Sunteți pe pagina 1din 962

Drept penal.

Partea generală
Curs teoretic în domeniul licenţei (I)

• Noţiuni introductive. Aplicarea legii penale. Infracţiunea


• Extrase de practică relevantă
• Materiale auxiliare de lucru
Copyright©2017 Editura Hamangiu SRL
Editură de prestigiu recunoscut în domeniul ştiinţelor sociale CNATDCU
Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu
Editura Hamangiu: Str. Mitropolit Filaret nr. 39-39A, Sector 4, Bucureşti, O.P. 5, C.P. 91
Tel./Fax: 021.336.04.43; 031.805.80.21; Vânzări: 021.336.01.25; 031.425.42.24
E-mail: redactia@hamangiu.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


MĂRCULESCU-MICHINICI, MARIA IOANA
Drept penal - partea generală : curs teoretic în domeniul licenţei / Maria Ioana
Mărculescu-Michinici, Mihai Dunea. - Bucureşti: Editura Hamangiu, 2017-
2 voi.
ISBN 978-606-27-0625-8
Voi. 1. : Noţiuni introductive, Aplicarea legii penale, Infracţiunea. - 2017. -
Conţine bibliografie. - ISBN 978-606-27-0626-5
I. Dunea, Mihai
343
Maria-loana Mărcuiescu-M îchînicî Mihai Dunea

Drept penal. Partea generală


Curs teoretic în domeniul licenţei (I)

• Noţiuni introductive. Aplicarea legii penale. Infracţiunea


• Extrase de practică relevantă
• Materiale auxiliare de lucru

/ <S dÂXwun
îram actout
r 2017
DESPRE AUTORI
Maria-loana M ărculescu-M ichinici
Este conferenţiar universitar la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru loan
Cuza" din laşi, titulară a cursurilor de Drept penal. Partea generală şi Criminologie.
Din anul 1998 este doctor în drept, sub coordonarea prof. univ. dr. Grigore Gr.
Theodoru ( Hotărâreajudecătorească penală şi rolul ei în combaterea şi prevenirea
infracţiunilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016).
Pe parcursul activităţii sale didactice a participat la num eroase conferinţe,
simpozioane, cursuri de specializare în domeniul dreptului penal şi al criminologiei,
elaborând şi publicând o serie de lucrări de specialitate în domeniul juridico-penal
(articole în reviste de profil, precum şi în volum e ale conferinţelor). A colaborat
la redactarea cursului de Drept penal. Partea generală (M a r i a Z o l y n e a k , M a r ia
Io a n a M ic h in ic i , Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1999) şi face parte din colectivul
de autori ai lucrării Noul Cod penal. Comentarii pe articole (coordonator T u d o r e l
T o a d e r , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014).

Mihai Dunea
Este lector universitar la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru loan
Cuza" din laşi, titular în domeniul Drept penal. Partea generală şi al disciplinei
Probleme speciale de drept penal. Din anul 2012 este doctor în drept, sub
coordonarea prof. univ. dr. Tudorel Toader ( speciale de nepedepsire
şi cauzele speciale de reducere a pedepsei). în perioada 2014-2015 a urmat şi
finalizat studii post-doctorale, în calitate de cercetător (în cadrul proiectului
PO SDRU/159/1.5/S/141699 - M odernizarea legislaţiei naţionale în contextul
uniform izării dreptului la nivel european şi im plicaţiile socio-politice asupra
sistemului administrativ), cu tema de cercetare „Modernizarea legislaţiei penale
şi modelul normativ: între deziderat şi realitate în exprimarea politicii penale de
factură atenuantă şi agravantă".
Pe parcursul activităţii sale didactice a fost implicatîn susţinerea şi/sau participarea
la mai multe conferinţe, sim pozioane, cursuri de specializare, şcoli de vară şi alte
manifestări academ iceîn domeniul juridico-penal, publicând o serie de articole
în materia dreptului penal în reviste şi periodice de specialitate, precum şi în
volum e ale unor conferinţe naţionale şi internaţionale.
De asemenea, face parte din colectivul de autori ai lucrării Noul Cod penal. Comen­
tarii pe articole(coordonator T u d o r e l T o a d e r , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014).
CUVÂNTUL AUTORILOR

Prezenta lucrare se adresează, cu predilecţie, studenţilor din anul al ll-lea de


studii juridice de licenţă.
Cursul este sistematizat în trei titluri (Noţiuni introductive; Aplicarea legii penale;
Infracţiunea), prin valorificarea doctrinei autohtone şi a jurisprudenţei naţionale - în
special a celei obligatorii - î n domeniul dreptului penal (partea generală).
în acest demers, în primul titlu, rezervat noţiunilor introductive în materia
dreptului penal, se tratează o serie de chestiuni referitoare la: aspecte generale
de bază privind dreptul penal; izvoarele dreptului penal; principiile fundamentale
ale dreptului penal; norma penală, raportul juridic penal şi legea penală. în titlul
al ll-lea este examinată materia aplicării legii penale, abordată din perspectiva mai
multor coordonate, respectiv: timpul, spaţiul, persoanele şi faptele. Titlul al lll-lea
cuprinde analiza infracţiunii, ca instituţie fundamentală principală a dreptului
penal, fiind prezentate detaliat chestiuni privind: definiţia şi trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii; cauzele care exclud infracţiunea; conţinutul infracţiunii; formele
infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii ilicite; unitatea de infracţiune;
pluralitatea de infracţiuni; participaţia penală.
în această desfăşurare a materiei (tratată, preponderent, dintr-o perspectivă
teoretică/ştiinţifică), s-au urmărit constant atât fundamentarea unor aspecte şi noţiuni
elementare, de bază în materia dreptului penal (fixarea „abc"-ului în domeniu),
cât şi surprinderea unor „probleme speciale" controversate sau apte să conducă la
exprimarea de opinii divergente. S-a încercat şi realizarea unei coerente îmbinări
a gradelor de dificultate distincte implicate de aceste două planuri de raportare la
domeniul juridico-penal de analiză. Astfel, prin valorificarea predilectă a doctrinei
penale naţionale (configurată sub auspiciile legislaţiei penale actuale, dar şi a celei
conturate sub fosta reglementare) şi prin raportări la soluţii de practică (mai ales
la decizii obligatorii ale Curţii Constituţionale şi ale instanţei supreme), cititorului
urmează a i se facilita înţelegerea unor constante aflate în afara oricăror controverse în
materie de drept penal. în plus, pe aceleaşi baze, acestuia i se propune şi parcurgerea
unui veritabil „teren minat" de aspecte discutabile în materie juridico-penală,
punându-i-se la dispoziţie cunoştinţele apte să îi asigure o „navigare" reuşită pe
„nisipurile mişcătoare" ale dezbaterii academice şi ale soluţiilor neunitare atinse/
apte să fie generate în practică.
Pentru a veni în sprijinul cititorilor (în special al studenţilor), autorii au inclus în
cuprinsul lucrării şi materiale auxiliare de lucru: întrebări tip grilă, speţe, afirmaţii/
enunţuri (care impun indicarea valorii de adevăr, cu argumentarea răspunsului),
scheme/reprezentări grafice ş.a. Acestea vizează (şi ele) să încurajeze şi să stimuleze
gândirea (pe cont propriu), dorindu-se un instrument util în demersul de înfrângere
a tendinţei (sterile) de memorare mecanică, de „recitare" (fără înţelegere) a dispo-
VI DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

ziţiilor legale şi a comentariilor de specialitate (reflex inutil în absenţa capacităţii -


exersate - de filtrare a informaţiei prin prisma analizei individuale, la nevoie critice,
susţinută de argumente de text = normative, dar şi logico-raţionale). Astfel, autorii
îşi reafirmă (şi pe această cale) credinţa că studentul nu trebuie să fie/să rămână
tributar unui anumit punct de vedere, exprimat într-o problemă deschisă/care lasă
loc de interpretare. Dimpotrivă, studentul trebuie informat/ajutat (ghidat) să se
documenteze în legătură cu acele aspecte care implică discuţii/nuanţe interpretative/
controverse (recunoscute ca atare în doctrină sau doar potenţiale). Dezvoltarea
gândirii critice, bazată pe cunoaşterea opiniilor exprimate şi a argumentelor care le
susţin, este dezirabilă, pentru ca ulterior să se poată opta, în cunoştinţă de cauză,
asupra soluţiei potrivite (în funcţie de context, de interes, de propria opţiune
motivată). în opinia autorilor, instruirea academică nu trebuie realizată în scopul
primar al dogmatizării, al transformării persoanei într-un student eficient, ci în vederea
pregătirii temeinice pentru desfăşurarea activităţii de practică (judiciară şi - poate -
legislativă) de mâine. Acest proces impune tocmai stimularea capacităţii de analiză
(critică) şi argumentare coerentă, logico-raţională, înţelegerea (şi relativizarea, în
limite rezonabile, a) fenomenului juridic, a legităţilor sale obiective, a mecanismelor
ireductibile după care funcţionează acesta, în contextul mai larg al dinamicii constante
a dreptului pozitiv şi a ideilor juridice esenţiale pe care se fundamentează (ar trebui
să se fundamenteze) activitatea de elaborare şi de aplicare a legii (în litera şi în
spiritul său)...
Este de menţionat că numeroase exerciţii aplicative (speţe, grile etc.) au fost
elaborate/dezvoltate plecând de la cazuri, situaţii, împrejurări şi exemple ajunse,
în timp, ipoteze clasice („de şcoală") în materie - şi intrate, astfel, în domeniul
public al exemplificării unor instituţii/idei/concepte de drept penal. S-a recurs, pe
alocuri, la acestea nu din conformism, ci pentru că dorinţa de „a reinventa roata"/
de „a sparge tiparele" cu orice preţ nu credem că include un merit intrinsec general
valabil, iar unele constante merită a fi conservate, dată fiind eficienţa lor verificată în
fenomenologia studiului şi înţelegerii dreptului (penal). Alături de aceste veritabile
ipoteze standardizate (de al căror contact nu puteau fi lipsiţi cititorii), sunt propuse şi
exemple/exerciţii originale, în a căror imaginare s-a sintetizat inclusiv rodul interacţiunii
constante a autorilor cu studenţii Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru
loan Cuza" din laşi (indiferent de nivelul de pregătire: licenţă sau masterat). Prin
urmare, folosim (şi) această cale pentru a le mulţumi pentru inspiraţie, pentru ideile
inovatoare şi perspectiva proaspătă pe care o aduc, în mod constant, abordării
dreptului penal, ferindu-ne de pericolul căderii într-un (profund şi inflexibil) dogmatism.
Nu în ultimul rând, numeroase exemple/idei utilizate în această lucrare se datorează
propriei formări a autorilor de către generaţiile de dascăli care au dat fiinţă „şcolii
(de drept penal) de la laşi" - repere de conduită profesională şi morală, corifei
ai ştiinţei juridico-penale autohtone, spre care îndreptăm recunoştinţa noastră.
Sperăm a transmite mai departe viziunea şi cunoştinţele acestora, de care trebuie
să profite generaţiile viitoare de jurişti, noi înşine (în continuare) şi (de dorit) chiar
Legiuitorul (care trebuie să găsească justul echilibru între perspectiva normativă
DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ VII

orientată spre viitor, fără a se desprinde însă cu totul de soluţiile întemeiate ale
tradiţiei noastre juridice).
Materialul de faţă cuprinde şi exprimarea unor puncte de vedere, precum şi a
unor propuneri de legeferenda, urmând a se determina în timp viabilitatea acestora,
în contextul unei dinamici legislative, doctrinare şi jurisprudenţiale accentuate, care
caracterizează, în momentul de faţă, în România, (şi) domeniul dreptului penal*. Sub
asemenea auspicii, este evident că opiniile (critice/proprii) formulate, mai ales în
legătură cu aspecte controversate/controversabile (ca expresie a concepţiei potrivit
căreia „gândirea pe cont propriu nu poate fi oprită"), au aptitudinea de a prezenta
limite, fiind exprimate sub rezerva potenţialelor reconsiderări care ar putea decurge
(spre exemplu) din revirimente jurisprudenţiale, re-veniri/transformări legislative
sau noi nuanţări teoretice (doctrinare).
Explicaţiile din prezenta lucrare pot fi utile nu numai celor aflaţi la primul contact
cu studiul dreptului penal, ci şi celor care doresc să parcurgă recapitulativ materia
sau să o aprofundeze (de pildă, studenţilor la studii de masterat). De asemenea,
lucrarea îi vizează şi pe cei care se pregătesc pentru diverse evaluări implicând
domeniul dreptului penal: examen de absolvire a studiilor de licenţă în drept, concurs
de admitere în unele profesii juridice (magistratură, avocatură ş.a.), concursuri de
definitivat sau promovare în cadrul unor profesii juridice etc. Din această perspectivă
(şi nu numai), apreciem că acest curs poate folosi şi practicienilor dreptului, putând
servi, totodată, drept mijloc util dialogului academicîntreţinut cu teoreticienii penalişti.
Sperăm ca lucrarea să apară tuturor cititorilor ca o lectură utilă, echilibrată şi (in)
formativă în domeniul dreptului penal (partea generală).
Autorii

*în considerarea acestor constatări obiective legate de dinamica dreptului penal, în contextul în
care ne situăm (încă la început de drum în aplicarea unei legislaţii noi), trebuie înţeles şi traseul editării/
publicării prezentului curs. Astfel, sunt de observat: un grad relativ ridicat de incertitudine legislativă
actuală în domeniu; intervenţii importante, în materie, ale Curţii Constituţionale şi ale înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, prin intermediul deciziilor obligatorii (hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală şi decizii pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul
legii); continua „aşezare" şi „reaşezare" a doctrinei, în varii aspecte discutabile. Drept urmare, deşi
elaborarea materialului acestui curs, în liniile esenţiale sub care se înfăţişează, a fost finalizată încă
din cursul anului 2016, publicarea a suferit o serie de amânări, neplanificate iniţial, intervenite pe
parcurs. Acestea au fost cauzate, în special, de unele perspective de modificare legislativă în materie
penală (spre exemplu, apariţia O.U.G. nr. 18/2016 sau a O.U.G. nr. 13 şi nr. 14/2017 ş.a.), precum şi
de necesitatea aşteptării pronunţării/motivării unor soluţii de jurisprudenţă obligatorie în domeniul
dreptului penal (decizii ale Curţii Constituţionale - precum Decizia nr. 368/2017 privind infracţiunea
continuată - şi decizii obligatorii ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: HP/RIL). Un alt curs de acţiune
ar fi ridicat riscul ca, încă de la apariţia sa, lucrarea să fie mult depăşită, sub aspectul conţinutului,
ceea ce autorii şi editorul au dorit să evite, în mod special.
ABREVIERI

alin. - alineatul
art. - articolul
B. Of. - Buletinul Oficial
C.D.P. - revista Caiete de drept penal
C. civ. — Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată în M. Of. nr. 505
din 15 iulie 2011)
C.C.R. — Curtea Constituţională a României
C.E.D.O. - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CP — Codul penal (Legea nr. 286/2009, publicată în M. Of. nr. 510
din 24 iulie 2009)
CP 1968 — Codul penal din 1968 (Legea nr. 15/1968, republicată în
M. Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997)
CPC — Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010, republicată în
M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015)
CPP — Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010, publicată în
M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010)
CPP 1968 — Codul de procedură penală din 1968 (Legea nr. 29/1968,
republicată în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997)
C.S.J. - Curtea Supremă de Justiţie
dec. — decizia
dec. de îndrum. - decizia de îndrumare
Dreptul - revista Dreptul
Ed. - Editura
ed. ediţia
I.C.C.J. - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
J.O. - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
J.N. - revista Justiţia Nouă
lit. - litera
M. Of. - Monitorul Oficial al României, Partea 1
n.n. - nota noastră
nr. - numărul
O.G. - ordonanţa Guvernului
O.U.G. - ordonanţa de urgenţă a Guvernului
P- - pagina
R.D.P. - Revista de drept penal
R.R.D. - Revista română de drept
s. pen. - secţia penală
s.n. - sublinierea noastră
S.U. - Secţiile Unite
ş.a. - şi altele
ş.u. - şi următoarele
Trib. - Tribunalul
Trib. Suprem - Tribunalul Suprem
voi. —
volumul
CUPRINS

TITLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL _________________ 1


Preliminarii___________________________________________________________________1
Capitolul I. Aspecte generale de bază privind dreptul penal________________________2
Secţiunea .N oţiunea/definiţia dreptului penal şi instituţiile fundamentale
1
ale dreptului penal________________________________________________________ 2
§1. Noţiunea/definiţia dreptului penal________________________________________ 2
§2. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal_______________________________ 4
Secţiunea a 2-a. Caracterele dreptului penal____________________________________5
Secţiunea a 3-a. Necesitatea, scopul, rolul, sarcinile şi funcţiile dreptului p e n a l____ 12
§1. Necesitatea dreptului penal____________________________________________ 12
§2. Scopul dreptului p e n a l_________________________________________________ 13
§3. Rolul şi sarcinile dreptului penal_________________________________________ 14
§4. Funcţiile dreptului penal________________________________________________15
Capitolul al ll-lea. Izvoarele dreptului penal_____________________________________ 20
Secţiunea .C onceptul de izvor de drept (izvor al dreptului penal); generalităţi;
1
tipuri (categorii) de izvoare ale dreptului p e n a l_____________________________ 20
Secţiunea a 2-a. Izvoarele propriu-zise (principale, cu efecte depline) ale
dreptului penal: (anumite tipuri de) acte normative - legea organică şi ordonanţele
de urgenţă ale Guvernului; situaţia documentelor internaţionale de interes
în materie penală (şi a jurisprudenţei subsecvente)__________________________ 22
§1. Legea - izvor al dreptului p e n a l________________________________________ 22
§2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului - izvor al dreptului penal______________ 25
§3. Documentele internaţionale - izvor al dreptului penal____________________ 26
Secţiunea a 3-a. Izvoarele adiacente (cu efecte parţiale) ale dreptului penal:
decretul prezidenţial de graţiere (individuală) şi jurisprudenţa obligatorie
a Curţii Constituţionale a României şi a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie_______ 27
§1. Decretul prezidenţial de graţiere (individuală) - izvor al dreptului p en al_____ 27
§2. Jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale a României - izvor
al dreptului penal_____________________________________________________ 28
§3. Jurisprudenţa obligatorie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - izvor
al dreptului penal_____________________________________________________ 32
Secţiunea a 4-a. Problema jurisprudenţei obligatorii a unor organisme
jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale ca izvor al dreptului
penal (ro m ân )___________________________________________________________36
Secţiunea a 5-a. Extrase de jurisprudenţă obligatorie privind izvoarele
dreptului penal__________________________________________________________41
Capitolul al lll-lea. Principiile fundamentale ale dreptului p e n a l__________________ 54
Secţiunea 1. Aspecte generale referitoare la conceptul şi sfera principiilor
fundamentale de drept p e n a l_____________________________________________54
Secţiunea a 2-a. Principiul fundamental al legalităţii incriminării_________________ 57
XII CUPRINS

Secţiunea a 3-a. Principiul fundamental al incriminării doar a faptelor care


prezintă un anumit grad de pericol social ___________________________________61
Secţiunea a 4-a. Principiul fundamental potrivit căruia infracţiunea este unicul
temei al răspunderii penale________________________________________________65
Secţiunea a 5-a. Principiul fundamental al caracterului personal al răspunderii
p e n a le _________________________________________________________________ 66
Secţiunea a 6-a. Principiul fundamental al legalităţii sancţiunilor de drept pena l___ 68
Secţiunea a 7-a. Principiul fundamental al individualizării sancţiunilor
de drept p e n a l__________________________________________________________ 72
Capitolul al IV-lea. Norma penală, raportul juridic penal şi legea penală____________75
Secţiunea .P articularităţile normei juridice penale__________________ 75
1
§1. Structura internă a normelor juridice penale_____________________________ 75
§2. Clasificarea normelor juridice penale_____________________________________80
Secţiunea a 2-a. Raportul juridic p e n a l_______________________________________ 98
§1. Conceptul de raport juridic penal. Controversa privind caracterul unic
sau plural al raportului juridic p e n a l____________________________________ 98
§2. Raportul juridic penal de conformare/cooperare (preceptiv)______________ 103
§3. Raportul juridic penal de conflict/contradicţie/constrângere (punitiv)______ 107
Secţiunea a 3-a. Legea penală_______________________________________________117
§1. Lege penală generală, lege penală specială, lege extrapenală conţinând
şi unele dispoziţii pe n ale_____________________________________________ 118
§2. Lege penală permanentă,lege penală tem porară_________________________ 121
Materiale auxiliare de lucru în studiul noţiunilor introductive în dreptul
penal_______________________________________________________________ 124

TITLUL AL ll-LEA. APLICAREA LEGII PENALE ____________________________________ 136


Preliminarii ______ ___________________________________________________136
Capitolul I. Aplicarea legii penale în tim p ______________________________________ 138
Secţiunea 1. Aspecte introductive şi clarificări terminologice___________________ 138
Secţiunea a 2-a. Principiul aplicării active a legii penale________________________143
§1. Activitatea legii penale - principiu de bază în materia aplicării legii
penale în timp ______________________________________________________ 143
§2. Analiza principiului aplicării active a legii penale__________________________ 145
Secţiunea a 3-a. Aplicarea temporală a dezincriminării (abolitio criminis) _______ 154
§1. Conceptul de dezincriminare;delimitare faţă de noţiunea de lege
penală mai favorabilă; modalităţi de determinare a intervenţiei
dezincrim inării______________________________________________________ 154
§2. Consecinţele dezincriminării___________________________________________ 161
§3. Probleme speciale în materiadezincriminării - abordare selectivă___________ 165
Secţiunea a 4-a. Aplicarea legii penale mai favorabile (principiul mitior lexj______ 169
§1. Conceptul de lege penală mai favorabilă_______________________________ 169
§2. Aplicarea legii penale mai favorabile anterior momentului judecării
definitive a unor cauze________________________________________________171
§3. Aplicarea legii penale mai favorabile ulterior momentului judecării
definitive a unor cauze_________________________________________ 184
CUPRINS XIII

Secţiunea a 5-a. Aplicarea legii penale tem porare____________________________ 193


§1. Conceptul de lege penală temporară şi rolul acesteia____________________ 193
§2. Aplicarea legii penale tem porare______________________________________ 195
Secţiunea a 6-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia aplicării
în timp a legii penale rom âne____________________________________________ 198
Capitolul al ll-lea. Aplicarea legii penale în sp aţiu ______________________________ 228
Secţiunea .A specte introductive (cadru g en era l)__________________ 228
1
Secţiunea a 2-a. Teritorialitatea legii penale (principiul de bază în materia
aplicării legii penale în spaţiu)____________________________________________ 230
§1. Teritorialitatea legii penale - principiu de bază în materia aplicării legii
penale în sp a ţiu _____________________________________________________ 230
§2. Analiza principiului teritorialităţii_______________________________________ 232
§3. Excepţii de la aplicarea teritorială a legii penale române__________________ 237
§4. Probleme speciale în materia teritorialităţii legii penale române -
abordare selectivă___________________________________________________ 242
Secţiunea a 3-a. Principiul personalităţii legii penale române___________________ 246
§1. Principiul personalităţii legii penale române - principiu complementar
în materia aplicării legii penale în spaţiu_______________________________ 246
§2. Analiza principiului personalităţii legii penale române ___________________ 247
§3. Probleme speciale în materia personalităţii legii penale române -
abordare selectivă___________________________________________________ 256
Secţiunea a 4-a. Principiul realităţii legii penale ro m â n e_______________________260
§1. Principiul realităţii legii penale române - principiu complementar
în materia aplicării legii penale în spaţiu_______________________________ 260
§2. Analiza principiului realităţii legii pe n ale________________________________ 262
§3. Probleme speciale în materia realităţii legii penale române - abordare
selectivă____________________________________________________________270
Secţiunea a 5-a. Principiul universalităţii legii penale rom âne__________________ 273
§1. Principiul universalităţii legii penale române - principiu complementar
în materia aplicării legii penale în spaţiu________________________________ 273
§2. Analiza principiului universalităţii legii penale____________________________ 276
§3. Probleme speciale în materia universalităţii legii penale române -
abordare selectivă___________________________________________________ 284
Secţiunea a 6-a. Generalităţi cu privire la instituţia extrădării___________________ 288
Secţiunea a 7-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia
aplicării legii penale române în spaţiu______________________________________292
Materiale auxiliare de lucru în studiul aplicării legii penale în timp şi
în sp aţiu____________________________________________________________ 294

TITLUL AL lll-LEA. INFRACŢIUNEA_____________________________________________ 307


Capitolul I. Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii_______________________307
Secţiunea .S curte consideraţii introductive privind infracţiunea_____ 307
1
Secţiunea a 2-a. Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii________________ 310
§1. Definiţia infracţiunii. Succintă privire retrospectivă (evolutivă)_____________ 310
§2. Tipicitatea__________________________________________________________ 314
XIV CUPRINS

§3. Trăsăturile esenţiale inovatoare ale infracţiunii: caracterul nejustificat


şi caracterul im putabil________________________________________________321
3.1. Preliminarii ______________________________________________________ 321
3.2. Caracterul nejustificat al faptei-trăsătură esenţială a infracţiunii______ 322
3.3. Caracterul imputabil al faptei-trăsătură esenţială a infracţiunii _______ 323
§4. Infracţiunea - unicul temei al răspunderii penale________________________ 325
Materiale auxiliare de lucru în studiul definiţiei şi trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii_________________________________________________________ 328
Capitolul al ll-lea. Cauzele care exclud infracţiunea_____________________________ 332
Secţiunea .P reliminarii_________________________________________ 332
1
§1. Tipuri de cauze care produc efecte extinctive asupra instituţiilor
penale fundamentale ________________________________________________332
§2. Clasificarea cauzelor care exclud infracţiunea____________________________ 337
Secţiunea a 2-a. Cauzele justificative_________________________________________ 344
§1. Generalităţi_________________________________________________________ 344
§2. Legitima apărare_____________________________________________________ 349
2.1. Preliminarii ______________________________________________________ 349
2.2. Legitima apărare propriu-zisă - condiţii de existenţă___________________ 350
2.3. Prezumţia de legitimă ap ărare______________________________________367
2.4. Probleme speciale în materia legitimei apărări - abordare selectivă_____ 371
§3. Starea de necesitate__________________________________________________ 374
3.1. Preliminarii ______________________________________________________ 374
3.2. Condiţii de existenţă______________________________________________ 376
3.3. Probleme speciale în materia stării de necesitate - abordare selectivă __392
§4. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii_____________________ 393
4.1. Preliminarii ______________________________________________________ 393
4.2. Exercitarea unui drept_____________________________________________ 394
4.3. îndeplinirea unei obligaţii impuse de le g e ____________________________ 397
4.4. îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea com petentă__________ 398
§5. Consimţământul persoanei vătămate___________________________________ 401
5.1. Preliminarii ______________________________________________________ 401
5.2. Condiţii de existenţă______________________________________________ 401
5.3. Consimţământul persoanei vătămate - instituţie cu multiple
naturi juridice____________________________________________________ 407
§6. Probleme speciale în materia cauzelor justificative - abordare selectivă____ 408
6.1. Cauze justificative speciale_________________________________________ 408
6.2. Delimitări între unele cauze justificative generale_____________________ 409
6.3. Concursul cauzelor justificative ____________________________________ 413
Materiale auxiliare de lucru în studiul cauzelor justificative___________________ 415
Secţiunea a 3-a. Cauzele de l____________________ 425
b
ta
u
p
eim
n
§1. Generalităţi_________________________________________________________ 425
§2. Raportul dintre imputabilitate şi vinovăţie_______________________________ 431
§3. Clasificări ale cauzelor de neimputabilitate______________________________ 434
§4. Minoritatea făptuitorului_____________________________________________ 439
4.1. Preliminarii ______________________________________________________ 439
4.2. Condiţii de existenţă______________________________________________ 440
4.3. Consecinţele reţinerii minorităţii făptuitorului________________________ 445
CUPRINS XV

4.4. Probleme speciale în materia stării de minoritate - abordare selectivă_445


§5. Iresponsabilitatea____________________________________________________ 447
5.1. Preliminarii ______________________________________________________ 447
5.2. Condiţii de existenţă______________________________________________ 448
5.3. Consecinţele reţinerii stării de iresponsabilitate ______________________ 452
§6. Intoxicaţia__________________________________________________________ 453
6.1. Preliminarii ______________________________________________________ 453
6.2. Condiţii de existenţă______________________________________________ 453
6.3. Intoxicaţia - instituţie cu multiple naturi juridice_____________________ 457
6.4. Consecinţele cauzei de neimputabilitate reprezentate de intoxicaţie_____458
§7. Cazul fortuit ________________________________________________________ 459
7.1. Preliminarii ______________________________________________________ 459
7.2. Condiţii de existenţă______________________________________________ 459
7.3. Consecinţele reţinerii cazului fortuit_________________________________ 465
§8. Constrângerea fizic ă __________________________________________________465
8.1. Preliminarii ______________________________________________________ 465
8.2. Condiţii de existenţă______________________________________________ 466
8.3. Consecinţele reţinerii constrângerii fizice_____________________________ 470
§9. Constrângerea morală_________________________________________________470
9.1. Preliminarii ______________________________________________________ 470
9.2. Condiţii de existenţă______________________________________________ 471
9.3. Consecinţele reţinerii constrângerii m orale___________________________476
§10. Excesul neimputabil de legitimă apărare/de stare de necesitate _________ 476
§11. Eroarea____________________________________________________________479
11.1. Preliminarii; clasificări ale e ro rii___________________________________ 479
11.2. Eroarea - analiza dispoziţiilor art. 30 CP_____________________________ 483
11.3. Consecinţele cauzei de neimputabilitate reprezentate de ero are_______ 490
§12. Probleme speciale în materia cauzelor de neimputabilitate - abordare
selectivă____________________________________________________________491
12.1. Cauze de neimputabilitate sp e cia le ________________________________ 491
12.2. Delimitări între unele cauze generale de neimputabilitate ____________ 492
12.3. Concursul cauzelor de neimputabilitate ____________________________494
Secţiunea a 4-a. Unele probleme speciale comune în materia cauzelor
justificative şi a cauzelor de neimputabilitate_______________________________ 495
§1. Despre compatibilitatea unor cauze de excludere a infracţiunii în
ipoteza subiectul activ persoană juridică________________________________ 495
§2. Concursul dintre cauzele justificative şi cauzele de neim putabilitate_______ 496
§3. Actiolibera in c a u sa __________________________________________________497
Materiale auxiliare de lucru în studiul cauzelor de neimputabilitate____________ 499
Capitolul al lll-lea. Conţinutul infracţiunii______________________________________ 508
Secţiunea 1. Aspecte generale privitoare la conceptul de conţinut al
infracţiunii; tipuri, clasificări_____________________________________________508
Secţiunea a 2-a. Condiţiile preexistente ale infracţiunii__________________________515
§1. Obiectul infracţiunii __________________________________________________ 515
§2. Subiecţii infracţiunii __________________________________________________521
2.1. Subiectul activ al infracţiunii________________________________________ 522
2.2. Subiectul pasiv al infracţiunii________________________________________ 532
XVI CUPRINS

Secţiunea a 3-a. Conţinutul constitutiv al infracţiunii__________________________ 536


§1. Latura obiectivă a infracţiunii__________________________________________ 537
1.1. Elementul m aterial________________________________________________538
1.2. Urmarea imediată a infracţiunii (urmarea socialmente periculoasă)_____ 551
1.3. Raportul de cauzalitate/legătura de cauzalitate (nexum ca u za l)________ 558
1.4. Elemente suplimentare ale laturii obiective a infracţiunii privind
locul, timpul, modul sau mijloacele de săvârşire, condiţiile speciale
impuse subiecţilor________________________________________________569
§2. Latura subiectivă a infracţiunii_________________________________________ 571
2.1. Aspecte generale în legătură cu vinovăţia penală______________________ 571
2.2. Intenţia _________________________________________________________ 577
2.3. C u lp a ____________________________________________________________585
2.4. Intenţia depăşită (praeterintenţia)__________________________________ 591
2.5. Elemente suplimentare ale laturii subiective a infracţiunii, privind
mobilul sau scopul săvârşirii infracţiunii _____________________________ 598
Secţiunea a 4-a. Clasificări ale infracţiunii_____________________________________600
Secţiunea a 5-a. Unele extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia
conţinutului infracţiunii__________________________________________________ 610
Materiale auxiliare de lucru în studiul conţinutului infracţiunii________________ 619
Capitolul al IV-lea. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare
a activităţii infracţionale _________________________________________________ 632
Secţiunea 1. Consideraţii introductive privind formele infracţiunii intenţionate
după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale. Succintă caracterizare___ 632
Secţiunea a 2-a. Tentativa__________________________________________________ 638
§1. Caracterizare generală (noţiune şi cadru legal; particularităţi la nivelul
elementelor analitice; infracţiuni la care nu este posibilă tentativa)_______ 638
1.1. Tentativa - fază de executare; formă atipică (imperfectă) a infracţiunii __638
1.2. Definiţie_________________________________________________________ 639
1.3. Categorii de infracţiuni la care nu este posibilă tentativa_______________ 643
§2. Probleme speciale în materia tentativei - abordare selectivă______________ 646
2.1. Delimitarea tentativei de actele de pregătire__________________________647
2.2. Delimitarea tentativei de infracţiunea fapt consum at__________________ 649
§3. Formele tentativei____________________________________________________ 652
3.1. Consideraţii introductive __________________________________________ 652
3.2. Clasificările tentativei_____________________________________________ 654
§4. Incriminarea şi sancţionarea tentativei. Concepţia Codului penal român
în vigo are___________________________________________________________658
4.1. Incriminarea tentativei____________________________________________ 658
4.2. Sancţionarea tentativei____________________________________________ 660
4.2.1. Sancţionarea tentativei prin diversificarea de pedeapsă __________ 661
4.2.2. Sancţionarea tentativei prin parificarea de pedeapsă_______________665
§5. Cauzele de impunitate a tentativei. Desistarea şi împiedicarea producerii
rezultatului_________________________________________________________ 666
5.1. Desistarea_______________________________________________________ 668
5.2. împiedicarea producerii rezultatului ________________________________ 670
5.3. Acte de executare calificate_________________________________________ 672
§6. Extrase de practică penală relevantă (obligatorie) în materia tentativei_____ 673
CUPRINS XVII

Secţiunea a 3-a. Actele de pregătire________________________________________ 674


§1. Caracterizare generală (definiţie; condiţii)______________________________ 674
§2. Actele de pregătire în concepţia legii penale rom âne____________________ 676
2.1. Incriminarea actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa ___________677
2.2. Incriminarea actelor de pregătire ca infracţiuni autonom e_____________679
2.3. Situaţia actelor de pregătire săvârşite de către o altă persoană
decât autorul fa p te i______________________________________________681
Materiale auxiliare de lucru în studiul form elor infracţiunii intenţionate_______ 683
Capitolul al V-lea. Unitatea de infracţiune_____________________________________ 694
Secţiunea 1. Consideraţii introductive în materia unităţii de infracţiune_________ 694
Secţiunea a 2-a. Clasificări ale form elor unităţii infracţionale___________________ 695
Secţiunea a 3-a. Unitatea naturală de infracţiune_____________________________ 699
§1. Prelim inarii_________________________________________________________ 699
§2. Infracţiunea sim plă__________________________________________________ 700
2.1. Caracterizare generală_____________________________________________ 700
2.2. Unitatea naturală colectivă_________________________________________ 702
2.3. Subiecţii infracţiunii sim ple_________________________________________ 704
§3. Infracţiunea continuă________________________________________________ 705
3.1. Caracterizare generală_____________________________________________ 705
3.2. Clasificări ale infracţiunii co ntinue__________________________________ 707
3.3. Subiecţii infracţiunii continue_______________________________________709
3.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii continue -
momentul săvârşirii infracţiunii continue ____________________________ 710
§4. Infracţiunea d e viată_________________________________________________ 711
4.1. Conceptul şi formele infracţiunii d e viate____________________________ 711
4.1.1. Error in persona - error in rem/objecto____________________________ 712
4.1.2. Aberratio ictus________________________________________________ 712
4.1.3. Aberratio d e lic ti______________________________________________ 713
4.1.4. Aberratio causae______________________________________________ 714
4.2. Natură juridică şi caracterizare_____________________________________ 714
Secţiunea a 4-a. Unitatea legală de infracţiune_______________________________ 718
§1. Prelim inarii_________________________________________________________ 718
§2. Infracţiunea continuată_______________________________________________ 719
2.1. Caracterizare generală_____________________________________________ 719
2.2. Condiţii de existenţă______________________________________________ 724
2.3. Regim de sancţionare_____________________________________________ 732
2.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii continuate -
momentul săvârşirii infracţiunii continuate___________________________734
§3. Infracţiunea complexă _______________________________________________ 735
3.1. Caracterizare generală_____________________________________________ 735
3.2. Modalităţile/formele infracţiunii com plexe___________________________738
3.3. Particularităţi ia nivelul structurii infracţiunii complexe_________________ 739
3.4. Tratament sancţionator ___________________________________________ 743
§4. Infracţiunea de obicei________________________________________________ 745
4.1. Caracterizare generală_____________________________________________ 745
4.2. Clasificări ale infracţiunii de o bicei__________________________________ 749
4.3. Subiecţii infracţiunii de obicei_______________________________________ 749
XVIII CUPRINS

4.4. Itercriminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii de obicei -


momentul săvârşirii infracţiunii de o b ice i____________________________ 750
§5. Infracţiunea progresivă________________________________________________752
5.1. Caracterizare generală_____________________________________________ 752
5.2. Clasificări ale infracţiunii progresive_________________________________ 755
5.3. Subiecţii infracţiunii progresive______________________________________755
5.4. Iter criminis - consumarea şi epuizarea infracţiunii progresive-
momentul săvârşirii infracţiunii progresive___________________________756
Secţiunea a 5-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia
unităţii infracţionale____________________________________________________ 757
Materiale auxiliare de lucru în studiul unităţii de infracţiune__________________ 763
Capitolul al Vl-lea. Pluralitatea de infracţiuni___________________________________ 774
Secţiunea .C onsideraţii introductive privind pluralitatea de infracţiuni_774
1
§1. Noţiune_____________________________________________________________774
§2. Formele pluralităţii de infracţiuni (identificare şi delimitări, în funcţie
de identitatea subiectului activ) _______________________________________ 774
Secţiunea a 2-a. Concursul de infracţiuni_____________________________________ 779
§1. Definiţie generală____________________________________________________ 779
§2. Condiţii generale de existenţă a concursului de infracţiuni________________ 780
2.1. Săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni_________________________ 780
2.2. Săvârşirea infracţiunilor de către aceeaşi persoană____________________ 781
2.3. Comiterea infracţiunilor înainte de rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare a infractorului pentru vreuna dintre e le ______ 781
2.4. Infracţiunile comise (sau cel puţin două dintre acestea) să poată
fi supuse judecăţii_________________________________________________782
§3. Formele concursului de infracţiuni______________________________________783
3.1. Concursul real de infracţiuni - succintă caracterizare_________________ 783
3.2. Concursul formal de infracţiuni - succintă caracterizare________________ 785
§4. Sancţionarea concursului de infracţiuni_________________________________ 785
4.1. Precizări prealabile________________________________________________785
4.2. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei fizice
majore _________________________________________________________ 786
4.2.1. Ipoteze şi soluţii legale prevăzute de art. 39 CP. Pedeapsa
principală în caz de concurs de infracţiuni_______________________ 786
4.2.2. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente
(art. 40 CP) __________________________________________________ 789
4.2.3. Reglementarea modului de aplicare a pedepselor secundare
(pedepse complementare şi pedepse accesorii) şi a măsurilor
de siguranţă__________________________________________________ 790
4.3. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei juridice_______ 791
4.4. Sancţionarea concursului de infracţiuni comise de un infractor
minor. Ipoteze şi soluţii le g a le ______________________________________793
§5. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia concursului
de infracţiuni_______________________________________________________ 794
Secţiunea a 3-a. Recidiva___________________________________________________ 801
§1. Consideraţii introductive______________________________________________ 801
CUPRINS XIX

§2. Recidiva în cazul persoanei fizice (definiţie; condiţii de existenţă; forme


principale - particularităţi, tratament penal) ____________________________ 804
2.1. Definiţie ge n e rală_________________________________________________804
2.2. Condiţii generale de existenţă a recidivei____________________________ 804
2.2.1. Condiţii pozitive de existenţă a stării de recidivă__________________ 805
2.2.2. Condiţii negative de existenţă a stării de recidivă _________________ 807
2.3. Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei fizice_________________ 807
2.4. Recidiva postexecutorie în cazul persoanei fizice_____________________ 813
§3. Recidiva în cazul persoanei juridice (definiţie; condiţii de existenţă;
forme principale; tratament penal)_____________________________________818
3.1. Definiţie. Condiţii de existenţă______________________________________818
3.2. Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei ju rid ice_______________ 820
3.3. Recidiva postexecutorie în cazul persoanei ju ridice___________________ 821
3.4. Regimul pedepselor secundare şi al măsurilor de siguranţă în cazul
recidivei persoanei juridice ________________________________________ 822
Secţiunea a 4-a. Pluralitatea intermediară de infracţiuni_______________________824
§1. Consideraţii introductive______________________________________________ 824
§2. Pluralitatea intermediară în cazul persoanei fizice________________________ 826
§3. Pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice______________________831
Secţiunea a 5-a. Extrase de practică relevantă (obligatorie) în materia recidivei
şi a pluralităţii intermediare de infracţiuni_________________________________ 834
Materiale auxiliare de lucru în studiul pluralităţii de infracţiuni_______________ 838
Capitolul al Vll-lea. Participaţia penală________________________________________ 857
Secţiunea 1. Prelim inarii__________________________________________________ 857
Secţiunea a 2-a. Participaţia penală - caracterizare generală__________________ 858
§1. Sediul materiei. Noţiune şi natură juridică_______________________________ 858
§2. Condiţiile participaţiei penale__________________________________________ 861
§3. Felurile participaţiei p e n a le ___________________________________________ 865
Secţiunea a 3-a. Autorul şi coautorii________________________________________ 867
§1. Caracterizare generală _______________________________________________ 867
§2. Probleme speciale în materia coautoratului - abordare selectivă___________873
Secţiunea a 4-a. Participanţii cu rol (secundar) de instigatori şi complici_________ 877
§1. Aspecte generale comune în privinţa instigării şi com plicităţii_____________877
§2. Instigarea ca formă a participaţiei penale ______________________________ 878
2.1. Specificul activităţii desfăşurate de participantul cu rol de instigator.
Condiţiile şi felurile instigării_______________________________________878
2.2. Probleme speciale în materia instigării - abordare selectivă____________885
§3. Complicitatea ca formă a participaţiei penale___________________________ 889
3.1. Specificul activităţii desfăşurate de participantul cu rol de complice.
Condiţiile şi felurile com plicităţii___________________________________ 889
3.2. Probleme speciale în materia complicităţii - abordare selectivă________ 895
Secţiunea a 5-a. Participaţia improprie. Modalităţi normative__________________ 899
§1. Participaţia improprie în modalitatea intenţie -culpă_____________________ 900
§2. Participaţia improprie în modalitatea intenţie -lipsă de vin ovăţie__________ 903
Secţiunea a 6-a. Regimul de sancţionare aplicabil participaţiei p e n a le ___________906
§1. Consideraţii ge n e rale _________________________________________________906
§2. Tratamentul penal al participaţiei penale proprii__________________________908
XX CUPRINS

§3. Tratamentul pena! al participaţiei penale improprii_______________________911


Secţiunea a 7-a. Circumstanţele personale şi circumstanţele reale_______________ 914
§1. Circumstanţele personale ___________________________________________ 914
§2. Circumstanţele reale_________________________________________________ 915
Secţiunea a 8-a. împiedicarea săvârşirii infracţiunii - cauză de nepedepsire______ 917
§1. C o n d iţii_____________________________________________________________917
§2. Efecte. întinderea efectelor ___________________________________________ 919
Materiale auxiliare de lucru în studiul participaţiei penale___________________ 921

BIBLIOGRAFIE_________________________________________________________ 933
TITLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
#

ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL

PRELIMINARII

Abordarea oricărui demers de prezentare şi de analiză (chiar succintă) a materiei de studiu


corespunzătoare disciplinei Drept penal - partea generala trebuie să
firesc, cu preocuparea pentru surprinderea a ceea ce se poate denumi, generic, ansamblul
noţiunilor introductive în domeniul dreptului penal. Pentru că o lucrare preponderent teoretică
referitoare la materia penală - aşa cum este şi prezenta - se adresează, cu predilecţie,
persoanelor care se află la primul contact cu studiul disciplinei ori celor care doresc să
parcurgă, recapitulativ, informaţia corespunzătoare acestui domeniu de studiu, apreciem
că reprezintă o etapă normală în expunerea materiei aceea care debutează cu aplecarea
asupra unor chestiuni de bază, de maximă generalitate, dar, totodată, importante prin aceea
că asigură un temei logic pentru înţelegerea coerentă a întregului eşafod de cunoştinţe
şi informaţii de specialitate ce urmează a fi dobândite/consolidate în etape ulterioare
ale studiului iniţial sau aprofundat. Astfel de aspecte sunt, de pildă, cele care introduc şi
familiarizează însuşi conceptul de drept penal, precum şi structura instituţiilor fundamentale
aflate la temelia acestei ramuri de drept ori acelea care indică sursele de provenienţă şi de
exprimare (manifestare) ale reglementărilor ce îi dau conţinut (izvoarele dreptului penal),
dar şi - în egală măsură - dezvoltările teoretice (doctrinare) legate de problema funcţiilor
şi caracterelor dreptului penal, a principiilor fundamentale care configurează şi orientează
crearea, aplicarea şi interpretarea acestuia sau aspectele privitoare la structura şi interpretarea
normei juridice penale, la tipurile şi specificul raporturilor juridico-penale, la conexiunile
dintre această ramură de drept şi altele existente în cadrul sistemului juridic naţional etc.
în cele ce urmează vom efectua, aşadar, câteva scurte şi punctuale referiri la principalele
aspecte care caracterizează acest domeniu indispensabil pentru abordarea studiului
dreptului penal, reprezentat de suma noţiunilor introductive în materie, urmând ca analiza
reglementărilor care ordonează aplicarea legii penale române actuale în timp şi în spaţiu
(materie tratată adeseori, în doctrină, tot într-un asemenea cadrul iniţial, introductiv) să
formeze obiectul preocupărilor noastre într-o diviziune aparte a prezentei lucrări. Apreciem
că această sistematizare a materiei este pe deplin justificată, prin prisma caracterului specific
al informaţiei şi noţiunilor corespunzătoare aplicării legii penale în timp şi în spaţiu, precum şi
datorită importanţei aparte (teoretice şi practice) pe care această reglementare o manifestă,
raţiuni la care se adaugă şi acelea referitoare la întinderea analizei teoretice a acestei părţi a
materiei, dar şi recunoaşterea complexităţii sale sporite pentru persoanele aflate la primul
contact cu disciplina.
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE
DE BAZĂ PRIVIND DREPTUL PENAL

Secţiunea .Noţiunea/definiţia dreptului penal


1
şi instituţiile fundamentale ale dreptului penal

§1. Noţiunea/definiţia dreptului penal


Indiferent dacă ne raportăm doar la un cadru de referinţă strict naţional ori dacă abordăm
doctrina internaţională de specialitate, în general, este de remarcat o deosebită fecunditate
a definiţiilor care sunt oferite conceptului de drept penal, surprins fie în accepţiunea de
ramură de drept, fie de ştiinţă al cărei obiect de studiu îl reprezintă respectiva ramură de
drept, fie, deopotrivă - plenar-, în ambele ipostaze. Dincolo de varietatea impresionantă de
definiţii astfel propuse şi formulate (considerăm că este rezonabil să apreciem că majoritatea
autorilor de lucrări teoretice de specialitate în domeniul dreptului penal, partea generală-cel
puţin - avansează o definiţie oarecum particularizată a dreptului penal), este însă de observat
că cele mai multe formulări tind să reţină (cu diverse variaţiuni - adesea neesenţiale - pe
aceeaşi temă), în cadrul unei asemenea definiţii, anumite elemente componente ireductibile,
practic standardizate, cu privire la ceea ce se apreciază că reprezintă/ar trebui să reprezinte,
în contemporaneitate, dreptul penal.
Apreciem că pot fi enumerate cu acest titlu (de elemente componente generale, de bază
în definirea dreptului penal) următoarele:
- dreptul penal reprezintă un sistem de norme juridice (nu doar o sumă de dispoziţii
legale necoordonate, disparate) edictate de către legiuitor;
- dreptul penal constituie o ramură (aparte, distinctă de celelalte, de sine stătătoare) a
sistemului dreptului, care vizează să realizeze, cu preponderenţă, apărarea socială (protejarea
principalelor valori sociale şi a relaţiilor sociale născute şi desfăşurate în jurul acestora),
într-o anumită societate determinată (spaţial şi temporal);
- î n sistemul nostru (naţional) actual de drept111, o altă caracteristică adeseori inserată
în definirea dreptului penai o reprezintă fixarea acestuia ca ramură de drept care aparţine
dreptului public;
- dreptul penal urmăreşte să îşi realizeze obiectivul prin procedeul specific al luptei
împotriva fenomenului infracţional existent în acea societate (prin activitatea de prevenire
şi combatere a infracţiunilor);
- dreptul penal descrie tipurile de comportamente periculoase şi indezirabile social, de o
anumită gravitate, calificându-le drept infracţiuni (incriminează conduitele astfel descrise,
atribuindu-le natura juridică de infracţiuni, adică formele cele mai avansate ale ilicitului1 *

[1) Precizarea este necesară, deoarece, cu privire la încadrarea dreptului penal în categoria ramurilor de drept
public ori privat (sau a acordării unui statut aparte, mixt, acestuia), soluţiile naţionale tind să difere chiarîn sistemele
de drept pe care, tradiţional, le considerăm de referinţă (şi apropiate, în esenţă) de al nostru. Astfel, de pildă, în
Franţa, opinia doctrinară majoritară este în sensul că dreptul penal ar constitui o ramură de drept integrabilă în
sfera a ceea ce se poate numi „drept privat". Asupra motivelor pentru care, în doctrina noastră - şi nu numai -,
dreptul penal este considerat formă a dreptului public vom reveni în secţiunea destinată prezentării caracterelor
dreptului penal.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 3

juridic din respectiva societate, existente la un anumit moment dat, în raport de anumite
concepţii sociale, juridice şi morale generale, depinzând şi de gradul de evoluţie, precum şi
de tipul/structura respectivei societăţi);
- dreptul penal reglementează forma (legală) cea mai severă de răspundere socio-juridică
posibilă: răspunderea penală (ce se angajează de către persoanele care comit infracţiuni,
ca o consecinţă a săvârşirii acestora), în concretizarea căreia se aplică sancţiunile penale;
- dreptul penal prevede, ca o consecinţă a comiterii infracţiunilor, sancţiuni specifice, de
drept penal, care îmbină caracteristici proprii ce le disting de alte tipuri de sancţiuni juridice
ori sociale/morale (şi anume o combinaţie de caracteristici: represive, aflictive, preventive,
de reeducare şi recuperare socială a acelor membri ai societăţii care, prin conduita avută,
au intrat în conflict cu societatea, pe terenul dreptului penal).
în considerarea celor astfel arătate, considerăm că, în sinteza trăsăturilor esenţiale cel
mai des indicate în doctrină în cadrul definirii dreptului penal, acesta poate fi apreciat ca
reprezentând o ramură de drept care îşi propune să asigure apărarea socială (ordinea şi
disciplina socială), realizând un control al conduitelor/comportamentelor individuale din
societate în cel mai ridicat grad indezirabile, prin acţiunea de prevenire şi combatere a
fenomenului infracţional, stabilind şi reglementând: categoriile de fapte care sunt apreciate,
la un anumit moment dat, drept infracţiuni; răspunderea (juridică) corespunzătoare pentru
comiterea lor; sancţiunile specifice în care urmează a se concretiza această răspundere
juridico-penală.

Ca instrument principal al politicii penale111, dreptul penal are ca scop apărarea împotriva
fenomenului infracţional a valorilor sociale esenţiale pentru existenţa şi dezvoltarea/progresul
unei societăţi, ceea ce relevă, totodată, şi necesitatea (precum şi utilitatea/oportunitatea)
reglementării juridico-penale, justificându-i existenţa ca un element sine qua non pentru
existenţa oricărei societăţi umane moderne.

Un sistem de norme de drept public

Incrim inează (descrie legal ca infracţiuni) faptele


Dreptul penal neconvenabile de o anumită gravitate (sporită)
(ma teri a 1/sn bsta nţi al)

si c a r e ^
Reglem entează răspunderea penală şi sancţiunile
* de drept penal incidente în cazul comiterii acestor
fapte

A sigură apărarea socială împotriva în scopn]^


infracţionalităţii (urmăreşte prevenirea şi
combaterea infracţiunilor)

[1] Noţiunea de politica penala este apreciată, în doctrină, a face referire la un ansamblu conştient şi coerent
de măsuri preconizate ori chiar efectiv implementate la nivel legislativ, în vederea prevenirii şi combaterii ordonate
(sistematice) a flagelului infracţionalităţii, reprezentând o componentă inerentă integrată în ansamblul politicii
generale a unui anumit stat (ori chiar organizaţii supra-statale), la un anumit moment dat. în acest sens, a se vedea:
Şt. Daneş , V. Papado pol , Individualizarea judiciară a pedepselor, ed. a 2-a, Ed. Juridică, Bucureşti, 2005, p. 5-7;
C. Bu lai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 23, 24;
C. M itrache , C r . M itrache , Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 31, ş.a.
4 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

§2. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal


Apreciem, în corespondenţă cu doctrina majoritară, că sistemul juridic al dreptului
penal este conceput (elaborat) teoretic şi normativ, respectiv susţinut în funcţionalitatea
sa practică de o conjuncţie de instituţii generale fundamentale, care acţionează ca adevăraţi
piloni principali ai acestei ramuri de drept, polarizând într-o configuraţie internă logică
suma diverselor instituţii de ramură, specializate, al căror ansamblu configurează dreptul
penal. De altfel, aceste instituţii fundamentale pot fi decelate chiar din definiţia indicată a
dreptului penal, ele fiind - î n ordine logică, pornind de la premisa (bază) şi mergând până la
consecinţa (efectul) acesteia - infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal.
Deşi strâns înlănţuite, aflate într-o interdependenţă dinamică specifică, aceste instituţii
fundamentale pot fi totuşi analizate teoretic în mod autonom, funcţionalitatea lor ştiinţifică,
dar - uneori - şi practică, nemanifestându-se exclusiv simbiotic (deşi aceasta reprezintă
regula). Astfel, săvârşirea unei infracţiuni generează răspunderea penală[1] a persoanei (fizice
sau juridice) care a comis-o (subiectul activ al infracţiunii devine subiect pasiv al raportului
de tragere la răspundere penală121). Această răspundere penală trebuie formal angajată în
sarcina infractorului, ceea ce se realizează prin intermediul unei proceduri judiciare specifice,
ale cărei reguli procesuale sunt disciplinate de dreptul procesual penal (al cărui principal izvor
de drept este Codul de procedură penală)131. în urma (şi sub condiţia) angajării răspunderii
penale a infractorului, în sarcina acestuia vor fi stabilite sancţiuni specifice, penale, care
reprezintă consecinţe ale săvârşirii infracţiunii, forme de concretizare a răspunderii penale141.
Câteodată însă, acţiunea acestor instituţii fundamentale poate fi secvenţială (nu se
verifică întreaga înlănţuire a şirului logic: infracţiune - răspundere penală - sancţiune de
drept penal), dar numai într-un singur sens: dinspre premisă spre consecinţele sale, niciodată
invers! Astfel, uneori, deşi se verifică pe caz concret toate condiţiile de existenţă necesare
pentru a ne afla în prezenţa unei infracţiuni, este posibil totuşi ca răspunderea penală a
infractorului să nu fie angajată, deoarece pot fi prezente anumite cauze de înlăturare a
răspunderii penale151. De asemenea, este uneori posibil ca, deşi sunt întrunite condiţiile de
existenţă a instituţiilor fundamentale ale infracţiunii şi răspunderii penale (nefiind prezente
cauze juridice de excludere ori de înlăturare a acestora), să nu se aplice totuşi sancţiuni
penale sau infractorul să nu fie obligat să le execute161.*2
6
5
3

111 Astfel, conform art. 15 alin. (2) CP - reprezentat de Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările
ulterioare, intrat în vigoare la 1 februarie 2014 - legiuitorul dispune imperativ: „Infracţiunea este singurul temei
al răspunderii penale"!
[2) Asupra acestui aspect vom reveni într-o secţiune viitoare.
[3] Potrivit unei viziuni panoramice asupra domeniului juridico-penal de referinţă, dreptul penal ar putea fi conceput
ca fiind polarizat în jurul a două dimensiuni: una materială - sau substanţială -, reprezentând accepţiunea deja
indicată (în secţiunea anterioară a prezentei lucrări) a definiţiei dreptului penal; o alta, form ală-sau procesuală-,
reprezentată de reglementările al căror ansamblu configurează sistemul dreptului procesual penal (latura de
procedură a dreptului penal). Pentru legătura dintre dreptul penal substanţial şi dreptul procesual penal, a se
vedea (printre alte surse): Fl . Streteanu , D. Niţu , Drept penal. Partea generala, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 32; C. M itrach e , C r . M itrach e , Drept penal român. Partea generala, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p. 32.
l4] De menţionat că, dintre cele 3 categorii (distincte) de sancţiuni de drept penal reglementate de lege lata
(anume: pedepsele, masurile educative şi masurile de siguranţa), reprezintă sancţiuni penale propriu-zise (aşadar,
consecinţe ale angajării răspunderii penale pentru săvârşirea unei fapte calificate drept infracţiune) doar pedepsele
şi masurile educative, iar nu şi masurile de siguranţa (care pot fi apreciate doar sancţiuni de drept penal). în acest
sens, a se vedea şi dispoziţiile cuprinse în art. 2 CP (legalitatea sancţiunilor de drept penal), respectiv analiza
subsecventă a acestora, legată de materia principiilor fundamentale ale dreptului penal.
[5] Sunt astfel de cauze cele reglementate în Titlul VII din Partea generală a Codului penal (art. 152-159).
[6) Este cazul instituţiilor reglementate în Titlul VIII din Partea generală a Codului penal (art. 160-164).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 5

Secţiunea a 2-a. Caracterele dreptului penal


Doctrina penală actuală nu este în deplin consens cu privire la totalitatea elementelor ce
ar trebui indicate referitor la caracterele dreptului penal. Cu toate acestea, există o tendinţă
obiectivă (relativ constantă) de a se enunţa, cu acest titlu, (mai des) următoarele caractere:
drept public, autonom; unitar. Apreciem că, în cadrul de analiză a acestor trei caractere ale
dreptului penal, urmează a fi surprinse şi ideile care stau la baza menţionării separate - de
către unii a u to ri-a altor caractere, precum caracterul subsidiar-selectiv11' al dreptului penal.

Caracterul dreptului penal de a reprezenta o ramură de drept integrată în sfera dreptului


public cunoaşte adeziune (nu doar) în doctrina noastră naţională, deşi este discutat în alte
sisteme naţionale de drept. în susţinerea acestui caracter, pe care - la rândul nostru -
considerăm că îl manifestă dreptul penal, punctăm unele dintre argumentele menţionate,
de-a lungul timpului, în literatura de specialitate:
- dreptul penal presupune raporturi juridice în care, fără excepţie, una dintre părţi este
reprezentată de către stat (ca exponent/reprezentant al societăţii);
- în cadrul acestor raporturi, părţile nu se găsesc pe poziţii de egalitate juridică, ci sunt
ierarhizate, statul constituind partea supraordonată juridic, cealaltă parte (fie aceasta o
persoană fizică sau o persoană juridică) subordonându-i-se (raporturile juridice penale sunt
raporturi de autoritate)*121;
- dincolo de protejarea a numeroase interese, drepturi şi libertăţi individuale de tip
privat, dreptul penal ocroteşte şi numeroase interese (strict) publice, colective, aspect în
considerarea căruia acesta nu ar putea fi apreciat drept formă de manifestare integrată în

111 Fl . Streteanu , D. Niţu , op.cit., p. 13 şi 19-21.


121 După cum se va indica mai pe larg în analiza raporturilor juridice penale, statul este întotdeauna acea
parte a raportului juridic penal care, de o poziţie de autoritate - susţinută de puterea de coerciţie pe care o poate
exercita faţă de celălalt subiect al raportului juridic de drept penal -, este singurul îndreptăţit să pretindă o anumită
conduită: statul determină care comportamente sunt indezirabile şi interzise, din punct de vedere penal, cu titlu
de ilicit specific acestei ramuri de drept (infracţiuni), la fel cum tot statul (şi numai acesta) este titularul dreptului
de a trage la răspundere penală pe infractor, odată ce dispoziţia legală a fost încălcată în fapt, prin săvârşirea unei
infracţiuni. Astfel, deşi în ipoteza comiterii anumitor infracţiuni (ceea ce, trebuie spus, reprezintă o excepţie de la
regulă, care, în materie penală, constă în principiul oficialităţii) legea condiţionează tragerea la răspundere penală de
o anumită manifestare de voinţă a persoanei vătămate-prin introducerea şi menţinerea unei plângeri prealabile-,
respectiv permite acesteia, uneori, să înlăture răspunderea penală a infractorului prin procedura împăcării ori
permisiunea medierii în privinţa laturii penale a cauzei, nici măcar în aceste situaţii nu se apreciază că statul a
concedat dreptul de tragere la răspundere penală către persoana vătămată, ci doar că îşi auto-condiţionează acest
drept de o anumită manifestare de voinţă a persoanei vătămate prin comiterea infracţiunii. Practic, prin comiterea
unei infracţiuni, indiferent dacă se poate identifica sau nu o anumită persoană fizică ori juridică drept victimă, se
apreciază întotdeauna că statul este lezat (statul este subiect pasiv generic al oricărei infracţiuni!), deoarece, prin
comiterea respectivei fapte, infractorul a încălcat, în primul rând, preceptul imperativ de conduită exprimat de
legea penală, intrând astfel în stare de conflict juridic cu emitentul normei: statul.
6 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

edificiul dreptului privat111. Or, acest fapt incontestabil, coroborat cu afirmarea caracterului
unitar al dreptului penal, împiedică aprecierea scindată a acestei ramuri de drept în entităţi
fracţionate, de tipul drept penal privat - drept penal public. Prin urmare, singura soluţie
unificatoare coerentă este să se aprecieze (şi cu acest argument) că dreptul penal reprezintă,
în ansamblul său, o ramură de drept integrată dreptului public. De altfel, după cum s-a relevat
în doctrină121, valorile/relaţiile sociale ocrotite prin reglementările penale sunt întotdeauna
(şi) de interes public (chiar dacă aparţin, originar, reglementărilor juridice extrapenale);
astfel, nu se poate spune că valori/relaţii sociale fundamentale, precum cele referitoare
(de pildă) la proprietate ori posesia/detenţia asupra bunurilor, nu ar fi (şi) de interes public
(colectiv) - dincolo de evidenta lor apartenenţă la sfera dreptului privat - , mai ales atunci
când anumite atingeri ce le sunt aduse acestora se realizează prin tipuri de conduite care
depăşesc sfera domeniului (şi interesului) privat, lezând climatul general de ordine publică
pe care societatea este interesată să îl protejeze. Or, în privinţa respectivelor valori/relaţii
sociale, dreptul penal reglementează, imperativ şi specific, doarîn privinţa acestor anumite
interacţiuni socio-umane (adică abordează materia sub aspecte străine reglementărilor
private/care nu se circumscriu cadrului de reglementare a acestora);
- metodele de reglementare specifice dreptului penal sunt tipice ramurilor de drept
public: normele prezintă (de principiu) caracter imperativ (după caz, prohibitiv ori onerativ),
nefiind simple norme de recomandare ori dispoziţii supletive; sancţiunile specifice prezintă
caracteristici aparte în comparaţie cu sancţiunile proprii dreptului privat, fiind (în principiu şi
în esenţa lor) represive şi aflictive131, iar consecinţele acestora nu se limitează - de regulă - la
simpla executare (considerare ca executată) a respectivei sancţiuni, extinzându-şi anumite
efecte, în timp, dincolo de acest moment;
- î n doctrină141se menţionează (cu prilejul prezentării acestui caracter al dreptului penal)
inclusiv faptul că regula în materia operaţiunii de tragere la răspundere penală (spre deosebire
de ipoteza tragerii la alte forme de răspundere juridică, din spectrul dreptului privat, precum
răspunderea civilă) rezidă în principiul oficialităţii - şi anume instrumentarea cau
se desfăşoară, de regulă, din oficiu, adică indiferent de modalitatea de sesizare a organelor
etatice competente şi indiferent de vreo manifestare de voinţă a persoanei vătămate ca urmare
a comiterii faptei penale. Principiul disponibilităţii (specific dreptului privat) constituie, în
materie penală, o excepţie-şi chiar în ipotezele în care legiuitorul penal solicită necesitatea
unei anumite manifestări de voinţă a persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii, pentru
a se putea angaja răspunderea penală a infractorului, titularul acţiunii penale continuă să

[1] Astfel, există norme de incriminare care vizează protecţia securităţii naţionale, a capacităţii de luptă a forţelor
armate, a siguranţei publice, a înfăptuirii justiţiei, a autorităţii şi a frontierei de stat etc. (care, în mod evident, nu
includ -s a u includ doarîn mod cu totul secundar- interese reglementate originarîn domeniul dreptului privat).
[2] F l. Streteanu , D. N iţu , op. cit., p. 14; C. M itrache , C r . M itrache , op. cit. (2016), p. 30.
[3] Pedepsele, în special, sunt concepute astfel încât să asigure reeducarea şi reintegrarea socială nu prin orice
mijloc, ci prin cauzarea, intenţionată, a unei neplăceri/suferinţe/frustrări. în doctrină s-a indicat chiar faptul că,
dintre toate tipurile de sancţiuni juridice existente, singurele a căror raţiune de a exista nu s-ar mai justifica în
cazul, ipotetic, în care s-ar reuşi golirea de conţinut negativ ar fi pedepsele (adică sancţiunile tipice, originare,
specifice dreptului penal), în cazul cărora - spre deosebire de toate celelalte tipuri de sancţiuni juridice - receptarea
aspectelor negative ale executării de către cel condamnat (cauzarea răului, a suferinţei, a privaţiunii, a frustrării
etc.) constituie un efect intenţionat esenţial, primar, iar nu unul pur şi simplu adiacent (subsecvent, atras în mod
implicit). în acest sens, a se vedea doctrina străină şi concepţiile citate în C. Rotaru , Fundamentul pedepsei. Teorii
moderne, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 23 (pentru specificul pedepsei, a se vedea, în ansamblu, p. 16-31); a
se vedea, legat de acelaşi subiect, M. D unea , Analiza receptării în doctrina juridico-penalâ a principalelor teorii
referitoare la fundamentul dreptului de a pedepsi, în relaţie cu esenţa noţiunii de impunitate, în Analele Universităţii
„Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, Tomul LVII, nr. 1/2011, p. 63-93.
[4] C. M itrache , C r . M itrache , op. cit. (2014), p. 30.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 7

rămână, exclusiv, statul (acţiunea penală este doar condiţionată de respectiva manifestare
de voinţă a persoanei vătămate, dar nu îi este efectiv concedată acesteia din urmă).

în ceea ce priveşte caracterul autonom al dreptului penal, de-a lungul timpului s-a
accentuat constant împrejurarea că o anumită concepţie vetustă - cunoscută sub denumirea
de teorie a caracterului auxiliar, strict sancţionator, al dreptului penal - , vehiculată la un
anumit moment dat în teoria dreptului, este inexactă şi trebuie denunţată, tocmai prin
afirmarea şi recunoaşterea acestui caracter autonom al dreptului penal în cadrul general al
sistemului dreptului. Teoria caracterului strict sancţionator al dreptului penal afirma, practic,
că dispoziţiile normative penale şi sistemul teoretico-ştiinţific, instituţional al dreptului penal
nu ar constitui o ramură distinctă de drept, de sine stătătoare, ci ar reprezenta doar un
auxiliar al altor dispoziţii/ramuri de drept, cu adevărat autonome (precum dreptul civil).
Argumentul principal invocat pentru a se susţine această inexactitate (am spune noi:
evidentă!) era acela potrivit căruia dreptul penal nu ocroteşte valori sociale (şi relaţii
sociale aferente) proprii, specifice, ci vine doar cu un plus de sancţiune pentru a combate
comportamentele cele mai grave, apte a aduce atingere, în cel mai ridicat grad, unor valori
şi relaţii sociale de o deosebită importanţă, reglementate originar, la bază, prin dispoziţii
specifice altor ramuri de drept. Cu alte cuvinte, dreptul penal ar fi reprezentat doar o formă
de„braţînarm at" utilizat de legiuitor atunci când sancţiunile specifice unei anumite ramuri
(efectiv autonome) a dreptului nu ar mai fi fost suficiente, singure, pentru a proteja eficient
valorile sociale şi relaţiile sociale specifice reglementate prin acea ramură de drept, în contra
anumitor tipuri (deosebit de grave) de comportamente ilicite, prejudiciabile şi indezirabile
din punct de vedere socio-juridic[11.
Fără a exclude complet aceste realităţi, caracterul autonom al dreptului penal denunţă
generalizarea lor absolută, relevând împrejurarea de netăgăduit că dreptul penal ocroteşte şi
valori sociale (respectiv relaţii sociale corespunzătoare acestora) nereglementate, originar, prin
dispoziţii juridice specifice altor ramuri de drept! De pildă: dreptul penal protejează dreptul la
viaţă, dreptul la integritate corporală, dreptul la inviolabilitate sexuală, dreptul la inviolabilitatea
domiciliului (lato sensu) - ca premisă a dreptului la desfăşurarea vieţii intime, private şi de
familie - etc. Or, deşi manifestările şi protecţia juridică a acestor drepturi sunt întâlnite (uneori)
şi în sfera altor ramuri de drept, nu există posibilitatea - asemănătoare cazului drepturilor
patrimoniale - de a se afirma că ele constituie drepturi originar reglementate, în formele lor
de bază, în cadrul altor ramuri de drept decât dreptul penal! La fel s-ar putea exemplifica şi
cu valoarea socială reprezentată de protecţia statului în contra faptelor de agresiune care i-ar
putea periclita securitatea naţională, anume unele atribute fundamentale esenţiale (precum
unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea, independenţa, ordinea constituţională şi puterea
de stat), protejată prin incriminări precum aceea de trădare, cea de acţiuni împotriva ordinii
constituţionale, cea de acte de diversiune, propagandă pentru război ş.a.; ori cu valori sociale
precum buna convieţuire socială, desfăşurarea în bune condiţii, într-un climat de ordine şi
linişte (siguranţă), a vieţii publice a colectivităţii, protejată prin incriminări precum: instigarea1

[1) Spre exemplu: proprietatea şi posesia reprezintă, în mod cert, valori sociale reglementate, originar, de
dreptul privat. Dreptul penal incriminează o serie de fapte periculoase prin care se poate atenta la aceste valori
sociale de bază, precum: furtul, înşelăciunea, distrugerea ş.a. în mod evident, în acest caz, legiuitorul a apelat la
sancţiunile specifice dreptului penal pentru a întări protecţia juridică a unor valori sociale de tip privat insuficient
protejate (în abstract) - în raport de toate tipurile de atingere posibil a li se aduce - prin intermediul sancţiunilor
specifice dreptului privat (sancţiuni reparatorii, de despăgubire şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară ori
într-un echivalent juridic al acesteia).
8 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

publică, incitarea la ură sau discriminare, tulburarea ordinii şi liniştii publice, ultrajul contra
bunelor moravuri etc. (exemplele ar putea continua, fără prea mare dificultate).
în plus, împrejurarea că dreptul penal ocroteşte şi anumite valori/relaţii sociale originar
normate în cadrul altor ramuri de drept nu semnifică o subordonare a domeniului său de
reglementare faţă de acestea din urmă. în primul rând, raportul juridic penal, de tragere
la răspundere a celui care a comis faptele incriminate prin care a fost lezată sau periclitată
respectiva valoare/relaţie socială, nu este subsidiar (din contră111) celui extrapenal, dar nici
nu epuizează răspunderea juridică pentru fapta ilicită comisă. Adeseori, săvârşirea unei
infracţiuni va conduce la angajarea, separată, atât a unei răspunderi juridico-penale, cât şi a
unei răspunderi juridice extrapenale (de pildă, civilă ori disciplinară) în sarcina făptuitorului. Or,
tocmai posibilitatea cumulării acestor tipuri/forme de răspundere juridică distinctă reprezintă
un argument pentru caracterul autonom al fiecărei ramuri de drept în cauză, căreia îi este
specifică respectiva formă de răspundere, căci, dacă una dintre acestea ar fi subsidiară
celeilalte, atunci răspunderea juridică atrasă ar face imposibilă cumularea sa cu răspunderea
juridică specifică celuilalt domeniu, pentru a nu se încălca una dintre regulile generale,
tradiţional recunoscute de orice sistem modern de drept, şi anume non (ne) bis in I
în al doilea rând, ideea de bază a teoriei aşa-zisului caracter auxiliar, pur sancţionator al
dreptului penal poate fi mult mai potrivit exprimată - î n limite rezonabile, care nu contestă
autonomia juridică a dreptului penal, nici nu conduc la conceperea acestuia ca fiind subordonat
altor ramuri de drept - prin afirmarea unui caracter selectiv*131al reglementărilor dreptului
penal. Aceasta presupune că legiuitorul ar trebui să recurgă doar în ultimă instanţă la
protecţia penală a unei valori sociale esenţiale, numai atunci când mijloacele de protecţie
juridică furnizate de alte ramuri de drept (mai puţin intruzive în raport de sfera drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale persoanei) ar fi apreciate ca insuficiente pentru a realiza o

111După cum se ştie, atunci când există acţiuni separate (distincte) de angajare a răspunderii juridice, specifice
atât dreptului penal (acţiunea penală), cât şi dreptului civil (acţiunea civilă), decurgând din acelaşi fapt juridic
(infracţiunea comisă, care, sub aspect civil, constituie adesea o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, izvor al răspunderii
civile delictuale), care sunt introduse la instanţe diferite, corespunzătoare, regula procesuală aplicabilă este aceea
cunoscută în doctrină potrivit dictonului „penalul ţine în loc civilul"! în acest sens, a se vedea dispoziţiile cuprinse
în art. 27 alin. (7) raportat la alin. (1) CPP, potrivit cărora: „(1) Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal,
persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiune. (...) (7) în cazul prevăzut la alin. (1), judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea
în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an".
121în traducere liberă: Nu de două ori pentru acelaşi acelaşi temei. Regula de drept astfel indicată
are multiple aplicaţii în variate domenii ale dreptului (material sau procesual, intern ori internaţional, public sau
privat), reprezentând o expresie juridică a spiritului echităţii şi fundamentând inclusiv principii juridice de prim rang,
precum: autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive; instituţia computării de pedeapsă
(scăderea din durata pedepsei definitiv pronunţate de instanţă a eventualei perioade de privare de libertate
dispusă preventiv în cursul procesului penal - după caz: reţinere, arestare preventivă, arest la domiciliu - ori a
pedepsei aplicate şi executate, de aceeaşi persoană, pentru aceeaşi infracţiune, potrivit hotărârii unei instanţe
străine, recunoscute în România) etc. A se vedea (şi) art. 6 CPP, care poartă această denumire marginală pentru a
reglementa un principiu fundamental al dreptului procesual penal.
131Potrivit unor opinii doctrinare, acesta ar reprezenta un alt caracter, de sine stătător, al dreptului penal, alături
de caracterul subsidiar al acestuia (cu precizarea că autorii nu confundă subsidiaritatea dreptului penal - numită
şi caracter/principiu al minimei intervenţii a dreptului pen- c u teza aşa-zisul
sancţionator al dreptului penal). A se vedea, spre exemplu, Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 19-21. Apreciem
că cele două idei exprimate astfel în sursa citată, prin caracterele „subsidiar", respectiv „selectiv" aparţinând
dreptului penal, sunt suficient de indisolubil legate în dinamica lor pentru a fi mai degrabă exprimate unitar
(„caracter subsidiar-selectiv"), cu precizarea că întrebuinţarea termenului „subsidiar" este aptă a crea confuzie, în
lipsa unor explicaţii extinse (prin referirea terminologică implicită la teza caracterului pur sancţionator al dreptului
penal). Preferăm, de aceea, să indicăm aceste caracteristici reale ale dreptului penal în cadrul analizei caracterului
său autonom, ca explicaţii/argumente pentru acesta (şi - implicit - contra tezei caracterului pur sancţionator al
dreptului penal), iar nu cu titlu de caractere distincte, aparte ale dreptului penal.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 9

protecţie efectivă împotriva anumitor tipuri de comportamente semnificativ prejudiciabile


pentru respectiva valoare socială (dreptul penal conceput ca ultima ratio pentru legiuitor;
caracterul/principiul minimei intervenţii a dreptului penal).
în doctrină se subliniază faptul că autonomia dreptului penal se manifestă, în principal,
sub trei aspecte pregnante: ca autonomie normativă, ca autonomie conceptuală, respectiv
ca autonomie lă!
a
cesu
ro
p
Autonomia normativă a dreptului penal exprimă, pe de o parte, realitatea juridică de
netăgăduit potrivit căreia dreptul penal are propriile surse (izvoare formale) de exprimare
legislativă, respectiv impune standarde specifice în privinţa rangului normativ al acestor
izvoare de drept111. Tot sub acest aspect, al autonomiei normative, se evidenţiază în doctrină
că, deşi există numeroase dispoziţii penale (cu predilecţie de incriminare) care sancţionează,
în mod specific, anumite încălcări extrem de grave/periculoase ale unor valori/relaţii sociale
reglementate, originar, în cadrul altor ramuri de drept, dreptul penal cunoaşte şi norme de
reglementare generale (complet specifice), precum şi norme de incriminare care protejează
valori/relaţii sociale nereglementate expres, originar, în nicio altă ramură a dreptului121.
Autonomia conceptuală semnifică împrejurarea că, în dreptul penal, anumiţi termeni/
anumite expresii, chiar originar specifice altor ramuri de drept, nu comportă neapărat
semnificaţia anume pe care le-o conferă reglementarea lor de bază, extrapenală. Altfel spus,
în dreptul penal se utilizează uneori noţiuni/expresii/concepte/termeni provenite(ţi) din alte
domenii juridice, dar cu un sens/o semnificaţie proprie, aparte, distinctă. Spre exemplu:
deşi specific dreptului administrativ, conceptul d are în materie penală
o semnificaţie proprie, nelimitându-se exclusiv la categoriile de persoane care exercită o
funcţie publică, astfel cum sunt acestea indicate în Anexa la Legea nr. 188/1999131, ci - potrivit
art. 175 CP - cunoaşte o sferă de cuprindere distinctă (mai extinsă)*141.

[1) A se vedea materia izvoarelor dreptului penal.


121Avem în vedere, de pildă: obligaţia dea nu hărţui o altă persoană-în cazul infracţiunii de (art. 208 CP)
sau al celei de hărţuire sexuală (art. 223 CP); obligaţia de a cenzura anumite comportamente intime, chiar în cadru
privat, în anumite împrejurări - de exemplu, în cazul infracţiunii de corupere sexuală a minorilor (art. 221 CP);
obligaţia de a denunţa comiterea anumitor categorii de fapte, obligaţie ce incumbă, în principiu, oricărei persoane -
în cazul infracţiunii de nedenunţare (art. 266 CP) - ori numai anumitor categorii de persoane - în cazul omisiunii
sesizării (art. 267 CP); obligaţia de a nu minţi, activ sau pasiv, în anumite situaţii/împrejurări - în cazul infracţiunii
de mărturie mincinoasă (art. 273 CP) -ş.a.m .d.
131Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007). Pentru
accepţiunea originară a noţiunii de funcţionar publicîn domeniul dreptului administrativ, a
Drept administrativ, voi. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 276 ş.u.
141 Sau un alt exemplu: deşi reprezintă un concept reglementat, la bază, de dreptul civil (a se vedea art. 87
C. civ.), precum şi, eventual, de dreptul administrativ [a se vedea art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind
evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, republicată în M. Of. nr. 719 din 12
octombrie 2011] -, noţiunea de domiciliu are o semnificaţie penală proprie, mai generică, nefîind limitată doar la
locuinţa principală a unei persoane (declarată de acea persoană), ci integrând şi ceea ce, potrivit dreptului civil,
constituie doar o reşedinţă, precum şi alte tipuri de locaţii de fapt în care se desfăşoară, chiar temporar, viaţa
intimă/privată/de familie a unei persoane [pentru aspectele de drept civil privind domiciliul, respectiv reşedinţa,
a se vedea C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016,
p. 315 ş.u.; L.C. Gavrilescu, Drept civil. Persoanele (probele, prescripţia), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017,
p. 177 ş.u.]. Astfel, atunci când se pune problema pătrunderii neautorizate, ilegale a unei persoane într-un spaţiu
în care o altă persoană îşi desfăşoară viaţa intimă/privată/de familie (sau a refuzului de a părăsi un asemenea
spaţiu, la solicitarea expresă a ocupantului său), urmează a se aprecia (dacă sunt întrunite, desigur, toate celelalte
condiţii constitutive) că s-a comis o infracţiune de violare de domiciliu (art. 224 CP), chiar dacă este vorba despre
o locuinţă principală a acelei persoane ori numai despre o reşedinţă a acesteia sau chiar despre o cameră unde
locuieşte temporar (precum o cameră de cămin ori de hotel) sau despre un alt tip de spaţiu în care locuieşte (de
exemplu, rulotă, cort, magazie, construcţie improvizată etc.)l
Un alt exemplu: cu toate că aprecierea unui lucru ca reprezentând un bun mobil sau imobil este un aspect
caracteristic reglementării civile, în materie penală nu suntem ţinuţi de acea ficţiune juridică atrasă de concepţia
10 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

în legătură cu autonomia conceptuală a dreptului penal, este de evidenţiat faptul că legea


penală recurge, referitor la anumite expresii/anumiţi termeni, la o interpretare autentică
contextuală, fie prin dispoziţii penale generale (există un întreg titlu din sistematizarea
Părţii generale a Codului penal - ultimul, al X-lea: art. 172-187 - care este dedicat explicării
normative a sensului specific acordat, în domeniul penal, unor termeni sau expresii111), fie
(uneori) prin unele dispoziţii penale speciale121.
Autonomia procesualăevidenţiază faptul că dreptul penal reprezintă o ramură de drept care
şi-a creat/elaborat şi impus normativ propriile reguli de procedură, după care se desfăşoară
activitatea practică a organelor judiciare cu atribuţii specifice legate de instrumentarea
cauzelor penale. Astfel, domeniul penal de referinţă se autonomizează inclusiv din punct de
vedere formal de dreptul privat (dreptul procesual civil constituind, ca regulă, dreptul comun
în materie de procedură)131, având propria dimensiune procesuală (datorită specificului şi
particularităţilor aparte, deosebite ale raporturilor de tragere la răspundere juridică penală,
respectiv ale formei acestora, procedurilor deosebite ce trebuie îndeplinite şi implicaţiilor
profunde, specifice atrase), şi anume dreptul procesual penal, al cărui principal sediu de
reglementare este reprezentat de Codul de procedură penală141.

Unitatea dreptului penal constituie un caracter al acestuia ce se impune a fi accentuat. După


cum punctam şi în definiţie, dreptul penal reprezintă un sistem normativ, în pofida unei
aparente disipări a reglementării sale, sub multiple aspecte, fiind (în mod ideal, teoretic şi
dezirabil) produsul funcţional şi omogen al voinţei conştiente, deliberate şi logic ordonate
a legiuitorului, în contextul realizării unor scopuri coerente formulate în cadrul politicii
penale a statului.

civilistă potrivit căreia reprezintă bunuri imobile (prin destinaţie ori prin obiectul la care se aplică/prin determinarea
legii) anumite bunuri care, deşi sunt în fapt mobile, au (sau au primit) o anumită legătură cu un bun imobil [de pildă,
conform art. 538 alin. (1) C. civ., se statuează că, din punct de vedere al dreptului civil, reprezintă bunuri imobile
„materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate
în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt
destinate spre a fi reintegrate"; conform alin. (2) al aceluiaşi articol, „Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate
în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie"; potrivit art. 542
alin. (1) C. civ., „Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale
asupra acestora" - pentru aspecte de drept civil privind clasificarea bunurilor în mobile şi imobile, a se vedea
C.T. Ungureanu , op. cit., p. 108 ş.u.]. Astfel, dacă un asemenea bun ar fi sustras, ar urma să fie reţinută infracţiunea
de furt (care impune obiectului material calitatea de bun mobil). Desigur, exemplele ar putea continua...
[1] în acest cadru, legiuitorul penal stabileşte semnificaţia penală următorilor termeni/concepte/expresii: lege
penala, săvârşirea unei infracţiuni, funcţionar public, public, membru de familie, informaţii secrete de stat şi înscrisuri
oficiale, arme, instrument de plată electronic, sistem informatic şi date informatice, exploatarea unei persoane,
consecinţe deosebit de grave, faptă săvârşită în public, timp de război, calculul timpului, pedeapsă prevăzută de
lege. Este de menţionat că normele penale generale de interpretare autentică contextuală nu se limitează exclusiv
la prevederile din Titlul X al Părţii generale a Codului penal, existând (este adevărat, mai rar) şi alte dispoziţii penale
generale cu un asemenea rol. Spre exemplu, potrivit art. 112*12 *4alin. (4) CP, se stabileşte înţelesul noţiunii de bunuri
în materia confiscării extinse; potrivit art. 8 alin. (2) şi (3) CP, se indică expres sensul noţiunii de teritoriu, respectiv
infracţiune săvârşită pe teritoriul României.
[2] Spre exemplu, potrivit art. 254 alin. (2) CP, se explică normativ sensul noţiunii de dezastru, în legătură cu
utilizarea acestuia în conţinutul constitutiv al infracţiunii de distrugere calificată.
l3] Conform art. 2 CPC - cu denumirea marginală „Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă" - , se
dispune: „(1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea,
dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind
dispoziţii contrare".
[4] Mai există şi alte ramuri ale sistemului intern de drept care au reglementat propriul Cod de procedură
(separat de Codul de procedură civilă), precum dreptul (financiar)-fiscal. Pentru o prezentare generică a dreptului
procedural fiscal, în ansamblul acestuia, a se vedea I.M. Costea, Drept financiar. Note de curs, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2016, p. 10 ş.u.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 11

Unitatea dreptului penal este reflectată şi prin împrejurarea că dispoziţiile Părţii generale
a Codului penal se aplică atât normelor de incriminare cuprinse în Partea specială a codului,
cât şi celor reglementate prin alte acte normative (desigur, dacă nu există prevederi speciale
care să dispună expres altfel, în sens derogator)111. De altfel, întreaga reglementare penală
este unitară prin prisma elaborării sale în conformitate cu o sumă de principii fundamentale,
care orientează inclusiv activitatea legislativă de redactare a normelor ce dau substanţă
acestei ramuri de drept[2].
Caracterul unitar al dreptului penal trebuie afirmat în pofida împrejurării că sursele sale
legislative (izvoarele) sunt variate şi multiple[3], precum şi a faptului că prezintă subdiviziuni^12
5
4
3
(tradiţionale şi utile din punct de vedere al sistematizării şi ordonării materiei). De asemenea,
unitatea dreptului penal se impune ca un „fir roşu", un liant al ramificaţiilor create în timp
(deopotrivă în peisajul legislativ, precum şi - mai ales - în cel doctrinar, teoretic), pentru a
nu se acredita o idee greşită, în considerarea punctelor de confluenţă pe care le cunoaşte
acesta cu o multitudine de alte domenii151(mai mult sau mai puţin conexe) de reglementare
normativă. Astfel, această ramură de drept este (principial) caracterizată de unitate şi coerenţă
internă, nereprezentând doar un conglomerat haotic de dispoziţii şi prevederi legale necorelate.

[1] Astfel, potrivit art. 236 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal: „Dispoziţiile părţii generale a Codului penal, precum şi dispoziţiile generale ale prezentei legi se aplică şi
faptelor sancţionate penal prin legi speciale, în afară de cazul în care legea dispune altfel".
[2] A se vedea, în acest sens, şi C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2014), p. 29, 30.
[3] Astfel, spre deosebire de alte legislaţii naţionale, în care singura sursă a dreptului penal (singurul izvor formal
al acestei ramuri a dreptului) este reprezentată de un unic act normativ - Codul penal (aşa cum este, de exemplu,
cazul în Republica Moldova) în România, Codul penal reprezintă doar principala sursă normativă a domeniului
penal de referinţă, „legea penală generală". însă, alături de acesta, aduc numeroase reglementări ramurii dreptului
penal o serie de acte normative specifice domeniului, dar edictate distinct de cod - numite legi penale speciale
[precum este, printre altele, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit
de droguri (republicată în M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014)], precum şi legi penale complinitoare [precum este,
printre altele, Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii (republicată în M. Of. nr. 287
din 18 aprilie 2014)] -, ori o serie (numeroasă) de acte normative cu domeniu principal de reglementare în alte
ramuri de drept, dar care cuprind şi unele dispoziţii de natură penală (mai ales norme de incriminare a unor fapte
grave şi foarte grave apte a fi comise în legătură cu respectivul domeniu de activitate/reglementare), numite legi
extrapenale conţinând şi (unele) dispoziţii penale [spre exemplu, Legea nr. 46/2008 - Codul silvic (republicată în
M. Of. nr. 611 din 12 august 2015) şi încă multe altele].
[4] în primul rând, trebuie punctat faptul că însuşi Codul penal este elaborat de legiuitor în considerarea
unei diviziuni interne a reglementărilor sale, ordonate într-o Parte generală, respectiv o Parte specială. Prima
include o sumă de dispoziţii (norme penale generale: norme-definiţie; norme care enunţă principii; norme care
prezintă caracter explicativ - de interpretare autentică contextuală; norme tehnice etc.) cu un caracter general,
cu sferă largă de aplicare, care dau naştere unor instituţii specifice, care se coagulează apoi pentru a forma
instituţiile fundamentale ale dreptului penal. Dispoziţiile în cauză reprezintă, din punct de vedere istoric-evolutiv,
cea mai nouă parte a dreptului penal. Cealaltă parte (cea specială) a Codului penal conţine (preponderent) norme
de incriminare, aşadar, dispoziţii legale care descriu faptele calificate de legiuitor drept infracţiuni, interzicând
săvârşirea acestora sub sancţiuni penale specifice (pedepse), dispoziţii ordonate după un anumit sistem, agreat la
un moment dat de puterea legislativă. Pe de altă parte, segmente de infracţionalitate specifice anumitor domenii de
activitate sunt adesea reglementate de legiuitor prin diverse legi speciale ori legi extrapenale, conţinând şi (unele)
dispoziţii penale. Astfel, sunt necesare, adeseori, o specializare aprofundată şi o cunoaştere pluridisciplinară a unor
reglementări extrapenale din diverse domenii, pentru a se putea corect înţelege anumite forme de infracţionalitate
specifice respectivelor nişe de reglementare, precum: dreptul penal financiar-fiscal, dreptul penal bancar, dreptul
penal vamal, dreptul penal al proprietăţii intelectuale ş.a.m.d. Aceste subdiviziuni au o importanţă preponderent
didactică, neconstituind ramuri de drept autonome.
[5] Pot fi menţionate legăturile strânse dintre dreptul penal material (substanţial) şi cel procesual penal, dintre
dreptul penal şi dreptul constituţional, dar şi legăturile - după caz - mai mult ori mai puţin strânse cu o serie de
ramuri distincte de drept, precum dreptul civil (inclusiv sub aspect comercial ori de drept al familiei) sau dreptul
muncii ş.a.m.d.
12 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

autonomie normativă
(implicând caracterul subsidiar-sclcctiv
al dreptului penal)

autonomie conceptuală

autonomie procesuală

Secţiunea a 3-a. rolul,


ecsita
N
sarcinile şi funcţiile dreptului penal
§1. Necesitatea dreptului penal
Necesitatea dreptului penal constituie unul dintre parametrii esenţiali ai justificării filosofice
(axiologice) a existenţei acestui domeniu aparte din sistemul dreptului pozitiv. Importanţa
teoretică a recunoaşterii necesităţii reglementării juridico-penale provine din împrejurarea că,
din perspectivă istorică şi ideologică, au existat de-a lungul timpului concepţii filosofico-politice
care au contestat justificarea dreptului penal, militând pentru abolirea acestuia (cu sau fără
înlocuirea sa cu altceva, care să îi preia rolul şi funcţiile sociale)111. în faţa unor opinii care
denunţă împrejurarea că dreptul penal reprezintă principalul instrument coercitiv/aflictiv
al autorităţii etatice (prin intermediul căruia puterea publică poate aduce în cea mai înaltă
măsură atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei), principalul argument
pragmatic în demersul de argumentare şi de justificare a existenţei dreptului penal îl reprezintă
accentuarea necesităţii sale ireductibile.
în esenţă, ideea transmisă astfel ar fi aceea că dreptul penal reprezintă un fel de „rău
necesar"121, la care nu se poate renunţa fără a admite înlocuirea cu o stare obiectivă mult
mai puţin dezirabilă pentru bunul mers/evoluţia/existenţa societăţii! Cel puţin până la acest
punct al evoluţiei speciei umane, nu pare a se fi identificat o alternativă general valabilă
şi viabilă, mai funcţională, mai eficientă şi mai puţin neconvenabilă decât dreptul penal,
ca soluţie la o problemă inerentă pentru impunerea şi menţinerea (funcţională a) oricărui
sistem de guvernare şi (a) oricărei colectivităţi social structurate, anume asigurarea unui
sistem de control (social) care să asigure ordinea - condiţie sine qua non de existenţă a
oricărei comunităţi/colectivităţi.
Astfel, fenomenul infracţional reprezintă (dintotdeauna) o realitate incontestabilă a oricărei
societăţi, fiind uneori apreciat - din punct de vedere sociologic şi criminologie - chiar ca un
fenomen social (socio-uman) natural/firesc, un indice de normalitate al oricărui organism 1 *
2

(1) în acest sens, a se vedea (printre altele) C. Rotaru , op. cit., p. 63-68, p. 134 ş.u. De exemplu, pot fi amintite:
suma concepţiilor ce pot fi identificate generic drept „curentul anarhist"; doctrinele aboliţioniste şi unele concepţii
utopice; una dintre finalităţile proclamate de doctrina ideologică oficială a comunismului; anumite concepţii
corespunzătoare teoriilor juridice de tip pozitivist şi neo-pozitivist; doctrinele „substituţionaliste", mai mult sau
mai puţin radical „reformatoare" etc.
[2] In extremis, s-ar putea sugera o asemănare cu un tratament, potenţial agresiv, cu substanţe-în principiu -
nocive, administrat unui organism, însă în vederea eradicării/limitării răspândirii unor celule canceroase, sau cu
o operaţie de amputare a unui membru cangrenat, necesară pentru ca acesta să nu pericliteze sănătate ori chiar
existenţa întregului organism (pe care îl poate infecta, în lipsa recurgerii la o soluţie atât de drastică)!
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 13

social funcţional111. Dincolo de oricare deziderate utopice (filosofice, politice, ideologice),


infracţionalitatea constituie o realitate istoric atestată a oricărei societăţi umane, indiferent de
perioadă, de tipul de guvernare, de sistemul social, de locaţia geografică, de tiparul cultural sau
de orice alt tip de factori imaginabili! împotriva acestui fenom en-care, în pofida normalităţii
sale sociologice, dăunează/prezintă aptitudinea de a dăuna armonioasei perpetuări şi evoluţii
a organismului social (putându-i periclita, în formele sale extreme, chiar existenţa) - apare
ca o necesitate imperioasă, sub aspect social, reacţia în forme adecvate, apte a preveni/
combate/reduce la minimul posibil asemenea manifestări indezirabile. Mecanismul acestei
reacţii este reprezentat de reglementarea penală, de instituirea dreptului penai ca ramură
a sistemului dreptului pozitiv, aspect valabil în orice societate modernă, etatic structurată.
în plus, necesitatea dreptului penal poate fi abordată şi dintr-un alt unghi de percepţie
decât cel care accentuează perspectiva statului (a societăţii, a colectivităţii). Astfel, inclusiv
din punctul de vedere al individului transgresor al regulilor de conduită (social dezirabile)
impuse, dreptul penal a p a r e -în principiu - ca o construcţie normativă necesară, utilă şi
oportună, căci, în absenţa unei reglementări juridice formale strict determinate a reacţiei
socio-etatice faţă de persoanele care comit infracţiuni, această reacţie ar putea ajunge să fie
excesivă, arbitrară, disproporţionată! Cu alte cuvinte, necesitatea dreptului penal constituie
o realitate (incontestabilă, în mod rezonabil) cu dublu sens, vizând atât asigurarea unui cadru
juridic corespunzător protejării colectivităţii în faţa (anumitor) agresiuni individuale care
o vatămă, cât şi ocrotirea persoanei infractorului în faţa unei reacţii necorespunzătoare,
disproporţionate şi inechitabile.
în esenţă, dreptul penal reprezintă un instrument juridic indispensabil de realizare a
controlului social, imperios necesar pentru funcţionarea oricărei societăţi, care garantează un
cadru legal de realizare a activităţii socio-etatice de prevenire şi combatere a infracţionalităţii,
asigurând atât interesul colectiv de reacţie împotriva infractorilor, cât şi interesul individual al
acestora ca reacţia declanşată de conduita lor ilicită să nu fie disproporţionată şi arbitrară. Astfel,
dreptul penal îşi justifică existenţa, fundamentându-se în principal pe ideea de necesitate
imposibil de satisfăcut altfel, prin căi alternative mai performante ori mai puţin costisitoare,
constituind cel mai eficient mod identificat până în prezent de a asigura/menţine pacea
socială, ordinea şi disciplina fără de care nicio societate nu poate exista/nu se poate menţine/
nu poate evolua (nu se poate dezvolta)!

§2. Scopul dreptului penal


în strânsă legătură cu această viziune asupra necesităţii (şi - astfel - a justificării existenţei)
sale, se conturează problematica referitoare la scopul dreptului penal. înţeles drept finalitate
programatică trasată conştient, ce tinde a fi atinsă (cel puţin din punct de vedere teoretic,
în planul abstract/oficial de referinţă) prin intermediul reglementării juridico-penale, scopul
(formal, declarat al) acestuia se conturează firesc din însăşi necesitatea existenţei sale. Astfel,
dreptul penal îşi propune să asigure apărarea ordinii şi disciplinei sociale, realizând un control al
conduitelor/comportamentelor individuale în cel mai ridicat grad indezirabile, într-o societate
dată, prin acţiunea de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, elaborând şi

111Astfel cum boala constituie, în diverse grade şi forme, o manifestare normală a oricărui organism viu, în
variate conjuncturi şi circumstanţe posibile (fiind greu de imaginat, în mod realist, cazul unui organism care, pe
întreaga durată a existenţei sale biologice, să fie complet neafectat de niciun simptom care să îi ştirbească starea
perfectă de sănătate)! A se vedea, de pildă, E. Durkheim , Regulile metodei sociologice (Prefaţă la prima ediţie),
Ed. Polirom, laşi, 2002, p. 13-16.
14 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

reglementând categoriile de fapte care sunt apreciate, la un anumit moment, drept infracţiuni,
stabilind şi reglementând răspunderea juridică aferentă comiterii acestora şi sancţiunile
specifice în care urmează a se concretiza această răspundere juridico-penală. Totodată, trebuie
reafirmată finalitatea sa protectivă (în faţa arbitrariului şi a reacţiilor disproporţionate) în
raport de persoanele care comit fapte incriminate.
Drept urmare, scopul dreptului penal este, pe de o parte, asigurarea protecţiei sociale,
fie de o manieră preponderent pasivă, prin prevenţie ante-delictuală111, fie de o manieră
preponderent activă, prin combatere reactivă post-delictuală (care implică, la rândul său, o
componentă preventivă, atât specială, cât şi generală)121. Pe de altă parte, scopul dreptului
penal constă în protejarea persoanelor care săvârşesc fapte incriminate şi garantarea unei
reacţii adecvate a societăţii (statului) în raport de acestea.
Ca atare, putem aprecia că scopul dreptului penal este de a reglementa un cadru legal
previzibil de realizare a luptei împotriva criminalităţii şi de gestionare a consecinţelor şi reacţiilor
atrase de existenţa fenomenului infracţional, cadru care să asigure atât o protecţie eficientă
a societăţii (în general) şi a fiecărei persoane determinate în parte (în special) faţă de acest
flagel, dar care să ofere, totodată, şi garanţiile corespunzătoare, necesare în faţa reacţiilor
apte a fi determinate de comiterea unor fapte penale, pentru persoanele care ajungîn situaţia
de a adopta asemenea conduite indezirabile social şi juridic (din punct de vedere penal).

§3. Rolul şi sarcinile dreptului penal


în lumina celor astfel precizate, se impune oarecum firesc faptul că rolul dreptului penal
este de a reprezenta un instrument/un mijloc de realizare a unor obiective socio-etatice utile,
oportune şi necesare, de atingerea (sau cel puţin de urmărirea) cărora depind normala existenţă
şi evoluţie a societăţii, anume: liniştea, ordinea, disciplina şi pacea socială; promovarea
şi protecţia valorilor şi relaţiilor sociale esenţiale (fundamentale); asigurarea unui cadru
legal de autoritate şi control social necesar pentru desfăşurarea firească, netulburată a
tuturor domeniilor şi tipurilor de activitate, în cadrul de referinţă al respectivei organizări*2

w Prevenţia pasivă, ante-delictuală, se apreciază a fi realizată prin simpla elaborare a reglementării penale
şi inserarea acesteia în sfera dreptului pozitiv (actul introducerii în vigoare a unei dispoziţii penale). De la acel
moment, destinatarii normei penale sunt înştiinţaţi despre tipul de comportament apreciat indezirabil de legiuitor,
din punct de vedere penal (şi - implicit - despre tipul de comportament opus, considerat dezirabil şi încurajat),
fiind avizaţi să îl evite (pe cel dintâi), sub ameninţarea (generică) a sancţiunii penale prevăzute drept consecinţă a
adoptării unei asemenea conduite interzise.
[2] Prevenţia activă, reactivă, (exclusiv) post-delictuală, apare atunci când un destinatar determinat al unei
norme penale a violat-o pe aceasta, adoptând în conduita sa faptică un comportament descris ca ilicit de respectiva
normă, aşadar, interzis sub sancţiune penală specifică (pedeapsă) de către lege. Reacţia tipică în acest caz rezidă în
tragerea la răspundere penală a persoanei în cauză, în angajarea răspunderii sale penale şi - de regulă - supunerea
sa la obligaţia (impusă sub constrângere etatică, la nevoie) de a executa sancţiunea specifică în care s-a concretizat
această răspundere juridică (penală). Ca efect al acestei reacţii se realizează, implicit (teoretic/formal), o dublă
prevenţie penală pentru viitor: specială şi generală. Prevenţia specială se referă la învăţămintele trase (prezumtiv),
pentru viitor, de infractorul contra căruia s-a reacţionat astfel. Teoretic, acesta va reţine că, pentru a evita, în
perspectivă, repetarea unei asemenea reacţii publice împotriva sa (cu sancţiunea penală ataşată), trebuie să se
abţină de la a mai adopta conduite de genul celei care au determinat această reacţie (revizuindu-şi astfel - în mod
ideal-atitudinea faţă de valorile sociale penal protejate). Prevenţia generală se referă la exemplaritatea pentru terţi
a consecinţelor particulare atrase asupra unui infractor, prin reacţia etatică post-delictuală, ca urmare a săvârşirii
de către acesta a faptei interzise (destinatarii legii penale vor observa că ameninţarea sancţionatorie generică,
abstractă, ataşată normei penale, nu este o literă moartă a legii, respectiv că săvârşirea faptelor penalmente
interzise conduce efectiv la tragerea la răspundere penală şi sancţionarea specifică a infractorilor), întărind astfel
adeziunea lor voluntară la setul de valori sociale esenţiale protejate penal sau descurajând - de teamă - pe cei
care respectă reglementările penale nu din convingere, ci din frica de a nu li se aplica sancţiuni juridico-penale.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 15

socio-etatice. Rolul d r e p t u l u i p e n a l î n cadrul politicii generale a statului şi în


dreptului pozitiv este acela de a exprima şi realiza politica penală oficială la un anumit
moment determ
inat, precum şi de a pune, legal, la dispoziţia autorităţii etatice un instrument
de reacţie preventiv-represivă de maxim impact, care să poată f i utilizat efectiv şi eficient în
lupta contra flagelului ce o ameninţă, anume f e n o m in f r a
Dreptul penalare, aşadar, multiple sarcini socio-juridice, în a cârorîndeplinire (teoretică
formală) rezidă rolul său. Aceste sarcini se referă la:
- informarea/avertizarea destinatarilor normelor sale cu privire la valorile sociale apreciate
drept fundamentale în respectiva societate (potrivit aprecierii legiuitorului);
- informarea/avertizarea destinatarilor normelor sale cu privire la tipurile de conduită/
comportamentele în cel mai înalt grad indezirabile - prin aceea că prezintă aptitudinea de a
leza/periclita, de o manieră intensă, respectivele valori/relaţii sociale - care sunt prevăzute
ca infracţiuni şi a căror săvârşire este interzisă sub ameninţarea angajării răspunderii
juridico-penale şi a dispunerii sancţiunilor specifice;
- reglementarea generală, abstractă a infracţiunilor, a sancţiunilor de drept penal şi a
regimului tragerii la răspundere penală, a consecinţelor comiterii de fapte incriminate, a
cadrului normativ specific de ansamblu;
- prevenirea (ante şi post-delictuală, generală şi specială a) comiterii infracţiunilor;
-com baterea, prin mijloace proprii, preponderent represive, a infracţionalităţii;
- asigurarea păcii sociale, a protecţiei ordinii şi liniştii publice, a unui climat social general
propice pentru normala desfăşurare şi derulare (dezvoltare) a raporturilor juridice/relaţiilor
sociale.

§4. Funcţiile dreptului penal


într-o evoluţie logică firească, se conturează suma funcţiilor dreptului penal, reprezentând
modalităţile prin mijlocirea cărora acesta îşi realizează rolul, îndeplinindu-şi sarcinile şi
justificându-şi, astfel, necesitatea şi existenţa. în doctrină sunt indicate variate care ar
reveni, în sistemul dreptului pozitiv, dreptului penal, precum (după caz): funcţia de protecţie,
funcţia de legalitate, funcţia de progres; funcţia de orientare a conduitei sociale, funcţia de
intimidare, funcţia de reeducare; funcţia represivă, funcţia expresivă, funcţia protectoare;
funcţia preventiv-educativă, funcţia sancţionatoare; funcţia protectoare, funcţia motivatoare;
funcţia protectoare, funcţia educativă etc.111
Se observă cu uşurinţă, chiar şi din această enumerare exemplificativă, că există anumite
funcţii ale dreptului penal cu rată de indicare mai accentuată decât altele. Din analiza
conţinutului efectiv pe care l-ar cuprinde fiecare dintre aceste funcţii ale dreptului penal,
este de punctat şi că (în ciuda unor deosebiri terminologice) autori diferiţi exprimă anumite
idei asemănătoare, însă prin denumiri (parţial) distincte. Există, practic, un nucleu ideatic (în
mare parte/în elementele sale esenţiale) comun în materia funcţiilor pe care le realizează
dreptul penal (aşadar, a poziţiei destinate pentru/şi jucate de această ramură de drept în
organizarea modernă a societăţii etatic structurate), care prezintă numeroase variaţiuni de
formă, denumire (terminologie) şi structură*121.

111A se vedea (printre alte surse) Fl. Streteanu , D. Niţu , p. 11-13; C. M itrache , C r . Mitrache , op. cit.,
p. 31, 32; C. B ulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 24.
121Uneori, anumite aspecte sunt apreciate ca reprezentând funcţii propriu-zise, explicate prin anumite sub-funeţii/
mecanisme, iar, în opinia altor autori, relaţia aceasta - de tipul întreg-parte - este răsturnată, cele din urmă fiind
concepute drept funcţii care le implică, drept mecanisme, pe celelalte.
16 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

Acceptând ca premisă această varietate (relativă) a viziunilor existente în privinţa


problematicii funcţiilor socio-juridice trasate dreptului penal şi asumate/îndeplinite (în mod
ideal) de acesta, alegem să considerăm că funcţiile principale ale dreptului penal (în cadrul
cărora pot fi identificate, cu titlu de mecanisme, diverse sub-funcţii ale sale) sunt:
deprotecţie ş\ funcţia expresiv-educativă.Optăm să le relevăm pe acestea în consid
a două planuri de referinţă, în cadrul cărora ponderea respectivelor funcţii se modifică
circular (planuri care se dovedesc corespunzătoare tipurilor de raporturi juridice penale:
de conformare, respectiv de conflict - aspect asupra căruia vom reveni ulterior). Astfel,
distingem un plan preponderent abstract (în care funcţionarea/eficienţa dreptului penal
se produce mai degrabă pasiv, este difuză, insesizabilă în mod direct şi nemijlocit) - planul
legislativ - şi un plan preponderent concret (în care funcţionarea dreptului penal se produce
mai ales activ, fiind expres şi direct sesizabilă, nemijlocit) - planul judiciar, respectiv (ulterior)
cel execuţional penal.
în planul abstract, legal, de referinţă, apreciem că funcţia preponderentă a dreptului
penal este una de tip expresiv-educativ.Legiuitorul, conferind forţă juridică pozitivă nor
penale elaborate, prin aceea că le inserează în sfera dreptului pozitiv (le introduce în vigoare),
apelează la sentimentul/simţul/spiritul civic al destinatarilor acestor dispoziţii legale, la
adeziunea prezumată pe care aceştia o nutresc faţă de normativul astfel acreditat.
în primul rând, legiuitorul identifică şi indică, exprimă prin asemenea prevederi legale
valorile şi relaţiile sociale fundamentale, esenţiale, de interes în cel mai înalt grad pentru
societate, precum şi formele de conduită care le aduc acestora atingere ori le periclitează cu
o maximă intensitate, pe care, drept urmare, le înfăţişează drept comportamente nedorite
(de evitat), cu valoare infracţională. în acest fel, destinatarul obedient (din convingere) al
normei penale este informat cu privire la modurile indezirabile, respectiv dezirabile în care i
se impune să se manifeste în relaţiile sociale, în raporturile sale juridice (funcţia expresivă a
dreptului penal, funcţia de orientare a conduitei). Prin aceasta, unor asemenea destinatari ai
normei li se inoculează un set de valori şi li se fortifică adeziunea voluntară, liber exprimată
faţă de valorile sociale de bază, fiind încurajaţi să le respecte
şi, prin aceasta, educativă - a dreptului penal).
Totodată (în al doilea rând), prevederea cadrului legal al tragerii la răspundere penală,
construirea sistemului de sancţiuni de drept penal şi indicarea, în dispoziţia sancţionatorie
particulară a fiecărei norme de incriminare în parte, a sancţiunii penale specifice, corespun­
zătoare pentru adoptarea unui anume comportament interzis de legea penală, vin să realizeze
funcţia de intimidare a dreptului penal, ca modalitate particulară (integrată) de realizare
a finalităţii expresiv-educative (unii destinatari ai normei o vor respecta din convingere
sinceră, alţii doar de teama de a nu li se aplica sancţiunea reprezentând consecinţa conduitei
prohibite prin norma de incriminare). Toate acestea vor concura, desigur, la instaurarea unor
raporturi (majoritare) de conformare a destinatarilor legii penale la prescripţiile acesteia,
ceea ce va realiza, desigur (într-un mod implicit, indirect, mijlocit), şi funcţia de protecţie (a
valorilor sociale) specifică dreptului penal (funcţie care, în cadrul acestui plan de referinţă,
se manifestă însă în mod subsecvent)11'.1

111 Valoarea secundară, în acest cadru de referinţă, a funcţiei de protecţie a dreptului penal credem că este
evidenţiată şi de următorul aspect: în doctrină se accentuează asupra împrejurării că dreptul penal are în sarcină
inerentă protecţia generală a anumitor valori sociale, cu privire la atributele lor esenţiale, împotriva faptelor prin
care acestea pot fi în cel mai înalt grad lezate/periclitate, ceea ce semnifică faptul că, indiferent cât timp s-ar
scurge într-o societate dată fără ca acel tip de fapte să se comită în concret, ar fi de neconceput scoaterea lor din
sfera de reglementare (şi, astfel, de protecţie) a dreptului penal. De pildă, chiar dacă admitem că, într-o anumită
colectivitate umană etatic structurată, nu s-ar mai înregistra, statistic, niciun caz de omucidere pentru o perioadă
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 17

în planul judiciar şi execuţional de referinţă însă, acolo unde acţiunea dreptului penal
devine activă, dinamică, prin punerea în mişcare şi aplicarea efectivă a prevederilor sale,
prin adaptarea la cazuri concret determinate a instituţiilor sale (abstract conturate în plan
legislativ), raportul dintre funcţiile relevate ale dreptului penal se modifică, preponderentă
devenind funcţia de protecţie.
în primul rând, în acest plan se realizează protecţia valorilor şi relaţiilor sociale ocrotite de
dreptul penal, implicit protecţia colectivităţii (a societăţii), dar şi aceea individuală (a persoanei
vătămate), prin supunerea infractorului la procesul de tragere la răspundere penală (prin care
se concretizează, faţă de acesta, dispoziţiile abstracte pre-determinate) şi prin angajarea, în
sarcina sa, a răspunderii juridico-penale pentru fapta incriminată comisă. Adeseori, în acest
stadiu, se poate evidenţia o adevărată cţiesub-funcţie)
n
fu( eliminatorie (de eli
dreptului penal, care - fie temporar (regula contemporană în sistemul nostru de drept), fie
perpetuu - pune capăt formelor esenţiale de contact dintre infractor şi colectivitate, limitând
libertatea acestuia (provizoriu - preventiv - sau definitiv121) ori limitând (exerciţiul) altor
categorii de drepturi (fundamentale/esenţiale) ale respectivei persoane (funcţia represivă,
sancţionatoare a dreptului penal). Se realizează astfel o imediată a valorilor/relaţiilor
sociale, a societăţii, a persoanelor nemijlocit lezate/puse în pericol de către infractor (pe
durata procesului penal, precum şi - mai ales - a executării sancţiunii de drept penal dispuse
de organul judiciar competent).
De asemenea, prin executarea sancţiunii de drept penal stabilite în sarcina sa (precum şi
prin suportarea tuturor consecinţelor angajării răspunderii sale penale), infractorul ar trebui -
în mod logic şi firesc (ideal vorbind) - să realizeze caracterul negativ, necorespunzător şi
neconvenabil - atât pentru societate, cât şi pentru sine - al conduitei infracţionale manifestate,
revizuindu-şi, în consecinţă, pentru viitor, atitudinea şi/sau (măcar) comportamentul în
cadrul de desfăşurare a relaţiilor sociale. Se realizează astfel (de dorit/de aşteptat) prevenţia
specială (expresie a funcţiei negativ-motivatoare a dreptului penal), ca formă specifică de
manifestare a funcţiei de protecţie (de data aceasta mediată), precum şi - im plicit-a funcţiei
expresiv-educative a dreptului penal. în acest punct, se poate releva o aşa-numită funcţie
(sub-funcţie) de reeducare, cu rol/scop de readaptare a infractorului ia setul de valori faţă de
care există adeziunea generală a societăţii şi aceea legală, juridică (scopul pedepsei, în actualul

îndelungată de timp, nu ar fi de admis eliminarea, sub acest motiv, a normelor de incriminare aferente, căci s-ar
vulnerabiliza respectiva valoare socială împotriva unor potenţiale fapte de acel gen care ar putea fi comise în
viitor. Ba chiar s-ar putea considera că legiuitorul transmite, astfel, un mesaj apt de interpretare greşită de către
corpul social, stimulând săvârşirea acelui tip de fapte (adeseori, dezincriminarea este percepută de grupul social
ca o manifestare a dezinteresului legiuitorului faţă de protecţia juridică a unei anumite valori sociale, mesajul care
se apreciază a fi, astfel, transmis, fiind că devine licită comiterea faptelor de respectivul tip). Or, menţinerea unei
incriminări, în absenţa statistică a unor fapte concrete încadrabile în acea normă, pentru o lungă perioadă de timp
(sau comiterea lor în număr nesemnificativ, din punct de vedere statistic), credem că are mai puţin de a face -
direct, nemijlocit - cu funcţia de protecţie (eventual, se poate pune problema, în asemenea ipoteză, doar a unei
prezumtive protecţii, de tipul unei „plase de siguranţă"), cât este legată, mai puternic, de funcţia expresiv-educativă
a dreptului penal (realizând, astfel, implicit - dar subsecvent -, şi protecţia).
[1] în contextul actualului cadru normativ naţional, nu utilizăm termenul de „eliminare'7„eliminatoriu"în sens
existenţial - dreptul penal român contemporan este complet, definitiv şi irevocabil străin de pedeapsa capitală
(pedeapsa cu moartea).
[2] în acest context, semnificaţia termenului utilizat („definitiv") nu trebuie înţeleasă în sensul de „permanent"/
„perpetuu" - deci într-o accepţie temporală ci în sensul de „în mod final"/„de o manieră finală"/„nesusceptibil
de reevaluare"; practic, avem în vedere sancţiunea de drept penal dispusă printr-o hotărâre definitivă a instanţei
penale, adică printr-un act specific, de autoritate, al acestui organism specializat al statului (în distribuirea justiţiei
penale), act care nu mai poate fi supus căilor ordinare de atac şi care - prin urmare - se bucură de caracter executoriu
şi de autoritatea lucrului judecat. Sub acest aspect, sancţiunea definitivă de drept penal, privativă de libertate
(definitiv stabilită/aplicată), poate fi temporară/determinată (închisoarea) ori nedeterminată (detenţiunea pe viaţa).
18 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

stadiu de evoluţie, nu mai rezidă în represiunea aflictivă auto-justificată, ci în prevenţie şi


resocializarea infractorului, în vederea recuperării sale ca membru util al colectivităţii111). în
plus, este rezonabil a presupune că şi alte persoane (destinatari ai legii penale) vor extrage
anumite învăţăminte pozitive (similare), cu valoare preventivă, din acţiunea represivă activ
exercitată asupra infractorului, realizându-se astfel (în mod ideal) prevenţia , de
asemenea, ca o formă particulară de realizare a funcţiei de protecţie (la rândul său, mediată,
negativ-motivatoare, funcţie de exemplaritate), dar şi - mijlocit (în secundar) - a funcţiei
expresiv-educative a dreptului penal.
în al doilea rând (după cum s-a mai precizat), în acest plan de referinţă se poate evidenţia
şi o dimensiune a protecţiei persoanei infractoruluiîmpotriva reacţiei
fie de sorginte privată (spre exemplu, din partea persoanei vătămate ori a apropiaţilor acesteia
sau a altor persoane revoltate de fapta incriminată comisă), fie de sorginte publică (aparţinând
organelor statului). Prin cadrul său de reglementare (care, mai ales în perioada contemporană,
presupune tot mai multe garanţii aduse persoanei şi drepturilor infractorului), dreptul penal
asigură transgresorilor normelor sale o tragere la răspundere penală proporţională, rezonabilă
şi bazată pe principii elaborate în considerarea drepturilorşi libertăţilorfundamentale inerente
oricărei fiinţe umane, căreia trebuie să i se respecte demnitatea corespunzătoare acestui
statut, indiferent de faptele comise*121.

111Astfel, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 3 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 514 din 14
august 2013), se stabileşte că: „(1) Scopul executării pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate este
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. (2) Prin executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate
se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi
faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor sau persoanelor internate".
121 Preocuparea (în special din perioada modernă şi contemporană) legiuitorului penal pentru drepturile
infractorului, într-un dezechilibru adeseori evident (şi chiar dramatic) prin comparaţie cu statutul persoanei vătămate,
a condus chiar la formularea unor critici coagulate în jurul ideii că dreptul penal nu ar (mai) reprezenta decât un
fel de Mogno Charta Libertatum în favoarea infractorului, cu ignorarea situaţiei victimei (ceea ce pare paradoxal
şi ar fi fost de neconceput în alte epoci istorice). întrebarea subsecventă este, desigur, dacă astfel se manifestă
un stadiu real al progresului ori al involuţiei în domeniul acesta de reglementare (respectiv, care este punctul din
care o asemenea atitudine legislativă tinde a nu mai fi constructivă, ci chiar contra-productivă şi inechitabilă).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 19

prevenţie
generală
nu s-a identificat încă un protejarea societăţii (a
sistem (funcţional) de control valorilor şi relaţiilor sociale
social/de reacţie socială cu sistem de fundamentale, esenţiale)
un raport mai bun între control împotriva faptelor celor mai
costuri (dezavantaje) şi social/de | pentru j prejudiciabile, prin
eficienţă/rezultate reacţie
socială de
I societate asigurarea/reinstaurarea (la
(avantaje) nevoie) a ordinii de drept
tipul „cel
mai mic rău
necesar”
----------- prevenţie
infracţionalitatea reprezintă
ante-delictuală
o realitate perpetuă (cu
implicaţii negative, ce -
prevenţie
trebuie combătută) în cadrul
post-delictuală
oricărei societăţi

protejarea persoanei
sistem de garanţii ale transgresoare a standardului de
individului contra abuzului şi conduită dezirabilă (din
arbitrariului (privat - al perspectivă penală)
victimei şi apropiaţilor acesteia faţă de puterea de reacţie
- , dar şi socio-etatic) privată şi/sau publică

Rol: reprezintă un instrument/un


mijloc (de tip preventiv-represiv/
aflictiv) de exprimare şi realizare
a politicii penale a statului, de Funcţia de protecţie Funcţia expresiv-educativă
protejare a acestuia şi a
persoanelor
destinatare/beneficiare, prin
a persoanei, in a societăţii/ funcţie principală în planul
asigurarea ordinii de drept şi a
faţa reacţiei statului, faţă de abstract (legal) de referinţă
cadrului represiunii (când aceasta
societăţii/ conduita anumitor
este încălcată), combătând
statului persoane (funcţie
infracţionalitatea şi garantând funcţie deinformare şi
(funcţia de reactiv-represiv-
un cadru legal pentru a face orientare/modelare a
legalitate) reeducativă)
aceasta. conduitei umane (prin
adeziune şi/sau prin
intimidare)
Sarcini:
- stabilirea şi afirmarea funcţie preponderentă pune accent pe prevenţia
valorilor sociale fundamentale, în planul concret generală, respectiv pe
a unui anumit standard (judiciar) de referinţă prevenţia ante-delictuală
comportamental (ireductibil)
dezirabil în societate şi realizează protecţia în mod
funcţie sancţionatorie
informarea destinatarilor cu preponderent pasiv, fiind
(uneori, eliminatorie)
privire la acestea; specifică raporturilor
- reglementarea ilicitului juridice penale de
penal, a răspunderii penale şi a pune accentul pe prevenţia
specială (şi doar în conformare/cooperare
sancţiunilor de drept penal
secundar pe cea generală),
(atât în scop preventiv, cât şi
respectiv pe prevenţia post-
reactiv-represiv);
delictuală
- asigurarea prevenţiei
ante-delictuale şi realizează prevenţia în mod
post-delictuale (atât în interes preponderent activ, fiind
public, cât şi privat); specifică raporturilor penale
- combaterea infracţionalităţii de conflict/constrângere/
(în mod preventiv, dar şi reactiv, contradicţie
după caz);
- asigurarea şi impunerea
ordinii sociale.
CAPITOLUL AL ll-LEA. IZVOARELE
DREPTULUI PENAL

Secţiunea .Conceptul de izvor de drept (izvor


1
al dreptului penal); generalităţi; tipuri (categorii)
de izvoare ale dreptului penal
Potrivit unui silogism cunoscut în domeniul socio-uman de referinţă, se acreditează
următorul raţionament logic (fundamentat, totuşi, şi pe baze empirice): homo, ibisocietas;
ubi societas, ibi ius; ergo: ubi homo, ibi ius[1]\
Regulile de convieţuire socială, evolutiv sublimate în norme juridice, constituie un
instrument social (şi etatic) ireductibil pentru asigurarea organizării şi funcţionării oricărui
grup social, pentru structurarea şi ordonarea valorilor şi relaţiilor sociale inerente oricărei
colectivităţi, reprezentând mijloace necesare de formulare şi indicare a conduitelor sociale
dezirabile, respectiv a celor indezirabile (şi - prin urmare - prohibite). Formarea acestor
reguli de comportament în colectivitate constituie rezultatul unor necesităţi (adeseori deduse
empiric, din experienţe - preponderent negative - trecute) resimţite de organismul social,
iar exprimarea lor formală se realizează prin actul de voinţă al autorităţii socio-etatice
competente să efectueze activitatea legislativă. Pentru ca această exprimare să fie reală,
concretă, efectivă şi eficientă, ea trebuie să aibă o existenţă propriu-zisă în mediul exterior,
să fie adusă la cunoştinţa destinatarilor săi, cu titlu formal de obligaţie civică de informare
(sub sancţiunea imposibilităţii invocării ulterioare a necunoaşterii normei, pentru a evita
asumarea consecinţelor nefaste atrase ca urmare a adoptării conduitelor indezirabile prohibite
anterior: nemo censetur ignorare legemm).
Sistemul juridic a atins de mult acel stadiu firesc de evoluţie în care se recunoaşte că nicio
normă juridică nu poate fi opusă unei persoane căreia nu i s-a creat posibilitatea rezonabilă
de a lua la cunoştinţă despre existenţa şi conţinutul respectivei norme. Aceasta se realizează,
de principiu, prin sistemul publicării într-un instrument mediatic oficial al fiecărui organism
socio-etatic (în România, este vorba despre Monitorul Oficial), norma neputând intra în vigoare
(deveni activă) decât ulterior unui asemenea moment131. Anterior acestei etape însă, pentru
ca norma de conduită să poată fi astfel publicată, ea trebuie să îmbrace o formă aptă de1

111în traducere liberă: acolo unde există fiinţe umane, există societate (organizare socială); acolo unde există
societate (organizare socială), există drept (drept nî sensul de sistem de norme de c
juridice); prin urmare, acolo unde există oameni (fiinţe umane), există drept (sistem de norme de convieţuire
socială, norme juridice).
|2i Sau: nemo censetur legem ignorare. în traducere liberă: nimeni nu nu cunoaşte legea,
în sensul că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii/greşita cunoaştere a legii (pentru a înlătura răspunderea
juridică ce poate fi angajată prin fapta comisă). Idei asemănătoare (în esenţă: interdicţia invocării necunoaşterii/
cunoaşterii greşite a legii, pentru a produce efecte juridice de tip extinctiv, bazată pe obligaţia civică a fiecărei
persoane apte de responsabilitate juridică de a se informa cu privire la reglementările legale existente, ca fundament
strict necesar pentru funcţionalitatea şi eficienţa oricărui sistem de drept) transmit şi adagiile: iuris non
excusat/ignorantia legis neminem excusat (ignorarea/necunoaşterea legii nu scuză pe nimeni) ori ignorantia iuris
nocet (necunoaşterea legii dăunează).
131Potrivit art. 78 (cu denumirea marginală „Intrarea în vigoare a legii") din Constituţia (în vigoare a) României,
se stabileşte că „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării
sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei".
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 21

percepere din exterior. Cu alte cuvinte, dreptul trebuie să fie cuprins/exprimatîn modalităţi
care prezintă aptitudine de comunicare şi percepere (transmitere/informare şi cunoaştere/
luare la cunoştinţă), fiind necesară cuprinderea sa în surse care să prezinte potenţialitatea
abstractă de a satisface aceste cerinţe inerente, fără de care nu se poate concepe o regulă
obligatorie de conduită, o normă juridică, în general: un sistem al dreptului.
Toate aspectele legate de cele astfel indicate formează subiectul de tratare şi de analiză a
problematicii referitoare la sursele dreptului (inclusiv penal) sau, într-o denumire alternativă
încetăţenită (tradiţional) în spaţiul juridic românesc de referinţă, la „izvoarele" dreptului
(inclusiv penal). După cum se cunoaşte din doctrina teoriei generale a dreptului, conceptul de
„izvor de drept"/„izvor al dreptului" comportă mai multe semnificaţii, anume: sens material,
sens politic, sens formal111.
Considerăm că mai des utilizat în exprimarea juridică uzuală referitoare la izvoarele
dreptului este sensul formal al noţiunii (iar nu acela material şi - cu atât mai puţin - cel
politic/creator). Ca atare, atunci când se întâlneşte o referire la conceptul de sursă sau izvor
al dreptului, fără o precizare anume (sau fără ca din contextul de referinţă să reiasă, în mod
evident, că se face referire la o altă semnificaţie a acestuia), se subînţelege faptul că se are
în vedere semnificaţia formală a conceptului.
Pentru a determina cu acurateţe sfera pe care o avem în vedere atunci când facem referirea
la sursele/izvoarele (formale ale) dreptului penal, apreciem că este utilă departajarea acestora
în două categorii, şi anume: izvoare propriu-zise (proprii, principale, cu efecte depline)
de drept penal; izvoare de drept penal cu efect limitat (secundare). Diferenţa pe care o
apreciem a constitui temeiul departajării acestor tipuri de izvoare ale dreptului penal rezidă
în capacitatea lor deplină ori doar limitată (parţială) de a produce efecte în domeniul juridic
de referinţă, în considerarea următoarelor trei planuri de structurare: planul introducerii în
vigoare a unei dispoziţii (noi); planul modificării (completării, extinderii, limitării, interpretării
şi/sau orientării într-un anumit sens etc.) unei dispoziţii preexistente (deja aflată în vigoare);
planul scoaterii din vigoare a unei dispoziţii preexistente (aflată în vigoare).
Astfel, considerăm că un izvor de drept propriu-zis (principal, cu efect deplin) în materia
dreptului penal are puterea de a se manifesta, cu efect obligatoriu, asupra tuturor acestor
trei planuri, respectiv asupra fiecăruia dintre ele în parte. Cu alte cuvinte, un asemenea
izvor de drept penal poate introduce în vigoare o reglementare (nouă), poate modifica
reglementarea anterioară şi poate scoate din vigoare dispoziţii preexistente. Practic, pentru
un asemenea izvor de drept penal nu există limite de acţiune cu privire la impactul pe care
îl poate produce, sub oricare aspect posibil, asupra ramurii dreptului penal. în acest sens,
este de observat că, fără posibilitate de tăgadă, asemenea izvoare de drept penal pot fi
identificate-în mod necontroversat - doar înrândul categoriei actelor normativ
nu toate, ci numai anumite tipuri de acte normative). Sunt asemenea izvoare propriu-zise
(depline, principale) de drept penal: legea (stricto sensu) organică; ordonanţele de urgenţă
ale Guvernului; potrivit unor opinii, în această categorie ar urma să fie cuprinse şi tratatele/
convenţiile internaţionale la care România este parte, desigur, în măsura în care cuprind
dispoziţii ce pot fi integrate în sfera domeniului penal de referinţă.
Pe de altă parte, se poate aprecia că, sub un anumit aspect, se ridică la rangul de izvor
al dreptului penal şi acele surse care, neavând capacitatea de a produce un impact asupra
acestei ramuri de drept sub totalitatea celor trei planuri de referinţă ante-indicate, au puterea
de a îşi lăsa amprenta (măcar şi parţial) asupra cel puţin a unuia dintre aceste planuri de1

111în acest sens, a se vedea, de pildă, N. Popa , Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014, p. 152 ş.u.
22 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

referinţă. Astfel, este de observat că, separat de categoria anumitor acte normative (care au
capacitatea de a constitui izvoare propriu-zise, cu efecte depline, ale dreptului penal), există
şi alte anumite surse juridice care au puterea (după caz) fie (doar) de a determina ieşirea din
vigoare a anumitor reglementări penale preexistente, fie (doar) de a modifica (într-o măsură
mai mare sau mai mică, în sens larg sau restrâns, formal ori doar prin implicaţiile concrete
produse în urma acţiunii lor) anumite segmente ale reglementării juridico-penaleîn vigoare
la un anumit moment dat. Ba chiar s-ar putea discuta (atât în abstract, cât şi pe marginea
unui n u m ă r-re strâ n s-d e ipoteze concrete) despre potenţiala capacitate a unora dintre ele
de a determina intrarea în vigoare a unei reglementări penale (noi, sau - cel puţin - relativ
noi, prin raportare la stadiul imediat anterior al dreptului penal pozitiv). Asemenea surse
ale dreptului penal, pe care optăm să le denumim izvoare de drept penal cu efect limitat
(secundare), pot fi identificate în sfera (generic denumită a) jurisprudenţei (în sensul de
precedent judiciar), referitor la anumite tipuri de hotărâri ale unor organe jurisdicţionale
(astfel cum vom dezvolta în cele ce urmează), precum şi cu privire la un anumit act ce poate
fi emis de Preşedintele statului. Astfel, apreciem că se integrează în această categorie a
izvoarelor (cu efect limitat, secundare) de drept penal: jurisprudenţa obligatorie, incluzând
deciziile obligatorii ale Curţii Constituţionale a României şi deciziile obligatorii ale înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie a României (este vorba despre deciziile - de admitere - pronunţate
în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, respectiv despre cele pronunţate cu titlu
de hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)111, precum şi decretul de
graţiere (individuală) ce poate fi emis de către Preşedintele României.

Secţiunea a 2-a. Izvoarele propriu-zise ,


cu efecte depline) ale dreptului penal: (anumite tipuri de)
acte normative - legea organică şi ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului; situaţia documentelor internaţionale de interes în
materie penală (şi a jurisprudenţei subsecvente)

§1. Legea - izvor al dreptului penal


înainte de orice altceva, apreciem că se impune o clarificare a sensului în care utilizăm,
în cadrul prezent de analiză, termenul „lege", deoarece - după cum se cunoaşte - acesta
este purtător al mai multor semnificaţii. într-un sens extrem de larg şi impropriu limbajului
juridic de specialitate (dar adesea întrebuinţat în limbajul comun), noţiunea de lege este
utilizată pentru a se face referinţă, generic, la orice tip de regulă de conduită, percepută
(într-un anumit domeniu de referinţă) ca având un caracter de tip obligatoriu sau (cel puţin)
de recomandare (ca stabilind/impunând un standard de referinţă comportamental), a cărui
transgresare este socotită interzisă ori nepotrivită (inclusiv în sens religios sau moral ori
corespunzător normelor de convieţuire socială general acceptate ca etalon de referinţă al
unui anumit moment dat, într-o colectivitate anume). în sens juridic, conceptul de lege este
(cel puţin în contemporaneitate) restrâns la domeniul surselor/izvoarelor formale de drept,

111 A se vedea, în acest sens, şi M.A. Ho tca , Este jurisprudenţa izvo


român? - articolul se poate consulta on-line, în format electronic, la adresa de internet http://htcp.eu/
este-jurisprudenta-izvor-de-drept-in-sistemul-de-drept-roman/.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 23

cunoscând însă - la rândul său - două semnificaţii, una mai extinsă (lato sensu) şi alta mai
restrânsă (stricto sensu).
Astfel, (cvasi-)juridic vorbind, lato sensu, prin lege se desemnează orice tip de sursă ori
izvor al dreptului (specific unei anumite ramuri de drept ori - î n general -tu tu ro r ramurilor
de drept), dar mai ales sursele formale ale dreptului reprezentate de actele normative, fără a
se opera însă distincţii subsecvente în rândul acestora. în acest sens (la rândul său, impropriu
unui limbaj tehnic de specialitate strict juridic), prin lege se pot înţelege diverse tipuri de
acte normative, indiferent de emitent (Parlament ori Guvern sau organe subordonate ori
organe ale administraţiei publice locale) şi de forţa juridică a acestora (corespunzătoare
rangului emitentului şi procedurii de adoptare), precum: legile propriu-zise; ordonanţele
Guvernului (fie acestea simple ori de urgenţă); hotărârile de Guvern; ordinele de ministru;
hotărârile consiliului local ori ale consiliului judeţean etc.
Propriu-zis însă -stricto sensu-,din punct de vedere juridic, termenul lege este rezervat
doar pentru un anumit tip de acte normative, anume cele expres denumite astfel, al căror
emitent este doar Parlamentul (autoritatea legiuitoare), adoptate potrivit unor proceduri
anume reglementate şi care, ulterior adoptării, pentru a intra în vigoare, necesită promulgare
de către Preşedintele statului şi publicare în Monitorul Oficial (Partea I) al României. La rândul
lor, le g ile -in acest sens strict, restrâns, specific ju rid ic-su n t (la momentul de faţă, potrivit
reglementării autohtone) de trei feluri, în funcţie de puterea lor juridică, determinată de
procedura de adoptare (respectiv de necesitatea existenţei unei anumite majorităţi de vot -
mai redusă ori mai sporită - prin care să fie adoptate), anume (în ordinea descrescătoare a
forţei lor juridice): legi constituţionale, legi organice şi legi ordinarell].
Apreciem că, manifestându-ne în domeniul specific al dreptului, semnificaţia firesc atribuită
conceptului de lege (atunci când nu există precizări exprese contrare ori când din context
nu reiese în mod clar atribuirea unui alt înţeles al termenului) este aceea strictă, restrânsă
(stricto sensu), pe care o vom avea în vedere în continuare.
în acest sens, este de fixat fără posibilitate de discuţie că nu orice categorie de lege
(stricto sensu) poate reprezenta izvor al dreptului penal, ci numai legile organice (ş i-c u atât
mai mult - cele constituţionale), nicidecum simplele legi ordinare. Prin urmare, după cum
pertinent s-a indicat deja în doctrină121, „orice lege ordinară prin care s-ar stabili infracţiuni şi
pedepse ori s-ar acorda amnistia sau graţierea ar fi neconstituţională". Regula - nesusceptibilă
de excepţii - este stabilită cu rang constituţional, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) şi i) din
Legea fundamentală131. Limitarea sferei izvoarelor (formale) principale ale dreptului penal,
ca regulă, la categoria legilor organice (implicând, eventual, şi dispoziţiile legale de rang
superior, constituţional) se datorează relaţiei de proporţionalitate directă dintre importanţa
şi impactul socio-juridic pe care îl presupune această ramură a dreptului pozitiv şi nivelul*2 3

111 Potrivit art. 73 alin. (1) din Constituţie, „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare". Deosebirea de esenţă în funcţie de care se clasifică, în acest fel, legile (stricto sensu) vizează cvorumul
şi tipul majorităţii de vot necesare pentru adoptarea lor. A se vedea, în general, dispoziţiile art. 67, art. 73, art. 76
şi art. 151 din Constituţie.
[2] V. Pasca , Consecinţele adoptării Constituţiei din 1991 asupra Codului penal, în Constituţia şi Codul penal,
Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 14.
[3] Potrivit dispoziţiei art. 73 alin. (3) din Constituţie: „Prin lege organică se reglementează: (...) h) infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau graţierii colective (...)". Or, domeniile astfel indicate
dau conţinut tocmai ramurii dreptului penal, prin referirea la instituţiile fundamentale ale acestuia: infracţiunea,
răspunderea penală [în raport de care referirea este efectuată parţial-dar suficient-în mod indirect, prin referirea
de la lit. i) a art. 73 alin. (3) din Constituţie la amnistie, act de clemenţă care, din perspectiva dreptului penal, are
natura juridică de cauză de înlăturare a răspunderii penale], pedepsele (în acest fel se face trimitere, generic-în
sens larg - , la categoria sancţiunilor de drept penal, pedepsele fiind sancţiunile specifice/proprii operante - d o ar-
în această ramură de drept).
24 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

ierarhic al surselor formale de exprimare a prescripţiilor sale, relaţie pe care autoritatea


legislativă o apreciază ca necesară, utilă, raţională şi oportună (un exemplu edificatorii
reprezintă însuşi Codul penal - Legea nr. 286/2009).
într-adevăr, pe de o parte, reglementarea în materie penală operează în privinţa valorilor şi
relaţiilor sociale esenţiale, fundamentale, iar, pe de altă parte, prin intermediul dreptului penal
autoritatea statală poate impune cele mai drastice şi severe limitări admisibile (într-o societate
democratică, într-un stat de drept, caracterizat de principiul supremaţiei legii - lato sensu)
în raport de drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei. în aceste condiţii, garanţiile
juridice apreciate drept standarde normale ale raportului dintre societatea reprezentată de
stat şi destinatarii legii (penale) impun asigurarea unui grad ridicat de autoritate, legitimitate şi
consens cu privire la normele juridice specifice domeniului penal de reglementare, precum şi
asigurarea faptului că soluţiile atinse vor fi informate, chibzuite, echitabile (juste), funcţionale,
utile şi oportune. Aprecierea rezonabilă este că toate aceste deziderate ar putea fi realizate
prin limitarea sferei izvoarelor (principale) ale dreptului penal la acel tip de act normativ
care, prin procedura de adoptare, să nu ridice probleme de reprezentativitate, implicând
o majoritate absolută. în acest fel se poate considera (cel puţin teoretic) că reglementarea
atinsă implementează soluţiile optime (din punct de vedere al echităţii, eficienţei ş.a.), cu
asigurarea unei maxime preocupări cu privire la toate aspectele potenţiale ale impactului
macro-social implicat.
în lumina celor astfel expuse, apreciem că o problemă susceptibilă de discuţii (potenţial
controversată) o reprezintă aceea a normelorîn alb, respectiv procedeul de tehnică legislativă
(la care recurge uneori legiuitorul) prin care se completează unele reglementări penale sau
care produc impact (şi) în domeniul penal de referinţă, prin intermediul unor acte normative
inferioare (ierarhic) legii organice111. în asemenea cazuri, deşi formal reglementarea îşi revendică
sediul de origineîntr-o lege organică (izvor legitim indiscutabil în materie de drept penal), în
realitate, prevederea respectivă este, de fapt (în esenţă, în mod concret, efectiv), golită de
conţinut, ea devenind aplicabilă şi funcţională doarîn considerarea completării substanţiale
ce i se aduce prin intermediul sursei legale inferioare, care nu satisface (formal) exigenţele
constituţionale impuse unui izvor (principal, propriu-zis) al dreptului penal. Apreciem că o
asemenea practică legislativă este periculoasă şi contrară scopului în atingerea căruia au
fost prevăzute dispoziţiile constituţionale referitoare la limitarea sferei izvoarelor dreptului
penal, motiv pentru care opinăm că procedeul ar trebui să fie evitat, sub sancţiunea riscului
constatării neconstituţionalităţii unei asemenea prevederi121. Deşi acest procedeu ar putea1 2

[1] Astfel, de exemplu, potrivit art. 355 CP, se incriminează fapta de răspândire a bolilor la animale sau plante,
constând în „Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale
sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor". După cum
indică şi doctrina, „măsurile de prevenire sau combatere a bolilor sau dăunătorilor sunt prevăzute în legi speciale
prin care se reglementează diferite domenii de activitate, dar şi în acte, ordine, dispoziţii emise de autorităţile
administrative pentru anumite zone, centre sau localităţi contaminate, având rolul de a opri răspândirea bolilor
ori a dăunătorilor prin adoptarea unor măsuri restrictive şi constrângătoare, iar dacă acestea sunt încălcate,
prin aplicarea sancţiunii penale", sens în care se exemplifică prin Ordinul nr. 34/2009 pentru aprobarea normei
sanitare veterinare privind regulile generale de biosecuritate în exploataţiile de creştere a bovinelor (emis de
Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, publicat în M. Of. nr. 420 din 19 iunie
2009) - 1. Tănăsescu , în G. A ntoniu , T. Toader (coord .), V. Brutarii, Şt. Daneş , C. Duvac, I. G riga , I. Ifrim , G h . Ivan ,
G. Paraschiv , I. Pascu , I. Rusu, M. Safta , I. Tănăsescu , I. Vasiu , Explicaţiile noului Cod penal. Voi. IV (art. 257-366),
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 810.
[2] De pildă, prin Decizia nr. 405/2016 (M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016) privind infracţiunea de abuz în serviciu,
Curtea Constituţională a statuat (parag. 65) că, „în materie penală, principiul legalităţii incriminării (...) impune
ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz
contrar (...) supunându-se sancţiunii penale".
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 25

ridica unele inconveniente de tip logistic în activitatea legislativă şi administrativă practică,


suntem de părere că respectivele dispoziţii de completare nu ar trebui să producă efecte
juridice (cel puţin nu în sfera penală) decât în măsura în care sunt adoptate/sancţionate,
la rândul lor, de către Parlament, prin procedura specifică (corespunzătoare) legii organice
(sau printr-un act normativ cu putere echivalentă - ordonanţă de urgenţă a Guvernului -
ori superioară - lege constituţională). Suntem de părere că, puse faţă în faţă, criteriile/
argumentele care evidenţiază inconvenientele de ordin logistic şi administrativ ale unei
asemenea proceduri trebuie să pălească (cedeze) în faţa imperativelor care l-au determinat
pe legiuitor, dintru început, să rezerve domeniul dreptului penal exclusiv reglementării prin
lege organică (şi - a fo
rti-constituţională) ori prin acte normative apreciate ca fiind de
rang echivalent acesteia.

§2. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului - izvor al dreptului penal


Putem spune că, în mod excepţional, cu titlu de derogare (întemeiată) de la regula
constituţională potrivit căreia domeniul dreptului penal este rezervat reglementării prin
lege organică, sistemul juridic românesc actual admite şi un tip de act normativ ale cărui
elaborare şi emitere aparţin competenţei de legiferare (excepţională, delegată111) a puterii
centrale executive - în speţă, Guvernului - să dispună în sfera de incidenţă a dreptului penal.
Este vorba despre ordonanţele de urgenţă ale Guvernului.
Trebuie accentuată necesitatea delimitării între cele două tipuri de acte normative, (ambele)
denumite „ordonanţă", pe care le poate emite Guvernul României. în timp ce ordonanţele
simple de Guvern nu pot reglementa în materie penală şi - deci - nu pot constitui izvoare ale
dreptului penal, ordonanţele de urgenţă au un regim diferit (desigur, sub condiţia întrunirii
cerinţelor formale care să justifice urgenţa), acest tip de act normativ putându-se număra
(cum practica a demonstrat-o de suficiente ori şi cu numeroase controverse şi critici legate
de realitatea urgenţelor invocate) în rândul izvoarelor dreptului penal*121.
Una dintre probleme cele mai delicate decurgând din admiterea, de principiu, a ordonanţelor
de urgenţă ale Guvernului ca izvor (excepţional) propriu-zis (cu efecte depline, de tip principal)
al dreptului penal vizează problema aplicării în timp a legii penale. Motivul este dat de
procedura diferită şi de momentul deosebit de intrare în vigoare a acestei categorii de acte
normative, prin comparaţie cu legea (stricto sensu).\n plus, neces
a ordonanţei de urgenţă prin lege (organică) reprezintă o operaţiune care se poate finaliza
prin soluţia adoptării fără modificări a acesteia ori a adoptării sale, dar cu modificări şi/
sau completări ori chiar a respingerii ordonanţei de urgenţă. Ne vom ocupa însă de aceste
aspecte în tratările subsecvente referitoare la principiile fundamentale ale dreptului penal
(mai precis la principiul fundamental al legalităţii incriminării, în special în legătură cu acea
consecinţă a acestuia cunoscută drept lexpraevia), precum şi în analiza aplicării legii penale
în timp (referitor ia identificarea momentului intrării în vigoare a reglementărilor penale, în
funcţie de tipul de izvor de drept prin care acestea sunt inserate în vigoare).

Precizăm că deciziile Curţii Constituţionale pot fi consultate, în format electronic, pe site-ul https://www.
ccr.ro/, iar deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii şi a
sesizărilor privind dezlegarea unor chestiuni de drept pe site-ul http://www.scj.ro/.
111A se vedea dispoziţiile art. 115 din Constituţie.
121Spre exemplu, a se vedea O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care (alături de unele completări/modificări în materie penală
şi procesuală penală) a introdus în Codul penal incriminarea de la art. 2161 {folosirea prostituţiei infantile).
26 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

§3. Documentele internaţionale - izvor al dreptului penal


Potrivit unor opinii exprimate în doctrină, categoria izvoarelor dreptului penal (ca izvoare
propriu-zise) include, alături de tipurile de acte normative interne pre-indicate (legea organică
şi ordonanţa de urgenţă a Guvernului), şi acele documente internaţionale la care statul
român este parte, desigur, în măsura în care acestea ar conţine (şi) dispoziţii în materie
penală. Pentru raţiuni pe care le vom indica în continuare, înţelegem să exprimăm unele
rezerve (parţiale) faţă de această viziune.
Astfel, este un fapt indiscutabil că statul român încheie/ratifică/devine parte şi la convenţii
internaţionale conţinând prevederi (şi) în materie de drept penal. însă, potrivit dispoziţiilor
constituţionale, procedura prin care prescripţiile acestora (respectiv angajamentele asumate
astfel de statul român în materie penală) sunt receptate în reglementarea internă conduce la
concluzia că izvorul formal de drept penal va fi reprezentat, în principiu, de un act normativ
de drept intern dintre acelea care prezintă aptitudinea de a reprezenta izvoare ale dreptului
penal111. Ca urmare, împrejurarea că reglementarea în cauză este consecinţa asumării unei
obligaţii internaţionale de către statul român constituie o explicaţie a apariţiei reglementării,
poate constitui temei pentru o eventuală clasificare a normelor dreptului penal în norme
juridice-penale cu origine internă ori cu origine externă (respectiv o clasificare corespunzătoare
a izvoarelor dreptului penal), dar nu considerăm că ea acreditează menţionarea documentelor
internaţionale ca sursă/izvor de drept penal aparte, în cadrul categoriei izvoarelor propriu-zise
(cu efecte depline, principale) ale dreptului penal. Izvorul direct, nemijlocit al normelor penale
cu etiologie stabilită în respectivul document internaţional îl va reprezenta, totuşi (chiar
dacă şi numai formal), actul normativ intern de rang corespunzător prin care s-a ratificat
respectivul document internaţional (pact, tratat, convenţie). Cu atât mai mult vom fi în faţa
unui izvor intern propriu-zis de drept penal atunci când prin documentul internaţional în
cauză (respectiv prin ratificarea acestuia) nu s-a făcut altceva decât să se asume de către
statul român obligaţia de a insera în reglementarea sa penală o anumită dispoziţie/instituţie,
ca obligaţie de rezultat, fiind lăsată însă la latitudinea acestuia maniera particulară în care
va da conţinut şi va adapta (la specificul propriului sistem de drept) respectiva obligaţie, în
realizarea scopului astfel asumat.
Cu potenţial titlu de excepţie de la cele anterior formulate121, se poate considera că, din
moment ce „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte
reglementări comunitare cu caracter obligatoriu" au, practic, statutul de acte normative
cu aplicare directă în dreptul intern (ele au inclusiv „prioritate faţă de dispoziţiile contrare
din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare"), în măsura în care ar
conţine dispoziţii în domeniul dreptului penal, acestea (şi numai acestea, din larga paletă a

111Astfel, conform dispoziţiilor art. 11 din Constituţie (cu denumirea marginală „Dreptul internaţional şi dreptul
intern"), se stabileşte că: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile
ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern. (3) în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei". Sunt de menţionat şi prevederile cuprinse în
art. 20 din Constituţie (cu denumirea marginală „Tratatele internaţionale privind drepturile omului"), conform
cărora: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
121Pentru diferenţierea izvoarelor internaţionale de drept penal în directe şi indirecte, a se vedea FL. Streteanu ,
D. NlŢU, op. cit., p. 86-88.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 27

documentelor internaţionale la care România este parte, inclusiv a celorlalte reglementări -


lipsite de caracter obligatoriu - emanând de la instituţii ale Uniunii Europene) ar deveni
propriu-zis izvoare ale acestei ramuri de drept, separat de vreo ratificare directă specială,
ca efect al voinţei anterioare a legiuitorului român de aderare la Uniunea Europeană/la
tratatele ei constitutive („în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare,
precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în
aceste tratate")111.

Secţiunea a 3-a. Izvoarele adiacente (cu efecte parţiale)


ale dreptului penal: decretul prezidenţial de graţiere
(individuală) şi jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale
a României şi a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

§1. Decretul prezidenţial de graţiere (individuală) - izvor al dreptului penal


Actele de clemenţă - amnistia şi graţierea - constituie instituţii de drept cu natură
juridică pluridisciplinară. Astfel, dincolo de dimensiunea lor constituţională (şi - eventual -
administrativă), ele cunosc calificare juridică şi din punct de vedere al dreptului penal,
reprezentând instituţii de factură extinctivă corespunzătoare instituţiilor fundamentale ale
răspunderii penale, respectiv sancţiunilor penale. Amnistia constituie una dintre cauzele
de înlăturare a răspunderii penale (art. 152 CP), în timp ce graţierea constituie o cauză de
înlăturare sau de modificare a executării pedepsei (art. 160 CP). în timp ce ambele (amnistia şi
graţierea, în forma colectivă a acesteia din urmă) sunt emise de către forul legiuitor (Parlament)
prin lege organică - conform art. 73 alin. (3) lit. i) din Constituţie121- , graţierea mai cunoaşte
şi o altă formă (graţierea individuală), aceasta emanând de la Preşedintele României, prin
decret prezidenţial - potrivit art. 94 lit. d) coroborat cu art. 100 din Constituţie131.
Ca atare, graţierea - inclusiv în forma sa individuală, care se poate acorda prin decret
prezidenţial - reprezintă o instituţie a dreptului penal, o cauză de înlăturare sau modificare
a executării pedepsei, fiind reglementată atât în Codul penal (art. 160), cât şi printr-o lege
(specială) complinitoare: Legea nr. 546/2002*141.

111A se vedea dispoziţiile cuprinse de art. 148 din Constituţie (cu denumirea marginală „Integrarea în Uniunea
Europeană").
121Textul dispune: „Prin lege organică se reglementează: (...); i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective
131 Art. 94 („Alte atribuţii") lit. d) din Legea fundamentală dispune: „Preşedintele României îndeplineşte şi
următoarele atribuţii: (...) d) acordă graţierea individuală"; art. 100 („Actele Preşedintelui") din Constituţie prevede:
„(1) în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al
României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. (2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea
atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1)
şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru".
141în consecinţă, acele surse juridice prin intermediul cărora organele de stat abilitate (competente) pot acorda
beneficiul graţierii - producând, astfel, în această ramură de drept, un efect concret şi deloc neglijabil, prin aceea că
înlătură (total sau parţial) obligaţia infractorului de a îşi executa pedeapsa (dispusă ca efect al angajării răspunderii
sale penale) ori o modifică pe aceasta (în obligaţia de a executa, în loc, o altă pedeapsă, mai puţin severă decât
cea iniţial determinată de instanţă) - urmează a constitui, în această măsură/limită, surse (aşadar, izvoare) de
drept penal. A aprecia altfel (a nega caracterul de izvoare de drept penal al acestora) ar face imposibil de explicat
efectul juridic (pre-indicat) pe care, în temeiul dispoziţiilor legale (constituţionale şi infra-constituţionale, de factură
penală), îl atrag/implică.
28 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

Este de observat, în mod obiectiv, că, spre deosebire de oricare dintre izvoarele propriu-zise
de drept penal (indicate în secţiunea anterioară), decretul de graţiere nu are capacitatea
de a se manifesta şi de a produce efecte în oricare dintre cele trei planuri esenţiale de
referinţă ale domeniului (intrarea în vigoare a unei norme, modificare ei sau scoaterea din
vigoare), nici nu poate influenţa, în orice mod, oricare dintre instituţiile fundamentale ale
dreptului penal (cu atât mai puţin pe toate la un loc). Acţiunea instituţiei penale pe care
este autorizat decretul prezidenţial să o manifeste (graţierea individuală) se restrânge la
efectul de a influenţa - parţial - instituţia sancţiunilor penale, nefiind apt să creeze reguli
noi în domeniu ori să modifice/completeze/adauge sau să restrângă din sfera de activitate
a unor norme penale preexistente. Acesta are doar puterea să ofere un conţinut individual
concret unei instituţii reglementate prin norme ale cărora existenţă şi aplicabilitate nu sunt
influenţate de apariţia (sau nu) a unui act particular care să le confere această vocaţie
de aplicare efectivă (instituţia graţierii individuale ar continua să rămână reglementată ca
potenţialitate juridică, chiar dacă, pentru o perioadă îndelungată de timp, nu s-ar mai emite
niciun decret prezidenţial de graţiere).
Drept urmare, în aprecierea noastră, contemplăm în decretul prezidenţial de graţiere
(individuală) o sursă/un izvor formal al dreptului penal111, dar nu unul propriu-zis (principal,
cu efecte depline), ci unul parţial, cu efecte limitate (şi, de aceea, secundar, adiacent).

§2. Jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale a României - izvor


al dreptului penal*121
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea fundamentală131, Curtea Constituţională a României
este garantul supremaţiei Constituţiei [art. 142 alin. (1)], având (printre altele) competenţa
de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor [controlul de constituţionalitate a
art. 146 lit. a)], a convenţiilor internaţionale la care statul urmează să devină parte [art. 146
lit. b)], a regulamentelor Parlamentului [art. 146 lit. c)] şi de a hotărî asupra excepţiilor
de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti cu privire la legi (stricto
sensu) şi ordonanţe [controlul de constituţionalitate - art. 146 lit. d)]. Potrivit
art. 147 din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al
României, fiind general obligatorii (cu efect exnune) de la data publicării [alin. (4)]. Deciziile

[11în sens contrar, a se vedea V. Pasca , Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 24.
121 Facem trimitere (printre altele) şi la următoarele surse bibliografice de interes în materie: A. Iftim iei,
Constituţionalizarea în dreptul penal român şi francez, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016; A. Iftimiei, Evoluţia
politicii penale de la momentul apariţiei Curţii Constituţionale în România, articol ce poate fi consultat on-line, în format
electronic, la adresa de internet http://www.universuljuridic.ro/evolutia-politicii-penale-de-la-momentul-aparitiei-
curtii-constitutionale-romania/; G. Z lati, Curtea Constituţională. Despre efectele în timp ale deciziilor obligatorii
erga omnes în general şi despre deciziile interpretative în particular (I), articol ce poate fi consultat on-line, în format
electronic, la adresa de internet http://www.penalmente.eu/2017/04/01/curtea-constitutionala-despre-efectele-
in-timp-ale-deciziilor-obligatorii-erga-omnes-in-general-si-despre-deciziile-interpretative-in-particular/; G. Z lati,
ÎCCJ. Aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 privind infracţiunea de abuz în serviciu în ceea ce
priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 Cod procedură penală, articol ce poate fi consultat
on-line, în format electronic, la adresa de internet:http://www.penalmente.eu/2017/03/28/iccj-aplicabilitatea-
deciziei-curtii-constitutionale-nr-4052016-privind-infractiunea-de-abuz-in-serviciu-in-ceea-ce-priveste-cazul-de-
recurs-in-casatie-prevazut-de-art-438-pct-7-cod-procedura-pen/; S.M. Costinescu , K. Benke , Efectele deciziilor
Curţii Constituţionale în dinamica aplicării lor, articol ce poate fi consultat on-line, în format electronic, la adresa
de internet https://www.ccr.ro/uploads/RelatiiExterne/2012/CB.pdf.
131A se vedea, totodată, Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (republicată
în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 29

(de constatare a neconstituţionalităţii) produc un efect imediat, de ordin suspensiv111,


precum şi un efect definitiv121, afectat de un termen şi de o condiţie. încetarea efectelor
juridice ale unor dispoziţii legale (din legi, ordonanţe sau regulamente ale Parlamentului),
ca efect al constatării neconstituţionalităţii acestora printr-o decizie a Curţii Constituţionale
(aşadar, printr-un act emanând de la o altă autoritate/instituţie decât aceea care a creat
respectiva normă, care a emis-o şi a implementat-o în ordinea juridică pozitivă), reprezintă
o modalitate aparte (sui-generis)de scoatere din vigoare a unor norme juridic
trebuie confundată cu abrogarea131, nici cu ajungerea la termen (auto-abrogarea) a normei
juridice (ca modalitate alternativă de scoatere din vigoare a unei dispoziţii legale)141. Curtea
Constituţională a evidenţiat în mod expres, prin jurisprudenţa sa, această distincţie, reţinând
că încetarea efectelor unei norme juridice prin constatarea neconstituţionalităţii sale „este
un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (...), sancţiune diferită şi mult mai
gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ"151.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, s-a stabilit că „decizia de constatare a
neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă"161 - este, cu alte cuvinte,
sursă/izvor de d re p t-, precum şi (aspect deosebit de important, evidenţiat în numeroase
decizii ale Curţii şi cu implicaţii dintre cele mai importante asupra problematicii aici analizate)
că „puterea de lucru judecat ce însoţeşte (...) deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu
numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta"171, respectiv că „atât
considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale (ale Curţii Constituţionale - n.n.) sunt general
obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. în consecinţă, atât
Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice (inclusiv instanţele*2 5
4
3

[11 De la data publicării în Monitorul Oficial până la împlinirea unui termen de maximum 45 de zile, dispoziţiile
din legile, ordonanţele şi regulamentele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, sunt suspendate de drept.
[2] La încheierea perioadei de suspendare, de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii
Constituţionale, dispoziţiile din legile, ordonanţele şi regulamentele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale,
îşi încetează efectele juridice - ies din vigoare - dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu
le-a pus de acord cu prevederile Constituţiei, în sensul indicat de decizia Curţii.
[3] Abrogarea reprezintă un act retractiv al emitentului normei juridice, care îşi exprimă voinţa contrară celei
anterior manifestate - prin introducere în vigoare a normei respective - de a curma, pentru viitor, activitatea
juridică a acesteia. A se vedea, în acest sens (printre altele), Deciziile C.C.R. nr. 414/2010 (M. Of. nr. 291 din 4 mai
2010), nr. 1039/2012 (M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013) şi nr. 447/2013 (M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013).
[4] Prin urmare, deşi implică asupra unei dispoziţii legale acelaşi efect final asigurat prin oricare altă modalitate
de scoatere din vigoare a unei norme juridice-încetarea activităţii acesteia, curmarea producerii de efecte juridice
pentru viitor, excluderea din sfera dreptului pozitiv-, constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi normative nu
este, din punct de vedere juridic, echivalentă cu abrogarea, aşadar, nu se supune regimului acesteia şi consecinţelor
legale strict reglementate cu referire la ea. Spre exemplu, potrivit art. 64 alin. (3) teza a ll-a (şi a lll-a) din Legea
nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată în M. Of. nr. 260
din 21 aprilie 2010), se stabileşte că „Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună
în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de
abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament". Or, această soluţie, referindu-se expres la abrogarea
abrogării, nu acoperă şi ipoteza scoaterii din vigoare a unei norme de abrogare prin procedeul (separat al) constatării
neconstituţionalităţii normei de abrogare, printr-o decizie a Curţii Constituţionale. A se vedea, în acest sens,
problema constatării neconstituţionalităţii normelor de dezincriminare a insultei şi calomniei, reglementate de
art. 205, art. 206 (art. 207) CP anterior, care poate fi urmărită pe următorul fir cronologic: art. I pct. 56 din Legea
nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor
legi (publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006); Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of.
nr. 104 din 12 februarie 2007); Decizia nr. 8/2010 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată
în soluţionarea unui recurs în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 416 din 14 iunie 2011); Decizia nr. 206/2013 a
Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013).
[5] A se consulta Decizia nr. 414/2010, Decizia nr. 1039/2012 şi Decizia nr. 206/2013, citate anterior.
t6) A se consulta Decizia nr. 847/2008 (M. Of. nr. 605 din 14 august 2008).
I7] A se consulta Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 (M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995).
30 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

judecătoreşti) urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea


Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii"111. Aşadar, statuările cuprinse
în această sursă de drept de factură jurisprudenţială urmează a se impune nu doar instanţelor
judecătoreşti (aşa cum se întâmplă în cazul deciziilor care formează jurisprudenţa obligatorie
a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), ci erga omnes, tuturor autorităţilor şi instituţiilor, inclusiv
legiuitorului însuşi.
în aceste circumstanţe, apreciem că devine imposibil de negat evidenţa potrivit căreia
deciziile Curţii Constituţionale (de constatare a neconstituţionalităţii - cel puţin - , precum
şi cele interpretative) au atins (şi depăşit semnificativ) punctul critic minim necesar pentru
a putea fi apreciate ca surse/izvoare de drept (inclusiv penal)121.
Rămâne de stabilit, cu exactitate, poziţia lor precisă în cadrul categoriei izvoarelor formale
ale dreptului (penal). Este indiscutabil că menţionarea lor se impune - cel puţin - în categoria
izvoarelor de drept (penal) cu efect limitat (secundare, adiacente), dar nu reiese cu puterea
evidenţei (încă) accederea lor în categoria izvoarelor propriu-zise de drept (penal) - a celor
cu efecte depline, principale căci, teoretic, Curtea Constituţională nu are competenţa/
autoritatea de a fi legiuitor pozitiv.
Astfel, este de netăgăduit faptul că aceste decizii pot produce efecte în privinţa scoaterii
din vigoare a unei norme juridice.
Este discutabilă (şi sensibil de formulat) aprecierea potrivit căreia deciziile Curţii
Constituţionale ar putea produce un efect de influenţare (indirectă) a conţinutului prevederilor
legale analizate (şi, astfel, a aplicării lor în practică). Formal, acest efect (înţeles în sensul
de aptitudine de modificare sau completare a unei dispoziţii normative prin efectul unei
decizii a Curţii Constituţionale) este prohibit prin dispoziţii cuprinse în legea de organizare
şi funcţionare a Curţii Constituţionale*131. Practic însă, în realitate, deciziile (interpretative
ale) Curţii determină adeseori, măcar în mod indirect (cel puţin prin acreditarea, cu titlu
obligatoriu, a unei anumite interpretări determinate, cu efecte concrete, a unei norme juridice,
interpretare în lumina căreia - şi numai a căreia - se menţine prezumţia de constituţionalitate
a unei norme juridice), modificări şi/sau completări ale acţiunii unor norme juridice (ale
sensului acestora, ale aplicării lor concrete, ale efectelor juridice produse prin activarea
lor în ordinea juridică pozitivă)141. Este (într-o măsură chiar mai sporită) un efect (indirect,

111A se consulta Decizia nr. 1415/2009 (M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009).
[21în acelaşi sens: Fl . Streteanu , D. Niţu , op.cit., p. 75, 76; C. Mitrache, C r . Mitr
V. Pasca , op. cit., p. 27 ş.u.
131Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată: „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra
constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse
controlului".
[4] Este de menţionat că, până în anul 1997, art. 2 din Legea nr. 47/1992 nu cuprindea nicio menţiune referitoare
la aspectul modificării/completării/interpretării unei dispoziţii legale prin intermediul unei hotărâri a Curţii
Constituţionale. Prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 138/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 170 din 25 iulie 1997), s-a introdus la art. 2
alin. (3), care, la momentul respectiv, avea următorul conţinut: „în exercitarea controlului, Curtea Constituţională
se pronunţă numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă
controlului. De asemenea, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi de
aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei". Ulterior, dispoziţia acestui text normativ a fost
modificată (prin art. I pct. 3 din Legea nr. 232/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 502 din 3 iunie 2004), dobândind forma
în care se prezintă şi acum (cea ante-indicată), dispărând menţiunea cuprinsă în fraza finală din redactarea iniţială
(interdicţia expresă a pronunţării Curţii Constituţionale asupra interpretării şi aplicării legii analizate). Este rezonabil
a se aprecia, prin urmare, că suprimarea prevederii normative astfel formulate a transmis voinţa legiuitorului de a
recunoaşte Curţii Constituţionale aptitudinea de a pronunţa (şi) decizii interpretative (decizii de admitere sau de
respingere a unei excepţii de neconstituţionalitate, cuprinzând o clauză de interpretare obligatorie), iar nu doar
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 31

implicit) similar celui presupus de jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme (care ne-a
determinat, de asemenea, să o indicăm şi pe aceasta din urmă în categoria izvoarelor aparte
de drept, inclusiv de drept penal, după cum vom dezvolta în continuare).
Ceea ce rămâne cu adevărat esenţial discutabil este în ce măsură deciziile Curţii Consti­
tuţionale ar putea întruni şi condiţia (necesară pentru a le privi ca pe izvoare de drept principale/
propriu-zise/cu efecte depline) de a putea introduce în vigoare o anumită reglementare. Cu
toate că răspunsul este, de principiu, negativ, nu putem să nu observăm că au existat ipoteze
punctuale (chiar dacă le putem califica, fără prea mare temere de greşeală, drept excepţionale)
în care, ca urmare a pronunţării şi publicării unei decizii a Curţii Constituţionale, s-a produs
un efect juridic concretizat în lărgirea sferei dreptului pozitiv de la un anumit moment dat,
prin (re)introducerea în vigoare a unor prevederi normative determinate111! Este adevărat
că, în respectivele ipoteze, nu au devenit active norme juridice cu un caracter complet ex
novo, ci au fost reintroduse în sfera dreptului pozitiv dispoziţii normative care activaseră şi
la un moment anterior, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normelor de abrogare
a acestora din urmă. Cu toate acestea, strict raportându-ne la stadiul normativ anterior
pronunţării şi publicării respectivelor decizii ale Curţii Constituţionale, sistemul dreptului*1

decizii simple (necircumstanţiate) de admitere ori de respingere a unei excepţii de neconstituţionalitate, efectele
tuturor acestor tipuri de hotărâri urmând a se impune, în egală măsură, ergo omnes. Aşadar, o anumită prevedere
legală va putea fi apreciată drept constituţională - şi aplicată - numai în lumina unei anumite interpretări precis
indicate de către Curtea Constituţională ori, dimpotrivă, va fi considerată ca neconstituţională, însă numai în măsura
în care ar fi interpretată într-un anumit sens, expres precizat-fiind interzisă, prin urmare, pentru viitor, aplicarea sa
conform respectivei interpretări. A se vedea, de pildă, implicaţiile produse asupra instituţiei infracţiunii continuate,
ca urmare a pronunţării Deciziei C.C.R. nr. 368/2017 (M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017), prin care s-a constatat
neconstituţionalitatea sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv" din cuprinsul art. 35 alin. (1) CP. Opinăm în
sensul că rezolvarea atrasă ca efect al pronunţării deciziei Curţii Constituţionale (dispariţia condiţiei de existenţă
a infracţiunii continuate constând în necesitatea unităţii subiectului pasiv) se impune în dreptul pozitiv, urmând
a i se da efect direct, de către instanţele penale, în temeiul Deciziei nr. 368/2017. Altfel, ar reieşi că hotărârea
instanţei de contencios constituţional rămâne lipsită de conţinut şi de aplicabilitate efectivă în practică, fără o
reacţie corespunzătoare a legiuitorului, ceea ce este inadmisibil în raport de caracterul general obligatoriu al acestor
decizii şi de rolul/poziţia Curţii Constituţionale în sistemul de drept. Or, raţionamentul şi soluţia astfel avansate
conduc la o situaţie de fapt similară (în fapt, ca efecte concrete) celei în care textul legal ar fi fost, practic, modificat
direct prin intermediul deciziei Curţii Constituţionale, fiind aparent încălcată prohibiţia cuprinsă în art. 3 alin. (2)
din Legea nr. 47/1992 (potrivit căreia prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu se pot modifica prevederile
legale analizate). Pe de altă parte, este de observat că, formal, textul normativ nu este propriu-zis modificat, ci,
rămânând prevăzut expres ca atare în Codul penal (până la intervenţia legiuitorului organic), trebuie interpretat
şi aplicat efectiv în practică prin prisma şi în limita constituţionalităţii trasate prin hotărârea obligatorie a Curţii
Constituţionale. De altfel, consecinţa constatării neconstituţionalităţii sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect
pasiv" din cuprinsul art. 35 alin. (1) CP a fost expres şi explicit (clar) indicată (tot cu putere general obligatorie)
prin chiar cuprinsul Deciziei nr. 368/2017 a Curţii Constituţionale, parag. 28.
[1]în materie penală, acesta a fost cazul în privinţa infracţiunilor de insultă şi calomnie, reglementate de fostul
Cod penal în art. 205 şi art. 206 (precum şi a instituţiei corespunzătoare acestora: proba verităţii - art. 207 CP
anterior). A se consulta Decizia nr. 62/2007 şi Decizia nr. 206/2013, anterior citate. A se vedea şi efectele Deciziilor
C.C.R. nr. 778/2009 (M. Of. nr. 465 din 6 iulie 2009), nr. 783/2009 (M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009) sau nr. 694/2010
(M. Of. nr. 392 din 14 iunie 2010) - menţionate în Decizia nr. 206/2013. De dată mai recentă, a se vedea Decizia
nr. 224/2017 pronunţată de către Curtea Constituţională în legătură cu art. 335 CP (M. Of. nr. 427 din 9 iunie
2017); astfel, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că „soluţia legislativă
cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a
unui tractor agricol sau forestier, fără permis de conducere, este neconstituţionalâ" (s.n.). Este adevărat că, în
cuprinsul acestei hotărâri, instanţa de contencios constituţional a precizat expres că urmează a fi sarcina legiuitorului
organic de a da curs deciziei şi a extinde sfera incriminării în discuţie (a se vedea parag. 40 din decizie). Este de
menţionat că, la data de 15 noiembrie 2017, Guvernul României a adoptat un proiect de lege pentru modificarea
şi completarea (şi a) Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căruia urmează a se modifica textul art. 335 CP
(şi al art. 334 CP), în sensul menţionării exprese şi a tractorului agricol sau forestier (în acest sens, a se vedea
https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2017/ll/Proiect-24.pdfsi http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/
modificarile-la-legislatia-penala-i-procesual-penala-adoptate-in-edinta-de-guvern).
32 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

pozitiv nu mai înregistra, ca fiind în vigoare, anumite norme juridice, a căror activare (chiar
dacă doar cu titlu de re-activare) a fost ocazionată exclusiv de pronunţarea şi publicarea
deciziei Curţii. Faţă de acest stadiu normativ, imediat anterior, se poate afirma, prin urmare,
că - uneori - deciziile Curţii Constituţionale au determinat o veritabilă (re)intrare în vigoare
a unor norme juridice, o lărgire a sferei dreptului pozitiv.
Or, astfel întregită acţiunea potenţială (chiar şi excepţională) a acestei surse, de factură
jurisprudenţială, a dreptului, ea tinde tot mai mult să acceadă la statutul de (potenţial) izvor
de drept (inclusiv penal) propriu-zis/principal/cu efecte depline! în materie penală, acest
aspect presupune, în esenţă, recunoaşterea faptului că instanţa de contencios constituţional ar
putea identifica obligaţii constituţionale de incriminare care să incumbe legiuitorului organic,
iar, la nevoie, în lipsa manifestării de voinţă a acestuia, însăşi decizia Curţii Constituţionale să
poată reprezenta baza incriminării (atipice a) respectivului tip de comportament. în actualul
context normativ (inclusiv constituţional), apreciem că atingerea acestui punct critic este
imposibilă, totuşi, în raport de conduite neincriminate anterior (ridicându-se problema încălcării
legalităţii incriminării), putându-se ajunge doar la situaţii de tipul celei deja înregistrate, în
mod excepţional, în care Curtea Constituţională să cenzureze ca neconstituţională abrogarea
(cu efect dezincriminator a) unei norme de incriminare care arîndeplini rolul de prevedere,
în legea penală, ca infracţiune, a unei conduite cu privire la care s-ar identifica o veritabilă
obligaţie constituţională de incriminare, prin considerarea valorii şi relaţiilor sociale astfel
protejate, juridico-penal. Separat de aceste aspecte, raportându-ne la norme apte de încadrare
în categoria dreptului penal, partea generală (eventual şi a dreptului procesual penal111),
sesizăm o posibilitate sporită ca deciziile Curţii Constituţionale să ajungă să fie apreciate ca
izvoare propriu-zise de drept (penal), mai ales în condiţiile în care am menţionat aspectul
potrivit căruia întreaga hotărâre are putere obligatorie, opozabilă erga omnes, iar nu doar
dispozitivul acesteia.
Un aspect demn de menţionat în legătură cu problema calificării drept izvoare de drept
(şi a măsurii acestei calificări) a deciziilor Curţii Constituţionale priveşte efectul neretroactiv
al acestora, împrejurarea că soluţiile obligatorii impuse astfel vor putea produce efecte doar
pentru viitor (ex nune), nu şi în raport de cauze definitiv judecate [potrivit art. 147 alin. (4)
teza finală din Constituţie şi art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 47/1992, republicată]*121.

§3. Jurisprudenţa obligatorie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - izvor


al dreptului penal
Conform prevederilor constituţionale [art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală131],
„înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale". în vederea creării unui cadru
normativ concret, care să permită dobândirea unui caracter efectiv al acestei dispoziţii
constituţionale, legiuitorul a asigurat reglementarea, atât în Codul de procedură penală,

111 Spre exemplu, a se vedea Decizia C.C.R. nr. 508/2014 (M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014), precum şi
Decizia C.C.R. nr. 397/2016 (M. Of. nr. 532 din 15 iulie 2016).
121 Chestiunea implică un important efect (derogatoriu de la regula retroactivităţii dezincriminării) în materia
constatării neconstituţionalităţii unei norme de incriminare (sau a stabilirii neconstituţionalităţii unei anumite
interpretări a unei asemenea norme), fără ca autoritatea legiuitoare să intervină ulterior, expres, în sensul
compatibilizării cadrului normativ cu o asemenea decizie a Curţii Constituţionale - aspect pe care îl vom relua
în cadrul corespunzător aplicării legii penale în timp (legat de materia retroactivităţii dezincriminării - art. 4 CP).
131în forma actuală, ulterioară revizuirii şi republicării Constituţiei (în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003),
potrivit Legii nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României (lege publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 33

cât şi în Codul de procedură civilă, a unor modalităţi de asigurare a unei practici judiciare
unitare111, generatoare de decizii obligatorii, ex (pentru viitor, iar nu retroactiv), pentru
organele judiciare (mai specific: pentru instanţe), reprezentate de instituţia recursului în
interesul legiil2] (existentă şi anterior intrării în vigoare a noilor coduri în materie penală şi
civilă)131, respectiv de instituţia hotărârii prealabile pentru dezlegarea (de principiu a) unor
chestiuni de dreptw(caracteristică doar stadiului legislativ actual, posterior intrării în vigoare
a noilor coduri în materie penală şi civilă).
Caracterul obligatoriu (pentru viitor) produs, faţă de instanţele judecătoreşti, de deciziile
pronunţate în rezolvarea acestor modalităţi de asigurare a unei practici judiciare unitare
rezultă fără dubiu din prevederile legale, potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de
drept judecate (în cazul recursului în interesul \(în cazul h
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) este obligatorie pentru instanţe, de la
data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea /[5]. Practic, ulterior pronunţării
şi publicării respectivelor decizii în Monitorul Oficial, nicio instanţă de judecată nu mai poate
pronunţa, legal, o hotărâre care, în rezolvarea unei situaţii de fapt care se încadrează în
problema de drept cu privire la care s-a pronunţat vreuna dintre deciziile obligatorii astfel
indicate, să primească o soluţionare diferită de aceea stabilită de instanţa supremă (pe
aceste căi). Se apreciază că, prin respectivele decizii, a avut loc o interpretare obligatorie a
sensului şi semnificaţiei normei juridice analizate, interpretare impusă fără posibilitate de
derogare tuturor instanţelor judecătoreşti naţionale (inclusiv înseşi înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, pentru viitor; nefiind parte a sistemului instanţelor judecătoreşti-ci o „autoritate
distinctă de sistemul judecătoresc" - , Curţii Constituţionale a României nu îi este însă opozabil
efectul obligatoriu al acestor decizii161). Efectele unei asemenea decizii pot înceta exclusiv
în una dintre următoarele împrejurări (strict prevăzute de lege): abrogarea, modificarea
sau constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a generat problema de drept
dezlegată şinumai în cazurile în care ea nu subzistă chiar şi ulterior acestor evenimente*171.

[1|în fosta reglementare, acestea aveau natura juridică de căi extraordinare de atac. A se vedea G r .Gr . T heodoru ,
Tratat de Drept procesual penal, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 760.
121 Secţiunea 1 din Capitolul VI din Titlul Iii al Părţii speciale a Codului de procedură penală, art. 471-4741;
Capitolul I din Titlul III al Cărţii a Il-a din Codul de procedură civilă, art. 514-518.
(3] Secţiunea III din Capitolul IV al Titlului II din Partea specială a Codului de procedură penală din 1968 (Legea nr. 29/1968,
republicată în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997), art. 4142-4145; Titlul VI din Cartea II a Codului de procedură civilă din
1865, art. 329-3307.
141Secţiunea a 2-a din Capitolul al Vl-lea din Titlul III al Părţii speciale a Codului de procedură penală, art. 475-4771;
Capitolul II din Titlul III al Cărţii a ll-a din Codul de procedură civilă, art. 519-521.
151A se vedea dispoziţiile art. 474 alin. (4) CPP şi cele ale art. 477 alin. (3) CPP. în acelaşi sens sunt şi prevederile
din art. 517 alin. (4) CPC şi (asemănător, cu o precizare suplimentară referitoare la momentul de la care decizia este
obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea problemei de d re p t-şi anume chiar de la data pronunţării
deciziei, iar nu de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial) art. 521 alin. (3) CPC.
[61în acest sens, a se vedea, de pildă, Decizia C.C.R. nr. 206/2013, anterior citată (pct. 4).
171 Atât art. 4741, cât şi art. 4771 CPP (ambele cu denumirea marginală „încetarea sau modificarea efectelor
deciziei") dispun: „Efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării
dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua
reglementare". în mod asemănător (deşi nu identic!), dispoziţiile art. 518 CPC (cu denumirea marginală „încetarea
efectelor deciziei") stabilesc (în raport de deciziile pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii în materia
dreptului privat) că „Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării
neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării", iar art. 521 alin. (4) CPC (cu denumirea
marginală „Conţinutul şi efectele hotărârii") dispune (în materia deciziilor pronunţate cu titlu de hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă) că „Dispoziţiile art. 518 se aplică în mod corespunzător".
34 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Este adevărat că, prin asemenea decizii - care sunt pronunţate în vederea asigurării unei
practici judiciare unitare111 (în exercitarea acestei competenţe constituţionale a instanţei
supreme) instanţa supremă nu are autoritatea să creeze reguli noi de drept/norme noi
ori să decidă ieşirea/scoaterea din vigoare a unor asemenea reguli/norme (deşi, uneori, pe
astfel de căi, instanţa supremă a ajuns să se pronunţe cu privire la aprecierea ca fiind sau nu
încă în vigoare anumite dispoziţii legale, inclusiv norme de incriminare121, soluţia formulată
impunându-se în mod obligatoriu instanţelor judecătoreşti - aspect cenzurat însă de către
Curtea Constituţională131). Strict formal, ea nu deţine nici măcar autoritatea de a modifica,
propriu-zis, cuprinsul/conţinutul normei juridice analizate, ci doar de a o interpreta pe aceasta141,
considerându-se că decizia surprinde sensul corespunzător voinţei exacte a legiuitorului,
manifestată prin elaborarea respectivei norme, care a fost însă receptată (în practică şi/sau
teorie) ca neclară, generatoare a mai multor posibile sensuri (acreditând, fiecare, eventual,
soluţii juridice distincte ale uneia şi aceleiaşi probleme de drept), impunând, ca atare, o astfel
de interpretare unificatoare prin caracterul său obligatoriu (pentru instanţe)151.
Pe de altă parte, apreciem că nu se poate ignora realitatea juridică (actuală), în contextul
căreia o anumită interpretare a unei dispoziţii legale poate conduce, uneori, la soluţii
radical/diametral opuse ori - cel puţin - substanţial diferite de cele la care ar conduce
o altă interpretare posibilă a aceluiaşi text normativ, putându-se ajunge astfel, în funcţie
de interpretarea jurisprudenţială obligatoriu impusă instanţelor, inclusiv la efecte precum
recunoaşterea şi acreditarea (sau, dimpotrivă, negarea) existenţei şi funcţionării/incidenţei
practice a unei anumite instituţii juridice (sau, cel puţin, a unei noi forme de manifestare
a acesteia) ş.a.161 Drept urmare, trebuie admis faptul că, în concret, impactul pe care îl
produc asupra instanţelor judecătoreşti (şi, indirect, nu numai asupra lor) aceste forme de
manifestare a unei veritabile jurisprudenţe obligatorii este asemănător cu impactul pe care

[1) De altfel, chiar aceasta este denumirea capitolului (în Codul de procedură penală), respectiv a titlului (în
Codul de procedură civilă) în cadrul cărora sunt cuprinse aceste reglementări.
[2] în acest sens, a se consulta Decizia nr. 8/2010 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, citată
anterior, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii cu privire la consecinţele Deciziei Curţii Constituţionale
nr. 62/2007 asupra activităţii dispoziţiilor art. 205, art. 206 şi art. 207 CP anterior (practic, referitor la aprecierea
ca incriminate sau dezincriminate a faptelor de insultă şi calomnie).
I3] în acest sens, a se consulta Decizia nr. 206/2013, pct. 5 şi 6.
141în acest sens, a se consulta aceeaşi Decizie nr. 206/2013, pct. 4, precum şi deciziile anterioare acolo indicate,
relevante cu privire la acest aspect.
[5] Pentru acest motiv, s-ar putea argumenta că asemenea acte jurisprudenţiale nu se pot califica, efectiv, drept
izvoare ale dreptului (inclusiv ale dreptului penal).
[6) De pildă, prin Decizia nr. 9/2015 (M. Of. nr. 406 din 9 iunie 2015), s-a stabilit că încheierea unui acord de mediere
constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare [precum ş i-im p licit-d e lipso
sau retragerea plângerii prealabile - precizarea autorilor], iar încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii
nr. 192/2006 poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale. Practic,
astfel, s-a extins sfera cauzelor (generale) de înlăturare a răspunderii penale, instituţii reglementate expres, cu
acest titlu, în Partea generală a Codului penal (Titlul VII, art. 152-159) - anume: amnistia; prescripţia răspunderii
penale; în cazul infracţiunilor pentru care legea impune formularea şi menţinerea unei plângeri prealabile pentru
tragerea la răspundere penală a infractorului: lipsa plângerii prealabile, respectiv retragerea plângerii prealabile;
în cazul infracţiunilor urmărite din oficiu, pentru care legea prevede expres permisiunea împăcării dintre suspect/
inculpat şi persoana vătămată: împăcarea -, lor fiindu-le alăturată încheierea unui acord de mediere cu privire la
latura penală a cauzei (apreciată drept cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, operantă în raport de
acele infracţiuni pentru care fie legea solicită formularea şi menţinerea unei plângeri prealabile pentru tragerea
la răspundere penală a infractorului, fie pentru acelea la care, deşi instrumentarea cauzei se efectuează din oficiu,
legea permite expres a opera instituţia împăcării), reglementată potrivit art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind
medierea şi organizarea profesiei de mediator. Reiterăm menţiunea că, prin Decizia C.C.R. nr. 397/2016, s-a impus
soluţia potrivit căreia această nou-stabilită cauză de înlăturare a răspunderii penale nu poate funcţiona, totuşi, cu
acest efect, decât dacă intervine până la citirea actului de sesizare a instanţei.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 35

l-ar avea însuşi un act normativ de modificare (sau interpretare autentică, legală expresă) a
unor dispoziţii normative. în plus, după cum aminteam şi la un punct anterior, uneori, prin
intermediul formal al acestui mecanism, „interpretarea" normei legale a ajuns chiar să fie în
expresă şi vădită contradicţie cu norma (deloc neclară, de altfel) „interpretată". Jurisprudenţa
obligatorie acţionează, astfel, în concret, mai degrabă ca un remediu judiciar de corijare
a unor inadvertenţe, incongruenţe ori „scăpări" legislative (un fel de echivalent judiciar al
unei dispoziţii normative modificatoare), aspect necenzurat de către legiuitor şi - adesea -
nici de către Curtea Constituţională (care, astfel, au acceptat practic, tacit/implicit, această
extindere, iniţial de neconceput, a autorităţii/puterii/competenţei/atribuţiilor jurisdicţionale
ale instanţei supreme, permiţând, cu şi mai multă forţă, apariţia şi acreditarea unei veritabile
jurisprudenţe obligatorii şi în sistemul nostru de drept, tradiţional străin de un asemenea
concept)111.
Astfel, reiese cu deplină claritate că rolul efectiv de izvor de drept al jurisprudenţei obligatorii
nu (mai) poate fi negat, în mod realist, în actuala configuraţie legislativă. Pe de altă parte,
constituie o evidenţă flagrantă, în egală măsură, imposibilitatea de a o aşeza pe aceasta pe
aceeaşi treaptă cu izvoarele propriu-zise (clasice, principale, cu efect deplin) de drept (astfel
cum au fost acestea indicate anterior). Admiţând efectele implicite pe care o asemenea
sursă juridică le produce asupra interpretării normelor juridice - şi deci a aplicării acestora
într-un anumit sens sau altul (cu acreditarea unei anumite soluţii legale ori a alteia) - , vom
aprecia că ne aflăm în situaţia unui izvor de drept de factură adiacentă (cu efecte limitate,
parţiale). Acesta nu poate conduce nici la intrarea în vigoare, nici la scoaterea din vigoare
a dispoziţiilor legii (penale), dar poate modifica (indirect, implicit) maniera de interpretare
şi de aplicare concretă a unor norme preexistente, impunând, cu titlu obligatoriu pentru
organele judiciare, o anumită modalitate de soluţionare a unei anumite probleme de drept.
Plecând de la această realitate, este de observat că raţionamentul întreprins a condus
inclusiv la necesitatea identificării unei modalităţi formale prin care Curtea Constituţională
a României să poată ajunge (indirect) să se pronunţe (şi) cu privire la constituţionalitatea ori
neconstituţionalitatea soluţiilor (interpretărilor) impuse instanţelor prin intermediul acestor
forme de jurisprudenţă obligatorie emanând de la instanţa supremă121. Astfel, propriu-zis,

I1] în acest sens, în doctrină s-au denunţat, uneori, această augmentare a atribuţiilor interpretative ale instanţei
supreme şi transformarea lor, defocto, în competenţe (cvasi-)legislative. A se vedea, de pildă, V. Cioclei, Sutor, ne
supra crepidam sau despre riscul ICCJ de a se transforma într-un organ legiuitor sui generis", articol publicat şi care
poate fi consultat în format electronic, on-line la adresa de internet (verificată la 30 mai 2016) http://www.juridice.
ro/395749/sutor-ne-supra-crepidam-sau-despre-riscul-iccj-de-a-se-transforma-intr-un-organ-legiuitor-sui-generis.
html. Suntem de părere că ne aflăm, astfel, în prezenţa unei chestiuni pe cât de importante, pe atât de delicate,
sensibile şi discutabile, în sine (ca problemă juridică). Pe de o parte, este de necontestat că anumite deficienţe
legislative (cu potenţiale consecinţe grave) au fost (şi continuă să fie) astfel compensate, în concret. Nu se poate
ignora însă, pe de altă parte, împrejurarea că există suficiente critici care se pot formula, uneori, inclusiv cu privire
la soluţiile juridice atinse prin aceste căi de jurisprudenţă obligatorie. Aceasta, desigur, separat de problematica
referitoare la discutabila depăşire, pe aceste căi, a atribuţiilor/competenţelor/autorităţii şi rolului constituţional
conferit(e) instanţei supreme. Ne îndreptăm, pe acest drum, către formularea unei veritabile interogaţii demne de
meditaţie în cadrul mai larg al filosofiei dreptului: dacă (în condiţiile în care este evident că sistemul democratic
nu poate asigura/garanta un corp legiuitor cu adevărat profesionist din punct de vedere juridic) este de preferat a
recunoaşte sau nu unui corp specializat (formal, teoretic) în domeniul juridic competenţe de tip legislativ (sau de
cenzură legislativă, directă ori indirectă), pentru a compensa neajunsurile unui sistem etatic care impune specializare
pentru activitatea de aplicare a dreptului (şi distribuire a justiţiei), dar nu solicită niciun fel de specializare pentru
crearea dreptului.
[2] Şi - pe cale de consecinţă - este validată, inclusivîn acest mod, concluzia atinsă, anume aceea că respectivele
decizii obligatorii ale instanţei supreme pot fi apreciate ca surse/izvoare (chiar şi adiacente, cu efecte limitate) de
drept (penal). Astfel, a se vedea - printre altele - Decizia (de referinţă) a C.C.R. nr. 1092/2012 (M. Of. nr. 67 din
31 ianuarie 2013).
36 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

analiza soluţiilor hotărârilor judecătoreşti (inclusiv acele decizii obligatorii pronunţate de


instanţa supremă în rezolvarea unor recursuri în interesul legii sau cu titlu de hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) nu intră în sfera de competenţă (directă) a
instanţei de contencios constituţional111. Pentru că acestea ajung, totuşi, să producă, în
practică, efecte concrete asimilabile - cel puţin parţial, sub anumite aspecte - cu cele ale
unui veritabil izvor propriu-zis de drept (penal), în ceea ce priveşte interpretarea (sensul,
soluţia) şi aplicarea prevederilor legale vizate, se impunea identificarea unui mecanism
care să garanteze posibilitatea Curţii Constituţionale de a cenzura, la nevoie, inclusiv
neconstituţionalitatea decurgând din această interpretare, obligatoriu impusă instanţelor,
a unui anume text de lege. Această modalitate formal-funcţională a fost aceea ca, în analiza
problemei de (ne)constituţionalitate, Curtea Constituţională să se refere implicit/indirect la
soluţia impusă prin jurisprudenţa obligatorie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, analizând,
formal, norma juridică însăşi care a primit acea interpretare (şi decizând, după caz, asupra
constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii acesteia, în lumina interpretării sale obligatorii
realizate prin jurisprudenţă a instanţei supreme)121. Alteori, decizia Curţii Constituţionale a
vizat direct însuşi textul normativ de ordin procesual care reglementează instituţia asigurării
unei practici judiciare unitare131.

Secţiunea a 4-a. Problema obligatorii


a unor organisme jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale
ca izvor al dreptului penal (român)
Această chestiune decurge, oarecum în mod firesc, din problematica admiterii anumitor
documente internaţionale ca sursă a dreptului penal (naţional, românesc) - căci asemenea
organisme jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale există şi îşi impun jurisprudenţa
în ordinea juridică a unui stat numai în măsura creării lor printr-un cadru convenţional
internaţional141.
Reluând o idee deja formulată, admitem, desigur, că obligativitatea în dreptul intern
a anumitor soluţii de drept cuprinse în surse jurisprudenţiale emise de unele organisme
jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale există numai în măsura în care, prin voinţa
sa suverană, autoritatea de stat competentă a optat să devină parte (să încheie, să ratifice

[1] Foarte probabil, o explicaţie (apreciem noi, pertinentă) pentru aceasta este că, la momentul iniţial al trasării
conceptuale a competenţelor Curţii Constituţionale, aceste tipuri de izvoare jurisprudenţiale de drept nu erau
reglementate, ele apărând subsecvent. Instituţia recursului în interesul legii a fost inserată, în materie penală, cu
începere din anul 1993 (prin Legea nr. 45/1993; a se vedea şi Legea nr. 56/1993), darîntr-o reglementare diferită
de cea actuală; „prin Legea nr. 202/2010 au fost amplu modificate dispoziţiile pricind recursul în interesul legii" -
G r .Gr . Theodoru , op. cit., p. 760; iar instituţia hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
constituie o inovaţie aportată de noua legislaţie penală (intrată în vigoare cu începere de la 1 februarie 2014).
[2] în acest sens, a se vedea Decizia C.C.R. nr. 265/2014 (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014).
[3] în acest sens, a se vedea Decizia C.C.R. nr. 206/2013, citată anterior.
I4] Aceasta ar fi justificat tratarea subiectului în cadrul secţiunii a 2-a din prezentul capitol. Pe de altă parte,
împrejurarea că este analizată o sursă de tip jurisprudenţial a dreptului, lipsită (în principiu, deocam dată-la acest
stadiu de evoluţie) de capacitatea obiectivă de a produce efecte juridice depline (la nivelul întreit al inserării în
vigoare, al modificării, respectiv al scoaterii din vigoare a unei reguli de drept), ar fi acreditat tratarea subiectului
în cadrul secţiunii a 3-a din prezentul capitol. împrejurarea că avem în vedere, aşadar, o situaţie cu un specific
aparte - inclusiv din punct de vedere al impactului produs în sistemul de drept intern - ne determină, totuşi, să
abordăm separat acest subiect de analiză. Motivul este şi acela că, în aprecierea noastră, teoria penală actuală nu
a reuşit să contureze, cu suficientă claritate, poziţia exactă pe care o ocupă acest tip aparte de izvor al dreptului
(inclusiv al dreptului penal) în sistemul juridic românesc (tradiţional străin de conceptul de izvor de drept de
factură jurisprudenţială).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 37

etc.) un instrument/document convenţional internaţional, care acreditează un astfel de


organism jurisdicţional şi supune, cu titlu obligatoriu, jurisprudenţei sale entitatea statală
de referinţă111. Este de notorietate faptul că, în mod tradiţional, prin însăşi apartenenţa sa
la tipul sistemelor de drept de sorginte (zisă) continentală (sau romano-germană), sistemul
de drept românesc este, în principal, fundamentat pe surse (izvoare) de tip legislativ;
jurisprudenţa (în sensul de precedent judiciar) nu reprezintă, ca regulă, un izvor general
(propriu-zis/principal/cu efecte depline) al dreptului (cu atât mai puţin al dreptului penal),
precum în sistemele de tip anglo-saxon (sistemele de common law). Pe de altă parte, este
de observat că există anumite structuri internaţionale (supranaţionale) constituite pe baze
convenţionale (tratate internaţionale încheiate/ratificate de statele semnatare) care au
instituit, în vederea asigurării respectării prevederilorînscriseîn cuprinsul lor, diverse instituţii/
instanţe/organisme de factură jurisdicţională, cu putere de decizie admisă de statele părţi
(în limitele acordate prin competenţele stabilite în cadrul convenţional, liber consimţit de
către statele membre). Practic, statele semnatare ale respectivului cadru convenţional au
acceptat să se supună jurisdicţiei respectivei entităţi şi deciziilor pronunţate de aceasta. în
plus, uneori, există stipularea expresă a împrejurării că jurisprudenţa respectivei entităţi
urmează a fi opozabilă erga omnes - cel puţin faţă de toate părţile membre la convenţie - ,
neproducând deci doar efecte strict opozabile faţă de partea direct implicată în soluţionarea
cauzei care a determinat o anumită decizie particulară, ci fiind obligatorii pentru toate
celelalte părţi membre ale cadrului jurisdicţional convenţional respectiv!
Astfel, desigur că entitatea jurisdicţională în cauză va pronunţa soluţii întemeiate pe
dispoziţiile convenţiei ce i-a dat existenţă. Pe de altă parte, este indubitabil faptul că, adeseori,
prin interpretarea unor texte normative abstracte, în vederea aplicării lor efective la o cauză
concretă, interpretarea impusă are puterea ca, pornind - formal - de la o dispoziţie, să o
orienteze pe aceasta spre un înţeles sau altul, spre o soluţie ori alta, putând modifica astfel,
în fapt, însăşi semnificaţia normativă în cauză şi rezultatul aplicării ei. La aceste aspecte
trebuie adăugată realitatea care impune adeseori acea interpretare evolutivă, creatoare a
unui instrument normativ generic formulat, care poate ajunge să fie depăşit, în litera sa, de
evoluţia produsă în raport de data elaborării şi adoptării sale şi care trebuie, aşadar (pentru
a putea fi utilizat în continuare în mod funcţional), să fie interpretat şi aplicat în spiritul său
şi în corespondenţă cu modificările obiective survenite în dezvoltarea generală a societăţii*121.
Dacă, în plus, statele părţi supuse unei asemenea jurisdicţii au înţeles să acorde putere
de aplicare directă în propriul sistem juridic şi judiciar deciziilor pronunţate de acea instituţie
jurisdicţională supranaţională, instanţele naţionale vor putea da efect direct normelor
convenţionale în cauză şi soluţiilor jurisprudenţiale formulate în interpretarea acestor
norme de către entitatea jurisdicţională de referinţă. Aceasta, chiar în contra propriilor
dispoziţii legale (naţionale) - practic, judecătorul naţional va putea cenzura o prevedere legală
internă care intră în contradicţie cu interpretarea jurisprudenţială obligatorie a unei dispoziţii
convenţionale, pronunţând o soluţie întemeiată direct pe sursa juridică supranaţională!
Toate acestea ajung să transforme practic jurisprudenţa unei asemenea entităţi în veritabil
izvor al dreptului - care, în măsura în care vizează aspecte care privesc şi domeniul dreptului

(1] De exemplu, statul român s-a supus voluntar jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
121Aceste aprecieri pot fi raportate - mutatis mutandis - şi la acţiunea şi evoluţia izvoarelor de drept naţionale
de factură jurisprudenţială (deciziile Curţii Constituţionale, deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate
ca RILsau HP).
38 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

penal de referinţă, va constitui (şi) un izvor al dreptului penal, în raport de sistemul juridic
naţional al fiecărui stat membru în parte111.
O astfel de situaţie există astăzi, fără dubiu, cu privire la deciziile pronunţate de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului - în considerarea Convenţiei europene a drepturilor omului121-
şi cu privire la deciziile obligatorii pronunţate de organismele jurisdicţionale specifice ale
Uniunii Europene[3] (deşi, în momentul de faţă, impact veritabil în domeniul penal de referinţă
se poate aprecia că produc, efectiv, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, care
vizează aspecte legate direct sau indirect şi de domeniul penal de referinţă)141.
Pe de altă parte, este discutabil - totuşi - dacă jurisprudenţa obligatorie a unor entităţi
jurisdicţionale înfiinţate în temeiul unor documente internaţionale ce pot fi indicate (în mod
argumentabîl) cu titlul de izvoare ale dreptului penal poate fi efectiv enumerată în categoria
izvoarelor propriu-zise (principale, cu efecte depline) de drept penal. Aceasta, pentru că, după
cum am specificat anterior, admitem încadrarea în această categorie a izvoarelor dreptului
penal numai a acelor surse juridico-penale care pot produce efecte esenţiale pe oricare
dintre cele trei planuri fundamentale de referinţă în domeniu: al introducerii în vigoare a
unei dispoziţii/norme; al modificării (lato sensu) a acestora; al scoaterii lor din vigoare. Or,

[1] Cu titlu de exemplu, indicăm o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza
M.C. c. Bulgariei (4 decembrie 2003, dosar nr. 39272/98), potrivit căreia (în legătură cu asigurarea unei respectări
efective a drepturilor fundamentale afirmate şi garantate potrivit art. 3 şi art. 8 din Convenţie - dreptul de a nu
fi supus torturii ori tratamentelor inumane sau degradante, respectivul dreptul la respectarea vieţii private şi de
familie, a domiciliului şi a corespondenţei) s-a afirmat existenţa unei obligaţii pozitive (de a face) a statelor părţi la
Convenţia europeană a drepturilor omului de a elabora, implementa şi aplica prevederi (dispoziţii) legale penale (iar
nu doar de drept privat) prin care să se incrimineze şi să se asigure pedepsirea efectivă a violului, circumstanţiindu-se,
totodată, semnificaţia conceptului de viol şi sfera de acoperire a interdicţiei penale a comiterii faptelor de acest gen
(care nu ar trebui reduse numai la ipoteze de constrângere prin violenţă sau ameninţare, ci şi la orice alte cazuri în
care actul sexual este întreprins în absenţa consimţământului persoanei asupra căreia se desfăşoară). A se vedea,
în principal, parag. 153 şi 186 ale hotărârii, care poate fi consultată, în format electronic, la adresa de internet
(verificată la data de 25 iulie 2016) https://www.coe.int/t/dg2/equality/domesticviolencecampaign/resources/
M.C.v.BULGAR!A_en.asp.în acelaşi sens, a se vedea şi hotărârea C.E.D.O. pronunţată în cauza D.J. c. Croaţiei (24 iulie
2012, dosar nr. 42418/10), potrivit căreia „(...) Curtea consideră că statele au o obligaţie pozitivă prevăzută în art. 3
şi art. 8 din Convenţie de a adopta dispoziţii de drept penal privind pedepsirea violului în mod eficient şi să le pună
în practică printr-o anchetă şi o urmărire penală eficiente" - apud Noul Cod penal. Noul Cod de procedura penala
şi legile de punere în aplicare, ed. a 7-a, îngrijită şi adnotată de T. Toader , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 110.
[2] România a devenit parte la această Convenţie în urma adoptării şi promulgării Legii nr. 30/1994 privind
ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale
la această convenţie (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994). Ulterior, această lege a fost modificată printr-o serie de noi
acte normative, România retrăgându-şi unele rezerve iniţiale formulate sau devenind parte şi la dispoziţiile unor
(noi) Protocoale adiţionale la Convenţie.
[3] în acest sens, a se vedea (printre altele) şi pct. II din Decizia C.C.R. nr. 1039/2012, citată anterior.
[4] Pentru un exemplu de situaţie în care o asemenea sursă de drept penal a surclasat, în practica organelor
judiciare, prevederile legale exprese, în vigoare la acel moment, ale Codului penal român, facem referire la problematica
pedepsei accesorii în reglementarea fostului Cod penal, în lumina modificărilor legislative (influenţate de jurisprudenţa
C.E.D.O.) şi a jurisprudenţei obligatorii a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (întemeiată pe jurisprudenţa C.E.D.O.)
de la nivelul anilor 2006-2007 (avem în vedere modificarea art. 71 CP anterior prin dispoziţiile Legii nr. 278/2006,
precum şi Decizia nr. LXXIV/2007, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de către Secţiile Unite
ale instanţei supreme, publicată în M: Of. nr. 545 din 18 iulie 2008, prin care s-a impus instanţelor judecătoreşti,
în mod obligatoriu - cu invocarea, drept argument, a jurisprudenţei C.E.D.O. -, o interpretare a art. 71 CP 1968
care era în flagrantă contradicţie cu dispoziţia legală expresă - şi clară!). Pentru o prezentare detaliată a acestor
aspecte, a se vedea (printre altele) M.l. Michinici, M. Dunea , Reflectarea standardelor C.E.D.O. în dreptul penal
material român - consideraţii privind un caz particular: evoluţia reglementării pedepsei accesorii în Codul penal
de la 1968 şi în Codul penal din 2009, părţile (I) şi (II), în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi,
Seria Ştiinţe Juridice, Tomul LX, nr. 1/2014, p. 67 ş.u., respectiv Tomul LXI, nr. 11/2014, p. 35 ş.u. Materialele pot fi
consultate şi în format electronic, on-line, la adresele de internet (verificate la data de 27 mai 2016) http://pub.
law.uaic.ro/files/articole/2014/voli/2.1.2014_michinici_dunea.pdf, http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2014/
volii/2.1.2014_michinici_dunea.pdf.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 39

deşi este suficient de evident că prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre
exemplu, se poate ajunge la modificarea unei norme juridico-penale preexistente (chiar şi ca
modificare - lato sensu - implicită, prin acreditarea unei variante obligatorii de interpretare a
unui text legal, care să schimbe radical sensul şi soluţia aplicării acestuia în raport de practica
anterioară) sau la ineficientizarea sa (corespunzătoare unei scoateri din vigoare), credem că
este extrem de delicat a afirma o propriu-zisă posibilitate, indiscutabilă şi general acceptată
(necontroversată) - în momentul de faţă - , ca, în baza unei asemenea jurisprudenţe, să se
ajungă direct la introducerea în vigoare a unei norme/reguli de drept în materie penală111!
Cu mult mai mare siguranţă, suntem de părere că o asemenea jurisprudenţă obligatorie
s-ar putea încadra - la fel ca şi jurisprudenţa obligatorie naţională - în categoria izvoarelor de
drept penal secundare/adiacente/cu efecte limitate, manifestându-şi doar arareori o vocaţie
excepţională de a îşi depăşi acest statut şi a transcende în categoria izvoarelor propriu-zise
de drept (penal)/principale/cu efecte depline!

ll] Pe de altă parte, putem aprecia că dificultatea de a admite un asemenea efect al jurisprudenţei obligatorii a unei
entităţi jurisdicţionale supranaţionale scade, dacă optăm să ne raportăm la norme de drept penal (sau, mai ales, de
drept procesual penal) care să nu fie norme de incriminare. Este mai uşor a accepta că prin jurisprudenţa C.E.D.O. se
pot crea reguli penale şi procesuale penale de asigurare/garantare a unor proceduri/instituţii etc. legate de drepturile
şi libertăţile fundamentale ale persoanei, decât se poate admite, fără rezerve, că prin decizii ale C.E.D.O. (sau ale
altor asemenea instanţe/instituţii supranaţionale) s-ar putea incrimina (prevedea drept infracţiuni) comportamente
neincriminate de legislaţia naţională. Dificultatea de a admite o asemenea (din urmă) ipoteză provine nu doar din
faptul că, astfel, s-ar recunoaşte formal competenţa acelei entităţi jurisdicţionale internaţionale/supranaţionale
de a identifica şi afirma o adevărată obligaţie de incriminare care să incumbe legiuitorilor naţionali din statele
membre (statele părţi la convenţia în baza căreia s-a înfiinţat organismul decizional în cauză) ori care - mai mult
chiar-să fie direct incidenţă şi aplicabilă de către organele judiciare din aceste state, dincolo de intervenţia expresă
a legiuitorilor. Dificultatea de a admite apariţia, pe această cale, a unei norme de incriminare provine (credem) mai
ales din împrejurarea că - fie şi acceptată premisa competenţei acelei entităţi de a identifica şi impune obligaţii de
incriminare - apar dificultăţi subsidiare insurmontabile, de factură concret-pragmatică, logistică, precum: cum se
va stabili/determina exact (în detaliu) sfera conţinutului constitutiv al unei asemenea fapte incriminate?; care va
fi sediul formal al încadrării juridice a acesteia?; cum se vor stabili/determina exact şi de către cine tipul şi limitele
sancţiunii penale abstract atribuite drept consecinţă a comiterii faptei respective? etc.
40 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

C.E.D.O. = Curtea Europeană a Drepturilor Omului


C.C.R. = Curtea Constituţională a României
*** I.C.C.J. = înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României
RIL= decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii
H P = decizie pronunţată ca hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 41

Secţiunea a 5-a. Extrase de jurisprudenţă obligatorie


privind izvoarele dreptului penal
1. Decizia Curţii Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009’11: „Referitor la competenţa sa,
Curtea reţine că art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate
dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi
încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală,
iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte. în acelaşi
sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, şi prin Decizia nr. 62 din
18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie
2007".
2. Decizia Curţii Constituţionale nr. 414 din 14 aprilie 20101 [2]3
: „Potrivit jurisprudenţei
sale, respectiv Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, în cazul constatării neconstituţionalităţii unor acte
abrogatoare (...), «acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147
alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să
producă efecte» (...). Acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale
(...), sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ".
3. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1609 din 9 decembrie 2010131: „în jurisprudenţă sa,
Curtea Constituţională a statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, că principiul accesului liber
la justiţie, consacrat prin art. 21 din Legea fundamentală, implică, între altele, adoptarea de
către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi
termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare
la căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată. în acest sens s-a
pronunţat în mod constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, în
Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, a statuat
că «o normă este 'previzibilă' numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în
aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de
specialitate - să îşi corecteze conduita», iar în Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în
Cauza Sunday Times contra Regatului Unit, a decis că «(...) cetăţeanul trebuie să dispună
de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil
să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat.
Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă»".
4. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1039 din 5 decembrie 2012141:
-(p ct. l- n .n .) „Cu privire la constatarea neconstituţionalităţii unor norme abrogatoare,
Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de pildă, prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia
nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12
februarie 2007, Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, sau Decizia nr. 124 din 9 februarie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 27 aprilie 2010, sau Decizia nr. 414

[1) M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009.


121 M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010.
[3) M. Of. nr. 70 din 27 ianuarie 2011.
141 M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013.
42 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai
2010, reţinând, de principiu, că, «în cazul constatării neconstituţionalităţii unor dispoziţii de
abrogare, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1)
din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă
efecte», deoarece «acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (...),
sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ».
în continuare, Curtea reţine că nicio altă autoritate publică, fie ea şi instanţă judecătorească,
nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale,
aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii
Constituţionale fiind o componentă esenţială a statului de drept.
Este adevărat că, în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a legii de abrogare (...) şi
publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a (...) (u n e i-n .n .) decizii de constatare
a neconstituţionalităţii normei abrogatoare, dispoziţiile (...) (legale abrogate prin norma
abrogatoare ulterior declarată a fi neconstituţională - n.n.) erau abrogate şi nu au produs
efecte juridice, însă, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al
României, Partea I, acestea reintră în fondul activ al legislaţiei". (...)
- (pct. II-n .n .) „Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat
de art. 148 alin. (2) din Constituţie, iar garantarea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate
din actul aderării la Uniunea Europeană şi din aplicarea acestui principiu revine, în ordine,
potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi
autorităţii judecătoreşti.
în acelaşi sens, art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (...) reglementează
principiul cooperării loiale dintre Uniune şi statele membre şi prevede, totodată, obligaţia
pozitivă a statelor membre de a adopta orice măsură generală sau specială pentru asigurarea
îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor
Uniunii. Acelaşi text consacră şi obligaţia negativă a statelor membre de a se abţine de la
orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
Cât priveşte competenţa de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării
unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparţine Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicţie a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3)
lit. b) din Tratat, hotărăşte cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale,
cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii.
Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost
conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxembourg a statuat că o asemenea
hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este
obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei
hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe
care le interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti
naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii. Totodată, efectul hotărârilor
preliminare este unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce
în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene, şi retroactiv, în
sensul că interpretarea unei norme de drept al Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri
preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi câmpul de aplicare al acesteia, de la
intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se vedea pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie
1963 pronunţateîn Cauza 26/62, Van Genden Loosîmpotriva der
Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963 pronunţateîn cauzele reunite
28, 29 şi 30/62, Da Costa şi alţii împotriva Nederlandse Administraţie der Belastingen, sau
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 43

Hotărârea din 24 iunie 1969 pronunţată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- Eierkontor GmbH
împotriva Hauptzollamt Saarbrucken, punctul 3).
în concluzie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene având competenţa de interpretare a
dreptului Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 383
din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie
2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor
membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti
naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii.
(...) în virtutea calităţii de stat membru al Uniunii Europene, statul român are obligaţia
de a pune la dispoziţia instanţelor judecătoreşti şi, implicit, a justiţiabililor un instrument
juridic eficient care să asigure aplicarea normelor Uniunii Europene, acestea având caracter
prioritar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne (s.n.). (...) legislaţia naţională trebuie
să pună la dispoziţia justiţiabilului un instrument eficient pentru protejarea drepturilor
sale ce decurg din dreptul Uniunii Europene, fără a impune condiţii cu caracter dirimant,
ce obstrucţionează realizarea acestui deziderat.
(...) Curtea Constituţională a subliniat constant în jurisprudenţa sa că forţa obligatorie
care însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii - deci şi deciziile - se ataşează nu numai
dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină aceasta (a se vedea, în acest sens,
Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291
din 4 mai 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012)".
5. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1092/2012111: „în acord cu dispoziţiile constituţionale
ale art. 126 alin. (3), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa exclusivă de a se
pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori
practica judiciară impune acest lucru. Fără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a
cărei competenţă este circumscrisă situaţiilor de practică neunitară [amintim că, la momentul
pronunţării acestei decizii, singura formă de jurisprudenţă obligatorie în materie penală
a instanţei supreme era decizia de soluţionare a unui recurs în interesul legii; la aceasta,
ulterior datei de 1 februarie 2014, se adaugă (şi) în materie penală deciziile prealabile pentru
soluţionarea unor chestiuni de drept, care nu sunt determinate de preexistenţa unei practici
judiciare neunitare - precum recursurile în interesul legii -, ci de aprecierea caracterului
controversat sau controversabil al problemei de drept incidente, care necesită o rezolvare de
principiu (a se vedea art. 475 CPP) - n.n.], Curtea Constituţională reţine că, în cazul în care
un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele
interpretări generează încălcări ale prevederilor fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul
şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel, şi interpretările care se
pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional
(...). Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică
constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretările ce pot f i generate de acestea
(s.n.). A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale,
care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar
putea intra în coliziune cu Legea fundamentală. De altfel, prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie
2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, Curtea
Constituţională a stabilit că, «indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când
Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia,

111M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013.


44 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât


instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei
Curţii şi să o aplice ca atare». în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea
depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale".
6. Decizia Curţii Constituţionale nr. 206/2013111: „(pct. 3. Efectul specific al deciziilor
Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea normelor abrogatoare.
Dispoziţiile legale de abrogare nu sunt exceptate de la controlul de constituţionalitate. Instanţa
de contencios constituţional poate decide în legătură cu constituţionalitatea unei norme
de abrogare, în condiţiile în care, pe de o parte, prezumţia de constituţionalitate a legii
este o prezumţie relativă, iar, pe de altă parte, prevederile art. 64 alin. (3) teza a doua
din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare - potrivit cărora «
admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ
iniţial» - , se adresează legiuitorului, vizând activitatea de legiferare. în acest sens, Curtea s-a
pronunţat atât prin Decizia nr. 62/2007, cât şi prin alte decizii [de exemplu, Decizia nr. 20 din
2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie
2000, Decizia nr. 778 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 465 din 6 iulie 2009, Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 694 din 20 mai
2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, şi Decizia
nr. 1039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61
din 29 ianuarie 2013].
Curtea a reţinut, de principiu, că «art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la
controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării
neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de
art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării
continuă să producă efecte».
Efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt consacrate expres prin prevederile art. 147
alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora:« Dispoziţiiledin legile şi ordonan
şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la
45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate
de drept».
Efectul specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale de
abrogare, precizat de Curtea Constituţională în considerentele deciziilor menţionate, dă
expresie şi eficienţă-în situaţia particulară a constatării neconstituţionalităţii actului abrogator
şi a lipsei intervenţiei Parlamentului sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei - normelor constituţionale cuprinse în art. 142
alin. (1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi în
art. 147 alin. (4) care statuează că deciziile Curţii sunt general obligatorii.
Prin Decizia nr. 62/2007, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. I pct. 56 din
Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, sunt
neconstituţionale, deoarece, în esenţă, «prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a

111M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013.


I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 45

creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează


demnitatea omului ca valoare supremă. în absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205,
206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază
de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată». Or, a accepta că singurul efect al
deciziei Curţii Constituţionale este acela al încetării efectelor juridice ale textului constatat
ca fiind neconstituţional, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial
al României, înseamnă a accepta că decizia Curţii Constituţionale nu are, în realitate, niciun
efect, deoarece situaţia care a determinat constatarea neconstituţionalităţii va continua
să subziste, respectiv demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu vor beneficia, în
continuare, de nicio formă de ocrotire juridică reală şi adecvată.
Curtea constată că în astfel de cazuri nu intervine o «abrogare a abrogării», pentru a se
putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000, potrivit
cărora «Nu esteadmis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoar
actul normativ iniţial» -dispoziţii opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare-, ci este
vorba despre un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii unei norme
abrogatoare, efect întemeiat pe prevederile constituţionale ale art. 142 alin. (1) care consacră
rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi ale art. 147 alin. (4),
potrivit cărora deciziile Curţii sunt general obligatorii. De altfel, Curtea a evidenţiat în mod
expres această distincţie în cuprinsul Deciziilor nr. 414/2010 şi nr. 1039/2012, reţinând că
«acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (...), sancţiune diferită
şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ».
De asemenea, Curtea reţine că, în afară de Decizia nr. 62/2007, toate celelalte decizii
ale sale prin care au fost constatate ca fiind neconstituţionale norme abrogatoare au avut
ca efect imediat repunerea în vigoare a normelor abrogate, consecinţă necontestată nici
în jurisprudenţa instanţei supreme.
Astfel, Curtea reţine, cu titlu exemplificativ, efectele declarării ca neconstituţionale a
normelor care abrogau: gratuitatea acţiunilor având ca obiect despăgubiri materiale pentru
daune morale (Decizia nr. 778 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 465 din 6 iulie 2009, având drept consecinţă repunerea în vigoare a normelor
care prevedeau gratuitatea respectivelor acţiuni); motivul de recurs pentru lipsa elementelor
constitutive ale unei infracţiuni [Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, având drept consecinţă repunerea în vigoare
a conţinutului anterior al art. 3859 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală]; motivul
de recurs existent atunci când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut
o greşită aplicare a legii [Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, având drept consecinţă repunerea în vigoare
a conţinutului anterior al art. 3859 alin. (1) pct. 171 din Codul de procedură penală]. Spre
exemplu, în acest sens, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, prin Decizia nr. 2461
din 26 iunie 2009, a reţinut că «prin decizia Curţii Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009,
publicată în Monitorul Oficial la 15 iunie 2009, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului
de procedură penală. Curtea Constituţională a motivat că abrogarea art. 3859 alin. (1) pct. 171
din Codul de procedură penală, prin dispoziţiile declarate neconstituţionale, încalcă dispoziţiile
constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 20 din Constituţie
referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6
referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind,
46 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

critica formulată de inculpaţi prin referirea la cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1)
pct. 171 din Codul de procedură penală devine actuală şi posibilă».
(pct.- n.n.) 4. Deciziile Curţii Constituţionale şi deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -
expresie a unor competenţe specifice, strict prevăzute de lege. (...) în condiţiile existenţei
unor decizii contrare-dar, deopotrivă, obligatorii pentru instanţele de judecată-pronunţate
de Curtea Constituţională, pe de o parte, şi de înalta Curte de Casaţie de (sic!) Justiţie, pe
de altă parte, se pune problema distincţiilor dintre efectele juridice ale deciziilor celor două
instanţe, precum şi a temeiului de drept care fundamentează preeminenţa uneia sau alteia
dintre deciziile contrare. Problema este cu atât mai sensibilă, cu cât ambele categorii de
decizii sunt obligatorii pentru instanţele de judecată, şi anume decizia Curţii Constituţionale,
în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, respectiv cea a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
în temeiul art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură penală [în raport de data pronunţării
deciziei redate în extras, reiese că referirea vizează fostul Cod de procedură penală; textele
corespunzătoare din Codul de procedură penală în vigoare sunt art. 474 alin. (4),
pentru identitate de raţiune - art. 477 alin. (3) - n.n.]. Această problemă a fost deja supusă
analizei Curţii Constituţionale, cu prilejul obiecţiei de neconstituţionalitate soluţionate prin
Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 131 din 23 februarie 2012 (...). (...) competenţa diferită a celor două instanţe, stabilită
de legiuitorul constituant şi dezvoltată prin norme infraconstituţionale, elimină posibilitatea
soluţiilor contradictorii şi asigură respectarea, deopotrivă, a deciziilor pronunţate de Curtea
Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate şi de înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii. Astfel, potrivit art. 142 alin. (1) din
Constituţie, « Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei», atribuţiile sale
fiind prevăzute de art. 146 din Legea fundamentală. în temeiul art. 147 alin. (4) teza a doua
din Constituţie, «De la data publicării, deciziile [Curţii Constituţionale] sunt general obligatorii
şi au putere numai pentru viitor». Textul constituţional citat nu distinge nici în funcţie de
tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul
acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor,
sunt general obligatorii. Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens, de exemplu, prin
Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605
din 14 august 2008, prin care a reţinut că «decizia de constatare a neconstituţionalităţii face
parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională
încetându-şi aplicarea pentru viitor». Tot astfel, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale
nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din
26 ianuarie 1995, privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de
constituţionalitate, s-a reţinut că «puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale,
deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor
pe care se sprijină acesta». Curtea a mai statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 1415 din
4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie
2009, că «atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se
impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. în consecinţă, atât Parlamentul, cât şi
Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să
respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei
decizii». în ceea ce priveşte competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se reflectă
în reglementarea infraconstituţională a recursului în interesul legii (şi, în prezent, pentru
identitate de raţiune, şi a hotărârii prealabile pentru dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni
de drept - n.n.), aceasta este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia
«înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 47

celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale». Curtea Constituţională a statuat,


prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 461 din 3 iulie 2009, că, «în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din
Constituţie, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi
aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului
fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia
României. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie,
să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de
constituţionalitate al acestora». Aşadar, competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind
soluţionarea recursului în interesul legii (şi, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi a
hotărârii prealabile pentru dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de drept - n.n.) este
dublu circumstanţiată - numai cu privire la « şi aplicarea unitară a legii» şi
numai cu privire la « celelalte instanţe judecătoreşti». Curtea Constituţională decid
constituţionalităţii legilor, în timp ce înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul
recursului în interesul legii (şi, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi al hotărârii prealabile
pentru dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de drept n.n.), decide asupra modului
de interpretare şi aplicare a conţinutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele
produse, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii potrivit art. 147 alin. (4)
din Constituţie, inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunţate pe calea recursului
în interesul legii (şi, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi a hotărârii prealabile pentru
dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de d re p t- n.n.) se adresează judecătorului de la
instanţele judecătoreşti. Ca urmare, faţă de textul constituţional de referinţă al art. 126
alin. (3), sintagma « dezlegarea dată p ro b le m e lo r de d rep t ju d eca te » , cuprinsă în
alin. (4) din Codul de procedură penală [respectiv, în prezent, în art. 474 alin. (4)
precum şi, pentru identitate de raţiune, şi sintagma «dezlegarea dată chestiunilor de drept»,
cuprinsă în art. 477 alin. (3) CPP - n.n.], pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea
şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu
şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc, şi, pe de altă
parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele
judecătoreşti, iar nu şi de către Curtea Constituţională, care este o autoritate distinctă de
sistemul judecătoresc. Altfel spus, numai în aceste condiţii «dezlegarea dată problem elor de
drept judecate» (respectiv, în prezent, şi «dezlegarea dată chestiunilor de drept» -n .n .) poate
fi obligatorie, pentru că numai în aceste condiţii poate exista o compatibilitate cu normele
constituţionale. Orice altă interpretare este în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (1) şi
(4) din Constituţie, deoarece lipseşte de efecte deciziile Curţii Constituţionale, determinând ca
recursul în interesul legii (şi, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi hotărârea prealabilă
pentru dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de drept - n.n.) să fie transformat, cu
încălcarea Constituţiei, într-o formă de control al actelor Curţii Constituţionale.
(pct. 5 referitor la - n.n.) Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 a Secţiilor Unite ale înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din
14 iunie 2011. Contrar prevederilor constituţionale ale art. 147 alin. (1) şi (4), procurorul
general al României a promovat un recurs în interesul legii «cu privire la consecinţele Deciziei
Curţii Constituţionale nr. 62/2007 (...) asupra activităţii dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207
din Codul penal». Altfel spus, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost solicitată ca, prin
intermediul recursului în interesul legii (situaţie asemănătoare, în prezent, pentru identitate
de raţiune, şi în ipoteza hotărârii prealabile pentru dezlegarea, de principiu, a unei chestiuni
de d rep t-n .n .),să se pronunţe în legătură cu deciziile Curţii Constituţionale. Deşi s-a aflat în
faţa unui recurs inadmisibil, având ca obiect starea legii - î n loc de interpretarea şi aplicarea
48 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

unitară a acesteia - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat Decizia nr. 62/2007 a Curţii
Constituţionale (...).
(pct. - .)6 . Infirmarea de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei Curţii
n
Constituţionale nr. 62/2007 - neconstituţionalitatea « date p ro blem elo r de drept
judecate» (respectiv, în prezent, ipoteză abstract aplicabilă şi «dezlegării date chestiunilor
de drept» - n.n.). Excepţia de neconstituţionalitate ridicată în prezenta cauză înfăţişează,
în cadrul examinării constituţionalităţii art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură penală
[respectiv, în prezent, art. 474 alin. (4) CPP;precum şi, pentru identit
alin. (3) CP P -n.n.], o interpretare a dispoziţiilor legale referitoare ia recursul în interesul legii
(respectiv, în prezent, pentru identitate de raţiune, şi potenţial - a unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea, de principiu, a unei chestiuni de d rep t-n .n .) care a condus, astfel cum s-a
arătat, la infirmarea unei decizii a Curţii Constituţionale. întrucât, faţă de textul constituţional
al art. 126 alin. (3), sintagma «dezlegarea dată problemelor de drept judecate», cuprinsă în
art. 4145alin. (4) din Codul de procedură penală [respectiv, în prezent, în art. 474 alin. (4) CPP;
precum şi, pentru identitate de raţiune, şi sintagma «dezlegarea dată chestiunilor de drept»,
cuprinsă în art. 477 alin. (3) CPP - n.n.], nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea
unitară a conţinutului dispoziţiilor legale de către instanţele judecătoreşti, interpretarea
acestei sintagme la care a ajuns înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 8/2010 este
neconstituţională, contravenind prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) care
consacră principiul securităţii juridice, ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei
şi a echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei
constituţionale, ale art. 126 alin. (3) privind rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale art. 142
alin. (1), potrivit cărora « CurteaConstituţională este garantul supremaţiei Constit
ale art. 147 alin. (1) şi (4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Procedând
la această interpretare, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a erijat în instanţă de control
judiciar al Deciziei nr. 62/2007 pronunţate de Curtea Constituţională. întrucât acest precedent
afectează grav securitatea juridică şi rolul Curţii Constituţionale, se impune sancţionarea
oricărei interpretări a dispoziţiilor art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură penală, ce
reglementează obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept judecate de înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii [respectiv, în prezent, în
art. 474 alin. (4) CPP; precum şi, pentru identitate de raţiune, şi art. 477 alin. (3) CPP, ce
reglementează obligativitatea dată problemelor de drept judecate de înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie pe calea hotărârii prealabile pentru dezlegarea (de principiu) a unor chestiuni de
drept-n.n.], în sensul că ar oferi acestei instanţe posibilitatea ca, pe această cale, în temeiul
unei norme infraconstituţionale, să dea dezlegări obligatorii care contravin Constituţiei şi
deciziilor Curţii Constituţionale.
(pct. 7
.) . Efectele deciziei Curţii Constituţionale. Prezenta decizie determină - de
-n
la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I - restabilirea, pentru viitor,
a efectului general obligatoriu al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 şi a aplicării
normelor de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal
(an terio r- n.n.), precum şi a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal privind proba verităţii".
7. Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014111: „(...) 17. Obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5, cu denumirea marginală Aplicarea legii
penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, din Codul penal din 17 iulie
2009 (Legea nr. 286/2009), publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din
24 iulie 2009, şi care, potrivit art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a

111M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014.


I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 49

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 757 din 12 noiembrie 2012, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, cu următorul
conţinut: (...).
18. Curtea (Constituţională- n.n.) constată că, între momentul sesizării sale (...) şi momentul
pronunţării prezentei decizii, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a pronunţat Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, prin care
a statuat că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o
instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei. Prin urmare, având în vedere rolul său de
garant al supremaţiei Constituţiei, precum şi efectele juridice pe care această decizie le
produce, conform art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională
se va pronunţa şi asupra aspectelor ce ţin de compatibilitatea art. 5 din Codul penal, în
interpretarea dată de instanţa supremă, cu dispoziţiile legii fundamentale (s.n.). (...)
42. (...) Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 5 din actualul Cod penal, în
interpretarea care permite instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile,
să combine dispoziţiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravin
dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat,
precum şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a
ţării (s.n.). (...)
44. (...) în jurisprudenţa sa, Curtea (Constituţională - n.n.) a statuat că prevederile
legale care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege
acceptă în mod unanim că «atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile,
analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a
stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice
lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în
activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi
litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa
de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu» (a se vedea Decizia
Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).
45. Puterea judecătorească, prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional
de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele
judecătoreşti. Acest fapt nu presupune însă că instanţa supremă se poate substitui
Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale
ce ţin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. (...)
50. Potrivit jurisprudenţei sale, Curtea (Constituţională - n.n.) a consacrat posibilitatea
şi obligaţia sa de a interveni, ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate
genera interpretări de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale. în practica
sa recentă, Curtea (Constituţională - n.n.) a statuat că, «fără a nega rolul constituţional al
instanţei supreme, a cărei competenţă este circumscrisă situaţiilor de practică neunitară,
Curtea Constituţională reţine că, în cazul în care un text legal poate genera interpretări
diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări generează încălcări ale
prevederilor Legii fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul
şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel, şi interpretările care se pot aduce normei juridice
trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1
alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a
supremaţiei sale este obligatorie» (Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012, publicată în
Monitorul Oficial a! României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013).
50 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

51. Acest lucru este valabil şi în ipoteza în care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
realizarea atribuţiilor constituţionale prevăzute de art. 126 alin. (3), a pronunţat o decizie
pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul
legii. Prin aceasta instanţa de contencios constituţional nu intră în sfera de competenţă a
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece «înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu
dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3), are competenţa exclusivă de a se pronunţa
asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica
judiciară impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de procedură nu
poate constitui eo ipsoobiect al cenzurii instanţei de contencios constituţional (a se ve
Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 848 din 27 noiembrie 2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată
într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură
a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea (Constituţională - n.n.) ca, în
pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză
în interpretarea dată de instanţa supremă (a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011)» (a se vedea
Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672
din 21 septembrie 2011).
52. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit că, «indiferent de interpretările ce se pot
aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare
este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului
în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie
să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare» (Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011). De asemenea,
«în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine
în exclusivitate Curţii Constituţionale» (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 854 din 23 iunie
2011, pre-citată). Aceleaşi raţiuni subzistă şi în ceea ce priveşte consacrarea unei anumite
interpretări legale prin hotărâri prealabile pronunţate în temeiul art. 475 şi următoarele din
Codul de procedură penală, deoarece şi aceste din urmă norme sunt, în concepţia legiuitorului,
o reflexie a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (3), potrivit cărora « Curte
de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte
instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale». Or, Capitolul VI al Titlului III din Codul de
procedură penală (sic!; este vorba despre Capitolul VI din Titlul III al Părţii speciale a Codului
de procedură penală, menţiune necesară, din moment ce există şi în Partea generală a codului
un Titlu III, care are inclusiv un Capitol VI... - n.n.) instituie «Dispoziţii privind asigurarea
unei practici judiciare unitare» care se poate realiza fie prin recursuri în interesul legii, fie
prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De aceea, conţinutul
normei juridice, în interpretarea dată prin aceste din urmă hotărâri, este supus controlului de
constituţionalitate, asemenea interpretărilor date prin deciziile care soluţionează recursurile
în interesul legii, aşa cum s-a stabilit prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale arătată mai
sus. în măsura în care prin dezlegarea dată unor probleme de drept se atribuie unui text de
lege un anumit înţeles, instanţa de judecată, din oficiu, procurorul sau partea dintr-un proces
care se consideră prejudiciată constituţional de dispoziţia legală respectivă în interpretarea
statuată prin hotărârea prealabilă pot uza de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate.
53. Curtea Constituţională reafirmă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea
fundamentală, «De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor».în jurisprudenţa sa, Curtea (Constituţională - n.n.) a statuat, cu valoare de principiu,
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 51

că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale,


se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea. Astfel,
Curtea (Constituţională - n.n.) a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor
sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se
vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea
deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie
2009, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009,
şi Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 291 din 4 mai 2010).
55. Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea
Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia,
menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare,
instanţele judecătoreşti trebuie să se conformeze deciziei Curţii (Constituţionale - n.n.) şi
să o aplice ca atare. (...)
56. (...) Curtea (Constituţională - no
.) bservă că, prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 20
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, a decis că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia răspunderii penale
reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel art. 5 din Codul
penal, în interpretarea dată, valenţe neconstituţionale. Curtea (Constituţională - n.n.) constată
că, odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei
nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147
alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art. 4771 din Codul de procedură penală (s.n.) (...)".
8. Decizia Curţii Constituţionale nr. 224/2017111: „Admite excepţia de neconstituţionalitate
(...) şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu
incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier,
fără permis de conducere, este neconstituţională".
Potrivit acestei decizii a Curţii Constituţionale - care a plecat de la o excepţie de neconsti­
tuţionalitate ce viza art. 6 pct. 6 teza a doua din O.U.G. nr. 195/2002, analiza fiind extinsă şi
asupra incriminării cuprinse în art. 335 alin. (1) CP[21- , s-a statuat necesitatea/obligativitatea
incriminării faptei de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier
de către o persoană care nu posedă permis de conducere. înţelegem să reproducem unele
pasaje de interes principal din decizia Curţii Constituţionale:
„24. (...) Curtea (Constituţională - n.n.) observă existenţa unei neconcordanţe între
denumirea marginală a art. 335 din Codul penal, care face referire la noţiunea de «vehicul»,
şi cuprinsul reglementării art. 335 alin. (1) din Codul penal care utilizează limitativ noţiunile
de «autovehicul» şi «tramvai», acesta din urmă reprezentând, potrivit art. 6 pct. 6 teza a
doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, un vehicul.
25. în acelaşi timp, Curtea (Constituţională - n.n.) reţine că fapta de a conduce pe drumurile
publice un tractor agricol sau forestier, de o persoană care nu posedă permis de conducere,
prezintă pericol social ridicat de natură a aduce atingere unor valori sociale protejate prin*1 2

111 M. Of. nr. 427 din 9 iunie 2017.


121Art. 6 pct. 6 teza a doua din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (republicată în M. Of.
nr. 670 din 3 august 2006) statuează: „în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, expresiile şi termenii de mai jos
au următorul înţeles: (...) 6. (...) Vehiculele care se deplasează pe şine, denumite tramvaie, precum şi tractoarele
agricole sau forestiere nu sunt considerate autovehicule (...)". Art. 335 alin. (1) CP dispune: „Conducerea pe drumurile
publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte
cu închisoarea de la unu la 5 ani”.
52 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, care are drept scop tocmai asigurarea
desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea
vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona
drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective,
a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului, astfel cum rezultă din art. 1 alin. (2) al
ordonanţei.
26. Cu toate acestea, având în vedere că, potrivit art. 6 pct. 6 teza a doua din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, tractorul agricol sau forestier nu este considerat
«autovehicul», iar în cuprinsul art. 335 alin. (1) din Codul penal, soluţia legislativă nu se
referă şi la tractoarele agricole sau forestiere, fapta de conducere a unui asemenea vehicul
pe drumurile publice, fără a deţine însă permis de conducere, nu se încadrează în ipoteza
normativă prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal. (...)
28. Totodată, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală a stabilit că, în interpretarea noţiunii de «autovehicul»,
prevăzută de art. 334 alin. (1) din Codul penal şi art. 335 alin. (1) din Codul penal, raportat
la art. 6 pct. 6 şi pct. 30 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, modificată
şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 21/2014, conducerea pe drumurile publice
a unui tractor agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat potrivit legii sau de către
o persoană care nu posedă permis de conducere nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale
infracţiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) din Codul penal, respectiv de art. 335 alin. (1)
din Codul penal (a se vedea Decizia nr. 11 din 12 aprilie 2017, pronunţată de înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 347/1/2017, nepublicată în Monitorul Oficial al României,
până la data redactării prezentei decizii).
29. în aceste condiţii, Curtea (Constituţională - n .)constată că fapta de c
drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără a deţine permis de conducere,
rămâne în afara oricărei sancţiuni penale. Această situaţie a intervenit ca urmare a redefinirii în
legislaţie a noţiunii de «autovehicul» şi excluderii exprese a «tractoarelor agricole şi forestiere»
din categoria autovehiculelor. Or, Directiva 2006/126/CE şi Ordonanţa Guvernului nr. 21/2014,
prin care prevederile art. 4 alin. (4) din Directivă au fost transpuse în dreptul intern, nu au
avut drept scop dezincriminarea unei asemenea fapte. De altfel, anterior modificărilor art. 6
pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, prin art. I pct. 1 din Ordonanţa
Guvernului nr. 21/2014, tractorul rutier era considerat autovehicul, astfel încât conducerea
sa pe drumurile publice, fără a deţine permis de conducere, constituia infracţiune.
30. De asemenea, având în vedere necorelarea celor două norme care au legătură cu
soluţionarea cauzei în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, respectiv
art. 335 alin. (1) din Codul penal şi art. 6 pct. 6 teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002, Curtea (Constituţională - cn
.) onstată existenţa un veri
neconstituţionalitate, care rezultă din omisiunea reglementării, în cuprinsul art. 335 alin. (1)
din Codul penal, a tractoarelor agricole sau forestiere ca obiect material al infracţiunii de
conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere.
31. Curtea (Constituţională - n.n.) precizează că, în cazul art. 335 alin. (1) din Codul
penal, nu ne aflăm în prezenţa unei simple opţiuni a legiuitorului, expresie a prevederilor
art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, potrivit cărora «Prin lege organică se reglementează:
(...) h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora», ci a unei omisiuni legislative
cu relevanţă constituţională, care atrage competenţa instanţei de contencios constituţional
de a proceda la corectarea acesteia pe calea controlului de constituţionalitate. (...)
33. Sub acest aspect, Curtea (Constituţională - n.n.) reţine, totodată, că omisiunea
includerii tractoarelor agricole şi forestiere în ipoteza normativă a art. 335 alin. (1) din
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 53

Codul penal echivalează cu dezincriminarea faptei de conducere a unui asemenea vehicul


pe drumurile publice, fără a deţine permis de conducere. Or, dacă asemenea fapte nu sunt
descurajate prin mijloacele dreptului penal, are locîncălcarea valorilorfundamentale, ocrotite
de Codul penal, precum statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii
publice şi a siguranţei publice, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, respectarea Constituţiei
şi a legilor, care sunt consacrate prin art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală printre
valorile supreme. (...)
36. Or, prin absenţa reglementării ca infracţiune a faptei de conducere a unui tractor
agricol sau forestier pe drumurile publice, fără permis de conducere, legiuitorul a afectat
protecţia penală acordată unor valori sociale deosebit de importante, precum siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice, cu consecinţe majore asupra vieţii şi integrităţii corporale
a persoanelor, valori protejate prin art. 22 din Constituţie. (...)
38. Aplicând aceste considerente în cauza de faţă, Curtea (Constituţională - n.n.) constată
că este în afara oricărui argument juridic raţional şi rezonabil ca o persoană care posedă permis
de conducere, acordat pentru altă categorie decât tractoarele agricole sau forestiere, şi care
conduce un asemenea vehicul pe drumurile publice să poate avea calitatea de subiect activ
al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, în timp ce o persoană care nu
deţine deloc permis de conducere şi care conduce pe drumurile publice un tractor agricol
sau forestier să nu fie sancţionată penal. Nimic nu justifică apariţia unei diferenţieri între cele
două categorii şi aplicarea unui tratament privilegiat în cazul persoanelor care nu deţin permis
de conducere. Tocmai de aceea, soluţia pentru îndepărtarea stării de neconstituţionalitate
rezultată din aplicarea unui tratament juridic distinct între cele două categorii nu poate fi decât
constatarea existenţei unei inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
39. Pe cale de consecinţă, Curtea (Constituţională - n.n.) constată că deficienţa de regle­
mentare, cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, generează o stare de neconstituţionalitate,
în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 şi art. 22 din Legea fundamentală, urmând să admită
excepţia de neconstituţionalitate sub acest aspect.
40. Având în vedere prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, Curtea (Constituţională-
n.n.) precizează faptul că revine legiuitorului obligaţia să pună de acord cu Legea fundamentală
şi cu prezenta decizie soluţia legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din Codul penal, care nu
incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier,
de către o persoană care nu posedă permis de conducere".
Este discutabil efectul concret produs de această decizie a Curţii Constituţionale, atât în
raport de principiul legalităţii incriminării, cât şi de precizarea expresă inserată la parag. 40
al deciziei menţionate. în acest sens, este de urmărit şi ce va statua înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie cu privire la mai multe solicitări de pronunţare a unor hotărâri prealabile pentru
dezlegarea acestei problemei de drept, aflate în curs de soluţionare111.

111 A se vedea nr. crt. 24, 25 şi 26 din tabelul cuprinzând evidenţa sesizărilor prealabile pentru pronunţarea
unor hotărâri prealabile privind dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (nr. de înregistrare a sesizării:
3101/1/2017, 3102/1/2017, 3103/1/2017) - reunite la dosarul 3101/1/2017 - la adresa de internet http://www.
scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetlncludedFile?id=18586.
CAPITOLUL AL lll-LEA. PRINCIPIILE
FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL

Secţiunea 1. Aspecte generale referitoare la conceptul


şi sfera principiilor fundamentale de drept penal

Asemănător şi cu alte ramuri de drept, dreptul penal poate fi conceput (în mod ideal) ca
o structură normativă coerent formulată, dezvoltată şi susţinută de (şi în jurul) unor idei şi
concepte ireductibile, care orientează întregul edificiu juridic şi îl impregnează de substanţă,
într-o manieră specifică, particulară. Aceste „idei diriguitoare" asigură bazele conceptuale
pe care este ridicată întreaga reglementare, reprezentând punctele nodale ale structurii de
rezistenţă a dreptului penal, scheletul care asigură cadrul esenţial necesar pentru fixarea şi
dezvoltarea instituţiilor penale fundamentale şi a tuturor instituţiilor de ramură, particulare,
configurate în cadrul acestora.
Deşi legiuitorul penal a reglementat expres, în debutul Codului penal (ca lege penală
generală, de bază în materie), sub denumirea de „Principii generale", două dintre aceste
principii fundamentale ale dreptului penal (sau, potrivit altei viziuni de sistematizare111, unul
dintre aceste principii, surprins sub o dublă manifestare, asupra unor instituţii fundamentale
diferite ale dreptului penal: infracţiunea, respectiv sancţiunile specifice acestei ramuri de
drept) - şi anume principiul legalităţii incriminării (art. 1 CP) şi principiul legalităţii sancţiunilor
de drept penal (art. 2 C P )-, doctrina relevă, în mod constant, o sferă de cuprindere mult mai
largă a categoriei de referinţă (principiile fundamentale ale dreptului penal)*121. Unele dintre
acestea sunt indicate de către majoritatea autorilor de lucrări de specialitate în domeniu
(eventual, sub denumiri parţial diferite, se relevă, adeseori, idei similare), altele nu sunt
specificate (cu acest titlu) decât de o parte a doctrinei, existând (şi în acest domeniu) unele
controverse, respectiv lipsa unei unanimităţi de opinii.
Discuţiile teoretice pornesc de la însuşi conceptul de principiu fundamental al dreptului
penal, de la semnificaţia acestuia şi de la condiţiile pe care ar trebui să le întrunească o
idee generală/un concept specific şi de impact profund în domeniu, pentru a putea primi
o atare calificare (iar nu doar aceea de principiu instituţional131, care este legat strict de
funcţionarea şi manifestarea unei anumite instituţii punctuale a domeniului juridico-penal de
referinţă). Suntem de acord cu faptul că, deşi ar putea fi pus în legătură directă cu un anumit

111 Pentru această opinie, a se vedea (de exemplu) G. A ntoniu , în G. A ntoniu (coord .), C. Bulai, C. Duvac,
I. G riga , G h . Ivan , C. Mitrache , I. Molnar , I. Pascu , V. Pasca , O. Predescu , Explicaţii preliminare ale noului Cod
penal. Voi. I (articolele 1-52), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 20, 21.
121 Prin urmare, apreciem că enumerarea legală a principiilor fundamentale ale dreptului penal, cuprinsă (ca
sistematizare) în debutul Părţii generale a Codului penal (Capitolul I - „Principii generale" - din Titlul I - „Legea
penală şi limitele ei de aplicare" - al Părţii generale a Codului penal, art. 1 şi art. 2), nu este limitativă, existând şi
alte reguli penale generale, esenţiale, care şi-au câştigat, din perspectiva ştiinţei dreptului penal, statutul la care
facem aici referire. în acest sens, a se vedea (printre alte surse şi pentru un inventar parţial al acestora) G. A ntoniu ,
Tratat de drept penal. Volumul I. Introducere în dreptul penal. Aplicarea legii penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2015, p. 146-160. De menţionat şi faptul că, spre diferenţă de Codul de procedură penală, Codul penal nu prevede
expres, sub această denumire, toate principiile sale fundamentale (a se vedea, în Partea generală a Codului de
procedură penală, Titlul I - denumit in terminis „Principiile şi limitele aplicării legii procesuale penale" - cuprins
între art. 1 şi art. 13).
!3) Cum este, spre exemplu, regula reglementată în art. 49 CP („Pedeapsa în cazul participanţilor").
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 55

domeniu specific de manifestare a dreptului penal (cu o anumită instituţie fundamentală a


acestuia), un principiu fundamental al domeniului depăşeşte o asemenea limită şi influenţează
întreaga reglementare, manifestându-şi impactul asupra dreptului penal ca sistem unitar (iar
nu doar ca sumă) de norme juridice. Nu toţi autorii cad însă de acord cu privire la necesitatea
identificării unei dispoziţii constituţionale ca temei/sursă a oricărui principiu de drept penal
afirmat cu titlu de principiu fundamental (ceea ce o parte a doctrinei111apreciază a reprezenta
o condiţie sine qua non pentru a califica astfel o anumită idee/regulă/un anumit concept).
Principalul argument în acest din urmă sens este legat de autoritatea şi forţa juridică
pe care aşteptarea rezonabilă le presupune ataşate unui principiu fundamental al unui
domeniu (esenţial) de reglementare normativă. Un asemenea principiu fundamental, fiind
indisolubil legat de domeniul respectiv de reglementare, ar trebui să se impună, obiectiv,
însuşi legiuitorului (astfel încât acesta să nu poată interveni legislativ în domeniul în cauză
într-un sens contrar respectivului principiu fundamental ori într-o manieră care - formal
sau implicit - să ajungă să neutralizeze, efectiv, acţiunea acestui principiu fundamental,
putându-l - potenţial - desfiinţa). Or, dacă sursa sa nu ar fi de natură constituţională, atunci
legiuitorul organic ar putea adopta dispoziţii prin care să infirme, să modifice ori chiar să
răstoarne principiile instituite prin norme cu putere juridică egală. Pe de altă parte, dacă se
admite caracterul de principiu fundamental numai acelor idei/concepte a căror origine poate
fi identificată în prevederi constituţionale, legiuitorul organic este ţinut să reglementeze
cu observarea şi respectarea acestora, răsturnarea lor fiind posibilă numai prin actul de
voinţă al însuşi legiuitorului constituţional (prin intermediul unei - mai rar de realizat -
revizuiri a Legii fundamentale), asigurându-se astfel stabilitatea principiului respectiv în
cadrul dreptului pozitiv.
însuşi unii dintre partizanii acestui din urmă punct de vedere adoptă o raportare extrem
de largă şi de generică la anumite dispoziţii constituţionale, ca temei formal al ideilor şi
conceptelor/regulilor care stau la baza aspectelor enunţate cu titlu de principii esenţiale
de drept penal (aceeaşi prevedere a Constituţiei fiind indicată, uneori, cu titlu de sediu de
fundamentare comun mai multor principii juridico-penale). înţelegem să ne raliem şi noi,
dar nicidecum într-o manieră rigidă, acestei viziuni. Astfel, admitem că unele raportări la
dispoziţii constituţionale, drept bază generică a unor principii fundamentale de drept penal,
pot fi acceptate numai într-o abordare largă. Legiuitorului constituţional nu i se poate solicita
în mod rezonabil să fi acoperit integral, în textele Legii fundamentale121, toate ideile/regulile/
conceptele cu aptitudine de a fi revendicate sau afirmate drept principii fundamentale ale
tuturor ramurilor de drept.
Un alt subiect de dezbatere în legătură cu problematica identificării principiilor fundamentale
ale dreptului penal vizează împrejurarea dacă, în sfera de referinţă astfel circumscrisă, ar trebui
să fie enunţate exclusiv idei/concepte/reguli esenţiale specifice, în mod aparte (particular),
domeniului juridico-penai ori dacă s-ar putea integra în această categorie şi principii mai
generale ale întregului sistem de drept. Astfel, unii autori131 enunţă, cu titlu de principii
fundamentale (şi) de drept penal, anumite idei/concepte/reguli juridice generice, valabile
indiferent de ramura de drept la care s-ar efectua raportarea, în timp ce o altă parte a doctrinei141
apreciază că numai acele principii esenţiale cu specific penal trebuie şi pot să acceadă la

111A se vedea, de pildă, Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 34 ş.u.


[2] Textul constituţional trebuie să fie caracterizat de un spirit generic şi concis, transpunând sintetic însăşi
esenţa juridică a întregului edificiu socio-etatic vizat, respectiv a valorilor de importanţă crucială pentru acesta.
[3] De exemplu, C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit. (2016), p. 52, 53 (autorii indică, printre alte principii
fundamentale ale dreptului penal, principiul umanismului şi principiul egalităţii în faţa legii).
141 Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 34 ş.u.
56 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

statul de principii fundamentale ale dreptului penal. Ne exprimăm adeziunea la această


din urmă orientare, cu precizarea că admitem ca pe un aspect evident faptul că principiile
esenţiale de ordin constituţional, ca principii fundamentale generale ale întregului sistem
pozitiv de drept (naţional), sunt reflectate şi în domeniul dreptului penal, fără ca prin aceasta
ele să poată deveni, propriu-zis şi în mod efectiv, principii fundamentale corespunzătoare,
în mod particular, specific, acestei ramuri a dreptului. O asemenea concepţie ar conduce la
o nedorită şi neconstructivă nivelare a domeniului principiilor fundamentale ale diverselor
ramuri de drept, putând atrage o uniformizare a categoriei principiilor fundamentale incidente
în oricare domeniu juridic, determinând, aşadar, relativizarea şi golirea de conţinut a însuşi
conceptului analizat. Practic, dreptul penal, cu recunoaşterea şi respectarea principiilor
fundamentale generale ale întregului sistem de drept (şi, uneori, cu preluarea şi turnarea
acestora în forme aparte), se integrează în ansamblul dreptului pozitiv ca o componentă
cu specific propriu, caracteristică în virtutea căreia se legitimează printr-o serie de principii
fundamentale cu specific particular, care îl caracterizează în rândul celorlalte ramuri de drept,
armonizându-se - desigur - cu acestea (şi cu principiile lor fundamentale), fără a renunţa
însă la individualitatea sa (fără a-şi pierde specificul propriu).
în acest context (urmărind, totodată, şi menţinerea unei corespondenţe logice şi
tradiţionale'11între principiile fundamentale şi instituţiile fundamentale ale dreptului penal),
optăm să enunţăm, cu titlu de principii fundamentale ale dreptului penal, următoarele şase
idei/concepte/reguli:
- principiul legalităţii incriminării;
- principiul incriminării doar a faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social[2];
- principiul infracţiunii ca unic temei al răspunderii penale;
- principiul caracterului personal al răspunderii penale;
- principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal;
- principiul individualizării sancţiunilor de drept penal.
Suntem de părere că acestea sintetizează, în cel mai înalt grad - atât în considerarea
reglementării legale, cât şi prin raportare la multitudinea de opinii doctrinare exprimate
cu referire la acest su b ie ct-, punctele esenţiale ale domeniului juridic de referinţă, fiind,
totodată, şi ideile indicate cel mai des cu acest titlu în literatura de specialitate (fie sub
formulări identice sau asemănătoare, fie diferite). Corespondenţa la care s-a făcut anterior
referire, existentă între aceste principii fundamentale ale dreptului penal şi instituţiile
fundamentale ale aceluiaşi domeniu, reiese cu uşurinţă din observarea şi gruparea, două
câte două, a respectivelor principii enunţate, fiecărei instituţii fundamentale de drept penal
corespunzându-i, astfel (în mod direct, nemijlocit), câte două principii fundamentale. într-o
ordine logică: instituţiei fundamentale a infracţiunii îi corespund (direct, nemijlocit) principiile
fundamentale al legalităţii incriminării, respectiv al incriminării doar a faptelor care prezintă
un anumit grad de pericol social; instituţiei fundamentale a răspunderii penaleîi corespund
(direct, nemijlocit) principiile fundamentale al infracţiunii ca unic temei al răspunderii
penale, respectiv al caracterului personal al răspunderii penale; instituţiei fundamentale
a sancţiunilor de drept penal îi corespund (direct, nemijlocit) principiile fundamentale al
legalităţii sancţiunilor de drept penal, respectiv al individualizării acestora.
Conştienţi fiind de faptul că prezentarea principiilor fundamentale de drept penal şi
alegerea indicării, sub acest titlu, doar a anumitor idei de bază reprezintă, până la un punct,*1 2

[1! Afirmăm corespondenţa în cauză drept una specifică şcolii juridico-penale ieşene. A se vedea M. Zolyneak ,
Drept penal. Partea generală, voi. I, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1992, p. 36 ş.u.
121 Principiu a cărui denumire alternativă o apreciem a putea fi: principiul minimei intervenţii - a se vedea
Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 35, 63-65 - ori principiul caracterului subsidiar-selectiv al dreptului penal.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 57

(şi) o opţiune de ordin personal, indicăm şi alte reguli de maximă generalitate prezentate
uneori în doctrină11' drept principii fundamentale ale dreptului penal, precum: principiul
umanismului (dreptului penal), al egalităţii în faţa legii (penale), respectiv al prevenirii faptelor
prevăzute de legea penală ş.a. Unele dintre acestea constituie principii fundamentale ale
întregului sistem pozitiv de drept (actual), având, desigur, incidenţă corespunzătoare şi în
dreptul penal (dar nu o incidenţă specifică, caracteristică în mod aparte pentru această
ramură a dreptului). Pentru acest motiv, am optat să nu le dezvoltăm în cele ce urmează
şi nu le-am inclus în lista ideilor pe care am considerat că se impune a le enumera drept
principii fundamentale ale dreptului penal.

Secţiunea a 2-a. Principiul fundamental


al legalităţii incriminării
Principiul de bază astfel enunţat cunoaşte reglementare expresă (sub această denumire
marginală) potrivit dispoziţiilor cuprinse în chiar art. 1 CP în vigoare, unde se dispune:
„(1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni. (2) Nicio persoană nu poate
fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a
fost săvârşită". O prevedere indirectă (cu referire explicită la aspectul legalităţii pedepsei)
se regăseşte în textul art. 23 alin. (12) din Constituţie121, care se completează (coroborează)
şi cu alte dispoziţii ale Legii fundamentale [precum art. 73 alin. (3) lit. h) şi i) sau art. 15
alin. (2)], după cum se indică în mod corespunzător în doctrină*131.
Expresie ireductibilă de prim rang a edificiului modern/contemporan reprezentat de
dreptul penal, principiul legalităţii incriminării constituie una dintre garanţiile esenţiale
oferite destinatarilor legii, în interacţiunea acestora cu autoritatea statală care impune
reglementarea. Practic, principiul se legitimează ca un mijloc necesar de limitare a arbitrariului
pe care l-ar putea manifesta subiectul dominant al raportului juridic penal (statul) în acţiunea
de implementare/aplicare a normativului penal în dreptul pozitiv, asigurându-le astfel
destinatarilor legislaţiei penale un tratament echitabil şi rezonabil, la care aceştia pot achiesa
în mod raţional, ca un corolar firesc al convieţuirii sociale.
Exprimat, în esenţa sa, prin celebrul adagiu latin „nullum crimen sine principiul
fundamental al legalităţii incriminării exprimă următoarea idee de bază: nicio faptă concretă
(oricât de gravă ar fi) nu poate fi calificată juridic drept infracţiune (atrăgând aprecierea
formală a celui care a comis-o ca fiind un „infractor")l5
]dacă o norm
şi accesibilă) nu o interzice, încă de la un moment anterior săvârşirii sale, prin descrierea
legală sub ameninţarea sancţiunii penale specifice (pedeapsa). Actul legislativ al acestei
prevederi (descrieri, interziceri) a unui tip de faptă (gen de conduită, de comportament)
într-o normă penală poartă denumirea de incriminarel6] (de unde şi denumirea principiului:

111C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p. 60, 61; C. MlTRACHE, C r . Mitrache , op. cit. (2014), p. 51, 52.
121Art. 23 (cu denumirea marginală „Libertatea individuală") din Constituţia României dispune, la alin. (12), că
„Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii".
131A se vedea (printre altele) Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 35 ş.u.
[4) Cu semnificaţia (în traducere liberă, mot-a-mot): nicio infracţiune fără lege (fără o dispoziţie legală care să
o consacre).
[s| Cu toate consecinţele corespunzătoare decurgând dintr-o asemenea statuare, şi anume: posibilitatea tragerii
la răspundere penală şi a suportării rigorilor sancţiunilor penale aferente, precum şi a tuturor implicaţiilor (penale
şi/sau extrapenale) subsecvente apte să decurgă din acest statut (din executarea unor asemenea sancţiuni).
[e| Avertizăm, prin urmare, că este necorespunzătoare, incorectă (din punct de vedere al limbajului tehnic,
juridico-penal, de specialitate) formularea (deseori vehiculată) care face referire la o persoană ca fiind incriminată. O
58 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

legalitatea incriminării). Prin urmare, stabilirea unei tip de faptă drept infracţiune nu poate
fi consecinţa unei aprecieri arbitrare a unui organ jurisdicţional ori administrativ; ea este de
competenţa abstractă a puterii legiuitoare. Doar ulterior manifestării de voinţă a acesteia,
prin actul incriminării, devine activă competenţa constatatoare a organului judiciar, care, prin
procedeul încadrării juridice, va stabili, pe caz concret, dacă o anumită faptă determinată,
săvârşită (în anumite circumstanţe) de către o persoană, întruneşte toate caracteristicile
necesare pentru a fi apreciată drept infracţiune (o anumită infracţiune - anume aceea al
cărei tipar legal, în abstract descris printr-o normă de incriminare, poate fi identificat şi în
desfăşurarea evenimentelor din speţa efectiv dedusă judecăţii).
Principiul fundamental la care ne raportăm a apărut ca o reacţie justificată la abuzurile
autorităţilor, aşa cum au existat ele până în pragul perioadei moderne, impunând verificarea
acestei premise esenţiale pentru garantarea minimală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale persoanelor confruntate cu exerciţiul puterii represive a statului. Ideea esenţială promovată
prin această regulă generală a dreptului penal este aceea că niciunei persoane care nu a fost
avertizată formal cu privire la conduitele indezirabile prohibite (cu acest titlu: de infracţiune),
de care trebuie să ţină seama în mod obligatoriu în contextul convieţuirii sale alături de
restul membrilor grupului social, nu i s-ar putea reproşa, din punct de vedere juridico-penal,
adoptarea unui asemenea tip de comportament. Nu este echitabil a trage la răspundere şi
a sancţiona o persoană fără să fi existat o avertizare suficientă şi rezonabilă (cu întrunirea
unei serii de atribute, printre care: să fie accesibilă, serioasă, clară) cu privire la imperativul
evitării tipului de comportament pentru comiterea căruia se exercită represiunea. Doar astfel
se acordă o şansă reală destinatarilor legii penale de a evita săvârşirea faptelor antisociale
(cunoscând consecinţele la care se expun altfel), respectiv doar astfel se poate fundamenta
şi justifica logic, în mod rezonabil, dreptul*111statului de a exercita represiunea penală.
Empiric vorbind, de-a lungul timpului s-a observat că simpla afirmare a acestui principiu
fundamental nu asigură totuşi, în mod complet, atingerea scopurilor propuse, fără precizarea
suplimentară a tuturor implicaţiilor sale efective. Prin urmare, în actualul stadiu al ştiinţei
dreptului penal, se apreciază drept consecinţe inerente principiului fundamental al legalităţii
incriminării, decurgând în mod firesc din recunoaşterea/afirmarea acestuia, o serie de
imperative, exprimate în doctrină sub forma: lexscripta, lex certa, lex strictal2].
Astfel, pentru început, s-a apreciat necesară limitarea sferei izvoarelor formale ale dreptului
penal la surse scrise (acte normative), care imprimă un grad anume de siguranţă cu privire
la existenţa şi forma în care este prevăzută/reglementată regula de drept (ceea ce realizează
imperativul lexscripta). Drept urmare, ca regulă constituţională, în sistemul nostru de drept,
actele normative prin care se poate reglementa în domeniul penal de referinţă sunt doar legile
organice (emise de legiuitorul primar), precum şi - în situaţii extraordinare - ordonanţele
de urgenţă ale Guvernului (ca legiuitor delegat).
în plus, această garanţie ar fi rămas inutilă în măsura în care s-ar fi permis ca dispoziţia legală
în cauză să fie una secretă, nepublică ori de circulaţie mai restrânsă decât sfera destinatarilor
vizaţi sau extrem de dificil de consultat şi luat la cunoştinţă în mod concret. Prin urmare,

fiinţă nu poate fi incriminată! Exprimarea în cauză încearcă să transmită, probabil (într-o formă greşită), ideea
(care trebuie exprimată după cum urmează) că o anumită persoană este acuzata (suspectată, învinuită, eventual
inculpată - după caz, în funcţia de etapa procesuală penală atinsă în derularea procesului penal) de/pentru comiterea
unei infracţiuni (a unei fapte incriminate).
111 Iar nu doar puterea - care, altfel, ar fi discreţionară şi tiranică, lipsită de legitimitate şi de caracter raţional.
[2] în traducere liberă: lege scrisă, lege anterioară, lege certă (clară), lege (cu/de interpretare) strictă. Pentru
detalii asupra acestui subiect, a se vedea G. A ntoniu , op. cit, p. 419-442; Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 37-42. A
se vedea, şi în prezenta lucrare, tratarea din materia izvoarelor (principale, depline) de drept penal, respectiv
tratarea materiei aplicării legii penale în timp.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 59

componenta (consecinţa) lex scripta a principiului fundamental al legalităţii incriminării


impune şi asigurarea accesibilităţii reglementării pentru (teoretic) oricare potenţial destinatar
al acesteia. Acest imperativ se realizează prin obligativitatea asumată de legiuitor de a publica
actele normative care pot constitui izvoare de drept penal (ş i-d e s ig u r-n u doar pe acestea)
într-o publicaţie etatică oficială: Monitorul Oficial al României. Publicarea constituie o premisă
esenţială necesară pentru ca dispoziţiile legale să intre în vigoare, să poată funcţiona în
cadrul dreptului pozitiv111.
Apoi, prevederea într-o sursă validă de drept penal (izvor de drept) a unei anumite conduite
(astfel incriminată), realizată chiar şi ulterior comiterii acesteia de către anumite persoane,
dar anterior judecării lor pentru cele astfel săvârşite, ar putea conduce la împrejurarea
că, în momentul aplicării legii, nu s-ar mai putea invoca formal neincriminarea faptei. Prin
urmare, s-ar putea justifica (aparent) condamnarea persoanelor acuzate, cu toate că ele
nu cunoscuseră, anterior sau la momentul comiterii acelui tip de faptă, interdicţia sa drept
infracţiune. Astfel, a apărut necesitatea de a completa principiul analizat, prin precizarea
obligativităţii caracterului anterior al prevederii legale în raport de momentul săvârşirii faptei
(nullum crimen sine lege proevia).
în completarea acestei idei, s-a constatat că obligativitatea asigurării unei prevederi
legale anterioare adoptării anumitor conduite indezirabile nu ar putea reprezenta nicidecum
o garanţie eficientă, în condiţiile în care s-ar permite aplicarea retroactivă a legii (noi) care
instituie incriminări (ex novo)l2]. Aşadar, o altă implicaţie a principiului legalităţii incriminării
este reprezentată de interdicţia aplicării retroactive a legii penale (desigur, fiind vorba despre
o garanţie instituită în avantajul destinatarilor legii penale, interdicţia în cauză îşi menţine
logica ori de câte ori dispoziţiile normative noi ar fi prejudiciabile pentru aceştia, nu însă şi
atunci când respectivele dispoziţii ar conduce la o situaţie juridică mai avantajoasă decât
aceea cunoscută la data săvârşirii comportamentelor interzise)*131.
Pe de altă parte, chiar şi cu asigurarea anteriorităţii prevederii legale (şi a accesibilităţii
sale) faţă de data comiterii faptelor, precum şi cu interdicţia aplicării retroactive a legii penale
noi (mai drastice), drept condiţii necesare pentru aplicarea legii penale, subzistă posibilitatea
ca, printr-o dispoziţie normativă ambiguă, destinatarul obişnuit al legii penale (persoană
neavizată, lipsită de pregătire juridică de specialitate) să nu poată înţelege corespunzător
dispoziţia penală în cauză. Aşadar, o nouă dimensiune a principiului legalităţii incriminării
constă în afirmarea obligaţiei de claritate a legiuitorului în activitatea de elaborare/afirmare/
exprimare a dreptului penal, astfel încât destinatarul obişnuit al normei să poată lua efectiv
cunoştinţă de sfera şi conţinutul conduitelor permise şi a celor prohibite drept infracţiuni
(componenta lex certa a principiului fundamental al legalităţii incriminării). Cu alte cuvinte,
legea penală trebuie să fie previzibilă în aplicarea sa, destinatarului ei fiind necesar a i se crea
posibilitatea reală de a anticipa care conduite - pe care le-ar putea adopta în viitor - sunt
de natură să atragă asupra sa aplicarea legii penale, respectiv care comportamente sunt
permise (sau tolerate) din acest punct de vedere, adoptarea lor neimplicând riscul asumării
statutului de infractor şi al tragerii la răspundere penală.
Nu în ultimul rând, toate aceste garanţii ataşate principiului legalităţii incriminării, în
scopul eficientizării sale, ar putea fi neutralizate dacă s-ar permite entităţilor competente a

111 A se vedea, în prezenta lucrare, dezvoltările din cadrul tratării subiectului aplicării legii penale în timp
(principiul activităţii legii penale, aspectele legate de momentul intrării în vigoare a legii penale).
121Adică: nu se poate considera (retroactiv) infracţiune, generând răspundere penală şi pedeapsă, o faptă care
nu era incriminată la data comiterii, ci care a fost incriminată abia ulterior.
131 Pentru problemele legate de activitatea/retroactivitatea/ultraactivitatea legii penale, a se vedea tratarea
materiei aplicării legii penale în timp.
60 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

aplica reglementarea penală să o interpreteze într-o manieră haotică, nerezonabilă, deosebit


de flexibilă sau nestatornică (şi - astfel - potenţial abuzivă şi imprevizibilă). Astfel, dacă s-ar
îngădui a se aprecia, în mod variabil, conţinutul aceleiaşi reguli de drept ca fiind mai extins
ori mai restrâns în situaţii juridice asemănătoare, destinatarii legii penale s-ar putea găsi
într-o situaţie de incertitudine accentuată111. Cu alte cuvinte, dacă s-ar îngădui ca o problemă
unitară de drept să primească în practica judiciară soluţionări divergente (chiar diametral
opuse) în considerarea unor cazuri concrete similare, în funcţie de variabile neesenţiale sau
lipsite de relevanţă substanţială*121, afirmarea principiului legalităţii incriminării ar rămâne
o simplă formulare demagogică, golită de conţinut. Drept urmare (inclusiv ca un corolar al
imperativului de claritate auto-impus de legiuitor), trebuie afirmată necesitatea efectuării
unei interpretări cât mai stricte a normei penale în activitatea practică de aplicare a acesteia
cauzelor concrete prin care se realizează distribuirea justiţiei penale (componenta lexstricta
din cadrul principiului fundamental al legalităţii incriminării).
Desigur că legiuitorul nu poate particulariza/individualiza propriu-zis dispoziţia normativă,
care are (şi trebuie să aibă) caracter general. Bineînţeles că magistratul este acela căruia i
se conferă competenţa de a asigura aplicarea la cazul concret a prevederii legale abstracte,
trebuind să efectueze operaţiunea de individualizare şi adaptare a acesteia la fiecare speţă
determinată în parte. însă, fără a se aprecia aceasta drept o îngrădire a competenţelor instanţei,
pentru buna realizare a justiţiei, magistratului nu i se poate îngădui o putere discreţionară,
arbitrară, potrivit căreia, invocând formal un text legal, să se poată dispune soluţii diferite
(potenţial diametral opuse) în rezolvarea uneia şi aceleiaşi probleme de drept, în considerarea
unor cazuri asemănătoare. Altfel spus, interpretarea dispoziţiei legale trebuie să rămână în
limitele acesteia, iar nu să devină arbitrară (prin aceea că ar putea stabili conţinuturi diferite
unei prevederi normative în aplicarea sa concretă în cauze similare). Celui căruia legiuitorul
îi conferă competenţa de a interpreta şi aplica, pe caz concret, legea nu i se conferă (nu
trebuie să i se confere, nici să i se permită) autoritatea de a se substitui practic legiuitorului,
depăşindu-şi atribuţiile şi transformând (în concret) actul interpretării normei (şi aplicării
sale, adaptată la particularităţile fiecărui caz concret în parte) în act de creare (elaborare şi
implementare) a normei. în materie penală, balanţa sensibilă dintre rigiditatea abstractă a
prevederii normative şi flexibilitatea necesară aplicării practice a acesteia (adaptării sale la
specificul fiecărei cauze în parte), prin intermediul competenţei magistratului de a interpreta
dispoziţia legală, este cu atât mai sensibilă (şi trebuie să fie cu atât mai strict reglementată
sub aspectul limitelor sale), cu cât sunt mai mari mizele implicate (spre exemplu, libertatea
persoanei), prin comparaţie cu situaţia existentă pe tărâmul altor ramuri ale dreptului.
Este motivul pentru care, în doctrina şi în practica penală, se invocă adesea o regulă de
interpretare a legii penale, potrivit căreia „poena
în strânsă legătură cu legalitatea incriminării, surprinsă sub accepţiunea lex stricta,
se ridică în materie penală şi problema analogiei[4]. Sintetizând discuţiile (uneori extinse)

[1] Similară, într-o anumită măsură, situaţiei în care nu ar exista deloc imperativul unei norme de incriminare
anterioare necesare pentru angajarea răspunderii lor penale.
121Precum: compunerea individuală a instanţei; cutuma interpretativă a unei instanţe, potenţial diferită de cea
a unei alte instanţe; identitatea persoanelor implicate în cauză etc.
[3] în traducere liberă: dispoziţiile (legii) penale sunt de strictă interpretare.
141Potrivit Dicţionarului de drept penal şi procedură penală, prin analogie se înţelege acea „metodă de aplicare
a normelor juridice care constă în soluţionarea unei situaţii pentru care nu există o dispoziţie legală care să o
reglementeze în mod direct, fie prin aplicarea normei ce reglementează situaţia cea mai asemănătoare (analogia
legis), fie prin aplicarea principiilor generale ale sistemului de drept respectiv (analogia iuris)" - G. A ntoniu ,
C. BULAl, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 56.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 61

întreprinse în doctrină111pe marginea acestei chestiuni, considerăm esenţial a fixa necesitatea


distincţiei ce trebuie realizată între incriminarea prin analogiel2] şi interpretarea legii penale
prin analogie™. Astfel, în timp ce prima dintre acestea este strict interzisă (reprezentând
o încălcare a principiului legalităţii incriminării), interpretarea prin analogie a legii penale
constituie un procedeu admis, în principiu, în activitatea uzuală de descifrare a sensului
reglementării normative penale şi de aplicare a acesteia. Totuşi, doctrina distinge, inclusiv
în materie de interpretare analogică a legii penale, două ipoteze (în funcţie de modul în
care rezultatul interpretării se reflectă asupra situaţiei făptuitorului, de criteriul caracterului
favorabil sau nefavorabil al interpretării analogice), şi anume: interpretarea analogică in
bona partem (care îl avantajează pe cel acuzat) şi interpretarea analogică in mala partem
(care îl dezavantajează pe acesta). De principiu, regula este că interpretarea analogică in
bona partem este permisă fără restricţii, în timp ce interpretarea analogică in mala partem
ar fi (în esenţă) interzisă141.

Secţiunea a 3-a. Principiul fundamental al incriminării


doar a faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social
Potrivit doctrinei, principiul de bază al incriminării doar a faptelor care prezintă un anumit
grad de pericol social are o fundamentare indirectă în dispoziţiile cuprinse în Constituţie
la art. 53[5].1
5
4
3
2

[1] Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 42 ş.u.


[2] Incriminarea prin analogie ar semnifica posibilitatea ca, în practica organelor judiciare, o persoană să poată
fi trasă la răspundere penală şi sancţionată penal, în calitate de infractor, pentru comiterea unei fapte apreciate
drept periculoasă, cu toate că nu ar exista, propriu-zis, o normă de incriminare a acesteia în dreptul pozitiv. Spre
exemplu, în Codul penal român din 1936, astfel cum a fost modificat în anul 1948, s-a inserat următoarea dispoziţie
[art. 1 alin. (2)] care acredita, expres, incriminarea prin analogie: „Faptele socialmente periculoase, care au o vădită
asemănare cu vreuna din faptele prevăzute de legea penală, se socotesc ca fiind implicit prevăzute şi pedepsite
prin dispoziţiunea de lege care prevede şi pedepseşte fapta asemănătoare" (prevederea în cauză a fost activă
până în anul 1956). O asemenea posibilitate nu mai există de lege Iota în dreptul nostru penal (fiind, de regulă,
apanajul legislaţiilor penale aparţinând unor regimuri totalitare), fiind interzisă tocmai ca urmare a prevederii
cuprinse în art. 1 CP.
[3] Interpretarea legii penale prin analogie (expresie a metodei de interpretare logico-raţionale, realizată prin
intermediul argumentului interpretativ a pari şi al regulii de interpretare ubi eadem ratio, ibi idem ius) conduce, în
principiu, la o interpretare extensivă a legii penale, atunci când aceasta este insuficient de clară, prin recurgere la
compararea dispoziţiei interpretate cu o alta, al cărei sens este cert. însă, prin aceasta, „se ajunge nu la pedepsirea
unei fapte noi neincriminate explicit, ci numai la sancţionarea unor modalităţi noi ale aceleiaşi fapte incriminate"
ori la „lămurirea dispoziţiilor legii prin recurgerea la unele dispoziţii ce reglementează o materie asemănătoare,
dar care este mai clară, care este un mijloc de complinire a lacunelor sau impreciziunilor" uneori manifestate de
către legiuitor în reglementare (G. A ntoniu , C. Bulai, op. cit., p. 57).
[4] Se impune să exprimăm totuşi aprecierea conform căreia nu considerăm că interdicţia interpretării analogice
in mala partem se impune, în toate cazurile, cu aceeaşi intensitate ca interdicţia incriminării prin analogie (nu
are caracterul strict absolut al acesteia din urmă). Astfel, în situaţia în care, în interpretarea unei norme penale,
s-ar contura o alternativă între o soluţie absurdă (aberantă) - din punct de vedere ştiinţific şi logic respectiv o
altă soluţie, la care s-ar putea ajunge doar prin intermediul unei interpretări analogice in mala partem, opinăm
(fără rezerve) pentru această din urmă rezolvare (coerentă cu ansamblul reglementării şi cu regulile obiective,
ştiinţifice care guvernează domeniul dreptului penal). Spre exemplu, considerăm că o asemenea situaţie poate
fi identificată în cazul dispoziţiei din art. 96 alin. (3) CP, legată de revocarea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere. Astfel, deşi textul legal face referire expresă doar la împrejurarea în care pedeapsa amenzii ar fi
însoţit pedeapsa închisorii în urma aplicării prevederilor art. 62 CP, este ilogic a nu accepta că aceeaşi soluţie ar
trebui atinsă şi atunci când cele două pedepse principale ar fi fost cumulate în temeiul art. 39 alin. (1) lit. d) CP.
[5] Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 63. Art. 53 din Legea fundamentală (cu denumirea marginală „ Restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi") dispune: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate
fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a
62 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

Ideea esenţială care conturează acest c o n c e p t-ş i anume limitarea incriminării doar
la tipurile de conduită care prezintă un anumit grad (sporit) de pericol social - pe care
alegem să îl enunţăm drept principiu fundamental al materiei penale111, este că legiuitorul
însuşi nu ar trebui să abuzeze de reglementarea pe care o poate realiza prin intermediul
dreptului penal. Ţinând cont de tipul şi de dinamica activităţilor indezirabile ce se impun
a fi combătute, precum şi de importanţa şi specificul valorilor/relaţiilor sociale protejate,
legea ar trebui să îşi restrângă puterea de incriminare doar la acele genuri de conduite
care, prin gravitate şi/sau frecvenţă, riscă să tulbure atât de puternic ordinea de drept,
încât justifică recurgerea, în contra lor, la cea mai intensă reacţie (internă) admisibilă pe
care statul o poate manifesta (şi anume represiunea penală)121. Astfel, în măsura în care
ar exista modalităţi juridice eficiente (în egală măsură), dar mai puţin drastice (decât cele
implicate de recurgerea la dreptul penal), care ar putea asigura scopul legitim de prevenţie
pe care îl urmăreşte legiuitorul (în vederea descurajării şi reprimării - sancţionării - anumitor
comportamente nedorite), în plan legislativ ar trebui să se recurgă, prioritar, la aceste căi
extrapenale. Incriminarea şi sancţionarea penală reprezintă (ar trebui să reprezinte) doar
o soluţie de ultim resort, nefiind recomandabile exagerarea şi generalizarea recurgerii la
acest instrument de control social, deosebit de invazivîn ceea ce priveşte sfera drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului*131.

sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea
poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu
situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului
sau a libertăţii".
[1] Prezentat, uneori, în doctrină, (şi) în legătură cu problematica referitoare la caracterele dreptului penal, şi
anume caracterul (caracterele) subsidiar-selectiv(e) al(e) dreptului penal. A se vedea, în acest sens, Fl . Streteanu ,
D. Niţu , op. cit., p. 19-21, 63-65.
121 Ideea subliniază faptul că domeniul ilicitului juridic nu se restrânge (şi nu ar trebui să se restrângă) la sfera
ilicitului penal, existând şi alte ramuri de drept care, în mod specific, cunosc propriile forme de ilicit, pe care reuşesc
să le gestioneze în mod corespunzător, fără a apela la intensitatea pe care o presupune domeniul penal. în literatura
de specialitate s-a statuat că „nu orice fapte de pericol social sunt considerate de lege ca infracţiuni, ci numai
acelea care prezintă un grad sporit de periculozitate socială. Intensitatea pericolului social, care caracterizează
infracţiunile, reprezintă, aşadar, criteriul de delimitare a acestora de celelalte fapte socialmente periculoase, care
atrag o răspundere de natură administrativă, disciplinară etc. (...) Primesc, aşadar, o caracterizare juridico-penală
numai acele fapte care aduc atingere celor mai importante valori sociale (...). (...) nu s-a incriminat ca infracţiune orice
faptă periculoasă, ci numai acelea care prezintă un grad sporit de periculozitate socială, pentru a căror sancţionare
se cere aplicarea de pedepse. (...) Se cere ca fapta să prezinte un pericol social de o anumită gravitate pentru a fi
incriminată ca infracţiune, întrucât elementul corelativ al acesteia, pedeapsa, reprezintă sancţiunea juridică cea mai
severă, atât prin natura şi felul ei de executare, cât şi prin alte consecinţe pe care le antrenează (starea de recidivă
ş.a.). Or, aplicarea unei astfel de sancţiuni trebuie să intervină numai în situaţia faptelor care, prin natura lor, prin
conţinutul şi urmările produse, precum şi a altor elemente care le caracterizează, relevă o periculozitate socială
deosebită, faţă de care o sancţiune de altă natură ar fi ineficientă" - M. Zolyneak , op. cit., p. 42, 43.
131Tocmai datorită intensităţii mijloacelor sale specifice de funcţionare şi consecinţelor de impact major pe care
le presupune asupra persoanelor care îi transgresează normele, dreptul penal trebuie să reprezinte o ultimă cale de
reacţie legislativă (ultima ratio), care -în plus-să îşi restrângă incidenţa doar la domeniul unor fapte de o gravitate
aparte pentru buna desfăşurare a raporturilor sociale fireşti. Gravitatea poate fi identificată sub forma unui punct
de intersecţie a mai multor coordonate, printre care: importanţa valorii/relaţiilor sociale de referinţă; frecvenţa
statistică a conduitelor prejudiciabile pentru acestea (şi tendinţele realist prognosticate ale apetitului criminogen
de a le comite, într-o anumită conjunctură socială, culturală, economică etc. prin care se caracterizează respectiva
societate, la un anumit moment dat); intensitatea atingerii apte a ştirbi sau periclita respectivele valori/relaţii sociale
(gravitatea potenţială a urmărilor tipului respectiv de comportament, evaluată atât la nivel individual, cât şi la nivel
general, social); particularităţile genului de conduită apreciată drept neconvenabilă (modul şi mijloacele frecvente
de săvârşire a acelui tip de faptă, felul în care aceasta evidenţiază atitudini şi mentalităţi profund anti-sociale sau
dăunătoare pentru bunul mers al societăţii) ş.a. Credem că ideea de bază a principiului fundamental astfel enunţat
poate fi exprimată prin următoarea comparaţie: deşi este posibil, nu este recomandat a supune un organism
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 63

Principiul astfel formulat ar trebui să îndrume activitatea de legiferare, avertizând legiuitorul


că este indicat a rezista tentaţiei de a recurge prea des la avantajele dreptului penal (precum
impactul social major şi eficienţa sporită) pentru a atinge finalităţi de prevenţie şi protecţie
care pot fi asigurate, în mod suficient şi eficient (rezonabil), (şi) prin intermediul unor căi
juridice extrapenale, mai puţin drastice (cu implicaţii mai scăzute pentru potenţialii făptuitori).
Altfel spus, dreptul penal nu ar trebui să conţină reglementări (în special incriminări) de
semnificaţie redusă (bagatelare), fiind important a nu se abuza de acest instrument de
maximă intensitate aflat la dispoziţia autorităţii etatice (şi nici a i se micşora semnificaţia şi
impactul generic), prin includerea, în sfera sa de cuprindere, a unor dispoziţii referitoare la
comportamente insuficient de grave (ca impact şi/sau frecvenţă). Asemenea conduite nu
trebuie incriminate, ci prevăzute şi sancţionate cu titlu de ilicit extrapenal; pe de altă parte, în
măsura în care anumite comportamente deja incriminate la un anumit moment dat ajung să
scadă sub gradul de pericol social abstract care legitimează interzicerea lor drept infracţiuni
(ca urmare a dinamismului modificărilor macro-sociale, economice, culturale etc.), atunci
devine necesară recurgerea la actul dezincriminării, pentru scoaterea lor în afara sferei
penale şi - eventual - combaterea prin intermediul altor ramuri de drept.
Trebuie menţionat şi faptul că, uneori, în realitatea obiectivă, se înregistrează comiterea
unor fapte tipice (care corespund, în elementele lor constitutive esenţiale, descrierii abstracte,
într-o normă de incriminare, a unui anumit tip de comportament) care sunt caracterizate de
un grad de periculozitate concretă extrem de scăzută, la limita existenţei acesteia (putându-se
aprecia, în mod rezonabil, că legiuitorul nu a avut în vedere, de principiu, asemenea situaţii
atunci când a decis să elaboreze norma de incriminare în care se poate efectua, formal,
încadrarea juridică a speţei respective)111, deşi alte genuri de conduite concrete, corespunzătoare
acelei norme de incriminare, prezintă în mod evident o periculozitate reală (majoră). Pentru
asemenea cazuri, deşi se pot prefigura (teoretic) mai multe soluţii posibile121, legiuitorul
penal român actu al-fidel respectării formale, stricte a principiului legalităţii incrim inării-a

unui tratament puternic, generalizat (şi nociv, sub multiple aspecte) cu un antibiotic, dacă acesta suferă simple
simptome ale unei răceli banale (care pot fi combătute cu medicaţie mult mai puţin invazivă ori chiar prin procedee
terapeutice alternative celor medicamentoase). Altfel, a obişnui acel organism cu acţiunea antibioticului atunci
când nu este necesar riscă să îi scadă sensibilitatea la acţiunea acestuia, neutralizându-i efectul exact în acele
împrejurări, mult mai grave, în care administrarea sa ar fi singurul tratament eficient, căci mijloacele mai puţin
invazive nu ar fi, într-adevăr, salvatoare.
[1] Spre exemplu, avem în vedere posibile conduite precum: luarea unui produs alimentar de valoare diminuată
(de pildă, un fruct), de către o persoană nevoiaşă, lipsită de antecedente, în vederea satisfacerii unei necesităţi de
hrană (formal, fapta constituie infracţiunea de furt - art. 228 CP); deteriorarea intenţionată, de către o persoană
care nu a mai avut conflicte cu legea penală, a unui obiect vestimentar lipsit de valoare reală, aparţinând altei
persoane - o eşarfă ieftină, de pildă (formal, fapta se poate încadra ca infracţiune de distrugere - art. 253 CP);
fapta unei persoane de a o înghionti pe alta (de exemplu) într-un mijloc aglomerat de transport în comun, pentru
a-şi face loc spre ieşire (comportament care ar putea reprezenta o infracţiune de lovire sau alte violenţe, conform
art. 193 CP) ş.a.m.d.
[2] Spre exemplu, Codul penal anterior (din 1968) reglementa instituţia faptei care nu prezintă pericolul social
al unei infracţiuni [art. 18*12alin. (1)], astfel: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin
atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit
de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni". în alin. (2) al aceluiaşi articol se stabileau
criteriile potrivit cărora urma să se identifice prezenţa sau absenţa gradului de pericol social concret al unei fapte
care corespundea unei norme de incriminare (care deci manifesta în abstract gradul de pericol social necesar
pentru ca legiuitorul să o fi prevăzut în legea penală), astfel: „La stabilirea în concret a gradului de pericol social
se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost
comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă
este cunoscut". Potrivit alin. (3) al art. 181 CP 1968, aptitudinea de a aprecia că faptei prevăzute de legea penală,
efectiv săvârşită, îi lipseşte gradul de pericol social concret al unei infracţiuni revenea, după caz, fie procurorului,
fie instanţei (penale), iar în cazul unei aprecieri pozitive a acestora (în acest sens), se putea aplica (facultativ) o
64 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

considerat că se impune reglementarea unui aşa-numit principiu al oportunităţii tragerii


la răspundere penală. Astfel, oricât de scăzut ar fi gradul de pericol social concret al faptei
săvârşite, în măsura în care aceasta întruneşte, formal, elementele constitutive ale unei
anumite incriminări, verificând (totodată) toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii [ale
oricărei infracţiuni în general, potrivit art. 15 alin. (1) CP], aceasta va putea fi apreciată drept
activitate infracţională, iar persoana care a comis-o drept infractor. Pe de altă parte, potrivit
instituţiilor renunţării la urmărirea penală şi renunţării la aplicarea pedepsei, în asemenea
cazuri nu se va impune în mod obligatoriu angajarea răspunderii penale a infractorului,
organele judiciare putând decide (în condiţii precis reglementate prin lege) că este inoportună
tragerea la răspundere penală a acestuia111.
Considerăm că se poate aprecia că, în prezenţa întrunirii efective a cerinţelor de care
depinde recurgerea la instituţiile ante-menţionate (renunţarea la urmărirea penală şi
renunţarea la aplicarea pedepsei), în raport de anumite cauze concrete, concepţia de bază
pe care se fundamentează principiul incriminării numai a faptelor care prezintă un anumit grad
de pericol social poate fi întrebuinţată (şi) pentru orientarea activităţii practice a organelor
judiciare, ca un mijloc în formarea opiniei lor cu privire la oportunitatea recurgerii la aceste
soluţii (sau la lipsa unei astfel de oportunităţi)121. O asemenea abordare ar putea reprezenta
o întrebuinţare practică derivată, dar utilă, a esenţei acestui principiu de drept penal, în
scopul asigurării unei eficiente, juste şi echitabile soluţionări a unor cauze penale cu a
căror rezolvare sunt învestite organele judiciare, menţinându-se şi afirmându-se, totodată,
corespunzător şi formal, caracterul de ilicit penal al faptei (incriminate) săvârşite, în mod
determinat, în privinţa căreia se face aplicarea instituţiilor ante-indicate[3).

sancţiune prezentând caracter administrativ (potrivit art. 91 CP 1968, era vorba despre: mustrare; mustrare cu
avertisment; amenda de la 10 la 1.000 de lei).
[1] A se vedea art. 318 CPP, respectiv art. 80 ş.u. CP în asemenea ipoteze, fără a fi afectată însăşi incriminarea
genului de conduită abstractă în tiparul căreia se încadrează şi activitatea faptică efectiv săvârşită, precum şi fără
a se implica împrejurarea că, în asemenea ipoteze, fapta concret comisă nu ar mai constitui infracţiune (căci ea
îşi menţine, formal, acest caracter juridic), organele judiciare ajung să echilibreze, oarecum, prin intermediul
aplicării dispoziţiilor acestor instituţii ale dreptului penal/procesual penal, incongruenţa apărută între planul de
referinţă al viziunii abstracte a legiuitorului şi planul de referinţă concret, al realităţii faptice, efectiv manifestate
într-o anumită situaţie determinată.
[2] Practic, ori de câte ori organul judiciar va putea considera, în mod rezonabil, că este de presupus că legiuitorul
nu a avut în vedere, în momentul incriminării unui anumit tip de comportament, anumite ipoteze particulare
precum aceea concretă (de importanţă practică extrem de redusă) cu a cărei analiză a fost învestit respectivul
organ judiciar (spre exemplu, sustragerea pixului, de valoare modică, al unei alte persoane), atunci va avea temei
să recurgă, după caz, la soluţia de renunţare la urmărirea penală ori la aceea de renunţare la aplicarea pedepsei
(desigur, dacă sunt întrunite toate cerinţele legale prevăzute pentru a fi incidente aceste instituţii).
[3] Pentru critica soluţiei legislative anterioare privind dispoziţia art. 18*12
3CP 1968, a se vedea (printre alte surse)
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 232-238. Potrivit Expunerii de motive a noului Cod penal, s-a arătat (pct. 2.2.) că
„(...) s-a renunţat la pericolul social ca trăsătură generală a infracţiunii, trăsătură specifică legislaţiilor de inspiraţie
sovietică, fără legătură cu tradiţiile dreptului nostru penal. Renunţarea la reglementarea pericolului social - şi,
implicit, la categoria faptelor care nu prezintă pericolul social al infracţiunii - nu atrage după sine aducerea în
sfera infracţiunii pedepsibile a unor fapte vădit lipsite de gravitate, căci situaţia acestora se va rezolva, în contextul
reglementărilor unui nou Cod de procedură penală, pe baza principiului oportunităţii urmăririi penale, o asemenea
soluţie fiind tradiţională în legislaţiile europene occidentale".
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 65

Secţiunea a 4-a. Principiul fundamental potrivit


căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale
Principiul fundamental supus analizei cunoaşte reglementare expresă potrivit dispoziţiilor
cuprinse în art. 15 alin. (2) CP („Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale"),
reieşind şi din ansamblul reglementărilor penale (dar şi constituţionale)111.
Conceptul astfel enunţat reprezintă primul principiu fundamental de drept penal legat
direct, nemijlocit de instituţia fundamentală a răspunderii penale, ideea transmisă astfel,
caracteristică întregii reglementări penale contemporane, este aceea că nimic altceva nu
poate genera/activa incidenţa instituţiei fundamentale a răspunderii penale decât preexistenţa
(verificată în fiecare caz concret în parte a) instituţiei fundamentale a infracţiunii. Reprezentând
forma cea mai severă (teoretic, formal) de răspundere juridică existentă într-o societate,
implicând consecinţe (directe şi indirecte, imediate şi mediate, actuale şi viitoare) dintre
cele mai severe asupra persoanei în sarcina căreia se angajează, răspunderea penală nu
poate şi nu trebuie a fi (potenţial) atrasă decât de comiterea unei fapte concrete atât de
grave, încât întruneşte toate cerinţele (generale şi speciale) pentru a fi apreciată drept faptă
penală, adică infracţiune.
Nici persoanei care a comis un alt fel de faptă ilicită (interzisă ca indezirabilă) extrapenală,
precum nici aceleia care a comis o simplă faptă prevăzută de legea penală, care nu se constituie
însă ca infracţiune (ca faptă penală propriu-zisă), nu i se poate angaja răspunderea penală
(aşadar, în mod subsecvent, nu i se pot dispune sancţiuni penale - consecinţe ale acestei
răspunderi, sancţiuni care îi dau acesteia conţinut concret - şi nici nu i se generează acele
urmări consecutive specifice unei persoane care a fost trasă la răspundere penală)121. O
asemenea persoană va putea răspunde juridic, eventual, pentru fapta comisă, pe terenul
unor alte ramuri de drept ori i se vor putea dispune anumite măsuri (sancţiuni) de drept
penal, dar exclusiv dintre acelea care nu constituie consecinţe ale angajării răspunderii
penale (spre exemplu, se vor putea dispune, în condiţiile legii, unele măsuri de siguranţă -
sancţiuni de drept penal post-delictuale, prezentând caracter principal preventiv, iar nu
represiv sau de reeducare).
în principiu, răspunderea penală (în mod necesar întemeiată pe comiterea unei infracţiuni)
are un caracter inevitabil, cu precizarea că există şi unele instituţii apte să o înlăture în mod
direct (cauze de înlăturare a răspunderii penale, precum amnistia, prescripţia răspunderii
penale, lipsa/retragerea plângerii prealabile, împăcarea).*2

111A se vedea, de pildă, art. 23 [alin. (12) şi (13)], art. 53, art. 73 [alin. (3) lit. h)] ş.a. din Constituţie.
[2) Forme de ilicit juridic extrapenal pot fi, de pildă: contravenţiile, reglementate de dreptul administrativ;
abaterile disciplinare, reglementate de dreptul muncii; simplele fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, reglementate
de dreptul civil, în cadrul răspunderii civile delictuale. în ceea ce priveşte o faptă prevăzută de legea penală, care nu
constituie însă infracţiune, această situaţie se poate datora, de exemplu: faptului că activitatea este corespunzătoare,
în elementele sale concrete caracteristice, tiparului unei infracţiuni (astfel cum este acesta descris de legiuitor
în norma penală), dar nu întruneşte şi cerinţele constitutive subiective, referitoare la forma anume de vinovăţie
în considerarea căreia s-a realizat incriminarea acelui tip de faptă; ori împrejurării că fapta nu verifică prezenţa
trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, precum cele privind caracterul nejustificat - antijuridic - al faptei (de pildă,
comiterea faptei în legitimă apărare) ori inexistenţa imputabilităţii (de pildă, pentru că făptuitorul este iresponsabil
sau a fost constrâns să comită fapta) etc.
66 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

Secţiunea a 5-a. Principiul fundamental al caracterului


personal al răspunderii penale
în doctrină se opinează în sensul că principiul de bază al caracterului personal al răspunderii
penale cunoaşte fundamentare normativă (mai degrabă indirectă) potrivit dispoziţiilor cuprinse
în mai multe dispoziţii ale legii penale generale (art. 2, art. 49, art. 50 şi art. 74 CP)[1], precum
şi (tot mijlocit) în art. 23 alin. (1) din Constituţie (ca o garanţie implicită a libertăţii individuale
şi siguranţei persoanei, pe care această prevedere le declară a fi inviolabile)121. Fără a fi
contestat (literatura de specialitate îl indică unanim ca principiu fundamental al dreptului
penal), conceptul reiese, aşadar, mai puţin din stipulaţii exprese şi nemijlocite ale legii
(fundamentale ori penale generale) şi mai mult din ansamblul reglementării penale131.
Constituie specificul marcant al reglementării penale (contemporane) împrejurarea că,
spre deosebire de alte domenii ale răspunderii juridice (precum răspunderea civilă delictuală,
de pildă, unde se întâlneşte instituţia răspunderii pentru fapta altuia*141), răspunderea penală
este una strict personală. Astfel, orice urmare directă (nemijlocită) de tip negativ produsă
asupra unei persoane, cu titlu de consecinţă oficial/formal atrasă în considerarea comiterii
unei infracţiuni, se poate dispune exclusiv asupra persoanei/persoanelor implicate în săvârşirea
respectivei fapte, căreia/cărora i s-a/li s-a angajat răspunderea penală pentru aceasta[5).în ideea
astfel expusă, este necesar a se evidenţia raportarea la consecinţele directe (nemijlocite) ale
comiterii unei infracţiuni şi angajării răspunderii penale pentru aceasta, deoarece principiul
în cauză nu implică interdicţia producerii unor consecinţe derivate implicit (indirect) din
comiterea unei infracţiuni şi în sarcina altor persoane decât a subiectului activ al infracţiunii.
Astfel, este evident că, dacă un infractor este sancţionat penal prin condamnarea la o
pedeapsă principală privativă de libertate ori chiar pecuniară, există posibilitatea reală (ba
chiar probabilitatea) ca terţe persoane să fie afectate de angajarea, astfel, a răspunderii
penale în sarcina acestuia. De pildă, veniturile membrilor familiei sale (dacă este cazul
unei asemenea ipoteze) vor fi, desigur, diminuate (uneori chiar dramatic, dacă infractorul
era, de pildă, unicul membru al familiei care realiza venituri) ca efect al privării sale de
libertate (implicând imposibilitatea prestării în continuare a activităţii lucrative generatoare
de venituri) ori ca efect al obligării sale la achitarea unei sume, cu titlu de amendă penală,
în beneficiul statului. Aceste efecte potenţiale nu ştirbesc însă din valoarea axiomatică a
principiului fundamental aici descris, deoarece ele nu sunt produse cu titlu de consecinţe
directe, nemijlocite asupra unor persoane inocente, ci decurg implicit, obiectiv din situaţia
juridică pe care infractorul şi-a atras-o săvârşind fapta penală, neputând fi preîntâmpinate şi

111 Vizând (în ordine): principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal; reguli de sancţionare şi comunicare a
circumstanţelor (personale, respectiv reale) între persoanele participante la comiterea unei fapte prevăzute de
legea penală; criteriile generale de individualizare a pedepsei (inclusiv unele de ordin personal, individual). A se
vedea (printre altele) V. Pasca , op.cit., p. 39; Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 56.
121 Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 57.
131Apreciem că s-ar impune o consacrare expresă, cel puţin penal generală (dacă nu chiar constituţională), a
principiului astfel formulat, care reprezintă o regulă atât de firesc şi larg acceptată (indiscutabilă) în dreptul penal
contemporan.
141Precum: răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori (art. 1372
C. civ.); răspunderea comitentului pentru faptele comise de prepus (art. 1373 C. civ.); răspunderea pentru prejudiciul
cauzat de animale sau lucruri (art. 1375, art. 1376 C. civ.).
151 De altfel, principiul depăşeşte domeniul strict al răspunderii penale, pentru că şi acele sancţiuni de drept
penal care nu constituie consecinţe ale răspunderii penale (şi anume măsurile de siguranţă) se pot dispune - în
principiu - exclusiv asupra acelor persoane care au pus în evidenţă periculozitatea ce tinde a se înlătura, astfel,
prin implicarea lor personală în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată (şi aceste sancţiuni
au deci, de regulă, caracter personal).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 67

nefiind special destinate (intenţionate, orientate) către aceste persoane. Aceeaşi este situaţia
şi în raport de ipoteza răspunderii penale a persoanei juridice, unde aplicarea pedepsei
(principale - am enda- ori a unor pedepse complementare - precum închiderea unor puncte
de lucru, interdicţia de a participa o perioadă la proceduri de achiziţii publice etc.) poate
determina, indirect, o diminuare evaluabilă patrimonial a drepturilor unor persoane străine
de comiterea infracţiunii de către persoana juridică (spre exemplu, unii acţionari care nu au
fost implicaţi în procesul decizional ce a condus la comiterea infracţiunii).
Ideea de bază pe care este construit acest principiu fundamental al dreptului penal este că
nicio persoană nu va putea fi trasă la răspundere juridico-penală în legătură cu săvârşirea unei
infracţiuni, în măsura în care nu a comis ea însăşi sau nu a participat (în una dintre formele
prevăzute de lege: coautorat, instigare, complicitate)111la comiterea unei infracţiuni. în mod
oarecum atipic în drept (căci, adeseori, regulile juridice cunosc şi excepţii), aceasta este o
regulă de la care nu se permit derogări, putând conduce chiar la ipoteze în care să nu poată
fi angajată răspunderea penală a niciunei persoane pentru comiterea unor fapte care sunt
prevăzute de legea penală (inclusiv fapte grave)(2].
Una dintre consecinţele cele mai percutante ale principiului caracterului personal al
răspunderii penale este că, dacă infractorul nu poate fi supus la răspundere penală ori la
suportarea efectivă a consecinţelor acesteia, lui nu i se poate substitui o altă persoană în
raport de care să se exercite răspunderea penală ori care să suporte în concret consecinţele
ei directe, nici măcar dacă o asemenea persoană şi-ar manifesta voinţa în acest sens. Dacă
infractorul decedează anterior pronunţării unei hotărâri definitive prin care să se pună capăt
procesului penal, se dispune soluţia procesuală a încetării procesului penal, nefiind posibilă
exercitarea represiunii (acţiunii penale) împotriva unor terţe persoane (precum succesorii în
drepturi/obligaţii ai infractorului, dacă nu au participat alături de acesta la comiterea acelei
infracţiuni)131. De asemenea, dacă infractorul decedează anterior executării pedepsei dispuse
împotriva sa (ori executării integrale a acesteia), pedeapsa nu se va mai putea executa, nici
măcarîn cazul în care este o pedeapsă pecuniară (astfel, obligaţia de plată a amenzii penale,
neachitată total sau parţial, se stinge prin decesul infractorului condamnat, fără a trece în
sarcina de plată a moştenitorilor acestuia, care preiau doar drepturile şi - eventual - obligaţiile
patrimoniale ale defunctului, altele decât cele decurgând din comiterea unor infracţiuni). Or,*1 2

111A se vedea dispoziţiile art. 46-48 (ş.u.) CP.


121Spre exemplu, dacă un minor nerăspunzător penal (de pildă, cu vârsta de 13 ani) ucide o persoană, chiar
într-un mod extrem de violent, fără a fi fost implicată nicio altă persoană în comiterea acestei fapte (nu a avut
instigator, nici complice, nici coautor), nu se va putea angaja nimănui răspunderea penală pentru cauzarea decesului
victimei. Aceasta, deoarece, la respectiva vârstă, autorul faptei nu răspunde penal (nu este subiect al dreptului
penal, nu are capacitate penală - a se vedea art. 27 coroborat cu art. 113 CP), deci nu i se pot aplica sancţiuni
penale (măsuri educative). Se pot dispune faţă de el, eventual (dacă este cazul), doar sancţiuni de drept penal din
categoria măsurilor de siguranţă. De asemenea, părinţii săi nu răspund decât (eventual) din punct de vedere civil
pentru rezultatul cauzat de minor (spre exemplu, ei vor putea fi obligaţi la plata unor despăgubiri către familia
victimei, în cadrul răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia), nicidecum penal, căci ei nu au comis şi nici
nu au participat la comiterea de către copilul lor minor a faptei incriminate (chiar dacă unele carenţe în educaţia
acestuia ori lipsa de supraveghere au permis săvârşirea faptei). Eventual, părinţii vor putea fi traşi la răspundere
penală separat, pentru o faptă proprie, dacă se probează existenţa unei asemenea incriminări şi conduita lor
concretă, încadrabilă ca atare (de exemplu, dacă minorul a fost grav abuzat fizic, în mod constant, de părinţi,
obişnuit sau chiar forţat de aceştia la consum de alcool ori droguri etc. şi încurajat la comportamente agresive faţă
de alte persoane, motiv pentru care a ajuns, într-o conjunctură concretă, să omoare victima, fără însă ca părinţii
să fi participat direct la comiterea acelei fapte particulare, ei nu vor putea fi traşi la răspundere penală în legătură
cu omorul săvârşit de minor, dar vor putea fi traşi la răspundere penală pentru infracţiunea de rele tratamente
aplicate minorului - art. 197 CP).
131Iar în cazul în care aceştia au participat, alături de infractorul decedat, la comiterea infracţiunii, răspunderea
lor penală urmează să se angajeze oricum pentru fapta proprie, neavând consecinţe asupra acestui aspect că, prin
decesul infractorului, ei devin (şi) succesorii săi în drepturi (şi obligaţii - altele decât cele cu implicaţii penale).
68 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

dacă infractorul se sustrage de la urmărire penală, judecată sau executarea pedepsei definitiv
aplicate, nicio altă persoană în locul lui nu poate fi supusă acestora, indiferent de relaţia dintre
persoanele în cauză (soţi, părinţi şi copii, altfel de rude etc.). Chiar dacă o altă persoană şi-ar
manifesta dorinţa de a fi supusă răspunderii penale atrase de fapta altuia sau producerii
efectelor unor consecinţe ale angajării acesteia111, o asemenea solicitare nu ar putea primi
efect legal, răspunderea penală şi consecinţele sale fiind individuale.
Motivul pentru afirmarea acestui principiu fundamental constă în fundamentarea axiologică
a dreptului statului de a pedepsi, regăsindu-se în scopul şi funcţiile dreptului penal. Astfel,
urmărind să asigure prevenirea comiterii de infracţiuni şi să garanteze ordinea şi pacea
socială, dreptul penal acreditează conceptele de prevenţie generală şi prevenţie specială,
prin care îşi propune să determine respectarea legii penale de către destinatarii obedienţi
ai acesteia (în general), precum şi de către cei care au încălcat-o deja (în special). Persoanei
care a intrat în conflict cu legea penală urmează a i se angaja răspunderea penală şi a
i se dispune sancţiunile penale specifice corespunzătoare (precum şi alte consecinţe ale
angajării răspunderii penale). Astfel, prin intermediul experienţei negative presupuse de
supunerea la acestea (şi a dorinţei fireşti de a o evita pe viitor), urmează să i se modifice
(în mod ideal) concepţia despre valorile sociale, despre rolul şi raportarea sa la organismul
social. Acesta ar urma deci să fie reformat şi recuperat ca un membru util al comunităţii
(urmând şi ca restul destinatarilor legii penale să observe consecinţa astfel concretizată a
comiterii infracţiunii şi să extragă din exemplul dat propriile învăţăminte, care să le fortifice
achiesarea la valorile sociale şi să le stimuleze respectul faţă de legea penală). Or, toate
acestea nu s-ar putea asigura (nici măcar teoretic, programatic), dacă s-ar permite o breşă,
cât de mică, în relaţia de necesară dependenţă dintre infracţiune şi caracterul strict personal/
individual al răspunderii penale.

Secţiunea a 6-a. Principiul fundamental al legalităţii


sancţiunilor de drept penal
Principiul de bază al legalităţii sancţiunilor de drept penal cunoaşte reglementare expresă
potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 2 CP în vigoare121, care reiau şi dezvoltă ideea esenţială
exprimată în textul art. 23 alin. (12) din Constituţie131. Astfel, potrivit art. 2 CP (sub denumirea*2
3

111De pildă, părintele care ar declara că este dispus să execute el pedeapsa privativă de libertate în locul copilului
său - răspunzător penal - ori soţul unui infractor politician de carieră, care ar fi dispus să execute pentru acesta
pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice,
pentru ca soţul infractor să poată candida pentru o anumită demnitate, etc.
[2] Faţă de formularea art. 2 alin. (2) CP se poate ridica întrebarea dacă interdicţia aplicării retroactive a unei
sancţiuni de drept penal vizează doar ipoteza în care aceasta nu era deloc prevăzută, ca gen/tip/categorie, la
momentul comiterii unei anumite fapte incriminate sau dacă nu s-a intenţionat (şi) impunerea interdicţiei legislative
a aplicării retroactive a unei asemenea sancţiuni în ipoteza în care reglementarea activă în momentul săvârşirii
acelei fapte reglementa respectivul tip (gen, categorie) de sancţiune, dar cu un alt titlu (spre exemplu, ca măsură
de siguranţă, ulterior devenind pedeapsă, sau invers) ori cu alt conţinut (se reglementa, de pildă, o pedeapsă
complementară restrictivă de drepturi, dar sfera drepturilor al căror exerciţiu putea fi limitat în cadrul respectiv nu
includea exerciţiul unui drept nou-adăugat printr-o lege ulterioară) sau în limite distincte (mai reduse, căci altfel nu
s-ar contura o problemă demnă de indicat în acest cadru) faţă de acelea prevăzute de legea ulterioară. înclinăm să
opinăm în sensul că în prevederea legală indicată se acoperă, de principiu, doar cea dintâi ipoteză aici avansată,
urmând ca a doua să fie soluţionată prin utilizarea corespunzătoare a regulilor din materia aplicării legii penale în
timp, cu luarea în considerare a specificului fiecărui caz concret în parte.
[3] Art. 23 (cu denumirea marginală „Libertatea individuala") din Constituţia României dispune, la alin. (12), că
„Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii"; potrivit alin. (13) al aceluiaşi
articol, se stabileşte că „Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală".
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 69

marginală expresă „Legalitatea sancţiunilor de drept penal"), se prevede: „(1) Legea penală
prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au
săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care
au comis fapte prevăzute de legea penală. (2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate
lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea
penală la data când fapta a fost săvârşită. (3) Nicio pedeapsă nu poate f i stabilită şi aplicată
în afara limitelor generale ale acesteia".
Apreciat de unii autori ca un corolar inseparabil al legalităţii incriminării111, principiul
fundamental al legalităţii sancţiunilor de drept penal transmite ideea de bază potrivit căreia
nu este suficient ca o faptă să fie incriminată (anterior, clar, previzibil etc.) pentru a putea
genera răspunderea penală şi supunerea unei persoane unor sancţiuni de drept penal, fiind
necesar ca înseşi aceste sancţiuni (consecinţe concrete direct resimţite de o persoană, ca
efect al săvârşirii faptei incriminate) să fie prevăzute de legea penală, astfel încât destinatarii
legii penale să fie în mod suficient avertizaţi despre urmările negative la care se expun în
eventualitatea în care ar încălca preceptele acesteia. Doar astfel se poate aprecia pe deplin
că legiuitorul a înştiinţat suficient care sunt şi în ce măsură sunt indezirabile social şi juridic,
în cel mai înalt grad, anumite tipuri de conduite particulare, întrunindu-se şi un imperativ
de echitate, care face să apară drept lipsită de temei (de justificare), pe deplin, o reacţie de
sancţionare exercitată în absenţa unei avertizări anterioare complete şi informate.
Prin prevederea legală a sancţiunii ataşate unui comportament incriminat, se subliniază
importanţa valorii/relaţiilor sociale protejate prin acea incriminare, avertizându-se, totodată,
în mod corespunzător, destinatarii legii penale despre riscul efectiv al adoptării acestuia. Astfel,
acei destinatari care nu respectă norma penală din deplină adeziune, ci din temerea indusă de
potenţialitatea sancţionării lor penale, vor putea lua cunoştinţă despre intensitatea acesteia,
urmând a decide dacă îşi asumă sau nu riscul suportării sale, în compensarea beneficiului
pe care speră a-l realiza prin comiterea unei infracţiuni. în cazul în care, din acest motiv,
abandonează perspectiva infracţională spre care erau atraşi, se poate aprecia că legea penală
şi-a atins un ţel principal, de ordin preventiv (ante-delictual). în cazul în care, în pofida acestui
avertisment neechivoc, se dedau la săvârşirea de activităţi infracţionale, nu vor putea evita
asumarea, prin intermediul angajării răspunderii penale, a obligaţiei de a suporta rigorile
sancţionatorii cunoscute (potrivit riscului asumat) şi nu vor putea reproşa statului (societăţii)
o manifestare abuzivă a autorităţii/puterii de a-i sancţiona penal (de a pedepsi: ius puniendi).
A se admite o altă viziune ar presupune a achiesa la mecanisme neconforme cu exigenţele
echităţii specifice unui stat de drept, căci este posibil ca o persoană să ia decizia de a comite

111în doctrină s-a conturat o opinie critică la adresa manierei de reglementare pentru care a optat legiuitorul
penal actual, denunţându-se scindarea în două texte a principiului legalităţii (incriminării, respectiv sancţiunilor
de drept penal) - G. A ntoniu , în G. A ntoniu (coord .), op. cit., p. 20, 21. După cum ne-am exprimat deja opinia,
nu credem că reprezintă un neajuns al reglementării faptul că se abordează în dispoziţii separate legalitatea
reflectată asupra instituţiei esenţiale a infracţiunii, respectiv asupra instituţiei fundamentale a sancţiunilor de
drept penal. Astfel, atât teoretic, cât şi practic, aspectele legate de analiza instituţiilor fundamentale ale dreptului
penal (incluzând aici şi verificarea legalităţii reflectate asupra fiecăreia în parte) pot fi (şi sunt scindate) în etape
distincte. Drept urmare, este posibil a rezolva aspectele legate de existenţa şi validitatea instituţiei infracţiunii, cu
tot cu verificarea legalităţii incriminării, fără a mai fi necesar sau posibil a continua cu analiza existenţei şi validităţii
instituţiilor fundamentale subsecvente, lipsind, aşadar, necesitatea sau utilitatea verificării legalităţii sancţiunilor de
drept penal (de exemplu, atunci când, deşi fapta constituie infracţiune, există o cauză de înlăturare a răspunderii
penale ori de nepedepsire, iar dispunerea unei măsuri de siguranţă nu se impune în speţă). într-o atare ipoteză,
verificarea legalităţii sancţiunilor de drept penal nu mai are şi nici nu mai poate avea loc (lipsesc atât interesul concret,
practic, cât şi temeiul procesual care să permită o asemenea verificare asupra unor sancţiuni inaplicabile cazului
concret). în acest sens, a se vedea M.l. Michinici, M. Dunea , în T. Toader (coord .), M.l. Michinici, R. Răducanu ,
A. Crişu -Ciocîntă, S. Răduleţu , M. Dunea, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 4.
70 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

sau nu o activitate ilicită, exclusiv în baza riscurilor legale pe care le implică aceasta. Un
infractor avertizat (doar) că un anumit comportament indezirabil social este interzis, chiar
cu titlu de infracţiune, ar putea reproşa faptul că nu a cunoscut ce tip precis de sancţiune
riscă, respectiv gravitatea acelei sancţiuni, că a presupus că aceasta ar putea fi mai puţin
drastică decât este în realitate şi că, dacă ar fi cunoscut intensitatea reală a riscului asumat,
este posibili să nu se mai fi angrenat în comiterea infracţiunii (contestând astfel - în mod
întemeiat, rezonabil şi echitabil - dreptul statului de a-l supune la executarea respectivei
sancţiuni).
Dincolo de aceste aspecte, mai există şi pericolul real ca, în absenţa afirmării principiului
legalităţii sancţiunilor de drept penal, să se ajungă la abuzuri şi exercitări arbitrare periculoase şi
de nedorit (pentru securitatea juridică a sistemului - în general - şi a persoanelor particulare -
în special) ale dreptului de a pedepsi. Astfel, dacă sancţiunea nu ar fi cunoscută la momentul
săvârşirii infracţiunii, fiind absolut nedeterminată (neprecizată deloc ori precizată într-o manieră
lipsită de conţinut)111, s-ar putea ajunge la discrepanţe majore şi la o lipsă de uniformitate
esenţială, deosebirile substanţiale dintre cazuri similare putând fi întemeiate pe raţiuni
lipsite de obiectivitate, conjuncturale. Un sistem care ar fi astfel caracterizat ar favoriza
discriminarea pe diverse temeiuri, reprezentând, totodată, un sistem predispus la corupţie,
născând - în plus - şi numeroase tensiuni şi antagonisme sociale. Pe de altă parte, chiar
dacă sancţiunea ar fi cunoscută la data comiterii infracţiunii, dar s-ar putea modifica de
către legiuitor cu efect retroactiv, în mod arbitrar şi unilateral, situaţia destinatarilor legii
penale nu ar fi, în mod concret, mai bună. S-ar putea ajunge la ipoteza în care avertismentul
de gravitate al faptei, iniţial comunicat de către legiuitor, să fie infirmat, ulterior săvârşirii
unor infracţiuni, printr-o drastică înăsprire, care să se aplice retroactiv şi persoanelor care
comiseseră deja respectivul gen de fapte (iar acesta ar putea reprezenta, potenţial, chiar
planul abuziv urmărit de autoritatea etatică)*121.
în plus, afirmarea legalităţii incriminării ar reprezenta o manifestare demagogică, inclusiv
sub aspectul consecinţei lexscripta-cu întreg corolarul de garanţii referitoare la d
izvoarelor dreptului penal - , dacă nu s-ar impune ca aceeaşi sursă de exprimare juridică
a normei penale să conţină, totodată, şi prevederea/reglementarea/indicarea sancţiunii
de drept penal corespunzătoare (precum şi a sancţiunilor de drept penal în general, ca
instituţii cu specific propriu ale domeniului penal de referinţă). într-adevăr, valoarea obligaţiei
auto-asumate de legiuitor, de a incrimina doar prin acte normative de puterea juridică a legii
organice (şi - excepţional - prin acte juridice de forţă potenţial egală, precum ordonanţele
de urgenţă ale Guvernului), ar scădea dramatic dacă s-ar permite prevederea sancţiunilor
de drept penal aplicabile pentru respectivele fapte în dispoziţii normative de rang inferior
(precum legile ordinare, ordonanţele simple de Guvern, hotărârile de Guvern etc.).

111De exemplu: următoarea faptă constituie infracţiune şi se pedepseşte (fără indicarea manierei de pedepsire,
a naturii sau a limitelor pedepsei); sau următoarea faptă constituie infracţiune şi se pedepseşte cu toată rigoarea/
asprimea legii.
121 Ne-am putea imagina o situaţie de fapt ipotetică, precum: într-un regim totalitar care doreşte să lichideze
o anumită opoziţie sau o categorie de persoane pe care le apreciază ca indezirabile ori periculoase (precum s-au
petrecut lucrurile în regimul nazist, în raport de resortisanţii evrei, sau aşa cum s-a raportat şi Inchiziţia la aceştia o
lungă perioadă de timp), se stabileşte a reprezenta infracţiune o anumită faptă care are aptitudinea de a fi comisă
de către respectiva categorie de persoane (spre exemplu, sacrificarea ritualică a animalelor, ca practică religioasă, şi
consumul de alimente provenite din acest sacrificiu ritualic), dar se dispune o sancţiune modică ori chiar simbolică,
ce nu are aptitudinea de a descuraja, efectiv, săvârşirea acelei activităţi. Ulterior identificării persoanelor care au
comis respectiva infracţiune (formal calificată astfel, cu respectarea principiului legalităţii incriminării), în lipsa
afirmării principiului legalităţii (şi) a sancţiunilor de drept penal, s-ar putea dispune, retroactiv, transformarea acelei
sancţiuni într-una deosebit de severă, care să asigure eliminarea categoriei de persoane în cauză!
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 71

Ca o reacţie la toate acestea (mai sus indicate) şi ca o dorinţă de a le preîntâmpina,


principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal este afirmat drept principiu fundamental al
dreptului penal, impunând imperativ imposibilitatea de dispunere/stabilire/aplicare/obligare la
executarea unei sancţiuni de drept penal (în general, iar nu doar a unei pedepse propriu-zise)
care nu era prevăzută (reglementată) la momentul comiterii unei anumite infracţiuni (sau
fapte prevăzute de legea penală - î n ipoteza măsurilor de siguranţă). Principiul a evoluat în
timp până la actuala formă, de la adagiul „nulla poena sine lege” (referitor doar la pedepse,
ca sancţiuni tipice, originare, specifice dreptului penal) la „nula sanctio poenalis sine lege”
(care acoperă referirea la toate sancţiunile dreptului penal, fie acestea sancţiuni penale
propriu-zise, fie doar sancţiuni de drept penal)[1]. Se asigură astfel informarea suficientă
a destinatarului legii penale cu privire la riscul asumat în eventualitatea în care s-ar deda
la comiterea unei anumite fapte incriminate, iar legiuitorul se obligă să nu îi înrăutăţească
acestuia situaţia, retroactiv, prin manifestări ulterioare de voinţă. Aplicarea unei sancţiuni
de drept penal (cel mult) de gravitatea aceleia prevăzute la data săvârşirii faptei concrete a
devenit, practic, un drept câştigat al făptuitorului.
O componentă (pe care o apreciem bine-venită în cuprinsul recunoaşterii juridice exprese
a acestui principiu fundamental) a legalităţii sancţiunilor de drept penal, specifică stadiului
actual de reglementare, o reprezintă dispoziţia expresă [inserată în art. 2 alin. (3) CP] care
interzice stabilirea şi aplicarea oricărei pedepse în afara limitelor sale generale (a limitelor
generale ale categoriei respective de pedeapsă)121. Expresie a unei normalităţi ireductibile,
legată de însăşi delimitarea dintre conceptul de limite generale şi acela de limite speciale de
pedeapsă, dispoziţia exprimă (în opinia noastră) un conţinut ce se impune - indubitabil - *2

[11în traducere liberă: nicio pedeapsa fârâ lege, respectiv nicio sancţiune penală fard lege. Sancţiunile penale
(propriu-zise) sunt acele sancţiuni ale dreptului penal care constituie consecinţe ale angajării răspunderii penale -
aşadar, pedepsele şi - în reglementarea actuală - măsurile educative. în sens larg, conceptul de sancţiuni de drept
penal cuprinde atât sancţiunile penale, cât şi alte sancţiuni reglementate de dreptul penal, care nu sunt consecinţe
ale răspunderii penale (măsurile de siguranţă); în sens restrâns, când este utilizat în contrapondere cu noţiunea
de sancţiuni penale, conceptul de sancţiuni (doar) de drept penal se referă numai la măsurile de siguranţă. Astfel,
art. 2 alin. (1) CP asociază în mod corespunzător: pedepsele aplicabile persoanelor (fizice majore/juridice) care
au comis infracţiuni şi măsurile educative care se pot lua faţă de persoanele (minore) care au săvârşit infracţiuni,
respectiv măsurile de siguranţă care se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală
(nejustificate).
[2] Deşi utilitatea inserării în Codul penal a acestei dispoziţii a fost contestată în literatura de specialitate [a se
vedea G. A ntoniu , în G. A ntoniu (coord .), op. cit., p. 38], apreciem că norma este utilă (declarativ şi nu numai: spre
exemplu, existenţa ei dispensează legiuitorul de la reiterarea unor avertismente privitoare la interdicţia depăşirii
limitelor generale ale categoriei de pedeapsă incidente, în cazul particular al unor instituţii care atrag reduceri ori
agravări de pedeapsă - aşa cum era cazul, în fostul Cod penal, în materia tentativei ori a concursului între cauzele
de atenuare şi cele de agravare). Ba chiar considerăm că sfera sa de cuprindere expresă ar trebui extinsă şi asupra
celorlalte categorii de sancţiuni de drept penal (nu doar asupra pedepselor, precum de lege lata) şi că - în p lu s-
ar fi salutară chiar o consacrare constituţională a regulii astfel stipulate, pentru a împiedica ipoteze legislative
inadmisibile, precum aceea în care, sub acoperirea regulii de drept specialia generalibus derogant (în traducere
liberă: norma specială derogă de la aceea generală) - care, în opinia noastră, nu ar trebui să îşi poată găsi în acest
domeniu un teren fertil de manifestare -, se ajunge la acreditarea, prin unele dispoziţii penale speciale, a unor
excepţii de la cadrul limitelor generale ale unei anumite categorii de sancţiuni (relativ determinate) de drept penal,
ceea ce este în flagrantă contradicţie cu însăşi dualitatea ştiinţifică a conceptelor de limite generale - limite speciale
ale unui anumit gen de sancţiune de drept penal. Pentru exemple (nefericite) de acest fel, a se vedea dispoziţiile
cuprinse în: art. 345 alin. (6) CP, art. 356 alin. (3) CP, art. 396 alin. (10) (teza finală) CPP, art. 480 alin. (4) CPP
(ulterior modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 18/2016), art. 139 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală (republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011); a se vedea şi M. Dunea ,
M.l. Michinici, în T. Toader (coord .), op. cit., p. 9; M. Dunea , Observaţii referitoare la impactul produs asupra unor
instituţii generale ale dreptului penal de modificările aportate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016,
în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza" din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2016, p. 63-99 (accesibil on-line
la adresa de internet http://pub.law.uaic.ro/files/articole/2016/voli/2016J_2.l_dunea.pdf).
72 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

organelor judiciare, dar de care ar trebui, în mod firesc, să ţină cont şi legiuitorul penal însuşi,
pentru a nu se crea prevederi normative care să intre în conflict cu mecanismele ştiinţifice
după care funcţionează domeniul penal de reglementare111.

Secţiunea a 7-a. Principiul fundamental


al individualizării sancţiunilor de drept penal
în literatura de specialitate121se arată că principiul fundamental al individualizării sancţiunilor
de drept penal este fundamentat pe reglementarea art. 53 alin. (2) din Constituţie131 (el
reieşind, totodată, şi din ansamblul reglementărilor legii penale generale, precum art. 49,
art. 50, art. 74 CP ş.a.).
Orice infracţiune concret săvârşită este un fapt de viaţă, o expresie a unei realităţi concrete,
nnaniifestată într-un anumit context particular, cu o etiologie proprie specifică, adusă la
îndeplinire de către o anumită persoană determinată. Toate aspectele care însoţesc şi colorează
cu un specific aparte fiecare manifestare infracţională impun luarea în considerare şi aprecierea
de sine stătătoare, deoarece imprimă faptei concret comise o anumită gravitate proprie,
respectiv înfăţişează persoana infractorului ca manifestând un grad anume de periculozitate
socială. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal impune drept imperativ luarea
în considerare a tuturor particularităţilor fiecărui caz concret, pentru a ajunge la conturarea
acelui grad de răspundere penală şi a acelei doze de intensitate sancţionatorie care să
fie - în mod ideal - optim adaptate situaţiei efective şi persoanei respective, astfel încât
scopurile urmărite de dreptul penal să fie cât mai apte de îndeplinire în fiecare caz concret
instrumentat în desfăşurarea activităţii practice de distribuire a justiţiei penale.
Se admite, în general, că problematica individualizării penale poate fi raportată la trei
planuri de referinţă: legal, judiciar, execuţional (administrativ).

[11 Din nefericire, lipsa înscrierii acestei consecinţe a principiului legalităţii incriminării într-un text cu putere
constituţională permite legiuitorului organic să poată nesocoti, prin voinţă expres exprimată în norme juridice
noi [posterioare reglementării din art. 2 alin. (3) CP], de putere juridică egală (sau asimilată) cu acelea ale Codului
penal, această regulă normală. Caracterul firesc al regulii în cauză este impus de însuşi mecanismul ştiinţific obiectiv
în virtutea căruia sancţiunile relativ determinate (cuprinse legal între două limite: minim şi maxim) cunosc atât
limite speciale (cele proprii pedepsei legal stabilite pentru fiecare infracţiune în parte - de exemplu: pentru omor,
închisoare de la 10 la 20 de ani; pentru viol, închisoare de la 3 la 10 ani; pentru tâlhărie, închisoare de la 2 la 7 ani
etc.), cât şi limite generale [stabilite în abstract de legiuitor pentru toate infracţiunile, ca valori între care acesta
urmează a determina apoi, pentru fiecare infracţiune în parte, limitele speciale de pedeapsă; astfel, în momentul de
faţă, limitele generale ale pedepsei închisorii sunt de minimum 15 zile şi maximum 30 de ani - art. 60 CP; limitele
generale ale pedepsei amenzii pentru persoana fizică sunt de minimum 30 de zile-amendă şi de maximum 400
de zile-amendă, evaluabile între minimum 10 şi maximum 500 de lei, aşadar, un minim general de 300 de lei şi
un maxim general de 200.000 de lei - art. 61 alin. (2) CP; limitele generale ale pedepsei amenzii pentru persoana
juridică sunt de minimum 30 de zile-amendă şi de maximum 600 de zile-amendă, evaluabile între minimum 100 şi
maximum 5.000 de lei, aşadar, un minim general de 3.000 de lei şi un maxim general de 3.000.000 de lei - art. 137
alin. (2) CP]. Cu toate acestea, printr-o dispoziţie normativă de modificare a Codului penal (şi nu numai), cuprinsă
într-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului (O.U.G. nr. 18/2016), s-a ajuns la situaţia profund nefirească prin care
maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru o infracţiune depăşeşte (chiar de mai multe ori, anume de
cinci ori) maximul general al categoriei de pedeapsă, sub formala acoperire a unei stipulări exprese „prin excepţie
de la dispoziţiile" din Partea generală a Codului penal care instituie respectiva limită generală maximă. A se vedea
art. 345 alin. (6) şi art. 356 alin. (3) CP.
[21 F l . Streteanu , D. N iţu , op. cit., p. 65.
[3] Art. 53 din Constituţie (cu denumirea marginală „Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau ai unor libertăţi")
prevede în alin. (2): „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura
trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce
atingere existenţei dreptului sau a libertăţii".
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 73

Prin prevederea legală a faptei ilicite sub aspect penal şi a sancţiunii specifice corespunzătoare
acesteia, legiuitorul circumscrie într-un tipar generic (larg şi abstract) sfera de gravitate şi de
periculozitate standard apreciată ca specifică (între o limită inferioară şi una superioară a unui
palier de referinţă) respectivului gen de faptă incriminată. în plus, conştientizând anumite
tipare generale cu titlu de situaţii, stări, împrejurări, calităţi etc. ce pot produce efecte (de
regulă, în mod univoc) de sporire sau de diminuare a gravităţii şi periculozităţii concrete,
legiuitorul reglementează şi o sumă de instituţii (generale şi nu numai) cu natură juridică
de cauze de modificare (de agravare sau de atenuare) a intensităţii/gravităţii/periculozităţii
faptei, respectiv persoanei care o comite, aşadar, cu efect de modificare (agravare sau
atenuare) corespunzătoare a răspunderii penale şi a sancţiunii penale aplicabile. Acest stadiu
este reprezentat de individualizarea legală, în cadrul căreia legiuitorul stabileşte o ierarhie
relativă a gravităţii infracţiunilor111şi - totodată - pune la dispoziţia organelor competente
a aplica ulterior legea penală o sumă de instituţii de individualizare în considerarea cărora
se va putea ajunge la determinarea gradului exact de răspundere penală şi de sancţionare
reclamat de fiecare caz particular apărut în practică, în parte. Aceasta nu reprezintă totuşi,
în fapt, o individualizare propriu-zisă, pentru că nu adaptează efectiv la specificul unor cazuri
concret determinate prescripţiile legale generice, abstracte, ci doar creează cadrul propice
pentru o reală formă de individualizare (cea judiciară), oferind acesteia din urmă un punct
de plecare şi punându-i la dispoziţie instrumentele necesare pentru corespunzătoarea sa
realizare.
La nivel judiciar, revine organelor penale sarcina de a adapta dispoziţiile normative
general aplicabile fiecărui caz specific a cărui soluţionare le incumbă în activitatea practică
propriu-zisă. Pornind de la nivelul determinării şi stabilirii unei anumite situaţii de fapt,
urmează a se identifica şi adapta acesteia acele prevederi legale incidente, pentru a adapta
represiunea penală în mod optim cazului concret şi persoanei trase la răspundere penală. Prin
utilizarea criteriilor de individualizare (generale şi speciale) furnizate de lege (în cadrul etapei
anterioare, de individualizare legală) şi putând sau trebuind a recurge la întregul arsenal de
instituţii ale dreptului penal cu efecte (directe sau indirecte) în procedeul de individualizare
judiciară, se ajunge în final la determinarea şi adaptarea unei soluţii particulare fiecărui caz
în parte, aceasta reprezentând operaţiunea de individualizare judiciară.
Ulterior parcurgerii acestei etape (şi în măsura în care, ca o consecinţă a ei, s-a ajuns în
punctul în care urmează a se executa o sancţiune), este posibilă o fază finală de individualizare,
anume una de tip administrativ, referitoare la executare ( execuţionalâ). în
această etapă, în funcţie şi de aspecte specifice etapei de executare (şi fiecărui tip de executare,
a fiecărei sancţiuni de drept penal care se poate executa), precum şi de variabile legate
(adesea) de modul de reacţie a persoanei supuse executării, este posibilă o adaptare specifică
suplimentară a manierei efective de executare, a formelor acesteia şi chiar a duratei în care
ea urmează a avea loc, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor legate de executare ale persoanei
în cauză*121. Deşi aceasta este adesea realizată (sub numeroase aspecte) de către organe

111Astfel, constituie un aspect legat de individualizarea legală împrejurarea că unele infracţiuni au stabilită o
unică pedeapsă principală (după caz: detenţiunea pe viaţă, închisoarea sau amenda; în cazul ultimelor două, tot de
sfera individualizării legale ţine aspectul limitelor speciale de pedeapsă, mai ridicate în cazul anumitor infracţiuni şi
mai reduse în cazul altora) ori pedepse principale alternative (după caz, fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea,
fie închisoarea sau amenda), precum şi că, în cazul unora, se impune aplicarea unor pedepse complementare, iar,
în cazul altora, aceasta este doar o posibilitate (respectiv că, în cazul altor tipuri de infracţiuni, aplicarea anumitor
pedepse complementare este o imposibilitate).
121 Spre exemplu, în privinţa individualizării execuţionale a unei pedepse principale cu închisoarea, se poate
pune problema trecerii condamnatului dintr-un regim de executare în altul, a suplimentării sau limitării anumitor
drepturi ale acestuia (precum cele legate de numărul de vizite ori de pachete pe care le poate primi în mediul
74 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

de tip administrativ (spre exemplu, acelea ţinând de locul de detenţie)11', reglementările


contemporane atribuie şi instanţei unele atribuţii, inclusiv în această etapă, ceea ce nu
presupune însă aprecierea că, în asemenea cazuri, ar fi (din nou) vorba despre o individualizare
judiciară (individualizarea rămâne execuţională - sau de tip administrativ - , dar efectuată
de organul judiciar)121.

penitenciar), precum şi a punerii sale în libertate (sub supraveghere) anterior datei executării efective integrale a
pedepsei aplicate, prin intermediul instituţiei liberării condiţionate (ori al acordării temporare a unor permisii de
ieşire din penitenciar); în cazul pedepsei amenzii, individualizarea execuţională poate privi o eventuală dispunere
a eşalonării plăţii acesteia în rate etc.
[1] Precum este Comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor
privative de libertate (a se vedea art. 32 din Legea nr. 254/2013).
[21Astfel, decizia de a acorda sau nu liberarea condiţionată este luată de instanţă; sub aspect al procedurii penale,
există instituţia judecătorului de supraveghere a privării de libertate (a se vedea art. 8-9 din Legea nr. 254/2013)
şi a judecătorului delegat cu executarea (unei pedepse sau măsuri neprivative de libertate) - a se vedea art. 14
ş.u. din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 513 din 14 august 2013).
CAPITOLUL AL IV-LEA. NORMA PENALA,
RAPORTUL JURIDIC PENAL SI LEGEA PENALĂ

Secţiunea 1. Particularităţile normei juridice penale

§1. Structura internă a normelor juridice penale


Este un lucru bine cunoscut acela că, potrivit teoriei generale a dreptului, structura internă
(logico-juridică)[1] a unei norme juridice este formată, de regulă, din ipoteză, dispoziţie şi
soncţiunel2]. Cele trei părţi astfel indicate conferă (de regulă) normei juridice caracterizarea
de tripartită sau trihotomică.
Desigur, există şi excepţii, nu toate normele juridice încadrându-se în tiparul relevat. în
special normele generale (uneori denumite şi „integratoare" sau „norme de gradul doi"/
„norme de grad secund")131- norme de definire, interpretative, de conflict, tranzitorii, directive,
norme care instituie principii etc., cuprinzând reglementarea generică a unor instituţii sau
mecanisme juridice determinate ori definirea/interpretarea legală a unor termeni sau expresii
întrebuinţate de legiuitor într-un anumit sens, specific, într-o anumită ramură a dreptului,
ori cuprinzând indicarea modalităţilor particulare de soluţionare a unor situaţii de tranziţie
normativă ş.a.m.d. - nu se încadrează strict în regula structurii clasice, tipice, tripartite141
(de pildă, asemenea norme nu au ataşate, adesea, sancţiuni propriu-zise). Normele penale
generale fac parte şi ele (de principiu) din această din urmă categorie151.*2 5
4
3

111Apreciem util să reamintim dualitatea perspectivelor ştiinţifice prin prisma cărora poate fi analizat conceptul de
structura a normeijuridice, respectiv: structura internă (logico-juridică) şi structura externă (tehnico-legislativă). Astfel:
„(...) unii autori de teoria generală a dreptului fac deosebirea între structura logică a normei juridice sau structura
ei internă şi stabilă (care cuprinde obligatoriu ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea) şi structura tehnico-legislativă a
normei, adică structura ei exterioară şi dinamică. Legiuitorul poate, în raport cu anumite necesităţi de tehnică
legislativă, să cuprindă explicit în normă numai unele dintre elementele structurii logice, iar alte elemente să
fie subînţelese, prezumate; aceasta nu exclude însă existenţa, ca o cerinţă logică în structura normei, a tuturor
elementelor menţionate" - G. A ntoniu , op. cit., p. 197.
[2] Ipoteza constituie acea parte a unei norme juridice în care se descriu împrejurările în care norma în cauză
urmează a deveni activă, în care se va aplica dispoziţia acesteia (poate fi vorba despre stabilirea unui anumit cadru
temporal sau spaţial ori despre determinarea calităţii particulare a subiecţilor de drept vizaţi etc.). Dispoziţia reprezintă
partea esenţială, centrală a unei norme juridice, cuprinzând regula de conduită prescrisă, comandamentul adresat
de către legiuitor destinatarilor reglementării, referitor la conduita/comportamentul solicitat acestora în contextul
unei anumite configuraţii a relaţiilor sociale (împrejurările descrise în ipoteză); dispoziţia stabileşte drepturi şi
obligaţii. Sancţiunea fixează (la nivel abstract) reacţia socio-etatică stabilită de legiuitor drept corespunzătoare
pentru situaţia nerespectării (sancţiune negativă) ori a respectării (sancţiune pozitivă) dispoziţiei normei, în prezenţa
ipotezei date. în acest sens, a se vedea: N. Popa, op. cit., p. 130-132; I. Ceterchi, I. C raiovan , Introducere în teoria
generală a dreptului, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 50-54.
[3] G. A ntoniu , op. cit., p. 203; Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 91.
[4] A se vedea, în acest sens, (şi) M. Zolyneak , op. cit., p. 75; G, A ntoniu , op. cit., p. 189, p. 200. în acord cu
autorul în urmă indicat, apreciem, la rândul nostru, că, „de aceea, este discutabil dacă s-ar putea afirma, fără anumite
nuanţări şi precizări, că normele penale generale (...) care cuprind definiţii, principii, instituţii juridico-penale au
aceeaşi structură ca orice normă juridică" (idem, p. 189) sau că nu se deosebesc, prin structura lor, de alte norme
de drept, aşa cum se indică, uneori, în doctrină penală. în acest din urmă sens, a se vedea (de pildă) C. Mitrache ,
Cr . Mitrache , op. cit. (2014), p. 69; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 89.
[5] Astfel, nu se impune cu puterea evidenţei structura tripartită clasică a normei juridice în raport - de exemplu -
de norma care reglementează definiţia infracţiunii [art. 15 alin. (1) CP: „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o"] sau de norma care prevede
76 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

Pe de altă parte, normele penale speciale (în majoritatea lor, norme de incriminare) au
determinat în literatura de specialitate juridico-penală conturarea unei controverse care a
polarizat opiniile referitoare la tipul structurii lor interne. Problema ridicată vizează identificarea
unei structuri tipice (tripartită, trihotomicăjîn cazul acestora-eventual, cu circumstanţierea
unor particularităţi de manifestare a acestor elemente de structură - ori, din contră, a unei
structuri interne atipice, formată numai din două elemente (structură bipartită, dihotomică). în
timp ce, potrivit primei opinii, norma juridică penală de incriminare prezintă aceleaşi elemente
de structură (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune) ca orice altă normă juridică (din categoria celor
care configurează regula în materie), eventual cu afirmarea unor particularităţi (caracterul
implicit al unor elemente, dedus dintr-o anumită interpretare a enunţului normativ)111, potrivit
opiniei care susţine existenţa unei structuri bipartite a acestor norme, elementele identificabile
în structura normei de incriminare ar fi numai dispoziţia şi sancţiunea121.
Ceea ce se arată în doctrina penală, (în principiu)131indiferent de opţiunea exprimată de
fiecare autor în parte cu privire la structura (dihotomică ori trihotomică a) normei juridice
penale de incriminare, este faptul că aceste norme prezintă o particularitate, şi anume
dispoziţia nu este indicată direct, nemijlocit, ci se deduce din interpretarea cuprinsului
normei141, potrivit unui procedeu general consacrat al metodei de interpretare logico-raţională,
constând în argumentul per a o
i.A
tra
n
c stfel, este evident că, spre exemplu, în cazul normei
de incriminare a omorului151, dispoziţia (comandamentul legal, conduita prescrisă) nu poate
fi (în mod logic) „uciderea", precum nici în cazul normei de incriminare a furtului161dispoziţia
nu ar putea fi, în mod rezonabil, „luarea (...)" ş.a.m.d. Din ansamblul reglementării reiese
cu suficientă claritate că legiuitorul penal descrie, în cuprinsul normelor de incriminare,
nu conduita impusă, ci pe aceea interzisă (indezirabilă), avertizând că săvârşirea acesteia
atrage pedeapsa prevăzută pentru respectiva infracţiune171. Drept urmare, destinatarul legii
penale, pentru a evita pedepsirea, trebuie să nu adopte conduita corespunzătoare tipului
de faptă descrisă, ceea ce constituie exact dispoziţia normativă implicită (subînţeleasă); de
exemplu: să nu ucizi! (în cazul omorului), să nu furi! (în cazul furtului) etc.*1 7
6
5
4
3
2

definiţia tentativei [art. 32 alin. (1) CP: „Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul"] ori de norma care stabileşte sfera de cuprindere
a instituţiei pedepselor principale aplicabile infractorului persoană fizică [art. 53 CP: „Pedepsele principale sunt:
a) detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea; c) amenda"] sau de norma care impune semnificaţia penală a conceptului
de consecinţe deosebit de grave (art. 183 CP: „Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială
mai mare de 2.000.000 lei") ş.a.m.d.
[1] A se vedea, de exemplu, M. Zolyneak, op. cit., p. 73, 74.
[2] C. Mitrache , Cr. Mitrache , op. cit. (2014), p. 69; Fl. Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 90; C. Bulai, B.N. Bulai,
op. cit., p. 90.
[3] A fost formulată şi o opinie (minoritară) potrivit căreia norma juridică de incriminare are o dublă structură
internă (în funcţie de categoria destinatarilor cărora li se adresează: cetăţeni sau organe de justiţie), iar descrierea
faptei din norma de incriminare ar reprezenta, dintr-o anumită perspectivă de abordare analitică a normei de
incriminare (perspectiva organului de justiţie), însăşi ipoteza normei, aspect contestat însă de literatura de specialitate
majoritară. Pentru afirmarea acestei viziuni particulare, a se vedea L. Biro , Contribuţii la studiul structurii normei
penale de incriminare, în R.R.D. nr. 9/1968, p. 148, 153.
[4] G. A ntoniu , op. cit., p. 195 ş.u.
[5] Potrivit art. 188 CP, „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi".
[6] Conform art. 228 CP, „Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia,
în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă".
[7] Uneori, în cazul anumitor norme de incriminare, acest aspect este evident în mod explicit, prevederea
legală având o formulare de tipul „Fapta de a (...) se pedepseşte (...)"/„Fapta prevăzută (...) se pedepseşte (...)". A
se vedea, spre exemplu, norma de incriminare a determinării sau înlesnirii sinuciderii (art. 191 CP) sau a vătămării
corporale (art. 194 CP) ori a ameninţării (art. 206 CP) etc.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 77

Prin urmare, dispoziţia (preceptul) normelor de incriminare (tipul de comportament pe


care legiuitorul penal îl solicită/impune în contextul desfăşurării relaţiilor sociale) nu are o
exprimare directă, nemijlocită, ci (din raţiuni de tehnică legislativă, de impact al mesajului
pe care legiuitorul doreşte să îl transmită destinatarilor legii penale, precum şi din raţiuni de
sinteză a exprimării normative111) se deduce (logic, raţional) din interpretarea
a textului fiecărei norme de incriminare în parte (dispoziţie prevăzută indirect, mijlocit). Nu
apreciem însă că achiesarea la această realitate semnifică o implicită afirmare a absenţei
ipotezei din structura normelor de incriminare.
Din contră, ţinând cont de semnificaţia generală a conceptului de ipoteză a normei juridice,
este de observat că anumite norme de incriminare cuprind descrierea unor elemente care pot
fi calificate drept prevederi corespunzătoare unei ipoteze121, precum: circumstanţierea unor
anumite calităţi ale subiectului activ şi/sau pasiv131; referirea la incidenţa respectivei norme
doarîn cazul anumitor condiţii de timp141sau de loc151; precizarea limitativă a unor anumite
caracteristici ale obiectului material al incriminării161etc. Or, în aceste situaţii, prezenţa unei
ipoteze, inclusiv în structura unor norme de incriminare, devine un fapt obiectiv, de netăgăduit.1 *6
4
3
2

[1] Se poate considera că ar reprezenta o redundanţă supărătoare aceea la care s-ar ajunge dacă, în formularea
tuturor normelor de incriminare, s-ar dispune potrivit modelului următor (sau unor variaţiuni ale acestuia): „Este
interzis a se comite (urmează indicarea faptei) sub sancţiunea (urmează indicarea pedepsei legale)". Un asemenea
stil de redactare a normelor de incriminare le-ar putea lipsi de impactul pe care mizează legiuitorul în transmiterea
mesajului dorit către destinatari, încărcând excesiv legea penală. Aspectul a fost surprins şi exprimat în doctrină;
e.g.: „Legiuitorul penal a socotit că este mai convingător, mai eficient să arate clar ceea ce înţelege să interzică
şi să descrie fapta care atrage sancţiunea, astfel încât să poată fi mai uşor înţeleasă, iar gravitatea ei mai lesne
percepută, decât să procedeze invers, adică să arate explicit ordinul legii, urmând ca destinatarii să deducă fapta
interzisă. Pe de altă parte, o asemenea tehnică neconvenabilă de redactare a normei nu i-arfi permis legiuitorului
nici să arate condiţiile în care o faptă este interzisă: de exemplu, dacă norma privitoare la furt ar fi fost formulată
astfel: «să nu furi, că legea te pedepseşte», destinatarul ar fi înţeles că nu trebuie să fure, dar n-ar fi ştiut în ce
condiţii o faptă constituie furt ori tâlhărie sau înşelăciune etc. Dimpotrivă, legiuitorul a procedat la descrierea clară
a faptei ilicite, arătând toate elementele care o definesc, urmând ca destinatarul normei să deducă din aceasta
ordinul legii" - G. A ntoniu , op. cit., p. 196, 197.
[2] Asemenea elemente normative, corespunzătoare ipotezei, sunt tratate, uneori, de o parte a doctrinei, în
analiza conţinutului infracţiunii, drept elemente constitutive (normative) suplimentare ale conţinutului anumitor
infracţiuni, fie cu titlul de condiţii preexistente speciale ale unor infracţiuni, fie drept situaţii-premisâ (speciale) ale
unor infracţiuni. Pentru acest motiv, apreciem că este inexactă aserţiunea formulată în doctrina penală, potrivit
căreia „norma penală are (...) o structură dihotomică, fiind alcătuită din dispoziţie şi sancţiune, aşa cum se poate
constata din examinarea oricărei norme de acest fel" (s.n.) - C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 90.
[3] Astfel este cazul (e.g.) incriminării reglementate de art. 200 CP - uciderea ori vătămarea nou-născutului
săvârşită de către mamă (unde există o relaţie mutuală de calificare a subiectului activ, respectiv pasiv al infracţiunii) -
ori al incriminării reglementate la art. 414 CP - dezertarea (unde este calificat subiectul activ al infracţiunii) - sau
al incriminării reglementate prin art. 257 CP - ultrajul (unde este calificat numai subiectul pasiv al infracţiunii).
[4] De exemplu, în cazul incriminării de la art. 396 CP - trădarea prin ajutarea inamicului (fapta descrisă în normă
constituind infracţiune numai dacă se comite în timp de război) - sau al incriminării de la art. 427 CP - coborârea
pavilionului (fapta descrisă în normă constituind infracţiune numai dacă se comite în timpul luptei). în acest din
urmă caz, se pot observa, de fapt, elemente multiple aparţinând ipotezei: identitatea făptuitorului (comandant
de navă militară sau de grupare de nave militare ori persoană ambarcată la bordul unei asemenea nave); timpul
(în timpul luptei); implicit, locul (la locul luptei).
t5] De exemplu, în cazul incriminării de la art. 375 CP - ultrajul contra bunelor moravuri (fapta descrisă în
normă constituind infracţiune numai dacă se săvârşeşte în public) - sau al incriminării prevăzute de art. 336 CP -
conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe (conducerea pe drumurile publice a unui
vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe).
(6] De pildă, potrivit normei de incriminare a furtului (art. 228 CP), fapta se poate săvârşi numai asupra unui bun
mobil [chiar dacă aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dacă în momentul luării - în condiţiile descrise la
alin. (1) al art. 228 C P -s e găsea în posesia sau detenţia legitimă a unei alte persoane], inclusiv un înscris, precum
şi asupra energiei electrice sau a oricărei alte forme de energie cu valoare economică; conform art. 230 CP, furtul
în scop de folosinţă reprezintă infracţiune numai atunci când vizează un vehicul sau un terminal de comunicaţii al
altuia sau propriu, dar racordat fără drept la o reţea, etc.
78 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

Pe de altă parte, a nuanţa opinia-afirm ând că de regulă normele penale de incriminare


nu cunosc ipoteză, având structură bipartită, dar că uneori, excepţional, acestea pot conţine
totuşi elemente de ipoteză, devenind astfel norme trihotomice - ar presupune realizarea
unei departajări inutile şi complet lipsite de impact teoretic sau practic, în condiţiile în
care evidenţa impune o altă constatare: orice normă de incriminare conţine elemente de
ipoteză (calitatea subiecţilor, condiţii de loc/de timp etc.) a căror relevare explicită nu este
însă necesară atunci când acestea sunt de tip general. Astfel, desigur că legiuitorul ar fi
putut formula incriminarea omorului (de pildă) într-o manieră precum: „Uciderea, de către
orice persoană având capacitate penală, a oricărei alte persoane (având sau nu capacitate
penală), indiferent de modul săvârşirii şi de timpul sau locul comiterii faptei, se pedepseşte
(...)", dar, în mod mai mult decât evident, o asemenea exprimare (care, credem, nu ar fi lăsat
niciun dubiu asupra existenţei în structura normei de incriminare în cauză a elementelor
specifice ipotezei) ar fi fost contra-productivă. Textul normativ s-ar fi încărcat excesiv, impactul
mesajului transmis destinatarilor s-ar fi diminuat considerabil (pierdut în formularea excesivă
şi inutilă), beneficiul indicării indubitabile a existenţei unei ipoteze ar fi fost practic inexistent,
iar redundanţa la care ar fi condus repetarea unei asemenea formulări în cazul majorităţii
normelor de incriminare ar fi devenit supărătoare şi inexplicabilă prin prisma raportului
dintre beneficii (îndoielnice) şi aspectele negative (evidente).
însă, în mod logic şi implicit (subînţeles), o asemenea formulare poate fi imaginată
în cazul tuturor normelor de incriminare care nu conţin prevederi exprese referitoare la
elemente specifice ipotezei111!
Prin urmare, este opinia noastră că (şi) normele penale de incriminare prezintă o
structură (internă, logico-juridică) tripartită (trihotomică) - separat de structura lor externă,
tehnico-juridică -, cu următoarele particularităţi/precizări:
- multe norme penale de incriminare nu prezintă, sub aspectul structurii externe,
tehnico-juridice, o ipoteză explicit reglementată, deoarece ipoteza, în cazul lor, este generică,
fiind - prin urmare - subînţeleasă (implicită), apărând ca inutilă şi contra-productivă o
prevedere expresă a acesteia (adică fapta poate fi comisă de orice subiect prezentând capacitate
penală, împotriva oricărei persoane, în orice condiţii de timp, de loc, prin orice mijloace sau
modalităţi specifice producerii urmării caracteristice etc.)121;
- dispoziţia normei de incriminare se relevă integral prin interpretarea per a contrario a
elementelor esenţiale cuprinse în indicarea ori descrierea normativă a conduitei interzise şi/sau
a urmării acesteia (aspect dedus din împrejurarea că, pentru adoptarea sa şi/sau producerea
respectivei urmări, se prescrie imperativ o sancţiune penală pentru acela care a comis-o).*2

|1] „în ce priveşte ipoteza normei, Codul penal se poate lipsi de aceasta, deoarece în orice împrejurări (sic!)
preceptul normei este incident dacă se comite fapta descrisă în normă. (...) Dar dacă legiuitorul penal se poate lipsi
de arătarea ipotezei (fiind inutilă), este greu să se susţină că norma penală, teoretic, ar fi lipsită de ipoteză. Aceasta
constituie o cerinţă logica a oricărei norme juridice, fiind presupusă în orice dispoziţie legală, chiar dacă legiuitorul,
în raport cu specificul unei norme sau al alteia, face abstracţie de ea" - G. A ntoniu , op. cit, p. 197.
[2] Cu toate acestea, deoarece există şi norme de incriminare cu ipoteză expres reglementată (după cum am
indicat deja), ne păstrăm unele rezerve în raport de generalizarea afirmaţiei potrivit căreia „este mai puţin important
de stabilit dacă norma penală are sau nu o ipoteză, în condiţiile în care aceasta este, oricum, lipsită de efecte în
planul aplicării normei penale" - Fl. Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 90. în realitate, în situaţia acelor norme penale
care prezintă integrate expres în structura lortehnico-legislativă, constitutivă (juridică, normativă) elemente specifice
ipotezei (indiferent de titlul receptării lor în analiza normei: situaţii-premisă, elemente preexistente suplimentare
ale conţinutului infracţiunii, elemente circumstanţiale agravante sau atenuante etc.), importanţa observării şi
verificării lor pe caz concret este covârşitoare pentru a se asigura o corectă încadrare juridică şi o justă aplicare
a legii penale, în vederea corespunzătoarei trageri la răspundere penală a persoanei care a nesocotit preceptul
normei în cauză. Or, nu credem că a observa importanţa intrinsecă a acestor elemente (sub aspectul consecinţelor
practice), dara le califica altfel decât se impune în mod corespunzător (anume: drept aspecte de ipoteză), reprezintă
o abordare întru totul corectă (din punct de vedere teoretic) şi de încurajat.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 79

în acelaşi sens sesizăm şi formularea unor observaţii în literatura de specialitate în materia


teoriei generale a dreptului, care denunţă opinia conturată într-un segment al literaturii de
specialitate juridico-penale - cum că normele penale de incriminare ar avea structură atipică,
dihotomică - drept rezultatul unei insuficiente departajări între conceptele generale de structură
interna (logico-juridică), respectiv structura externa (tehnico-legislativă) a normei juridice111.1

[1] A se vedea N. Popa, op. cit, p. 134. Astfel, se afirmă: „Există (...) şi autori care consideră că normele de drept
penal au o structură dihotomică (...). (...) Considerăm că acest punct de vedere nu ţine cont de cele două perspective
ale analizei structurii normei juridice, structura sa logică şi structura tehnico-legislativă. Din punctul de vedere al
structurii logico-juridice, şi norma de drept penal prezintă o alcătuire trihotomică. Elementele (ipoteza, dispoziţia
şi sancţiunea) vor putea fi identificate în fiecare caz în parte printr-o interpretare logica, ceea ce impune luarea în
considerare a ansamblului reglementărilor (...)". Nu susţinem însă opinia exprimată în continuare, în sursa citată,
referitoare la deducerea structurii trihotomice a normelor de incriminare ca efect al corelării acestora (neapărat) cu
reglementări ale normelor penale generale. După cum am mai indicat, apreciem că structura trihotomică a normelor
de incriminare decurge din admiterea caracterului implicit al unor elemente generalizate aparţinând ipotezei.
80 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

§2. Clasificarea normelor juridice penale


Un demers complementar prezentării particularităţilor de structură ale normei juridice
penale constă în expunerea unei clasificări a acestora, deoarece nu toate normele penale
cunosc aceeaşi structură, nu toate au aceeaşi funcţie şi nu toate urmăresc realizarea aceloraşi
scopuri (cu alte cuvinte, există mai multe tipuri/categorii de norme juridice penale). în aceste
condiţii, cunoaşterea sferei de referinţă implicate, prin raportare la un anumit tip de normă
juridico-penală, prin simpla indicare a genului acesteia, prin utilizarea denumirii generice
a categoriei în care se încadrează, devine utilă, pentru a se putea exprima şi transmite,
brevitatis causa, o sumă de date relevante cu privire la particularităţile acelei norme, fără
a mai fi necesară expunerea pe larg a acestora.
în cele ce urmează, potrivit unor criterii de clasificare distincte, vom expune departajările
statornicite între conceptele de norme penale: generale - speciale; complete - incomplete
(unitare - divizate); imperative - permisive; cu sancţiune nedeterminată - absolut determinată -
relativ determinată; cu sancţiune unică - cu sancţiuni alternative - cu sancţiuni cumulative;
simple - descriptive; cu durată nedeterminată de aplicare - temporare.
a) în considerarea specificului dispoziţiei legale (conţinutului normei), a scopului edictării
sale, precum şi potrivit criteriului sferei de acoperire (de cuprindere) a prevederii încorporate
în norma juridică, se disting norme penale generale şi norme penale speciale.
Dispoziţiile penale generale reglementează instituţiile şi conceptele de bază care permit
funcţionarea ramurii dreptului penal, prevăd condiţiile în care se nasc, se modifică, respectiv se
sting raporturile juridice penale111şi au (prin urmare) un câmp normativ larg de incidenţă. Ele
fie se aplică în orice situaţie concretă din domeniul penal de reglementare (aşadar, în toate
cazurile) - desigur, în măsura în care respectiva situaţie le vizează/le implică121 - , fie au
aptitudinea de a se aplica într-un număr mare (nedeterminat) de ipoteze faptice concrete*131.
De regulă, normele penale generale sunt sistematizate legislativ în Partea generală a
Codului penal (deşi trebuie subliniat că nu sediul materiei, ci sfera de cuprindere/aplicare
a dispoziţiei legale constituie criteriul de clasificare corespunzător; astfel, sediul materiei
reprezintă, adesea, un bun şi solid indiciu al tipului normei penale - din perspectiva acestei
clasificări - , dar nu constituie un criteriu de încadrare absolut valabil). Există şi ipoteze de
reglementare prin norme penale generale (norme penale de tip general) situate în alte locaţii

111C. Mitrache , C r . Mitrache , op. cit.(2014), p. 70; Fl. Streteanu , D. Nitu , op. cit., p. 90.
121Spre exemplu, reglementarea expresă a principiilor generale (fundamentale) ale dreptului penal (legalitatea
incriminării şi a sancţiunilor de drept penal); ori reglementările referitoare la în măsura în care
o faptă incriminată (oricare ar fi aceea) ar fi săvârşită, în concret, de un număr superior de făptuitori (în raport de
numărul minim strict necesar-sub aspect natural, respectiv legal - pentru ca acea faptă să poată fi comisă); sau
dispoziţiile prin care se reglementează formele vinovăţiei penale ori acelea prin care se prevăd cauzele cu
extinctiv asupra unor instituţii fundamentale ale dreptului penal (bineînţeles, în măsură în care, în anumite cazuri
concrete, se întâlnesc situaţii care pot fi încadrate în vreunul dintre aceste cazuri de excludere a caracterului
infracţional al faptei incriminate comise) ş.a.m.d.
131 De pildă, normele penale generale care reglementează instituţia tentativei nu au aplicabilitate generală
absolută, existând categorii de infracţiuni incompatibile cu rămânerea la stadiul de faptă tentată (e.g., infracţiunile
comise cu forma de vinovăţie a culpei ş.a.); însă, în raport de toate acele tipuri de infracţiuni care nu se încadrează
în vreuna dintre categoriile în cauză, dispoziţiile penale generale referitoare la tentativă vor fi incidente ori de
câte ori, pe caz concret, comiterea unei asemenea fapte a rămas la stadiul respectiv (fapt tentat, iar nu fapt
consumat), dacă legea îi conferă relevanţă penală. A se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 33 alin. (1) CP. în mod
asemănător se poate exemplifica în raport de instituţia coautoratului ori în privinţa normelor penale generale care
reglementează (de pildă) recidiva sau pedeapsa amenzii ori unele instituţii penale generale precum renunţarea
la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei etc.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 81

normative, astfel cum este cazul normelor penale cuprinse în legi penale complinitoare (e.g.,
normele din Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii).
Particularitatea normelor penale generale se conturează integral prin contrast faţă de
normele penale speciale. Acestea din urmă sunt dispoziţii legale care cuprind descrierea
diferitelor tipuri de fapte incriminate de către legiuitor, interzise ca infracţiuni sub sancţiune
specifică, penală (de exemplu, omorul, furtul, violul, distrugerea etc.). Spre deosebire de
acestea, normele penale generale sunt, în principiu, dispoziţii legale care cuprind definiţii,
expun (enunţă) principii, instituie mecanisme generice de funcţionare a unor instituţii cu
aptitudine de aplicare în numeroase tipuri de ipoteze practice concrete ş.a.m.d.111, asigurând
un fel de infrastructură de bază utilă şi necesară pentru buna funcţionare a normelor speciale.
Capacitatea lor de îmbinare, în variate combinaţii, furnizează dreptului penal elementul
de flexibilitate şi adaptabilitate la cazuri reale, care este inerent şi vital pentru ca această
ramură de drept să poată tinde către o aplicare eficientă, conformă cu scopurile stabilite,
cu funcţiile şi rolurile socio-juridice pe care are menirea de a le satisface.
Din punct de vedere istoric, evolutiv, aceasta este partea cea mai recent conturată a
dreptului penal, ansamblul dispoziţiilor generale configurându-se treptat, prin abstractizarea
şi generalizarea unor soluţii şi ipoteze faptice iniţial disparat reglementate. Ulterior s-a
înregistrat o treptată coagulare a regulilor juridice, astfel încât s-a ajuns la trecerea de la
stadiul unor soluţii singulare la acela al unor reguli general valabile. Sistemul astfel descris
corespunde unei tendinţe evolutive, prin trecerea de la stadiul individual/particular la acela
general/comun, cu efect benefic preconizat asupra performanţei întregului sistem de referinţă.
Practic, conturarea normelor penale generale şi a sistemului părţii generale a dreptului
penal reprezintă un rezultat al îmbinării experienţei acumulate empiric cu raţionalizarea
conceptuală a observaţiilor, constituind expresia funcţională a progresului înregistrat până
în perioada contemporană.
Dispoziţiile penale speciale au o sferă mult mai restrânsă de aplicare, ele reglementând
doar un anumit tip de ipoteze faptice şi având incidenţa limitată numai la cazurile concrete
în care se verifică acel gen de situaţii punctual determinate. De regulă, prevăd un anumit tip
de conduită, pe care o reglementează ca ilicită din punct de vedere penal (o incriminează),
lipsindu-le posibilitatea de aplicare şi în raport de alte cazuri, chiar asemănătoare (nu au
vocaţia generalităţii).
Ele sunt, în proporţie covârşitoare, norme de incriminare (dispoziţii prin care se descriu
fapte interzise cu titlu de infracţiune, sub ameninţarea sancţiunii penale specifice: pedeapsa)121,
fără a se reduce însă exclusiv la acestea (spre exemplu, pot fi identificate şi norme speciale de
definire a unor termeni sau expresii*131- conferindu-le acestora un anumit sens particular doar
în corelaţie cu o anumită incriminare sau cu un grup determinat de norme de incriminare -
ori norme penale speciale cu un caracter tehnic, care asigură incidenţa punctuală a unor

111Acest tip de norme este alcătuit din ceea ce doctrina denumeşte uneori prin noţiunea de „norme integratoare",
şi anume: „norme directive", „norme interpretative", „norme de conflict", „norme tranzitorii" - a se vedea, în acest
sens, Fl. Streteanu , D. Nitu, op.cit., p. 91.
121 Conform doctrinei, normele penale speciale prevăd condiţiile în care un anumit tip de faptă constituie
infracţiune, precum şi pedeapsa aplicabilă (iar nu aplicată). Insistăm asupra formei acestui din urmă termen,
deoarece norma penală specială de incriminare prevede pedeapsa abstractă, legală, incidenţă în ipoteza comiterii
unei anumite infracţiuni, iar nicidecum pedeapsa concretă (individualizată în considerarea unui anumit caz particular).
131Astfel, spre exemplu, potrivit art. 254 alin. (2) CP, se defineşte semnificaţia noţiunii de „dezastru", accepţiunea
specifică astfel stabilită fiind limitată, formal, doar la cadrul întrebuinţării sale legale în cuprinsul normativ al
incriminării distrugerii calificate [art. 254 alin. (1) CP] şi al distrugerii din culpă, forma agravată [art. 255 alin. (2) CP],
82 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

instituţii penale generale111- disciplinate prin norme generale de drept penal - ori de natură
mixtă, penală substanţială şi procesuală penală121, în raport cu o anumită incriminare sau cu
un grup determinat de incriminări). în principiu, aceste norme sunt reglementate în Partea
specială a Codului penal, precum şi în legi penale speciale ori în legi extrapenale care conţin
însă şi unele dispoziţii prezentând caracter penal.
Dincolo de determinarea sferei de aplicare a normei penale, după cum aceasta este
generală ori specială, importanţa clasificării rezidă şi în utilitatea sa în elaborarea unor reguli
de interpretare. Astfel, normele penale generale nu se pot aplica în mod de sine stătător,
fiind necesară comiterea unei fapte incriminate printr-o normă penală specială, pentru a se
putea pune problema incidenţei anumitor instituţii penale generale (de exemplu, în realitatea
practică, nu se poate admite că există tentativă în genere, ci doar că această instituţie se
configurează în considerarea unei anumite infracţiuni determinate, precum tentativă de
omor, tentativă de viol etc.). Prin urmare, s-a conturat regula: normele penale generale se
aplică doar prin intermediul celor speciale\
Pe de altă parte, normele penale speciale se completează, în aplicarea lor, cu normele
penale generale, care le conferă un cadru de incidenţă, reprezentat de o serie de instituţii
ale căror aplicare şi funcţionare sunt disciplinate doar de normele penale generale; prin
urmare, normele penale speciale se întregesc şi se completează cu normele penale generalei
Spre exemplu: atunci când art. 188 alin. (2) CP dispune că „Tentativa se pedepseşte" în cazul
infracţiunii de omor, nu se stipulează expres cum urmează a se sancţiona persoana care a
săvârşit o asemenea faptă, aspect compensat însă de prevederea instituită în norma generală
cuprinsă de art. 33 alin. (2) CP.
însă, atunci când atât o normă penală generală, cât şi una specială reglementează aceeaşi
materie, dar în manieră incompatibilă, ceea ce face necesară „sacrificarea" aplicării uneia
dintre norme în vederea aplicării celeilalte, caracterul special al normei atrage prevalenţa
acesteia, regula fiind că norma specială derogă şi se aplică cu prioritate faţă de norma generală
(specialia generalibus derogant, non generaţia specialibus). De pildă, deşi în art. 77 lit. a) CP
se instituie drept circumstanţă generală agravantă comiterea unei infracţiuni (de principiu,
a oricărei infracţiuni) de către trei sau mai multe persoane împreună, această dispoziţie de
agravare nu se va reţine şi în cazul infracţiunii de viol, deoarece, potrivit art. 218 alin. (3)
lit. f) CP, se instituie un element circumstanţial agravant al acestei infracţiuni (o prevedere
specială de agravare în acest caz) tot pe motivul pluralităţii infractorilor (fapta a fost săvârşită
de două sau mai multe persoane împreună)131.
Raţiunea pentru aceasta este că norma specială a fost elaborată în mod expres, particular,
în considerarea unui anumit tip de situaţie, pe care o disciplinează îndeaproape, ţinând cont
anume de particularităţile sale specifice, în timp ce norma generală a fost elaborată nu pentru
a soluţiona acea anumită ipoteză particulară, ci pentru orice tip de situaţie dintr-o anumită
categorie mai largă, în mod generic. Atunci când specificul particular al unei ipoteze a determinat

111 E.g., au acest caracter dispoziţiile privind sancţionarea tentativei cuprinse, în unele cazuri, la sfârşitul
reglementării unui titlu sau capitol din Partea specială a Codului penal (precum art. 217 - pentru unele incriminări
din Capitolul VII al Titlului I al Părţii speciale a Codului penal; art. 232 - pentru incriminările din Capitolul I al
Titlului II al Părţii speciale a Codului penal ş.a.).
P1 De pildă, putem indica cu acest titlu dispoziţiile art. 431 CP referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale
numai la sesizarea comandantului, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate, săvârşite
de militari (art. 413-417 CP).
[3) A se reţine, într-o atare ipoteză, atât forma agravată a violului, cât şi circumstanţa generală agravantă (de
pildă, atunci când violul s-ar comite de către patru persoane împreună) ar semnifica o dublă agravare a răspunderii
penale pe acelaşi temei, aspect de natură a încălca regula/principiul non (ne) bis in idem (în traducere liberă: nu
de două ori pentru acelaşi motiv).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 83

însă reglementarea specială, reiese că este voinţa legiuitorului de a deroga astfel de la orice
eventuală reglementare generală în care s-ar putea cuprinde, potenţial, şi respectiva situaţie
(norma specială este reglementarea proprie, spre deosebire de reglementarea generală
difuză, nespecifică, ce, la nevoie - în absenţa reglementării specifice - , ar putea prelua şi
disciplinarea respectivului tip de cazuri, dar care cedează în faţa unei asemenea prevederi
speciale destinate anume acestuia).
Regula specialia generalibus derogant este însă aplicabilă şi în alte situaţii decât conflictul
dintre o normă penală generală şi una specială. Caracterul de specialitate al unei norme în
raport de o alta constituie o însuşire flexibilă, care nu aparţine exclusiv normelor penale
speciale şi care nu este limitată doar la comparaţia dintre normele penale generale şi
acelea speciale. Ea se poate manifesta inclusiv între norme de acelaşi tip, şi anume, după
caz, norme generale (între ele) sau norme speciale (între ele). Astfel, este posibil ca două
norme penale, ambele generale, să intre în conflict, manifestând aptitudine de aplicare în
soluţionarea unui tip de situaţie juridică, dar nefiind posibilă incidenţa ambelor (soluţiile
la care conduc fiind eterogene), trebuind ca una să cedeze în favoarea celeilalte. în acest
caz, urmează a se determina care dintre cele două norme penale - ambele generale - are
(totuşi) un caracter de specialitate mai pronunţat în raport de cealaltă, în reglementarea
respectivului tip de situaţie juridică în contextul căreia s-a conturat conflictul de aplicare
dintre ele (în considerarea ipotezei în care a devenit incompatibilă aplicarea lor cumulativă),
aceea urmând a guverna ipoteza în cauză111. Aceeaşi situaţie se poate contura (chiar mai des)
între norme penale speciale (cu predilecţie între norme de incriminare), conturându-se o
ipoteză a concursului de norme penale121.

[1] Astfel, de exemplu, în materia aplicării legii penale în timp, Codul penal reglementează (cu respectarea anumitor
premise) atât principiul aplicării extraactive a legii penale mai favorabile (după caz, legea mai favorabilă nouă va
retroactiva ori legea mai favorabilă anterioară va ultraactiva - art. 5 CP), cât şi pe acela al aplicării ultraactive a legii
penale temporare (art. 7 CP). Presupunând situaţia (tipică) a existenţei unei legi penale temporare mai drastice, în
timpul căreia se comite o faptă incriminată, a cărei judecată definitivă nu are loc până la intrarea în vigoare a unei
legi noi, mai favorabilă decât cea temporară anterioară, se poate observa apariţia unei situaţii conflictuale între
aplicarea principiului mitiorlex, potrivit reglementării din art. 5 CP, şi aplicarea principiului ultraactivităţii legii penale
temporare, conform reglementării din art. 7 CP (ambele dispoziţii reprezintă norme penale generale). în acest caz,
prevederea din art. 7 CP prezintă un grad de specialitate sporit faţă de aceea din art. 5 (este o normă penală generală
prezentând caracter de specialitate faţă de cealaltă normă penală generală), urmând a câştiga, aşadar, incidenţă
în aplicare, în vederea soluţionării juridice a ipotezei date, cu excluderea aplicării celeilalte norme, care, altfel (în
absenţa acesteia), ar fi avut vocaţie de aplicare (conducând la o rezolvare diferită a cazului). într-o altă ordine de
idei, s-ar mai putea exemplifica, de asemenea, prin raportare la dispoziţiile art. 36 alin. (3) CP, derogatorii în raport
de cele ale art. 33 alin. (2) CP. Deşi ambele sunt norme penale generale, vizând sancţionarea unei tentative [în
opinia noastră, infracţiunea rămâne la stadiul de tentativă în ipoteza reglementată potrivit art. 36 alin. (3) CP], în
timp ce art. 33 alin. (2) CP furnizează regula în materia sancţionării tentativei (sistemul diversificării de pedeapsă),
prin art. 36 alin. (3) CP se consacră o excepţie (sistemul parificării de pedeapsă) atunci când este vorba despre
tentativă în cazul anumitor infracţiuni (cele complexe pe conţinutul lor agravat, săvârşite cu intenţie depăşită).
[2] Concursul de aplicare dintre două (sau chiar mai multe) norme penale speciale poate să intervină atât în
ipoteza în care toate normele în concurs sunt reglementate în acelaşi act normativ (de pildă, în Partea specială a
Codului penal), fie în acte normative distincte (spre exemplu, o normă de incriminare cuprinsă în Partea specială a
Codului penal are vocaţie de aplicare într-o ipoteză pentru care este incidenţă şi aplicarea unei norme de incriminare
prevăzute într-o altă lege penală). Pentru prima situaţie considerăm că putem exemplifica, de pildă, prin referire la
dispoziţiile cu nivel de specialitate sporit ale normei penale (speciale) de incriminare de la art. 433 CP (agresiunea
împotriva santinelei), faţă de dispoziţiile normelor (speciale) de incriminare de la art. 206 CP (ameninţarea) sau
art. 193 CP (lovirea sau alte violenţe). A doua ipoteză credem că poate fi exemplificată, de pildă, prin referire la
dispoziţiile cuprinse în art. 107 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, în raport de incriminarea distrugerii
potrivit art. 253 CP, ori prin referire la dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 46/2008, în raport de incriminarea furtului,
potrivit art. 228 CP.
84 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

b) în considerarea criteriului autosuficienţeisau dependenţei în aplicare a normei faţă de


alte norme (după plenitudinea sau insuficienţa elementelor de structură internă, logico-juridică
a normei), se disting norme penale complete şi norme penale incomplete (o parte a doctrinei
apreciază această clasificare a fi echivalentă111 cu aceea în norme unitare, respectiv norme
divizate, aspect contestat potrivit unui alt punct de vedere[2]).
Normele penale complete prezintă toate elementele de structură internă necesare pentru
a face posibilă aplicarea lor. Aceste norme pot intra în relaţii de interdependenţă, în aplicarea
lor concretă, cu alte norme juridice131, dar nu necesită în mod absolut necesar interacţiunea
cu o anumită altă normă penală pentru a fi incidente şi aplicabile.

[1] A se vedea, de pildă, G. A ntoniu, op. cit., p. 204; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 70; C. Bulai,
B.N. Bulai, op. cit., p. 91, 92.
[2] în acest sens, Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 91. Potrivit acestei abordări, care separă categoria normelor
complete, respectiv incomplete, pe de o parte, de categoria normelor unitare, respectiv divizate, pe de altă parte,
normele unitare (contextuale) ar fi reprezentate de acele norme care cuprind într-o singură dispoziţie legală (un
singur text, un unic articol normativ) întregul lor conţinut, toată structura lor, în timp ce normele divizate ar fi
reprezentate de acele norme legale care au conţinutul (elemente de structură) cuprins în reglementarea mai multor
articole (aşadar, divizate), potrivit unei strategii de tehnică normativă a legiuitorului, care elaborează respectivele
dispoziţii (articole) de o aşa manieră, încât aplicarea lor separată nu este posibilă. Practic, unitatea normei se
menţine în esenţa ei (norma are o structură internă proprie formată din toate elementele necesare pentru a se
aplica autonom), dar este scindată sub aspectul formei, al sediului reglementării, anumite părţi de structură ale
normei (de pildă, ipoteza şi dispoziţia) fiind prevăzute într-un cadru (un articol), iar alte părţi de structură ale aceleiaşi
norme - iar nu alte unei alte norme, diferite, de la care să fie împrumutate (ceea ce ar fi caracteristic pentru normele
incomplete) -, de exemplu, sancţiunea, fiind prevăzute într-un alt cadru (alt articol). Suma respectivelor elemente,
adunate din cadrele lor formale, disparate de reglementare, este însă completă şi suficientă pentru aplicarea de
sine stătătoare a textului normei astfel întregite, neimplicând (pentru completare) împrumutul niciunui element
extern respectivei norme din structura vreunei alte norme. Procedeul este specific mai ales incriminărilor cuprinse
în legi penale speciale (ori legi extrapenale, care conţin însă şi unele dispoziţii prezentând caracter penal). Astfel, de
pildă, potrivit Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie (republicată în M. Of. nr. 613 din 19 august 2014), se
stabileşte, prin art. 31 alin. (2), că „Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte:
a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori
vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs; b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea
spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în
care obiectul brevetului este un procedeu". Dispoziţia legală nu conţine indicarea niciunei sancţiuni corespunzătoare
transgresării acestei interdicţii, nici precizarea tipului de ilicit (penal ori extrapenal) în care s-ar încadra un atare
comportament. Separat, potrivit art. 56 alin. (1) din acelaşi act normativ, se dispune că „încălcarea dispoziţiilor
art. 31 alin. (2) constituie infracţiunea de contrafacere şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă", întregindu-se astfel norma a cărei reglementare a debutat la art. 31 alin. (2) (şi fixându-se natura juridică
de normă de incriminare a acesteia). De observat că textul art. 56 alin. (1) nu aparţine unei alte reglementări, unei
alte norme, de la care să se împrumute un element de structură care lipseşte în cazul unei norme incomplete,
ci constituie însăşi acel element lipsă, reglementat însă separat de celelalte elemente de structură ale uneia şi
aceleiaşi norme, într-un cadru normativ distinct. Plecând de la această viziune asupra semnificaţiei de norma penala
divizata, apreciem că pot fi considerate astfel de norme şi acele norme de incriminare care cunosc reglementarea
unor forme derivate de la forma de bază (după caz, forme atenuate ori forme agravate, calificate), în cazul cărora
legiuitorul nu prevede însă aceste forme derivate în acelaşi cadru normativ (articol) în care incriminează fapta
respectivă în forma sa tip (de bază) - cum se procedează adeseori: e.g., în cazul formelor agravate ale infracţiunii
de viol [art. 218 alin. (3), (4) CP] ori în cazul formelor agravate ale infracţiunii de ucidere din culpă [art. 192 alin. (2),
(3) CP] -, ci le reglementează într-un cadru propriu, separat (articole distincte faţă de cel în care este incriminată
forma tip a respectivei infracţiuni) - precum este cazul (e.g.) omorului calificat (art. 189 CP) faţă de infracţiunea
de omor (art. 188 CP) sau al furtului calificat (art. 229 CP) faţă de infracţiunea de furt (art. 228 CP) ori al distrugerii
calificate (art. 254 CP) faţă de infracţiunea de distrugere (art. 253 CP) etc.
131Considerăm că ar fi inexactă afirmaţia potrivit căreia norma penală completă se poate aplica în mod de sine
stătător, într-un sens strict al termenului, deoarece din clasificarea anterior prezentată reamintim împrejurarea
că normele penale generale se aplică prin intermediul normelor penale speciale, iar acestea se completează şi se
sprijină, în aplicarea lor, pe dispoziţiile normelor generale. într-un asemenea context, ne este dificil să exprimăm
aptitudinea oricărei norme juridice (penale) de a se aplica strict şi absolut de sine stătător, existând numeroase şi
variate alternative de inter-relaţionare posibile între normele juridice penale. Pe de altă parte, caracterul complet
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 85

Normele penale incomplete sunt acele norme penale care nu prezintă toate elementele
de structură internă necesare pentru aplicarea lor de sine stătătoare, fiind imperativ necesară
completarea lor cu alte norme juridice, de la care preiau elementele de structură lipsă. în
absenţa acestei completări, aplicarea lor nu este posibilă, ele fiind norme trunchiate (sub
aspectul structurii, al elementelor constitutive esenţiale, ireductibile). Aceste norme juridice
sunt, practic, inactive în absenţa corelării lor cu alte norme juridice specifice (determinate sau
determinabile), care, prin completarea părţilor de structură lipsă ale normelor incomplete,
permit activarea şi funcţionarea (aplicarea) acestora (în acele cazuri concrete care ar reclama
incidenţa lor). în doctrină se distinge o subclasificare a normelor incomplete în norme în alb
(norme-cadru), norme de trimitere şi norme de referire.
Normele în alb (norme de incriminare-cadru) cuprind, în principiu, toate elementele de
structură necesare pentru aplicarea lor, dar îşi autolimitează incidenţa, condiţionând-o de
existenţa unei alte/unoralte norme juridice care să particularizeze ipotezele lor de aplicare. în
lipsa unei asemenea auto-condiţionări, norma juridică respectivă s-ar putea aplica, având
vocaţie pentru toate ipotezele posibile, de un anumit fel, care ar putea intra în sfera sa, însă este
voinţa suverană a legiuitorului a nu lăsa o asemenea vocaţie nedeterminată să se manifeste
în mod absolut. Drept urmare, se impune drept condiţie de activare a aplicabilităţii normei
respective existenţa, cumulativă, a unei alte norme, care să declanşeze în mod particular
(în unul dintre domeniile aflate, oricum, în aria vocaţiei generale de aplicare a respectivei
norme) incidenţa acesteia, astfel încât, pentru toate celelalte ipoteze (în cazul cărora nu
vor exista asemenea norme completatoare ori, mai bine spus, de activare a normei cadru),
aceasta nu va fi funcţională (deşi are vocaţie intrinsecă de aplicare).
Exemplul tipic pentru categoria normelor penale în alb (normelor de incriminare cadru)
este reprezentat de incriminarea exercitării fără drept a unei profesii sau activităţi, potrivit
art. 348 CP*[1]. Astfel, textul de incriminare în cauză conţine absolut toate elementele necesare
aplicării sale [„Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere
autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale (...) se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă"], dar le însoţeşte de o dispoziţie cu rol şi efect
de auto-limitare a incidenţei sale concrete, în considerarea căreia norma devine incompletă
şi necesită combinarea cu o altă normă, specifică, pentru a îşi redobândi vocaţia de aplicare
efectivă [„(...) dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează
potrivit legii penale (...)"]. în lipsa acestei precizări (pe care legiuitorul nu era în niciun fel ţinut
să o facă), dispoziţia de incriminare s-ar fi putut aplica în toate cazurile în care o profesie sau
activitate necesitând o autorizaţie s-ar fi desfăşurat în absenţa acesteia ori în alte condiţii
decât cele legale. în prezenţa circumstanţierii limitative astfel inserate, incriminarea rămâne
inactivă ori de câte ori nu se întâlneşte cu o normă specială care să dispună că exerciţiul
unei anumite profesii sau activităţi determinate, dintre acelea care necesită o autorizaţie de
funcţionare, constituie infracţiune în măsura în care se desfăşoară fără acea autorizaţie ori
cu neobservarea condiţiilor legale. Practic, în acest fel, legiuitorul creează posibilitatea ca
exerciţiul, fără autorizaţie sau cu nerespectarea condiţiilor legale, al unor profesii sau activităţi
pentru care legea cere autorizaţie să nu fie apreciat, totuşi, drept o activitate infracţională

al unei norme penale nu semnifică aprecierea posibilităţii stricte de aplicare izolată a acesteia, ci absenţa unui
raport de dependenţă punctual în aplicarea sa, în raport de a o anumită altă normă specifică de drept penal (fie
aceasta strict determinată ori doar relativ determinată sau chiar - numai - determinabilă)!
[1] Pentru a facilita expunerea, redăm textul în cauză: „Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi
pentru care legea cere autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială
prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la
3 luni la un an sau cu amendă".
86 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

(deşi există vocaţie pentru aceasta, ca efect al dispoziţiei art. 348 CP), în măsura în care nu
este în vigoare o normă specială care să prevadă că o asemenea conduită, în respectivul
domeniu de activitate, constituie infracţiune şi se sancţionează ca atare (aspect ce conduce
la activarea incidenţei art. 348 CP pentru respectivul domeniu de activitate).
Specificul normelor de incriminare în alb este că există posibilitatea ca, la un anumit
moment dat, reglementarea lor să rămână complet inactivă, dar cu vocaţie de activare
ulterioară. Tot ca specific al normelor de incriminare în alb se subliniază constant în doctrină
faptul că acestea nu se completează neapărat cu dispoziţii ale unor norme preexistente ori
existente la data intrării lor în vigoare, ci se pot completa (şi cel mai adesea astfel se petrec
lucrurile) cu dispoziţii ale unor norme juridice care intră în vigoare posterior apariţiei şi
intrării în vigoare a normei-cadru. Un aspect discutabil şi cu implicaţii potenţial criticabile
de anvergură (implicit în relaţie cu principii fundamentale ale dreptului penal) îl constituie
aptitudinea completării acestor norme juridice-penale prin dispoziţii normative inferioare,
din punct de vedere ierarhic, celor care sunt prevăzute constituţional drept surse (izvoare)
de drept penal (spre exemplu, prin prevederi cuprinse în legi ordinare sau în ordonanţe
simple ale Guvernului ori chiarîn hotărâri de Guvern etc.)[1]. Procedeul este utilizat din raţiuni
de tehnică legislativă, însă prezintă şi dezavantaje deloc neglijabile, care nu îl recomandă
pentru o întrebuinţare pe scară largă.
Separat de categoria normelor-cadru (în alb), există şi alte norme juridice incomplete,
care nu conţin totalitatea elementelor de structură internă necesare pentru a se putea
aplica fără a recurgere la completare prin raportare la o altă normă juridică, de la care
preiau elementul/elementele lipsă în cauză1 [2]. în mod tradiţional, aceste norme au fost

[1] Practic, este discutabilă semnificaţia ce urmează a se atribui referirii din cuprinsul art. 348 CP la conceptul
de „lege specială" (dacă termenul este întrebuinţat stricto sensu sau loto sensu şi dacă se au în vedere doar legile
penale speciale ori, în genere, legile speciale).h funcţie de opţiunea interpretativă aleasă, soluţiile la problema astfel
indicată urmează a fi radical diferite. Spre exemplu, apreciind (deducţia noastră) că termenul de lege specială utilizat
în cuprinsul art. 348 CP nu se referă neapărat la legile penale speciale, precum şi că noţiunea de lege este utilizată
în sens larg, o parte a doctrinei consideră că normele penale în alb (cadru) se subclasifică în proprii şi improprii, iar
acelea proprii ar fi reprezentate tocmai de dispoziţiile de incriminare care s-ar completa, pentru a deveni active, cu
norme de activare cuprinse în acte normative inferioare celor care reprezintă, ca regulă, izvoare formale ale dreptului
penal! - a se vedea, în acest sens, Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 93. De pildă, conform art. 355 alin. (1) CP, se
incriminează fapta de răspândire a bolilor la animale sau plante, constând în „Nerespectarea măsurilor privitoare
la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca
urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor". Or, după cum indică doctrina, „măsurile de prevenire
sau combatere a bolilor sau dăunătorilor sunt prevăzute în legi speciale prin care se reglementează diferite domenii
de activitate, dar şi în acte, ordine, dispoziţii emise de autorităţile administrative pentru anumite zone, centre sau
localităţi contaminate, având rolul de a opri răspândirea bolilor ori a dăunătorilor, prin adoptarea unor măsuri
restrictive şi constrângătoare, iar dacă acestea sunt încălcate, prin aplicarea sancţiunii penale" - I. Tănăsescu, în
G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., p. 810, 811. Pentru actele normative completatoareîn acest domeniu, a
se vedea O.U.G. nr. 11/2006 privind măsurile ce se aplică pentru monitorizarea, combaterea şi eradicarea gripei
aviare pe teritoriul României (M. Of. nr. 184 din 27 februarie 2006) şi Ordinul nr. 34/2009 pentru aprobarea Normei
sanitare veterinare privind regulile generale de biosecuritate în exploataţiile de creştere a bovinelor, emis de către
Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
[2] Cu titlu de exemplu, indicăm incriminarea tâlhăriei (art. 233 CP), descrisă de lege ca reprezentând un furt
comis prin (sau urmat de) ameninţare sau violenţă (alături de alte cerinţe constitutive) - astfel, aplicarea normei
indicate nu ar fi posibilă fără raportare la norma de incriminare a furtului (art. 228 CP), pe de o parte, respectiv a
ameninţării (art. 206 CP) ori a lovirii sau altor violenţe (art. 193 CP), pe de altă parte, pentru a stabili în ce constau
faptele respective, amintite în cuprinsul incriminării tâlhăriei. De asemenea, într-o formă agravată [art. 234 alin. (1)
lit. f) CP], tâlhăria este calificată atunci când se săvârşeşte prin violare de domiciliu sau sediu profesional - devine,
aşadar, necesară raportarea la normele de incriminare care descriu aceste fapte (art. 224 şi art. 225 CP) - , iar
într-o altă formă de calificare [art. 234 alin. (2) CP], tâlhăria este şi mai gravă atunci când a fost comisă în condiţiile
art. 229 alin. (3) C P - se impune deci raportarea la respectiva dispoziţie (conţinând incriminarea anumitor forme
calificate ale furtului). Potrivit unei alte forme calificate [art. 234 alin. (3) CP], tâlhăria se sancţionează cu aceeaşi
86 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

(deşi există vocaţie pentru aceasta, ca efect al dispoziţiei art. 348 CP), în măsura în care nu
este în vigoare o normă specială care să prevadă că o asemenea conduită, în respectivul
domeniu de activitate, constituie infracţiune şi se sancţionează ca atare (aspect ce conduce
la activarea incidenţei art. 348 CP pentru respectivul domeniu de activitate).
Specificul normelor de incriminare în alb este că există posibilitatea ca, la un anumit
moment dat, reglementarea lor să rămână complet inactivă, dar cu vocaţie de activare
ulterioară. Tot ca specific al normelor de incriminare în alb se subliniază constant în doctrină
faptul că acestea nu se completează neapărat cu dispoziţii ale unor norme preexistente ori
existente la data intrării lor în vigoare, ci se pot completa (şi cel mai adesea astfel se petrec
lucrurile) cu dispoziţii ale unor norme juridice care intră în vigoare posterior apariţiei şi
intrării în vigoare a normei-cadru. Un aspect discutabil şi cu implicaţii potenţial criticabile
de anvergură (implicit în relaţie cu principii fundamentale ale dreptului penal) îl constituie
aptitudinea completării acestor norme juridice-penale prin dispoziţii normative inferioare,
din punct de vedere ierarhic, celor care sunt prevăzute constituţional drept surse (izvoare)
de drept penal (spre exemplu, prin prevederi cuprinse în legi ordinare sau în ordonanţe
simple ale Guvernului ori chiarîn hotărâri de Guvern etc.)[1]. Procedeul este utilizat din raţiuni
de tehnică legislativă, însă prezintă şi dezavantaje deloc neglijabile, care nu îl recomandă
pentru o întrebuinţare pe scară largă.
Separat de categoria normelor-cadru (în alb), există şi alte norme juridice incomplete,
care nu conţin totalitatea elementelor de structură internă necesare pentru a se putea
aplica fără a recurgere la completare prin raportare la o altă normă juridică, de la care
preiau elementul/elementele lipsă în cauză1 [2]. în mod tradiţional, aceste norme au fost

[1] Practic, este discutabilă semnificaţia ce urmează a se atribui referirii din cuprinsul art. 348 CP la conceptul
de „lege specială" (dacă termenul este întrebuinţat stricto sensu sau loto sensu şi dacă se au în vedere doar legile
penale speciale ori, în genere, legile speciale).] n funcţie de opţiunea interpretativă aleasă, soluţiile la problema astfel
indicată urmează a fi radical diferite. Spre exemplu, apreciind (deducţia noastră) că termenul de lege specială utilizat
în cuprinsul art. 348 CP nu se referă neapărat la legile penale speciale, precum şi că noţiunea de lege este utilizată
în sens larg, o parte a doctrinei consideră că normele penale în alb (cadru) se subclasifică în proprii şi improprii, iar
acelea proprii ar fi reprezentate tocmai de dispoziţiile de incriminare care s-ar completa, pentru a deveni active, cu
norme de activare cuprinse în acte normative inferioare celor care reprezintă, ca regulă, izvoare formale ale dreptului
penal! - a se vedea, în acest sens, Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 93. De pildă, conform art. 355 alin. (1) CP, se
incriminează fapta de răspândire a bolilor la animale sau plante, constând în „Nerespectarea măsurilor privitoare
la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca
urmare răspândirea unei asemenea boli ori a dăunătorilor". Or, după cum indică doctrina, „măsurile de prevenire
sau combatere a bolilor sau dăunătorilor sunt prevăzute în legi speciale prin care se reglementează diferite domenii
de activitate, dar şi în acte, ordine, dispoziţii emise de autorităţile administrative pentru anumite zone, centre sau
localităţi contaminate, având rolul de a opri răspândirea bolilor ori a dăunătorilor, prin adoptarea unor măsuri
restrictive şi constrângătoare, iar dacă acestea sunt încălcate, prin aplicarea sancţiunii penale" - I. Tănăsescu, în
G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., p. 810, 811. Pentru actele normative completatoare în acest domeniu, a
se vedea O.U.G. nr. 11/2006 privind măsurile ce se aplică pentru monitorizarea, combaterea şi eradicarea gripei
aviare pe teritoriul României (M. Of. nr. 184 din 27 februarie 2006) şi Ordinul nr. 34/2009 pentru aprobarea Normei
sanitare veterinare privind regulile generale de biosecuritate în exploataţiile de creştere a bovinelor, emis de către
Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
[2] Cu titlu de exemplu, indicăm incriminarea tâlhăriei (art. 233 CP), descrisă de lege ca reprezentând un furt
comis prin (sau urmat de) ameninţare sau violenţă (alături de alte cerinţe constitutive) - astfel, aplicarea normei
indicate nu ar fi posibilă fără raportare la norma de incriminare a furtului (art. 228 CP), pe de o parte, respectiv a
ameninţării (art. 206 CP) ori a lovirii sau altor violenţe (art. 193 CP), pe de altă parte, pentru a stabili în ce constau
faptele respective, amintite în cuprinsul incriminării tâlhăriei. De asemenea, într-o formă agravată [art. 234 alin. (1)
lit. f) CP], tâlhăria este calificată atunci când se săvârşeşte prin violare de domiciliu sau sediu p rofesional-devine,
aşadar, necesară raportarea la normele de incriminare care descriu aceste fapte (art. 224 şi art. 225 CP) -, iar
într-o altă formă de calificare [art. 234 alin. (2) CP], tâlhăria este şi mai gravă atunci când a fost comisă în condiţiile
art. 229 alin. (3) C P - se impune deci raportarea la respectiva dispoziţie (conţinând incriminarea anumitor forme
calificate ale furtului). Potrivit unei alte forme calificate [art. 234 alin. (3) CP], tâlhăria se sancţionează cu aceeaşi

bibllotecahamangiu.ro 26.03.2018 11:03:51


88 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

de principiu a identificării unui criteriu clar, unitar şi sigur de afirmare previzibilă a naturii
juridice a normei incomplete respective.
Deşi în doctrină s-au propus, de-a lungul timpului, şi astfel de criterii (spre exemplu, în
funcţie de elementul de structură lipsă al normei incomplete, urmând a se aprecia, de pildă,
că absenţa dispoziţiei - sau a unor elemente ale acesteia - indică o normă de referire, iar
absenţa sancţiunii califică norma incompletă ca fiind de trimitere)111, aceste opinii nu au atins
punctul unei adeziuni doctrinare unanime. în plus, fluctuaţiile în reglementare manifestate
de legiuitor (şi tendinţa acestuia de a nu reacţiona întotdeauna prompt la soluţiile ştiinţifice
propuse în doctrină) au alimentat rezervele care se pot formula faţă de adoptarea ca absolut
valabilă a unei atari viziuni.
în momentul de faţă, aparent, miza concretă a problemei pare a fi mult diminuată ca efect
al existenţei unei prevederi normative exprese care tinde a estompa distincţiile dintre cele
două categorii de norme incomplete în discuţie. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012
pentru punerea în aplicare a Codului penal, se dispune, potrivit alin. (1), că, „Atunci când o
normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai
multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete";
în continuare, conform alin. (2), se prevede că, „în cazul abrogării normei completatoare,
norma incompletă va păstra elementele preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă,
în forma existentă la data abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel".
Se poate lesne observa că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 descriu un
mecanism corespunzător (potrivit teoriei ante-indicate) normelor incomplete de referire
(în pofida împrejurării că în cuprinsul textului se utilizează termenul „trimitere", iar nu acela
de „referire")*121- prin aceea că o modificare a normei completatoare atrage şi modificarea,
corespunzătoare, a normei incomplete, aceasta fiind, aşadar, subordonată celeilalte - , în
timp ce prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 descriu un mecanism corespunzător
(potrivit teoriei ante-indicate) normelor incomplete de trimitere - prin aceea că abrogarea
normei completatoare nu va implica în mod necesar şi automat abrogarea corelativă a normei
incomplete, aceasta devenind, aşadar, în acest caz, autonomă faţă de cealaltă. Prin urmare,
soluţia pentru care a optat legiuitorul contemporan este una eclectică şi funcţională, normele
incomplete care nu intră în categoria celor în alb (cadru) urmând a se comporta, după caz,
ori ca norme de referire, ori ca norme de trimitere, în funcţie de operaţiunea legislativă care
afectează dispoziţiile lor completatoare. Astfel, de principiu, ele se vor comporta ca norme de
referire atunci când prevederile lor completatoare vor fi doar modificate. Dacă însă acestea
vor fi abrogate, fără ca dispoziţiile abrogatoare să facă vreo specificare expresă cu privire
la soarta normelor incomplete, atunci acestea din urmă se vor comporta ca dispoziţii de
trimitere, urmând a-şi continua activitatea (rămân în vigoare), încorporând în structura lor
acele elemente lipsă preluate de la normele completatoare în ultima formă de activitate a
acestora (momentul anterior abrogării lor).
Această rezolvare normativă expresă vine să estompeze, astfel, distincţia clasic operată, sub
aspect teoretic, între categoria normelor juridice de referire şi aceea a normelor juridice de
trimitere, limitând, totodată, şi dificultăţile (precum şi polemicile şi controversele doctrinare)

111Fl. Streteanu , D. Niţu, op.cit., p. 96.


121Pornind de la această observaţie, în doctrină s-a avansat deja propunerea de unificare sub denumirea comună
de norm e incom plete de trim itere a categoriilor de norme incomplete anterior separate în cele două tipuri: de
referire şi de trimitere. Practic, aceasta ar conduce la subclasificarea normelor incomplete doar în două categorii,
anume: norme în alb (norme-cadru), respectiv norme de trimitere (această din urmă categorie incluzând atât ceea
ce în mod clasic se desemna prin conceptul de norm e de trim itere, cât şi ceea ce în mod clasic se desemna prin
conceptul de norm e de referire). în acest sens, a se vedea Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 97.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 89

cărora afirmarea respectivei diferenţieri le-a dat naştere şi pe care le-a întreţinut. Cu toate
acestea, apreciem că problematica în cauză nu devine cu totul caducă (motiv pentru care
i-am acordat acest spaţiu în expunerea realizată), prin prisma a două chestiuni care se pot
ridica în raport de sursa soluţionării astfel indicate.
în primul rând, este de remarcat faptul că această clasificare a normelor juridice incomplete
în dispoziţii de trimitere, respectiv de referire nu este specifică exclusiv materiei penale
(dreptului penal), fiind regăsită şi în raport de alte discipline de studiu, corelative altor ramuri
ale sistemului dreptului. Sub acest aspect, este de meditat asupra măsurii în care o prevedere
expresă, cuprinsă într-un act normativ lipsit de vocaţia universalităţii, strict corespunzător
unui anumit domeniu juridic - şi anume cel penal - . precum este cazul art. 5 din Legea
nr. 187/2012, ar putea impune o soluţie general valabilă în legătură cu această problemă111.
în al doilea rând, nu trebuie neglijat faptul că, inclusiv în raport de efectele produse în
materia dreptului penal, se ridică problema eficienţei temporale a soluţiei astfel formulate, şi
anume dacă este ea o rezolvare cu vocaţie perpetuă ori numai o rezolvare punctuală, într-un
context strict determinat, al cărui cadru nu îl poate transcende nici măcar în domeniul de
activitate în care a fost implementată. Astfel, dispoziţia este situată nu în cuprinsul Codului
penal sau al vreunei legi penale cu vocaţie nedeterminată de aplicare temporală, ci în cuprinsul
unui act normativ dedicat punerii în aplicare a Codului penal, aşadar, o lege prin natura
ei tranzitorie, elaborată special pentru conjunctura trecerii de la aplicarea Codului penal
anterior (din 1968) la intrarea în vigoare a Codului penal actual (din 2009). Prin urmare,
nu este lipsit de caracter rezonabil să se aprecieze că prevederile sale sunt strict limitate
la reglementarea situaţiilor de tip tranzitoriu, fără a putea depăşi însă acest cadru, aşadar,
fără a putea guverna juridic situaţii corespunzătoare unor împrejurări de fapt născute sub
imperiul activităţii legii penale generale în vigoare în prezent (apărute ulterior datei de 1
februarie 2014)[2].
Cu alte cuvinte, prin însuşi sediul materiei, considerăm că nu se impune cu puterea
evidenţei dacă soluţia eclectică şi funcţională implementată (cel puţin) în legislaţia penală,
cu privire la estomparea distincţiei dintre categoria normelor (incomplete) de trimitere şi a
celor de referire, reprezintă o rezolvare strict tranzitorie, specifică doar acelor cauze apărute
pe fondul trecerii de la activitatea fostului Cod penal la aceea a Codului penal actual, sau
se impune ca o soluţie general valabilă (cel puţin) în domeniul penal, urmând să guverneze
şi pe viitor cauze străine de respectivul raport de tranziţie legislativă.
c) în considerarea criteriului prezenţei sau absenţei caracterului obligatoriu al dispoziţi
legale prevăzute, (şi) normele penale pot fi clasificate în imperative (categorice) şi permisive
(dispozitive).
Majoritatea normelor penale sunt imperative, impunând în mod categoric, sub sancţiune,
o anumită conduită subiecţilor de drept, de la care aceştia nu se pot abate fără a-şi asuma*1 2

111Practic, se ridică întrebarea dacă dispoziţiile legale în cauză acreditează un mecanism general de soluţionare
a chestiunii departajării normelor juridice de trimitere de cele de referire ori aduc numai o soluţie particulară
ramurii dreptului penal, pentru această problemă mai vastă, în condiţiile în care chiar textul se referă specific la
norme penale incomplete (existând şi alte elemente de raportare strict circumscrise domeniului penal, precum
raportarea la limite de pedeapsă).
121 Este adevărat că împotriva acestei perspective s-ar putea invoca inclusiv faptul că dispoziţiile Legii de
punere în aplicare a Codului penal tind a fi modificate (implicit, aşadar, că acestea continuă să activeze) chiar şi
ulterior intrării în vigoare a Codului penal. Astfel, de pildă, este de menţionat că, la data de 15 noiembrie 2017,
Guvernul României a adoptat un proiect de lege pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului
de procedură penală, dar şi a Legii nr. 187/2012, precum şi a altor acte normative (în acest sens, a se vedea
https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2017/ll/Proiect-24.pdf şi http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/
modifica rile-la-legislatia-penala-i-procesual-penala-adoptate-in-edinta-de-guvern).
90 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

obligaţia legală (riscul) de a suferi consecinţele negative ale transgresiunii, prin angajarea
răspunderii penale. Astfel sunt toate normele (penale speciale) de incriminare, prin care
legiuitorul descrie faptele interzise cu titlu de infracţiuni, prevăzând (şi astfel avertizând)
şi care este sancţiunea penală specifică (pedeapsa) incidenţă în ipoteza comiterii lor. Prin
aceste norme, legiuitorul nu recomandă în mod facultativ un anumit comportament de la
subiecţii de drept, ci îl impune de o manieră autoritară, sub ameninţarea sancţiunii penale
aplicabile celor care ar nesocoti ordinul astfel impus. în funcţie de tipul conduitei prescrise,
aceste norme se subclasifică în prohibitive, respectiv onerative.
Cele prohibitive (reprezentând majoritatea normelor de incriminare) interzic, sub sancţiune
penală, adoptarea unui anumit tip de comportament (impun, ca regulă, o atitudine pasivă,
de a nu face ceva care ar aduce atingere unei anumite valori sociale determinate). Aceste
norme descurajează comportamentele (manifestările) prin care s-ar aduce în mod activ
atingere anumitor valori/relaţii sociale111. Prin urmare, aceste norme sunt încălcate prin
adoptarea comportamentelor prohibite, prin comiterea faptelor interzise deci în mod tipic*121,
prin trecerea la acţiune. De aceea, infracţiunile astfel săvârşite (prin nerespectarea unei
norme prohibitive) sunt apreciate a fi (sunt clasificate ca) infracţiuni comisive (infracţiuni
săvârşite prin comisiune, prin realizarea unei acţiuni interzise de lege)131.
Normele onerative, dimpotrivă, impun adoptarea unui anumit tip de comportament,
ameninţând cu sancţiunea penală subiecţii de drept care omit să adopte respectiva conduită
(care se abţin de la a face ceea ce legea penală impune a se face în mod obligatoriu). în
cazul acestora din urmă se încurajează comportamentul activ, dinamic, acţiunea într-un
anumit sens, normele onerative fiind înfrânte prin rămânerea în pasivitate (inacţiune), prin
neadoptarea conduitei impuse de lege141. Prin urmare, infracţiunile astfel săvârşite (prin
nerespectarea normelor onerative) sunt apreciate a fi (sunt clasificate ca) infracţiuni omisive
(infracţiuni săvârşite prin omisiune, prin lipsa de realizare a unei acţiuni impuse de lege,
prin rămânerea într-o pasivitate interzisă de lege)151.
Câteodată, una şi aceeaşi normă poate exprima atât o dispoziţie (variantă de incriminare)
prohibitivă, cât şi una onerativă, ca tipuri de conduită alternative, în mod egal declarate

111 Comportamentele prin care se poate aduce în mod activ (prin a face ceva) atingere valorilor/relaţiilor
sociale pot fi numite conduite/comportamenteilicite pozitive. Referirea la termenul „pozitiv" nu ar
aprecierea valorii lor sociale, juridice sau morale (din contră, sub aceste aspecte, faptele în cauză pot fi apreciate ca
negative, iar nu ca pozitive), ci faptul că persoana respectivă exercită activ (în realitatea obiectivă înconjurătoare) un
comportament exterior, în sfera acelor valori/relaţii sociale, care să le pericliteze sau prejudicieze pe acestea; prin
urmare, ea se manifestă în exterior prin cheltuire de energie, face ceva, acţionează, aşadar, are un comportament
pozitiv din punct de vedere mecanic/fizic (iar nu valoric).
121Pentru ipotezele atipice, în care o infracţiune comisivă, prin natura sa, este aptă de comitere prin omisiune
(inacţiune), a se vedea reglementarea din art. 17 CP.
131Sunt astfel de norme, spre exemplu, cele care incriminează: omorul (art. 188 CP), furtul (art. 228 CP), violul
(art. 218 CP), luarea/darea de mită (art. 289/art. 290 CP) etc.
[4) Comportamentele prin care se poate aduce în mod pasiv (prin a nu face ceva ce se impunea a fi realizat,
existând o dispoziţie legală imperativă în acest sens) atingere valorilor/relaţiilor sociale pot fi numite conduite/
comportamente ilicite negative. Referirea la termenul „negativ" nu are în vedere aprecierea valorii lor sociale,
juridice sau morale (deşi ele reprezintă şi din această perspectivă comportamente negative), ci faptul că persoana
în cauză nu exercită activ (în realitatea obiectivă înconjurătoare) un comportament exterior, ci rămâne în pasivitate
într-un asemenea context, încât, tocmai prin inacţiune, periclitează sau prejudiciază valori/relaţii sociale pe care,
acţionând, le-ar fi putut proteja. Prin urmare, ea nu se manifestă în exterior prin cheltuire de energie, nu face ceva,
nu acţionează, aşadar, are un comportament negativ din punct de vedere mecanic/fizic (separat de împrejurarea
că, şi sub aspect valoric, inacţiunii-în ipotezele d a te -i se poate atribui aceeaşi calificare).
151 Sunt astfel de norme, de pildă, cele care incriminează: nedenunţarea (art. 266 CP), omisiunea sesizării
(art. 267 CP), neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă (art. 349 CP), neluarea măsurilor necesare
în operaţiunile navale (art. 426 CP) etc.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 91

indezirabile din punct de vedere juridico-penal111. Alteori, o conduită corespunzătoare, în


principiu (în abstract), unuia dintre cele două tipuri de norme astfel relevate poate ajunge
să se manifeste, în mod excepţional, pe caz concret, în anumite condiţii (sau într-un anumit
context ori în prezenţa anumitor calităţi ale persoanelor implicate sau în mod consecutiv unor
conduite particulare determinate, anterioare, ale acestor persoane), printr-un comportament
corespunzător celuilalt tip de normă. Mai precis, uneori, o faptă comisivă se poate săvârşi şi
prin omisiune121, respectiv o faptă omisivă se poate săvârşi şi prin comisiune131. Aceste aspecte
particulare nu modifică însă calificarea principală (legală, abstractă) de referinţă, ci doar o
circumstanţiază, astfel luând naştere categoriile de infracţiuni (comisive,
săvârşite prin omisiune), respectiv (potrivit unei opinii) infracţiunile (omisive,
săvârşite prin comisiune).
Normele juridice permisive (dispozitive) sunt mai rare în dreptul penal, în
putându-se integra unele dispoziţii generale de drept penal, care se adresează cu predilecţie
organelor judiciare competente a aplica legea penală. Prin asemenea norme, legiuitorul
nu impune (nu ordonă), ci oferă o posibilitate, creează o opţiune/alternativă pe care o lasă
la aprecierea titularului dreptului (indicând, eventual, imperativ, criteriile în considerarea
cărora trebuie efectuată opţiunea şi/sau efectele unei anumite alegeri)141.
Uneori, aprecierea caracterului imperativ sau permisiv al unei norme constituie o opera­
ţiune relativă, al cărei rezultat poate varia în funcţie de perspectiva de abordare a dispoziţiei
legale în cauză151.

[1] E.g.: potrivit normei de incriminare a mărturiei mincinoase (art. 273 CP), va constitui infracţiunea în cauză atât
„Fapta martorului care (...)face afirmaţii mincinoase" (s.n.) - activitate comisivă cât şi fapta martorului care „nu
spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat" (s.n .)- activitate
omisivă; sau, conform normei de incriminare a neglijenţei în serviciu (art. 298 CP), constituie infracţiunea astfel
denumită atât „încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea
acesteia" (s.n.) - omisiune -, cât şi fapta acelui funcţionar public săvârşită prin „îndeplinirea (...) defectuoasă"
(s.n.) - comisiune; ş.a.m.d.
[2] De pildă, deşi de regulă omorul constituie o faptă comisivă (se acţionează în vederea suprimării vieţii unei
fiinţe umane), există ipoteze faptice în care este posibil ca fapta să se săvârşească şi omisiv. Un exemplu clasic
este acela al mamei unui copil nou-născut, care în mod intenţionat nu acordă acestuia îngrijiri minime (nu îl
hrăneşte, nu îl protejează termic îmbrăcându-l etc.), deşi avea posibilitatea de a o face (obligaţia este implicită,
în mod natural), astfel încât copilul încetează din viaţă. Cu acelaşi titlu, de infracţiune comisiv-omisivă, s-ar putea
exemplifica situaţia proprietarului unui câine de rasă agresivă, care îşi lasă animalul liber şi fără botniţă într-un loc
public (spre exemplu, un parc), fără a interveni în situaţia în care acesta atacă şi mutilează (sau chiar ucide) o terţă
persoană; sau situaţia celui care, după efectuarea unor lucrări de reparaţie, nu acoperă gura unui canal situat pe
acostament, cu urmarea căderii (şi lovirii sau vătămării ori survenirii decesului) unui pieton nevăzător/neatent etc.
[3] Asupra acestei posibilităţi (mai precis, asupra relevanţei sau irelevanţei sale în materie juridico-penală,
pentru a acredita o potenţială clasificare a infracţiunilor în omisive proprii şi - respectiv-omisive prin comisiune)
nu există o unanimitate de opinii în doctrină, ipoteza nefiind acceptată de unii autori; vom reveni asupra acestui
aspect, în contextul expunerii clasificărilor infracţiunii (infracţiuni comisive/infracţiuni omisive).
[4] Categoria acestor norme penale se poate exemplifica prin raportare la acordarea sau neacordarea beneficiului
unor instituţii de individualizare, precum: renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 CP), amânarea aplicării pedepsei
(art. 83 CP), suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei (art. 91 CP), liberarea condiţionată (art. 99 şi
art. 100 CP). Astfel, de pildă, în condiţiile prevăzute de lege, art. 80 CP dispune că „Instanţa poate (s.n.) dispune
renunţarea la aplicarea pedepsei (...)".
[5] De pildă, prin excepţie de la regulă (principiul oficialităţii în materie penală - potrivit acestuia, activitatea de
tragere la răspundere penală se desfăşoară de către organele judiciare competente din oficiu, fără a fi necesară vreo
autorizare/încuviinţare/manifestare expresă de voinţă din partea persoanei direct lezate prin săvârşirea infracţiunii
şi indiferent de maniera în care organele judiciare au fost sesizate despre comitere acesteia), în cazul anumitor
infracţiuni (expres prevăzute de lege), activitatea de tragere la răspundere penală (urmărirea penală şi judecata)
nu se desfăşoară din oficiu, ci numai în urma unei anumite manifestări de voinţă a persoanei vătămate, manifestată
prin formularea şi menţinerea, de către aceasta, a unei sesizări specifice, denumită plângere prealabila. în acest
sens, anumite norme de incriminare au ataşată o dispoziţie legală, potrivit căreia acţiunea penala (în cazul comiterii
unei infracţiuni care se încadrează în una dintre respectivele norme de incriminare) se pune în mişcare la plângerea
92 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

d) în funcţie de criteriul tipului sancţiunii legal prevăzute™, respectiv de nivelul de


individualizare legală a acesteia şi de aptitudinea sancţiunii în abstract prevăzute de a fi
sau nu adaptată judiciar, în considerarea unor aspecte particulare (variate), normele juridice
(inclusiv cele) penale (cu predilecţie cele penale speciale)121 se pot clasifica în norme cu
sancţiune nedeterminată, norme cu sancţiune absolut determinată, norme cu sancţiune
relativ determinată.
Normele cu sancţiune nedeterminată nu indică deloc (nici măcar în gen/specie/tip) felul
sancţiunii131, pe când celelalte îl indică într-o manieră mai mult sau mai puţin strictă, lăsând
(cele relativ determinate141) sau nu (cele absolut determinate151) loc pentru individualizare,
din punct de vedere al duratei sau cuantumului sancţiunii, în cadrul genului/tipului/speciei
respective. în considerarea faptului că principiul individualizării tinde a fi admis (în genere)
ca un principiu fundamental în dreptul penal contemporan, legiuitorul penal a limitat la
maximum sancţiunile de drept penal absolut determinate pe care le instituie în dreptul
pozitiv, axându-se, în principal, asupra sancţiunilor relativ-determinate, la nivel abstract161.
Dacă ne raportăm la sancţiuni relativ-determinate, devine necesară explicarea conceptelor
de limite generale, respectiv limite speciale ale sancţiunii (ale unei

prealabila a persoanei vătâmate (a se vedea, spre exemplu, ameninţarea, art. 206 CP). în asemenea ipoteze, prin
coroborare cu dispoziţiile penale generale în materie (art. 157 şi art. 158 CP), precum şi cu cele procesuale penale
incidente [art. 16 alin. (1) lit. e) sau g) şi art. 314, art. 315, respectiv art. 396 alin. (6) CPP], reiese un caracter imperativ
al normei, din perspectiva organelor judiciare (astfel, acestea nu vor putea instrumenta respectiva cauză, în vederea
tragerii la răspundere penală a persoanei care a comis fapta incriminată, decât în măsura în care există formulată, de
către persoana vătămată, o plângere prealabilă), respectiv un caracter permisiv al normei, din perspectiva subiectului
pasiv al infracţiunii (persoana vătămată), care are (aşadar) dreptul de a formula sau nu plângerea prealabilă.
[1] Numită sancţiune abstracta (prevăzută de lege), pentru a fi deosebită de sancţiunea concretă (aplicată de
instanţa de judecată), reprezentând sancţiunea (legală) adaptată şi particularizată judiciar, în funcţie de specificul
şi de circumstanţele fiecărei speţe determinate, ale fiecărui caz în parte.
[2] Clasificarea este specifică normelor de incriminare. Particularitatea normelor penale generale (şi a acelor
norme penale speciale care nu sunt norme de incriminare) face ca acestea fie să nu prezinte sancţiune, fie să implice
sancţiuni proprii, care nu prezintă neapărat un caracter specific dreptului penal (nulitatea, anularea, revocarea,
fundamentarea admiterii unei căi ordinare sau extraordinare de atac etc.). Spre exemplu, a se vedea instituţia
revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (art. 96 CP).
[3] Spre exemplu, o asemenea normă ar fi aceea care ar stipula că un anumit tip de comportament urmează
a atrage cele mai severe reacţii ale autorităţii, respectiv că se va sancţiona cu toată asprimea legii, fără a indica
nici măcar generic felul sancţiunii aplicabile (ca tip/gen/specie). Asemenea dispoziţii sancţionatorii nu mai există
de lege lata în România.
[4] în cazul sancţiunilor relativ determinate, se prevăd normativ tipul/genul/specia sancţiunii, precum şi limitele
între care se poate stabili şi aplica aceasta (de exemplu, pentru comiterea unei infracţiuni de omor, urmează a se
aplica pedeapsa cu închisoarea de la 10 la 20 de ani), organul de aplicare a legii urmând ca între respectivele limite
să stabilească (şi, eventual, să aplice) un cuantum/o durată concret/ă al/a acelui tip de sancţiune (de pildă, unei
persoane care a comis acea infracţiune, în anumite împrejurări, i se va stabili o pedeapsă de 12 ani închisoare, altei
persoane, care a comis acea infracţiune în alte împrejurări, i se va stabili o pedeapsă de 17 ani închisoare etc.).
1510 sancţiune absolut determinată este aceea care, fiind indicată normativ în genul/tipul/specia sa, nu poate fi
individualizată, adaptată în considerarea anumitor particularităţi ale unui caz concret, urmând a se aplica invariabil
pentru toate cazurile de acelaşi fel, indiferent de variaţiile obiective sau subiecte existente între acestea. Spre
exemplu, pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi adaptată, în momentul pronunţării, cazului concret. Astfel,
dacă aceasta este unica pedeapsă prevăzută de lege pentru comiterea unei infracţiuni [cum este cazul, de pildă,
potrivit art. 438 alin. (2) CP - infracţiunea de genocid, forma agravată], instanţa o va pronunţa în mod egal pentru
oricare persoană fizică majoră care a săvârşit respectiva infracţiune, fără a o putea adapta suplimentar faţă de
dispunerea sa legală (abstractă).
161Considerăm că precizarea la nivel abstract referitor la instituirea sancţiunilor relativ determinate, ca regulă,
în dreptul penal actual, este necesară, deoarece, la nivelul sancţiunii concret determinate (judiciar stabilite), ne
aflăm în faţa unei sancţiuni absolut determinate, care, odată pronunţată, nu mai poate fi - în principiu - ulterior
modificată, în mod normal, infractorului stabilindu-i-se precis, cu exactitate, sancţiunea concretă strict corespunzătoare
gravităţii faptei comise şi periculozităţii sale manifestate prin săvârşirea acesteia.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 93

sancţiuni), tocmai pentru că o sancţiune relativ determinată presupune indicarea legală a


tipului/speciei/genului sancţiunii, cu stabilirea unui palier de intensitate/durată/cuantum
în care poate fi aceasta instituită în varii cazuri concrete. Acest palier/interval al sancţiunii
este jalonat de o valoare inferioară - o limită m inim ă-, respectiv de
o limită maximă.
Prin variaţiile acestor limite, prevăzute de lege în considerarea unor tipuri distincte de
fapte incriminate (aspect combinat cu acela al speciei de sancţiune relativ-determinată
prevăzută pentru genul de comportament în cauză), se poate exprima aprecierea abstractă a
legiuitorului referitor la periculozitatea socială a tipului de faptă avută în vedere, precum şi la
importanţa abstractă a valorii sociale/relaţiilor sociale protejate (ocrotite) prin reglementarea,
ca ilicită (sub aspect penal), a acesteia. Spre exemplu, se impune cu evidenţă împrejurarea
că furtul reprezintă un tip de conduită infracţională mai puţin periculoasă pentru societate
decât violul, respectiv că acesta din urmă este apreciat a fi mai puţin grav decât omorul,
prin aceea că, pentru prima incriminare indicată, pedeapsa principală legal prevăzută este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani (sau amenda), pentru a doua este închisoarea de la 3 la 10
ani, iar pentru a treia pedeapsa principală prevăzută este închisoarea de la 10 la 20 de ani111.
Toate aceste variaţii (în combinaţii multiple posibile) alcătuiesc conceptul de limite speciale
ale genului respectiv de sancţiune (ale pedepsei principale, în exemplul înfăţişat). Precizarea
că sunt limite speciale se impune, deoarece ele sunt particulare (proprii, specifice) fiecărei
fapte incriminate în parte, deosebind-o pe aceasta, din punct de vedere sancţionator, de alte
fapte din aceeaşi categorie a ilicitului juridico-penal, imprimându-i un specific aparte (în plus,
în dreptul penal, normele de incriminare - care conţin, obligatoriu, fiecare în parte, propria
dispoziţie sancţionatorie, sub formă de pedeapsă, prevăzută direct sau indirect - fac parte
din domeniul părţii speciale a acestei ramuri de drept, sunt norme penale speciale, aşadar,
cunosc limite speciale ale tipului de sancţiune pe care o prevăd, în măsura în care aceasta
este o sancţiune relativ-determinată). Limitele speciale ale unei categorii de sancţiuni penale
pot fi depăşite, ca efect al aplicării unor dispoziţii legale exprese, corespunzătoare unor
instituţii generic denumite cauze de modificare (de atenuare sau, după caz, de agravare) a
răspunderii penale (care pot fi atât generale121, cât şi speciale131).
Pe de altă parte, prin dispoziţii normative generale (în cazul dreptului penal, prin prevederi
cuprinse în Partea generală a Codului penal) se poate institui un cadru de ansamblu, panoramic,
în care legiuitorul să îşi auto-jaloneze însăşi activitatea de stabilire a limitelor speciale ale
unei anumite categorii de sancţiuni (posibilitatea în cauză a fost valorificată de legiuitorul
autohton, un asemenea cadru existând în dreptul penal român contemporan). Astfel, la
nivel de principiu, ca regulă generală (căreia îşi supune şi auto-limitează el însuşi cadrul
decizional, în instituirea limitelor speciale ale anumitor pedepse, pentru tipurile diverse de

111în exemplificare au fost avute în vedere doar formele de bază („simple") ale categoriilor de infracţiuni
indicate. A se vedea dispoziţiile cuprinse în Codul penal la art. 228, art. 218, respectiv art. 188.
[2] Cauzele generale de modificare a răspunderii penale (atât cele atenuante, cât şi cele agravante) se împart
în stări şi circumstanţe. Sunt circumstanţe generale atenuante acele împrejurări, situaţii etc. reglementate, cu
acest titlu, de legea penală (art. 75 CP), producând - în caz de reţinere - efectul strict determinat de legiuitor
(art. 76 CP). Reprezintă o stare generală de atenuare (ca regulă) rămânerea infracţiunii la stadiul de tentativă
(pentru acele infracţiuni în cazul cărora tentativa este posibilă şi relevantă penal - incriminată), producând efectul
sancţionator stabilit de legiuitor [art. 33 CP; art. 36 alin. (3) CP]. Sunt circumstanţe generale agravante acele împrejurări,
situaţii etc. reglementate, cu acest titlu, de legea penală (art. 77 CP), producând-în caz de reţinere-efectul strict
determinat de legiuitor (art. 78 CP). Reprezintă (în principiu) stări generale de agravare: comiterea unei infracţiuni în
formă continuată [art. 36 alin. (1) CP], săvârşirea unui concurs de infracţiuni (art. 39 CP), comiterea unei infracţiuni
în stare de recidivă (art. 43 CP) ori de pluralitate intermediară [art. 44 alin. (2) CP]; efectele produse în aceste
cazuri sunt, de asemenea, strict reglementate de lege. A se vedea şi art. 146 şi art. 147, respectiv 128 şi art. 129 CP.
[3] A se vedea, de pildă, art. 411 CP, respectiv (cu potenţiale discuţii privind natura sa juridică) art. 25612 3CP.
94 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

activităţi incriminate), legiuitorul poate stabili o valoare minimă ireductibilă a unei categorii
de sancţiuni, respectiv o valoare maximă fixă a acesteia, de nedepăşit, ca repere generice şi
imuabile111, în cadrul cărora urmează a cuprinde ulterior toate variaţiile particulare speciale
corespunzătoare unor diverse activităţi incriminate. Acestea reprezintă minimul general
şi maximul general - aşadar, limitele generale - ale respectivei categorii de sancţiuni. Ca
regulă fundamentală [art. 2 alin. (3) CP], impusă prin natura/firescul lucrurilor (în mod
ştiinţific, obiectiv), limitele generale ale unei categorii de sancţiune nu pot fi depăşite în nicio
împrejurare, nici măcar ca efect al aplicării dispoziţiilor (de atenuare
sau, după caz, de agravare) a răspunderii penale (fie acestea generale sau speciale).
De lege lata, dintre pedepsele principale, detenţiunea pe viaţă (pedeapsă privativă de
libertate pe durată nedeterminată)121nu cunoaşte limite (nici generale, nici speciale), fiind o
pedeapsă absolut determinată (încă de la nivel abstract); închisoarea (pedeapsă privativă de
libertate pe durată determinată), pedeapsă relativ determinată (la nivel abstract), cunoaşte
limite generale (minimul general: 15 zile; maximul general: 30 de ani)*131, precum şi limite speciale
(diferite de la o incriminare la alta, potrivit oricărei dispoziţii sancţionatorii corespunzătoare
fiecărei norme de incriminare în parte, indiferent de sediul reglementării - Partea specială a
Codului penal, legi penale speciale, legi extrapenale care cuprind şi unele dispoziţii penale);
amenda penală (pedeapsă relativ determinată, la nivel abstract), corespunzătoare atât
infractorilor persoane fizice, cât şi infractorilor persoane juridice (reglementată, în legislaţia
actuală, potrivit sistemului specific al zilelor-amendă), cunoaşte, de asemenea, atât limite
generale (pentru persoana fizică141, minimul general: 300 de lei, maximul general: 200.000 de lei;
pentru persoana juridică151, minimul general: 3.000 de lei, maximul general: 3.000.000 de lei),
precum şi limite speciale (cu particularitatea că, de regulă, acestea sunt stabilite tot prin
dispoziţii cuprinse în Partea generală a Codului penal161, existând însă şi excepţii, anume
dispoziţii speciale inserate în structura/sau conexe unor norme de incriminare).

111Caracterul imuabil indicat (al limitelor generale prezentate de unele sancţiuni de drept penal relativ-determinate)
are un caracter relativ, iar nu absolut. Legiuitorul penal poate modifica respectivele limite generale, coborând sau
urcând valoarea punctului de referinţă minim sau maxim, însă, odată stabilite respectivele limite, acestea trebuie
respectate în operaţiunea de reglementare a tuturor limitelor speciale instituite (pentru respectivul tip de sancţiune)
drept consecinţe ale comiterii unor categorii determinate de fapte incriminate. în măsura în care legiuitorul ar aprecia
că, pentru sancţionarea unui anumit tip de comportament incriminat, limitele generale ale unui anumit tip de sancţiune
de drept penal, relativ-determinată, nu sunt satisfăcătoare/suficiente pentru a cuprinde limite speciale optim adaptate
situaţiei respective, poate adopta una dintre două soluţii: fie renunţă la sancţionarea acelui gen de infracţiune prin
tipul de sancţiune în cauză, orientându-se către reglementarea unei alte specii de sancţiune, mai bine adaptată; fie
modifică întâi cadrul limitelor generale ale acelui tip de sancţiune, pentru ca limitele speciale ale acesteia, pe care
doreşte să le prevadă pentru acel gen de fapte, să se integreze între noile valori generale, abia ulterior instituind
limitele speciale respective (excedente în raport de vechile limite generale, dar conforme noului cadru general)!
[2) A se vedea art. 56 CP.
131A se vedea art. 60 CP.
141 Din coroborarea textelor art. 61 alin. (1) şi alin. (2) CP reiese că amenda penală se determină ca sumă
rezultată din înmulţirea numărului de zile-amendă cu valoarea unei zile-amendă, aşadar, limitele sale generale
vor fi reprezentate de: minimul general - produsul înmulţirii numărului minim de zile-amendă (30) cu valoarea
minimă posibilă pentru o zi-amendă (10 lei), aşadar: 300 de lei; maximul general - produsul înmulţirii numărului
maxim de zile-amendă (400) cu valoarea maximă posibilă pentru o zi-amendă (500 de lei), aşadar: 200.000 de lei.
151 Din coroborarea textelor art. 137 alin. (1) şi alin. (2) CP reiese că amenda penală pentru persoana juridică
se determină ca sumă rezultată din înmulţirea numărului de zile-amendă cu valoarea unei zile-amendă, aşadar,
limitele sale generale vor fi reprezentate de: minimul general - produsul înmulţirii numărului minim de zile-amendă
(30) cu valoarea minimă posibilă pentru o zi-amendă (100 de lei), aşadar: 3.000 de lei; maximul general-produsul
înmulţirii numărului maxim de zile-amendă (600) cu valoarea maximă posibilă pentru o zi-amendă (5.000 de lei),
aşadar: 3.000.000 de lei.
161Ca regulă, limitele speciale ale amenzii penale pentru persoana fizică sunt reglementate potrivit art. 61 alin. (4) CP,
iar limitele speciale ale pedepsei amenzii pentru persoana juridică sunt reglementate potrivit art. 137 alin. (4) CP.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 95

Se observă faptul că, prin însăşi natura lor, conceptele astfel descrise prezintă următoarea
caracteristică inerentă (obiectivă, din punct de vedere ştiinţific): limitele speciale ale unei
categorii de sancţiune (de drept penal) sunt valori dinamice, bazate pe varietate, diferite de
la caz la caz (de la un tip de faptă incriminată la alt tip de faptă incriminată); limitele generale
ale aceleiaşi categorii de sancţiuni (de drept penal) reprezintă valori fixe, predeterminate
(rigide, am putea spune), statice, comune tuturor cazurilor integrabile în una şi aceeaşi
categorie/sub-categorie de ansamblu. în plus, are aceeaşi valoare de axiomă împrejurarea
că limitele generale cuprind limitele speciale, acestea încadrându-se în cuprinsul celor dintâi
(altfel spus, minimul general al unei categorii de sancţiune trebuie întotdeauna să fie inferior
sau cel puţin egal cu cel mai redus minim special din acea categorie sancţionatorie, iar
maximul general trebuie întotdeauna să fie superior sau cel puţin egal cu cel mai crescut
maxim special din acea categorie sancţionatorie)[1].
e) Tot după criteriul sancţiunii prevăzute, respectiv după numărul şi raportul dintr
sancţiunea/sancţiunile prevăzute în caz de nerespectare, normele juridice (inclusiv cele)
penale (cu predilecţie cele penale speciale) se clasifică în norme cu sancţiune unicăl2\ norme
cu sancţiuni alternativel3],respectiv norme cu sancţiuni cumulative. Legat de ac
urmă, caracterul cumulativ se poate stabili atât între tipuri de sancţiuni de drept penal
diferite (spre exemplu: o pedeapsă principală şi una complementară*141 sau o pedeapsă şi
o măsură de siguranţă151), cât şi între sancţiuni de drept penal de acelaşi gen şi specie (de
pildă, între două pedepse principale)161.
)fDupă criteriul manierei de indicare în cuprinsul normei (în dispoziţie/precept) a tipului
de comportament reglementat (aşadar, un criteriu de clasificare specific, în principiu, tot
normelor penale speciale, de incriminare), se pot distinge norme simple şi norme
Normele simple nu descriu efectiv conduita pe care o reglementează, ci o indică în alt
mod (de pildă, prin denumirea sa comună, generică ori prevăd doar o anumită urmare,
interzicând orice comportament concret ce ar putea să o producă), şi indică sancţiunea

111Pentru o analiză critică a unor dispoziţii normative introduse în reglementarea penală şi procesuală penală
actuală printr-un act normativ ulterior intrării în vigoare a Codului penal şi a Codului de procedură penală (respectiv
prin. O.U.G. nr. 18/2016), prin care s-au inserat dispoziţii care conduc la încălcarea acestei reguli fundamentale,
acreditând limite speciale care depăşesc limitele generale în cazul anumitor sancţiuni penale, a se vedea (mai
pe larg) M. Dunea: Observaţii referitoare la impactul produs asupra unor instituţii generale..., op. cit., p. 71-86.
[21De exemplu, potrivit art. 438 alin. (2) CP, în caz de genocid agravat, comis în timp de război, pedeapsa aplicabilă
este (doar) detenţiunea pe viaţă; sau, potrivit art. 207 CP, pentru infracţiunea de şantaj, pedeapsa prevăzută de
lege este (doar) închisoarea (de la unu la 5 ani); ori, conform art. 288 alin. (3) CP, pentru o modalitate a infracţiunii
de neexecutare a sancţiunilor penale, pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda.
131De pildă, potrivit art. 189 CP, în cazul comiterii unei infracţiuni de omor calificat, pedeapsa principală prevăzută
de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani; ori, conform art. 193 CP, pentru săvârşirea
infracţiunii de lovire sau alte violenţe, se prevede pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
141Astfel, e.g., art. 188 CP prevede că, în cazul comiterii unui omor, pedeapsa incidenţă este închisoarea de la
10 la 20 de ani (pedeapsă principală) şi interzicerea exercitării unor drepturi (pedeapsă complementară).
[s| Spre exemplu, conform art. 353 CP (unde este incriminată fapta de contaminare venerică), se dispune
o pedeapsă [alternativă - închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amenda - potrivit alin. (1)], cumulativ cu obligaţia
dispunerii unei măsuri de siguranţă [obligarea la tratament medical - alin. (2)].
161Ipotezele de acest gen constituie, în principiu, situaţii de excepţie. Se poate ajunge în astfel de cazuri fie în
condiţiile comiterii, de către o persoană, a mai multor infracţiuni (pluralitate de infracţiuni) pentru care s-au aplicat
pedepse individuale de tip diferit [de pildă, pentru una, pedeapsa închisorii, pentru alta, pedeapsa amenzii - a se
vedea, în acest sens, spre exemplu, art. 39 alin. (1) lit. d) CP] sau chiar atunci când s-a săvârşit, de către o persoană,
o singură infracţiune, în anumite condiţii (astfel, potrivit art. 62 CP, dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, este posibilă aplicarea cumulativă a două pedepse principale: închisoare amendă).
171Pentru indicarea unei variante a acestui criteriu de clasificare a normelor penale (care face însă referire la tipul
ipotezei normei: norme cu ipoteză simplă şi norme cu ipoteză descriptivă), a se vedea M. Zolyneak, op. cit., p. 81.
96 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

corespunzătoare comiterii sale111. în schimb, normele descriptive (aşa cum sugerează chiar
denumirea lor) descriu, în forme mai mult sau mai puţin amănunţite, conduita care constituie
subiect al reglementării121.
g) După criteriul perioadei de timp pentru care legiuitorul proiectează incidenţa (apli­
cabilitatea) normelor penale, atunci când le edictează şi le introduce în vigoare (în sfera
dreptului pozitiv), normele juridice penale pot fi de aplicare
şi norme temporare.
Regula (în întregul sistem al dreptului) o reprezintă normele juridice în cazul cărora, la
data elaborării şi a inserării în vigoare, nu se poate aprecia, cu suficientă claritate, perioada
de timp pentru care vor rămâne active sau tipul de conjunctură care va determina scoaterea
lor din vigoare. Altfel spus, aceste norme au vocaţia de a fi perpetue; la un anumit punct dat,
modificări de natură variată (politică, economică, socio-culturală) ale condiţiilor materiale
care le-au impus reglementarea ori evoluţia generală a vieţii de relaţie (progresul tehnic, de
pildă) vor conduce, probabil, la modificarea ori înlocuirea lor, la scoaterea lor din vigoare,
însă acest moment nu este cunoscut cu precizie (şi nici măcar aproximat, în linii generale) la
data intrării lor în vigoare. Drept urmare, nimic din structura lor normativă, niciun element
al conţinutului lor nu indică finalul perioadei lor de activitate legislativă, iar acesta nu se
poate deduce nici din formularea normei, nici din condiţiile edictării sale/inserării sale în
dreptul pozitiv. Astfel, normele de acest fel vor continua să se aplice (sau să aibă vocaţia
aplicării, chiar şi ulterior căderii lor în desuetudine131şi apariţiei unei îndelungate perioade
de timp în care nu mai sunt efectiv aplicate în practica organelor judiciare), până la scoaterea
lor formală din vigoare prin unul dintre procedeele cărora le este recunoscut acest efect în
materia dreptului penal141.
în ceea ce priveşte normele temporare151, acestea sunt norme lipsite de aptitudinea de a fi
perpetue, în cazul lor cunoscându-se, încă din momentul elaborării/intrării în vigoare, faptul
că urmează a reglementa doar provizoriu, pentru o durată determinată sau determinabilă
de timp, domeniul în raport de care au incidenţă. Aceste norme se subclasifică în două
categorii: norme temporare propriu-zise (formal temporare), respectiv norme excepţionale 1 *5
3
2

[1] Adeseori, aceste norme prevăd aşa-numitele infracţiuni în forma deschisă (orice modalitate faptică prin
care se concretizează conduita generic indicată prin denumire este apreciată a întruni conţinutul lor constitutiv);
e.g. - omorul (art. 188 CP dispune doar că „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20
de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi", fără a se referi în mod particular la numeroasele variante faptice
în care se poate efectua uciderea, precum: prin împuşcare, prin înjunghiere, prin otrăvire, prin proiectare de la
înălţime pe o suprafaţă dură, prin strangulare, prin înec ş.a.m.d.; prin urmare, oricare dintre acestea - sau alte
alternative posibile-s-arîntrebuinţa,în varii cazuri concrete, pentru a suprima cu intenţie viaţa unei fiinţe umane,
se va atrage încadrarea juridică a faptei drept omor).
[2] Aceste norme dau naştere, de regulă, aşa-numitelor infracţiuni în formă închisă (fapta incriminată este descrisă
expres într-o anumită modalitate/în anumite modalităţi de comitere, orice altă manieră faptică de producere a urmării
imediate implicate de modalităţile de săvârşire normative nefiind aptă să atragă incidenţa textului de incriminare
respectiv); e.g. - represiunea nedreaptă (art. 283 CP): „(1) Fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua
o măsură preventivă neprivativă de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, ştiind că este nevinovată, se
pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică. (2) Reţinerea
sau arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la
10 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică".
[3] Constituie o axiomă a dreptului penal faptul că activitatea unei norme penale nu încetează, formal, prin
procedeul căderii în desuetudine/caducităţii.
[41în principiu, este vorba despre abrogare, dar acelaşi efect - din acest punct de vedere-îl produce şi declararea
neconstituţionalităţii normei, prin decizie a Curţii Constituţionale. O altă modalitate de ieşire din vigoare a unei
norme juridice (inclusiv penale) este auto-abrogarea/ajungerea la termen, dar aceasta nu este incidenţă în cazul
normelor fără durată determinată de aplicare, ci al celor temporare.
[5] A se vedea art. 7 CP. Vom reveni asupra subiectului în contextul analizei aplicării legii penale în timp.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 97

(temporare prin conţinut). Cele dintâi sunt norme în cuprinsul cărora se predetermină perioada
lor de aplicare, în forme variate111: dată calendaristică certă; perioadă de timp determinată
sub formă de termen, al cărui moment de debut poate fi fixat încă de la data intrării lor în
vigoare ori de la o dată ulterioară, determinată sau determinabilă, indicată în textul legal;
moment identificabil în funcţie de producerea unui anumit eveniment anume etc. Odată atins
momentul/produs evenimentul indicat ca punct final al activităţii lor normative, respectivele
dispoziţii legale vor ieşi din vigoare, prin efectul produs de propriile prevederi exprese de
auto-abrogare. Prin contrast, normele excepţionale îşi predetermină activitatea ca fiind
temporară, dar indirect, prin natura împrejurărilor trecătoare, cu un caracter extraordinar,
care au determinat edictarea şi introducerea lor în vigoare. Astfel, de pildă, prevederile
de intensificare a represiunii anumitor categorii de infracţiuni pe durata instituirii stării de
asediu ori a stării de urgenţă ori pe durata subzistenţei unei situaţii de calamitate naturală
expres indicate, date fiind scăderea capacităţii de reacţie a autorităţilor şi probabilitatea
sporită a comiterii genului respectiv de fapte, în condiţiile obiective care au impus decretarea
stării de asediu/de urgenţă etc., vor ieşi din vigoare prin efectul încetării situaţiilor în cauză
(ridicarea stării de asediu/de urgenţă, încetarea situaţiei de criză generate de calamitatea
respectivă ş.a.)1[2].

GENERALE - SPECIALE
(criteriu: specificul dispoziţiei/conţinutul normei/scopul edictării/sfera de acoperire)

COMPLETE - INCOMPLETE
(criteriu: plenitudinea sau insuficienţa elementelor de structură internă/autosuficienfa
sau dependenţa în aplicare faţă de alte norme)

UNITARE - DIVIZATE
(criteriu: sistematizarea tehnico-legislativă a normei în cadrul unui singur articol
sau al mai multor articole)

IMPERATIVE - PERMISIVE
Norme (criteriu: caracterul obligatoriu sau facultativ/orientativ al dispoziţiei)
juridico-penale
CU SANCŢIUNE: NEDETERMINATĂ - DETERMINATĂ ^ ABSOLUT
* RELATIV
(criteriu: tipul sancţiunii, din perspectiva individualizării sale legale
şi a posibilităţii de individualizare judiciară) implică dihotomia:
limite generale -
limite speciale
CU SANCŢIUNE: UNICĂ - MULTIPLĂ ALTERNATIV
» CUMULATIV
(criteriu:
numărul sancţiunilor prevăzute şi
raportul dintre ele sub aspectul incidenţei concrete)

SIMPLE - DESCRIPTIVE
(criteriu: tipul dispoziţiei,caracterul indicativ sau explicativ
al descrierii legale a faptei incriminate)
- propnu-zise;
- excepţionale
FĂRĂ DURATĂ DETERMINATĂ DE APLICARE - TEMPORARE
(criteriu: perioada de timp pentru care legiuitorul proiectează incidenţa
normei penale respective, atunci când o introduce în vigoare)

[1] Un asemenea text ar putea să fie formulat astfel: „Prezenta lege va ieşi din vigoare la data de 1 ianuarie
2020"; „Dispoziţiile prezentei legi îşi vorînceta aplicarea după 6 luni de la intrarea în vigoare"; „Dispoziţiile prezentei
legi îşi vorînceta aplicarea la data aderării României la Spaţiul Schengen"; „Dispoziţiile prezentei legi îşi vorînceta
aplicarea la împlinirea unui an de la momentul intrării în vigoare a noului Cod penal" etc.
[2] De asemenea, în principiu, efectul aplicării dispoziţiilor normative tranzitorii este limitat la situaţia de tranziţie
în vederea guvernării căreia au fost elaborate, fără a se extinde şi asupra unor situaţii juridice (chiar similare) care
excedează acestei ipoteze.
98 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Secţiunea a 2-a. Raportul juridic penal


§1. Conceptul de raport juridic penal. Controversa privind caracterul
unic sau plural al raportului juridic penal
Potrivit teoriei generale a dreptului, prin noţiunea de raport juridic se înţelege (în
genere) o relaţie socială reglementată printr-o normă juridică, ceea ce evidenţiază în cadrul
conceptului de referinţă atât o componentă normativă (existenţa dispoziţiei legale care să
reglementeze un anumit tip de situaţii de fapt posibile în realitatea obiectivă, ca element
de drept al raportului juridic), cât şi o componentă faptică, concretă (existenţa efectivă,
în lumea înconjurătoare, a relaţiei sociale normate de prevederea legală, sub forma unui
fapt juridic, ca element material al raportului juridic)111. Plecând de la această definiţie, în
domeniul dreptului penal s-a conturat problema controversată a caracterului unitar sau
plural sub care se poate configura (în particular) raportul juridic penal.
Astfel, fără niciun dubiu, odată ce o prevedere normativă penală este nesocotită, prin
comiterea, în realitatea înconjurătoare, a unei fapte incriminate, de către un destinatar al
legii penale, apare un asemenea raport juridic penal, numit de conflict (sau de constrângere),
ca raport juridic concret între (pe de o parte) stat (entitate care a edictat şi a introdus
în vigoare norma penală încălcată), ca reprezentant al societăţii - inclusiv al victimei - şi
(pe de altă parte) persoana (fizică sau juridică) ce a comis respectiva faptă incriminată. Se
poate aprecia că obiectul acestui raport juridic constă în tragerea la răspundere penală a
făptuitorului (angajarea răspunderii sale penale), iar conţinutul său este compus din dreptul
statului de a exercita activităţile de tragere la răspundere penală (cu obligaţia corelativă de
a face aceasta în limitele legale prestabilite), respectiv din obligaţia făptuitorului de a se
supune tragerii la răspundere penală şi (după caz) stabilirii/aplicării/executării sancţiunilor
de drept penal atrase ca urmare a comiterii faptei incriminate (cu dreptul corelativ de a
solicita stricta respectare a legalităţii în cadrul acestui proces, precum şi justa individualizare
a sancţiunilor corespunzătoare). într-o atare situaţie, fără discuţie, pot fi identificate ambele
componente care alcătuiesc, în general, structura conceptului de raport juridic: elementul
normativ şi elementul faptic, concret. Drept urmare, doctrina de specialitate este în consens*121
cu privire la faptul că raportul juridic penal se manifestă (cel puţin) sub forma raportului de
conflict/de constrângere.
însă, în doctrina penală, potrivit unui curent de opinie (îmbrăţişat de un număr deloc
neglijabil de autori de lucrări de specialitate)131, s-a susţinut şi existenţa unui alt tip de raport

111 N. Popa, op.cit., p. 215 ş.u.; I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 95 ş.u.
121Trebuie precizat totuşi că în doctrina străină s-a exprimat şi opinia (minoritară) potrivit căreia se pune sub
semnul îndoielii inclusiv existenţa unui raport juridic penal punitiv (practic, raportul de conflict), în contextul
discuţiei mai ample referitoare la distincţia dintre existenţa unui drept al statului de a incrimina şi de a pedepsi
(ius puniendi)- ceea ce ar implica recunoaşterea raporturilor juridice penale-ori a unei puteri existente în acest
sens, decurgând din suveranitatea etatică (un atribut al suveranităţii). Astfel, în contestarea existenţei unui drept
subiectiv al statului, în acest sens (şi afirmarea unei puteri etatice de a incrimina/pedepsi), unii autori străini au
concluzionat că „admiţând existenţa unui raport juridic punitiv înseamnă că se înjoseşte puterea statului de a aplica
pedepse, care este asimilată cu situaţia unui particular care îşi valorifică o pretenţie (...) în confruntare cu un alt
particular. într-o atare viziune, este pus pe acelaşi plan statul care aplică pedeapsa cu individul care urmează să
fie pedepsit. (...) întreaga construcţie a unui drept subiectiv al statului şi a unui raport juridic punitiv are la bază
modelul dreptului privat, fiind în contradicţie cu o viziune realistă asupra funcţiei punitive a statului" - a se vedea
G. Antoniu, op. cit., p. 260 (şi bibliografia acolo citată).
[3) Am putea afirma chiar că aceasta reprezintă opinia dominantă (majoritară) în doctrina penală (autohtonă,
cel puţin). A se vedea: G. A ntoniu, op. cit., p. 256 ş.u.; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2014), p. 62; C. Bulai,
B.N. Bulai, op. cit., p. 66; M. Zolyneak, op. cit., p. 93, ş.a.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 99

juridic, specific dreptului penal, anterior raportului de conflict, majoritar111 şi cu o sferă


nedeterminată de subiecţi pasivi, anume un raport juridic penal de conformare (de cooperare).
Potrivit acestui punct de vedere, respectivul tip de raport penal s-ar naşte (în principiu) în
abstract, încă din momentul intrării în vigoare a unei norme penale, având ca titulari, pe de
o parte, statul (ca entitate care edictează norma, solicitând tuturor destinatarilor acesteia,
în numele societăţii - al cărui reprezentant este - , o anumită conduită) şi, pe de altă parte,
ansamblul nedeterminat al destinatarilor respectivei norme, care se supun prescripţiei legale,
adaptându-şi comportamentul la solicitările imperative ale legiuitorului.
S-ar putea considera că acest raport juridic are drept obiect asigurarea apărării preventive
a valorilor şi relaţiilor sociale esenţiale. Referitor la conţinutul său, s-ar putea configura:
- pe de o parte, dreptul statului de a impune destinatarilor legii penale anumite tipuri de
conduite, ghidându-le comportamentul social. Corelativ, s-ar contura obligaţia statului de a limita
reglementarea penală potrivit caracterului subsidiar-selectival dreptului penal (în conformitate
cu principiul potrivit căruia dreptul penal reprezintă ultima rado - extrema rado în procesul
legislativ de determinare a conduitelor acceptabile, respectiv a celor indezirabile social);
- pe de altă parte, obligaţia desdnatarilor legii penale de a se conforma normelor astfel
edictate. Corelativ, s-ar contura dreptul desdnatarilor legii penale de a solicita stricta aplicare
a acestor norme, precum şi de a reclama toate garanţiile necesare referitoare la legalitatea
edictării şi implementării lor.
După cum am indicat deja, referitor la admiterea existenţei acestui tip de manifestare a
raportului juridic penal nu se înregistrează o unanimitate de opinii. Problema principală care
considerăm că tinde a se contura în calificarea acestei ipoteze drept un veritabil raport juridic
rezidă în aceea că, deşi prezintă, indubitabil, componentă normativă, nu apare cu suficientă
claritate prezenţa componentei faptice concrete, a relaţiei sociale prin prisma existenţei
faptului juridic121. Astfel, admiţând de principiu existenţa acestui tip de raport juridic penal,
este de observat că realizarea sa nu presupune (de regulă) o activitate propriu-zisă din partea
subiectului pasiv (destinatarii legii penale), ci o conformare (adeseori) statică la imperativul
normativ. Or, o atitudine pasivă (de abţinere de la adoptarea unui anumit comportament,
o conduită de a nu face ceva anume determinat) tinde a fi mai greu receptată şi percepută
(admisă) drept un fapt juridic care să dea conţinut unei relaţii sociale, prin c
o conduită activă, dinamică (de a face ceva anume)131.*2 3

111Ideea existenţei acestui tip de raport juridic nu pare a fi restrânsă exclusiv sferei dreptului penal, deşi doctrina
penală (care admite existenţa acestui tip de raport juridic penal) menţionează caracterul său specific în raport de
domeniul penal de referinţă. Astfel (de exemplu), în literatura de specialitate s-a afirmat că „raporturile juridice -
fie cele moi numeroase, prin care se realizează dispoziţiile normelor de drept, fie cele mai restrânse, prin care se
realizează sancţiunea normelor de drept - pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a conţinutului valoric
al normelor de drept în planul relaţiilor sociale (...)" - P. Andrei, Filosofia valorilor. Valorile juridice, în volumul
Axiologie româneasca. Antologie, Ed. Eminescu, 1982, p. 280, apud N. Popa , op. cit., p. 222.
[2] în acest sens, a se vedea şi G. Antoniu, op. cit., p. 256,257. Totuşi, chiarîn literatura de specialitate în materi
de teorie generală a dreptului, s-a afirmat că există situaţii în care „(...) raportul juridic poate să apară direct din
norma juridică, fără a mai fi nevoie de un fapt care să prilejuiască intrarea în acţiune a dispoziţiei sau a sancţiunii
normei de drept" - N. Popa, op. cit., p. 217. Trebuie să precizăm că, deşi în contextul de faţă afirmaţia citată ar
tinde să susţină punctul de vedere potrivit căruia poate fi/trebuie admisă şi existenţa unui raport juridic penal de
conformare/cooperare, autorul în cauză se exprimă în sens contrar acestei viziuni (idem, p. 216 - însă opinia sa
în acest sens este exprimată numai în considerarea caracterului prohibitiv al normelor penale, iar restrângerea
tuturor normelor de incriminare la categoria normelor prohibitive este inexactă, chiar dacă acestea sunt majoritare
faţă de normele de incriminare onerative, după cum vom dezvolta în continuare; autorul nu precizează nimic cu
privire la posibilitatea admiterii existenţei unui raport juridic penal de cooperare în considerarea conduitelor de
conformare a destinatarilor la normele de incriminare onerative).
[3] în acest sens, apare întrebarea dacă, odată intrată şi menţinută în vigoare dispoziţia penală care interzice
omorul, furtul sau violul (etc.), reprezintă cu adevărat o relaţie socială (astfel reglementată de normă, deci -
100 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Susţinând punctul de vedere potrivit căruia raportul juridic penal există atât ca raport de
conflict, cât şi ca raport (anterior) de conformare, înţelegem să propunem un raţionament al
cărui punct de plecare îl constituie demontarea a ceea ce credem că reprezintă principalul
argument adus împotriva admiterii existenţei raportului juridic penal de cooperare. Ne referim
la ideea potrivit căreia o conduită de conformare la normă a destinatarilor, prin abţinere de
la săvârşirea faptelor interzise ca infracţiuni, nu ar reprezenta un eveniment (un fapt) juridic
care să configureze o relaţie socială, lipsind astfel una dintre componentele necesare pentru
afirmarea existenţei unui raport juridic (componenta concretă, faptică). Apreciem că trebuie
(totuşi) observat că raţionamentul în cauză pare a funcţiona doarîn considerarea normelor
penale prohibitive111(este adevărat, majoritare), nu însă şi în ceea ce priveşte normele penale
onerative (care obligă la adoptarea unei anumite conduite active, la săvârşirea unei activităţi).
Conformarea la acestea din urmă se realizează tocmai printr-un comportament activ, de a
face ceva determinat, într-o anumită situaţie dată. în cazul acesta, nu se mai poate afirma că
lipseşte acţiunea de fapt care să fundamenteze şi să confere substanţă reală relaţiei sociale,
or, aceasta (componenta concretă, faptică a raportului juridic) întâlnindu-se cu dispoziţia
legală care reglementează respectivul tip de conduită, impunând-o (componenta normativă
a raportului juridic), nu vedem cum s-ar mai putea nega realizarea (apariţia, naşterea) unui
veritabil raport juridic.
Pe de altă parte, este evident că acest din urmă raport juridic (fără discuţie, un raport
juridic penal) nu poate fi confundat cu raportul juridic penal tipic, acela de conflict, căci
destinatarul normei, prin adoptarea conduitei pozitive (active, dinamice) impuse, nu a încălcat
preceptul legislativ, ci, din contră, s-a conformat acestuia. Prin urmare, reiese în mod clar
că, separat de raportul penal de conflict, se configurează şi un alt tip de raport juridic penal,
respectiv unul de conformare, de cooperare.
Odată demonstrată astfel (din punctul nostru de vedere) existenţa unui raport juridic
penal de conformare/de cooperare, rămâne de soluţionat problema restrângerii sale doar
la ipoteza anumitor norme penale (cele onerative) sau extrapolării sale asupra tuturor
normelor penale de incriminare. Potrivit opiniei noastre, recunoaşterea existenţei unui
singur tip de manifestare a raportului penal (şi anume cel de conflict) în legătură cu anumite
norme penale (de incriminare), respectiv a două tipuri de manifestare a raportului penal
(şi anume cel de cooperare şi cel de conflict) în legătură cu alte anumite norme penale (de
incriminare) ar reprezenta o atitudine inconsecventă, criticabilă din perspectiva principiului
simetriei. Considerăm că afirmaţiei potrivit căreia adaptarea conduitei destinatarilor normei
la solicitările imperative exprimate de către legiuitor reprezintă o formă de manifestare
a unei (unor) relaţii sociale ar trebui să i se acorde (pentru identitate de raţiune) valoare
de adevăr pozitivă, indiferent de tipul normei penale de incriminare la care se efectuează
raportarea (onerativă ori prohibitivă).
Mai mult decât atât, considerăm că nu este imposibil de conceput existenţa unui raport
penal de conformare/cooperare nici în raport de normele penale prohibitive121 (sau măcar*1 2

implicit - un raport social) simpla atitudine (a majorităţii destinatarilor unei asemenea norme) de abţinere de
la comiterea respectivului tip de faptă. Cu alte cuvinte, este mai dificil de imaginat şi de acceptat că, prin simpla
abţinere de la săvârşirea unor asemenea fapte, fiecare dintre destinatarii (majoritari ai) legii penale intră într-un
raport juridic (de conformare, de cooperare) cu statul (subiectul situat pe poziţie dominantă, care a edictat norma,
având dreptul de a solicita/impune o anumită conduită, sub ameninţarea sancţiunii specifice, în caz de nerespectare
a comandamentului normativ emis).
[1] A se vedea, în acest sens, N. Popa , op. cit, p. 216.
[2] în doctrina penală s-a enunţat, de altfel, mai demult, opinia potrivit căreia „normele de drept penal, fie
onerative, fie prohibitive, nu se pot realiza altfel decât prin mijlocirea raporturilor juridice" - C. B ulai, B.N. Bulai,
op. cit., p. 66.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 101

de unele dintre acestea), fiind doar mai greu de identificat/acceptat în acest caz. Pentru a
exemplifica, vom pleca de la scindarea uneori efectuată în domeniul dreptului penal (şi al
criminologiei) în infracţionalitate naturală şi infracţionalitate convenţională (tehnică)[1]. Astfel,
se apreciază că sunt norme care reglementează o aşa-numită criminalitate naturală toate
acele incriminări care sunt, în principiu, general valabile, cu acest titlu, indiferent de contextul
spaţial, temporal, cultural etc. caracteristic unei anumite societăţi date (e.g., omorul, furtul,
violul etc.). Din contră, incriminările impuse de anumite particularităţi ale unei societăţi
determinate, aflată pe o anumită treaptă a evoluţiei sale istorice, prezentând un mai pronunţat
caracter tehnic şi care nu se impun cu puterea evidenţei oricărui observator obiectiv (neutru
şi atemporal) ca reprezentând conduite infracţionale, pot fi apreciate a configura dimensiunea
unei criminalităţiconvenţionale/juridice/tehnice (e.g., domeniul infracţionalităţii la regimul
circulaţiei pe drumurile publice ori domeniul infracţionalităţii informatice etc.). Desigur, în
ambele categorii pot fi regăsite numeroase norme de incriminare prohibitive.
Acestea fiind stabilite, să presupunem cazul unei persoane care, până la momentul
incriminării (printr-o normă prohibitivă a) unui anumit tip de conduită - care nu se impune,
prin natura ei, cu puterea evidenţei, ca fiind infracţională - , o comite în mod frecvent*121. Să
presupunem, în continuare, că, ulterior incriminării respectivului tip de comportament,
persoana în cauză îşi conformează conduita la prescripţiile legale noi, încetând a mai comite
respectivul gen de faptă, pentru a evita sancţiunea penală (am putea presupune, în continuare,
că, în eventualitatea unei posterioare renunţări de către legiuitor la incriminarea acelui gen
de conduită, persoana în cauză ar relua săvârşirea ei, abţinerea sa de la comiterea faptei, pe
durata incriminării ei, fiind exclusiv rezultatul dorinţei de a evita sancţionarea penală, iar nu
expresia unei conştientizări a caracterului social indezirabil al săvârşirii faptei). Considerăm
că exemplul imaginat relevă mai clar modul în care o conduită pasivă, de conformare
statică la prevederile normative, prin inhibarea dorinţei de a comite un anumit gen de faptă
interzisă printr-o normă prohibitivă, poate fi receptată ca o modificare efectivă, perceptibilă
a comportamentului unei persoane, ca o reacţie de adaptare a acesteia la norma juridică
(în sensul conformării), aşadar, ca un eveniment faptic real (acţiune juridică), apt a sta la
baza caracterizării unei relaţii sociale şi (implicit) a unui raport juridic.
A respinge o asemenea apreciere considerăm că ar echivala cu afirmarea generică a
imposibilităţii de calificare a conduitelor (concrete) omisive (a inacţiunii, a faptului de a
inhiba voluntar o anumită manifestare a energiei fizice) drept apte a sta la baza unei relaţii
sociale, deci a unor raporturi juridice (cu alte cuvinte, ar însemna să admitem că omisiunea
nu poate constitui un fapt juridic care să genereze un raport juridic, indiferent de premisa
dată), ceea ce nu credem a fi o viziune corespunzătoare realităţii (obiective, înconjurătoare)
în nicio ramură de drept[3], cu atât mai puţin în dreptul penal!

111 Pentru acest subiect, a se vedea (printre altele) T. Pop, Curs Criminologie, Institutul de arte grafice
„Ardealul", Cluj, 1928, p. 405 ş.u.
121Astfel, de pildă, nu a fost întotdeauna incriminată fapta unui conducător auto de a conduce pe drumurile
publice un vehicul (pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere) de către o persoană
cu o anumită îmbibaţie alcoolică în sânge. în ceea ce priveşte limita alcoolemiei, reglementarea incriminării a
fluctuat - spre exemplu, într-o perioadă, interdicţia penală autohtonă viza conducerea cu depăşirea unei limite
de lg / l alcool pur în sânge, pe când, în momentul de faţă, limita penală este de 0,80 g/l alcool pur în sânge
(art. 336 CP). De asemenea, nu a fost întotdeauna incriminată fapta de transfer neautorizat de date informatice
(art. 364 CP) ori aceea de acces ilegal la un sistem informatic (art. 360 CP) etc.
131De pildă, în domeniul dreptului civil, sunt recunoscute obligaţii de o nu face. Astfel, este posibilă încheierea
unui contract, între două părţi, care să conţină şi o clauză de neconcurenţă (în sarcina unei părţi şi în beneficiul
celeilalte). Un asemenea act juridic ar implica, aşadar, un caracter prohibitiv pentru partea debitoare, iar aducerea
la îndeplinire a obligaţiei asumate de aceasta s-ar realiza printr-o conduită omisivă (abţinerea sa de la desfăşurarea
unor activităţi de concurenţă în detrimentul părţii creditoare, în condiţiile în care este extrem de posibil ca respectiva
102 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Prin urmare, reiese că atitudinea de adaptare a comportamentului destinatarului normei


la prescripţiile legale poate fi apreciată drept eveniment de fapt/reacţie concretă, aşadar, bază
pentru aprecierea ca existentă a unei relaţii sociale (prin urmare, a unui raport juridic), cel
puţin în ceea ce priveşte normele penale de incriminare onerative, precum şi unele norme
penale de incriminare prohibitive (cele aparţinând domeniului infracţionalităţii convenţionale/
tehnice). Or, acestea fiind enunţate, nu ar reprezenta, oare, o inconsecvenţă a nu extrapola
aceste aserţiuni şi asupra restului normelor penale de incriminare111(prohibitive, aparţinând
însă infracţionalităţii naturale)? Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există o linie fermă şi
clară, necontroversată de demarcaţie între domeniul celor două tipuri de infracţionalitate
la care se face aici referire.
Astfel, deşi poate fi mai greu de imaginat şi de acceptat acest lucru, simpla conformare
la prevederile normative în vigoare, prin neadoptarea conduitelor incriminate, s-ar putea
aprecia a da naştere unui raport juridic specific, penal, denumit de conformare/cooperare,
existent între stat (titularul dreptului de a incrimina) şi destinatarii nedeterminaţi ai normelor
respective de incriminare, care îşi adaptează conduita prevederilor acestora (inclusiv în cazul
normelor prohibitive, chiar şi al celor aparţinând domeniului infracţionalităţii naturale)l2]. în*1

parte să fi desfăşurat anterior activităţi de genul celor pe care şi-a asumat obligaţia să nu le mai întreprindă în
viitor). Nu înţelegem cum de nu s-ar putea califica executarea (printr-un comportament omisiv, pasiv, static) a unui
asemenea act juridic drept obiect al unui raport juridic, doar din pricina caracterului prohibitiv al dispoziţiei care
normează conduita părţilor (reamintim că, în dreptul privat, contractul este apreciat a reprezenta legea părţilor). De
altfel, literatura de specialitate în materia dreptului civil defineşte obiectul raportului ju rid ic civil ca fiind reprezentat
de „conduita subiectelor, adică (...) acţiunea sau inacţiunea pe care subiectul activ o poate pretinde subiectului
pasiv şi pe care acesta trebuie să o îndeplinească" (s.n.) - C.T. Ungureanu, op. cit., p. 104. De asemenea, tot în
doctrina de drept civil se arată că „faptele ju rid ice ilicite, denumite şi delicte civile, reprezintă acţiuni sau inacţiuni
ale unei persoane, care încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale unei alte persoane (...)" - idem,
p. 43. Inclusivîn doctrina de teoria generală a dreptului (ba chiar în lucrări ale unor autori care se pronunţă, expres,
împotriva admiterii existenţei unui raport juridic penal de conformare) se precizează că obligaţiile care dau conţinut
(corelativ drepturilor) unui raport juridic „pot fi de tip activ (...) sau de tip pasiv - spre exemplu, obligaţia de a se
abţine de la săvârşirea unor acţiuni care ar împiedica exerciţiul proprietăţii" ( s .n .) - N. Popa, op. cit., p. 235. Or, nu
ni se impune cu puterea evidenţei de ce o obligaţie civilă pasivă, de ordin legal sau chiar contractual, respectată
printr-o conduită omisivă, ar putea fi apreciată ca fapt juridic, bază a unei relaţii sociale, temei de recunoaştere
a manifestării unui raport juridic, fără a i se admite acelaşi statut şi obligaţiei legale penale de a se abţine de la
săvârşirea unor acţiuni care ar realiza conţinutul unor infracţiuni descrise prin norme de incriminare prohibitive!
Iar dacă s-ar accepta că şi în acest din urmă caz suntem în prezenţa unei modalităţi pasive/omisive de îndeplinire
a unei obligaţii din conţinutul unui raport de drept, atunci acesta, neputând fi apreciat ca un raport juridic penal
de conflict, nu ar putea fi recunoscut decât ca un raport juridic penal de cooperare (conformare).
[1] „în măsura în care norma penală disciplinează manifestări concrete, nu vedem de ce s-ar refuza normei
penale, chiar din momentul intrării în vigoare, posibilitatea de a da naştere unor raporturi juridice de conformare,
(...) de cooperare (...), pentru realizarea conduitei prescrise în normă" - G. A ntoniu, op. cit., p. 258.
[21Aşadar, chiar dacă este mai greu de sesizat, s-ar putea afirma că un destinatar (X) al legii penale, prin aceea că
nu ucide, nu fură, nu violează etc., intră, în abstract (teoretic), în acest raport juridic (specific) penal de conformare/
cooperare cu entitatea etatică titulară a dreptului de a incrimina, care a edictat, introdus şi menţinut în vigoare normele
de incriminare respective (ale faptelor de omor, furt, viol ş.a.m.d.). Apreciem că aceeaşi va fi şi situaţia tuturor celorlalţi
destinatari ai legii penale („subiecte ale raporturilor de drept penal, în forma lor de raporturi de conformitate, sunt, în
principiu, toţi membrii societăţii" - C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 70), în pofida unor rezerve doctrinare referitoare
la lipsa caracterului „potrivit" (ne întrebăm „potrivit" în raport de ce?) al soluţiei de „a introduce în raporturi juridice
penale pe toţi cetăţenii" (ceea ce, pentru a se evita, conduce la aprecierea că „există norme juridice ce se realizează şi în
afara producerii unor raporturi juridice. Normele (...) cu caracter prohibitiv") - N. Popa, op. cit., p. 216. în sens contrar
faţă de această ultimă statuare, a se vedea (de pildă) C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 64. Considerăm a reprezenta o
inconsecvenţă afirmaţia potrivit căreia unele norme juridice se realizează prin intermediul raporturilor juridice, iar
altele nu (respectiv toate normele prohibitive, numeroase-în general-în cadrul oricărui sistem de drept, respectiv
majoritare în multe ramuri de drept din sfera dreptului public - inclusiv în domeniul dreptului penal). O atare viziune
credem că va întâmpina dificultăţi majore de compatibilizare cu realitatea normativă concretă, în raport de anumite
norme care manifestă, alternativ, atât caracter prohibitiv, cât şi onerativ (există, spre exemplu, norme de incriminare
care prezintă conţinut constitutiv alternativ, o variantă fiind prohibitivă, alta onerativă - e.g., însuşirea bunului găsit
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 103

plus, doctrina penală a evidenţiat că un argument esenţial în susţinerea tezei existenţei unui
raport juridic penal de conformare îl reprezintă „faptul că tragerea la răspundere penală
a unui cetăţean ar fi imposibil de explicat în afara luării în considerare a faptului că acesta
şi-a încălcat prin conduita sa obligaţia de a respecta preceptul penalmente sancţionat"111
(„Neacceptarea acestei opinii conduce la concluzia greu de susţinut că raportul juridic penal
se poate naşte din nerespectarea unei obligaţii extrajuridice"121).
în consecinţă, ne alăturăm poziţiei doctrinare care apreciază că raportul juridic penal
constituie un concept cu existenţă plurală (duală), iar nu unică (singulară), distingând, ca
specific al dreptului penal131, manifestarea acestui raport juridic sub două forme: un raport
juridic penal de conformare/cooperare (preceptiv)141, respectiv un raport juridic penal de
conflict/contradicţie/constrângere (punitiv)!

§2. Raportul juridic penal de conformare/cooperare (preceptiv)


După cum s-a indicat deja, existenţa acestui tip de raport juridic penal nu este admisă în
mod unanim în doctrină151. însă, deoarece opinia majoritară în literatura de specialitate (în
materie penală) este formulată în sensul afirmării existenţei lui (viziune pe care o împărtăşim
şi o susţinem), vom preciza în continuare reperele esenţiale (elementele de structură) ale
acestui concept.
Părţile ( subiecţii)acestui tip de raport juridic penal sunt:
- pe de o parte, statul (ca reprezentant al societăţii în ansamblu, al fiecărui şi tuturor
titularilor individuali ai valorilor sociale penal protejate, precum şi în nume propriu) - subiect
activ (şi determinat) ai raportului juridic penal de cooperare161;*1 6
4
3
2

sau ajuns din eroare la făptuitor, art. 243 CP). Este firesc oare să se aprecieze că, în ipoteza unei asemenea prevederi
legale, norma în cauză se realizează uneori printr-un raport juridic (într-o modalitate alternativă), iar alteori în afara
unui raport juridic (în considerarea celeilalte modalităţi alternative)? Din punctul nostru de vedere, răspunsul este
negativ, inconsecvenţa la care ar conduce o soluţie contrară fiind de natură a încălca principiul (general) al simetriei,
bazat pe identitatea de raţiune (ubi eodem ratio, ibi idem ius). De altfel, chiar în doctrina de teoria generală a dreptului
se arată că, spre diferenţă de raporturile juridice din dreptul civil, familiei, muncii etc., „în alte ramuri de drept - dreptul
administrativ, financiar, penal etc. -, esenţială este voinţa de stat, exprimată în norma de drept. (...) Naşterea unui
atare raport juridic se face la iniţiativa organului de stat (...)" - N. Popa, op. c it, p. 221. Or, nu vedem cum referirea în
cauză ar putea viza raportul juridic penal de conflict/constrângere, care se naşte prin comiterea infracţiunii (aşadar,
partea care se manifestă dinamic, născând raportul juridic respectiv, este persoana destinatarului neobedient al legii
penale, nu organul de stat). Referirea tinde a caracteriza, din contră, ceea ce se poate numi raport juridic penal de
conformare, unde, într-adevăr, constitutivă (sub aspect dinamic) este voinţa statului, care inserează în dreptul pozitiv
norma de incriminare căreia destinatarii urmează a i se conforma (apărând raportul de cooperare) sau nu (apărând,
la data neconformării, raportul de conflict).
[1] T. Avrigeanu , Implicaţii sistematice ale conceptului de raport juridic penal, în R.D.P. nr. 3/2004, p. 85, 86.
[2] C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 64.
[3] în literatura de specialitate în domeniul teoriei generale a dreptului se recunoaşte/admite specificitatea de
ramură a configurării raportului juridic, indicându-se faptul că, pornind de la trăsăturile (caracteristicile) generale
ale conceptului, „apar apoi, în funcţie de fiecare raport juridic concret, dintr-o ramură sau alta a dreptului, trăsături
specifice, note particulare, potrivit cu specificul relaţiilor sociale reglementate de normele de drept într-un domeniu
sau altul" - N. Popa, op. cit, p. 223.
[4] Literatura de specialitate a înregistrat chiar exprimarea punctului de vedere potrivit căruia „negarea raporturilor
juridice de cooperare în dreptul penal pune sub semnul întrebării caracterul autonom, normativ al dreptului penal,
reînviind teza (eronată - n.n.) caracterului pur sancţionator al dreptului penal" - C. Mitrache, Cr. Mitrache,
op. cit. (2014), p. 62. în acelaşi sens, a se vedea şi C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 66, 67; V. Pasca, op. cit., p. 56.
151 Contestă existenţa acestui tip de raport juridic (penal), printre alţii: N. Popa, op. cit., p. 216; D. Pavel,
Consideraţii teoretice în legătură cu raportul de drept penal, în J.N. nr. 9/1966, p. 51-53.
[6] Potrivit unui punct de vedere, statul ar reprezenta subiectul activ principal şi determinat al raportului juridic
penal de cooperare, alături de acesta putând fi indicat însă, ca subiect activ adiacent şi nedeterminat (dar determinabil),
ansamblul beneficiarilor legii penale, persoanele fizice şi juridice titulare (a încorporărilor particulare ale) valorilor
104 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

- pe de altă parte, destinatarii legii penale (persoanele fizice şi juridice cărora le sunt
solicitate imperativ/impuse anumite conduite, toţi cei care trebuie să îşi adapteze compor­
tamentul la exigenţele legale penale) - subiect pasiv (nedeterminat, dar determinabil) al
raportului juridic penal de cooperare.
Conţinutul raportului juridic penal de cooperare (drepturile şi obligaţiile corelative ale
părţilor) rezidă în:
- p e de o parte, dreptul statului de a determina şi de a impune imperativ sfera conduitelor
sociale acceptabile, respectiv indezirabile din punct de vedere penal, aşadar, dreptul de a crea
astfel un standard, un etalon de referinţă comportamental, respectiv de a solicita observarea
şi respectarea acestuia de către destinatarii normelor penale*111. Corelativ, statului îi revine
obligaţia de a nu solicita imperativ, sub sancţiune de drept penal, destinatarilor legii penale
respectarea niciun alt tip de conduită decât acela (acelea) astfel determinat(e), respectiv
de a asigura funcţionarea corespunzătoare a tuturor garanţiilor decurgând din principiile
fundamentale ale dreptului penal. Totodată, statului îi revine obligaţia de a respecta caracterul
subsidiar-selectiv al dreptului penal (evitând excesul şi abuzul de reglementare penală,
atunci când mijloacele disponibile furnizate de alte ramuri ale dreptului ar fi suficiente şi
eficiente în urmărirea scopurilor de protecţie şi de prevenţie a valorilor sociale în cauză);
- pe de altă parte, obligaţia destinatarilor legii penale de a cunoaşte şi de a respecta
solicitarea imperativă referitoare la adoptarea comportamentului socio-penal dezirabil (de a
se supune prescripţiei normative, preceptului legal). Corelativ, destinatarii normei penale au
dreptul de a solicita statului stricta respectare/aplicare a legii penale, cu asigurarea tuturor
garanţiilor decurgând din principiile fundamentale ale domeniului şi în limitele presupuse
de caracterul de ultima rado (extrema rado) pe care trebuie să îl prezinte dreptul penal
(într-un stat democratic, de drept, potrivit standardelor contemporane).
Decurge că obiectul raportuluijuridic de drept peconstă î
(asigurarea), într-o manieră preventivă, prescriptivă (ante-delictuală), a ordinii de drept
socio-penale, prin determinarea/influenţarea destinatarilor legii penale în sensul conformării
conduitelor acestora la exigenţele comportamentale exprimate şi impuse prin intermediul
normelor penale121. Mai concret, obiectul acestui raport este reprezentat de însăşi conduita
de cooperare/conformare/adeziune la norma penală a destinatarilor acesteia.

sociale protejate penal - a se vedea, în acest sens: G. Antoniu, op. cit, p. 259, 262; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit.,
p. 70. Nu susţinem această viziune, pentru că, din moment ce statul acţionează ca reprezentant al societăţii în calitate
de subiect activ al raportului juridic penal de cooperare, el preia şi exercită, astfel, dreptul şi interesul individual al
fiecărui titular al valorilor sociale penal ocrotite în parte (şi al tuturor, în ansamblu) - „se substituie în dreptul titularilor
respectivi de a pretinde celorlalţi membri ai colectivităţii să se abţină de la săvârşirea faptelor periculoase pentru
valorile respective" (C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit, p. 69) astfel încât devine redundant (şi derutant) să se reafirme
şi poziţia acestora, în aceeaşi calitate. în plus, s-ar ajunge, astfel, în situaţia ciudată în care sfera aceloraşi persoane
ar fi enunţată şi cu titlu de subiect activ (adiacent, subsecvent), şi cu titlu de subiect pasiv al aceluiaşi raport juridic
(penal, de cooperare); practic, cei indicaţi drept destinatari ai legii penale ar fi calificaţi (juridic), concomitent, şi
ca beneficiari ai legii penale (ceea ce înfăţişează o realitate de fapt, dar nu una juridică, deoarece subiectul activ şi
cel pasiv ai unui raport juridic trebuie să fie entităţi distincte, căci obligaţiile asumate faţă de sine însuşi nu pot fi
calificate drept obligaţii juridice, lipsind elementul de alteritate, caracteristic/specific dreptului).
111Potrivit unui punct de vedere, aspectele legate de impunerea cadrului incriminărilor şi sancţiunilor de către
stat nu s-ar integra în conţinutul raportului juridic penal de conformare, căci acestea nu ţin de un drept al statului, ci
de o putere a sa, decurgând din suveranitate („un drept nelimitat nu este decât o putere") - a se vedea G. A ntoniu,
op. cit., p. 258, 259 ş.u., 263. A se vedea şi T. Avrigeanu, op. cit., p. 84 ş.u. în această viziune, dreptul statului, în
cadrul raportului juridic penal de conformare, se limitează doar la a solicita respectarea, de către destinatari, a
normelor penale instituite prin exercitarea puterii statului de a incrimina.
(2] Este vorba despre dimensiunea ante-delictuală a prevenţiei generale în materie penală. Realizarea acestui
deziderat se poate fundamenta fie pe conformarea întemeiată valoric (norma exprimă valorile sociale fundamentale
şi evidenţiază importanţa lor, informând destinatarii asupra acestora, iar ei cooperează/le protejează din convingere),
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 105

în ceea ce priveşte durata raportului juridic penal de cooperare, urmează a fi identificate


un moment de debut (naşterea), respectiv de final/de încheiere a acestuia (stingerea).
Doctrina apreciază, în principiu, că naşterea raportului juridic penal de cooperare are
loc (ca regulă) odată cu momentul intrării în vigoare a normei penale în considerarea căreia
se configurează acesta. Astfel, se consideră că, încă de la data la care o normă penală (de
incriminare) devine parte integrantă a dreptului pozitiv, se naşte şi obligaţia destinatarilor
normei de a îşi adapta conduitele la aceasta, de a se manifesta în sfera vieţii de relaţie cu
observarea şi respectarea dispoziţiei legale respective. în acest sens, aceia care fac aceasta
dau naştere la şi intră în raporturi penale de cooperare, iar aceia care nu se conformează
corespunzător, comiţând fapta incriminată, dau naştere la şi intră în raporturi penale de
conflict. Prin excepţie de la regula astfel formulată, se apreciază că naşterea/apariţia raportului
penal de cooperare are loc chiar şi posterior datei intrării în vigoare a normei penale, atunci
când o persoană (fizică sau juridică) ajunge să devină, ulterior acestui moment, destinatar al
acelei prevederi (întruneşte, ulterior intrării ei în vigoare, anumite condiţii legale, solicitate
de normă drept necesare pentru dobândirea calităţii de destinatar al acesteia, condiţii pe
care nu le verifica iniţial, la momentul activării prevederii normative în cauză)111.
Observăm că, de principiu, viziunea tinde a fi aptă de susţinere mai ales în relaţie cu
normele penale prohibitive, nu însă (neapărat) şi faţă de acelea onerative. De pildă, este
relativ lesne de acceptat că, prin simpla intrare în vigoare a unei norme de incriminare
prohibitive (în special a uneia care instituie o obligaţie generică, ce nu este limitată la un anumit
context/dependentă de o situaţie premisă) - precum este cazul normelor de incriminare
a omorului, a furtului, a violului etc. - , debutează raportul de conformare la aceasta a
tuturor destinatarilor săi ce nu adoptă conduita interzisă (se abţin să încalce norma, şi
anume nu omoară, nu sustrag, nu violează etc.). în schimb, nu se impune în egală măsură
evenimentul naşterii unui raport de conformare prin simpla intrare în vigoare a unei norme
de incriminare onerative, care impune destinatarilor săi o anumită conduită, în situaţii anume
determinate. în acest din urmă caz, apariţia raportului de cooperare ne apare dependentă
mai degrabă de configurarea contextului concret în care se activează dispoziţia normei
penale, de apariţia efectivă a împrejurării în prezenţa căreia legiuitorul solicită destinatarului
adoptarea conduitei dezirabile121. Raţionamentul ar putea fi suficient de lesne extins, de

fie pe o supunere formală, întemeiată pe dorinţa de a evita sancţiunea de drept penal/pe temerea faţă de aceasta
(norma ameninţă cu sancţiunea specifică în caz de nerespectare, iar destinatarii o respectă pentru a nu suporta
sancţiunea respectivă), ori pe ambele, deopotrivă.
[1] Astfel, este evident că unele persoane (fizice sau juridice) nici nu existau, în mod obiectiv, la data intrării în
vigoare a unor norme penale, care însă pot rămâne active o lungă perioadă de timp, vreme în care respectivele
persoane apar şi ajung să întrunească condiţiile generale necesare pentru a dobândi capacitate penală (de pildă, în
cazul persoanelor fizice: o anumită limită de vârstă, responsabilitate şi libertate de hotărâre şi de acţiune). în acest
caz, în privinţa respectivelor persoane, calitatea de destinatar al normelor penale în cauză va fi dobândită odată
cu întrunirea condiţiilor generale la care s-a făcut referire, acesta reprezentând, aşadar, şi momentul la care se va
naşte raportul juridic penal de cooperare între stat şi ele (în măsura în care se vor supune dispoziţiilor normelor
penale). Sau unele norme penale se adresează doar anumitor categorii de persoane (fizice sau juridice) - impunând,
de pildă, întrunirea de către destinatar a unei calităţi determinate-, caz în care nu vor fi destinatari ai acestora
decât persoanele faţă de care se verifică întrunirea cerinţei speciale în cauză şi numai de la data la care respectiva
condiţie a fost întrunită (spre exemplu, normele penale care vizează exclusiv funcţionarii publici ori militarii nu
nasc raporturi de cooperare în rândul persoanelor ce nu întrunesc asemenea calităţi, raportul configurându-se,
pentru viitor, de la data la care o asemenea persoană va dobândi statutul/calitatea respectivă).
[2] Spre exemplu, nu credem că, în cazul normei de incriminare a nedenunţării (art. 266 CP), se poate discuta
despre existenţa unui raport juridic penal de cooperare între stat şi destinatarii acestei norme, încă de la data intrării
în vigoare a celei din urmă. în realitate, problema naşterii unui raport juridic penal (fie acesta de cooperare ori de
conflict) în relaţie cu această normă se va putea ridica doar în momentul în care o anumită persoană, din rândul
destinatarilor normei în cauză, se va găsi într-o situaţie concretă în care a luat la cunoştinţă despre săvârşirea,
106 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

altfel, şi către normele prohibitive care nu instituie o interdicţie generică, ci una limitată la
un anumit context/dependentă de o situaţie-premisă111. în acest context, pentru simetrie
şi identitate de raţiune (pentru a nu se ajunge în situaţia aprecierii momentului de naştere
a raportului juridic penal de conformare ca fiind reprezentat de date diferite, în funcţie de
tipul normelor de incriminare din care decurge), s-ar putea propune o viziune potrivit căreia
intrarea în vigoare a normei de incriminare constituie doar premisa naşterii raportului de
conformare. Apariţia concretă a acestuia ar urmă să fie însă (de regulă) ulterioară, fiind
condiţionată de configurarea situaţiei/contextului în care s-ar contura posibilitatea reală
de nesocotire a comandamentului legal imperativ (fiind, practic, o alternativă punctuală la
apariţia raportului juridic penal de conflict)121.
Stingerea raportului juridic penal de cooperare este fixată, în doctrina majoritară131, la
data ieşirii din vigoare a normei penale de referinţă, respectiv la momentul pierderii calităţii
de destinatar al ei, prin efectul dispariţiei unei condiţii necesare pentru întrunirea acestei
calităţi141.*1
4
3
2

de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, din rândul celor contra vieţii sau al acelor care
au avut ca urmare moartea unei persoane. Dacă, într-o atare situaţie, destinatarul normei penale va înştiinţa de
îndată autorităţile, se va putea aprecia că şi-a conformat conduita preceptului legal imperativ şi că nu a încălcat
norma (apărând, astfel, un raport juridic penal de cooperare). Dimpotrivă, dacă nu înştiinţează autorităţile (sau nu
o face de îndată ce a avut posibilitatea efectivă), reiese că nu şi-a conformat comportamentul dispoziţiei penale
imperative, violând preceptul legal (apărând, astfel, un raport juridic penal de conflict).
[1] De pildă, art. 338 CP prevede drept infracţiune fapta de părăsire a locului accidentului ori modificare sau
ştergere a urmelor acestuia, ceea ce reprezintă o normă de incriminare prohibitivă (prin aceea că se descrie
drept infracţiune, sub sancţiunea unei pedepse, adoptarea unei asemenea conduite, reiese că dispoziţia normei
este: să nu părăseşti locul accidentului, respectiv să nu modifici sau să nu ştergi urmele acestuia). Raportându-ne
(pentru facilitarea expunerii) doar la ipoteza părăsirii locului accidentului, trebuie arătat că nu considerăm realistă
o viziune care afirmă că ar exista un raport juridic penal de cooperare, în acest sens, între stat şi toţi conducătorii
de vehicule participante la circulaţia pe drumurile publice, încă din momentul intrării în vigoare a acestei norme
ori de la data (posterioară) a dobândirii, de către o persoană, a permisului de conducere. în realitate, data în
considerarea căreia va apărea un raport juridic penal între stat şi una dintre aceste persoane va fi aceea în care
se va produce un accident de trafic [cu excepţia situaţiilor detaliate în alin. (3) al art. 338 CP], iar conducătorul
vehiculului va adopta fie conduita de a părăsi locul accidentului fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care
efectuează cercetarea locului faptei (caz în care raportul juridic va fi unul de conflict), fie conduita de a rămâne la
acel loc până la obţinerea respectivei permisiuni de a îl părăsi (caz în care raportul juridic va fi unul de conformare).
[2] Aşadar, odată premisele sale asigurate (intrarea în vigoare a normei penale şi existenţa unor destinatari ai
acesteia), raportul juridic penal de cooperare/conformare se va naşte nu automat, ci ori de câte ori vor apărea conduite
concrete/efective de adaptare a comportamentului destinatarilor la preceptul normativ, indiferent de caracterul
comisiv sau omisiv al acestuia (adieă: faptele juridice). Mai precis, în această viziune, destinatarii unei anumite norme
penale nu intră, faţă de stat, într-un (singur şi continuu, liniar) raport de cooperare, cu desfăşurare neîntreruptă de la
chiar data activării juridice a acelei norme ori a dobândirii calităţii de destinatari ai acesteia. Dimpotrivă, ei ar urma
să intre în raporturi (potenţial succesive, reiterate, multiple) de conformare ori de câte ori, pe parcursul subzistenţei
acestor premise ale existenţei raportului juridic, se găsesc în situaţii faptice concrete/efective în care au posibilitatea
de a decide, în mod real, dacă vor adopta o conduită conformă sau neconformă cu norma respectivă. Aceasta,
desigur, în măsura în care vor lua, în final, decizia de supunere la exigenţele normei/de adaptare a comportamentului
la normă (decizie potrivit căreia se comportă apoi efectiv). Pentru o detaliere a acestei perspective asupra datei
de naştere a raportului juridic penal de conformare, a se vedea M. Dunea, M.l. Mărculescu-Michinici, Despre
noţiunea, formele şi conţinutul conceptului de raport juridic penal, în Analele Universităţii „Alexandru loan Cuza"
din laşi, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 11/2016, p. 177-184 (articolul poate fi consultat on-line prin accesarea adresei de
internet http://pub.law.uaic.rO/files/articole/2016/volii/2016Ji_2.2.dunea.pdf).
[3] G. A ntoniu, op. cit., p. 264; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 72; V. Pasca, op. cit., p. 62, ş.a.
[4] Din unele exprimări care pot fi întâlnite în doctrină s-ar putea concluziona că s-ar admite şi ipoteza considerării
ca stins a raportului juridic penal de conformare prin săvârşirea infracţiunii (care decurge din adoptarea conduitei
ilicite descrise de respectiva normă). Doctrina majoritară subliniază însă (în mod corect) faptul că, şi ulterior acestui
moment, destinatarul în cauză al normei respective continuă să fie obligat, pe viitor, să îşi conformeze conduita
la aceasta, o nouă încălcare a normei, de către aceeaşi persoană care a mai încălcat-o deja, conducând la apariţia
unui număr corespunzător de raporturi juridice penale de conflict (dovadă că obligaţia juridică de conformare la
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 107

însă, conform propunerii pe care am avansat-o anterior, cu privire la momentul apariţiei


şi formele desfăşurării acestui tip de raport juridic penal, ar reieşi că asemenea momente
reprezintă doar datele de la care încetează premisele existenţei respectivului gen de raport
juridic. Separat de aceste aspecte însă, stingerea raportului juridic penal de cooperare nu ar
mai constitui un eveniment singular (unic) şi izolat (excepţional), ci ar putea fi identificată o
succesiune consecutivă de apariţii şi stingeri ale unui asemenea tip de raport juridic, între
stat şi diverşi destinatari ai unei anumite norme penale. Momentele acestor naşteri, respectiv
stingeri ale raportului juridic penal de cooperare ar fi corespunzătoare apariţiei, respectiv
dispariţiei contextului/situaţiei legale-premisă necesar(ă) pentru comiterea infracţiunii,
moment consecutiv căruia însă, în urma unei manifestări de voinţă a acelor persoane, s-ar
înregistra, totuşi, o conformare a conduitelor lor la standardul comportamental normativ111.

§3. Raportul juridic penal de conflict/contradicţie/constrângere (punitiv)


Admis de doctrina majoritară (atât de drept penal, cât şi de teoria generală a dreptului) -
aşadar, în principiu, necontestat-ca tip propriu-zis, specific de raport juridic penal121, raportul*1

norma în cauză nu a încetat prin actul transgresării sale anterioare) -în acest sens, a se vedea: C. Bulai, B.N. Bulai,
op. cit., p. 73; V. Pasca , op. cit., p. 62. într-adevăr, dacă admitem viziunea majoritară, potrivit căreia raportul juridic
de cooperare apare odată cu intrarea în vigoare a normei sau dobândirea de către o persoană a statutului de
destinatar al acelei norme, având un caracter unitar (singular), o existenţă liniară şi neîntreruptă, atunci, desigur,
afirmaţia potrivit căreia acest raport s-ar încheia prin comiterea infracţiunii nu ar putea fi admisă sub nicio formă
(ar însemna că în privinţa infractorilor nu ar subzista obligaţia de a-şi conforma conduita preceptelor legale penale
sau unora dintre ele, odată acestea încălcate şi încă nefinalizate raporturile de conflict astfel apărute, ceea ce,
evident, nu poate fi admis, căci ar semnifica - de pildă - că, odată săvârşit un omor, infractorul în cauză ar putea
continua să ucidă, cu impunitate, până la stingerea primului raport de conflict, ceea ce este inadmisibil). De
asemenea, potrivit accepţiunii pe care am propus-o asupra apariţiei, desfăşurării şi stingerii raportului juridic penal
de cooperare, admiţând existenţa sa conjuncturală, potenţial plurală/succesivă, reiese că săvârşirea infracţiunii nu
ar putea fi interpretată drept eveniment care să pună capăt unui raport juridic penal de conformare, ci reprezintă
o manifestare alternativă celei care ar da naştere unui astfel de raport juridic (în conjunctura normativă şi faptică
în care destinatarul normei urmează a decide concret conformarea sau neconformarea la normă, acesta fie îşi va
adapta conduita la preceptul legal, apărând raportul de cooperare, fie va adopta un comportament neconform
imperativului legal, născându-se raportul de conflict).
[1] Astfel, pentru a urma linia unor exemplificări anterioare, raportul juridic penal de cooperare dintre stat şi
destinatarul unei norme de nedenunţare s-ar naşte odată cu luarea la cunoştinţă, de către acesta, a unei infracţiuni
contra vieţii (de exemplu), comisă de un terţ, iar stingerea acestui raport s-ar produce prin înştiinţarea de îndată,
de către respectiva persoană, a autorităţilor. Sau: raportul juridic penal de cooperare dintre stat şi conducătorul
unui vehicul implicat într-un accident, pe când circula pe drumurile publice (destinatar al normei care incriminează
fapta de părăsire a locului accidentului), s-ar naşte la data producerii acelui accident, stingându-se prin rămânerea la
locul în cauză a conducătorului respectiv de vehicul, până la încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează
cercetarea la locul faptei. Ori: raportul juridic penal de cooperare vizând incriminarea omorului/furtului/violului
etc. s-ar naşte odată cu apariţia unei situaţii concrete în care o persoană ia în considerare posibilitatea comiterii unei
asemenea fapte, având posibilitatea obiectivă de a o săvârşi, iar stingerea sa ar fi reprezentată de luarea deciziei
de a se conforma legii penale, urmată de adoptarea unei conduite de adeziune, corespunzătoare (abţinerea de la
comiterea omorului/furtului/violului etc.). în fiecare dintre cazurile menţionate, ulterior stingerii raportului penal
de cooperare în cauză, se conservă (până la ieşirea din vigoare a normei în temeiul căreia a fost posibilă apariţia
unui asemenea raport juridic ori până la pierderea, de către respectiva persoană, a calităţii de destinatar al acelei
norme) posibilitatea ca, pe viitor, raportul de cooperare să renască şi să se stingă, din nou, în condiţii similare celor
din trecut. Acest aspect se poate repeta de mai multe ori, la intervale diferite de timp, cu privire la una şi aceeaşi
persoană, destinatară a normei respective, fiind posibil, de asemenea, ca între astfel de raporturi penale de cooperare
să se interpună şi alte raporturi similare, între aceeaşi persoană şi stat, cu privire însă la alte norme penale, precum
şi unele raporturi de conflict-revelate sau nu, rezolvate judiciar definitiv sau nu -între aceiaşi subiecţi pre-indicaţi.
[21Doctrina a observat faptul că normele penale (fie generale, fie speciale) nu se aplică efectiv, potrivit reglementării
lor legale, decât în ipotezele în care apar raporturi de conflict. Astfel, de pildă, s-a afirmat că „toate dispoziţiile
Codului penal, generale şi speciale, au în vedere aplicarea şi executarea pedepsei" - M. Zolyneak, op. cit., p. 94. Drept
108 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

de conflict manifestă o structură şi particularităţi proprii, caracteristice. Deşi autorii care admit
existenţa raportului de cooperare consideră, de regulă, că acesta constituie modalitatea/
forma dominantă (principală) de manifestare a raportului juridic penal - raportul de conflict
prezentând un caracter subsidiar (secundar) în cadrul realizării ordinii de drept penal111 -,
această apreciere este (doar) rezultatul unei evaluări de factură preponderent cantitativă
(se poate admite, în mod rezonabil, că numărul destinatarilor obedienţi ai legii penale este
superior celui al destinatarilor care, încălcând-o/nesocotind-o, intră în conflict cu aceasta). Sub
aspectul aplicării ansamblului dispoziţiilor juridico-penale însă, este evident că raportul
juridic penal de conflict asigură funcţia principală, căci realizarea scopului dreptului penal
prin adeziune (în cadrul raporturilor de cooperare) nu implică o activare propriu-zisă a
normelor penale. Altfel spus, prevederile normelor penale devin aplicabile numai în ipoteza
existenţei unor raporturi de conflict, nu şi a unora de cooperare (chiar dacă scopul lor este
atins prin intermediul ambelor tipuri de raport juridic penal).
Referitor la elementele de structură ale raportului juridic penal de conflict, analiza p
(subiecţilor) acestui tip de raport juridic penal relevă că ele sunt:
-sta tu l, ca subiect activ, dominant şi determinat121;
- infractorul (persoana fizică sau juridică ce a comis infracţiunea), ca subiect pasiv,
subordonat.
în legătură cu această din urmă parte a raportului juridic penal de conflict (infractorul),
în principiu, doctrina majoritară specifică faptul că ar fi un subiect determinat (de regulă, se
menţionează astfel o deosebire în comparaţie cu subiectul pasiv al raportului juridic penal
de cooperare)131.

urmare, putem aprecia că scopul legii penale se realizează, în majoritatea cazurilor (aşa cum este şi ideal/dezirabil),
în cadrul raporturilor penale de cooperare/conformare (preceptive), da r reglem entarea penală se aplică, efectiv,
doar atunci când apar (şi sunt revelate) raporturi penale de conflict/contradicţie/constrângere (punitive).
[1] M. Zolyneak, op. cit., p. 92, 93.
[21 Persoana vătămată prin fapta incriminată comisă nu este subiect al raportului juridic penal de conflict,
căci statul, ca reprezentant al întregii societăţi (aşadar, inclusiv al acelei persoane), monopolizează dreptul de a
reacţiona juridic, din punct de vedere penal, la comiterea unei fapte incriminate şi de a supune şi obliga persoana
care a săvârşit-o la executarea sancţiunilor/măsurilor care se stabilesc şi se aplică, legal, pe acest temei. Persoana
vătămată nu este subiect al raportului juridic penal de conflict nici măcar în acele cazuri în care demararea, respectiv
desfăşurarea acţiunii penale depind de manifestarea sa de voinţă, exprimată prin formularea şi menţinerea unei
plângeri prealabile până la definitivarea procesului penal (trebuie menţionat că asemenea cazuri reprezintă excepţia
de la regula oficialităţii, operantă în materie penală - regulă potrivit căreia instrumentarea unei cauze penale şi
desfăşurarea procesului penal, tragerea la răspundere penală şi determinarea sancţiunilor de drept penal consecutive
comiterii unei fapte incriminate se realizează din oficiu, indiferent de modul de sesizare a autorităţilor competente
şi de existenţa sau inexistenţa unei manifestări de voinţă a unei anumite persoane/entităţi în acest sens, ba chiar,
dacă este cazul, în pofida unei voinţe expres exprimate în sens contrar). în aceste ipoteze, se apreciază că statul
este, în continuare, singurul subiect activ al raportului penal de conflict, singurul titular al dreptului de a trage la
răspundere penală persoana care a comis infracţiunea şi/sau de a stabili, aplica şi asigura executarea sancţiunii de
drept penal corespunzătoare, cu menţiunea că acest drept este afectat de o condiţie, reprezentată de manifestarea
de voinţă a persoanei vătămate (prin plângere prealabilă), condiţie a căreia exercitare este încredinţată unui
persoane terţe faţă de raportul juridic penal de conflict. A se vedea, în acest sens: G. A ntoniu, op. c it , p. 265;
M. Zolyneak, op. cit., p. 100-102; D. Pavel, op. cit., p. 46, 47.
[3] G. A ntoniu, op. cit., p. 264; C. Mitrache, Cr . Mitrache, op. cit., p. 63; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 71. Trebuie
punctat că, în viziunea conform căreia apariţia raportului juridic penal de cooperare nu se identifică, automat, cu
data intrării în vigoare a normei juridice de incriminare (pentru subiecţii de drept penal preexistenţi, care întrunesc
toate condiţiile necesare pentru a fi consideraţi destinatari ai acesteia), fiind reprezentată de momentul la care se
petrece faptul juridic al supunerii voite şi conştiente faţă de prescripţia normei în cauză, într-un context concret în
care destinatarul obligaţiei de obedienţă ar fi putut să nu îi dea curs acesteia, afirmarea caracterului determinat
al subiectului pasiv al raportului juridic penal de conflict nu se mai impune ca o distincţie atât de pregnantă în
comparaţie cu situaţia (abstractă a) subiectului pasiv al raportului juridic penal de conformare.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 109

Desigur că, teoretic (după cum vom puncta şi în continuare), raportul juridic de conflict
apărând de la momentul comiterii infracţiunii (indiferent de aspectele concrete legate de
descoperirea acesteia ori de identificarea persoanei făptuitorului), încă de la acel moment
există şi un subiect pasiv al raportului juridic în cauză, respectiv subiectul activ al faptei
incriminate (persoana fizică sau juridică ce a comis acea faptă), indiferent dacă i se cunoaşte
efectiv identitatea sau nu. în acest sens (aşadar, potrivit unei raportări de natură abstractă),
se poate afirma că subiectul pasiv al raportului juridic penal de conflict este determinat ca
fiind reprezentat de către infractor/făptuitor, împrejurare care, de regulă, se concretizează
ulterior (la fel ca şi celelalte elemente ale acestui tip de raport juridic), pe parcursul procesului
penal, consolidându-se la momentul finalizării acestuia, prin rămânerea definitivă a hotărârii
(care, în principiu - dar nu exclusiv, după vom dezvolta în continuare - , va fi o hotărâre de
condamnare).
Pe de altă parte, abordând lucrurile dintr-o perspectivă concretă, trebuie observat
faptul că acest subiect (astfel) determinat (din punct de vedere abstract) rămâne uneori
nedeterminat (neindividualizat) în mod efectiv, şi anume în acele cazuri în care fie nu se
descoperă săvârşirea infracţiunii (deci nici existenţa raportului penal de conflict apărut în
mod obiectiv), fie, deşi infracţiunea este descoperită, nu se identifică (în mod corect sau chiar
deloc) persoana infractorului. în asemenea ipoteze, din punct de vedere teoretic (abstract,
legal), se poate afirma că există un subiect pasiv determinat al raportului penal de conflict
(anume infractorul), dar în concret nu se cunoaşte, în mod real (efectiv), identitatea acestuia;
el este, aşadar, doar abstract-determinat, nu însă şi concret-determinatl
Prin urmare, credem că trebuie să ţinem cont de aceste nuanţe atunci când afirmăm, în mod
generic, că subiectul pasiv al raportului juridic penal de conflict este determinat, aserţiunea
general valabilă (din punctul nostru de vedere) fiind că acesta este abstract-determinat (în
persoana infractorului, oricare ar fi acesta în fiecare caz concret în parte), urmând ca uneori
să ajungă să fie şi un subiect pasiv concret/efectiv determi
în mod real, doar un subiect pasiv abstract determinat).
Un alt aspect care se poate discuta în legătură cu subiectul pasiv al raportului penal de
conflict este dacă el se determină exclusiv din rândul persoanelor care comit fapte incriminate
în condiţii în care acestea se pot califica, legal, drept infracţiuni (iar respectivele persoane
drept infractori) sau dacă nu s-ar putea indica, în această categorie, inclusiv unele persoane
care săvârşesc fapte incriminate în condiţii ce nu permit calificarea lor juridică drept infracţiuni
(activităţi concrete rămase la stadiul de simpl e faptepr
care le-au comis putând fi denumite doar r).Chestiunea se
io
tu
p

există anumite sancţiuni de drept penal care se pot aplica chiar şi în absenţa aprecierii faptei
incriminate săvârşite ca reprezentând o infracţiune (şi anume măsurile de siguranţă)111. Faptul
că acestea din urmă constituie sancţiuni de drept penal121, ce pot fi luate (în anumite condiţii)
în considerarea comiterii unor fapte incriminate (prevăzute de legea penală), într-un cadru
procesual limitat (reprezentat exclusiv de procesul penal), de către organe jurisdicţionale
anume instituite, cu atribuţii în materie penală (instanţa judecătorească competentă a
judeca pricini penale) - aşadar, sancţiuni de drept penal dispuse exclusiv prin intermediul
raportului juridic procesual-penal-, reprezintă un argument pertinent în susţinerea opiniei
potrivit căreia nu doar infractorii, ci şi simplii făptuitori ai unor comportamente incriminate *2

111Conform art. 107 alin. (2) CP, „Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută
de legea penală, nejustificată".
[2) Fără a fi, propriu-zis, sancţiuni penale (doar pedepsele şi măsurile educative putând fi astfel calificate, d
lege lata, în legislaţia penală românească, ele singure constituind sancţiuni juridice care reprezintă consecinţe ale
angajării răspunderii penale).
110 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

(persoanele fizice şi/sau juridice care au comis fapte prevăzute de legea penală ce nu se pot
însă califica propriu-zis drept infracţiuni) ar putea fi totuşi apreciaţi, uneori111, drept subiecţi
pasivi ai raportului penal de conflict.
Admiterea unei asemenea viziuni ar implica, în continuare, a se accepta că raportul
penal de conflict nu poate fi redus exclusiv la angajarea/tragerea la răspundere penală
şi supunerea subiectului său pasiv la executarea sancţiunii ce decurge din stabilirea unei
asemenea răspunderi, aceasta fiind doar configuraţia sa preponderentă. în plus, potrivit
opiniei propuse, raportul de conflict ar cuprinde desfăşurarea oricărui curs de acţiune legal
(oficial) din partea statului, prin care acesta ar ajunge să stabilească şi să impună spre
executare, în sarcina persoanelor care comit fapte incriminate, acele sancţiuni (măsuri reactive)
necesare decurgând (legal) din tipul de manifestare comportamentală exteriorizată (fie
acestea pedepse ori măsuri educative, fie doar măsuri de siguranţă). Altfel spus, raportul
juridic penal de conflict ar caracteriza legătura juridică apărută între stat şi o persoană (fizică/
juridică) în condiţii de acţiune efectivă a normelor care reglementează reacţia celei dintâi
părţi la adoptarea, în cadrul relaţiilor sociale, a unei conduite corespunzătoare unei fapte
incriminate, de către cea de-a doua parte, indiferent dacă sunt sau nu întrunite condiţiile
necesare pentru calificarea respectivul comportament drept infracţional (şi, implicit, drept
infractor a celui care l-a manifestat).
Cu privire la conţinutul raportului juridic penal de conflict (în conformitate cu viziunea
general admisă în literatura de specialitate)121, acesta vizează:
- pe de o parte, dreptul statului de a reacţiona la comiterea unei fapte incriminate, prin
desfăşurarea procesului penal (şi a raportului juridic procesual penal), în vederea tragerii la
răspundere penală (dacă este cazul) a subiectului activ al faptei incriminate (devenit subiect
pasiv al raportului penal de constrângere) şi a soluţionării legale corespunzătoare a conflictului
declanşat de această persoană, prin stabilirea, aplicarea şi supunerea sa la executarea unei
sancţiuni de drept penal (în vederea restabilirii ordinii de drept înfrânte şi pentru realizarea -
postdelictuală - a scopului dreptului penal). Corelativ, statul are obligaţia de a nu depăşi
limitele legale prestabilite (predeterminate) ale acestei reacţii, neputând institui în sarcina
subiectului pasiv al raportului de conflict nicio obligaţie concretă excedentară/suplimentară
respectivelor limite, trebuind, totodată, să îi asigure acestuia exerciţiul şi beneficiul tuturor
garanţiilor legal recunoscute/reglementateîn dreptul pozitiv, pe parcursul fazelor şi etapelor
succesive prin desfăşurarea cărora îşi concretizează dreptul în cauză;
- pe de altă parte, obligaţia făptuitorului de a se supune reacţiei statului şi consecinţelor
juridic reglementate decurgând din comiterea faptei incriminate (executarea sancţiunilor de
drept penal şi a tuturor măsurilor legal stabilite şi aplicate). Corelativ, făptuitorul are dreptul

[11 Rezerva vizează acele împrejurări în care nu s-ar putea aplica niciun fel de sancţiuni de drept penal ca
urmare a comiterii unei fapte incriminate (nici măcar măsuri de siguranţă), astfel cum este cazul săvârşirii unei
fapte prevăzute de legea penală în condiţii în care se reţine incidenţa unei cauze justificative [art. 107 alin. (2) CP
impune verificarea caracterului nejustificat al faptei incriminate comise, pentru a se putea dispune măsuri de
siguranţă], precum legitima apărare ori starea de necesitate etc.
P1 Doctrina a înregistrat şi exprimarea opiniei conform căreia raportul juridic penal de conflict nu ar cunoaşte
decât, pe de o parte, dreptul statului, iar, pe de altă parte, obligaţia făptuitorului, fără ca fiecare dintre acestea
să genereze şi o obligaţie, respectiv un drept corelativ(ă). Potrivit acestui punct de vedere, ceea ce se afirmă, de
regulă, ca obligaţie a statului (corelativă dreptului său), respectiv ca drept al făptuitorului (corelativ obligaţiei sale),
în cadrul raportului penal de conflict, nu ar reprezenta propriu-zis drepturi şi obligaţii, ci doar limite ale conţinu­
tului raportului juridic în cauză. A se vedea, în acest sens, D. Pavel, op. cit., p. 49 [autorul arăta că „în orice raport
juridic drepturile şi obligaţiile (...) au un anumit contur, anumite limite: sunt drepturi şi obligaţii determinate. Dar
determinările cantitative ale dreptului unuia dintre subiecţii raportului juridic nu constituie obligaţii distincte în
sarcina sa, după cum limitele obligaţiei celuilalt subiect nu se pot converti în drepturi ale acestuia. Toate drepturile
au limite, dar limitele unui drept nu constituie obligaţii distincte pentru titularul dreptului"].
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 111

de a solicita şi de a i se asigura respectarea strictă a legalităţii în cadrul acestor demersuri,


precum şi lipsa oricărei abateri (în detrimentul său) de la limitele reacţiei la care este îndrituit
subiectul activ al acestui raport juridic, ca urmare a adoptării conduitei penal tipizate de
către subiectul pasiv al raportului de conflict.
Astfel, se poate aprecia că obiectul raportuluijuridic penal de conflict rezidă în sancţionarea
corespunzătoare a făptuitorului unei conduite incriminate (supunerea acestuia sancţiunii
de drept penal legale şi just individualizate pentru fapta comisă, cu luarea în considerare a
particularităţilor obiective şi subiective ale săvârşirii acesteia). Practic, obiectul raportului penal
de conflict tinde la realizarea (postdelictuală a) scopului legii penale: apărarea societăţii/valorilor
(relaţiilor) sociale esenţiale, prin reintegrarea ordinii de drept şi prevenirea (preponderent
specială, dar şi - î n subsidiar-generală a) comiterii, pe viitor, de noi fapte incriminate.
în ceea ce priveşte durata acestui raport juridic, se poate aprecia că doctrina penală
contemporană a atins un consens din a menţiona drept dată a naşterii (apariţiei) sale momentul
comiterii faptei incriminatell], indiferent de formele şi calificările juridice care i s-ar putea aduce
acesteia121. După cum s-a afirmat în literatura de specialitate, „naşterea unui raport juridic
constituie un fenomen obiectiv, determinat de faptele ce se petrec în realitatea obiectivă şi
de semnificaţia juridică a acestor fapte. Indiferent de reflectarea acestor fenomene obiective
în conştiinţa unor persoane (...), existenţa lor, cu atributele juridice care le caracterizează şi
cu raporturile de drepturi şi obligaţii pe care le generează, constituie o realitate obiectivă"131.
Desigur că, separat de admiterea/afirmarea teoretică a datei comiterii faptei incriminate, ca
reprezentând momentul naşterii/apariţiei raportului penal de conflict, acesta nu va cunoaşte
decât ulterior o formă determinată/efectiv configurată sub aspectul elementelor sale esenţiale.
Astfel, adeseori, însăşi comiterea faptei incriminate nu este descoperită imediat după săvârşire;
în multe cazuri, identitatea făptuitorului nu este stabilită imediat după descoperirea faptei
(şi, în toate cazurile, inclusiv acelea în care există infracţiuni flagrante141, persoana acuzată*2

111în doctrina mai veche se pot identifica opinii (sau referinţe la asemenea opinii) conform cărora apariţia raportului
juridic penal de conflict ar fi trebuit să fie stabilită ori la data descoperii faptei, respectiv la momentul identificării
făptuitorului, ori la momentul demarării acţiunii penale împotriva acestuia, ori chiar la data rămânerii definitive
a unei hotărâri (de condamnare, în principiu) cu privire la acea persoană, pentru respectiva faptă. în mod corect,
asemenea viziuni au fost respinse şi criticate ca neconforme cu realitatea (printre motivele invocate în acest sens se
pot număra: unele cauze care înlătură răspunderea penală-stingând, prin urmare, raportul juridic de conflict-pot
interveni chiar anterior descoperirii faptei ori instrumentării penale a cauzei împotriva făptuitorului sau rămânerii
definitive a unei hotărâri împotriva acestuia-cazul amnistiei, prescripţiei răspunderii penale, lipsei plângerii prealabile
în cazul anumitor infracţiuni etc. -, or, nu se poate admite efectul extinctiv produs asupra unei entităţi care nu a
început încă să fiinţeze/care nu există încă; dreptul de reacţie penală a statului şi obligaţia corelativă a făptuitorului
constituie o potenţialitate, care apare în abstract, în mod logic, chiar în momentul realizării faptului juridic suficient
şi necesar pentru le a declanşa pe acestea - săvârşirea faptei incriminate - , indiferent de particularităţile efective
ale anumitor cazuri concrete sau chiar în lipsa concretizării/valorificării lor efective în unele speţe; urmărirea penală
constituie o fază a procesului penal care începe in rem, chiar dacă nu există încă nicio persoană anume care să
fie suspectată de comiterea acesteia etc.). A se vedea M. Zolyneak, op. cit., p. 95-97; D. Pavel, op. cit., p. 51, 53.
[2) După caz, fapta respectivă se poate înfăţişa, în diverse cazuri concrete, fie ca faptă consumată (forma
tipică), fie ca faptă tentată (tentativă incriminată); făptuitorul poate avea în etiologia comiterii acesteia, după caz,
un rol esenţial, principal (poziţie de autor), sau neesenţial, secundar (calitate de instigator ori de complice); fapta
în cauză ar putea fi încadrată juridic în forma de bază (tip) a unei anumite norme de incriminare ori în vreuna
dintre formele agravate/calificate sau, din contră, atenuate ale acesteia (dacă există astfel de forme, derivate, de
manifestare a respectivei incriminări) etc.
131 D. Pavel , op. cit., p. 53.
141Potrivit art. 293 alin. (1) CPP, se stabileşte că „Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii
sau imediat după săvârşire", alin. (2) al aceluiaşi articol prevăzând că „Este de asemenea considerată flagrantă şi
infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă
naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea
112 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

beneficiază de prezumţia constituţională de nevinovăţie111, până la răsturnarea acesteia


prin efectul rămânerii definitive a anumitor tipuri de hotărâre judecătorească121). în plus,
întinderea (particulară/individualizată fiecărui caz în parte a) drepturilor şi obligaţiilor care
dau conţinut raportului juridic penal de conflict nu se configurează în mod definitiv decât la
finalul procedurilor judiciare caracteristice (încheierea raportului juridic procesual penal). Prin
urmare, momentul la care raportul juridic penal de conflict se configurează în forma sa
concretă este reprezentat (ca regulă/de principiu) de data stingerii raportului juridic procesual
penal corespunzător, şi anume momentul rămânerii definitive a unei hotărâri judecătoreşti
de condamnare sau de amânare a aplicării pedepsei ori de renunţare la aplicarea pedepsei*131.
Aceasta din urmă constituie, desigur, doar data la care se fixează, determinat, structura
raportului juridic penal de conflict, cu efect retroactiv (extunc)w. Raportul de conflict respectiv
se va aprecia a se fi înfăţişat astfel încă de la apariţia (naşterea) sa (data comiterii faptei
incriminate), hotărârea definitivă având (din acest punct de vedere) doar un rol constatator,
iar nu constitutiv. Ea relevă, afirmă şi fixează raportul juridic respectiv aşa cum (se presupune
că) a existat el încă de la apariţia sa (anterioară acestei revelări/afirmări/fixări), deşi structura
sa precisă nu a fost cunoscută cu exactitate în toată perioada de timp intermediară celor
două momente.

rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente
sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune".
ll] Conform art. 23 alin. (11) din Constituţia României (revizuită), „Până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată".
[2] Avem în vedere tipurile de hotărâri judecătoreşti penale definitive prin care se stabileşte existenţa faptei
comise ca reprezentând infracţiune (cu efectul implicit al identificării persoanei făptuitorului drept infractor). Potrivit
actualei reglementări procesuale penale, aceste tipuri de hotărâri sunt: cea de condamnare ; cea de amânare a
aplicării pedepsei; cea de renunţare la aplicarea pedepsei (a se vedea, printre altele, dispoziţiile art. 396 CPP)
Considerăm că, în anumite circumstanţe concrete, se poate admite acelaşi efect (de statuare definitivă a caracterului
de infracţiune al faptei incriminate comise de o anumită persoană - infractor-, implicând, aşadar, efectul de
răsturnare definitivă a prezumţiei constituţionale de nevinovăţie a acesteia) şi în cazul unor hotărâri definitive
de încetare a procesului penal. Astfel, în ipoteza în care a intervenit o cauză antecondamnatorie de înlăturare
a răspunderii penale, din rândul celor care permit persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni să solicite
continuarea procesului penal, în speranţa obţinerii pronunţării unei hotărâri mai favorabile decât una de încetare
a procesului penal - respectiv o hotărâre de achitare - , ori în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, atunci
când inculpatul solicită continuarea procesului penal (potrivit art. 18 CPP), dacă la finalul unui asemenea demers se
ajunge, totuşi, la pronunţarea unei hotărâri de încetare a procesului penal (prin valorificarea respectivei cauze de
înlăturare a răspunderii penale ori de nepedepsire), rezultă că instanţa a apreciat că fapta constituie infracţiune şi a
fost comisă de respectiva persoană inculpată, dar nu poate pronunţa condamnarea (ori renunţarea sau amânarea
aplicării pedepsei), dată fiind prezenţa respectivei cauze. în asemenea ipoteze, considerăm că hotărârea de încetare
a procesului penal astfel pronunţată ar trebui să fie apreciată a produce efectul înlăturării prezumţiei de nevinovăţie
şi al atestării formale a caracterului de infracţiune al faptei, respectiv a statutului de infractor al făptuitorului, în
egală măsură (strict numai în privinţa acestor aspecte) cu o hotărâre de condamnare ori cu una de renunţare sau
de amânare a aplicării pedepsei!
131 Doctrina mai veche menţiona ca dată de configurare concretă (cu efecte retroactive, începând de la data
comiterii faptei incriminate) a elementelor esenţiale ale raportului juridic penal de conflict doar data rămânerii
definitive a unei hotărâri de condamnare. Aserţiunea era, de principiu, corectă, în corelare cu reglementarea
procesuală penală de la acel moment referitoare la modurile de rezolvare a acţiunii penale în faza de judecată a
procesului penal (Codul de procedură penală anterior reglementa doar trei soluţii posibile ale acţiunii penale în
faza de judecată, anume: achitarea, condamnarea şi încetarea procesului penal). însă, în considerarea actualei
reglementări procesuală penale (care prevede cinci soluţii posibile ale acţiunii penale în faza de judecată), reiese
că, şi prin pronunţarea unei hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, respectiv (într-o mai mică măsură/într-o
configuraţie specifică) prin pronunţarea unei hotărâri de renunţare la aplicarea pedepsei, se poate aprecia drept
definitiv caracterizată/particularizată structura esenţială a unui raport juridic penal de conflict (reiterăm şi opinia
anterior exprimată referitor la posibilitatea producerii unui efect similar ca rezultat al pronunţării, în anumite
circumstanţe, a unei hotărâri de încetare a procesului penal).
[4j G. A ntoniu , op. cit., p. 266; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 74.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 113

Referitor la stingerea raportului juridic penal de conflict s-au propus, în doctrină[1], de-a
lungul timpului, mai multe momente finale care ar putea marca (definitiv) acest eveniment:
data stingerii raportului juridic procesual penal (prin rămânerea definitivă a hotărârii penale
care consacră anumite tipuri de soluţii procesuale penale)121; data încheierii fazei execuţionale
penale (finalizarea executării sau considerarea ca executată a sancţiunii penale/sancţiunii de
drept penal aplicate în temeiul faptei incriminate comise); momentul reabilitării (încetarea
oricărei decăderi/interdicţii/incapacităţi decurgând din condamnare).
De regulă, separat de existenţa unui moment final, obiectiv, ce nu poate fi depăşit în
existenţa unui raport penal de conflict, se admite existenţa (potenţială a) mai multor etape1 [3]4
2
în cadrul desfăşurării generale a acestuia, fiecare cunoscând propriul său moment de încheiere
(corespunzător finalizării unui anumit tip de raport juridic conex celui penal de conflict,
respectiv - după caz - raportul procesual penal ori cel execuţional penal). în desfăşurarea
sa concretă, fiecare raport juridic penal de conflict se poate încheia fie pe parcursul uneia
dintre aceste etape posibile, fie (dacă le depăşeşte pe toate fără a se încheia) prin atingerea
momentului final definitiv141.
A d esea-în această viziune-, momentul final obiectiv (definitiv) de încheiere a raportului
penal de conflict este apreciat a fi reprezentat de data finalizării fazei de executare a sancţiunilor
de drept penal aplicate ca reacţii la fapta incriminată săvârşită de o anumită persoană (aşadar,
odată cu stingerea raportului juridic execuţional penal), putând parcurge însă, până în acest
punct, mai multe etape:
- prima (etapă care, după caz, poate exista sau nu[5]) ar fi cuprinsă între data apariţiei acestui
raport juridic (prin comiterea faptei incriminate) şi momentul naşterii raportului procesual

[1] G. A ntoniu , op. cit., p. 267, 268; C. Mitrache , Cr . Mitrache , op. cit, p. 65; M. Zolyneak, op. cit., p. 106,107.
[2] Dacă admitem concepţia potrivit căreia raportul juridic penal de conflict apare numai în cazurile în care
fapta incriminată săvârşită se califică juridic drept infracţiune, atunci hotărârile penale definitive la care se face
referire în această viziune ar trebui să fie toate acelea care consacră o soluţie procesuală penală prin care să fie
stabilit caracterul de infracţiune al faptei (care să răstoarne, implicit, în mod definitiv, prezumţia de nevinovăţie),
anume: hotărârile definitive de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei
(eventual, reluăm aprecierea deja exprimată potrivit căreia considerăm că şi anumite hotărâri definitive de încetare
a procesului penal ar putea fi încadrate în aceeaşi categorie, cu acelaşi efect). însă, dacă aderăm la viziunea potrivit
căreia raportul juridic penal de conflict există şi în unele cazuri în care fapta incriminată comisă nu se califică,
neapărat, drept infracţiune (aplicându-se, totuşi, unele sancţiuni de drept penal - măsurile de siguranţă), ar decurge
că hotărârile definitive la care s-ar face referire, în opinia de la care s-a pornit prezenta dezvoltare, ar trebui să le
includă şi pe acelea prin care se consacră alte tipuri de soluţii procesuale penale, respectiv (în unele cazuri) cele
de achitare (se pot aplica măsuri de siguranţă în ipoteza achitării pe motivul inexistenţei infracţiunii, deoarece
fapta incriminată comisă este neimputabilă - existând o cauză de neimputabilitate, de pildă, iresponsabilitatea) ori
cele de încetare a procesului penal (se pot aplica măsuri de siguranţă, de exemplu, printr-o hotărâre de încetare
a procesului penal, din motivul intervenirii unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, precum amnistia etc.).
[3] „Dacă momentul iniţial este întotdeauna acelaşi, marcat de naşterea raportului juridic penal - odată cu
săvârşirea infracţiunii -, momentul final este variabil, putând fi situat la o dată mai apropiată sau mai îndepărtată
de cel al naşterii, în funcţie de o serie de factori, împrejurări, situaţii ce survin după săvârşirea infracţiunii şi care
pot da o întindere diferită legăturii juridice stabilite între stat şi infractor" - M. Zolyneak, op. cit., p. 106 (a se vedea
şi p. 107). A se vedea (de asemenea) şi G. A ntoniu , op. cit., p. 267, 268.
[4] „Etapele (...) în durata oricărui raport de drept penal (de conflict - n.n.) există ca virtualitate, nu rare fiind
situaţiile când pot fi reduse (...) sau înlăturate" - M. Zolyneak, op. cit., p. 108.
[5] Absenţa acestei etape ar putea fi afirmată, de exemplu, în cazul infracţiunilor flagrante, inclusiv al infracţiunilor
de audienţă [conform art. 360 alin. (1) CPP, „Dacă în cursul şedinţei (dejudecată-n.n.) se săvârşeşte o faptă prevăzută
de legea penală, preşedintele completului de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. încheierea
de şedinţă se trimite procurorului competent", pentru ca în alin. (2) al articolului să se statueze că, „în cazul în
care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mişcare acţiunea penală
şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat"]. Totuşi, chiar şi în aceste cazuri, s-ar putea identifica teoretic o
minimă perioadă intermediară între comiterea infracţiunii şi demararea raportului juridic procesual penal, căci
orice activitate/eveniment se desfăşoară în timp, chiar dacă durata concretă - extrem de redusă - a acestui interval
114 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

penal corespunzător (până la descoperirea faptei şi sesizarea autorităţilor competente,


respectiv demararea procedurilor legale formale pentru tragerea la răspundere penală -
dacă este cazul - a făptuitorului şi/sau aplicarea sancţiunilor de drept penal consecutive
săvârşirii acelei fapte, potrivit cu particularităţile fiecărei speţe în parte);
- altă etapă s-ar putea identifica între demararea procesului penal (data de sfârşit a
primei etape) şi momentul finalizării procedurilor corespunzătoare acestuia (în principiu,
prin rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti - de anumite feluri - referitor la
fapta incriminată dedusă judecăţii);
- în c ă o etapă ar debuta din momentul finalizării procesului penal, prin rămânerea
definitivă a respectivelor tipuri de hotărâri (sfârşitul etapei anterioare) şi începerea executării
sancţiunilor de drept penal stabilite şi - eventual - aplicate (sau a măsurilor specifice decurgând
din forma şi maniera de individualizare a acestor sancţiuni, realizată în fiecare caz în parte),
durând până la încheierea acestei executări (executarea sau considerarea ca executată a
sancţiunilor);
- în considerarea opiniei care apreciază că finalizarea executării sancţiunilor nu reprezintă,
automat, data încheierii desfăşurării raportului penal de conflict, se mai identifică încă o
etapă (finală, suplimentară), debutând la sfârşitul etapei (şi a raportului juridic) execuţionale
penale, cu final identificat la data încetării tuturor decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor
ce pot afecta subiectul pasiv al raportului penal de conflict, chiar şi ulterior executării sau
considerării ca executate a sancţiunilor fixate în sarcina sa, în considerarea faptei incriminate
comise (în principiu, momentul reabilitării).
Admiţând că, dincolo de încheierea executării sancţiunilor de drept penal trasate drept
consecinţe ale faptei incriminate comise, făptuitorul este uneori supus unor diverse incapacităţi,
decăderi şi interdicţii, decurgând din faptul juridic al manifestării sale (anti)sociale anterioare
(potrivit descrierii cuprinse într-o normă de incriminare) şi care sunt impuse ca efect al
acestui eveniment, considerăm că şi astfel de limitări ale unor drepturi reprezintă, la rândul
lor, forme specifice de manifestare a obligaţiei juridice a făptuitorului în cadrul raportului
juridic penal de conflict. Prezenţa lor în sarcina acestuia şi desfăşurarea lor decurg, aşadar,
din obligaţia subiectului pasiv al raportului de conflict şi implică, prin urmare (în opinia
noastră), subzistenţa acestui raport juridic. Fără afirmarea acestui cadru formal, nu înţelegem
cum altfel (cu ce titlu şi în ce cadru juridic de cuprindere/manifestare) s-ar putea impune
unei persoane supunerea faţă de respectivele limitări ale unor drepturi legal consacrate.
în consecinţă, ne exprimăm opţiunea de a considera că desfăşurarea potenţială maximă
a raportului juridic penal de conflict poate atinge momentul (final, obiectiv, definitiv al)
reabilitării, anume data încetării efectului oricăror decăderi, interdicţii sau incapacităţi
decurgând din condamnare, care ar putea limita sfera drepturilor unei persoane, ca efect
al săvârşirii, de către aceasta, a unei infracţiuni, respectiv data încetării oricăror consecinţe
(produse cu titlu de efecte de drept penal) ce au decurs din comiterea, de către aceasta, a
faptei în cauză[1]. Anterior acestui moment maxim până la care poate exista, un raport penal
de conflict se mai poate încheia uneori121, în concret (după caz), şi prin: decesul făptuitorului1 2

temporal ar acredita impresia inexistenţei sale (şi, prin urmare, a etapei corelative din structura raportului juridic
penal de conflict).
[1] în acest sens, susţinem opinia potrivit căreia, „de regulă, (...) durata raportului juridic penal este determinată
de obiectul său, continuând să existe până la realizarea acestuia, adică la stingerea consecinţelor antrenate de
săvârşirea infracţiunii (...)", cu menţiunea că înţelegem să considerăm extinsă referinţa din citat referitoare la
infracţiune asupra oricărei fapte incriminate (chiar dacă aceasta nu s-ar califica, în concret, drept infracţiune) -
M. ZOLYNEAK, op. Cit., p. 106.
[2] Trebuie evidenţiat faptul că nu orice raport juridic penal de conflict apărut în realitatea obiectivă (raport
concret) se va încheia, automat, odată cu apariţia şi acţiunea asupra sa a uneia dintre respectivele cauze (cu
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 115

(consecinţă a principiului fundamental potrivit căruia răspunderea penală este personală);


intervenţia unei cauze de înlăturare a răspunderii penale; intervenţia unei cauze de înlăturare
a executării pedepsei; dezincriminarea faptei prin a cărei săvârşire a apărut raportul juridic
respectiv; intervenţia unui (alt)*[1] impediment (care, pe caz concret, nu este/nu poate fi
surmontat) în calea exercitării acţiunii penale, potrivit reglementării procesuale penale
(art. 16 CPP).
Stingerea raportului juridic penal de conflict constituie, aşadar, un eveniment care se
poate înregistra, pe caz concret, atât anterior, cât şi posterior apariţiei/desfăşurării/încheierii
unui raport juridic procesual penal ori a unuia execuţional penal, putând avea loc chiar în
condiţiile în care raportul penal respectiv nici măcar nu a fost relevat (descoperit/oficial
evidenţiat). Spre exemplu, în ipoteza în care o persoană ar comite o infracţiune care nu ar fi
descoperită, decedând apoi (la o perioadă de timp oarecare), în mod obiectiv, raportul penal
de conflict care a existat încă de la săvârşirea infracţiunii se va stinge prin faptul dispariţiei
subiectului său pasiv, deşi respectivul raport juridic nu a fost niciun moment relevat şi
configurat formal (oficial)! în mod obiectiv însă, durata maximă de existenţă a unui raport
penal de conflict (formal relevat) se poate extinde până la data încetării oricăror consecinţe
ce decurg din apariţia lui, acesta reprezentând momentul cel mai avansat posibil până la
care se poate el desfăşura.

excepţia decesului făptuitorului şi a dezincriminării faptei comise de acesta). Astfel, de pildă, intervenţia unei cauze
de înlăturare a răspunderii penale ori a uneia de înlăturare a executării pedepsei poate stinge, efectiv, un raport
penal de conflict, dar numai dacă nu subzistă, ulterior intervenţiei şi producerii efectului lor, obligaţia de executare
a anumitor sancţiuni de drept penal (spre exemplu, măsuri de siguranţă, neafectate de incidenţa unor cauze
precum cele indicate anterior), respectiv (în viziunea potrivit căreia raportul juridic de conflict poate cunoaşte şi o
etapă de desfăşurare posterioară încheierii raportului juridic execuţional penal) dacă nu subzistă unele consecinţe
subsecvente decurgând din săvârşirea faptei incriminate (decăderi, interdicţii, incapacităţi).
[1] Toate cazurile indicate anterior pot fi calificate, de asemenea, din punct de vedere al dreptului procesua
penal, drept impedimente pentru demararea şi/sau exercitarea acţiunii penale. A se vedea dispoziţiile cuprinse
în art. 16 CPP.
116 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 117

Secţiunea a 3-a. Legea penală


în acest cadru vom surprinde, pe scurt, fizionomiile pe care le poate prezenta legea
penala, în sensul largai conceptului111, corespunzător accepţiunii care îi este conferită de însuşi
legiuitorul penal contemporan, prin intermediul dispoziţiei cuprinse în art. 173 CP[2]. Astfel,
legea penală constituie, în sens punctual, un ansamblu (în mod ideal) coerent de norme
juridice penale, cuprins într-un act normativ (în vigoare) care are capacitatea de a constitui
izvor al dreptului penal (sub aspectul condiţiilor legate de forţa sa juridică). în sens generic,
legea penala reprezintă ansamblul tuturor dispoziţiilor juridice penale în vigoare la un anumit
moment dat, într-un stat determinat (în această accepţiune, apreciem că respectivul concept
poate fi considerat ca sinonim cu acela de drept penal pozitiv).
în funcţie de o serie de particularităţi şi opţiuni de politică penală şi de tehnică legislativă,
se poate ca legiuitorul să decidă (şi să facă un efort în acest sens pentru) cuprinderea
tuturor prevederilor juridice penale într-un cadru normativ unic (unitar, singular)131ori poate,
dimpotrivă, să realizeze statuarea acestora în multiple surse normative distincte. în primul
caz, nu pot fi realizate clasificări ale noţiunii de lege penala, care se impun însă în ipoteza
celui de-al doilea sistem.
Pentru că, dincolo de afirmarea caracterului unitar al dreptului penal (şi fără a-l prejudicia
pe acesta), sistemul penal român este caracterizat de existenţa unei multitudini (pluralităţi)
de surse normative care cuprind dispoziţii de drept penal (aparţinând, aşadar, celui de-al
doilea model dintre cele ante-indicate,în mod asem ănător-de altfel-m ajorităţii sistemelor
penale naţionale contemporane), reiese că devine posibilă şi (chiar) necesară o clasificare a1 3
2

[1] Reamintim că, într-un sens strict (restrâns), conceptul de lege (inclusiv de lege penala) se referă exclusiv la
acele acte normative expres denumite „lege", care emană numai de la Parlament şi sunt adoptate potrivit unei
anumite proceduri (şi care, desigur, reglementează în materia dreptului penal).
[2] Potrivit textului art. 173 CP, „Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege". Astfel,
după caz, sfera de acoperire a conceptului de lege penală poate viza, în ansamblu, întregul act normativ care
cuprinde dispoziţii penale (sau, în măsura în care un act normativ cuprinde şi dispoziţii penale, suma acestora),
dar poate viza şi numai o anumită dispoziţie penală în parte (sens în care se suprapune peste conceptul de normă
penală). O interesantă abordare a unora dintre aceste multiple valenţe de referinţă care pot fi atribuite conceptului
singular de lege penală se poate întâlni în cuprinsul Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (în soluţionarea,
în principal, a unor aspecte legate de aplicarea legii penale în timp), citată mai sus. Astfel, potrivit parag. 47 din
hotărârea obligatorie indicată, s-a statuat că „faptul că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noţiunea
de lege penală ca fiind «orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte
acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege» nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziţii
sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparţin legii şi au forţa acesteia. Codul penal constituie
o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute şi în legile speciale care reglementează alte relaţii sociale, dar
stabilesc, totodată, şi fapte care constituie infracţiuni (cum ar fi infracţiunile reglementate de legislaţia vamală,
fiscală etc.). Art. 1 alin. (1) din Codul penal stabileşte că «Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni»,
motiv pentru care în absenţa unei incriminări nu se poate vorbi despre o lege penală. De aceea, înţelesul noţiunii de
lege penală consacrat de art. 173 (din Codul penal - n.n.) are în vedere alte acte normative (se subînţelege că este
vorba despre alte acte normative decât Codul penal - n.n.) care prevăd fapte ce constituie infracţiuni, legiuitorul
urmărind a face legătura materială dintre Codul penal şi alte legi speciale care, deşi nu sunt penale, reglementând
cu privire la alt tip de relaţii sociale, cuprind şi dispoziţii cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor
dispoziţii le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.), cu scopul de a înlătura orice
fel de obiecţii potrivit cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest
mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală" - evidenţierile din text ne aparţin.
[3] Astfel pare a fi caracterizat, de exemplu, sistemul juridico-penal naţional al Republicii Moldova. Deşi această
soluţie tinde, de principiu, a reprezenta regula şi în sistemul de drept românesc contemporan [potrivit recomandării
formulate prin dispoziţia cuprinsă în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, „Reglementările de acelaşi
nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă (s.n.), într-un singur act normativ"], ea nu este implementată în
ramura dreptului penal (şi, de altfel, nu numai în aceasta).
118 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

conceptului de lege penala, pentru determinarea unor sub-elemente, ca părţi ale întregului
astfel configurat. Este de menţionat că, în timp ce unele clasificări ale conceptului de lege
penală decurg din clasificările corespunzătoare ale normei penale (respectiv: lege penală
permanentă - lege penală temporară), altele sunt separate, pe conţinut, de acestea din urmă
(chiarîn pofida unei eventuale şi aparente similitudini de ordin terminologic, şi anume: lege
penală generală - lege penală specială)[1].

§1. Lege penală generală, iege penală specială, lege extrapenală conţinând
şi unele dispoziţii penale
în cadrul surselor normative multiple care conţin (numai sau şi) dispoziţii penale, după
criteriul importanţei şi al sferei de acoperire a materiei, se poate identifica o lege penală de
bază (cu rol central, de pivot), toate celelalte rămânând să orbiteze în jurul acesteia. Cea
dintâi se poate califica drept lege penala generala (şi este identificată în actul normativ
reprezentat de Codul penal)121, în timp ce restul constituie, faţă de aceasta, legispeciale[3]. La
rândul lor, cele din urmă se împart în legi penale speciale, respectiv legi extrapenale care
conţin şi (unele) dispoziţii prezentând caracter penal[A].
a) Conceptul de lege penală generală nu trebuie confundat cu acela de normă penală
genera\ă\ Legea penală generală (Codul penal) reprezintă (într-un sistem caracterizat prin
pluralitatea surselor normative care reglementează domeniul penal de referinţă) centrul
de greutate al legislaţiei penale naţionale, cuprinzând ansamblul reglementărilor generale
în materie (norme penale generale), precum şi cele mai importante, stabile şi relevante
dispoziţii de incriminare (în principiu, majoritatea normelor de incriminare în vigoare, ca*2
4

111 Pentru un punct de vedere care tinde a acredita ideea contrară [normele penale speciale sunt legi penale
speciale faţă de normele penale generale, care reprezintă legi (la plural!) penale generale], a se vedea C. M itrache ,
C r . M itrache , op. cit. (2014), p. 67, 68; C. Bulai, B.N. B ulai, op. cit., p. 86,87. Veridicitatea acestei viziuni s-ar putea
întemeia pe aparenta suprapunere pe care o realizează legiuitorul între conceptul de lege penala şi acela de norma
penala, potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 173 CP. Cu toate acestea, separat de acel context de referinţă, optăm
să utilizăm noţiunea de lege penală (lato sensu), ca regulă, cu semnificaţia de act normativ cuprinzând prevederi
penale, iar nu dublând (în mod apt să genereze confuzii) conceptul de normă penală (una dintre confuziile astfel
generate vizează, de pildă, împrejurarea - inexplicabilă, din punctul nostru de vedere, într-o urmărire consecventă
a afirmaţiilor emise - conform căreia acei autori din doctrină care apreciază că normele penale speciale reprezintă
legi penale speciale faţă de dispoziţiile cuprinse în normele penale generale afirmă totuşi - în mod corect - că,
în ansamblul său - cuprinzând atât Partea generală, cât şi Partea specială -, Codul penal reprezintă o lege penală
generală sau, mai corect spus, legea penală generală).
[2] Reiterăm faptul că, din punct de vedere al clasificării actelor normative (de lege lata) - al ierarhiei acestora -,
un cod nu constituie o specie (un tip/gen) aparte de act normativ, ci se integrează în categoria legilor. Potrivit art. 18
din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se dispune că, „în
vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură
de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri". Astfel,
în conformitate cu prevederea din art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Codul penal reprezintă o lege organică,
de o amploare sporită (Legea nr. 286/2009 privind Codul penal).
131 Apreciem că sunt de interes, în acest cadru, dispoziţiile cuprinse în art. 15 din Legea nr. 24/2000: „(1) O
reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter
special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie. (2) Caracterul special al unei reglementări se
determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor
legislative pe care le instituie. (3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie
anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi
caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri" - se consacră, astfel, legislativ, regula juridică
generală de interpretare enunţată prin adagiul latin specialia generalibus derogant.
[4] Art. 14 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 stabileşte că „Un act normativ poate cuprinde reglementări şi din alte
materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act".
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 119

norme penale speciale); prin urmare, în compunerea unei penale generale intră atât
norme penale generale, cât şi norme penale speciale. Legea penală generală reprezintă
dreptul comun în materie penală (substanţială) în sistemul juridic naţional.
De regulă, aceasta se elaborează în vederea unei aplicări îndelungate, legiuitorul trebuind
să o conceapă şi să o redacteze (în mod ideal) într-o manieră care să ţină cont de împrejurarea
că durata sa de activitate se aşteaptă a fi una întinsă, urmând să tranziteze (foarte posibil)
perioade cu transformări semnificative sub numeroase aspecte: politice, economice, de
percepţie socio-culturală a moravurilor şi scării generale a valorilor sociale etc.111Prin urmare,
în construcţia unei asemenea reglementări ar trebui să se ia în considerare toţi aceşti factori,
pentru a se realiza şi implementa o entitate normativă cât mai aptă a gestiona rezonabil
(dacă nu chiar optim) situaţii variate, în tipuri de context potenţial diferite de acela existent la
momentul punctual al elaborării şi introducerii sale în vigoare. Necesitatea unei macro-viziuni
(viziuni de ansamblu) şi a unei capacităţi de prognoză generică, precum şi imperativul absolut
al stăpânirii temeinice a unor cunoştinţe de specialitate (tehnice, ştiinţifice) în materie penală
constituie, prin urmare, premise ireductibile care se impun în elaborarea unei asemenea
opere legislative (pentru a-i asigura viabilitatea şi şanse rezonabile de îndeplinire a scopurilor
propuse şi pentru a garanta un sistem juridic echilibrat şi performant), impunându-se a fi
observate, recunoscute, respectate şi asigurate în mod corespunzător.
b) Legile penale speciale constituie acte normative distincte de Codul penal (de lege
penală generală), al căror conţinut reglementează exclusivîn materie penală. Spre deosebire
de legea penală generală, prin aceste surse ale dreptului penal sunt normate, punctual, doar
anumite domenii specifice de interes în materie penală (precum: traficul de droguri
domeniul faptelor de corupţie; acordarea clemenţei penale etc.). Raţiunea reglementării prin
legi penale speciale este una de tehnică normativă, dictată (printre altele) de recunoaşterea
specificului aparte, pronunţat, al anumitor domenii penale de referinţă, prin comparaţie
cu celelalte dispoziţii (cuprinse în legea penală generală), de efortul de a nu încărca excesiv
conţinutul legii penale generale*121, precum şi realizarea caracterului deosebit de dinamic al
evoluţiei anumitor domenii de reglementare131.

[1] De pildă, reţinem următoarele perioade de aplicare a fostelor codificări penale româneşti (moderne): Codul
penal elaborat în 1864 a activat aproape trei sferturi de secol (din 1865 până la 1 ianuarie 1937); Codul penal
„Carol al ll-lea" (edictat în 1936) a fost în vigoare peste trei decenii (de la 1 ianuarie 1937 până la 1 ianuarie
1969); Codul penal din 1968 (anul promulgării) a activat pentru aproape jumătate de secol (de la 1 ianuarie 1969
până la 1 februarie 2014). Desigur, fiecare dintre acestea a suferit numeroase modificări şi completări, de mai
mică sau mai mare amploare, pe parcursul perioadei sale de existenţă activă, date fiind şi unele transformări
socio-politico-economice etc. majore petrecute în timpul cât a fost în vigoare (Codul din 1864 a fost redactat pe
când ţării îi lipsea independenţa, fiind apoi aplicat după acest moment, precum şi pe parcursul primei conflagraţii
mondiale, respectiv o perioadă importantă de timp - în unele teritorii Româneşti - după realizarea Marii Uniri;
Codul din 1936 a traversat perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi a transformării României din monarhie
în stat de democraţie populară; Codul din 1968 a supravieţuit trecerii de la organizarea de stat comunistă la cea
actuală). Pentru o trecere rapidă în revistă a aspectelor evoluţiei istorice a dreptului penal român modern, de până
la stadiul actual al reglementării, a se vedea (printre alte surse) G. A ntoniu, op. cit., p. 140, 141; C. Mitrache,
Cr. Mitrache, op. cit. (2014), p. 44-47; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 50-56. A se vedea şi C. Dariescu, Istoria
statului şi dreptului românesc din Antichitate pana la Marea Unire, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 238-243;
C. Dariescu, Istoria statului şi dreptului românesc în epoca contemporana, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 30,
31, 79, 80, 97, 98.
121Este, de principiu, dezirabilă evitarea transformării legii penale generale într-un instrument normativ dificil de
consultat şi de utilizat (deopotrivă de către destinatarii şi beneficiarii ei, precum şi de către acele autorităţi, organe
şi instituţii ale statului abilitate să o interpreteze şi să o implementeze ori să supravegheze o corectă desfăşurare
practică a acestor competenţe).
[3] Această dinamică (după caz, politică, economică, socială, culturală etc. sau mixtă, formată din variat
combinaţii ale dimensiunilor pre-indicate) impune cu necesitate asigurarea unei flexibilităţi normative sporite-
120 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

La rândul lor, considerăm că legile penale speciale pot fi împărţite în două categorii: legi
penale complinitoare, respectiv legi penale speciale (cu norme) de incriminare.
b l) Legile penale complinitoare reprezintă acte normative conţinând dispoziţii penale de
factură generală (norme generale), particularizate însă unui anumit domeniu/sub-domeniu de
interes (direct sau conex) în materie penală, care reglementează în mod specific respectivul
domeniu şi completează, prin aceasta, prevederile de ansamblu ale legii penale generale. Pot
fi enunţate, în această categorie, cu titlu de exemplu: Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi
procedura acordării graţierii; Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal; Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
b2) Legile penale speciale (cu norme) de incrim inare constituie acte normative,
izvoare (numai) de drept penal, care cuprind (de regulă) dispoziţii de incriminare (norme
penale speciale) - fie exclusiv, fie alături şi de unele norme penale conexe, care nu conţin
incriminări - corespunzătoare, în mod aparte, unui anumit domeniu particular de interes penal
(reglementează o anumită categorie specifică de infracţionalitate, caracterizată prin diverse
aspecte particulare). Astfel, se întregeşte sfera incriminărilor existente în legislaţia penală
naţională de ansamblu (incriminările cuprinse în Partea specială a Codului penal - aşadar,
în legea penală generală - şi cele inserate în alte legi penale speciale ori în legi nepenale,
dar care conţin şi unele dispoziţii având caracter penal). Pot fi indicate, în această categorie,
cu titlu de exemplu: Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului111;
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie121;
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

c) în ceea ce priveşte legile extrapenale care conţin şi unele dispoziţii prezentând caracter
penal, acestea din urmă reprezintă acte normative autonome, care (după cum indică şi
denumirea întrebuinţată) reglementează, cu prioritate, (în) sfera altor ramuri ale dreptului
decât cea penală, care cuprind însă şi anumite dispoziţii penale (de regulă, norme de
incriminare), specifice în mod particular domeniului pe care îl ordonează normativ. Aşadar,
asemănându-se cu legile penale speciale, ele se deosebesc de acestea din urmă prin faptul
că obiectul lor principal de reglementare nu este preponderent/exclusiv penal, ci extrapenal,
însă cuprind şi incriminarea acelor fapte specifice, prin care se aduce o atât de semnificativă
periclitare sau atingere valorilor sociale din domeniul respectiv, încât legiuitorul apreciază
oportună (utilă, necesară) protejarea acestora prin mijlocirea dreptului penal (eventual, ele pot
cuprinde şi dispoziţii penale care nu sunt norme de incriminare, de asemenea, particularizate
domeniului respectiv). Astfel, legiuitorul consideră potrivită, uneori, menţinerea unităţii de
reglementare formală a unui anumit domeniu, sub multiple aspecte juridice eterogene (civile,
administrative, penale), apreciind că specificul reglementării şi împrejurarea că există un
act normativ anume destinat normării acelui domeniu impun ca şi abordarea legislativă a
aspectelor de ordin penal corespunzătoare să fie menţinută într-unul şi acelaşi cadru formal*1 2

existând aptitudinea unor dese şi numeroase intervenţii, modificări, completări, reveniri etc. ale legiuitorului asupra
dispoziţiilor din domeniile în cauză -, ceea ce nu se compatibilizează cu gradul crescut de stabilitate presupus/
implicat de reglementarea penală de bază, generală (care ar urma să fie supusă unor intervenţii excesiv de dese -
prin raportare la statutul său - , dacă respectivele reglementări ar fi cuprinse în cadrul ei, iar nu în acte normative
distincte, sub forma acestor legi penale speciale).
(1] M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004.
[2] M. Of. nr. 219 18 mai 2000.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 121

(uşurând, astfel, cunoaşterea/interpretarea/aplicarea respectivei reglementări în propriul său


context, cu toate particularităţile proprii ale acestuia). Pot fi indicate, în această categorie,
cu titlu de exemplu: Legea nr. 53/2003 - Codul muncii[1]; Legea nr. 46/2008 - Codul silvic;
Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie; Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat[2].
Se impune a sublinia faptul că, deşi domeniul principal de reglementare al unei legi
(lato sensu) extrapenale, dar care conţine şi unele dispoziţii penale, poate fi supus altor
reguli (mai puţin stricte) în privinţa categoriei de acte normative ce pot constitui izvoare
viabile de drept, totuşi, adoptarea respectivului act normativ trebuie efectuată (în mod
constituţional) potrivit procedurii corespunzătoare unui act normativ dintre acelea care pot
constitui izvoare ale dreptului penal (de pildă, deşi domeniul în cauză ar putea fi reglementat,
în mod normal, printr-o lege ordinară, va trebui totuşi urmată procedura corespunzătoare unei
legi organice). Aceasta, tocmai pentru că, în măsura în care conţine şi dispoziţii prezentând
caracter penal, respectivul act normativ devine parte integrantă a conceptului de lege penală,
fiind imperativ, prin urmare, a se supune regulilor specifice privind izvoarele formale ale
dreptului penal.
în acord cu o opinie formulată în doctrină, considerăm, la rândul nostru, că „nu vor
fi considerate legi nepenale cu dispoziţii penale legile care au dispoziţii de acest fel:
« nerespectareadispoziţiilor din art. ... sau din prezenta lege atrage răspunderea disciplinară,
contravenţională ori penală»"l3].O asemenea formulare (sau altele
reprezintă nici măcar o normă de referire sau de trimitere, ci o simplă dispoziţie declarativă,
de avertizare (evidenţiere, reamintire), fără valoare constitutivă intrinsecă de incriminare,
precum şi fără valoare sancţionatorie proprie. Ea doar pune în gardă destinatarii legii penale
asupra necesităţii de a se interesa dacă, în ansamblul dreptului pozitiv (în cuprinsul actului
normativ cu pricina, precum şi generic, în restul legislaţiei), nu există norme propriu-zise de
incriminare a unor fapte de încălcare a dispoziţiilor extrapenale reglementate de respectivul
izvor de drept, care, dacă fiinţează, se vor aplica (ceea ce s-ar fi întâmplat oricum, chiar în
absenţa unei dispoziţii de avertizare precum aceea ante-indicată) pentru a gestiona situaţiile
de fapt corespunzătoare. Drept urmare, asemenea legi nu se vor supune restricţiilor normative
aplicabile pentru izvoarele (legislative) de drept penal (desigur, în măsura în care domeniul
lor de reglementare nu impune, în sine, restricţii asemănătoare).

§2. Lege penală permanentă, lege penală temporară


Spre deosebire de clasificarea anterioară a legii penale, cea prezentă decurge din clasificarea
corespunzătoare a normei juridice (penale). Criteriul avut în vedere este acela al perioadei
de timp pe parcursul căreia este proiectată activitatea legii penale, la momentul elaborării
şi inserării acesteia în vigoare.*1
3

[1) Republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011. în legătură cu infracţiunile prevăzute în legislaţia muncii, a se
vedea S. Panainte, Dreptul individual al muncii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 291 ş.u.
121 Republicată în M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011.
131 C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit. (2016), p. 59. Spre exemplu, acesta este cazul Legii nr. 226/2009 a
organizării şi funcţionării statisticii oficiale în România (M. Of. nr. 397 din 11 iunie 2009), al cărei art. 44 dispune:
„Nerespectarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, potrivit
dispoziţiilor legale în vigoare", fără a conţine, ea însăşi, vreo normă de incriminare.
122 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

a) Astfel, dacă la respectivul moment nu se cunoaşte/nu este predeterminată data încheierii


activităţii respectivei legi penale, atunci aceasta poate fi caracterizată drept lege penală
permanentă (lege penală cu durată nedeterminată de aplicare). Desigur, calificarea unei legi
drept permanentă este relativă, în sensul că acest statut nu semnifică faptul că respectiva
reglementare nu va fi niciodată scoasă din vigoare (nu va atinge nicicând punctul de epuizare
a perioadei sale de activitate/va rămâne mereu în vigoare), ci doar că un asemenea moment
nu este cunoscut/preconizat abinitio, de la momentul debutului său normativ. Data încetării
aplicării unei astfel de legi penale (lato sensu) urmează (eventual) a se contura pe parcursul
perioadei sale de activitate, în funcţie de transformările de context (economic, social, tehnic,
moral etc.) care se pot produce şi de modul în care reglementarea în cauză continuă sau
nu, în liniile sale esenţiale, să mai satisfacă interesele de politică (penală) ale legiuitorului.
Majoritatea legilor penale (şi nu numai) sunt legi permanente, acesta reprezentând
standardul în spectrul juridic de referinţă. Prin urmare, asemenea legi (penale) - lato sensu -
sunt în vigoare şi produc efecte în mod continuu, de la momentul intrării lorîn vigoare până
la data la care intervine un eveniment specific, cu puterea şi autoritatea suficiente pentru a le
scoate din vigoare (în principiu, abrogarea sau constatarea formală a neconstituţionalităţii lor,
urmată de o lipsă de remediere procedurală, în termenul legal, a aspectelor neconstituţionale
identificate).

b) Legea penală temporară (legea penală cu durată determinată de aplicare) constituie acel
tip de lege penală (lato sensu) în cazul căreia se cunosc, în mod determinat sau determinabil,
încă de la momentul intrării în vigoare a actului normativ, perioada de activitate şi data la care
va înceta aplicarea sa. După cum s-a indicat deja în prezentarea clasificării normei juridice,
caracterul temporar al unei reglementări penale poate fi propriu-zis (data ieşirii din vigoare
este indicată în chiar cuprinsul actului normativ, direct sau indirect, prin fixarea sa sub formă
de dată calendaristică, ori de termen cu durată şi momente de calcul determinate)111 sau
excepţional (cazul legilor penale care apar şi reglementează doar în contextul unor situaţii
deosebite, de existenţa cărora sunt condiţionate, urmând - aşadar - a-şi înceta acţiunea
odată cu dispariţia împrejurărilor respective)121.
în principiu, o asemenea lege penală (lato sensu) îşi va încheia activitatea fie prin
auto-abrogare (ajungerea la termen), fie prin încetarea existenţei premiselor sale (a situaţiei
excepţionale care a impus activitatea sa), moment ce este cunoscut dinainte sau care poate
fi anticipat. Din acest motiv, legile penale temporare produc efecte specifice (ultraactivează)
în materia regulilor de aplicare în timp a dispoziţiilor penale*131.

111Aceste legi penale (lato sensu) mai sunt cunoscute în doctrină şi sub denumirea de legi form al temporare. A
se vedea, în acest sens (printre alte surse), M. Zolyneak , op. cit., p. 69.
121 Aceste legi penale (lato sensu) mai sunt cunoscute în doctrină şi sub denumirea de legi temporare prin
conţinut. A se vedea, în acest sens (printre alte surse), ibidem.
131Aspect care va fi dezvoltat ulterior, în cadrul tratării materiei corespunzătoare acestui subiect - a se vedea
art. 7 CP.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 123

criteriul clasificării:
modul în care, la momentul intrării în
vigoare, este sau nu determinată/
determinabilă data ieşirii din vigoare
Materiale auxiliare de lucru în studiul
noţiunilor introductive în dreptul penal

I. întrebări tip „grilă" (sunt posibile toate combinaţiile: nicio variantă corectă; toate
variantele corecte; unele variante corecte şi altele incorecte):

1. Noţiunea de „lege penală":


a) poate fi utilizată doar pentru descrierea Codului penal;
b) se referă strict şi exclusiv la dispoziţiile normative de tip penal cuprinse în acea categorie
de acte normative (edictate de către Parlament), denumite propriu-zis astfel („lege");
c) acoperă inclusiv referirile la cutumă şi/sau doctrină;
d) se referă, latosensu, la orice dispoziţie care prezintă caracter penal, cuprinsă în oricare
dintre tipurile de acte normative care pot constitui, în mod valid, izvoare de drept penal.

2. Poate reprezenta izvor al dreptului penal:


a) o lege ordinară extrapenală, care reglementează un domeniu propriu de activitate
(domeniu pentru care este suficientă reglementarea prin lege ordinară - procedură prin
care a fost adoptată respectiva lege), dacă s-ar regăsi în aceasta şi unele norme penale (de
incriminare a unor fapte care aduc atingere normalei desfăşurări a obiectului de activitate
în principal reglementat prin respectivul act normativ);
b) o ordonanţă (simplă) a Guvernului;
c) o lege de rang organic sau superior acestuia (constituţională);
d) o ordonanţă de urgenţă a Guvernului.

3. Pot fi apreciate ca reprezentând principii fundamentale ale dreptului penal:


a) infracţiunea, răspunderea penală, pedeapsa (sancţiunile de drept penal);
b) legalitatea incriminării;
c) principiul caracterului personal al răspunderii penale;
d) principiul potrivit căruia răspunderea penală este singurul temei al infracţiunii.

4. în doctrina dreptului penal, se poate considera că au ataşate caracterul de „fundamentale":


a) principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, respectiv cel al individualizării acestora;
b) principiul răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor minori ai acestora;
c) instituţia infracţiunii şi aceea a principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit
grad de pericol social;
d) instituţia răspunderii penale, respectiv aceea a sancţiunilor de drept penal.

5. în materia dreptului penal:


a) există consens în privinţa opiniei că structura normei penale de incriminare este una
dihotomică;
b) în sistemul juridic român actual, nu se poate considera că există izvoare jurisprudenţiale
obligatorii;
c) analogia este strict interzisă, indiferent că s-ar raporta la conceptul de incriminare ori
la acela de interpretare a legii;
d) toate normele penale speciale (normele de incriminare) au caracter imperativ, fiind,
după caz, norme prohibitive sau norme onerative.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 125

6. Sunt considerate, în doctrină, drept principii fundamentale în materie penală:


a) principiul caracterului secundar/subsecvent/adiacent/lipsit de autonom ie/pur
sancţionator al dreptului penal;
b) principiul răspunderii obiective;
c) principiul expres denumit în lege „al personalităţii";
d) principiul potrivit căruia pedeapsa este singurul temei al răspunderii penale.

7. Raporturile de drept penal (material/substanţial) se stabilesc între:


a) infractor şi victimă;
b) victimă şi stat;
c) infractor şi stat;
d) infractor (pe de o parte) şi stat, respectiv victimă (pe de altă parte).

8. Principiul caracterului personal al răspunderii penale:


a) interzice angajarea răspunderii penale pentru fapta altuia;
b) impune imperativul ca sancţiunea penală să afecteze negativ, în mod direct/nemijlocit,
doar persoana găsită vinovată pentru comiterea unei anumite infracţiuni;
c) exclude răspunderea penală colectivă;
d) nu semnifică, totuşi, că părinţii nu vor fi traşi la răspundere penală pentru faptele
incriminate comise de copii lor minori, dacă aceştia din urmă nu sunt, ei înşişi, răspunzători
din punct de vedere penal (nu au capacitate penală).

9. Individualizarea sancţiunii penale:


a) se realizează (şi) în procesul stabilirii sancţiunilor legale (abstracte) corespunzătoare
pentru fiecare faptă incriminată în parte (determinarea normativă a naturii/tipului sancţiunii
şi a limitelor acesteia, ca durată sau cuantum);
b) este posibil de realizat numai în etapa judecării cauzei, de către instanţa de judecată;
c) poate avea loc doar până în faza executării;
d) în etapa judiciară, se poate efectua uneori (în condiţiile legii) prin depăşirea limitelor
speciale (abstracte) prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, fără a fi însă niciodată posibilă
depăşirea limitelor generale fixate pentru tipul respectiv de sancţiune.

10. Sunt (au aptitudinea de a reprezenta) izvoare de drept penal:


a) toate legile adoptate de Parlament după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991;
b) ordonanţele (simple) ale Guvernului, în baza unei legi speciale de abilitare emise de
către Parlament;
c) hotărârile de Guvern;
d) hotărârile consiliilor locale prin care se interzic fapte ale căror reglementare şi sancţionare
sunt de competenţa unei asemenea autorităţi (de pildă, fapta de a călători cu mijloacele
de transport în comun din localitatea respectivă, fără a avea un document care să ateste
împrejurarea că a fost achitată contravaloarea călătoriei, în oricare dintre modalităţile puse
la dispoziţie călătorilor: bilet, abonament valabil etc.).1

11. Pot fi considerate funcţii ale dreptului penal:


a) exemplaritatea;
b) autonomia;
c) unitatea;
d) prevenţia (atât generală, cât şi specială).
126 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

12. în dreptul penal:


a) potrivit unei opinii necontestate, există o unică modalitate de manifestare a raportului
juridic specific acestei ramuri de drept;
b) este în afara oricărei controverse faptul că norma juridică penală specială (norma de
incriminare) prezintă aceeaşi structură internă ca orice alt tip de normă juridică;
c) doctrina din ţara noastră apreciază că această ramură de drept aparţine sferei dreptului
privat;
d) termenii/expresiile/noţiunile/conceptele juridice care îşi au originea în alte ramuri de
drept nu pot purta un alt înţeles/o altă semnificaţie, nu pot avea o altă sferă de cuprindere
decât aceeaşi cu cea indicată/specificată/dedusă din contextul reglementărilor respectivei
ramuri de drept.

13. Titularul dreptului de a trage la răspundere penală este:


a) (doar) victima, în toate cazurile în care s-a comis o infracţiune (indiferent de tipul
acesteia);
b) (doar) victima, însă numai în cazurile în care s-a comis o infracţiune dintre cele pentru
care legea prevede că sunt necesare formularea şi menţinerea unei plângeri prealabile,
pentru a fi posibile punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale;
c) (doar) statul, în toate cazurile în care s-a comis o infracţiune (indiferent de tipul acesteia);
d) statul, dar uneori împreună cu victima, anume atunci când s-a comis o infracţiune
dintre cele pentru care legea prevede că sunt necesare formularea şi menţinerea unei
plângeri prealabile, pentru a fi posibile punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.

14. Individualizarea judiciară este realizată:


a) de către legiuitor, prin stabilirea tipului de pedeapsă şi a limitelor speciale ale acesteia
(minimul şi maximul pedepsei) - în cazul sancţiunilor relativ determinate - pentru fiecare
incriminare în parte;
b) de către instanţă, în momentul determinării (fixării, stabilirii) unei sancţiuni concrete
corespunzătoare pentru concretizarea răspunderii penale angajate de către un anumit infractor,
pentru comiterea de către acesta, în anumite circumstanţe, a unei anumite infracţiuni;
c) fie de către instanţă, fie de către organele de executare a sancţiunii penale, la un
moment ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, şi anume în/din momentul
în care începe executarea efectivă a pedepsei sau de la data de la care începe să se calculeze
perioada termenului de supraveghere corespunzător instituţiilor amânării aplicării pedepsei
ori suspendării sub supraveghere a executării pedepsei;
d) de către instanţă ori de alte organe/autorităţi, la un moment ulterior executării (sau
considerării ca executată a) pedepsei, prin stabilirea unor obligaţii concrete pe care fostul
condamnat le are de respectat în această perioadă.1 *
5

15. Ordonanţele de Guvern simple, emise în baza unei legi de abilitare:


a) pot interveni şi în domeniile rezervate legilor organice, putând (deci) constitui izvoare
ale dreptului penal;
b) nu pot constitui, în niciun caz, izvoare de drept penal;
c) pot interveni, ca izvoare de drept penal, dar numai în cazuri sau situaţii excepţionale;
d) nu pot constitui izvor de drept penal decât în cazul unor infracţiuni care implică un
element de extraneitate.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 127

16. Raportul juridic penal:


a) de conflict - implică un conflict apărut la un moment anterior săvârşirii infracţiunii,
existent între făptuitor şi victimă;
b) de conflict - se naşte de la data descoperirii celui care a comis fapta;
c) de conflict - se naşte de la data descoperirii faptei comise, chiar dacă nu a fost identificat
făptuitorul;
d) de conformare - se stabileşte între un infractor şi destinatarii legii penale.

17. Raportul penai de conflict:


a) se naşte în abstract, încă din momentul săvârşirii infracţiunii;
b) se stinge prin dezincriminarea faptei;
c) are ca subiecţi: persoana care a săvârşit infracţiunea (subiect activ) şi victima (subiect
pasiv);
d) are ca subiecţi: societatea în ansamblu, reprezentată de către autoritatea statală
(subiect activ), respectiv persoana care a săvârşit infracţiunea (subiect pasiv).

18. Constituie izvoare (lato sensu) ale dreptului penal:


a) Constituţia;
b) Codul penal;
c) hotărârile judecătoreşti penale (în general), dacă au rămas definitive;
d) doar anumite hotărâri ale Curţii Constituţionale a României şi ale unor anumite complete
ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României.

19. Legalitatea incriminării:


a) este o instituţie fundamentală a dreptului penal;
b) este un principiu fundamental ce guvernează instituţia fundamentală a sancţiunilor
de drept penal;
c) reprezintă o recomandare, care nu se impune însă imperativ legiuitorului penal, nici
instanţei de judecată;
d) nu exclude posibilitatea de a se angaja răspunderea penală a unei persoane pentru
comiterea unui tip de faptă neprevăzută de legea penală, dacă există un tip asemănător
de faptă incriminată, caz în care pedeapsa prevăzută de lege va fi cea reglementată pentru
infracţiunea similară.

20. Pot fi indicate drept principii fundamentale ale dreptului penal:


a) individualizarea sancţiunilor de drept penal;
b) caracterul personal al legii penale;
c) solidaritatea răspunderii penale;
d) legalitatea incriminării şi a sancţiunilor de drept penal.2
*
1

21. Legalitatea incriminării:


a) este un caracter al dreptului penal;
b) constituie o idee de principiu de sorginte cutumiară, nefiind consacrată normativ expres;
c) este exprimată prin adagiul latin „nullum crimen sine lege (praevia)";
d) implică atât interdicţia incriminării prin analogie, cât şi interdicţia întrebuinţării analogiei
în activitatea de interpretare a normei penale, indiferent de rezultatul acestei operaţiuni şi
de reflectarea sa (potenţială) asupra situaţiei juridice a făptuitorului.
128 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

22. Răspunderea penală:


a) se naşte (în abstract) încă de la data comiterii infracţiunii, chiar dacă se concretizează
ulterior;
b) se angajează şi se concretizează, sub toate aspectele (în formă finală), în sarcina
infractorului, încă de la momentul descoperirii sale;
c) este condiţionată exclusiv de configurarea drept infracţiune a faptei concret săvârşite;
d) are un caracter exclusiv personal, spre deosebire de alte tipuri de răspundere juridică
(de pildă, răspunderea civilă).

23. Pentru a constitui izvoare de drept penal, se pot înscrie norme de incriminare, după
caz, în diferite tipuri de acte normative, precum:
a) legi (indiferent de felul acestora după criteriul forţei juridice - al procedurii lor de
adoptare);
b) ordonanţe ale Guvernului (indiferent de tipul lor specific);
c) tratate internaţionale la care statul român a devenit parte;
d) doar legi organice (afortiori, constituţionale), ordonanţe de urgenţ
tratate internaţionale (în măsura în care au aplicabilitate directă în dreptul intern al României).

24. Normele juridice penale pot fi (după caz):


a) generale sau speciale (clasificare realizată exclusiv după criteriul sediului materiei - al
locului în care sunt acestea reglementate: Partea generală sau Partea specială a Codului penal);
b) pronerative sau ohibitive (după cum impun o obligaţie de a nu face ori
anume);
c) temporare sau perpetue (fără ca acestea din urmă să ajungă, neapărat, să activeze
pentru totdeauna, fără a mai putea fi scoase vreodată din vigoare);
d) unitare sau divizate (clasificare în privinţa căreia doctrina este unanimă în a accepta
valoarea de sinonimie faţă de clasificarea normelor penale în complete şi incomplete).2 5

25. Codul penal:


a) Partea generală - reprezintă legea penală generală; Partea specială - reprezintă o
lege penală specială;
b) constituie un tip aparte de act normativîn cadrul clasificării actelor normative în funcţie
de tipul lor (astfel, există următoarea ierarhie - descrescătoare - în materia izvoarelor dreptului
penal: Constituţia, Codul penal, legi organice penale, ordonanţe de urgenţă ale Guvernului
în materie penală, legi organice speciale în domeniul penal, legi organice extrapenale care
conţin şi unele dispoziţii de drept penal);
c) nu cuprinde doar norme de incriminare, ci (de exemplu) şi norme de interpretare
autentică legală, prin care se poate aprecia că se exprimă caracterul autonom (la nivel
conceptual) al dreptului penal (iar asemenea norme nu sunt reglementate doar în Partea
generală, ci şi în Partea specială a codului);
d) reglementează expres doar unele dintre principiile fundamentale ale dreptului penal
român actual, altele fiind identificate însă de către doctrină, prin deducere din ansamblul
reglementării (existând consens în doctrină sub aspectul numărului şi identităţii acestor
principii fundamentale).
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 129

II. Subiecte clasice

1. Ce se înţelege prin noţiunea de lex pşi


recunoaşterii acestei consecinţe a principiului fundamental al legalităţii incriminării?
2. Ce se înţelege prin noţiunea de lex certa şi care sunt (pe scurt) consecinţele recunoaşterii
acestei consecinţe a principiului fundamental al legalităţii incriminării?
3. Ce se înţelege prin noţiunea de lexscripta şi care sunt (pe scurt) consecinţele recunoaşterii
acestei consecinţe a principiului fundamental al legalităţii incriminării?
4. Ce se înţelege prin noţiunea de lex stricta şi care sunt (pe scurt) consecinţele recunoaşterii
acestei consecinţe a principiului fundamental al legalităţii incriminării?
5. Indicaţi semnificaţia şi cuprinderea actuală a noţiunii „izvor de drept penal"! Dezvoltaţi
problema izvoarelor jurisprudenţiale actuale ale dreptului penal, indicând limitele acestora!
6. Precizaţi care sunt cele patru tipuri de consecinţe deduse din afirmarea principiului
legalităţii incriminării, exprimate prin construcţii în limba latină, sub forma La alegere,
explicaţi unul dintre acestea!
7. Arătaţi care sunt caracterele dreptului penal, explicând (pe scurt) în ce constă fiecare
dintre acestea!
8. Enumeraţi clasificările normei juridice penale (indicând criteriile de clasificare)! Dezvoltaţi
una dintre aceste clasificări!
9. Prezentaţi conceptul de raport juridic penal, indicând discuţiile existente în considerarea
formelor acestuia! Menţionaţi particularităţile fiecărui tip de raport juridic penal în parte,
prin prisma elementelor sale analitice!
10. Indicaţi care sunt instituţiile fundamentale ale dreptului penal şi raportul care se poate
realiza între acestea şi conceptele identificate (identificabile) drept principii fundamentale
ale dreptului penal! Dezvoltaţi prezentarea unuia dintre aceste principii fundamentale!

III. Speţe (soluţionaţi, prin utilizarea cunoştinţelor de drept penal corespunzătoare materiei
noţiunilor introductive în acest domeniu, următoarele situaţii de fapt): 1

1. Un grup de patru persoane (A, B, C şi D) au comis, împreună, o infracţiune de vio


asupra victimei (X), surprinzând-o într-un loc necirculat şi imobilizând-o (trei dintre ei), în timp
ce al patrulea o supunea, prin constrângere, la întreţinerea raportului sexual neconsimţit,
schimbând apoi rolurile (imediat, într-o succesiune neîntreruptă), rând pe rând, până ce
fiecare dintre ei şi-a satisfăcut instinctele sexuale.
Ţinând cont de dispoziţiile prevăzute la art. 77 a) de dispoziţiile prevăzute la art. 218
alin. (3) lit.f) CP, precum şi de regulile generale de interpretare existente în materie juridică,
arătaţi care dintre următoarele soluţii este corectă, argumentând răspunsul:
a) se vor reţine comiterea unei infracţiuni de viol (simplu), prevăzută de art. 218 alin. (1) CP,
precum şi circumstanţa agravantă generală reglementată de art. 77 Ut. a) CP, fără a se putea
aplica, în acest caz, norma cuprinsă la art. 218 alin. (3) Ut. f) CP;
b) se va reţine doar comiterea unei infracţiuni de viol (agravat/calificat), prevăzută de
art. 218 alin. (3) lit. f) CP, fără a se putea aplica, în acest caz, circumstanţa reglementată
de art. 77 lit. a) CP;
c) se vor reţine atât comiterea unei infracţiuni de vioi (agravat/calificat), prevăzută de
art. 218 alin. (3) lit. f) CP, cât şi (în plus) circumstanţa reglementată de art. 77 lit. a) CP.
130 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

2. Să presupunem că o persoană este oprită pe o stradă şi legitimată de către un poliţist


local. Acelei persoane i se precizează de către poliţist că a fost observată, cu puţin timp înainte,
cum arunca nişte recipiente de plastic la gunoi, într-un alt tomberon decât acela special
destinat pentru astfel de produse (în speţă, în tomberonul destinat resturilor menajere). în
continuare, agentul îi comunică persoanei în cauză că, printr-o hotărâre a consiliului local
al respectivei localităţi, s-a interzis, ca reprezentând infracţiune, această faptă (încălcarea
obligaţiei de colectare selectivă a deşeurilor), motiv pentru care persoana respectivă urmează
a fi sancţionată penal cu o amendă cuprinsă (potrivit art. 61 CP) între 300 şi 200.000 de lei.
Indicaţi argumentele pe care persoana în cauză le-ar putea invoca pentru a ataca, drept
ilegală, decizia poliţistului local!

3. Pe când se afla (singur) în excursie într-o zonă montană mai puţin circulată, o persoană
a observat un cort ridicat într-o poiană retrasă. Neprimind niciun răspuns la strigătele de
salut, s-a apropiat şi a deschis fermoarul cortului, privind înăuntru (unde nu se afla nimeni,
ci doar mai multe bagaje). Excursionistul a intrat în cort şi a adormit. Peste câteva ore, a
fost trezit de strigătele mai multor persoane (proprietarii cortului, care locuiau în acesta pe
perioada verii, casa lor fiind demolată în urma unor inundaţii), care l-au acuzat de violare
de domiciliu, pentru că a pătruns fără drept în cortul lor. Ulterior, în timpul audierilor în faţa
organului de cercetare penală, excursionistul a invocat faptul că pătrunderea sa neautorizată
în cortul respectiv nu poate reprezenta o infracţiune de violare de domiciliu, deoarece cortul
nu poate fi apreciat ca reprezentând domiciliul unei persoane. în acest sens, s-au invocat
dispoziţia din art. 87 C. civ. -„D om iciliul persoanei fizice (...) este acolo unde aceasta declară
că îşi are locuinţa principală"-şi aceea din art. 91 alin. (1) C. civ.-„D ovada domiciliului (....)
se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate".
Este întemeiată apărarea astfel formulată?

4. O doamnă în vârstă de 40 de ani (X) a solicitat ajutorul unui avocat în legătură cu


următoarea problemă juridică: fiul acesteia (Y), în vârstă de 10 ani, a împins un coleg de
şcoală (Z), în timpul pauzei (la şcoală), astfel încât acesta din urmă a căzut şi şi-a fracturat
mâna, spărgându-şi, totodată, capul (s-a estimat că vor fi necesare aproximativ 50 de zile de
îngrijiri medicale pentru recuperarea sănătăţii lui Z). Deşi dna X s-a oferit să achite părinţilor
lui Z orice factură ocazionată de îngrijirile medicale necesare pentru recuperarea lui Z, aceştia
i-au comunicat că vor formula o plângere prealabilă împotriva lui Y şi a părinţilor acestuia
(dna X şi soţul ei) pentru comiterea infracţiunii de lovire, în formă agravată. De asemenea,
părinţii lui Z au indicat şi faptul că, prin fapta comisă de către Y, s-a încălcat şi regulamentul
de ordine interioară al unităţii de învăţământ (care interzice elevilor să alerge pe holuri în
timpul pauzelor, precum şi să se manifeste violent faţă de ceilalţi elevi ori faţă de personalul
didactic-administrativ), sens în care au arătat că vor solicita pedepsirea lui Y (şi a părinţilor săi)
şi pentru această încălcare a codului de comportament în şcoală. Dna X a explicat avocatului
că părinţii lui Z i-au comunicat că vor solicita aplicarea pedepsei închisorii pentru ea şi soţul
ei, respectiv a pedepsei cu amenda pentru Y, cu precizarea (făcută de ei) că acesta va putea
achita suma în cauză prin reţinerea alocaţiei primite.
Ce urmează a răspunde avocatul sub aspectul laturii penale a cauzei?

5. Presupunem că statul român încheie un tratat internaţional, prin care se obligă a


reglementa după cum urmează: „Fapta oricărui cetăţean român care va polua, sub orice formă,
un curs de apă care aparţine (parţial) şi unui alt statîn afară de România constituie infracţiune
şi se va pedepsi prin obligarea acelei persoane la prestarea unei munci neremunerate în folosul
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 131

comunităţii, pentru o durată de timp cuprinsă între 50 şi 100 de ore, în beneficiul celuilalt
stat (fiecăruia dintre celelalte state) care exercită drepturi suverane asupra acelei suprafeţe
acvatice". Să presupunem, în continuare, că, a doua zi după semnarea acestui document
internaţional, o persoană fizică, cetăţean român, poluează un curs de apă curgătoare pe
linia mediană a căruia este stabilită frontiera de stat a României cu un stat vecin (deversând
în acesta reziduuri ale unor materiale de construcţie).
Dacă autorităţile statului terţ depun o plângere, solicitând tragerea la răspundere penală
a cetăţeanului român, potrivit prevederilor din tratatul internaţional la care România este
parte, se va putea apăra făptuitorul arătând că, în conformitate cu art. 53 CP român, munca
în folosul comunităţii nu reprezintă o pedeapsă reglementată în dreptul intern sau dispoziţiile
cuprinse în tratatul semnat de România se vor aplica în baza direct regulii specialia generalibus
derogant? Motivaţi!

IV. Afirmaţii (indicaţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii, argumentând răspunsul):

1. Prevederea care în dispoziţiile Codului penal poartă denumirea marginală expresă


„Personalitatea legii penale" reprezintă reglementarea principiului fundamental de drept
penal denumit în doctrină „principiul fundamental al caracterului personal al răspunderii
penale".
2. Conceptul de „individualizare" este restrâns, în dreptul penal, la faza de judecată
(individualizare judiciară).
3. Dispoziţia unei norme de incriminare reprezintă o comandă (din partea legii către
destinatarii normelor penale) adresată direct, astfel cum se desprinde din textul normativ:
destinatarul urmează a respecta dispoziţia tocmai prin aceea că va trebui să adopte conduita
descrisă de legiuitor în norma de incriminare.
4. în dreptul penal, afirmarea principiului fundamental al individualizării sancţiunilor
subminează funcţionarea unui principiu general (fundamental) al întregului sistem de drept:
principiul egalităţii (astfel, pentru fapte similare, care îşi găsesc încadrarea juridică în textul
aceleiaşi norme de incriminare, ar trebui să se stabilească pedepse concrete identice, indiferent
de persoana infractorului şi de alte aspecte particulare privind fapta ori persoana care a
comis-o).
5. Decretul prezidenţial poate constitui izvor al dreptului penal în aceeaşi măsură ca o
lege (organică) ori o ordonanţă de urgenţă.
6. în sistemul de drept românesc, nu se poate considera, în nicio accepţie, că există
izvoare de drept penal de factură jurisprudenţială.
7. Dacă mâine ar intra în vigoare o ordonanţă de Guvern (simplă), prin care s-ar reglementa
un domeniu extrapenal de activitate, o eventuală dispoziţie cuprinsă în această ordonanţă,
potrivit căreia ar constitui infracţiune o conduită care lezează valorile sociale protejate prin
aceasta, ar fi aplicabilă - constituind izvor de drept penal - , dar numai în măsura în care
legea de abilitare emisă de Parlament a acordat expres o atare prerogativă executivului.
8. Subiectul activ al raportului juridic penal de conflict este infractorul, iar subiectul pasiv
al acestui raport este victima (persoana vătămată).
9. Se pot înscrie norme de incriminare, după caz, în diferite tipuri de acte normative,
precum: legi (indiferent de procedura de adoptare a acestora); ordonanţe ale Guvernului;
tratate internaţionale la care statul român este parte.
132 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

10. în dreptul penal modern, nu se mai poate afirma nici că răspunderea penală este pur
obiectivă, nici că aceasta ar fi exclusiv subiectivă, ea având un caracter mixt: obiectiv-subiectiv.
11. Niciun act normativ emis de către Guvernul României nu poate conţine reglementări
în materia infracţiunilor, pedepselor şi regimului lor de executare, doar legile organice putând
fi izvoare de drept penal, conform art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie.
12. Codul penal reprezintă o lege ordinară temporară, dovadă fiind faptul că fostul Cod
penal a ieşit din vigoare, pentru a face loc actualului Cod penal.
13. Egalitatea incriminării este un principiu fundamental al dreptului penal, care se referă
la faptul că, odată descrisă în legea penală, orice infracţiune trebuie/poate să fie, în egală
măsură, aptă de a fi comisă de către orice destinatar al legii penale (orice persoană care
are capacitate penală), fără privilegii şi fără discriminări (cu alte cuvinte, potrivit acestui
principiu, nu se pot reglementa norme de incriminare special dedicate numai anumitor
persoane, după cum nici nu pot fi prevăzute incriminări care să excludă anumite categorii
de persoane din rândul potenţialilor infractori).
14. Prin „pedeapsă prevăzută de lege" se înţelege pedeapsa indicată în norma care
reglementează forma tipică a infracţiunii (de regulă, maximul special al acestei pedepse),
fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
15. Subiectul activ al infracţiunii (infractorul) este, totodată, subiect activ al raportului
juridic penal de conflict, iar subiectul pasiv (generic) al infracţiunii (statul) este, totodată,
subiect pasiv şi în cadrul raportului penal de conflict.
16. Aplicarea legii penale române este efectuată/întreprinsă/realizată de către legiuitorul
penal.
17. Codul penal al României reprezintă o lege penală generală, sub aspectul reglementărilor
cuprinse în Partea (sa) generală, constituind însă o lege penală specială, în măsura
reglementărilor (de incriminare) cuprinse în Partea (sa) specială.
18. Nu orice faptă ilicită constituie, totodată, infracţiune (ilicit penal), căci sfera ilicitului
juridic depăşeşte sfera ilicitului penal, tot astfel precum sfera ilicitului social depăşeşte sfera
ilicitului juridic.
19. Aplicarea legii penale are loc, în temeiul principiului constituţional al separării (funcţiilor)
puterii în stat, de către Curtea Constituţională, în faţa căreia apărarea este asigurată de către
Avocatul Poporului, iar acuzarea este realizată de către Ministerul Public.
20. Dispoziţia de sancţionare inserată în cuprinsul normelor penale de incriminare dă
conţinut conceptului de „pedeapsă abstractă", în timp ce concretizarea acesteia, de către
instanţa de judecată care pronunţă hotărârea de condamnare ia finele judecării unei cauze
determinate, dă conţinut conceptului de „pedeapsă concretă".

V. Indicaţi erorile din următoarele enunţuri (motivând):

1. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ este afişat de către conducerea unei
unităţi şcolare, la avizierul din curte: „Stimaţipărinţi! în conformitate cu Ordinul ministrului
educaţiei n r . ...,vă aducem la cunoştinţă că lipsa de supraveghere şi carenţele în edu
copiilor d-voastră minori, în măsura în care se vor manifesta prin comiterea unor fapte
prevăzute de legea penală pe când aceştia se află în incinta şcolii, urmează a vă angaja
răspunderea civilă şi penală pentru infracţiunea comisă, separat de măsurile educative a
căror aplicare o riscă copilul minor, dacă i se probează discernământul".
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 133

2. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ este afişat pe malul unui lac, de către
autoritatea care îl administrează: „Fapta dea arun
deşeuri ori obiecte în apele acestui lac, precum şi fapta de a săvârşi orice tip de activitate
care poate produce prejudicii mediului ambiant reprezintă contravenţie, iar persoanele
incriminate pentru comiterea unei asemenea fapte se vor pedepsi cu o amendă penală
cuprinsă între 50 şi 500 de euro".
3. Presupunem (prin absurd) că următoarea afirmaţie ar fi fost emisă de către purtătorul
de cuvânt al Ministerului Justiţiei din România: „Prin legi, în general, sau prin ordonanţe
de Guvern, se vor incrimina, fie ca infracţiuni, fie drept contravenţii, persoanele care comit
fapte în reprimarea cărora instanţele juridice vor stabili limitele necesare ale pedepselor
penale ori administrative c o r e s p u n z ă t o a r e ".
4. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ ar fi afişat pe uşa unei unităţi şcolare
preuniversitareîn care urmează să se desfăşoare o probă scrisă a examenului pentru admiterea
la liceu: „întimpul examenului este interzis accesul în sală cu telefoane mobile. Aparat
urmează fie a f i lăsate în păstrarea însoţitorilor, fie a fi depozitate, la intrarea în sală, în rastelul
special amenajat pe catedră. în acest caz, vă rugăm să fiţi atenţi la preluarea telefonului, odată
încheiat examenul: responsabilitatea pentru recuperarea aparatelor nu aparţine cadrelor
didactice, ci exclusiv elevilor! Atragem atenţia că persoanele incriminate pentru săvârşirea
de infracţiuni împotriva proprietăţii (precum şi părinţii acestora) vor răspunde penal pentru
respectivele fapte comise, prin aplicarea pedepselor penale prescrise de lege".
5. Presupunem (prin absurd) că următorul anunţ ar fi afişat la intrarea într-o tabără pentru
elevi: „Intenţia de a fura bunuri aflate în perimetrul taberei atrage răspunderea juridică,
urmând ca minorii contravenienţi, cu vârsta cuprinsă între 10 şi 18 ani, să fie pedepsiţi de
către conducerea complexului prin aplicarea măsurilor educative prescrise de Codul penal".
6. Presupunem (prin absurd) că următoarea frază ar fi înscrisă într-o lucrare care tratează
materia dreptului penal - partea generală: „Pedeapsa reprezintă un element indispensabil
al oricărei norme juridice penale, ea putându-se manifesta, după caz, fie sub form ă de
amendă, de închisoare ori de închisoare pe viaţă, de măsură educativă sau de măsură de
siguranţă, şi cunoaşte, în raport de toate aceste forme de manifestare, atât limite speciale,
cât şi limite generale".
7. Presupunem că următoarea dispoziţie s-ar insera într-o ordonanţă de urgenţă a
Guvernului care ar aduce modificări Codului penal: „Prin excepţie de la dispoziţiile legale
prin care sunt stabilite limitele generale ale pedepsei amenzii, în cazul infracţiunii de (...),
maximul special al pedepsei prevăzute de lege va fi de trei ori mai mare decât maximul general
al acelei pedepse, dar numai dacă infracţiunea a fost comisă de către o persoană juridică".
8. Presupunem (prin absurd) că următoarea afirmaţie ar fi fost emisă de către biroui de
presă al Parlamentului: „Prin votul de astăzi, s-a adoptat o lege de modificare a Codului penal,
potrivit căreia orice făptaş incriminat pentru că a făcut vreo faptă extrem de periculoasă,
chiar dacă aceasta nu a fost anterior interzisă, cu titlu de infracţiune, de legea penală sau
contravenţională, va putea f i obligat să săvârşească o pedeapsă, anume aceea stabilită
pentru infracţiunea prevăzută de legea penală pe care instanţa o va considera a fi cea mai
asemănătoare cu abaterea comisă".
9. Presupunem că o persoană ar emite următoarea afirmaţie: „Dreptulpenal nu constituie
o ramură de sine stătătoare (autonomă) în sistemul dreptului, reprezentând doar un auxiliar
134 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

sancţionator al unor ramuri de drept propriu-zise (dreptul civil, dreptul financiar, dreptul
mediului etc.)".
10. Presupunem că o persoană ar emite următoarea afirmaţie (în considerarea sistemului
de drept intern actual al României): „Dreptul penal nu constituie o ramură a dreptului public,
ci una a dreptului privat (spre deosebire de ramuri propriu-zise de drept public, precum
dreptul administrativ)".

VI. Completaţi spaţiile marcate prin linie punctată, cu termenii/expresiiie/noţiunile/


conceptele corespunzătoare:

1. în momentul de faţă, în România, jurisprudenţa obligatorie (în materie penală) este


formată din următoarele tipuri de hotărâri/decizii (cu indicarea instanţei care le poate
pronunţa):............................................
2. în momentul de faţă, în România, Guvernul poate emite, în mod excepţional, acte
normative cu putere de izvor de drept penal, acestea fiind reprezentate doar d e ..............

3. Legile (stricto sensu) sunt de trei tip u ri:.......................................... Dintre acestea, au


aptitudinea de a reprezenta izvoare ale dreptului penal numai legile....................................... şi -
a fortiori - c e le ............................................
4. Din punct de vedere al criteriului sancţiunii, normele juridice (penale) se clasifică în
no rm e............................................
5. Din afirmarea principiului fundamental al legalităţii incriminării, în dreptul penal
contemporan decurg următoarele consecinţe imperative: le x ........................................... ; lex
........................................... ; le x ........................................... ; le x .............................................
6. Doctrina (majoritară) în domeniul dreptului penal consideră că raportul juridic de
drept penal se poate manifesta în două forme, şi anum e:........................................... (raport
juridic majoritar, stabilit între stat şi destinatarii normelor penale edictate de către acesta)
ş i ............................................(raport juridic minoritar, stabilit între stat şi persoanele care
nesocotesc normele de incriminare, săvârşind infracţiuni).
7. în ordine logică, instituţiile fundamentale ale dreptului penal s u n t:...........................

8. Dintre actele normative, pot constitui izvoare ale dreptului p e n al:.............................

9. Pot fi indicate cu titlu de caractere ale dreptului penal:............................................


10. Sunt apreciate a reprezenta funcţii pe care dreptul penal este proiectat a le îndeplini
în societate:............................................
11. Pot fi enunţate drept principii fundamentale în materie penală:...............................

12. După tipul dispoziţiei imperative pe care o prescriu (în funcţie de conduita pe care o
impun), normele penale de incriminare se clasifică în n o rm e........................................... (de
exemplu,.......................................... ), respectiv norm e...........................................(de exemplu,
........................................... )•
13. Normele incomplete se sub-clasifică în : ............................................
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN MATERIA DREPTULUI PENAL 135

14. într-o opinie, structura logică (internă) a normei juridice penale de incriminare
este .............................................. (fiind formată din .............................................. ), în timp,
potrivit unei alte opinii, structura în cauză e ste ........................................... (fiind formată din
........................................... ). Ader la opinia potrivit căreia structura logică (internă) a normei
de incriminare e s te ........................................... , cu următoarea m otivare:..............................

15. Diferenţa esenţială dintre normele de trimitere şi cele de referire este că, în timp
cazul normelor de trim itere........................................... , în cazul normelor de referire,........ 1
0
2
9
8
7
6

16. Normele (penale) în alb sunt acele norme ju rid ic e ..............................................De


exem plu:............................................
17. Legile penale se clasifică (potrivit unui criteriu) în :........................................... ; potrivit
unui alt criteriu, legile penale se clasifică î n ............................................
18. Prin conceptul de lege penală generalăse are în vedere............................ Noţiunea
nu trebuie confundată cu aceea d e ............................................
19. Prin conceptul de incriminare se desemnează/se exprimă (în m
d e ......................................... , competenţa de a incrimina aparţinând..........................................
20. Autonomia dreptului penal (în raport de alte ramuri ale sistemului juridic intern) se
manifestă din punct de vedere............................................
TITLUL AL ll-LEA
APLICAREA LEGII PENALE
PRELIMINARII
Materia aplicării legii penale reprezintă un domeniu de analiză care poate fi abordat din
perspectiva mai multor coordonate, respectiv: timpul; spaţiul; persoanele; faptele. Fiecare
dintre aceste dimensiuni ale fenomenului aplicării legii penale prezintă particularităţi proprii,
specifice, precum şi laturi care se întrepătrund (în special în dinamica practicii judiciare, căci
orice aplicare a legii penale implică, deopotrivă, toate aceste coordonate)111.
Din raţiuni de sinteză (precum şi în considerarea acestor interdependenţe), legiuitorul
a grupat în Codul penal prevederile normative exprese care reglementează (în general)
aplicarea legii penale în două subdiviziuni de sistematizare din cuprinsul primului Titlu al Părţii
generale (denumit „Legea penală şi limitele ei de aplicare"). Este vorba despre: Secţiunea 1
(„Aplicarea legii penale în timp", art. 3-7 CP) şi Secţiunea a 2-a („Aplicarea legii penale în
spaţiu", art. 8-14 CP) din cadrul Capitolului II al titlului în cauză („Aplicarea legii penale"). Deşi,
formal, denumirile marginale ale acestor secţiuni fac referire expresă numai la două dintre
coordonatele care vizează aplicarea legii penale (timpul şi spaţiul), în realitate, aspecte din
componenta referitoare la aplicarea legii penale în considerarea sunt prezente
şi ele, fiind integrate normativ (mai ales) în cadrul secţiunii privitoare la aplicarea în spaţiu121
(din acest punct de vedere, se poate aprecia că titlul secţiunii respective exprimă incomplet
sfera de acoperire a reglementărilor pe care le cuprinde). De asemenea, unele reglementări
care se referă nemijlocit la aplicarea legii penale în timp*131sau în spaţiu141cuprind şi raportări
care vizează dimensiunea faptelor săvârşite (în urma comiterii cărora se impune aplic
reactivă151 a legii penale).
în prezentarea consecutivă vom urmări - la rândul nostru - linia de reglementare acreditată
normativ, sistematizând materia în două capitole, referitoare (în principal) la aplicarea legii

111 Legea penală - aşa cum se configurează aceasta la un anumit moment în timp - se aplică cu privire la o
persoană care, într-un anumit spaţiu, a comis o faptă incriminată. în plus, de la momentul comiterii acestei fapte
şi până la data aplicării definitive a legii penale (precum şi - uneori - chiar ulterior acestui moment, până la
încheierea completă a raportului juridic penal de conflict), este posibil să apară modificări în reglementarea penală,
cu potenţiale efecte corespunzătoare asupra aplicării legii penale timp), în privinţa cazului concret de referinţă.
121A se vedea, de pildă, dispoziţiile art. 9 CP (incident-în anumite împrejurări, expres reglementate-doar în
raport de cetăţenii români sau persoanele juridice române) sau ale art. 10, respectiv ale art. 11 CP (incidente-în
anumite împrejurări, expres reglementate - doar în raport de cetăţenii străini). în acelaşi sens, sunt de observat
şi prevederile cuprinse în art. 13 CP.
131Spre exemplu, art. 7 CP reglementează aplicarea în timp a legii penale în considerarea incriminate
potrivit dispoziţiilor unor legi (lato sensu) temporare.
[41 Astfel, de pildă, posibilitatea de aplicare în spaţiu a legii penale române potrivit principiului personalităţii
cunoaşte condiţii distincte după cum fapta comisă ca infracţiune este mai gravă ori m
reflectate în pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta), aşa cum se dispune în art. 9 alin. (1) şi (2) CP.
151în doctrină se întrebuinţează uneori referirea la eficienţa activă a legii penale, pentru a se caracteriza situaţiile
corespunzătoare raporturilor penale de conformare, respectiv referirea la eficienţa reactivă a legii penale, pentru
a se caracteriza situaţiile corespunzătoare raporturilor penale de conflict. în acest sens, a se vedea C. Mitrache ,
C r . Mitrache , Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 75.
II. APUCAREA LEGI! PENALE 137

penale în timp, respectiv în spaţiu111. în acest cadru, aspectele referitoare la aplicarea legii
penale în considerarea persoanelor şi a faptelor vor fi surprinse, la rândul lor, corespunzător
manierei în care reglementarea le oferă (explicit sau implicit) relevanţă aparte. Ori de câte
ori dispoziţiile normative nu fac referire la/sau nu implică aceste dimensiuni de aplicare a
legii penale, reiese că prevederile în cauză au, de principiu, o aptitudine de aplicare generică,
asupra oricărei persoane (desigur, dintre acelea care întrunesc toate condiţiile necesare
pentru a fi subiect de drept penai, pentru a avea capacitate penală), precum şi indiferent
de fapta comisă (ca faptă incriminată).1

[1] Ordinea reglementării actuale situează în mod prioritar aplicarea în timp (art. 3-7 CP) faţă de aplicarea în spaţiu
(art. 8-14 CP), spre deosebire de fostul Cod penal (cel de la 1968), în cadrul căruia prevederile corespunzătoare erau
stipulate în ordine inversă. Este vorba despre o opţiune de sistematizare normativă, viziunea în vigoare accentuând
importanţa determinării temporale certe a cadrului legislativ autohton incident, pentru toate ipotezele în care
regulile de aplicare a legii penale după criteriul spaţial ar indica reglementarea penală română ca fiind aplicabilă în
gestionarea unui raport penal de conflict. în plus, se poate aprecia că punctul normal (firesc) de referinţă în materie
de aplicare în spaţiu a legii române este indicat de principiul teritorialităţii (corespunzător majorităţii covârşitoare a
cauzelor soluţionate în practica penală română), aşa încât nu se ridică, de regulă, probleme de aplicare în spaţiu a
legii penale. Pe de altă parte, mai ales în perioada proximă succesiunii codurilor (în cadrul căreia se poate aprecia
că ne situăm încă, cel puţin sub anumite aspecte), problemele primordiale de aplicare a legii penale era de aşteptat
să fie (şi chiar au fost, respectiv mai sunt încă) legate de aplicarea în timp (atât sub aspect teoretic, cât şi practic).
CAPITOLUL I. APLICAREA LEGII PENALE IN TIMP
Secţiunea .Aspecte introductive şi clarificări terminologice
1
Trebuie precizat, de la început, că, în contextul de faţă, noţiunea de penală este
utilizată (de principiu) în sensul său larg, cuprinzând referirea la aplicarea în timp a oricărui
izvor de drept penal (de natură normativă) - corespunzător dispoziţiei cuprinse în art. 173 CP.
Punctul de debut al oricărei abordări teoretice a problematicii aplicării în timp a legii
penale presupune observarea unei realităţi simple. Astfel, adeseori, pe parcursul desfăşurării
etapelor specifice unor raporturi juridice penale de conflict, se înregistrează o dinamică
normativă mai mult sau mai puţin accentuată (modificări şi/sau completări ale unor legi
penale, abrogări, introducere în vigoare a unor dispoziţii noi etc.), care poate influenţa situaţia
juridică (penală) a numeroase persoane implicate în respectivele raporturi juridice. Asemenea
modificări legislative pot să intervină oricând, existând întotdeauna, la data apariţiei lor, o
serie de cauze nedefinitiv soluţionate sau de consecinţe (ale săvârşirii unor fapte incriminate)
aflate încă în curs de producere în raport de anumite persoane.
Prin urmare, orice transformare a legislaţiei penale va putea fi caracterizată, în raport
de unele situaţii concrete, ca intervenind fie în perioada dintre comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală şi data descoperii sale ori data identificării făptuitorului, fie - în
raport de alte situaţii - ca intervenind pe parcursul procesului penal, în diverse etape ale
desfăşurării acestuia. Cu privire la o serie de alte cazuri particulare, aceeaşi transformare
normativă se va interpune între data rezolvării definitive a unei cauze penale şi momentul
considerării ca executate a sancţiunilor de drept penal corelativ aplicate, iar, prin raportare
la alte ipoteze, respectivul eveniment va interveni după executarea sau considerarea ca
executată a respectivelor sancţiuni, dar înainte de a se fi epuizat alte eventuale consecinţe
(interdicţii, decăderi, incapacităţi) decurgând, în sarcina unor persoane, din comiterea unor
infracţiuni. Desigur, în multe dintre aceste situaţii particulare, modificările legislative intervenite
nu vor produce un impact concret, însă, în anumite cazuri, respectivele succesiuni de legi
penale vor implica efecte reale asupra situaţiei juridice a unor persoane aflate în raporturi
de conflict cu statul, ridicând, astfel, probleme de aplicare în timp a legii penale.
în acest context, analizând materia în discuţie, se impune constatarea utilizării - deopotrivă
în legislaţie, doctrină şi practică - a unei serii de noţiuni specifice legate de aplicarea temporală
a legii penale, anume: activitate; retroactivitate; ultraactivitate; extraactivitate. Punctăm,
pentru început, în linii mari, semnificaţia generală a acestor concepte, urmând ca o serie
de nuanţe şi particularităţi ale acestora să fie surprinse ulterior, pe parcursul prezentării
principiilor de aplicare în timp a legii penale.
Activitatea legii penale semnifică aplicarea acesteia potrivit regulii, standardului în materie,
anume în perioada cuprinsă între momentul intrării sale în vigoare şi momentul ieşirii ei
din vigoare, faţă de acele fapte (incriminate) comise în respectivul interval de timp. O lege
penală este activă atunci când ea produce efecte juridice, iar aplicarea sa potrivit activităţii
semnifică utilizarea ei pentru a soluţiona acele cauze (raporturi juridice penale de conflict)
privitoare la fapte săvârşite sub incidenţa sa[1!.1

111 Prin excepţie de la această regulă, credem că se poate aprecia că anumite dispoziţii penale activează doar
cu privire la fapte comise anterior intrării lor în vigoare (respectiv că - în mod aparent paradoxal - în cazul lor
activitatea se suprapune peste conceptul de retroactivitate). Este vorba despre acţiunea normativă a actelor de
II. APLICAREA LEGII PENALE 139

Retroactivitatea legii penale exprimă aptitudinea unei reglementări aflate în vigoare la


un anumit moment dat de a se aplica la data respectivă (când este în vigoare), însă pentru
rezolvarea unor situaţii de fapt apărute anterior momentului intrării sale în vigoare (înainte
de activarea sa)[1].
Ultraactivitatea legii penale semnifică aptitudinea unei legi penale de a supravieţui parţial
(relativ, în raport de anumite situaţii) momentului scoaterii sale din vigoare, continuând
să se aplice şi după această dată (aşadar, în timpul în care este activă/în vigoare o altă
reglementare)121. Sensul noţiunii se întregeşte cu precizarea că legea ultraactivă (aşadar,
legea veche, scoasă din vigoare în raport de un anumit moment de referinţă) nu se va putea
aplica în soluţionarea unor fapte penale comise după dispariţia sa (ceea ce ar corespunde
conceptului strict, propriu-zis de ultraactivitate - surprins comparativ cu noţiunea de
retroactivitate). Legea penală ultraactivă soluţionează doar acele cauze concrete apărute
(în principiu)131în timpul activităţii sale.
Extraactivitatea legii penale constituie o noţiune care exprimă o dublă potenţialitate de
rezolvare a unor probleme de aplicare în timp a legilor penale succesive, în afara limitelor
normale de activitate ale acestora, implicând atât un caz de posibilă retroactivitate, cât şi
un eventual caz de ultraactivitate[/l].Astfel, afirmându-se principiul specifi
penale mai favorabile (anterior intervenirii unei hotărâri definitive - potrivit art. 5 CP), până
la soluţionarea concretă a fiecărei cauze determinate (în raport de care principiul ar avea
incidenţă), nu se poate cunoaşte, în mod aprioric, care dintre legile penale succesive se
va prezenta ca fiind legea mai favorabilă. Drept urmare, se poate exprima regula aplicării
extraactive a legii penale mai favorabile, semnificând faptul că oricare dintre legile succesive
care va fi identificată, pe caz concret, ca fiind mai favorabilă se va aplica pentru a rezolva
raportul penal de conflict. Dacă aceasta va fi legea veche, ieşită din vigoare la momentul de
referinţă (al soluţionării raportului de conflict), atunci ea se va aplica ultraactiv. Dacă, din
contră, legea mai favorabilă se va dovedi legea nouă (în vigoare la momentul de referinţă,
dar intrată în vigoare după comiterea faptei care a dat naştere raportului de conflict pe care
urmează să îl rezolve), atunci aceasta se va aplica retroactiv. într-o asemenea ipoteză, în*1 4
2

clemenţă (legile de graţiere şi de amnistie, respectiv decretul prezidenţial de graţiere), care - prin firescul lucrurilor —
se aplică (doar) în raport de infracţiuni comise până la data intrării lor în vigoare!
[1] Sensul noţiunii este indicat, de altfel, prin chiar alcătuirea sa morfologică: retro- (cu sensul „înapoi", „în
urmă", „în sens contrar") şi -activ (cu sensul „actual", „în vigoare").
[2] Sensul noţiunii este indicat, de altfel, prin chiar alcătuirea sa morfologică: ultra- (cu sensul „dincolo de",
„peste") şi -activ (cu sensul „actual", „în vigoare").
131 Considerăm că pot fi imaginate excepţii de la formularea: legea ultraactivă se aplică, după ieşirea sa din
vigoare (deci în timpul activităţii unei alte legi, noi), pentru fapte comise în perioada în care era ea în vigoare!
Aceasta, deoarece pot exista şi situaţii de succesiune normativă mai amplă (mai mult de două legi penale care
să se fi succedat) de la apariţia şi până la stingerea unui raport juridic penal de conflict, caz în care este posibil
ca legea aplicabilă să fie cea intermediară (sau una dintre cele intermediare). în astfel de ipoteze, considerăm că
aprecierea caracterului retroactiv sau ultraactiv al legii aplicabile este relativă şi depinde de punctul de referinţă
asumat. Astfel, dacă stabilim acest punct de referinţă ca fiind reprezentat de momentul săvârşirii faptei, atunci
legea (intermediară) aplicabilă va putea fi calificată drept retroactivă (este incidenţă pentru soluţionarea unei
situaţii apărute anterior intrării sale în vigoare). în schimb, dacă permutăm punctul de referinţă asupra datei la
care se face aplicarea legii (momentul soluţionării raportului de conflict, data pronunţării hotărârii judecătoreşti),
aceeaşi lege poate fi apreciată drept ultraactivă (se aplică după ce a ieşit din vigoare). în acest din urmă caz, este
de observat că formularea indicată nu ar mai fi întru totul corectă: legea aplicabilă poate fi considerată ultraactivă
(din această din urmă perspectivă), deşi ea nu soluţionează (ulterior scoaterii sale din vigoare) un conflict penal
apărut pe când era activă, ci un conflict penal preexistent chiar şi faţă de data intrării sale în vigoare.
[4] Sensul noţiunii este indicat, de altfel, prin chiar alcătuirea sa morfologică: extra- (cu sensul „dincolo de",
„afară de", incluzând, aşadar, generic, atât sensul termenului „retro ", cât şi pe cel al termenului „ultra") şi -activ
(cu sensul „actual", „în vigoare").
140 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

oricare variantă posibilă de rezolvare, ceea ce este sigur este că nu se va putea rămâne în
cadrul unei soluţionări a raportului de conflict corespunzătoare conceptului de activitate a
legii penale. Ceea ce nu este cert însă de la bun început este sensul retro- sau (dimpotrivă)
cel ultra- activ al aplicării legii care se va dovedi, pe caz concret, mai favorabilă111.

Ilustrarea principiului activităţii legii penale

Legea penală veche (anterioară) Legea penală actuală (în vigoare) Lege penală viitoare
(nu se aplică) (se aplică) (nu se aplică)
_A_
i— A— \ axa r
timpului
^ __________
*1
Data săvârşirii infracţiunii Momentul judecării definitive
a infracţiunii
Momentul intrării în vigoare a legii actuale Momentul ieşirii din vigoare a legii actuale

***

Ilustrarea (generică a) aplicării retroactive a legii penale

Legea penală nr. 2 (dezincriminează sau)


Legea penală nr. 1 (incriminează drastic fapta) este mai favorabilă decât Legea nr. 1)
(nu se aplică) (se aplică)

axa f
,-----------A .
timpului1

Data săvârşirii faptei Momentul judecării definitive a faptei


(sau momentul executării condamnării definitive)

Momentul ieşirii din vigoare a Legii nr. 1 şi al intrării în vigoare a Legii nr. 2

[1] Aşadar, conceptele de activitate, retroactivitate şi ultraactivitate desemnează tipuri (forme, modalităţi,
principii) efective de aplicare în timp a legii penale, potrivit unuia dintre acestea putându-se califica întotdeauna
genul de aplicare efectivă (cazuală) a legii penale în timp (după ce s-a efectuat deja, în concret, în prealabil,
respectiva aplicare). în schimb, extraactivitatea desemnează numai o posibilitate (potenţialitate) de soluţionare a
unui raport penal de conflict (anterior rezolvării sale propriu-zise) în afara activităţii, înglobând atât eventualitatea
unei soluţii concrete de retroactivitate, precum şi eventualitatea unei soluţii concrete de ultraactivitate a legilor
care, în succesiunea lor, îşi dispută rezolvarea acelui raport de conflict. în acelaşi sens, a se vedea G. A ntoniu,
Tratat de drept penal. Volumul I. Introducere în dreptul penal. Aplicarea legii penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2015, p. 296, 297.
II. APLICAREA LEGII PENALE 141

Ilustrarea (generică a) aplicării ultraactive a legii penale

Legea penală nr. 1 Legea penală nr. 2 (lege ulterioară unei legi temporare)
(lege temporară sau lege mai favorabilă) sau lege mai puţin favorabilă decât Legea nr. 1)
(se aplică) y y (nu se aplică)
axa { ^
timpului

Data săvârşirii faptei Momentul judecării definitive a faptei


(sa u m o m e n tu l e x e c u tă r ii con d am n ării d e fin itiv e )
\f
Momentul ieşirii din vigoare a Legii nr. 1 şi al intrării în vigoare a Legii nr. 2

***

Ilustrarea comună (suprapusă) a tuturor formelor de aplicare temporală a legii penale


( activitatea, retro
a
ctiv
ita , ultraactivitatea -
tea inclusiv cu fixarea conceptului de )

Legea penală nr. 1 Legea penală nr. 2 Legea penală nr. 3 axa
timpului
1
t ^ |1 ^ , ^

J1 J1 f i
1 t V 1r t ,

' l ' *
| Fapta incriminată X | Fapta incriminată Y Fapta incriminată Z
r
Momentul 0 Momentul A Momentul B Momentul C

Legendă: Momentul 0 = data intrării în vigoare a Legii penale 1; momentul = data


ieşirii din vigoare a Legii penale 1şi a intrării în vigoare a
B = data ieşirii din vigoare a Legii penale nr. 2 şi a intrării în vigoare a Legii penale 3;
momentul C = data ieşirii din vigoare a Legii penale 3; fapta incriminată X /Y /Z = data
comiterii faptei penale respective; Legea penală nr. 1/2/3 = reglementarea penală în
vigoare între momentele corespunzătoare de debut (intrare în vigoare)
şi de sfârşit (ieşire din vigoare).

• Activitatea legii penale (potrivit schemei) există în următoarele cazuri:


o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea
faptei incriminate X se pronunţă, potrivit Legii penale 1, (de la momentul 0+X: ulterior
comiterii infracţiunii X) până la momentul A;
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea
faptei incriminate Y se pronunţă, potrivit Legii penale nr. 2, (de la momentul ulterior
comiterii infracţiunii Y) până la momentul B;
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea
faptei incriminate Z se pronunţă, potrivit Legii penale 3, (de la momentul B+Z: ulterior
comiterii infracţiunii Y) până la momentul C.
• Retroactivitatea legii penale (potrivit schemei) există în următoarele cazuri:
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea
faptei incriminate X se pronunţă, cu aplicarea Legii penale nr. 2, între momentul A şi
momentul B;
142 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea


faptei incriminate X sau a faptei incriminate / se pronunţă, cu aplicarea Legii penale 3,
între momentul B şi momentul C.
• Ultraactivitatea legii penale (potrivit schemei) există în următoarele cazuri:
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate X se pronunţă, cu aplicarea Legii penale între momentul A şi momentul
B;
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate X se pronunţă, cu aplicarea Legii penale între momentul B şi momentul C;
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea
faptei incriminate / se pronunţă, cu aplicarea Legii penale nr. 2, între momentul B şi
momentul C.
• Extraactivitatea legii penale mai favorabile (anterior unei condamnări definitive) există
(potrivit schemei) în următoarele cazuri:
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea
faptei incriminate X urmează a se pronunţa între momentul A şi momentul B; dacă
se va aplica Legea penală nr. 1 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va
ultraactiva (prin raportare la momentul judecăţii), iar dacă se va aplica Legea penală
nr. 2 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va retroactiva (prin raportare
la data comiterii faptei). Până la identificarea legii mai favorabile efectiv aplicabile (1
sau 2), această aptitudine de soluţionare a cauzei, fie prin ultraactivitatea uneia, fie
prin retroactivitatea alteia, consacră conceptul de rezolvare a conflictului
temporal de legi penale;
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea
faptei incriminate Y urmează a se pronunţa între momentul B şi momentul C; dacă
se va aplica Legea penală nr. 2 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va
ultraactiva (prin raportare la momentul judecăţii), iar dacă se va aplica Legea penală
nr. 3 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va retroactiva (prin raportare
la data comiterii faptei). Până la identificarea legii mai favorabile efectiv aplicabile (2
sau 3), această aptitudine de soluţionare a cauzei, fie prin ultraactivitatea uneia, fie
prin retroactivitatea alteia, consacră conceptul de rezolvare extraactivă a conflictului
temporal de legi penale;
o o hotărâre definitivă de rezolvare a raportului penal de conflict creat prin comiterea faptei
incriminate X urmează a se pronunţa între momentul B şi momentul C; dacă se va aplica
Legea penală nr. 1 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va ultraactiva (prin
raportare la momentul judecăţii); dacă se va aplica Legea penală nr. 2 (determinându-se
că este mai favorabilă), aceasta va retroactiva (prin raportare la momentul comiterii
faptei), dar va şi ultraactiva (prin raportare la momentul judecăţii); dacă se va aplica
Legea penală nr. 3 (determinându-se că este mai favorabilă), aceasta va retroactiva
(prin raportare la data comiterii faptei). Până la identificarea legii mai favorabile efectiv
aplicabile (1,2 sau 3), această aptitudine de soluţionare a cauzei, fie prin ultraactivitatea
uneia, fie prin retroactivitatea alteia (în funcţie de perspectiva de referinţă), consacră
conceptul de rezolvare extraactivă a conflictului temporal de legi penale.
II. APLICAREA LEGII PENALE 143

Secţiunea a 2-a. Principiul aplicării active a legii penale


§1. Activitatea legii penale - principiu de bază în materia aplicării legii
penale în timp
în doctrină se apreciază (opinie majoritară) că principiul de bază în materie de aplicare
în timp a legii penale este reprezentat de principiul Afirmaţia se întemeiază pe
faptul că aplicarea activă a dispoziţiilor penale constituie regula firească (standardul, ipoteza
obişnuită) în domeniu, precum şi situaţia cea mai des întâlnită în practica penală (cazurile de
aplicare a legii penale potrivit reglementării corespunzătoare celorlalte principii de aplicare
în timp pot fi considerate, din acest punct de vedere, drept excepţionale). Totodată, ordinea
reglementării materiei aplicării în timp a legii penale în secţiunea corespunzătoare din Codul
penal (Secţiunea 1 a Capitolului II din Titlul I al Părţii generale) debutează cu prevederea
principiului activităţii. în plus, conceptele tuturor celorlalte principii şi forme de aplicare în
timp a legii penale sunt derivate de la un punct de referinţă reprezentat de noţiunea de
activitate a acesteia. De altfel, aplicarea activă a legii penale este impusă şi ca o consecinţă
a afirmării principiului fundamental (de drept penal) al legalităţii (în special al legalităţii
incriminării - fără a exclude însă şi dimensiunea legalităţii sancţiunilor de drept penal)
decurgând din acesta.
Principiul este lapidar enunţat prin dispoziţia inserată în art. 3 CP, potrivit căreia „Legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare".
După cum punctam şi cu o altă ocazie*121, se poate aprecia că această formulare normativă
este excesiv de restrictivă şi trebuie interpretată extensiv, căci legiuitorul face referire expresă
doar la aplicarea activă a legii penale în raport de infracţiunile comise în perioada în care
respectiva lege este în vigoare. în realitate, este un lucru bine cunoscut (reieşind din ansamblul
reglementării penale) faptul că legea penală conţine dispoziţii şi se aplică (din perspectiva
anumitor instituţii) şi cu privire la alte situaţii decât cele de comitere a unor infracţiuni, fiind
uneori suficient ca fapta incriminată săvârşită să rămână la simplul stadiu de faptă prevăzută
de legea penală™. Prevederea enunţată în art. 3 CP dă expresie, aşadar (sub aspectul pe
care îl avem în vedere în acest punct al expunerii), unei n domeniu, însă trebuie
recunoscute şi alte ipoteze de aplicare activă a legii penale, chiar dacă (din perspectivă
statistică) acestea sunt mai rar întâlnite141.

111Potrivit unui alt punct de vedere, neretroactivitatea legii penale ar constitui un principiu de aplicare în timp
a legii penale de rang superior (principal), în comparaţie cu principiul activităţii. Opinia ia ca punct de referinţă
ierarhia generală a actelor normative, întemeindu-se pe dispoziţiile cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituţie, text
din care se desprinde interdicţia retroactivităţii, cu excepţia cazului legii penale (precum şi al legii contravenţionale)
mai favorabile (într-un sens larg, care include atât referirea la conceptul propriu-zis de lege penală mai favorabilă,
cât şi referirea la legea de dezincriminare). A se vedea, în acest sens, Fl. Streteanu , D. Niţu , Drept penal. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 100, 101. în mod coerent, pe această linie de gândire, ar
putea reieşi inclusiv că retroactivitatea legii penale mai favorabile (lato sensu) constituie un principiu/o regulă
de aplicare în timp a legii penale care prezintă caracter prioritar (principal) în comparaţie cu activitatea acesteia,
având consacrare constituţională (chiar şi cu titlu de excepţie de la regula
121M.l. Michinici, M. Dunea, în T. Toader (coord .), M.l. Michinici, R. Răducanu , A. Crişu -CiocÎ ntă, S. Răduleţu ,
M. Dunea , Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 12,13. A se vedea, în acelaşi
sens, şi Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 100.
131Pentru surprinderea deosebirii dintre conceptul de infracţiune şi acela de faptă prevăzută de legea penală,
a se vedea prezentarea materiei referitoare la definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
141Abordând reglementarea din acest unghi, suntem de părere că ar fi oportună o formulare mai cuprinzătoare
(pe care o recomandăm legiuitorului, cu titlu de lege ferenda), precum (de pildă): legea penală se aplică faptelor
incriminate (sau faptelor prevăzutede legea penală) săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare. Şi mai recom
144 DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ

Principiul enunţă regula firească, impusă în mod natural, potrivit căreia legea penală
produce efecte juridice pe (întreaga) durată a activităţii sale, anume: de la data intrării
sale în vigoare şi până la momentul ieşirii sale din vigoare. în această perioadă de timp
legea activează permanent şi continuu, fără întrerupere111. Acesta este şi scopul în vederea
realizării căruia este edictat actul normativ reprezentând izvor de drept penal. în plus, se
prezumă, totodată, că legea activă întruneşte, în cea mai înaltă măsură posibilă (pentru
perioada respectivă şi cadrul socio-etatic de referinţă), caracter optim în reglementare,
în vederea apărării acelor valori şi relaţii sociale protejate penal de legiuitor (împotriva
conduitelor considerate suficient de periculoase pentru a fi incriminate). Reprezentând
legea curentă, aceasta este expusă spre informare destinatarilor şi beneficiarilor săi (prin
publicarea în Monitorul Oficial), fiind susţinută de puterea/autoritatea etatică şi impusă,
astfel, spre respectare.
Practic, prin dispoziţia stipulată în art. 3 Clegiuito
precum şi - implicit - consecinţe de principiu ale acesteia în materie de aplicare în timp a
legii penale. Astfel, din regula expres formulată (legea penală se aplică faptelor comise în
timpul cât ea se află în vigoare) reiese nu doar imperativul aplicării active a legii penale,
ci se deduce, totodată, interdicţia aplicării acesteia cu privire la situaţii de fapt apărute
anterior intrării ei în vigoare. Se conturează, prin urmare, conceptul de neretroactivitate a
legii penale (interdicţia aplicării retroactive a legii penale)121.
Dispoziţia art. 3 CP este, drept urmare, în perfectă corespondenţă cu prevederea
constituţională inserată în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală (care statuează că „Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile"),
enunţând aceeaşi idee de principiu ca şi aceasta din urmă, dar cu alte cuvinte şi într-o formă
adaptată la domeniul de reglementare al dreptului penal131. Desigur, regula şi implicaţiile ei*1
2

ar fi (în opinia noastră) formularea: legea penala se aplica în timpul cât ea se află în vigoare (astfel s-ar acoperi şi
ipoteza aplicării active a legii de dezincriminare - a se vedea observaţiile noastre subsecvente cu privire la acest
subiect).
[1] Cu titlu de situaţii mai rar întâlnite, se pot indica totuşi cazuri de suspendare a aplicării dispoziţiilor unei legi
(inclusiv penale), fără ca aceasta să fie, formal, scoasă din vigoare. Spre exemplu, aceasta este situaţia cu privire la
dispoziţiile normative declarate neconstituţionale, în perioada termenului de 45 de zile de la momentul publicării
în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale prin care se statuează asupra neconstituţionalităţii prevederii
în cauză (timp în care legiuitorul ar putea să pună de acord prevederile legale respective cu hotărârea instanţei
de contencios constituţional) - potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie. Sau s-ar putea imagina ipoteza în care, pe
durata unei stări excepţionale pasagere, ca efect al intrării în vigoare a unei legi temporare, s-ar suspenda aplicarea
prevederilor unei legi penale permanente, fără ca aceasta să fie abrogată, urmând a-şi relua rolul de reglementare
activă după ieşirea din vigoare a legii temporare respective.
[2] Maniera de formulare a regulii activităţii legii penale nu implică logic, în sine (şi în mod automat) -în mod simetric
cu interdicţia retroactivităţii-, şi interdicţia aplicării ultraactive a legii penale (aşadar, non-ultraactivitatea). Dimpotrivă,
textul art. 3 CP - analizat separat de ansamblul reglementărilor în materie de aplicare în timp a legii penale - ar
acredita, mai degrabă, credinţa potrivit căreia legea penală ar urma să fie, de regulă, (şi) ultraactivă, continuând
să soluţioneze, chiar după scoaterea sa din vigoare, cauzele referitoare la infracţiuni (sau, mai bine spus, fapte
incriminate) comise în perioada activităţii sale. O asemenea consecinţă este însă infirmată prin analiza globală
a întregii materii a aplicării legii penale în timp, prin observarea rolului şi relaţiei în care se găseşte principiul
activităţii cu restul principiilor de aplicare temporală a dispoziţiilor juridico-penale (mai ales cu principiul specific
al aplicării legii penale mai favorabile).
l3] Astfel, dacă legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare, reiese (ca
regulă) că ea nu se aplică faptelor incriminate comise anterior activării sale, precum nu se aplică nici cât timp este
în vigoare, decât ulterior săvârşirii unei infracţiuni (or, mai corect spus, unei fapte incriminate). Prin urmare, derivă
că legea (penală) dispune numai pentru viitor, aşa cum impune şi textul constituţional enunţat. De altfel, este de
observat că dispoziţia din art. 15 alin. (2) din Constituţie nu menţionează, în mod expres şi explicit, niciunul dintre
conceptele de activitate, retroactivitate, respectiv neretroactivitate, însă le implică pe toate (pe fiecare în parte), în
egală măsură (din punctul nostru de vedere). într-adevăr, dacă legea dispune numai pentru viitor, înseamnă atât că
ea nu se aplică pentru trecut (aspect dedus printr-o interpretare per a contrario), cât şi - deopotrivă - că ea se aplică
II. APLICAREA LEGII PENALE 145

(interdicţia corelativă) nu au caracter absolut, ci relativ. Aceasta reiese din chiar prevederea
constituţională invocată, precum şi din reglementarea celorlalte principii de aplicare în timp
a legii penale, potrivit Codului penal (existând ipoteze în care nu doar că se permite, ci chiar
se impune aplicarea extraactivă a legii penale).

§2. Analiza principiului aplicării active a legii penale


Principiul activităţii este, aşadar, legat de identificarea pe axa timpului a unui interval în
cadrul căruia legea penală se aplică faptelor săvârşite în respectiva perioadă. Acest interval
este jalonat de două momente, reprezentate de data intrării în vigoare, respectiv de data
ieşirii din vigoare a legii penale.

a) Ca regulă, legea penală intră în vigoare la 3 zile după publicarea sa în Monitorul Oficial
al României, dacă nu se prevede expres o altă dată pentru acest eveniment (însă, neapărat,
o asemenea altă dată va trebui să fie ulterioară termenului minim de 3 zile). Statuarea are
valoare constituţională, potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 78 din Legea fundamentală111.
Termenul minim, de 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, se calculează potrivit
sistemului denumit „pe zile pline"121 (calendaristice). în acest sens dispune art. 12 alin. (1)
din Legea nr. 24/2000131, care prevede: „Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei
legi speciale de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial
al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se
calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României,

potrivit principiului activităţii (adică, pe viitor, faptelor comise cât se află în vigoare). Sub acest aspect, apreciem
că cele două idei se deduc în aceeaşi măsură din textul constituţional (acesta le implică şi le exprimă implicit, în
mod egal, pe amândouă), neputându-se stabili o ordine ierarhică între ele, din punct de vedere al modului în care
decurg din exprimarea legiuitorului constituant. Aşadar, ordinea/ierarhia lor trebuie stabilită sub un alt aspect,
anume din punct de vedere logic, luând ca punct de referinţă stadiul normal, firesc (natural) al lucrurilor. Or, sub
acest aspect, ni se impune cu puterea evidenţei că punctul central, axul în jurul căruia pivotează problemele de
aplicare în timp a legii (penale) nu poate fi identificat decât în conceptul de activitate, cu plecare de la acesta
configurându-se, ulterior, derivatele: retroactivitate, ultraactivitate, extraactivitate, respectiv negaţiile unora dintre
ele, precum neretroactivitate. Altfel spus, sensul normal al circuitului este următorul: din regula activităţii decurge
interdicţia neretroactivităţii, iar, ca excepţie de la aceasta, se admite (sau chiar se impune, uneori) retroactivitatea
anumitor categorii de legi (lato sensu). Spunând că legea dispune numai pentru viitor, textul constituţional nu
modifică această ordine, căci, într-o interpretare obiectivă, neutră, reiese (în opinia noastră) că enunţul implică, în
mod egal, exprimarea (subînţeleasă) atât a activităţii, cât şi a neretroactivităţii, ordinea lor urmând a se stabili doar
prin recurgere la criterii logice (externe) de interpretare! în acest sens, a se vedea şi G. A ntoniu , op. cit., p. 293.
[1] Art. 78 din Constituţie prevede: „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile
de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei".
[2] în domeniul juridic au fost conturate trei tipuri de sistem de calcul al termenelor, anume: sistemul pe zile
pline/calendaristice (se iau în considerare atât ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, cât şi ora sau ziua
la care se împlineşte termenul); sistemul pe zile libere (nu se iau în calcul nici ora sau ziua de la care începe să curgă
termenul, nici ora sau ziua la care acesta se împlineşte); sistemul mixt (nu se ia în calcul ora sau ziua de debut al
curgerii termenului, dar se ia în calcul ora sau ziua de încheiere a acestuia). Sub alte aspecte de clasificare, termenul
în cauză apare drept legal (iar nu judiciar), minim (iar nu fix sau maxim), de succesiune (iar nu de regresiune) şi
dilatoriu/prohibitiv (iar nu peremptoriu/imperativ). A se vedea, în acest sens (printre alte surse), G r .Gr . Theodoru ,
Tratat de Drept procesual penal, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 424; T.V. G heorghe , în N. Volonciu ,
A.S. Uzlău (coord .), R. Moroşanu , C. Voicu , V. Văduva, G. Tudor, D. Atasiei, T.V. Gheorghe, C. Ghigheci, C.M. Chiriţa,
T. Manea , Codul de procedură penală comentat, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 717-738; I. Neagu,
M. Damaschin , Tratat de procedură penală. Partea generală (în lumina noului Cod de procedură penală), ed. a 2-a,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 707-714.
[3] Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (republicată
în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010).
146 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare". Aşadar, la calcularea termenului se
iau în considerare atât ziua din care începe acesta să curgă, cât şi ziua la care se împlineşte111.
Trebuie precizat că cele astfel expuse se limitează la accepţiunea restrânsă a conceptului
de lege penala (au în vedere, aşadar, acele izvoare normative de drept penal care sunt
reprezentate de legile organice). Aceasta, deoarece dispoziţiile art. 78 din Constituţie nu
acoperă şi ipoteza datei la care intră în vigoare ordonanţele de urgenţă ale Guvernului. Cu
privire la intrarea în vigoare a acestor din urmă izvoare de drept (penal), reţinem dispoziţiile
cuprinse de art. 115 alin. (5) teza I din Constituţie, potrivit cărora: „Ordonanţa de urgenţă
intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera
(Parlamentului - n.n.) competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial
al României (...)".
Textul astfel indicat prezintă aptitudinea unor interpretări neunitare. Pe de o parte,
s-ar putea considera că, imediat ce sunt întrunite cumulativ cele două cerinţe (indicate
expres drept condiţii pentru intrarea în vigoare a unei ordonanţe de urgenţă - şi anume
depunerea sa spre dezbatere la Camera competentă a Parlamentului şi publicarea ei în
Monitorul Oficial), aceasta devine activă (aşadar, în momentul imediat următor*121 al datei
calendaristice la care ultima dintre aceste două condiţii este întrunită în mod efectiv). Pe de
altă parte, referirea din textul constituţional la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă
după întrunirea cumulativă a celor două condiţii, corelată cu imperativele şi standardele
implicate de principiul fundamental al legalităţii incriminării, ar putea fi invocate pentru
a acredita şi o altă idee. Potrivit acesteia, s-ar putea considera că - cel puţin în domeniul
dreptului penal - o ordonanţă de urgenţă nu ar trebui să intre în vigoare decât în ziua (data
calendaristică) imediat următoare celei la care s-au întrunit, cumulativ, cele două condiţii
precizate în dispoziţia din Legea fundamentală (aşadar, la ora 00:00 a primei date calendaristice
consecutivei celei în care s-a efectuat publicarea ordonanţei de urgenţă în Monitorul Oficial,
aceasta fiind - în prealabil - depusă spre dezbatere la Camera competentă a forului legiuitor).
Chestiunea a fost tranşată (incidental) de către Curtea Constituţională, care a pronunţat
o decizie131 în ale cărei considerente s-a statuat, în mod obligatoriu, în sensul că prima
dintre interpretările mai sus înfăţişate urmează a avea câştig de cauză. Drept urmare, reiese

[1] Prin urmare, o lege (inclusiv una penală) intră în vigoare (ca regulă, sub rezerva unei dispoziţii contrare
exprese care să prevadă un moment ulterior pentru aceasta) la miezul nopţii dintre cea de-a treia şi cea de-a
patra dată calendaristică de la publicarea ei în Monitorul Oficial, calculul incluzând, ca primă zi, data la care a fost
realizată publicarea, indiferent de ora la care s-a petrecut acest eveniment. Spre exemplu, dacă o lege s-a publicat
în Monitorul Oficial pe 1 ianuarie a unui an (chiar şi - teoretic - la ora 23:59 a datei de 1 ianuarie), ea va intra în
vigoare (dacă nu se dispune expres o altă dată, ulterioară) la ora 00:00 a datei de 4 ianuarie a respectivului an (la
miezul nopţii, între 3 şi 4 ianuarie).
121 Varianta interpretativă astfel conturată ridică (printre altele) problema identificării cu precizie a acestui
moment, putându-se discuta dacă este vorba despre primul minut sau - eventual - chiar despre prima secundă
consecutivă publicării textului normativ al ordonanţei de urgenţă a Guvernului în Monitorul Oficial, ulterior depunerii
acesteia (în prealabil) la Camera competentă a Parlamentului. Aceasta, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile din Codul
penal referitoare la calculul timpului (art. 186 CP) nu fac menţiune decât despre termene pe luni, săptămâni,
respectiv zile, fără a coborî sub acest din urmă interval convenţional de calcul al timpului (dispoziţiile din Codul de
procedură penală - art. 269, care reglementează, oricum, doar materia calculului termenelor procedurale, ceea ce
nu este cazul în contextul aici analizat - se referă inclusiv la calculul timpului pe ore, dar nici acestea nu coboară
mai jos de acest nivel, pentru a ajunge la stadiul minutelor sau al secundelor). O dificultate suplimentară poate
reieşi, eventual, şi din caracterul incert al fixării cu exactitate a momentului precis la care a avut loc actul respectivei
publicări (este acesta data finalizării imprimării textului pe ultimul exemplar al acelei ediţii a Monitorului Oficial
sau poate data eliberării acestei ediţii spre distribuţie ori data postării textului pe pagina de internet a Monitorului
Oficial - şi oare care moment prevalează, cu exactitate, dacă apar diferenţe între aceste ultime două date? - sau
vreun alt moment exact - şi anume care?).
131 Decizia nr. 28/2013 (5 februarie), publicată în M. Of. nr. 164/2013 (27 martie).
II. APLICAREA LEGII PENALE 147

că o ordonanţă de urgenţă a Guvernului (inclusiv una conţinând reglementări în materia


dreptului penal) va trebui apreciată ca intrând în vigoare ce s-a publicat în Monitorul
Oficial (cu toate problemele efective ante-indicate referitoare la identificarea cu precizie a
acestui moment). Aceasta, desigur, dacă a fost în prealabil depusă spre dezbatere la Camera
competentă a Parlamentului. Altfel spus, o ordonanţă de urgenţă intră în vigoare în cuprinsul
aceleiaşi date calendaristice în care s-a efectuat publicarea ei. Astfel dispun şi prevederile
cuprinse în art. 12 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora: „Ordonanţele de urgenţă
ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul
lor nu este prevăzută o dată ulterioară".
Trebuie să punctăm că soluţia - deşi este general obligatorie (ca efect al deciziei amintite
a Curţii Constituţionale) - ridică unele critici din perspectiva compatibilizării cu imperativele
principiului fundamental (de drept penal) al legalităţii (incriminării şi sancţiunilor de drept
penal). Ea apare, totodată, ca inechitabilă sub aspectul neacordării unui interval de timp
minim, suficient pentru ca destinatarii normelor (penale) respective să se poată informa,
în mod rezonabil, asupra conţinutului acestora (ceea ce reprezintă o condiţie sine qua non
pentru a-şi putea adapta conduita la solicitările legale, respectiv pentru a li se putea imputa
oficial, formal, un eventual derapaj comportamental de la standardul normativ). Decizia Curţii
Constituţionale111 s-a fundamentat, practic, pe aprecierea drept prioritare a altor aspecte,
respectiv: siguranţa publică; utilitatea/necesitatea prevederii unui mecanism normativ care
să poată implementa în dreptul pozitiv, cu maximă celeritate, modificări legislative în situaţii
de urgenţă (care nu suferă amânare, date fiind primejdiile potenţial majore pentru ordinea
de drept şi - posibil - pentru însăşi existenţa statului) etc.
Cu toate acestea, deşi caracterul întemeiat al unor astfel de considerente nu poate fi negat*121,
credem că rezolvarea atinsă nu este lipsită de vulnerabilitate sub aspectul unei potenţiale
cenzuri din perspectiva unei stricte protecţii a drepturilor şi libertăţilor fundamentale (care ar
putea veni de la nivel supranaţional, spre exemplu, din partea Curţii Europene a Drepturilor
Omului). Aceasta, pentru că temelia unei echitabile impuneri a regulii nemo censetur ignorare
legeml3] constă în asigurarea, prealabilă intrării în vigoare a unei dispoziţii normative (mai ales
a uneia penale), a posibilităţii efective de luare a acesteia la cunoştinţă, de către autorităţile
statului, precum şi de către destinatarii (respectiv beneficiarii) săi. Or, considerăm că este
practic imposibil de susţinut că o asemenea posibilitate ar exista, în mod real şi rezonabil,
atunci când, în momente diferite din cadrul aceleiaşi zile (date calendaristice), legislaţia
penală ar suferi, în mod brusc, modificări141!

[1) Care a fost luată (aspect ce merită subliniat) cu majoritate de voturi, iar nu în mod unanim. într-un sens
care susţine criticile schiţate de noi, a se consulta opinia separată la Decizia nr. 28/2013 a Curţii Constituţionale.
121 Iar o eventuală decizie în sens contrar ar fi lipsit societatea, într-adevăr, de un mecanism/instrument de
reacţie eficient, poate chiar vital în anumite conjuncturi excepţionale ce ar putea să apară la un moment dat.
l31în traducere liberă: nimănui nu îi este permis a invoca necunoaşterea legii (cu sensul că o asemenea invocare
nu va produce - ca regulă - efecte juridice exoneratoare, în beneficiul persoanei destinatarului legii).
[41în acelaşi sens, a se vedea şi Fl . Streteanu , D. Niţu , op. cit., p. 102; G. A ntoniei, op. cit., p. 292. Neajunsurile
soluţiei constând în intrarea în vigoare a unor norme penale reglementate printr-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului,
chiar la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial (fiind întrunite şi celelalte condiţii), pot fi observate (sub
acest aspect) şi prin comparaţie cu procedura intrării în vigoare a normativului contravenţional (ilicitul contravenţional
reprezentând o formă mai puţin gravă a ilicitului juridic decât ilicitul penal). Potrivit dispoziţiilor din art. 4 alin. (1)
şi (2) din O.G. nr. 2/2001 (privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în M. Of. nr. 410 din 25 iulie 2001,
aprobată, cu modificări, de Legea nr. 180/2002, publicată în M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2002), se dispune că
„Dispoziţiile din actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile intră în vigoare în termen
de 30 de zile de la data publicării (...). în cazuri urgente se poate prevedea intrarea în vigoare într-un termen mai
scurt, dar nu mai puţin de 10 zile". Or, dacă o prevedere contravenţională nu poate intra în vigoare imediat după
148 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Deoarece în capitolul dedicat prezentării izvoarelor dreptului penal am arătat că pot


reprezenta surse (jurisprudenţiale) de drept penal - cu particularităţile acolo precizate - şi
unele decizii ale Curţii Constituţionale a României, respectiv ale înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, trebuie să punctăm că data de la care acestea încep să îşi producă efectele
obligatorii, pentru viitor, este reprezentată tot de momentul publicării lor în Monitorul
Oficial al României111. Dincolo de această realitate, care se impune în mod obiectiv, apreciem
că ar fi oportun ca legiuitorul să ia în considerare, lege ferenda, posibilitatea modificării
acestei date. Astfel, ar fi poate mai firesc ca momentul de la care izvoarele jurisprudenţiale
de drept (penal) ar începe să îşi producă efectele practice să fie separat de data publicării lor
oficiale (fiind reprezentat, cel puţin, de primul moment al datei calendaristice consecutive
celei în care s-a efectuat publicarea). Pentru o asemenea soluţie pledează aceleaşi raţiuni de
echitate şi de necesitate de informare reală a destinatarilor, care se pot invoca (în prezent)
pentru a justifica soluţia legală existentă în privinţa momentului intrării în vigoare a unei
legi penale (stricto sensu). Se adaugă şi argumentul dificultăţii practice ridicate de corelarea
probei momentului exact la care s-a petrecut un anumit fapt juridic cu aceea a momentului
precis la care s-a realizat publicarea unei astfel de hotărâri în Monitorul Oficial.

)îbnceea ce priveşte momentul ieşirii din vigoare a legii penale, acesta este reprezentat:
- f ie de momentul abrogării acesteia (regula în materie);
- fie de data ajungerii la termen (auto-abrogare) ori a dispariţiei situaţiei excepţionale
care a impus reglementarea (în cazul legilor temporare);
- fie de data intrării în vigoare a legii de respingere a unei ordonanţe de urgenţă a
Guvernului121;
- fie de momentul împlinirii termenului (de 45 de zile de la data publicării în Monitorul
Oficial) în care se permite legiuitorului să pună de acord o dispoziţie normativă cu standardul
constituţional indicat, consecutiv pronunţării unei decizii de neconstituţionalitate de către Curtea
Constituţională a României (dacă o asemenea corelare nu a avut loc în mod corespunzător);
- fie de data publicării în Monitorul Oficial a unei decizii obligatorii a înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie (pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii ori cu titlu de
hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), prin care s-ar statua în sensul
constatării ca ieşită din vigoare a unei prevederi legale (penale) - desigur, sub condiţia ca
efectul unei asemenea hotărâri să se menţină nealterat (să nu fie infirmat ca efect al unei
prevederi legale exprese ori cenzurat - chiar şi indirect - în urma pronunţării unei decizii
de către Curtea Constituţională)131.
Nu se poate aprecia că o lege penală (lato sensu) ar putea să fie scoasă din vigoare ca
efect al caducitâţii/câderii în Id
tinOricât de mult timp s-ar scurge de la m
esu
la care o anumită prevedere penală nu a mai înregistrat aplicare efectivă în practică, acea
dispoziţie îşi menţine formal (teoretic) aptitudinea de a fi incidenţă în concret, până ce

publicarea acesteia, afortiori, o normă penală ar trebui să cunoască, întotdeauna, o minimă perioadă de vacatio
legis (perioada dintre publicarea normei legale în Monitorul Oficial şi data intrării acesteia în vigoare)!
[1] în acest sens, a se vedea dispoziţiile cuprinse în art. 147 alin. (4) din Constituţie, respectiv cele din art. 474
alin. (4) şi art. 477 alin. (3) CPP [în corespondenţă cu prevederile art. 126 alin. (3) din Constituţie].
[2] în acest sens, a se vedea şi G. A ntoniu , op. cit, p. 304.
[3] Trebuie accentuat faptul că RIL-ul/HP-ul nu au formal aptitudinea de a scoate din vigoare o normă juridică
(penală), dar ele pot impune, în mod obligatoriu pentru instanţe (sub rezerva unei eventuale luări de poziţie, în
sens contrar, a legiuitorului penal ori a Curţii Constituţionale), constatarea ca ieşită din vigoare a unei dispoziţii
legale cu privire la care există dubiu în ceea ce priveşte statutul său activ/inactiv (împrejurarea că este sau nu mai
este o normă în vigoare)!
II. APLICAREA LEGII PENALE 149

nu se produce unul dintre evenimentele mai sus indicate, care să o scoată propriu-zis din
vigoare, oficial111.
Modalităţile de scoatere din vigoare a unei legi penale (expuse anterior) reprezintă ipoteze
juridice distincte, implicând însă acest efect comun. Faptul că sunt modalităţi separate prin
care se poate scoate din vigoare o lege penală semnifică - aspect deosebit de important - că
reglementările normative exprese privind (doar) unul dintre aceste procedee nu se extind
automat şi asupra celorlalte alternative. Astfel, spre exemplu, ieşirea din vigoare ca efect al
declarării neconstituţionalităţii (şi al expirării termenului în care legiuitorul ar fi putut pune de
acord dispoziţia în cauză cu Legea fundamentală, fără a se fi realizat însă aceasta) nu poate fi
confundată cu abrogarea (act de voinţă al legiuitorului, care infirmă, cu efecte pentru viitor,
actul său de voinţă anterior, prin care a introdus în vigoare respectiva reglementare). Drept
urmare, celei dintâi nu i se vor putea aplica (toate) regulile incidente în caz de abrogare,
precum aceea prevăzută în art. 64 alin. (3) teza a ll-a din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia:
„(...) Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare
actul normativ iniţial (...)". Ca atare (cu titlu de exemplu), în ipoteza ieşirii din vigoare a unei
dispoziţii de abrogare a unei norme de incriminare (abrogare care ar conduce, în concret,
la dezincriminarea faptei), prin abrogarea respectivei norme de abrogare nu s-ar atrage în
mod automat o reincriminare a conduitei respective. însă, în cazul ieşirii din vigoare a unei
asemenea dispoziţii legale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii sale (în condiţiile în
care viciul de neconstituţionalitate nu ar fi acoperit în termen), va opera o reincriminare a
conduitei în cauză*121!
Dincolo de aspectele referitoare la formele/tipurile abrogării (totală sau parţială; expresă -
concretă/directă ori generică/indirectă - sau tacită/implicită) - care nu prezintă particularităţi
(nici) în dreptul penal, fiind corespunzătoare conceptelor studiate în materia teoriei generale
a dreptului (la care facem, astfel, trimitere)131- , ţinem (la rândul nostru)141să atragem atenţia
că operaţiunea scoaterii din vigoare (în general şi în special prin intermediul procedeului
tipic al abrogării) a unei norme de incriminare nu implică în mod automat şi o dezincriminare
(şi nu trebuie interpretată în acest sens). Astfel, după cum am fixat deja, prin noţiunea de
incriminare se desemnează operaţiunea utilizată de legiuitor pentru a introduce în vigoare
o normă prin care se descrie o anumită conduită drept infracţiune. Procedeul presupune

111Afirmaţia îşi menţine valabilitatea indiferent dacă lipsa aplicării concrete a unei anumite dispoziţii penale,
pentru o perioadă îndelungată de timp, se datorează lipsei comiterii (sau descoperirii/probării comiterii) unui
anumit tip de conduită, formal incriminată, sau împrejurării că, deşi respectivul tip de comportament se săvârşeşte,
în continuare, în unele situaţii de fapt, s-a încetăţenit totuşi o veritabilă cutumă a practicii organelor judiciare de
neaplicare a prevederilor legale incidente. Aşa s-au petrecut lucrurile, de exemplu, într-o anumită perioadă de
activitate a fostului Cod penal, în privinţa reprimării faptelor de adulter, care erau/şi au continuat - formal - să fie
incriminate până în anul 2006, deşi în practica judiciară nu se mai înregistrau pe rol cauze privitoare la asemenea
fapte, cu toate că acestea se petreceau în concret. A se vedea şi Fl . Streteanu , D. Niţu, op. cit., p. 106; G. A ntoniu ,
op. cit., p. 305.
121A se vedea, în acest sens, problema considerării ca incriminate (ori nu) a faptelor de insultă şi calomnie, în
perioada activităţii fostului Cod penal, ulterior abrogării normelor lor de incriminare prin art. I pct. 56 din Legea
nr. 278/2006 (publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006), după ce respectivele dispoziţii de abrogare au fost
declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 104 din 12
februarie 2007). A se consulta - pentru aceasta - şi Decizia nr. 8/2010 (recurs în interesul legii) a Secţiilor Unite
ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 416 din 14 iunie 2011), precum şi Decizia nr. 206/2013
a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013).
131A se vedea N. Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 146; I. C eterchi,
I. C raiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 62,63. A se vedea şi Fl. Streteanu ,
D. Niţu, op. cit., p. 102-105; G. A ntoniu , op. cit., p. 300 ş.u.
141în acelaşi sens, a se vedea Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit, p. 124,125; C. Mitrache, Cr . Mitrache, op. cit. (2014),
p. 78.
150 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

prevederea condiţiilor constitutive ale respectivei fapte în legea penală şi activarea/respectiv


menţinerea în vigoare a normei. Drept urmare, dezincriminarea reprezintă actul de scoatere
din vigoare a unei norme care prevede o conduită reglementată anterior ca infracţiune,
renunţarea la aprecierea ca faptă ilicită (sub aspect penal) a unei asemenea conduite.
Or, deşi dezincriminarea nu poate surveni decât în urma scoaterii din vigoare a unei
norme de incriminare, trebuie insistat asupra faptului că nu orice asemenea acţiune conduce,
întotdeauna, la o dezincriminare. Pentru ca scoaterea din vigoare a unei norme de incriminare
sâ atragă şi dezincriminarea respectivului tip de conduită, este necesar ca nicio altă normă
penală rămasă/introdusă (concomitent) în vigoare să nu cuprindă descrierea acelei fapte
drept infracţiune. Aşadar, ori de câte ori intervine o modificare a legislaţiei penale, în cadrul
căreia operează şi scoaterea din vigoare a unor norme de incriminare, pentru a se putea
aprecia că a operat astfel o dezincriminare, trebuie să se efectueze o examinare a întregii
legislaţii pozitive (rămasă în vigoare la momentul respectiv). Dacă, în urma acestei verificări,
nu se identifică norme de incriminare care să menţină în sfera ilicitului penal conduita de
referinţă, atunci se poate aprecia că a operat o dezincriminare (cu privire la aceasta). Dacă,
din contră, asemenea norme pot fi identificate (ele preluând încadrarea juridică a cauzelor
concrete în care s-a reţinut comiterea acelei fapte), atunci nu se poate aprecia că prin
scoaterea din vigoare a anumitor norme de incriminare s-a produs (şi) o dezincriminare a
faptelor prevăzute acolo111.
O altă chestiune legată de sfera de cuprindere a dispoziţiei din art. 3 CP priveşte identificarea
datei la care o infracţiune (o faptă prevăzută de legea penală, în general) se apreciază a fi
săvârşită (din moment ce textul dispune că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite
în timpul cât ea se află în vigoare). De regulă, în cele mai multe cazuri, stabilirea acestui
moment nu ridică probleme deosebite. Majoritatea infracţiunilor reprezintă care nu
au o desfăşurare în timpl2] la un nivel care să implice probleme de aplicare a legii penale
sub aspectul acestei coordonate.*1 2

111 După cum indică doctrina (aspecte probate de-a lungul timpului, ca urmare a unor diverse transformări
legislative penale), uneori este posibil ca aceeaşi incriminare să continue a fi reglementată, însă sub o denumire
distinctă de cea sub care era cunoscută anterior. în acelaşi sens dispun şi prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din
Legea nr. 187/2012 (legea de punere în aplicare a Codului penal actual, publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie
2012): „Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau
de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire". Alteori, este posibil ca o conduită iniţial incriminată în mod de
sine stătător să fie cuprinsă în cadrul complex al unei incriminări mai ample sau - dimpotrivă - să fie simplificată,
menţinându-se însă în vigoare numai anumite aspecte ale incriminării iniţiale (care era mai cuprinzătoare). în aceste
ultime cazuri, în măsura în care anumite fapte concrete care se puteau încadra în norma de incriminare anterioară
îşi menţin aptitudinea de încadrare şi în noua formulă de incriminare (putând fi calificate drept infracţiuni şi potrivit
legii penale vechi, şi celei noi), reiese că incriminarea s-a menţinut (dincolo de formala scoatere din vigoare a textelor
normative din fosta reglementare, care o cuprindeau pe aceasta). Pentru mai multe detalii despre accepţiunile
sub care poate fi receptat/reglementat conceptul de lege de dezincriminare, a se vedea secţiunea următoare a
prezentei lucrări (referitoare la retroactivitatea legii de dezincriminare). Un exemplu în această materie îl poate
reprezenta preluarea, în incriminarea actuală a luării de mită (art. 289 CP), a conţinutului constitutiv al infracţiunii
de primire de foloase necuvenite (art. 256 CP 1968).
121 Orice eveniment (inclusiv orice activitate umană) cunoaşte o desfăşurare inerentă sub aspect temporal,
se produce/manifestă în timp. în materia dreptului penal însă, de regulă, activităţile umane corespunzătoare
unor norme de incriminare care nu se întind în timp pe o perioadă suficient de mare pentru a se realiza trecerea
de la o anumită dată calendaristică la o altă dată calendaristică pot fi apreciate drept desfăşurare în
timp, în sensul de fapte fără o desfăşurare temporală relevantă din punct de vedere juridico-penal. Deşi ele sunt
realizate, obiectiv, într-o anumită unitate de timp, acest aspect nu implică producerea unor consecinţe juridice
propriu-zise, sub aspect penal. Prin excepţie de la această regulă, faptul că anumite izvoare de drept penal încep a-şi
produce efectele juridice chiar de la data publicării în Monitorul Oficial (cazul ordonanţei de urgenţă a Guvernului
şi al jurisprudenţei naţionale obligatorii) ar putea conduce la recunoaşterea (excepţională a) unor efecte juridice
legate de determinarea momentului exact al aprecierii ca săvârşită a unei fapte corespunzătoare unei norme
II. APLICAREA LEGII PENALE 151

însă există anumite tipuri de infracţiuni care manifestă aptitudinea de desfăşurare


prelungită în timp, la un nivel*111care implică, în mod natural, posibilitatea (chiar probabilitatea
sau certitudinea) producerii unor efecte juridice diferite, în funcţie de modul în care se
stabileşte ca fiind dată a săvârşirii lor (a aprecierii lor ca fiind comise), după caz, unul sau altul
dintre momentele pe parcursul cărora se desfăşoară acestea. Ele sunt numite infracţiuni cu
desfăşurare în timp/infracţiuni de durată (în sensul de infracţiuni care implică o desfăşurare
în timp relevantă dintr-o perspectivă juridico-penalâ), categoria lor cuprinzând următoarele
patru tipuri de fapte incriminate: infracţiuni continue, infracţiuni continuate, infracţiuni de
obicei (toate acestea fiind cunoscute şi sub denumirea generică de infracţiuni cu durată de
consumare) şi infracţiuni progresive[2].
în cazul acestor activităţi infracţionale se pot distinge un moment iniţial de comitere (la
care sunt întrunite toate elementele constitutive necesare pentru existenţa infracţiunii în
forma tipică, de faptă consumată) - denumit momentul consum ării-, precum şi un moment
final de desfăşurare a infracţiunii (data până la care se continuă săvârşirea acesteia ori până
la care se reiterează comportamentul infracţional sau până la care se produc manifestări şi/
sau amplificări ale urmării/rezultatului infracţiunii) - denumit momentul epuizării.
Fără a intra, în acest punct, în detalii, menţionăm că, în cazul acestor tipuri de infracţiuni,
soluţia legiuitorului penal român actual este furnizată (indirect) de dispoziţii cuprinse în
materia de reglementare a instituţiei prescripţiei răspunderii penale (art. 154 CP). Legiuitorul
a optat să scindeze în două subgrupe categoria infracţiunilor cu durată de desfăşurare în
timp, consacrând rezolvări diferite pentru infracţiunile componente ale fiecărei subgrupe
în ceea ce priveşte identificarea momentului la care acestea se apreciază (ca regulă) a fi
săvârşite. Astfel, pe de o parte, infracţiunile continue, continuate şi cele de obicei se vor
considera săvârşite (de principiu) la momentulfinal, al epuiză

de incriminare, chiar şi atunci când aceasta ar avea o desfăşurare în timp restrânsă la momente distincte de pe
parcursul aceleiaşi zile (date) calendaristice.
111Asemenea fapte se pot comite pe durata mai multor zile sau chiar a mai multor săptămâni, luni ori ani, după caz.
[2] Pentru că analiza acestor categorii de infracţiuni (şi nu numai) se va desfăşura, propriu-zis, într-un cadru distinct
al lucrării (privind materia unităţii infracţionale), la acest punct vom indica doar în linii generice elementele esenţiale
pe care le implică fiecare dintre cele patru categorii de infracţiuni la care s-a efectuat referirea. Infracţiunile continue
reprezintă tipuri de fapte incriminate care implică o aptitudine naturală (corespunzătoare firescului lucrurilor) de
prelungire în timp, ulterior momentului la care sunt pe deplin configurate (după ce au întrunit toate elementele
constitutive necesare pentru existenţa lorîn forma tipică a unei infracţiuni: forma consumată). Spre exemplu:/i/rtx//
de curent electric [art. 228 alin. (3) CP] ori lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205 CP) etc. Infracţiunile continuate
sunt acele forme de comitere a unor fapte incriminate prin care acestea se săvârşesc, pe caz concret, „în rate",
prin repetarea la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unor activităţi ilicite de acelaşi
fel, omogene juridic (care se încadrează juridico-penal în conţinutul aceleiaşi fapte incriminate). O definiţie legală
este prevăzută la art. 35 alin. (1) CP. Spre exemplu, se poate comite în formă continuată (deşi se poate săvârşi şi
în mod ne-continuat) infracţiunea defurt (art. 228 CP) sau infracţiunea de viol (art. 218 CP) etc. Infracţiunile de
obicei sunt activităţi descrise de legea penală numai sub condiţia repetabilităţii lor concrete (unul dintre elementele
constitutive ale incriminării lor rezidă în impunerea caracterului reiterat). Prin urmare, comiterea o singură dată
(sau chiar de mai multe ori, dar nu suficiente pentru a se aprecia că există o obişnuinţă în acest sens) a faptei
prevăzute de legea penală, cu acest titlu, nu atrage calificarea conduitei manifestate ca fiind infracţională, deci
nici răspunderea penală a făptuitorului. Este infracţiune de obicei, de pildă, hărţuirea (art. 208 CP). Infracţiunile
progresive constituie forme sub care se pot comite anumite activităţi infracţionale, caracterizate prin aceea că,
ulterior încheierii activităţii de comitere a faptei iniţiale şi producerii unui rezultat al acesteia (corespunzător
unei încadrări juridice mai puţin grave), se produce o amplificare în timp a rezultatului, fără ca făptuitorul să mai
intervină, apărând o nouă urmare, care atrage o reîncadrare juridică (mai gravă) a faptei. Se poate comite sub o
asemenea formă (deşi se poate săvârşi şi în mod ne-progresiv), spre exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte (art. 195 CP).
152 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

cuprinse în art. 154 alin. (2) CP[11]. Pe de altă parte, în cazul infracţiunilor progresive, data
săvârşirii se apreciază a fi reprezentată de momentul iniţial, al consumării [potrivit art. 154
alin. (3) CP'21].
Sub un anumit unghi de abordare a chestiunii, deşi aparent scindată, soluţia legiuitorului
este de fapt unitară, întemeindu-se pe sistemul (teoria) [finalizării] acţiuniil3] (infracţiunea
se apreciază săvârşită la data la care a luat sfârşit activitatea infracţională de comitere a
acesteia, ceea ce, în cazul infracţiunilor continue, continuate şi al celor de obicei, se petrece
la data epuizării, în timp ce, în ipoteza infracţiunilor progresive, se întâmplă la momentul
consumării).
Unele dintre consecinţele legate de fixarea momentului la care se consideră săvârşite
aceste infracţiuni se referă (de exemplu) la instituţii juridico-penale precum: prescripţia
răspunderii penale'41; minoritatea'51; aplicarea legii penale în timp etc. în privinţa acestei din
urmă implicaţii (de interes în prezentul cadru de analiză), trebuie arătat că, atunci când o
infracţiune de durată se desfăşoară pe parcursul succesiunii mai multor legi penale (începe
a se comite când se află în vigoare o anumită lege penală şi se finalizează pe când este în
vigoare o altă lege penală), se ridică probleme specifice de aplicare în timp a legii penale.
Astfel, dacă data iniţială, de la care a început comiterea faptei (consumarea), ar fi fost
apreciată drept moment de săvârşire a unei asemenea infracţiuni (soluţie valabilă în prezent
doar pentru infracţiunea progresivă), s-ar fi impus aplicarea în timp a legii penale potrivit
principiului legii mai favorabile (reglementat de art. 5 CP). Drept urmare, s-ar fi comparat
toate dispoziţiile normative relevante care au fost în vigoare pe parcursul desfăşurării activităţii
infracţionale respective, pentru a se identifica dintre acestea una, mai favorabilă decât
celelalte, incidenţă în soluţionarea raportului penal de conflict. în schimb, dacă data finală, la
care a încetat desfăşurarea infracţiunii (epuizarea), este apreciată drept moment de săvârşire
a faptei în cauză (soluţia actuală în raport de infracţiunea continuă, continuată şi de obicei),
atunci se va aplica (exclusiv) legea penală în vigoare la acel moment, potrivit principiului
activităţii (reglementat de art. 3 CP). Această soluţie va rămâne valabilă indiferent dacă legea
nouă conţine dispoziţii mai favorabile sau mai puţin favorabile (ori la fel de favorabile) cu*1 5

111Art. 154 alin. (2) CP stabileşte: „Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii
infracţiunii. în cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul
infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei,