut-situaţie prevăzută de art. 147 alin. (2) teza a ll-a CP prevăzându-se că
se aplică cea mai grea dintre acestea, de unde rezultă soluţia legală a absorbţiei pedepselor
complementare.1
111în opinia noastră, art. 147 alin. (1) CP trimite la contopirea amenzilor penale, ţinând cont de dispoziţiile
art. 137 CP - stabilirea amenzii pentru persoana juridică! Textul nu trimite la prevederile art. 61 CP - stabilirea
amenzii în cazul persoanei fizice - , deşi s-a oferit şi o interpretare în acest sens (pe care ne permitem, fără urmă de
dubiu, să o calificăm drept greşită, inacceptabilă prin implicaţiile sale, referitoare la limitele generale şi speciale ale
pedepsei amenzii pentru persoana juridică, în raport de limitele generale şi speciale ale pedepsei amenzii pentru
persoana fizică). A se vedea, pentru aceasta, M.K. Guiu, în G. A ntonici, T. Toader (coord .), op. cit., voi. II, p. 432;
M.A. Hotca, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 724; M.l. RUSU, op. cit., p. 633, 634.
121M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 186, 187.
în caz de pluralitate de infracţiuni (şi) sub forma concursului, săvârşite de persoana

juridică, în art. 147 alin. (3) CP se prevede că „măsurile de siguranţă luate conform art. 112
se cumulează" (s.n.). Deşi sfera măsurilor de siguranţă aplicabile persoanelor juridice este
una restrânsă, măsura de ordin patrimonial aplicabilă şi acestei categorii de persoane nu
se reduce la confiscarea specială. Având în vedere art. IV din Legea nr. 63/2012 - pentru
care trimitem la precizările anterior făcute pe marginea art. 45 alin. (7) teza a Il-a CP, cu
referire la regimul măsurii de siguranţă de ordin patrimonial în cazul persoanei fizice - , şi în
situaţia infracţiunilor concurente săvârşite de persoana juridică, măsurile de siguranţă luate
conform art. 112 (privind confiscarea specială) şi art. 1121 CP (privind confiscarea extinsă)
se cumulează. Rezultă, aşadar, adoptarea sistemului cumulului aritmetic.
După cum se poate observa, regulile de aplicare a pedepselor complementare, precum şi
regimul măsurii de siguranţă de ordin patrimonial, în cazul concursului de infracţiuni săvârşite
de persoana juridică, sunt similare celor consacrate în cazul persoanei fizice.
4.4. Sancţionarea concursului de infracţiuni comise de un infractor minor. Ipoteze

şi soluţii legale
în materia pluralităţii de infracţiuni comise de un infractor minor, Codul penal cuprinde
dispoziţii de interes (şi) cu privire la concursul de infracţiuni, în lumina Titlului V din Partea
generală a Codului penal - minoritatea (infractorului). Considerăm că se impune precizarea
(prealabilă) potrivit căreia, de lege lata, consecinţele răspunderii penale pe care şi-o angajează
minorul răspunzător penal (persoana care îndeplineşte limitele răspunderii penale-art. 113 CP)
sunt reprezentate (doar) de măsurile educative - singurele sancţiuni aplicabile acestei categorii
de infractori, în condiţiile prevăzute de art. 114 CP.
Potrivit concepţiei actuale (art. 134 CP), faţă de persoanele majore care, la data săvârşirii
infracţiunii, aveau vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, consecinţele răspunderii penale constau,
de asemenea, (exclusiv) în măsuri educative. Astfel, faţă de minorul care, la data săvârşirii
infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, chiar dacă pe parcursul procesului penal
(inclusiv în faza judecăţii, la momentul pronunţării hotărârii) acesta a devenit major, în
cazurile şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, se va dispune o măsură educativă
neprivativă de libertate (după caz: stagiul de formare civică; supravegherea; consemnarea
la sfârşit de săptămână; asistarea zilnică) sau o măsură educativă privativă de libertate
(internarea într-un centru educativ; internarea într-un centru de detenţie).
în materia concursului de infracţiuni săvârşite (cel puţin parţial) de un infractor minor,
legiuitorul penal distinge mai multe ipoteze, pentru care consacră soluţii exprese de rezolvare111:
- o primă ipoteză legală priveşte situaţia în care toate infracţiunile concurente au fost
comise în timpul minorităţii. Se distinge după cum infracţiunile concurente săvârşite sunt
judecate deodată, respectiv atunci când una sau mai multe dintre infracţiunile concurente
sunt judecate după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat
o măsură educativă pentru o altă infracţiune din configuraţia ansamblului faptic reţinut în
sarcina aceleiaşi persoane minore. Regulile speciale de sancţionare se desprind din prevederile
art. 129 CP (având denumirea marginală „Pluralitatea de infracţiuni"), care, în alin. (1),
prevede: „în caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se stabileşte şi se ia o
singură măsură educativă pentru toate faptele, în condiţiile art. 114, ţinând seama de criteriile
prevăzute în art. 74". în situaţia în care una sau mai multe dintre infracţiunile concurente
săvârşite de minor sunt judecate după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin
111 Pe larg, recomandăm a se vedea M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 498-501.
care s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate pentru o altă faptă concurentă -
ipoteză reflectată de art. 123 alin. (3) teza a ll-a CP din conţinutul normativ al textului
legal se desprind (variate) soluţii de rezolvare. De asemenea, în situaţia în care una sau mai
multe dintre infracţiunile concurente săvârşite de un minor sunt judecate după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat o măsură educativă privativă de
libertate pentru o altă faptă concurentă - ipoteze reflectate de art. 124 alin. (3) teza a ll-a
şi art. 125 alin. (3) teza a ll-a CP din conţinutul normativ al textelor legale se desprind
soluţiile de rezolvare;
- o ipoteză distinctă este cea a pluralităţii infracţionale sub forma concursului de infracţiuni
săvârşite atât în timpul minorităţii, dar şi după împlinirea vârstei de 18 ani. Astfel, dacă este
să reducem concursul de infracţiuni la două infracţiuni (minimum minimorum reclamat),
este posibil ca o infracţiune să fie săvârşită în timpul minorităţii, iar cealaltă infracţiune să se
comită după majorat, art. 129 alin. (2) CP oferind soluţiile de rezolvare în această situaţie. Este
posibilă şi situaţia - avută în vedere de legiuitor - ca, după împlinirea vârstei de 18 ani,
să fie săvârşite mai multe infracţiuni concurente (sau aflate în pluralitate sui-generis) cu
una/unele comise anterior, ca infractor m in o r-cu rezolvarea corespunzătoare din art. 129
alin. (4) CP - , după cum nu este exclusă nici situaţia probării unei perseverenţe pe cale
infracţională, prin comiterea unor infracţiuni concurente, atât înainte de împlinirea vârstei
de 18 ani, cât şi după majorat.
Se impune precizarea conform căreia concursul de infracţiuni săvârşite (măcar parţial)
de către un infractor minor - în oricare dintre situaţiile mai sus semnalate - poate atrage
în sancţionare şi dispunerea unor măsuri de siguranţă.
în materia pluralităţii de infracţiuni comise de infractorul minor, atragem atenţia asupra
delimitării (corecte) între concurs şi forma distinctă (de manifestare) a pluralităţii sui-generis
de infracţiuni, care ia naştere atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la o măsură educativă (neprivativă sau privativă de libertate), aplicată faţă de
persoana care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani - indiferent
dacă aceasta este executată sau nu - , are loc comiterea din nou a unei/unor infracţiuni, de
către aceeaşi persoană (concursul poate fi absorbit, inclus în structura pluralităţii
de infracţiuni). Astfel, dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative sau
privative de libertate săvârşeşte o nouă infracţiune - ipoteze reflectate de art. 123 alin. (3)
teza I, art. 124 alin. (3) teza I şi alin. (7), precum şi de art. 125 alin. (3) teza I şi alin. (7) CP - , din
conţinutul normativ al textelor legale se desprind soluţiile corespunzătoare de rezolvare, din
punct de vedere al regimului sancţionator. De asemenea, în cazul comiterii după majorat, pe
parcursul executării unei măsuri educative, a unei/unor noi infracţiuni, îşi vor găsi incidenţa
regulile de sancţionare dispuse de art. 129 alin. (2)-(5) CP.
§5. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia concursului

de infracţiuni
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în m aterie penală în rezolvarea unor situaţii
tranzitorii
(1) M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014.

Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul
de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza
unui concurs de infracţiuni, şi a stabilit:
„înaplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de
intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o
individuale.
în a două etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte
maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal.
în cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul la
care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la
acest maxim.
în caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi".
2. Prin Decizia nr. 4/2014111,înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
Bucureşti, Secţia I penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare
la chestiunea de drept vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea
nr. 187/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal) cu referire
la art. 129 alin. (2) lit. b) CP, în cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014,
şi a stabilit:
„Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal
nu sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014".
3. Prin Decizia nr. 18/2014[2), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul
Galaţi, Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare
la chestiunea de drept „dacă, în aplicarea art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012,
pedeapsa închisorii executabilă mai mare de 5 ani aplicată pentru infracţiuni săvârşite în
timpul minorităţii se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie
pe o durată egală cu durata pedepsei închisorii ori cu măsura educativă a internării într-un
centru de detenţie pe o durată de 5 ani" şi a stabilit:
„în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6
din Codul penal cu referire la art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012:
-pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă
aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii al cărei cuantum este până la 15 ani
se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală
cu durata pedepsei închisorii;
- pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă
aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu
depăşeşte 20 de ani se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie
pe o perioadă de 15 ani".
111 M. Of. nr. 434 din 13 iunie 2014.

[2] M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014.
referitoare la chestiunea de drept „dacă, în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de
procedură penală, în cazul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate
în temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu
o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită
sub imperiul Codului penal din 1968 se impune determinarea legii penale mai favorabile
condamnatului în temeiul art. 5 noul CP sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării
operaţiunii de contopire" şi a stabilit:
„înprocedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de
procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate
în temeiul Codului penal anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o
sub Codul penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului
conform art. 5 din Codul penal".
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă, în cazul în
care un inculpat minor săvârşeşte, în timpul minorităţii, un concurs de infracţiuni, fiind
ulterior trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor din cadrul concursului de infracţiuni,
prin rechizitorii distincte, iar pentru una dintre infracţiuni i s-a aplicat o măsură educativă
neprivativă de libertate, pe care a executat-o integral înainte de a fi trimis în judecată şi
pentru săvârşirea celorlalte infracţiuni din cadrul concursului, în momentul în care i se
aplică o măsură educativă pentru toate infracţiunile din cadrul concursului de infracţiuni,
conform art. 129 alin. (1) din Codul penal, durata măsurii educative deja executate se scade
din durata noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni sau se va
dispune executarea integrală a noii măsuri educative aplicate pentru concursul de infracţiuni,
atât în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, cât şi în cazul aplicării
unei măsuri educative privative de libertate", şi a stabilit:
„în ipoteza infracţiunilor concurente săvârşite în timpul minorităţii, judecate separat,
durata măsurii educative neprivative de libertate, dispusă pentru o infracţiune concurentă
şi executată, nu se scade din durata măsurii educative neprivative sau privative de libertate,
dar va fi avută în vedere la alegerea şi stabilirea sancţiunii conform art. 129 alin. (1) din
Codul penal".
Bacău, Secţia penală, pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a solicitat pronunţarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă, la stabilirea
legii penale mai favorabile, conform art. 5 din Codul penal, pentru infracţiuni comise anterior
datei de 1 februarie 2014, aflate în concurs cu una sau mai multe infracţiuni comise după
intrarea în vigoare a noului Cod penal, Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale se aplică
avându-se în vedere toate infracţiunile comise de inculpat şi impune aplicarea noului Cod
penal pentru toate infracţiunile ori se aplică doar în raport de infracţiunile comise anterior
datei de 1 februarie 2014, existând astfel posibilitatea aplicării dispoziţiilor din vechiul Cod
penal pentru acestea din urmă", şi a stabilit:
[1] M. Of. nr. 192 din 15 martie 2016.

„înaplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând
în săvârşirea unor infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni
comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracţiunile săvârşite anterior
datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă - identificată ca fiind
legea veche sau legea nouă - iar pentru infracţiunile săvârşite sub imperiul legii penale noi,
precum şi pentru tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, se va aplica legea
nouă, conform art. 3 din Codul penal şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal".
7. Prin Decizia nr. 13/2016[11,înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă, în aplicarea
prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit
legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate,
ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea
nouă pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării
dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni" şi a stabilit:
care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii
8. Prin Decizia nr. 20/2016'21,înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, „în cazul infracţiunii de proxenetism
prevăzute de art. 213 din Codul penal - î n modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei, dacă
faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră şi de una minoră, sunt realizate elementele
constitutive ale unei singure infracţiuni prevăzute de art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal
cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal sau două infracţiuni aflate în concurs, respectiv
art. 213 alin. (1) din Codul penal şi art. 213 alin. (3) din Codul penal, ambele cu aplicarea
art. 38 din Codul penal", şi a stabilit:
„în cazul în care infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei,
şi (3) din Codul penal, în form ă simplă.
Ori de câte ori infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei,
se săvârşeşte asupra a două sau mai multor persoane vătămate majore şi/sau minore, fără
legătură între ele, se va reţine un concurs de infracţiuni, prevăzut de art. 213 alin. (1), art. 213
alin. (3) sau art. 213 alin. ( l) ş i (3) din Codul penal, după caz, cu reţinerea dispoziţiilor art. 38
alin. (1) din Codul penal".
111 M. Of. nr. 457 din 21 iunie 2016.

131 M. Of. nr. 369 din 18 mai 2017.
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă acţiunea unică continuă de

transport al drogurilor de risc/mare risc, pe teritoriul altui stat şi ulterior pe teritoriul României,
poate constitui elementul material al infracţiunilor prevăzute de art. 2 şi art. 3 din Legea
nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, în
concurs ideal, sau infracţiunea unică prevăzută de art. 3 din aceeaşi lege" şi a stabilit:
„îninterpretarea dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, acţiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin
şi pe teritoriul României, fără drept, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute în art. 2 din Legea nr. 143/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute în art. 3 din acelaşi act normativ, în concurs form al (ideal)".
B. Decizii (obligatorii) pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub Codul

penal anterior, care îşi menţin valabilitatea potrivit reglem entărilor actuale (ordine
cronologică)
1. Prin Decizia nr. X/2005[1), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
recursul în interesul legii şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 34, cu referire la art. 120 CP, a stabilit121:
„1. în caz de concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce
intră sub incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu privire
la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul graţierii sau care au fost graţiate parţial.
2. Graţierea individuală, în cazul concursului de infracţiuni, vizează numai pedeapsa
rezultantă".
2. Prin Decizia nr. V/2006131, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
recursul în interesul legii şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. (1) lit. b) CP, a statuat141:
„Actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două
persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de om or-sim plu, calificat
sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după
caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.
Agravanta prevăzută în art. 176 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu este aplicabilă în cazul
faptelor menţionate".
3. Prin Decizia nr. LXX (70)/2007[5), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a
admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la posibilitatea contopirii de către instanţele de
control judiciar a pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu
pedepse aplicate infracţiunilor concurente pentru care infractorul a fost condamnat definitiv,
în cazul în care contopirea nu a fost efectuată mai întâi de către instanţa de fond, şi a stabilit*161:
111 M. Of. nr. 123 din 9 fe b ru a rie 2006.

121 So lu ţia îşi m en ţin e ap lica b ilita te a /o b lig a tiv ita te a [aspe ct se m n a la t în d o ctrin ă - a se ve d e a, în acest sens,
de exem p lu, C. M itrache, Cr. Mitrache, op. cit.(201 6), p. 335],
131 M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006.
141 D ecizia îşi m en ţin e actu alitate a de p rincip iu , mutatis mutandis, desigur, în co n sid e rare a co re sp u n ză to a re a
n o ilo r d isp o ziţii legale [aspe ct se m n a la t în d o ctrin ă - a se ved e a, în ace st sens, de e xem p lu, T. Toader, M. Safta,
în G. A ntoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. III, p. 48],
151 M. Of. nr. 539 din 17 iulie 2008.
161 D ecizia îşi m en ţin e actu alitate a de p rincip iu , mutatis mutandis, desigur, în co n sid e rare a co re sp u n ză to a re
a n o ilo r d isp o ziţii legale (în ace st sens, a se ved ea poziţia M in iste ru lui P ublic, în Analiza deciziilor pronunţate în
recursurile în interesul legii în materie penală şi procesual penală cu privire la efectele acestora în contextul noilor
reglementări, p. 116, m aterial a ccesib il o n -lin e , la adresa de inte rn et h ttp ://w w w .m p u b lic.ro /site s/d e fa u lt/file s/
P D F/a n a liza _ ril.p d f).
„Instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei
aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor
concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost
dispusă de către prima instanţă".
4. Prin Decizia nr. XVI/2007111, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie cu privire la raportul dintre infracţiunile de proxenetism, prevăzută în
art. 329 CP, şi de trafic de persoane, prevăzută în art. 12 din Legea nr. 678/2001, respectiv
dacă sunt în concurs real sau ideal, şi a stabilit121:
„(...) 5. în cazul în care o persoană acţionează asupra altei persoane prin modalităţile
arătate la pct. 2 şi 3, îndemnând, înlesnind sau trăgând foloase ori recrutând sau traficând
persoane majore în vederea practicării de bunăvoie a prostituţiei, iar ulterior acţionează
asupra aceleiaşi persoane şi prin modalităţile arătate în conţinutul textului art. 12 din Legea
nr. 678/2001, se va reţine săvârşirea atât a infracţiunii prevăzute de art. 329 alin. (1) din
Codul penal sau art. 329 alin. (2) tezele I şi II din Codul penal, după caz, cât şi a infracţiunii
prevăzute de art. 12 din Legea nr. 678/2001, în concurs real".
5. Prin Decizia nr. 2/2008131, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
Curte de Casaţie şi Justiţie referitor la încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi a celor
ulterioare, dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura mai departe
valorificarea bunurilor sustrase, şi a stabilit141:
„în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi
tâinuitor care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase,
sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt în formă simplă
sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea
anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită".
Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la încadrarea juridică a faptei de omor urmate de
dezmembrarea ori incendierea cadavrului în scopul ascunderii omorului şi a stabilit*161:
„în ipoteza în care obiectul material al infracţiunii de profanare de morminte prevăzute la
art. 319 din Codul penal este un cadavru, iar inculpatul, prin dezmembrarea ori incendierea
cadavrului, urmăreşte ascunderea faptei de omor comise anterior, se vor reţine în concurs
real infracţiunea de omor şi infracţiunea de profanare de morminte".
Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la raportul dintre infracţiunea de rele tratamente aplicate
111 M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008.

121 Potrivit unui p u nct de ve d e re , se ap re ciază că, d in tre cele cinci puncte ale so lu ţie i acestei d ecizii o b lig ato rii
pronunţate de instanţa su p re m ă în so lu ţio n a re a unui recurs în interesul legii, (şi) această parte (pct. 5 - interesând
m ateria co n cu rsu lu i de infracţiu n i) co ntinuă să îşi m en ţin ă vala b ilita te a (o b ligativitate a pentru instanţe) şi de lege
lata (în acest sen s, a se ved e a poziţia M in iste ru lu i Public, în Analiza deciziilor..., op. cit., p. 64).
131 M. Of. nr. 85 9 din 19 d e ce m b rie 2008.
141 So lu ţia îşi m en ţin e ap lica b ilita te a (o b liga tivita te a ), mutatis mutandis [asp e ct se m n a la t în d o ctrin ă - a se
ve d e a, în ace st sens, de exem p lu, T. Toader, M. Safta, în G. A ntoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. IV, p. 98].
is| M. Of. nr. 158 din 13 m artie 2009.
161 So lu ţia îşi m en ţin e ap lica b ilita te a (o b liga tivita te a ), mutatis mutandis [aspe ct se m n a la t în d o ctrin ă - a se
ve d e a, în ace st sens, de exem p lu, N. Grofu, în G. A ntoniu, T. Toader (coord.), op. cit., voi. V, p. 109].
171 M. Of. nr. 177 din 23 m artie 2009.
minorului prevăzută de art. 306 CP şi infracţiunile de lovire sau alte violenţe, de vătămare
corporală şi de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute în art. 180, art. 181 şi art. 189
din acelaşi cod, sub aspectul încadrării lor juridice în unul sau mai multe dintre textele de
lege menţionate, şi a stabilit111:
„ Infracţiunile delovire sau alte violenţe prevăzute de art. 180 din Codul penal, vătămar
corporală prevăzută de art. 181 din Codul penal şi lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută
de art. 189 din Codul penal, după caz, se vor reţine în concurs ideal cu infracţiunea de rele
tratamente aplicate minorului, în cazul faptei părintelui sau persoanei căreia minorul i-afost
încredinţat spre creştere şi educare, care abuzează de autoritatea sa şi, contrar intereselor
minorului, exercită acte de violenţă sau lipsire de libertate împotriva acestuia, cu intenţia de
a-i produce suferinţe, vătămări fizice sau morale, şi care au pus în primejdie gravă dezvoltarea
fizică, intelectuală sau morală a minorului".
aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) fraza a ll-a CPP, a stabilit*131:
„într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracţiuni (concurs) în a cărei
alcătuire intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, iar săvârşirea
tuturor infracţiunilor este recunoscută de inculpat, judecarea cauzei se face, pentru toate
infracţiunile, potrivit procedurii de drept comun".
***
Ilu s t r a r e a (g e n e r ic ă a ) c o n c u r s u lu i d e in f r a c ţ iu n i
111 D ecizia îşi m en ţin e va la b ilita te a , mutatis mutandis, desigur, în co n sid e rare a n o ilo r d isp o ziţii legale.
131 S o lu ţia îşi m e n ţin e v a la b ilita te a (o b lig a tiv ita te a ), mutatis mutandis, în ra p o rt de p re ve d e rile a ctu a lu lu i
art. 374 CPP.
III, INFRACŢIUNEA 801
Secţiunea a 3-a. Recidiva

§1. Consideraţii introductive
Alături de concursul de infracţiuni, recidiva reprezintă o altă formă sub care se înfăţişează
pluralitatea de infracţiuni. Recidiva se deosebeşte de concursul de infracţiuni prin existenţa
unei hotărâri definitive de condamnare, hotărâre care desparte infracţiunile săvârşite de
către una şi aceeaşi persoană (care perseverează pe cale infracţională), ceea ce creează
prezumţia unei periculozităţi sociale sporite a infractorului.
Reglementările în materia recidivei se realizează în lumina unor titluri distincte din Partea
generală a Codului penal, după cum se are în vedere recidiva în cazul persoanei fizice sau
recidiva în cazul persoanei juridice. Reglementarea recidivei în cazul persoanei fizice este
prevăzută, în Partea generală a Codului penal, în lumina Titlului II, Capitolul V, corespunzător
art. 41 (definiţie generală), art. 42 (condamnări care nu atrag starea de recidivă), art. 43
(pedeapsa principală în caz de recidivă) şi art. 45 (pedepsele secundare şi măsurile de
siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni - deci inclusiv sub forma recidivei). Beneficiind
de o reglementare distinctă, recidiva în cazul persoanei juridice este prevăzută într-un titlu
distinct, anume în Titlul VI din Partea generală a Codului penal, în Capitolul III, corespunzător
art. 146 (definiţia generală şi tratamentul penal cu referire la pedeapsa principală), respectiv
art. 147 alin. (2) şi (3), cu referire la regimul pedepselor complementare şi al măsurilor de
siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni (în cazul persoanei juridice) - deci inclusiv sub
forma recidivei.
Spre deosebire de pluralitatea infracţională în forma concursului de infracţiuni, care -
după cum s-a văzut - reclamă aceleaşi condiţii de existenţă (condiţii identice), indiferent
de subiectul activ - persoană fizică (majoră sau minoră) ori persoană juridică - , sunt de
remarcat diferenţele de optică în materia recidivei, formă a pluralităţii de infracţiuni care
impune condiţii de existenţă diferite, după cum (în cazurile şi cu respectarea cerinţelor
legale) este reţinută în sarcina unei persoane fizice (majore) sau a unei persoane juridice,
semnalându-se diferenţe şi pe planul tratamentului penal aplicabil. Pornind de la aceste
precizări, în ciuda deosebirilor care se impun (a fi realizate) în abordarea recidivei în cazul
persoanei fizice, respectiv a recidivei în cazul persoanei juridice, credem că se poate avansa
o definiţie generală a acestei forme a pluralităţii de infracţiuni.
Astfel, considerăm că recidiva reprezintă acea formă a pluralităţii de infracţiuni-cea mai
gravă formă a antecedenţei penale - ce se caracterizează prin reiterarea unui comportament
infracţional de către persoana care a suferit deja o condamnare definitivă la o pedeapsă
(executată sau nu), în cazul verificării întrunirii cumulative a condiţiilor prevăzute de lege. Se
remarcă diferenţa majoră faţă de concursul de infracţiuni, diferenţă care rezidă în existenţa
unei hotărâri definitive de condamnare, hotărâre care condiţionează naşterea recidivei, dacă
în raport de aceasta persoana condamnată dă dovadă de perseverenţă pe cale infracţională,
prin săvârşirea din nou (într-o anumită perioadă de timp) a unei/unor infracţiuni.
Rezultă o configurare a structurii recidivei pe ceea ce doctrina denumeşte „termeni
ai recidivei", anume: prim ul termen, care rezidă în existenţa unei hotărâri definitive de
condamnare (care trebuie să îndeplinească anumite cerinţe prevăzute de lege), respectiv
un termen secund (al doilea termen), care constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni
(care trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de lege). Liantul dintre cei doi termeni este
reprezentat de aceeaşi persoană - unitatea de subiect activ - , persoană care perseverează
pe cale infracţională, în ciuda unei condamnări definitive suferite anterior.
Oprindu-ne asupra caracterizării generale a recidivei, nu putem neglija punerea în discuţie -

prin trecerea în revistă - a diversităţii formelor sub care aceasta, la rândul ei, se poate
înfăţişa. Paleta largă a formelor (modalităţilor) recidivei este dată de variaţiunile pe care
le suportă cei doi termeni din structura sa, forme ce se evidenţiază după o serie de criterii
operante. O prezentare (chiar şi succintă) a formelor recidivei ne va permite surprinderea
modului în care acestea îşi găsesc reflectare (şi) pe planul legislaţiei naţionale, înlesnind
departajarea între formele existente în cazul persoanei fizice de cele existente în cazul
persoanei juridice. Astfel, recidiva poate îmbrăca următoarele forme:
- recidivă postcondamnatorie şi recidivă postexecutorie (clasificare după criteriul
momentului săvârşirii noii infracţiuni). Recidiva postcondamnatorie presupune comiterea
unei noi infracţiuni după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la o (anumită)
pedeapsă încă neexecutată sau executată doar parţial (altfel spus, noua infracţiune se comite
până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin hotărârea rămasă
definitivă). Recidiva postexecutorie presupune comiterea unei noi infracţiuni după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare privitoare însă la o (anumită) pedeapsă executată sau
considerată ca executată;
- recidivă absolută şi recidivă relativă (clasificare după criteriul gravităţii condamnării
definitive -c a re se reflectă în pedeapsa aplicată pentru primul termen al recidivei). Recidiva
absolută nu este condiţionată de o anumită gravitate impusă condamnării definitive (spre
exemplu, nu este dependentă de condamnarea la o anumită specie de pedeapsă sau la o
anumită durată/un anumit cuantum de pedeapsă), spre deosebire de recidiva , care
este condiţionată de o anumită gravitate impusă condamnării definitive (spre exemplu,
condamnare definitivă la o anumită specie de pedeapsă - cum ar fi cazul închisorii - şi de
o anumită durată minimă);
- recidivă generală şi recidivă specială (clasificare după criteriul naturii infracţiunilor
reunite în structura sa). Recidiva generală nu este condiţionată de natura infracţiunilor
săvârşite, faptele putând fi de aceeaşi natură (recidivă omogenă) sau de natură diferită (recidivă
eterogenă), spre deosebire de recidiva specială, a cărei existenţă presupune săvârşirea unor
infracţiuni de aceeaşi natură (recidivă exclusiv eterogenă);
- recidivă permanentă (perpetuă) şi recidivă temporară (clasificare după criteriul
intervalului de timp scurs de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, când trebuie
să aibă loc reiterarea comportamentului infracţional, pentru ca acesta să fie legal calificat
drept sursă a stării de recidivă). Recidiva permanentă există indiferent de perioada de timp
ce se scurge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa iniţială
(neexecutată sau executată) şi până data la care are loc săvârşirea din nou a unei infracţiuni,
deosebindu-se de recidiva temporară, a cărei existenţă este condiţionată de săvârşirea noii
infracţiuni doar într-o anumită perioadă determinată de timp, scursă de la condamnarea
definitivă anterioară (neexecutată sau executată);
- recidivă naţională (teritorială) şi recidivă internaţională (clasificare după criteriul
locului în care s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare pentru primul termen al
recidivei). Recidiva teritorială există atunci când condamnarea definitivă este pronunţată
de o instanţă naţională, spre deosebire de recidiva internaţională, care există în condiţiile
pronunţării de către o instanţă străină a hotărârii definitive de condamnare pentru primul
termen al recidivei;
- recidivă cu regim de sancţionare uniform şi recidivă cu regim de sancţionare diferenţiat
(clasificare după criteriul tratamentului penal aplicabil în raport de unele dintre formele sub
care se prezintă recidiva - spre exemplu: sancţionare în raport de momentul săvârşirii noii
infracţiuni, care dă naştere recidivei postcondamnatorii sau recidivei postexecutorii). Recidiva
cu regim de sancţionare uniform presupune acelaşi tratament penal, nediferenţiat după (unele
dintre) modalităţile legale ale acesteia, spre deosebire de recidiva cu regim de sancţionare
diferenţiat, care presupune diferenţe în sancţionare în raport de (unele dintre) modalităţile
sub care se prezintă starea de recidivă111;
- recidivă cu efect unic şi recidivă cu efect progresiv (clasificarea are în vedere criteriul
modificării sau nemodificării tratamentului pen prevăzut d
reiterarea comportamentului infracţional, după o condamnare definitivă, se realizează în mod
singular sau în mod repetat, prin intrare în starea de multirecidivă). Recidiva cu efect unic
presupune acelaşi tratament penal aplicabil atât infractorului aflat la prima recidivă, cât şi
infractorului multirecidivist (eventual, după tipul recidivei, dacă se reglementează în paralel
recidiva cu efect unic, dar, totodată, cu regim sancţionator diferenţiat după forma recidivei),
spre deosebire de recidiva cu efect progresiv, care presupune o agravare a pedepsei în caz
de multirecidivă, faţă de ipoteza infractorului intrat pentru prima dată în stare de recidivă
(de asemenea, eventual, după tipul recidivei, dacă se reglementează în paralel recidiva
cu efect progresiv, dar, totodată, cu regim sancţionator diferenţiat după forma recidivei).
Din ansamblul reglementărilor în materia recidivei (în cazul infractorilor persoane fizice-
majore - şi al infractorilor persoane juridice) rezultă cu suficientă claritate formele pentru
care şi-a manifestat (după caz) opţiunea legiuitorul naţional român actual. Chiar dacă unele
dintre formele recidivei sunt comune persoanei fizice şi persoanei juridice (spre exemplu,
recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie), din conţinutul normelor (distincte)
de reglementare se desprind particularităţi ce le deosebesc sub aspectul condiţiilor de
existenţă, mai exact al unor cerinţe privitoare la cei doi termeni din structură, după cum se
desprind diferenţe şi sub aspectul tratamentului penal aplicabil.
Dată fiind vasta problematică (teoretică şi practică) pe care o dezvoltă această formă
a pluralităţii de infracţiuni, ne propunem să abordăm principalele aspecte din materia
rezervată recidivei, acordând prioritate prezentării recidivei în cazul persoanei fizice - temă
de întindere - , iar abia apoi să ne ocupăm de recidiva în cazul persoanei juridice. După cum
am precizat deja în succinta expunere a formelor pe care le poate îmbrăca recidiva, unele
dintre acestea îşi găsesc consacrare şi în dreptul naţional.
O simplă enumerare evidenţiază următoarele forme ale recidivei, în cazul persoanei
fizice, reglementate de lege lata:
- recidivă postcondamnatorie, precum şi recidivă postexecutorie;
- recidivă relativă;
- recidivă generală (fără a fi exclusă, în concret, o recidivă specială - or, altfel spus:
recidivă generală, care se poate manifesta, după caz, ca recidivă eterogenă ori omogenă);
- recidivă temporară (fără a fi exclusă, în unele cazuri conjuncturale excepţionale, o
recidivă permanentă) - prin aceea că al doilea termen al recidivei trebuie comis înainte
de reabilitarea infractorului ori de împlinirea termenului de reabilitare în privinţa acestuia;
- recidivă teritorială (recidivă naţională), dar şi recidivă internaţională;
- recidivă cu regim de sancţionare diferenţiat (în considerarea formelor postcondamnatorie,
respectiv postexecutorie);
- recidivă cu efect sancţionator unic.
De acestea ne vom ocupa în continuare.
111 Se im p u n , cu p u terea e vid e n ţe i, d ife re n ţe le ce se în re g istre a ză în tra ta m e n tu l penal ap lica b il p e rso an e i

fizice, re sp ectiv cel d e stin a t p erso an ei ju rid ice .
§2. Recidiva în cazul persoanei fizice (definiţie; condiţii de existenţă;

forme principale - particularităţi, tratament penal)
2.1. Definiţie generală

Din ansamblul reglementărilor în materie, recidiva poate fi definită ca acea form ă a
pluralităţii (reale) de infracţiuni care există atunci când, după o condamnare definitivă la o
(anumită) pedeapsă privativă de libertate (închisoare mai mare de un an sau detenţiune pe
viaţă), pedeapsă care a fost sau nu executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune,
intenţionată sau praeterintenţionată, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an
sau mai mare ori pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Legiuitorul penal acordă o definiţie generală
a recidivei în cazul persoanei fizice (majore), corespunzător dispoziţiilor art. 41 alin. (1) CP:
„Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare,
condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare". în alin. (2) al aceluiaşi art. 41 CP
se menţionează că „Există recidivă şi în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în
alin. (1) este detenţiunea pe viaţă".
Sub acest aspect, se poate semnala înscrierea unei definiţii legale acordate recidivei,
„legiuitorul optând pentru o definiţie unică, în care accentul se pune pe existenţa unei con
damnări definitive şi pe cuantumul pedepsei corespunzătoare celor doi termeni ai recidivei"111.
Astfel, recidiva este o formă clasică a pluralităţii reale de infracţiuni, care ia naştere de la
data săvârşirii noii infracţiuni de către persoana care a suferit (deja) o condamnare definitivă
la o pedeapsă (executată sau nu), în condiţiile întrunirii cumulative a tuturor cerinţelor
legale. Rezultă că, spre deosebire de formele principale ale concursului de infracţiuni,
principale ale -recid
vîncetăţenite sub denumirile de recidivă postcondamnatorie şi recidivă
postexecutorie - nu sunt definite separat, nefiind indicate in terminis. Definiţia generală a
recidivei le cuprinde în sfera sa de acoperire, distincţia având în vedere momentul comiterii
noii infracţiuni (care relevă gradul de periculozitate socială a infractorului care perseverează
pe calea infracţională), ceea ce atrage şi un regim de sancţionare diferenţiat prin lege (aşa
cum rezultă din prevederile art. 43 CP).
în cele ce urmează, ne vom opri asupra formelor principale ale recidivei - recidiva
postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie - , cât şi asupra tratamentului penal aplicabil
acestora, nu înainte însă de a pune în discuţie condiţiile generale de existenţă cerute recidivei,
urmând ca particularităţile ce disting formele menţionate să le analizăm separat.
2.2. Condiţii generale de existenţă a recidivei

Aşa cum rezultă din definiţia acordată acestei forme de pluralitate infracţională, pentru
existenţa recidivei trebuie să fie întrunite cumulativ mai multe condiţii privitoare la cei doi
termeni din structura sa, termeni al căror liant rezidă în unitatea subiectului activ (aceeaşi
persoană fizică ce îşi reiterează comportamentul infracţional). Având în vedere dispoziţiile
legale, doctrina reţine existenţa unui set de condiţii, departajând între condiţii pozitive
(extrase din dispoziţiile art. 41 CP) şi condiţii negative (extrase din dispoziţiile art. 42 CP).
|1J G. Bodoroncea, în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 135.

2.2.1. Co ndiţii po zitive de existenţă o stării de recidivă
Primul termen al recidivei constă într-o hotărâre de condamnare definitivă/la o anumita

pedeapsă privativă de libertate (şi anume închisoare mai mare de un an sau detenţiune pe
viaţă)/pedeapsă aplicată în urma comiterii unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate.
Pedeapsa concretă pronunţată poate să privească o singură infracţiune sau un concurs de
infracţiuni, caz în care interesează ca pedeapsa rezultantă să verifice cerinţele legale (conform
art. 39 CP). Impunerea prin lege a unei anumite gravităţi a condamnării suferite, care se
reflectă în pedeapsa concretă aplicată (aşadar, individualizată) de instanţă, reliefează recidiva
relativă în cazul persoanei fizice111. Poate constitui prim termen al recidivei şi o condamnare
cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate sau faţă de care s-a dispus
liberarea condiţionată a deţinutului ori în cazul în care a fost incidenţă clemenţa sub forma
unui act de graţiere.
Condamnarea definitivă poate fi pronunţată de o instanţă naţională sau de o instanţă
străină. Potrivit art. 41 alin. (3) CP, „Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de
hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea
penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii". Se consacră
recidiva internaţională, cu un caracter obligatoriu, în condiţiile verificării dublei incriminări
a faptei şi a recunoaşterii hotărârii de condamnare în România121.
111în cazul unui concurs de infracţiuni, pedeapsa rezultantă trebuie să fie mai m are de un an (sau detenţiune pe viaţă),
caz în care se pot distinge mai m ulte situaţii, deloc de neglijat fiind cea în care în structura co ncursului de infracţiuni
intră şi fapte din culpă. Spre exem plu, dacă, alături de infracţiuni concurente intenţionate sau praeterintenţionate,
figurează şi infracţiuni din culpă [iar potrivit art. 42 lit. c) CP, co ndam nările pentru infracţiuni din culpă sunt condam nări
care nu atrag starea de recidivă], în doctrină se apreciază că subzistă prim ul term en al recidivei atunci când pedeapsa
stabilită pentru cel puţin una dintre infracţiunile intenţionate sau praeterintenţionate este pedeapsa închisorii mai
m are de un an. A se vedea V. Pasca, op. cit. (2014), p. 343; M. Udroiu, Drept penal, op. cit., p. 1 9 3 ,1 9 4 (autor la care
insistăm , prin trim itere, pentru trecerea în revistă a unor situaţii variate pe care le prezintă, în cazul condam nării pentru
săvârşirea unui concurs de infracţiuni). Fără a dezvolta su p lim en tar subiectul, m enţionăm că, în aprecierea noastră, în
ipoteza în care toate infracţiunile concurente sunt intenţionate sau/şi praeterintenţionate, prim ul term en al recidivei
se va considera întru n it ori de câte ori pedeapsa rezultantă va fi înch iso area mai m are de un an (indiferent de fiecare
pedeapsă individuală în parte). De asem enea, în ipoteza în care concursul include atât infracţiuni intenţionate sau/
şi praeterintenţionate, precum şi infracţiuni din culpă, co nsiderăm că prim ul term en al recidivei va fi întru n it atunci
când pedeapsa rezultantă este înch iso area mai m are de un an şi (în plus) se verifică faptul că: fie cel puţin una dintre
pedepsele stabilite individual pentru infracţiunile intenţionate sau praeterintenţionate este înch iso area m ai m are
de un an (pedeapsă care este contopită în pedeapsa rezultantă, indiferent dacă ea a fost sau nu pedeapsa de bază
în co nstrucţia pedepsei rezultante); fie şi num ai din co ntopirea p ed ep selo r individual stabilite pentru infracţiunile
intenţionate sau/şi praeterintenţionate s-ar ajunge la o pedeapsă rezultantă mai m are de un an înch iso are (calcul
fictiv, realizat prin aplicarea regulilor de sancţionare a co ncursului de infracţiuni d o a rîn raport de pedepsele stabilite
pentru infracţiu n ile co ncu ren te in te n ţio n ate /p rae te rin te n ţio n ate , fără luarea în co nsid e rare - în acest punct - a
ped ep selo r individual stabilite pentru infracţiunile din culpă). în toate aceste cazuri, întreaga pedeapsă rezultantă a
co ncursului va reprezenta prim ul term en al recidivei (chiar dacă în co nstrucţia acesteia au fost co ntopite şi pedepse
stabilite pentru infracţiuni din culpă, inclusiv atunci când una dintre acestea din urm ă reprezintă pedeapsa de bază a
concursului). Justificarea este logică (şi rezonabilă): dacă doar prin com iterea unei/u n o r infracţiuni intenţionate sau
praeterintenţionate din structura concursului s-ar fi generat potenţiala stare de recidivă, ar fi absurd ca săvârşirea,
în plus, pe lângă aceasta/acestea, a unei/u n o r infracţiuni (concurente) din culpă (aşadar, com iterea unui ansam blu
fap tic/in fracţio n al m ai grav) să co nducă la o situaţie ju rid ică m ai uşoară (nereţinerea co n d iţiilo r pentru existenţa
prim ului term en al recidivei)! Iar cum pedeapsa rezultantă a întregului concurs de infracţiuni este o sancţiune unică,
ce nu poate fi scindată, reiese că nu se poate înlătura din co m ponenţa acesteia ponderea aportată de pedepsele
individual stabilite pentru eventualele infracţiuni concurente săvârşite din culpă, fiind necesar ori ca întreaga pedeapsă
rezultantă să fie avută în vedere pentru prim ul term en al recidivei, ori să nu se ţină deloc cont de nicio parte a acestei
pedepse rezultante (consecinţa fiind, în acest din urm ă caz, inexistenţa stării de recidivă)!
[2] A se vedea Titlul V (privind recu n o aşterea şi e xecu tarea h o tărârilo r ju d e că to re şti, a o rd o n a n ţe lo r penale şi
a acte lo r ju d icia re în relaţia cu statele terţe) din Legea nr. 3 0 2 /2 0 0 4 privind co o p erarea ju d icia ră in te rn aţio n ală în
m aterie penală (rep u b licată în M. Of. nr. 377 din 31 m ai 2011).
Săvârşirea unei noi infracţiuni. Starea de recidivă presupune ca, după condamnarea
definitivă (executată sau nu), să se săvârşească o nouă infracţiune, ce formează cel de-al
doilea termen din structura acesteia. Săvârşirea noii infracţiuni (în accepţiunea prevăzută de
art. 174 CP) trebuie realizată cu intenţie sau intenţie depăşită, iar legea trebuie să prevadă
pentru aceasta pedeapsa închisorii de un an sau mai mare ori detenţiunea pe Noua
infracţiune săvârşită poate fi de aceeaşi natură sau de natură diferită faţă de infracţiunea
care a atras condamnarea anterioară definitivă, legea penală română reflectând recidiva
generală, ceea ce nu împiedică, pe caz concret, naşterea unei recidive speciale (care denotă
o specializare pe calea infracţională). Spre deosebire de primul termen, pentru cel de-al
doilea termen al recidivei nu interesează pedeapsa pronunţată de instanţă, ci pedeapsa
prevăzută de norma de incriminare a infracţiunii comise (pedeapsa abstractă - maximul
special al acesteia)121. Termenul secund poate consta şi într-un concurs de infracţiuni, săvârşite
după condamnarea definitivă (executată sau nu), cu îndeplinirea cerinţelor legale mai sus
menţionate*131.
Pentru a genera recidiva, reiterarea comportamentului infracţional, prin săvârşirea din
nou a unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, pentru care legea penală prevede
pedeapsa închisorii de un an sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, poate avea loc doar
în raport de o condamnare definitivă (cu îndeplinirea cerinţelor legale menţionate) la o
pedeapsă executată sau nu. Definiţia legală acordată recidivei reflectă adoptarea concepţiei
care statuează recidiva temporară, legiuitorul român trasând hotarul temporal al existenţei
acestei forme de pluralitate infracţională, prin fixarea momentului limitativ maxim până la
care se poate comite noua infracţiune pentru a se reţine starea de recidivă, anume „până la
reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare", conform art. 41 alin. (1) CP (deducem că
această condiţie priveşte recidiva în formă postexecutorie). Astfel, după cum noua infracţiune
se comite în raport de condamnarea definitivă anterioară, neexecutată sau executată doar
parţial, sau se comite după executarea integrală/completă a pedepsei ori considerarea ca
executată a pedepsei - însă până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare - ,
recidiva va îmbrăca forma postcondamnatorie, respectiv forma postexecutorie (formele
principale sub care se prezintă). „Distincţia între cele două forme ale recidivei apare abia în
textul art. 43, prin prevederea unui tratament sancţionator distinct al celor două forme ale
recidivei, în funcţie de momentul la care ia naştere starea de recidivă"141.
Se adaugă condiţiilor generale (pozitive) privitoare la cei doi termeni ai recidivei condiţia
conform căreia condamnarea anterioară şi noua infracţiune să privească aceeaşi persoană
fizică (majoră). Faţă de cei doi termeni, nu interesează calitatea în care infractorul se
implică în săvârşirea infracţiunilor. Altfel spus, unicitatea subiectului activ îl poate înfăţişa
pe infractor ca ocupând, după caz, poziţia autorului sau coautorului ori a participantului cu rol
de instigator sau complice, nefiind ţinut de probarea aceleiaşi calităţi în cei doi termeni. După
cum s-a menţionat deja, se exclud din categoria recidiviştilor infractorii minori. Adăugăm
şi precizarea potrivit căreia o condamnare definitivă pentru o infracţiune comisă în timpul
111în considerarea prevederilor art. 187 CP, în cazul închisorii interesează limita oferită de maximul special de
pedeapsă, închisoarea putând figura ca pedeapsă unică sau alternativă.
121în aprecierea doctrinei majoritare, se va reţine recidiva, chiar dacă pedeapsa individualizată pe caz concret
este amenda penală, în condiţiile în care aceasta este - din punct de vedere al pedepsei abstracte - alternativă cu
pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
131Fără a dezvolta în acest punct, menţionăm că, în raport de prevederile art. 43 alin. (2) CP, vor exista diferenţe,
sub acest aspect (al condiţiilor de existenţă ce trebuie întrunite de infracţiunile aflate în termenul al doilea al
recidivei), între ipotezele în care există concurs de infracţiuni în termenul secund al unei recidive postcondamnatorii,
respectiv postexecutorii.
141G. Bodo ro ncea , în G. Bodo ro ncea ş .a ., op. cit.,. 135.
p
minorităţii, condamnare (la o măsură educativă) suferită de persoana devenită majoră la

pronunţarea hotărârii, exclude, de asemenea, naşterea stării de recidivă, în situaţia repetării
comportamentului infracţional [a se vedea art. 134 alin. (1) CP].
2.2.2. Co ndiţii negative de existenţă a stă rii de recidivă
în articolul imediat următor (art. 42 CP) celui care înscrie definiţia generală a recidivei,
legiuitorul prevede cazurile care semnifică, potrivit doctrinei de specialitate, condiţiile negative
pentru termenii recidivei, cazuri reprezentate de condamnările care nu atrag starea de
recidivâ[1]. „Aceste condiţii sunt numite negative, întrucât existenţa sau intervenirea lor
exclude starea de recidivă. Deci, pentru a exista starea de recidivă, este necesar ca aceste
condiţii să nu fie îndeplinite, să lipsească, absenţa sau prezenţa lor trebuie să fie constatată"121.
Codul penal înscrie - cu titlu expres şi limitativ - cazurile care desemnează condamnări ce
nu atrag starea de recidivă, indiferent dacă se referă la primul termen sau la termenul secund
din structura recidivei (postcondamnatorii sau postexecutorii). Astfel, potrivit dispoziţiilor
art. 42 CP, se prevede că la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de
condamnare privitoare la:
-faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală [art. 42 lit. a) CP]. Prin dezincriminarea
unei fapte încetează toate consecinţele penale ale hotărârilor de condamnare privitoare la
aceste fapte (art. 4 CP);
-infracţiunile amnistiate [art. 42 lit. b) CP]. Amnistia (art. 152 CP) înlătură răspunderea
penală şi celelalte consecinţe ale condamnării;
- infracţiunile săvârşite din culpă [art. 42 lit. c) CP]. Indiferent de modalitatea normativă a
culpei (cu prevedere sau fără prevedere), săvârşirea unei infracţiuni caracterizate sub aspectul
elementului subiectiv doar prin această formă de vinovăţie penală ilustrează restrângerea
sferei recidivei la fapte comise în baza intenţiei (directe sau indirecte), cât şi a intenţiei
depăşite, marcând o constantă a legii penale naţionale (de peste patru decenii).
Reiterăm precizarea că este (tot) o condiţie negativă de existenţă a stării de recidivă
(chiar dacă nu este expres prevăzută în cuprinsul art. 42 CP) şi lipsa stării de minoritate a
infractorului la momentul săvârşirii primei infracţiuni (termenul 1) - practic, condamnarea
definitivă nu trebuie să fie pronunţată pentru o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii131.
2.3. Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei fizice

Există recidivă postcondamnatorie atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la o anumită pedeapsă privativă de libertate (închisoarea mai mare de un an sau1 3
2
[1] De m en ţio nat, în acest co ntext, şi faptul că, p o trivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 187/2 012, se d isp u n e că
„P ed e p sele cu în ch iso a re a aplicate în baza d isp o ziţiilo r Co dului penal din 1969 pentru infracţiuni săvârşite în tim pul
m in o rităţii nu vo r fi luate în co n sid e rare la stab ilirea stării de recidivă".
[2] G h . Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Ed. Lum ina Lex, Bucureşti, 1997, p. 126.
[3] A ce astă co nd iţie negativă a existe n ţe i recidivei d ecu rge din co ro b o rare a textu lu i n o rm ativ prin care este
definită recidiva (care im p u n e în prim ul term e n existenţa unei co n d a m n ă ri d efin itive la o pedeapsă de un a n u m it
fel) cu regim ul sa n cţio n a to r incid e n t în cazul infra cto rilo r m inori (cărora nu li se pot aplica ped e p se, ci d o ar măsuri
educative). Nu agreăm ap re ciere a po trivit căreia form a de pluralitate infracţio n ală (sui-generis) existentă în cazul
infra cto rilo r m inori [regle m e n tată, sub asp e ct san cţio n ato r, prin d isp o ziţiile art. 114 alin. (2) lit. a) CP ş.a.] ar putea
fi privită d rept o „fo rm ă a « recid ive i» " (ch iar cu aşezarea te rm e n u lu i recidivă în tre gh ilim e le ) - a se ved e a, în acest
sens, M. Udroiu, Drept penal, op. cit., p. 451, 472, 485. C o n sid e răm că această fo rm ă sp e cifică de p lu ralitate de
infracţiu n i, particulară infra cto rilo r care erau m inori (cel puţin) la data co m iterii prim ei infracţiu n i (te rm en u lu i 1),
treb u ie să fie iden tificată după d en u m irea ge n erică atrib u ită în d o ctrin ă (pluralitate sui-generis), pentru a nu se
naşte nicio co nfu zie (po trivit căreia recidiva ar fi posibilă în cazul infra cto rilo r m inori).
detenţiunea pe viaţă) - condamnare neexecutată sau executată doar parţial - cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede
o anumită pedeapsă (închisoarea de un an sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă). Reformulând,
putem spune că recidiva postcondamnatorie se reţine atunci când persoana fizică majoră,
condamnată pentru comiterea unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la o
anumită pedeapsă privativă de libertate (închisoare mai mare de un an sau detenţiune pe
viaţă) - pedeapsă unică sau rezultantă îşi reiterează comportamentul infracţional, prin
săvârşirea din nou a unei/unor infracţiuni, intenţionate sau praeterintenţionate, pentru care
legea prevede o anumită pedeapsă (închisoare de un an sau mai mare ori detenţiune pe viaţă),
până la executarea completă sau până la considerarea ca executată a pedepsei anterioare.
Existenţa recidivei în formă postcondamnatorie se desprinde din prevederile art. 41 CP
(definiţia generală a recidivei, respectiv condiţiile pozitive de existenţă a acesteia) şi ale
art. 42 CP (condiţiile negative de existenţă a acesteia). Este de reţinut că această form ă
a recidivei ia naştere, cu verificarea tuturor cerinţelor legale, prin săvârşirea unei/unor
infracţiuni, într-un anumit interval de timp de la rămânerea definitivă a condamnării. Astfel,
noua infracţiune trebuie comisă până la executarea completă/integrală sau considerarea ca
executată a pedepsei, ceea ce face diferenţa faţă de naşterea recidivei în formă postexecutorie,
după cum rezultă din prevederile art. 43 alin. (l)-(4) CP, text de lege care consacră tratamentul
penal al recidivei (aplicarea pedepsei principale) atunci când îmbracă forma postcondamnatorie.
Aşadar, la nivelul condiţiilor generale de existenţă a stării de recidivă, forma postcondam
natorie se evidenţiază prin plasarea săvârşirii noii infracţiuni într-un anumit interval de timp
de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (pentru celelalte condiţii de existenţă,
trimitem la prezentarea condiţiilor generale cerute recidivei). în cele ce urmează, ne propunem
să insistăm în prezentarea uneia dintre cerinţele legale referitoare la cel de-al doilea termen
al recidivei postcondamnatorii, mai precis a intervalului de timp în care trebuie săvârşită
noua infracţiune, pentru a da naştere recidivei în această formă. Chestiunea prezintă interes
teoretic şi practic, în vederea unei corecte delimitări între forma postcondamnatorie şi forma
postexecutorie-formele principale ale recidivei-, influenţând tratamentul penal aplicabil111.1 2
111Su b lin ie m a m p lo area d is c u ţiilo rîn cazul săvârşirii in fra cţiu n ilo r în c e tă ţe n ite sub d en u m irea de infracţiuni de
durată, care cu n o sc atât un m o m e n t al co n su m ă rii, cât şi un m o m en t al e pu izării activităţii in fracţio n ale - situaţie
în care se ridică şi p ro b lem a d elim ită rii în tre co ncu rsu l de infracţiu n i şi recidiva în form ă p o stco n d am n ato rie . Cu
referire la identificarea form ei recidivei (po stco n d am nato rie sau postexecutorie) în situaţia co m iterii unei infracţiuni
de d u rată, m e n ţio n ă m că, în d o ctrin a p e n a lă , a ce st su b ie c t se c o n tu re a ză ca unul g e n e ra to r de o p in ii/so lu ţii
co n trad icto rii. Pentru detalii, a se ved e a I. Ristea, Pluralitatea de infracţiuni în noul Cod penal, Ed. U niversul Jurid ic,
Bucureşti, 2013; M. U d r o iu , Drept penal, op. cit., p. 1 9 5 ,1 9 6 (auto r care d istin ge m ai m ulte cazuri, cu identificarea
fo rm elo r de pluralitate infracţională care pot lua naştere, după cum se realizează raportarea la m om entul co nsum ării/
e p u iză rii a ctivită ţii in fra cţio n a le de d u rată). în aco rd cu o p in ia e xp rim a tă (şi) de a ce st (în urm ă in d icat) autor,
în ce rcă m să sin te tizăm situ a ţiile p o sib ile , luând ca reper existenţa unei hotărâri d efin itive de co n d a m n a re reţinute
în sarcina p erso an ei im p licate în săvârşirea unei infracţiu n i de durată:
1. delimitare concurs de infracţiuni - recidivă. Dacă e pu izare a unei infracţiuni obicei
are loc du pă răm ânerea defin itivă a co n d a m n ă rii, în co n d iţiile în care m o m en tu l co n su m ării a ce sto r infracţiu n i de
durată se situează anterior hotărârii luate ca punct de reper, atunci se va reţine naşterea recidivei postco ndam nato rii
(bin e în ţe le s, dacă su n t în tru n ite toate ce rin ţe le legale pentru reţinerea acestei fo rm e a pluralităţii de infracţiu n i,
în raport de co n d a m n a re a d efin itivă, n eexecutată sau executată d o ar p arţial). în cazul unei infracţiuni progresive,
d im p o trivă , va interesa m o m en tu l co n su m ă rii acestei infracţiu n i de durată, re sp e ctiv plasarea rezu ltatulu i iniţial,
de debut, u lte rio r răm ânerii defin itive a unei hotărâri de co n d am n are (altfel spus, plasarea m o m en tu lu i co nsum ativ
al unei infracţiu n i p ro gresive an te rio r co n d a m n ă rii d e fin itive , cu d e p lasare a e p u izării după ace astă dată, va lăsa
loc co n cu rsu lu i de in fracţiu n i). A ce ste rezolvări sunt im p u se în lum ina p re ve d e rilo r art. 154 alin. (2) şi (3) CP;
2. delimitare recidivă postcondamnatorie - recidivă postexecutorie (po rn in d de la prem isa în tru n irii tu tu ro r
ce rin ţe lo r legale p rivind naşterea stării de recidivă în rap o rt cu unele instituţii ju rid ico -p e n a le ). Dacă o in fracţiu n e
de d u rată (in fra c ţiu n e continuă/continuată/de s-a co n su m a t în te rm e n u l de su p r
rg
ice/p
b
o
al su sp e n d ă rii e xecu tării p ed e p sei sub su p ra v e gh e re sau în te rm e n u l de su p rave gh e re al liberării co n d iţio n a te ,
Astfel, întrunite fiind celelalte condiţii legale privitoare la termenii recidivei postcondam-
natorii, noua infracţiune trebuie să se săvârşească după rămânerea definitivă a condamnării,
însă până la executarea completă/integrală a pedepsei anterioare sau până la data când
pedeapsa se consideră ca executată. Sub acest aspect, se disting următoarele momente:
- înainte de începerea executării pedepsei (când pedeapsa nu a fost pusă în executare sau
când condamnatul s-a sustras de la executare ori a obţinut amânarea executării pedepsei
potrivit art. 589 CPP);
- î n timpul executării pedepsei (când persoana se află în executarea propriu-zisă a pedepsei
sau a obţinut întreruperea executării acesteia - potrivit art. 592 CPP - ori se află în termenul
de supraveghere al liberării condiţionate; când persoana aflată în cursul executării pedepsei
comite infracţiunea de evadare sau atunci când în stare de evadare din executarea pedepsei
se săvârşeşte noua infracţiune - cu întrunirea tuturor condiţiilor legale necesare pentru
existenţa stării de recidivă);
- s e adaugă cazurilor de mai sus (fără a constitui, practic, momente ale executării pedepsei)
următoarele situaţii similare: săvârşirea noii infracţiuni pe durata condamnării cu suspendarea
sub supraveghere a executării pedepsei aplicate ori în termenul de încercare (definitivare)
al unei graţieri condiţionate (în ambele situaţii - după cum vom vedea cu îndeplinirea
tuturor condiţiilor legale).
Tratamentul penal al recidivei postcondamnatorii - aplicarea pedepsei principale - se

realizează potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (l)-(4) CP. Aşa cum rezultă din conţinutul normativ
al articolului pre-indicat, legiuitorul consacră sistemul cumulului aritmetic al pedepselor
[alin. (1) şi (2)], iar în cazul detenţiunii pe viaţă se reglementează două ipoteze distincte în care
reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie poate d
e, upă caz, aplicarea şi exe
trg
a
acestei pedepse [alin. (3)] sau atrage executarea acesteia [alin. (4)]. Cu precizarea - imperios
necesară - privitoare la vasta problematică pe care o ridică/dezvoltă tratamentul penal
aplicabil recidivei postcondamnatorii, printr-o sinteză teoretică în materie, ne propunem
să ne oprim asupra următoarelor puncte de interes:
a) situaţia săvârşirii unei singure infracţiuni (înainte de începerea executării pedepsei
sau în cursul executării acesteia ori în alte situaţii similare);
b) situaţia săvârşirii unui concurs de infracţiuni;
c) sancţionarea infractorului recidivist, în recidiva postcondamnatorie, prin pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.
a) Situaţia săvârşirii unei singure infracţiuni.
Potrivit art. 43 alin. (1) CP, „Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau
considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa
stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas
neexecutat din aceasta". Se observă că legiuitorul distinge în funcţie de momentul comiterii
noii infracţiuni, respectiv înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării
epuizându-se ulterior îm plinirii duratei term enului, însă infracţiunea a fost descoperită până la îm plinirea term enului,
su sţin em so luţia reţinerii recidivei în form ă p o stco n d am n ato rie - î n acord cu optica prom ovată de instanţa noastră
su p re m ă, pe calea D eciziei de în d ru m a re nr. 1/1987 (care răm âne de a ctu alitate ). S im ila r ace sto r situaţii, dacă o
infracţiune de durată (infracţiune co ntinu ă/co n tin u ată/d e o b icei/p ro gresivă) s-a co nsum at în term en ul de încercare
(definitivare) al unei graţieri co ndiţionate (de regulă, fixându-se obligaţia beneficiarului de a se abţine de la com iterea
de infracţiuni pe o perioadă de 3 ani), e p u izân d u -se u lterio r îm p lin irii duratei te rm e n u lu i, de ase m en e a, m om entul
care interesează este cel co n su m ativ; o p erând retragerea b e n e ficiu lu i clem e n ţe i (revo care ), se va reţine starea de
recidivă postco ndam nato rie. Dacă însă descoperirea infracţiunii de d u ra tă -c o n s u m a tă în term enul de supraveghere
al su sp e n d ă rii e xecutării p ed e p sei/al liberării co n d iţio n ate , d ar epu izată u lte rio r îm p lin irii acestui te rm e n - nu s-a
realizat până la îm p lin ire a te rm e n u lu i, se va reţine recidiva în form ă po ste xecu to rie .
acesteia. Indiferent însă de momentul în care are loc săvârşirea noii infracţiuni, sistemul
consacrat prin lege este cel al cumulului aritmetic al pedepselor.
Astfel, pedeapsa atrasă în urma comiterii noii infracţiuni se va adăuga la pedeapsa
anterioară neexecutată - pedeapsa integrală pronunţată de instanţă prin condamnarea
rămasă definitivă-, atunci când săvârşirea are loc înainte de trecerea la executarea pedepsei
definitive, ori la restul de pedeapsă rămas de executat din condamnarea anterioară - atunci
când săvârşirea are loc în cursul executării pedepsei aplicate. Acest rest de pedeapsă se va
calcula începând de la data comiterii noii infracţiuni. Regimul de sancţionare prin cumul
aritmetic reflectă modelul legal al cumulului limitat, funcţional sub cenzura înscrisă de
dispoziţiile art. 2 alin. (3) CP, care nu permite (în nicio situaţie) depăşirea maximului general
de pedeapsă.
Atunci când după rămânerea definitivă a condamnării, în cursul executării efective a
pedepsei, ceea ce se comite este infracţiunea de evadare (art. 285 CP), va opera, de asemenea,
cumularea aritmetică a pedepselor [potrivit dispoziţiei alin. (4) al art. 285 CP, care prevede
că „Pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat
din pedeapsă la data evadării"]. Aceeaşi soluţie (cumul aritmetic) se impune şi atunci când
evadarea se comite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, înainte însă de
trecerea efectivă la executarea pedepsei111.
Acelaşi sistem de sancţionare - cumulul aritmetic - este operant şi atunci când naşterea
stării de recidivă postcondamnatorie are ioc în următoarele situaţii:
- ipoteza legală a revocării obligatorii a suspendării executării pedepsei sub supraveghere,
potrivit art. 96 alin. (4) CP, anume: „Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel
condamnat a săvârşit o nouă infracţiune (intenţionată sau praeterintenţionată - n.n.),
descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la
pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi
dispune executarea pedepsei". Aşa cum rezultă din alin. (5) al art. 96 CP, pedeapsa principală
pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută potrivit dispoziţiilor referitoare la recidiva
postcondamnatorie (cumul aritmetic, ce se realizează între pedeapsa anterioară neexecutată
şi pedeapsa atrasă de noua infracţiune comisă);
- ipoteza legală a revocării liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii, potrivit
art. 104 alin. (2) teza I CP, anume: „Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit
o nouă infracţiune (intenţionată sau praeterintenţionată - n.n.), care a fost descoperită în
termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii,
chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului
de pedeapsă". Aşa cum rezultă din teza a ll-a a aceluiaşi text de lege, pedeapsa pentru noua
infracţiune se stabileşte şi se execută potrivit dispoziţiilor de la recidiva postcondamnatorie
(cumul aritmetic, ce se realizează între restul de pedeapsă rămas neexecutat din condamnarea
anterioară - interesând restul de pedeapsă rămas neexecutat, calculat de la data acordării
liberării condiţionate - şi pedeapsa atrasă de noua infracţiune comisă);
- ipoteza în care pe durata/parcursul termenului de încercare (definitivare) al unei graţieri
condiţionate s-a săvârşit noua infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată, situaţie în
care (corespunzător unei practici legislative constante), în urma revocării clemenţei sub
111 De pildă, ipoteza în care infracto ru l co n d a m n a t definitiv, aflat în stare de libertate, este arestat (în tem eiu l
m an datu lui de executare a ped ep sei) în ved e rea tran sp o rtării la p e n ite n ciar (pentru a-şi în ce p e executarea efectivă
a p ed e p sei), iar el evad e ază din această stare legală de reţinere, în să în a in te de a fi ajuns la unitatea p en ite n ciară.
forma graţierii condiţionate, operează cumulul aritmetic al pedepselor (cumul între pedeapsa
anterioară şi pedeapsa atrasă de noua infracţiune comisă)11'.
După cum am semnalat deja, dacă o infracţiune de durată (infracţiune
de obicei/progresivă)se consumă în termenul de supraveghere al suspendării executării
pedepsei sub supraveghere sau în termenul de supraveghere al liberării condiţionate ori
în termenul de încercare (definitivare) al unei graţieri condiţionate, epuizându-se ulterior
(după împlinirea duratei termenului), infracţiunea fiind însă descoperită până la împlinirea
termenului (dacă sunt îndeplinite toate cerinţele legale pentru a opera revocarea măsurilor
dispuse), apreciem că recidiva apărută va fi una postcondamnatorie, care va atrage sancţionarea
prin cumul aritmetic.
b) Situaţia săvârşirii unui concurs de infracţiuni.
în structura celui de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii poate figura şi un
concurs de infracţiuni (comise de persoana care a suferit deja condamnarea definitivă - prim
termen). în acest caz, fiecare infracţiune concurentă poate fi o infracţiune intenţionată sau
praeterintenţionată, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare
ori detenţiunea pe viaţă. Nu este exclusă nici situaţia comiterii unui concurs de infracţiuni
care să înglobeze, în structura sa, infracţiuni care nu verifică aceste cerinţe legale (spre
exemplu, infracţiuni din culpă sau infracţiuni intenţionate pentru care pedeapsa abstractă
prevăzută este închisoarea mai mică de un an ori amenda). Potrivit art. 43 alin. (2) CP,
„Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată
sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în stare
de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul
de infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la
restul neexecutat din aceasta" (s.n.).
Această soluţie legislativă fixează, în mod explicit, ordinea de valorificare a formelor
pluralităţii de infracţiuni astfel întrunite, anume: aplicarea prioritară a regulilor referitoare
la concursul de infracţiuni [pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente se vor contopi
potrivit dispoziţiilor de la concurs - art. 39 alin. (1) CP], iar, ulterior/pe plan subsecvent, vor
f i avute în vedere dispoziţiile privitoare la recidiva postcondamnatorie (pedeapsa rezultantă
a concursului de infracţiuni se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul
neexecutat din aceasta; restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară - aplicată prin
hotărârea definitivă de condamnare, care reprezintă termenul 1 al recidivei - se stabileşte
prin raportare la data săvârşirii primei infracţiuni concurente din termenul 2 al recidivei
astfel configurate).
Apreciem că acest mecanism de sancţionare, prevăzut de art. 43 alin. (2) rămâne
funcţional şi atunci când se comite infracţiunea de evadare (art. 285 CP) din executarea
unei pedepse (în baza condamnării definitive ce configurează primul termen al recidivei
postcondamnatorii), iar, în stare de evadare, se săvârşeşte din nou o infracţiune. în opinia
noastră, reglementarea explicită a situaţiei semnalate - cu valoare/putere de regulă în
m aterie-trebuie să preîntâmpine orice altă interpretare, nelăsând loc unor soluţii (teoretice
sau practice) divergente, în situaţia în care una dintre infracţiunile concurente săvârşite
după o condamnare definitivă (ce constituie prim termen al recidivei postcondamnatorii)
este infracţiunea de evadare. Altfel spus, soluţia prevăzută de art. 43 alin. (2) CP îşi găseşte
incidenţa şi atunci când persoana condamnată evadează (fiind întrunite condiţiile recidivei)1
111 Legiu ito ru l, prin d isp o ziţii exp rese ale unei legi de graţiere (co n d iţio n ată), poate deroga de la ace astă so lu ţie
de principiu.
şi săvârşeşte, anterior/concomitent/ulterior evadări,unasau mai multe infracţiuni, potrivit

interpretării ce reflectă curentul majoritar de opinie111.
Regulii de sancţionare prevăzute de a rt.43 alin. (2) CP-aplicarea mai întâi a dispoziţiilor
de la concursul de infracţiuni, iar apoi a celor de la recidiva postcondamnatorie, prin cumul
aritmetic - ise supun şi situaţiile în care două sau mai multe infracţiuni concurente se săvârşesc
(fiind îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege) termenul de supraveghere al unei
suspendări sub supraveghere a executării pedepsei ori al unei liberări condiţionate sau atunci
când concursul de infracţiuni se comite pe durata termenului de încercare (definitivare) al
unei graţieri condiţionate.
c) Sancţionarea infractorului recidivist, în recidiva postcondamnatorie, prin pedeapsa
Din prevederile art. 43 alin. (3) şi (4) CP rezultă cele două ipoteze legale în care starea de
recidivă postcondamnatorie (reţinută în sarcina celui care a perseverat pe cale infracţională)
poate atrage/sau atrage, în mod obligatoriu, executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.
Astfel, atunci când fie pedeapsa anterioară, fie pedeapsa stabilită pentru infracţiunea
săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie este detenţiunea pe viaţă, se va executa această
pedeapsă - ipoteza obligatorie prevăzută de art. 43 alin. (4) CP (caz în care sistemul operant
este cel al absorbţiei). Aplecându-ne atenţia asupra unei alte ipoteze legale [corespunzătoare
alin. (3) al articolului pre-indicat], observăm că, şi în cazul recidivei postcondamnatorii -
similar soluţiei de la concursul de infracţiuni [art. 39 alin. (2) CP] - , legiuitorul permite
instanţei să aplice pedeapsa detenţiunii pe viaţă dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile legii
[ipoteza facultativă prevăzută de art. 43 alin. (3) CP]. în caz de recidivă postcondamnatorie,
posibilitatea înlocuirii pedepsei închisorii cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă este îngăduită dacă,
prin cumulul aritmetic al pedepselor-corespunzător regimului comun de sancţionare-, s-ar
depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al închisorii, iar pentru cel puţin una dintre
infracţiunile săvârşite pedeapsa abstractă este închisoarea de 20 de ani sau mai mare. în
lipsa valorificării, pe caz concret, a posibilităţii de înlocuire a pedepsei închisorii cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, instanţa va fi ţinută să individualizeze pedeapsa închisorii pe o durată
egală cu maximul general al acesteia (30 de ani) - conform art. 2 alin. (3) CP.
mîn acest sens, a se vedea M. U droiu , Drept penal, op. cit., p. 200; G h . lvAN,în G. A ntoniu , T. Toader (co o rd .),
op. cit., voi. I, p. 452 ş.a. în sens contrar, C. M itrache , C r . M itrache , op. cit. (2016), p. 357: „Dacă cel condamnat
evadează şi apoi săvârşeşte o infracţiune în stare de evadare, cele două infracţiuni, evadarea şi infracţiunea săvârşită
în stare de evadare, sunt concurente între ele, dar în acest caz pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de evadare se
adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară [art. 285 alin. (4) CP] şi apoi la această pedeapsă (restul
rămas neexecutat + pedeapsa pentru evadare) se adaugă pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă în stare de
evadare. Dacă în stare de evadare se comit două sau mai multe infracţiuni concurente între ele, atunci pedeapsa
pentru evadare se va adăuga la restul rămas neexecutat, iar la pedeapsa astfel formată (restul rămas neexecutat +
pedeapsa pentru evadare) se va adăuga pedeapsa rezultantă formată din pedepsele stabilite pentru infracţiunile
concurente săvârşite în stare de evadare. Această soluţie se întemeiază pe dispoziţiile speciale derogatorii din
art. 285 alin. (4) CP privind aplicarea pedepsei pentru infracţiunea de evadare". Apreciem că această modalitate
(în urmă indicată) de soluţionare a ipotezei în discuţie nu furnizează o rezolvare coerentă, satisfăcătoare pentru
situaţia (posibilă în fapt) în care concursul din al doilea termen al recidivei s-ar comite astfel: o nouă infracţiune
săvârşită înainte de începerea executării pedepsei din termenul 1 al recidivei (sau în cursul executării acesteia), apoi
infracţiunea de evadare şi abia ulterior comiterea unei sau mai multor infracţiuni în stare de evadare. în schimb,
soluţia indicată de opinia majoritară (la care achiesăm) furnizează o manieră unitară de rezolvare pentru toate
aceste ipoteze (descrise anterior). în ceea ce priveşte dispoziţia specială expresă cuprinsă în art. 285 alin. (4) CP,
suntem de părere că aceasta instituie un regim sancţionator derogator (doar) în raport de instituţia pluralităţii
intermediare de infracţiuni, iar nu şi în raport de instituţia recidivei (postcondamnatorii); de altfel, chiar autorii
astfel citaţi observă, în mod pertinent, că dispoziţia sancţionatorie specială din materia infracţiunii de evadare
coincide cu tratamentul penal general instituit de legiuitor pentru recidiva postcondamnatorie (ibidem).
2.4. Recidiva postexecutorie în cazul persoanei fizice

Există recidivă postexecutorie atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la o anumită pedeapsă privativă de libertate (închisoarea mai mare de un an sau
detenţiunea pe viaţă) - condamnare executată sau considerată ca executată cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede
o anumită pedeapsă (închisoarea de un an sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă). Reformulând,
putem spune că recidiva postexecutorie se reţine atunci când persoana fizică (majoră),
condamnată pentru comiterea unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la o
anumită pedeapsă privativă de libertate (închisoare mai mare de un an sau detenţiune pe
viaţă) - pedeapsă unică sau rezultantă îşi reiterează comportamentul infracţional, prin
săvârşirea din nou a unei/unor infracţiuni, intenţionate sau praeterintenţionate, pentru care
legea prevede o anumită pedeapsă (închisoare de un an sau mai mare ori detenţiune pe
viaţă), după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei (definitive) anterioare.
Existenţa recidivei în formă postexecutorie se desprinde din prevederile art. 41 CP (definiţia
generală a recidivei, respectiv condiţiile pozitive de existenţă a acesteia) şi ale art. 42 CP
(condiţiile negative de existenţă a recidivei). Se reţine că această formă a recidivei ia naştere
(cu verificarea/îndeplinirea tuturor cerinţelor legale) prin săvârşirea unei/unor infracţiuni,
într-un anumit interval de timp de la rămânerea definitivă a condamnării.
Astfel, în primul rând, noua infracţiune trebuie comisă după executarea com pletă/
integrală sau considerarea ca executată a pedepsei (interval de timp în care se reiterează
comportamentul infracţional şi care face diferenţa faţă de naşterea recidivei în formă
postcondamnatorie), după cum rezultă din prevederile art. 43 alin. (5) CP (text de lege
care consacră tratamentul penal al recidivei - aplicarea pedepsei principale - atunci când
aceasta îmbracă forma postexecutorie). Aceasta reprezintă limita inferioară a intervalului
de timp indicat (în care se impune comiterea noii infracţiuni, pentru a fi generată recidiva
postexecutorie). Prin urmare, ceea ce caracterizează această formă a recidivei - forma
postexecutorie - este faptul că primul termen din structura sa constă într-o condamnare
anterioară executată sau considerată ca executată.
în plus, la nivelul condiţiilor generale de existenţă a stării de recidi
se evidenţiază prin plasarea săvârşirii noii infracţiuni până la un anumit moment după
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei anterioare (ceea ce reprezintă limita
superioară a intervalului de timp în care se poate genera recidiva postexecutorie). în acest
sens, legea dispune că noua infracţiune trebuie săvârşită până la reabilitare sau împlinirea
termenului de reabilitare, consacrându-se, astfel, recidiva temporară (pentru celelalte condiţii
de existenţă, trimitem la prezentarea condiţiilor generale cerute recidivei).
în cele ce urmează, ne propunem să insistăm asupra uneia dintre cerinţele legale
referitoare la cel de-al doilea termen al recidivei postexecutorii, mai exact la intervalul de
timp în care trebuie săvârşită noua infracţiune, pentru a da naştere recidivei în această
formă. Chestiunea prezintă interes teoretic şi practic atât sub aspectul diferenţierii faţă
de forma postcondamnatorie a recidivei, cât şi sub aspectul tratamentului penal aplicabil
(mai ales din moment ce formele principale ale recidivei pot să şi coexiste). Astfel, fiind
întrunite celelalte condiţii/cerinţe legale privitoare la termenii recidivei postexecutorii,
noua infracţiune trebuie să se săvârşească după executarea sau considerarea ca executată
a pedepsei (definitive) anterioare, însă doar până la reabilitarea fostului condamnat sau
împlinirea termenului de reabilitare în raport de acesta.
Pedeapsa (unică sau rezultantă) care constituie obiectul condamnării anterioare trebuie
să fie propriu-zis executată sau considerată ca executată (în acest din urmă caz, prin stingerea
executării în unul dintre modurile - variate - prevăzute de lege). Astfel:
- pedeapsa se consideră executată în cazul în care a intervenit graţierea (totală sau a
unui rest de pedeapsă) ori dacă s-a împlinit termenul de prescripţie a executării
- poate constitui prim termen al recidivei postexecutorii şi condamnarea pentru care s-a
dispus liberarea condiţionată, dar numai dacă noua infracţiune se comite după împlinirea
duratei pedepseicare a mai rămas de executat (întrucât numai atunci pedeapsa se consideră
executată). Altfel spus, reiterarea comportamentului infracţional trebuie să se realizează după
împlinirea termenului de supraveghere al liberării condiţionate (art. 106 CP). De asemenea,
poate constitui prim termen al recidivei postexecutorii şi condamnarea pentru care s-a dispus
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, dar numai dacă noua infracţiune se
comite după ce pedeapsa se consideră executată. Altfel spus, reiterarea comportamentului
infracţional trebuie să se realizeze după împlinirea termenului de supraveghere, în cazul
în care s-a recurs la acest mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei aplicate
(art. 98 CP).
După cum s-a menţionat deja, săvârşirea unei infracţiuni de durată după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare - prim termen al recidivei - ridică unele probleme de
delimitare privind reţinerea formelor principale sub care aceasta se prezintă. Sub acest aspect,
ne manifestăm acordul cu opinia potrivit căreia „se va reţine recidiva postexecutorie, iar nu
r e c i d i v a p o s t c o n d a m n a t o r i e î n cazul în care o infracţiune progresivă, continuă, continuată sau
de obicei s-a consumatîn termenul de supraveghere al liberării condiţionate sau al suspendării
sub supraveghere, epuizându-se după acesta, dacă infracţiunea nu a fost descoperită în acest
termen; în această ipoteză nu mai poate interveni revocarea liberării condiţionate/suspendării,
iar pedeapsa se va considera executată (prezintă importanţă momentul epuizării); se va
reţine starea de recidivă postcondamnatorie, iar nu starea de recidivă postexecutorie dacă
o infracţiune progresivă, continuă, continuată sau de obicei s-o consumat în termenul de
încercare al graţierii condiţionate, epuizându-se după aceasta; în această ipoteză, revocarea
graţierii poate interveni în principiu oricând (cu excepţia situaţiei în care există dispoziţii
contrare în legea de graţiere), ceea ce conduce la reţinerea recidivei postcondamnatorii
(prezintă importanţă momentul consumării)"121.
în concepţia legiuitorului penal român, starea de recidivă postexecutorie subzistă numai
dacă noua infracţiune s-a săvârşit după condamnarea executată sau considerată ca executată,
însă până la intervenirea reabilitării (de drept) sau împlinirea termenului de reabilitare
(judecătorească). Dacă în cazul intervenirii reabilitării, date fiind natura juridică şi efectele
atrase de această cauză care înlătură consecinţele condamnării - făcând să înceteze decăderile1
111 Sub aspectul naturii juridice, în condiţiile prevăzute de lege, atât g ra ţie re a , cât şi p re sc rip ţia e x e cu tă rii
p e d e p se i reprezintă ca uze g en era le ca re înlă tu ră executa rea p e d e p se i p rin cip a le, neafectând existenţa condamnării
pronunţate şi consecinţele atrase de aceasta (inclusiv în ceea ce priveşte situaţia reiterării unui comportament
infracţional care să dea naştere pluralităţii de infracţiuni în forma recidivei postexecutorii).
p re sc risă p ro d u c e d e ci a ce le a şi e fecte ca o p ed e a p să p ro p riu -zis executa tă . Dacă avem în vedere incidenţa unui act
de graţiere, evidenţiem două alternative posibile, şi anume: în raport de o graţiere condiţionată, noua infracţiune
trebuie comisă după expirarea termenului de încercare (definitivare) propriu clemenţei în această formă; săvârşirea,
în termenul de încercare, a unei noi infracţiuni, dimpotrivă, va putea lăsa loc unei recidive postcondamnatorii (în
condiţiile întrunirii cumulative a tuturor cerinţelor legale). într-o altă alternativă, comiterea unei noi infracţiuni în
raport de o pedeapsă anterioară graţiată necondiţionat va putea da naştere recidivei postexecutorii (bineînţeles,
dacă sunt întrunite toate condiţiile legii).
121 M. Udro iu , D re p t p e n a l, op. cit., p. 196. în acelaşi sens, a se vedea, în aceeaşi sursă, (şi) p. 376, 377,
respectiv p. 402.
şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care decurg din condamnare [art. 169 alin. (1) CP] o
astfel de condamnare nu atrage starea de recidivă, în ceea ce priveşte împlinirea termenului
de reabilitare, „s-a avut în vedere că trecerea unui anumit interval de timp cerut de lege
pentru acordarea reabilitării, interval de timp scurs de la executarea primei condamnări, de
la graţierea sau prescrierea acesteia, face să dispară ideea de perseverenţă infracţională,
care stă la baza recidivei. Legătura care se face aici cu instituţia reabilitării are un caracter
mai mult formal, socotindu-se că termenele fixate pentru reabilitare sunt potrivite şi pentru
realizarea condiţiei de mai sus cu privirea la starea de recidivă"111.
Şi în legătură cu această condiţie - care relevă caracterul temporar al recidivei - reţine
atenţia situaţia săvârşirii infracţiunilor de durată, apreciindu-se că, „dacă o infracţiune
continuă, continuată sau de obicei s-a consumat înainte de împlinirea termenului de
reabilitare judecătorească/intervenţia reabilitării de drept, epuizându-se însă după acest
moment, se va reţine totuşi starea de recidivă postexecutorie, întrucât există o activitate
infracţională în termenul de reabilitare; (...) în situaţia în care o infracţiune progresivă este
comisă înainte deîmplinirea termenului de reabilitarejudecătorească/intervenţia reabilitării
de drept, iar rezultatul mai grav se produce după acest moment, se va reţine starea de
recidivă postexecutorie"l2].
Tratamentul penal al recidivei postexecutorii - aplicarea pedepsei principale - se

realizează potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (5) CP. Spre deosebire de sancţionarea recidivei
postcondamnatorii (în baza regulii oferite de cumulul aritmetic al pedepselor), modelul
legal înscris în sancţionarea recidivei postexecutorii reflectă opţiunea pentru majorarea
obligatorie, cu jumătate, a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea
nou-săvârşită (cea care constituie al doilea termen al recidivei). Cu precizarea - imperios
necesară - privitoare la vasta problematică pe care o ridică tratamentul penal aplicabil
recidivei postexecutorii, printr-o sinteză teoretică în materie, ne propunem să ne oprim
asupra următoarelor puncte de interes:
a) situaţia săvârşirii unei singure infracţiuni (după executarea pedepsei sau după
considerarea ca executată a pedepsei);
b) sancţionarea infractorului recidivist, aflat în recidivă postexecutorie, prin pedeapsa
detenţiunii pe viaţă;
c) situaţia săvârşirii unui concurs de infracţiuniîn stare de
d) coexistenţa form elor principale ale recidivei (postcondamnatorie şi postexecutorie);
e) natura juridică a stării de recidivă.
111V. Pa s c a , op.cit. (2014), p. 339.

Ul M. U d r o iu , Drept penal, op. cit., p. 204,205. Practic, prin soluţia astfel avansată, se apreciază că momentul
la care trebuie considerate ca fiind săvârşite infracţiunile continue, continuate şi de obicei, în raport de instituţia
reabilitării, este data consumării lor, iar nu aceea a epuizării. Deşi considerăm această opinie ca fiind justă (pe
fond), se impune totuşi a evidenţia faptul că ea tinde a fi contrară interpretării care se poate desprinde din
prevederile art. 154 alin. (2) CP, în raport de problema identificării momentului la care urmează a fi considerate ca
săvârşite infracţiunile continue, cele continuate şi cele de obicei (iar inculpaţii ar putea, formal, să invoce caracterul
extra-legal - in mala partem - al acestei soluţii logico-raţionale). Este adevărat că, în sensul soluţiei propuse (şi
pe care o susţinem), se poate invoca şi Decizia de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 1/1987, pct. 2, însă,
formal, aceasta nu este parte a jurisprudenţei obligatorii. Prin urmare, considerăm că, în această materie, s-ar
impune o intervenţie legislativă prin care să se consacre explicit faptul că aceste categorii de infracţiuni de durată
prezintă o dată a săvârşirii care trebuie fixată la momente diferite, în funcţie de instituţiile de drept penal faţă de
care se realizează raportarea lor, în cazuri variate.
a) Situaţia săvârşirii unei singure noi infracţiuni.

Potrivit art. 43 alin. (5) CP, „Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau consi
derată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale
ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate". Când
pentru infracţiunea săvârşită, care a atras naşterea stării de recidivă postexecutorie, pedeapsa
abstractă a închisorii (de un an sau mai mare) este una alternativă, pedeapsa individualizată
pe caz concret se va stabili între limitele speciale majorate cu jumătate. Acest mecanism este
valabil atunci când pedeapsa închisorii este alternativă cu amenda, indiferent de opţiunea
instanţei pe caz concret: închisoare sau amendă (fără a se putea depăşi maximul general
de pedeapsă). De asemenea, mecanismul este valabil şi atunci când pedeapsa închisorii
alternează cu detenţiunea pe viaţă, iar opţiunea instanţei exclude aplicarea detenţiunii pe viaţă.
b) Sancţionarea infractorului recidivist, aflat în recidivă postexecutorie, prin pedeapsa

Când pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă postexecutorie
constă în detenţiunea pe viaţă, este în afara oricăror discuţii faptul că (atât în ipoteza în care
aceasta constituie pedeapsa abstractă unică prevăzută pentru infracţiunea nou-comisă,
cât şi în ipoteza în care instanţa optează pentru aceasta, atunci când, din punct de vedere
abstract, ea alternează cu pedeapsa închisorii) nu mai poate interveni o agravare, urmând
să se execute (doar) pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
în doctrina penală se discută problema aplicabilităţii şi a dispoziţiilor art. 43 alin. (3) CP
în sancţionarea recidivei postexecutorii, dispoziţii care, după cum s-a văzut, trimit la recidiva
postcondamnatorie. Curentul favorabil de opinie susţine incidenţa textului legal şi în cazul
recidivei postexecutorii, atunci când, „de exemplu, în stare de recidivă postexecutorie se
comit mai multe infracţiuni grave, dar pentru care legea nu prevede pedeapsa detenţiunii
pe viaţă. în acest caz, prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor de la recidiva postexecutorie şi
a celor de la concurs, se poate ajunge ca pedeapsa rezultantă să depăşească cu mai mult de
10 ani maximul general al pedepsei închisorii şi, dacă cel puţin pentru una dintre infracţiunile
săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate
aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Dacă legea permite posibilitatea aplicării detenţiunii pe
viaţă, în condiţiile art. 39 alin. (2) CP, în situaţia în care există numai concurs de infracţiuni,
cu atât mai mult ar fi posibilă aplicarea detenţiunii pe viaţă dacă la concursul de infracţiuni
se adaugă şi recidiva"111.
c) Situaţia săvârşirii unui concurs de infracţiuni.

în structura celui de-al doilea termen al recidivei postexecutorii poate figura şi un concurs
de infracţiuni. Putem distinge două ipoteze, anume:
- ipoteza în care toate infracţiunile concurente săvârşite să fie intenţionate sau
praeterintenţionate, infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an
sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă;
- ipoteza în care cel puţin una dintre infracţiunile concurente comise să fie o infracţiune
intenţionată sau praeterintenţionată, infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
de un an sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
într-o atare situaţie, spre deosebire de soluţia legislativă prevăzută de art. 43 alin. (2) C P -
operantâ în cazul recidivei postcondamnatorii -, se va aplica mai întâi tratamentul penal
al recidivei postexecutorii, iar ulterior, pe plan subsecvent, dispoziţiile de la concursul de
[11în acest sens, C. M it r a c h e , C r . M it r a c h e , op.cit. (2014), p. 350. în sens co

Drept penal, op. cit., p. 207 (inaplicabilitate, ca efect al analogiei în defavoarea acuzatului).
infracţiuni. După cum ne-am exprimat şi cu o altă ocazie, „chiar şi în lipsa unei dispoziţii
exprese în acest sens [mai exact, prin interpretarea a textului art. 43 alin. (2)
NCP şi ţinând cont de imposibilitatea logică a unui sistem distinct de rezolvare], ca mod de
soluţionare a unei asemenea situaţii, se va proceda, mai întâi (spre deosebire de situaţia
similară a recidivei postcondamnatorii), la aplicarea dispoziţiilor sancţionatorii ale recidivei
postexecutorii, pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, după care (luând în considerare
pedepsele concrete astfel stabilite) se vor aplica dispoziţiile sancţionatorii ale concursului
de infracţiuni, în vederea stabilirii pedepsei finale de executat pentru întreaga pluralitate
de infracţiuni"111.
d) Coexistenţa form elor principale ale recidivei (postcondamnatorie şi postexecutorie).

Mecanismul de sancţionare incident în cazul săvârşirii, din nou, a unei infracţiuni, atât
în stare de recidivă postcondamnatorie, cât şi în stare de recidivă postexecutorie - situaţie
de coexistenţă denumită şi dubla recidivă - , va atrage, ma
la recidiva postexecutorie, iar apoi a celor de la recidiva postcondamnatorie [pedeapsa
agravată potrivit art. 43 alin. (5) CP, care se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas
neexecutat din pedeapsa anterioară, potrivit art. 43 alin. (2) CP]*121. în cazul în care se reţine
faptul că mai multe infracţiuni concurente au fost săvârşite atât în condiţiile stării de recidivă
postcondamnatorie, cât şi în cele ale stării de recidivă postexecutorie, pedeapsa ce se va
executa se va determina prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor referitoare la tratamentul
sancţionator al recidivei postexecutorii, urmând valorificarea dispoziţiilor de la concurs,
ajungându-se, în final, la cumularea pedepsei rezultante a concursului (comis în stare de
recidivă postexecutorie) cu pedeapsa anterioară sau restul rămas neexecutat din aceasta
(rezolvându-se, astfel, în final, şi starea de recidivă postcondamnatorie).
e) Natura juridică a stării de recidivă.

în sancţionarea recidivei, după cum se poate constata, legiuitorul a consacrat un
regim diferenţiat form elor sale principale - recidiva postcondam natorie şi recidiva
postexecutorie. Strâns legată de sancţionarea stării de recidivă apare şi problema determinării
(corecte a) naturii juridice a acestei forme de manifestare a pluralităţii de infracţiuni. în
opinia doctrinei majoritare, se reţine calificarea acesteia drept cauză (stare) generală, legală
şi personală de agravare obligatorie a pedepsei, concepţie întemeiată şi pe dispoziţiile
prevăzute de art. 79 alin. (2) CP (concursul între cauzele generale care au ca efect agravarea
răspunderii penale)131.
111 M.l. Michinici, M. Dunea , în T. Toader (coord .), opcit., p. 113.

121Rezolvare atrasă pe calea unei decizii obligatorii de practică penală. A se vedea I.C.C.J., S.U., dec. nr. XVIII/2007
(M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008). Decizia îşi menţine valabilitatea sub aspectul tratamentului sancţionator multiplu
incident în situaţia dublei recidive, în considerarea noilor reglementări privind tratamentul penal aplicabil recidivei
(potrivit art. 43 CP).
[3,în conformitate cu dispoziţiile art. 79 alin. (2) CP, „Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au
ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la
circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă". Fără a insista aici asupra acestui text legal, ne
permitem câteva observaţii. Astfel, se impune (printre altele) a evidenţia lipsa m enţiunii explicite a valorificării cauzelor
de a g ra v a re în o rd in ea exp u să (spre deosebire de fixarea ordinii de valorificare a cauzelor de atenuare conform
aceluiaşi articol, primul alineat). Nu este deloc de neglijat soluţia legislativă înscrisă de art. 43 alin. (2) CP, anume:
concursul de infracţiuni se valorifică prioritar faţă de recidiva postcondamnatorie, atunci când figurează în termenul
secund al acesteia, nu însă şi atunci când figurează în termenul secund al unei recidive postexecutorii. Pornind de
la această constatare, a va n să m o p in ia v a lo rifică rii p rio rita re a stă rii de re cid iv ă în fo rm ă p o ste xe cu to rie (şi) fa ţă de
in fra cţiu n e a co ntin u a tă (precum şi soluţia v a lo rifică rii p rio rita re a stă rii de re cid iv ă p o ste xe cu to rie fa ţă d e e fe ctu l
re ţin e rii u n e i circu m sta n ţe g e n e ra le a g ra v a n te ), manifestând rezerve în raport de o interpretare a prevederilor
art. 79 alin. (2) CP în sensul valorificării cauzelor de agravare enumerate, strict în ordinea indicată de legiuitor.
Regimul pedepselor secundare şi al măsurilor de siguranţă în cazul recidivei - indiferent

de forma sub care se înfăţişează - este reglementat de art. 45 CP. Precizăm că dispoziţiile
legale vizează regimul acestor sancţiuni de drept penal în cazul tuturor formelor pluralităţii de
infracţiuni comise de persoana fizică (majoră), astfel încât, în principiu, îşi găsesc aplicabilitate
şi în cazul reţinerii stării de recidivă, sens în care rămân valabile consideraţiile realizate
cu ocazia prezentării acestei problematici în ipoteza concursului de infracţiuni. Legiuitorul
operează o distincţie în cazul prevăzut de art. 45 alin. (3) CP, şi anume: atunci când s-au
stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi , în caz de
recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă la pedeapsa
stabilită pentru noua infracţiune [potrivit lit. b) din alineatul pre-indicat] - spre deosebire
de soluţia absorbţiei, ce vizează celelalte forme de pluralitate infracţională.
în materia sancţionării recidivei, legiuitorul rezolvă expres şi chestiunea descoperirii

ulterioare a stării de recidivă. în art. 43 alin. (6) CP este prevăzută şi soluţia recalculării
pedepsei, care se impune a fi operată atunci când o persoană a fost condamnată definitiv şi
se descoperă ulterior existenţa stării de recidivă (situaţie care, nefiind cunoscută la momentul
pronunţării hotărârii de condamnare, nu a atras aplicarea dispoziţiilor legale în materia
recidivei). în condiţiile legii, recalcularea pedepsei este posibilă numai dacă starea de recidivă
a fost descoperită mai înainte ca pedeapsa aplicată să fi fost executată sau stinsă în alt
mod, urmând să fie incidente dispoziţiile de sancţionare a recidivei postcondamnatorii sau
a recidivei postexecutorii, după caz. Dispoziţiile privind recalcularea pedepsei ca urmare a
descoperirii ulterioare a stării de recidivă sunt aplicabile şi în cazul înlocuirii sau comutării
pedepsei detenţiunii pe viaţă cu/în pedeapsa închisorii, aşa cum rezultă din art. 43 alin. (7) CP
(situaţie în care starea de recidivă a fost cunoscută, dar agravarea nu a avut loc, întrucât
a fost aplicată iniţial pedeapsa detenţiunii pe viaţă - ceea ce a impus, la acel moment,
recurgerea la sistemul absorbţiei).
§3. Recidiva în cazul persoanei juridice (definiţie; condiţii de existenţă;

forme principale; tratament penal)
3.1. Definiţie. Condiţii de existenţă

în condiţiile prevăzute de lege, săvârşirea unei pluralităţi de infracţiuni de către o persoană
juridică poate conduce (şi) la naşterea stării de recidivă. Spre deosebire de situaţia concursului
de infracţiuni-form ă a pluralităţii infracţionale care reclamă condiţii de existenţă identice în
cazul persoanei fizice (majore sau minore) şi al persoanei juridice (condiţii extrase din conţinutul
normativ a! art. 38 CP) - , recidiva reclamă (importante) diferenţe pe planul reglementărilor
în cazul persoanei fizice (majore), respectiv în cazul persoanei juridice.
Legiuitorul plasează dispoziţiile de interes în materie în lumina unui titlu distinct al Părţii
generale a Codului penal, respectiv Titlul VI („Răspunderea penaiă a persoanei juridice"),
Capitolul III („Dispoziţii comune"), potrivit art. 146 CP (definiţia generală şi tratamentul
penal - aplicarea pedepsei principale) şi art. 147 alin. (2) şi (3) CP (aplicarea pedepselor
complementare şi luarea măsurilor de siguranţă). Din aceste dispoziţii legale rezultă atât
consacrarea unor condiţii specifice de existenţă a recidivei în cazul persoanei juridice, cât şi
unele reguli speciale de pedepsire (cu privire ia pedeapsa principală pecuniară). Sub acest
din urmă aspect se evidenţiază, fără echivoc, natura juridică a recidivei (în cazul persoanei
juridice) de cauză (stare) generală, legală de agravare obligatorie a pedepsei.
Particularităţile ce disting starea de recidivă a persoanei juridice (de cea atrasă în sarcina
persoanei fizice) le vom expune în continuare, pornind de la definiţia generală şi condiţiile
de existenţă, cu marcarea formelor sub care se poate înfăţişa aceasta.
Definiţia generală a recidivei în cazul persoanei juridice este redată de dispoziţiile
art. 146 alin. (1) CP, potrivit cărora „Există recidivă pentru persoana juridică atunci când,
după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare, persoana
juridică săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită". Altfel spus
(pornind de la definiţia legală generală), există recidivă în cazul persoanei juridice ca urmare a
reiterării unui comportament infracţional intenţionat sau praeterintenţionat, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare (la pedeapsa amenzii, executată sau nu), însă doar
până la intervenirea reabilitării (de drept).
Din punct de vedere al structurii, cei doitermeni rezid
atrasă în urma comiterii unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa
amenzii, condamnare executată sau nu (primul termen); săvârşirea din nou a unei infracţiuni
intenţionate sau praeterintenţionate până la reabilitare (termenulsecund). Se adaugă acestor
condiţii de existenţă, bineînţeles, condiţia privitoare la unitatea de subiect aceeaşi
persoană juridică ce perseverează în activitatea infracţională, în ciuda unei condamnări
definitive deja suferite - , ceea ce configurează condiţiile pozitive, cu luarea în considerare şi
a aşa-numitelor condiţii negative prevăzute de art. 42 condamnări care nu atrag starea
de recidivă [la care art. 146 alin. (4) CP face trimitere].
Din ansamblul reglementărilorîn materia recidivei în cazul persoanei juridice se conturează
următoarei e forme:recidiva postcondamnatorie şi recidivapostexecutorie; recidiva absolută
(indiferent de cuantumul pedepsei amenzii); recidiva generală (fără a fi exclusă, în concret,
o recidivă specială); recidiva temporară (comiterea noii infracţiuni să aibă loc până la
intervenirea reabilitării); recidiva teritorială; recidiva cu regim de sancţionare diferenţiat
(pornind însă de la o bază de sancţionare uniformă)111; recidiva cu efect unic. Se evidenţiază,1
[1) în opinia noastră, regimul de sancţionare este, în final, unul diferenţiat prin lege, dacă avem în vedere
ceie două forme principale ale recidivei - recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie legiuitorul
consacrând regula cumulului aritmetic al pedepselor principale în cazul recidivei postcondamnatorii, sistem de
sancţionare inoperant în cazul formei postexecutorii.însă, la nivelul mecanismului de aplicare a pedepsei principale
în cazul recidivei postcondamnatorii, intervin distincţii faţă de tratamentul penal aplicabil acestei forme reţinute în
sarcina persoanei fizice. După cum vom vedea (cu ocazia analizării problemelor de sancţionare), în cazul recidivei
postcondamnatorii a persoanei juridice, mai întâi se va individualiza pedeapsa amenzii între limitele abstracte
majorate cu jumătate - potrivit art. 146 alin. (2) CP (sistem similar, până în acest punct, celui de sancţionare a
recidivei postexecutorii) -, după care pedeapsa concretă astfel stabilită se va adăuga la pedeapsa anterioară sau la
restul rămas neexecutat din aceasta [cumul aritmetic potrivit art. 146 alin. (3) CP], evidenţiindu-se consacrarea unui
tratament penal mai aspru/sever (decât în cazul persoanei fizice). Menţionăm şi opinia potrivit căreia, dimpotrivă,
regimul de sancţionare al recidivei persoanei juridice este un regim unitar, indiferent de forma sub care aceasta se
prezintă. Astfel, în doctrina penală se vine cu următoarea interpretare: „Prin dispoziţiile art. 146 alin. (2) şi (3) CP
s-ar putea susţine că s-a consacrat sistemul sancţionator unitar al recidivei în cazul persoanei juridice, indiferent
de modalitatea acesteia - postcondamnatorie ori postexecutorie -, întrucât pedeapsa pentru noua infracţiune se
va aplica între limitele prevăzute de lege, majorate cu jumătate. Precizarea că, în cazul în care amenda anterioară
nu a fost executată în tot sau în parte (cazul recidivei postcondamnatorii), pedeapsa pentru noua infracţiune se
adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta nu schimbă aprecierea privind sistemul
sancţionator unitar pe care l-am m enţionat"-C. Mitrache , Cr . Mitrache , op. cit. (2014), p. 354, 355. Prin urmare,
regimul sancţionator în cazul recidivei postcondamnatorii şi postexecutorii comise de către o persoană juridică tinde
a îmbina atât elemente ale regimului sancţionator uniform, cât şi ale regimului sancţionator diferenţiat, tinzând
către calificarea de reg im sa n c ţio n a to r m ixt. Totuşi, pentru că, în final, dincolo de o bază de sancţionare uniformă,
se pot identifica şi diferenţe sub acest aspect, optăm pentru calificarea regimului sancţionator, în cazul recidivei
persoanei juridice, drept re g im de sa n c ţio n a re d ife re n ţia t , p o rn in d în să de la o b aza de sa n c ţio n a re u n ifo rm a
(marcând, astfel, atât asemănările, cât şi deosebirile faţă de regimul sancţionator s tric t d ife re n ţia t, operant în
cazul recidivei persoanei fizice).
prin urmare, aceleaşi forme principale ale recidivei ca şi în cazul persoanei fizice, anume:
recidivapostcondamnatorie şi recidivapostexecutorie (cu departajare după momentul săvârşirii
noii infracţiuni, în raport de condamnarea anterioară definitivă - executată sau neexecutată).
3.2. Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice

Recidiva persoanei juridice îmbracă forma recidivei postcondamnatorii atunci când, după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa amenzii, persoana juridică
săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, până la executarea (în
tot sau în parte) a amenzii anterioare.
La nivelul primului termen din structura sa, reţinem existenţa unei condamnări definitive
pentru o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată, care a atras pedeapsa amenzii
(singura pedeapsă principală operantă în cazul persoanei juridice; nu are relevanţă cuantumul
amenzii aplicate), cu excluderea condamnărilor privitoare la fapte care nu mai sunt prevăzute
de legea penală, a celor pentru infracţiuni amnistiate şi, desigur, a condamnărilor pronunţate
pentru infracţiuni din culpă. Primul termen al recidivei poate consta şi în condamnarea pentru
un concurs de infracţiuni (sens în care facem trimitere - mutatis mutandis - la observaţiile
efectuate, în materie, în raport de situaţia similară care poate exista în cazul recidivei comise
de către persoana fizică).
Termenul secund rezidă în reiterarea comportamentului infracţional, prin săvârşirea din nou
a unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate (fără a se impune o condiţie privitoare
la gravitatea pedepsei abstracte). Momentul comiterii acestei infracţiuni se plasează până la
executarea integrală a amenzii anterioare (altfel spus, înainte de a se trece la executare sau
până la executarea în întregime a amenzii aplicate prin condamnarea anterioară definitivă). De
asemenea, în termenul secund al recidivei postcondamnatorii comise de către persoana
juridică se poate înregistra săvârşirea mai multor infracţiuni concurente (fiecare dintre aceste
infracţiuni reprezentând termenul secund al recidivei).
Tratamentul penal aplicabil recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei juridice -
aplicarea pedepsei principale - se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 146 alin. (2)
şi (3) CP, rezultând parcurgerea următorilor paşi în determinarea pedepsei de executat:
a) se va stabili pedeapsa concretă pentru infracţiunea nou-comisă, între limitele speciale
majorate cu jum ătate ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită111,
stabilindu-se astfel cuantumul amenzii pentru infracţiunea comisă în recidivă, fără a se
putea depăşi maximul general*121al pedepsei amenzii incident pentru persoana juridică;
b) amenda obţinută pentru noua infracţiune se va adăuga-operând cumulul aritmetic-
la pedeapsa anterioară (în integralitatea acesteia, dacă nu s-a trecut la executare) sau la
restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară (rest calculat de la data comiterii noii
infracţiuni - dacă se trecuse la executare în momentul săvârşirii noii infracţiuni).
Determinarea pedepsei principale în cazul săvârşirii mai multor infracţiuni concurente
în stare de recidivă postcondamnatorie, în cazul persoanei juridice, ridică o problemă de
interpretare asupra mecanismului funcţional în determinarea pedepsei rezultante ce se va
executa. După cum se poate observa, legiuitorul nu a înscris în art. 146 CP, în cazul persoanei
111Bineînţeles, în considerarea limitelor speciale ale zilelor-amendă pentru persoana juridică [art. 137 alin. (4) CP],
numărul zilelor-amendă astfel determinat fiind înmulţit cu suma corespunzătoare unei zile-amendă [art. 137
alin. (2) CP].
121Maximul general este indicat prin înmulţirea numărului maxim permis de zile-amendă cu valoarea maximă
posibilă a unei zile-amendă, astfel cum sunt stabilite acestea în art. 137 alin. (2) CP - în baza art. 2 alin. (3) din
acelaşi cod.
juridice, o prevedere similară celei din art. 43 alin. (2) CP, valabilă în cazul persoanei fizice
(rezolvare prioritară potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, după care a celor privind
recidiva postcondamnatorie). Sub acest aspect, în doctrina de specialitate, pe bună dreptate,
se apreciază că, în tăcerea legii, se pot contura interpretări , şi anume: fie
menţinerea ordinii de valorificare a celor două forme ale pluralităţii de infracţiuni, în sensul
prevederilor art. 43 alin. (2) CP;fie „se va da prioritate regulilor de la recidi
în raport cu infracţiunea ori cu infracţiunile săvârşite în stare de recidivă limitele speciale ale
pedepsei sunt majorate cu jumătate) şi această pedeapsă ori aceste pedepse se contopesc
cu pedepsele stabilite pentru celelalte infracţiuni concurente, iar rezultanta lor se adaugă
la pedeapsa anterioară ori la restul rămas neexecutat din aceasta"111.
Având în vedere că regimul sancţionator prevăzut înart. 43 alin. (2) CP, în cazul c
de infracţiuni comise în stare de recidivă postcondamnatorie, de către o persoană fizică
(anume soluţionarea cu prioritate a concursului de infracţiuni şi abia apoi a recidivei),
constituie o excepţie strict şi limitativ prevăzută de la sistemul firesc (natural, cronologic)
de soluţionare sancţionatorie a suprapunerii dintre aceste două form e ale pluralităţii de
infracţiuni, suntem de părere că lipsa unei prevederi exprese (sau trimiteri explicite)121 la
acest sistem, în cazul persoanei juridice, semnifică o abandonare a sa şi revenirea la maniera
normală de sancţionare (prioritate având sancţionarea recidivei postcondamnatorii, iar
abia apoi cea a concursului, căci, din punct de vedere cronologic - printre altele - , prima
formă de pluralitate infracţională care apare este recidiva, iar nu concursul de infracţiuni). în
acest fel sunt înlăturate şi unele inconveniente majore ale sistemului reglementat în art. 43
alin. (2) CP, precum introducerea în regimul sancţionator al recidivei postcondamnatorii
a unor infracţiuni extrase de către legiuitor de la naşterea stării de recidivă (de exemplu,
infracţiunile comise din culpă).
3.3. Recidiva postexecutorie în cazul persoanei juridice

Recidiva persoanei juridice îmbracă formă postexecutorie atunci când, după o condamnare
definitivă la pedeapsa amenzii, pedeapsă executată sau considerată ca executată, persoana
juridică săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, însă doar până
la intervenirea reabilitării pentru condamnarea precedentă.
La nivelul primului termen din structură, reţinem existenţa unei condamnări definitive
pentru o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată care a atras pedeapsa amenzii
(singura pedeapsă principală operantă în cazul persoanei juridice; nu are relevanţă cuantumul
amenzii aplicate), cu excluderea condamnărilor privitoare la fapte care nu mai sunt prevăzute
de legea penală, a celor pentru infracţiuni amnistiate şi, desigur, a condamnărilor pronunţate
pentru infracţiuni din culpă. Primul termen al recidivei poate consta şi în condamnarea pentru
un concurs de infracţiuni (sens în care facem trimitere - mutatis mutandis - la observaţiile
efectuate, în materie, în raport de situaţia similară care poate exista în cazul recidivei comise
de către persoana fizică). Ceea ce caracterizează această formă a recidivei persoanei juridice
este faptul că primul termen constă într-o condamnare definitivă - care îndeplineşte cerinţele
mai sus enunţate - , condamnare executată sau considerată ca executată. Şi în cazul persoanei
juridice, pedeapsa se consideră executată în cazul în care a intervenit graţierea ori s-a împlinit
termenul de prescripţie a executării pedepsei.
111C. Mitrache , C r . Mitrache , op.cit. (2014), p. 355.

[2|în plus, este de observat că nici Expunerea de motive la proiectul noului Cod penal nu menţionează nimic
în această privinţă.
Termenul secund rezidă în reiterarea comportamentului , prin săvârşirea

din nou a unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, momentul comiterii acestei
infracţiuni plasându-se după executarea integrală a amenzii anterioare sau după considerarea
ca executată a amenzii aplicate, însă până la intervenirea reabilitării de drept (singura formă
a reabilitării pe care legea o consacră în cazul persoanei juridice - art. 150 CP). De asemenea,
în termenul secund al recidivei postexecutorii comise de către persoana juridică se poate
înregistra săvârşirea mai multor infracţiuni concurente (fiecare dintre aceste infracţiuni
reprezentând termenul secund al recidivei).
Tratamentul penal aplicabil recidivei postexecutorii în cazul persoanei juridice - aplicarea

pedepsei principale - se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 146 alin. (2) CP. Pedeapsa
pentru noua infracţiune urmează a se stabili între limitele speciale prevăzute de lege, majorate
cu jumătate, fără a se depăşi maximul general al pedepsei amenzii. Spre deosebire de
situaţia semnalată în cazul recidivei postcondamnatorii, aplicarea pedepsei principale în
cazul săvârşirii mai multor infracţiuni concurente în stare de recidivă postexecutorie, în
cazul persoanei juridice, nu ridică nicio problemă în legătură cu mecanismul de aplicare a
pedepsei care se va executa. Astfel, mai întâi se va valorifica starea de recidivă postexecutorie
(stabilindu-se câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune în parte, între limitele speciale
prevăzute de lege, majorate cu jumătate), iar apoi va fi operantă regula de la concursul
de infracţiuni (cumul juridic cu spor obligatoriu şi fix al amenzilor anterior stabilite, cu
valorificarea stării de recidivă).
Cele două forme principale ale recidivei pot coexista şi în cazul persoaneijuridice, coexistenţă
generată de situaţia comiterii unei singure infracţiuni/unor infracţiuni concurente, atât în
condiţiile recidivei postcondamnatorii, cât şi în cele de existenţă a recidivei postexecutorii.
în situaţia dublei recidive atrase prin comiterea unei infracţiuni, urmează să fie valorificată
cu prioritate starea de recidivă postexecutorie (majorarea cu jumătate a limitelor speciale
ale amenzii prevăzute de lege), iar apoi starea de recidivă postcondamnatorie (prin cumul
aritmetic). Coexistenţa form elor recidivei în ipoteza comiterii unor infracţiuni concurente în
termenul al doilea al recidivei va atrage mai întâi aplicarea tratamentului penal al recidivei
postexecutorii, ulterior valorificarea concursului de infracţiuni, urmând ca, în final, să fie
operant cumulul aritmetic, propriu tratamentului penal al recidivei postcondamnatorii.
Dacă starea de recidivă vine în concurs cu alte cauze generale de agravare a răspunderii
penale, se va ţine cont de prevederile art. 79 alin. (2) CPll].
3.4. Regimul pedepselor secundare şi al măsurilor de siguranţă în cazul recidivei

persoanei juridice
Reglementarea modului de aplicare a pedepselor secundare (doar complementare,
în cazul persoanei juridice) şi a măsurilor de siguranţă în cazul pluralităţii de infracţiuni
săvârşite de o persoană juridică (deci inclusiv în cazul stării de recidivă, indiferent de forma
pe care o îmbracă: recidivă postcondamnatorie sau recidivă postexecutorie) este oferită de
dispoziţiile art. 147 alin. (2) CP (regimul pedepselor secundare, complementare), respectiv
alin. (3) (regimul măsurilor de siguranţă). Reamintim cititorului faptul că dispoziţiile interesând
aplicarea pedepselor complementare, cât şi luarea măsurilor de siguranţă, în caz de pluralitate
de infracţiuni săvârşite de către persoana juridică, sunt incidente în cazul tuturor celor trei1
[1] îşi menţin valabilitatea observaţiile făcute cu ocazia prezentării concursului cauzelor de agravare a răspunderii
penale în cazul persoanei fizice.
forme ale pluralităţii infracţionale (reglementate expres de lege în Partea generală a Codului
penal), sens în care comentariile prezentate cu ocazia analizării concursului de infracţiuni
îşi menţin valabilitatea.
Din reglementarea modului de aplicare a pedepselor complementare se disting mai
multe ipotez, evidenţiindu-se şi în aceste cazuri o pluralitate de sisteme pentru care a
optat legiuitorul. Astfel:
- o primă ipoteză priveşte cazul pedepselor complementare de natură diferită (cu excepţia
dizolvării) sau al celor de aceeaşi natură, dar având un conţinut diferit. Ipoteza este prevăzută
de art. 147 alin. (2) teza I CP, soluţia adoptată fiind cea a cumulării (totalizarea pedepselor
complementare);
- o a doua ipoteză priveşte cazul pedepselor complementare de aceeaşi natură şi cu
acelaşi conţinut. Ipoteza este prevăzută de art. 147 alin. (2) teza a ll-a CP, dispunându-se
că se aplică pedeapsa cea mai grea, de unde rezultă soluţia legală a absorbţiei pedepselor
complementare.
în caz de pluralitate de infracţiuni (şi) cu reţinerea stării de recidivă a persoanei juridice,
în art. 147 alin. (3) CP se prevede că „măsurile de siguranţă luate conform art. 112 se cumu
lează". Deşi sfera măsurilor de siguranţă aplicabile persoanelor juridice este una restrânsă,
măsura de ordin patrimonial aplicabilă şi acestei categorii de persoane nu se reduce la
confiscarea specială. Având în vedere art. IV din Legea nr. 63/2012 [pentru care trimitem la
precizările făcute pe marginea art. 45 alin. (7) teza a ll-a CP, cu referire la regimul măsurii de
siguranţă de ordin patrimonial în cazul persoanei fizice], şi în condiţiile existenţei recidivei
persoanei juridice, măsurile de siguranţă luate conform art. 112 (privind confiscarea spe
cială) şi art. 1121 CP (privind confiscarea extinsă) se cumulează. Rezultă, aşadar, adoptarea
sistemului cumulului aritmetic.
în acord cu opinia exprimată în doctrină111, apreciem că va opera recalcularea pedepsei
atunci când persoana juridică a fost condamnată definitiv şi se descoperă ulterior starea de
recidivă (situaţie care, nefiind cunoscută, nu a atras aplicarea dispoziţiilor legale în materia
recidivei). Recalcularea este posibilă în condiţiile în care descoperirea stării de recidivă
a avut loc înainte ca pedeapsa amenzii pentru noua infracţiune să fi fost executată sau
considerată ca executată.
111A se vedea C. MiTRACHE, C r . Mitrache , op. (2014), p. 356, 357.

Ilustrarea (generică a) recidivei postcondamnatorii

(presu p u n em întrunite toate co n d iţiile de ex isten ţă n ecesa re)
***
Ilustrarea (generică a) recidivei postexecutorii

(p resu p u n em întrunite toate co n d iţiile de ex isten ţă n ecesa re)
data la care s-a term inat execu tarea p e d e p se i T I (sa u la care aceasta este con sid erată ca fiin d execu tată)
Secţiunea a 4-a. Pluralitatea intermediara

de infracţiuni
§1. Consideraţii introductive
Cadrul legal general rezervat materiei pluralităţii de infracţiuni include, alături de concursul
de infracţiuni şi starea de recidivă, forma distinctă a pluralităţii intermediare, cea
formă sub care se poate prezenta pluralitatea de infracţiuni (dacă avem în vedere ordinea de
reglementare). Astfel, potrivit art. 44 alin. (1) CP, se prevede că „Există pluralitate intermediară
de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data
la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din
nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă".
Pornind de la premisa existenţei unei condamnări definitive la o pedeapsă neexecutată
sau executată doar parţial, atunci când se comite din nou o infracţiune fără a fi întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa stării de recidivă (postcondamnatorie), pluralitatea
de infracţiuni va îmbrăca forma pluralităţii intermediare. Din punct de vedere al structurii
pe care o prezintă, pluralitatea intermediară presupune deci o condamnare definitivă (a
persoanei inculpate în urma comiterii unui ansamblu faptic infracţional)
T I - şi săvârşirea unei/unor infracţiuni, până la data la care pedeapsa anterioară aplicată
este executată sau considerată ca executată - al doilea termen: fără a fi întrunite

condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă (postcondamnatorie). Liantul dintre cei
doi termeni-c a re desemnează legătura in personam - rezidă în unicitatea subiectului activ
al acestei pluralităţi infracţionale (după caz: persoană fizică majoră sau persoană juridică),
care, prin conduita adoptată, perseverează pe cale infracţională.
Pentru a facilita înţelegerea acestei forme a pluralităţii de infracţiuni - pluralitatea
intermediară - , în vederea eliminării oricăror confuzii faţă de celelalte forme de manifestare cu
reglementare legală expresă (respectiv concursul de infracţiuni şi recidiva), reducem (pentru
început) pluralitatea infracţională la două infracţiuni (minimum minimorum reclamat). Astfel, în
acest context, evidenţiem următoarele: într-o atare situaţie, concursul de infracţiuni este exclus,
deoarece cele două infracţiuni sunt separate între ele, din punct de vedere al momentului
de comitere, de existenţa unei condamnări definitive; este exclusă şi starea de recidivă
postcondamnatorie, prin neîndeplinirea cerinţelor legale necesare reţinerii acesteia (după
cum s-a văzut, recidiva impune întrunirea cumulativă a condiţiilor legale privitoare la ambii
termeni din structura sa). Se remarcă o apropiere a pluralităţii intermediare faţă de recidiva
postcondamnatorie, dată de existenţa unei condamnări definitive la o pedeapsă neexecutată
sau executată doar parţial, în raport de care se comite din nou o infracţiune. însă diferenţa
faţă de starea de recidivă este dată, în cazul pluralităţii intermediare, de neîntrunirea a cel
puţin unei condiţii prevăzute de lege pentru existenţa stării de recidivă postcondamnatorie
(condiţie ce poate privi fie T I sau T2,fie deopotrivă T I şi T2), lăsându-se astfel loc pluralităţii
intermediare!
Este de reţinut că pluralitatea intermediară nu reprezintă pluralitate de infracţiuni sub
forma concursului (dar concursul poate intra în structura pluralităţii intermediare, după caz,
în T I sau/şi T2), după cum nu reprezintă nici recidivă postcondamnatorie (deşi se identifică
unele asemănări, prin aceea că ia locul acesteia atunci când nu se verifică cel puţin o cerinţă
legală impusă pentru existenţa recidivei postcondamnatorii). Pluralitatea intermediară nu
există atunci când, după o condamnare definitivă la o pedeapsă executată sau considerată
ca executată, se comite din nou o infracţiune fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege
pentru starea de recidivă postexecutorie\
în aceeaşi ordine de idei, subliniem faptul că, de lege lata, există o incompatibilitate totală
între starea de minoritate a infractorului şi pluralitatea intermediară de infracţiuni. Aceasta,
întrucât pluralitatea intermediară reclamă existenţa unei condamnări definitive la o pedeapsă,
iar faţă de minorii răspunzători penal, care comit infracţiuni, operează în sancţionare exclusiv
măsuri educative.
în concluzie, pluralitatea intermediară este o form ă postcondamnatorie a pluralităţii
infracţionale, care există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare
la o pedeapsă (aplicată persoanei fizice majore sau persoanei juridice) şi până la data executării
sau considerării ca executată a acesteia, cel condamnat comite din nou o /mai
multe infracţiuni, fără a fi întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă
postcondamnatorie.
Definiţia pluralităţii intermediare de infracţiuni este acordată de legiuitorul penal în
conformitate cu art. 44 alin. (1) CP. Din conţinutul normativ se pot extrage şi condiţiile sale
de existenţă, fără a se semnala diferenţe între reglementarea acestei forme de pluralitate
infracţională în cazul persoanei fizice (majore) şi în cazul persoanei juridice. în ceea ce
priveşte tratamentul penal aplicabil (aplicarea pedepsei principale), potrivit aceluiaşi
art. 44 CP, în alin. (2) se prevede că, „în caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru
noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul
de infracţiuni". Aceasta reprezintă norma generală la care trimite şi art. 147 alin. (1) CP,
în caz de pluralitate intermediară reţinută în sarcina unei persoane juridice. Sancţionarea

pluralităţii intermediare prin recurgere la alte sancţiuni - pedepse secundare, dar şi măsuri
de siguranţă - precizăm că se realizează în conformitate cu depoziţiile art. 45 CP (în cazul
persoanei fizice), respectiv potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (2) şi (3) CP (în cazul persoanei
juridice). Dată fiind problematica pe care o dezvoltă pluralitatea intermediară (mai ales în cazul
persoanei fizice), în continuare ne propunem o abordare separată a acestor două ipoteze.
§2. Pluralitatea intermediară în cazul persoanei fizice

în debutul prezentării pluralităţii intermediare în cazul persoanei fizice, înţelegem să
(venim în sprijinul cititorului prin aceea că) reluăm definiţia ce se poate acorda recidivei
postcondamnatorii în cazul persoanei fizice. Astfel, aceasta există atunci când, după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la o anumită pedeapsă privativă de
libertate (închisoare mai mare de un an sau detenţiune pe viaţă), condamnatul săvârşeşte
din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede o
anumită pedeapsă (închisoarea de un an sau mai mare de un an ori detenţiunea pe viaţă),
comiterea acestei infracţiuni având loc mai înainte ca pedeapsa anterioară să fie executată
sau considerată ca executată.
Dacă există (stare de) recidivă postcondamnatorie doar în cazul îndeplinirii cumulative a
condiţiilor prevăzute de lege referitor la ambii termeni din structura sa, dimpotrivă, pluralitatea
intermediară va exista atunci când, în ciuda existenţei (în mod necesar) a unei condamnări
definitive la o pedeapsă neexecutată sau executată doar parţial, se comite, de către cel
condamnat, o nouă infracţiune, fără a fi însă întrunite condiţiile/cerinţele prevăzute de lege
pentru starea de recidivă postcondamnatorie (putând să lipsească, dintre acestea, cel puţin
una, unele sau chiar toate). Chiar dacă se pliază pe o structură comună cu cea a recidivei -
întrucât distingem un prim termen care rezidă într-o condamnare definitivă la o pedeapsă,
cât şi un termen secund care implică săvârşirea (cel puţin a) unei noi infracţiuni, până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei anterioare - , lipsa cel puţin a unei
cerinţe definitorii pentru existenţa stării de recidivă „deplasează" pluralitatea infracţională
care ia naştere în zona acoperită de pluralitatea intermediară.
Prin recurgere la un limbaj plastic, putem afirma următoarele: dacă tiparul legal al recidivei
(postcondamnatorii) este un tipar rigid - trebuie îndeplinite cumulativ toate condiţiile
prevăzute de lege - , reflectând o „faţă inflexibilă" a pluralităţii infracţionale, pluralitatea
intermediară - entitate juridică distinctă - are o fizionomie proprie, putând lua „varii chipuri"
care să îi determine existenţa (atunci când nu este îndeplinită cel puţin o cerinţă legală
proprie recidivei). Dincolo de orice metaforă, pentru existenţa pluralităţii intermediare se cer
întrunite, cumulativ, atât condiţii generale privitoare la existenţa unei condamnări definitive
la o pedeapsă, cât şi săvârşirea din nou a unei infracţiuni, până la data la care pedeapsa
anterioară este executată sau considerată ca executată, în condiţiile existenţei unicităţii
subiectului activ (aceeaşi persoană fizică, majoră). Existenţa pluralităţii intermediare nu este
condiţionată de lipsa cumulativă a tuturor cerinţelor legale definitorii pentru configurarea
stării de recidivă postcondamnatorie (ci doar de absenţa uneia singure - oricare - dintre
acestea).
Astfel, pluralitatea intermediară de infracţiuni în cazul persoanei fizice va exista, spre
exemplu, atunci când:
a) după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma comiterii
unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa închisorii de un an sau mai
mică deun an ori la pedeapsa amenzii şi până la data la care această pedeapsă este executată
sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte o altă infracţiune (nu interesează
forma de vinovăţie ce caracterizează infracţiunea nou-comisă - intenţie, praeterintenţie sau
culpă - , nici gravitatea sa abstractă, reflectată în pedeapsa prevăzută de lege). în această
ipoteză, nu este întrunită cerinţa referitoare la gravitatea condamnării definitive, care se
reflectă în pedeapsa concretă, pentru a exista stare de recidivă postcondamnatorie. Se va
lăsa loc pluralităţii intermediare de infracţiuni;
b) după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţate în urma comiterii
unei infracţiuni din culpă - (chiar) la pedeapsa închisorii mai mare de un an - şi până la
data la care această pedeapsă este executată sau considerată ca executată, condamnatul
săvârşeşte o altă infracţiune (nu interesează forma de vinovăţie ce caracterizează infracţiunea
nou-comisă - intenţie, praeterintenţie sau culpă - şi nici gravitatea sa abstractă, reflectată
în pedeapsa prevăzută de lege). în această ipoteză, nu este întrunită cerinţa referitoare la
forma de vinovăţie (intenţie sau intenţie depăşită) a infracţiunii care a atras condamnarea
rămasă definitivă, condamnările privitoare la infracţiuni săvârşite din culpă reprezentând
condamnări care nu atrag starea de recidivă [corespunzător art. 42 lit. c) CP]. Se va lăsa loc
pluralităţii intermediare de infracţiuni;
c) după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma comiterii
unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa închisorii mai mare de un
an sau la detenţiune pe viaţă şi până la data la care această pedeapsă este executată sau
considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune (intenţionată sau
praeterintenţionată), pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de un an sau
amenda. în această ipoteză, nu este întrunită cerinţa referitoare la gravitatea abstractă a
infracţiunii intenţionate sau praeterintenţionate ce s-a comis din nou de către condamnat,
pentru a exista starea de recidivă postcondamnatorie. Se va lăsa loc pluralităţii intermediare
de infracţiuni;
d) după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma comiterii
unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa închisorii mai mare de un
an sau la detenţiune pe viaţă şi până la data la care această pedeapsă este executată sau
considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte o infracţiune din culpă (nu interesează
gravitatea sa abstractă, reflectată în pedeapsa prevăzută de lege). în această ipoteză, nu
este întrunită cerinţa referitoare la reiterarea unui comportament infracţional intenţionat
sau praeterintenţionat, pentru a exista stare de recidivă postcondamnatorie. Se va lăsa loc
pluralităţii intermediare de infracţiuni;
e) dacă după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma
comiterii unei infracţiuni din culpă, la pedeapsa închisorii de un an sau mai mică ori la pedeapsa
amenzii şi până la data la care această pedeapsă este executată sau considerată ca executată,
condamnatul săvârşeşte o altă infracţiune din culpă, pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mică de un an sau amenda. în această ipoteză, nu este îndeplinită nicio cerinţă
legală care să privească cei doi termeni din structura unei recidive postcondamnatorii. Se
va lăsa loc pluralităţii intermediare de infracţiuni.
După cum s-a precizat, enumerarea acestor cazuri-ca re ilustrea
în cazul persoanei fizice - este doar una exemplificativâ, cele cinci cazuri neepuizând gama
variată oferită de această formă a pluralităţii de infracţiuni. Orice altă combinaţie, chiar şi
parţială, a ipotezelor exemplificate va atrage existenţa pluralităţii intermediare de infracţiuni. Se
impune precizarea potrivit căreia nu va exista pluralitate intermediară de infracţiuni atunci
când săvârşirea din nou a unei infracţiuni se realizează în raport de condamnări pentru fapte
care nu mai sunt prevăzute de legea penală sau în raport de condamnări pentru infracţiuni
amnistiate - corespunzător prevederilor art. 42 lit. a) şi b) CP - având în vedere natura

juridică a dezincriminării, respectiv a clemenţei sub forma unei amnistii postcondamnatorii. Se
observă că aceste condamnări sunt dintre cele care nu atrag nici starea de recidivă, sens
în care evidenţiem o gravă/impardonabilă greşeală care s-ar putea face, considerându-se
că săvârşirea unei noi infracţiuni, în raport de o astfel de condamnare, ar putea lăsa loc
pluralităţii intermediare.
Ca formă postcondamnatorie a pluralităţii de infracţiuni, forma distinctă a pluralităţii
intermediare se aseamănă cu recidiva în ceea ce priveşte intervalul de timp în care se comite
noua infracţiune - după rămânerea definitivă a condamnării, însă până la executarea sau
considerarea ca executată a pedepsei-, respectivînainte de trecerea la executarea pedepsei,
în timpul executării propriu-zise a pedepsei (inclusiv prin comiterea infracţiunii de evadare
sau când o nouă infracţiune s-a comis în stare de evadare). De asemenea, noua infracţiune
se poate săvârşi pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicate prin hotărârea
de condamnare sau în termenul de supraveghere al liberării condiţionate ori în termenul
de încercare (definitivare) al unei graţieri condiţionate.
Regimul de sancţionare aplicabil pluralităţii intermediare în cazul persoanei fizice se

realizează în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 44 alin. (2) CP - aplicarea pedepsei
principale - şi art. 45 CP - regimul pedepselor secundare (complementare şi accesorii)
şi cel al măsurilor de siguranţă, în cazul pluralităţii de infracţiuni (deci inclusiv în situaţia
pluralităţii intermediare).
Cu referire la aplicarea pedepsei principale, legea prevede în art. 44 alin. (2) CP că
„pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor
de la concursul de infracţiuni". Având în vedere modul de redactare a textului legal indicat,
simţim nevoia de a sublinia următorul aspect: tratamentul penal al pluralităţii intermediare
are în vedere întreaga reglementare a modului de sancţionare a concursului de infracţiuni
referitoare la pedepsele principale (art. 39 CP). Altfel spus, tratamentul penal al pluralităţii
intermediare nu se reduce la contopirea de pedepse (în considerarea ca sistem operant,
exclusiv, a sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix - când are loc, într-adevăr,
o contopire a pedepselor din aceeaşi specie, după caz: pedepse cu închisoarea sau de ordin
pecuniar - amenda). Pornind de la această precizare, avansăm opinia potrivit căreia ar fi fost
de preferat ca textul legal să înscrie aplicarea pedepsei principale potrivit regulilor pentru
concursul de infracţiuni. înaintând pe această linie de gândire, rezultă că are loc o preluare
a sistemelor de sancţionare reglementate pentru concursul de infracţiuni, anume:
- sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, contopindu-se pedeapsa pentru
noua infracţiune cu întreaga pedeapsă aplicată pentru infracţiunea anterioară, urmând
ca la pedeapsa cea mai grea să se adauge sporul prevăzut de lege (o treime din cealaltă
pedeapsă), iar ceea ce s-a executat până la contopire să se scadă din durata pedepsei astfel
obţinute. Sistemul cumulului juridic al pedepselor este operant în cazul în care sunt stabilite
numai pedepse cu închisoarea sau numai pedepse cu amenda;
-sistem ul absorbţiei în privinţa detenţiunii pe viaţă, sistem operant atunci când pedeapsa
din T I este detenţiunea pe viaţă sau detenţiunea pe viaţă este individualizată pentru
infracţiunea nou-comisă;
-sistem ulcum ulului aritmetic, ca sistem operant atunci când se întâlnesc pedepse din specii
diferite: închisoare şi amendă. Spre exemplu, în situaţia în care T I constă într-o condamnare
la pedeapsa închisorii de 4 ani pentru o infracţiune din culpă, iarîn cursul executării acesteia
se comite o infracţiune pentru care pedeapsa prevăzută de lege este amenda.
Ţinând cont că în sancţionarea pluralităţii intermediare se are în vedere întreaga

reglementare de la concursul de infracţiuni, nu vedem exclusă incidenţa dispoziţiei din
art. 39 alin. (2) CP.
Recurgerea la tratamentul penal prin apel la regulile de sancţionare a concursului de
infracţiuni se va avea în vedere şi în raport de naşterea pluralităţii intermediare prin comiterea
noii infracţiuni în termenul de supraveghere al condamnării pentru care s-a dispus suspendarea
(sub supraveghere a) executării pedepsei [în condiţiile prevăzute de art. 96 alin. (4)-(6) CP]
sau în termenul de supraveghere al liberării condiţionate [în condiţiile prevăzute de art. 104
alin. (2) CP], atunci când, operând revocarea măsurii de individualizare a pedepsei definitive,
se va dispune executarea pedepsei potrivit dispoziţiilor de la pluralitatea intermediară [art. 44
alin. (2) CP].
De la regulile de sancţionare mai sus expuse - reguli consacrate pentru concursul
de infracţiuni - tratamentul penal aplicabil persoanei fizice aflate în stare de pluralitate
intermediară cunoaşte şi unele excepţii, în următoarele cazurill]:
- cazul în care condamnatul a săvârşit infracţiunea de evadare [art. 285 alin. (4) CP],
situaţie în care „Pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul rămas
neexecutat din pedeapsă la data evadării". Spre exemplu, atunci când se evadează din cursul
executării unei pedepse aplicate în urma săvârşirii unei infracţiuni din culpă, va opera cumulul
aritmetic al pedepselor, prin derogare - instituită prin normă specială - de la dispoziţiile
ar. 44 alin. (2) CP;
- cazul în care s-a săvârşit o nouă infracţiune în cursul termenului de încercare (definitivare)
al unei graţieri condiţionate, când, prin derogare de la regimul comun (în conformitate cu
practica legislativă curentă a clemenţei sub forma actelor de graţiere condiţionată)*121, se
dispune executarea, pe lângă pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune, şi a pedepsei sau
a restului de pedeapsă rămas neexecutat ca urmare a aplicării legii de graţiere. Excepţia este
configurată tot de cumulul aritmetic al pedepselor. Spre exemplu, în cazul în care s-a săvârşit
o infracţiune intenţionată, în cursul termenului de încercare (definitivare) al unei graţieri
condiţionate, privitoare la o pedeapsă cu închisoarea de un an sau mai mică, pedeapsă
aplicată pentru o infracţiune anterior comisă (intenţionată sau din culpă).
în legătură cu tratamentul penal aplicabil pluralităţii intermediare, semnalăm un set de
probleme speciale, atunci când în cel de-o/ doilea termen se comite un concurs de infracţiuni.
Atragem atenţia asupra unor rezolvări diferite, în raport de următoarele situaţii:
- când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care
pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte mai multe
infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă postcondamnatorie,
iar alta/altele se află în pluralitate intermediară131, urmează a se face, pentru întregul ansamblu
faptic, aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) CP;
- când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, se intră în pluralitate
intermediară prin săvârşirea infracţiunii de evadare (art. 285 CP). După cum s-a arătat în
rândurile de mai sus, în acest caz va opera cumulul aritmetic al pedepselor [dată fiind
dispoziţia sancţionatorie specială înscrisă în art. 285 alin. (4) CP]. Este posibil însă ca după
[1) Avem în vedere, mai precis, situaţiile în care pedeapsa pentru noua infracţiune săvârşită (care a atras naşterea
pluralităţii intermediare) şi pedeapsa anterioară nu se c o n to p e sc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni
(altfel spus, nu este o p e ra n t siste m u l cu m u lu lu i ju rid ic cu s p o r o b lig a to riu ş i fix ).
121 Dacă prin legea de graţiere condiţionată nu se prevede expres altfel.
[31Spre exemplu, atunci când persoana condamnată definitiv pentru comiterea unei infracţiuni intenţionate,
la o pedeapsă de 4 ani închisoare, săvârşeşte în cursul executării pedepsei aplicate alte două infracţiuni - în speţă,
o infracţiune de furt şi o infracţiune de vătămare corporală din culpă.
evadare să se săvârşească o nouă infracţiune, iar astfel să capete amploare sfera pluralităţii
infracţionale în forma pluralităţii intermediare111. într-o atare situaţie, pedeapsa rezultantă
obţinută în urma cumulului aritmetic [dintre pedeapsa stabilită pentru evadare şi restul rămas
de executat din pedeapsa din primul termen - cea dina cărei executare s-a evadat - potrivit
art. 285 alin. (4) CP] şi pedeapsa rezultantă stabilită în soluţionarea pluralităţii intermediare
apărute prin comiterea infracţiunii în stare de evadare [rezultatul contopirii, potrivit regulilor
sancţionatorii ale concursului - în baza art. 44 alin. (2) C P - , dintre pedeapsa din a cărei
executare s-a evadat-term enul l - ş i pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă în stare
de evadare-term enul 2] se vor supune regulilor sancţionatorii ale concursului de infracţiuni -
art. 39 CP (căci infracţiunea de evadare şi infracţiunea comisă în stare de evadare sunt
concurente între ele). Prin urmare, într-o atare situaţie, regulile sancţionatorii ale concursului
de infracţiuni (art. 39 CP) se vor aplica asupra unor sancţiuni care nu constituie pedepse
individual stabilite pentru infracţiunile din structura concursului, ci asupra unor pedepse
rezultante stabilite pentru fiecare dintre infracţiunile concurente care au atras pluralitatea
intermediară, cu prealabila valorificare (după caz, potrivit regulilor sancţionatorii generale
sau celor speciale) a stării de pluralitate intermediară de infracţiuni în care se găseşte fiecare
dintre aceste fapte penale în raport de termenul 1 (condamnarea definitivă la pedeapsa
care nu s-a executat încă integral/nu se apreciază încă drept executată)121;
- când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care
pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte mai multe
infracţiuni concurente şi niciuna dintre acestea nu întruneşte condiţiile celui de-al doilea
termen al recidivei (ori dacă primul termen al recidivei nu este verificat), va exista un concurs
de infracţiuni comise, fiecare, cu reţinerea stării de pluralitate intermediară faţă de primul
termen. în acest caz, ne reafirmăm opinia131 potrivit căreia ordinea de valorificare a celor
ll] Spre exem plu, atunci când persoana co nd am n ată pentru co m itere a unei infracţiuni din culpă, la o p edeapsă
de 5 ani în c h iso a re , e vad e ază din e xecu tare a p e d e p se i, iar, în stare de e vad are , să vâ rşe şte o nouă in fra cţiu n e
(in d iferen t de e le m e n tu l su b ie ctiv sau de p ed e ap sa abstractă a acesteia).
[2] în acelaşi sens co nsid e răm că s-a p ro n u n ţat şi profesorul Florin Streteanu , în m aterialu l Aspecte privind
pluralitatea de infracţiuni (planşele 15 şi 16), accesibil on-line pe site-ul oficial al Institutului N aţional al M agistraturii,
la adresa de inte rn et h ttp ://w w w .in m -le x .ro /fisie re /d _ 1 2 8 4 /P lu ra lita te a % 2 0 d e % 2 0 in fra ctiu n i% 2 0 -% 2 0 p ro f.% 2 0
u n iv.% 20d r.Flo rin % 20 Strete an u .p d f. A se ved e a, în acelaşi sens (în pofida unei fo rm u lări de a n sam b lu care credem
că nu redă cu m axim ă a cu ra te ţe m esaju l iniţial care s-a d o rit a fi tra n sm is de către au to r), şi tra n sc rie re a (în
rezum at) a p relegerii Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, su sţin ută de profesorul Florin Streteanu (în cadrul
proiectului „Asistenţa pentru consolidarea capacităţii instituţionale în domeniul formarii judecătorilor şi procurorilor
pentru aplicarea noilor coduri", im p le m e n ta t de C o n siliu l S u p e rio r al M a g istra tu rii, în p a rte n e ria t cu In stitu tu l
N aţional al M agistratu rii, în cadrul Fondului Tem atic Se cu ritate aferent Pro gram u lu i de co o p erare elveţian o -ro m ân
pentru re d u cerea d isp a rită ţilo r e co n o m ic e şi so cia le în cad ru l U n iu n ii E u ro p e n e e xtin se , o rg a n iza t în p erio ad a
ia n u a rie -fe b ru a rie 20 14), în C o n siliu l Su p e rio r al M a gistratu rii, In stitu tu l N aţional al M a g istratu rii, Conferinţele
noul Cod penal, Ed. Patru A ce, B ucureşti, 2015, p. 30, 31 [rep ro d u ce m acea parte a fo rm u lă rii care co nsid e răm
că tra n sm ite cu su ficie n tă cla rita te c o n c e p ţia a u to ru lu i în a ce a stă m ate rie: „D a că în stru ctu ra unei p lu ra lită ţi
in te rm ed iare intră infracţiu n ea de evad are şi o infracţiu n e co m isă după evad are (...) sub im periul N CP (...) vo r fi
aplicate mai întâi regulile specifice pluralităţii intermediare (între pedeapsa pentru primul termen şi infracţiunea de
evadare, re sp ectiv între pedeapsa pentru primul termen şi infracţiunea săvârşită după evadare) şi ulterior regulile
specifice concursului de infracţiuni (...)" (s.n.)]. A ce st din urm ă m aterial poate fi co n su lta t o n -lin e , la adresa de
internet h ttp://w w w .inm -lex.ro/ncp/doc/Brosura% 20N CP.pdf. în sens contrar, a se vedea C. Mitrache, C r . Mitrache,
op. cit. (201 6), p. 369, 370; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 218 [ţinem să m en ţio năm că, printr-o regretabilă
citare inexactă, într-un alt m aterial publicat de noi, apare m enţiunea că apreciem în te m e iat acest din urm ă punct de
vedere, ceea ce nu este cazul - M .l. Mărculescu -M ichinici, Când (nu) există pluralitate intermediară de infracţiuni?
(II) Regimulsancţionator-particularităţi, în A n a le le U niversităţii „A le xan d ru loan Cu za" din laşi, Tom ul LXIII, Seria
Ştiin ţe Ju rid ice , nr. 1/2017, p. 132, nota de sub so l nr. 19 (co n su ltare o n -lin e, la adresa de inte rn et h ttp ://p u b .la w .
u a ic .ro /file s/a rtic o le /2 0 1 7 /v o li/2 0 1 7 _ i_ 2 . l.m ic h in ic i.p d f)].
131 M .l. Michinici, M. Dunea , în T. Toader (coord .), op. cit., p. 116. în acelaşi sens, a se vedea M. Udroiu , Drept
penal, op. cit., p. 218, 378, 379, 40 3 -4 0 4 . în sens contrar, a se vedea C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016),
două forme de pluralitate de infracţiuni va însemna prioritate acordată soluţionării pluralităţii

intermediare, iar pe plan subsecvent, rezolvarea prin aplicarea regimului sancţionator al
concursului de infracţiuni. Apreciem că acelaşi mecanism de aplicare a pedepsei va rămâne
funcţional şi atunci când, în termenul de supraveghere al unei condamnări la o pedeapsă cu
suspendarea executării acesteia ori în termenul de supraveghere al liberării condiţionate,
cel condamnat săvârşeşte un concurs de infracţiuni în condiţiile pluralităţii *[1].
Aplicarea pedepselor secundare - pedepse complementare şi pedepse accesorii -
precum şi luarea măsurilor de siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni, (şi) atunci când
îmbracă forma distinctă a pluralităţii intermediare reţinute în sarcina persoanei fizice (după
cum am menţionat), se realizează potrivit art. 45 CP. Regimul pedepselor complementare
este cel prevăzut de dispoziţiile art. 45 alin. (l)-(3) lit. a) CP, regimul pedepselor accesorii
urmând aceleaşi reguli statornicite de alineatele pre-indicate, cu particularitatea executării
pedepsei accesorii astfel rezultate până la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei principale. In ceea ce priveşte luarea măsurilor de siguranţă, regimul aplicabil
acestor sancţiuni de drept penal este cel înscris de alin. (6) şi (7) ale art. 45 CP. Nu insistăm
asupra acestor dispoziţii legale, menţinându-şi valabilitatea comentariile realizate în materia
concursului de infracţiuni.
§3. Pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice

Alături de concursul de infracţiuni şi starea de recidivă, pluralitatea infracţională săvârşită
de persoana juridică poate îmbrăca, în condiţiile legii - art. 44 alin. (1) CP - , forma pluralităţii
intermediare. După cum a reieşit din analiza conţinutului normativ al textului legal pre-indicat,
ţine de esenţa pluralităţii intermediare existenţa unei hotărâri definitive de condamnare
la o pedeapsă neexecutată sau executată doar parţial, în raport de care cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
starea de recidivă (postcondamnatorie). Astfel, există pluralitate intermediară de infracţiuni
săvârşite de persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare şi până la data la care pedeapsa amenzii este executată sau considerată ca
executată, persoana juridică (ce a fost condamnată definitiv) săvârşeşte din nou o infracţiune,
fără a f i întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă (postcondamnatorie).
Spre deosebire de diversitatea/varietatea situaţiilor posibile care ilustrează existenţa
pluralităţii intermediare în cazul persoanei fizice (majore), pluralitatea intermediară de
infracţiuni săvârşite de persoana juridică va exista atunci când:
a) după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma comiterii
unei infracţiuni din culpă, la pedeapsa amenzii (singura pedeapsă principală operantă în
cazul persoanei juridice - indiferent de cuantumul acesteia) şi până la data la care această
pedeapsă este executată sau considerată ca executată, persoana juridică săvârşeşte o altă
infracţiune (nu interesează forma de vinovăţie ce caracterizează infracţiunea nou-comisă:
intenţie, praeterintenţie sau culpă). în această ipoteză, nu este întrunită cerinţa referitoare
p. 359, 360. A u to rii îm b ră ţişe a ză opinia po trivit căreia „co n to p ire a se va face p o trivit d isp o ziţiilo r de la co ncu rs,
în tre toate p ed e p sele , cea aplicată an te rio r şi p ed e p sele stab ilite pentru infracţiu n ile săvârşite din nou".
[1] Pentru d etalii (de zvo ltări) în m aterie (şi - în general - cu privire la co n d iţiile de existenţă şi p ro b le m e le de
sancţionare ridicate de pluralitatea interm ediară), a se vedea M.l. Michinici, Când (nu) exista pluralitate intermediara
de infracţiuni? (I) Specificul reglementării prevăzute de art. 44 alin. (1) Cod penal, în A n ale le U niversităţii „A lexandru
loan Cuza" din laşi, Tom ul LXI, Seria Ştiinţe Ju rid ice , nr. 1/2015, p. 15-39 (co n su ltare o n -lin e , la adresa de internet
h ttp :// p u b .la w .u a ic .rO / file s /a rtic o le / 2 0 1 5 /v o li/ 2 .l.2 0 1 5 _ m ic h in ic i.p d f); M.l. Mărculescu -M ichinici , Când (nu)
există pluralitate intermediară de infracţiuni? (II)..., op. cit., p. 121-136.
la forma de vinovăţie (intenţie sau intenţie depăşită) a infracţiunii care a atras condamnarea
definitivă [condamnările privitoare la infracţiuni săvârşite din culpă reprezentând condamnări
care nu atrag starea de recidivă, corespunzător art. 42 lit. c) CP]. Se va lăsa loc pluralităţii
intermediare de infracţiuni;
b) după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma comiterii
unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa amenzii (singura pedeapsă
principală operantă în cazul persoanei juridice - indiferent de cuantumul acesteia) şi până la
data la care această pedeapsă este executată sau considerată ca executată, persoana juridică
săvârşeşte o nouă infracţiune, cu forma de vinovăţie a culpei. în această ipoteză, nu este
întrunită cerinţa referitoare la forma de vinovăţie (intenţie sau intenţie depăşită) care să
caracterizeze noua infracţiune comisă. Se va lăsa loc pluralităţii intermediare de infracţiuni;
c) după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunţată în urma comiterii
unei infracţiuni din culpă, la pedeapsa amenzii (indiferent de cuantumul acesteia) şi până la
data la care această pedeapsă este executată sau considerată ca executată, persoana juridică
săvârşeşte o altă infracţiune din culpă. în această ipoteză, nu sunt întrunite cerinţele referitoare
la forma de vinovăţie (intenţie sau intenţie depăşită) care să caracterizeze, deopotrivă, cei
doi termeni. Se va lăsa loc pluralităţii intermediare de infracţiuni.
Enumerarea acestor situaţii posibile - care ilustrează pluralitatea interm
persoanei ju rid ice- este una limitativăîn raport de un asemenea subiect activ, cele trei situaţii
menţionate epuizând gama oferită de această formă a pluralităţii de infracţiuni, structura sa
putând interveni într-un număr limitat de variante. Mai exact, se va reţine varianta exclusivă
a culpei (când una dintre infracţiuni, dacă nu chiar ambele, reprezintă fapte penale săvârşite
din culpă)! Este o deosebire (cantitativă) între pluralitatea intermediară în cazul persoanei
juridice (ce se limitează la varianta culpei) şi pluralitatea intermediară în cazul persoanei
fizice (când se oferă o gamă amplă a cazurilor ce o pot ilustra).
După cum ne-am exprimat şi cu o altă ocazie111, spre deosebire de pluralitatea intermediară
în cazul persoanei fizice, în cazul persoanei juridice nu este posibilă naşterea acestei forme a
pluralităţii de infracţiuni în raport de o condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere sau de instituţia liberării ico
te-nstituţii de individualizare ina
ţa
d
n
în cazul persoanelor juridice. în egală măsură, este evidentă (şi) imposibilitatea naşterii
pluralităţii intermediare prin săvârşirea infracţiunii de evadare (art. 285 CP) sau prin comiterea
unei infracţiuni în stare de evadare de către persoana juridică, în calitate de autor (sub acest
din urmă aspect, din punct de vedere teoretic, nu excludem posibilitatea de angajare a
răspunderii penale de pe poziţia participantului: instigator sau complice).
Pe de altă parte, ca şi în cazul persoanei fizice, în cazul persoanei juridice se poate naşte
pluralitatea intermediară în raport de instituţia graţierii (condiţionate), formă a clemenţei
aplicabilă şi în raport de această categorie de persoane (deşi este exclusă naşterea pluralităţii
intermediare în ipoteza comiterii unei infracţiuni în raport de incidenţa unei graţieri individuale -
necondiţionate). Indiferent de calitatea subiectului activ - persoană fizică majoră sau persoană
juridică - , nu se va reţine pluralitatea intermediară atunci când primul termen rezidă într-o
condamnare pentru fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală ori pentru infracţiuni
amnistiate sau atunci când noua infracţiune s-a săvârşit după ce pedeapsa anterioară a fost
executată sau considerată ca executată.
Regimul de sancţionare aplicabil persoanei juridice în cazul pluralităţii intermediare se

realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 147 CP. Astfel, se prevede că persoanei juridice
111 M .l. M i c h i n i c i , C â n d (nu) există pluralitate intermediară de infracţiuni? (I)..., op. cit., p. 37.
i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică [art. 147 alin. (1) CP],
regimul pedepselor complementare şi cel al măsurilor de siguranţă fiind reglementat prin
dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol.
în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei principale, textul art. 147 alin. (1) CP trimite - în cazul
pluralităţii intermediare (săvârşite de persoana juridică) care cuprinde o singură infracţiune
în termenul secund - la contopirea amenzilor în considerarea aceluiaşi sistem (al cumulului
juridic cu spor obligatoriu şi fix - spor de o treime din cealaltă pedeapsă stabilită spor
adăugat la pedeapsa de bază), ţinând cont de dispoziţiile art. 137 CP - stabilirea amenzii
pentru persoana juridică. în aplicarea pedepsei principale în caz de pluralitate intermediară
de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, apreciem că de la regula conferită de contopirea
pedepselor (cumul juridic cu spor obligatoriu şi fix) va opera excepţia configurată de cumulul
aritmetic al pedepselor, atunci când noua infracţiune se comite în termenul de încercare
(definitivare) al unei graţieri condiţionate[1].
în legătură cu tratamentul penal aplicabil pluralităţii intermediare, atunci când în cel
de-al doilea termen se comite un concurs de infracţiuni, apreciem că va fi incident acelaşi
regim de sancţionare funcţional şi în cazul (similar al) persoanei fizice. Astfel, ordinea de
valorificare a celor două forme de pluralitate de infracţiuni suprapuse va însemna prioritate
acordată soluţionării sancţionatorii a pluralităţii intermediare, iar pe plan subsecvent a
concursului de infracţiuni.
în sfârşit, ţinem să reamintim aspectul potrivit căruia dispoziţiile interesând aplicarea
pedepselor complementare, cât şi luarea măsurilor de siguranţă în caz de pluralitate de
infracţiuni săvârşite de persoana juridică sunt incidente în cazul tuturor celor trei form e
ale pluralităţii infracţionale (cu reglementare expresă în Partea generală a Codului penal),
astfel încât comentariile expuse în materia concursului de infracţiuni/recidivei îşi menţin
valabilitatea.1
111 Dacă prin legea de graţiere co n d iţio n ată nu se d isp u n e e xp res altfel.
***
Ilu s t r a r e a ( g e n e r ic ă a ) p lu r a lit ă ţ ii in t e r m e d ia r e d e in f r a c ţ iu n i
(n u e ste întrunită c e l puţin u n a dintre c e le la lte co n d iţii d e ex isten ţă n e cesa re pentru ex isten ţa r e c id iv e i
p o stco n d a m n a to rii)
***
Ilu s t r a r e a ( g e n e r ic ă a ) p lu r a lit ă ţ ii n e n u m it e d e in f r a c ţ iu n i
(nu este întrunită c e l p u ţin una dintre c e le la lte co n d iţii de ex isten ţă n e cesa re pentru ex isten ţa
r e c id iv e i p o ste x e c u to r ii)
durata term en u lu i de reabilitare
ţ
\\ ■
de reabilitări
Data săvârşirii Momentul judecării definitive Data săvârşirii
infracţiunii T I a infracţiunii T I infracţiunii T2
data la care s-a term inat ex ecu ta rea p e d e p se i T I (sa u la care a cea sta e ste co n sid era tă ca fiin d ex ecu ta tă
S e c ţiu n e a a 5-a . E x tra se de p ra c tic ă re le v a n tă

(o b lig a to rie ) în m a te ria re c id iv e i ş i a p lu ra lită ţii
in te rm e d ia re d e in fra c ţiu n i

pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în m aterie penală în rezolvarea unor situaţii
tranzitorii
1. Prin Decizia nr. 15/201411', înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
Bucureşti, Secţia I penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
în principiu a problemei de drept dacă prevederile art. 43 alin. (5) noul CP, ce reglementează
regimul sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea
unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi
aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni
cu reţinerea art. 37 lit. b) CP anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în
baza art. 6 noul CP, şi a stabilit:1
[1) M. Of. nr. 546 din 23 iulie 2014.

„îninterpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei infracţiuni
comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a
noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu maximul
special prevăzut în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea în considerare a
dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal".
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul laşi,
Secţia penală, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
următoarei chestiuni de drept: „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, la
stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care,
potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie,
iar, potrivit noului Cod penal, condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare
pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea
aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal", şi a stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, stabilirea pedepsei în baza legii noi, în
cazul pluralităţii de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea
stării de recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiţionate, iar, potrivit
Codului penal, condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la prim ul termen nu mai
sunt întrunite, se determină conform art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal, referitoare
la pluralitatea intermediară".
dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul
penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni
constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o
hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării care, conform
art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen
al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare,
pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei,
în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2)
din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
raportat la art. 83 alin. (1) din Codul penal anterior sau conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5)
raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară", şi a stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii
Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care,
potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu
suspendarea condiţionată a executării care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu
îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi,
respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai
favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării
condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. (1) din
Codul penal anterior".
[1] M. Of. nr. 380 din 2 iunie 2015.

121 M. Of. nr. 4 1 0 din 10 iunie 2015.
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă, „în aplicarea
dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale,
în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului
penal anterior, a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei conform art. 8 6 ^ 0 Codul penal anterior şi, respectiv,
o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă
este considerată legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei rezultante în urma revocării
suspendării sub supraveghere se realizează potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea
nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la
art. 8 6 4 alin. (1) din Codul penal anterior sau conform art. 96 alin. (4) şi (5) din Codul penal
actual" şi a stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei Curţii Constituţionale
nr. 265/2014, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care,
potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei potrivit art. 861din Codul penal anterior
şi o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă
este considerată legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei rezultante în urma revocării
suspendării sub supraveghere se realizează conform art. 96 alin. (4) şi (5) din Codul penal".
laşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă, în aplicarea dispoziţiilor
art. 41 alin. (1) din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere
ca prim termen al recidivei pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal din
1969 (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal), sau pedepsele componente ale pluralităţii
de infracţiuni constatate" şi a stabilit:
„în aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă
postexecutorie se are în vedere, ca prim termen al recidivei, pedeapsa stabilită prin cumul,
potrivit art. 83 din Codul penal anterior (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal)".
B. Decizii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub Codul penal anterior,
care îşi menţin valabilitatea potrivit reglem entării actuale
Prin Decizia nr. XVIII/2007*131, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis
Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b), în concurs cu cele
ale art. 37 lit. a) CP, atunci când prima condamnare a fost avută în vedere ca prim termen al
recidivei postexecutorii în cauza care atrage aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod, şi a stabilit:
„în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de către o persoană condamnată definitiv la mai
multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a
împlinit, trebuie să se reţină că acea infracţiune a fost săvârşită atât în condiţiile stării de
111 M. Of. nr. 46 8 din 23 iunie 2016.

121 M. Of. nr. 269 din 18 ap rilie 2017
131 M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008.
recidivă postcondamnatorie,cât şi încele ale stării de recidivă

aplicarea concomitentă a dispoziţiilor art. 37 a) şi b) din Codul penal".
[Decizia pronunţată îşi menţine valabilitatea, cu luarea în considerare a dispoziţiilor
sancţionatorii ale recidivei (forma postcondamnatorie şi forma postexecutorie) potrivit actualei
concepţii în materie. Reţinem aprecierea potrivit căreia „noul Cod penal, prin art. 41, renunţă
la form ele recidivei existente în reglementarea anterioară, însă tratamentul sancţionator
al acesteia prevăzut de art. 43 este stabilit diferenţiat în funcţie de stadiul în care se află
executarea pedepsei aplicate anterior la momentul săvârşirii faptei care atrage reţinerea
stării de recidivă. Prin urmare, întrucât noua reglementare menţine în privinţa tratamentului
sancţionator al recidivei o distincţie similară celei existente anterior, decizia va produce efecte
sub acest aspect. Astfel, ulterior datei de 1 februarie 2014, chiar dacă starea de recidivă
reţinută potrivit art. 41 va fi unică, în ra p o rt de m otivarea d eciziei exam inate, aceasta va
ră m â n e vala b ilă su b a sp e ctu l tra ta m en tu lu i sa n cţio n a to r m u ltiplu in cid e n t în situ a ţia
su p u să a nalizei" (s.n.)ll] - n.n.]1
111A se ved ea Analiza deciziilor..., op. cit., h ttp ://w w w .m p u b lic.ro /a n a liza _ ril.p d f.
pluralităţii de infracţiuni
I. Afirmaţii (identificaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând

răspunsul):
1. în privinţa sancţionării concursului de infracţiuni (la nivelul pedepsei principale),

legiuitorul pena! român actual reglementează atât o ipoteză obligatorie, cât şi una facultativă,
de aplicare, ca pedeapsă rezultantă, a detenţiunii pe viaţă.
2 . O persoană care a fost definitiv condamnată la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru
o infracţiune de furt (art. 228 CP) - pedeapsă pe care a executat-o integral - a comis, la
scurt timp după eliberare, o tentativă de furt. (Afirmaţia în considerarea căreia trebuie
formulat răspunsul este urm ătoarea:)h această ipoteză, există o stare de recidivă (specială)
postexecutorie, chiar dacă, pe caz concret, instanţa se orientează înspre aplicarea pedepsei
amenzii (între limitele majorate cu jumătate ale acesteia).
3. Reprezintă condiţii generale pentru existenţa concursului de infracţiuni: identitatea
de subiect activ; identitatea de subiect pasiv; unitatea de rezoluţie infracţională; caracterul
omogen, din punct de vedere al încadrării juridice, al actelor infracţionale comise.
4. Dacă ia scurt timp după executarea unei pedepse de 1 an închisoare, aplicată pentru
o infracţiune de lovire [art. 193 alin. (1) CP], infractorul comite o infracţiune de ameninţare
(art. 206 CP), nu sunt întrunite condiţiile stării de recidivă, dar nici acelea ale pluralităţii
intermediare de infracţiuni.
5. Spre deosebire de formele recidivei, formele concursului de infracţiuni nu sunt
sancţionate diferit unele de altele (în privinţa pedepsei principale).
6. în cazul recidivei, termenul 1 constă într-o pedeapsă concretă mai mare de un an
(se exclude egalitatea), iar termenul 2 constă într-o pedeapsă abstractă de cei puţin un an
închisoare (interesând doar pedeapsa pentru forma tipică/consumată a infracţiunii).
7. Pluralitatea intermediară de infracţiuni şi recidiva nu prezintă condiţii de existenţă
comune.
8. Când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care
a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni,
există unitate infracţională legală, sub forma infracţiunii complexe.
9. Nu există incompatibilitate totală între săvârşirea unei infracţiuni din culpă şi existenţa
unui concurs de infracţiuni prezentând conexitate consecvenţională.
10. Dacă se comite tentativa faptei incriminate în art. 310 CP, de către o persoană care
a săvârşit, anterior, fapta incriminată în art. 314 CP, nu se reţine un concurs de infracţiuni,
ci doar art. 32 raportat la art. 310 alin. (3) CP, actul de pregătire absorbindu-se în actul de
executare comis.
11. Starea de recidivă (în cazul persoanei fizice) se compune din doi termeni, dintre care
cel dintâi se referă la o pedeapsă abstractă mai mare de un an închisoare, iar cel de-al doilea
se referă la o pedeapsă concretă de un an închisoare sau mai mare de un an închisoare,
nefiind exclusă (pe niciun termen) detenţiunea pe viaţă.
12. Unitatea de subiect activ în cazul unui concurs de infracţiuni se referă atât la o
persoană fizică minoră, cât şi la una majoră ori la o persoană juridică (după caz).
13. în cazul unui accident de circulaţie mortal, în care conducătorul unui vehicul produce
moartea a două persoane, există un concurs formal, simultan, omogen de infracţiuni (două
ucideri din culpă).
14. Atunci când o persoană comite un concurs de infracţiuni (toate infracţiunile concurente
întrunind condiţiile de existenţă impuse pentru existenţa celui de-al doilea termen al recidivei),
după ce a fost, anterior, definitiv condamnată pentru o altă faptă penală (care întruneşte
condiţiile de existenţă impuse de lege primului termen al stării de recidivă), algoritmul de
determinare, stabilire şi aplicare a pedepsei rezultante finale este acelaşi, indiferent dacă
acest concurs de infracţiuni s-a săvârşit înainte de executarea completă sau considerarea ca
executată a pedepsei reprezentând termenul 1 al recidivei ori după executarea sau considerarea
ca executată a acesteia (dar anterior reabilitării sau împlinirii termenului de reabilitare a
infractorului pentru respectiva infracţiune).
15. Este corectă condamnarea, pentru o infracţiune de viol care a dus la moartea victimei,
a celui care a constrâns o altă persoană la întreţinerea unui raport sexual, după care a ucis
victima, pentru ca aceasta să nu îl poată identifica.
16. între instituţia concursului de infracţiuni şi instituţia recidivei (aşa cum sunt acestea
reglementate în Codul penal român actual) sunt prezente şi alte deosebiri decât aceea
referitoare la inexistenţa/existenţa unei hotărâri definitive de condamnare (interpusă între
momentele de săvârşire a infracţiunilor cuprinse în structura pluralităţii de infracţiuni).
17. Este adevărat că formele posibile sub care se poate manifesta conceptul de pluralitate
de infracţiuni nu se reduc numai la concursul de infracţiuni, recidivă şi pluralitatea intermediară.
18. De lege Iota, alături de alte clasificări, recidiva (în cazul persoanei fizice) este concepută
sub formele: internaţională; relativă; temporară; fără regim progresiv.
19. Este posibil să existe un concurs ideal eterogen de infracţiuni, precum este posibil
să existe şi un concurs real simultan de infracţiuni.
20. Atunci când o infracţiune se comite pentru a înlesni săvârşirea altei infracţiuni, iar
între cele două nu a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare, există un concurs real
simplu de infracţiuni.
21. Spre diferenţă de ipoteza recidivei (când trebuie ca, ulterior unei condamnări definitive
la o pedeapsă mai mare de un an închisoare, aplicată pentru o infracţiune intenţionată sau
praeterintenţionată, să se comită din nou o infracţiune pentru care să se aplice o pedeapsă
de un an sau mai mare de un an închisoare, tot pentru o infracţiune intenţionată sau
praeterintenţionată), în cazul pluralităţii intermediare, infracţiunile din cei doi termeni pot
fi comise şi din culpă, indiferent de gravitatea lor.
22. Atât în cazul concursului de infracţiuni, cât şi al recidivei, există unitate de subiect
activ, cu următoarea deosebire: subiect activ al concursului de infracţiuni poate fi şi minorul
răspunzător penal, însă starea de minoritate a infractorului este incompatibilă cu recidiva; de
asemenea, starea de minoritate a infractorului este incompatibilă cu pluralitatea intermediară
de infracţiuni.
23. Atât în cazul concursului de infracţiuni, cât şi al infracţiunii complexe, poate exista o
legătură de la mijloc la scop sau una de la cauză la între activităţile comise de acelaşi
subiect activ.
24. Dacă, în raport de o condamnare definitivă, condamnare neexecutată sau executată
doar parţial, se săvârşeşte un concurs de infracţiuni (chiar dacă numai una dintre infracţiunile
concurente este comisă în stare de recidivă postcondamnatorie, iar celelalte în stare de

pluralitate intermediară), potrivit dispoziţiilor legale, se aplică mai întâi regulile sancţionatorii
de la concursul de infracţiuni (în raport de toate infracţiunile) şi ulterior cele de la recidivă.
25. Atunci când se comite un concurs de infracţiuni după executarea sau considerarea
ca executată a pedepsei din primul termen al recidivei, se vor aplica mai întâi regulile de
sancţionare a recidivei postexecutorii (dar numai pentru acele infracţiuni concurente care
verifică toate condiţiile celui de-al doilea termen al recidivei), urmând a se aplica regulile
de sancţionare de la concursul de infracţiuni (faţă de toate pedepsele stabilite, indiferent
de tipul infracţiunii - cu sau fără verificarea stării de recidivă).
26. Concursul real caracterizat (cel care prezintă conexitate) se particularizează printr-o
dublă legătură existentă între infracţiunile componente (legătura tipică oricărei
forme de concurs de infracţiuni -fiin d aici dublată de legătura in rem, manifestată sub diverse
forme), fiind exclusiv un tip material (real) de concurs de infracţiuni.
27. Dacă presupunem că o persoană a comis un concurs de infracţiuni format din trei
fapte penale pentru care i s-au stabilit pedepse de: 5 ani închisoare (în limitele 2-6 ani), 2
ani închisoare (în limitele 1-10 ani), respectiv de 4 ani închisoare (în limitele 1-5 ani), atunci
este adevărat că, potrivit Codului penal actual, pedeapsa rezultantă corectă urmează a fi
(exclusiv) închisoarea pentru o durată de 7 ani.
28. în legislaţia penală actuală din ţara noastră, se poate afirma că recidiva este temporară,
absolută şi cu efect unic, atunci când se raportează la un subiect activ persoană juridică.
29. Atunci când o infracţiune se comite pentru a înlesni săvârşirea altei infracţiuni, iar
între cele două nu a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare, există un concurs real
caracterizat (cu o conexitate etiologică) de infracţiuni.
30. în sancţionarea concursului de infracţiuni (comis de o persoană fizică majoră), la
nivelul pedepselor principale, legiuitorul penal actual a reglementat toate sistemele teoretice
majore posibile de sancţionare: cumulul aritmetic; absorbţia; cumulul juridic.
31. Dacă o persoană comite două sau mai multe infracţiuni, iar între datele de săvârşire a
acestora nu intervin hotărâri de condamnare, pluralitatea de infracţiuni existentă reprezintă
un concurs de infracţiuni; dacă între momentele comiterii respectivelor infracţiuni se verifică
apariţia unei hotărâri de condamnare pentru vreuna dintre acele infracţiuni, atunci se naşte
starea de recidivă.
32. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare
la infracţiuni săvârşite cu intenţie depăşită, deoarece, în acest caz, rezultatul mai grav se
datorează culpei făptuitorului.
33. Există pluralitate intermediară de infracţiuni atunci când, de exemplu, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii de un an, aplicată pentru
o infracţiune intenţionată, şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată
ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de un an.
34. Recidiva postcondamnatorie se sancţionează (la nivelul pedepsei principale) potrivit
sistemului absorbţiei, al cumulului aritmetic, după cum, în condiţiile legii, instanţa poate
aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
35. Atunci când una dintre infracţiunile concurente a fost comisă pentru săvârşirea
altei infracţiuni (spre exemplu, săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, pentru a se facilita
comiterea unei infracţiuni din culpă), există concurs ideal de infracţiuni, caracterizat prin
conexitate consecvenţională.
36. Tratamentul penal al recidivei postexecutorii (pedeapsa principală) este reglementat
în art. 43 alin. (5) CP; când în structura termenului secund al recidivei postexecutorii intră
concursul de infracţiuni, dispoziţiile relative la recidivă se vor aplica înaintea celor de la
concursul de infracţiuni.
37. în cazul persoanei fizice, legea penală română reglementează starea de recidivă
absolută.
38. Există concurs de infracţiuni atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri
de condamnare, infractorul mai comite încă o infracţiune, prin aceeaşi acţiune sau inacţiune
(concurs ideal) ori printr-o acţiune sau inacţiune diferită (concurs real).
la infracţiunile aflate sub incidenţa actelor de clemenţă (reprezentate de amnistie şi graţiere).
40. în cazul persoanei juridice, recidiva postcondamnatorie are caracter relativ şi atrage
în sancţionare aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil.
41. în cazul persoanelor juridice care comit o nouă infracţiune după executarea sau
considerarea ca executată a unei pedepse aplicate pentru o infracţiune anterioară, dacă nu
sunt întrunite condiţiile legale necesare pentru reţinerea recidivei postexecutorii, pedeapsa
pentru infracţiunea nou-săvârşită se va aplica potrivit regulilor prevăzute în caz de concurs
de infracţiuni, reţinându-se existenţa unei pluralităţi intermediare de infracţiuni.
42. X a comis o ucidere din culpă, fiind condamnat definitiv la o pedeapsă de 4 ani
închisoare. După executarea integrală a acestei pedepse, la trei zile după eliberarea din
penitenciar, X comite o infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii
pe viaţă. (Afirmaţia în considerarea căreia trebuie form ulat răspunsul este următoarea:)
în acest caz, nu există nici concurs de infracţiuni, nici recidivă, fiind exclusă şi pluralitatea
intermediară de infracţiuni.
43. Reprezintă condiţii generale pentru existenţa recidivei: unitatea de subiect; existenţa
unei condamnări între infracţiunile comise; existenţa unei pluralităţi de rezoluţii infracţionale;
omogenitatea juridică a infracţiunilor săvârşite.
44. Conexitatea dintre infracţiunile concurente cuprinse în structura unui concurs real
caracterizat nu se limitează doar la o legătură de tip etiologic sau la una de tip consecvenţional.
45. Atunci când o persoană de gen masculin îşi violează (prin întreţinerea, prin constrângere,
a unui raport sexual normal) sora sau fiica, există un concurs ideal de infracţiuni, iar nu o
singură infracţiune.
46. Legiuitorul penal român actual a optat pentru consacrarea n ceea ce
priveşte infractorii persoane fizice, iar nu pentru reglementarea recidivei absolute, în sensul că,
relativ la vârsta acestora, a dispus ca acele condamnări pronunţate pentru infracţiuni comise
în timpul minorităţii să nu fie luate în considerare la stabilirea existenţei stării de recidivă.
47. Spre deosebire de concursul de infracţiuni (şi prin asemănare cu starea de recidivă),
pluralitatea intermediară nu poate să existe atunci când prima infracţiune a fost comisă în
timpul minorităţii ori a fost săvârşită din culpă.
48. Infracţiunea de vătămare corporală (art. 194 CP) nu întruneşte, în abstract, solicitările
legale pentru a putea constitui al doilea termen al unei recidive, în timp ce infracţiunea de
viol (art. 218 CP) verifică aceste condiţii.
49. Spre deosebire de concursul ideal de infracţiuni, cel real poate manifesta o serie de
conexităţi, precum aceea etimologică ori cea secvenţională.
50. Concursul de infracţiuni este o formă a pluralităţii de infractori care se poate clasifica
după mai multe criterii, fiind, după caz (de exemplu): concurs real, respectiv ideal; concurs
omogen, respectiv eterogen; concurs simplu ori concurs calificat (caracterizat).
51. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare pentru
infracţiuni comise şi judecate în străinătate.
52. Există pluralitate nenumită de infracţiuni atunci când, de exemplu, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii de un an, aplicată pentru
o infracţiune intenţionată, şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată
ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de un an.
53. Regimul sancţionator incident în cazul recidivei postcondamnatorii este diferit de
cel incident în cazul recidivei postexecutorii, ceea ce se poate spune şi despre regimul de
sancţionare incident în cazul concursului real, respectiv ideal de infracţiuni.
54. Sub aspectul naturii juridice, recidiva postexecutorie nu este o cauză judiciară/specială/
reală de agravare facultativă a pedepsei.
55. Există concurs de infracţiuni atunci când aceeaşi persoană sau persoane diferite
comit, în acelaşi timp sau succesiv, una sau mai multe infracţiuni asemănătoare sau diferite.
56. Concursul de infracţiuni - atunci când este un concurs material simplu - include în
structura sa exclusiv infracţiuni materiale, între care există o legătură etiologică.
57. Concursul formal de infracţiuni include în structura s a - î n mod exclusiv-infracţiuni
formale, ca fapte care sunt lipsite de un element material.
58. Concursul de infracţiuni este singura formă antecondam natorie a pluralităţii
infracţionale, recidiva (inclusiv cea postexecutorie), pluralitatea intermediară şi pluralitatea
nenumită de infracţiuni fiind (toate) forme de pluralitate infracţională postcondamnatorie.
59. în concepţia legiuitorului penal român, concursul formal de infracţiuni reprezintă
o pluralitate aparentă de fapte penale, iar recidiva şi pluralitatea intermediară reprezintă
forme ale unităţii legale de infracţiuni.
60. Atunci când în structura unui concurs de infracţiuni se regăseşte şi o infracţiune
continuată, pedeapsa principală (închisoarea sau amenda) va putea depăşi maximul general
prevăzut de lege pentru respectiva categorie de pedeapsă.
II. Exerciţii tip „grilă" (identificaţi variantele corecte; toate combinaţiile sunt posibile: la
o grilă pot fi corecte sau incorecte toate variantele, fiind, totodată, posibil ca unele dintre
variante să fie corecte, iar altele incorecte):1
1. O persoană a comis cinci infracţiuni concurente, pentru care a primit următoarele

pedepse: 3 ani şi 2 luni închisoare, 4 luni închisoare, 1 an şi 3 luni închisoare, 2 ani şi 2 luni
închisoare, respectiv 15.000 de lei amendă. în acest caz, pedeapsa finală, rezultantă, care
urmează a i se aplica infractorului este de:
a) 6 ani şi 11 luni închisoare, la care s-ar mai putea adăuga, în totul sau în parte, amenda
de 15.000 de lei;
b) 4 ani şi 5 luni închisoare, la care s-ar mai putea adăuga, în totul sau în parte, amenda
de 15.000 de lei;
c) 5 ani şi 8 luni închisoare şi 15.000 de lei amendă;

d) 4 ani şi 5 luni închisoare şi 15.000 de lei amendă.
2 .în materia sancţionării concursului de infracţiuni, de lege lata, este reglementat sistemul:
a) absorbţiei;
b) cumulului aritmetic;
c) cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil de pedeapsă;
d) cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix de pedeapsă.
3. în materia pluralităţii de infracţiuni (în cazul persoanelor fizice):

a) nu există recidivă postexecutorie când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri
de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la data la care pedeapsa
este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune,
intenţionată sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un
an sau mai mare;
b) când pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, este
operant sistemul de sancţionare reprezentat de cumulul aritmetic;
c) la stabilirea pluralităţii de infracţiuni, sub forma pluralităţii intermediare, se ţine seama
(şi) de hotărârile de condamnare pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii;
d) pluralitatea intermediară nu se sancţionează, în toate ipotezele posibile, conform
regimului sancţionator prevăzut pentru concursul de infracţiuni.
4. Există concurs de infracţiuni atunci când infractorul, înainte de rămânerea definitivă

a unei hotărâri de condamnare, săvârşeşte:
a) un omor consumat, o tentativă de tâlhărie şi o executare întreruptă a unui abuz de
încredere;
b) o infracţiune consumată, o alta care este amnistiată şi o a treia a cărei pedeapsă a
fost graţiată;
c) o infracţiune consumată şi alta rămasă la stadiul de tentativă pedepsibilă, aceasta din
urmă fiind prevăzută într-o lege penală specială;
d) o infracţiune intenţionată în perioada minorităţii, o a doua din culpă, precum şi o a
treia comisă în timp ce se judeca apelul declarat împotriva hotărârii prin care se pronunţase
condamnarea pentru prima faptă.
5. Există concurs de infracţiuni atunci când:

a) printr-o singură acţiune s-a cauzat vătămarea corporală a cinci persoane;
b) printr-o singură acţiune s-au cauzat vătămarea corporală din culpă a unei persoane
şi uciderea din culpă a alteia;
c) printr-o singură acţiune s-a provocat uciderea din culpă a trei persoane;
d) printr-o singură acţiune intenţionată au fost omorâte două persoane.
6. Conexitatea consecvenţională:
a) înseamnă că una dintre infracţiunile concurente este comisă pentru a înlesni săvârşirea
alteia;
b) înseamnă că o infracţiune este săvârşită pentru a ascunde comiterea altei infracţiuni;
c) este o formă de manifestare a legăturii in rem între infracţiunile concurente;
d) semnifică, de regulă, săvârşirea a două infracţiuni simultan.
7. Concursul de infracţiuni prezentând o conexitate etiologică se caracterizează prin

aceea că:
a) infracţiunea -cauzăeste comisă anterior şi pentru a facilita săvârşirea infracţiunii-e/ect;
b) prima infracţiune poate fi atât intenţionată, cât şi culpoasă, spre deosebire de infracţiunea
ulterioară, care poate fi doar intenţionată;
c) rezoluţia privind săvârşirea infracţiunii-scop ia naştere înainte de comiterea
infracţiunii-mijloc;
d) infracţiunea-scop absoarbe infracţiunea-m/y/oc, căci aceasta reprezintă doar o activitate
preparatorie în vederea comiterii infracţiunii-scop, un act de executare calificată.
8. Există concurs de infracţiuni:

a) când o persoană, intenţionând să ucidă prin împuşcare un adversar, într-un loc izolat,
reuşeşte doar să îl rănească pe acesta, căci, din cauza unei greşeli în executarea acţiunii,
rezultatul vizat se produce asupra unei alte persoane, care se afla din întâmplare în acea zonă;
b) cu o conexitate consecvenţională atunci când o persoană care a comis un furt recurge
la acte de violenţă fizică asupra persoanei care o urmăreşte pentru a recupera bunul sustras;
c) când o persoană ucide gardianul unui demnitar, pentru a-şi facilita activitatea de
suprimare a vieţii acestuia din urmă, faptă pe care o comite la o dată ulterioară;
d) când se săvârşeşte o infracţiune de fals, pentru a se ascunde comiterea unei delapidări,
în condiţiile în care s-a acţionat, în acest sens, în baza unui plan infracţional prestabilit.
9. Suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni atunci când:

a) o persoană comite o nouă infracţiuneîn cursul termenului de supraveghere al amânării
aplicării pedepsei;
b) o persoană a comis, în stare de necesitate, fapte conforme cu norma de incriminare
a distrugerii, respectiv a violării de domiciliu;
c) un minor comite două tâlhării, una pe când avea 13 ani şi 9 luni, cealaltă pe când
avea 14 ani şi 3 luni;
d) o persoană aplică victimei (care a decedat), cu aceeaşi ocazie, 12 lovituri de pumn şi
6 lovituri cu o bâtă în zona capului.
10. Nu constituie condiţie de existenţă a concursului de infracţiuni:

a) unitatea de rezoluţie infracţională;
b) unitatea de subiect activ;
c) unitatea de subiect pasiv;
d) forma de vinovăţie identică, în cazul ambelor fapte.1
11. Suntem în prezenţa concursului ideal de infracţiuni în cazul în care:

a) inculpatul loveşte cu maşina două persoane, care se aflau împreună, astfel încât
ambele suferă vătămări corporale;
b) inculpatul comite a doua infracţiune pentru a ascunde săvârşirea celei dintâi;
c) autorul sustrage, în aceeaşi noapte, bunuri încorporate în mai multe vagoane ale unor
garnituri de tren staţionate în gară;
d) cele două (sau mai multe) infracţiuni comise anterior unei condamnări definitive
protejează valori sociale similare.
12. Există un concurs de infracţiuni:

a) de tip real (material) numai atunci când infracţiunile componente sunt comise prin
acţiuni sau inacţiuni separate, desfăşurate la diferite intervale de timp (mai mici sau mai
mari), care le despart unele de celelalte;
b) de tip ideal (formal) numai atunci când infracţiunile componente sunt de acelaşi fel
(au aceeaşi natură, primesc aceeaşi încadrare juridică);
c) de tip simplu atunci când în structura sa nu sunt prezente infracţiuni aparţinând unităţii
legale de infracţiune (de exemplu, infracţiuni complexe);
d) de tip caracterizat, sub formă etiologică, dacă se identifică între infracţiunile componente
o legătură obiectivă de tipul (sub forma) mobil-scop.
13. Recidiva, aşa cum apare în reglementarea din legislaţia penală română actuală, necesită:
a) ca cei doi termeni să fie constituiţi din infracţiuni de o anumită gravitate;
b) ca cea de-a doua infracţiune să fie comisă într-un anumit interval de timp de la
executarea (considerarea ca executată a) pedepsei definitiv pronunţate pentru prima infracţiune
(recidiva postexecutorie);
c) ca infracţiunile din structura ei să fie comise doar cu anumite forme de vinovăţie;
d) ca infracţiunile din structura ei să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect juridic.
14. Constituie asemănări între recidiva postcondamnatorie şi cea postexecutorie:

a) momentul comiterii infracţiunii care constituie termenul 2 al recidivei;
b) gravitatea termenului 1;
c) gravitatea termenului 2;
d) forma de vinovăţie în raport de infracţiunile comise.
15. Pentru a exista starea de recidivă postexecutorie, infracţiunea care constituie termenul
2 trebuie:
a) să fie comisă obligatoriu cu intenţie directă;
b) să fie sancţionată în concret cu pedeapsa închisorii mai mare de un an;
c) să fie comisă doar într-un anumit interval de timp de la executarea sau considerarea
ca executată a pedepsei pentru infracţiunea care constituie termenul 1;
d) să fie comisă de o persoană fizică majoră (indiferent de vârsta acesteia la data comiterii
primei infracţiuni - termenul 1) sau de o persoană juridică.
16. Când termenul 2 al unei recidive (în cazul persoanei fizice) este format din mai multe
infracţiuni concurente, pedeapsa rezultantă se va obţine aplicând:
a) mai întâi regulile de la concurs, iar apoi tratamentul recidivei, între termenul 1 şi
pedeapsa rezultantă obţinută în structura termenului 2 (recidiva postcondamnatorie);
b) mai întâi regimul sancţionator al recidivei, pentru fiecare dintre infracţiunile concurente,
şi apoi regulile de sancţionare a concursului de infracţiuni între pedepsele individuale astfel
stabilite (recidiva postexecutorie);
c) mai întâi regulile de la concurs, iar apoi tratamentul recidivei, între termenul 1 şi
pedeapsa rezultantă obţinută în structura termenului 2 (indiferent de forma recidivei);
d) mai întâi regulile de la concurs, iar apoi tratamentul recidivei, între termenul 1 şi
pedeapsa rezultantă obţinută în structura termenului 2 (recidiva postcondamnatorie), dar
numai dacă toate infracţiunile concurente (fiecare dintre ele în parte) întrunesc condiţiile
de existenţă pentru starea de recidivă.
17. Există pluralitate intermediară de infracţiuni în cazul în care:

a) un minor de 16 ani comite o ucidere din culpă, după ce anterior săvârşise, fără discer
nământ, o faptă prevăzută de legea penală;
b) pentru ascunderea comiterii unei infracţiuni din culpă, infractorul mai comite încă o
infracţiune din culpă (căci infracţiunile din culpă nu pot genera starea de recidivă);
c) după executarea unei pedepse de 2 ani închisoare pentru o infracţiune din culpă,
persoana în cauză săvârşeşte o nouă infracţiune, tot din culpă;
d) inculpatul participă, în calitate de complice, la comiterea unei infracţiuni, precum
şi în calitate de instigator la altă infracţiune, dacă a doua infracţiune este comisă după
condamnarea sa pentru cea dintâi, în timpul judecării apelului declarat împotriva acesteia.
18. Tratamentul sancţionator legal al recidivei se diferenţiază în funcţie de:

a) momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni;
b) caracterul omogen sau eterogen al infracţiunilor din structura ei;
c) forma de vinovăţie ce caracterizează infracţiunile comise;
d) numărul pedepselor aplicate pentru termenul 1 al recidivei.
19. Nu atrag starea de recidivă:

a) pedepsele a căror executare s-a prescris;
b) condamnările privitoare la infracţiunile comise de minori;
c) pedepsele graţiate;
d) condamnările vizând infracţiuni praeterintenţionate.
20 . în cazul în care pentru al doilea termen al recidivei postcondamnatorii instanţa

stabileşte o pedeapsă (concretă) constând în amendă, pedeapsa rezultantă se calculează astfel:
a) se aplică restul rămas neexecutat din pedeapsa închisorii, de la primul termen, la care
se poate adăuga amenda, în tot sau în parte;
b) se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător,
se poate aplica şi un spor de până ia jumătate din respectivul maxim;
c) se aplică restul de pedeapsă (cu închisoarea) de la primul termen, la care se adaugă
amenda (stabilită pentru cel de-al doilea termen);
d) într-o asemenea situaţie nu poate exista recidivă.
21. Pluralitatea nenumită de infracţiuni:

a) este o formă a pluralităţii de infracţiuni identificată în doctrină, care desemnează, generic,
variatele ipoteze de pluralitate infracţională nereglementate expres în legea penală actuală;
b) beneficiază de un sistem sancţionator intermediar (situat între cel al concursului de
infracţiuni şi cel al recidivei);
c) este doar o altă denumire utilizată pentru pluralitatea intermediară de infracţiuni;
d) nu are consacrat un sistem sancţionator propriu, urmând să se aplice (doar) pedeapsa
în limitele speciale prevăzute pentru infracţiunea nou-săvârşită (constituind un criteriu de
individualizare judiciară a pedepsei concrete).
22. Dacă, după condamnarea definitivă la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată
pentru un concurs de infracţiuni (în structura căruia intră o infracţiune din culpă, pentru
care s-a stabilit o pedeapsă de 2 ani închisoare, şi două infracţiuni intenţionate, pentru
care s-au stabilit o pedeapsă de un an închisoare şi una de 6 luni închisoare), o persoană
comite un furt (victimă fiind un codeţinut - coleg de celulă), în timpul executării pedepsei,
atunci, în speţă, există:
a) recidivă postcondamnatorie;
b) pluralitate intermediară de infracţiuni;
c) pluralitate sui-generis de infracţiuni (dar numai dacă infractorul condamnat este minor
răspunzător penal);
d) în speţa descrisă, pedeapsa rezultantă indicată pentru concursul iniţial de infracţiuni
nu este corect stabilită (în funcţie de pedepsele individual stabilite pentru infracţiunile
concurente).
23. De lege lata, recidiva:

a) postcondamnatorie se va sancţiona potrivit sistemului cumulului aritmetic nelimitat;
b) postcondamnatorie, în condiţiile căreia se săvârşeşte un concurs de infracţiuni (pe
termenul 2), va implica un sistem sancţionator diferit de cel admis ca fiind incident atunci
când se comit mai multe infracţiuni concurente în stare de recidivă postexecutorie;
c) postcondamnatorie nu cunoaşte excepţii de la regimul său ordinar de sancţionare, în
ceea ce priveşte pedepsele principale;
d) postexecutorie se sancţionează potrivit altui sistem de sancţionare decât cumulul
aritmetic, cumulul juridic sau absorbţia.
24. Pluralitatea intermediară există atunci când:

a) după executarea unei pedepse pentru o infracţiune din culpă, autorul comite o nouă
infracţiune, intenţionată;
b) după condamnarea definitivă a unui minor, acesta comite o infracţiune din culpă, în
timpul executării măsurii educative privative de libertate aplicate;
c) după condamnarea la o pedeapsă cu amenda, aplicată pentru o infracţiune intenţionată,
şi înainte de a o executa pe aceasta integral, infractorul (persoană fizică majoră) comite o
nouă infracţiune, intenţionată, sancţionată prin lege numai cu amendă;
d) se comite o nouă infracţiune, după împlinirea termenului de reabilitare judecătorească
incident în raport de o condamnare definitivă anterioară (pentru care pedeapsa concretă
a fost integral executată).
25. Pluralitatea intermediară se deosebeşte de concursul de infracţiuni prin aceea că:

a) în cazul pluralităţii intermediare, a doua infracţiune se poate comite chiar şi după
condamnarea definitivă pentru prima faptă penală;
b) în structura pluralităţii intermediare pot intra şi infracţiuni din culpă;
c) sporul aplicabil în caz de contopire, în cazul pluralităţii intermediare, este mai ridicat
decât cel de la concurs;
d) pluralitatea intermediară este o formă a pluralităţii de infractori, iar nu a pluralităţii
de infracţiuni.
corespunzătoare acestora):1
1. X a luat hotărârea de a viola victima, persoană căreia îi cunoştea domiciliul. După ce

a plecat de la locuinţa proprie spre aceea a victimei, odată ajuns la uşa acesteia, X a sunat,
i-a ordonat victimei să deschidă, declarând că s-a decis să întreţină cu ea relaţii sexuale,
indiferent dacă aceasta este sau nu de acord, apoi a tras două şuturi de picior în uşă, după
ce victima i-a refuzat accesul înăuntru, şi a plecat înapoi acasă.
înacest caz, X poate f i tras la răspundere penală pentru o tentativă perfectă de viol şi
una imperfectă de violare de domiciliu, în concurs form al de infracţiuni?
2. X a luat hotărârea de a viola victima, persoană căreia îi cunoştea domiciliul. După ce

a plecat de la locuinţa proprie spre aceea a victimei, odată ajuns la uşa acesteia, X a spart
uşa, a intrat în casă, a lovit victima cu pumnii peste faţă şi i-a rupt hainele. Fiind impresionat
de rugăminţile victimei de a nu o viola şi aflând că aceasta este virgină, X a abandonat-o în
starea în care o adusese şi a plecat.
în acest caz, X poate f i tras la răspundere penală pentru un concurs de infracţiuni? Una
dintre acestea este o tentativă perfectă de viol?
3. X, conducător auto, pierde controlul volanului, din pricina vitezei nelegale de

deplasare prin localitate, şi produce un accident de circulaţie, în urma căruia sunt lovite
patru persoane. Dintre acestea, două decedează, iar două suferă serioase leziuni traumatice
(necesitând peste 90 de zile de îngrijiri medicale pentru recuperarea integrităţii corporale). Prin
rechizitoriul întocmit la finele urmăririi penale, X a fost trimis în judecată pentru un concurs
ideal de infracţiuni, format din două infracţiuni de ucidere din culpă (art. 192 CP) şi două
infracţiuni de vătămare corporală din culpă (art. 196 CP).
Ce urmează a decide instanţa? Motivaţi!
4. X, minor răspunzător penal, comite o infracţiune de loviri cauzatoare de moarte

(art. 195 CP), după condamnarea definitivă pentru o infracţiune anterioară de furt
(art. 228 CP), dar înainte de executarea integrală a măsurii educative ce i-a fost aplicată
pentru aceasta. Instanţa de fond a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile de existenţă pentru
niciuna dintre formele pluralităţii de infracţiuni, argumentând inexistenţa concursului de
infracţiuni, a recidivei, precum şi a pluralităţii intermediare de infracţiuni.
Se poate totuşi considera că există o formă a pluralităţii de infracţiuni? Explicaţi!
5. După condamnarea definitivă la o pedeapsă de 2 ani închisoare, aplicată pentru o

infracţiune de furt (art. 228 CP), înainte de trecerea la executarea pedepsei, infractorul a
comis, în aceeaşi zi, o infracţiune de tâlhărie (art. 233 CP) şi o vătămare corporală din culpă
(art. 196 CP).
în acest caz, indicaţi forma/formele pluralităţii de infracţiuni existentă/existente în speţă şi
modul de soluţionare sub aspectul regimului sancţionator (prioritatea în rezolvare)! Motivaţi!
6. Y a intrat într-o altercaţie cu un cunoscut (X), pe care l-a ameninţat cu moartea,

agitându-i prin faţă un cuţit. Speriată, victima a fugit, fiind fugărită de către Y, care a abandonat
urmărirea acesteia după câteva sute de metri. Revenind pe acelaşi traseu, pentru a-şi relua
drumul, Y a observat că X şi-a scăpat pe jos portofelul, astfel încât l-a ridicat, însuşindu-şi
banii pe care i-a găsit acolo, aruncând portmoneul gol la un coş de gunoi.
Cum urmează a se încadra juridic şi sancţiona activitatea comisă de către Y? Argumentaţi!
7. X a comis o ucidere din culpă, fiind condamnat definitiv la o pedeapsă de 4 ani

închisoare. După executarea primelor 6 luni, X a evadat din penitenciar, fiind ulterior
prins. Instanţa a reţinut că X se găseşte într-o stare de pluralitate intermediară de infracţiuni,
dar, cu toate acestea, pedepsele stabilite nu au fost contopite potrivit regulilor de la concursul
de infracţiuni, ci au fost adiţionate (cumulate aritmetic).
Estecorectă maniera de soluţionare a cauzei de către instanţă?
8. X a comis un furt (art. 228 CP), pentru care i s-a stabilit o pedeapsă de 11 luni închisoare,
precum şi (separat) o ameninţare (art. 206 CP), pentru care s-a fixat o pedeapsă de 6 luni
închisoare. Cele două infracţiuni fiind concurente, instanţa a aplicat o pedeapsă rezultantă
de 1 an şi o lună închisoare. în penitenciar, aflat în executarea acestei pedepse, X s-a luat la
bătaie cu un alt deţinut, săvârşind asupra acestuia infracţiunea de lovire sau alte violenţe
(art. 193 CP).
în acest caz, poate fi judecat X ca infractor recidivist? Motivaţi!
9. X, urmărind să obţină rapid o sumă de bani, a luat hotărârea să sustragă servieta unui
trecător, pe stradă. Apropiindu-se în fugă de Y, X l-a îmbrâncit pe acesta, din spate, cu o mână, în
timp ce a tras, cu cealaltă mână, geanta victimei. Fiind luat prin surprindere, Y s-a dezechilibrat
şi a căzut între trotuar şi partea carosabilă, iovindu-se ia cap de bordură. Traumatismul
cranio-cerebra! provocat a cauzat decesul victimei, care a încetat din viaţă după 2 zile de
spitalizare. Fiind judecat, X a fost tras la răspundere penală pentru un concurs de infracţiuni,
compus dintr-un furt şi o ucidere din culpă. împotriva acestei hotărâri de condamnare X a
formulat apel.
Ce urmează a decide instanţa de control judiciar? Argumentaţi!
10. Urmărind să îl ucidă pe A (amantul soţiei sale), B l-a aşteptat pe acesta, noaptea, pe o
alee pustie şi neiluminată de lângă locuinţa victimei. în momentul în care a apărut în dreptul
său o persoană care semăna cu A, B i-a aplicat trei lovituri de cuţit în zona gâtului, victima
decedând. Din ziarele publicate a doua zi, B a aflat că cel ucis era de fapt C, un vecin al lui
A. în instanţă, în timp ce procurorul a argumentat că B trebuie să răspundă penal pentru o
infracţiune de omor (consumată), apărătorul lui B a arătat că se poate argumenta că B ar
putea fi tras la răspundere penală pentru o tentativă de omor (împotriva lui A) şi o ucidere
din culpă (împotriva lui C), fapte aflate în concurs ideal (formal) de infracţiuni.
Arătaţi dacă cele invocate de acuzare/apârare se susţin (sau nu) şi form ulaţi o opinie
motivată în cauză!1
11. Inculpatul (X), şofer de camion (TIR), a luat în cabină, în timpul unei curse, o persoană de
sex feminin (Y), care făcea autostop. La un moment dat, aceasta a adormit, iar inculpatul, fără
a opri camionul, a încercat să o dezbrace, pentru a întreţine cu ea relaţii sexuale. Trezindu-se
şi sesizând intenţia şoferului, victima a protestat şi a refuzat să întreţină acte sexuale cu
acesta, solicitându-i să oprească maşina. Inculpatul a devenit violent, a lovit-o cu palma
peste faţă, ţipând că nu o lasă să plece până nu îl satisface sexual. în acest moment, victima
a deschis uşa camionului şi s-a deplasat pe scara de coborâre din cabină, sperând că şoferul
va opri; însă acesta a accelerat, urmărind astfel să o determine să revină înăuntru. Trecând
peste o groapă, camionul s-a zdruncinat violent, victima a alunecat de pe scară sub roţi şi
a decedat. X a fost trimis în judecată pentru comiterea unui concurs de infracţiuni, format
dintr-o tentativă de viol şi o ucidere din culpă.
Calificaţi soluţia astfel avansată prin rechizitoriu şi indicaţi motivat ce urmează a hotărî
instanţa!
12. Infractorul a escaladat geamul (găsit întredeschis), pătrunzând într-o magazie utilitară
(situată în mijlocul unui câmp), de unde a sustras câteva unelte agricole. Geamul s-a închis
în urma sa, iar, pentru că mecanismul de închidere-deschidere (cremaliera) era defect(ă), a
trebuit să îl spargă pentru a putea ieşi din magazie cu bunurile sustrase. Prima instanţă l-a
condamnat pe inculpat pentru săvârşirea unei infracţiuni (complexe) de furt prin efracţie.
Apreciaţi, motivat, daca soluţia este corectă (sau nu)!
13. S-a reţinut următoarea situaţie de fapt: X a comis, pe 4 februarie 2016, un furt de
produse electrocasnice, dintr-un magazin; având nevoie de bani, peste încă două săptămâni,
a distrus încuietoarea unei portiere şi a sustras o geantă dintr-un autoturism; peste alte 3
zile, observând o geantă deschisă neglijent într-un tramvai, a luat din aceasta un telefon
mobil. încă o săptămână mai târziu, aflat în depozitul unui magazin, din care urmărea să
sustragă alte bunuri, X a fost observat de un agent de pază, pe care l-a bruscat pentru a
reuşi să fugă. Acuzarea a solicitat instanţei reţinerea unei infracţiuni continuate de tâlhărie.
Ce urmează a decide instanţa? Motivaţi!
14. O persoană a înjunghiat-o de trei ori pe alta, în zona toracelui, utilizând un cuţit
cu lama de 20 cm. în urma agresiunii, victima a supravieţuit pentru 23 de zile, dar, în cele
din urmă, medicii nu au mai reuşit să împiedice decesul acesteia. Cercetat iniţial pentru
vătămare corporală, infractorul a fost înştiinţat că, alături de această infracţiune, este-d u p ă
constatarea morţii victimei - urmărit penal şi pentru o infracţiune de omor, în concurs ideal
de infracţiuni.
Este corectă soluţia astfel indicată? Argumentaţi!
15. Instanţa a reţinut că minora, în timp călătorea cu trenul (după lăsarea întunericului),
întorcându-se de la şcoală în localitatea în care locuia, a fost acostată de inculpatul care
călătorea în acelaşi tren. Aceasta a încercat să îl evite, scop în care, sesizând micşorarea vitezei
trenului (care se apropia de staţie), a deschis uşa vagonului şi a coborât pe prima treaptă,
în aşteptarea opririi. în scopul realizării intenţiei sale de a o viola, inculpatul a îmbrâncit-o
pe când trenul se afla încă în mişcare, determinând căderea victimei pe terasamentul căii
ferate. Sărind din tren, inculpatul a profitat de starea victimei, care îşi pierduse cunoştinţa,
violând-o. Leziunile cauzate ca urmare a căderii din tren au produs, în cele din urmă, moartea
victimei.
Cu ce form ă de vinovăţie îi este imputabilă inculpatului moartea victimei? Care este
încadrarea juridică a faptei care a cauzat moartea victimei (ce infracţiune s-a comis)?
în care instituţie de drept penal - partea generală poate f i încad
săvârşit de inculpat în speţa descrisă?
Ce se poate reţine dacă inculpatul se întorcea acasă din executarea unei pedepse de 1
an închisoare, aplicată pentru o infracţiune de furt?
16. Instanţa a reţinut că, într-o seară, inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice,
a observat o persoană de sex feminin pe câmp şi s-a apropiat, agresiv, de aceasta. Văzându-I,
victima a început să ţipe, dar inculpatul i-a acoperit gura cu palma şi - trântind-o la pământ-
a violat-o. Ulterior, pe când inculpatul voia să se îndepărteze, victima a început din nou să
ţipe, astfel încât, de teamă să nu fie alertate alte persoane şi să fie descoperit, inculpatul a
sugrumat victima până când aceasta a decedat.
Cu ce form ă de vinovăţie îi este inculpatului imputabilă moartea victimei? Care este
încadrarea juridică a faptei care a cauzat moartea victimei (ce infracţiune s-a comis)?
în care instituţie de drept penal - partea generală poate f i încadrat ansamblul faptic
săvârşit de inculpat în speţa descrisă?
Ce se poate reţine dacă inculpatul se afla în stare de liberare condiţionată din executarea
unei pedepse de 1 an, aplicată pentru o infracţiune de furt?
17. Instanţa a reţinut că, la 11 martie 2016, văzându-l pe minorul N.A., în vârstă de 7 ani,
într-o sală de jocuri mecanice, sub pretextul că nu avea voie să intre în acel local, inculpatul
(D.P.) i-a cerut să plătească o „amendă" de 100 de lei (deşi nu avea şi nu şi-a declinat nicio
calitate în baza căreia ar fi fost îndreptăţit să încaseze o asemenea amendă şi nu a indicat
niciun temei de drept pentru aceasta). împreună, s-au deplasat la locuinţa minorului şi acesta
i-a înmânat suma cerută. Cu acest prilej, fără a fi observat, inculpatul a sustras 100 de euro pe
care i-a văzut pe o piesă de mobilier situată în holul de la intrare (unde a aşteptat ca minorul
să revină, dintr-o cameră, pentru a-i remite „amenda"). La 14 martie 2016, inculpatul, după
ce s-a asigurat că acelaşi minor este singur în casă, a sunat la intrare şi - după deschiderea
uşii - a pătruns prin forţă în apartament, l-a încuiat pe minor în dormitor, a scotocit prin
sertare şi a sustras suma de 5.000 de lei (tot numerarul pe care l-a găsit în casă). La 31 mai
2016, găsind într-un tufiş cheile de la locuinţa persoanei vătămate I.V. (portcheiul conţinea
şi o hârtie pe care era notată adresa), inculpatul s-a deplasat la acea locuinţă, a pătruns în
apartament şi a sustras un aparat electronic, precum şi suma de 13.000 de lei.
Soluţionaţi (motivat) speţa, precizând dacă urmează a se reţine o form ă de unitate
infracţională ori o form ă de pluralitate de infracţiuni! Dar dacă inculpatul era un minor în
vârstă de 17 ani? Dar dacă inculpatul era un major care mai fusese condamnat anterior
(definitiv) pentru o tâlhărie, pentru care executase o pedeapsă de 3 ani închisoare?
18. în noaptea de 9-10 iulie 2016, inculpatul (persoană în vârstă de 18 ani, aflată în
executarea unei măsuri educative neprivative de libertate aplicate pentru comiterea unei
infracţiuni de ameninţare, săvârşită pe când avea 17 ani) a escaladat gardul unui service
auto, după care a forţat uşa metalică de acces şi a pătruns în incinta unităţii. A spart geamul
portierei unui autoturism şi a încercat să sustragă radiocasetofonul, dar, nereuşind decât să
îl deterioreze, a renunţat. în drumul spre ieşire, observând un aparat şi două anvelope pe
o masă de lucru, le-a sustras pe acestea, după care a fost surprins, la ieşirea din unitate, de
angajaţii unei firme de pază. Deşi apărarea a solicitat condamnarea doar pentru o infracţiune
de furt calificat, procurorul a invocat existenţa unui concurs de infracţiuni, motivând că
inculpatul a avut reprezentarea că bunurile sustrase, respectiv cel pe care a încercat fără
succes să îl sustragă aparţin unor patrimonii diferite.
Care este soluţia pe care ar trebui să o adopte instanţa? Motivaţi!
19. Instanţa a reţinut că inculpatul, în noaptea de 24 februarie 2016, a pătruns, împreună

cu un alt făptuitor, prin forţarea încuietorii, în locuinţa persoanei vătămate, de unde a
sustras 1.800 de lei şi mai multe bunuri. Din actele cauzei rezultă că inculpatul a mai fost
condamnat definitiv, anterior, la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată tot pentru o
infracţiune de furt. Această pedeapsă a fost executată până la data de 18 iulie 2012. Instanţa
l-a condamnat pe inculpat cu reţinerea stării de recidivă postexecutorie.
Argumentaţi cu privire la corectitudinii soluţiei instanţei; apreciaţi cu privire la forma
de manifestare a pluralităţii de infracţiuni incidenţă în speţă; indicaţi motivele pentru care
situaţia nu verifică cerinţele de existenţă necesare pentru celelalte form e de manifestare a
pluralităţii de infracţiuni!
20. Inculpatul a comis o infracţiune de omor (art. 188 CP), pentru care i s-a stabilit o
pedeapsă de 18 ani închisoare, două infracţiuni de viol calificat [art. 218 alin. (3) lit. c) şi
e) CP], pentru care i s-au stabilit pedepse de 11, respectiv 10 ani închisoare, trei infracţiuni
de tâlhărie calificată [art. 234 alin. (1) lit. c), d) şi e) CP], pentru care i s-au stabilit pedepse
de 8, 9 şi 10 ani închisoare, o infracţiune de lipsire de libertate în mod ilegal care a avut ca
urmare moartea victimei [art. 205 alin. (4) CP], pentru care i s-a stabilit o pedeapsă de 12 ani
închisoare, şi o infracţiune de falsificare de monede [art. 310 CP], pentru care i s-a stabilit o
pedeapsă de 9 ani închisoare. Soluţionând, sub aspect sancţionator, concursul de infracţiuni
astfel săvârşit, instanţa a aplicat condamnatului pedeapsa detenţiunii pe viaţă. împotriva
acestei hotărâri inculpatul a formulat apel, susţinând că sentinţa este nelegală, din moment
ce nu numai că niciuna dintre pedepsele individual stabilite pentru infracţiunile concurente
nu este pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dar că aceasta nici măcar nu este prevăzută de lege,
ca pedeapsă alternativă, pentru vreuna dintre infracţiunile comise.
Apreciaţi, argumentat, asupra motivului invocat de către inculpat în apel!
IV. Completaţi spaţiile marcate prin linie punctată, cu termenii/expresiile/noţiunile/

1. Atât în cazul concursului de infracţiuni, cât şi al recidivei, există unitate d e .............
2. Starea de minoritate este incompatibilă cu următoarele forme ale pluralităţii de

infracţiuni:............................................
3. Formele pluralităţii de infracţiuni cu reglementare expresă în Partea generală a Codului
penal sunt reprezentate d e :............................................
4. în cazul concursului de infracţiuni, cele două (sau mai multe) fapte penale nu sunt
separate, din punct de vedere al datei lor de comitere, d e ........................................ ; dimpotrivă,
atât în cazul recidivei, cât şi al pluralităţii intermediare de infracţiuni, există........................
.................., în condiţiile legii.
5. Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost
săvârşite de aceeaşi persoană, p r in ........................................... , înainte de a fi condamnată
........................................... pentru vreuna dintre ele; după caz, concursul real (material) de
infracţiuni se poate manifesta ca un concurs........................................... s a u ...........................
6. Concursul real caracterizat de infracţiuni este expres prevăzut de lege în

(indicare precisă).
7. D iferenţa dintre concursul real şi cel form al de in fracţiu n i rezidă în
(diferenţă ce se manifestă la nivelul elementului material).
8. Din punct de vedere subiectiv, infracţiunile reunite în structura unui concurs real de
infracţiuni se pot caracteriza p rin ............................................
9. Concursul real de infracţiuni caracterizat (conexitate etiologică/consecvenţională)
se particularizează printr-o dublă legătură dintre infracţiuni, legătura obligatorie în cazul
oricărui concurs (adică c e a ........................................... ) fiind dublată de o legătură...............
10. în caz de condamnare a inculpatului pentru un concurs de infracţiuni, se parcurg în

sancţionare mai multe etape, anum e:............................................
11. Potrivit dispoziţiilor din art. 39 alin. (1) CP, sunt consacrate mai multe sisteme de sancţionare
operante în materia concursului de infracţiuni, anume: sistemul........................................(atunci
câ n d ........................................... ); sistem ul............................................(atunci cân d ...................
........................ ); sistem ul............................................(atunci câ n d .............................................).
12. în caz de concurs de infracţiuni săvârşite (toate) în timpul minorităţii, nu sunt incidente
dispoziţiile sancţionatorii cuprinse în art............ CP.
13. Concursul de infracţiuni poate figura şi în structura altor forme de pluralitate
infracţională, anum e:............................................
14. Structura recidivei - formă a pluralităţii de infracţiuni - este compusă d in .............
15. Formele (clasificările) recidivei, în cazul persoanei fizice - rezultând din ansamblul
reglementărilor în m aterie-, su n t:........................................... . iarîn cazul persoanei juridice,
acestea su n t:............................................
16. Concursul de infracţiuni în alcătuirea căruia intră infracţiuni de aceeaşi natură poartă
denumirea de concurs............................................
17. Concursul de infracţiuni în alcătuirea căruia intră infracţiuni de natură diferită poartă
denumirea de concurs............................................
18. Recidiva în alcătuirea căreia intră (pe caz concret) infracţiuni de aceeaşi natură poartă
denumirea de recid ivă............................................ . deşi legea nu impune această condiţie
pentru existenţa recidivei (consacrând, în abstract, recidiva........................................... ).
19. în condiţiile legii, recidiva postcondamnatorie se naşte prin reiterarea comportamentului
infracţional în raport de o condamnare definitivă la o pedeapsă........................................... ,
spre deosebire de recidiva postexecutorie, care se naşte în raport de o condamnare definitivă
la o pedeapsă............................................
20. Dacă în cazul primului termen al recidivei interesează pedeapsa...............................
........... , în cazul celui de-al doilea termen interesează pedeapsa............................................,
pedepse ce trebuie să satisfacă cerinţele legale de gravitate.
21. Din punct de vedere al naturii juridice, potrivit doctrinei majoritare, recidiva este
apreciată drept o ............................................
22. Recidiva postcondamnatorie se sancţionează, după caz, potrivit sistem ului...........
23. Dacă în raport de o condamnare definitivă care întruneşte condiţiile recidivei,

condamnare neexecutată sau executată doar parţial, se săvârşeşte un concurs de infracţiuni,
se aplică mai întâi regulile sancţionatorii de l a ........................................... şi ulterior cele de
l a ........................................... . potrivit art............ CP.
24. Dacă în raport de o condamnare definitivă care întruneşte condiţiile recidivei,
condamnare executată sau considerată ca executată doar parţial, se săvârşeşte un concurs
de infracţiuni, se aplică mai întâi regulile sancţionatorii de l a ............................................şi
ulterior cele de l a ............................................
25. Recidiva postexecutorie se sancţionează......................................... , prin comparaţie
cu forma postcondamnatorie (pedeapsa principală), astfel:............................................
26. Dacă o persoană a comis o infracţiune intenţionată/praeterintenţionată, infracţiune
pentru care instanţa a aplicat o pedeapsă (definitivă) de 5 ani închisoare, după care deţinutul
a evadat, atunci apare o .......................................... (ca formă a pluralităţii de infracţiuni), care

se va sancţiona............................................
27. în ipoteza precedentă, dacă se reţine că, după evadare, aceeaşi persoană a mai
săvârşit şi o infracţiune de furt, atunci aceasta se va sancţiona............................................
28. în cazul săvârşirii infracţiunii de evadare din executarea unei pedepse aplicate pentru o
infracţiune din culpă, apare o .......................................... (ca formă a pluralităţii de infracţiuni),
care se sancţionează............................................
29. Dacă după condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii de 7 ani, pedeapsă atrasă
pentru o infracţiune intenţionată, în cursul executării acesteia, se comite infracţiunea din
art. 193 alin. (1) CP, iar instanţa se orientează spre aplicarea unei pedepse concrete cu
amenda, atunci apare o ............................................ (ca formă a pluralităţii de infracţiuni),
care se sancţionează............................................
30. Dacă după câteva zile de la încheierea executării unei pedepse cu închisoarea de 4
ani, atrasă în urma săvârşirii unei infracţiuni din culpă, aceeaşi persoană săvârşeşte o nouă
infracţiune, apare o ........................................... (ca formă a pluralităţii de infracţiuni).
31. în raport de o condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă
pe durata termenului de supraveghere, în condiţiile legii, se săvârşeşte o nouă infracţiune, se
va reţine, după ca z,..........................................sa u ........................................... (situaţie incidenţă
şi în cazul instituţiei liberării condiţionate).
l a ............................................
33. Dintre toate formele posibile de manifestare a pluralităţii de infracţiuni, valabile în
cazul persoanei fizice, sunt incidente şi în cazul persoanei juridice urm ătoarele:................
34. Dintre formele de pluralitate infracţională comune atât persoanelor fizice, cât şi
persoanelor juridice, presupun condiţii identice de existenţă............................................
35. Pluralitatea de infracţiuni aparţine instituţiei fundamentale a ...............................
............ (potrivit sediului expres al reglementării de lege lata), atrăgând însă importante
consecinţe şi pe planul instituţiei fundamentale a ............................................
V. Subiecte „clasice" (elaboraţi rezolvări sub formă de eseu în considerarea următoarelor

subiecte - analizaţi cât mai complet, indicând textele legale incidente acolo unde se impune şi
punctând principalele dezvoltări doctrinare în materie, exemplificând răspunsurile formulate):
1. Arătaţi care sunt categoriile de sisteme de sancţionare, incidente în cazul pluralităţii

de infracţiuni, reglementate potrivit Codului penal în vigoare! în ce constă
fiecare dintre acestea (şi în ce împrejurări este incident fiecare dintre acestea)!
2. Ce se înţelege prin noţiunea de pluralitate nenumită de ? Indicaţi condiţiile
sale de existenţă şi relevanţa penală (sub aspect sancţionator)\
3. Ilustraţi o situaţie de fapt din care să reiasă o stare de recidivă postcondamnatoriel în
funcţie de exemplul concret ales, specificaţi dacă recidiva este una generală sau !
Arătaţi cum se soluţionează (concret), din punct de vedere sancţionator, starea de recidivă
exemplificată!
4. Legea penală română consacră sistemul sancţcazul forme

pluralităţii de infracţiuni? Arătaţi la ce se referă acest sistem şi argumentaţi răspunsul!
5. La ce se referă conceptul de concurs (de infracţiuni) real caracterizat prezentând
conexitate ?etio
că Explicaţi şi exemplificaţii
lg
6. La ce se referă conceptul de concurs (de infracţiuni) real caracterizat prezentând
conexitate consecvenţională? Explicaţi şi exemplificaţii
7. Ce presupune recidiva generală în cazul persoanei fizice? Explicaţi şi exemplificaţii
Indicaţi tipul de recidivă opus recidivei generale (în clasificarea recidivei)!
8. Există şi alte form e posibile ale pluralităţii de infracţiuni în afară de concursul de
infracţiuni, recidivă ori pluralitatea intermediară de infracţiuni? Explicaţi şi exemplificaţii
9. Indicaţi, argumentat, care sunt situaţiile în care legea dispune o sancţionare a pluralităţii
intermediare de infracţiuni derogatorie de la regimul obişnuit al acesteia (art. 44 CP - aplicarea
regulilor sancţionatorii specifice concursului de infracţiuni)!
10. Cu referire la al doilea termen al unei recidive, care este semnificaţia sintagmei de
săvârşire, din nou, a unei infracţiuni (cu intenţie sau intenţie depăşită) pentru care pedeapsa
prevăzută de lege este închisoarea de un an sau mai mare de un an? Explicaţii
11. Manifestări ale pluralităţii de infracţiuni, sub forma concursului de infracţiuni, atât
în ipoteza unităţii de subiect pasiv, cât şi a pluralităţii de subiecţi pasivi. Analiză teoretică
şi exemplel
12. Ce reprezintă noţiunea de „concurs de infracţiuni caracterizat" şi ce tip de concurs de
infracţiuni ise opune (din perspectiva clasificărilor acestei forme a pluralităţii infracţionale)?
13. La ce se referă conceptul de recidivă temporară (în cazul persoanei fizice)? Explicaţi
şi exemplificaţii Indicaţi tipul de recidivă opus recidivei temporare (în clasificarea recidivei)!
14. Ce se înţelege prin noţiunea de concurs real, succesiv şi omogen de infracţiuni?
Ilustraţi o situaţie de fapt din care să reiasă un atare concurs de infracţiuni!
15. Ce se înţelege prin noţiunea de concurs formal, simultan şi eterogen de infracţiuni?
Ilustraţi o situaţie de fapt din care să reiasă un atare concurs de infracţiuni!
16. Prezentaţi particularităţile săvârşirii unui concurs de infracţiuni, drept prim termen
al unei recidivei
17. Prezentaţi particularităţile săvârşirii unui concurs de infracţiuni, în structura celui
de-a! doilea termen al unei recidivei
18. în cazul săvârşirii infracţiunii de evadaredin executarea unei p
aplicată pentru o infracţiune intenţionată, precizaţi ce formă a pluralităţii de infracţiuni se
va reţine, respectiv cum se va realiza sancţionareal
19. în cazul săvârşirii infracţiunii de evadare din executarea unei pedepse aplicate pentru
o infracţiune din culpă, precizaţi ce formă a pluralităţii de infracţiuni se va reţine, respectiv
cum se va realiza sancţionareal
20. Care sunt variantele (teoretic) posibile sub care se poate reglementa sistem ul
sancţionator al cumulului juridic de pedeapsă? Pentru care dintre acestea a optat legiuitorul
penal român actual şiîn raport de care forme sub care se manifestă pluralitatea de infr
Indicaţi textele legale incidente!
VI. Comparaţii (indicaţi asemănările şi deosebirile dintre următoarele

instituţii juridico-penale):
1. Concursul de infracţiuni şi pluralitatea intermediară de infracţiuni.

2. Recidiva postexecutorie şi pluralitatea intermediară de infracţiuni.
3. Concursul de infracţiuni şi recidiva.
4. Concursul rea! omogen de infracţiuni şi infracţiunea continuată.
5. Concursul real caracterizat de infracţiuni şi infracţiunea complexă.
6. Concursul real şi concursul formal de infracţiuni.
7. Reglementarea recidivei în cazul persoanelor fizice şi reglementarea recidivei în cazul
persoanelor juridice.
8. Concursul omogen şi concursul eterogen de infracţiuni.
9. Pluralitatea de infracţiuni şi unitatea infracţională.
10. Concursul între cauzele de agravare a răspunderii penale reprezentate de: infracţiunea
continuată şi concursul de infracţiuni; infracţiunea continuată şi recidiva postexecutorie;
concursul de infracţiuni şi recidiva postcondamnatorie; concursul de infracţiuni şi recidiva
postexecutorie; concursul de infracţiuni şi pluralitatea intermediară.
11. Concursul simplu şi concursul caracterizat de infracţiuni.
12. Concursul real (succesiv şi omogen) şi concursul formal (simultan şi eterogen) de
infracţiuni.
13. Recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie.
14. Recidiva postexecutorie şi pluralitatea nenumită de infracţiuni.
15. Recidiva postcondamnatorie şi pluralitatea intermediară de infracţiuni.
16. Concursul real succesiv omogen de infracţiuni şi recidiva specială.
17. Pluralitatea intermediară de infracţiuni în cazul persoanei fizice şi în cazul persoanei
juridice.
18. Concursul de infracţiuni şi pluralitatea sui-generis de infracţiuni.
19. Concursul de infracţiuni săvârşite (toate) în timpul minorităţii şi concursul de infracţiuni
comise de persoana fizică majoră.
20. Concursul de infracţiuni (cel puţin două fapte penale), dintre care una comisă în timpul
minorităţii şi una după majorat, şi concursul de infracţiuni săvârşite (toate) de persoana
fizică majoră.
CAPITOLUL AL VII-LEA. PARTICIPATIA PENALA
S e c ţiu n e a .P re lim in a rii
1
Potrivit Dicţionarului de drept penal, pluralitatea de făptuitori (infractori) desemnează

„situaţia în care o faptă prevăzută de legea penală a fost comisă prin eforturile conjugate
ale mai multor persoane"[1], fiind cunoscută sub trei forme: pluralitate naturala (necesara),
pluralitate constituita (constitutiva, legala) şi pluralitate ocazionala (întâmplătoare, denumită
şi participaţie penala). Indiferent de forma pe care o îmbracă, pluralitatea de făptuitori
(infractori) nu trebuie confundată cu instituţia distinctă a pluralităţii de infracţiuni, care,
după cum s-a văzut, desemnează situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe
infracţiuni (în condiţiile legale care descriu, după caz: concursul de infracţiuni, recidiva sau
pluralitatea intermediară ori alte forme de manifestare), situaţie ce se particularizează prin
unitatea de subiect activ - factor unificator al pluralităţii reale de fapte penale comise.
încetăţenită în doctrină sub denumirea de participaţie penală, pluralitatea ocazională
de făptuitori (infractori) îşi găseşte reglementare în lumina dispoziţiilor cuprinse în Partea
generală a Codului penal -T itlu l II, Capitolul VI, art. 46-52 - distingându-se (net), sub acest
aspect, de celelalte două forme sub care se prezintă instituţia pluralităţii de făptuitori.
Astfel, atât pluralitatea naturală, cât şi pluralitatea constituită îşi găsesc reglementare doar
prin norme speciale (norme de incriminare), concretizându-se în diferite fapte prevăzute de
legea penală. Ele există fie în situaţia în care cooperarea mai multor persoane la săvârşirea
faptei este cerută de însăşi natura acesteia - pluralitate naturală1 [2]3- , fie atunci când legiuitorul
incriminează simpla asociere sau grupare a mai multor persoane în vederea săvârşirii de
infracţiuni - pluralitate constituită131. înţelegem să nu insistăm asupra acestor forme ale
[1] G. A ntoniu , C. Bulai, op. cit, p. 704.

[2] Fiind impusă de specificul acţiunii incriminate, fapta nu poate fi comisă decât de două sau mai multe
persoane, amintind în acest sens, ca exemple tipice, faptele incriminate de: art. 376 CP - bigamia; art. 377 CP -
incestul; art. 198 CP-încăierarea. Avându-seîn vedere incriminarea pluralităţii naturale, doctrina penală distinge
categoria infracţiunilor denumite infracţiuni bilaterale, operând distincţia între infracţiuni bilaterale nedisociate
(cu incriminare unică/unitară, spre exemplu: incestul sau bigamia), şi infracţiuni bilaterale disociate (cu incriminare
distinctă, spre exemplu: darea de mită sau luarea de mită). A se vedea, în acest sens: V. Pasca , op. cit. (2014),
p. 356; M. A lexandru , Participaţia penală. Studiu de doctrină şijurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 24
ş.u. Precizăm că, în opinia noastră, bigamia reprezintă o incriminare de graniţă între categoria infracţiunilor bilaterale
nedisociate şi a celor bilaterale disociate, având în vedere faptul că, totuşi, referirile la cei doi făptuitori nemijlociţi
sunt cuprinse în alineate distincte, cu pedepse abstracte diferite. Prin urmare, considerăm aceasta ca exemplu al
unei categorii intermediare: infracţiune bilaterală cvasi-disociată. Clasificările indicate prezintă importanţă, printre
altele, sub aspectul modului în care urmează a răspunde participanţii secundari (astfel, în raport de infracţiunile
bilaterale disociate, se ridică problema dacă instigatorul/complicele vor răspunde doar în considerarea unei norme
de incriminare dintre cele încălcate - şi anume: pentru care dintre ele şi după ce criterii - sau dacă vor răspunde
pentru un concurs de infracţiuni, în considerarea ambelor norme de incriminare încălcate).
[3] Spre exemplu, incriminarea ca infracţiune de sine stătătoare a faptei prevăzute de art. 367 CP - constituirea
unui grup infracţional organizat - sau a faptei prevăzute de art. 409 CP - constituirea de structuri informative
ilegale. Potrivit art. 367 alin. (1) CP, se prevede că „Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat,
aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepseşte (...)", iar corespunzător dispoziţiei
din alin. (6) al aceluiaşi articol, legiuitorul defineşte grupul infracţional organizat, prin care se înţelege „grupul
structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona
în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni". în cazul constituirii va exista întotdeauna
o pluralitate de subiecţi activi, respectiv o pluralitate constituită. Ţinem să menţionăm că, în prezentarea acestei
forme a pluralităţii de infractori, o parte a doctrinei [a se vedea, de pildă: M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 223;
C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 373, 374; ş.a.] se apleacă asupra condiţiilor de existenţă ce se cer
pluralităţii de infractori - pluralitatea necesară şi pluralitatea constituită cât timp aspectele

ce ţin de specificul acestor incriminări (aprofundarea lor) urmează a se realiza cu ocazia
studierii părţii speciale a dreptului penal. Se impune însă sublinierea potrivit căreia, spre
deosebire de aceste două forme, pluralitatea ocazională de făptuitori (infractori)
penală - desemnează situaţia în care la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
cooperează, în baza unei voinţe comune, un număr de persoane superior celui minim cerut
de lege (de regulă, legea cere o singură persoană). Această formă a pluralităţii de făptuitori
(infractori) nu este legată de natura infracţiunii, fiind posibilă, în principiu, la orice faptă
incriminată, chiar şi la cele ce presupun o pluralitate naturală sau o pluralitate constituită
de făptuitori (infractori)111.
Secţiunea a 2-a. Participaţia penală - caracterizare generală
§1. Sediul materiei. Noţiune şi natură juridică

Capitolul VI din Titlul II al Părţii generale a Codului penal (capitol intitulat „Autorul şi
participanţii") este rezervat instituţiei juridico-penale a participaţiei penale, cu apartenenţă
la infracţiune - instituţie fundamentală a dreptului penal. Deşi legiuitorul nu consacră o
definiţie a participaţiei penale, din ansamblul reglementărilor în materie (corespunzător
prevederilor art. 46-52 CP) putem defini participaţia ca desemnând cooperarea la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală a unui număr de persoane superior celui minim cerut
de lege sau de natura faptei, persoane care contribuie la comiterea acesteia în baza unei
voinţe comune[2].
Codul penal în vigoare reglementează participaţia penală prin referire la o „faptă prevăzută
de legea penală", condiţionând existenţa participaţiei de săvârşirea (de către autor) a unei
fapte tipice (sub aspect obiectiv), faptă conformă cu descrierea realizată în baza normelor de
incriminare. Cu alte cuvinte, în optica legiuitorului penal român, participaţia penală nu este*1
întrunite în cazul pluralităţii constituite de infractori. Nu stă în intenţia noastră să ne ocupăm de prezentarea
acestei forme a pluralităţii de infractori, sens în care recomandăm, pentru detalii, parcurgerea comentariilor de
specialitate. Sunt de precizat, în legătură cu dispoziţiile art. 367 CP, Decizia nr. 10/2015 (M. Of. nr. 389 din 4 iunie
2015), pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, precum şi Decizia nr. 12/2014 (M. Of. nr. 507 din 8 iulie 2014), pronunţată de aceeaşi instanţă.
[1] Suprapunerea pluralităţii ocazionale peste pluralitatea naturală de făptuitori trebuie privită diferit în cazul
infracţiunilor bilaterale disociate, respectiv al infracţiunilor bilaterale nedisociate. Dacă avem în vedere (şi) formele
sub care aceasta se prezintă din punct de vedere al contribuţiei aduse la săvârşirea faptei - acte de cooperare
semnificând, după caz, coautorat, instigare sau complicitate - , menţionăm că, în cazul infracţiunilor bilaterale
nedisociate, coautoratul este exclus, însă participaţia penală este posibilă sub forma actelor de instigare/complicitate,
iar în cazul infracţiunilor bilaterale disociate, participaţia penală este posibilă sub toate formele. Cu referire la
infracţiunile ce caracterizează pluralitatea constituită, sunt de semnalat unele discuţii din doctrina noastră penală
asupra compatibilităţii participaţiei penale în cazul acestora. în acelaşi sens, a se vedea V. Pasca , op. cit. (2014),
p. 357,360; C. Mitrache, C r . Mitrache, op. cit. (2016), p. 375. în opinia noastră, pluralitatea ocazională, sub aspectul
unor forme de participaţie penală secundară, nu este în sine incompatibilă cu pluralitatea constituită de făptuitori,
depinzând de maniera particulară de incriminare în care legiuitorul a reglementat fiecare în parte dintre infracţiunile de
pluralitate constituită de făptuitori. Astfel, de pildă, participaţia penală este exclusă complet în raport de infracţiunea
prevăzută la art. 367 CP, dar este posibilă, sub forma complicităţii, la infracţiunea reglementată de art. 409 CP.
121Chiar dacă sunt semnalate unele (mici) diferenţe, definiţiile acordate în doctrină surprind, invariabil, ceea ce
ţine de esenţa participaţiei penale ca formă ocazională a pluralităţii de făptuitori, definiţii ce facilitează desprinderea
condiţiilor cumulative cerute pentru existenţa instituţiei în discuţie, lată, spre exemplu, o definiţie avansată în
doctrină: „Participaţia penală sau pluralitatea ocazională de infractori desemnează situaţia în care la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală contribuie cu voinţă comună mai multe persoane decât era necesar potrivit
naturii acelei fapte ori potrivit voinţei legiuitorului" - C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit., p. 364.
condiţionată de împrejurarea ca autorul să comită o faptă care, pe caz concret, să constituie

infracţiune. Textele legale din ansamblul reglementărilor în materie reliefează raportarea
activităţii întreprinse de autor/coautori, instigator sau complice la o „faptăprevăzută de legea
penală" (aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 46-48 CP). De asemenea, se prevede şi forma
participaţiei improprii (prin art. 52 CP, articol care încheie sediul materiei rezervat instituţiei
participaţiei penale, acordându-se relevanţă juridică inclusiv modalităţii intenţie - lipsă de
vinovăţie penală), ceea ce reprezintă o constantă a legiuitorului român - dacă ne raportăm
şi la concepţia ilustrată de Codul penal anterior. Spre deosebire însă de reglementarea
precedentă, s-a renunţat la definirea participanţilor (printre care se numără şi autorul)11',
s-a definit coautorul (în acelaşi mod ca autorul)12', s-a completat participaţia improprie (fiind
inclus şi coautoratul în modalitatea intenţie - culpă, respectiv în modalitatea intenţie - lipsă
de vinovăţie)13', dacă este să evidenţiem (parte din) diferenţele notabile. De reţinut că unele
dintre aceste modificări au fost primite cu anumite rezerve sau/şi observaţii critice de către
doctrina penală.
Sub aspectul naturii juridice, reţinem că, (şi) de lege lata, este ilustrată concepţia unităţii de
faptă în materia participaţiei penale (reflectare a teoriei moniste), putând afirma că „nucleul"
acesteia rezidă în săvârşirea, în mod nemijlocit, a unei fapte prevăzute de legea penală, de
pe poziţia executantului (respectiv a autorului/coautorului acesteia). Aceasta, deoarece, în
lipsa comiterii de către autor, actele de cooperare nu prezintă relevanţă penală proprie, nu
sunt apreciate drept acte de participaţie (exceptând cazurile în care pot constitui infracţiuni
de sine stătătoare; spre exemplu, incriminarea din art. 191 CP - determinarea sau înlesnirea
sinuciderii). în sprijinul concepţiei unităţii de faptă (natura juridică a participaţiei penale, din
perspectiva instituţiei fundamentale a infracţiunii) stă şi dispoziţia din art. 174 CP, potrivit
căreia „Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea
oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă,
precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice"
(text legal care relevă temeiul juridic al răspunderii penale în situaţia participaţiei).*1 2
111A stat în intenţia legiuitorului penal - ceea ce rezultă din Expunerea de motive ce a însoţit proiectul noului
Cod penal (pct. 2.12., p. 8) - de a corecta „greşeala" din Codul penal anterior care enumera pe autor, alături de
instigatori şi complici, ca participant la infracţiune, „deşi între aceştia există o deosebire calitativă; autorul comite în
mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar instigatorii şi complicii săvârşesc fapta în mod mijlocit prin autor".
121„Autorii Codului penal anterior au apreciat că, atâta vreme cât fiecare coautor este şi autor contribuind la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală în mod nemijlocit, adică având aceeaşi poziţie juridică stabilită de lege
pentru autor, nu apare necesar ca în lege să se prevadă, în mod special, situaţia de coautori şi nici să se folosească
acest termen. (...) Definind pe coautor în acelaşi mod ca şi pe autor (ambii săvârşind nemijlocit fapta), noul legiuitor
a dat naştere unei contradicţii evidente, deoarece în titlul capitolului numai autorul este o persoană care diferă
de participanţi, nu şi coautorii". în acest sens, a se vedea I. Pascu , în G. A ntoniu (coord .), C. Bulai, C. Duvac,
I. G riga , G h . Ivan , C. Mitrache , I. Molnar , I. Pascu , V. Pasca , O. Predescu , Explicaţii preliminare ale noului Cod
penal. Voi. I (articolele 1-52), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 499. în viziunea critică a autorului pre-indicat,
se apreciază că actualul Cod penal a operat doar o corectare parţială a „erorilor" din Codul penal anterior în
materia participaţiei, deoarece se lasă să se înţeleagă că autorul nu este un participant, dar celelalte persoane,
printre care se numără şi coautorii, ar fi participanţi, ceea ce rezultă, spre exemplu, şi din dispoziţiile art. 49 CP
(articol cu denumirea marginală „Pedeapsa în cazul participanţilor"), în care, potrivit alin. (1) teza I, se prevede:
„Coautorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru autor"). Vom reveni asupra acestei chestiuni în materia tratării coautoratului.
131 Reglementarea participaţiei improprii prin completarea cu prevederile referitoare la coautorat [art. 52
alin. (1) CP] nu este, nici ea, la adăpost de orice critică, sens în care redăm punctual observaţia din doctrină, în
opinia conform căreia „coautoratul presupune unitate de faptă, or, chiar dacă din punct de vedere material există
unitate, din punct de vedere subiectiv poziţiile celor doi autori sunt distincte, încât este greu de susţinut ideea unei
legături subiective, condiţie sine qua non a participaţiei penale" - V. Pasca , op. cit. (2014), p. 385.
De esenţa instituţiei participaţiei penale ţine unicitatea faptică (ca faptă relevantă penal), în
condiţiile existenţei unei pluralităţi ocazionale/întâmplătoare de persoane implicate în comiterea
acesteia, participaţia penală reprezentând un mod de săvârşire a unei fapte unice (singulare).
Teza unităţii de faptă, a unităţii infracţionale în cazul pluralităţii ocazionale de făptuitori se
opune tezei autonomiei participaţiei (denumită şi teza „participaţiei delict distinct" - teoria
pluralistă), în cadrul căreia se consideră că, în caz de participaţie, se comit (deci există) tot
atâtea infracţiuni (distincte şi conexe) câţi participanţi sunt (actul de participaţie al fiecăruia
este calificat cu valoare infracţională proprie, distinctă şi independentă de a celorlalţi).
Din concepţia unităţii de faptă decurg mai multe , dintre care enumerăm:
- data săvârşirii faptei în participaţie este una singură, respectiv data comiterii acesteia în
mod nemijlocit de către autor, dată care se răsfrânge asupra participanţilor cu rol de instigator
sau complice, indiferent de momentul concret în care aceştia şi-au efectuat contribuţiile proprii.
Astfel, spre exemplu, dacă ne imaginăm o axă a timpului care să marcheze contribuţiile mai
multor persoane la săvârşirea unei fapte relevante penal, reţinând că activitatea de instigare
din partea lui X s-a realizat pe data de 1 ianuarie, participând şi o altă persoană (Y) care a
promis pe data de 4 ianuarie că îl va favoriza pe autorul faptei, iar săvârşirea nemijlocită
a acesteia a avut loc, prin acţiunea lui Z, pe data de 7 ianuarie, abia ulterior promisiunea
realizată de complice fiind îndeplinită pe 10 ale lunii, concluzia este una singură: fapta
s-a săvârşit în participaţie, la data de 7 ianuarie. Această dată - a săvârşirii faptei de către
autor - este cea care interesează şi în ceea ce priveşte aplicarea legii penale în timp sau sub
aspectul incidenţei actelor de clemenţă (producătoare de efecte in rem). în considerarea
acestei date, prescripţia răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii
[art. 154 alin. (2) CP]. De asemenea, întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă
de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii
dintre ei [art. 155 alin. (3) CP];
- încadrarea juridică a faptei se va răsfrânge, ca regulă, asupra tuturor participanţilor,
fiind însă posibile diferenţierisub aspectul conţinutului (de bază, agravat sau atenuat), dup
cum aceştia au cunoscut sau prevăzut circumstanţele privitoare la faptă [se vor avea în
vedere dispoziţiile art. 50 alin. (2) CP]. Diferenţe de încadrare juridică se impun şi în cazul
participaţiei improprii în modalitatea intenţie - culpă.
Tot sub aspectul naturii juridice, dar dintr-o altă perspectivă de abordare (privind regimul
de sancţionare - instituţia fundamentală a sancţiunilor), trebuie menţionat că instituţia
participaţiei penale configurează o cauză de agravare a răspunderii penale pentru fapta comisă,
legiuitorul atribuindu-i valoare de circumstanţă generală agravantă legală (obligatorie). Aceasta
rezultă din dispoziţiile cuprinse în art. 77 lit. a) CP (care înscrie împrejurarea referitoare la
„săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună"), precum şi din prevederile
art. 77 lit. d) CP (referitoare la „săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta
a fost comisă împreună cu un minor") - producând asupra pedepsei principale efectele
prevăzute în art. 78 CP. Se impune precizarea potrivit căreia, în anumite cazuri, prin norme
speciale, participaţia penală este valorificată cu titlu de element circumstanţial agravant,
prin includerea în conţinutul agravat al unor incriminări a cerinţei privitoare la săvârşirea
faptei de două sau mai multe persoane împreună [spre exemplu: forma agravată a violului,
corespunzător prevederilor art. 218 alin. (3) lit. f) CP, sau forma agravată a agresiunii sexuale,
corespunzător prevederilor art. 219 alin. (2) lit. f) CP][1].1
111 Asupra participaţiei penale cu valoare de circumstanţă generală agravantă legală/element circumstanţial
agravant vom reveni cu ocazia prezentării unor probleme de sancţionare în materia participaţiei penale. Acum
şi aici nu facem decât să evidenţiem/surprindem dimensiunea juridică a instituţiei participaţiei din perspectiva
tratamentului penal aplicabil acesteia.
Aşadar, sub aspectul naturii juridice, participaţia penală poate fi caracterizată atât prin
prisma instituţiei fundamentale a infracţiunii (natură juridică = unitate faptică), cât şi din
perspectiva instituţiei fundamentale a sancţiunilor penale (natură juridică = cauză de agravare).
§2. Condiţiile participaţiei penale

Pentru existenţa participaţiei penale, se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
b) cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei;
c) voinţa comună a persoanelor implicate în săvârşirea faptei.
a) Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

în tratarea condiţiilor cerute participaţiei penale se dă prioritate în prezentare acestei
prime cerinţe ce trebuie să fie îndeplinită - săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală -,
deoarece este condiţia determinantă, cea care atribuie semnificaţie penală atât actelor
(intenţionate) de determinare în vederea comiterii faptei, cât şi celor de înlesnire ori ajutor,
în orice mod, la săvârşirea acesteia, atrăgând aprecierea lor drept acte de participaţie (ca
activitate de instigare sau de complicitate). Altfel spus, săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală este activitatea care atribuie sens penal actelor de determinare, de înlesnire sau
de ajutor la comiterea sa, atrăgând calificarea lor drept acte de participaţie. O precizare se
impune a fi făcută: dacă săvârşirea faptei prevăzute de legea penală a avut loc sub imperiul
unei cauze justificative (generale sau speciale) ori cu reţinerea incidenţei cazului fortuit, fapta
comisă - deşi prevăzută de legea penală - nu va constitui infracţiune, iar reţinerea acestor
cauze obiective, al căror efect se produce in rem, se va extinde şi asupra participanţilor111.
Determinarea, înlesnirea sau ajutorul acordat la săvârşirea unei fapte care nu este
prevăzută de legea penală nu pot fi considerate drept activitate relevantă penal, cu valoare
de instigare sau de complicitate - act de participaţie. în unele cazuri însă, legiuitorul conferă
propria relevanţă penală unor acte de determinare sau înlesnire la săvârşirea unei fapte ce
nu este prevăzută de legea penală, prin incriminarea ca infracţiuni distincte a unor astfel
de activităţi periculoase (spre exemplu, incriminarea determinării sau înlesnirii sinuciderii-
art. 191 CP), cu angajarea răspunderii penale a făptuitorului de pe poziţia autorului. în egală
măsură, săvârşirea nemijlocită a unei fapte prevăzute de legea penală (una şi aceeaşi faptă),
la care contribuie cu acte de executare o altă persoană, dobândeşte semnificaţia penală a
participaţiei penale sub forma actelor de coautorat (bineînţeles, cu îndeplinirea şi a altor
condiţii ce trebuie să fie satisfăcute atunci când acestea ţin de specificul faptei şi - desigur -
nu în afara coeziunii psihice dintre persoanele implicate în comiterea acesteia).
Participaţia penală este deci prioritar condiţionată de săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, înţeleasă ca act comis în materialitatea sa, faptă ce se poate prezenta ca infracţiune
fapt consumat sau tentativă pedepsibilă (în accepţiunea conferită de art. 174 CP). Atunci
când fapta concret săvârşită constituie infracţiune în raport de toate persoanele care au
contribuit la comiterea acesteia (fiind îndeplinită şi condiţia coeziunii psihice, ilustrată prin
aceeaşi formă de vinovăţie - de regulă, intenţia - , ipoteză în care participaţia îmbracă
forma sa proprie), fapta se răsfrânge, ca regulă, asupra tuturor acestor persoane, dacă (este
111 Recomandăm reluarea observaţiilor privind comunicarea efectului cauzelor justificative generale, precum
şi a cazului fortuit asupra participanţilor. Reamintim că aceste cauze de excludere a infracţiunii produc efecte in
rem, iar nu in personom.
să) privim din punct de vedere al încadrării juridice, fiind însă posibile (şi) diferenţieri sub
aspectul conţinutului acesteia.
Astfel, angajarea răspunderii penale se poate face de către toate persoanele implicate
în săvârşirea faptei, pentru infracţiunea comisă în conţinutul său de bază ori în conţinutul ei
agravat/atenuat [spre exemplu, atunci când împrejurările care atrag agravarea/atenuarea
răspunderii penale sunt împrejurări privitoare la faptă, care se răsfrâng asupra autorului şi a
participanţilor, însă numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut-sens în
care dispune art. 50 alin. (2) CP]. în alte situaţii, dimpotrivă, pot să apară diferenţieri din punct
de vedere al încadrării juridice, atrase de necunoaşterea unor împrejurări privitoare la faptă.
Diferenţe din punct de vedere al încadrării juridice pot să apară şi atunci când forma
de vinovăţie ce caracterizează poziţia psihică a persoanelor implicate în săvârşirea faptei
relevante penal este una neuniformă, respectiv este deosebită (spre exemplu: una/unele
dintre persoane lucrează cu intenţie, iar alta/altele din culpă, în condiţiile prevăzute de
art. 52 CP, care consacră participaţia improprie - pe care nu o detaliem acum).
După cum s-a menţionat deja, legiuitorul penal român condiţionează existenţa participaţiei
penale de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar nu a unei infracţiuni, cât
reglementează participaţia (şi) sub forma sa improprie. Din această perspectivă, înţelegem
să îndreptăm atenţia asupra următorului aspect: în dreptul penal român actual, a exprima
(şi astfel, în mod incorect, a condiţiona) existenţa participaţiei de comiterea unei infracţiuni
înseamnă a o reduce pe aceasta, după caz, fie la forma sa proprie - când fapta săvârşită
constituie infracţiune imputabilă în baza aceleiaşi forme de vinovăţie (de regulă, intenţia,
formă de vinovăţie comună tuturor participanţilor) - , fie doar la una dintre modalităţile
normative sub care se prezintă participaţia improprie (respectiv la modalitatea intenţie
şi culpă, în condiţiile prevăzute de art. 52 CP). Aceasta ar echivala cu a omite existenţa
celeilalte modalităţi normative ce se înglobează în participaţia improprie (şi anume modalitatea
intenţie - lipsă de vinovăţie penală), ceea ce este impardonabil! Cu alte cuvinte, înseamnă
a reduce sfera de cuprindere a participaţiei penale, a ignora concepţia reflectată de legea
penală română în materie.
Or, după cum am specificat, reţinerea „săvârşirii nemijlocite a faptei prevăzute de legea
penală" de către autorul acesteia, ca nucleu al participaţiei penale-şi care atribuie sens penal
actelor săvârşite de participanţi - , se poate realiza cu oricare dintre formele de vinovăţie
consacrate de lege (intenţie, culpă sau intenţie depăşită) ori chiar fără vinovăţie penală [potrivit
art. 52 alin. (3) CP]. Mai mult, de lege lata, coautoratul (impropriu) - ca formă principală a
participaţiei p e n a le -îşi găseşte reglementare explicită în modalitatea normativă constând
în intenţie - lipsă de vinovăţie [potrivit art. 52 alin. (1) teza a ll-a CP].
b) Cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei.

Participaţia penală reprezintă, după cum s-a arătat, forma ocazională a pluralităţii de
făptuitori, persoanele ce cooperează la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală fiind în
număr mai mare decât era minim necesar potrivit naturii faptei ori potrivit voinţei legiuitorului.
De regulă, legea cere o singură persoană, rezultând că participaţia începe de la un număr
superior, de două persoane. Spre exemplu, în cazul furtului, omorului, vătămării corporale,
tâlhăriei etc. Dacă, potrivit naturii sale ori voinţei legiuitorului, fapta trebuie comisă de două
persoane-spre exemplu: incest, bigam ie-, participaţia începe de la un număr superior, de
trei sau mai multe persoane.
Cooperarea din partea unei pluralităţi (ocazionale/întâmplătoare) de persoane trebuie să
se realizeze în una dintre formele de participaţie pe care legea le reglementează, şi anume:
acte de săvârşire nemijlocită a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală (coautorat) sau acte
de determinare la săvârşirea faptei relevante penal (instigare) ori acte de înlesnire/ajutor

la săvârşirea acesteia (complicitate). Infracţiunile susceptibile de comitere în coautorat pot
fi comise de două sau mai multe persoane în calitate de coautori. Participaţia penală sub
forma instigării sau a complicităţii, în general, este posibilă la orice infracţiune, putându-se
întâlni chiar mai mulţi instigatori şi/sau complici la una şi aceeaşi infracţiune111.
Indiferent de natura lor - acte de coautorat, instigare sau complicitate - . actele de
cooperare la săvârşirea faptei incriminate trebuie să intervină, din punct de vedere al
momentului când se realizează, înainte de trecerea la executarea acesteia sau/şi pe tot
parcursul executării, până la consumarea sa. în cazul infracţiunilor de durată (spre exemplu,
infracţiune continuă sau infracţiune continuată), participaţia subzistă până la momentul
final, al epuizării ansamblului faptic.
Sub aspectul momentului de realizare a contribuţiilor participanţilor, reţinem clasificarea
în participaţie anterioară (spre exemplu, acte de instigare sau de complicitate prin înlesnire -
deci înainte de trecerea la executare) şi participaţie concomitentă (spre exemplu, acte de
complicitate prin ajutor prestat cu ocazia săvârşirii faptei). Este invariabil admis că nu există
participaţie posterioară\ Activitatea participantului poate să contribuie la formarea sau
sprijinirea/consolidarea laturii subiective a infracţiunii (cazul instigării ori al complicităţii
morale) sau la realizarea laturii obiective a infracţiunii (spre exemplu, cazul complicităţii
prin activităţi de ordin material), de unde reţinem şi clasificarea participaţiei penale, după
caz, în participaţie morală sau materială.
Menţionăm că felurile participaţiei, anterior specificate, se pot şi reuni, oferind drept
exemplu cazul unui act de complicitate concomitentă morală [art. 48 alin. (2) CP], act întreprins
de persoana care, în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta,
iar ulterior trecerii la executarea faptei de către autor, onorează/îndeplineşte promisiunea
făcută. în acest exemplu, complicitatea este concomitentă (deoarece constă în contribuţie
prin ajutor prestat cu ocazia săvârşirii faptei) şi este şi morală [deoarece s-a realizat în
condiţiile prevăzute de art. 48 alin. (2) CP, întărindu-se hotărârea infracţională]. Ceea ce
prezintă importanţă pentru constituirea participaţiei în această formă (exclusiv morală)
rezidă în însăşi promisiunea făcută cu ocazia săvârşirii faptei, fiind indiferent dacă aceasta
s-a şi îndeplinit ulterior, în condiţiile legii.
înţelegem să încheiem prezentarea acestei condiţii atrăgând atenţia asupra problemelor
de delimitare pe care le ridică unele dintre felurile participaţiei-aşa cum rezultă din cele mai
sus menţionate - , interesând mai ales delimitările ce trebuie să fie operate între: coautorat
şi complicitate concomitentă; instigare şi complicitate morală; complicitate prin promisiune
şi infracţiunile distincte de tăinuire sau favorizare a făptuitorului (problemele vor fi supuse
atenţiei noastre pe parcursul lucrării).
c) Voinţa comună a persoanelor implicate în săvârşirea faptei.

Condiţia ca cel puţin o persoană să lucreze cu vinovăţie sub forma intenţiei rezultă fără
echivoc în ceea ce priveşte participanţii cu rol de instigatori sau complici, conform definiţiilor
înscrise prin lege potrivit art. 47 şi art. 48 CP (întotdeauna instigatorul, cât şi complicele lucrează
cu intenţie, neexistând instigare şi nici complicitate ca activităţi comise din culpă!). Aceasta
reiese şi din reglementarea participaţiei improprii, în modalitatea instigare/complicitate
f11Menţionăm că de la posibilitatea săvârşirii în coautorat se exclud faptele caracterizate de pluralitate naturală

(dar nu şi infracţiunile bilaterale disociate), respectiv cele caracterizate de pluralitate constituită de făptuitori, după
cum şi alte categorii infracţionale - cărora le vom rezerva prezentarea într-o secţiune distinctă. De asemenea,
este de precizat că unele infracţiuni de pluralitate constituită de făptuitori sunt incompatibile cu orice formă de
manifestare a participaţiei penale (spre exemplu, acesta este cazul infracţiunii prevăzute la art. 367 CP).
intenţionată, raportată la săvârşirea (nemijlocită) de către o altă persoană, din culpă sau fără
vinovăţie, a faptei prevăzute de legea penală [art. 52 alin. (2) şi (3) CP]. Totodată, această
condiţie rezultă şi din reglementarea explicită a coautoratului impropriu [art. 52 alin. (1) CP],
formă principală a participaţiei penale.
Când toate persoanele care sunt implicate în săvârşirea faptei în participaţie lucrează
de pe aceeaşi poziţie psihică - intenţia fiind forma de vinovăţie comună atât autorului/
coautorului, cât şi instigatorului/complicelui (de altfel, formă de vinovăţie care, în ipoteza
participaţiei penale, sub aspectul condiţiei de care ne ocupăm, se află în afara oricăror
discuţii), participaţiaîmbracă forma sa proprie (perfectă, tipică). într-o atare situaţie, fapta
concret comisă este o infracţiune intenţionată, din punct de vedere al sancţionării găsindu-şi
incidenţa dispoziţiile art. 49 CP.
Problema compatibilităţii participaţiei penale cu infracţiunile din culpă - avem în vedere
forma principală a coautoratului-, dar şi cea a angajării răspunderii penaleîn cazul săvârşirii
unei infracţiunipraeterintenţionate (mai ales problema răspunderii penale a instigatorului/
complicelui pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie depăşită, culpa caracterizând rezultatul
mai grav al faptei) au primit răspunsuri diferite în teoria şi în practica penalâ[1].
Participaţia penală proprie (cea intenţionată) presupune neapărat o legătură subiectivă
între persoanele implicate în săvârşirea faptei relevante penal, o coeziune psihică. Lipsa voinţei
comune-indispensabilă în cazul participaţiei penale-„spulberă" unitatea ansamblului faptic
în entităţi juridice distincte. „Pentru a exista o coeziune psihică, fără de care nu se poate
concepe participaţia penală, va trebui să se constate, pe de o parte, o voinţă comună care
presupune ca fiecare participant să fi voit să-şi coreleze acţiunea sa cu acţiunea celorlalţi
în săvârşirea aceleiaşi fapte (identitate în privinţa factorului volitiv), iar, pe de altă parte,
aceeaşi conştiinţă, adică fiecare participant să fi conceput şi evaluat la fel ca ceilalţi urmările
faptei la a căror producere cooperează (identitate în privinţa factorului intelectiv)"121. Altfel
spus, legătura subiectivă constă în (con)ştiinţa şi voinţa participantului de a-şi uni propria sa
activitate de cea a executantului, în vederea săvârşirii faptei prin eforturi conjugate. Legătura
subiectivă se poate manifesta fie sub forma unei înţelegeri exprese, fie a uneia tacite, având loc
în baza unei înţelegeri prealabile sau realizându-se chiar şi în mod spontan. După momentul
în care se realizează coeziunea pe plan psihic, în doctrină*131 se distinge între participaţie
premeditată/preordinată (ce se realizează anterior săvârşirii faptei) şi participaţie spontană
(ce se realizează în momentul comiterii faptei, fără o înţelegere anterioară).
Legătura subiectivă este definitorie pentru existenţa participaţiei penale; ea trebuie să
existe atât în cazul participaţiei proprii, cât şi al participaţiei improprii. Ceea ce caracterizează
participaţia improprie (imperfectă) şi o distinge de forma sa proprie rezidă în diferenţe pe
planul cooperării din punct de vedere subiectiv, mai exact cooperarea pe plan material se
realizează de pe poziţii psihice distincte, unele dintre persoane lucrând cu intenţie, altele
din culpă sau chiar fără vinovăţie penală.
Legiuitorul reglementează participaţia impropîn art. 52 CP, tex
modalităţi normative: coautoratul, instigarea, respectiv complicitatea, atât în modalitatea
intenţie - culpă, cât şi în modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie penală. în cazul participaţiei
improprii există voinţă comună în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dar:
111La rândul nostru, ne vom apleca (şi) asupra acestor probleme, însă în secţiunile distincte rezervate prezentării
unor aspecte controversate din teoria şi practica penală în legătură cu actele de coautorat, respectiv cu actele de
instigare/complicitate.
1211. Pascu , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I, p. 528.
131C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 378; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 227.
1 . f i e s e lucrează de pe poziţii psihice distincte în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală

(numitorul comun), însă diferă încadrările juridice: infracţiune intenţionată (întotdeauna în
cazul instigării şi al complicităţii), respectiv infracţiune din culpă - în condiţiile incriminării
faptei şi sub forma de vinovăţie a culpei (ce se va reţine în sarcina autorului, respectiv a
coautorilor, în concepţia care admite coautoratul din culpă) - ceea ce rezultă din conţinutul
normativ al art. 52 alin. (2) CP;
2. fie se acţionează în baza intenţiei (instigare sau complicitate), fapta fiind o infracţiune
intenţionată, însă executantul săvârşeşte doar o faptă prevăzută de legea penală, lucrând fără
vinovăţie (atunci când nu se realizează elementul subiectiv din conţinutul faptei incriminate
sau când fapta s-a comis sub imperiul unei cauze subiective de neimputabilitate), ceea ce
rezultă din conţinutul normativ al art. 52 alin. (3) CP.
Aceleaşi consideraţii - privitoare la diferenţele sub aspectul subiectiv al cooperării - îşi
găsesc valabilitate şi în cazul coautoratului impropriu. Ţinând cont de specificul acestei forme
de participaţie, prin săvârşirea nemijlocită a faptei prevăzute de legea penală, coautoratul
impropriu este ilustrat prin aceleaşi două modalităţi normative, intenţie - culpă, intenţie - lipsă
de vinovăţie în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, aşa cum rezultă din prevederile
art. 52 alin. (1) CP.
Legătura subiectivă poate prezenta, după caz, sau unilateral.
De regulă, legătura subiectivă este bilaterală în cazul form ei proprii a participaţiei penale
(intenţionate), când fiecare dintre persoanele implicate în săvârşirea faptei are reprezentarea
acesteia, autorul dându-şi seama de aportul participanţilor (spre exemplu, în situaţia în
care, în baza unei înţelegeri prealabile - cu repartizare de roluri în săvârşirea unui furt prin
efracţie - , se reţine determinarea realizată de X, înlesnirea prin procurare de instrumente
în vederea comiterii efracţiei realizată de Y, cu trecere la executare de către Z - autorul
furtului calificat).
Legătura subiectivă unilaterală este caracteristică participaţiei improprii, caz în care
comunicarea se face unidirecţional, de la instigator sau/şi complice către autor (spre exemplu,
instigatorul este cel care urmăreşte comiterea unui furt, autorul lucrând fără vinovăţie, fiind,
de pildă, minor nerăspunzător penal). Legătura subiectivă unilaterală nu este exclusă nici în
cazul uneiparticipaţiiproprii (spre exemplu, complicele înlesneşte săvârşirea faptei de către
autorul care nu îşi dă seama că i s-a facilitat trecerea la comiterea acesteia - situaţia în care
X, în mod deliberat, lasă deschisă uşa unui depozit, ştiind că Y intenţionează să comită un
furt, ceea ce se întâmplă, Y crezând că a avut pur şi simplu norocul să găsească uşa deschisă).
Consideraţiile expuse - privitoare la caracterul bilateral sau unilateral al legăturii subiective -
îşi găsesc valabilitate şi în caz de coautorat, după cum se manifestă în formă proprie sau
improprie.
§3. Felurile participaţiei penale

Cu recurgere la variate criterii de clasificare, în doctrină se face distincţie între diferitele
feluri (sau modalităţi) sub care se poate prezenta participaţia penală, dintre care ne reţin
atenţia următoarele111:
111Avem în vedere, aici, doar o parte din criteriile operante. Pentru alte feluri ale participaţiei penale, a se vedea
expunerile anterioare. în lucrările de specialitate se menţionează şi alte clasificări, dintre care enumerăm: participaţie
simpla (omogenă) şi participaţie complexă (eterogenă) - după calitatea în care făptuitorii participă la săvârşirea
faptei; participaţie determinabilă şi participaţie indeterminabilâ - după gradul de cunoaştere a contribuţiei reale
aduse în săvârşirea faptei; etc. în acest sens, a se vedea (spre exemplu): M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 227;
C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 378, 379; M. A lexandru , op. cit., p. 71 ş.u.
a) După importanţa contribuţiei aduse la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, se

distinge între participaţie principală şi participaţie secundară. Clasificarea este importantă,
deoarece perm ite evidenţierea caracterului absorbant al form elo r de participaţie
principală. întotdeauna coautoratul se manifestă ca form ă principală, iar complicitatea
semnifică o formă secundară. Este (aproape) unanim admis faptul că participaţia sub forma
instigării reprezintă, la rândul ei, formă principală faţă de complicitate, dar rămâne o formă
secundară faţă de coautorat.
Astfel, persoana care, dincolo de contribuţia prestată sub forma actelor de determinare/
înlesnire sau ajutor, depăşeşte sfera acestora şi trece la săvârşirea nemijlocită a faptei,
alăturându-se autorului, va răspunde doar în calitate de coautor (coautoratul absoarbe actele
de instigare/complicitate)[1].Persoana care, ulterior activităţii de determinare la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, contribuie şi prin acte de înlesnire sau ajutor la
comiterea aceleiaşi fapte, va răspunde doar în calitate de instigator (instigarea absoarbe
complicitatea, cu excluderea soluţiei concursului de infracţiuni).
Precizăm că absorbţia este funcţională doar prin raportare la una şi aceeaşi faptă relevantă
penal, săvârşită nemijlocit de autorul/coautorii acesteia, nu şi în situaţia în care actele de
instigare sau complicitate se desfăşoară faţă de autori diferiţi (sau chiar faţă de acelaşi autor,
însă pentru fapte separate)*121!
b) După atitudinea psihică a participanţilor (aspectul subiectiv al cooperării), se distinge

între participaţie proprie (perfectă) şi participaţie improprie (imperfectă).
Participaţia este proprie atunci când se lucrează de pe aceeaşi poziţie psihică, cu aceeaşi
formă de vinovăţie, de regulă intenţia, caz în care se reţine o participaţie proprie intenţionată
(coautorat, instigare, complicitate la săvârşirea faptei ca infracţiune intenţionată). în doctrina
conturată potrivit concepţiei actuale este susţinută (mai exact este reiterată) şi opinia[3] -
pe care o împărtăşim - potrivit căreia există participaţie proprie şi atunci când form a de
vinovăţie este culpa, cu menţiunea că se are în vedere, exclusiv, form a de participaţie a
coautoratului(reluăm observaţia potrivit căreia nu există instigare/complicitate din culpă!).
Dimpotrivă, participaţia îmbracă forma improprie atunci când se acţionează de pe poziţii
psihice distincte -u n e le persoane lucrează cu intenţie (neapărat: instigatorul şi complicele),
iar altele fie din culpă, fie chiar fără vinovăţie penală (autorul/coautorii). Potrivit art. 52
alin. (l)-(3) CP, legiuitorul consacră două modalităţi normative ale participaţiei improprii:
- modalitatea intenţie - :cu
ăart. 52 CP prevede, în alin. (1) teza I, coautoratul imp
lp
(coautorat în cazul participaţiei improprii), care implică săvârşirea nemijlocită, cu intenţie,
de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, la care, din culpă, contribuie cu
acte de executare o altă persoană. în alin. (2) se prevede instigarea/complicitatea improprie
(instigare/complicitate în cazul participaţiei improprii), care implică, după caz, determinarea
sau înlesnire ori ajutarea, în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă, de către o altă
persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală;
- modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie art. 52 CP prevede, în alin. (1) teza
a ll-a, coautoratul impropriu, care implică săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o
[1) La individualizarea sancţiunii se ţine cont de contribuţia sa efectivă/totală.

121 Din multitudinea şi varietatea contraexemplelor ce se pot oferi (situ a ţii în ca re n u o p e re a z ă a b so rb ţia
fo r m e lo r p a rticip a ţie i, lăsându-se loc concursului de infracţiuni), pot fi reţinute următoarele: X îl instigă pe A să
comită un furt şi îl ajută pe B să comită un omor; X îl instigă (sau ajută) pe A să comită un furt şi îl instigă (sau ajută)
pe B să comită un (alt) furt; X îl instigă (sau ajută) pe A să comită un furt şi ulterior îl instigă (sau ajută) tot pe A să
săvârşească un viol (sau tot un furt - fără a fi întrunite condiţiile infracţiunii continuate) etc.
131C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 381; I. Pascu , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. I,
p. 529; M. Udroiu , D re p t p en a l, op. cit., p. 228.
persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, la care, fără vinovăţie, contribuie cu acte
de executare o altă persoană. în alin. (3) se prevede instigarea/complicitatea improprie,
care implică, după caz, determinarea sau înlesnirea ori ajutarea, în orice mod, cu intenţie,
la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea
faptă fără vinovăţie.
Aşadar, fiecare formă de manifestare a participaţiei penale poate îmbrăca, în condiţiile
de reglementare ale art. 52 CP, formă improprie.
Clasificarea participaţiei penale după importanţa contribuţiei aduse în comiterea faptei,

cât şi după atitudinea psihică a participanţilor prezintă o însemnătate teoretică şi practică
deosebită, servind atât la corecta departajare a formelor participaţiei penale - forme principale
şi secundare (cu absorbţia celor uşoare/mai puţin grave în cele mai grave) - , cât şi la buna/
corecta rezolvare a problemelor ce ţin de sancţionarea corespunzătoare a participanţilor
care lucrează în participaţie proprie sau improprie. Amintim, sub acest din urmă aspect, de
pildă, problemele relative la justa individualizare a sancţiunii penale aplicabile participanţilor
în caz de participaţie proprie intenţionată, când la stabilirea sancţiunii se ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii (criteriu specific de individualizare), precum
şi de criteriile prevăzute de art. 74 CP[11.
Secţiunea a 3-a. Autorul şi coautorii

§1. Caracterizare generală
Capitolul VI din Titlul II al Părţii generale a Codului penal în vigoare - intitulat „Autorul şi
participanţii" - debutează prin dispoziţiile cuprinse în art. 46, având denumirea marginală
„Autorul şi coautorii". După cum s-a menţionat deja, concepţia pe care o ilustrează legiuitorul
actual este substanţial diferită de cea expusă de reglementarea anterioară, care înscria
autorul printre participanţii la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, după cum lipsea
şi prevederea explicită a noţiunii de coautor. De lege lata, autorul nu mai este considerat
participant, iar potrivit art. 46 alin. (2) CP, se consacră definiţia expresă a coautorilor.
O bună observaţie a doctrinei reţine, în acest sens, existenţa a două raţiuni care justifică
o astfel de opţiune. „în primul rând, noul Cod penal adoptă teoria restrictivă asupra noţiunii
de autor, potrivit căreia autorul efectuează activitatea tipică descrisă în norma de incriminare,
pe când contribuţia participanţilor este atipică în raport cu verbum regens. în al doilea
rând, noul Cod penal are în vedere persoana autorului nu numai în contextul participaţiei
penale, ci în afara ei. Enumerându-I pe autor printre participanţi, Codul penal din 1969 a
subsumat contribuţia sa noţiunii de autorat, care, fiind o formă a participaţiei penale, implică
şi contribuţia altor persoane (coautori, instigatori, complici)"121.
U1 La rândul lor, problemele relative la justa individualizare a sancţiunii penale se pot nuanţa, în funcţie de
complexitatea situaţiilor concrete (inclusiv după cum aceasta este o pedeapsă ori o măsură educativă - consecinţă
a angajării răspunderii penale pentru infracţiunea comisă). Spre exemplu: persoanele care lucrează în participaţie
penală sunt persoane fizice majore (unele), minore-răspunzătoare penal (altele), în condiţiile în care au mai săvârşit
infracţiuni pentru care li s-au aplicat sancţiuni penale. De pildă: cel care a determinat la comiterea faptei este un
minor (care a executat deja o măsură educativă pentru o infracţiune anterior săvârşită), care s-a şi alăturat apoi, în
săvârşirea nemijlocită a faptei, co-participantului major recidivist (persoană liberată condiţionat din executarea unei
pedepse anterior aplicate în mod definitiv). Asupra unora dintre problemele referitoare la sancţionarea participaţiei
penale ne vom opri într-un punct subsecvent al expunerii (materia sancţionării participanţilor).
121M.A. HOTCA, R. S lăvoiu , op. cit., p. 95.
Ori de câte ori, pe caz concret, o singură persoană săvârşeşte, în mod nemijlocit, o faptă
care verifică trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi - mai mult - elementele constitutive ale
unei anumite fapte penale (care atrag încadrarea juridică, după caz, ca infracţiune intenţionată,
din culpă sau praeterintenţionată), persoana respectivă este autorul infracţiunii săvârşite. în
caz de autodeterminare la săvârşirea faptei şi în lipsa oricăror acte de înlesnire sau ajutor
prestate de o altă persoană, în vederea comiterii acesteia, nu va exista participaţie penală. Ţine
de esenţa pluralităţii ocazionale de făptuitori/infractori comiterea faptei relevante penal
de către un număr de persoane superior celui minim cerut de lege sau de natura faptei,
prin desfăşurarea de activităţi coordonate, deopotrivă pe plan material şi pe plan psihic.
O faptă prevăzută de legea penală poate fi însă săvârşită nemijlocit de două sau mai multe
persoane. în acest sens, art. 46 alin. (2) CP prevede: „Coautorisunt persoanele care săvârşesc
nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală", aducându-se astfel „o reglementare
explicită a coautoratului, cerută de doctrină şi practică şi întâlnită şi în alte legislaţii"111. în cazul
coautoratului există astfel mai multe persoane care săvârşesc în mod nemijlocit fapta (aceeaşi
faptă prevăzută de legea penală). Nu putem trece cu vederea, ci reiterăm o (altă) observaţie
critică din doctrină, în opinia conform căreia „această trăsătură a săvârşirii nemijlocite a
faptei fiind proprie şi autorului, logic este ca atât autorul, cât şi coautorii să aibă acelaşi
tratament juridic şi să fie excluşi împreună (nu numai autorul) din rândul participanţilor la
infracţiuni, pentru că astfel se creează o neconcordanţă între titlul capitolului care exclude
numai pe autor dintre participanţi şi conţinutul reglementării care subliniază identitatea
de trăsături între autori şi coautori (participarea nemijlocită la săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală) şi, ca atare, poziţia lor comună în raport cu participanţii la infracţiune"*121.
La rândul nostru, ţinem să (re)marcăm pertinenţa opiniei avansate - cu ecou (şi adepţi)
în doctrina actuală - care, mai mult, corespunzător dispoziţiilor din art. 46 CP, surprinde
nu numai diferenţele de ordin cantitativ dintre autor şi coautori (cu excluderea lor din
categoria participanţilor), precum şi deosebirea calitativă dintre aceştia şi participanţii care
sunt (numai) instigatorii şi complicii (având aceleaşi trăsături hotărâtoare, de comitere a
faptei prin intermediul autorilor sau co auto rilor-deci o contribuţie mijlocită la săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală).
Coautoratul reprezintă o form ă a participaţiei penale (formă principală). în baza
considerentelor mai sus expuse, apreciem că se poate defini coautoratul ca fiind situaţia
în care, la săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală, cooperează
un număr de persoane superior celui minim cerut de lege, persoane care conlucrează în
baza unei legături subiective, a unei voinţe comune. Din definiţia acordată putem desprinde
condiţiile cerute pentru existenţa coautoratului, urmând să insistăm asupra acelora care
particularizează această formă a participaţiei penale. Astfel:
1) Una dintre condiţiile (obiective) specifice rezidă în săvârşirea în mod nemijlocit a faptei
prevăzute de legea penală, înţelegându-se prin „săvârşire nemijlocită" comiterea directă,
prin acte de executare, a faptei relevante penal. în aprecierea doctrinei noastre penale, sunt
cuprinse în sfera actelor de coautorat, desemnând acte de săvârşire nemijlocită a faptei,
două categorii de acte:
111Expunerea de motive ia proiectul Codului penal, pct. 2.12., p. 8.

1211. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 322. în acelaşi sens, în aprecierea potrivit căreia, de lege lata, coautorul
nu mai este socotit un participant, având o figură juridică proprie, alături de cea a autorului, a se vedea T. Dima ,
op. cit., p. 418.
a) în primul rând, se au în vedere actele ce se înscriu în acţiunea tipică descrisă în norma

de incriminare a faptei, acte ce se integrează în latura obiectivă din conţinutul constitutiv al
infracţiunii {spre exemplu, în cazul unui furt, actele privind sustragerea de bunuri în condiţiile
descrise de art. 228 CP; sau, în cazul unui omor - art. 188 CP - , actele apte să producă
decesul, prin care se aplică lovituri puternice în zone de pe corp care adăpostesc organe
vitale etc.). Spre deosebire de comiterea faptelor de pe poziţia autorului unic, actele comise
în coautorat sunt acte ce se completează reciproc, acte ce întregesc împreună acţiunea
unică descrisă în norma incriminatoare, neputând fi „rupte", privite izolat unele de altele,
cu ignorarea materialităţii ansamblului faptic săvârşit în participaţie penală.
Această concepţie este promovată unanim în doctrina de specialitate şi în practica penală.
Astfel, s-a statuat (de pildă) că „(...) în considerarea jurisprudenţei înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie se reţine că participaţia - sub forma coautoratului - în cazul infracţiunii de omor
subzistă şi în cazul în care nu toţi participanţii la faptă contribuie în aceeaşi măsură la
producerea rezultatului morţii, esenţial fiind ca activităţile materiale desfăşurate de fiecare
participant în parte să se completeze reciproc prin acţiuni simultane sau succesive şi toate
împreună să alcătuiască activitatea unică indivizibilă considerată în ansamblu activitatea de
săvârşire a faptei, indiferent de valoarea contributivă separată a fiecărei acţiuni în parte. Ca
atare, coautoratul nu este condiţionat de săvârşirea de către fiecare autor în parte a tuturor
actelor de executare proprii producerii rezultatului morţii, fiind suficient ca autorul să realizeze
fiecare în parte cel puţin unul dintre aceste acte, care se integrează în ansamblul celor
comise de ceilalţi şi care au ca finalitate acceptarea producerii morţii victimei. De asemenea,
există coautorat şi pentru cazul în care participantul săvârşeşte o acţiune care nu aparţine
neapărat actelor de executare specifice infracţiunii de omor, respectiv tentativă la această
infracţiune, dacă respectiva acţiune, aparent exterioară acţiunii incriminate, se dovedeşte
a fi avut o contribuţie la consumarea infracţiunii. Or, întreaga activitate desfăşurată de cei
doi inculpaţi alături de alte persoane, de agresare a victimei în mod repetat prin aplicarea
de lovituri succesive cu pumnii şi obiecte contondente, relevă prin ea însăşi împrejurarea că
inculpaţii au acceptat posibilitatea morţii victimei, având în vedere şi atitudinea ulterioară
a acestora (...)"[1].1
1111.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2699/2014, www.scj.ro. în acelaşi sens, a se vedea şi I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 950/2014,
www.scj.ro. Din această ultimă hotărâre reproducem următorul extras: „Când uciderea persoanei se realizează
prin contribuţia mai multor făptuitori, care colaborează, răspunderea acestora se stabileşte în temeiul dispoziţiilor
privind participaţia penală. Deşi există mai mulţi făptuitori, fapta de ucidere este unică, aşa că fiecare dintre
participanţi răspunde pentru totalitatea ei şi, în concret, în raport cu contribuţia adusă în obţinerea rezultatului. în
dreptul penal român s-a adoptat linia clasică a teoriei «complicităţii delict unic», iar nu teoria «complicităţii delict
distinct». (...) Există coautorat la omor ori de câte ori mai mulţi făptuitori săvârşesc în mod intenţionat împotriva
unei persoane acte specifice de violenţă de natură să îi cauzeze moartea. Se produce, într-un anume fel, o distribuţie
a acţiunilor, unele de intensitate mai mare, altele mai mică, dar toate orientate spre aceeaşi finalitate: suprimarea
vieţii persoanei. Ea dirijează actele fiecărui coautor, stabilind caracterul de faptă unică realizată de toţi împreună,
indiferent dacă contribuţiile sunt simultane sau succesive, în acelaşi loc sau în locuri diferite. Pentru ca unul dintre
coautori să răspundă pentru omor, el trebuie să fi săvârşit împotriva victimei, direct sau indirect, activ sau pasiv,
un act de violenţă. în acelaşi timp, actul de violenţă al făptuitorului nu trebuie să acopere în întregime sfera actului
tipic, căci el nu se priveşte izolat, ci în raport cu totalitatea actelor săvârşite de coautori. Cu alte cuvinte, fiecare
act de violenţă conţine un dinamism propriu, fizic şi psihic, prin care participă la faptă în ansamblu, demonstrând
astfel unitatea structurală a acesteia. Potrivit doctrinei juridice, condiţiile coautoratului sunt: a) unitatea indivizibilă
a acţiunilor mai multor făptuitori; b) cooperarea subiectivă a făptuitorilor. în cele mai multe cazuri, contribuţiile
coautorilor sunt inegale, în sensul că numai unul sau o parte dintre aceştia săvârşesc acte specifice de ucidere, iar
ceilalţi săvârşesc acte care, în sine, nu posedă eficienţa necesară rezultatului, dar se află în strânsă interdependenţă
cu primele, completându-le. Dacă s-ar privi fracţionat contribuţiile, nu s-ar realiza nimic concludent asupra sensului
juridic al coautoratului". A se vedea (şi) cazul uciderii lui Caesar.
b) De asemenea, în doctrină (majoritară) se apreciază că în

sfera actelor de coautorat (deci trebuie apreciate drept acte de coautorat) actele concrete
care, fără a face parte din acţiunea tipică incriminată/descrisă prin lege, contribuie în mod
efectiv, într-o măsură determinantă, la realizarea acesteia. Se exemplifică în mod frecvent prin
actul de imobilizare a victimei unui omor sau a unei vătămări corporale, în considerarea ideii
că, atunci când o astfel de activitate probează caracterul necesar, determinant şi indispensabil
producerii rezultatului faptei, actul în cauză primeşte calificarea de act de săvârşire nemijlocită
(deşi, prin natura sa, nu se integrează în verbum regens), aşadar, act de coautorat.
Promovarea unei atare concepţii şi-a găsit reflectarea şi în soluţii jurisprudenţiale, cu o
regularitate constantă practica instanţei noastre supreme fiind în sprijinul acestei soluţii. Spre
exemplu, s-a statuat: „în cele mai multe cazuri, contribuţiile coautorilor sunt inegale, în
sensul că numai unul sau o parte dintre aceştia săvârşeşte acte specifice de ucidere, iar
ceilalţi săvârşesc acte care, în sine, nu posedă eficienţa necesară rezultatului, dar se află în
strânsă interdependenţă cu primele, completându-le. Dacă s-ar privi fracţionat contribuţiile,
nu s-ar realiza nimic concludent asupra sensului juridic al coautoratului. Jurisprudenţa a
confirmat, în mod constant, acest punct de vedere. Astfel, au caracter de acte de coautorat
la omor: lovirea victimei cu cuţitul, chiar dacă nu a provocat decesul acesteia, dar a fost de
natură să slăbească puterea de rezistenţă şi de apărare, permiţând celuilalt inculpat să aplice
lovitura mortală; aplicarea de lovituri peste spate, în timp ce alt inculpat loveşte victima în
cap; lovirea victimei cu obiecte şi cu picioarele, ceea ce a contribuit la înfrângerea rezistenţei
acesteia şi a posibilităţii de apărare; în general, acţiunile care sunt conjugate şi indispensabile
comiterii infracţiunii de omor. Imobilizarea victimei (s.n.), pentru ca un alt făptuitor să fie
în măsură să îi aplice lovitura mortală, exprimă forţă şi dinamism într-un moment decisiv
şi, ca urmare, constituie, împreună cu acţiunea de ucidere, o unitate indivizibilă. în loc
ca infractorul singur să lupte cu victima, să îi învingă rezistenţa şi apoi să îi aplice lovitura
mortală, un coautor sau mai mulţi imobilizează victima chiar în momentul în care un altul
aplică acea lovitură. Ca urmare, activitatea de imobilizare a victimei este legată direct şi
nemijlocit de activitatea care constituie latura obiectivă a infracţiunii de omor. Unitatea acţiunii
de imobilizare a victimei cu acţiunea de ucidere, efectuată de alt coinculpat, se axează pe
caracterul indispensabil al primei acţiuni, fără de care cealaltă acţiune nu ar fi posibilă. De
fapt, imobilizarea victimei în momentul de pericol maxim pentru viaţa ei echivalează cu
un adevărat act de violenţă, susceptibil de a cauza moartea acelei victime. Aşadar, toate
contribuţiile care au legătură între ele, fiind conjugate şi unificate într-un ansamblu specific,
orientat spre realizarea uciderii persoanei, au caracter de acte de coautorat la omor. Nu are
relevanţă, din punct de vedere al cauzalităţii juridice, care dintre actele săvârşite de coautori
a provocat leziunea care, în final, a cauzat moartea victimei, căci ceea ce caracterizează
coautoratul este unitatea acţiunilor, capacitatea lor de a se integra aceluiaşi sistem sau
model de explicaţie. Coautorul nu acţionează singur, ci în cooperare cu alt făptuitor (sau
mai mulţi). Ca atare, coautorul trebuie să urmărească şi să accepte producerea rezultatului
cauzat nu numai de acţiunea lui, ci de totalitatea acţiunilor, ceea ce presupune că el trebuie
să cunoască celelalte acţiuni şi finalitatea lor şi, în mod conştient, să îşi orienteze activitatea
astfel încât să se integreze finalităţii în ansamblu. Elementul cooperării subiective - adică
reprezentarea totalităţii acţiunilor şi voinţa de a se realiza, prin efortul comun, activitatea de
uciderea unei p e rso an e-se obţine din analiza împrejurărilor în care fapta a fost comisă. în
situaţiile în care, după o înţelegere expresă sau tacită, toţi făptuitorii atacă victima şi îi aplică
lovituri sau acţionează într-o modalitate care, în ansamblu, îi cauzează moartea, nu mai
are relevanţă împrejurarea că unele lovituri au fost de mai mică gravitate şi nu puteau -
singure - să producă rezultatul, căci intenţia de coautori la omor rezultă din materialitatea
actelor săvârşite. Aceeaşi situaţie este şi în cazul în care, fără consens prealabil, unul dintre
inculpaţi acţionează agresiv, cunoscând intenţia celorlalţi şi asociindu-se astfel conştient la
realizarea uciderii"111.
Ţinem să semnalăm şi opinia[2] (la care nu subscriem) care respinge posibilitatea aprecierii -
de lege lata - a unor astfel de acte (prin contribuţii ce nu aparţin acţiunii tipice descrise
prin lege, dar care probează un caracter concret determinant/indispensabil în săvârşirea
faptei, relativ la o anumită speţă particulară) ca acte de executare, deci de coautorat. Ca
urmare, prin promovarea tezei restrictive a coautoratului, asemenea contribuţii ar trebui să
fie socotite doar acte de complicitate concomitentă, aşa cum le indică natura lor intrinsecă,
refuzându-se admiterea posibilităţii „promovării" lor cazuale la nivel de acte asimilate săvârşirii
nemijlocite a faptei (deci acte de coautorat).
Din punct de vedere al condiţiei obiective specifice discutate, menţionăm şi următoarele
aspecte, în încercarea de a evidenţia câteva probleme de delimitare. Astfel:
-A ctele de coautorat, atunci când ţin de acţiunea tipică, se pot prezenta ca acte omogene,
similare (unele în raport de celelalte) sau identice, ce se pot comite simultan ori succesiv. Spre
deosebire de ipoteza comiterii faptei de o singură persoană, ca autor (persoana care realizează
singură întreaga latură obiectivă a infracţiunii), în cazul coautoratului, actele efectuate se
completează reciproc, „fiind considerate acte de coautorat orice acte care pot fi încadrate
în latura obiectivă a infracţiunii, indiferent că pot determina singure sau nu producerea
rezultatului"131. După cum a rezultat şi din extrasele de practică penală expuse, dacă, în cazul
săvârşirii unui o m o r-fa p tă realizată prin acţiuni similare şi concomitente ale mai multor
persoane-, se constată că, în mod efectiv, numai acţiunea uneia dintre persoanele implicate
în săvârşirea faptei a dus la rezultatul mortal, nu trebuie să se tragă automat concluzia că
persoana respectivă este autor, iar ceilalţi complici.
Actele de coautorat pot fi însă şi succesive, ceea ce se evidenţiază frecvent în cazul
unor infracţiuni de durată (spre exemplu, infracţiune continuă, infracţiune continuată),
putând avea loc până la momentul final al epuizării. Şi în cazul acestor infracţiuni, actele
de coautorat se pot efectua simultan; spre exemplu, un furt săvârşit în formă continuată [în
condiţiile prevăzute de art. 35 alin. (1) CP], prin două sau mai multe acţiuni de sustragere,
la care coautorii participă de fiecare dată. Coautoratul va fi însă unul succesiv, în condiţiile
substituirii persoanelor implicate în săvârşirea nemijlocită a faptei; spre exemplu, atunci
când două persoane se înţeleg să realizeze, pe rând, actele de sustragere în mod continuat.
Chiar şi atunci când are loc o alternare a modalităţii de realizare a infracţiunii continuate -
avem în vedere o alternare convenită de roluri - , pe amplitudinea faptei se va menţine
coautoratul; de pildă, trecerea la executarea furtului „în rate", cu înţelegere prealabilă în
sensul săvârşirii nemijlocite a unor acţiuni de sustragere de către X, timp în care Y păzeşte,*1 2
1111.C.C.J., s. pen., dec. nr. 300/2012, www.scj.ro.

121în acest sens, T. Dima , op.cit., p. 418, 419 [„Dacă sub domnia Codului penal anterior, în lip
legale a coautorului, atât practica judiciară, cât şi doctrina puteau pune pe seama acestuia şi alte activităţi decât
cele legate de realizarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii, considerăm că acest lucru nu se mai
poate face, atâta vreme cât art. 46 alin. (2) CP stabileşte exact cadrul activităţii de coautorat. (...) Considerăm că în
reglementarea noului Cod penal o asemenea abordare nu îşi mai găseşte temeiul juridic, astfel de acte nemaiputând
fi considerate acte de executare. Astfel, dacă în urma unei altercaţii o persoană imobilizează victima, iar o alta o
ucide, considerăm că activitatea de imobilizare finalizată cu moartea victimei nu se mai înscrie în reglementarea
noului Cod penal în sfera coautoratului, ci a complicităţii, urmând ca contribuţia de imobilizare a victimei să fie
apreciată cu ocazia individualizării pedepsei. (...) Eliminarea actelor indispensabile din sfera actelor de executare
este posibilă, în opinia noastră, pe considerentul că noul Cod penal nu îl mai consideră pe coautor ca participant
la săvârşirea infracţiunii, stabilindu-i o figură juridică proprie alături de autor, fiindu-i caracteristice doar actele de
executare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii"].
l3i V. Pasca , op. cit. (2014), p. 365.
după care, la următoarele acţiuni de sustragere, Y realizează nemijlocit sustragerea, timp în

care X este cel care asigură paza, acesta reluând, după un timp, săvârşirea sustragerii, iar Y
păzind ş.a.m.d. în acest caz, coautoratul va absorbi complicitatea concomitentă în privinţa
celor două persoane.
în legătură cu manifestarea coautoratului în cazul unei infracţiuni continuate, putem
distinge şi între coautorat total (la toate actele) şi (la unele dintre actele). în
cazul unei infracţiuni continue, de asemenea, contribuţia coautorilor se poate desfăşura
simultan, când toţi executanţii trec la săvârşirea faptei în acelaşi moment şi o desfăşoară apoi
împreună, după cum poate fi şi o contribuie adusă succesiv, „dacă executarea este începută
de unul/unii dintre ei, iar ceilalţi se alătură la executare ulterior. La aceste infracţiuni coautorii
se pot chiar substitui în executarea acţiunii (spre exemplu, în cazul lipsirii de libertate în mod
ilegal, când victima este sechestrată şi păzită pe rând de mai multe persoane)"111. Şi în cazul
infracţiunilor continue, putem distinge între coautorat total şi coautorat parţial.
Dacă, de regulă, acţiunile coautorilor sunt identice sau similare, există însă şi situaţii în
care acţiunile acestora pot să fie diferite ca mod de realizare, cum este cazul infracţiunilor
complexe. Spre exemplu, în cazul unei tâlhării, un coautor poate lovi sau ameninţa victima, care
este deposedată prin acţiunea celuilalt coautor. Sau în cazul comiterii unui furt calificat prin
efracţie, situaţia în care un coautor este cel ce realizează efracţia - distrugerea - , sustragerea
fiind comisă de celălalt coautor.
Desprindem concluzia că actele săvârşite sunt de coautorat, chiar dacă acţiunile întreprinse
sunt diferite, întrucât acestea toate se integrează în latura obiectivă a infracţiunii complexe,
structurată prin reunire (şi conduc la rezultatul specific acestei categorii infracţionale). Cu
atât mai mult coautoratul subzistă atunci când fiecare coautor, prin activitatea întreprinsă,
realizează deopotrivă acţiunile reunite în conţinutul infracţional unic[2].
- în ipoteza coautoratului manifestat prin acţiuni de imobilizare a victimei unor infracţiuni
(după cum s-a văzut din selecţia de practică penală expusă - cazul omorului, vătămării
corporale etc.), subliniem că această activitate conduce - potrivit curentului majoritar din
doctrină - la aprecierea ca act de săvârşire nemijlocită, dar nu automat, ci numai dacă
se verifică, în speţă, caracterul esenţial, necesar şi determinant al actului. în caz contrar,
actele trebuie reţinute ca având doar un caracter ajutător în săvârşirea faptei, descriind
participaţia penală sub forma complicităţii materiale concomitente (contribuţie de rang
inferior coautoratului).
în legătură cu activitatea de imobilizare a victimei, ţinem să punctăm şi un alt aspect,
anume cel al descrierii, prin unele norme de incriminare, a unor fapte ce se comit inclusiv
prin punerea victimei „în neputinţă de a se apăra" (exemplul tâlhăriei). în asemenea cazuri,
activitatea de imobilizare a victimei de către o persoană va constitui un act de coautorat,
dar nu ca efect al „promovării" sale la acest nivel, pornind de la stadiul natural de act de
complicitate concomitentă (dat fiind caracterul său indispensabil, pe caz concret), ci direct
ca efect al cuprinderii sale în verbum regens (act de coautorat propriu-zis, nu asimilat).1 2
[1] Idem, p. 366.

121 Dacă în comiterea faptei s-au distribuit roluri [de pildă: X pregăteşte comiterea sustragerii de către Y, prin
înlesnirea comiterii acestei fapte, procurând instrumentele de efracţie - act de complicitate anterioară materială),
însă, ulterior trecerii la săvârşirea infracţiunii proiectate (furt prin efracţie), participantul secundar (X) i se alătură
autorului (lui Y) în săvârşirea nemijlocită, atunci ne vom afla în prezenţa coautoratului (X va urma să răspundă
în calitate de coautor la comiterea unui furt prin efracţie, actul său iniţial de complicitate - act de participaţie
secundară - fiind absorbit de coautoratul reţinut în sarcina sa - act de participaţie principală].
2) Cooperarea pe plan material, prin săvârşire în mod nemijlocit a faptei, este o condiţie
necesară, dar nu şi suficientă.
în lipsa unei coeziuni pe plan psihic, a unei legături subiective, persoanele care au desfăşurat
acte de executare obiectiv conjugate nu sunt coautori, ci fiecare persoană va răspunde că
autor al unei infracţiuni distincte. Se reliefează, astfel, o altă condiţie (subiectivă) de existenţă
cerută formei de participaţie de care ne ocupăm, condiţie care rezidă în legătura subiectivă,
legătură exprimată prin voinţa comună a coautorilor.
Sub aspectul acestei condiţii - de altfel, condiţie generală, indispensabilă participaţiei
penale - , distingem între forma proprie şi cea improprie sub care se poate man
coautoratul. După cum se observă din definiţia înscrisă în art. 46 alin. (2) CP, legiuitorul nu
face nicio referire la forma de vinovăţie - intenţie, culpă sau intenţie depăşită - ce carac
terizează săvârşirea nemijlocită a faptei (a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală de
către mai multe persoane).
Coautoratul propriu intenţionat-c a re există atunci când toţi coautorii lucreaz
formă de vinovăţie: intenţia - este admis în unanimitate în teoria penală. „Nu este necesar
ca fiecare coautor să aibă intenţia de autor unic - de a îndeplini singur întregul act de
executare-, ci este suficientă existenţa intenţiei de coautor, adică ştiinţa şi voinţa ca activitatea
să se completeze cu a altuia, constituind astfel cauza din care rezultă efectul dorit de el"[1).
Problema coautoratului propriu la infracţiunile din culpă şi în egală măsură la infracţiunile
comise cu intenţie depăşită (culpa caracterizând rezultatul mai grav) marchează constant
interesul teoriei penale, fiind astfel o problemă controversată (căreia îi rezervăm o secţiune
distinctă). în concepţia care susţine existenţa coautoratului şi în cazul infracţiunilor din culpă/
praeterintenţionate, coautoratulîmbracă, de asemenea,
Cât priveşte coautoratul impropriu, de lege lata, îşi găseşte reglementare expresă potrivit
art. 52 alin. (1) CP, care prevede: „Săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană
a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu
acte de executare o altă persoană se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
fapta comisă cu intenţie". Rezultă din textul legal două modalităţi normative sub care se
poate prezenta coautoratul impropriu, anume: modalitatea intenţie - culpă şi modalitatea
intenţie - lipsă de vinovăţie[2].
§2. Probleme speciale în materia coautoratului - abordare selectivă

1. Există anumite infracţiuni care nu sunt susceptibile de săvârşire în participaţie penală
sub forma coautoratului, aspect invariabil semnalat în doctrina de specialitate.
Excluderea coautoratului în cazul acestora lasă loc angajării răspunderii penale pentru
infracţiuni distincte, în calitate de autor, pentru fiecare persoană care a comis acte de săvârşire
nemijlocită a respectivelor fapte. Instigarea sau complicitatea este însă posibilă şi în cazul
acestor fapte (fără particularităţi).
Intră în această categorie: infracţiunile cu autor exclusiv unic; unele infracţiuni omisive
proprii; infracţiunile caracterizate prin pluralitate naturală sau pluralitate constituită de
făptuitori. Se impun următoarele precizări:
- în cazul infracţiunilor cu autor exclusiv unic [cum ar fi: mărturia m incin
dezertarea - art. 414 CP; uzurparea de calităţi oficiale în modalitatea portului, fără drept, de*1 2
111M. A lexandru , op. cit., p. 94.

121Vom reveni asupra acestui subiect, pe care înţelegem să îl discutăm într-un context mai larg, cel al prezentării
participaţiei improprii.
uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi publice - art. 258 alin. (3) CP], acţiunea
tipică descrisă în norma de incriminare, în materialitatea ei, nu poate fi comisă decât de o
singură persoană (de pe poziţia autorului);
-în cazul infracţiunilor omisive proprii,de regulă, obligaţia instituită prin lege este una
personală. Este cazul, spre exemplu, al infracţiunii de nedenunţare (art. 266 CP) sau al
omisiunii sesizării (art. 267 CP) ori al lăsării fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate
(art. 203 CP). în doctrină se susţine că, în mod excepţional, dacă obligaţia de a face este impusă
unui organ colectiv, iar membrii săi omit (intenţionat şi de comun acord) să oîndeplinească,
coautoratul subzistă totuşi111.
2. Despre com patibilitatea unor infracţiuni cu săvârşirea în coautorat (discuţii;

particularităţi în unele cazuri).
a) Infracţiunile din culpă.
Problema compatibilităţii coautoratului (propriu) cu infracţiunile din culpă este una
controversată*121. într-o opinie susţinută în literatura de specialitate, se consideră că legătura
subiectivă între coautori este incompatibilă cu formă de vinovăţie a culpei. „Chiar dacă două
persoane acţionează imprudent şi cauzează moartea unei persoane, ele nu sunt coautori ai
infracţiunii de ucidere din culpă, ci autori ai unei infracţiuni distincte, existând un concurs de
culpe. Ce legătură subiectivă poate exista între două persoane care, desfăşurând o activitate
comună, nu au prevăzut, deşi puteau şi trebuiau să prevadă rezultatul mai grav al acesteia?
Legătura dintre ei este pur obiectivă: desfăşoară aceeaşi activitate, în acelaşi timp şi în acelaşi
loc. Materialitatea faptei licite desfăşurate în comun nu înseamnă o legătură subiectivă între
făptuitori cu privire la rezultatul mai grav cauzat din culpă"131.
într-o altă opinie, dimpotrivă, se susţine posibilitatea coautoratului la infracţiunile din
culpă, considerându-se că, „odată cu apariţia noului Cod penal, s-a modificat concepţia
tradiţională despre coautorat, în sensul că nu intenţia este caracteristica acestuia, ci voinţa
comună şi identitatea factorului intelectivîn ceea ce priveşte săvârşirea acţiunii sau inacţiunii
1111. Pascu, în I. Pascu ş.A., op.cit., p. 328. în sens contrar, a se vedea V. Pasca, op. cit. (2014), p. 3
aprecierea potrivit căreia, şi în condiţiile în care obligaţia de a acţiona este colectivă, omisiunea rămâne totuşi o
conduită individuală, deci se exclude coautoratul).
121 Problema nu este una nouă, fiind semnalată din timpul activităţii Codului penal anterior - care nu înscria
definiţia coautorului şi nici participaţia improprie sub forma coautoratului problemă care a primit de-a lungul
timpului rezolvări diferite în teoria penală şi în practica judiciară. în opinia ce excludea coautoratul în cazul acestor
infracţiuni, se invocau lipsa voinţei de cooperare la producerea rezultatului culpos, absenţa unei coordonări din
punct de vedere material şi intelectual în vederea apariţiei acestuia. în opinia contrară, se considera că nu se poate
nega existenţa coautoratului când, prin efectuarea unor acţiuni din culpă, simultan sau succesiv, de către două sau
mai multe persoane, se producea rezultatul infracţiunii din culpă, contribuţia fiecărei persoane înscriindu-se în
antecedenţa cauzală a acestuia şi existând voinţa lor comună de a acţiona în sensul în care s-au manifestat (voinţa
comună raportată la elementul material, nu la urmarea imediată). Problema coautoratului din culpă era privită
nuanţat, reducându-se (de către unii autori) la acele cazuri de săvârşire directă, concordantă a unor acţiuni corelate
obiectiv şi subiectiv, „în special atunci când este vorba despre acţiuni simultane, [când] o persoană nu depune
toată atenţia în desfăşurarea activităţii şi evitarea unor riscuri, întrucât contează pe atenţia maximă şi prevederea
mai ascuţită a celeilalte persoane, care, la rândul ei, are un fond participativ similar, existând o poziţie psihică
identică. (...) Nu este o identitate întâmplătoare, necorelată, ci poziţiile subiective se corelează, se întrepătrund
(...). Este o corelaţie a poziţiilor subiective, o legătură subiectivă bilaterală, o participare la producerea rezultatului
ce le este imputabil; prin acţiunile convergente, cei implicaţi în săvârşirea faptei au contribuit material şi moral la
producerea ei" - M. Zolyneak , op. cit., voi. II, p. 474.
131V. Pasca, op. cit. (2014), p. 367, 368.
incriminate, iar nu neapărat în raport cu producerea rezultatului"111. Opinia care nu exclude

coautoratul în cazul infracţiunilor din culpă este împărtăşită şi de alţi autori121.
Opinia favorabilă admiterii posibilităţii existenţei coautoratului propriu (şi) în cazul
infracţiunilor din culpă (opinie la care aderăm) se poate susţine prin argumente de text oferite
de art. 46 alin. (2) CP (care înscrie definiţia coautorilor, fără referire la forma de vinovăţie) şi
art. 52 alin. (1) CP (care înscrie coautoratul impropriu). Respingând „miopia filozofică", arătăm
totuşi că în sprijinul poziţiei contrare s-ar putea susţine, de asemenea, un argument de text
(art. 49 teza I CP), în ipoteza legală ce îl priveşte pe coautorul la o infracţiune săvârşită cu
intenţie, care se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Astfel, iegiuitorul
reglementează explicit doar sancţionarea coautoratului propriu intenţionat (formă principală
a participaţiei penale), iar nu şi a coautoratului propriu din culpă131.
b) Infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită.

Literatura penală şi practica judiciară admit, în general, coautoratul în cazul acestor
infracţiuni, fiind necesar să se constate existenţa intenţiei coautorilor pentru realizarea
faptei iniţiale, iar dacă se dovedeşte şi existenţa culpei (cu prevedere sau fără prevedere)
faţă de rezultatul mai grav, în persoana fiecărui făptuitor în parte, răspunderea penală se
va angaja pentru întreg ansamblul faptic descris (care, din punct de vedere subiectiv, se
caracterizează prin intenţie depăşită) în calitate de coautori. Existenţa coautoratului în cazul
infracţiunilor praeterintenţionate se întemeiază pe argumentul de text oferit de art. 50
alin. (2) CP, în sensul că „Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi
a participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut"; or,
producerea rezultatului mai grav reprezintă o „circumstanţă" reală141.
[1] V. Dobrinoiu , N. Neagu , op. cit., p. 39. Autorii exprimă această opinie atunci când analizează subiecţii
infracţiunii de ucidere din culpă. în analiza aceleiaşi infracţiuni, dincolo de semnalarea disputei în materie - şi a
manifestării propriei opţiuni alţi autori evidenţiază natura teoretică a problemei în discuţie. în acest sens, a se
vedea V. C ioclei, în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 396, 397.
[2] A se vedea C. Mitrache , Cr . Mitrache , op. cit. (2016), p. 381 (autorii nu o susţin prin argumentare). Pentru
redarea discuţiilor în materie, recomandăm I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 327 (autor care reia argumentele
pro şi contra invocate în dezbaterile întreţinute pe marginea acestui subiect).
[3] Faptul că, sub aspect sancţionator, legea nu acoperă expres ipoteza unui coautorat propriu din culpă nu
înseamnă că această modalitate de comitere nemijlocită conjugată a faptei nu este, în mod concret, posibilă. Mai
multe persoane pot coopera cu voinţă comună la desfăşurarea nemijlocită, împreună, a unei activităţi anume,
manifestând (fiecare în parte) forma de vinovăţie a culpei în raport de urmarea imediată (corespunzătoare unei
norme de incriminare) decurgând din conduita lor conjugată (legătura psihică existentă în raport de elementul
material, nu însă şi de rezultat). Spre exemplu, dacă mai multe persoane ridică un obiect greu (care nu ar putea fi
manipulat de către o singură persoană) şi îl aruncă de la înălţime, într-o zonă unde nu se aşteptau să se afle cineva
(eventual, luându-şi şi unele măsuri de protecţie în acest sens: delimitarea zonei în cauză, spre exemplu), urmează
a răspunde (în opinia noastră) în calitate de coautori la ucidere din culpă, dacă o persoană s-a aflat totuşi în acel
spaţiu şi a decedat ca urmare a lovirii sale de către obiectul respectiv. Nu credem că ficţiunea decurgând din opinia
contrară (răspunderea separată, a fiecărui muncitor, în calitate de autor al unei ucideri din culpă - care conduce
la aprecierea existenţei mai multor infracţiuni de ucidere din culpă, deşi victima este singulară) prezintă vreun
avantaj teoretic sau practic, care să fie de natură a înfrânge realitatea evidentă a cooperării mai multor persoane, în
înţelegere, la săvârşirea unei fapte din care a decurs un rezultat corespunzător unei norme de incriminare, rezultat
în raport de care fiecare făptuitor a manifestat forma de vinovăţie a culpei!
[4] V. Păvăleanu , op. cit., p. 290; I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 327, 328; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2872/2013
(cu reţinerea coautoratului la infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte), www.scj.ro. în sens contrar, a se vedea
A l . Boroi, G h . Nistoreanu , Drept penal. Partea generală, ed. a 4-a, revizuită conform noului Cod penal, Ed. AII Beck,
Bucureşti, 2004, p. 190 (autorii nu admit coautoratul atunci când rezultatul mai grav al infracţiunii praeterintenţionate
se datorează culpei fără prevedere; de menţionat că, deşi tratarea în cauză are în vedere dispoziţiile Legii nr. 301/2004,
problema este valabilă şi în raport de stadiul actual al reglementării penale). Dată fiind formularea legală din
cuprinsul art. 50 alin. (2) CP, o problemă se ridică în raport de acei participanţi care manifestă, în raport de fapta
comisă, o intenţie depăşită în a cărei structură finală se reţine nu o culpă cu prevedere, ci doar o culpă simplă. Astfel,
c) Infracţiunile cu subiect activ special.

în situaţia unora dintre infracţiunile cu subiect activ special, coautoratul este posibil
numai în condiţiile în care, atunci când se contribuie prin acte de săvârşire în mod nemijlocit
a faptelor, se verifică în sarcina fiecărui executant şi calitatea specială cerută conform
normelor de incriminare. în caz contrar, coautoratul este exclus (spre exemplu, în caz de
delapidare-art. 295 CP, coautoratul este posibil numai în măsura în care persoanele implicate
în săvârşirea nemijlocită a faptei verifică şi cerinţa privitoare la întrunirea calităţii speciale -
cea de funcţionar public, administrator sau gestionar - la data comiterii faptei). Simpla
calitate cerută de lege, în condiţiile în care activitatea desfăşurată nu este una de săvârşire
în mod nemijlocit a faptei, nu conferă rol de coauspre exemplu, în
dintre gestionari este cel care asigură paza, cât timp sustragerea nemijlocită de bunuri din
gestiunea comună se efectuează de către celălalt gestionar). săvârşirea în mod nemijlocit
a faptei, însă de o persoană lipsită de calitatea specială, nu permite ocuparea poziţiei de
coautor al faptei, ci doar a celei de complice la infracţiunea cu subiect activ special. în acest
sens se pronunţă curentul majoritar de opinie (spre exemplu, când prin acte de executare i
se alătură gestionarului - autor - o persoană lipsită de calitatea specială, acea persoană va fi
apreciată drept simplu complice la delapidare, în măsura în care cunoştea calitatea celuilalt
coautor; dacă însă nu cunoştea această calitate a coparticipantului, atunci va răspunde că
autor al unui furt)111.
în materia infracţiunilor cu subiect activ special, trebuie să privim nuanţat, cât timp se
identifică şi unele infracţiuni cu subiect activ special care nu sunt compatibile cu participaţia
sub form a coautoratului [spre exemplu, uciderea nou-născutului în condiţiile art. 200
alin. (1) CP], caz în care, dacă o altă persoană se alătură prin acte de executare (mamei care
realizează actul de ucidere, în condiţiile legii, printre care şi calitatea specială pur personală,
netransmisibilă), va răspunde în calitate de autor al unei infracţiuni lipsite de subiect activ
special (infracţiunea de omor) sau de autor al unei alte infracţiuni cu subiect activ special -
a cărei calitate solicitată o întruneşte (violenţă în familie, dacă este membru de familie).
c/jîn opinia unor autori, sfera infracţiunilor în cazul cărora coautoratul nu este posibil
se întregeşte prin includerea infracţiunilor de obicei[2], exprim ându-se însă şi opinia
contrară131. Există discuţii şi în ceea ce priveşte anumite fapte penale particulare (separat de
categoriile infracţionale în care pot fi încadrate acestea), sens în care amintim violul. Unii autori
exclud coautoratul „(...) în ipoteza în care două sau mai multe persoane, prin constrângere,
comit acte sexuale asupra victimei, chiar dacă aceste acte diferite se comit simultan, cum
ar fi obligarea victimei, concomitent, la un raport sexual şi la un act sexual oral, fiecare
participant va răspunde ca autor al infracţiunii de viol în varianta agravată. (...) Aceeaşi
o interpretare extensivă a textului legal indicat (deşi logică - echitabilă) ar reprezenta, totuşi, o analogie in malo
partem. Vom relua această problemă.
[11 Pentru detalii, oferind un inventar al opiniilor în această problemă, a se vedea V. C răciun , op. cit.,
p. 55-59. Autorul este unul dintre exponenţii opiniei (minoritare) potrivit căreia lipsa calităţii speciale cerute de lege
în săvârşirea nemijlocită a faptei, în măsura în care configurează o altă faptă relevantă penal, va atrage reţinerea/
angajarea răspunderii penale a respectivei persoane (care a săvârşit nemijlocit fapta, fără a avea calitatea specială)
drept autor al unei infracţiuni distincte (iar nu complice la infracţiunea cu subiect activ special).
[2] A se vedea: V. Pasca , op. cit. (2014), p. 322; M. Udroiu , V. Constantinescu , op. cit., p. 61.
[3] M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 174, 231 (prin reconsiderarea opiniei anterior exprimate). A se vedea
şi: V. Dobrinoiu , N. Neagu, op. cit., p. 129 şi 689 (opinie exprimată în analiza subiectului activ în cazul faptelor
incriminate de art. 215 şi art. 351 CP); D.l. Lămăşanu , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. III, p. 236
[opinie exprimată în analiza subiectului activ în cazul infracţiunii prevăzute de art. 223 CP (Hărţuirea sexuala) -
infracţiune de obicei].
soluţie este valabilă şi în ipoteza în care făptuitorii realizează succesiv actele sexuale asupra
victimei, sprijinindu-se reciproc"111.
Secţiunea a 4-a. Participanţii cu rol (secundar)

de instigatori şi complici
§1. Aspecte generale comune în privinţa instigării şi complicităţii
Prin caracterizarea activităţii desfăşurate în procesul săvârşirii faptei relevante penal, legea
defineşte participanţii cu rol de ra( rt. 47 CP) şi complice (art. 48 CP), regle
o
a
stg
in
baza cărora se pot defini instigarea şi complicitatea (ca forme ale participaţiei penale). Astfel,
instigarea este acea formă a participaţiei penale care constă în activitatea de determinare, cu
intenţie, a unei persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Complicitatea
este acea form ă a participaţiei penale care constă în activitatea de înlesnire sau ajutor, în
orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, precum şi în
promisiunea, realizată înainte sau în timpul săvârşirii faptei, de a tăinui bunurile provenite din
aceasta sau de a favoriza pe făptuitor (indiferent dacă, după săvârşirea fapte
este sau nu îndeplinită).
Spre deosebire de coautorat-form ă principală a participaţiei penale, a cărei existenţă nu
este condiţionată de contribuţiile secundare (diferite) ale altor persoane la săvârşirea faptei -,
activităţile intenţionate constând, după caz, în acte de determinare sau de înlesnire ori ajutor
(sau în promisiunea de tăinuire/favorizare, realizată în condiţiile legii) primesc calificarea de
acte de participaţie (sub forma instigării sau a complicităţii, după caz), însă numai în măsura
raportării acestora la săvârşirea nemijlocită a unei fapte prevăzute de legea penală, de către o
altă/alte persoane (autor/coautori). Dacă, în speţă, coautoratulpoate exista în afara actelor
de instigare/complicitate (deşi nu exclude posibilitatea existenţei unor astfel de acte), se
impune precizarea potrivit căreia atât instigarea, cât şi complicitatea sunt condiţionate de
săvârşirea faptei relevante penal de către executa nt/executanţi, ceea ce le atribuie semnificaţia
penală de acte de participaţie (secundară). Ele nu au, aşadar, o individualitate juridică proprie,
distinctă, nefiind deci calificate drept infracţiuni de sine stătătoare. Altfel spus, actele de
instigare/complicitate - ca acte de participaţie - sunt dependente de săvârşirea faptei de
către autor/coautori (în baza naturii juridice atribuite instituţiei participaţiei penale de către
legiuitorul nostru, ilustrându-se astfel concepţia unităţii de faptă).
După cum s-a menţionat deja, participaţia penală cunoaşte (şi) clasificarea în participaţie
principală şi participaţie secundară. Faţă de co a u to ra t- care se impune întotdeauna ca
formă principală - , instigarea şi complicitatea descriu o participaţie secundară. Activităţile
de instigare şi cele de complicitate nu reprezintă acte de săvârşire în mod nemijlocit a
faptei prevăzute de legea penală. Instigatorul şi complicele sunt persoanele care săvârşesc
mijlocit, prin autor/coautori, fapta prevăzută de legea penală, existând o diferenţă calitativ
între activităţile întreprinse de autor/coautor, pe de o parte, şi contribuţiile prestate de
instigator/complice, pe de altă parte. De asemenea, actele de săvârşire în mod nemijlocit
a faptei prevăzute de legea penală, din punct de vedere subiectiv, se pot realiza cu oricare
dintre form ele de vinovăţie penală (intenţie, culpă sau intenţie depăşită) ori chiar şi fără
tl] în acest sens, V. Cioclei, în G. Bodoroncea ş .a ., op. c i t , p. 454, 455 [opinie exprimată în analiza variantei
agravate a infracţiunii de viol prevăzute de art. 218 alin. (3) lit. f) CP, cu aprecierea violului ca infracţiune „defectivă,,
de coautorat].în sens contrar, a se vedea: V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 136,137; D.l. LĂMĂŞANU,în G. Antoniu,
T. Toader (coord.), op. cit., voi. III, p. 196.
vinovăţie penală, ceea ce imprimă caracter propriu sau caracter impropriu participaţiei penale
(inclusiv atunci când se manifestă sub forma coautoratului). Sub acest aspect, actele de
instigare şi cele de complicitate reprezintă, din punct de vedere subiectiv, contribuţii exclusiv
intenţionate, ceea ce rezultă din definiţiile legale acordate instigatorului şi complicelui, precum
şi din reglementarea participaţiei improprii [art. 52 alin. (2) şi (3) CP]. Nu există instigare/
complicitate din culpă, iar lipsa vinovăţiei în cazul unei determinări sau înlesniri/ajutor în
vederea săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală este irelevantă penal (spre exemplu,
în cazul unor astfel de acte realizate de către un minor nerăspunzător penal).
Actele de instigare/complicitate sunt posibile, în general, la orice infracţiune, chiar şi
în cazul celor care nu sunt compatibile cu săvârşirea în coautorat. în cazul unei participaţii
penale proprii intenţionate, temeiul juridic al răspunderii penale a participanţilor cu rol de
instigator/complice subzistă în săvârşirea infracţiunii, operând sancţionarea în condiţiile
prevăzute de art. 49 CP, fără ca sancţionarea acestor participanţi să fie însă condiţionată
de pedepsirea în concret a autorului (spre exemplu: autorul nu a fost descoperit sau a
decedat; a operat o cauză de impunitate/nepedepsire de ordin strict personal). Instigarea/
complicitatea sunt posibile şi la faptele săvârşite nemijlocit din culpă sau fără vinovăţie, cazuri
care, de asemenea, atrag răspunderea penală a instigatorilor/complicilor pentru infracţiuni
intenţionate (în cadrul unei participaţii improprii), spre deosebire de angajarea răspunderii
penale a autorului pentru o infracţiune din culpă (dacă fapta respectivă este incriminată şi
în baza culpei) sau de situaţia excluderii răspunderii penale a autorului pentru fapta comisă
(caz în care fapta concret săvârşită nu constituie infracţiune, dar rămâne o faptă prevăzută
de legea penală).
§2. Instigarea ca formă a participaţiei penale
2.1. Specificul activităţii desfăşurate de participantul cu rol de instigator. Condiţiile

şi felurile instigării
Definind instigarea ca formă a participaţiei penale care constă în determinarea, cu in
a unei persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, desprindem condiţiile
de existenţă cerute acestei forme de participaţie morală, şi anume111:
1) realizarea de către o persoană a unei activităţi de determinare în vederea săvârşirii,
de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală;
2) comiterea cu intenţie a activităţii de determinare;
3) trecerea la executarea unei fapte relevante penal de către persoana determinată.
Prin întrunirea cumulativă a condiţiilor mai sus enunţate - pe care le vom examina în cele
ce urmează - , ne vom afla în prezenţa instigării ca act (formă) de participaţie penală, putând
surprinde particularităţile ce o disting faţă de celelalte forme de manifestare a participaţiei
penale. Aceasta, în vederea unei corecte delimitări ce se impune, în primul rând, între formele
participaţiei penale, fără a neglija şi alte probleme de departajare (a căror prezentare o vom
include în secţiunea rezervată unor probleme speciale în materia instigării).
111în literatura de specialitate sunt prezentate aceleaşi condiţii pe care le reclamă instigarea ca act de participaţie
penală, chiar dacă acestea apar altfel grupate, într-un număr superior, fiind identificate, spre exemplu, patru sau
chiar cinci condiţii. A se vedea: C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 382, 383; V. Pasca , op. cit. (2014),
p. 369-371; V. Păvăleanu , op. cit., p. 293-295; I. PASCU,în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 332-334. Menţionăm că, la rândul
nostru, am „comprimat" o parte din condiţii, fără a fi astfel afectat specificul acestei forme de participaţie penală,
după cum am inclus în prezentarea acestora şi diferitele feluri ale instigării, care sunt tratate în doctrina penală,
de regulă, în mod separat de condiţiile de existenţă cerute instigării.
Fiecare formă a participaţiei penale se caracterizează printr-un anumit specific. Atunci

când se reţine şi o contribuţie de pe poziţia instigatorului la săvârşirea faptei relevante penal,
pe bună dreptate se afirmă că aspectul caracteristic în acest caz este „faptul că instigatorul
este acela care a imaginat fapta care ar urma să se comită; tot el a luat hotărârea să se
realizeze acea faptă şi a făcut ca această rezoluţie să fie adoptată şi de un altul care şi-a
asumat rolul de executant al faptei"111.
Aşadar, pentru a se reţine existenţa participaţiei penale în forma instigării, se cerîntrunite
cumulativ următoarele condiţii:
1) Realizarea de către o persoană a unei activităţi de determinare în vederea săvârşirii,

de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală.
Pornim de la înţelesul curent: a determina o persoană înseamnă a face ca cineva să ia o
anumită hotărâre, decizie. A reţine că instigator este persoana care determină o altă persoană
să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală - dacă este să privim definiţia înscrisă în
art. 47 CP strict sub aspectul condiţiei care ne interesează - presupune existenţa a cel puţin
două persoane, respectiv cea care determină şi cea care este determinată să ia o anumită
hotărâre (nu orice hotărâre, ci hotărârea de a săvârşi o faptă; nu orice faptă, ci o faptă prevăzută
de legea penală). Persoana care determină este instigatorul, ca persoană căreia îi aparţine
hotărârea de săvârşire a faptei relevante penal, iar persoana determinată este persoana
instigată, persoană căreia i se transmite hotărârea de săvârşire a faptei. „Determinarea
presupune o operaţie de transplantare, de inoculare în conştiinţa instigatului a hotărârii de
a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală"*121.
Această transmitere a hotărârii de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală înseamnă
o determinare, cu semnificaţia penală a unui act de instigare (act de participaţie), doar
în măsura în care ea este dublată de însuşirea hotărârii de săvârşire a faptei de către cel
astfel determinat. Rezultă deci o cerinţă necesară, dar nu şi suficientă, pentru activitatea de
determinare: transmiterea şi, totodată, însuşirea/acceptarea hotărârii de săvârşire a unei
fapte prevăzute de legea penală. Transmiterea hotărârii de a săvârşi o faptă prevăzută de
legea penală trebuie să se situeze în timp - sub aspectul momentului de efectuare - anterior
luării hotărârii de a se săvârşi fapta de către cel instigat (autorul).
Dacă persoana faţă de care s-a realizat determinarea nu şi-a însuşit hotărârea de săvârşire
a faptei, nu ne vom afla în prezenţa instigării (ca act de participaţie penală), întrucât doar
s-a încercat (fără a se reuşi) insufla rea hotărârii de comitere a faptei (mai exact, este vorba
doar despre o încercare/tentativă de determinare). De asemenea, dacă persoana faţă de
care s-a realizat determinarea luase deja hotărârea de săvârşire a faptei (spre exemplu, în
cazul autodeterminării), nu se realizează instigarea ca act de participaţie, însă aceasta -
participaţia penală - poate subzista, îmbrăcând însă doar forma complicităţii morale (prin
întărirea hotărârii infracţionale prealabil luate).
Determinării care satisface deopotrivă aceste două cerinţe i se atribuie caracterul penal
al participaţiei, în forma instigării, numai prin raportare la săvârşirea - de către autor - a
unei fapte prevăzute de legea penală.
a) Determinarea efectivă a unei persoane la săvârşirea faptei avute în vedere de instigator

se poate realiza printr-o varietate de mijloace, în funcţie de condiţia psihică a celui instigat,
de starea în care se afla în momentul instigării, de raporturile sale cu instigatorul etc., ceea ce
permite o primă diferenţiereîntre instigarea simplă şi instigarea calificată. „în cazul ins
[1] I. Pascu, în I. Pascu ş .a .; cit., p. 331.

121 C. M itrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 382.
simple, instigatorul se foloseşte doar de argumente, de puterea sa proprie de a convinge,

în timp ce, în cazul instigării calificate, se folosesc de către instigator anumite mijloace în
scopul determinării instigatului în sensul comiterii faptei (spre exemplu, se oferă bani ori
alte avantaje, se fac promisiuni, se folosesc ameninţări, amăgiri etc.)"[1].
Instigarea calificată se realizează prin ameninţarea autorului-in condiţiile prevăzute de
art. 47 CP - , care trece apoi la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, ca efect al
constrângerii morale ce s-a exercitat asupra sa (dacă ameninţarea efectuată întruneşte, pe caz
concret, condiţiile pentru a fi reţinută cu titlu de cauză de neimputabilitate - constrângerea
morală). Aceasta reprezintă o instigare improprie [art. 52 alin. (3) CP]. Drept urmare, instigatorul
îşi va angaja răspunderea penală pentru fapta săvârşită - infracţiune intenţionată - , dar se
va exclude reţinerea infracţiunii în sarcina autorului (operând cauza de neimputabilitate
a constrângerii morale). Dacă activitatea de ameninţare comisă în concret verifică toate
cerinţele legale ce descriu conţinutul infracţiunii de ameninţare (art. 206 CP), în acord cu
opinia exprimată în doctrină, susţinem soluţia concursului de infracţiuni săvârşite, respectiv
ameninţarea şi instigarea la fapta relevantă penal comisă de autor (căruia nu îi este întotdeauna
imputabilă)121.
Din analiza acestei condiţii se pot reţine şi alte feluri sub care se prezintă
operând în clasificarea acestora mai multe criterii (după cum urmează).
b) După modul de acţiune a instigatorului pentru determinarea instigatului la săvârşirea

faptei incriminate, în doctrina penală131 se distinge între instigare directă (nemijlocită sau
imediată) şi instigare indirectă (mijlocită sau mediată). Instigarea este directă atunci când
hotărârea de săvârşire a faptei se transmite celui instigat în mod direct, nemijlocit, fără inter
punerea unei alte persoane. Instigarea indirectă este cea realizată prin persoana interpusă, cu
două rezolvări posibile, şi anume: dacă persoana interpusă, cu rol de intermediar, transmite
hotărârea de săvârşire a faptei de la instigator la autorul faptei, limitându-se doar la aceasta,
ea devine complice la infracţiune; dacă nu se limitează doar la transmiterea hotărârii, ci îşi
aduce propria contribuţie la determinarea autorului, va deveni coinstigator, aspect subliniat
de unii autori*141.
c) După modul deschis sau ascuns în care acţionează instigatorul, se distinge între
instigare evidentă (denumită şi instigare deschisă sau explicită) şi instigare insidioasă (sau
ascunsă). în cazul unei instigări evidente, instigatorul expune deschis scopul său, acţionând
„la vedere", fără să lase urmă de îndoială asupra intenţiei sale de determinare la săvârşirea
faptei. Prin deosebire, instigarea insidioasă se realizează „din umbră", denotă o intenţie
perfidă a instigatorului, care nu „dă pe faţă" scopul în care acţionează, astfel încât cel instigat
să nu realizeze că a fost determinat să comită o faptă relevantă penal.
d) După numărul persoanelor implicate- dacă este să avem în vedere definiţia prevăzută
de art. 47 CP (cu menţiunea că singularul la care recurge legiuitorul, în sensul că „o persoană
determină o altă persoană", nu este o formulare care exclude pluralul)-, putem distinge între
numărul persoanelor faţă de care se adresează instigarea, respectiv numărul persoanelor care
realizează instigarea. Astfel, după numărul persoanelor faţă de care se realizează instigarea,
se distinge între instigare individuală şi instigare colectivă.
111 M. A lexandru , op. cit., p. 152.

121Idem, p. 146-147. Dacă autorul nu comite fapta respectivă, rămâne ca persoana care a constrâns moral să
răspundă doar pentru o infracţiune de ameninţare.
[31A se vedea V. PASCA, op. cit. (2014), p. 372.
141A se vedea: C. MlTRACHE, Cr . Mitrache , op. cit. (2016), p. 385; I. Pascu , în I. PASCU ş.A., op. cit., p. 332.
Instigarea individuală este adresată unei singure persoane sau unor persoane determinate,
iar instigarea colectivă priveşte un număr nedeterminat de persoane. Prin însăşi natura ei,
instigarea colectivă, fiind publică, îşi găseşte (în optica legiuitorului nostru penal) incriminare
de sine stătătoare (cu apartenenţă la categoria infracţiunilor contra liniştii şi ordinii publice,
corespunzător prevederii din art. 368 CP). Drept urmare, nu se pune problema unui act de
participaţie, în acest caz fiind vorba despre răspundere penală în calitate de autor al unei
infracţiuni autonome.
După numărul persoanelor care realizează ,i trebuie av
în care instigarea se realizează de o singură persoană, cât şi cea în care instigarea este realizată
de către mai multe persoane, sub acest din urmă aspect - număr plural al persoanelor
care realizează instigarea - impunându-se deosebirea dintre coinstigare şi concursul de
instigări. Va exista coinstigare atunci când mai multe persoane desfăşoară acte de instigare
în baza unei înţelegeri de a conlucra în acest sens, putându-se manifesta concomitent sau
succesiv. Aceasta, spre deosebire de situaţia în care mai multe persoane determină pe o
alta la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, însă fiecare acţionează separat (fără
o înţelegere şi cooperare), situaţie care lasă loc unui concurs de instigări.
2) Comiterea cu intenţie a activităţii de determinare.

Din punct de vedere subiectiv, instigarea presupune intenţia persoanei care realizează
activitatea de determinare a unei alte persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, reprezentând un act deliberat. Astfel, trebuie ca „instigatorul să fie conştient că îl
determină pe instigat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală şi să urmărească
sau să accepte rezultatul acelei fapte"111.
Reiterăm menţiunea privitoare la faptul că nu există instigare din culpă, intenţia
instigatorului fiind înscrisă în însăşi definiţia legală acordată participantului cu acest rol
(art. 47 CP). Nu trebuie confundată lipsa de relevanţă penală a unei instigări din culpă cu
situaţia distinctă pe care o relevă instigarea în cazul faptelor comise din culpă de către cel
instigat (autor), în condiţiile incriminării faptei din culpă, caz în care va exista participaţia
improprie [art. 52 alin. (2) CP]. Acelaşi caracter impropriu îl va avea participaţia şi în cazul
în care, în urma activităţii intenţionate a instigatorului, autorul trece la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală, lucrând însă fără vinovăţie penală [art. 52 alin. (3) CP]. Va exista
deci instigare improprie atât în ipoteza determinării cu intenţie la săvârşirea din culpă de
către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, cât şi atunci când are loc
determinarea cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o
persoană care comite acea faptă fără vinovăţie. Dimpotrivă, instigarea va îmbracă formă
proprie atunci când intenţia caracterizează şi poziţia psihică de pe care lucrează persoana
instigată.
Legătura subiectivă dintre instigator şi autorul faptei relevante penal caracterizează atât
instigarea proprie, cât şi instigarea improprie, putându-se manifesta bilateral sau unilateral.
Deşi caracteristică instigării improprii, legătura subiectivă unilaterală se poate manifesta şi în
ipoteza unei instigări proprii (spre exemplu, atunci când transmiterea hotărârii infracţionale
nu se realizează prin indicarea explicită a faptei pe care să o comită autorul, ci printr-o
activitate de inducere în mintea celui instigat a unei anumite stări de spirit, care face să
încolţească în psihicul acestuia ideea criminală, conducând la luarea hotărârii de săvârşire
a faptei - instigare insidioasă).
1111. Pascu , în I. Pascu ş .a ., cit., p. 333.

Fiind o formă de participaţie penală care se realizează cu intenţie (directă sau indirectă),
instigarea ridică problema compatibilităţii cu infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită.
Angajarea răspunderii penale a instigatorului în cazul săvârşirii unei infracţiuni cu intenţie
depăşită este susţinută, în general, în teoria penală111, după cum se reflectă şi din soluţii
jurisprudenţiale121, dacă se dovedeşte că persoana cu rol de instigator a avut, în raport cu
rezultatul mai grav, aceeaşi poziţie subiectivă ca şi autorul faptei. Se manifestă şi rezerve,
unii autori respingând ideea reţinerii răspunderii penale a instigatorului pentru rezultatul
mai grav, din culpă, acesta urmând să răspundă doar pentru segmentul infracţional iniţial
(cel intenţionat)131.
La rândul nostru, după cum ne-am pronunţat şi cu o altă ocazie141, subscriem curentului
favorabil angajării răspunderii penale a instigatorului în cazul săvârşirii unei infracţiuni cu
intenţie depăşită [situaţie ce se poate rezolva în baza art. 50 alin. (2) CP151], rezultatul mai
grav în cazul acestor infracţiuni fiind o circumstanţă reală (deci împrejurare privitoare la
faptă), care se va răsfrânge şi asupra participantului cu rol de instigator, însă numai în măsura
în care acesta a cunoscut-o sau a prevăzut-o (iar nu în mod automat). Această susţinere o
putem întări şi cu un alt argument, dacă avem în vedere ipoteza în care instigatorul poate fi
considerat ca făcând parte dintre persoanele socotite că săvârşesc împreună fapta [în sensul
prevederilor din art. 77 lit. a) CP]. Astfel, atunci când acesta contribuie la comiterea faptei
printr-o activitate ce reprezintă (şi) o complicitate concomitentă, această din urmă formă a
participaţiei este absorbită de instigare (care reprezintă o formă principală de participaţie faţă
111A se vedea: M. U d r o i u , Drept penal, op. cit., p. 170; I. Pa s c u , în I. Pa s c u ş .a ., op. cit., p. 335, 356. în cadrul
curentului favorabil angajării răspunderii penale a instigatorului pentru infracţiunea praeterintenţionată, sunt de
remarcat unele nuanţări ale autorilor care admit reţinerea intenţiei depăşite în cazul participantului cu acest rol.
Astfel, într-o opinie, se consideră că răspunderea penală se va reţine în măsura în care participantul a prevăzut
rezultatul mai grav (culpa cu prevedere), nu însă şi atunci când, deşi nu l-a prevăzut, ar fi trebuit şi ar fi putut să îl
prevadă (deci cu excluderea culpei subsecvente, în modalitatea culpei simple). în acest sens, a se vedea I. K u g l a y ,
în G. B o d o r o n c e a ş .a ., op. cit, p. 153. într-o alta opinie, dimpotrivă, se vine cu aprecierea că (şi) participantul cu
rol de instigator va răspunde pentru infracţiunea praeterintenţionată, dacă trebuia şi putea să prevadă rezultatul
mai grav produs. A se vedea I. Pa s c u , în I. Pa s c u ş .a ., op. c it, p. 335, 356. Autorul precitat (I. Pa s c u ) apreciază
că „această soluţie se impune pentru motivul că rezultatul mai grav, cauzat din culpă, constituie - în raport cu
infracţiunea de bază la care participanţii au înţeles să contribuie - o circumstanţă reală, iar potrivit principiului
ce se desprinde din art. 50 alin. (2) CP, circumstanţele privitoare la faptă se comunică participanţilor în condiţiile
în care influenţează şi asupra răspunderii autorului. Este adevărat că textul foloseşte expresia «numai în măsura
în care aceştia (autorul şi participanţii) le-au cunoscut sau le-au prevăzut», ceea ce înseamnă că acest text se
referă doar la infracţiunile intenţionate, ca fiind cele mai frecvente; or, extinzând această regulă şi la infracţiunile
praeterintenţionate [de care noul Cod penal, spre deosebire de Codul penal anterior, se ocupă în Partea generală
prin definirea intenţiei depăşite în art. 16 alin. (5)], în baza principiului sus-menţionat, textul art. 50 alin. (2) CP
ar fi trebuit să aibă următoarea formulare: «numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut, le-au prevăzut ori au
putut să le prevadă»".
[2] în practica instanţei supreme, problema răspunderii penale (şi) a participantului cu rol de instigator, în
cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, îşi găseşte cu regularitate rezolvarea în temeiul dispoziţiilor care
consacră regimul circumstanţelor reale, în aprecierea potrivit căreia împrejurările referitoare la faptă se răsfrâng
asupra participanţilor, dacă acestea au fost cunoscute, prevăzute sau - î n cazul infracţiunilor praeterintenţionate -
dacă puteau să fie prevăzute.
[3] A se vedea C. R e g h i n i , Pardcipaţia la infracţiunile praeterintenţionate, în revista Fiat lustitia nr. 1/2012, p. 69
(articolul - în care se întreprinde o sinteză în materia compatibilităţii (tuturor) formelor participaţiei penale cu
infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită - se poate consulta on-line, în format electronic, la adresa de internet
http://www.fiatiustitia.ro/ojs/index.php/fi/article/viewFile/84/71).
141 M.l. M i c h i n i c i , M. D u n e a , în T. T o a d e r ( c o o r d .), op. cit, p. 130.
[5] în sprijinul opiniei de tragere la răspundere penală a participantului cu roi de instigator (sau complice),
dar în baza unei circumstanţe subiective reţinute în sarcina participantului [potrivit art. 50 alin. (1) CP], iar nu în
baza comunicării unei circumstanţe obiective de la autor/coautor înspre participant [potrivit art. 50 alin. (2) CP] -
schimbând, astfel, perspectiva de abordare şi soluţionare a problemei - , a se vedea V. C r ă g u n , op. cit., p. 51-53.
de complicitate). Or, într-o astfel de împrejurare, persoana căreia i se va reţine răspunderea

penală numai în calitate de instigator (instigarea absorbind complicitatea concomitentă) nu
se poate spune că nu a cunoscut împrejurarea relativă la faptă, împrejurare constând chiar
în rezultatul mai grav al faptei - ca infracţiune praeterintenţionată mai ales atunci când
persoana este prezentă la locul şi în timpul săvârşirii acesteia de către autor.
Deci, numai în măsura în care se constată o identitate sub aspectul poziţiei psihice de
pe care se lucrează în săvârşirea infracţiunii, reţinându-se (şi) în sarcina instigatorului, faţă
de rezultatul mai grav, o atitudine subiectivă similară celei a executantului, răspunderea
penală se va angaja pentru întreg ansamblul faptic praeterintenţionat, participaţia penală
îmbrăcând formă proprie (perfectă).
3) Trecerea la executarea faptei relevante penal de către persoana determinată.

Instigarea - act de participaţie penală - implică trecerea la săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală de către persoana care a fost determinată în acest sens (prin luarea efectivă
a hotărârii de săvârşire a faptei). Numai prin punerea în executare a hotărârii de săvârşire
a faptei, deci atunci când autorul dă curs instigării, se realizează şi această (ultimă) condiţie
cerută participaţiei penale sub forma instigării. „Instigatul trebuie să treacă la executare,
respectiv el trebuie să înceapă executarea acţiunii sau să se abţină de la acţiunea impusă
de lege în cazul infracţiunilor omisive proprii"111.
Rezultă că ne vom afla în prezenţa in stig ă rii-a ct de participaţie - atunci când autorul va
săvârşifapta relevantă penal, ca faptă în formă consumată sau tentată (tentativă incriminată -
faptă pe care legea o pedepseşte şi atunci când rămâne în stadiul anterior consumării; în
accepţiunea pe care o acordăm, o tentativă incriminată este tentativa pedepsibilă prin
lege). Per a contrario, nu se va realiza instigarea - act de participaţie-atunci când, în ciuda
luării hotărârii de săvârşire a faptei de către cel determinat să o comită (însemnând că
instigatorul a reuşit să îl determine pe cel instigat să săvârşească fapta prevăzută de legea
penală), acesta fie nu a trecut practic la săvârşirea faptei (spre exemplu, persoana s-a răzgândit
şi nu a mai trecut la comitere), fie a comis acte lipsite de relevanţă penală (spre exemplu,
un act de pregătire sau o tentativă, atunci când ilustrează activităţi ce nu sunt incriminate,
deci nepedepsibile). Altfel spus, dacă persoana determinată (care şi-a însuşit hotărârea
infracţională) nu a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nu va exista instigare - act
de participaţie -, nu va exista deci nici o persoană al cărei rol să poată fi legal apreciat ca
fiind acela de instigatorl2].
Este de subliniat faptul că, de lege lata, determinarea cu intenţie a unei persoane la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, atunci când persoana instigată (autorul)
nu a trecut la executarea acesteia sau a trecut la executare, dar a comis doar un act lipsit de
relevanţă penală, desemnează, în principiu, o activitate care nu cade sub incidenţa legii penale,
deci nu se pedepseşte. Această activitate reprezintă o instigare neurmată de executare (nu
are loc trecerea la săvârşirea unei fapte relevante penal). Atragem atenţia asupra faptului că
o asemenea instigare neurmată de executare (care implică, după caz, una dintre cele două
ipoteze semnalate) înseamnă mai mult decât o încercare de determinare a unei persoane*1 2
[1) V. Pa s c a , op. (cit.2014), p. 370.

121 Potrivit reglementării anterioare, această situaţie (privitoare la realizarea unei activităţi de determinare
desfăşurate de instigator, care a condus la luarea hotărârii de a săvârşi fapta de către cel instigat, însă acesta, din
diferite motive, nu a mai pus-o în executare sau a început săvârşirea faptei, dar aceasta a rămas în faza tentativei
pe care legea nu o incrimina) ilustra o modalitate normativă a instigării neurmate de executare [corespunzător
prevederilor art. 29 alin. (1) teza I CP anterior]. Acesteia i se atribuia semnificaţie penală proprie, în sensul unei
fapte de sine stătătoare, faptă cu incriminare în Partea generală a Codului penal (singura de acest fel), cu angajarea
răspunderii penale a celui care a instigat, nu ca participant, ci ca autor al acelei fapte.
să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală (când nu s-a reuşit inocularea hotărârii de
săvârşire a faptei), respectiv o instigare neizbutită. De asemenea, de lege lata, în principiu, nici
o astfel de activitate nu cade sub incidenţa legii penale. Se impune însă precizarea (comună
atât instigării neurmate de executare - când nu se trece practic la executare sau se săvârşeşte
un act nerelevant penal - , cât şi încercării de determinare = tentativă de instigare) că, în mod
excepţional, în unele cazuri, răspunderea penală se va putea angaja totuşi, dar în baza unor
norme înscrise în Partea specială a Codului penal. Astfel, legiuitorul actual incriminează ca
infracţiuni de sine stătătoare unele asemenea activităţi, cum este cazul faptei prevăzute la
art. 272 CP (influenţarea declaraţiilor) sau al faptei descrise de art. 370 CP (încercarea de a
determina săvârşirea unei infracţiuni)111.
Dacă instigării i s-a dat curs, trecându-se la săvârşirea unei fapte relevante penal,
aceasta poate ilustra fie o tentativă (ca faptă pe care legea o pedepseşte), fie o faptă
consumată. Analizând ipoteza comiterii unei tentative, dacă sunt întrunite condiţiile participaţiei
penale şi se păşeşte la executarea faptei, autorul poate „bloca" rămânerea faptei doar la
stadiul de tentativă, din motive dependente de voinţa sa. Practic, autorul se poate desista
(în cazul unei tentative imperfecte) sau poate împiedica producerea rezultatului (în cazul
unei tentative perfecte). Când desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului verifică
cerinţele legii (art. 34 CP), autorul nu va f i pedepsit pentru tentativa comisă în concret (cauzele
menţionate au caracter personal, profită exclusiv executantului), însă răspunderea penală
a instigatorului se va concretiza în pedeapsa aplicabilă (potrivit regimului de sancţionare a
tentativei, prevăzut în art. 33 CP)[21.
Fără doar şi poate, în situaţia în care hotărârea infracţională este pusă în executare,
dar din motive independente de voinţa autorului nu se ajunge la consumarea infracţiunii,
răspunderea penală a autorului, cât şi a instigatorului pentru tentativa infracţiunii comise
se va concretiza în pedeapsa aplicabilă pe cazul concret (spre exemplu: în condiţiile unei
instigări la omor, autorul trece la executarea actului de ucidere a victimei, fără a se produce
însă decesul acesteia).
Semnalăm şi situaţia în care, dându-se curs instigării şi autorul trecând la săvârşirea
faptei relevante penal, instigatorul este cel care „blochează" fapta la stadiul de tentativă,
prin împiedicarea consumării infracţiunii (în condiţiile prevăzute de art. 51 CP
săvârşirii infracţiunii). în acest caz, instigatorul va beneficia de cauza de nepedepsire (de ordin
personal) instituită prin lege, ipoteză pe care nu o detaliem însă aici (urmând a o discuta în
cadrul mai larg rezervat aspectelor de interes în materia sancţionării participaţiei penale).
în concluzie, referindu-ne la condiţia trecerii la executarea faptei prevăzute de legea

penală de către cel instigat - pentru a se reţine instigarea, ca act de participaţie - , trebuie să
se dea curs instigării, prin comiterea, după caz, a faptei consumate sau rămase la stadiul de
tentativă incriminată (sub acest din urmă aspect neinteresând dacă pentru autor operează
desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului).1 2
m Prezentării acestor cazuri îi rezervăm o secţiune distinctă (probleme speciale în materia instigării).
121Respingem opinia formulată în doctrină potrivit căreia ar ilustra o instigare cu efect negativ (sau neizbutită)
situaţia în care instigatul „a început executarea, însă [se] desistă şi face să se împiedice consumarea faptei. în acest
caz, instigarea nu mai este act de participaţie, dar poate constitui o faptă de sine stătătoare incriminată în legea
penală". în acest sens, I. Pa s c u , în I. Pa s c u ş .a ., op.cit., p. 337. într-o atare situaţie,
una cu efect pozitiv, existând o determinare efectivă în vederea săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, faptă
a cărei comitere are loc; mai mult, cauzele de nepedepsire a tentativei vizează o faptă relevantă penal, o tentativă
incriminată şi care se pedepseşte prin lege, autorul acesteia nefiind însă, pe caz concret, pedepsit pentru infracţiunea
atipică pe care a comis-o (ca faptă penală tentată). Această cauză de nepedepsire, având caracter pur personal,
nu profită instigatorilor, nici complicilor (care vor răspunde penal pentru contribuţia lor la tentativa comisă!).
Instigarea implică în mod necesar întrunirea cumulativă a tuturor condiţiilor mai sus
prezentate, putând afirma că specificul instigării-form ă de participaţie penală-este dat de
activitatea intenţionată de determinare a unei persoane la săvârşirea unei fapte relevante
penal, urmată de trecerea efectivă la comiterea acesteia de către cel determinat, conduita
adoptată astfel având relevanţă penală concretă.
2.2. Probleme speciale în materia instigării - abordare selectivă

1. Instigarea ridică probleme de delimitare faţă de complicitate, atunci când şi această
formă a participaţiei penale îmbracă (doar) forma morală. Astfel, dacă în cazul instigării
activitatea specifică de determinare are loc înainte de luarea hotărârii de săvârşire a faptei
de către autor (reprezentând o formă morală şi anterioară trecerii la executare), complicitatea
morală implică o hotărâre infracţională deja luată de autorul faptei (autodeterminare sau
determinarea prealabilă a executantului, realizată de către o altă persoană - instigator), activitate
prin care se întăreşte hotărârea infracţională şi care, după caz, se poate comite fie înainte,
fie în timpul săvârşirii faptei incriminate (complicitate morală anterioară sau concomitentă).
Totodată, ambele activităţi (respectiv cea de determinare intenţionată în vederea săvârşirii
faptei, cât şi cea de înlesnire sau ajutor, sub aspect moral, la comiterea acesteia) se pot realiza
de către una şi aceeaşi persoană. Spre exemplu: X îl determină pe A(utor) să comită un furt;
A îşi însuşeşte hotărârea infracţională, dar are apoi ezitări în ceea ce priveşte trecerea la
săvârşirea faptei, situaţie în care X îi întreţine/întăreşte acestuia hotărârea; în cele din urmă,
A pune în executare hotărârea infracţională şi comite furtul. Răspunderea penală a lui X se
va angaja de pe poziţia participantului cu rol de instigator, deci se va reţine participaţia sub
forma instigării (cu absorbţia actelor de com plicitate-form ă secundară faţă de instigare).
2. Instigarea este posibilă la infracţiunile cu subiect activ special, caz în care persoana
(fizică) cu rol de instigatortrebu\e să îndeplinească (doar) condiţiile generale cerute subiectului
activ al infracţiunii. Altfel spus, nu se cere instigatorului probarea calităţii speciale cerute de
legea penală. Spre exemplu, în caz de instigare la delapidare, executantul trebuie să verifice
la data săvârşirii nemijlocite a faptei calitatea specială de funcţionar public cu atribuţii de
administrator sau gestionar al bunurilor sustrase/folosite/traficate. Nimic nu împiedică însă
verificarea şi de către instigator a calităţii speciale în cauză, urmând ca el să răspundă penal
în limitele activităţii desfăşurate. Spre exemplu: X şi Y sunt funcţionari publici co-gestionari
ai aceloraşi bunuri; X este cel care îl determină, cu intenţie, pe Y să treacă la săvârşirea
nemijlocită a faptei; dacă Y (autorul) dă curs instigării, X va răspunde în calitate de instigator
la delapidare. Menţinând exemplul, dacă Xîşi depăşeşte rolul iniţial, alăturându-se pe parcurs
lui Yîn săvârşirea nemijlocită a faptei, se va reţine coautoratul celor două persoane (contribuţia
de instigator prestată de X se absoarbe în coautoratul reţinut în sarcina acestuia).
Rezolvări aparte se întâlnesc în cazul unor infracţiuni cu subiect activ special, spre exemplu,
infracţiunile săvârşite asupra unui membru de familie (care se particularizează şi prin calitate
specială impusă subiectului pasiv, în sensul dispoziţiilor prevăzute de art. 177 CP)111.
o jîn raport de prevederile art. 199 alin. (1) CP (violenţa în familie), precizăm următoarele:
actele de instigare, atunci când sunt realizate de persoane care îndeplinesc cerinţa specială a1
[1] După cum reiese din Expunerea de motive ce a însoţit proiectul noului Cod penal (pct. 2.45., p. 24), reglementarea
distinctă a acestor infracţiuni nu constituie altceva decât forme agravate ori atenuate ale unor infracţiuni contra
vieţii sau integrităţii corporale, starea de tulburare provocata de naştere fiind valorificata ca un caz special de
reducere a pedepsei în cazul infracţiunilor de violenţa comise cu intenţie sau intenţie depăşita.
legii (respectiv calitatea specială de membru de familie), angajează răspunderea penală pentru
infracţiunea de violenţă în familie (care desemnează forme agravate, cu incriminare distinctă,
ale unor infracţiuni contra vieţii - omor, omor calificat - sau integrităţii corporale - lovirea
sau alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte). Atunci când
aceleaşi acte sunt realizate de persoane lipsite de calitatea specială de membru de familie,
ele angajează răspunderea penală pentru respectivele infracţiuni contra vieţii sau integrităţii
corporale, cu excluderea prevederilor cuprinse în art. 199 alin. (1) CP (în sensul agravării)11'.
b) în raport de prevederile art. 200 CP - uciderea ori vătămarea nou-nâscutuluisăvârşită

de către mamă - , distingem două situaţii[2]:
- o persoană o determină pe mamă la uciderea sau vătămarea copilului său nou-nâscut,
iar mama dă curs actului de instigare, acţionând în condiţiile prevăzute de art. 200 CP. în
opinia noastră, mama va răspunde ca autor al faptelor incriminate conform dispoziţiilor
din art. 200 CP, în timp ce persoana care a d
aupă cum verifică (sau
stg
in
membru de familie - va putea răspunde penal, după caz, fie pentru instigare la omor, omor
calificat, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte (în condiţiile prevăzute de art. 188, art. 189, art. 193-195 CP), dacă nu are calitatea
de membru de familie, fie pentru violenţă în fam ilie [în conformitate cu dispoziţiile din
art. 199 alin. (1) CP], dacă are calitatea de membru de familie'31;
- mama care verifică cerinţele înscrise de art. 200 CP este cea care determinâ/instigă
o altă persoană să comită uciderea sau fapta contra integrităţii corporale asupra copilului
său nou-născut, dându-se curs instigării. în opinia noastră, mama îşi va angaja răspunderea
penală pentru infracţiunea de ucidere sau vătămare a , cu reţinerea instigării. în
ceea ce priveşte persoana care a trecut la executare, suprimând viaţa sau lezând integritatea
corporală a victimei - după cum verifică (sau nu) calitatea de membru de familie - , va
răspunde fie pentru infracţiunea de omor/omor calificat/lovire sau alte violenţe/vătâmare *1 2
[1] în acest sens, a se vedea N. Neagu, în V. Dobrinoiu , I. Pascu , M.A. Hotca, I. C hiş , M. Gorunescu , C. Păun ,
N. Neagu , M. Dobrinoiu , M.C. S inescu , Noul Cod penal comentat. Voi. II. Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014, p. 77; T. Toader , M. Safta , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), op. cit., voi. III, p. 97.
121Precizăm că, în ceea priveşte fapta incriminată de art. 200 alin. (1) CP, aceasta îşi găseşte, cu unele modificări
sub aspectul conţinutului normativ, corespondent în dispoziţiile art. 177 CP anterior - pruncuciderea - , faptă care, în
ipoteza săvârşirii în participaţie, a întreţinut discuţii în literatura de specialitate sub aspectul naturii juridice atribuite
acesteia (infracţiune autonomă, de sine stătătoare, sau formă atenuată a în leg
art. 200 alin. (2) CP, aceasta nu are precedent legislativ. în doctrina corespunzătoare codului în vigoare, se semnalează
menţinerea controverselor exprimate în materia încadrării juridice, respectiv a sancţionării participanţilor la fapta de
ucidere a nou-născutului săvârşită de către mamă; a se vedea T. Toader , M. Safta, în G. A ntoniu , T. Toader (coord .),
op. cit., voi. III, p. 100 (fapt deja constatat de noi). în acelaşi sens, S. Bogdan (coord .), op. cit., p. 69. Mai mult, se
prefigurează aceeaşi potenţială interpretare neunitară şi în raport de incriminarea nouă corespunzătoare dispoziţiilor
art. 200 alin. (2) CP. Pentru o sinteză a opiniilor doctrinare divergente şi a soluţiilor de practică corespunzătoare
Codului penal anterior, recomandăm a se vedea H. Diaconescu , R. Răducanu , op. cit., p. 198-203 (cu abordarea
critică a autorilor asupra concepţiei actuale). Ase vedea şi M. Dunea ,
provided by article 200 from the new RomanianCriminal Code: murder or of the newb
the mother [Reflecţii asupra naturii juridice a faptei incriminate la art. 200 din noul Cod penal român: uciderea ori
vătămarea nou-nâscutului săvârşită de către mamă], în revista Journal of Public Administration, Finance and Law
(JOPAFL), nr. special 1/2014, p. 112-126 - articolul poate fi consultat on-line, în format electronic, la adresa de
internet http://www.jopafl.com/uploads/special-issue-l-2014/APPROACHES_ON_THE_LEGAL_NATURE_OF_THE_
OFFENSE_PROVIDED_BY_ARTICLE_200_FROM_THE_NEW_ROMANIAN_CRIMINAL_CODE.pdf; M. D u n e a , Aspecte
juridice şi medico-legale privind infracţiunea de pruncucidere, în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi,
Seria Ştiinţe Juridice, 2007, p. 199-222 [subiectul vizează aspecte care pot fi identificate şi în actuala reglementare
cuprinsă în cadrul art. 200 alin. (1) CP] - articolul poate fi consultat on-line, la adresa de internet http://pub.law.
uaic.ro/files/articole/2007/Anale2007_artl3MihaiDuneaPruncuciderea.pdf.
131în acest sens, a se vedea N. N e a g u , în V. D o b r i n o i u ş .a ., op. cit., p. 79.
corporală/loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (în condiţiile prevăzute de art. 188,
art. 189, art. 193-195 CP), dacă nu are calitatea de membru de familie, pentru violenţă
în fam ilie [în conformitate cu dispoziţiile art. 199 alin. (1) CP], dacă este membru de familie,
în calitate de autor111.
3. Instigarea, ca formă a participaţiei penale, trebuie deosebită de anumite incriminări

de sine stătătoare, de unele fapte penale distincte. Ne reţin atenţia, prin succinte observaţii,
următoarele incriminări din Partea specială a Codului penal:
a) infracţiunea de instigare publică (art. 368);
b) infracţiunea de determinare a sinuciderii (art. 191); infracţiunea de proxenetism (în
modalitatea normativă a determinării practicării prostituţiei în condiţiile legii - art. 213);
infracţiunea de exploatare a cerşetoriei (art. 214);
c) infracţiunea de influenţare a declaraţiilor (art. 272) şi infracţiunea de încercare de a
determina săvârşirea unei infracţiuni (art. 370).
a) Infracţiunea de instigare publică (art. 368 CP) presupune un îndemn adresat unui
număr nedeterminat de persoane, publicului, realizat prin mijloacele descrise de lege sau
prin orice alte mijloace şi care se referă la comiterea de infracţiuni. După cum se subliniază în
literatura de specialitate, îndemnul înseamnă mai puţin decât o determinare (în sensul legii
penale). Astfel, referitor la adoptarea hotărârii infracţionale, „în cazul îndemnului, această
finalitate poate să nu fie atinsă. Folosind termenul a îndemna, legiuitorul a arătat, aşadar, că
nu trebuie să fie vorba despre un îndemn care a reuşit să determine"*121. Existenţa infracţiunii
nu este condiţionată de săvârşirea efectivă a unei infracţiuni dintre cele la care s-a adresat
îndemnul de comitere. „Dacă instigarea publică a avut ca urmare săvârşirea infracţiunii la
care s-a instigat, ea se converteşte în instigare ca formă de participaţie la acea infracţiune"131,
în sensul dispoziţiei din alin. (3) al art. 368 CP, care prevede: „Dacă instigarea publică a avut
ca urmare comiterea infracţiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege
pentru acea infracţiune".
b) Infracţiunea de determinare a sinuciderii (art. 191 CP) reprezintă o activitate cu

incriminare distinctă, cadrul legal al participaţiei penale în forma instigării neputând
acoperi această situaţie, întrucât o condiţie indispensabilă a instigării rezidă în activitatea
de determinare a unei alte persoane, în vederea săvârşirii unei fapte prevăzute de legea
penală. Or, lipsa de relevanţă penală a sinuciderii/încercării de sinucidere plasează asemenea
activităţi în afara instigării, cu excluderea răspunderii penale de pe poziţia participantului
cu rol de instigator. Persoana care determină la sinucidere va răspunde deci în calitate de
autor al infracţiunii de determinare a sinuciderii.
De asemenea, realizarea unei activităţi de în condiţiile prevăzute de lege în
art. 213 CP sau art. 214 CP angajează răspunderea penală în calitate de autor.
111Idem, p. 80. în sens contrar, a se vedea H. D ia c o n e s c u , R. R ă d u c a n u , op. cit., p. 203 („Dacă mama determină
sau ajută pe o altă persoană să ucidă nou-născutul, înseamnă că ea a acţionat liberă de tulburarea psihică ce
fundamentează infracţiunea în discuţie, aşa încât ea trebuie să răspundă, după caz, pentru instigare sau complicitate
la infracţiunea de omor"). în ceea ce priveşte prima situaţie expusă, autorii în urmă citaţi sprijină opinia care
consideră infracţiunea prevăzută de art. 200 alin. (1) CP o infracţiune de sine stătătoare, cu rezolvare în sensul
reţinerii instigării la această faptă.
121V. Dobrinoiu , N. Neagu, op. cit., p. 731.
131Idem, p. 732.
c) Infracţiunea de influenţare a declaraţiilor (art. 272 CP) presupune, după caz, încercarea
de a determina (instigare nereuşită/neizbutită) sau determinarea unei persoane (instigare
reuşită/izbutită) să nu sesizeze organele de urmărire penală/să nu dea declaraţii/să îşi retragă
declaraţiile/să dea declaraţii mincinoase/să nu prezinte probe, realizată cu respectarea
cerinţelor legii. încercarea de determinare nu este o acţiune care caracterizează instigarea,
ci o tentativă de instigare. Determinarea semnifică însă o activitate specifică de instigare,
dar ambele activităţi dau conţinut incriminării distincte, ca infracţiune autonomă. „Este de
remarcat că, prin voinţa legiuitorului, actele premergătoare («încercarea de a determina...»)
sunt asimilate faptului consumat, iar activitatea tipică de instigare («determinarea») este
convertită în act de autorat, ceea ce demonstrează importanţa pe care o acordă legiuitorul
relaţiilor sociale încălcate prin comiterea unei astfel de fapte"111.
Infracţiunea de încercare de a determina săvârşirea unei infracţiuni (art. 370 CP) presupune
încercarea de a determina o persoană, prin recurgere la mijloacele specificate potrivit normei
de incriminare (constrângere sau corupere), să comită o infracţiune de o anumită gravitate
(ceea ce se reflectă în pedeapsa abstractă prevăzută pentru acea infracţiune, respectiv o
pedeapsă privativă de libertate de o anumită natură/intensitate: detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea mai mare de 10 ani). în optica legiuitorului actual, incriminarea faptei s-a impus
ca „incriminare necesară în condiţiile renunţării la reglementarea, în Partea generală, a
instigării neurmate de executare. Fiind o ipoteză de excepţie, această incriminare nu priveşte
decât faptele grave, sancţionate cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai
mare de 10 ani"[2].
Infracţiunea presupune o instigare nereuşită/neizbutită, o tentativă de instigare, ceea ce
rezultă fără echivoc din descrierea elementului material ce caracterizează fapta în discuţie,
nefiind necesară o instigare reuşită/izbutită. Totuşi, credem că - a fortiori - şi o instigare
reuşită, urmată de lipsa trecerii la executare sau de o executare lipsită de relevanţă penală,
va fi inclusă, de asemenea, în sfera faptelorîncadrabile în norma respectivă (art. 370 CP). în
comentariile de specialitate rezervate acestei infracţiuni se apreciază că „intră sub incidenţa
art. 370 CP instigarea cu rezultat negativ (actele de instigare nu au reuşit să determine pe
cel instigat să ia hotărârea infracţională; acesta a respins pur şi simplu sau după oarecare
reflectări propunerea ce i s-a făcut de a săvârşi infracţiunea (...), instigarea neurmată de un
început de executare (actele de instigare au reuşit să determine pe cel faţă de care au fost
efectuate să ia hotărârea infracţională, acesta acceptând să săvârşească fapta prevăzută
de legea penală; acceptarea nu a fost însă urmată de un început de executare a faptei
respective ori executarea respectivă a rămas în faza de tentativă, iar pentru fapta respectivă
legea nu prevede sancţionarea tentativei (...), precum şi instigarea neurmată de o executare
pedepsibilâ (persoana faţă de care au fost efectuate actele de instigare a fost determinată
să săvârşească fapta, a păşit chiar la efectuarea unor acte de executare a acelei fapte,
dar în cursul executării s-a desistat de la aceasta sau la terminarea executării a împiedicat
producerea rezultatului acesteia (...)"[3i.
Ne exprimăm dezacordul în ceea ce priveşte includerea ultimei ipoteze - când persoana
instigată a trecut la executarea unei tentative relevante penal, dar s-a desistat sau a împiedicat*1
3
111G. B o d o r o n c e a , în G. B o d o r o n c e a ş .a ., op.cit., p. 5 8 4 .
121Expunerea de motive la proiectul noului Cod penal, pct. 2.85., p. 46.
1311. N e d e l c u , în G. B o d o r o n c e a ş . a ., op. cit., p. 793, 794 (citând însă din doctrina corespunzătoare fostei
reglementări penale, diferită sub acest aspect de cea actuală, anume din V. D o n g o r o z , în V. D o n g o r o z ş .a .,
Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Voi. I. Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969). în acelaşi
sens, a se vedea V. D o b r i n o i u , N. N e a g u , op. cit., p. 736.
producerea rezultatului - î n conţinutul infracţiunii de încercare de determinare a săvârşirii

unei infracţiuni, deoarece, într-o atare ipoteză, s-a dat curs instigării, iar ceea ce s-a comis
este o tentativă relevantă penal (ce se pedepseşte prin lege, dar care nu atrage, în concret,
pedepsirea autorului care s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului - cauze
personale de nepedepsire a tentativei, al căror efect nu se extinde asupra instigatorului). Cel
care a determinat îşi va angaja deci răspunderea penală pentru infracţiunea respectivă
(rămasă la stadiul de tentativă), în calitate de instigator, cu aplicarea pedepsei potrivit
dispoziţiilor art. 33 CP[11.
§3. Complicitatea ca formă a participaţiei penale
3.1. Specificul activităţii desfăşurate de participantul cu rol de complice.

Condiţiile şi felurile complicităţii
Definind complicitatea ca fiind acea form ă a participaţiei penal
sau ajutarea, cu intenţie, în orice mod, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
după cum şi în promisiunea de tăinuire de bunuri sau defavorizare a fă p tu ito ru lu i-realizată
în condiţiile legii, art. 48 alin. (2) CP - , desprindem condiţiile de existenţă cerute acestei
forme secundare a participaţiei, şi anume*121:
1) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
2) efectuarea unei contribuţii specifice din partea persoanei cu rol de complice, constând
în acte de sprijinire a săvârşirii faptei;
3) prestarea contribuţiei în baza intenţiei.
Prin întrunirea cumulativă a condiţiilor enunţate - pe care le vom examina în cele ce
urmează - , ne vom afla în prezenţa complicităţii ca act (formă) de participaţie penală, putând
surprinde particularităţile ce o disting de celelalte forme de manifestare a participaţiei penale,
în vederea unei corecte delimitări ce se impune, în primul rând, între formele participaţiei
penale, fără a neglija şi alte probleme de departajare (a căror prezentare o vom include
în secţiunea rezervată unor probleme speciale în materia complicităţii). Fiecare form ă a
participaţiei penale se caracterizează printr-un anumit specific, iar atunci când se reţine şi
o contribuţie de pe poziţia participantului cu rol de complice la săvârşirea faptei relevante
penal, pe bună dreptate se afirmă că „ceea ce caracterizează complicitatea în comparaţie cu
celelalte forme ale participaţiei penale este caracterul său de contribuţie indirectă, mediată,
secundară, la săvârşirea infracţiunii"131. După cum s-a arătat deja, complicitatea reprezintă o
formă secundară a participaţiei penale, atât faţă de coautorat (întotdeauna formă principală),
cât şi faţă de instigare (formă principală faţă de complicitate, dar care, la rândul ei, este o
formă secundară faţă de coautorat).
111într-o atare ipoteză, instigarea este act de participaţie, aceeaşi natură juridică având-o şi în raport de
dispoziţiile Codului penal anterior [potrivit art. 29 alin. (1) teza a ll-a], chiar dacă, în trecut, celor două modalităţi
normative distincte care se înscriau în aşa-numita „instigare neurmată de executare" li se stabilea un tratament
penal uniform (deşi, în ipoteza în discuţie, se trecea la executarea unei fapte prevăzute de legea penală)!
121 Cu ocazia prezentării condiţiilor de existenţă, ne vom opri şi asupra felurilor (modalităţilor) pe care le
prezintă această formă a participaţiei penale, cu menţiunea potrivit căreia, în general, în doctrină sunt prezentate
(şi explicate) distinct de condiţiile cerute complicităţii.
131M. A lexandru , op. cit., p. 170.
Pentru a se reţine existenţa participaţiei penale în forma complicităţii, se cer întrunite

cumulativ următoarele condiţii:
1) Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, ca faptă a cărei săvârşire se realizează
în mod nemijlocit de către executantul acesteia.
Condiţia se realizează în cazul comiterii unei fapte în formă consumată sau rămasă în
stadiul de tentativă relevantă penal (incriminată, deci pedepsibilă). în lipsa săvârşirii faptei
relevante penal de către autor, activitatea întreprinsă de către „complice" nu cade sub incidenţa
legii penale, cu excepţia cazurilor în care legiuitorul conferă semnificaţie juridică proprie,
prin incriminare de sine stătătoare (spre exemplu: infracţiunea de înlesnire a sinuciderii -
art. 191 CP). Această condiţie fiind indispensabilă participaţiei penale, înţelegem să nu
insistăm mai mult asupra acesteia, observaţiile surprinse în prezentarea condiţiei - drept
condiţie generală a participaţiei penale - păstrându-şi valabilitatea.
2) Efectuarea unei contribuţii specifice din partea persoanei cu rol de complice, constând
în acte de sprijinire în săvârşirea faptei.
Potrivit prevederilor art. 48 CP, legiuitorul caracterizează persoana complicelui sub
aspectul activităţii realizate, anume: prin efectuarea unor acte de înlesnire sau ajutor ce se
acordă în orice mod [art. 48 alin. (1) CP] sau prin realizarea unei - înainte sau
în timpul săvârşirii faptei -privindtăinuirea bunurilor provenite din aceasta ori favorizarea
făptuitorului, indiferent dacă după săvârşirea faptei promisiunea ar fi sau nu îndeplinită
[art. 48 alin. (2) CP]. Rezultă deci o contribuţie adusă, după caz, prin înlesnire sau ajutor (la
săvârşirea faptei relevante penal) ori prin promisiune (efectuată cu respectarea cerinţelor
legale), cu următoarele caracteristici ale felurilor sub care se poate prezenta complicitatea:
a) Complicitatea prin înlesnire sau ajutor, în orice mod, la săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală.
în literatura de specialitate se subliniază, în mod apăsat, distincţia ce trebuie operată între
contribuţiile de înlesnire şi cele de ajutor. „înlesnirea şi ajutorul nu sunt termeni sinonimi
din punct de vedere juridic, chiar dacă, din punct de vedere semantic, ei par a avea acelaşi
înţeles"11'.
Astfel, contribuţia prin înlesnire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este
contribuţia prestată anteriortrecerii la săvârşirea faptei. Prin deosebire de aceasta, contrib
adusă prin ajutor acordat la săvârşirea faptei, din punct de vedere al momentului în care se
acordă, se efectuează în timpul executării acesteia. Complicitatea prin înlesnire se situează în
faza actelor preparatorii™,fiind o complicitate anterioară, care se poate realiza prin acte de
ordin material sau/şi moral. Complicitatea prin ajutor acordat la săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală are loc în timpul executării faptei, fiind o complicitate concomitentă, realizată
tot prin acte de ordin material sau/şi moral.
Cu titlu de exemplu, ilustrăm o complicitate anterioară ca fiind cea descrisă prin activitatea
de procurare/adaptare a instrumentelorde care autorul seva servi în săvârşirea nemijlocită
a faptei (înlesnire de natură materială) sau prin culegerea de informaţii cu referire la locul,
timpul de comitere a faptei ori la victima infracţiunii, întărind astfel hotărârea de săvârşire
a faptei luată de autor (înlesnire de natură morală). O complicitate concomitentă poate
fi cea descrisă prin asistenţa acordată autorului în timpul executării faptei, conferindu-se *1 2
111V. Pasca , op. cit., p. 373.

121 Pentru unii autori, aceste acte constituie o excepţie de la teza neincriminării actelor de pregătire, atunci
când ele sunt efectuate de către o altă persoană decât executantul.
sprijin moral, siguranţă în timpul comiterii acesteia (ajutor de natură morală), sau cea de
înmânare a instrumentului care este folosit, pe loc, în momentul săvârşirii faptei (ajutor de
natură materială).
Reţinem, aşadar, că, în funcţie de momentul când se realizează activitatea de înlesnire sau
ajutor, complicitatea poate fi anterioară sau concomitentă. Nu există complicitate posterioarâll]!
De asemenea, mai reţinem că, după cum sprijină realizarea laturii obiective sau a laturii
subiective din conţinutul faptei relevante penal, complicitatea poate fi materială sau morală;
în anumite situaţii, complicitatea poate fi, deopotrivă, de natură materială, cât şi morală.
în aprecierea doctrinei121, contribuţia adusă de complice trebuie să aibă un caracter
efectiv şi să fi folosit concret autorului la săvârşirea faptei. Nu există complicitate, spre
exemplu, în cazul în care autorul nu s-a folosit de ajutorul acordat (de pildă: acestuia i s-a
pus la îndemână, de către o altă persoană, un anumit instrument ce urma să fie folosit în
săvârşirea faptei, dar s-a trecut la executare prin întrebuinţarea altor mijloace de comitere). Se
susţine că o contribuţie (materială) din care reiese doar încercarea de a înlesni sau a ajuta
la săvârşirea faptei, de către executant, poate dobândi semnificaţia penală a unui act de
complicitate morală, dacă se dovedeşte că prin aceasta s-a întărit hotărârea infracţională
a autorului. Astfel, „încercarea de a înlesni sau ajuta la săvârşirea infracţiunii care nu şi-a
produs efectele (tentativă la complicitate) nu este prevăzută de legea penală; ca excepţie,
uneori, tentativa la complicitate materială poate avea şi valenţa unei complicităţi morale
(complicele încearcă să ajute autorul cu diferite bunuri pentru a asigura succesul acţiunii
infracţionale, însă autorul nu se foloseşte de acestea, simţindu-se în permanenţă încurajat
în comiterea faptei de atitudinea complicelui)"131.
Actele de complicitate (de natură morală sau materială) realizate prin înlesnire sau
ajutor ridică probleme de delimitare în raport de celelalte forme ale participaţiei penale,
impunându-se îndeosebi delimitarea/diferenţierea complicităţii morale de instigare, dar
şi a complicităţii concomitente de ordin material în raport de actele de coautorat, sens în
care reiterăm următoarele aspecte141:
- ţine de specificul instigării (ca activitate de determinare pe care o desfăşoară participantul
cu acest rol) să se situeze, în timp, într-un moment anterior celui al luării hotărârii de a
săvârşi fapta relevantă penal, de către persoana care va trece la executare (autor). Avem
în vedere, astfel, cerinţa plasării în timp într-un moment anterior celui al luării hotărârii de
comitere a faptei de către executant. Dacă executantul luase deja hotărârea de comitere a
faptei (prin autodeterminare sau în baza unei determinări prealabil realizate), în măsura în
care se probează că activitatea (de determinare a) unei alte persoane a contribuit, totuşi,
la întărirea sau întreţinerea hotărârii de săvârşire a faptei, aceasta va semnifica un act de
complicitate morală. Reamintim că participarea unei persoane la săvârşirea aceleiaşi fapte
111 De altfel, nu există participaţie penală posterioarâ, ind iferen t de form a sub care se prezintă - co auto rat,
instigare, co m p licitate cât tim p se cooperează la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, prin co n trib u ţii
aduse, în genere, până la m om entul co nsum ării faptei. Sub acest aspect, co m plicitatea prezintă unele particularităţi
de m a n ife sta re în cazu l a n u m ito r in fra cţiu n i, cum ar fi cel al in fra c ţiu n ilo r de d u rată. C o m p lic ita te a p o ate să
intervină în a in te sau în cursul executării ace sto r fapte, până la m om entul final, al epuizării. De aceste particularităţi
(întregite şi de alte asp e cte) în ţe le ge m să ne o cup ăm în tr-o se cţiu n e distin ctă, rezervată u nor pro b lem e sp e ciale
în această m aterie.
[2] I. Pascu , în G. A ntonici, T. Toader (co o rd .), op. cit, voi. I, p. 5 5 0 ,5 5 1 ; T. Dima , op. cit., p. 4 3 2 ,4 3 4 ; M. U droiu ,
[3] M. U droiu , Drept penal, op. cit., p. 235, 237. A ceastă co nve rtire a co n trib u ţiei m ate riale în tr-o co m p licitate
m orală este privită, to tu şi, cu unele rezerve de către alţi autori.
I4] A sp e cte le ce ţin de d ife re n ţierea co m p licităţii de instigare, cât şi de co au to rat nu se reduc la cele pe care le
vom e xpune, lim itâ n d u -n e la p u nctarea unora dintre acestea. Toto dată, prin prism a p ro b le m e lo r de d elim itare, în
afara d e o se b irilo r dintre fo rm e le p articip aţie i p enale, nu se pot ignora nici asemănările existente.
relevante penal, atât prin acte de instigare, cât şi prin acte de complicitate morală, va conduce
la angajarea răspunderii sale penale doar de pe poziţia participantului cu rol de instigator
(forma principală, a instigării, absorbind forma secundară, a complicităţii);
-ţin e de specificul coautoratului realizarea unei activităţi de săvârşire în mod nemijlocita
faptei prevăzute de legea penală, activitate care se referă în primul rând la efectuarea de acte
ce se înscriu în acţiunea tipică prevăzută în norma de incriminare (acte ce se integrează în
conţinutul legal al faptei, în latura sa obiectivă). Spre deosebire de săvârşirea nemijlocită a faptei,
activităţile ce descriu acte de complicitate (indiferent de modalitatea de realizare) sunt acte ce
excedează conţinutului legal al faptei relevante penal (acte prin care se sprijină, în orice mod,
comiterea faptei), desemnând o contribuţie indirectă la săvârşirea acesteia. Prin promovarea
tezei extinse a coautoratului - teză susţinută în doctrina noastră penală (majoritară) - , ce
se reflectă şi în soluţii de practică judiciară, trebuie corect departajate contribuţiile aduse
de mai multe persoane la săvârşirea faptei. După cum s-a arătat, teza în cauză indică drept
acte incluse în categoria celor de săvârşire nemijlocită a faptei şi actele care, fără a se înscrie
în acţiunea tipică incriminată, contribuie într-o măsură determinantă la realizarea acesteia,
având caracter indispensabil în săvârşirea faptei111. Dacă, pe caz concret, nu se probează
caracterul necesar, determinant, indispensabil în săvârşirea faptei şi producerea rezultatului,
ci doar caracterul ajutător în săvârşire, actul extraneu nu va putea primi calificarea de act
de coautorat, urmând a se reţine participaţia sub forma complicităţii concomitente.
Contribuţia complicelui- prin acte de înlesnire sau de ajutor - se poate realiza prin
acţiune (complicitate comisivă) sau prin inacţiune (complicitate omisivă). Complicitatea
omisivă nu se realizează însă prin adoptarea oricărui fel de stare de pasivitate, ci doar atunci
când persoana nu îşi îndeplineşte anumite obligaţii ce îi revin, înţelegând să contribuie
intenţionat, într-un asemenea mod, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Sub
acest aspect, semnalăm faptul că trebuie deosebită complicitatea prin inacţiune (omisivă) de
situaţia încetăţenită sub denumirea de „complicitate negativă", ce ilustrează „situaţia unei
persoane care, ştiind că se va săvârşi o infracţiune sau asistând întâmplător la săvârşirea unei
infracţiuni, nu a făcut nimic pentru a împiedica executarea acesteia, deşi avea posibilitatea
să intervină fără a se expune vreunui pericol"*121.
în literatura de specialitate se face distincţie între contribuţiile complicelui şi după modul
direct sau indirect în care acestea se realizează, reţinându-se o complicitate nemijlocită -
când se acordă sprijin direct autorului - , respectiv o complicitate mijlocită (mediată) - când
se acordă sprijin prin intermediul unei alte persoane. Desemnează ale complicităţii
111 S e n s în care re am in tim e xem plul im o bilizării v ictim ei unui om or.

121 M. A lexandru , op.cit., p. 217. M e n ţio n ă m că în să şi d e n u m ire a a trib u ită - complicitate negativă - es
ap re ciată ca fiind una im p ro p rie [a se ved ea V. Pasca , op. cit. (2014), p. 374], în tru cât, în tr-o atare situ aţie, nici nu
există complicitate- act de participaţie- , cât tim p obligaţia d e a interveni este una de natura m orală. Sunt exceptate
situaţiile în care legea înscrie o obligaţie în acest sens (spre exem plu, incrim inarea din art. 266 C P - nedenunţarea), dar,
în respectivele situaţii, răspunderea penală a „co m p lice lu i" negativ nu se va angaja, oricum , în calitate de participant,
ci în calitate de a u to r al unei infracţiu n i a u to n o m e . Este în să n ecesară o atentă şi m in u ţio asă verifica re co ncretă a
ipo tezelo r bănuite a reprezenta d o a r cazuri de co m p licitate negativă, d eo arece, uneori, este posibilă tran sfo rm are a
lo rîn cazuri de veritab ilă co m p licitate, sub form ă de co m p licitate m orală (de regulă, co nco m iten tă). Astfel, de pildă,
m arto ru l care prin p asivitate a sa e xp licită (o b servată de auto r) îi dă ace stu ia de în ţe le s, cu intenţie, că îi su sţin e
activitatea infracţio n ală va fi, de fapt, un co m p lice m oral co n co m iten t sp o n tan , apt a-şi angaja răspu n d erea penală,
p o trivit acestei co n trib u ţii, în raport de fapta tipică (sub a sp e ct penal) co m isă. Desigur, a se m e n e a situaţii prezintă,
ad e se o ri, un extrem de ridicat grad de d ificu ltate în o p e raţiu n ea de p ro b aţiu n e ju d icia ră , de unde şi necesitate a
an alize i lor d e o se b it de atente.
mijlocite următoarele activităţi: complicitatea la ; complicitatea la instigare;

instigarea la complicitatell].
b) Complicitatea prin promisiune.

Potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (2) CP, se prevede că „Este de asemenea complice persoana
care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din
aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu
este îndeplinită".
Promisiunea de tăinuire sau defavorizare a făptuitorului desemnează act de participaţie
sub form a complicităţii - exclusiv - morale, prin care se contribuie la întărirea hotărârii
autorului de a trece la executarea faptei (putându-se manifesta ca o complicitate anterioară
sau concomitentă), neinteresând dacă, ulterior săvârşirii faptei, promisiunea a fost dusă
la îndeplinire sau nu. Dacă, după săvârşirea faptei, complicele îşi onorează/îndeplineşte
promisiunea, realizând tăinuirea bunurilor sau favorizarea făptuitorului, răspunderea sa
penală se va angaja (tot numai) pentru complicitate la fapta relevantă penal săvârşită de autor
(faptul de a da curs promisiunii făcute nu reprezintă altceva decât o continuare a activităţii
efectuate anterior). Se exclude soluţia concursului de infracţiuni, în structura căruia s-ar
regăsi actul de complicitate la fapta comisă şi (după caz) infracţiunea distinctă de tăinuire
sau cea de favorizare a făptuitorului.
Se impune precizarea potrivit căreia în Partea specială a Codului penal, cu apartenenţă la
categoria infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei (Titlul IV), legiuitorul incriminează ca infracţiuni
de sine stătătoare: favorizarea făptuitorului (art. 269) şi tăinuirea (art. 270). Sub acest aspect,
se impune o corectă delimitare între (pe de o parte) tăinuire şi favorizarea făptuitorului (ca
infracţiuni de sine stătătoare) şi (pe de altă parte) promisiunea de tăinuire/favorizare a
făptuitorului, ca act de participaţie penală, pentru a se evita soluţii nelegale. Hotărâtor în
reţinerea complicităţii prin promisiunea de tăinuire/favorizare a făptuitorului este momentul
efectuării acesteia (după caz: înainte sau cel mai târziu în cursul executării faptei de către
autor). Pe cale de consecinţă, în lipsa realizării promisiunii în aceste condiţii, un ajutor acordat
postfactum are relevanţa unei activităţi infracţionale distincte, atrăgând încadrarea juridică
sub aspectul reţinerii infracţiunii de tăinuire/favorizare a făptuitorului.
După cum rezultă din textul legal - art. 48 alin. (2) CP neîndeplinirea promisiunii
(anterioare sau concomitente) privind tăinuirea bunurilor rezultate din săvârşirea faptei
sau a favorizării făptuitorului conduce (tot numai) la angajarea răspunderii penale de pe
poziţia participantului cu rol de complice, întrucât prin promisiunea realizată s-a acordat
deja sprijin moral autorului înainte/în timpul săvârşirii faptei.
în literatura de specialitate121 se apreciază că reprezintă, de asemenea, o complicitate
prin promisiune (deci o complicitate morală) promisiunea de nedenunţare, atunci când
legea înscrie o obligaţie în acest sens (spre exemplu, se promite autorului nedenunţarea
omorului care urmează să fie comis).1
111în doctrină s-a exp rim at şi opinia (m inoritară) conform căreia ar reprezenta, de fapt,
o form ă de m an ife stare (m ijlo cită) a instigării, iar nu a co m p licită ţii - N. G iurgiu , Drept penal general (doctrină,
legislaţie, jurisprudenţă), Ed. Su n se t, laşi, 1997, p. 2 6 1 ,2 6 2 . Punctul de v ed e re în cauză se bazează pe arg u m e n tu l
(p e rtin e n t) că rap o rtarea legală la activitate a de instigare nu vizează d e te rm in are a la co m itere a nemijlocită a unei
fapte prevăzute de legea penală, respectiv că, potrivit legii (art. 174 CP a c t u a l- c a r e are co resp o n d e n t în art. 144 CP
an te rio r), prin săvârşirea unei infracţiuni (im p licit, aşadar, prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală)
se are în ve d e re in clu siv p articip are a la co m itere a acesteia în calitate de instigator.
121 M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 237; C. M itrache , C r . M itrache , op. cit. (201 6), p. 387.
3) Contribuţia să fie efectuată cu intenţie.

Din punct de vedere subiectiv, complicitatea presupune intenţia persoanei care, prin
activitatea sa, sprijină autorul în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Condiţia constă
în reprezentarea de către complice a faptei pe care o comite autorul, a urmărilor atrase
de aceasta, precum şi a împrejurării că actul de sprijinire contribuie la săvârşirea ei, unită
cu voinţă cooperării în acest sens. Reiterăm menţiunea privitoare la faptul că nu există
complicitate din culpă, intenţia complicelui fiind înscrisă în însăşi definiţia legală acordată
participantului cu acest rol (art. 48 CP), putându-se manifesta fie ca intenţie directă, fie ca
intenţie indirectăll].
Atragem atenţia că nu trebuie confundată lipsa de relevanţă penală a unei complicităţi
din culpăl2] cu situaţia distinctă pe care o relevă complicitatea în cazul faptelor comise din
culpă de către autor, caz în care va exista participaţia improprie [art. 52 alin. (2) CP]. Acelaşi
caracter impropriu îl va avea participaţia şi în cazul în care, în urma activităţii intenţionate a
complicelui, autorul trece la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, lucrând însă fără
vinovăţie penală [art. 52 alin. (3) CP]. Va exista deci complicitate improprie atât în ipoteza
în care are loc înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de
către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, cât şi atunci când are loc
înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie. Dimpotrivă, complicitatea
va îmbrăca formă proprie atunci când intenţia caracterizează şi poziţia psihică de pe care
lucrează executantul.
în doctrină se indică faptul că participaţia sub forma complicităţii prin promisiune poate
să îmbrace doar formă proprie, fiind exclusă, în acest caz, forma improprie. Se aduce în
sprijinul acestei afirmaţii observaţia (pertinentă) că prevederile art. 52 alin. (2) şi (3) CP (care
descriu explicit actele de complicitate realizate prin înlesnire sau ajutare în orice mod, cu
intenţie, la săvârşirea faptei de către autor) fac referire doar la formele complicităţi descrise
de dispoziţia cuprinsă în art. 48 alin. (1) CP, iar nu şi la prevederile din alin. (2) al aceluiaşi
articol131.
Legătura subiectivă dintre complice şi autorul faptei relevante penal caracterizează atât
complicitatea proprie, cât şi complicitatea improprie, putându-se manifesta unilateral sau
bilateral. Legătura unilaterală este caracteristică complicităţii improprii, nefiind exclusă
însă, uneori, nici în cazul unei complicităţi proprii (de exemplu: complicele pune la dispoziţia
autorului, fără ştirea acestuia, instrumentele de care executantul se va folosi în momentul
comiterii faptei). în doctrină se susţine (de principiu, în mod corect) că participaţia sub
forma complicităţii prin promisiune este întotdeauna o complicitate proprie, căreia îi este
caracteristică doar legătura subiectivă bilaterală*141.
[1)T. D im a , op. cit., p. 432; C. M itrache , C r . Mitrache , op. cit., p. 388; M. U droiu , Drept penal, op. cit., p. 234,
235; L.V. Lefterache , op. cit., p. 235.
P1 Sp re exem p lu, atunci când o persoană, prin conduita sa culpoasă, facilitează unei alte persoane săvârşirea
unei fapte intenţionate, se poate eventual angaja, în mod distinct, răspunderea sa penală pentru o infracţiune din
culpă (în calitate de auto r), în să num ai în m ăsura in crim in ării unei a se m e n e a fapte cu form a de vin o văţie a culpei
(cum ar fi situaţia p azn icu lu i unui d e p o zit care uită d esch isă uşa de acces, ceea ce asigu ră, în m od n ein te n ţio n at,
unei alte p erso an e co m itere a u n o r acte de su stragere; s-ar putea reţine infracţiu n ea de n eglije n ţă în se rviciu ).
131V. Pasca , op. cit., p. 385. în se n s co n trar (d o ar pentru varian ta de p articip aţie im p ro prie intenţie - lipsă de
vin o vă ţie ), a se vedea L.V. Lefterache , op. cit., p. 418.
141 Totuşi, ap re cie m că s-a r putea im agin a şi situaţii (excepţionale) în care să se verifice o legătură bilaterală
chiar şi un cazul unei complicităţi improprii prin promisiune. A stfel, de pildă, ar putea fi situaţia în care un co m p lice
m a jo rîi p rom ite unui au to r m in o r n e ră sp u n ză to r penal tăin u irea b u n u rilo r care v o r rezulta din fapta prevăzută de
legea penală pe care o va săvârşi acesta (un fu rt, spre exem plu).
Angajarea răspunderii penale a complicelui în cazul săvârşirii unei infracţiuni cu intenţie

depăşită este susţinută, în general, de doctrina penală111, după cum se reflectă şi din soluţii
jurisprudenţiale121, dacă se dovedeşte că persoana cu rol de complice a avut, în raport cu
rezultatul mai grav produs, aceeaşi poziţie subiectivă finală (culpă) ca şi autorul faptei. Se
manifestă şi rezerve, unii autori respingând ideea reţinerii răspunderii penale a complicelui
pentru rezultatul mai grav, din culpă, acesta urmând să răspundă doar pentru segmentul
infracţional iniţial, intenţionat131.
La rândul nostru, după cum ne-am pronunţat şi cu o altă ocazie141, subscriem curentului
favorabil angajării răspunderii penale a complicelui în cazul săvârşirii unei infracţiuni cu
intenţie depăşită. Apreciem că ipoteza se rezolvă în baza art. 50 alin. (2) CP, rezultatul mai grav
în cazul acestor infracţiuni fiind o circumstanţă reală (deci împrejurare privitoare la faptă),
care se va răsfrânge şi asupra participantului cu rol de complice, însă numai în măsura în care
acesta a cunoscut-o sau a prevăzut-o (iar nu în mod automat). Această susţinere o putem
întări şi cu un alt argument, dacă avem în vedere - dintre formele complicităţii - complicitatea
concomitentă (în special printr-un ajutor prestat în aceleaşi condiţii de timp şi de loc).într-o
astfel de împrejurare, faţă de persoana căreia i se va reţine răspunderea penală în calitate
de complice nu se poate spune că nu a cunoscut împrejurarea relativă la faptă, împrejurare
constând chiar în rezultatul mai grav al faptei (ca infracţiune praeterintenţionată), mai ales
atunci când persoana este prezentă la locul şi în timpul săvârşirii faptei de către autor.
Deci, numai în măsura în care se constată o identitate sub aspectul poziţiei psihice de pe
care se lucrează în săvârşirea faptei, reţinându-se (şi) în sarcina complicelui, faţă de rezultatul
mai grav, o atitudine subiectivă similară celei a executantului, răspunderea penală a celui
dintâi se va angaja pentru întreg ansamblul faptic praeterintenţionat, participaţia penală
îmbrăcând formă proprie (perfectă).
3.2. Probleme speciale în materia complicităţii - abordare selectivă

1. Complicitatea în cazul unor infracţiuni de durată (infracţiune continuă; infracţiune
continuată; infracţiune de obicei).
Infracţiunea continuă este susceptibilă de săvârşire în participaţie penală (inclusiv) sub
forma complicităţii (după caz, o complicitate anterioară, prin înlesnire, sau concomitentă,
prin ajutor), care poate avea loc până la momentul final al epuizării (al încetării acţiunii/
inacţiunii relevante penai), putând fi de natură morală sau materială.1 3
2
[1) C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit., p. 38 8; M. Udroiu , Drept penal, op. cit., p. 170, 235; I. Pascu , în
I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 341, 356; V. Pasca , op. cit. (2014), p. 373; V. Păvăleanu , op. cit., p. 300. în cadrul cu re n tu lu i
favorabil angajării răspunderii penale a co m plicelui pentru infracţiunea praeterintenţionată, sunt de rem arcat unele
nuanţări ale a u to rilo r care ad m it reţin erea intenţiei d ep ăşite în cazul co m p lice lu i. A stfel, într-o opinie, se co nsid e ră
că răspu n d erea penală se va reţine în m ăsura în care p a rticip an tu l cu rol de co m p lice a p revăzu t rezultatul m ai
grav (culpa cu p reved ere), nu şi atun ci când, deşi nu l-a prevăzu t, ar fi tre b u it şi ar fi putut să îl prevadă (deci cu
excluderea culpei su b se cve n te , în m o d alitatea culpei sim p le ). în acest sens, a se vedea I. Kuglay, în G. Bodoroncea
ş .a ., op. cit., p. 153. în tr-o altă opinie, d im p o triv ă , se vin e cu ap re cie re a că p articip a n tu l cu rol de co m p lic e va
răspu n d e num ai dacă treb u ia şi putea să prevadă rezultatul m ai grav produs. în ace st sens, a se ved ea I. Pascu ,
în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 356.
[2) în practica in sta n ţe i su p re m e , p ro b le m a ră sp u n d e rii p e n a le (şi) a p a rtic ip a n tu lu i cu rol de co m p lic e , în
cazul in fra cţiu n ilo r săvârşite cu intenţie d ep ăşită, îşi găseşte cu re gu laritate rezolvarea în te m e iu l d isp o ziţiilo r care
co n sacră regim ul circu m sta n ţe lo r reale, în a p re ciere a po trivit căreia îm p re ju ră rile re ferito are la faptă se răsfrâng
a su p ra p articip a n ţilo r, d acă au fo st cu n o sc u te , p re văzu te sau , cazul infracţiunilor praeterintenţionate, dacă
puteau să fie prevăzute.
[3) A se ved ea C. Reghini, op. cit., p. 69.
141 M .l. Michinici, M. Dunea , în T. Toader (coord .), op. cit., p. 130.
Dintre infracţiunile de durată, infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei sunt

categoriile infracţionale care întreţin discuţii în doctrina noastră penală, sens în care ne-am
propus aplecarea asupra unora dintre acestea.
Infracţiunea continuată [art. 35 alin. (1) CP] - desemnând un mod de comitere a unor
fapte penale intenţionate - este, la rândul ei, susceptibilă de săvârşire în participaţie sub
form a complicităţii, după caz, o complicitate anterioară sau concomitentă - care poate
avea loc până la momentul final al epuizării (al comiterii ultimei acţiuni/inacţiuni relevante
penal), putând fi de natură morală sau materială, totală sau parţială. Din punct de vedere
obiectiv, o infracţiune susceptibilă de comitere în mod continuat subzistă-în condiţiile legii,
cu verificarea tuturor cerinţelor - de la un număr minim de două acţiuni/inacţiuni, putând
cuprinde un număr superior de acte de executare. în raport de săvârşirea (nemijlocită) a
unei infracţiuni în mod continuat, complicele poate coopera la toate acţiunile/inacţiunile
sau doar la o parte din acestea.
Complicitatea este totală când complicele cooperează la toate acţiunile/inacţiunile
comise de autor/coautori, caz în care va răspunde pentru complicitate la infracţiunea
continuată. Complicitatea este parţială când complicele cooperează la o parte (cel puţin
două) din acţiunile/inacţiunile comise de autor/coautori, caz în care va răspunde tot pentru
complicitate la infracţiunea continuată. în ambele cazuri, spunem că există o complicitate
continuată, impunându-se unele .Diferenţa dintre o complicitate continuată tota
reciză
p
şi o complicitate continuată parţială (la cel puţin două acţiuni/inacţiuni) se va reflecta şi
în operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei pe caz concret, urmând să se ţină
cont de întinderea contribuţiei aduse în săvârşirea faptei (în ambele cazuri se poate spori
pedeapsa aplicabilă).
Situaţia care a prilejuit (şi continuă să prilejuiască) exprimarea unor opinii divergente
este cea privitoare la contribuţia prestată prin acte de înlesnire sau ajutor, însă doar la una
dintre acţiunile/inacţiunile care intră în alcătuirea infracţiunii continuate, în condiţiile în
care complicele a avut reprezentarea faptului că activitatea la care contribuie este una cu
desfăşurare inform ă continuată. Astfel, se ridică problema dacă, într-o atare situaţie, se va
reţine complicitate la o infracţiune simplă sau complicitate la infracţiunea continuată. Cu
alte cuvinte, se ridică întrebarea: angajarea răspunderii penale a complicelui, în condiţiile
prevăzute de art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) CP, implică mai multe acte de sprijinire a
săvârşirii infracţiunii sau nu (?)[1].
în opinia noastră, participarea la comiterea unei singure acţiuni/inacţiuni semnifică, de
principiu (ca regulă), un act de complicitate la o infracţiune simplă (în sensul comisă în formă
ne-continuată). Dacă însă participarea la o singură acţiune/inacţiune implică, din partea
complicelui, reprezentarea câştigului în amploare pe care îl poate dobândi fapta comisă
de autor şi a faptului că autorul se va servi de sprijinul ce astfel adus, se va putea
antrena răspunderea penală, şi în aceste condiţii, pentru o complicitate continuatâl2]. Aceasta,*2
111 Pentru un inven tar al o p in iilo r e xp rim ate, a se ved ea T. D im a , op. cit, p. 438, 439; C. Duvac , în G. A ntoniu ,
T. Toader (co o rd .), op. cit., voi. I, p. 364, 365.
[2] Spre exemplu, luând ca reper o infracţiune de furt, ne im agin ăm u rm ăto area situaţie de fapt: o persoană (X),
care doreşte să sustragă dintr-o locuinţă al cărei p roprietar este plecat din localitate pentru o perioadă în d e lu n gată,
află că un terţ (Y) are în păstrare (pentru situaţii de urgenţă: inu n d aţii, scăpări de gaz etc.) o cheie a re sp ectivu lu i
a p artam e n t; dacă această persoană (Y) este co nvin să să îi predea au to ru lu i ch eia, cu n o scân d că acesta va sustrage
apoi, în repetate rânduri, la d iverse intervale de tim p , o b iecte din im o bilul în cauză (ceea ce se şi în tâ m p lă , în fapt),
nu ved em de ce acesta (Y) nu ar treb u i să răspundă penal în calitate de co m p lice la o infracţiu n e de fu rt co m isă
în fo rm ă co n tin u a tă , ci d o a r la un fu rt sim p lu (în se n su l de n e -co n tin u a t). Ne în tre b ă m , în rap o rt de sp e cificu l
p a rticu la r al acestui caz, ce altceva ar m ai putea să facă co m p lice le după ce a predat ch e ia? Cum ar putea să aibă
ace sta, pe cazul co n cre t ind icat, o reiterare a co n trib u ţie i proprii (astfel p lan ificată), co re sp u n ză to a re reiterării
în considerarea ideii potrivit căreia caracterul unitar al unei infracţiuni săvârşite în mod
continuat este dat (şi) de elementul de natură subiectivă, constând în unicitatea rezoluţiei
infracţionale111.
în legătură cu participaţia sub forma complicităţii continuate se impune şi precizarea că
trebuie diferenţiată complicitatea la infracţiunea continuată (atunci când aceasta este săvârşită
în coautorat) de concursul de infracţiuni în structura căruia intră şi acte de complicitate la
fapte identice, dar comise de autori diferiţi. Astfel, dacă o persoană săvârşeşte mai multe
acte de complicitate la fapte cu aceeaşi încadrare juridică - spre exemplu, furturi - comise de
autori diferiţi, soluţia este cea a concursului de infracţiuni. Aceasta, din pricina dependenţei
actelor de complicitate faţă de fiecare activitate de săvârşire nemijlocită a unei fapte relevante
penal de către autorul ei. Aceeaşi soluţie se va reţine şi atunci când o persoană (complicele)
înţelege ca, prin acte repetate de ajutor, să acorde sprijin aceluiaşi autor, care recurge însă, în
mod ocazional, deci ori de câte ori i se iveşte ocazia, la săvârşirea unor infracţiuni omogene
(de exemplu, furturi distincte).
Ca infracţiune de durată, infracţiunea de obicei este şi ea susceptibilă de săvârşire
în participaţie (inclusiv) sub form a complicităţii, după caz, o complicitate anterioară sau
concomitentă - care poate avea loc până la momentul final al epuizării (data săvârşirii
ultimului act de executare) - , fiind de natură morală sau materială. După cum s-a arătat, ţine
de specificul acestei infracţiuni - reprezentând unul dintre elementele de diferenţiere faţă
de infracţiunea continuată - repetarea aceleiaşi faptei de un număr de ori, repetare care să
indice obişnuinţa, practica, îndeletnicirea din partea făptuitorului - deci repetarea că trăsătură
constitutivă a conţinutului acestei infracţiuni (cerinţă ce ţine de tipicitatea faptei). Situaţia care
prilejuieşte exprimarea unor opinii divergente este cea privitoare la existenţa sau inexistenţa
cerinţei repetabilităţii actului de complicitate (şi) în cazul acestei infracţiuni, îndeosebi atunci
când este vorba despre acte de complicitate materială. Rezolvarea care s-a bucurat de o largă
susţinere este în sensul admiterii existenţei imperative a cerinţei repetabilităţii şi în ceea ce
priveşte activitatea complicelui, pentru a se putea reţine această formă de participaţie în
cazul unei infracţiuni de obicei. Argumentul principal este cel conform căruia nu se poate
crea o situaţie mai grea în sarcina complicelui faţă de situaţia autorului (în lipsa repetării
activităţii ce îi este proprie, pentru a dobândi, astfel, relevanţă penală, un singur act de
complicitate ar fi suficient pentru a angaja răspunderea penală, pe când autorul ar trebui
să comită mai multe - suficiente pentru a releva obişnuita). S-ar putea contraargumenta
prin invocarea aceleiaşi idei emise pentru a susţine posibilitatea de existenţă a complicităţii
la o infracţiune comisă în formă continuată, deşi nu s-a prestat contribuţia de complicitate
decât o singură dată, în raport de un act unic al respectivei infracţiuni (anume existenţa
reprezentării că actul de complicitate se desfăşoară în raport de o activitate infracţională
de obicei, pe care autorul o comite/urmează a o comite ca atare)*121.
acte lo r de săvârşire n em ijlo cită a faptei de către au to r? Potrivit cărui text de lege se în te m e ia ză opinia care neagă
posibilitatea existenţei co m p licităţii la o infracţiune continuată în virtu tea unui act singular, d esfăşurat în cunoştinţă
de cauză asupra tip u lu i faptei pe care o sp rijin ă?
[1] în sprijinul susţinerii potrivit căreia „este p articip an t la săvârşirea infracţiunii co ntinu ate şi cel care co ntrib uie
d o ar la un sin gu r act de e xecutare, d ar a prevăzu t ori a cu n o scu t că ceilalţi participă la săvârşirea unei infracţiu n i
continuate", a se vedea C. M itrache , C r . M itrache , op. cit, p. 312.
121 De exem plu, luăm ca rep er infracţiu n ea de h ărţu ire (in fracţiu n e de o b ice i), în varian ta norm ativă prevăzută
de art. 208 alin. (2) CP (efe ctuarea de ap elu ri tele fo n ice ...). P re su p u n em că o p ersoană (X) doreşte să o h ărţu iască
pe alta în această m o d alitate , d ar nu re u şeşte să facă rost de n u m ăru l de telefo n m obil al ace ste ia. în m ăsura
în care so licită a ju to ru l unui te rţ (Y), care d e ţin e re sp ectivu l num ăr, şi îi e xp lică în ce se n s urm ează a se fo lo si
de info rm aţia so licitată, iar ace st terţ îi dă a ju to r prin co m u n icare a n u m ăru lu i în cauză, nu ved e m de ce acesta
din urm ă (Y) nu ar răspu n d e în calitate de co m p lice la h ărţuire, dacă fapta ar fi apoi săvârşită de către autor. Ne
2. Infracţiuni cu subiect activ special.

Complicitatea este posibilă la infracţiunile cu subiect activ special, caz în care persoana
(fizică) cu rol de complice trebuie să îndeplinească (doar) condiţiile generale cerute subiectului
activ al infracţiunii. Altfel spus, nu se cere complicelui probarea calităţii speciale cerute
de legea penală, în mod exclusiv, autorului/coautorilor acesteia. Spre exemplu, în cazul
complicităţii la delapidare, doar executantul trebuie să verifice, la data săvârşirii nemijlocite
a faptei, calitatea specială de funcţionar public cu atribuţii de administrator sau gestionar
al bunurilor sustrase/folosite/traficate. Nimic nu împiedică însă
complice a calităţii speciale respective, urmând însă că acesta să răspundă penal doar în
limitele activităţii desfăşurate111.
Anumite probleme de calificare apar atunci când, la săvârşirea unei fapte care este
incriminată ca infracţiune cu subiect activ special (infracţiune proprie), alături de executantul
care îndeplineşte calitatea specială cerută de lege, contribuie, prin acte ce se înscriu tot în
acţiunea tipică descrisă în norma incriminatoare, şi persoane lipsite de calitatea specială
cerută de lege. Dacă este să luăm, spre exemplu, (tot) cazul infracţiunii de delapidare,
reamintim rezolvările distincte care sunt susţinute în doctrină, impunându-se, în opinia
noastră, promovarea soluţiei complicităţii (concomitente) la infracţiunea cu subiect activ
special (în exemplul nostru - delapidarea) în sarcina persoanei lipsite de calitatea specială
care comite nemijlocit sustragerea alături de un coparticipant având calitatea specială, iar
nu soluţia angajării răspunderii penale a acestuia în calitate de autor al unei infracţiuni
distincte - furt.
Rezolvări aparte se întâlnesc şi în cazul altor infracţiuni cu subiect activ special, spre
exemplu, infracţiunile săvârşite asupra unui membru de familie (care se particularizează şi
prin calitatea specială impusă subiectului pasiv). Avem în vedere infracţiunea de violenţă
în fam ilie [art. 199 alin. (1) CP] şi infracţiunea de ucidere ori vătămare a nou-născutului
săvârşită de către mamă (art. 200 CP). Observaţiile pe care le-am expus cu ocazia prezentării
unor probleme speciale în materia instigării apreciem că îşi menţin valabilitatea şi în cazul
participaţiei sub forma complicităţii*121.
3. După cum s-a arătat, complicitatea prin promisiune (de tăinuire sau favorizare a
făptuitorului) ridică probleme de diferenţiere în raport de infracţiunile de sine stătătoare
reprezentate de tăinuire (art. 270 CP) şi favorizarea făptuitorului (art. 269 CP).
în practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat (sub imperiul fostului Cod penal) că nu
a existat un punct de vedere unitar privind încadrarea juridică a primului act de tăinuire şi
a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se înţeleagă că va asigura în
continuare valorificarea bunurilor sustrase (situaţie ce a condus la conturarea a trei soluţii
jurisprudenţiale). în acest sens, din practica imperativă a instanţei supreme (unificată pe calea
în tre b ă m , în raport de sp e cificu l p a rticu la r al ace stu i caz, ce altceva ar m ai putea să facă co m p lice le după ce a
co m u n ica t n u m ăru l? Cum ar putea să aibă acesta, pe cazul co ncret indicat, o reiterare a co n trib u ţie i proprii (astfel
p lan ificată), co re sp u n ză to a re reiterării acte lo r de săvârşire n em ijlo cită a faptei de către au to r? Potrivit cărui text
de lege se în te m e ia ză opinia care neagă p o sib ilitatea existenţei co m p licităţii la o in fracţiu n e de obicei în virtu tea
unui act singular, d esfăşu rat în cu n o ştin ţă de cauză asupra tip u lu i faptei pe care o sp rijin ă?
111 Spre exem plu, X şi Y su n t fu n cţio n a ri publici co -ge stio n ari ai u nor bunuri. X este cel care asigură paza, cât
tim p Y sustrage n e m ijlo cit din ge stiun e a co m u n ă. M e n ţin ân d e xem plul, dacă X îşi d ep ăşeşte rolul, a lă tu râ n d u -se
lui Y prin acte de e xecu tare în săvârşirea n em ijlo cită a fap tei, se va reţine co m itere a d e lap id ării în co auto rat.
121 în d o ctrin a de sp e cialitate este avansată şi opinia (la care nu ach ie săm ) po trivit căreia, „dacă o persoană
ajută pe a u to r la săvârşirea unui o m o r asupra unui m em b ru de fam ilie, va fi san cţio n a t nu pentru o m o r sim p lu , ci
pentru infracţiunea de o m o r prevăzută în art. 199 alin. (1) CP", ch iar dacă acesta nu are calitatea respectivă în raport
de victim ă. A se vedea I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 353. în acelaşi sens, I. Kuglay , în G. Bodoroncea ş .a .,
op. cit., p. 153. în sens co ntrar: V. Do brin o iu , N. Neagu , op. cit., p. 70; N. Neagu , în V. Dobrinoiu ş .a ., op. cit., p. 77.
unui recurs în interesul legii - soluţie care îşi menţine valabilitatea şi lege lata, mutatis
mutandis) semnalăm Decizia nr. 2/2008[1], prin care s-a statuat că, „în situaţia existenţei unui
prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura
valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive
ale complicităţii la infracţiunea de furt".
4. Complicitatea ca formă a participaţiei penale trebuie deosebită şi de unele incriminări

autonome, dintre care ne reţin atenţia:
a) infracţiunea de înlesnire a sinuciderii (art. 191 CP);
b) infracţiunea de proxenetism (prin înlesnirea practicării prostituţiei în condiţiile prevăzute
de lege - art. 213 CP);
c) infracţiunea de înlesnire a evadării (art. 286 CP).
a) Infracţiunea de înlesnire a sinuciderii reprezintă o activitate cu incriminare distinctă

(potrivit art. 191 CP). Cadrul legal al participaţiei penale în form a complicităţii nu putea
acoperi această situaţie, întrucât o condiţie indispensabilă a complicităţii rezidă în săvârşirea
nemijlocită, de către autor, a unei fapte prevăzute de legea penală, în raport de care persoana
cu rol de complice prestează contribuţia sa (constând în înlesnire sau ajutor). Or, lipsa
de relevanţă penală a sinuciderii/încercării de sinucidere plasează astfel de activităţi în
afara complicităţii, cu excluderea răspunderii penale de pe poziţia unui participant cu rol
de complice. Se impune deci calitatea de autor al unei infracţiuni distincte (de înlesnire a
sinuciderii) pentru cel care adoptă o asemenea conduită.
b) înlesnirea practicării prostituţiei-în condiţiile prevăzute de lege (art. 213 CP) - angajează,
de asemenea, răspunderea penală în calitate de autor, din moment ce practicarea prostituţiei
nu (mai) constituie, nici ea, de lega lata, o activitate incriminată.
c) Infracţiunea de înlesnire a evadării se bucură de o incriminare autonomă (potrivit

art. 286 CP). Astfel, persoana care înlesneşte evadarea unei alte persoane aflate în stare
(legală) de reţinere sau de deţinere va răspunde în calitate de autor al faptei, iar nu ca
participant cu rol de complice la săvârşirea infracţiunii de evadare (art. 285 CP). Doctrina de
specialitate*121se opreşte (şi) asupra situaţiei în care aceeaşi persoană este cea care instigă la
evadare, după care realizează şi înlesnirea evadării/acordă sprijin pentru realizarea hotărârii
luate, în acest sens, de către deţinut, cu susţinerea soluţiei concursului de infracţiuni (instigare
la evadare şi înlesnirea evadării).
S e c ţiu n e a a 5-a . Particiim p ro p ri

M o d a lită ţi n o rm a tiv e
Denumită şi participaţie imperfectă (atipică), instituţia participaţiei impropriiişi găseşte

reglementare expresă potrivit dispoziţiilor art. 52 CP, desemnând acea a pluralităţii
ocazionale de făptuitori care există ori de câte ori o faptă prevăzută de legea penală a fost
săvârşită de un număr superior de persoane în raport de numărul minim necesar (cerut de
lege sau impus de natura faptei), persoane care cooperează din punct de vedere obiectiv
111 M. Of. nr. 859 din 19 d ecem b rie 2008. R ecom andăm parcurgerea co nsid e ren telo r deciziei, pentru problem ele
de d e lim itare în tre co m p licita te a prin p ro m isiu n e a de tăin u ire şi infracţiu n ea de tăin u ire.
121T. Toader , M. Safta , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), cit., voi. IV, p. 152; N. Neagu , V. Dobrinoiu ,
op. cit., p. 416.
la comiterea acesteia (voinţa comună), însă nu lucrează de pe aceeaşi poziţie psihică, nu

au aceeaşi atitudine psihică (existând un element subiectiv eterogen). Astfel, persoanele
implicate în săvârşirea faptei fie nu lucrează cu aceeaşi formă de vinovăţie - unele contribuie
cu intenţie, altele din culpă -, fie doar unele dintre ele lucrează cu vinovăţie penală sub forma
intenţiei, iar altele fără vinovăţie.
Din conţinutul de reglementare rezultă cele două modalităţi normative pe care le prezintă
participaţia improprie, respectiv: modalitatea intenţie - culpă şi modalitatea intenţie - lipsă
de vinovăţie penală. Toate cele trei forme ale participaţiei (după natura contribuţiei aduse
la săvârşirea faptei) - coautorat, instigare şi complicitate - pot să îmbrace această formă
improprie. Reţinem, astfel, că va exista coautorat impropriu în condiţiile prevăzute de art. 52
alin. (1) CP, respectiv instigare/complicitate improprie în condiţiile prevăzute de art. 52
alin. (2) şi (3) CP.
Conceptul de participaţie improprie nu este o inovaţie a Codului penal în vigoare, ci
reprezintă o instituţie care se regăsea şi pe planul reglementarii anterioare. Instituţia a fost
apreciată ca „devenită tradiţională în dreptul nostru şi care s-a dovedit funcţională fără
dificultăţi în practică, în detrimentul teoriei autorului mediat. Reglementarea participaţiei
improprii a fost însă completată cu prevederile referitoare la coautorat"111.
§1. Participaţia improprie în modalitatea intenţie - culpă

a) Coautoratul im propriu în m odalitatea intenţie - culpă este reglementat potrivit art. 52
alin. (1) teza I CP şi constă în „săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei
fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă (...), contribuie cu acte de executare o
altă persoană".
Dacă în cazul coautoratului propriu persoanele care săvârşesc în mod nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală lucrează de pe aceeaşi poziţie psihică (cu aceeaşi formă de vinovăţie:
intenţie, culpă sau praeterintenţie - în condiţiile în care, în baza opiniilor exprimate, se admit
şi coautoratul din culpă, cât şi cel praeterintenţionat), în cazul coautoratului impropriu, formele
de vinovăţie sunt diferite, unul/unii dintre executanţi lucrând cu vinovăţie sub forma intenţiei
(directă sau indirectă), iar celăialt/ceilalţi cu forma de vinovăţie a culpei (cu prevedere sau
fără prevedere). Este de precizat că singularul la care recurge legiuitorul penal nu exclude
pluralul. De asemenea, legiuitorul nu distinge între modalităţile sub care se pot prezenta cele
111 A se v e d e a Expunerea de motive la p ro ie ctu l n o u lu i Co d p en al, pct. 2 .1 2 ., p. 8, 9. P ăstrarea in stitu ţie i

p articip a ţie i im p ro p rii nu a fost în să la ad ă p o st de critici, se n s în care în d o ctrin a n oastră penală s-au su b lin ia t
u rm ă to a re le : „N o u l Co d p en al (...) co n tin u ă să se situ e ze pe p o ziţia p ro fu n d d isc u ta b ilă d upă care a cte le de
p a rticip aţie treb u ie raportate la fapta p revăzută de legea penală, şi nu la in fracţiu n e, so lu ţie care sin gu la rize a ză
legea noastră p en ală în rap o rt cu ce le la lte legislaţii. C h ia r dacă în cazuri izolate instigato rul şi co m p lice le pot să fie
traşi la răspu n d ere şi dacă au to ru l co m ite fapta fără vin o văţie sau din cu lp ă (p a rticip a ţie im p ro p rie ), aceasta nu
exclu de faptul că, de regulă, p articip an ţii (in stigato ru l, co m p lice le ) acţio n ează prin au to r care săvârşeşte n em ijlo cit
in fracţiu n ea, adică o faptă prevăzută de legea penală co m isă cu intenţie. So lu ţia noului Cod penal având caracter
de e xce p ţie, ca atare instituţia p articip aţie i nu poate fi definită în ace st m od, ci prin referire la regulile g e n erale (de
eo quod plerumque fit, d e sp re ceea ce se petre ce m ai fre cve n t), adică prin referire la infracţiune". în acest sens,
G. A ntoniu , Observaţii critice cu privire la noul Cod penal, op. cit., p. 1 6 ,1 7 . M enţionăm că, în optica doctrinei rom âne
(m ajo ritare ) - co re sp u n ză to a re co n ce p ţie i ilu strate de C o dul penal anterior, re sp e ctiv de Codul penal în vig o a re - ,
în m od co n stan t s-a re sp ins/se resp inge teoria autorului mediat, ca te o rie su sţin ută de cei care co ntestă existenta
p articip aţie i im p ro prii. S-a su b lin iat necesitatea re glem e ntării acestei fo rm e de p articip aţie , ce reflectă o co n cep ţie
realistă şi ştiin ţifică a le giu ito ru lu i rom ân, p o trivit căruia unitatea în raport de care se ap re ciază co n trib u ţiile m ai
m u lto r p erso an e est e fapta prevăzută de legea penală (iar nu infracţiunea), faptă ce se poate co m ite cu fo rm e de
vin o văţie dife rite (spre e xem p lu, in stiga to ru l/co m p lice le pot să lucreze cu intenţie, iar au to ru l din cu lp ă) sau care
se poate săvârşi în m od n em ijlo cit, de către (co)autor, ch ia r fără vin o vă ţie penală!
două forme de vinovăţie, astfel încât deopotrivă intenţia şi culpa se pot Înfăţişa în oricare
dintre modalităţile lor normative.
Coautoratul impropriu în modalitatea intenţie - culpă este posibil numai în cazul în
care fapta este relevantă penal, fiind incriminată atât în baza intenţiei, cât şi a culpei (spre
exemplu, cazul uciderii unei persoane sau al vătămării unei persoane ori al distrugerii de
bunuri). Se observă că numitorul comun rezidă în săvârşirea nemijlocită a faptei, respectiv
în contribuţia adusă prin acte de executare a unei prevăzute de legea penală. Fapta
este comisă însă în baza unor forme de vinovăţie diferite, ceea ce va atrage încadrări juridice
distincte pentru coautori şi - pe cale de consecinţă - diferenţieri în raport de răspunderea
penală angajată de unul/unii pentru o infracţiune intenţionată (omor, vătămare corporală,
distrugere), respectiv pentru celălalt/ceilalţi pentru o infracţiune din culpă (ucidere din
culpă, vătămare corporală din culpă, distrugere din culpă).
Sub acest aspect, simţim nevoia de a reitera perspectiva critică asupra formei principale
a participaţiei penale în modalitatea intenţie - culpă (fără precedent legislativ), în opinia
potrivit căreia, „impropriu denumit coautorat, această formă de participaţie penală la
comiterea aceleiaşi fapte materiale nu înseamnă însă şi comiterea aceleiaşi infracţiuni,
deoarece autorul care acţionează cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru fapta comisă cu intenţie, pe când autorul care acţionează din culpă va fi pedepsit
pentru o altă infracţiune, săvârşită din culpă, dacă fapta este incriminată şi atunci când este
săvârşită din culpă (...). Coautoratul presupune unitate de faptă, or, chiar dacă din punct de
vedere material există unitate, din punct de vedere subiectiv poziţiile celor doi autori sunt
distincte, încât este greu de susţinut ideea unei legături subiective, condiţie sine qua non
a participaţiei penale"111.
b) Instigarea/com plicitatea im proprie în m odalitatea intenţie - culpă este reglementată

potrivit art. 52 alin. (2) CP şi constă în „determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod,
cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea
penală".
Prin conţinutul său normativ, textul reuneşte cele două forme secundare ale participaţiei
penale, astfel încât se va reţine instigarea improprie atunci când are loc o activitate de
determinare, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte
prevăzute de legea penală, respectiv se va reţine complicitatea improprie atunci când are
loc o activitate de înlesnire sau ajutor în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de
către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală (cu realizarea şi a celorlalte
condiţii cerute pentru existenţa participaţiei sub forma instigării/complicităţii).
în doctrină121 se ilustrează participaţia improprie în această modalitate normativă, de
exempiu, atunci când „A, urmărind uciderea lui B, îi determină pe C să tragă în glumă cu
arma asupra acestuia, asigurându-l că arma este descărcată, iar C, fără a verifica acest lucru,
trage şi, deoarece în realitate arma era încărcată, îl ucide pe B" - instigare improprie. Sau
atunci când „A, văzând că B, muncitor necalificat, încerca să pună în funcţiune o instalaţie
complicată a unei unităţi economice, deşi îşi dă seama, datorită modului în care acţionează
acesta, că se va putea produce un scurt circuit, în dorinţa de a-i face rău, îi dă sfaturi cum
să continue activitatea începută şi, ca urmare, se declanşează un incendiu care distruge
instalaţia" - complicitate improprie.
111V. Pasca , op. cit. (2014), p. 385. De m en ţio n at că există şi u n ele no rm e de in crim in are care p revăd, în cad ru l
a ce lu iaşi artico l, şi varianta din culpă a re sp ectivei fap te in crim in ate [de exem p lu, art. 286 alin. (4) CP - înlesnirea
evadării].
[2] A se vedea I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 367.
Este de observat că activitatea participantului cu rol de instigator sau complice se poate

realiza faţă de o singură persoană care va trece la săvârşirea nemijlocită, din culpă, a faptei
prevăzute de legea penală - faptă incriminată în baza acestei forme de vinovăţie penală - ,
după cum activitatea participantului se poate realiza (şi) faţă de mai multe persoane, în
calitate de coautori ai faptei penale din culpă (în opinia care admite coautoratul în cazul
faptelor din culpă). De asemenea, la săvârşirea nemijlocită a infracţiunii din culpă de către
autor/coautori pot participa, deopotrivă, mai mulţi instigatori/mai mulţi complici, după
cum pot să participe, la un loc, atât instigatori, cât şi complici. Dacă, ulterior unei activităţi
de determinare la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de
legea penală, acelaşi participant contribuie şi prin acte de înlesnire sau ajutor, în orice mod,
cu intenţie, la comiterea faptei, răspunderea sa penală se va angaja cu reţinerea instigării
improprii (care absoarbe complicitatea).
Ca şi în cazul coautoratului impropriu în modalitatea intenţie - culpă, se observă că
legiuitorul nu distinge între modalităţile sub care se pot prezenta cele două forme de vinovăţie,
astfel încât deopotrivă intenţia şi culpa se pot înfăţişa în oricare dintre modalităţile lor
normative. Aceasta înseamnă reţinerea instigării/complicităţii realizate cu intenţie (directă
sau indirectă), ce se raportează la săvârşirea în mod nemijlocit, din culpă (cu prevedere sau
fără prevedere), a unei fapte prevăzute de legea penală, dar care va atrage încadrări juridice
distincte pentru autor, respectiv participanţi. Astfel, toţi făptuitorii sunt infractori (întrucât
au acţionat cu vinovăţie penală), însă fapta săvârşită de autor/coautori este o infracţiune din
culpă, spre deosebire de angajarea răspunderii penale a instigatorului/complicelui pentru
săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.
* * *
După cum reiese din doctrina penală, coautoratul/instigarea/complicitatea improprie

în modalitatea intenţie - culpă s-ar particulariza prin următoarele aspecte:
- se avansează opinia potrivit căreia autorul/coautorii infracţiunii din culpă acţionează
frecvent (sau chiar numai) în modalitatea culpei fără prevedere. Astfel, se susţine că, „în
cazul coautoratului, în modalitatea intenţie - culpă, cel mai adesea coautorul care săvârşeşte
fapta cu intenţie exploatează lipsa de experienţă, de prevedere sau credulitatea de care
poate da dovadă o persoană. (...) Cei care înlesnesc sau ajută cu intenţie pe viitorul autor al
faptei din culpă folosesc, ca şi cei care determină, procedee insidioase, aşa încât persoana
care primeşte înlesniri sau ajutoare nu-şi dă seama de rezultatul pe care aceştia îl urmăresc
în realitate"111;
- î n ipoteza complicităţii improprii, se susţine existenţa sa atunci când această formă
de participaţie secundară se realizează doar prin acte de înlesnire sau ajutor în orice mod,
cu intenţie, la săvârşirea din culpă, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de
legea penală, fiind astfel exclusă complicitatea realizată prin promisiunea de tăinuire sau de
favorizare a făptuitorului [se poate observa că art. 52 alin. (2) CP nu preia dispoziţia înscrisă
de art. 48 alin. (2) CP, care reglementează complicitatea prin promisiune]121;
- se poate constata (aspect semnalat în doctrină) că reglementarea actuală a participaţiei
improprii este limitată, căci nu acoperă toate situaţiile apte să apară ca efect al diverselor
111 Ibidem. în acelaşi sens, a se ved e a T. Dima , op. cit., p. 448.

(2] A se ved ea V. Pasca , op. cit.(2014), p. 3 8 5 ,3 8 6 . La rândul său, au to ru l co nstată fap tu l că d o ctrin a m a
îm p ă rtă şe şte o p inia relativă la m od alitate a culpei sim p le care ar caracteriza poziţia a u to ru lu i im p licat în săvârşirea
nem ijlocită a faptei, în particip aţie im p ro prie, se m nalân d că „această nep re ved e re de către au to r co n stitu ie tocm ai
a rg u m e n tu l in e xiste n ţe i c o m p lic ită ţii im p ro p rii prin p ro m isiu n e de tă in u ire sau fa v o riza re , a ce ste m o d a lită ţi
p re su p u n ân d prin ele în se le că au to ru l p reved e u rm ările faptei sale".
combinaţii ale formelor de vinovăţie. Mai exact, avem în vedere lipsa prevederii explicite
a modalităţii intenţie - intenţie depăşită, care este uneori asimilată, forţat, de lege lata,
modalităţii intenţie - culpă [aspect criticabil, din moment ce, în art. 16 alin. (5) CP, se înscrie
expres intenţia depăşită ca formă distinctă a vinovăţiei penale]. Astfel, în ceea ce priveşte
formele de participaţie penală secundară (instigare/complicitate), dacă se trece de către
autor la comiterea unei fapte săvârşite în concret ca infracţiune praeterintenţionată, se ridică
problema încadrării juridice a faptei în raport de care îşi vor angaja răspunderea penală
aceştia (instigatorii/complicii). Subscriem opiniei potrivit căreia, „în realitate, în acest caz,
suntem în prezenţa participaţiei proprii la infracţiunea intenţionată şi problema care se
pune este în ce fel se răsfrânge rezultatul mai grav produs din culpă asupra instigatorului
sau complicelui"111.
După cum ne-am exprimat, considerăm că răspunderea instigatorilor/complicilor se va
angaja pentru infracţiunea comisă cu intenţie depăşită, în măsura în care se verifică şi în
privinţa lor aceeaşi poziţie subiectivă precum cea existentă în cazul autorului: intenţie în
raport de rezultatul iniţial (mai puţin grav) şi culpă în raport de urmarea finală, mai gravă
[rezolvare pe terenul modului în care se comunică între participanţi circumstanţele reale:
art. 50 alin. (2) CP]. Discuţii intervin cu privire la modalitatea culpei care ar putea exista
într-o atare ipoteză, din moment ce art. 50 alin. (2) CP pare a face referire doar la culpa cu
prevedere, iar nu şi la culpa simplă (după cum am mai arătat, soluţia logică şi echitabilă -
cea care include şi situaţia culpei simple în structura finală a praeterintenţiei în asemenea
cazuri - reprezintă, totodată, rezolvarea indicată de o interpretare extensivă, in mala partem,
a textului legal avut în vedere, procedeu care este, de principiu, nepermis).
§2. Participaţia improprie în modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie

a) Coauto ratu l im p ro priu în m odalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie este reglementat
potrivit art. 52 alin. (1) teza a ll-a CP şi constă în nemijlocită, cu intenţie, de către
o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care, (...) fără vinovăţie, contribuie cu
acte de executare o altă persoană".
Dacă, în cazul coautoratului impropriu în modalitatea normativă anterior prezentată
(modalitatea intenţie - culpă), persoanele implicate în săvârşirea nemijlocită a faptei prevăzute
de legea penală lucrează cu forme de vinovăţie diferite [unul/unii dintre executanţi acţionând
!11 A se ved ea V. Pasca , op.cit. (2014), p. 385. De m e n ţio n a t în să că, în tr-o ase m e n e a ipoteză (
m o d alitate a intenţie - intenţie d e p ăşită), tre b u ie făcută, to tu şi, o d istin cţie , în fu n cţie de urm area asupra căreia
poartă intenţia p articip an ţilo r, so lu ţia fiin d d iferită du pă cum intenţia lor se rap o rte ază la rezu ltatul iniţial, m ai
puţin grav, sau, d im p o triv ă , d ire c t la re zu ltatu l fin a l, m ai grav. A stfel, re zo lvarea ind icată (p a rticip a ţie pro p rie)
co re sp u n d e ipo tezei în care intenţia tu tu ro r p a rtic ip a n ţilo r vizează re zu ltatulu i iniţial, m ai puţin grav, în privinţa
urm ării finale , m ai gravă, m a n ife stâ n d u -se cu lp a acestora (cel puţin sub form a cu lp ei cu p reved ere). în sch im b ,
dacă intenţia p a rtic ip a n ţilo r (instigator, co m p lice, co auto r) vizează d irect rezultatul final m ai grav, iar a u to ru l/u n u l
dintre co au to ri m anifestă intenţie d o a r în raport de rezultatul iniţial, m ai puţin grav, re sp ectiv cu lp ă în raport de
urm area finală, m ai gravă, atunci participaţia va lua form ă im proprie. „Astfel, în situaţia în care coautorul, instigatorul,
co m p lic e le au a cţio n a t cu in te n ţie la săvâ rşire a unei in fra cţiu n i p ra e te rin te n ţio n a te , având deci re p reze n tarea
rezu ltatulu i m ai grav p ro d u s pe care l-au d o rit sau num ai l-au accep tat, co n trib u ţia lor (co n sid erată în rap o rt cu
acest rezultat m ai grav faţă de care poziţia su b iectivă a a u to ru lu i se caracterize ază d o ar prin cu lp ă) prezintă toate
ca racte risticile p articip aţie i im p ro p rii în m od alitate a re glem e ntată în art. 52 alin. (1) teza I şi alin. (2) CP. De altfel,
o a se m e n e a p articip aţie nu ar putea fi co nsid e rată în niciun caz proprie, din cauza lipsei de iden titate în ceea ce
priveşte factorul subiectiv, ca ele m e n t caracterizan t al acesteia. Prin urm are, dacă p articip an tul (coautor, instigator,
co m p lice) a cţio n ează cu intenţie şi cu privire la rezultatul m ai grav, el va răspu n d e pentru fapta săvârşită cu intenţie
(de exem p lu, pentru o m o r), în tim p ce au to ru l va răspu n d e pentru fapta săvârşită cu p rae te rin te n ţie (lovire sau
vătăm ări cau zato are de m o arte)" - 1. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 367, 368.
cu vinovăţie sub forma intenţiei (directă sau indirectă), iar celălalt/ceilalţi cu forma de vinovăţie
a cuipei (cu prevedere sau fără prevedere)], în cazul acestei modalităţi distincte, se observă
că unul/unii dintre coautori lucrează cu intenţie, iar celălalt/ceilalţi fără vinovăţie penală.
Se evidenţiază (şi în această ipoteză legală) existenţa unui numitor comun, care rezidă
în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, reţinând însă, pe de o parte, săvârşirea
nemijlocită cu intenţie, precum şi o contribuţie adusă prin acte de executare comise fără
vinovăţie, pe de altă parte. Tntr-o atare ipoteză, nu toţi făptuitorii (coautorii) sunt infractori, ci
doar ce! care săvârşeşte nemijlocit, cu vinovăţie, fapta prevăzută de legea penală, ceea ce va
conduce la angajarea răspunderii penale a acestuia pentru o infracţiune intenţionată. Persoana
care, fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare rămâne doar făptuitor, fiind exclusă
răspunderea sa penală, întrucât fapta la care contribuie prin acte de executare reprezintă
doar o faptă prevăzută de legea penală, iar nu o infracţiune. Sub acest din urmă aspect, o
menţiune constantă a doctrinei noastre evidenţiază faptul că lipsa vinovăţiei penale se poate
datora fie săvârşirii faptei prevăzute de legea penală sub imperiul unei cauze (personale)
de neimputabilitate (spre exemplu, săvârşirea nemijlocită a unui furt de către un infractor
major, împreună cu un minor nerăspunzător penal), fie comiterii acesteia în lipsa formei de
vinovăţie anume cerute de norma de incriminare a faptei respective (spre exemplu, atunci
când se săvârşeşte din culpă o faptă incriminată exclusiv în baza intenţiei).
b) Instigarea/com plicitatea im p ro prie în m o dalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie este

reglementată potrivit art. 52 alin. (3) CP şi constă în „determinarea, înlesnirea sau ajutarea
în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o
persoană care comite acea faptă fără vinovăţie".
Prin conţinutul său normativ, textul reuneşte cele două forme secundare ale participaţiei
penale. Astfel, se va reţine instigarea improprie atunci când are loc o activitate de determinare,
cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care
comite acea faptă fără vinovăţie (cu realizarea şi a celorlalte condiţii cerute pentru existenţa
participaţiei sub forma instigării). Se va reţine complicitatea improprie atunci când are loc o
activitate de înlesnire sau ajutor, în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie (cu realizarea şi
a celorlalte condiţii cerute pentru existenţa participaţiei sub forma complicităţii).
în cazul acestei modalităţi normative, se observă că autorul/coautorii realizează - prin
săvârşire nemijlocită - fapta prevăzută de legea penală lucrând fără vinovăţie (în condiţiile
unei cauze personale de neimputabilitate sau cu o altă formă de vinovăţie decât aceea cerută
de norma de incriminare a faptei), spre deosebire de instigator/complice, care contribuie
cu intenţie la comiterea acesteia. Spre exemplu, atunci când se determină sau se sprijină
(prin acte de înlesnire sau acordare de ajutor) comiterea unui omor de către o persoană
iresponsabilă la data comiterii faptei.
Spre deosebire de instigarea/complicitatea improprie în modalitatea normativă anterior
prezentată (modalitatea intenţie - culpă)111, în cazul modalităţii normative intenţie - lipsă
de vinovăţie, fapta va constitui infracţiune intenţionată şi va atrage răspunderea penală a
instigatorului/complicelui, pentru executant fiind exclusă însă răspunderea penală. Aceasta,
deoarece fapta nu constituie infracţiune în raport de acesta, întrucât a săvârşit (doar) o faptă
prevăzută de legea penală, lucrând fără vinovăţie, ceea ce reprezintă o împrejurare (de ordin
111 C o re sp u n ză to a re cazu lu i în care toţi făp tu ito rii su n t infractori, d a r răspu n d erea penală se an gajează în baza
un o r dispoziţii legale ce incrim in ează d istin ct fapta intenţionată şi pe cea cu lp o asă, în fu n cţie de form a de vin o văţie
sp e cifică activităţii d esfăşu rate (in ten ţie în ceea ce priveşte in stig a to ru l/co m p lice le şi culpă în privinţa a u to ru lu i).
strict personal) care nu afectează caracterul penal al faptei comise (respectiv infracţiune
intenţionată), reţinută în sarcina participantului cu rol de instigator/complice.
Menţionăm faptul că această ipoteză legală a participaţiei improprii primeşte în alte
legislaţii penale rezolvarea prin apel la teoria autorului mediat. Aceasta reflectă ideea conform
căreia, în lipsa vinovăţiei autorului, întrucât fapta comisă de acesta nu constituie infracţiune,
participaţia penală este exclusă, transformându-se însă în autor (mediat, mijlocit) al faptei
comise de persoana care a desfăşurat activitatea de determinare/înlesnire sau ajutor în
vederea comiterii acesteia. Legiuitorul penal român respinge această teză în optica promovată
constant (ce a caracterizat şi concepţia anterioară), potrivit căreia cel care a realizat o activitate
de determinare/înlesnire sau ajutor cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, de către o altă persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, îşi păstrează poziţia
de participant secundar, urmând să răspundă penal ca instigator/complice pentru fapta
comisă, ce constituie o infracţiune intenţionată reţinută în sarcina sa (chiar dacă rămâne
doar la stadiul de faptă prevăzută de legea penală în raport de autor).
* * *
Înţelegem să insistăm asupra acestei modalităţi normative a participaţiei improprii -

intenţie şi lipsă de vinovăţie penală - mai precis asupra celor două situaţii ce pot ilustra lipsa
vinovăţiei autorului faptei: fie săvârşirea acesteia sub imperiul unei cauze (personale) de
neimputabilitate; fie lipsa vinovăţiei în forma cerută de lege pentru existenţa infracţiunii. După
cum ne-am exprimat şi cu un alt prilej[1], participaţia improprie în modalitatea normativă
de care ne ocupăm - caracterizată prin săvârşirea nemijlocită a faptei fără vinovăţie - se
va reţine atât atunci când lipseşte direct vinovăţia (în accepţiunea de element subiectiv
specific al conţinutului constitutiv al infracţiunii), precum şi atunci când lipsa vinovăţiei
este implicit atrasă ca urmare a inexistenţei imputabilităţii faptei, în prezenţa unei cauze
generale/speciale de neimputabilitate121.1 2
[1] M.l. MlCHINICI, M. Dunea , în T. Toader (coord .), op. cit., p. 133.
[2] O b servăm că d isp o ziţia cu p rin să în art. 52 alin. (3) C P - c a r e ilustrează instigarea, re sp ectiv co m p licitatea
im p ro prie - re p roduce disp o ziţia co resp o n d e n tă din re glem e ntare a an terio ară [art. 31 alin. (2)], însă în raport cu o
altă definiţie acordată faptei ce co nstituia infracţiune, aspect sub care ni se pare criticabilă sim pla preluare a textului
co respo nd e n t. Este de necontestat faptul că subzistă participaţia, îm b răcân d form ă im pro prie, atunci când se reţine
că auto rul a co m is fapta prevăzută de legea penală sub im p eriul unei cauze perso n ale de n e im p u tab ilitate . în să o
astfel de cauză „loveşte" direct în trăsătura esenţială distinctă a im putabilităţii faptei, îm p ied icân d astfel co nstituirea
ca infracţiune, d a rîn m od e xclu sivîn raport de persoana executantului. De asem enea, lipsa vinovăţiei (în accepţiunea
de e le m e n t su b ie ctiv sp e cific ce caracterize ază existenţa faptei ca in fracţiu n e) tre b u ie în ţe le a să în sen su l că nu
afectează existenţa o b iectivă a faptei co m ise în co ncret (care răm âne o faptă prevăzută de legea penală, stricto
sen su ), ci d o ar îm p ie d ică , în cauză, co nfigu rarea acesteia ca in fracţiu n e reţinută în sarcina a u to ru lu i. A veni cu o
altă in t e r p r e t a r e -în co n sid e rare a opticii po trivit căreia vin o văţia [prezentă în definiţia infracţiu n ii p o trivit art. 15
alin. (1) CP] este in clu să în tră să tu ra e se n ţia lă a tip ic ită ţii (lo to se n su ) - ar în s e m n a , p ractic, că fap ta co n cre t
co m isă nu poate fi calificată d rept o fo p tâ p re vă zu tă de leg ea p en a lă , ceea ce ar atrage lipsa de relevanţă penală
(drept acte de p a rticip aţie p en ală) a a cte lo r de d e te rm in a re , în le sn ire sau aju tare , în o rice m od, cu intenţie, la
co m itere a ei. Reiterăm o idee deja e xp rim ată (în m ateria prezentării tră să tu rilo r e se n ţiale ale in fracţiu n ii), an u m e
că se m n ifica ţia sin tagm ei fa p tă p re vă zu tă de leg ea p en a lă este utilizată, de către legiu ito ru l penal actual (în m od
criticab il), în m od diferit, în co ntexte de re glem e n tare d istin cte. U neori, aceasta este e ch ivalen tă cu noţiu n ea de
tip icitate (în sens plenar), alteo ri este sin o n im ă d o a r cu acel co n cep t pe care am ales să îl d en u m im (în raport de
d efiniţia legală actuală a infracţiunii) tipicitate o biectivă. Este de reţinut că, în cu p rin su l art. 52 CP, se între b uin ţează
respectiva sin tagm ă în ace st din urm ă se n s (prin fa p tă p re vă zu tă de leg ea p en a lă se are în ve d e re d o ar verificare a
unei co re sp o n d e n ţe o b iective în tre activitate a co ncret săvârşită şi o norm ă de in crim in are , se p arat de ch e stiu n ea
v in o văţiei). D incolo de aceste asp e cte critice, ap re ciem iniţiativa leg iu ito ru lu i actual de a lărgi sfera p articip aţie i
im p ro prii (şi) în această m o d alitate n o rm ativă, prin în scrie re a exp licită a co au to ratu lu i p o trivit art. 52 alin. (1) teza
a ll-a CP, o b se rva ţiile de m ai sus fiind va la b ile şi în ace st caz.
Manifestăm unele rezerve relative la înscrierea expresă impropriu în

modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie, neexistând nicio incompatibilitate de manifestare
sub alte modalităţi. Modalitatea intenţie depăşită - lipsă de vinovăţie ar putea exista, de
pildă, atunci când două persoane, un infractor major împreună cu un minor nerăspunzător
penal, comit acte de îmbrâncire a victimei care, sub efectul agresiunii fizice la care este
supusă, îşi pierde echilibrul, alunecă, iarîn cădere se loveşte la cap de o suprafaţă dură, ceea
ce îi provoacă decesul (coautorat impropriu la o faptă de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte). Sau modalitatea culpă - lipsă de vinovăţie ar putea exista, de pildă, atunci când
două persoane, dintre care una este iresponsabilă/minor nerăspunzător penal, aflate la iarbă
verde cu alţi prieteni, sunt prinse într-o joacă puerilă (dar periculoasă), în încercarea - ce
implică un efort fizic co njugat-d e a rostogoli/ridica un bloc de piatră pe care să îl deplaseze
într-un anume loc, pe care însă îl scapă, fiind accidentată mortal o terţă persoană (exemplul
vizează o culpă derivând din încălcarea unor reguli normale de convieţuire socială).
S e c ţiu n e a a 6-a. R e g im u l d e s a n c ţio n a re

a p lic a b il p a rtic ip a ţie i p e n a le
§1. Consideraţii generale

Importanţa distincţiei între participaţia proprie şi participaţia improprie interesează nu
numai din punct de vedere teoretic, ci şi din punct de vedere practic, prin consecinţele
diferite atrase asupra răspunderii penale, prin urmare, asupra sancţiunilor aplicabile. După
cum s-a putut observa din cele ce preced, în cazul participaţiei proprii, toate persoanele
care desfăşoară una dintre activităţile configurate de art. 46, art. 47, art. 48 CP lucrează
cu intenţie, spre deosebire de situaţia participaţiei improprii. în cazul acesteia din urmă,
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală în baza unei conlucrări materiale/
obiective - prin activităţi de săvârşire nemijlocită a faptei, de instigare/complicitate - nu
se realizează de pe aceeaşi poziţie psihică, contribuţiile fiind prestate, din punct de vedere
subiectiv, fie în baza unor forme de vinovăţie diferite (descriind modalitatea normativă
a intenţiei şi a culpei), fie chiar fără vinovăţie penală (descriind modalitatea normativă a
intenţiei şi a lipsei de vinovăţie).
Astfel, în cazul instigârii/complicitâţii improprii,întotdeauna instigatorul/complicele este
participantul care acţionează cu intenţie, iar autorul săvârşeşte fapta prevăzută din legea
penală din culpă sau fără vinovăţie [art. 52 alin. (2) şi (3) CP]. în cazul coautoratului impropriu,
persoanele implicate în săvârşirea nemijlocită a faptei prevăzute de legea penală lucrează
de pe poziţii psihice distincte (o persoană săvârşeşte cu intenţie fapta la care, din culpă,
contribuie cu acte de executare o altă persoană) sau cel puţin una dintre persoane comite
fapta fără vinovăţie (o persoană săvârşeşte cu intenţie fapta la care, fără vinovăţie, contribuie
cu acte de executare o altă persoană), aşa cum rezultă din prevederile art. 52 alin. (1) CP.
în ceea ce priveşte sancţionarea (pedepsirea), legiuitorul penal român operează distincţii,
după cum se realizează condiţiile participaţiei proprii sau cele ale participaţiei improprii, prin
consacrarea unor sistemede sancţionare (pedepsire) diferite. Pentru participaţia proprie, legea
noastră penală consacră sistemulparificării legale de pedeapsă (sistem ce se combină cu cel
al diversificării judiciare de pedeapsă), după cum rezultă din dispoziţiile art. 49 CP. Pentru
participaţia improprie este consacrat sistemul diversificării legale de pedeapsă, în ipotezele
legale prevăzute de art. 52 alin. (1) teza I şi art. 52 alin. (2) CP (ilustrând modalitatea intenţie -
culpă).
Materia rezervată problemelor de sancţionare include şi dispoziţii de interes referitoare la

regimul circumstanţelor personale şi reale, corespunzător prevederilor art. 50 CP, precum şi
la cauza reprezentată de împiedicarea săvârşirii infracţiunii, cauză de impunitate/nepedepsire
operantă în caz de participaţie înscrisă de art. 51 CP. Ambele dispoziţii legale sunt incidente
indiferent de forma pe care o îmbracă participaţia penală (proprie sau improprie).
Menţionăm faptul că problematica pe care o dezvoltă sancţionarea participaţieipenale
nu se reduce la aspecte privitoare la pedepse - ca sancţiuni penale, la care fac referiri
exprese/explicite textele legale menţionate (art. 49-52 CP). în egală măsură, interesează şi
sancţionarea prin prisma altor categorii de sancţiuni de drept penal, cum este cazul măsurilor
educative-sancţiuni penale care se iau faţă de minorii răspunzători p e n al-sau al măsurilor
de siguranţă (ce se pot lua în condiţiile legii).
După cum s-a precizat deja, sub aspectul naturii juridice, participaţia penală reprezintă
o cauză de agravare a răspunderii penale pentru fapta comisă, legiuitorul atribuindu-i fie
valoare de circumstanţă generală agravantă legală (obligatorie), fie, în anumite cazuri, prin
norme speciale, valoare de element circumstanţial agravant.
Natura juridică de circumstanţa generală agravantă legală (obligatorie) rezultă din
dispoziţiile cuprinse în art. 77Ut. a) C
faptei de trei sau mai multe persoane împreună"), precum şi din prevederile art. 77 d) CP
(referitoare la „săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă
împreună cu un minor"). în aceste cazuri, efectele produse asupra pedepsei principale sunt
cele prevăzute în art. 78 CP.
în limitele prezentului cadru (fără a intra aici în detalii111), apreciem necesare anumite
precizări. Astfel, valorificarea participaţiei penale cu titlu de circumstanţă agravantă generală
legală [art. 77 lit. a) şi d) CP], pentru a fi reţinută, presupune realizarea unor condiţii.
Condiţiile reţinerii agravantei prevăzute de art. 77 lit. a) CP („săvârşirea faptei de trei
sau mai multe persoane împreună") privesc:
a) întrunirea unui anumit număr depersoane (minimum trei persoane implicate în
faptei). Nu interesează dacă unele dintre acestea au calitatea de infractor, iar altele doar pe
aceea de făptuitor. Spre exemplu, în cazul în care a conlucrat şi o persoană iresponsabilă,
agravanta generală se va reţine şi va produce efecte asupra pedepsei aplicabile persoanelor
majore responsabile care au lucrat cu vinovăţie;
b) săvârşirea în concret a faptei trebuie să reflecte o săvârşire împreună a acesteia, de
unde rezultă că nu orice faptă comisă în participaţie - chiar dacă se realizează numărul minim
cerut de lege - va conduce la reţinerea agravantei. Prin săvârşire împreună, aşa cum rezultă
din doctrină şi practica judiciară (curent majoritar, la care se înţelege
în participaţie care înglobează doar actele de coautorat, precum şi pe cele de complicitate
concomitentă (nu şi actele de instigare ori de complicitate anterioară) - concepţia restrictivă
asupra semnificaţiei termenului „împreună"121.
în aceeaşi ordine de idei, circumstanţa agravantă a participaţiei penale este ilustrată şi
de împrejurarea descrisă la lit. d) a art. 77 CP - „săvârşirea infracţiunii de către un infractor
111 Problematica astfel dezvoltată se subsumează instituţiei individualizării pedepsei, în baza reglementărilor
rezervate regimului circumstanţelor generale agravante (Titlul III, Capitolul V din Partea generală a Codului penal,
art. 77-79 CP). în ceea ce priveşte aspectele implicate de valorificarea elementelor circumstanţiale agravante,
acestea fac obiectul analizei în materia dreptului penal - partea specială.
,21 Reamintim că, în cazul în care aceeaşi persoană îşi aduce, la săvârşirea faptei, atât o contribuţie de instigare,
cât şi una de complicitate, instigarea absoarbe complicitatea (inclusiv complicitatea concomitentă). Prin urmare,
într-o asemenea ipoteză, este (totuşi) posibil ca unui participant cu rol de instigator să i se reţină agravanta săvârşirii
faptei de către mai multe persoane împreună (efect atras de contribuţia sa de complice concomitent, absorbită
în contribuţia de instigator).
major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor". în această ipoteză legală nu
interesează dacă minorul este sau nu răspunzător penal (precum nici calitatea de pe poziţiile
căreia contribuie la comiterea faptei: autor/coautor, instigator sau complice)ll], fiind însă
necesar ca infractorul major să f i cunoscut starea de minoritate a co-participantului. Agravanta
antrenează, în mod exclusiv, consecinţe asupra răspunderii penale a infractorului major, prin
prisma efectelor produse asupra pedepsei121.
Este de reţinut că cele două circumstanţe generale agravante astfel indicate pot coexista
(în raport de aceeaşi speţă determinată), caz în care se va produce o singură agravare, cu
luarea în considerare, generică, a tuturor raţiunilor care o impun [art. 78 alin. (2) CP].
Prin norme speciale, participaţia penală este valorificată uneori şi cu titlu de element
circumstanţial agravant, prin includerea în conţinutul agravat al unor incriminări a cerinţei
privitoare la săvârşirea faptei de către două sau mai multe persoane împreună [spre exemplu:
forma agravată a violului, corespunzător prevederilor art. 218 alin. (3) lit. f) CP, sau forma
agravată a agresiunii sexuale, corespunzător prevederilor art. 219 alin. (2) lit. f) CP].
Când o infracţiune pentru care legea a prevăzut participaţia penală ca element circumstanţial
agravant s-a comis în condiţiile acesteia, se va reţine numai form a agravată (chiar dacă
numărul participanţilor ar fi mai mare de doi), fără a se da efect şi agravantei generale din
art. 77 lit. a) CP. în mod corect doctrina subliniază că, „în situaţia în care infracţiunea de viol
este comisă de cel puţin trei persoane împreună, varianta agravată prevăzută în art. 218
alin. (3) lit. f) intră în concurs cu circumstanţa agravantă generală prevăzută de art. 77 alin. (1)
(sic!) lit. a) CP (săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună), iar situaţia se
soluţionează prin aplicarea numai a agravantei speciale, potrivit regulii că specialul primează
faţă de general"131. Dacă una dintre persoanele care a cooperat la săvârşirea faptei este un
minor (nerăspunzător sau răspunzător penal), va fi însă incidenţă, alături de forma agravată a
infracţiunii, şi agravanta generală din art. 77 lit. d) CP, reţinută în sarcina infractorului major141.
§2. Tratamentul penal al participaţiei penale proprii

Legea reglementează tratamentul penal al participaţiei proprii potrivit art. 49 CP (cu
denumirea marginală „Pedeapsa în cazul participanţilor")*151. Pornind de la natura juridică a
participaţiei penale - reflectăndu-se concepţia unităţii de faptă, îmbrăţişată de legiuitorul
penal român, respectiv aceea a unităţii infracţionale (intenţionate) în cazul participaţiei
111 C o n ce p ţia exte n sivă asupra se n su lu i te rm e n u lu i „îm p reu n ă".

121 Se reţine nu num ai în cazul p articip aţie i p enale, ci şi în cazul ce lo rlalte fo rm e de m an ife stare a pluralităţii
de făp tu ito ri (plu ralitatea naturală şi cea co nstituită de in fracto ri/făp tu ito ri).
131A se ved e a V. D o b r i n o i u , N. N e a g u , op.cit., p. 137.
H1 R eam in tim că d isp o ziţia sp e cială p rim ează faţă de cea ge n erală, dacă există o in co m p a tib ilita te în ap licarea
cu m u lată a ce lo r două re glem e ntări (precum în călcare a regulii non bis in idem). Altfel, cele două tip u ri de d isp o ziţii
se vo r aplica îm p re u n ă , co m p le tâ n d u -se .
151în d o ctrin a noastră sunt prezentate cele două sistem e de san cţio n are (pedepsire) a participanţilor, co nturate
în literatura de sp e cia lita te şi reflectate pe planul leg isla ţiilo r p enale, d e o se b in d u -se d upă im p o rtan ţa aco rd ată fie
asp e ctu lu i subiectiv, fie asp e ctu lu i o b iectiv din co nţinu tu l faptei relevante penal săvârşite în participaţie. în sistemul
parificârii de pedeapsă (care a cce n tu e ază asp e ctu l su b ie ctiv al p a rticip a ţie i), se su sţin e că p articip an ţii tre b u ie să
fie sa n cţio n a ţi prin lege cu aceeaşi p ed e ap să, ceea ce denotă o p arificare legală (la n ivelul p ed e p sei ab stracte ),
urm ând ca, în co ncret, din p u nct de ved e re ju d iciar, să existe p o sib ilita te a /o b liga tivita te a d ife re n ţierii p e d e p se lo r
co n crete (dife ren ţie re ju d icia ră ). în sistem u l op u s, sistemul diversificării de pedeapsă (care a cce n tu e ază asp e ctul
o b ie c tiv al p a rticip aţie i), se su sţin e că sa n cţiu n ile (p e d ep se le) p a rticip a n ţilo r treb u ie să fie d ife re n ţiate prin lege,
ceea ce d enotă o d ive rsificare legală, o p e râ n d u -se o ierarh izare în ab stract, după im p o rtan ţa co n trib u ţie i ad u se
în săvârşire a infra cţiu n ii (în afară de in d iv id u a liza re a ju d ic ia ră a p e d e p se i co n cre te ). Pentru d e ta lii, a se vedea
I. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 34 6-34 8.
proprii-, s-a optat pentru sistemulparificării de pedeapsă ca sistem aplicabil participanţilor,

aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 49 teza I CP, care prevede: „Coautorul, instigatorul şi
complicele la o infracţiune săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru autor".
Parificarea este de ordin legal, implicând o egalitate de sancţionare sub aspectul pedepsei
abstracte, ca pedeapsă prevăzută de lege conform normei de incriminare a faptei (unice)
comise, încadrată ca infracţiune intenţionată atât în raport de autor, coautor, cât şi de instigator
şi/sau complice. Trebuie observat că, pornind de la acest sistem şi în completarea parificării
legale, legiuitorul înscrie obligativitatea ca la stabilirea pedepsei - pedeapsa concretă - , în
operaţiunea de individualizare judiciară a acesteia, să se ţină seama de contribuţia fiecărui
participant la săvârşirea infracţiunii (coautor, instigator, complice), cât şi de criteriile generale
legale de individualizare a pedepsei. în acest sens se dispune prin art. 49 teza a ll-a CP,
care prevede că „La stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea
infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74".
Astfel, la stabilirea pedepsei pe caz concret se va da eficienţă criteriului special de
individualizare constând în contribuţia fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii, după
cum şi criteriilor generale de individualizare a pedepsei (în raport cu gravitatea infracţiunii
săvârşite şi cu periculozitatea infractorului). Aşa cum rezultă din interpretarea legii (art. 49 CP),
parificarea legală de pedeapsă se combină cu diversificarea judiciară (judecătorească) de
pedeapsă, de unde reiese - în opinia noastră - consacrarea unui sistem de sancţionare
(pedepsire) mixt. Apreciem că reiese un sistem cu o deschidere mai largă, deopotrivă pe
planul pedepsirii în abstract, cât şi al pedepsirii în concret111.
De regulă, în abordarea tratamentului penal aplicabil participaţiei proprii, cu referire la
pedepsirea participanţilor, doctrina noastră se opreşte, pe rând, asupra pedepsirii coautorilor,
instigatorului şi complicelui, semnalându-se (invariabil) faptul că, doar din punct de vedere
legal, pedeapsa coautorului, instigatorului sau complicelui este aceeaşi (în sensul că se are în
vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru autorul infracţiunii intenţionate comise). Aceasta
nu înseamnă însă că, în concret, participanţii urmează să fie pedepsiţi la fel, pedeapsa efectiv
stabilită, aplicabilă fiecăruia, putând să difere în urma valorificării criteriilor care funcţionează
în individualizarea sa judiciară (după contribuţia prestată şi potrivit criteriilor generale din
art. 74 CP). „Pentru aplicarea pedepsei unui participant la infracţiune se va ţine seama, mai
întâi, de natura şi limitele pedepsei prevăzute de norma de incriminare a acelei fapte pentru
111Din perspectivă abstractă, în principiu, parificarea legală implică faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru
autor, dată fiind încadrarea juridică a faptei - infracţiune intenţionată - , se răsfrânge asupra tuturor participanţilor,
dar cu posibilitatea diferenţierii în raport de regimul circumstanţelor în contextul cărora s-a comis infracţiunea. Din
perspectivă concretă, sistemul parificării legale implică diversificarea judiciară, care presupune că pedeapsa se
stabileşte după contribuţia prestată efectiv, după criteriile generale de individualizare a pedepsei - obiective şi
subiective -, inclusiv ţinând cont de regimul circumstanţelor generale de agravare/atenuare a răspunderii penale
cu efecte asupra pedepsei (principale) stabilite. Mai mult decât atât, în condiţiile prevăzute de lege (corespunzător
art. 80 ş.u. CP) şi în urma unei anumite aprecieri a instanţei, se va putea da eficienţă instituţiilor de individualizare a
pedepsei reprezentate de: renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere. înţelegem doar să punctăm acest din urmă aspect, subliniind complexitatea operaţiunii
de individualizare judiciară a pedepsei, atribut exclusiv al instanţei penale, care se poate finaliza prin pronunţarea
unor soluţii distincte, atrase în urma comiterii unei infracţiuni. Astfel, în ordinea de reglementare instituită prin
lege (şi aflate fiind într-o succesiune progresivă), instanţa va putea: (chiar) să nu stabilească pedeapsa pe caz
concret, putând dispune renunţarea la aplicarea pedepsei (potrivit art. 80 CP); dacă a stabilit pedeapsa, instanţa
poate să nu o aplice, dispunând amânarea aplicării pedepsei (potrivit art. 83 CP); în cazul în care a stabilit şi aplicat
pedeapsa, instanţa poate să nu o dispună cu executare (efectivă), pronunţând condamnarea cu suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere (potrivit art. 91 CP). Or, chiar şi în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni în
participaţie proprie, credem că nu există niciun impediment legal care să împiedice instanţa penală să soluţioneze
în mod distinct (pentru infractorii implicaţi în comiterea acesteia) raportul juridic penal de conflict astfel născut.
autor, apoi se va stabili în ce a constat contribuţia efectivă la săvârşirea infracţiunii şi, în sfârşit,
vor fi avute în seamă criteriile generale de individualizare a pedepsei"111. De menţionat că
sistemul parificăriilegale, în accepţia mai sus indicată, operează ca regulă în acele situaţii
(obişnuite) în care încadrarea juridică a faptei este unitară pentru toţi participanţii. în schimb,
în măsura în care ar exista cazuri (mai rare) în care încadrările juridice ale faptei comise ar fi
diferite pentru unii participanţi în raport de ceilalţi, sancţionarea lor nu se va mai raporta la
aceleaşi limite legale de pedeapsă. Spre exemplu, astfel este situaţia în care un infractor ar
răspunde pentru forma de bază a unei fapte penale, în timp ce un altul ar fi tras la răspundere
pentru forma atenuată sau agravată a acelei infracţiuni.
Astfel, înconcret, pot să apară diferenţe generate de contribuţia realmente prestată, şi
anume: ce formă a participaţiei penale s-a realizat (coautorat, instigare, complicitate); în
ce mod s-a concretizat contribuţia adusă; care a fost gradul de eficienţă avut în comiterea
infracţiunii etc. Este posibil deci ca pedeapsa individualizată judiciar (cea pe care o va stabili
instanţa) să difere, chiar şi în cazul coautorilor*121, după cum nimic nu împiedică să îi fie atrasă
instigatorului sau complicelui o pedeapsă mai grea decât cea a autorului fapteil3].
în stabilirea pedepsei, pe lângă examinarea contribuţiei participantului, se va ţine cont de
criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei (art. 74 CP), care ghidează instanţa
la adaptarea pedepsei pe caz concret. Astfel, stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei
se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, acestea
evaluându-se după criteriile (obiective şi subiective) prevăzute de lege (criterii de care se
ţine seama şi atunci când pentru infracţiunea săvârşită legea înscrie pedepse principale
alternative).
în această ordine de idei, în acord cu doctrina majoritară, apreciem că, în situaţia în
care pentru infracţiunea săvârşită în participaţie penală legea prevede pedepse (principale)
alternative (detenţiune pe viaţă sau închisoare; închisoare sau amendă), diversificarea
judiciară a pedepsei nu împiedică, nicidecum, opţiunea instanţei pentru pedepse diferite
stabilite/aplicate participanţilor. Aceasta, pentru că, atât timp cât pedeapsa coautorului,
instigatorului/complicelui este determinată de pedeapsa abstractă (ceea ce ţine de esenţa
parificării legale) - iar pedeapsa principală alternativă desemnează pedeapsa abstractă - ,
o pondere însemnată au şi criteriile subiective de individualizare judiciară a pedepsei. De
asemenea, pot să apară diferenţe la nivelul pedepselor concrete în cazul reţinerii de cauze
generale/speciale personale de atenuare sau agravare a răspunderii penale, cu efecte
asupra pedepsei. în aceeaşi ordine de idei, subliniem faptul că pedepsirea coautorului,
instigatorului sau complicelui, care au acţionat în participaţie proprie, este condiţionată
doar de săvârşirea infracţiunii de către autor (şi de pedeapsa prevăzută de lege), iar nu de
sancţionarea propriu-zisă a acestuia. Spre exemplu: autorul poate să fi decedat; acestuia
[1) I. Pascu, în I. Pascu ş .a ., op. p

cit., . 348.
121 De exemplu: diferenţierea la nivelul contribuţiei, după natura actelor de executare - acte propriu-zise sau
asimilate acestora (în concepţia care sprijină teza coautoratului extins) - ori după importanţa lor în producerea
rezultatului periculos; reţinerea contribuţiei drept coautorat, cu absorbţia activităţii de instigare/complicitate
comise de un coautor; în cazul infracţiunilor de durată - exemplul infracţiunii continuate -, coautorat, după caz,
parţial sau total.
131De exemplu: atunci când contribuţia instigatorului/unuia dintre instigatori (în ipoteza unei coinstigări) absoarbe
şi activitatea de înlesnire sau ajutor acordat la săvârşirea infracţiunii ori ţinând cont de modul şi mijloacele prin care
a realizat actul de determinare; în ceea ce îl priveşte pe complice, de asemenea, va conta modalitatea în care se
concretizează contribuţia sa - prin înlesnire sau ajutor, sprijinind moral sau/şi material săvârşirea infracţiunii - ori,
în situaţia complicităţii prin promisiune, dacă şi-a îndeplinit sau nu (ulterior comiterii faptei) promisiunea realizată
anterior/concomitent săvârşirii acesteia.
poate să îi profite o cauză generală/specială (personală) de impunitate/nepedepsire sau o

cauză personală de înlăturare a răspunderii penale.
Sancţionarea participanţilor care lucrează în participaţie proprie nu se reduce la pedepsirea
acestora doar sub aspectul pedepselor principale aplicabile. Cu ocazia individualizării judiciare
a pedepsei, instanţa se va conforma (şi) dispoziţiilor legale care reglementează regimul
pedepselor secundare, ca pedepse aplicabile, după caz, persoanelor fizice infractori majori,
respectiv persoanelor juridice care au fost antrenate în săvârşirea infracţiunii în participaţie
penală. Atunci când în participaţie penală au lucrat (şi) infractori minori - ocupând, după
caz, poziţia autorului/coautorului, instigatorului sau com plicelui-, cu ocazia individualizării
judiciare a sancţiunilor penale aplicabile acestei categorii distincte de persoane fizice (măsuri
educative), instanţa va ţine cont de dispoziţiile art. 114 şi art. 115 CP. în afara consecinţelor
răspunderii penale atrase în urma comiterii infracţiunii în participaţie penală (altfel spus, în
afara individualizării judiciare a sancţiunilor penale: pedepse aplicabile infractorilor majori/
persoanelor juridice şi măsuri educative care se iau faţă de infractorii minori), se vor putea
dispune, în condiţiile prevăzute de lege, măsuri de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal.
§3. Tratamentul penal al participaţiei penale improprii

După cum s-a arătat, din dispoziţiile legale care consacră participaţia improprie [art. 52
alin. (l)-(3) CP], modalităţile normative reglementate expres de legiuitorul penal român sunt
în număr de două: modalitatea intenţie - culpă şi modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie
penală. Sesizând diferenţele faţă de participaţia proprie, regimul de sancţionare (pedepsire)
aplicabil în cazul parb'cipaţiei improprii este unul diferit faţă de cel pe care îl ilustrează
parificarea legală de pedeapsă (ce se combină cu diversificarea judiciară), ca sistem ce
caracterizează o participaţie perfectă. Distingându-se cele două modalităţi normative, se
impun câteva precizări. Astfel:
a) Participaţia im proprie în modalitatea intenţie - culpă, prin săvârşirea nemijlocită,

cu intenţie, de către o persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă,
contribuie cu acte de executare o altă persoană [coautorat impropriu - art. 52 alin. (1)
teza I CP], după cum şi determinarea/înlesnirea sau ajutarea, în orice mod, cu intenţie,
la săvârşirea din culpă, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală
[instigare/complicitate improprie - art. 52 alin. (2) CP] se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
Sistemul de sancţionare (pedepsire) consacrat de legea penală este sistemul diversificării
legale de pedeapsă, în acord cu încadrarea juridică a faptei prevăzute de legea penală care
s-a comis în participaţie improprie. Deşi se porneşte de la un care rezidă în
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de către mai multe persoane, ce lucrează în
baza unei voinţe com une-, se ajunge la o diversificare legală fiind de semnalat
deosebirile înregistrate la nivelul pedepsei abstracte corespunzătoare faptei (relevante penal)
comise cu forme de vinovăţie distincte (intenţie, respectiv culpă).
în ipoteza legală a coautoratului im
,diversificarea legală a pedepselor înseamnă
u
ro
p
sancţionarea (pedepsirea) cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie a
co-executantului în sarcina căruia se probează această formă de vinovăţie penală, respectiv
sancţionarea (pedepsirea) cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă (în
condiţiile incriminării ei şi în baza acestei forme de vinovăţie penală) a co-executantului care
a săvârşit faptă cu această formă de vinovăţie. Spre exemplu, în cazul comiterii în coautorat
impropriu (în această formă) a unui act de ucidere a victimei, încadrările juridice vor fi în
sensul reţinerii infracţiunii de omor pentru un coautor, respectiv a infracţiunii de ucidere

din culpă pentru celălalt.
în ipoteza legală a instigării/complicităţii improprii, diversificarea legală a pedepselor
înseamnă sancţionarea (pedepsirea) cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă
cu intenţie a participanţilor cu acest rol, respectiv sancţionarea (pedepsirea) executantului
cu pedeapsa prevăzută de norma de incriminare a faptei comise din culpă. Spre exemplu,
în cazul determinării/înlesnirii sau ajutării, în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unui act
de ucidere a victimei de către autorul căruia i se reţine o culpă în comiterea nemijlocită a
faptei, încadrările juridice vor fi în sensul reţinerii infracţiunii de omor pentru instigator/
complice, respectiv a infracţiunii de ucidere din culpă pentru autor.
Se poate observa că participanţii care au lucrat cu aceeaşi formă de vinovăţie - intenţie -
sunt ţinuţi să răspundă pentru infracţiunea intenţionată, perspectivă din care sistemul de
sancţionare aplicabil acestora este, negreşit, cel al parificării legale de pedeapsă (conform
dispoziţiilor art. 49 CP). Diferenţierea legală de tratament penal se evidenţiază în raport de
executantul faptei care a lucrat cu vinovăţie sub forma culpei, acesta urmând a fi sancţionat
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta incriminată în baza culpei (desigur, în ipoteza
în care o asemenea incriminare există!).
în egală măsură, dacă săvârşirea nemijlocită a faptei prevăzute de legea penală s-a realizat
cu aceeaşi formă de vinovăţie, anume cea a culpei (în concepţia care admite coautoratul în
cazul infracţiunilor din culpă), între coautori va fi operant sistemul parificării de pedeapsă,
diferenţierea legală de tratament penal fiind evidenţiată în raport de participanţii care au
lucrat cu forma de vinovăţie a intenţiei, cu angajarea răspunderii lor penale pentru infracţiunea
intenţionată.
Remarcăm, astfel, posibilitatea coexistenţeiparticipaţieiproprii cu participaţia improprie,
care implică atenţie îndreptată asupra sistemelor de sancţionare înscrise prin lege şi incidente
pe cazuri concrete. Fără doar şi poate, participaţia improprie (în modalitatea normativă
ilustrată de intenţie - culpă) se poate manifesta şi separat, în afara coexistenţei cu forma
proprie, în sensul reţinerii în mod independent a unui coautorat impropriu sau a unei instigării
improprii ori a unei complicităţi improprii (prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală de un număr superior de persoane în raport de cel minim cerut de lege sau impus de
natura faptei - de regulă, două persoane - care lucrează însă cu forme de vinovăţie diferite).
Diversificarea legală de pedeapsă, sistem de sancţionare operant în cazul participaţiei
impropriiîn modalitatea intenţie - culpă, menţionăm că se va combina (ca şi în cazul sancţionării
participaţiei proprii) cu diversificarea judiciară a pedepsei, urmând ca la stabilirea pedepsei
instanţa să ţină cont de contribuţia participantului, precum şi de criteriile generale de
individualizare judiciară a pedepsei (art. 74 CP).
De asemenea, sancţionarea participanţilor nu se va reduce la pedepsirea acestora doar
sub aspectul pedepselor principale aplicabile. Ca şi în cazul participaţiei proprii, cu ocazia
individualizării judiciare a pedepsei, instanţa se va conforma (şi) dispoziţiilor legale care regle
mentează regimul pedepselor secundare (ca pedepse aplicabile, după caz, persoanelor fizice
infractori majori, respectiv persoanelor juridice care au fost antrenate în săvârşirea infracţiunii în
participaţie penală). Atunci când în participaţie penaiă au lucrat (şi) -ocupând,
după caz, poziţia autorului/coautorului, instigatorului sau complicelui -, cu ocazia individualizării
judiciare a sancţiunilor penale aplicabile acestei categorii distincte de persoane fizice (măsuri
educative), instanţa va ţine cont de dispoziţiile art. 114 şi art. 115 CP. în afara consecinţelor
răspunderii penale atrase în urma comiterii infracţiunii în participaţie penală (altfel spus, în
afara individualizării judiciare a sancţiunilor penale-pedepse aplicabile infractorilor majori/
persoanelor juridice şi măsuri educative care se iau faţă de infractorii minori), se vor putea
dispune, în condiţiile prevăzute de lege, măsuri de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal.
b) Participaţia improprie în modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie, prin săvârşirea

nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care,
fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă persoană - art. 52
alin. (1) teza a ll-a CP], după cum şi determinarea/înlesnirea sau ajutarea, în orice mod,
cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care
comite acea faptă fără vinovăţie [instigare/complicitate improprie - art. 52 alin. (3) CP] se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.
Coautoratul, instigarea sau complicitatea care îmbracă form a participaţiei improprii
în această modalitate normativă va atrage angajarea răspunderii penale (şi - deci -
sancţionarea cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă) în sarcina coautorului,
instigatorului/complicelui care a contribuit cu intenţie la comiterea faptei prevăzute de legea
penală. întrucât autorul a comis fapta fără vinovăţie (acţionând sub imperiul unei cauze
personale de neimputabilitate sau cu o altă formă de vinovăţie decât aceea anume cerută
de norma respectivă de incriminare a faptei), acesta nu va fi tras la răspundere penală, fapta
neconstituind infracţiune în raport de persoana sa. Sancţionarea coautorului, instigatorului/
complicelui pentru infracţiunea intenţionată - privită prin prisma consecinţelor răspunderii
penale-va implica, după caz, pedepsirea (pedeapsă principală, pedepse secundare) persoanelor
cu acest rol (ca persoane fizice infractori majori/persoane juridice), fiind de semnalat, ca sistem
operant, sistemul parificârii legale a pedepsei (combinat cu diversificarea judiciară a pedepsei).
Atunci când în participaţie improprie în modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie au lucrat
şi persoane fizice minore la data săvârşirii faptei, se impun unele distincţii, după cum minorul
este răspunzător penal sau nerăspunzător penal.
Astfel, m inorul răspunzător penal va putea ocupa, după caz, poziţia coautorului,
instigatorului/com plicelui care a săvârşit cu intenţie fapta prevăzută de legea penală,
reţinându-se deci în sarcina sa săvârşirea unei infracţiuni intenţionate. Consecinţele răspunderii
sale penale vor consta în sancţiunile penale aplicabile acestei categorii distincte de persoane
fizice (măsuri educative), instanţa urmând să ţină cont de dispoziţiile art. 114 şi art. 115 CP
cu ocazia individualizării sancţiunii pe caz concret.
Minorul nerăspunzâtor d
l, impotrivă, va putea ocupa doar locul autorului care a
a
en
p
lucrat fără vinovăţie penală (potrivit naturii juridice a stării de minoritate a făptuitorului -
art. 27 CP), faţă de care se pot lua doar unele măsuri de protecţie specială, în condiţiile legii
speciale (Legea nr. 272/2004), eventual şi unele măsuri de siguranţă (dacă ar fi impuse de
specificul faptei tipice şi nejustificate comise).
în aceeaşi ordine de idei,/aţă de autorul care lucrează fără vinovăţie (indiferent de cauza
de neimputabilitate incidenţă), sancţionarea va exclude atragerea consecinţelor răspunderii
penale, însă, în condiţiile legii (art. 107 CP), se va putea lua o măsură de siguranţă. Spre
exemplu, reţinând că a avut loc determinarea unei persoane iresponsabile la comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală nejustificate, dacă prin trecerea la executare se dă în vileag
o stare de pericol, atunci, în scopul înlăturării acesteia şi al preîntâmpinării săvârşirii de noi
fapte prevăzute de legea penală, se poate lua măsura de siguranţă a internării m edicale-
art. 110 CP. De asemenea, măsurile de siguranţă potînsoţi şi consecinţele răspunderii penale
a participanţilor care au săvârşit infracţiunea intenţionată (se pot cumula cu pedepsele sau
cu măsurile educative).
Şi participaţia improprie în această modalitate normativă poate exista separat sau
poate coexista cu participaţia proprie. Spre exemplu: săvârşirea nemijlocită a infracţiunii
de către un infractor majorîmpreună cu un minor nerăspunzător penal, cei doi fiind asistaţi/
păziţi pe durata executării faptei de către un alt minor, răspunzător penal. Din perspectiva
coautoratului, acesta este impropriu, tot improprie fiind şi complicitatea prin raportare
la coautorul nerăspunzător penal, însă apare ca proprie complicitatea prin raportare la
coautorul infractor major.
Secţiunea a 7-a. Circumstanţele personale

şi circumstanţele reale
în materia participaţiei penale, legiuitorul înscrie un articol de interes (art. 50 CP) rezervat
circumstanţelor reale şi circumstanţelor personale. Acestea joacă un rol deosebit de important
şi trebuie înţelese că reprezentând „împrejurări, stări, calităţi sau situaţii, care preced, însoţesc
sau succed activităţii infracţionale şi care privesc fie realizarea faptei prevăzute de legea
penală, fie persoana făptuitorului, caracterizând-o sub raportul periculozităţii sociale"11'.
Săvârşirea în participaţie a unei fapte prevăzute de legea penală, în contextul unui ansamblu
(larg şi variat) de circumstanţe - lato sensu - , ridică problema de a cunoa
existenţa acestora şi stabilirea/constatarea lor de către instanţa penală urmează a influenţa, în
cele din urmă, răspunderea penală şi sancţionarea tuturor persoanelor implicate în săvârşirea
faptei. După cum privesc (şi particularizează) persoana ori, dimpotrivă, se referă la fapta
comisă, circumstanţele se clasifică în personale şi reale. Legiuitorul operează distincţiile, după
apartenenţa acestora, fie la categoria celor personale la persoana aut
a unui participant (care nu se răsfrâng asupra celorlalţi) [art. 50 alin. (1) CP], fie la categoria
celor reale - privitoare la faptă (care se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor numai
în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut) [art. 50 alin. (2) CP]. Dispoziţiile
referitoare la regimul circumstanţelor personale şi al circumstanţelor reale se aplică indiferent
deform a pe care o îmbracă participaţia penală, după caz, proprie sau improprie.
§1. Circumstanţele personale

în teoria penală, în mod unanim, se apreciază că această categorie de circumstanţe cu
noaşte, la rândul său, (sub)clasificaream: circumstanţe personale subiective şi circumstanţe
personale de individualizare.
Circumstanţe personale subiective sunt considerate a fi: atitudinea autorului/participantului
faţă de fapta săvârşită şi de urmările atrase (atitudine reflectată în forma de vinovăţie ce
ilustrează poziţia psihică pe care s-a situat în comiterea faptei, scopul/mobilul infracţiunii);
se includ, de asemenea, dintre cauzele de excludere a infracţiunii, cauzele personale (de
neimputabilitate); unele cauze personale de impunitate/nepedepsire (spre exemplu,
împiedicarea săvârşirii infracţiunii); unele cauze personale care înlătură răspunderea penală
(spre exemplu, retragerea plângerii prealabile, împăcarea) etc. Aceste circumstanţe, pur
subiective, pot privi persoana autorului sau a unui participant şi nu se răsfrâng asupra
celorlalţi (antrenând efecte exclusiv în sarcina persoanei în cazul căreia se reţin).
Spre deosebire de acestea, circumstanţele personale de individualizare privesc particularităţi
ce ţin de modul în care se prezintă personalitatea autorului sau a participantului. Sunt
astfel de circumstanţe: o anumită calitate specială; starea civilă a persoanei; antecedentele
penale (sau lipsa acestora); raporturile cu victima infracţiunii etc. Circumstanţele personale
de individualizare reprezintă ipoteze în cazul cărora doctrina penală distinge (şi dezbate)
(1) G. A ntoniu , C. Bulai, op. p. 142.

potenţialul unora de a se converti în circumstanţe reale. „Circumstanţele personale obiectivabile

în circumstanţe reale sunt cele care, deşi se referă la persoană, se repercutează asupra faptei,
schimbându-i gravitatea obiectivă şi modificând încadrarea sau calificarea juridică, astfel că
s-ar repercuta asupra tuturor participanţilor"111.
Sub acest aspect, în literatura de specialitate se manifestă opinii divergente cu referire
la premeditare, provocare, starea de intoxicaţie (voluntară preordinată) cu alcool sau
alte substanţe psihoactive, existenţa unei anumite calităţi speciale (spre exemplu, cea de
funcţionar public sau cea de membru de familie) etc. Aceasta, dacă este să enumerăm numai
unele dintre circumstanţele personale care întreţin discuţii privind posibilitatea convertirii
acestora în circumstanţe reale, cu efecte ce radiază asupra autorului şi a participanţilor, în
condiţiile legii. Ne situăm pe aceeaşi poziţie exprimată cu o altă ocazie121, ţinând să subliniem
importanţa teoretică, precum şi practică a clarificării acestui aspect (mai ales în contextul
actual, al diversităţii de opinii semnalate pe probleme privitoare la o corectă identificare a
naturii juridice atribuite unor instituţii juridico-penale[3]).
§2. Circumstanţele reale

în teoria penală, în mod unanim, se apreciază că această categorie de circumstanţe
(denumite şi obiective) sunt reprezentate de stări, situaţii, împrejurări exterioare persoanei
autorului/participanţilor, care se referă la fapta comisă (sau aparţin înseşi acesteia), cunoscând,
[1] V. Pasca, op. cit., p. 380.

[2) M.l. Michinici, M. Dunea, în T. Toader (coord.), op. cit., p. 129. Unele dintre opiniile divergente din teoria
penală le-am înfăţişat în secţiunea destinată unor probleme speciale în materia participaţiei penale, sens în care
facem trimitere la revederea acestora.
t3] Astfel, de pildă, se discută (se poate discuta) natura juridică a prevederilor penale speciale cuprinse în cadrul
art. 199 CP, art. 200 CP etc. în mod obiectiv, atribuirea unei anumite naturi juridice unei astfel de dispoziţii legale
poate produce multiple şi variate efecte, observabile în raporturile sale cu instituţii penale generale (şi procesuale
penale), precum: în materia participaţiei penale; în materia determinării caracterului prescriptibil sau imprescriptibil
al faptei, respectiv (în primui caz) cu privire la corecta calculare a duratei termenului de prescripţie a răspunderii
penale; în materia pluralităţii de infracţiuni (de pildă, în vederea determinării condiţiei de gravitate a termenului
secund al recidivei, prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege); în materia aplicării legii penale în spaţiu (cu
privire la acelaşi aspect, în raport de unele principii care condiţionează astfel incidenţa lor); în ceea ce priveşte
corecta ordine de valorificare în cazul concursului de cauze de atenuare/agravare; în materia identificării sancţionării
infractorilor minori ori a persoanelor juridice; cu privire la posibila incidenţă a unor instituţii de individualizare a
pedepsei; determinarea competenţei materiale a organului judiciar etc. în acest sens, a se vedea şi: M, Dunea,
Expresii normative speciale ale politicii penale de factura atenuantă sau agravantă ale legiuitorului penal, articol
publicat în volumul Conferinţei Internaţionale Uniformizarea dreptului: efecte juridice şi implicaţii sociale, politice
şi administrative, op. cit., p. 696-704; M. Dunea, Observaţii privind raportul dintre opţiunile în determinarea
naturii juridice a anumitor norme de incriminare şi semnificaţia expresiei „pedeapsă prevăzută de lege", articol
publicat în volumul Conferinţei Internaţionale de drept, studii europene şi relaţii internaţionale, ediţia a lll-a,
cu tema Dreptul între modernizare şi tradiţie. Implicaţii asupra organizării juridice, politice, administrative şi de
ordine publică, organizată de Facultatea de Drept a Universităţii „Titu Maiorescu" din Bucureşti, 21-23 aprilie 2015,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 750-758; M. Dunea, Unele probleme privind semnificaţia normativă a expresiei
„pedeapsă prevăzută de lege", articol publicat în volumul Conferinţei (imprimat electronic) organizate cu ocazia
Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice organizate de Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu"
al Academiei Române cu tema Intrarea în vigoare a noilor coduri. O primă evaluare (15 aprilie 2016), p. 520-529.
în ceea ce ne priveşte, apreciem că un criteriu util pentru determinarea caracterului obiectivabil sau neobiectivabil
al unei circumstanţe originar personale îl reprezintă poziţia juridică pe care o îndeplineşte respectiva situaţie/stare/
împrejurare/calitate etc. în cadrul conţinutului infracţiunii. Considerăm că, dacă aceasta are valoare de element
circumstanţial atenuant/agravant, ea îşi menţine caracterul pur personal, urmând a influenţa (atenua/agrava)
doar situaţia individuală a persoanei care o verifică. în schimb, dacă legea îi conferă rolul de element esenţial al
conţinutului constitutiv de bază al unei infracţiuni, atunci circumstanţa originar personală se obiectivează, devine reală,
reflectăndu-se asupra tuturor persoanelor care, fiind implicate în comiterea faptei, au cunoscut-o sau prevăzut-o.
la rândul său, mai multe (sub)clasificări. Se disting, în primul rând, împrejurările referitoare
la: locul, timpul, modul, mijloacele de săvârşire a faptei, ca împrejurări integrate în conţinutul
infracţiunii (de bază, atenuat sau calificat), precum şi cele înscrise cu valoare de circumstanţe
generale agravante (frecvent) ori de atenuare a răspunderii penale (împrejurări legate de fapta
comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului). Acestea sunt
circumstanţe care - în raport de momentul comiterii faptei - pot să fie, după caz: anterioare,
concomitente sau posterioare acesteia. Se includ, de asemenea, în această categorie, dintre
cauzele de excludere a infracţiunii, cauzele de ordin justificativ, dar şi cazul fortuit (singura
cauză generală de neimputabilitate cu efecte in rem) etc.
Potrivit dispoziţiilor legale [art. 50 alin. (2) CP], circumstanţele reale se răsfrâng asupra
autorului şi a participanţilor, însă nu în orice condiţii - nu oricum, nici oricând (deci nu
automat) - , ci doar în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. „Caracterul
obiectiv al circumstanţelor reale nu este suficient pentru a justifica răsfrângerea acestora
asupra tuturor participanţilor. Aceste circumstanţe, prin natura lor, sunt reale, însă ele nu pot
fi cunoscute decât de cei care s-ar găsi concret în situaţia de a afla despre existenţa lor sau
de a prevedea eventuala lor producere. (...) Cunoaşterea sau prevederea pot rezulta, uneori,
din însăşi înţelegerea expresă ce a avut loc între autor şi participant sau între participanţi
anterior comiterii infracţiunii, alteori, ea poate fi dedusă din ansamblul împrejurărilor de fapt
care au precedat săvârşirea infracţiunii, precum şi al condiţiilor în care aceasta s-a săvârşit
(de exemplu: circumstanţele privitoare la mijloacele de săvârşire, la locul şi timpul săvârşirii,
la situaţia sau starea persoanei împotriva căreia se săvârşeşte fapta)"111.
Circumstanţele reale sunt, de regulă, cunoscute de coautori, deoarece, prin trecerea la
săvârşirea nemijlocită a faptei (îndeosebi în cazul comiterii în aceleaşi condiţii de timp şi de
loc), aceştia dobândesc reprezentarea împrejurărilor obiective de comitere. De asemenea,
aceste circumstanţe reale influenţează şi răspunderea penală a persoanelor care au contribuit
la săvârşirea faptei având rol de instigator sau complice, în măsura specificată - dacă le-au
cunoscut sau le-au prevăzut - , putând să apară diferenţe între fapta la care au înţeles să
contribuie şi fapta care, practic, s-a realizat prin trecerea la executare.
Sub acest aspect, doctrina surprinde paleta situaţiilor ce pot să apară, dintre care
enumerăm:
-fa p ta săvârşită este mai uşoară decât cea la care instigatorul/complicele a înţeles să
contribuie, situaţie care va profita participanţilor, care vor răspunde penal în limitele faptei
comise de autor;
-fa p ta săvârşită este mai gravă decât cea la care instigatorul/complicele a înţeles să
contribuie, situaţie care îşi va găsi rezolvarea în lumina dispoziţiilor prevăzute de art. 50
alin. (2) CP (agravarea răspunderii penale a participantului având loc numai dacă se dovedeşte
că acesta a cunoscut sau a prevăzut comiterea, de către autor, a unei faptei mai grave).
în ambele situaţii menţionate, în mod întemeiat se subliniază faptul că operează rezolvarea
în modurile respective, anterior descrise, atunci când între fapte există un anumit raport,
după caz: raportul dintre infracţiunea în conţinut de bază şi infracţiunea în conţinut calificat/
agravat; sau raportul dintre infracţiunea absorbită şi infracţiunea absorbantă. în lipsa unui
atare raport, dacă s-a comis o cu totul altă infracţiune - distinctă de cea la care instigatorul
sau complicele a înţeles să contribuie -, participaţia este exclusă.
1111. PASCU, în I. PASCU Ş.A., op. cit., p. 354, 355.

Secţiunea a 8-a. împiedicarea săvârşirii

infracţiunii - cauză de nepedepsire
§1. Condiţii
în materia participaţiei penale, legiuitorul înscrie o cauză (legală, generală, personală) de
impunitate/nepedepsire a participantului, incidenţă indiferent deform a pe care o îmbracă
participaţia penală (proprie sau improprie), cauză denumită împiedicarea săvârşirii infracţiunii
(art. 51 CP).
Potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (1) CP, se prevede că „Participantul nu se pedepseşte
dacă, înainte de descoperirea faptei, denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea
acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii". Aşa
cum rezultă din textul de lege, pentru a fi incidenţă şi a atrage impunitatea participantului
(indiferent de contribuţia adusă), trebuie să se f i trecut la săvârşirea faptei, iar în cursul
executării sau chiar după executarea sa integrală (în lipsa producerii rezultatului tipic) -
şi (neapărat) înainte de descoperirea faptei - să fie împiedicată (personal)
infracţiunii sau să se denunţe autorităţilor săvârşirea acesteia, astfel încât consumarea sa să
poată fi împiedicată. Adoptarea unei atare conduite (voluntare) semnifică o activitate prin
care „se blochează" comiterea infracţiunii la stadiul de tentativă115, fiind atrasă impunitatea
participantului.
După cum se observă, se impune o primă condiţie, care rezidă în trecerea la executare
de către autor, neinteresând dacă intervenţia participantului (după caz: coautor, instigator
sau complice) - prin care se împiedică, practic, consumarea infracţiunii - are loc/se situează
în cursul executării sau după executarea faptei, însă înainte de producerea urmării specifice.
Altfel spus, cauza de impunitate/nepedepsire poate interveni în cazul neconsumării infracţiunii
(cu îndeplinirea şi a celorlalte condiţii legale), fie că fapta relevantă penal ar fi rămasă la
stadiul unei tentative imperfecte, fie al unei tentative perfecte121. „Odată începută executarea,
nu are relevanţă dacă acţiunea prin care participantul împiedică săvârşirea (consumarea)
este efectuată imediat după începerea executării sau mai târziu, suficient să fi împiedicat
consumarea, adică să fi provocat oprirea executării înainte de a fi ajuns până la c a p ă t-în
cazul infracţiunilor formale - sau chiar după executarea în întregime a elementului material,
dar până să se fi produs rezultatul - în cazul infracţiunilor materiale sau de rezultat la care
rezultatul este posibil să se producă mai târziu, după executarea în întregime a elementului
material (de exemplu, în ipoteza în care, pentru săvârşirea unei infracţiuni de omor, complicele
111 Rămânerea faptei la stadiul de tentativă este valabilă, uneori, doar prin raportarea faptei comise la unii
dintre participanţi. Astfel, de pildă, în cazul unei participaţii improprii (situaţie în care este incidenţă cauza de
impunitate/nepedepsire la care facem aici referire), ceea ce s-a comis până la împiedicarea săvârşirii infracţiunii
nu se va putea califica astfel (drept tentativă) în raport de autor/unii coautori - în speţă, cei care săvârşesc fapta
din culpă ori fără vinovăţie - , însă va primi calificarea în cauză prin raportare la acei participanţi care au acţionat
cu intenţie (instigator/complice/unii coautori).
[2) în acelaşi sens, a se vedea I. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 359. în sens contrar - restrângerea incidenţei
cauzei de nepedepsire a participantului doar în raport de tentativa imperfectă-, a se vedea V. Pasca , op. cit. (2014),
p. 383. O precizare însă se impune, şi anume: intervenirea împiedicării săvârşirii/consumării infracţiunii în cursul
executării acesteia nu înseamnă doar simpla renunţare de a mai continua executarea faptei, echivalentă a unei
desistări în condiţiile art. 34 alin. (1) teza I CP, ci o intervenţie activă de revenire asupra executării începute,
implicând, practic, o împiedicare a producerii rezultatului periculos caracteristic faptei consumate. Spre exemplu
(contraexemplu): nu se va reţine împiedicarea săvârşirii infracţiunii în sarcina lui X, complice concomitent al unui
furt, care şi-a asumat rolul de a păzi la locul sustragerii (pentru ca Y, autorul, să nu fie surprins în flagrant), care, la
un moment dat, decide pur şi simplu să se îndepărteze de zona respectivă (să plece acasă), fără a îl avertiza despre
aceasta pe Y, fără a face nimic de natură a-l opri pe acesta din comiterea actului infracţional respectiv.
procură autorului o substanţă otrăvitoare cu acţiune în timp, iar după ce autorul a administrat
substanţa victimei, complicele intervine şi face ca rezultatul - moartea victimei - să nu se
producă)"111.
Aşa cum decurge din lege, intervenţia participantului se poate realiza în două modalităţi:
- î n mod direct, atunci când împiedică personşi în mod real, d
infracţiunii;
- î n mod indirect, prin denunţarea săvârşirii infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia
să poată fi împiedicată.
împiedicarea consumării infracţiunii în mod personal şi nseamnă adoptarea unei
conduite active prin care se preîntâmpină producerea rezultatului tipic al infracţiunii. Spre
exemplu: salvarea vieţii victimei unei infracţiuni de omor, prin acordarea unei asistenţe
medicale care previne producerea morţii (victimei otrăvite i se conferă antidotul). Dacă, în
ciuda efortului depus pentru a preîntâmpina producerea rezultatului infracţiunii, urmarea
tipică se produce totuşi, angajarea răspunderii penale se va realiza pentru infracţiunea
consumată, instanţa putând însă valorifica această conduită în condiţiile prevăzute de art. 75
alin. (2) lit. a) CP. în ceea ce priveşte modalitatea împiedicării săvârşirii infracţiunii prin
denunţ, „denunţarea are semnificaţia înştiinţării unei autorităţi competente să ia măsuri
pentru prevenirea comiterii infracţiunii"121.
Acceptată şi în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, însă beneficiind de
reglementare explicită abia de lege lata, împiedicarea săvârşirii infracţiunii prin făcut
(în timp util) autorităţii prilejuieşte exprimarea unor opinii d iverg en tei doctrină, sub aspectul
interpretării existenţei cerinţei caracterului efectiv şi în această modalitate. Aceasta, dată
fiind formularea legii: „(...) denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia
să poată /('împiedicată (...)" (s.n.).
Conform unei opinii, „dacă autorităţile sesizate de făptuitor nu vor putea împiedica
producerea rezultatului, făptuitorul va fi pedepsit, deoarece legea condiţionează nepedepsirea
sa numai de neproducerea efectivă a rezultatului. S-ar putea pune problema dacă făptuitorul va
fi pedepsit dacă anunţă în timp util autorităţile, dar acestea nu intervin, iar făptuitorul singur nu
poate împiedica consumarea infracţiunii. Răspunsul nu poate fi decât acela că făptuitorul va fi
pedepsit, deoarece legea condiţionează nepedepsirea sa numai de neproducerea rezultatului,
nu şi de simpla punere în mişcare a procesului cauzat (cauzal - n.n.) de împiedicare a
rezultatului, persoanele din cadrul autorităţilor sesizate putând eventual răspunde pentru
fapta proprie (omisiunea de a interveni)"*131.
in opinia contrară se apreciază că denunţul făcut la timp va atrage pentru participant
neaplicarea pedepsei, „chiar dacă, datorită (din cauza - n.n.) întârzierii cu care a intervenit
autoritatea, infracţiunea s-a consumat, fiindcă acţiunea de împiedicare a participantului
putea avea rezultat şi, dacă acesta nu s-a produs, nu este din vina denunţătorului"141. După
cum se poate lesne observa, sunt resuscitate discuţiile pe care le provoacă şi un alt text
legal [art. 34 alin. (1) teza a ll-a CP], astfel încât reiterăm poziţia pe care ne situăm, în
sensul susţinerii caracterului efectiv al împiedicării consumării infracţiunii, deci al împiedicării
1111. Pascu, în I. Pascu ş .a ., op. p

cit., . 361.
1211. Kuglay, în G. Bodoroncea ş .a ., op. cit., p. 154. Autoarea susţine că „denunţul" înscris prin conţinutul
normativ al legii penale semnifică o nouă cauză de nepedepsire, în sens contrar doctrinei majoritare, care apreciază
(pe drept cuvânt) că, potrivit art. 51 alin. (1) CP, se înscrie o cauză unică de nepedepsire a participantului, care se
poate manifesta însă prin două modalităţi normative şi faptice distincte.
131V. Pasca, op. cit. (2014), p. 383. în acelaşi sens, a se vedea M. Udroiu, Drept penal, op. cit., p. 241.
[4) I. Pascu, în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 362. în acelaşi sens, a se vedea: A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 87;
I. Kuglay, în G. Bodoroncea, op. cit., p. 154.
săvârşirii infracţiunii - cauză unică de nepedepsire a participantului, cu efect nediferenţiat

de impunitate, indiferent de modalitatea în care se realizează!
Legea înscrie explicit drept condiţie a împiedicării săvârşirii infracţiunii şi necesitatea
operării acesteia înainte de descoperirea faptei (după caz, de către organele competente
sau de către oricare altă persoană). Nu poate fi însă asimilată descoperirii „cunoaşterea
faptei de către anumite persoane care, în mod inevitabil, trebuie să ştie despre comiterea
ei (victima sau ceilalţi participanţi) sau care, în orice caz, nu ar fi în măsură să o denunţe sau
să prevină survenirea urmărilor (copiii mici, alienaţi mintal), precum niciîncunoştinţarea cu
privire la cele săvârşite, făcută de participant unor persoane chemate a-l ajuta să împiedice
consumarea infracţiunii"111.
§2. Efecte. întinderea efectelor

Prin întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege, împiedicarea săvârşirii
infracţiunii atrage nepedepsirea participantului, indiferent de rolul pe care l-a jucat acesta
în comiterea faptei. Instituită prin însăşi voinţa legiuitorului, apărarea de pedeapsă, ca efect
al împiedicării consumării infracţiunii, semnifică impunitatea acordată pentru tentativa
incriminată (pedepsibilă prin lege), pentru care, pe caz concret, nu se mai ajunge la sancţionare
(pedepsire), nefiind suportate consecinţele răspunderii penale pentru infracţiunea rămasă
în acest stadiu. Sub aspectul naturii sale juridice, împiedicarea săvârşirii infracţiunii este,
după cum s-a menţionat, o cauză legală, generală, personală de impunitate/nepedepsire a
participantului, operantă în cazul unei tentative (imperfectă sau perfectă). Fiind o cauză de
ordin personal, efectul (relativ) de nepedepsire-sub rezerva sancţionării actelor de executare
calificate - priveşte exclusiv persoana care prin atitudinea/intervenţia activă manifestată
(în condiţiile legii) împiedică săvârşirea infracţiunii (ca fapt consumat).
Astfel, în ipoteza formei principale a participaţiei penale distingem două
situaţii:
- dacă toţi executanţii împiedică săvârşirea infracţiunii, aceştia vor beneficia de impunitate
în condiţiile prevăzute de art. 34 CP (desistarea/împiedicarea producerii rezultatului);
- dacă însă numai unul dintre coautori împiedică săvârşirea infracţiunii (consumarea
acesteia), atunci doar elva f i apărat de pedeapsă, conform art. 51 (împiedicarea săvârşirii
infracţiunii), celălalt coautor urmând să răspundă penal pentru tentativa comisă, suportând
consecinţele juridice ale faptei săvârşite [sancţionarea - pedepsirea conform dispoziţiilor
legale, art. 33 alin. (1) şi (2) CP].
în cazul în care participantul cu rol de instigator/unul dintre instigatori este cel ce împiedică
săvârşirea infracţiunii, exclusiv acesta va beneficia de cauza de impunitate/nepedepsire,
celelalte persoane - autor/coautori, celălalt instigator sau eventualul complicele - urmând
să răspundă penal pentru tentativa comisă, suportând consecinţele răspunderii penale. în
mod logic, aceeaşi rezolvare se impune şi atunci când cel care împiedică săvârşirea infracţiunii
este complicele.
De menţionat că, dincolo de denumirea marginală expresă a instituţiei în cauză (referirea
legală este făcută doar în raport de pedeapsă - cauză de nepedepsire), în realitate, efectele
acesteia sunt de înlăturare a posibilităţii de stabilire şi aplicare a oricărei sancţiuni penale
propriu-zise, inclusiv a măsurilor educative în cazul infractorilor minori! Sub acest aspect,
apreciem mai potrivită raportarea generică la această cauză ca fiind una de impunitate.
1111. Pascu , în I. Pascu ş .a ., op. cit., p. 362.

Potrivit art. 51 alin. (2) CP, legiuitorul înscrie, (şi) în situaţia cauzei de impunitate a
împiedicării săvârşirii infracţiunii [similar dispoziţiei legale din art. 34 alin. (2) CP], ceea ce
s-a încetăţenit în doctrina penală sub denumirea de acte de executare calificate, în acord cu
prevederea: „Dacă actele îndeplinite până în momentul denunţării sau împiedicării constituie
o altă infracţiune, participantului i se aplică pedeapsa pentru această infracţiune". Nu insistăm
asupra acestei dispoziţii legale, cât timp semnifică transpunerea art. 34 alin. (2) CP (şi) în
materia participaţiei penale.
participaţiei penale
I. Exerciţii tip „grilă" (identificaţi variantele corecte; toate combinaţiile sunt posibile:
1 . Pluralitatea ocazională prezintă natura juridică de:

a) unitate faptică;
b) pluralitate de infracţiuni;
c) cauză specială de atenuare a răspunderii penale;
d) circumstanţă agravantă generală, la unele infracţiuni.
2. Sunt condiţii de existenţă pentru complicitate:

a) săvârşirea, de către autor, a unei infracţiuni;
b) existenţa unei activităţi de înlesnire sau ajutor la săvârşirea (de către autor) a faptei;
c) realizarea unei promisiuni de tăinuire a bunurilor/favorizare a făptuitorului, anterior
sau concomitent cu săvârşirea, de către acesta, a faptei incriminate;
d) intenţia directă, ca formă specifică de vinovăţie care trebuie realizată în activitatea
de înlesnire/ajutor la comiterea nemijlocită, de către o altă persoană, a faptei incriminate.
3. Activitatea de instigare:
a) realizată de două sau mai multe persoane, în înţelegere, asupra unei (singure/unice)
terţe persoane care ar urma să comită nemijlocit fapta incriminată, este denumită „concurs
de instigări";
b) se reţine şi determină angajarea răspunderii penale a celui care a comis-o, în calitate
de instigator, chiar dacă nu are ca finalitate luarea hotărârii de a săvârşi fapta incriminată
(de către cel faţă de care s-a desfăşurat activitatea de determinare);
c) pentru a avea relevanţă penală, în calitate de formă de participaţie penală, presupune
inexistenţa unei hotărâri anterioare a instigatului, în privinţa săvârşirii faptei incriminate;
d) a unei persoane la săvârşirea unui omor, în condiţiile în care instigatorul nu a însoţit
pe autor şi complice la locul săvârşirii faptei, este de natură a atrage reţinerea circumstanţei
agravante generale a „săvârşirii faptei de trei sau mai multe persoane împreună" [art. 77
lit. a) CP].
4. Variantele de participaţie penală improprie care au relevanţă penală sunt:

a) forma intenţie - culpă;
b) forma intenţie - lipsă de vinovăţie;
c) forma culpă - intenţie;
d) forma lipsă de vinovăţie - intenţie.
5. Ca formă a pluralităţii de făptuitori:

a) pluralitatea naturală mai este denumită şi pluralitate legală;
b) pluralitatea constituită semnifică participarea la un grup infracţional ce îşi propune
săvârşirea de infracţiuni, chiar dacă există sau nu o structură ierarhică internă a asociaţiei
astfel constituite;
c) pluralitatea naturală se referă exclusiv la săvârşirea de infracţiuni bilaterale;

d) pluralitatea ocazională se caracterizează prin necesitatea înţelegerii prealabile a
participanţilor, altfel nefiind de conceput existenţa participaţiei penale.
6. Participarea unei persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, însă prin două tipuri de
activităţi distincte, una specifică instigării, iar cealaltă corespunzătoare complicităţii:
a) constituie un concurs de infracţiuni (se va răspunde pentru instigare la acea infracţiune
şi - separat - pentru complicitate la acea infracţiune);
b) atrage răspunderea penală pentru ultima calitate cronologică în care a acţionat
participantul (după caz, instigare sau complicitate);
c) atrage răspunderea penală pentru forma de participaţie de pe poziţiile căreia făptuitorul
şi-a adus contribuţia efectivă cea mai intensă, pe caz concret, la săvârşirea infracţiunii (după
caz: instigare sau complicitate);
d) atrage răspunderea penală a persoanei doar în calitate de instigator, contribuţia de
complice fiind natural absorbită în aceea de instigator.
7. Ca formă mijlocită de participare la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală:

a) complicitatea la complicitate este o variantă a complicităţii;
b) complicitatea la instigare este o modalitate de manifestare a complicităţii;
c) instigarea la complicitate este o variantă a instigării;
d) instigarea la instigare este o variantă a instigării.
8. Coautoratul nu este posibil la:

a) infracţiunile omisive;
b) infracţiunile de obicei;
c) infracţiunile cu autor exclusiv unic (infracţiuni săvârşite in persona );
d) infracţiunile formale.
9. Pentru a fi în prezenţa coautoratului, este necesar ca:

a) actele fiecărui coautor, privite izolat de ale celorlalţi coautori, să fi condus oricum,
singure, la producerea urmării imediate;
b) să existe o legătură subiectivă între coautori;
c) aceeaşi persoană să nu fi comis şi acte specifice instigării sau complicităţii;
d) întotdeauna, coautorii să săvârşească activităţi omogene de executare a faptei prevăzute
de legea penală.
10. Sunt considerate forme principale de participaţie:

a) coautoratul faţă de complicitate;
b) instigarea faţă de complicitate;
c) coautoratul faţă de instigare;
d) complicitatea faţă de instigare.
11. Afirmaţii (identificaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând

răspunsul):
1. Participaţia penală (pluralitatea ocazională de făptuitori/infractori) reprezintă o instituţie

juridico-penală corespunzătoare infracţiunii (ca instituţie fundamentală de drept penal),
desemnând un mod de săvârşire a unei fapte relevante penal.
2. Pluralitatea naturală (necesară) şi pluralitatea constituită (constitutivă) de făptuitori/

infractori reprezintă forme ale pluralităţii de infracţiuni.
3. Pluralitatea intermediară şi pluralitatea nenumită de infracţiuni nu reprezintă forme
ale pluralităţii de infracţiuni, ci forme ale pluralităţii de infractori.
4. Instituţia pluralităţii de infractori se opune instituţiei juridico-penale a pluralităţii de
infracţiuni.
5. Nu există pluritate de infractori, după cum nu există nici de infracţiuni.
6. Din ansamblul reglementărilorîn materie (art. 46-52 CP) reiese condiţionarea participaţiei
penale de săvârşirea unei fapte relevante penal = infracţiune, în raport cu persoana care,
pe caz concret, o comite în mod nemijlocit.
7. Autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea
penală; sub aspect subiectiv, acesta lucrează cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită,
după cum poate lucra şi fără vinovăţie penală.
8. Participaţia penală este condiţionată de săvârşirea nemijlocită a unei fapte prevăzute de
legea penală, în raport de care o contribuţie intenţionată prestată de o altă persoană (după
caz, de determinare/de înlesnire sau acordare a unui ajutor în vederea comiterii acesteia)
se califică drept act de participaţie penală (instigare sau complicitate).
9. Participaţia penală proprie se referă la săvârşirea de un număr superior de persoane
a unei infracţiuni cu subiect activ special (infracţiune proprie).
10. Participaţia penală perfectă se referă la săvârşirea de un număr superior de persoane
a unei infracţiuni care, atunci când rămâne la stadiul de tentativă pedepsibilă, îmbracă formă
perfectă (tentativa terminată).
11. în cazul participaţiei penale complexe (eterogene) - forma proprie (denumită şi
perfectă sau propriu-zisă) - , fapta ce constituie infracţiune se poate prezenta pe conţinut
de bază/conţinut calificat (forma agravată)/conţinut atenuat.
12. Comiterea de către autor a unei infracţiuni mai grave decât cea la care a fost instigat
sau ajutat va angaja - automat - răspunderea penală a participanţilor pentru aceasta.
13. Dacă infracţiunea comisă de autor este mai uşoară decât cea la care a fost instigat
sau ajutat (spre exemplu: în cazul în care instigatorul sau complicele a determinat/ajutat la
săvârşirea unei infracţiuni în formă calificată/agravată, iar autorul a săvârşit infracţiunea în
forma de bază), ceea ce practic s-a comis în mod nemijlocit va profita tuturor.
14. Dacă autorul comite o (cu totul) altă infracţiune decât cea la care a fost instigat/
sprijinit de complice, nu se va reţine participaţia penală.
15. Participaţia penală improprie (imperfectă) poate îmbracă forma coautoratului, a
instigării sau a complicităţii.
16. Potrivit dispoziţiilor legale, participaţia improprie cunoaşte două modalităţi normative,
respectiv: modalitatea intenţie - culpă; modalitatea intenţie - lipsă de vinovăţie.
17. Nu există instigare/complicitate din culpă, după cum nu există instigare/complicitate
(acte de participaţie penală) în raport de săvârşirea unei fapte care nu este prevăzută de
legea penală.
18. Fără a beneficia de o reglementare expresă, participaţia improprie se poate manifesta

şi în modalitatea intenţie - intenţie depăşită. Este discutabilă posibilitatea reţinerii unei
instigări/complicităţi la o infracţiune săvârşită cu intenţie depăşită.
19. Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane angajează răspunderea
penală în calitate de instigator sau complice.
20. Reprezintă forme principale ale participaţiei penale: coautoratul faţă de instigare şi
complicitate; instigarea faţă de complicitate.
21. Participarea la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni atât prin acte de instigare, cât şi prin acte
de complicitate exclude angajarea răspunderii penale pentru un concurs de infracţiuni. Spre
deosebire de situaţia precedentă, participarea la săvârşirea, de către autori diferiţi, a unor
fapte relevante penal (spre exemplu, instigare/complicitate la furt, săvârşit nemijlocit de către
A, precum şi instigare/complicitate la un alt furt, săvârşit nemijlocit de către B) angajează
răspunderea penală pentru un concurs de infracţiuni.
22. După caz, participaţia penală poate fi anterioară, concomitentă sau posterioară;
spre exemplu, ilustrează o participaţie posterioară reglementarea complicităţii în condiţiile
prevăzute de art. 48 alin. (2) CP, atunci când promisiunea este îndeplinită.
23. în cazul infracţiunilor de durată, contribuţia prestată în cadrul participaţiei penale
se poate manifesta până la momentul epuizării ansamblului faptic comis.
24. Infracţiunile susceptibile de comitere în mod continuat se pot săvârşi în participaţie,
după caz, totală sau parţială.
25. Din punct de vedere subiectiv, coautoratul propriu se poate manifesta în baza intenţiei,
a culpei sau a intenţiei depăşite.
26. Nu este posibil un coautorat impropriu în modalitatea culpă - lipsă de vinovăţie.
27. în principiu, o infracţiune cu subiect activ special este susceptibilă de săvârşire în
participaţie penală sub toate formele de manifestare (coautorat, instigare, complicitate).
28. Infracţiunile care sunt incompatibile de săvârşire în coautorat - formă principală
a participaţiei penale - exclud manifestarea participaţiei penale în formele secundare ale
acesteia, respectiv complicitatea şi instigarea.
29. în cazul împiedicării săvârşirii infracţiunii, spre diferenţă de cazul împiedicării
producerii rezultatului, nu sunt reglementate actele de executare calificate.
30. De lege lata, sistemul nostru de drept consacră natura juridică de complicitate - delict
distinct în materia participaţiei penale.
31. Instigatorul este persoana care, cu intenţie, încearcă să determine o altă persoană să
săvârşească o infracţiune, indiferent dacă autorul va trece/nu va trece la executarea faptei.
32. Instigarea urmată de trecerea la executarea faptei relevante penal - faptă rămasă
la stadiul de tentativă (pedepsibilă) - , în cazul în care persoana instigată s-a desistat ori a
împiedicat producerea rezultatului, va atrage nepedepsirea (şi a) participantului cu rol de
instigator.
33. Instigarea denumită simplă reprezintă instigarea la o infracţiune simplă, spre deosebire
de instigarea calificată, care reprezintă instigarea la o infracţiune calificată.
34. Instigarea calificată nu înseamnă instigare la săvârşirea unei infracţiuni cu subiect
activ calificat.
35. în anumite condiţii expres prevăzute de lege (spre exemplu, art. 370 şi art. 272 CP),
încercarea de instigare (neizbutită, nereuşită) va angaja răspunderea penală de pe poziţia
autorului acelei infracţiuni.
36. Ceea ce caracterizează complicitatea în comparaţie cu instigarea şi coautoratul rezidă
în caracterul său de contribuţie indirectă la săvârşirea faptei relevante penal; complicitatea
este (întotdeauna) o formă secundară a participaţiei penale, atât faţă de coautorat, cât şi
faţă de instigare.
37. Complicitatea prin înlesnire este o complicitate anterioară, spre deosebire de
complicitatea prin acordare de ajutor, care este o complicitate concomitentă; ambele se
pot manifesta, după caz, ca acte de complicitate morală sau materială.
38. Complicitatea prin promisiune [realizată în condiţiile legii - art. 48 alin. (2) CP] este
o complicitate exclusiv morală, după caz, anterioară sau concomitentă.
39. Complicitatea la complicitate, complicitatea la instigare şi instigarea la complicitate
reprezintă forme sub care se poate manifesta complicitatea.
40. Codul penal român actual defineşte instituţia participaţiei penale.
41. în cazul complicităţii prin asistenţă, dacă persoana care avea sarcina de a asigura paza
părăseşte postul fără ştirea persoanei care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de
legea penală (spre exemplu, asistenţa la comiterea unei sustrageri = furt), răspunderea sa
penală este exclusă.
42. Legea penală română operează distincţii între tăinuire şi
infracţiuni autonome - şi promisiunea de tăinuire sau favorizare, ca act de participaţie
penală. în condiţiile în care promisiunea este respectată şi pusă în practică după săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală, aceasta nu are semnificaţia unei activităţi infracţionale
autonome, neangajând răspunderea penală pentru un concurs de infracţiuni.
43. în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire (în lipsa unei înţelegeri prealabile),
act urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor, care promite că va asigura valorificarea în
continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la
infracţiunea de furtîn formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea
de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.
44. Activitatea constând în procurarea de instrumente, cu intenţia ca acestea să fie
folosite la săvârşirea nemijlocită a unei fapte relevante penal, în cazul în care autorul nu le
foloseşte în executarea faptei, reprezintă o complicitate neurmată de executare.
45. Din punct de vedere obiectiv, complicitatea se poate manifesta prin acţiune sau
inacţiune, iar sub aspect subiectiv, în baza unei intenţii directe/intenţii indirecte.
46. Legea penală română înscrie diferenţe în sancţionarea (pedepsirea) participaţiei
penale, după cum aceasta îmbracă forma proprie sau forma improprie.
47. Potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 49 CP, legiuitorul penal consacră parificarea
legală de pedeapsă, care se combină cu diversificarea judiciară (sistem de sancţionare).
48. în cazul coautoratului propriu - din punct de vedere al tratamentului penal aplicabil -
nu va opera diversificarea judiciară de pedeapsă, deoarece nu sunt diferenţe sub aspectul
contribuţiilor constând în acte de săvârşire nemijlocită a faptei relevante penal, contribuţia
coautorilor fiind (întotdeauna) „egală".
49. în cazul participaţiei proprii intenţionate, la stabilirea pedepsei se ţine seama (şi) de
contribuţia fiecărei persoane care s-a implicat în săvârşirea infracţiunii; gravitatea pedepselor
concrete va descreşte în următoarea ordine: coautor, instigator, complice.
50. în cazul în care pentru infracţiunea intenţionată săvârşită în participaţie legea prevede
o pedeapsă principală alternativă, iar pentru autor s-a stabilit o pedeapsă de o anumită natură,
pentru coautor, instigator sau complice nu se poate stabili o pedeapsă de altă natură (spre
exemplu, legea prevede ca pedeapsă principală abstractă închisoarea sau amenda; dacă
autorului i s-a stabilit închisoarea, pentru ceilalţi participanţi nu se poate stabili amenda).
51. în cazul participaţiei improprii în modalitatea intenţie - culpă, sancţionarea (pedepsirea)
se realizează în baza sistemului diversificării legale de pedeapsă. în modalitatea intenţie -
lipsă de vinovăţie penală, numai persoana care comite (în mod nemijlocit) fapta, însă fără
vinovăţie, nu va fi pedepsită.
52. în cazul în care mai multe persoane realizează o activitate intenţionată de determinare/
înlesnire sau ajutor, în orice mod, la săvârşirea (în mod nemijlocit), din culpă sau fără vinovăţie,
de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, este funcţională parificarea
legală de pedeapsă în cazul participanţilor cu rol de instigatori/complici.
53. în cazul participaţiei improprii în modalitatea normativă reprezentată de intenţie - lipsă
de vinovăţie penală, faţă de persoana care a săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de
legea penală, nejustificată-faptă ce nu constituie infracţiune (lipsind vinovăţia ca element
subiectiv sau existând o cauză de neimputabilitate) - , vor fi excluse sancţiunile penale.
54. în participaţie penală, un minor răspunzător penal poate acţiona de pe poziţia autorului/
coautorului, instigatorului sau complicelui (cazîn care va fi sancţionat prin luarea de măsuri
educative), spre deosebire de minorul nerăspunzător penal, care va putea ocupa doar poziţia
autorului/coautorului (caz în care va putea fi sancţionat prin luarea de măsuri de siguranţă).
55. în materia participaţiei penale, se impune operarea distincţiei între circumstanţele
personale şi circumstanţele reale, dată fiind înscrierea regimului acestora de către legiuitorul
penal. Unele circumstanţe personale se pot converti, în anumite situaţii, în circumstanţe reale.
56. Potrivit legii penale române, participaţia penală reprezintă o cauză de agravare a
răspunderii penale (a pedepsei), cauză valorificată cu titlu de circumstanţă legală.
57. Potrivit unor reglementări cuprinse (şi) în Partea specială a Codului penal, legiuitorul
a înscris participaţia penală drept element circumstanţial agravant. în aceste ipoteze legale,
reţinerea formei agravate a infracţiunii nu exclude aplicarea circumstanţei agravante generale
prevăzute de art. 77 lit. d) CP.
58. împrejurarea reglementată de art. 77 lit. a) CP este o circumstanţă generală agravantă
legală, cu un caracter real, circumstanţă care se va reţine indiferent de calitatea în care
au lucrat cele trei sau mai multe persoane, şi anume: autor/coautori, instigatori sau/şi
complici. împrejurarea reglementată de art. 77 lit. d) CP este o circumstanţă de aceeaşi
natură cu precedenta, care în ipoteza unei săvârşiri nemijlocite a faptei poate să descrie un
coautorat propriu/impropriu, aplicabilă (exclusiv) infractorului major.
59. Potrivit art. 51 CP se instituie o cauză generală, legală, personală de impunitate a
participantului pentru tentativa comisă, cauză ce prezintă (unele) elemente de diferenţiere
faţă de impunitatea acordată corespunzător prevederilor art. 34 CP.
60. Complicitatea prin promisiune este o complicitate materială atunci când complicele îşi
îndeplineşte promisiunea (spre exemplu, după comiterea unui furt, complicele îşi îndeplineşte
promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din actul sustragerii); după caz, complicitatea
prin promisiune se poate manifesta ca o complicitate proprie sau improprie.
61. Participaţia proprie şi participaţia improprie nu pot coexista.
62. în cazul unei participaţii proprii intenţionate, dacă infracţiunea săvârşită cade sub
incidenţa unui act de clemenţă (amnistie), se va înlătura răspunderea penală a tuturor
participanţilor, în condiţiile în care săvârşirea nemijlocită a faptei s-a realizat anterior actului
de clemenţă.
63. Instigarea/complicitatea în formă improprie nu este posibilă în cazul unei infracţiuni
proprii.
64. Instigarea/complicitatea în formă improprie este relevantă penal şi în cazul culpei
participanţilor (secundari).
1. Pe fondul stării conflictuale preexistente, inculpatul X, care se afla împreună cu inculpatul

Y, văzând victima (pe care au ajuns-o din urmă), a coborât din căruţă şi i-a aplicat multiple
lovituri cu pumnii în cap, urmare cărora victima s-a dezechilibrat, a fost prinsă de inculpat
şi pusă cu forţa în coşul căruţei, moment în care inculpatul Y a pus în mişcare căruţa. în tot
acest timp, inculpatul X a lovit victima de mai multe ori cu deosebită intensitate, fără nicio
intervenţie din partea inculpatului Y. Când au ajuns în afara localităţii, inculpatul X a lovit
victima de mai multe ori cu scândura de şezut de la căruţă, zdrobind capul acesteia în zona
facială şi craniană, iar inculpatul Y a oprit căruţa lângă un şanţ, unde X a dat jos victima şi a
lăsat-o, după care au plecat. A doua zi, cei doi inculpaţi, discutând despre fapta comisă, au
constatat că scândurile căruţei erau puternic îmbibate cu sânge, astfel că le-au luat de pe
căruţă şi le-au ascuns în pod, acoperindu-le cu fân, după care au confecţionat un alt coş. în
aceeaşi zi, inculpatul X, în timp ce inculpatul Y lipsea de acasă, s-a dus la locuinţa acestuia,
a cerut atelajul de la soţia sa şi s-a deplasat la locul unde a aruncat victima, pe care a
găsit-o în aceeaşi poziţie şi (cu atelajul) a transportat-o la capătul celălalt al localităţii, unde
se afla un lac, a legat picioarele victimei în zona gleznei cu o sârmă şi a aruncat cadavrul
în lac. Inculpatul Y, condamnat în primă instanţă ca participant la comiterea infracţiunii de
omor, a formulat apel, solicitând reîncadrarea faptei sale drept infracţiune de favorizare a
făptuitorului (art. 269 CP).
Argumentaţi care ar trebui să fie soluţia instanţei de apel!
2. După comiterea unei infracţiuni de furt, inculpaţii (cu toţii şomeri) s-au deplasat
la locuinţa unui prieten comun, inculpatul X, având asupra lor o geantă în care se afla o
combină muzicală şi alte bunuri pe care le sustrăseseră. în prezenţa lui X, Y a ascuns un teanc
de bancnote în căptuşeala unei haine. Inculpatul X a primit apoi, de la ceilalţi inculpaţi, 3
bijuterii din aur, fiind trimis să le amaneteze. Banii obţinuţi au fost împărţiţi între inculpaţi,
X primind de la ceilalţi o parte din sumă, pentru serviciul efectuat. în cursul procesului, X
a indicat faptul că el nu a avut cunoştinţă despre sustragerea efectuată de prietenii săi,
solicitând achitarea.
Ce trebuie să decidă instanţa? Motivaţi!
3. X (major) l-a determinat pe Y (minor în vârstă de 17 ani) să comită o infracţiune de

furt, promiţându-i, totodată, că va sta de pază în timp ce acesta va sustrage bunurile din
locul avut în vedere. Ulterior, X s-a răzgândit şi, întâlnindu-se cu Y la locul de unde urma să
se comită sustragerea, l-a sfătuit pe acesta să nu mai treacă la executare, propunându-i,
în schimb, să meargă să bea împreună ceva. Y l-a refuzat pe X, spunându-i că este decis să
sustragă potrivit planului iniţial, moment în care cei doi s-au despărţit: X a plecat spre casă,
în timp ce Y a intrat şi a sustras mai multe bunuri, fiind însă surprins de către proprietar
la ieşirea din imobil. Din înregistrarea video efectuată cu o cameră de supraveghere a fost
identificat şi X, surprins în timp ce discuta cu Y exact înainte de comiterea furtului, în faţa
imobilului respectiv. Fiind interogaţi, ambii au confirmat faptul că X venise iniţial cu ideea
sustragerii, respectiv că acesta se răzgândise ulterior. Drept urmare, X a invocat, în faţa
organelor judiciare, desistarea, solicitând beneficiul acestei cauze personale de nepedepsire.
Apreciaţi, motivat, asupra apărării lui X şi soluţionaţi speţa în ansamblu, ţinând cont de
întreaga desfăşurare a evenimentelor (atât cu privire la situaţia lui X, cât şi a lui Y)l
4. în fapt, instanţa a reţinut următoarele: X, funcţionar public gestionar al unor bunuri

depozitate, a apelat la Y, vărul său primar, de profesie inginer electronist, propunându-i să
sustragă împreună o parte din aceste bunuri. Drept urmare, pe timp de noapte, cei doi s-au
deplasat la depozitul respectiv, cu autoturismul lui Y, unde au încărcat mai multe colete,
pe care le-au transportat pe rând la maşină. După efectuarea mai multor drumuri, spaţiul
de depozitare al autoturismului fiind epuizat, coinculpaţii au părăsit locul săvârşirii faptei,
Y ascunzând bunurile sustrase în garajul pe care îl închiriase de la Z cu câteva zile înainte,
pe motiv că nu are unde să îşi adăpostească pe timp de noapte autovehiculul. Instanţa
i-a condamnat pe X şi Y, în calitate de coautori, pentru săvârşirea în mod continuat a unei
infracţiuni de delapidare, iar pe Z pentru complicitate la aceeaşi infracţiune.
Precizaţi, argumentat, dacă soluţia pronunţată este sau nu întemeiată!
5. X şi Y au luat hotărârea de a o ucide pe victima Z, pentru a sustrage o sumă importantă

de bani pe care aceasta o avea asupra sa. în realizarea acestei rezoluţii infracţionale, X s-a
înarmat cu un topor, iar Y cu o scândură, înţelegându-se ca primul să aştepte victima la
intrarea principală a locuinţei acesteia, iar celălalt la intrarea laterală, pentru a se asigura
că Z nu le va scăpa. Observând victima apropiindu-se, X l-a strigat pe Y să îi vină în ajutor,
după care, înainte de sosirea acestuia, i-a aplicat lui Z o puternică lovitură de topor în zona
capului, în regiunea lobului parietal drept. Ajuns la locul agresiunii când Z era deja căzut, dar
neştiind exact starea în care se afla acesta, Y i-a aplicat, la rându-i, o puternică lovitură cu
scândura, tot în zona capului, dar în dreptul regiunii lobului parietal stâng. Cum victima nu
dădea semne de viaţă, cei doi au ridicat suma de bani aflată în buzunarul interior al hainei
acesteia, după care au fugit de la locul săvârşirii faptei. Raportul de expertiză medico-legală
a concluzionat că ambele lovituri aplicate au fost mortale, prin natura lor, dar că victima era
deja decedată anterior lovirii sale de către Y.
Precizaţi, în mod argumentat, care va fi soluţia instanţei!
6. Instanţa a reţinut, în fapt, că X i-a determinat pe Y şi pe Z să comită o infracţiune de furt

din domiciliul persoanei vătămate. Ulterior adoptării hotărârii infracţionale de către cei doi
instigaţi, aceştia şi-au distribuit rolurile fără a-l mai consulta pe X, astfel: Y urma să pătrundă
în locuinţa victimei, pentru a sustrage bunurile vizate, timp în care Z avea să asigure paza la
intrare şi - mai apoi - transportul bunurilor la apartamentul lui X. Ajuns cu autoturismul la
domiciliul lui Y, pentru a-l deplasa pe acesta la locul săvârşirii faptei, Z a observat că primul
avea asupra sa o bâtă, dar nu a discutat cu acesta despre respectivul aspect. La faţa locului,
Z a respectat planul, rămânând de pază, în timp ce Y a pătruns prin efracţie în locuinţa
persoanei vătămate, unde, surprins fiind de aceasta în timp ce sustrăgea diverse bunuri, a
lovit-o cu bâta de câteva ori peste cap, pentru a-şi asigura scăparea şi păstrarea lucrurilor
însuşite, după care a fugit, fără a-i relata lui Z cele petrecute. Instanţa i-a condamnat pe Y
pentru săvârşirea, în calitate de autor, a unei infracţiuni de tâlhărie, iar pe X şi Z în calitate
de instigator, respectiv complice la o infracţiune de furt (calificat).
Apreciaţi, argumentat, asupra corectitudinii hotărârii pronunţate, cu privire la încadrarea
juridică a faptei şi calitatea în care răspunde fiecare participant!
7. în fapt, s-a reţinut că inculpatul X a găsit într-o staţie C.F.R. un portmoneu cu acte
aparţinând lui Y, în care se afla între altele şi o cheie de la căsuţa de păstrare a bagajelor
situată în magazia staţiei C.F.R. Inculpatul a rugat o altă persoană, anume Z, să ridice bagajele
de la magazie (în schimbul unei beri), spunându-i că sunt ale sale şi motivând că nu se poate
duce personal, pentru că aşteaptă o persoană într-un anumit loc, pentru a îi înapoia o
datorie, înainte de a pleca trenul (ceea ce urma să se petreacă în foarte scurt timp). Z a fost
surprins de organele poliţiei în momentul în care descuia căsuţa de păstrare a bagajelor şi
începuse să le extragă pe acestea din interior (X anunţase dispariţia portofelului şi indicase
componenţa acestuia la staţia de Poliţie C.F.R.).
Calificaţi din punct de vedere juridico-penal faptele fiecărei persoane!
8. în sarcina inculpaţilor X, Y şi Z s-a reţinut, în fapt, că au hotărât împreună, la iniţiativa

lui X, să săvârşească infracţiunea de tâlhărie, stabilind că X şi Y vor intra în locuinţa victimelor
V I şi V2, pe care le vor imobiliza, după care vor lua banii găsiţi, în timp ce Z va sta afară, în
faţa locuinţei, supraveghind să nu fie surprinşi. Pe baza înţelegerii stabilite, X şi Y au pătruns
în domiciliul victimelor, pe care le-au legat de un calorifer, aplicându-le peste gură şi câte un
căluş din cârpe găsite în locuinţă (pentru a nu risca să fie surprinşi de persoanele alertate
de posibilele strigăte de ajutor ale victimelor), în timp ce Z a rămas de pază în stradă. După
sustragerea sumelor de bani găsite în casă, inculpaţii au părăsit în grabă locul săvârşirii faptei,
lăsând victimele imobilizate; la scurt timp, V I a decedat, din cauza asfixiei determinate de
obturarea căilor respiratorii prin aplicarea căluşului improvizat. Instanţa i-a condamnat pe
Z pentru complicitate la tâlhărie care a dus la moartea victimei, iar pe X şi Y, în calitate de
coautori, pentru un concurs de infracţiuni, format din infracţiunea de tâlhărie şi cea de
omor (calificat - pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea unei alte infracţiuni), reţinând în
sarcina lui X şi instigarea la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Comentaţi, în mod argumentat, asupra corectitudinii soluţiei astfel pronunţate!
9. în fapt, s-a reţinut că inculpaţii X şi Y, veri primari, s-au întâlnit şi au consumat o cantitate
moderată de băuturi alcoolice. Deoarece X se găsea într-o evidentă stare de disconfort psihic,
Y l-a întrebat despre cauzele nemulţumirilor sale. Aflând că motivul supărării vărului său
este un conflict între acesta şi victima V, Y (împotriva căruia victima demarase un proces de
revendicare imobiliară) i-a relatat lui X despre presupusele afirmaţii calomnioase pe care
victima le-ar fi făcut, prin sat, cu privire la acesta. Observând că inculpatul X devine din ce
în ce mai iritat, proferând ameninţări la adresa victimei, Y i-a spus că se zvoneşte că V ar fi
întreţinut relaţii intime cu soţia lui X (acum decedată), acesta putând fi şi motivul pentru care
copilul acestuia nu îi seamănă deloc, nici ca aspect, nici din punct de vedere al caracterului. în
plus, Y a mai afirmat că l-ar fi auzit pe V spunând că intenţionează să îl cheme în judecată
şi pe X pentru revendicarea unei părţi din terenul pe care acesta îşi construise de curând o
anexă la casă. Ca urmare a celor relatate, furia lui X a atins un punct culminant, acesta luând
hotărârea să îl atace pe V cu un cuţit, pentru a-i suprima viaţa. Plecând să caute victima, X a
fost însoţit de vărul său, care îi spunea că victima este o ruşine pentru satul lor, un vagabond
şi un hoţ care încearcă să profite de munca altora, risipindu-le agoniseala şi stricându-le
armonia familială, motiv pentru care nu are niciun prieten şi - ca atare - nimeni nu i-ar
simţi lipsa. Observând victima pe un drum lăturalnic de la marginea satului, X a atacat-o,
încercând de mai multe ori să o lovească cu arma pe care o avea asupra sa. Pentru că
victima era mai solidă decât agresorul său şi acesta părea să piardă în confruntarea iniţiată,
Y, care stătuse iniţial deoparte, a intervenit, strecurându-se în spatele victimei, pe care a
imobilizat-o, prinzându-i braţele la spate, în aşa fel încât a dat posibilitatea vărului său să îi
aplice o lovitură fatală în zona gâtului.
Arătaţi cum trebuie să fie calificate contribuţiile celor doi în săvârşirea infracţiunii de omor!
10. Prin sentinţă penală, inculpatul X a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii
de tăinuire. Instanţa a reţinut că inculpaţii Y şi Z s-au înţeles cu inculpatul X ca acesta să
îi transporte cu autoturismul său, dintr-o localitate rurală într-un oraş, pentru a sustrage
bunuri dintr-un magazin. Ajunşi la destinaţie, inculpatul X a rămas în maşină, iar ceilalţi doi
inculpaţi au pătruns în magazin prin efracţie şi au sustras bunuri în valoare ridicată. Cu aceeaşi
maşină bunurile au fost transportate la domiciliul inculpatului Y şi împărţite între cei trei.
Comentaţi asupra soluţiei!
11. Instanţa a reţinut că inculpaţii se aflau în locul de îmbarcare în autocar a pasagerilor

cursei cu destinaţia Germania. După ce persoana vătămată X s-a urcat pe scara autocarului,
inculpata Y i-a băgat mâna în buzunar, sustrăgându-i portofelul cu bani şi acte, pe care
le-a transmis în spate inculpatului Z, care în aglomeraţie a părăsit locul faptei. Sustragerea
portofelului a fost simţită de persoana vătămată şi observată de un martor, inculpata fiind
reţinută în autocar. în apelul declarat de inculpatul Z, acesta a susţinut că a săvârşit fapta în
calitate de complice, iar nu de autor.
Arătaţi dacă sunt temeiuri pentru admiterea apelului declarat de inculpatul Z I
12. Instanţa a reţinut că inculpatul l-a determinat pe X să sustragă bunuri aparţinând

unei instituţii, promiţându-i că îi va achita o anumită sumă de bani în schimbul respectivelor
bunuri; ulterior sustragerii, inculpatul a cumpărat bunurile în cauză cu o sumă de bani,
motiv pentru care a fost reţinută, în concurs cu infracţiunea de furt, infracţiunea de tăinuire.
Comentaţi soluţia instanţei! Cum s-ar califica din punct de vedere penal activitatea
inculpatului, în cazul în care, ulterior acestei prime fapte, X ar mai f i sustras şi alte bunuri,
de acelaşi fel, din alte întreprinderi, pe care inculpatul le-ar f i achiziţionat în mod similar?
Ce importanţă are, în această ultimă ipoteză, împrejurarea că inculpatul nu i-a mai promis
lui X, anterior noii/noilor sustrageri, că va mai achiziţiona de la acesta bunuri de acelaşi
fel? Argumentaţi!
13. Instanţa a reţinut următoarea stare de fapt: inculpatul X, fără loc de muncă, a fost
contactat de Y, un prieten de-al său, care urmărea să comită un furt (de la un depozit de
materiale de construcţii situat în curtea unei unităţi şcolare aflate în proces de renovare),
motiv pentru care avea nevoie de un mijloc de transport. Cum X avea în proprietate un
autoturism, Y i-a propus să i-l pună la dispoziţie pentru a facilita transportarea bunurilor,
urmând a împărţi produsul infracţiunii. Deoarece se afla în termenul de supraveghere al
liberării condiţionate din executarea unei pedepse anterioare pronunţate pentru o infracţiune
de tâlhărie, X i-a cerut lui Y o perioadă de răgaz, în care să mediteze la propunerea acestuia. în
acest interval de timp, X a aflat şi de planul unui alt cunoscut (Z), care îşi propusese să
sustragă nişte calculatoare dintr-o sală de clasă a aceleiaşi unităţi de învăţământ (profitând
de posibilitatea de a pătrunde pe geam, în laboratorul de informatică situat la etaj, date fiind
schelele amplasate pentru renovare). Cum X avea nevoie urgentă de bani pentru a-şi achita
nişte datorii, a luat hotărârea de a-i ajuta atât pe Y, cât şi pe Z, în acelaşi mod (asigurarea
transportului până şi de la locul comiterii faptelor, cu autoturismul său). Pentru a nu fi necesar
să împartă în trei părţi profitul obţinut din fiecare sustragere în parte, X nu a comunicat
nimic lui Y despre fapta plănuită de Z, nici acestuia despre sustragerea planificată de Y. X
a comunicat fiecărui coinculpat în parte hotărârea să de asociere infracţională, a doua zi
după luarea rezoluţiei infracţionale; în noaptea aceleiaşi zile, X a acordat ajutorul promis
lui Y, iar în noaptea următoare şi-a adus la îndeplinire şi promisiunea făcută lui Z. Ulterior
descoperirii faptelor, Y şi Z au fost condamnaţi, fiecare în parte, pentru comiterea, ca autori,
a câte unei infracţiuni de furt calificat, iar X a fost condamnat pentru complicitate la o
infracţiune continuată de furt calificat.
Comentaţi, argumentat, modul în care instanţa a efectuat calificarea juridică a ansamblului
faptic!
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri, monografii, culegeri de practică judiciară

Mihaela A lexandru, Participaţia penală. Studiu de Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008;
G eorge A ntoniu , Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;
G eorge A ntoniu , Vinovăţia penală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1995;
G eorge A ntoniu , Tentativa (doctrină, jurisprudenţă, drept comparat), Ed. Societăţii
Tempus, Bucureşti, 1996;
G eorge Antoniu , Tratat de drept penal. Volumul I. Introducere în dreptul penal. Aplicarea
legii penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
George A ntoniu, Costică Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2011;
G eorge A ntoniu (coord .), Costică Bulai, Constantin Duvac, Ioan Griga, G heorghe Ivan,
Constantin Mitrache , Ioan Molnar , Ilie Pascu , V iorel Pasca , Ovidiu Predescu , Explicaţii
preliminare ale noului Cod penal. Voi. I (articolele 1-52), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
G eorge A ntoniu , Constantin Bulai (coord .), Rodica Mihaela Stănoiu , Avram Filipaş ,
Constantin Mitrache, Vasile Papadopol, Cristiana Filişanu, Practica judiciară penală. Partea
generală, voi. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988;
G eorge A ntoniu , Constantin Bulai (coord .), Rodica Mihaela Stănoiu , Avram Filipaş ,
Constantin Mitrache , Ş erban Stănoiu , Vasile Papadopol , C ristiana Filişanu , Practica
judiciară penală. Partea specială, voi. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1992;
G eorge A ntoniu , Tudorel Toader (coord .), Costică Bulai, Bogdan Nicolae Bulai,
Constantin Duvac, Ioan Griga, Ion Ifrim , Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, Ioan Molnar,
Ilia Pascu , V iorel Pasca , Ovidiu Predescu , Explicaţiile noului Cod penal. Voi. I. Articolele 1-52,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
G eorge Antoniu, Tudorel Toader (coord .), A lexandru Boroi, V ersavia Brutaru, Bogdan
Nicolae Bulai, Costică Bulai, Ştefan Daneş, Constantin Duvac, Mioara-Ketty Guiu, Ion Ifrim ,
Constantin Mitrache, C ristian Mitrache, Ioan Molnar , Ion Ristea, Constantin S ima, Vasile
Teodorescu , Ioana Vasiu , A dina V lăşceanu , Explicaţiile noului Cod penal. Voi. II. Articolele
53-187, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
G eorge A ntoniu , Tudo rel Toader (coord .), V ersavia Brutaru , Constantin Duvac, Ion
Ifrim , Daniela Iu lia n a Lămăşanu , Ilie Pascu , Marieta Safta , Constantin S ima , Ioana Vasiu ,
Explicaţiile noului Cod penal. Voi. III. Articolele 188-256, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
G eorge A ntoniu, Tudorel Toader (coord .), V ersavia Brutaru, Ştefan Daneş , Constantin
Duvac, Ioan Griga, Ion Ifrim , G heorghe Ivan, Gavril Paraschiv, Ilie Pascu , Ion Rusu, Marieta
Safta , Iancu Tănăsescu , Ioana Vasiu , Explicaţiile noului Cod penal. Voi. IV (art. 257-366),
G eorge A ntoniu , T udorel Toader (coord .), V ersavia Brutaru , Mirela Gorunescu ,
Nicolae G rofu , Ion Ifrim , V iorel Pasca , Vasile Păvăleanu , Constantin S ima , Explicaţiile
noului Cod penal. Voi. V. Articolele 367-446, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016;
Marius Balan , Drept constituţional şi instituţii politice. Voi. I. Teoria generală a statului
şi a constituţiei. Constituţia română în context european, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015;
Constantin Barbu , Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;
934 BIBLIOGRAFIE
Matei Basarab , Drept penal. Partea generală, voi. I, ed. a 2-a, Ed. Fundaţiei „Chemarea",
laşi, 1995;
Dragoş Bărcănescu , Conţinutul infracţiunii şi principiul legalităţii, Ed. AII Beck, Bucureşti,
2005;
G EO R G IN A BO DO RO N CEA, VALERiAN C lO C LEI, IRINA KUGLAY, LAVIN IA VALERIA LEFTERACHE,
T eodor Manea , Iuliana Nedelcu , Francisca -Maria Vasile , Codul penal. Comentariu pe
articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
S ergiu Bogdan , Eroarea în dreptul penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008;
S ergiu Bogdan (coord .), Doris A lina Ş erban , G eorge Z lati, Noul Cod penal. Partea
specială. Analize, explicaţii, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014;
A lexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, ed. a 4-a, revizuită
conform noului Cod penal, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2004;
Costică Bulai, Bogdan Nicolae Bulai, M anual de drept penal. Partea generală,
Ioan Ceterchi, Ion C raiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. AII, Bucureşti,
1998;
Valerian C ioclei, Mobilul în conduita criminală. Studiu de criminologie juridică, Ed. AII
Beck, Bucureşti, 1999;
Ioana Maria Costea , Drept financiar. Note de curs, Ed. Flamangiu, Bucureşti, 2016;
Ioana Maria Costea, Fiscalitate europeană. Note de curs, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016;
Constantin C rişu , Nicorina C rişu -Magraon , Ştefan C rişu , Repertoriu de doctrină şi
jurisprudenţă română 1.1989-1994, Eu. Argessis, Curtea de Argeş, 1995;
Ştefan Daneş , Vasile Papadopol , Individualizarea judiciară a pedepselor, ed. a 2-a,
Ed. Juridică, Bucureşti, 2005;
Cosmin Dariescu , Istoria statului şi dreptului românesc din Antichitate până la Marea
Unire, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
Cosmin Dariescu , Istoria statului şi dreptului rom ânesc în epoca contem porană,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010;
Horia Diaconescu , Ruxandra Răducanu , Infracţiuni contra vieţii, integrităţii sau sănătăţii
persoanei (conform noului Cod penal), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
T iberiu Dianu , Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte. Sinteză judiciară privind
raportul de cauzalitate, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
T raian Dima , Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
Mirela Carmen Dobrilă , Infracţiunea de înşelăciune, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
Vasile Dobrinoiu , Norel Neagu, Drept penal. Partea specială. Teorie şi practică judiciară
conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
Vasile Do brin o iu , Ilie Pascu , Mihai A drian Hotca , Ioan C hiş , Mirela G orunescu ,
Costică Păun , Norel Neagu , Maxim Dobrinoiu , Mircea Constantin S inescu , Noul Cod
penal comentat. Voi. II. Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
Carm en -A driana Domocoş , Fapta omisivă şi incriminarea ei în legea penală română,
V intilă Dongoroz , Drept penal. Partea generală, Bucureşti, 1939;
V intilă Do n g o ro z , S iegfried Kah an e , Ion Oan cea , Ilie Fo d o r , N icoleta Iliescu ,
Constantin Bulai, Rodica Mihaela Stănoiu , V ictor Roşca , Explicaţii teoretice ale Codului
penal român. Partea generală, voi. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969;
Emile Durkheim , Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, laşi, 2002;
BIBLIOGRAFIE 935
Constantin Duvac, Pluralitatea aparentă de infracţiuni, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2008;
A ncuţa Elena Franţ, întreruperea cursului sarcinii. Repere juridice şi etice, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2016;
LuiZA-CRiSTiNA Gavrilescu , Drept civil. Persoanele (probele, prescripţia), Ed. Universul
C ristinel G h ig h eci , Infracţiunea complexă. Aspecte teoretice şi practică judiciară,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012;
Narcis G iurgiu , Drept penai generai (doctrină, legislaţie, jurisprudenţă), Ed. Sunset,
laşi, 1997;
J ustin G rigoraş , Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969;
Mihai A drian Hotca, Radu S lăvoiu , Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Adnotări,
situaţii tranzitorii, noutăţi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
A ndra Iftim iei, Constituţionalizarea în dreptul penal român şi francez, Ed. Universul
A ndra Roxana Ilie , Răspunderea penală a persoanei juridice. Jurisprudenţă rezumată
şi comentată, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
Mari-Claudia Ivan, G heorghe Ivan , Cauzele justificative, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2016;
Lavinia Valeria Lefterache , Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016;
Lavinia Lefterache , Iuliana Nedelcu , Francisca
în unificarea practicii judiciare (1969-2008), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008;
Octavian Loghin , Tud o rel Toader , Drept penal român. Partea specială, Casa de editură
şi presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1994;
G heorghiţă Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997;
G heorghiţă Mateuţ, Drept penal special. Sinteză de teorie şi practică judiciară, voi. I,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
Dan Constantin Mâţă, Drept administrativ, voi. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016;
Constantin M itrache , C ristian Mitrache , Drept penal român. Partea generală,
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a 2-a,
Carmen Moldovan , Drept internaţional public, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015;
Călina A ndreea Munteanu , Infracţiunea deviată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013;
Ion Neagu , Mircea Dam aschin , Tratat de procedură penală. Partea generală (în lumina
noului Cod de procedură penală), ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
Daniel Niţu , Imunitatea şefului de stat în dreptul penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012;
S eptimiu Panainte , Dreptul individual al muncii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017;
Vasile Papadopol , Doru Pavel , Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român,
Casa de editură şi presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992;
Vasile Papadopol , Ştefan Daneş , Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe
anii 1981-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;
Gavril Paraschiv , Ram ona -Gabriela Paraschiv , Dan iel -Ştefan Paraschiv , Unitatea
naturală de infracţiune în noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
936 BIBLIOGRAFIE
Ilie Pascu , Vasile Dobrinoiu , T raian Dima, Mihai A drian Hotca, Costică Păun , Ioan Chiş,
Mirela Gorunescu , Maxim Dobrinoiu , Noul Cod penal comentat. Voi. I. Partea generală,
ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
V iorel Pasca , Drept penal. Partea generală (actualizat cu prevederile noului Cod penal),
V iorel Pasca , Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
Vasile Păvăleanu , Drept penal general - conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012;
T raian Pop, Curs de Criminologie, institutul de arte grafice „Ardealul", Cluj, 1928;
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
Ion Ristea , Pluralitatea de infracţiuni în noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013;
A lexandru Rîşniţă , Ioana C urt, Renunţarea la aplicarea pedepsei. Amânarea aplicării
pedepsei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
C ristina Rotaru, Fundamentul pedepsei. Teorii moderne, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
Marcel Ioan Rusu , Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
Lia Savonea , Dan iel G rădinaru , Infracţiuni contra integrităţii corporale şi
sănătăţii. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011;
Constantin S ima , Codul penal adnotat cu practică judiciară (1969-1995), Ed. Atlas Lex,
Bucureşti, 1996;
Constantin S ima , Drept penal. Partea generală, voi. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015;
Laura Ma r ia Stănilă , Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012;
Florin Streteanu , Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
Florin Streteanu , Drept penal. Partea generală II. Suport de curs 2008-2009, Universitatea
Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Drept;
Florin Streteanu , Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
Florin Streteanu , Daniel Niţu , Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014;
Florin Streteanu , Radu C hiriţă , Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a 2-a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015;
Ioan Tanoviceanu , Tratat de drept şi procedură penală, ed. a 2-a, Ed. Curierul Judiciar,
Bucureşti, 1924;
G rigore G r . T heodoru , Tratat de Drept procesual penal, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2013;
T udorel Toader (co o rd .), Maria Ioana M ic h in ic i , Ruxandra Răd u can u , A nda
C rişu -Ciocîntă , S ebastian Răduleţu , Mihai Dunea , Noul Cod penal. Comentarii pe articole,
Mihail Udroiu, Fişe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
Mihail Udroiu , Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2015;
Mihail Udroiu , V ictor Constantinescu , Noul Cod penal. Codul penal anterior (Prezentare
comparativă, observaţii, ghid de aplicare, legea penală mai favorabilă), Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2014;
Carm en Tam ara Ungureanu , Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 3-a,
A dina V lăşceanu , Eroarea asupra normei juridice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006;
BIBLIOGRAFIE 937
A dina V lăşceanu , A lina Barbu , Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal
anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
Corina Voicu, A ndreea S imona Uzlău , Raluca Moroşanu , C ristinel G higheci, Noul
Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
Nicolae Volonciu , A ndreea S imona Uzlău (coord .), Raluca Moroşanu , Corina Voicu ,
V ictor Văduva , G eorgiana Tudor , Daniel Atasiei, T eodor V iorel G heorghe , C ristinel
G higheci, Cătălin Mihai C hiriţa , T eodor Manea , Codul de procedură penală comentat,
ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017;
Ma r ia Zolyneak, Drept penal. Partea generală, voi. I, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1992;
Mar ia Zolyneak, Drept penal. Partea generală, voi. II, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1992;
Maria Z olyneak , Maria Ioana Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei
„Chemarea", laşi, 1999.
II. Articole, studii de specialitate

Tudor A mza , Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, în revista Doctrină şi jurisprudenţă
nr. 1-2/2016, http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/PUBLICATII/rdj_l_2_2016.pdf;
G eorge A ntoniu , Contribuţii noi la cercetarea cauzalităţii penale, în R.D.P. nr. 4/1998;
G eorge A ntoniu , Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal (I),
în R.D.P. nr. 4/2007;
G eorge A ntoniu , Observaţii critice cu privire la noul Cod penal, în Analele Universităţii
„Constantin Brâncuşi" din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 2/2010, http://www.utgjiu.ro/
revista/ju r/pdf/2010-02/1_G EORG E_ANTO NI U.pdf;
T udor Avrig ean u , Im plicaţii sistematice ale conceptului de raport juridic penal, în
R.D.P. nr. 3/2004;
Ludovic Biro , Contribuţii la studiul structurii norm ei penale de incrim inare, în
R.R.D. nr. 9/1968;
V ersavia Brutaru, Măsuri educative privative de libertate aplicate minorului. Prevederile
noului Cod penal,în volumul Sesiunii ştiinţifice a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei
Române, cu tema Intrarea în vigoare a noilor coduri. O primă evaluare (15 aprilie 2016),
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, http://www.universuljuridic.ro/masuri-educative-
privative-de-libertate-aplicate-minorului-prevederile-noului-cod-penal/;
V ersavia Brutaru, Măsuri educative privative de libertate aplicate minorului, http://www.nos.
iem.ro/bitstream/handle/123456789/233/Versavia%20Brutaru.pdf?sequence=l&isAllowed=y;
Valerian C ioclei, Din nou despre modificările Codului penal prin O.U.G. nr. 18/2016 sau
„Mircea, fă-te că legiferezi (în penal)", https://www.universuljuridic.ro/din-nou-despre-
modificarile-codului-penal-prin-o-u-g-nr-182016-sau-mircea-fa-te-ca-legiferezi-penal/;
Valerian C ioclei, Sutor, ne supra crepidam sau despre riscul ICCJ de a se transforma
într-un organ legiuitorsui generis, http://www.juridice.ro/395749/sutor-ne-supra-crepida
sau-despre-riscul-iccj-de-a-se-transforma-intr-un-organ-legiuitor-sui-generis.html;
S enia Mihaela Costinescu , Kăroly Benke , Efectele deciziilor Curţii Constituţionale în
dinamica aplicării lor, https://www.ccr.ro/uploads/RelatiiExterne/2012/CB.pdf;
V lad C răciun , Articolul 50 Cod penal. Succinte consideraţii, în revista Penal mente
relevant nr. 1/2016, http://www.revista.penalmente.ro/wp-content/uploads/2016/01/Vlad-
Craciun-articol-50-cod-penal-nr.-l-2016.pdf#Penalmente%20relevant%20nr.%201%202016.
indd%3AAnchor%2010%3A41;
938 BIBLIOGRAFIE
Mihai Du nea , Aspecte juridice şi medico-legale privind infracţiunea de pruncucidere, în

Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, 2007, http://pub.
law.uaic.ro/files/articole/2007/Anale2007_artl3MihaiDuneaPruncuciderea.pdf;
Mihai Dunea, Analiza receptării în doctrina juridico-penală a principalelor teorii referitoare
la fundamentul dreptului de a pedepsi, în relaţie cu esenţa noţiunii de impunitate, în Analele
Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, Tomul LVII, nr. 1/2011;
Mihai Dunea, Constante şi modificări în structura cauzei speciale de nepedepsire întemeiată
pe relaţiile de căsătorie ori de rudenie ale infractorului, în cazul incriminării unor
infracţiuni contra siguranţei statului/securităţii naţionale, în lumina tranziţiei legislative de la
Codul penal din 1968 la noul Cod penal din 2009 [partea a ll-a: o analiză a formelor şi efectelor
erorii de fapt], în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice,
nr. 11/2012, http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2012/volll/07_Mihai_Dunea_art_part_ll.pdf;
M Ihai Du Nea, Constante şi modificări în structura cauzei speciale de nepedepsire întemeiată
pe relaţiile de căsătorie ori de rudenie ale infractorului, în cazul incriminării nedenunţării
unor infracţiuni contra siguranţei statului/securităţii naţionale, în lumina tranziţiei legislative
de la Codul penal din 1968 la noul Cod penal din 2009 [partea a II l-a: o analiză a form elor şi
efectelor erorii de drept], în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe
Juridice, nr. 1/2013, http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2013/voll/ll_MihaiDunea2013.pdf;
Mihai Dunea, Scurte observaţii asupra relaţiei dintre natura juridică a cauzelor de înlăturare
a răspunderii penale şi natura juridică a cauzelor de nepedepsire (de impunitate) în dreptul
penal român, în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Tomul LIX, Seria Ştiinţe
Juridice, nr. 11/2013, http://pub.law.uaic.rO/files/articole/2013/volii/2.2.2013_dunea.pdf;
Mihai Dunea , Approaches on the legal nature of the offense provided by article 200
from the new Roman ian Criminal Code: murder or injury of the newborn committed by the
mother [Reflecţii asupra naturii juridice a faptei incriminate la art. 200 din noul Cod penal
român: uciderea ori vătămarea nou-născutuluisăvârşită de către mamă], în revista Journal of
Public Administration, Finance and Law (JOPAFL), nr. special 1/2014, http://www.jopafl.com/
uploads/special-issue-l-2014/APPROACHES_ON_THE_LEGAL_NATURE_OF_THE_OFFENSE_
PROVIDED_BY_ARTICLE_200_FROM_THE_NEW_ROMANIAN_CRIMINAL_CODE.pdf;
Mihai Dunea , Expresii normative speciale ale politicii penale de factură atenuantă sau
agravantă ale legiuitorului penal, în volumul Conferinţei Internaţionale Uniformizarea dreptului:
efecte juridice şi implicaţii sociale, politice şi administrative, organizată de Facultatea de
Drept a Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, 23-25 octombrie 2014, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2014;
Mihai Dunea, Radiografia unei doctrine eterogene (şi uneori auto-eterogene) în materia
naturii juridice şi structurii incriminării, de lege lata, a ultrajului şi ultrajului judiciar, în
volumul Conferinţei 160 de ani de învăţământ juridic ieşean, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015;
Mihai Dunea , Observaţii privind raportul dintre opţiunile în determinarea naturii juridice
a anumitor norme de incriminare şi semnificaţia expresiei „pedeapsă prevăzută de lege",
articol publicat în volumul Conferinţei Internaţionale de drept, studii europene şi relaţii
internaţionale, ediţia a lll-a, cu tema Dreptul între modernizare şi tradiţie. Implicaţii asupra
organizării juridice, politice, administrative şi de ordine publică, organizată de Facultatea
de Drept a Universităţii „Titu Maiorescu" din Bucureşti, 21-23 aprilie 2015, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2015;
Mihai Dunea , Observaţii referitoare ia impactul produs asupra unor instituţii generale ale
dreptului penal de modificările aportate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016,
în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2016, http://
pub.law.uaic.ro/files/articole/2016/voli/2016_i_2.l_dunea.pdf).
BIBLIOGRAFIE 939
Ml hai Du nea , Unele probleme privind semnificaţia normativă a expresiei pedeapsă

prevăzută de lege, articol publicat în volumul Conferinţei (imprimat electronic) organizate
cu ocazia Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice organizate de Institutul de Cercetări Juridice
„Acad. Andrei Rădulescu" al Academiei Române cu tema Intrarea în vigoare a noilor coduri.
O primă evaluare (15 aprilie 2016);
Mihai Dunea, Maria Ioana Mărculescu -Michinici, Despre noţiunea, formele şi conţinutul
conceptului de raport juridic penal, în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi,
Seria Ştiinţe Juridice, nr. 11/2016, http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2016/volii/2016_
ii_2.2.dunea.pdf;
Narcis G iurgiu , Aspecte privind legătura cauzală în dreptul penal, în Analele Universităţii
„Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, Tomul XL, XLI, XLII, nr. comun anilor
1994/1995/1996, http://pub.law.uaic.ro/files/articole/1994_1985/anale_1994_95_96.pdf;
Mioara -K etty G uiu , Infracţiunile omisive improprii, în R.D.P. nr. 1/2002;
Mihai A drian Hotca, Din nou despre aplicarea legii penale mai favorabile în baza art. 5
din noul Cod penal, https://www.juridice.ro/312661/din-nou-despre-aplicarea-legii-penale-
mai-favorabile-in-baza-art-5-din-noul-cod-penal.html;
Mihai A drian Hotca , Este jurisprudenţa izvor de drept în sistemul de drept român?,
http://htcp.eu/este-jurisprudenta-izvor-de-drept-in-sistemul-de-drept-roman;
A ndra Iftim iei, Evoluţia politicii penale de la momentul apariţiei Curţii Constituţionale în
România, http://www.universuljuridic.ro/evolutia-politicii-penale-de-la-momentul-aparitiei-
curtii-constitutionale-romania/;
Maria Ioana Mărculescu -Michinici, Aspecte ale unei sinteze teoretice în materia intenţiei
depăşite,în volumul 160 de ani de învăţământ juridic ieşean, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015;
Maria Ioana Mărcu lescu -M ic h in ici , Când (nu) există pluralitate intermediară de
infracţiuni? (II) Regimul sancţionator - particularităţi, în Analele Universităţii „Alexandru
loan Cuza" din laşi, Tomul LXIII, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2017, http://pub.law.uaic.ro/files/
articole/2017/voli/2017_i_2. l.michinici.pdf;
Maria Ioana Mărculescu -M ichinici, Câteva observaţii privind atenuarea răspunderii
penale (I), în revista Săptămâna Juridică nr. 8/2017;
Maria Ioana Michinici, Când (nu) există pluralitate intermediară de infracţiuni? (!) Specificul
reglementării prevăzute de art. 44 alin. (1) Cod penal, în Analele Universităţii „Alexandru
loan Cuza" din laşi, Tomul LXI, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2015, http://pub.law.uaic.ro/files/
articole/2015/voli/2.1.2015_michinici.pdf);
Maria Ioana Michinici, Transformări legislative şi adaptări jurisprudenţiale cu privire
la tentativă, în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice,
nr. 11/2016, http://pub.law.uaic.rO/files/articole/2016/volii/2016_ii_2.l.michinici.pdf;
Maria Ioana Michinici, Mihai Dunea , Reflectarea standardelor C.E.D.O. în dreptul penal
material român - consideraţii privind un caz particular: evoluţia reglementării pedepsei accesorii
în Codul penal de la 1968 şi în Codul penal din 2009, părţile (I) şi (II), în Analele Universităţii
„Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, Tomul LX, nr. 1/2014, respectiv Tomul
LXI, nr. 11/2014, http://pub.law.uaic.rO/files/articole/2014/voli/2.l.2014_michinici_dunea.
pdf, http://pub.law.uaic.rO/files/articole/2014/volii/2.l.2014_michinici_dunea.pdf;
Daniel Niţu, Teoria riscului în dreptul penal, în R.D.P. nr. 1/2005;
Dan iel Niţu , Efectele erorii de fa p t în cazul circum stanţelor atenuante legale, în
C.D.P. nr. 1/2006;
V iorel Pasca , Consecinţele adoptării Constituţiei din 1991 asupra Codului penal, în
Constituţia şi Codul penal, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002;
Doru Pavel, Consideraţii teoretice în legătură cu raportul de drept penal, în J.N. nr. 9/1966;
940 BIBLIOGRAFIE
Camelia Reghini, Participaţia la in fracţiunile praeterintenţionate, în r

nr. 1/2012, http://www.fiatiustitia.ro/ojs/index.php/fi/article/viewFile/84/71;
A rtur Reşetnicov , Natura juridică a produsului infracţiunii, în Studia Universitatis
Moldaviae, Seria Ştiinţe Sociale (Drept), nr. 6/2007;
A lexandru Rîşniţă , Ipoteza de „risc culpabil" într-o cauză aflată pe rolul Curţii de Apel
Cluj. Lipsa raportului de cauzalitate, https://www.juridice.ro/262303/ipoteza-de-risc-culpabil-
intr-o-cauza-aflata-pe-rolul-curtii-de-apel-cluj-lipsa-raportului-de-cauzalitate.html;
A drian Stan , Aspecte privind infracţiunile praeterintenţionate care au avut ca urmare
moartea sau vătămarea corporală a victimei prin prisma art. 36 alin. (3) NCP, https://www.
juridice.ro/309762/aspecte-privind-infractiunile-praeterintentionate-care-au-avut-ca-urmare-
moartea-sau-vatamarea-corporala-a-victimei-prin-prisma-art-36-alin-3-din-ncp.html;
Constantin Strat, Infracţiunea continuată săvârşită din culpă, în revista Pro Lege
nr. 12/2015, http://revistaprolege.ro/infractiunea-continuata-savarsita-din-culpa/;
Florin Streteanu , Aspecte privind pluralitatea de infracţiuni (planşele 15 şi 16), http://
www.inm-lex.ro/fisiere/d_1284/Pluralitatea%20de%20infractiuni%20-%20prof.%20univ.%20
dr.Florin%20Streteanu.pdf;
Florin Streteanu , Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile
intrării în vigoare a noului Cod penal, https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2012/04/
Aplicarea-legii.pdf;
Florin Streteanu , Ra lu c a Moroşanu , Institu-
pentru reţeaua de formatori a S.N.G., Bucureşti, 2010, http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1219/
lnstitutii%20Si%20lnfractiuni%20ln%20Noul%20Cod%20Penal.pdf);
A lexandra Ş inc , Probleme controversate privind dispoziţiile art. 279 din Codul penal,
https://www.juridice.ro/333850/probleme-controversate-privind-dispozitiile-art-279-din-
codul-penal.html;
Florin Doru Tohătan, Infracţiunea imposibilă, în C.D.P. nr. 2/2008;
G eorge Zlati, Curtea Constituţională. Despre efectele în timp ale deciziilor obligatorii erga
omnes îngeneral şi despre deciziile interpretative în particular (I), http://www.penalmente.
eu/2017/04/01/curtea-constitutionala-despre-efectele-in-timp-ale-deciziilor-obligatorii-
erga-omnes-in-general-si-despre-deciziile-interpretative-in-particular/;
G eorge Z lati, ÎCCJ. Aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 privind
infracţiunea de abuz în serviciu în ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438
pct. 7 Cod procedură penală, http://www.penalmente.eu/2017/03/28/iccj-aplicabilitatea-
deciziei-curtii-constitutionale-nr-4052016-privind-infractiunea-de-abuz-in-serviciu-in-ceea-
ce-priveste-cazul-de-recurs-in-casatie-prevazut-de-art-438-pct-7-cod-procedura-pen/;
Maria Zolyneak, C u privire la actele pregătitoare în concepţia noului Cod penal, în Analele
Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Tomul XVIII, Seria Ştiinţe Juridice, 1972, http://
pub.law.uaic.ro/files/articole/1974_1965/anale_1972.pdf.
III. Variae
Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a 2-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996;
Material de analiză redactat de Grupul de lucru constituit la nivelul Parchetului de pe
lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin ordin al procurorului general, pentru asigurarea
unui instrument de lucru în cadrul Ministerului Public, în scopul interpretării şi aplicării unitare
a dispoziţiilor noilor coduri, penal şi de procedură penală, http://www.mpublic.ro/ncp.pdf;
BIBLIOGRAFIE 941
Analiza deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii în materie penală şi procesual

penală cu privire la efectele acestora în contextul noilor reglementări, http://www.mpublic.
ro/sites/default/files/PDF/analiza_ril.pdf.
IV. Resurse on-line

www.ccr.ro;
www.cdep.ro;
www.coe.int;
www.dreptonline.ro;
www.inm-lex.ro;
www.juridice.ro;
www.mpublic.ro;
www.penalmente.eu;
www.scj.ro;
www.senat.ro;
www.universuljuridic.ro;
http://pub.law.uaic.ro.

DR Pen P Generala Mihai Dunea 2017 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DR Pen P Generala Mihai Dunea 2017 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept penal.

• Noţiuni introductive. Aplicarea legii penale. Infracţiunea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Drept penal. Partea generală

• Noţiuni introductive. Aplicarea legii penale. Infracţiunea

Prezenta lucrare se adresează, cu predilecţie, studenţilor din anul al ll-lea de

ziţiilor legale şi a comentariilor de specialitate (reflex inutil în absenţa capacităţii -

TITLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL _________________ 1

Secţiunea a 3-a. Principiul fundamental al incriminării doar a faptelor care

TITLUL AL ll-LEA. APLICAREA LEGII PENALE ____________________________________ 136

Secţiunea a 5-a. Aplicarea legii penale tem porare____________________________ 193

TITLUL AL lll-LEA. INFRACŢIUNEA_____________________________________________ 307

§3. Trăsăturile esenţiale inovatoare ale infracţiunii: caracterul nejustificat

4.4. Probleme speciale în materia stării de minoritate - abordare selectivă_445

Secţiunea a 3-a. Conţinutul constitutiv al infracţiunii__________________________ 536

Secţiunea a 3-a. Actele de pregătire________________________________________ 674

4.4. Itercriminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii de obicei -

§2. Recidiva în cazul persoanei fizice (definiţie; condiţii de existenţă; forme

§3. Tratamentul pena! al participaţiei penale improprii_______________________911

ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL

Abordarea oricărui demers de prezentare şi de analiză (chiar succintă) a materiei de studiu

Secţiunea .Noţiunea/definiţia dreptului penal

§1. Noţiunea/definiţia dreptului penal

Un sistem de norme de drept public

Incrim inează (descrie legal ca infracţiuni) faptele

A sigură apărarea socială împotriva în scopn]^

§2. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal

Secţiunea a 2-a. Caracterele dreptului penal

Caracterul dreptului penal de a reprezenta o ramură de drept integrată în sfera dreptului

111 Fl . Streteanu , D. Niţu , op.cit., p. 13 şi 19-21.

protecţie efectivă împotriva anumitor tipuri de comportamente semnificativ prejudiciabile

[1) A se vedea materia izvoarelor dreptului penal.

în legătură cu autonomia conceptuală a dreptului penal, este de evidenţiat faptul că legea

Unitatea dreptului penal constituie un caracter al acestuia ce se impune a fi accentuat. După

Secţiunea a 3-a. rolul,

social funcţional111. Dincolo de oricare deziderate utopice (filosofice, politice, ideologice),

§2. Scopul dreptului penal

§3. Rolul şi sarcinile dreptului penal

socio-etatice. Rolul d r e p t u l u i p e n a l î n cadrul politicii generale a statului şi în

§4. Funcţiile dreptului penal

Acceptând ca premisă această varietate (relativă) a viziunilor existente în privinţa

stadiu de evoluţie, nu mai rezidă în represiunea aflictivă auto-justificată, ci în prevenţie şi

Rol: reprezintă un instrument/un

Secţiunea .Conceptul de izvor de drept (izvor

Secţiunea a 2-a. Izvoarele propriu-zise ,

§1. Legea - izvor al dreptului penal

111 A se vedea, în acest sens, şi M.A. Ho tca , Este jurisprudenţa izvo

ierarhic al surselor formale de exprimare a prescripţiilor sale, relaţie pe care autoritatea

ridica unele inconveniente de tip logistic în activitatea legislativă şi administrativă practică,

§2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului - izvor al dreptului penal

§3. Documentele internaţionale - izvor al dreptului penal

documentelor internaţionale la care România este parte, inclusiv a celorlalte reglementări -

Secţiunea a 3-a. Izvoarele adiacente (cu efecte parţiale)

§1. Decretul prezidenţial de graţiere (individuală) - izvor al dreptului penal

§2. Jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale a României - izvor

(de constatare a neconstituţionalităţii) produc un efect imediat, de ordin suspensiv111,

judecătoreşti) urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea

§3. Jurisprudenţa obligatorie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - izvor

analiza soluţiilor hotărârilor judecătoreşti (inclusiv acele decizii obligatorii pronunţate de

Secţiunea a 4-a. Problema obligatorii

etc.) un instrument/document convenţional internaţional, care acreditează un astfel de

C.E.D.O. = Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Secţiunea a 5-a. Extrase de jurisprudenţă obligatorie