Streteanu Scanata

CAPITOLUL X
PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI FIZICE
Secţiunea I. Aspecte generale
§1. Consideraţii generale. Sancţiunile de drept penal
942. Aşa cum am arătat în primul volum al prezentei lucrări', în opinia noastră,
structura nomei de incriminare include două componente: dispoziţia şi sancţiunea'.
Astfel, dispoziţia sau preceptu\ normei reprezintă conduita impusă de aceasta, adică
obligaţia de a se abţine de la o anumită acţiune sau, din contră, de a efectua o acţiune 3 •
La rândul său, sancţiunea normei penale este reprezentată de consecinţele de natură
penală prevăzute de lege în ipoteza încălcării dispoziţiei 4 • Deşi tendinţa firească la
nivelul prezentării instituţiei normelor a fost de a exemplifica ipotezele prin raportare la
pedepse, ba chiar la pedepsele principale, în realitate, cea de-a doua componentă a
normei - sancţiunea - nu se identifică cu pedeapsa principală. Aşa cum vom vedea în
cele ce urmează, sancţiunile de drept penal reprezintă, de fapt, genul, de care aparţine,
ca o simplă specie, instituţia pedepsei.
în literatura de specialitate, sancţiunile de drept penal au fost definite ca fiind
măsurile expres prevăzute
de legea penală ce pot fi impuse de instanţă odată ce este
încălcată dispoziţia normei penale 5•
943. La ora actuală, încercând să asigure atât sancţionarea efectivă a persoanei

vinovate de comiterea unei infracţiuni, cât şi protecţia societăţii faţă de comiterea unor
alte fapte prevăzute de legea penală în viitor, legiuitorul a reglementat mai multe
categorii de sancţiuni.
Păstrând modelul Codului penal de la 1969, legislaţia actuală reglementează distinct
pedepsele, măsurile educative şi, respectiv, măsurile de siguranţă. Includerea acestora
1
Supra, voi. I, § 96.
2
A se vedea şi V. Dongoroz, Drept penal (reeditare), Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti,
2000, p. 456.
3
Analiza dispoziţiilor normelor va reprezenta obiectul de studiu al materiei Drept penal, partea
specială, vizând condiţiile necesar a fi întrunite pentru a considera că o conduită concretă constituie o faptă
prevăzută de legea penală şi comisă cu vinovăţie.
4
Tr. Pop, Drept penal comparat. Peno/agie şi ştiinţă penitenciară, voi. III, Institutul de Arte Grafice
„Ardealul", Cluj, 1924, p. 22. Autorul arată că in sancţiune sunt determinate consecinţele pe care trebuie să
le suporte cei care violează ordinul sau prohibiţiunea, respectiv că sancţiunea penală este frâul care reţine
de la acţiunea sau inacţiunea determinată de norma de incriminare.
5
În acelaşi sens, făcând referire la preceptul normei, a se vedea V. Dongoroz, op. cit., 2000, p. 456.
A se vedea şi C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 214.
edepsele aplicabile persoanei fizice 279
categoria mai largă a sancţiunilor de drept penal este confirmată chiar de art. 2
.pen., care, sub denumirea marginală Legalitatea sancţiunilor de drept penal, arată că
gea prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de
rsoanele care au comis infracţiuni, respectiv măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă
e persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Astfel, pedepsele sunt aplicabile odată ce instanţa de judecată constată, prin
otărâre definitivă, că a fost comisă o infracţiune de o persoană care avea cel puţin 18
ni la momentul săvârşirii acesteia.
La rândul lor, măsurile educative sunt sancţiuni care se dispun de instanţa de
decată faţă de un infractor care la momentul comiterii faptei avea vârsta între 14 şi
8 ani.
în fine, dacă pedepsele şi măsurile educative au ca premisă săvârşirea unei
fracţiuni, distincţia fiind dată de vârsta agentului la momentul comiterii acesteia,
ăsurile de siguranţă au o situaţie-premisă aparte, care determină autonomia lor în
adrul sancţiunilor de drept penal Astfel, potrivit art. 107 C.pen., măsurile de siguranţă
u au ca scop sancţionarea făptuitorului, ci înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâm-
·narea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală. Cu o singură excepţie -
nfiscarea extinsă-, regula în materia măsurilor de siguranţă este că acestea se iau în
zul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală şi nejustificate. Aşadar, nu este
cesar ca autorul să comită o infracţiune\ fapt evidenţiat mai ales în cazul măsurilor
siguranţă cu caracter medical, ce se dispun, de multe ori, ulterior unei soluţii de
asare sau de achitare determinată de neimputabilitatea faptei tipice.
944. Alături de aceste categorii de sancţiuni de drept penal, recunoscute în mod

unanim în doctrina noastră, unii autori pun în discuţie şi posibilitatea existenţei altor
sancţiuni de drept penal.
Astfel, elementul care ar putea conduce la crearea unei categorii distincte de
sancţiuni, sui-generis, este determinat, pentru unii autori, de obligaţiile subsecvente
renunţării la urmărire penală 2 , iar pentru alţiî, de dispoziţiile art. 81 C.pen., ce prevăd că, în
cazul pronunţării soluţiei de renunţare la aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului
un avertisment3 .
În raport cu prima ipoteză, sunt considerate sancţiuni penale aşa-numitele obligaţii
subsecvente renunţării la urmărire penală, reglementate de art. 318 alin. (6) lit. a)-d)
C.proc.pen. 4 • în opinia noastră, natura juridică şi finalitatea acestor obligaţii sunt similare
celor pe care ele le au în cazul amânării aplicării pedepsei, suspendării sub supraveghere a
Pe marginea acestui aspect, în doctrina noastră mai veche s-a arătat că măsurile de siguranţă nu
1
t veritabile sancţiuni specifice dreptului penal - ele sunt mai degrabă sancţiuni supletive sau
pletive, deoarece se aplică atunci când nu pot interveni pedepsele sau când eficienţa acestora nu este
estulătoare- pentru detalii, a se vedea V. Dongoroz, op. cit., 2000, p. 460.
2
L.V. Lefterache, op. cit., p. 231.
C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 217; V.-R. Gherghe, Instituţia renunţării la aplicarea pedepsei În
3
I Cad penal, în Dreptul nr. 12/2011, p. 131; V. Paşca, op. cit., p. 433; F. Radu, Renunţarea la aplicarea
epsei, în Dreptul nr. 6/2011, p. 90.
4
LV. Lefterache, op. cit., p. 231.
280 Drept penal. Partea generală • Voi. I
executării acesteia or liberării condiţionate. Or, în aceste situaţii ele nu au natura unor
sancţiuni penale, ci a unor obligaţii menite să contribuie la verificarea posibilităţii menţinerii
în comunitate a celui care a comis infracţiunea în absenţa aplicării sau executării pedepsei.
În raport cu a doua ipoteză, şi anume cea privind avertismentul de la art. 81 C.pen.,
similitudinile acestuia cu categoria sancţiunilor cu caracter administrativ care puteau fi
aplicate conform Codului penal anterior (mustrare, mustrare cu avertisment, respectiv o
amendă cu caracter administrativ) i-au determinat pe unii autori 1 să considere că şi noul
avertisment ar fi o sancţiune cu caracter administrativ. Pe aceeaşi linie de idei, s-a făcut
chiar legătura cu o posibilă sancţiune contravenţională 2 , respectiv s-a avansat ideea
considerării lui ca o sancţiune distinctă, fără a avea o natură penală sau administrativă 3 •
Raportându-ne la principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, înscris expres în cuprinsul
art. 2 C.pen. 1 care menţionează doar instituţia pedepselor, a măsurilor educative şi a
măsurilor de siguranţă, credem că avertismentul nu va putea fi considerat o sancţiune de
drept penal distinctă. De asemenea, nu putem împărtăşi nici soluţia considerării acestuia
ca fiind o sancţiune cu caracter administrativ, în condiţiile în care avertismentul nu se
înscrie în cazierul judiciar4, spre deosebire de sancţiunile administrative dispuse în baza
Codului penal din 19695 • În concluzie, în acord cu unele opinii exprimate recent în literatura
de specialitate pe marginea acestui subîect6, care aduc şi alte argumente suplimentare -
asupra cărora vom reveni cu ocazia analizei dispoziţiilor art. 81 C.pen. -, nu credem că
avertismentul este o sancţiune de drept penal, având mai degrabă rolul de a-l informa pe
infractor asupra conduitei sale viitoare şi asupra consecinţelor la care se poate expune prin
comiterea altor infracţiuni.
§2. Pedeapsa. Definiţie
945. Codul penal actual nu mai prevede o definiţie a instituţiei pedepsei, spre
deosebire de Codul penal din 1969, care, în cuprinsul art. 52, prevedea că pedeapsa este
o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, având ca scop
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, nici Codul penal român de la 1864,
nici Codul de la 1936 nu conţineau o asemenea prevedere legală 7 .
Legiuitorul actual, ţinând seama şi de tradiţia din dreptul nostru, contrazisă doar de
Codul anterior, a înţeles că în cuprinsul legii penale trebuie să fie reglementate aspec-
tele concrete, importante pentru destinatarii normei penale. Aspectele mai degrabă
teoretice şi filozofice de genul celor mai sus arătate - definiţia şi scopul instituţiei - ţin
de analizele pe care urmează să le realizeze literatura de specialitate 8 •
1
V. Paşca, op. cit., p. 432.
' Ibidem, p. 433.
3
Şt. Daneş,
Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 166.
4
A se vedea art. 9 din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, republicată în M. Of. nr. 777 din
13 noiembrie 2009.
5
A se vedea art. 9 lit. b) din Legea nr. 290/2004, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 255/2013.
6
Pentru detalii, a se vedea A. Rîşniţă, I. Curt, Renunţarea la aplicarea pedepsei. Amânarea aplicării
pedepsei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 62.
7
D. Popescu, Comentariu, în Codul penal comentat, p. 382.
8
În acelaşi sens: Şt. Daneş, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 13; C.-V. Ştefan, Observaţii asupra
unora dintre noile dispoziţii legale prevăzute în materia individualizării pedepsei, în C. Jud. nr. 9/2014, p. 520.
pedepsele aplicabile persoanei fizice 281
Este de menţionat faptul că unele aspecte legate de scopul executării pedepselor şi a
altor sancţiuni sunt acum menţionate în cuprinsul legislaţiei execuţional penale. Astfel,
art. 3 din Legea nr. 254/2013 stipulează că scopul executării pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, iar prin executarea
acestora se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de
regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a
deţinuţilor sau persoanelor internate. Art. 3 din Legea nr. 253/2013 reia parţial aceleaşi idei,
adaptate la contextul măsurilor neprivative de libertate, arătându-se că prin reglementarea
executării acestor pedepse şi măsuri se urmăreşte asigurarea echilibrului dintre protecţia
societăţii prin menţinerea ordinii de drept, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi
menţinerea În comunitate a persoanei care a comis una sau mai multe fapte prevăzute de
legea penală.
946. Raportându-ne atât la opiniile exprimate în doctrină', cât şi la dispoziţiile

amintite din legile privind executarea pedepselor privative şi neprivative de libertate,
credem că putem defini pedeapsa ca fiind o măsură coercitivă, utilizată de stat împo-
triva celor care sunt găsiţi vinovaţi de comiterea unor infracţiuni şi care constă în
privoreo sau restrângerea exerciţiului unor drepturi, în scopul reeducării persoanelor în
cauză şi al prevenirii săvârşirii altor infracţiuni în viitor'.
§3. Funcţiile pedepsei
947. Legiuitorul nu face referire la funcţiile pedepsei, lăsând doctrinei sarcina de a

dezvolta acest subiect3 • Pornind de la definiţia de mai sus şi în special de la scopul
pedepsei, fie ea privativă sau neprivativă de libertate, credem că se pot identifica şi
funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte: funcţia retributivă, funcţia de intimidare,
respectiv funcţia de reeducare a infractorului4 •
1
În doctrina mai veche, pedeapsa era definită ca acel prejudiciu juridic, dinainte stabilit prin lege sau
alt izvor constitutiv legal, pe care statul, prin organele sale competente, În virtutea uneijudecăţi, Îl aplică În
contra unei persoane culpabile de o infracţiune ca semn de reprobaţiune şi În scopul de a-şi apăra ordinea
juridică stabilită. A se vedea Tr. Pop, op. cit., voi. III, p. 26.
2
Pentru o abordare similară, în contextul Codului penal anterior, a se vedea M. Basarab, op. cit.,
voi. I, pp. 222-223. În acelaşi sens, dar utilizând în definiţia pedepsei elemente specifice doctrinei moderne
din dreptul comparat, a se vedea C. Rotaru, Fundamentul pedepsei. Teorii moderne, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 31. Autoarea defineşte pedeapsa ca fiind „acea acţiune prejudiciabîlă, îndreptată
împotriva unei persoane şi aplicată de o autoritate, pentru că acea persoană este considerată vinovată de
o ofensă {atingere) adusă normelor juridice penale, cu condiţia ca o astfel de atitudine {de ofensă) să fi fost
anterior tipizată în normă".
3
Este de menţionat în acest context că legiuitorul francez, în art. 130-1 C.pen. enunţă nu doar
scopurile pedepsei, ci şi funcţiile acesteia. Potrivit textului, pedeapsa are ca funcţii: 1. sancţionarea
autorului infracţiunii; 2. favorizarea îndreptării sa/eî a inserţiei sau reinserţiei acestuia. Pentru o analiză a
acestui text, a se vedea E. Dreyer, op. cit., p. 934 şi urm.
4
În acelaşi sens, V. Paşca, op. cit., pp. 440-442. Pentru o prezentare exhaustivă a trinomului
fundament - scop -funcţie a pedepsei, a se vedea C. Rotaru, op. cit., pp. 33-48.
282 Drept penal. Partea generală • Voi. li
3.1. Funcţia retributivă
948. Reprezentând cea mai veche funcţie a pedepsei şi pornind de la premisa că

binele trebuie răsplătit cu bine, iar răul cu rău, funcţia retributivă vede în pedeapsă un
rău cauzat infractorului, corelativ răului pe care acesta 1-a cauzat prin fapta sa. Cu alte
cuvinte, prin suportarea pedepsei, infractorul îşi plăteşte datoria faţă de societate'. În
plus, aşa cum s-a arătat în doctrină 2, prin aplicarea şi executarea pedepsei, i se dă
victimei o satisfacţie morală, care o descurajează să încerce să îşi facă singură dreptate.
Funcţia retributivă este, aşadar, indisolubil legată de caracterul aflictiv al pedepsei,
care poate diferi ca natură sau intensitate, dar care este întotdeauna prezent3 •
În acelaşi timp, funcţia retributivă impune mai multe exigenţe în planul pedepsei4 :
proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea infracţiunii comise, căci pedeapsa este
contrapartidă a răului cauzat de infractor; caracterul determinat al pedepsei - răul
cauzat prin infracţiune fiind determinat, nici echivalentul acestuia nu ar putea fi altfel;
caracterul personal al pedepsei, căci răul adus de aceasta nu poate fi aplicat decât celui
care a cauzat răul produs de infracţiune; caracterul inderogabil al pedepsei, ce
presupune că, odată aplicată pedeapsa, aceasta trebuie întotdeauna executată integral.
Trebuie precizat că, la ora actuală, unele dintre aceste caractere, sub influenţa altor
funcţii ale pedepsei, s-au estompat, aşa cum se întâmplă mai ales cu caracterul
inderogabil (pedeapsa fiind susceptibilă de executare parţială sau chiar de neexecutare,
aşa cum se întâmplă în cazul suspendării executării).
3.2. Funcţia de intimidare
949. Această funcţie este legată de însăşi existenţa normei penale, care prevede nu
doar conduita cerută subiectului, dar şi sancţiunea incidentă în cazul adoptării unei
conduite contrare. Înainte de a trece la comiterea infracţiunii, de cele mai multe ori
agentul va cântări avantajele şi riscurile pe care aceasta le implică, iar riscul de a suporta
pedeapsa prevăzută de lege este cel care adeseori îl face să abandoneze ideea săvârşirii.
Este mai mult decât evident că abţinerea de la comiterea unei infracţiuni nu este
întotdeauna determinată de convingerea că respectiva faptă este indezirabilă, ci de
multe ori are la bază tocmai teama de pedeapsă. Rolul acestei funcţii este mai evident
în cazul celor care nu au comis infracţiuni, dar, aşa cum s-a arătat în doctrină', ea are
valenţe şi în ceea ce priveşte prevenirea recidivei. Într-adevăr, nu toţi cei care, în urma
executării unei pedepse, ajung să se abţină de la comiterea altor infracţiuni o fac
datorită formării unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de
1
J. Pradel, op. cit., p. 519.
'E. Dreyer, op. cit., p. 937.
3
4
A se vedea F. Mantovani, op. cit., p. 766.
5
.edepsele aplicabile persoanei fizice 283
onvieţuire socială şi faţă de muncă, aşa cum prevede art. 3 din Legea nr. 254/2013, pe
nii singurul element care îi inhibă este teama de a fi supuşi din nou la executarea unei
edepse.
3.3. Funcţia de reeducare'
950. Funcţia de reeducare vine ca un corolar al funcţiei retributive, urmărind ca,

prin executarea pedepsei impuse de instanţă în considerarea săvârşirii unei infracţiuni,
persoana în cauză să fie „transformată". O astfel de transformare ar consta - în teorie,
el puţin - în înlăturarea componentei-viciu ce a condus la comiterea infracţiunii şi ar
ermite formarea unei mentalităţi şi a unor deprinderi noi, ce ar corespunde exigenţelor
omunităţii 2 •
Legiuitorul rămâne fidel acestor concepte - iniţial preluate din doctrină 3 şi apoi
eglementate legislativ în cuprinsul Codului penal anterior-, căci le reia, într-o formă
şor adaptată. Astfel, în art. 3 din Legea nr. 254/2013 se precizează expres că scopul
xecutării pedepsei urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept,
aţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, totul pentru a asigura
integrarea infractorului în comunitate (să nu uităm, suntem în prezenţa unor pedepse
rivative de libertate, aşa că discutăm despre o reintegrare, o reinserţie ulterioară
iolării în sistemul penitenciar). Aceeaşi linie este regăsită şi în Legea privind executarea
edepselor neprivative de libertate, doar că în acest caz se urmăreşte nu reintegrarea
consecutivă unei izolări iniţiale, care acum lipseşte), ci menţinerea în comunitate a
ersoanei, cu alte cuvinte, evitarea pe viitor a unor „derapaje" care, foarte probabil, ar
onduce la impunerea unei pedepse privative de libertate (cu consecinţa excluderii din
om unitate, ca urmare a intrării în regimul penitenciar4 ).
951. Aşa cum se poate observa, funcţiile pedepsei conduc, prin efectul lor conjugat,
a realizarea scopului acesteia: prevenţia generală şi, respectiv, prevenţia specială 5 •
stfel, prevenţia generală (,,scopul mediat" al pedepsei) se realizează prin insuflarea
nei reţineri de a comite infracţiuni, reţinere generată de o teamă ce provine atât din
luarea la cunoştinţă a pedepsei prevăzute de lege, cât şi din înţelegerea consecinţelor
1.mediate ale încălcării normelor penale, evidenţiate de pedeapsa impusă deja
1
Sub influenţa doctrinei franceze şi italiene, dar şi pentru a evita asocierea terminologică cu practicile
e au caracterizat tratamentul anumitor categorii de deţinuţi la începuturile regimului comunist, unii autori
referă sintagma funcţie de amendare (în sensul de îmbunătăţire). A se vedea V. Paşca, op. cit., p. 442.
2
C. Buiai, B.N. Buiai, op. cit., p. 296.
3
În acest sens, C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 224.
4
în acest context, precizăm că unii autori consideră ca funcţie a pedepsei şi funcţia de eliminare, care
r consta în înlăturarea temporară sau definitivă a condamnatului din cadrul comunităţii. Pentru detaliî, a
e vedea: Tr. Pop, op. cit., voi. III, p. 41; C. Buiai, B.N. Buiai, op. cit., pp. 296-297; C. Mitrache, C. Mitrache,
op. cit., p. 224.
5
M. Basarab, op. cit., voi. I, pp. 224-225.
284 Drept penal. Partea generală • Voi. li "
persoanelor care au fost găsite vinovate de comiterea unor infracţiuni'. La rândul ei,
prevenţia specială (aşa-numitul „scop direct" sau „imediat" al pedepsei) priveşte
persoana deja infractoare, care ajunge să sufere consecinţele faptei sale şi care este sau
ar trebui să fie astfel determinată să îşi reconsidere pe viitor conduita.
§4. Caracterele pedepsei
952. Dispoziţiile legale în materia pedepselor cuprinse în Codul penal permit

identificarea anumitor caractere specifice ale acestor sancţiuni. Unii autori fac referire
la aceste caractere considerându-le trăsături', alţii le consideră drept condiţii necesar a
fi întrunite pentru ca o pedeapsă să fie eficace 3 sau principii ale sancţiunilor în general
şi ale pedepselor în specia1 4, dar important este faptul că ele sunt, în mare parte,
aceleaşi, dincolo de diferitele formulări 5 • Raportându-ne la trăsăturile, condiţiile sau
principiile pedepsei reţinute în literatura de specialitate de la noi şi din străinătate,
înţelegem să reţinem drept caractere ale pedepsei următoarele 6 :
4.1. Caracterul legal al pedepsei
953. Aşa cum am avut ocazia să arătăm în primul volum al prezentei lucrări 7 , art. 23
alin. (12) din Constituţie stabileşte că „nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată
decât în condiţiile şi în temeiul legii". Dispoziţia este explicitată în cuprinsul art. 2 C.pen.,
la care am mai făcut referire şi care, sub denumirea marginală „Legalitatea sancţiunilor
de drept penal", stipulează că legea prevede pedepsele aplicabile, cazurile în care
acestea se pot dispune (când persoana a comis o infracţiune), respectiv consacră
interdicţia aplicării unei pedepse care nu era prevăzută de lege la momentul comiterii
1
Unii autori consideră acest aspect ca fiind o funcţie distinctă a pedepsei, aşa-numita „funcţie de
exemplaritate", o funcţie adiacentă, ce ar consta în influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o
produce asupra altor persoane, care, văzând constrângerea la care este supus condamnatul, reflectează
asupra propriei conduite şi se abţin de la comiterea unor infracţiuni, pentru a nu ajunge într-o situaţie
similară - C. Buiai, B.N. Buiai, op, cit., p. 296. Această opţiune o regăsim şi recent în doctrină - a se vedea:
I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., p. 374; L.V. Lefterache, op. cit., p. 234.
2
C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 221; D. Popescu, Comentariu, în Codul penal comentat, p. 385.
Profesorul Dongoroz făcea referire la acestea sub denumirea de „calităţi ale pedepsei" - a se vedea
V. Dongoroz, op. cit., 2000, pp. 468-470.
3
M. Basarab, op. cit., voi. I, p. 225.
4
C. Buiai, B.N. Buiai, op. cit., p. 288 şi urm.
5
Pentru o opinie care le vede drept „caracteristici", verificându-le din perspectivă teologică, respectiv
din perspectiva filozofiei dreptului, a se vedea C. Rotaru, op. cit., pp. 8-31.
6
În acelaşi sens, făcând referire la acestea drept caractere ale pedepsei, a se vedea M. Udroiu, Drept
penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 177. Autorul identifică doar trei astfel de
caractere, şi anume: caracterele legal, egalitar şi, respectiv, personal ale pedepsei. Sunt aceleaşi ,,însuşiri'1
ale pedepsei pe care le propunea şi profesorul Traian Pop în 1924. A se vedea Tr. Pop, op. cit., voi. III,
pp. 96-105.
7
A se vedea, pentru dezvoltări, supra, voi. 1, § 56 şi urm.
· pedepsele aplicabile persoanei fizice 285
infracţiunii (nul/a poena sine lege). Consecinţele care decurg din interpretarea conjugată
a textelor menţionate se impun legiuitorului, cu ocazia edictării normei juridice,
Judecătorului, la momentul aplicării normei penale în cauză, dar şi organelor care
asigură punerea în executare a pedepsei decise de judecător 1 .
4.2. Caracterul personal al pedepsei
954. Pedeapsa poate viza doar persoana care se face vinovată de comiterea
infracţiunii, consecinţă directă a principiului caracterului personal al răspunderii penale,
ce instituie interdicţia absolută ca o persoană să fie trasă la răspundere penală pentru
o infracţiune comisă de o alta sau să fie obligată la executarea unei pedepse impuse
•altei persoane 2 • Aşa cum s-a arătat în doctrină 3 , caracterul personal al pedepsei se leagă
şi de scopul acesteia - prevenirea comiterii de noi infracţiuni. Din această perspectivă,
aplicarea pedepsei unei persoane care nu a comis infracţiunea ar fi nu doar lipsită de
•· sens, ci şi contraproductivă, subiecţii nemaiavând niciun motiv să se abţină de la
săvârşirea unor astfel de fapte.
4.3. Caracterul adaptabil al pedepsei
955. Consecinţă a principiului individualizării, pedeapsa - atât cea din norma de incri-
minare, cât şi cea impusă in concreto-trebuie să aibă aptitudinea de a reflecta gravitatea
faptei şi periculozitatea făptuitorului, pentru a exista şansa realizării scopului ei.
Aşa cum vom avea ocazia să vedem în continuare, noua legislaţie penală propune
o viziune nouă asupra adaptabilităţii sau, mai corect spus, a individualizării pedepsei:
ne rezumăm la acest moment la a trimite, cu caracter exemplificativ, la prevederile
art. 74 C.pen., unde găsim un set extins de criterii de individualizare, la dispoziţiile
art. 62 C.pen., privind posibilitatea aplicării amenzii cumulativ cu pedeapsa închisorii, la
art. 66 alin. (1) C.pen., care prevede numeroase drepturi a căror exercitare poate fi
interzisă, respectiv la dispoziţiile art. 80 C.pen., care prevăd posibilitatea renunţării la
• pedeapsă, sub rezerva întrunirii anumitor condiţii etc.
4.4. Caracterul egal al pedepsei
956. La origine, acest caracter era înţeles în sensul că toţi cei care au comis aceeaşi
. faptă trebuie să fie sancţionaţi în baza aceluiaşi text de lege şi tuturor trebuie să li se
Tr. Pop, op. cit., voi. III, p. 96. în acest sens, art. 4 din Legea nr. 253/2013 dispune că executarea
1
pedepselor (... ) neprivative de libertate se realizează În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 286/2009
privind Codul peno/, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală, ale prezentei legi şi ale altor reglementări În materie. O dispoziţie similară găsim în
art. 1 din Legea nr. 254/2013, cu referire la pedepsele privative de libertate.
2
Soluţia era deja avansată şi din perspectiva filozofiei dreptului, arătându-se că este necesar ca
pedeapsa să fie aplicată autorului ofensei. Pentru detalii, a se vedea C. Rotaru, op. cit., pp. 27-29.
3
B. Mapelli Caffarena, Las consecuencias juridicas def delito, Thomsen Civitas, Madrid, 2005, p. 23.
286 Drept penal. Partea generală •Voi.li
aplice aceeaşi pedeapsă'. În timp însă, acest principiu a cunoscut nuanţări, el ajungând
astăzi să fie examinat din perspectiva egalităţii în faţa legii. Egalitatea în faţa legii penale
impune şi o egalitate în faţa pedepsei, iar aceasta din urmă nu trebuie înţeleasă în sens
matematic, ci, în primul rând, în sensul că egalitatea priveşte pedeapsa abstractă, legală,
nu şi cea concretă. Astfel, persoanelor care au comis aceeaşi faptă sau fapte similare le
vor fi, în principiu, aplicabile aceleaşi limite legale ale pedepsei, însă pedeapsa concretă
se va stabili ţinând seama de particularităţile fiecărui infractor, ceea ce va determina nu
doar o durată diferită a pedepsei, dar uneori chiar o specie diferită'. În plus, egalitatea
în faţa pedepsei impune ca persoanele care au comis fapte identice să resimtă în aceeaşi
măsură caracterul aflictiv al pedepsei. Aşa se face, spre exemplu, că individualizarea
amenzii se realizează şi prin raportate la situaţia materială a condamnatului.
4.5. Caracterul uman al pedepsei
957. Aflat în strânsă legătură cu principiul umanismului dreptului penal, acest

caracter impune ca prin executarea pedepsei să nu se urmărească crearea de suferinţe
fizice sau înjosirea persoanei condamnatului 3, suferinţa fiind inerentă pedepsei, dar nu
scopul în sine al acesteia 4 •
În acest sens, art. 22 alin. (2) din Constituţie prevede că „nimeni nu poate fi supus
(... ) nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant". La rândul ei,
noua legislaţie execuţional penală consacră, în mod expres, necesitarea respectării
demnităţii umane în timpul executării pedepsei (art. 4 din Legea nr. 254/2013),
respectiv interzicerea supunerii persoanei aflate în executarea unei pedepse la torturi,
tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente (art. 5 din Legea
nr. 254/2013, art. 7 din Legea nr. 253/2013).
Astfel, după cum întemeiat s-a arătat în doctrină 5 , interesul satisfacerii unor nevoi
colective (cum este şi cazul reducerii criminalităţii) nu poate conduce niciodată la
negarea dimensiunii umane a persoanei. De aceea, nu este admisibilă impunerea cu
titlu de pedeapsă a unor intervenţii chirurgicale (de pildă, castrarea unor infractori
sexuali periculoşi), chiar dacă acestea ar conduce la evitarea riscului de recidivă. Tot în
considerarea acestui caracter, au dispărut din arsenalul sancţiunilor de drept penal
român pedeapsa capitală sau pedepsele corporale 6 •
1
A se vedea Fr. Tulkens, M. van de Kerchove, Y. Cartuyvels, Chr. Guillain, op. cit., p. 559.
2
Tr. Pop, op. cit., voi. III, p. 98.
3
1. Fodor, Comentariu, în Explicaţii li, p.13. În acelaşi sens, şi din perspectiva creştină asupra pedepsei
se arată, sub titulatura „demnitatea pedepsei", că pedeapsa trebuie să excludă atrocitatea şi inumanitatea-
a se vedea C. Rotaru, op. cit., p. 14.
4
M. Basarab, op. cit., voi. I, p. 226. În acelaşi sens, în doctrina străină se arată, pe marginea acestui
subiect, că pedeapsa constituie un mijloc de reeducare, iar nu o pură răzbunare (vindicta), incompatibilă
cu statul modern- a se vedea G. Quintero Olivares, op. cit., p. 101.
5
B. Mapelli Caffarena, op. cit., p. 41.
6
în această materie, merită amintită jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea,
de exemplu, hotărârea Tyrerc. Marii Britanii din 25 aprilie 1978, § 29-31, sursa: http://www.echr.coe.int),
§5. Clasificarea pedepselor
958. În Expunerea de motive la Codul penal, autorii proiectului subliniau că, ,,în
eglementarea sistemului pedepselor, principala preocupare a fost aceea de a crea un
ecanism care, prin flexibilitate şi diversitate, să permită alegerea şi aplicarea celor mai
decvate măsuri, pentru a putea asigura în acest fel atât o constrângere proporţională
h raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, cât şi o
odalitate eficientă de recuperare socială a infractorului"'.
Argumentele care sprijină mecanismul astfel propus ţin de reglementări similare în
areptul comparat european evoluat (exemplele din Expunerea de motive trimit la Codul
penal elveţian, respectiv la Codurile penale spaniol şi francez, toate trei fiind coduri de
dată recentă), dar şi de specificul sistemului nostru, aşa cum s-a demonstrat în practica
udiciară postdecembristă. În acest sens, se arată că s-a evidenţiat ,,( ... ) o infracţio
nalitate din ce în ce mai variată sub aspectul modalităţilor faptice de comitere, al moti-
velor ori al scopurilor urmărite, care nu a avut la dispoziţie un sistem sancţionator
adaptat acestor noi realităţi"'.
Noutăţile anticipate nu vizează însă clasificările pedepsei, care şi în legislaţia actuală
sunt cele deja încetăţenite şi care au făcut obiectul analizei literaturii de specialitate in
extenso3 •
Fără a prezenta numeroasele clasificări propuse de doctrină4, ne limităm, în acest
context, la expunerea clasificării realizate chiar de legiuitor, respectiv la cele care aduc
cu sine un element de noutate.
5.1. Pedepse principale, complementare şi accesorii
959. În funcţie de rolul şi gradul de autonomie al acestora, pedepsele aplicabile

persoanei fizice sunt clasificate de lege în trei categorii: pedepse principale, pedepse
complementare şi pedepse accesorii.
dar şi a instanţelor din statele vest-europene. Astfel, instanţa de contencios constituţional german a
considerat că imposibilitatea liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă se încadrează la condiţii
care încalcă demnitatea persoanei (supra, val. I, § 74); de asemenea, de dată mai recentă, autorităţile
belgiene au admis iniţial, într-un caz similar, eutanasierea persoanei condamnate, care a solicitat expres
aceasta motivând că ar fi supusă unei torturi psihice prin faptul că ar şti că nu va putea fi vreodată liberată/
în condiţiile în care problemele sale psihice ar determina-o să recidiveze. în final, ca urmare a criticilor
numeroase, cererea a fost respinsă printr-o intervenţie a ministrului justiţiei, invocându-se că la baza
deciziei finale a stat concluzia medicilor, care nu poate fi dezvăluită, având în vedere „secretul medical"
(sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Frank_ Van_Den_B/eeken).
1
Expunerea de motive, cit. supra, p. 191.
2
Ibidem.
3
Pentru o clasificare fundamentală în doctrina noastră mai veche, a se vedea V. Dongoroz, op. cit.,
2000, pp. 470-474.
4
Pentru o amplă prezentarea a acestora, a se vedea Tr. Pop, op. cit., voi. III, pp. 114-128.
288 Drept penal. Partea generală • Vol.11
Pedepsele principale reprezintă „centrul de greutate" 1 în realizarea funcţiilor

sancţiunilor de drept penal. Ele sunt prevăzute în norma de incriminare şi pot fi stabilite
singure, independent de orice alte pedepse (accesorii sau complementare) ori sancţiuni
de drept penal.
Pedepsele complementare au rolul de a completa pedeapsa principală deja stabilită
şi vor putea fi dispuse doar subsecvent unei pedepse principale, atunci când legea
prevede obligativitatea acesteia sau când instanţa constată că o astfel de pedeapsă este
necesară.
În fine, pedepsele accesorii au această denumire în considerarea accesorialitătii fată
. .
de pedeapsa principală. Astfel, conform noii legislaţii penale, pedeapsa accesorie vine
şi completează conţinutul pedepsei principale pe durata executării acesteia, constând
în interzicerea exercitării unor drepturi expres prevăzute de lege.
Ca unic element de noutate, se remarcă o modificare de formă, din perspectiva
sistematizării. Astfel, deşi categoriile de pedeapsă se menţin, ordinea reglementării
acestora este alta. Legiuitorul a stabilit ordinea reglementării lor în Cod având în vedere
faptul că se leagă de primele două specii de pedeapsă principală (detenţiunea pe viaţă
şi închisoarea), dar şi urmând un criteriu al „cronologiei" executării lor, odată ce au fost
aplicate 2 •
Prin urmare, aşa cum se arată în Expunerea de motive, noua reglementare a cate-
goriilor de pedeapsă începe cu pedepsele principale, continuă cu pedepsele accesorii şi
se încheie cu pedepsele complementare.
5.2. Pedepse determinate şi nedeterminate
960. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate 3, caracterul determinat al unei
pedepse poate fi analizat din două perspective - a conţinutului, respectiv a duratei sau
cuantumului - prin raportare la rolul rezervat instanţei în stabilirea acestor elemente.
Din perspectiva conţinutului, pedepsele pot fi absolut determinate sau relativ
determinate. Pedepsele nedeterminate sub aspectul conţinutului nu mai pot fi astăzi
utilizate, ele încălcând flagrant principiul \egalităţii 4 • Este, de pildă, o pedeapsă absolut
1
2
În acelaşi sens, în doctrină, a se vedea I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., p. 375, autorul
arătând însă că raţiunea noii ordini de reglementare constă în faptul că instanţa se va pronunţa prima dată
cu privire la pedeapsa accesorie. Or, aceasta nu este cazul, în condîţiile în care, aşa cum vom vedea, de
regulă, pedeapsa accesorie constă în interzîcerea drepturilor a căror exercitare a fost interzisă ca pedeapsă
complementară. Prin urmare, instanţa va stabili prima dată pedeapsa complementară a interzîcerii
exercitării unor drepturi, iar apoi pedeapsa accesorie va urma conţinutul acesteia. În realitate, aşa cum,
apoi, dezvoltă şi autorul citat, raţiunea constă în faptul că pedeapsa accesorie devine executabilă odată cu
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă.
3
B. Mapelli Caffarena, op. cit., p. 22.
4
Spre exemplu, ar fi o pedeapsă nedeterminată sub aspectul conţinutului o pedeapsă pentru care
legea ar prevedea doar că ea constă în interzicerea exercitării unor drepturi, urmând ca instanţa să poată
interzice, în mod discreţionar, exercitarea oricăror drepturi ale persoanei.
;pedepsele aplicabile persoanei fizice 289
determinată degradarea militară, instanţa neputând interveni sub nicio formă în

stabilirea conţinutului ei. În schimb, constituie o pedeapsă relativ determinată pe-
' deapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi (art. 66 C.pen.), pentru
care legea stabileşte drepturile a căror exercitare poate fi interzisă, instanţa urmând a-i
determina conţinutul concret în fiecare caz în parte. Tot în categoria pedepselor relativ
determinate sub aspectul conţinutului le vom include şi pe cele susceptibile de
modalităţi de dispunere sau executare diferite (amânare, suspendare).
Utilizând drept criteriu posibilitatea instanţei de a stabili durata sau cuantumul
pedepsei', în literatura de specialitate se face distincţie între pedepse determinate şi
pedepse nedeterminate. Pedepsele determinate sub acest aspect se subclasifică, la
. rândul lor, în pedepse absolut determinate şi, respectiv, relativ determinate.
În cazul pedepselor absolut determinate', legea prevede în mod imperativ durata
sau cuantumul acestora 3, instanţa având doar două variante: stabilirea pedepsei în
modalitatea fixă impusă de lege sau orientarea spre altă pedeapsă, dacă legea permite.
Se include în această categorie detenţiunea pe viaţă, care, prin natura ei, nu este
susceptibilă de a fi individualizată sub aspectul duratei.
La rândul lor, pedepsele relativ determinate constituie regula în dreptul penal
român şi permit instanţei să individualizeze judiciar pedeapsa între limitele prescrise de
lege 4 • Aşa se întâmplă în cazul pedepsei închisorii şi al amenzii sau al pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, în cazul căreia instanţa trebuie
să stabilească durata pe care va opera interdicţia. Din perspectiva limitelor stabilite de
lege, acestea sunt generale şi speciale, după cum sunt regăsite în Partea generală a
Codului penal, respectiv în cuprinsul normei de incriminare încălcate de autor. Spre
exemplu, în cazul pedepsei închisorii, limitele generale sunt cele prevăzute de art. 60
C.pen., unde se arată că închisoarea are o durată limitată, cuprinsă între 15 zile şi 30 de
ani. În ipoteza în care fapta comisă este un omor simplu, limitele speciale sunt prevăzute
de prevederile art. 188 alin. (1) C.pen. şi constau în închisoare de la 10 la 20 de ani.
1
Precizăm că această clasificare are în vedere pedepsele legale şi se face, după cum spuneam, în
raport cu libertatea lăsată legiuitorului în determinarea duratei sau cuantumului. Este posibil să distingem,
şi în raport cu pedeapsa concretă, între pedepsele determinate şi cele nedeterminate sub aspectul duratei.
În acest caz, vor fi determinate pedepsele stabilite pe o anumită durată (închisoarea sau pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, spre exemplu) şi nedeterminate cele pentru care
instanţa nu individualizează durata (de pildă, detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa accesorie).
2
Pentru detalii asupra noţiunii de pedeapsă absolut determinată, a se vedea Şt. Daneş, V. Papadopol,
Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, p. 82.
3
Profităm de această ocazie pentru a arăta că noţiunea de pedeapsă absolut determinată este o
reminiscenţă a teoriei pedepsei fixe (Die Theorie der Punktstrafe), ce considera că nu este necesar un
interval al pedepsei, fiind posibil a se calcula direct, exact, pedeapsa ce ar corespunde faptei comise. Pentru
dezvoltări, a se vedea C. Rotaru, op. cit., p. 334.
4
Acest tip de pedepse se circumscrie teoriei spaţiului de joc privind pedepsele (Spielraumtheorie),
teorie ce porneşte de la premisa că nu este posibilă determinarea abstractă a unei pedepse exact, fiind
necesar ca aceasta să fie plasată într-un interval cuprins între un minim şi un maxim, putând fi adaptată
apoi „culpabilităţii" agentului- a se vedea C. Rotaru, op. cit., pp. 335-336.
290 Drept penal. Partea generală • Voi. 11
În dreptul nostru nu există la ora actuală pedepse nedeterminate sub aspectul

duratei, dar, în categoria mai largă a sancţiunilor penale, întâlnim măsuri de siguranţă
care răspund acestei definiţii, aşa cum se întâmplă în cazul internării medicale (art. 110
C.pen.).
5.3. Pedepse unice şi alternative. Pedepse cumulative
961. Din perspectiva pedepselor principale, în Partea specială a Codului şi în

legislaţia specială cele mai multe norme de incriminare prevăd o unică specie de pe-
deapsă principală. Există însă numeroase situaţii în care pedepsele principale sunt
reglementate în mod alternativ, oferind o marjă de apreciere mai largă instanţei de
judecată în individualizarea judiciară a pedepsei (care, astfel, într-o primă etapă, va
alege una dintre speciile de pedeapsă principale prevăzute de lege).
Drept consecinţă a noii logici a pedepselor propuse de legiuitor', se observă preocu-
parea pentru prevederea pedepsei amenzii în cazul mai multor infracţiuni de mică
gravitate, respectiv pentru reglementarea ei ca alternativă la pedeapsa închisorii în
cazul faptelor de o gravitate medie.
Astfel, la ora actuală există infracţiuni pentru care legea prevede doar o specie de
pedeapsă (cazul genocidului în timp de război, pentru care legea prevede doar
detenţiunea pe viaţă, cazul uciderii din culpă, pentru care se prevede doar pedeapsa
închisorii, respectiv al neexecutării, de către mandatar sau administrator, a pedepselor
complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 141 C.pen.,
pentru care se prevede doar amenda).
De asemenea, există situaţii în care pedeapsa închisorii este alternativă cu
pedeapsa amenzii (ipoteza furtului simplu, a lovirilor sau altor violenţe etc.) ori situaţii
mai rare, în cazul infracţiunilor de mare gravitate, când pedeapsa detenţiunii pe viaţă
este alternativă cu cea a închisorii (cazul omorului calificat, al infracţiunilor contra
umanităţii etc.).
962. Ipoteza aplicării cumulative pentru o unică infracţiune a mai multor pedepse
principale nu era permisă, fără nicio excepţie, conform Codului penal din 19692 •
În noua legislaţie, există o excepţie în cazul în care agentul, prin infracţiunea
săvârşită, a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, situaţie în care, pe lângă pedeapsa
închisorii, se poate stabili, în mod cumulativ, şi pedeapsa amenzii. Este un element de
1 Pentru detalii, a se vedea V. Cioclei, Aspecte privind noua logică a pedepselor in noul Proiect de Cod
penal, în C.D.P. nr. 3/2009, p. 59. Autorul arată că unul dintre obiectivele principale ale Codului a fost
reprezentat de reaşezarea,,( ... ) În limite normale a tratamentului sancţionator, chiar dacă, din acest punct
de vedere, există o abordare mult diferită faţă de actuala (fosta - n.n.) reglementare, abordare ce ne
îndreptăţeşte să vorbim despre o nouă logică a pedepselor". A se vedea şi C. Rotaru, Criterii orientative
pentru stabilirea limitelor pedepselor, în C. Jud. nr. 5/2009, pp. 284-287, unde se încearcă identificarea
unor „repere pentru individualizarea legală a pedepselor".
2 Soluţia, în schimb, Se regăsea în Codul penal Carol al II-iea. Pentru detalii, infra,§ 44.
noutate, explicat în Expunerea de motive prin necesitatea de a consacra mijloace de

constrângere penală eficiente, dar care să nu presupună majorarea duratei pedepsei
1nchisorii.
Secţiunea a li-a. Pedepsele principale
§1. Preliminarii
963. Potrivit art. 53 C.pen., în ordinea descrescătoare

a severităţii lor1, pedepsele
principale aplicabile persoanei fizice sunt: detenţiunea pe viaţă, închisoarea, respectiv
'amenda.
Noua legislaţie penală nu a adus modificări în privinţa speciilor de pedepse princi-
pale existente, iar ca o diferenţă formală, remarcăm că, în reglementarea actuală,
art. 53 C.pen. se limitează la a enumera speciile de pedepse principale şi nu mai prevede
limitele generale în cazul speciilor relativ determinate (închisoarea şi amenda), aşa cum
era conform Codului penal din 1969. Din nou, atent la sistematizare, legiuitorul a
preferat să prevadă aceste limite în cuprinsul fiecărei secţiuni în parte, distinct dedicate
respectivelor specii de pedeapsă 2 •
Pe marginea acestui aspect, unele voci din literatura de specialitate s-au arătat critice,
susţinând că varianta Codului penal din 1969 era mai indicată, deoarece de „logica internă"
a instituţiei pedepselor ţine nu doar „denumirea, ci şi durata lor (sau cuantumul lor, în cazul
amenzii)"'. Arătăm că opţiunea legiuitorului a fost impusă de faptul că nu puteau fi
prevăzute în cadrul art. 53 C.pen. limitele generale ale pedepsei amenzii fără a descrie
mecanismul de calcul (noul sistem al zilelor-amendă, aşa cum vom vedea). Suplimentar,
credem că opţiunea legiuitorului ţine doar de sistematizare, fiind o chestiune de formă. Cel
puţin în opinia noastră, soluţia propusă e mai pragmatică: sunt mai uşor de identificat
limitele speciei de pedeapsă căutând la instituţia respectivă, iar nu la clasificarea generală
a speciilor de pedeapsă.
§2. Detenţiunea pe viaţă
2.1. Definiţie. Regim
964. Conform art. 56 C.pen., detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe

durată nedeterminată şi se execută potrivit legii privind executarea pedepselor.
1
În acest sens, un reputat autor arăta că, ,,în scara ierarhică a pedepselor, închisoarea - oricât ar fi de
scurtă - este socotită mai gravă decât amenda, fie ea cât de mare" - a se vedea N.T. Buzea, Executarea
hotărârilor penale după legiuirea penală Carol li, Institutul de Arte Grafice „Alexandru A. Ţerek", laşi, 1940,
p. 89.
2
S. Răduleţu, Comentar;u, în T. Toader (coord.), op. cit., p. 134.
3
Şt. Daneş, Comentar;u, în ExpHcaţN pre/;m;nare li, p. 14.
Din definiţia legală rezultă că, odată aplicată, detenţiunea pe viaţă constă în pri-
varea de libertate pe durată (teoretic, adăugăm noi) nedeterminată. Am inserat acel
„teoretic" deoarece - după cum vom vedea în cele ce urmează - există posibilitatea
Înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă (art. 58 C.pen.), respectiv există posibilitatea
liberării condiţionate din executarea acestei pedepse (art. 99 C.pen.).
Spre deosebire de Codul penal din 1969, ce aducea un plus de informaţie privind
locul de executare şi regimul de executare a pedepsei, art. 56 C.pen. se limitează la a
trimite la legislaţia privind executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, şi anume Legea
nr. 254/2013 1 . Opţiunea legiuitorului este una corectă, căci, în reglementarea ante-
rioară, art. 54 C.pen. 1969 conţinea un minimum de informaţie oricum insuficient,
pentru ca prevederile relevante să fie preluate tot din cuprinsul legii-cadru în materia
executării pedepselor, Legea nr. 275/20062 •
965. Aşa
cum aminteam anterior, cea mai severă dintre pedepsele aplicabile în
dreptul penal român, detenţiunea pe viaţă, este prevăzută, de regulă, alternativ cu
pedeapsa închisorii între 15 şi 25 de ani [de exemplu: infracţiunea de omor calificat
prevăzută de art. 189 C.pen., genocidul în forma de bază, prevăzută de art. 438 alin. (1)
C.pen., infracţiunile contra umanităţii de la art. 439 C.pen., infracţiunile de război contra
persoanelor prevăzute de art. 440 alin. (1) şi (2) C.pen. etc.]. Cu titlu de excepţie, în cazul
celor mai grave infracţiuni, detenţiunea pe viaţă apare reglementată ca pedeapsă unică
este cazul, de exemplu, al infracţiunii de genocid comis în timp de război [art. 438
alin. (2) C.pen.].
966. Ca un element inedit adus de noua legislaţie penală, detenţiunea

pe viaţă
poate fi aplicată şi în unele cazuri în care norma de incriminare - fie ea din Partea spe-
cială a Codului sau din legi penale speciale - nu o prevede expres.
Facem referire aici la ipoteza concursului de infracţiuni şi a recidivei postcondam-
natorii, unde, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, instanţa are faculta-
tea de a înlocui pedeapsa rezultantă a închisorii cu detenţiunea pe viaţă 3 • În cazul în care
instanţa nu va dispune prin hotărâre înlocuirea, pedeapsa de executat va fi închisoarea
de 30 de ani, maximul general neputând fi niciodată depăşit, fără excepţie 4 •
967. În privinţa executării detenţiunii pe viaţă, sunt incidente dispoziţiile Legii

nr. 254/2013, la care am mai făcut referire. Succint, precizăm că în cazul acestei pedepse
va fi incident, conform art. 34 alin. (1) din Lege, regimul de executare cel mai sever- cel de
1
Pentru elementele de noutate aduse de noua legislaţie execuţional penală în materia pedepselor
privative de libertate, a se vedea 0.-A. Zurbău, Elemente de noutate aduse prin Legea nr. 254/2013 privind
executarea pedepselor, în C.D.P. nr. 2/2014, p. 85 şi urm.
2
În acelaşi sens, B.N. Buiai, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 28.
3
A se vedea supra, cap. VIII,§ 701 (cazul concursului de infracţiuni), respectiv§ 765 (pentru recidiva
postcondamnatorie).
4
Pentru o critică a prevederilor legale nou-introduse, a se vedea R. Burduşel, op. cit., p. 55 şi urm.
. pedepsele aplicabile persoanei fizice 293
maximă siguranţă. În acest caz, persoana condamnatului este supusă unor măsuri stricte
de pază, supraveghere şi escortare. Cazarea este, de regulă, în regim individual 1 iar activi-
tăţile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială,
moral-religioase 1 instruire şcolară şi formare profesională sunt efectuate doar în grupuri
mici, în spaţii anume stabilite în interiorul penitenciarului, sub supraveghere continuă (mai
multe detalii privind executarea efectivă se regăsesc în Regulamentul de aplicare a Legii
nr. 254/2013 1 ).
În fine, cu titlu informativ, precizăm că, la finalul anului 2014, în penitenciare se găseau
161 de persoane în executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă 2 • Din structura de 42 de
penitenciare la nivel naţional, la finalul anului 2015, 14 erau pentru regim închis şi de
maximă siguranţă 3 .
2.2. Neaplicarea detenţiunii pe viaţă
968. Ca o consecinţă a principiului umanismului dreptului penal, pedeapsa deten-

ţiunii pe viaţă nu este aplicabilă în cazul unei anumite categorii de persoane.
Potrivit art. 57 C.pen., dacă, la momentul în care se pronunţă hotărârea de
condamnare, inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, în locul detenţiunii pe viaţă i se
va aplica ope legis pedeapsa închisorii pe durată fixă de 30 de ani, precum şi pedeapsa
interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă.
Precizăm că, într-o variantă iniţială a proiectului4, se renunţase la interdicţia absolută

a aplicării acestei pedepse în cazul inculpaţilor care au împlinit vârsta de 60 de ani până la
pronunţarea hotărârii de condamnare. Pentru a asigura posibilitatea unei cât mai bune
individualizări în raport cu particularităţile diferitelor situaţii concrete, se dădea posibili-
tatea instanţei de judecată să aprecieze, ţinând seama de criteriile generale de indivi-
dualizare a pedepsei- unul dintre aceste criterii vizând personalitatea, nivelul de educaţie,
vârsta şi starea de sănătate-, dacă se impunea sau nu aplicarea pedepsei detenţiunii pe
viaţă. Cu alte cuvinte, redactorii noului Cod propuneau o variantă inovativă, în care
neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă să devină - dintr-un mijloc de individualizare
legală a pedepsei - un adevărat mijloc de individualizare judiciară a pedepsei.
În forma finală, textul de lege a ajuns să fie un compromis între Codul penal din 1969
şi versiunea iniţială a proiectului: s-a prevăzut cu caracter absolut interdicţia aplicării
detenţiunii pe viaţă, nefiind lăsată la latitudinea instanţei', dar s-a modificat vârsta care
1
H.G. nr. 157/2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind exe-
cutarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal (M. Of. nr. 271 din 11 aprilie 2016).
Informaţii preluate din Colectiv, Raport anual de activitate al Administraţiei Naţ;onale a
2
Penitenciarelor pe anul 2014, p. 7 (http://89.32.46.17/documents/10180/4605968/Raport+de+activi

tate+al+ANP+pe+anu/+2014.pdf/318e6305-8299-44c8-b016-a64f6465a670). Precizăm că în cuprinsul
Raportului anual aferent anului 2015 nu mai există statistica referitoare la durata pedepsei, ci doar la
regimurile de executare (http://89.32.46.17/documents/10180/7602375/bilant+Administratia+Natio
na/a+a+Penitenciorelor+rom.pdf/Sb87fb13-fdOJ-419b-aeeO-e09dcfb5bbcb).
3
Raport anual de activitate al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pe anul 2015, p. 11.
4
A se vedea Anteproiectul noului Cod penal, în C.D.P. nr. 2-3/2007, p. 267.
În acest sens, în literatura de specialitate s~a arătat - în mod judicios - că neaplicarea pedepsei
5
detenţiunii pe viaţă constituie în noul Cod penal un „mijloc de individualizare legală a pedepsei", căci
„declanşează" blocajul legal al aplicării detenţiunii pe viaţă -de la 60 de ani (limită regăsită
atât în Codul anterior, cât şi în varianta iniţială a proiectului), s-a majorat la 65 de ani.
969. Sintetizând cele mai sus expuse, se observă că noua reglementare aduce două
elemente de noutate: în primul rând, se majorează vârsta inculpatului care nu mai
permite aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, iar, în al doilea rând, în ipoteza în care
operează înlocuirea cu pedeapsa închisorii, aceasta va fi pe durata a 30 de ani, iar nu
25 de ani, ca în vechea reglementare.
Remarcăm faptul că noul Cod penal este mai aspru în privinţa ambelor aspecte,
motiv pentru care, din perspectiva aplicării în timp a legii penale, Codul din 1969 va fi
întotdeauna legea penală mai favorabilă. Astfel, acesta se va aplica - într-o ipoteză ce
corespunde problemei analizate - pentru toate infracţiunile comise anterior datei de
1 februarie 2014.
Odată identificat Codul penal din 1969 ca fiind lege mai favorabilă, pedeapsa aplicată
va fi închisoarea de 25 de ani, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării
unor drepturi pe durata ei maximă din aceeaşi lege, cu alte cuvinte, pe durata a 10 ani, aşa
cum prevede art. 53 pct. 2 Iii. a) C.pen. 19691 .
Se ridică la acest moment întrebarea care va fi legea penală aplicabilă, în considerarea
Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014 referitoare la admiterea excepţiei de neconsti-
tuţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, la care am mai făcut referire'. Strict bazat
pe considerentele deciziei amintite, odată ce Codul penal în vigoare a fost identificat ca lege
penală mai favorabilă pentru infracţiunea sau infracţiunile deduse judecăţii, aceasta
înseamnă că legea nouă va fi aplicabilă în întregul ei. Cu alte cuvinte, şi eventuala neaplicare
a pedepsei detenţiunii pe viaţă credem, din nefericire, că va opera conform Codului penal
în vigoare.
2.3. Înlocuirea detenţiunii pe viaţă
970. Conform reglementării din Codul penal din 1969, se prevedea că la împlinirea
vârstei de 60 de ani, înlocuirea era obligatorie, fiind înlocuită detenţiunea pe viaţă cu
pedeapsa închisorii pe 2S de ani.
în Expunerea de motive la Cod s-a considerat nepotrivită obligativitatea înlocuirii
detenţiunii pe viaţă cu închisoarea condiţionată exclusiv de vârsta condamnatului. S-a
arătat că în această manieră ,,( ... ) nu se ţine seama în niciun fel de conduita condam-
natului în timpul executării pedepsei şi, în plus, dacă partea din detenţiune executată
este cel puţin egală cu durata închisorii cu care s-a făcut înlocuirea, este obligatorie
instanţa este obligată să recurgă la această instituţie în procesul de individualizare a pedepsei. Pentru
detalii, a se vedea B.N. Buiai, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 29.
1 Recunoscând că aceasta este soluţia aplicabilă, impusă de prevederile art. 12 alin. (1) din Legea
nr.187/2012, a se vedea S. Răduleţu, Comentariu, în T. Toader (coord.), op. cit., p.137.

'Supra, voi. I, § 153 şi urm.
eliberarea condamnatului pentru executarea pedepsei închisorii la termen, deşi este

evident că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului".
în consecinţă, potrivit art. 58 C.pen., în cazul în care persoana condamnată la
pedeapsa detenţiunii pe viaţă împlineşte vârsta de 65 de ani în timpul executării pe-
depsei, instanţa poate decide înlocuirea pedepsei iniţiale cu închisoarea pe timp de 30
de ani, precum şi cu pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă.
Se observă mai multe modificări faţă de art. 55 alin. (2) C.pen. 1969: În primul rând,
limita de vârstă ce declanşează înlocuirea - care acum nu mai este de 60 de ani, ci de
65 de ani; În al doilea rând, durata pedepsei închisorii ce va înlocui pedeapsa detenţiunii
pe viaţă - din 25 de ani s-a majorat la 30 de ani; În al treilea rând, se prevede că, pe
lângă pedeapsa închisorii, se va aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi pe durata maximă, în condiţiile în care Codul penal din 1969 nu
făcea trimitere la obligativitatea aplicării vreunei pedepse complementare; În al
patrulea rând, înlocuirea va fi facultativă pentru instanţă. Astfel, instanţa va decide în
1acest sens raportându-se la conduita bună a condamnatului pe întreaga durată a
executării pedepsei, la îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea
de condamnare\ în afară de cazul în care dovedeşte că nu avut nicio posibilitate să le
îndeplinească, respectiv la progresele constante şi evidente ale condamnatului în
vederea reintegrării sociale 2 • În acord cu alte opinii exprimate în literatura de specia-
litate pe marginea modificărilor, credem că, din perspectiva naturii juridice, instituţia a
devenit, dintr-un mijloc de individualizare legală a pedepsei, un mijloc de individualizare
judiciară a pedepsei 3 •
971. În final, din perspectiva aplicării în timp a legii penale, se observă că regle-
mentarea anterioară este mai favorabilă din perspectiva tuturor celor patru elemente
ce au făcut obiectul modificării. În consecinţă, aceasta va fi legea aplicabilă pentru cazul
infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a Codului penal.
Din nou, atragem însă atenţia asupra incidenţei Deciziei Curţii Constituţionale
nr. 265/2014: în măsura în care, pentru o infracţiune comisă anterior intrării în vigoare a
1
Pentru o prezentare detaliată a conţinutului obligaţiilor civile, respectiv a reperelor în funcţie de care
instanţa stabileşte dacă persoana avea posibilitatea să le îndeplinească, a se vedea infra, cap. XII,
§ 1243-1244, respectiv§ 1255-1256.
2
Conform art. 584 C.proc.pen., înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se
dispune la cererea procurorului ori a persoanei condamnate. Instanţa competentă este instanţa de
executare, iar dacă persoana condamnată se află în stare de deţinere (ceea ce va fi cazul, de cele mai multe
ori, adăugăm noi), competenţa va aparţine instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul
de deţinere. Potrivit art. 597 alin. (7) C.proc.pen., hotărârea pronunţată în primă instanţă în materia
executării, deci inclusiv cea de faţă, adăugăm noi, poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic
superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. Odată rămasă definitivă, hotărârea de înlocuire se pune
în executare potrivit dispoziţiilor art. 555-557 C.proc.pen.
3
B.N. Buiai, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 31; I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.),
op. cit., pp. 389-390.
Codului penal, din diverse motive, s-a considerat că legea nouă este mai favorabilă (ipoteză
puţin probabilă în practică), aceasta ar putea conduce la concluzia că tot Codul penal în
vigoare va fi incident şi în materia înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă.
În realitate, în acest caz suntem în prezenţa unei alte cauze, având un alt obiect -
Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă, într-o procedură distinctă de cea iniţială, în care a
fost soluţionat fondul cauzei. Prin urmare, instanţa e obligată să verifice care dintre cele
două Coduri penale este mai favorabil în raport cu singura instituţie analizată, nefiind
incidente concluziile Curţii Constituţionale din decizia mai sus amintită 1 .
2.4. Pedeapsa în caz de comutare sau înlocuire a detenţiunii pe viaţă
972. Art. 59 C.pen. prevede că, în cazul în care se decide înlocuirea pedepsei deten-
ţiunii pe viaţă cu închisoarea, perioada executării ca detenţiune pe viaţă se socoteşte ca
fiind executată În contul pedepsei cu Închisoarea.
Observăm că textul face referire atât la înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu
închisoarea, instituţie analizată anterior, cât şi la camutarea pedepsei detenţiunii pe
viaţă în pedeapsa închisorii. Aşa cum vom arăta cu ocazia analizei instituţiei graţierii,
comutarea desemnează un efect posibil al actului de clemenţă, prin care o specie de
pedeapsă este comutată (înlocuită) cu o alta'. Conform art. 14 alin. (3) din Legea
nr. 456/2002, comutarea se poate face numai într-o pedeapsă mai uşoară, prevăzută
de Codul penal, şi numai în limitele stabilite de acesta. În cazul de faţă, ar fi între
pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi cea a închisorii.
973. Precizarea expresă a scăderii (deducerii) perioadei executate în penitenciar ca

detenţiune pe viaţă din durata închisorii obţinute ca urmare a comutării sau a înlocuirii era
necesară, deoarece pedeapsa finală obţinută are un caracter unic, corespunzând aceloraşi
fapte pentru care se aplică detenţiunea pe viaţă 3 •
În cazul în care - prin absurd - nu ar opera scăderea, condamnatului i s-ar agrava
situaţia. Spre exemplu, în cazul înlocuirii, ar trebui să execute o nouă pedeapsă cu
închisoarea de 30 de ani, după ce executase deja în penitenciar o lungă perioadă de privare
de libertate ca detenţiune pe viaţă.
1
În acelaşi sens credem că pot fi avute în vedere şi argumentele instanţei supreme în pronunţarea
mai multor decizii în soluţionarea unor chestiuni de drept, ce au cristalizat noţiunea de „altă cauză" şi au
permis astfel instanţelor să aplice legea penală mai favorabilă - a se vedea I.C.C.J. H.P, dec. nr. 29/2015
(M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2016); I.C.C.J. H.P., dec. nr. 7/2016 (M. Of. nr. 251 din 5 aprilie 2016); I.C.C.J.
H.P., dec. nr. 15/2016 (M. Of. nr. 550 din 21 iulie 2016).
2
Termenul se regăseşte în cuprinsul art. 160 alin. (1) C.pen. privind efectele graţierii, precum şi în
legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii (republicată în M. Of. nr. 287 din 18
aprilie 2014).
3
Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu închisoarea se dispune de instanţa competentă, conform
art. 584 C.proc.pen.
În caz de graţiere, competenţa aparţine fie judecătorului delegat cu executarea de la instanţa de
executare, prin încheiere executorie prin care aplică graţierea, conform art. 596 C.proc.pen., fie instanţei
de executare, când soluţionează o contestaţie la executare pentru cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d)
C.proc.pen.
,Pedepsele aplicabile persoanei fizice 297
în fine, în măsura în care, la data înlocuirii (sau comutării) pedepsei detenţiunii pe viaţă
cu pedeapsa închisorii, condamnatul executase deja 30 de ani (conform Codului actual),
instanţa va trebui să constate pedeapsa ca fiind integral executată şi să dispună punerea
de îndată în libertate.
în cele ce urmează, vom încerca să rezumăm cele mai sus expuse într-un exemplu
soluţionat conform ambelor reglementări.
De exemplu, o persoană începe executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă la vârsta de
33 de ani. Fiindu-i respinse, din diferite motive, cererile de liberare condiţionată, împlineşte
în penitenciar vârsta de 60 de ani. Conform Codului penal din 1969, se va dispune automat
înlocuirea cu închisoarea pe durata a 25 de ani. Constatându-se că persoana a executat deja
27 de ani, se va dispune punerea sa în libertate. Conform Codului penal, instanţa-în teorie-
nu ar trebui să dispună înlocuirea, deoarece, în măsura în care cererile de liberare
condiţionată au fost respinse, iar comisia de liberare condiţionată nu l-a propus pentru
liberare, este foarte probabil ca criteriul ,,bunei conduite pe toată durata executării
pedepsei", respectiv cel al „progreselor constante şi evidente în vederea reintegrării
sociale să nu fie îndeplinite. Presupunând, prin absurd, că instanţa ar dispune înlocuirea
11
cu pedeapsa închisorii de 30 de ani, se observă că persoana mai are de executat un rest de

3 ani închisoare. Perioada însă de 27 de ani, deja executată, poate sta la baza formulării
unei noi cereri de liberare condiţionată, de această dată grefată pe condiţiile pedepsei
închisorii.
§3. Închisoarea
3.1. Definiţie. Limite
974. Legiuitorul defineşte în cuprinsul art. 60 C.pen. pedeapsa închisorii, arătând

natura acesteia de pedeapsă privativă de libertate şi, respectiv, caracterul ei relativ
determinat'.
Aşa cum am anticipat în secţiunea introductivă a acestui capitol, pedeapsa închisorii
cunoaşte două categorii de limite, prevăzute în Partea generală a Codului, respectiv în
Partea specială sau în legi penale speciale. Astfel:
Limitele generale sunt prevăzute, aşa cum reiese din chiar denumirea lor, în Partea
generală a Codului penal. Potrivit art. 60 C.pen., acestea sunt de 15 zile (minim general)
şi de 30 de ani (maxim general).
Între aceste limite generale, se situează limitele speciale ale pedepsei, prevăzute de
normele de incriminare pentru fiecare infracţiune în parte. Spre exemplu, în cazul
infracţiunii de furt simplu, prevăzută de art. 228 alin. (1) C.pen., legea prevede că fapta
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni (minim special) la 3 ani (maxim special).
În sistemul nostru, minimul special cel mai scăzut este, la ora actuală, de o lună [de
exemplu: hărţuirea prin mijloace de comunicare la distanţă, prevăzută de art. 208
alin. (2) C.pen.; violarea vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1) C.pen. etc.], iar
maximul special cel mai mare este de 25 de ani (de exemplu: infracţiunea de omor
calificat, prevăzută de art. 189 C.pen.; infracţiunea de înaltă trădare, prevăzută de
1
Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 82.
art. 398 C.pen.; genocidul, infracţiunile contra umanităţii, infracţiunile de război contra
persoanelor etc.) 1 .
Aşadar, întotdeauna, minimul special este mai mare decât minimul general, iar
maximul special este mai mic decât maximul general.
975. Diferenţa esenţială între limitele generale şi cele speciale este că acestea din
urmă pot fi depăşite prin reţinerea unor circumstanţe sau cauze de atenuare sau de
agravare. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de furt, dacă se reţin circumstanţe ate-
nuante, limitele vor fi scăzute cu 1/3, conform art. 76 alin. (1) C.pen., astfel că noul
minim special va fi de 4 luni (inferior celui prevăzut de lege). Tot astfel, în cazul
infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233 C.pen. şi sancţionată cu închisoarea de 2
la 7 ani, dacă se reţin circumstanţe agravante, iar maximul special este considerat
neîndestulător, acesta va putea fi depăşit cu încă 2 ani, conform art. 78 alin. (1) C.pen.
În schimb, limitele generale nu pot fi niciodată depăşite, indiferent de numărul
circumstanţelor sau cauzelor de atenuare sau de agravare, după cum prevede imperativ
şi art. 2 alin. (3) C.pen. 2 • Astfel, niciodată nu se va putea stabili o pedeapsă cu închisoarea
mai mică de 15 zile, respectiv mai mare de 30 de ani 3 •
Spre exemplu, în cazul tentativei de vătămare corporală a nou-născutului, comisă
de mamă imediat după naştere, în scopul producerii unei infirmităţi, legea [art. 200
alin. (2) raportat la art. 194 alin. (1) lit. a) C.pen.] prevede pedeapsa închisorii de la o
lună la 3 ani. Fiind în prezenţa tentativei, minimul va ajunge la 15 zile. Imaginându-ne
că în acest caz s-ar reţine şi circumstanţe atenuante, conform art. 79 alin. (1) C.pen.,
noul minim (obţinut ca urmare a aplicării dispoziţiilor de la tentativă) ar trebui redus cu
1/3, ajungând, matematic, la 10 zile. Or, într-o astfel de situaţie, minimul nu va putea
coborî - cu tot efectul conjugat al tentativei şi al circumstanţelor atenuante - sub 15
zile, ci va fi de exact 15 zile, conform art. 60 C.pen. De asemenea, în cazul unei infracţiuni
de omor calificat comise asupra unui membru de familie, conform art. 189 raportat la
art. 199 C.pen., maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiune (25 de
ani, în cazul nostru) se majorează cu o pătrime. În acest caz, o pătrime ar reprezenta
6 ani şi 3 luni, durată care, adăugată la pedeapsa de 25 de ani, ar da, matematic, 31 de
1
în mod eronat, în doctrină s-a arătat că „pentru infracţiunile din partea specială a noului Cod penal
sunt prevăzute pedepse între o lună şi 20 de ani. Prin urmare, aplicarea unei pedepse cu Închisoarea peste
20 de ani poate avea loc numai prin aplicarea unui spor ca urmare a reţinerii unei circumstanţe agravante
ori ca urmare a pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului de infracţiuni sau a recidivei" (s.n.). Pentru
detalii, a se vedea 5. Răduleţu, Comentariu, în T. Toader (coord.) op. cit., p. 139.
2
Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.
3
În acest sens, a se vedea C.S.J., s. pen., dec. nr. 2188/1999, respectiv C.S.J., s. pen., dec. nr. 230/2003,
apud G. Bodoroncea, I. Kuglay, L.V. Lefterache, I. Matei, I. Nedelcu, F. Vasile, op. cit., pp. 183-184. De dată
recentă, a se vedea Trib. Bucureşti, s. pen., sent. nr. 1093/F/2016 (nepublicată)- deşi ulterior desfiinţată
în apel pentru alte motive [C. Ap. Bucureşti, s. a li-a pen., dec nr.1632/A/2016 (nepublicată)], în hotărârea
menţionată s-a ajuns, ca urmare a reţinerii mai multor forme de pluralitate de infracţiuni (concurs,
recidivă), la o pedeapsă rezultantă de 34 de ani, redusă, evident, la maximul general de 30 de ani, din care
a operat apoi computarea măsurilor preventive.
ani şi 3 luni. Totuşi, în considerarea art. 60 C.pen., în acest caz maximul de pedeapsă va
ide 30 de ani, pentru a nu se încălca limita generală a pedepsei închisorii.
3.2. Regimul de executare
976. Aşa
cum se poate observa, art. 60 C.pen. nu mai conţine nicio referire la
egimul de deţinere. În mod corect, legiuitorul a preferat să trimită la dispoziţiile din
legea-cadru privind executarea pedepselor privative de libertate, omiţând să mai
prevadă în cuprinsul Codului penal dispoziţii generale de drept execuţional penal 1, ce
erau oricum reluate în legislaţia specială.
Succint, deoarece excedează demersului nostru, arătăm că în cuprinsul Legii nr. 254/2013
există dispoziţii detaliate privind separarea deţinuţilor pe sexe, respectiv posibilitatea
înfiinţării unor penitenciare speciale pentru tineri, femei sau penitenciare-spital.
De asemenea, sunt reglementate regimurile de executare a pedepsei, într-o ordine
descrescătoare, în funcţie de gravitatea lor. Astfel, regimul de maximă siguranţă se aplică
iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi persoanelor condam-
nate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, precum şi celor care prezintă risc pentru
siguranţa penitenciarului. Există însă categorii de persoane exceptate permanent sau
temporar de la acest regim, indiferent de natura sau durata pedepsei, şi anume persoanele
care au împlinit vârsta de 65 de ani, femeile însărcinate sau care au în îngrijire un copil în
vârstă de până la un an, respectiv persoanele încadrate în gradul I de invaliditate, precum
şi cele cu afecţiuni locomotorii grave. Regimul Închis se aplică iniţial persoanelor condam-
nate la pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, dar care nu depăşeşte 13 ani. În fine, regimul
semideschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un
an, dar care nu depăşeşte 3 ani, în timp ce regimul deschis se aplică iniţial persoanelor
condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult un an.
Încadrarea condamnaţilor într-un regim sau altul este departe de a fi doar o forma-
litate legală sau administrativă, deoarece, în funcţie de tipul de regim incident, drepturile
şi obligaţiile deţinuţilor sunt diferit reglementate.
Toate dispoziţiile mai sus prezentate sunt, la rândul lor, explicitate în cadrul art. 43 şi
urm. din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 (H.G. nr. 157/2016, la care am mai
făcut referire).
§4.Amenda
4.1. Definiţie. Mod de determinare
977. Codul penal defineşte pedeapsa amenzii, arătând că aceasta constă în suma
de bani pe care infractorul este obligat să o plătească statului, şi stabileşte caracterul ei
relativ determinat2 •
1
În acelaşi sens, analizând dispoziţiile art. 57 C.pen.1969, a se vedea D. Popescu, Comentariu, în Codul
penal comentat, p. 395.
2
Asupra caracterului de pedeapsă relativ determinată al amenzii, conform reglementării anterioare,
a se vedea Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 82.
Modul de plată efectivă a amenzii este stabilit în cuprinsul Legii nr. 253/2013 privind
executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, la care vom face referire succint la
finele acestei secţiuni, respectiv în Regulamentul de aplicare a Legii nr. 253/2013 1 .
978. Elementul de noutate adus de Codul penal actual constă în introducerea

sistemului zilelor-amendă pentru calcularea cuantumului amenzii ce trebuie plătită 2 •
Sistemul reglementat de art. 61 C.pen. foloseşte două elemente esenţiale pentru
determinarea cuantumului amenzii, şi anume:
a) numărul zilelor-amendă, care reflectă gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculo-
zitatea infractorului, considerent pentru care acesta se stabileşte pe baza criteriilor
generale de individualizare a pedepsei;
b) valoarea unei zile-amendă, care reprezintă suma de bani corespunzătoare unei
zile-amendă, ce se determină, conform modificărilor aduse de Legea nr. 187/2012,
ţinând seama de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale acestuia
faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa.
Odată stabilit, numărul zilelor-amendă se înmulţeşte cu valoarea unei zile-amendă,
iar rezultatul obţinut reprezintă suma pe care condamnatul este obligat să o plătească
cu titlu de amendă.
Acest mecanism de determinare a cuantumului prezintă câteva avantaje incon-
testabile. Mai întâi, în caz de înlocuire cu pedeapsa închisorii, unei zile-amendă îi va
corespunde o zi de închisoare, astfel că persoana condamnată ştie, încă din momentul
stabilirii pedepsei amenzii, la ce pedeapsă privativă de libertate se expune în caz de
neexecutare cu rea-credinţă a amenzii. În acelaşi timp, mecanismul analizat asigură o
mai bună adaptare a amenzii la exigenţele decurgând din principiul egalităţii în faţa legii
penale şi al egalităţii în faţa pedepsei. Arătam deja că această din urmă cerinţă implică
o egalitate în faţa caracterului aflictiv al pedepsei, ceea ce nu se poate realiza fără a ţine
seama de situaţia materială a condamnatului.
4.2. Numărul zilelor-amendă. Limite generale. Limite speciale. Stabilire în concret
979. Conform art. 61 alin. (2) teza finală C.pen., numărul zilelor-amendă este cuprins
între 30 de zile şi 400 de zile. Acestea sunt limitele generale ale zilelor-amendă, important
a fi identificate în mod corect, deoarece- exact ca în cazul pedepsei închisorii - niciodată
1
H.G. nr. 604/2016 pentru aprobarea Regulamentul de aplicare a Legii nr. 253/2013 privind execu-
tarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal (M. Of. nr. 672 din 31 august 2016).
2
Aşa cum se arată în Expunerea de motive, acest sistem de aplicare a pedepsei amenzii este întâlnit
în Codurile penale din Germania (§ 40), Spania (art. SO), Franţa (art. 131-5), Portugalia (art. 47), Elveţia
(art. 34, în vigoare de la 1 ianuarie 2007), Suedia (cap. 25, secţiunea 1), Finlanda (cap. 2, secţiunea 4) şi a
fost preluat şi de Legea nr. 301/2004 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 575 din 29 iunie 2004
(abrogată anterior intrării în vigoare). A se vedea Expunerea de motive, cit. supra, p. 193.
.. pedepsele aplicabile persoanei fizice 301
nu vor putea fi depăşite. Astfel, indiferent de numărul de circumstanţe sau cauze de
atenuare sau de agravare, nu va putea fi stabilit un număr de zile-amendă mai mic de
30 sau mai mare de 400 1 .
980. Astfel, în privinţa numărului zilelor-amendă, limitele speciale ale acestora sunt
prevăzute de art. 61 alin. (4) C.pen., după cum urmează:
a) între 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
numai pedeapsa amenzii;
b) între 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ
cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani; respectiv
c) între 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ
cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.
Instanţa va determina limitele numărului zilelor-amendă având în vedere maximul
special prevăzut de norma de incriminare. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de
ameninţare de la art. 206 C.pen., legea prevede amenda alternativ cu închisoarea de la
3 luni la un an. Astfel, numărul zilelor-amendă va fi stabilit în intervalul 120-240 de
zile-amendă.
Atragem însă atenţia asupra unor norme de incriminare ce prezintă unele particu-
larităţi
în materia determinării sancţiunii. Spre exemplu, conform art. 196 alin. (3) C.pen.,
în cazul vătămării corporale din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a
măsurilor de prevedere, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Conform alin. (4), în cazul în care urmările s-au produs faţă de două sau mai multe
persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Astfel, pedeapsa
închisorii va fi de la 8 luni la 4 ani. Se pune însă întrebarea dacă numărul zilelor-amendă va
fi afectat. Dacă ne raportăm la pedeapsa închisorii, observăm că ea de la început depăşea
2 ani, astfel că, aplicând dispoziţiile art. 61 alin. (4) C.pen., nu vom putea majora limitele
speciale ale zilelor-amendă. Soluţia credem că trebuie să fie alta: raportându-ne la
prevederile art. 196 alin. (3) C.pen., se va determina numărul zilelor-amendă, acesta fiind
cuprins între 180 şi 300. Ulterior, dându-se efect dispoziţiilor de la alin. (4), limitele speciale
vor fi majorate, la rândul lor, ajungându-se astfel ca individualizarea să fie făcută între
limitele de 240 şi 400 de zile-amendă. Subliniem că niciodată însă nu va putea fi depăşit
maximul general, şi anume 400 de zile-amendă.
Numărul concret al zilelor-amendă se va stabili între limitele astfel determinate

(dacă nu suntem în prezenţa unor circumstanţe ori cauze de atenuare sau de agravare
a pedepsei), instanţa utilizând în acest sens criteriile generale de individualizare pre-
văzute în cuprinsul art. 74 alin. (1) C.pen., şi anume: împrejurările şi modul de comitere
1
Pe marginea acestui aspect, în doctrină s-a arătat că sistemul cauzelor de agravare din Cod permite,
în cele mai drastice ipoteze, atingerea maximului general, fără însă a-1 depăşit. Totuşi, se consideră că
„aceasta nu înseamnă că printr-o lege specială nu s-ar putea prevedea un maxim special al zilelor-amendă
care să depăşească maximul general, deşi acest lucru apreciem că nu este recomandabil" - a se vedea
B.N. Buiai, Comentariu, în ExpUcaţii preliminare li, p. 37.
a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea

ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care
constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi
în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia
familială şi socială.
Criteriile de individualizare pe care legiuitorul le pune la dispoziţia instanţei sunt
mai numeroase şi mai diversificate, astfel că în practică nu ar trebui să apară dificultăţi
în raport cu stabilirea in concreto a numărului zilelor-amendă, aceasta mai ales în
condiţiile în care, şi conform Codului penal din 1969, tot criteriile generale de individua-
lizare erau avute în vedere pentru stabilirea cuantumului amenzii între limitele
speciale'.
4.3. Suma corespunzătoare unei zile-amendă
981. Conform art. 61 alin. (2) C.pen., suma corespunzătoare unei zile-amendă este
cuprinsă între 10 lei şi 500 lei. Pentru stabilirea în concret a cuantumului aferent unei
zile-amendă, instanţa va ţine seama de situaţia materială a condamnatului, precum şi
de obligaţiile legale ale acestuia faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa.
Criteriul situaţiei materiale a condamnatului şi al obligaţiilor sale legale a fost introdus

prin Legea nr. 187/2012, în încercarea de a crea un sistem cât mai echitabil de stabilire a
cuantumului', în funcţie şi de veniturile persoanei (activ), respectiv de cheltuielile pe care
aceasta le are şi care pot fi uşor identificate (pasiv). Trimiterea la noţiunea de „condamnat"
este însă nefericită, deoarece ar sugera că doar în cazul hotărârii de condamnare vor
prezenta importanţă aceste criterii - ceea ce este eronat, căci instanţa va individualiza
pedeapsa, stabilind-o prin raportare la aceste criterii, şi în cazul unei soluţii de amânare a
aplicării
pedepsei, caz în care nu putem vorbi de o persoană condamnată. Credem că
utilizarea unei sintagme de genul „persoana găsită vinovată" ar fi fost mai corectă.
Dacă în raport cu stabilirea numărului zilelor-amendă ne-am arătat încrezători că

nu vor fi dificultăţi în practica judiciară, în privinţa stabilirii cuantumului unei
zile-amendă lucrurile sunt mai complicate. Ar fi fost, poate, de dorit ca legiuitorul să
detalieze, fie în cuprinsul Codului, fie în legislaţia secundară, modul în care instanţa
urmează să determine situaţia materială a persoanei vinovate, respectiv cum va
identifica obligaţiile legale ale acesteia 3 •
1
În acest sens, a se vedea D. Popescu, Comentariu, în Codul penal comentat, p. 409.
2
A se vedea şi I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., p. 400, fiind considerat încă o faţetă a
sistemului „umanitar de pedepsire" din noua legislaţie.
3
Dificultăţile în materie au fost semnalate şi de doctrina spaniolă, motiv pentru care unii autori apreciază
că arfi fost de preferat ca instanţa de fond să individualizeze doar numărul zilelor-amendă, cuantumul aferent
unei zile urmând a fi stabilit în faza de executare. Ase vedea B. Mapelli Caffarena, op. cit., p. 202. De lege lata
însă, şi în dreptul spaniol ambele operaţiuni sunt efectuate de instanţa sesizată cu judecarea cauzei.
Spre exemplu, § 40 din Codul penal german, care trimite la situaţia financiară şi
personală a condamnatului pentru stabilirea cuantumului unei zile-amendă, adaugă că
instanţa va porni de la venitul net pe care îl are condamnatul sau l-ar putea avea în mod
normal (calculat pe zi), existând posibilitatea să fie luată în calcul şi valoarea proprietăţilor
condamnatului. În acelaşi sens, în dreptul elveţian se consideră că urmează a fi luate în
considerare toate veniturile, de orice natură 1 ale condamnatului (obţinute dintr-o activitate
lucrativă, din rente sau pensii, din chirii, plasamente de capital, donaţii etc.), dar şi
prestaţiile în natură de care beneficiază condamnatul'.
982. În dreptul nostru, trebuie avut în vedere mai întâi faptul că textul legal nu
imite în mod direct la veniturile persoanei condamnate, ci la situaţia sa materială. De
ceea, nivelul veniturilor (spre exemplu, salariul persoanei respective) este doar
· rientativ pentru instanţă, criteriul principal fiind dat de situaţia materială în ansamblu.
stfel, chiar dacă, la momentul judecării, persoana realizează un venit mic conform
deverinţei de salariu depuse la dosar, instanţa va putea stabili cuantumul corespun-
ător unei zile-amendă la un nivel superior celui care ar rezulta din raportarea la salariul
espectiv, în măsura în care bunurile deţinute justifică acest lucru (de pildă, persoana
eţine mai multe imobile sau autovehicule). Tot astfel, poate fi avut în vedere şi nivelul
heltuielilor inculpatului din ultima perioadă, chiar dacă acesta nu este corelat cu nivelul
eniturilor declarate, probând o situaţie financiară vădit mai bună decât cea rezultată
in documentele existente la dosar (spre exemplu, din datele existente, reiese că
nculpatul achiziţionează cu regularitate pachete de servicii turistice de lux). În schimb,
n lipsa unui text explicit, nu poate fi avut în vedere un nivel ipotetic al veniturilor, pe
are inculpatul le-ar fi realizat dacă ar fi fost angajat, chiar dacă din datele existente la
osar rezultă că nu a întreprins demersuri în vederea angajării. În acest caz instanţa va
ebui să se raporteze tot la situaţia materială.
O situaţie şi mai complicată întâlnim în cazul persoanelor care, în considerarea
·tatutului lor, nu realizează venituri (studenţi, elevi majori etc.). Nici în acest caz instanţa
nu este ţinută să stabilească cuantumul aferent unei zile-amendă la nivelul minim, ci va
ine seama de situaţia materială reală a persoanei respective. În acest sens, jurispru-
" enţa elveţiană a decis că, în cazul unui student, instanţa va ţine seama inclusiv de „banii
e buzunar" ai acestuiaz. Tot astfel, nici în cazul unei persoane „casnice" nu se impune
de plano stabilirea cuantumului aferent unei zile-amendă la nivelul minim, ci se va avea
1
J. Hurtado Pozo, op. cit., p. 502.
2
A se vedea jurisprudenţa citată de J. Hurtado Pozo, op. cit., p. 502. La prima vedere, soluţia pare cel
uţin surprinzătoare, dat fiind că, în mod obişnuit, aceşti bani sunt puşi la dispoziţie de către părinţii
tudentului, astfel că fixarea cuantumului amenzii prin raportare la sumele respective ar aduce discuţia pe
terenul principiului caracterului personal al pedepsei. în realitate, credem că soluţia poate fi susţinută fără
rezerve, sumele respective intrând în categoria veniturilor inculpatului şi configurând situaţia sa materială,
_la fel ca orice sumă de bani sau bun primit printr-o donaţie. în acelaşi sens, în doctrina spaniolă s-a apreciat
că, în cazul unui student, ar trebui avut în vedere ca element de reper şi nivelul pensiei de întreţinere la
care ar avea dreptul potrivit Codului civil. A se vedea L. Grada Martin, M.A. Boldova Pasamar, C. Alastuey
Dob6n, Tratado de las consecuenciasjurfdicas de/ delito, Ed. Tirant Io Blanch, Valencia, 2006, p.189.
în vedere situaţia materială efectivă a persoanei în cauză. La fel se va proceda şi în cazu[

unei persoane aflate în şomaj, cuantumul unei zile-amendă neputând fi raportat
exclusiv la nivelul indemnizaţiei de şomaj atunci când situaţia sa patrimonială este bună.
983. În fine, atât în demonstrarea situaţiei materiale, cât şi a obligaţii/or legale,

credem că inculpatul va depune, de cele mai multe ori, înscrisuri, ce vor putea fi avute în
vedere de instanţă. Însă, în ipoteza în care inculpatul pledează nevinovat, este evident că o
astfel de abordare din partea lui va conduce la subminarea strategiei apărării, astfel că este
probabil ca el să nu facă acest lucru.
Soluţia
cea mai facilă arfi - credem noi- ca dosarul să cuprindă aceste informaţii încă
din faza de urmărire penală sau 1 eventual, ca procurorul de şedinţă să solicite instanţei,
pentru actualizare, obţinerea din nou a acestor informaţii.
Totuşi, atunci când aceste date nu există la dosarul cauzei sau sunt insuficiente,
instanţele tind să aplice mutatis mutandis dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 253/2013,
incidente în procedura neexecutării amenzii 1 . Există însă la ora actuală un instrument care
se poate dovedi mult mai rapid şi precis, şi anume utilizarea sistemului informatic
PatrimVen, pus la dispoziţia autorităţilor judiciare de Ministerul Finanţelor Publice'. În
urma obţinerii accesului în acest sistem (utilizând protocolul de aderare prevăzut),
magistratul va putea obţine informaţii detaliate despre situaţia financiară a unei persoane.
Informaţiile astfel obţinute trebuie coroborate şi cu criteriul persoanelor aflate în
întreţinerea inculpatului - de exemplu, existenţa unei pensii alimentare pentru un copil
dintr-o căsătorie desfăcută etc.
984. Mai trebuie precizat că determinarea cuantumului corespunzător unei

zile-amendă prin raportare la situaţia materială a inculpatului nu se face pe baza unui
algoritm matematic, fiind o chestiune lăsată la aprecierea instanţei. Cu toate acestea,
instanţa trebuie să aibă în vedere caracterul aflictiv al pedepsei, evitând să îi confere un
caracter pur simbolic. De aceea, aşa cum s-a subliniat în doctrină 3 , la stabilirea cuantu-
mului trebuie avută în vedere necesitatea de a diminua într-o manieră semnificativă
nivelul de trai al persoanei condamnate, astfel încât efectul pedepsei să fie efectiv
resimţit de către condamnat.
Odată stabilit cuantumul unei zile-amendă, acesta va fi invariabil pentru întregul
număr de zile-amendă stabilit, mecanismul de individualizare fiind, în realitate, o
înmulţire cu doi factori: un număr de zile (A) x un cuantum pe zi (8) 4 .
1
Acolo se prevede că, pentru stabilirea motivelor ce au dus la neexecutarea pedepsei amenzii,
instanţa va solicita date privind situaţia materială a condamnatului de la autoritatea administraţiei publice
locale de la domiciliul acestuia şi, dacă apreciază necesar, de la angajator sau de la organele fiscale din
cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi de la alte autorităţi sau instituţii publice care
deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială a persoanei.
2
A se vedea Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 2632/2016, publicat în M. Of. nr. 917 din
15 noiembrie 2016.
3
L. Grada Martin, M.A. Boldova Pasamar, C. Alastuey Dob6n, op. cit., p. 191.
Pentru o soluţie contrară, a se vedea Judec. Câmpeni, sent. pen. nr. 164/2014 (nepublicată), unde
4
instanţa nici nu a individualizat numărul zilelor-amendă, limitându-se la a stabili un cuantum final de 2.000
lei al pedepsei amenzii, după un algoritm doar de ea cunoscut. în mod evident, hotărârea a fost desfiinţată
depsele aplicabile persoanei fizice 305
985, Sintetizând cele expuse mai sus şi în secţiunea anterioară, ne imaginăm

ătorul exemplu: o persoană comite o infracţiune de furt, sancţionată, potrivit
. 228 C.pen., cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar instanţa se
·entează spre pedeapsa amenzii.
în acest caz, instanţa va stabili, mai întâi, numărul zilelor-amendă. Fiind o amendă
văzută alternativ cu închisoarea de până la 3 ani, limitele speciale ale zilelor-amendă
r fi 180, respectiv 300. Între aceste limite, pe baza criteriilor generale de individua-
. re, instanţa va stabili numărul de zile-amendă, spre exemplu, 250.
Ulterior, instanţa stabileşte suma corespunzătoare unei zile-amendă, între 10 şi 500
1, având în vedere situaţia materială a condamnatului şi obligaţiile sale. Să presu-
.nem că instanţa stabileşte un cuantum de 50 lei pentru o zi-amendă.
în fine, pentru a determina suma pe care condamnatul va trebui să o plătească,
tanţa înmulţeşte suma corespunzătoare unei zile-amendă cu numărul zilelor-amendă
· bilit. În exemplul nostru, suma va fi 50 x 250 = 12.500 lei.
986. Pentru identitate de raţiune, arătăm că, şi în ipoteza în care instanţa este
sizată cu judecarea unei pluralităţi de infracţiuni, cuantumul unei zile-amendă va
bui să fie acelaşi pentru fiecare infracţiune în parte.
Astfel, având în vedere criteriile în funcţie de care se stabileşte cuantumul zilei-amendă,
esta nu ar putea varia, în funcţie de o infracţiune sau alta - particularităţile impuse de
tura şi gravitatea fiecărei infracţiuni în parte vor fi valorificate doar în cadrul operaţiunii
individualizare a numărului zilelor-amendă, aspecte ce vor fi detaliate în cadrul
pitoiului următor, privind individualizarea judiciară a pedepsei.
Singura situaţie în care cuantumul unei zile-amendă ar putea să difere ar fi cea în
re infracţiunile au fost judecate la momente diferite (caz reglementat de art. 40 C.pen.
i!ntru concursul de infracţiuni). Într-o astfel de ipoteză, infracţiunile fiind soluţionate
e complete diferite, este posibil ca fiecare să fi optat pentru un alt cuantum al
.lelor-amendă stabilite pentru infracţiunea sau infracţiunile deduse judecăţii. Dacă
abilirea pedepsei rezultante nu implică dificultăţi într-un astfel de caz, în ipotezele în
apel - a se vedea C. Ap. Alba Iulia, s. pen., dec. nr. 297/ A/2015 (nepublicată)-, însă motivarea instanţei
control judiciar lasă de dorit. Astfel, instanţa de apel şi-a însuşit susţinerile parchetului apelant, în sensul
„stabilirea zilelor-amendă este necesară în eventualitatea incidenţei dispoziţîilor art. 63 din noul Cod
nai, care reglementează înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, şi ale art. 64 din noul Cod
nai, care reglementează executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în
losul comunităţii". Cu alte cuvinte, instanţa de apel critică omisiunea instanţei fondului de a stabili
umărul zilelor-amendă doar din perspectiva eventualei înlocuiri a pedepsei amenzii cu închisoarea,
espectiv a posibilităţii executării acesteia prin prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii. Or,
ritica ar fi trebuit să privească individualizarea judiciară în sine a pedepsei amenziî, care a fost vădit
elegală, încălcând dispoziţiile art. 61 C.pen. Eventualele discuţii privind imposibilitatea aplicării
poziţiilor art. 63 şi 64 C.pen. sunt corecte, dar de importanţă subsidiară, mai degrabă argumente în
rijinul flagrantei nerespectări a prevederilor art. 61 C.pen.
care se va ajunge la executarea pedepsei amenzii prin muncă neremunerată sau la

înlocuirea acesteia cu pedeapsa închisorii, soluţiile vor fi mai greu de identificat'.
4.4. Posibilitatea majorării limitelor speciale în cozul urmăririi obţinerii unui

folos patrimonial
987. Conform art. 61 alin. (5) C.pen., dacă

prin comiterea infracţiunii s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, iar legea prevede pentru respectiva infracţiune doar
pedeapsa amenzii sau instanţa se orientează în concret spre pedeapsa amenzii, atunci
limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime.
Având în vedere că analiza in extenso a ipotezei în care prin comiterea infracţiunii
se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial va fi realizată în secţiunea imediat
următoare (amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii), la acest moment vom face doar
câteva precizări legate strict de modul de operare în cazul pedepsei amenzii.
Pe marginea naturii juridice a instituţiei, puţinii autori care s-au aplecat cu atenţie
asupra acestui aspect au ajuns la concluzia că suntem în prezenţa unei cauze de
agravare a pedepsei, iar nu a unei circumstanţe, soluţie pe care o împărtăşim'.
Subliniem că majorarea este întotdeauna facultativă pentru instanţă şi poate opera
doar după identificarea motivată a circumstanţei comiterii faptei în vederea obţinerii
unui folos patrimonial. De asemenea, credem că instanţa va alege să majoreze limitele
doar în măsura în care consideră că limitele speciale iniţiale nu sunt suficiente pentru
justa individualizare a numărului de zile-amendă - cu alte cuvinte, maximul special
iniţial îi pare insuficient. Majorarea va privi doar numărul zilelor-amendă, nu şi limitele
cuantumului unei zile-amendă, care va rămâne acelaşi, reglementat de art. 61 alin. (2)
C.pen., între 10 şi 500 lei. În schimb, chiar dacă aplicarea cauzei de majorare este
întotdeauna facultativă pentru instanţă, efectul acesteia asupra pedepsei legale nu este
variabil, cum am fi fost tentaţi să credem: norma prevede expres că limitele speciale se
vor majora cu o treime. În limitele majorate, instanţa va face individualizarea judiciară,
conform criteriilor generale. Aşadar, numărul de zile-amendă va fi stabilit într-o singură
etapă, fără a fi determinat numărul de zile stabilit pentru infracţiunea în sine şi apoi
numărul de zile stabilit în considerarea folosului patrimonial urmărit.
Din perspectiva cuantumului unei zile-amendă, acesta va fi determinat conform
dreptului comun, şi anume potrivit art. 61 alin. (2) C.pen., ţinând seama de situaţia
materială a inculpatului şi de obligaţiile legale pe care le are faţă de persoanele aflate în
întreţinerea sa 3 •
1
Pentru ipoteza controversată a mecanismului de determinare a numărului de zile-amendă în cazul
concursului de infracţiuni, când a fost stabilit un cuantum diferit pentru zile-amendă cu ocazia stabilirii
pedepselor pentru infracţiunile concurente, a se vedea supra, cap. VIII,§ 697.
2
În acest sens, L.V. Lefterache, op. cit., p. 244.
3
Textul de la art. 61 alin. (5) C.pen. nu face trimitere la valoarea folosului patrimonial urmărit sau
obţinut, aşa cum se întâmplă în cazul art. 62 alin. (3) C.pen. Aceasta va putea fi însă valorificată în contextul
criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. c) şi d) C.pen.
în final, amenda astfel stabilită, incluzând eventualul spor (care oricum nu este
entificat în mod distinct în cuprinsul numărului de zile-amendă), are caracterul unei
edepse unice, motiv pentru care, în privinţa executării şi a oricăror alte consecinţe, nu
a exista o diferenţă de regim, fiind aplicabil dreptul comun.
cu titlu de exemplu, să reluam ipoteza infracţiunii de furt, prevăzută de art. 228
.pen. şi sancţionată cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. În cazul de faţă,
stanţa se orientează spre pedeapsa amenzii, caz în care numărul zilelor-amendă va fi
tre 180 şi 300. Observând că infracţiunea a fost comisă în mod evident pentru
bţinerea unui folos de natură patrimonială, instanţa va putea majora minimul şi
aximul special al numărului zilelor-amendă [determinat conform art. 61 alin. (4) lit. c)
.pen.] cu o treime. Astfel, individualizarea numărului de zile-amendă va avea loc, în
inal, nu între 180 şi 300 de zile-amendă, ci între 240 şi 400 de zile-amendă. Se observă
ă limita maximă astfel atinsă nu depăşeşte maximul general de 400 de zile, prevăzut
e art. 61 alin. (2) teza finală C.pen.
4.5. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii

4.5.1. Preliminarii. Istoric
. 988. Pe lângăelementul de noutate principal în materia amenzii, constând în siste-

mul zilelor-amendă, un alt element inedit constă în aşa-numita amendă care însoţeşte
pedeapsa închisorii, reglementată în cuprinsul art. 62 C.pen.
Precizăm că, deşi textul de lege trimite doar la posibilitatea de a aplica amenda
cumulativ cu pedeapsa închisorii, atunci când prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, în cuprinsul prezentului comentariu vom analiza şi
posibilitatea instanţei de a majora limitele speciale ale pedepsei amenzii în considerarea
urmăririi aceluiaşi folos patrimonial, reglementată de art. 61 alin. (5) C.pen. De altfel, în
comentariul anterior am supus atenţiei doar modalitatea concretă de stabilire a
pedepsei, anticipând prezentarea celorlalte aspecte în cadrul prezentei secţiuni.
989. Obişnuiţi cu dispoziţiile Codului penal din 1969, o astfel de posibilitate confe-
rită judecătorului de a aplica cumulativ două specii de pedeapsă pare o premieră
absolută.
Realitatea este însă alta: Codul penal din 1969 a înlăturat sistemul aplicării pedepsei
amenzii cumulativ cu pedeapsa închisorii 1 . Astfel, Codul penal din 1937 prevedea amenda
şi ca pedeapsă complementară, ce putea fi aplicată pe lângă pedeapsa principală privativă
de libertate, conform art. 25 alin. (1) pct. 5 din Cod 2 . De altfel şi redactorii noului Cod au
arătat că „posibilitatea aplicării unei amenzi alături de pedeapsa închisorii pentru aceeaşi
1
Pentru detalii, a se vedea D. Popescu, Comentariu, în Codul penal comentat, p. 409.
Pentru dezvoltări, a se vedea J. Grigoraş, op. cit., p. 71. A se vedea şi: I. Ionescu-Dolj, Notă, în
2
C.G. Rătescu ş.a., op. cit., voi. I, p. 80; V. Dongoroz, op. cit., 2000, p. 500.
faptă nu reprezintă o premieră pentru legislaţia noastră penală, fiind întâlnită în Codul
penal din 1936 [art. 25 pct. 5 şi art. 52 alin. (1)]"'.
Subliniem în acest context că posibilitatea aplicării unei amenzi alături de pedeapsa
închisorii pentru aceeaşi faptă este consacrată şi de prevederile Codului penal german
(§ 41), instituţia fiind întâlnită şi în dreptul francez (art. 131-2, 131-5 C.pen.), olandez
[art. 9 alin. (3) C.pen.] şi italian [art. 24 alin. (2) C.pen.].
4.5.2. Raţiunea reglementării. Sfera infracţiunilor
990. În Expunerea de motive la Cod s-a arătat că raţiunea care a stat la baza intro-
ducerii acestei reglementări este dată de necesitatea de a consacra mijloace de constrân-
gere penală eficiente care să nu presupună majorarea duratei pedepsei închisorii.
în condiţiile reducerii limitelor pedepsei cu închisoarea pentru infracţiunile contra
patrimoniului, în vederea asigurării 11 mijloacelor juridice necesare şi eficiente în prevenirea
şi sancţionarea acestei categorii de infracţiuni (... ), s-a optat pentru soluţia introducerii
posibilităţii aplicării şi a unei constrângeri de ordin patrimonial, atunci când instanţa
apreciază că o asemenea sancţiune este necesară şi contribuie la o mai bună individualizare
a pedepsei" 2 .
991. Analizând sfera infracţiunilor

pentru care s-ar putea dispune o astfel de
pedeapsă a amenzii, în literatura de specialitate s-a arătat că „legea prevede posibili-
tatea ca pedeapsa amenzii să fie aplicată pe lângă pedeapsa închisorii nu numai în cazul
infracţiunilor care prin natura lor presupun urmărirea unui folos patrimonial, ci şi în
cazul altor infracţiuni (de pildă, şantajul, lipsirea de libertate, divulgarea secretului
profesiona1)" 3 • Autorul citat arată însă, în continuare, că „această instituţie ar trebui
utilizată, în principal, în cazul infracţiunilor care nu presupun prin natura lor producerea
unui prejudiciu patrimonial" 4 •
Încercarea de a limita sfera de incidenţă a textului este de înţeles, dat fiind că insti-
tuţia a suscitat numeroase rezerve chiar în sistemul juridic de unde a fost transplantată.
Astfel, în doctrina germană s-a arătat că, în condiţiile în care amenda nu are ca finalitate
lipsirea autorului de câştigurile ilicite realizate din comiterea infracţiunii - pentru
aceasta existând confiscarea specială -, este greu de identificat finalitatea cumulării
amenzii cu pedeapsa închisoriis. În plus, aşa cum am avut şi vom mai avea ocazia să
arătăm pe parcursul lucrării de faţă, regimul special al acestei amenzi este o inepuizabilă
sursă de incertitudini. Cu toate acestea, atât timp cât textul rămâne în vigoare în forma
1
'ibidem.
3
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 305. Fără a afirma expres aceasta, şi un
alt autor- I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., p. 403 - exemplifică tot cu ipoteze în care se
comit alte infracţiuni decât cele contra patrimoniului- martorul care face o declaraţie mincinoasă pentru
a obţine un folos material (în contextul infracţiunii de mărturie mincinoasă) sau făptuitorul care foloseşte
un înscris falsificat pentru a putea veni la o moştenire (în raport cu infracţiunea de uz de fals).
4
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 305.
5
A se vedea H.H. Jescheck, T. Weigend, op. cit., p. 827, precum şi doctrina acolo citată.
actuală, nimic nu poate împiedica instanţa să dispună această amendă, ori de câte ori
constată existenţa scopului prevăzut de art. 62 C.pen.
4.5.3. Stabilirea amenzii
992. Aşa cum am arătat, conform art. 61 alin. (5) C.pen., în cazul în care pentru
infracţiunea săvârşită, prin care s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, legea
prevede numai pedeapsa amenzii sau pedeapsa amenzii este prevăzută alternativ cu
pedeapsa închisorii, dar instanţa optează pentru aplicarea amenzii, limitele speciale ale
acesteia se pot majora cu o treime.
Dacă, în schimb, legea prevede pentru infracţiunea comisă numai pedeapsa cu
închisoarea sau închisoarea alternativ cu amenda, dar instanţa optează pentru aplicarea
închisorii, instanţa va putea aplica pe lângă aceasta, atunci când va considera necesar,
şi pedeapsa amenzii, care va însoţi astfel închisoarea.
993. Conform art. 62 alin. (2) C.pen., limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute
de art. 61 alin. (4) lit. b) şic) C.pen. [trimiterea se face doar la ipotezele de la lit. b) şic),
deoarece doar în aceste cazuri se stabilesc limitele speciale ale amenzii în funcţie de
pedeapsa închisorii] se determină în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de
instanţă, neputând fi reduse sau majorate în considerarea reţinerii unor cauze de
atenuare sau de agravare a pedepsei. Pentru stabilirea cuantumului sumei corespun-
zătoare unei zile-amendă se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau
urmărit.
După cum se observă, şi în cazul amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii, indivi-
dualizarea amenzii urmează doi paşi: în primul rând, pentru numărul de zile-amendă şi,
în al doilea rând, pentru cuantumul unei zile-amendă.
994. Din perspectiva numărului de zile-amendă, limitele speciale vor fi determinate

în funcţie de durata pedepsei închisorii deja stabilite, iar nu de maximul special prevăzut
de lege pentru infracţiunea comisă, aşa cum se procedează în cazul amenzii de drept
comun. Mai mult, limitele speciale astfel obţinute nu vor putea fi reduse sau majorate
ca efect al unor circumstanţe sau cauze de atenuare sau agravare, aşa cum se întâmplă
de regulă. Explicaţia rezidă în faptul că limitele speciale se determină prin raportare la
pedeapsa închisorii stabilită, or, eventualele cauze sau circumstanţe de atenuare sau de
agravare au fost valorificate deja în procesul individualizării (stabilirii) pedepsei
închisorii. Orice altă soluţie ar fi condus la o dublă valorificare a respectivelor cauze de
atenuare sau de agravare, pentru stabilirea numărului de zile-amendă, aşa cum vom
vedea în capitolul următor 1 .
1
în acest sens: LV. Lefterache, Comentariu, în G. Bodoroncea, V. Cîoclei, I. Kuglay, LV. Lefterache,
T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, op. cit., p. 256; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017,
PP- 305-306; I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., p. 403.
Spre exemplu, să ne imaginăm că a fost comis un furt calificat prevăzut de art. 229
alin. (1) C.pen., pentru care legea prevede închisoarea de la unu la 5 ani, iar instanţa a
aplicat pedeapsa închisorii de un an şi 6 luni. În acest caz, limitele speciale ale amenzii
vor fi determinate prin raportare la pedeapsa concretă de un an şi 6 luni, conforn,
art. 61 alin. (4) lit. b) C.pen. (ce trimite la pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani), fiind ,
astfel, între 120 şi 240 de zile-amendă, iar nu prin raportare la maximul special de 5 ani ,
ce ar conduce la stabilirea limitelor speciale ale zilelor-amendă conform art. 61 alin. (4)
lit. c) C.pen. (ce trimite la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani). Să presupunem că
pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare a fost stabilită de instanţă ca urmare a reţinerii
unor circumstanţe atenuante - astfel, pedeapsa închisorii a fost individualizată nu între
un an şi 5 ani, ci între 8 luni şi 3 ani şi 4 luni. Prin urmare, deja s-a ţinut seama de efectul
atenuantei în momentul în care s-a stabilit pedeapsa închisorii, iar raportarea la această
pedeapsă (individualizată între limitele reduse ca efect al atenuantei) explică de ce
legiuitorul a interzis expres ca numărul de zile-amendă astfel obţinut să mai poată fi
redus (în cazul de faţă); în caz contrar, s-ar valorifica de două ori efectul atenuantei.
995. Din perspectiva cuantumului unei zile-amendă, acesta nu va fi determinat prin

raportare la situaţia materială a inculpatului şi la obligaţiile legale pe care le are, ci prin
luarea în calcul a valorii folosului patrimonial obţinut sau urmărit, în considerarea
cazului special de stabilire a amenzii în prezenţa căruia ne aflăm, ce încearcă să combată
un „anumit gen de criminalitate"'. Se observă - aşa cum am anticipat la momentul
analizei dispoziţiilor art. 61 alin. (5) C.pen. privind posibilitatea majorării limitelor
amenzii ca pedeapsă unică - că legiuitorul renunţă în mod expres la criteriile clasice de
individualizare a cuantumului unei zile-amendă, astfel că nu putem împărtăşi opinia
exprimată de unii autori în literatura de specialitate care se raportează tot la aceste
criterii 2 •
1
A se vedea B.N. Buiai, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 39. În acelaşi sens: M. Udroiu, Drept
penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 306; LV. lefterache, Comentariu, în G. Bodoroncea, V. Cioclei,
I. Kuglay, LV. Lefterache, T. Ma nea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, op. cit., p. 256; I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu
(coord.), op. cit., p. 403. Puţin mai rezervaţi, unii autori arată că se utilizează un criteriu de individualizare
special, ,,care derogă de la cele prevăzute în art. 61 C.p., ce reprezintă dreptul comun, general. Ar rezulta
că, în cazul amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii, situaţia materială a condamnatului, precum şi
obligaţiile legale ale acestuia faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa nu mai pot fi luate în seamă la
stabilirea cuantumului unei zile-amendă" -a se vedea C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 236.
2
în sensul că instanţele se vor raporta, cel mai probabil, tot la criteriile generale prevăzute pentru
determinarea cuantumului unei zile-amendă, şi anume situaţia materială şi obligaţiile legale faţă de
persoanele aflate în întreţinere, a se vedea S. Răduleţu, Comentariu, în T. Toader (coord.), op. cit., p. 142.
Teza pare a fi susţinută într-un mod uşor echivoc de V. Paşca, op. cit., p. 459, autorul arătând că 11 durata
pedepsei închisorii şi cuantumul pedepsei amenzii vor fi stabilite pe baza criteriilor generale de
individualizare", pentru ca imediat să continue în sensul că ,,la stabilirea sumei corespunzătoare unei
zile-amendă se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit". De asemenea,
nefăcând o distincţie clară, ce poate sugera astfel incidenţa criteriilor generale, a se vedea şi
L.V. Lefterache, op. cit., p. 244.
Legiuitorul nu precizează un algoritm de calcul al cuantumului şi nici nu indică

iterii suplimentare în afara raportării la valoarea folosului patrimonial obţinut sau
rmărit. Or, folosul patrimonial nu este uşor de cuantificat cu certitudine nici în cazul în
"are există un avantaj patrimonial efectiv obţinut şi cu atât mai puţin în cazul în care
dlosul doar a fost urmărit, fără a fi fost obţinut (faza tentativei, de exemplu). Rămâne,
stfel, la latitudinea instanţei stabilirea exactă a cuantumului, care va trebui să ţină
0
ama de raţiunea introducerii instituţiei, aceasta având rolul de a implica o constrân-

ere de ordin patrimonial, cu titlu suplimentar, pe lângă pedeapsa principală, care
ontinuă să fie închisoarea. Precizăm că, în acest context, am utilizat noţiunea de
pedeapsă principală" nu cu sensul încetăţenit în dreptul penal în raport cu clasificarea
edepsei, ci cu înţelesul din limbajul uzual. Astfel, instanţa va trebui să nu uite că
edeapsa reală este aici totuşi închisoarea, iar amenda stabilită suplimentar doar
insoţeşte pedeapsa închisorii, contribuind la o mai bună individualizare a pedepsei
4.6. Executarea pedepsei amenzii
996. Potrivit art. 22 din Legea nr. 253/2013, persoana condamnată la pedeapsa
menzii este obligată să achite integral amenda în termen de 3 luni de la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare. Dacă persoana condamnată se află în imposi-
bilitate de a achita integral amenda în acest termen, judecătorul delegat cu executarea,
la cererea acesteia, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii în rate lunare, pe o perioadă
ce nu poate depăşi 2 ani.
În cazul în care dispune eşalonarea, încheierea va cuprinde: cuantumul amenzii,
numărul de rate lunare în cuantum egal pentru care se eşalonează amenda, precum şi
termenul de plată.
997. Chiar şi în cazul în care se comite o infracţiune prin care s-a urmărit obţinerea
unui folos patrimonial, iar legea prevede numai pedeapsa amenzii sau aceasta este
prevăzută alternativ cu închisoarea, dar instanţa optează pentru ea, amenda astfel
obţinută urmează regimul de executare de drept comun. Soluţia este firească, deoarece
în acest caz suntem în prezenţa unei amenzi aplicate ca sancţiune unică.
998. În cazul când amenda apare distinct alături de pedeapsa închisorii, în condiţiile
art. 62 C.pen., soluţia se menţine doar în parte.
Astfel, în măsura în care se dispune executarea pedepsei închisorii, executarea
amenzii stabilite în aceste condiţii va urma regimul de drept comun al pedepsei amenzii.
Dacă se decide amânarea aplicării pedepsei, conform art. 83 alin. (3) C.pen., vom
vedea că legiuitorul a ales să facă „un corp comun" între cele două pedepse, dispunând
că automat va fi amânată şi aplicarea pedepsei amenzii. Soluţia este firească, deoarece
instanţa nu arfi putut să pronunţe o hotărâre de amânare, iar pentru aceeaşi infracţiune
să pronunţe şi o hotărâre de condamnare, pentru a se putea executa pedeapsa amenzii.
În schimb, aşa cum vom vedea cu ocazia analizei instituţiei suspendării sub supra}
veghere a executării pedepsei, conform art. 91 alin. (2) C.pen., când pedeapsa închisorii
este însoţită de pedeapsa amenzii (aplicată potrivit art. 62 C.pen.), amenda se execută
chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere. Într-o
astfel de ipoteză este şi mai vizibilă raţiunea instituirii pedepsei amenzii care însoţeşte
pedeapsa închisorii, care acum depăşeşte etapa individualizării judiciare a pedepsei ,
ţinând deja de individualizarea legală a executării acesteia. Astfel, chiar în ipoteza în care
instanţa consideră că inculpatul se poate îndrepta şi fără executarea efectivă a pedepsei
închisorii, legiuitorul impune obligatoriu plata amenzii stabilite în condiţiile art. 62
C.pen., tocmai pentru a sancţiona patrimonial persoana care a pătruns în câmpul infrac-
ţional în vederea obţinerii unor asemenea foloase.
999. În situaţia în care amenda nu se stinge prin modalitatea de drept comun (plata
sumei stabilite), regimul de executare a acestei sancţiuni va fi determinat de împre-
jurările care au condus la neachitarea ei. Astfel, în cazul relei-credinţe, amenda va fi
înlocuită cu pedeapsa închisorii, iar în cazul în care amenda nu este executată din motive
neimputabile condamnatului, se va putea dispune executarea ei prin prestarea unei
munci neremunerate în folosul comunităţii.
4. 7. Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii

4.7.1. Raţiunea reglementării actuale
1000. Conform art. 63 1 C.pen. 1969, în caz de sustragere cu rea-credinţă a condam-

natului de la plata amenzii, pedeapsa amenzii era înlocuită cu închisoarea. Aceasta era însă
posibil numai dacă infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea prevedea pe-
deapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii. Prin urmare, în cazul în care infracţiunea
săvârşită era sancţionată de lege numai cu amenda ori când la pedeapsa amenzii s-a ajuns,
obligatoriu, ca efect al circumstanţelor atenuante, în condiţiile art. 76 alin. (1) lit. e) teza
a li-a C.pen. 1969, înlocuirea nu putea opera. într-o astfel de situaţie, eventual, se putea
încerca executarea silită a condamnatului 1.
1
În doctrină, conform vechii reglementări, s-a generalizat, considerându-se că, şi acolo unde este
posibilă înlocuirea amenzii cu închisoarea, conform art. 63 1 C.pen. 1969, această înlocuire va opera doar
dacă nu se reuşeşte executarea silită. În acest sens, a se vedea C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român.
Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 201. Ca argument, autorii citaţi au trimis la
dispoziţiile art. 7 privind executarea pedepsei amenzii din Legea nr. 275/2006 privind executarea
pedepselor - textul incident prevedea că, în cazul neachitării la termen, amenda se va executa conform
procedurii privind recuperarea creanţelor bugetare. În opinia noastră, textul la care se face referire era
funcţional doar în ipoteza în care amenda nu putea fi înlocuită cu închisoarea, în ipoteze problematice
identificate, de altfel, ca o critică a reglementării anterioare. În toate celelalte cazuri, funcţiona automat
înlocuirea, conform art. 63 1 C.pen. 1969. În acelaşi sens, a se vedea N.T. Buzea, Executarea hotărârilor
penale după legiuirea penală Carol li, cit. supra, pp. 83-84, arătându-se că, prin textele din Codul penal
Carol al II-iea, optica legiuitorului a fost ca amenda neachitată să fie executată prin muncă sau închisoare,
„fără a se încerca mai întâiu încasarea amenzilor pe cale silită asupra avere! condamnaţilor". Chiar dacă
în acelaşi context, se mai întâlneau situaţii în care nu exista rea-credinţă, condamnatul

nedispunând de mijloacele financiare, astfel că nu se putea dispune înlocuirea. Mai mult,
în acest caz şi executarea silită era practic sortită eşecului, deoarece persoana nu avea
venituri sau bunuri care să îi permită să efectueze plata. în final, persoana ajungea să nu
suporte nîcio constrângere ca efect al infracţiunii comise 1.
În condiţiile reglementării actuale, aşa cum vom vedea, inconvenientele mai sus
expuse sunt evitate- în cazul condamnatului de rea-credinţă prin intermediul dispoziţiilor
art. 63 C.pen., iar în cazul celui de bună-credinţă, conform art. 64 C.pen., aşa cum vom
dezvolta în secţiunea ce urmează.
4.7.2. Condiţiile pentru a opera înlocuirea
1001. Potrivit art. 63 C.pen., dacă

persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu exe-
cută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se
înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.
Se observă, în primul rând, faptul că înlocuirea operează acum obligatoriu, odată
îndeplinite condiţiile. În al doilea rând, în considerarea modului în care este individua-
lizată pedeapsa amenzii prin raportare la un număr stabilit de zile-amendă, acestea vor
fi valorificate la înlocuire. Astfel, noua reglementare înlătură posibilitatea instanţei de
judecată de a individualiza pedeapsa închisorii cu care este înlocuită amendaz, textul de
lege impunând o corespondenţă strictă între numărul zilelor-amendă şi al zilelor de
închisoare.
Revenind, condiţiile pentru a opera înlocuirea sunt, în mod cumulativ, următoarele:
a) persoana să fi fost condamnată la pedeapsa amenzii.

Aşa cum am arătat în comentariile anterioare, aceasta va fi o sumă ce a fost deter-
minată prin înmulţirea unui anumit număr de zile-amendă cu un cuantum corespun-
zător unei zile-amendă;
b} persoana să se sustragă cu rea-credinţă de la plata amenzii.

Prin termenul „rea-credinţă" se înţelege situaţia în care persoana condamnată are
posibilităţi financiare să achite amenda aplicată, dar, din motive imputabile acesteia, nu
plăteşte suma datorată. În cazul în care persoana nu dispune de mijloace, de regulă, nu
autorul admite că „se observă o revenire la sistemul abrogat de a nu se schimba amenda în închisoare de
cât dacă condamnatul este insolvabil", această revenire era susţinută de intervenţia expresă a legiuitorului
(Legea din 1 februarie 1939 sau Decretul Lege din 7 iunie 1938), în considerarea unor dificultăţi de fapt ca
urmare a aplicării Codului penal în forma iniţială. Concluzionând, optica legiuitorului - atât în forma
originală a Codului penal Carol al II-iea, cât şi prin introducerea art. 63 1 în Codul penal din 1969 - rezida în
efectul cominatoriu al înlocuirii amenzii cu închisoarea, fără a se proceda la executarea silită, căci amenda
iniţială nu avea ca fundament creşterea bugetului de stat, ci convingerea instanţei că această pedeapsă
corespunde cel mai bine situaţiei concrete.
1
2
se poate înlocui pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii. Vom arăta în secţiunea

următoare care sunt soluţiile posibile în această situaţie.
Legiuitorul a prevăzut în art. 22-23 alin. (4) din Legea nr. 253/2013 procedura de urmat
pentru stabilirea motivelor care au dus la neachitarea amenzii: astfel, judecătorul delegat
cu executarea, constatând că persoana condamnată nu a achitat amenda, în tot sau în
parte, în termenul prevăzut de lege, sesizează instanţa de executare. Aceasta, pentru a
stabili motivele ce au dus la neexecutarea pedepsei amenzii, va solicita date privind situaţia
materială a condamnatului de la autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul
acestuia şi, dacă apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din cadrul Agenţiei
Naţionale
de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi sau instituţii publice care deţin
informaţii
cu privire la situaţia patrimonială a condamnatului. Aşa cum am arătat deja,
credem că instanţa va putea obţine informaţiile mai uşor, prin intermediul sistemul
informatic PatrîmVen, odată ce a obţinut acces la acesta.
Textele menţionate indică elementele care vor fi valorificate de instanţă în formarea
opiniei privind posibilităţile materiale ale condamnatului. Totuşi, în practică se pot ivi
numeroase situaţii discutabile, motiv pentru care credem că trebuie punctate câteva criterii
în stabilirea existenţei relei-credinţe a condamnatului. Astfel, arătăm că instanţa nu va fi
ţinută doar de datele obţinute în urma comunicărilor cu autorităţile şi instituţiile mai sus
menţionate. Ea va putea administra orice mijloc de probă pentru a stabili motivele
neexecutării 1 identificând reaua-credinţă a condamnatului. În măsura în care persoana în
cauză nu a încercat să se angajeze, nu a recurs la valorificarea unor bunuri mobile sau
imobile pe care le deţine pentru a obţine astfel resursele financiare necesare executării
pedepsei, instanţa va concluziona în sensul existenţei relei-credinţe, cu consecinţa înlocuirii
amenzii cu închisoarea 1 .
1002. Dacă instanţa constată neexecutarea cu rea-credinţă a amenzii, va proceda

la înlocuirea amenzii cu pedeapsa închisorii 2 •
Înlocuirea se va face după un algoritm simplu: astfel, dacă amenda nu a fost achi-
tată deloc, instanţa va identifica numărul de zile-amendă stabilit de instanţa fondului,
urmând ca o zi-amendă să fie înlocuită cu o zi de închisoare; în măsura în care amenda
a fost plătită în parte (să nu uităm că aceasta poate fi achitată şi în tranşe, prin excepţie),
1
În sens contrar, Trib. Cluj, s. pen., sent. nr. 310/2017 (nepublicată), unde instanţa a dispus exe-
cutarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, deşi la dosarul
cauzei au fost depuse documente de către autorităţile competente care atestau că persoana deţinea în
proprietate imobile, vânzând recent unul şi achiziţionând altul [hotărârea a rămas definitivă prin
respingerea contestaţiei Parchetului -C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 24/2018 (nepublicată)].
2
Precizăm că-în varianta proiectului de Cod adoptat în Comisie-înlocuirea amenzii devenea posibilă
doar dacă persoana condamnată nu putea fi executată silit, sursa de inspiraţie fiind reglementarea similară
din art. 36 alin. (1) C.pen. elveţian (forma în vigoare de la 1 ianuarie 2007) şi art. 49 C.pen. portughez- a
se vedea art. 63 din Anteproiect, în C.D.P. nr. 2-3/2007, p. 269. În opinia noastră, varianta actuală a Codului
este mai fericită - pedeapsa amenzii penale nu are ca scop creşterea bugetului statului, ci sancţionarea
patrimonială a condamnatului, aplicată ca pedeapsă principală cel mai puţin gravă. Or, odată ce se constată
că acesta este de rea-credinţă (având disponibilităţi financiare), înseamnă că persoana condamnată nu a
înţeles consecinţele hotărârii de condamnare pronunţate, motiv pentru care este necesară înlocuirea
pedepsei mai blânde iniţial aplicate.
redem că instanţa va împărţi suma neachitată la cuantumul unei zile-amendă. Numărul

are va fi obţinut va fi rotunjit la un număr întreg (calculând în favoarea condamnatului),
'ar acest număr de zile-amendă va fi înlocuit cu un număr egal de zile de închisoare.
1003. Pedeapsa astfel obţinută va fi obligatoriu executată în penitenciar. În acest

ens, arătăm că îşi menţine actualitatea Decizia nr. 50 din 4 iunie 2007, pronunţată în
nteresul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 1 . Astfel, raportat la
ispoziţiile art. 63 1 C.pen. 1969, instanţa supremă a stabilit că, în cazul înlocuirii pe-
epsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţă nu poate fi
ecât cu executare efectivă.
1004. Arătăm că şi conform noii reglementări se identifică deja 11 breşe", şi anume

ipoteze în care, deşi se constată reaua-credinţă a persoanei condamnate, pedeapsa
amenzii nu poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii. Dificultăţile apar în cazul condam-
nărilor la pedeapsa amenzii pronunţate de instanţe din alte state membre ale Uniunii
Europene, hotărâri recunoscute de autorităţile române, în conformitate cu procedura
internă (art. 233-247 din Legea nr. 302/2004), în transpunerea Deciziei-cadru 2005/214/JAI
privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor financiare. Astfel,
pornind de la prevederile art. 243 din Legea nr. 302/2004, conform cărora executarea
sancţiunii
este guvernată de legea română, respectiv de la cele ale art. 244 din acelaşi act
normativ, ce dispune că, ,,dacă executarea unei hotărâri nu este posibilă, fie total, fie
parţial, autoritatea judiciară română de executare poate dispune înlocuirea amenzii, în
condiţiile art. 63 sau 64 din Codul penal", situaţia pare a fi relativ simplă: odată recunoscută
hotărârea, amenda urmează în totalitate regimul executării unei sancţîuni pecuniare
aplicate de instanţele noastre'. Lecturând însă art. 10 din Decizia-cadru amintită, se ob-
servă că, sub denumirea marginală „Pedeapsa cu închîsoarea sau altă sancţiune alternativă
de substituţie în cazul nerecuperărîî sancţiunii financiare", se prevăd următoarele: ,,Atunci
când nu este posibil să se execute o decizie, total sau parţial, statul executant poate aplica
sancţiuni alternative, inclusiv pedepse privative de libertate, dacă dreptul său prevede
astfel în aceste cazuri şi statul emitent a permis aplicarea acestor sancţiuni alternative În
certificatul prevăzut la articolul 4. Severitatea sancţiunii alternative este stabilită în
conformitate cu dreptul statutului executant, dar nu depăşeşte un nivel maxim prevăzut în
certificatul transmis de statul emitent" (s.n.). Certificatul la care se face referire în cuprinsul
art. 4 este un tipizat ce însoţeşte hotărârea a cărei recunoaştere se solicită şi în cuprinsul
căruia se prevede dacă este posibilă înlocuirea cu sancţiuni alternative (inclusiv pedepse
privative de libertate) şi, respectiv, care este durata maximă a acestora în caz de înlocuire.
În mod evident, în măsura în care certificatul transmis prevede această posibilitate, instanţa
română va putea da curs dispoziţiilor art. 63 şi 64 C.pen., atente doar să nu depăşească
nivelul maxim indicat în certificat. Problema subzistă însă în cazul în care certificatul nu
prevede o astfel de posibilitate.
1 Publicată în M. Of. nr. 775 din 15 noiembrie 2007. în acelaşi sens: C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu,
C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 106;
C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 237.
2
în acest sens, a se vedea Judec. Baia Mare, sent. pen. nr. 918/2016 (nepublicată), prin care a fost
înlocuită amenda în cuantum de 4.200 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii, cu un număr de
21 de zile de închisoare (definitivă ca urmare a neexercitării căii de atac).
316 Drept penal. Partea generală • Voi.
Precizăm că problema juridică a făcut obiectul dezbaterii în cadrul unei întâlniri

organizate sub egida Institutului Naţional al Magistraturii la finalul anului 2016 1 • În opinia
redactorului referatului din cadrul Judecătoriei Baia-Mare (în susţinerea sentinţei mai sus
amintite, unde înlocuirea a fost dispusă, chiar dacă certificatul menţiona că nu este posibilă
aplicarea de sancţiuni alternative), executarea sancţiunii este guvernată doar de legea
română, iar menţiunea din art. 4 din Decizia-cadru privind certificatul se referă la posibili-
tatea autorităţii judiciare române care recunoaşte hotărârea străină de a aplica la mo-
mentul recunoaşterii o altă sancţiune decât cea expres prevăzută în certificat. Opinia
majoritară a participanţilor la seminarul menţionat a fost însă, în mod previzibil, contrară:
este evident că textele indicate din Decizia-cadru fac referire la procedura executării, iar nu
cea a recunoaşterii iniţiale 2 • Prin urmare, în cazurile în care legea statului de condamnare
nu prevede în norma de incriminare sancţiuni alternative, iar în certificatul transmis se
prevede expres că nu este permisă aplicarea de sancţiuni alternative, nu va fi posibilă
înlocuirea pedepsei amenzii, aplicată prin hotărârea străină de condamnare recunoscută
de instanţele noastre, cu pedeapsa închisorii.
Raliindu-ne opiniei majoritare, ne întrebăm însă dacă soluţia este incidentă şi în cazul
executării amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, caz în
care nu se va dispune înlocuirea, fiind doar în prezenţa unei alte modalităţi de executare a
aceleiaşi sancţiuni pecuniare iniţiale. Se observă că, din nefericire, soluţia propusă la
întâlnirea profesională mai sus amintită nu a vizat şi aceste aspecte, limitându-se doar la
problema înlocuirii amenzii. Precizăm însă că certificatul prevăzut la art. 4 din Decizia-cadru
2005/214/JAI face referire expresă la pedepse privative de libertate şi durata maximă, la
serviciul comunitar (ce ar corespunde muncii), respectiv la alte sancţiuni. Cu alte cuvinte,
discuţia se poate purta şi în cazul în care se pune, într-o primă ipoteză, problema executării
amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, iar certificatul nu
prevede o astfel de posibilitate. În măsura în care condamnatul consimte (element esenţial
pentru muncă, aşa cum vom vedea în continuare), ,,conflictul juridic se va stinge 11 amiabil 11 •
11
Totuşi, în măsura în care persoana nu consimte, activându-se ipoteza înlocuirii cu pedeapsa

închisorii, observăm că vom ajunge la impasul mai sus menţionat: nu va putea opera
înlocuirea.
În aceste cazuri - şi doar în aceste cazuri - se va ajunge la executarea silită, conform
procedurii privind recuperarea creanţelor bugetare.
4. 7.3. Cazul amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii. Cazul amenzii aplicate în
condiţiile unei pluralităţi de infracţiuni
1005. În fine, precizăm că înlocuirea operează şi pentru amenda neexecutată ce a

însoţit pedeapsa închisorii, aplicată în condiţiile art. 62 C.pen. În acest caz, pedeapsa
1 A se vedea A.C. Lăbuş, N.-S. Ţăran, Minuta Întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi curţi/ar de apel, Târgu Mureş, 29-30 septembrie 2016, p. 79 (http://www.inm-lex.ro).
2
De asemenea, chiar dacă nu a fost preluată în dreptul intern dispoziţia din art. 10, caracterul
obligatoriu al deciziei-cadru determină totuşi în privinţa autorităţilor naţionale, în special a instanţelor
naţionale, o obligaţie de interpretare conformă a dreptului naţional - în acest sens, a se vedea OUE,
hotărârea din 16 iunie 2005, cauza C-105/03 (Pupino), § 33-34; hotărârea din 5 octombrie 2004, cauzele
conexate C-397 /Ol - C-403/01 (Pfeiffer şi alţii), § 113-114; hotărârea din 24 ianuarie 2012, cauza C-282/10
(Dominguez), § 24; hotărârea din 5 septembrie 2012, cauza C-42/11 (Lopes Da Silva Jorge),§ 53; respectiv
hotărârea din 8 noiembrie 2016, cauza C-554/14 (Atanas Ognyanov), § 56 şi urm.
•pedepsele aplicabile persoanei fizice 317
închisorii astfel obţinută (prin acelaşi „algoritm de conversie") se va adăuga la pedeapsa

închisorii iniţiale, pedeapsa finală rezultată având regimul juridic al unei pedepse unice.
Deşi textul de lege din Codul penal face referire în mod expres doar la pedeapsa
amenzii care a însoţit pedeapsa închisorii, credem că aceeaşi va fi soluţia şi în cazul în
care discutăm despre o pedeapsă rezultantă, în structura căreia avem atât pedeapsa
închisorii, cât şi a amenzii (de exemplu, o pedeapsă obţinută ca urmare a aplicării
sistemului de sancţionare de la concursul de infracţiuni, una dintre pedepsele stabilite
pentru o infracţiune concurentă fiind închisoarea, iar alta sau altele amenda). Soluţia va
fi aceeaşi şi în ipoteza unei recidive postcondamnatorii, în care termenul al II-iea ar
consta în aplicarea pedepsei amenzii, care nu este executată cu rea-credinţă'.
4.8. Executarea amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul

comunităţii
4.8.1. Raţiunea instituţiei
1006. Aşa cum am arătat în secţiunea anterioară, conform Codului penal din 1969,
în ipoteza în care persoana condamnată la pedeapsa amenzii era de bună-credinţă - cu
alte cuvinte, persoana nu dispunea de mijloacele necesare pentru a achita suma impusă-,
nu se putea înlocui pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii. În final, se ajungea să nu
existe nicio consecinţă aflictivă pentru condamnat.
Acesta este şi motivul principal pentru introducerea textului de lege ce face obiectul
analizei noastre: astfel, în ipoteza mai sus descrisă, instanţa - cu consimţământul
prealabil al condamnatului-va înlocui zilele-amendă cu un număr corespunzător de zile
de muncă în folosul comunităţii.
Pe marginea acestei inovaţii, în Expunerea de motive se arată că ,,( ... ) munca în
folosul comunităţii apare, sub aspectul naturii juridice, ca o formă substitutivă de
executare a pedepsei amenzii în cazul persoanelor de bună-credinţă insolvabile care
consimt la executarea pedepsei amenzii în această modalitate"'.
Executarea obligaţiei de muncă poate înceta pe parcursul executării acesteia, dacă
persoana condamnată achită suma de bani corespunzătoare zilelor-amendă rămase
neexecutate. De asemenea, amenda executabilă prin muncă va putea fi înlocuită cu
privarea de libertate, dacă persoana condamnată fie nu execută munca în folosul
comunităţii în condiţiile stabilite de instanţă, fie săvârşeşte o nouă infracţiune.
4.8.2. Condiţiile dispunerii executării amenzii prin prestarea muncii neremunerate
1007. Condiţiile necesar a fi întrunite pentru a se putea dispune executarea amenzii

prin prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii reies din lectura art. 64
C.pen. Astfel, este necesar:
1
A se vedea supra, cap. VIII,§ 697.
2
Expunerea de motive, cit. supra, pp. 194-195.
a) să existe o hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa amenzii.

Pedeapsa amenzii va consta într-o sumă într-un anumit cuantum, ce a fost deter-
minat prin înmulţirea unui număr de zile-amendă fixat de instanţă cu o sumă determi-
nată pe zi de aceeaşi instanţă.
Înlocuirea nu se va putea dispune în cazul amânării aplicării pedepsei amenzii, dat
fiind că aceasta nu este executabilă;
b) pedeapsa amenzii să nu poată fi executată În tot sau În parte.

Neexecutarea în parte este posibilă în ipoteza în care a fost încuviinţată executarea
ei în tranşe, iar una sau unele dintre aceste tranşe nu au fost achitate;
c) motivele neexecutării să nu fie imputabile persoanei condamnate.

Cu alte cuvine, ne găsim în ipoteza bunei-credinţe - persoana doreşte executarea
pedepsei, dar nu dispune de mijloace financiare care să îi permită să facă plată: nu are
venituri, respectiv nu are bunuri etc. De asemenea, condiţia va fi îndeplinită şi în situaţia
în care, la un moment anterior, persoana dispunea de resursele financiare necesare,
dar, între timp, situaţia ei materială a suferit schimbări radicale. De exemplu, şi-a pierdut
locuinţa ca urmare a unui incendiu, fără a avea asigurare, a făcut investiţii pe piaţa de
capital, care s-au dovedit nerentabile etc. Condiţia nu va fi însă îndeplinită atunci când
condamnatul şi-a provocat cu intenţie starea de insolvabilitate, urmărind sustragerea
de la plata amenzii;
d} să existe consimţământul prealabil al persoanei condamnate de a presta o muncă

neremunerată în folosul comunităţii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate,
persoana nu poate presta această muncă.
Pentru a respecta reglementările privind interzicerea muncii forţate', executarea
pedepsei amenzii prin prestarea muncii este posibilă doar în măsura în care condam-
natul şi-a dat acordul prealabil de a efectua munca neremunerată în folosul comunităţii.
Dacă acesta nu îşi dă consimţământul, art. 64 alin. (6) C.pen. prevede că amenda se
înlocuieşte cu pedeapsa închisorii, conform art. 63 C.pen., în modul descris în secţiunea
de mai sus 2 • În absenţa acestei prevederi, niciun condamnat nu ar fi de acord cu
prestarea unei munci neremunerate, deoarece oricum nu ar putea exista vreo conse-
cinţă defavorabilă, chiar dacă există hotărârea de condamnare. Or, să nu uităm că
tocmai aceasta a fost raţiunea art. 64 C.pen., şi anume să înlăture vidul legislativ existent
anterior în materie. Prin urmare, în acest caz, înlocuirea pedepsei amenzii operează în
1
A se vedea art. 42 din Constituţie, respectiv art. 4 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
2A se vedea Trib. Cluj, s. pen., dec. nr. 81/2018 (nepublicată). Instanţa a dispus înlocuirea amenzii cu
pedeapsa închisorii, motivând că, ,,în lipsa oricărei manifestări de voinţă din partea condamnatului,
instanţa presupune că există un dezinteres total pentru propria sa situaţie juridică şi implicit lipsa unui
acord pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, astfel că devin incidente
dispoziţiile art. 64 alin. (6) C.pen.".
rnod atipic, nu fiindcă persoana este de rea-credinţă în sensul neexecutării amenzii prin
plată, ci în considerarea refuzului de a accepta o modalitate alternativă de executare'.
1008. Revenind la situaţia existenţei consimţământului, atragem atenţia asupra

ipotezei în care starea de sănătate a condamnatului nu permite efectuarea unei astfel
. de activităţi. În acest caz, credem că trebuie să facem distincţie în funcţie de situaţia
· concretă: în măsura în care este vorba de un impediment temporar, instanţa va dispune
înlocuirea, urmând ca munca să fie prestată efectiv după însănătoşire. În măsura în care
este vorba de o incapacitate permanentă, instanţa nu va dispune înlocuirea, deoarece
aceasta nu are sens, fiind evident că munca nu va putea fi prestată 2 • De asemenea,
instanţa nu va putea dispune nici înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, deoarece
nu sunt întrunite nici condiţiile prevăzute de art. 63 C.pen. privind existenţa
relei-credinţe 3 • Aparent, pare că se poate ivi o ipoteză în care criticile aduse fostului
art. 63 1 C.pen. 1969 să se menţină şi pe noua reglementare. Situaţiile de acest gen ar
trebui să fie rare, paleta de instituţii şi societăţi care vor fi implicate permiţând practic
ca inclusiv persoanele cu handicap fizic grav să poată efectua un anumit tip de activitate.
1009. În fine, odată întrunite toate aceste condiţii, instanţa va dispune executarea
pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.
Algoritmul va fi identic cu cel prezentat în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu
închisoarea (atât în caz de neexecutare totală, cât şi parţială), unei zile-amendă
corespunzându-i o zi de muncă în folosul comunităţii. De asemenea, toate soluţiile
propuse în ipoteza pluralităţii de infracţiuni îşi păstrează valabilitatea şi în acest caz.
Potrivit art. 52 din Legea nr. 253/2013, două ore de activitate prestată efectiv
echivalează cu o zi de muncă. în cazul persoanelor supravegheate care desfăşoară
o activitate remunerată sau urmează cursuri de învăţământ ori de calificare profesională,
durata muncii prestate în aceeaşi zi calendaristică poate fi de maximum două ore. La
solicitarea persoanei supravegheate, durata muncii prestate poate fi prelungită de către
consilierul de probaţiune cu până la două ore de muncă. În zilele nelucrătoare sau în cazul
persoanelor care nu desfăşoară o activitate remunerată ori nu urmează cursuri de
învăţământ sau de calificare profesională, durata muncii prestate într-o zi calendaristică nu
1 Pentru o opinie care consideră discutabilă prevederea, a se vedea B.N. Buiai, Comentariu, în
Explicaţii preliminare li, pp. 42-43. Autorul arată că „legiuitorul asimilează lipsa consimţământului celui
condamnat la pedeapsa amenziî- pe care nu a putut-o executa din motive neimputabile lui- de a presta
în locul plăţii amenzii o muncă neremunerată în folosul comunităţii cu neexecutarea cu rea-credinţă a
pedepsei amenzii".
2 În acest sens, art. 23 din Legea nr. 253/2013, sub titulatura marginală „Procedura în caz de
neexecutare a amenzii", prevede că executarea amenzii prin prestarea muncii neremunerate se dispune
de instanţă ,,( ... ) în afară de cazul în care persoana nu poate presta această muncă din cauza stării de
sănătate".
3
în sens contrar, în doctrină s-a considerat că, atunci când nu se poate identifica nicio activitate pe
care să o poată efectua condamnatul, singura soluţie este înlocuirea amenzii neplătite cu închisoarea -
poate depăşi 8 ore. Munca neremunerată în folosul comunităţii nu se execută în timpul

nopţii sau în zilele de duminică şi în zilele declarate, potrivit legii, sărbători legale, decât la
solicitarea persoanei şi în măsura în care acest lucru este posibil.
4.8.3. Cazul amenzii care a însoţit pedeapsa închisorii
1010. Conform art. 64 alin. (2) C.pen., dacă amenda înlocuită conform dispoziţiilor
alin. (1) a însoţit pedeapsa închisorii (conform art. 62), obligaţia de muncă în folosul
comunităţii se execută după executarea pedepsei închisorii.
Din nou, pentru identitate de raţiune, credem că soluţia este aplicabilă şi în cazul în
care amenda este aplicată în considerarea sistemului sancţionator de la concurs sau
recidivă postcondamnatorie.
4.8.4. Încetarea obligaţiei de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii
1011. Conform art. 23 alin. (6) din Legea nr. 253/2013, executarea muncii în folosul
comunităţii se face într-un termen de maximum 2 ani de la rămânerea definitivă
a hotărârii prin care s-a dispus executarea amenzii în această modalitate. Aşa cum am
mai arătat, art. 64 alin. (4) C.pen. prevede că aceasta poate înceta mai repede, în măsura
în care este achitată amenda corespunzătoare zilelor-amendă rămase neexecutate. De
exemplu: persoana a comis o infracţiune de ameninţare, prevăzută de art. 206 C.pen.,
sancţionată cu închisoare între 3 luni şi un an, alternativ cu amenda. Instanţa - conform
art. 61 alin. (4) lit. b) C.pen. -a stabilit un număr de 150 de zile-amendă, cu un cuantum
de 20 lei pe zi, rezultând o sumă de 3000 lei. Constatând imposibilitatea achitării sumei,
instanţa a dispus, în condiţiile art. 64 C.pen., executarea pedepsei amenzii printr-un
număr de 150 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii. După executarea
a 40 de zile, condamnatul primeşte, ca urmare a unei moşteniri, o sumă de bani ce îi
permite să achite amenda. În această situaţie, zilele-amendă rămase neexecutate sunt
110, iar suma finală va fi de 2.200 lei. Odată prezentată recipisa de plată, cumulat cu
dovada zilelor de muncă efectiv prestate, va înceta executarea muncii în folosul
comunităţii, ca urmare a plăţii integrale a restului sumei.
În fine, credem că executarea prestării muncii va înceta mai repede şi în ipoteza
imaginată mai sus a survenirii unei incapacităţi permanente fizice (sau chiar psihice) ce
nu îi mai permite persoanei în cauză exercitarea vreunei activităţi.
4.8.5. Înlocuirea zilelor-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii cu

pedeapsa închisorii
1012. Restul zilelor-amendă neexecutate se vor înlocui cu închisoarea, în următoa

rele cazuri:
,;pedepsele aplicabile persoanei fizice 321
a) când persoana nu îşi execută obligaţia de muncă neremunerată în condiţiile

stabilite de către instanţă.
în acest caz, conform art. 106 alin. (2) din Legea nr. 252/2013, consilierul de pro-
baţiune, din oficiu sau în urma înştiinţării primite din partea instituţiei în cadrul căreia se
efectuează activitatea, constatând că persoana nu execută munca în condiţiile stabilite de
instanţă,va sesiza instanţa de executare.
Conform art. 561 alin. (1) C.proc.pen., instanţa competentă (instanţa de executare, în
această situaţie) va înlocui numărul de zile-amendă neexecutate prin muncă în folosul
comunităţii cu un număr egal de zile de închisoare;
b) când persoana comite o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea

integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii.
Într-o astfel de situaţie, instanţa competentă va fi instanţa care judecă în primă instanţă
infracţiunea săvârşită înainte de executarea integrală a muncii în folosul comunităţii, conform
art. 561 alin. (1) C.proc.pen.
Observăm că, pentru a opera înlocuirea, trebuie îndeplinite în mod cumulativ mai
multe condiţii:
b1) comiterea unei noi infracţiuni.

Legea impune înlocuirea întotdeauna, indiferent de gravitatea infracţiunii, de
forma de vinovăţie cu care a fost comisă sau de pedeapsa stabilită pentru aceasta. Nu
reiese însă clar din formularea textului de lege când trebuie comisă noua infracţiune -
ulterior condamnării definitive la pedeapsa amenzii sau ulterior rămânerii definitive a
hotărârii prin care s-a dispus executarea amenzii prin muncă în folosul comunităţii.
Înclinăm spre a lua în considerare acest din urmă moment.
În sprijinul soluţiei noastre, pot fi aduse mai multe argumente. În primul rând, în acest
fel se evită crearea unei diferenţe de tratament între două persoane aflate în situaţie de
pluralitate intermediară1, după cum dispunerea muncii în folosul comunităţii s-a făcut cu
privire la amenda aplicată pentru prima infracţiune sau la amenda din structura pedepsei
rezultante. În al doilea rând, după cum vom vedea în continuare, înlocuirea operează în
mod obligatoriu 1 îndiferent de gravitatea şi forma de vinovăţie a infracţiunii nou-comise.
Astfel 1 raportarea la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus
executarea amenzii prin muncă va restrânge ipotezele de înlocuire la situaţiile în care
condamnatul nesocoteşte beneficiul acordat de instanţă prin hotărârea respectivă;
b2) descoperirea noii infracţiuni anterior executării integrale a obligaţiei de muncă.

Pentru a putea opera înlocuirea, este necesar ca infracţiunea să fie descoperită
anterior executării integrale a obligaţiei de muncă, prin descoperire însemnând simpla
1
Este situaţia cea mai frecventă, dar Îf1 practică pot fi întâlnite şi ipoteze de recidivă postcondam-
natorie - spre exemplu, atunci când amenda a fost aplicată pe lângă o pedeapsă cu închisoarea care
îndeplineşte condiţiile primului termen.
informaţie (in rem) despre comiterea unei fapte prevăzute de legea penală (de exemplu:
în cazul unei infracţiuni de omor, aceasta va fi considerată descoperită dacă se găseşte
cadavrul victimei, chiar dacă nu există niciun indiciu despre identitatea făptuitorului).
Nu are importanţă momentul în care se va pronunţa o hotărâre judecătorească
definitivă în raport cu această nouă infracţiune, elementul-reper fiind momentul desco-
peririi acesteia.
În cazul în care infracţiunea nu este descoperită anterior executării integrale a
muncii neremunerate, nu va mai putea opera înlocuirea, amenda fiind deja executată.
În acest caz, infracţiunea nou-descoperită va fi în stare de pluralitate intermediară (să
nu uităm că primul termen era o condamnare la pedeapsa amenzii) cu infracţiunea
iniţială, urmând a se aplica tratamentul acolo reglementat';
b3 ) pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru noua infracţiune

Condiţia se deduce din tratamentul sancţionator incident, declanşat doar dacă se
pronunţă o hotărâre de condamnare definitivă pentru noua infracţiune. Per a contraria,
în cazul în care se dispune o soluţie de amânare a aplicării pedepsei, persoana va
continua să execute munca neremunerată în folosul comunităţii. Soluţia este logică,
deoarece, odată ce instanţa consideră oportună amânarea aplicării pedepsei, înseamnă
că nu este necesară aplicarea şi executarea acesteia'. De asemenea, executarea muncii
neremunerate nu intră în conflict cu existenţa unui termen de supraveghere ca urmare
a soluţiei amânării 3 •
1013. Odată întrunite condiţiile, instanţa va dispune înlocuirea numărului de

zile-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii la data rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare pentru noua infracţiune cu un număr corespunzător de zile
cu închisoare. Conform art. 64 alin. (5) lit. b) C.pen., zilele de privare de libertate astfel
obţinute se vor adăuga la pedeapsa pentru noua infracţiune.
Modalitatea de înlocuire şi particularităţile acestui sistem sancţionator ne deter-
mină să facem unele observaţii.
1 În măsura în care pentru noua infracţiune se va stabili pedeapsa închisorii, va rămâne să se execute
pedeapsa închisorli, deoarece, conform sistemului sancţionator de drept comun, amenda se adaugă în
întregime la pedeapsa închisorii - a se vedea art. 39 alin. (1) lit. d) C.pen. Or, în cazul de faţă amenda este
deja executată, astfel că nu se mai pune problema executării ei. În schimb, în măsura în care pentru noua
infracţiune se stabileşte tot pedeapsa amenzii, ulterior aplicării sistemului prevăzut de art. 39 alin. (1)
lit. c), se va scădea amenda efectiv executată prin prestarea muncii neremunerate, indiferent dacă aceasta
este pedeapsa cea mai grea sau parte a sporului de 1/3, conform art. 40 alin. (3).
2 Soluţia renunţării la aplicarea pedepsei nu este posibilă, ca urmare a primei condamnări, la pedeapsa
amenzii. În măsura în care instanţa dispune renunţarea neavând cunoştinţă de prima condamnare, am
putea fi în ipoteza anulării renunţării, cu toate consecinţele ce decurg de acolo. Asupra acestor aspecte
vom insista însă în capitolul dedicat individualizării executării pedepsei.
3
În cazul în care instanţa va dispune ca o obligaţie în conţinutul amânării aplicării pedepsei şi execu-
tarea muncii neremunerate în folosul comunităţii, persoana va trebui să execute integral ambele obligaţii
de efectuare a muncii, neoperând vreo contopire între acestea.
edepsele aplicabile persaanei fizice 323
În primul rând, aşa cum am anticipat, observăm că înlocuirea cu un număr

respunzător de zile cu închisoare are loc indiferent de specia de pedeapsă stabilită
entru noua infracţiune.
În al doilea rând, subliniem că numărul de zile cu închisoare care se vor adăuga la
edeapsa stabilită pentru noua infracţiune se calculează prin raportare la zilele-amendă
eexecutate prin muncă la data pronunţării condamnării definitive pentru noua infrac-
iune. Este un sistem atipic, ce nu corespunde nici concursului (pluralităţii intermediare)
i nici recidivei postcondamnatorii; modalitatea de calcul ignoră faptul că forma de
luralitate de infracţiuni ia naştere la momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni şi
ă, teoretic, tot ce se execută de la acel moment se execută în contul pedepsei pentru
'1uralitatea de infracţiuni.
În fine, observăm că sistemul sancţionator aplicabil va fi întotdeauna cumulul
ritmetic, indiferent de forma de pluralitate de infracţiuni incidentă.
Totuşi,
din scrupulozitate juridică, ne întrebăm care ar putea fi forma pluralităţii de
infracţiuni în acest caz? Cu siguranţă, primul răspuns ar fi pluralitate intermediară, deoa-
rece termenul I a constat într-o pedeapsă cu amenda. Totuşi, unele nuanţări pot fi făcute.
În măsura în care pedeapsa amenzii fusese aplicată ca singură sancţiune (pentru o
infracţiune unică sau pentru un concurs), la momentul comiterii noii infracţiuni, nu putem
vorbi de o recidivă, neexistând o pedeapsă cu închisoarea 1 .
Dacă însă pedeapsa amenzii fusese aplicată pe lângă o pedeapsă cu închisoarea (fie în
condiţiile art. 62 C.pen., fie pentru un concurs de infracţiuni), forma de pluralitate ar putea
fi recidiva, dacă pedeapsa închisorii întruneşte condiţiile legale ale termenului I. În acest
caz, vom avea un cumul aritmetic între pedeapsa închîsoriî iniţiale (sau restul neexecutat
din aceasta), zilele-amendă neexecutate înlocuite cu închisoarea (calculate în raport cu
momentul condamnării pentru noua infracţiune) şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea
de la termenul al II-iea. În ipoteza în care am reţine pluralitatea intermediară (de pildă, noua
infracţiune este una săvârşită din culpă), tratamentul sancţionator arfi următorul: se aplică
tratamentul de la pluralitatea intermediară între pedeapsa închisorii iniţiale şi pedeapsa
aplicată pentru noua infracţiune, la care se adaugă zilele de închisoare care înlocuiesc
zilele-amendă neexecutate (raportate la momentul condamnării pentru noua infracţiune).
Secţiunea a III-a. Pedepsele accesorii
§1. Preliminarii
1014. Pedeapsa accesorie cunoaşte

o reglementare diferită sub aspectul modului
de aplicare şi al conţinutului, după cum aceasta însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau pedeapsa închisorii.
1
A se vedea şi supra,§ 743.
324 Drept penal. Partea generală • Voi. 1.
§2. Condiţii de dispunere
1015. Pedeapsa accesorie este consecutivă stabilirii unei pedepse privative ct~
libertate, fie ea închisoare sau detenţiune pe viaţă'. Pentru executarea efectivă a
pedepsei accesorii este însă necesar să avem o pedeapsă nu doar stabilită, ci aplicată
"
şi, mai mult, ca executarea să fie efectivă. ln acest sens, avem în vedere următoarele
'
argumente:
a) din cuprinsul art. 54 C.pen. rezultă că interzicerea exercitării drepturilor va opera

doar după momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Aşa cum vom vedea, în cazul pronunţării unei soluţii de renunţare la aplicarea
pedepsei nu se vor stabili pedepse principale, astfel că nu vom putea discuta de pedepse
accesorii. În cazul amânării aplicării pedepsei, instanţa stabileşte pedeapsa, astfel că
nimic nu o împiedică să stabilească şi pedepse complementare constând în interzicerea
exercitării unor drepturi (în cazul în care legea le prevede, stabilirea acestora este chiar
obligatorie pentru instanţă 2 ), respectiv să apară şi pedepsele accesorii. Aplicarea
acestora va fi însă, de asemenea, amânată, iar ele vor deveni eventual executabile, în
cazul anulării sau revocării amânării dispuse iniţial (caz în care instanţa va aplica
pedeapsa, pronunţând o soluţie de condamnare).
În atari condiţii, este eronată susţinerea că pedeapsa accesorie se va putea aplica
şi în cazul soluţiilor de amânare a aplicării pedepsei principale, urmând a se executa pe
durata termenului de supraveghere, căci la acel moment se poate înţelege că pedeapsa
principală a fost executată sau considerată ca executată 3 •
Autorul citat face o serie de confuzii greu de elucidat: în primul rând, sintagma
11
executat sau considerat ca executat" a fost interpretată fără discuţii în jurisprudenţă şi
doctrină în sensul că face referire la executarea efectivă, respectiv la cauzele care fac ca
pedeapsa să fie considerată executată (graţierea, prescripţia executării pedepsei şi,
eventual, împlinirea termenului liberării condiţionate, respectiv al suspendării condiţionate
sau sub supraveghere conform Codului penal din 1969); în al doilea rând, în cazul soluţiei
de amânare a aplicării pedepsei, pedeapsa nu se aplică, deci nu este executabilă, astfel că
aceasta nu va putea fi vreodată executată sau considerată ca executată. O explicaţie a
1
în sens contrar dispoziţiilor clare de lege, instanţa supremă a arătat- recent- că, ,,potrivit normelor
legale în vigoare, aplicarea pedepselor complementare şi accesorii nu impune condiţii referitoare la cuan-
tumul sau natura pedepsei principale, stabilirea lor fiind consecinţa aprecierii caracterului proporţional al
interzicerii exerciţiului unor drepturi cu scopul urmărit" {s.n.) - I.C.C.J. 1 s. pen., dec. nr. 123/A/2017
(http://www.scj.ro). Or, pedeapsa accesorie este incidentă doar în cazul anumitor specii de pedeapsă -
detenţiune pe viaţă ori închisoare {într-adevăr 1 indiferent de durata, iar nu cuantumul acesteia)-, nu şi în
cazul pedepsei amenzii.
2
Pentru soluţii similare în raport cu dispunerea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi în cazul suspendării condiţionate şi sub supraveghere a executării pedepsei, conform Codului
penal din 1969, a se vedea C.S.J., s. pen., dec. nr. 2855/1999, în 1.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a
executării pedepsei. Culegere de practică judiciară, Ed. C.H. Beck1 Bucureşti 1 2007, pp.184-186.
3
I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.), ap. cit., p. 377.
acestor incoerenţe poate decurge însă din utilizarea greşită a termenului aplicare de către
autorul citat, care îl foloseşte pe post de sinonim al termenului stabilire 1;
b) hatărârea de condamnare trebuie să privească o pedeapsă privativă de libertate.

Legiuitorul a rămas fidel reglementării anterioare, pedeapsa accesorie însoţind
pedeapsa principală privativă de libertate şi, aşa cum vom vedea, pe durata executării
acesteia.
Astfel, pedepsele accesorii vor fi incidente doar:
- în cazul pedepsei închisorii: în acest caz, ele vor avea un conţinut identic cu cel al
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, legea asigurând astfel
0 continuitate firească între interzicerea exercitării aceloraşi drepturi pe durata
executării pedepsei principale, respectiv ulterior;
- în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă: în acest din urmă caz, instanţa va proceda
la individualizarea distinctă a pedepsei accesorii, în considerarea faptului că pedepsele
complementare constând în interzicerea exercitării unor drepturi nu sunt incidente în
cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă;
c) din interpretarea conjugată a prevederilor art. 54 şi ale art. 68 C.pen. (executarea

pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi) reiese cu puterea
evidenţei că, în cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, pe durata
termenului de supraveghere nu vor opera pedepse accesorii, ci pedepse complementare.
Astfel, faţă de dispoziţiile Codului penal din 1969, care prevedeau suspendarea
executării pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare al suspendării
condiţionate sau sub supraveghere a executării pedepsei, legiuitorul a preferat acum să
precizeze expres, în cuprinsul art. 68 alin. (1) lit. b) C.pen., că, de la rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, se va executa pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi, pe durata termenului stabilit de instanţă. În raport cu pedeapsa accesorie,
neexecutarea acesteia rezultă din art. 54 C.pen., căci, în cazul suspendării executării
pedepsei principale, aceasta nu poate fi considerată a fi în executare.
Concluzionând, pedeapsa accesorie se va pune în executare efectivă ulterior

pronunţării unei soluţii de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii
şi, raportat la ultima pedeapsă, doar în cazul în care aceasta este sau devine executabilă.
2.1. Pedeapsa închisorii
1016. Cu titlu de drept comun, pedeapsa accesorie constă, potrivit art. 65 C.pen.,
în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1). C.pen. (mai puţin a
1
În acest sens, ibidem, p. 416.
dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României), drepturi a căror exercitare a fost

în concret interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.
Astfel, conţinutul pedepsei accesorii este legat de conţinutul concret al pedepsei
complementare aplicate a interzicerii exercitării unor drepturi'. Soluţia asigură conti-
nuitatea interzicerii exercitării unuia sau mai multor drepturi, atât pe parcursul execu-
tării pedepsei privative de libertate, cât şi ulterior. Prin urmare, s-a prevăzut o depen-
denţă a pedepsei reglementate la art. 65 C.pen., care rămâne un accesoriu al pedepsei
principale, dar căreia nu i se mai poate nega strânsa legătură cu pedeapsa comple-
mentară a interzicerii exercitării unor drepturi 2 .
2.2. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă
1017. Având în vedere faptul că, aşa cum vom vedea, pedeapsa detentiunii
, pe viată
,
nu atrage aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, iar

necesitatea pedepsei accesorii este evidentă şi în cazul detenţiunii pe viaţă, s-a impus
reglementarea distinctă a pedepsei accesorii în cazul detenţiunii pe viaţă.
Astfel, potrivit art. 65 alin. (2) C.pen., în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, pe-
deapsa accesorie constă în interzicerea de către instanţă a exercitării drepturilor pre-
văzute la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) sau a unora dintre acestea. Aşadar, în cazul condam-
nării inculpatului la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, instanţa urmează să stabilească
concret conţinutul acestei pedepse, ţinând seama de împrejurările cauzei.
Se observă că, spre deosebire de cazul pedepsei închisorii, unde nu se poate
dispune ca pedeapsă accesorie interzicerea exercitării dreptului străinului de a se afla
pe teritoriul României (care, în acest caz, va opera - dacă se consideră necesar - ca
pedeapsă complementară), în cazul detenţiunii pe viaţă, legea permite interzicerea
1
Relaţia de dependenţă a pedepselor accesorii faţă de pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi a fost subliniată cu ocazia Minutei Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al
Magistraturii cu preşedinţii secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, Sibiu,
24-25 septembrie 2015. Analizându-se aspecte de practică neunitară, a fost prezentat şi cazul unui „număr
restrâns de completuri (care) aplică pedeapsa accesorie indiferent de aplicarea sau nu a pedepsei
complementare( ... )". În final, ,,opinia unanimă exprimată În cadrul Întâlnirii a fost în sensul că pedeapsa
accesorie poate fi aplicată {termenul corect ar fi stabilită, aşa cum vom arăta în cadrul capitolului privind
individualizarea executării pedepsei- n.n.) numai în ipoteza aplicării pedepsei complementare, conţinutul
celor două pedepse fiind identic, potrivit art. 65 alin. (1) C. pen. (http://inm-lex.ro/fisiere/d_1164/Minuta%
20intalnire%20sectii%20penale, %20Sibiu, %2024-25%20septembrie%202015.pdf)".
2
A se vedea şi Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Unele inovaţii discutabile ale Noului Cod penal, în Dreptul
nr.11/2012, pp. 94-96. Autorii, admiţând dependenţa introdusă de legiuitor, o critică, arătând că pedeapsa
accesorie este dependentă doar de pedeapsa principală şi operează direct prin voinţa legii, ape Jegis.
Observăm că autorii citaţi omit să facă referire la modificările aduse pedepsei accesorii în 2006, respectiv
la intervenţia deciziei pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii la care am mai făcut referire.
De asemenea, autorii - probabil dintr-o eroare materială - susţin că art. 65 alin. (2) C.pen. prevede că
pedeapsa accesorie constă în interzicerea de drept a exercitării anumitor drepturi, afirmaţie ce nu
corespunde realităţii.
xercitării acestui drept, cu titlu de pedeapsă accesorie. Soluţia este logică, în condiţiile
incare aplicarea detenţiunii pe viaţă nu permite, în mod legal, şi aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, după cum am mai arătat, de
altfel.
Art. 65 alin. (4) C.pen. reglementează şi momentul în care se va pune în executare
.această pedeapsă accesorie. Cu titlu de excepţie, în cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa
·accesorie cu conţinutul de la art. 66 alin. (1) lit. c) C.pen. se va pune în executare doar la
data liberării condiţionate din pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau după ce pedeapsa a
fost considerată ca executată (ipoteza la care ne putem gândi în acest caz este
intervenţia prescripţiei executării pedepsei detenţiunii pe viaţă ori a graţierii).
2.3. Cazul pedepsei amenzii înlocuite cu închisoarea
1018. Am arătat că pedeapsa accesorie este consecutivă stabilirii unei pedepse

·privative de libertate - închisoarea sau detenţiunea pe viaţă. În consecinţă, stabilirea
unei pedepse cu amenda nu permite stabilirea pedepsei accesorii, chiar dacă instanţa a
dispus pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi (aşa cum vom
.vedea, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi dispusă
pe lângă pedeapsa principală a amenzii sau închisorii).
Ipoteza de la care pornim este următoarea: avem o hotărâre de condamnare la
pedeapsa amenzii, fiind aplicată şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării
unor drepturi. Am văzut că amenda poate fi înlocuită cu închisoarea în caz de neexe-
cutare cu rea-credinţă sau în cazul în care persoana nu îşi dă acordul pentru prestarea
unei munci neremunerate în folosul comunităţii. În aceste cazuri, practic, suntem în
prezenţa unei pedepse executabile cu închisoarea, având dispuse şi pedepse comple-
mentare, aşa că se pune întrebarea dacă va opera şi pedeapsa accesorie. În opinia
noastră, plecând de la interpretarea în ansamblu a dispoziţiilor art. 67 C.pen., pedeapsa
accesorie constând în interzicerea drepturilor a căror exercitare a fost interzisă ca
pedeapsă complementară va trebui dispusă, prin hotărârea judecătorească prin care se
dispune înlocuirea amenzii cu închisoarea, tocmai în considerarea pedepsei nou-obţi
nute a închisorii. În acest fel, se asigură şi continuitatea în interzicerea exercitării unor
drepturi între perioada anterioară înlocuirii (când începuse să opereze pedeapsa
complementară) şi perioada ulterioară executării pedepsei închisorii care a înlocuit
amenda (când va opera restul de pedeapsă complementară neexecutat la data
înlocuirii).
§3. Durata executării pedepsei accesorii
1019. Conform art. 65 alin. (3) C.pen., pedeapsa accesorie se execută din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa privativă de
libertate a fost executată sau considerată ca executată.
328 Drept penal. Partea generală• Voi. li
Aşadar, durata pedepselor accesorii coincide, de regulă, cu durata pedepsei priva-

tive de libertate. În doctrină, sesizându-se această strânsă legătură cu pedeapsa
principală, s-a avansat ideea că „pedeapsa accesorie nu poate să existe decât conco-
mitent cu pedeapsa principală" 1 .
Există însă şi situaţii de excepţie, când durata pedepsei accesorii nu corespunde
celei a pedepsei principale privative de libertate. Astfel:
a) durata executării pedepsei accesorii poate fi mai lungă decât cea a pedepsei
privative de libertate.
Ar fi, de exemplu, situaţia în care, ulterior condamnării definitive, persoana se
sustrage de la executare, motiv pentru care pedeapsa principală nu este pusă în exe-
cutare. Totuşi, pe durata termenului de prescripţie a executării pedepsei va opera
pedeapsa accesorie. Odată condamnatul prins şi încarcerat, pe durata executării
pedepsei principale va opera în continuare pedeapsa accesorie, astfel că aceasta va
ajunge să cunoască o durată mai mare decât cea a pedepsei principale pe lângă care
funcţionează. Alte situaţii care se pot imagina ar fi cele în care persoana condamnată
evadează din executarea pedepsei, în care se amână începerea executării acesteia sau
se întrerupe executarea ei. În toate aceste ipoteze, pe durata evadării, amânării sau
întreruperii executării pedepsei va opera pedeapsa accesorie 2 ;
b} pedeapsa accesorie se poate executa pe o durată mai redusă decât cea a

pedepsei principale privative de libertate.
Ne gândim aici la ipotezele în care, pe parcursul procesului penal, faţă de persoana
în cauză au fost luate măsuri preventive sau măsura internării medicale provizorii
(conform art. 247 C.proc.pen.). În acest caz, conform art. 72 alin. (1) C.pen., din
pedeapsa privativă de libertate pronunţată se compută reţinerea, arestul preventiv şi
arestul la domiciliu. De asemenea, art. 404 C.proc.pen., privind conţinutul dispozitivului
hotărârii judecătoreşti, dezvoltă însă şi arată la, alin. (4) lit. a), că în dispozitiv se va
menţiona expres „deducerea duratei măsurii preventive privative de libertate şi a
internării medicale, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod" 3 (s.n.).
Or, în mod evident, pe durata acestor măsuri preventive privative de libertate sau a
1
Şt. Daneş, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 18.
2
Ibidem, p.17.
3 Suntem, din nou, în prezenţa unei necorelări între textele din dreptul substanţial şi cel de procedură.
Astfel, art. 72 C.pen. nu face nicio referire la computarea măsurilor de siguranţă cu caracter medical, deşi
internarea medicală are caracter privativ de libertate. Instanţele, raportându-se la textul din Codul de
procedură penală, deduc din pedeapsa stabilită însă şi durata internării medicale provizorii-în acest sens,
a se vedea Judec. Constanţa, s. pen., sent. nr. 1281/2014 (nepublicată), în dispozitiv menţionându-se că
instanţa „scade din durata pedepsei închisorii stabilite (nota bene! - este o hotărâre prin care se amână
aplicarea pedepsei, adăugăm noi) durata reţinerii din data de 25.05.2014 şi perioada internării medicale
de la 29.05.2014 până la 02.06.2014 inclusiv" (s.n.). Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului
formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa - a se vedea C. Ap. Constanţa, s. pen., dec.
nr. 305/2015 (nepublicată).
măsurii internării medicale provizorii, pedepsele accesorii nu funcţionează, neexistând

0 hotărâre definitivă de condamnare'.
1020. De asemenea, există şi situaţii atipice, generate de noua reglementare, când

durata pedepsei accesorii nu mai este legată de cea a pedepsei principale pe lângă care a
fost dispusă 2 • Facem referire la pedeapsa interzicerii exercitării dreptului străinului de a se
afla pe teritoriul României, care, în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, poate funcţiona ca
pedeapsă accesorie. În această situaţie, art. 65 alin. (4) C.pen. prevede că se pune în
executare de la data liberării din pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau de la data considerării
acesteia ca executată. În acest caz, se pune întrebarea care va fi durata interdicţiei. În cazul
în care ne legăm de ipoteza liberării condiţionate, putem presupune că aceasta va fi egală
cu termenul de supraveghere al liberării condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii
pe viaţă [10 ani, conform art. 99 alin. (3) C.pen. 3 ], darîn ipoteza considerării ca executată a
pedepsei detenţiunii pe viaţă nu avem niciun indiciu.
Precizăm că, în reglementarea anterioară, în raport cu corespondentul acestei inter-
dicţii- măsura de siguranţă a expulzării-exista o prevedere în O.U.G. nr. 194/2002 privind
regimul străinilor în România 4 [art. 106 alin. (3)] conform căreia, ,,în cazul străinilor
împotriva cărora instanţa a dispus măsura de siguranţă a expulzărîî, durata interdicţiei va fi
egală cu durata pedepsei la care au fost condamnaţi, dar nu mai mică de 3 ani". Cu alte
cuvinte, durata măsurii era determinabilă prin raportare la durata pedepsei, dar niciodată
nu putea fi mai mică de 3 ani. Legea nr. 187/2012 a abrogat. însă expres acest text,
limitându-se la a prevedea în cuprinsul art. 1431 din O.U.G. nr. 194/2002 că „în cuprinsul
prezentei ordonanţe de urgenţă, referirea la măsura de siguranţă a expulzării se consideră
a fi făcută la pedeapsa accesorie, respectiv complementară, aplicată potrivit prevederilor
art. 65 alin. (2) lit. c) sau ale art. 66 alin. (1) lit. c) din Codul penal".
§4. Executarea pedepsei accesorii
1021. Punerea în executare a pedepsei accesorii este reglementată în cuprinslJI

art. 27 din Legea nr. 253/2013. Ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare,
punerea în executare a pedepsei accesorii ce însoţeşte pedeapsa închisorii sau detenţiunii
pe viaţă se face prin trimiterea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de
pe dispozitivul hotărârii persoanelor şi instituţiilor care sunt autorizate să supraveghere
exercitarea drepturilor în cauză.
Conform art. 28 din aceeaşi lege, în cazul acordării liberării condiţionate (sau al întreru-
perii executării pedepsei), judecătorul delegat cu executarea din cadrul instanţei în a cărei
1
În acelaşi sens: M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, pp. 340-341; Şt. Daneş,
Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p.17.
2
M. Ud roiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 341. Autorul citat sesizează elementul
de noutate, dar nu încearcă să stabilească durata pentru care va opera interdicţia.
3
în acelaşi sens, I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.) op. cit., p. 377. în sens contrar, susţinând că
va dura,,( ... ) cât durează şi pedeapsa principală privativă de libertate, adică întreaga viaţă a condamnatului,
dacă nu a beneficiat de prevederile art. 58 (înlocuirea detenţiei pe viaţă cu pedeapsa închisorii) sau de
prevederile art. 57 (neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă)", a se vedea Şt. Daneş, Comentariu, în
Explicaţii preliminare li, p. 18.
4
Republicată în M. Of. nr. 421 din 5 iunie 2008.
circumscripţie se află locul de deţinere, corespunzătoare în grad instanţei de executare, va

înştiinţa despre aceasta persoanele şi instituţiile abilitate (în cazul întreruperii va fi
comunicată şi durata acesteia).
§5. Sancţiunea în cazul nerespectării pedepselor accesorii
1022. Sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse

accesorii constituie infracţiunea distinctă de neexecutare a sancţiunilor penale,
prevăzută de art. 288 C.pen. Pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii
în discuţie, este necesară constatarea intenţiei în comiterea faptei. Spre exemplu, în
termenul liberării condiţionate, o persoană faţă de care s-a aplicat interdicţia de a
conduce autoturisme este depistată în trafic de poliţia rutieră la volanul unui taximetru.
Secţiunea a IV-a. Pedepsele complementare
§1. Aspecte generale
1023. Pedepsele complementare au fost definite în doctrină ca sancţiuni ce se aplică

pe lângă o pedeapsă principală, pe care o completează în vederea atingerii scopului ei'.
Ele nu pot fi dispuse de sine stătător, dar se bucură de o anumită autonomie în raport
cu pedeapsa principală, în sensul că rămân executabile chiar dacă aceasta din urmă nu
se mai execută (a fost dispusă suspendarea sub supraveghere a executării, a fost
graţiată, s-a stins ca efect al prescripţiei etc.).
fiind tipologia diferită a acestor pedepse, ele completează sub diferite aspecte
Dată
pedeapsa principală în vederea atingerii scopului ei. Astfel, unele sunt orientate
preponderent spre prevenţia specială, cum este cazul interzicerii exercitării unor drepturi
constând în interdicţia de a exercita funcţia sau profesia de care infractorul s-a folosit
pentru comiterea infracţiunii ori în interdicţia de a comunica cu persoanele cu care a comis
infracţiunea. Alteori, ele se înscriu mai degrabă pe coordonatele funcţiei retributive a
pedepsei, aşa cum se întâmplă în cazul degradării militare. În această ipoteză, comiterea
unei noi infracţiuni are şanse extrem de mici să atragă aplicarea din nou a respectivei
pedepse 1 astfel încât „teama de pedeapsă" se manifestă doar anterior comiterii primei
infracţiuni. În schimb, ea poate avea valenţe sporite în planul prevenţiei generale.
1024. Conform art. 55 C.pen., pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice

sunt:
a) interzicerea exercitării unor drepturi;
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.
1
M. Basarab, op. cit. 1 voi. I, p. 240.
Spre deosebire de Codul penal din 1969, reglementarea actuală aduce, ca element
inedit, în primul rând, o nouă specie de pedeapsă complementară, şi anume publicarea
hotărârii definitive de condamnare. Deşi pare să constituie o premieră în materia pedep-
selor complementare aplicabile persoanei fizice, o reglementare asemănătoare exista în
Codul penal Carol al 11-lea 1 . De asemenea, începând cu anul 2006, sub o denumire şi cu un
conţinut, în mare, similare, a fost reglementată o pedeapsă complementară în cazul
persoanei juridice - art. 71 7 C.pen. 1969, pedeapsa complementară a afişării sau difuzării
hotărârii de condamnare. În al doilea rând, anticipând, cel mai des întâlnită pedeapsă
complementară din practica judiciară - interzicerea exercitării unor drepturi - a suferit
modificări de substanţă importante.
în continuare, vom supune analizei în mod distinct speciile de pedeapsă, respec-

ând cronologia reglementării lor de către legiuitor.
§2. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi
1025. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în

interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre
drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) C.pen.
Instituţia pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi a suferit
mple modificări în privinţa regimului de aplicare, a duratei, dar şi sub aspectul conţi
. utu/ui, prin creşterea numărului drepturilor care intră în conţinutul acestei pedepse.
şa cum s-a arătat, noua reglementare, pe de o parte, extinde considerabil libertatea
decătorului în alegerea acestora, iar pe de altă parte, lărgeşte sfera drepturilor a căror
xercitare poate fi interzisă cu titlu de pedeapsă accesorie sau complementară 2 •
2.1. Regim de aplicare
1026. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi

plicată obligatoriu sau facultativ, în funcţie de prevederile normei de incriminare din
artea specială a Codului penal sau din legislaţia specială.
Pedeapsa va cunoaşte o aplicare obligatorie atunci când legea o prevede expres.
e regulă, prin lege înţelegem norma de incriminare din Partea specială a Codului sau
intr-o lege penală specială - de exemplu, conform art. 188 alin. (1) C.pen., în cazul
nfracţiunii de omor, pedeapsa va fi închisoarea între 10 şi 20 de ani şi interzicerea
~ xercitării unor drepturi. Totuşi, există şi ipoteza în care chiar norme din Partea generală
1
Potrivit art. 61 C.pen. 1937, 11 hotărârile definitive ce pronunţă vreuna din pedepsele criminale
revăzute la art. 22, se publică prin îngrijirea parchetului, în extras, în Monitorul Oficial şi se afişează cel
puţin o lună la uşa condamnatului, la primăria comunei unde s-a comis crima şi la aceea unde domiciliază
ictima. în materia corecţională, instanţa poate ordona publicarea hotărârii de condamnare, numai după
cererea părţii vătămate şi numai când publicarea ar constitui un mijloc de reparaţiune morală".
2
A se vedea Expunerea de motive, cit. supra, pp. 197-198.
332 Drept penal. Partea generală • Voi, li
a Codului impun aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor

drepturi - în cazul neaplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă, art. 57 C.pen. impune şi
aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, pe durată
maximă; de asemenea, în cazul înlocuirii sau comutării detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa
închisorii, se va aplica şi pedeapsa complementară, pe durată maximă'.
Interzicerea exercitării unor drepturi are caracter facultativ în toate celelalte cazuri,
instanţa apreciind că se impune aplicarea ei pentru întregirea conţinutului pedepsei
principale stabilite.
În sistemul nostru, caracterul facultativ al pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi constituie regula, excepţia fiind reprezentată de cazurile în care
legiuitorul o impune în mod expres, şi anume cele în care se comit infracţiuni de
gravitate mare (de exemplu, infracţiuni contra vieţii, rele tratamente aplicate minorului,
agresiuni asupra fătului, infracţiuni contra libertăţii persoanei, traficul şi exploatarea
persoanelor vulnerabile, infracţiuni de serviciu, de corupţie, contra securităţii naţionale,
contra păcii şi omenirii etc.).
2.2. Pedeapsa principală pe lângă care se aplică
1027. Potrivit reglementării actuale, pedeapsa complementară se poate aplica pe

lângă pedeapsa stabilită a închisorii sau a amenzii, indiferent de durata închisorii sau
cuantumul amenzii 2•
Legiuitorul a stabilit că în cazul detenţiunii pe viaţă nu se poate aplica pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi 3 • În acest caz, soluţia este firească,
deoarece, teoretic, detenţiunea pe viaţă durează până la finele vieţii condamnatului,
astfel că - aşa cum vom vedea când vom analiza executarea acestei pedepse - inter-
zicerea exercitării unor drepturi ca pedeapsă complementară nu va avea când să
funcţioneze 4 • Presupunând că vor fi întrunite condiţiile neaplicării pedepsei detenţiunii
pe viaţă sau că aceasta va fi comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii, în acest caz
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi va fi dispusă tocmai în
considerarea neaplicării detenţiunii pe viaţă, respectiv prin hotărârea de comutare sau
înlocuire a detenţiunii pe viaţă.
1
În acelaşi sens, C. Mitrache, Comentariu, în Explîcaţii preliminare li, p. 62.
2
Aparent pierzând din vedere aceste aspecte, a se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 123/A/2017, cit.
supra, unde instanţa ajunge la concluzia că „potrivit normelor legale în vigoare, aplicarea pedepselor
complementare( ... ) nu impune condiţii referitoare la cuantumul sau natura pedepsei principale" (s.n.).
3
A se vedea şi C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 247.
4
Pentru o soluţie recentă din practica judiciară în sens contrar, a se vedea Trib. Maramureş, s. pen.,
sent. nr. 28/2018 (nepublicată, nedefinitivă). Pronunţând condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea
infracţiunii de ultraj prin omor asupra unui poliţist aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, instanţa a
aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă, precum şi „pedeapsa complementară a interzicerii pe o perioadă de
5 ani a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) şi h) C.pen.".
1028. În Partea specială există şi situaţii în care legiuitorul pare să restrângă condiţiile
pentru a se putea dispune pedeapsa complementară analizată. Astfel, în cazul infracţiunii
de întrerupere a cursului sarcinii, art. 201 alin. (1) C.pen. prevede pedeapsa închisorii între
6 luni şi 3 ani sau a amenzii şi interzicerea exercitării unor drepturi. Aşadar, suntem într-un
caz de stabilire obligatorie a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi, norma de incriminare menţionând expres aceasta [soluţie menţinută şi în cazul
formelor de la alin. (2) şi (3)]. Un caz particular este reglementat însă la alin. (4), ce prevede
că 1 atunci „când faptele au fost săvârşite de un medic, pe lângă pedeapsa Închisorii1 se va
aplica şi interzicerea exercitării profesiei de medic" (s.n.). Aşadar, în cazul acestei forme,
dacă fapta a fost săvârşită de un medic şi a fost stabilită
pedeapsa închisorii ca pedeapsă
principală, legea obligă la includerea în conţinutul pedepsei complementare interzicerea
exercitării dreptului de a profesa. Prin urmare, în măsura în care instanţa va stabili
pedeapsa amenzii (fapt permis în condiţiile comiterii formei de bază a infracţiunii de către
medic), pedeapsa complementară este obligatorie, dar instanţa va avea facultatea de a
determina conţinutul drepturilor a căror exercitare este interzisă, dreptul de a profesa fiind
inclus doar dacă se consideră necesar în cazul concret.
2.3. Durata executării
1029. Conform art. 66 alin. (1) C.pen., pedeapsa complementară a interzicerii exer-
citării unor drepturi se poate dispune pe o durată cuprinsă între
unu şi 5 ani.
Expunerea de motive la Cod a arătat că stabilirea unei durate mai reduse a inter-
zicerii exercitării unor drepturi urmăreşte o motivare suplimentară a condamnatului
pentru respectarea legalităţii prin stabilirea unui orizont de timp rezonabil la împlinirea
căruia vor înceta aceste restricţii'.
Determinarea perioadei în care operează interdicţiile va reprezenta o parte din
operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei realizată de instanţă, alături de
stabilirea drepturilor a căror exercitare este interzisă şi detalierea conţinutului acestora.
:în măsura în care instanţa interzice exercitarea mai multor drepturi în raport cu aceeaşi
infracţiune, durata interdicţiei va fi - credem - aceeaşi pentru toate drepturile a căror
exercitare a fost interzisăz.
Există ipoteze în care legiuitorul nu a lăsat instanţei libertate în stabilirea duratei:
astfel, în cazul neaplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă şi al înlocuirii sau comutării
acesteia, se prevede obligativitatea aplicării pedepsei interzicerii exercitării unor
drepturi, ba, mai mult, pe durata maximă, cu alte cuvinte, pe 5 ani.
2.4. Conţinutul pedepsei
1030. În noua reglementare, sfera drepturilor a căror exercitare poate fi interzisă

s-a lărgit considerabil. Prin diversificarea conţinutului acestei pedepse se realizează o
Pentru o opinie care critică „inovaţia" legiuitorului, a se vedea Gh. Ivan, M.~c. Ivan, op. cit., p. 94.
1
Autorii se întreabă de ce legiuitorul a redus maximul general al pedepsei actuale, în condiţiile în care
doctrina nu a susţinut necesitatea unei asemenea reduceri.
în acelaşi sens, a se vedea M. Basarab, op. cit., voi. I, p. 242, precum şi jurisprudenţa acolo citată.
2
mai bună individualizare a sancţiunii în raport cu împrejurările concrete ale cauzei,

sporindu-I-se în acest fel considerabil eficienţa 1.
Actualmente, această pedeapsă complementară constă în interzicerea exercitării
unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b} dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d} dreptul de a alege;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
j} dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de
drept public;
I) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori
de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
în continuare, vom face unele succinte precizări legate de fiecare drept care poate
face obiectul interdicţiei, în parte.
a) Dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice

1031. Textul se regăsea şi în Codul penal din 1969, fiind practic interzisă ocuparea
oricărei poziţii sau funcţii ce implică parcurgerea unui proces electiv. În concret,
1 O succintă trecere în revistă a reglementării din Codul penal din 1969 relevă faptul că o parte dintre
„interdicţiile" nou-introduse erau reglementate ca măsuri de siguranţă - interzicerea de a se afla în
anumite localităţi sau expulzarea. Conform redactorilor proiectului de Cod, viziunea nouă asupra pedepsei
complementare - ce, aşa cum am observat, include unele măsuri de siguranţă din reglementarea
anterioară, prin schimbarea naturii lor juridice - se explică prin faptul că acestea, prin natura lor, aveau
oricum,,( ... ) un pronunţat caracter punitiv, urmărind în principal restrângerea libertăţii de mişcare şi numai
indirect, datorită acestui efect, se realizează înlăturarea stării de pericol şi prevenirea comiterii de noi
infracţiuni" (Expunerea de motive, cit. supra, p. 197). în acelaşi sens, în doctrină s-a arătat, în baza regle-
mentării anterioare, că unele măsuri de siguranţă constituie de fapt, prin natura lor, pedepse - R. Chiriţă,
Câteva consideraţii privind temeiul juridic de aplicare a măsurilor de siguranţă, în Dreptul nr. 1/1999, p. 55.
persoana condamnată nu va putea participa la alegerile parlamentare (naţionale sau

uropene), prezidenţiale, pentru autorităţile locale (primar, consilier local sau
Judeţean). Aşa cum s-a arătat corect în literatura de specialitate, interdicţia va viza şi
alte funcţii publice elective mai puţin vizibile - cea de membru în Consiliul Superior al
Magistraturii 1 ori în colegiul de conducere al unui parchet sau al unei instanţe
judecătoreşti, de preşedinte sau vicepreşedinte al Academiei Române etc.
b) Dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat

1032. Spre deosebire de dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau de a ocupa
altă funcţie publică electivă, în cazul de faţă suntem în prezenţa unor ipoteze de numire
în respectiva funcţie.
Facem aici referire la puterea executivă (de exemplu: ministru, secretar de stat,
prefect, subprefect etc.), respectiv la magistraţi, poliţişti, ofiţeri în Ministerul Apărării
Naţionale sau în serviciile de informaţii etc.
c) Dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României

1033. Dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României constituie una dintre
ipotezele de conversie a unor măsuri de siguranţă din Codul penal anterior într-o
pedeapsă complementară, în considerarea naturii juridice punitive a acestora.
Chiar prin schimbarea naturii sale juridice, această pedeapsă păstrează toate
interdicţiile specifice de aplicare, ce erau reglementate într-o formă asemănătoare şi
anterior. Astfel, această interdicţie nu va putea fi dispusă dacă există motive întemeiate
să se considere că viaţa persoanei ar putea fi pusă în pericol odată aceasta expulzată
sau că există riscul supunerii la tortură ori tratamente inumane sau degradante în statul
unde ar urma să fie expulzată, conform art. 66 alin. (4) C.pen. Restricţiile din Cod sunt
prevăzute, de altfel, într-o manieră şi mai detaliată în cuprinsul art. 100 din O.U.G.
nr.194/2002 privind regimul străinilor în România 2 •
Persoana faţă de care s-a dispus măsura va fi îndepărtată sub escortă de pe
.teritoriul României.
1034. În contextul în care am trimis la legislaţia specială privind regimul străinilor în

România, precizăm că în cuprinsul Codului penal nu apare definit sensul termenului
,,străin". În aceste condiţii, se ridică întrebarea dacă acesta va avea sensul din limbajul uzual -
orice persoană, cu excepţia persoanei care are cetăţenia română - sau se va recurge la
dispoziţiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, unde termenul străin este definit ca fiind
1
C. Mitrache, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 56.
Conform art. 100, expulzarea se suspendă când se constată că străinul poate fi îndepărtat sub
2
escortă numai către un stat faţă de care există temeri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi
supus la torturi, tratamente inumane sau degradante. Potrivit art. 2 lit. v1 ), prin expulzare se înţelege
punerea în executare a pedepselor accesorii, respectiv complementare de interzicere a exercitării
dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, aplicate potrivit prevederilor art. 65 alin. (2) sau ale
art. 66 alin. (1) lit. c) din Codul penal.
Drept penal. Partea generală • Voi. li
336
„persoana care nu are cetăţenia romana, cetăţenia unui alt stat membru al Uniunii
Europene sau al Spaţiului Economic European ori cetăţenia Confederaţiei Elveţiene". Unii
autori din literatura de specialitate au sesizat deja această problemă, considerând că este
aplicabilă definiţia din legislaţia specială'. Un argument în sprijinul acestei soluţii ar fi că,
astfel, nu sunt încălcate libertăţile fundamentale recunoscute cetăţenilor Uniunii
Europene, printre care şi libertatea de mişcare pe teritoriul Uniunii. În sens contrar, arătăm
că chapeau-ul art. 2 din O.U.G. nr. 194/2002 debutează cu precizarea că, ,,pentru scopurile
prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles( ... )"
(s.n.), ceea ce ar putea conduce la ideea că în raport cu Codul penal se va recurge la sensul
uzual al cuvântului. Înclinăm spre această din urmă soluţie, raportându-ne şi la dispoziţiile
din materia aplicării în spaţiu a legii penale, unde legiuitorul nostru face distincţie între
cetăţeanul român şi toate celelalte persoane {apatrizi sau cetăţeni ai altor state, fie ei ai
Uniunii Europene, Spaţiului Economic European, Confederaţiei Elveţiene etc.). Totuşi, din
punctul de vedere al scrupulozităţii utilizării terminologîcei, credem că ar fi trebuit să se
facă referire la cetăţeanul străin şi persoana fără cetăţenie, ca în contextul art. 10-11
C.pen., utilizarea noţiunii de „străin 11 fiind la originea acestor interpretări contradictorii.
Chiar în condiţiile opiniei mai sus expuse, arătăm că totuşi cetăţenii statelor membre
ale Uniunii Europene vor avea un tratament privilegiat în ceea ce priveşte incidenţa
pedepsei complementare în discuţie. Facem trimitere, succint, la dispoziţiile Directivei
2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la
liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii
familiilor acestora, modificată în 2011. Astfel, art. 27 par. 1 prevede, sub denumirea
marginală „Principii generale", că „statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi
de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru
motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică" (s.n.). Mai concret,
art. 28 din Directivă reglementează „Protecţia împotriva expulzării", prevăzând interdicţia
expulzării ca regulă, aceasta putând fi permisă ca excepţie doar dacă există motive
imperative de ordine publică sau siguranţă publică 2 •

1
Şi în aceste cazuri există, la rândul lor, excepţii pentru minori, respectiv pentru cei care şi-au stabilit
2
reşedinţa în statul membru gazdă în cei 10 ani anteriori luării deciziei, caz în care expulzarea va putea fi
dispusă doar pentru motive de siguranţă publică, expres definite ca atare în legislaţia statului în cauză.
Suplimentar, arătăm că OUE a extins protecţia chiar şi la ipoteza cetăţenilor statelor terţe, în măsura în
care prin expulzarea acestora ar avea de suferit un minor, cetăţean al unui stat membru, care ar fi astfel
obligat să îşi urmeze părintele. Ase vedea OUE, hotărârea Marii Camere în cauza C-304/14, unde s-a arătat
că „articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru prin
care se impune expulzarea de pe teritoriul acestui stat membru către un stat terţ a unui resortisant al unui
astfel de stat (terţ- n.n.), care a făcut obiectul unei condamnări penale, în condiţiile în care acesta exercită
efectiv autoritatea părintească în privinţa unui copil mic, resortisant al acestui stat membru, în care
locuieşte de la naştere fără să îşi fi exercitat dreptul de liberă circulaţie, atunci când expulzarea persoanei
interesate ar impune acestui copil să părăsească teritoriul Uniunii Europene, privându-l astfel de beneficiul
efectiv al esenţei drepturilor sale ca cetăţean al Uniunii. Cu toate acestea, în împrejurări excepţionale, un
stat membru poate adopta o măsură de expulzare cu condiţia ca ea să se întemeieze pe conduita
respectivului resortisant al unui stat terţ, care trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient
de gravă care aduce atingere unui interes fundamental al societăţii acestui stat membru, şi să se bazeze pe
luarea în considerare a diferitor interese implicate, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei
naţionale".
1035. Sub rezerva că nu suntem în prezenţa vreuneia dintre ipotezele de excepţie

enumerate în cuprinsul textului de lege - ce constituie ameninţări la adresa unor
drepturi fundamentale ale persoanei-, faţă de orice cetăţean străin sau persoană fără
cetăţenie va putea fi dispusă pedeapsa. Tot cu titlu de excepţie, aşa cum s-a arătat în
literatura de specialitate', chiar şi în cazul aplicării pedepsei complementare, nu va
putea fi interzis, de regulă, exerciţiul dreptului de şedere în măsura în care persoana are
statutul de solicitant de azil, refugiat sau se bucură de o formă de protecţie subsidiară,
conform legii speciale în materie 2 •
d) Dreptul de a alege
1036. Interdicţia era reglementată anterior în cuprinsul art. 64 alin. (1) lit. a), odată
cu interzicerea dreptului de a fi ales, constând în interzicerea în bloc a drepturilor
electorale de a alege şi de a fi ales. Reglementarea distinctă a dreptului ce poate face
obiectul interdicţiei este oportună, sugerând instanţei autonomia faţă de dreptul
corelativ de a fi ales, cu care - în realitate - nu exista o legătură de substanţă, textul
anterior creând-o în mod artificial.
e) Drepturile părinteşti
1037. Dispoziţia are în vedere unele ipoteze în care părinţii sunt „nedemni" 3 de
această titulatură, impunându-se - considerăm noi - în situaţii în care se comit
infracţiuni ce afectează sau pot afecta sănătatea fizică sau psihică a minorului, respectiv
dezvoltarea sa pe viitor. Facem referire aici, cu titlu exemplificativ, la infracţiunile contra
libertăţii sexuale, la pornografia infantilă, la traficul de minori, folosirea unui minor în
scopuri de cerşetorie, folosirea serviciilor unei persoane exploatate, relele tratamente
aplicate minorului, la infracţiunile de violenţă asupra copiilor etc.
Se pune aici întrebarea dacă exercitarea drepturilor părinteşti va putea fi interzisă
şi faţă de persoane care la momentul dispunerii pedepsei nu au calitatea de părinţi.
Trecând de discuţiile privind utilitatea la cazul concret (a se vedea, de exemplu, durata
0 determinată a pedepsei complementare), credem că, în principiu, se pot imagina situaţii
în care o astfel de interdicţie să fie dispusă şi faţă de un infractor care nu are copii,
plecând de la scopul de prevenţie al pedepsei4 • În acelaşi sens, poate fi invocată şi o
1
2
Art. 6 din Legea nr. 122/2006 privind a2ilul în România (M. Of. nr. 428 din 18 mai 2006). Cu titlu
excepţional, acelaşi text de lege prevede că solicitantul de azil va putea fi îndepărtat de pe teritoriul
României, dacă există date sau indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare acte de terorism sau de
, favorizare a terorismului. Persoana cu statut de refugiat sau căreia i s-a acordat protecţie subsidiară poate
fi îndepărtată din România dacă există motive temeinice să fie considerată un pericol la adresa securităţii
statului român sau a fost condamnată definitiv pentru o infracţiune gravă (orice infracţiune intenţionată al
cărei maxim special este mai mare de 5 ani) şî constituie astfel un pericol la adresa ordinii publice din
România.
3
Discuţia a fost purtată în practica judiciară pe marginea interzicerii dreptului de a exercita o profesie
4
ori de a desfăşura o activitate, soluţiile autorilor care au adnotat speţele fiind în sens favorabil - a se vedea:
decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, instanţa supremă

pronunţându-se, cu titlu de principiu, că pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi se aplică în aceleaşi condiţii şi cetăţenilor străini1, deşi unele
drepturi nu vor putea face obiectul interdicţiei, ele neputând fi exercitate decât de către
cetăţeni români.
f) Dreptul de a fi tutore sau curator

1038. Tutela şi curatela, ambele instituţii reglementate de Codul civil, au ca scop
protejarea persoanei fizice în ipotezele expres desemnate de lege'. Aşadar, premisa
tutelei sau a curatelei este reprezentată de ipoteza unei persoane vulnerabile, ale cărei
interese necesită protecţie. Prin urmare, aşa cum s-a arătat în doctrină, interzicerea
exercitării acestor drepturi este determinată de nedemnitatea persoanei condamnate
care, prin natura faptelor infracţionale comise, a demonstrat că nu prezintă „garanţiile
morale necesare pentru a exercita drepturile prevăzute în legislaţia civilă privitoare la
tutelă şi curatelă" 3 •
De exemplu, într-o cauză recentă, instanţa a dispus interzicerea exercitării acestui
drept în cazul pronunţării condamnării pentru infracţiunea de trafic de minori,
inculpatul preluând victima minoră, pe care a adăpostit-o şi, în mod repetat, a
transportat-o la Cluj-Napoca în vederea exploatării prin obligarea acesteia la practicarea
cerşetoriei. În aceste condiţii, aşa cum a reţinut instanţa, condamnatul „manifestă un
dispreţ evident faţă de atributele persoanei umane", impunându-se interzicerea
exercitării, printre altele, şi a dreptului de a fi tutore sau curator•.
g) Dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sou meseria ori de a desfăşura

activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii
1039. Regăsită şi în cuprinsul Codului penal din 1969, interzicerea exercitării acestui
drept este acum extinsă prin includerea nu doar a funcţiei, profesiei şi activităţii, ci şi a
meseriei.
I. Ciolcă, D.-D. Şerban, Pedeapsa complementară (accesorie} prevăzută de art. 64 alin. /1) lit. c) teza a li-a
şi teza finală C.pen. Condiţii pentru aplicare, în C. Jud. nr. 10/2010, p. 584; D.-D. Şerban, Pedeapsa
complementară (accesorie) prevăzută de art. 64 alin. {1} fit. c) teza a li-a şi teza finală C.pen. Condiţii pentru
aplicare, în C. Jud. nr. 9/2011, p. 454.
1 1.C.C.J., Secţiile Unite, dec. nr. XXIV/2007, publicată în M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007. Ase vedea
şi D.-D. Şerban, op. cit., p. 452, autorul citând mai multe hotărâri anterioare recursului în interesul legii ce
susţineau opinia contrară (C.S.J., s. pen., dec. nr. 86/1998; Trib. Suprem, s. militară, dec. nr. 64/1977).
2 Oe exemplu, art. 110 C.civ. prevede că tutela minorului se instituie atunci când ambii părinţi sunt,
după caz, decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa
penală a interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi
judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul
minorului instituirea unei tutele.
3 C. Mitrache, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 58.
4 Trib. Cluj, s. pen., sent. nr. 338/2016 (nepublicată), rămasă definitivă prin dec. nr. 200/A/2017 a
C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori (nepublicată).

Astfel, funcţia desemnează activitatea administrativă prestată în mod regulat şi

organizat, integrat ierarhic în cadrul unei instituţii (de exemplu: preşedintele unui
consiliu judeţean, managerul unui spital, rectorul unei universităţi, decanul unei
facultăţi, preşedintele unei instanţe etc.). Profesia trimite la un complex de cunoştinţe
teoretice şi practice ce definesc pregătirea, cu alte cuvinte, are în vedere persoanele cu
pregătire superioară (de exemplu: medic, arhitect, inginer, farmacist, profesor,
judecător etc.). Meseria implică o îndeletnicire cu caracter permanent, ce se bazează pe
un complex de cunoştinţe obţinute prin şcolarizare şi prin practică, nefiind necesară
0 pregătire superioară (de exemplu: mecanic, şofer, instalator, electrician, paznic,
zugrav etc.). În fine, activitatea desemnează un ansamblu de acte fizice sau intelectuale
efectuate în scopul obţinerii unui rezultat, caracterizându-se, de regulă, prin absenţa
caracterului de permanenţă, dar totuşi prin existenţa anumitor reguli care trebuie
respectate în desfăşurarea ei 1 (pedeapsa complementară putând consta în interzicerea
practicării unui sport ca amator, de exemplu, pescuitul sau vânătoarea pentru persoana
care a comis un braconaj, fotbalul pentru persoana care a vătămat corporal un membru
la echipei adverse ca urmare a pierderii unui meci, instanţa constatând că în mod
repetat aceasta a avut un comportament agresiv).
Codul penal actual păstrează „şablonul" din reglementarea anterioară, regle-
mentând o măsură de siguranţă cu conţinut parţial similar în cuprinsul art. 111 C.pen.
Cele două sancţiuni nu se confundă, contrar aparenţelor: în cazul pedepsei comple-
mentare legiuitorul inserează precizarea că infractorul s-a folosit de funcţia, profesia,
activitatea sau meseria sa în comiterea faptei. În opinia noastră, pedeapsa comple-
mentară se referă, aşadar, la un abuz din partea agentului, care profită de poziţia sau
pregătirea sa, astfel că pedeapsa complementară poate fi incidentă doar în cazul
infracţiunilor care au la bază un element intenţional 2 • Astfel, ne imaginăm - cu titlu de
exemplu - cazul unui primar sau preşedinte al unui consiliu judeţean care comite
infracţiunea de luare de mită pentru a acorda anumite aprobări (în cazul funcţiei);
situaţia unui medic implicat în trafic de organe, prelevând organe fără drept de la
oameni ai străzii (profesia); electricianul care cauzează un incendiu „reparând" instalaţia
din casa unui vecin, pentru a se răzbuna pe acesta (meseria); respectiv un practicant de
tir sportiv care îşi ucide intenţionat un coleg, simulând un accident (activitatea).
Pentru considerentele mai sus expuse în raport cu existenţa elementului intenţio
nal, instanţa va dispune, considerăm noi, interzicerea exercitării dreptului respectiv doar
1
Pentru o prezentare a noţiunilor funcţie - profesie - meserie - ocupaţie, a se vedea: M. Basarab,
op. cit., voi. I, p. 306; I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., p. 422.
2
În sens contrar, a se vedea Judec. Mediaş, sent. pen. nr. 316/2008, unde instanţa a interzis „dreptul
de a merge pe bicicletă", deşi infracţiunea reţinută era una de vătămare corporală din culpă (inculpatul
accidentase, circulând cu o bicicletă fără dispozitiv de frânare faţă, un pieton). Hotărârea a fost desfiinţată
în apel (Trib. Sibiu, s. pen., dec. nr. 14/2009), dar nu ca urmare a formei de vinovăţie, ci pe considerentul
că „circulaţia cu bicicleta nu presupune o autorizare specială 1 aceasta nu reprezintă o profesiune ori
ocupaţie, ci este expresia dreptului constituţional la liberă circulaţie, a cărui interzicere apare ca o măsură
disproporţionată faţă de fapta săvârşită" - pentru detalii, a se vedea D.-D. Şerban, op. cit., p. 454.
în măsura în care poate stabili conexiunea între faptă şi abuzul de funcţie, profesie etc
provenit din partea autorului. Simpla comitere a unei infracţiuni având la bază un
element intenţional în timpul exercitării unei funcţii sau pe fondul derulării unei acti-
vităţi nu conduce la necesitatea restrângerii exerciţiului dreptului'.
Credem că stabilirea pedepsei complementare în discuţie nu este condiţionată de
exercitarea legală a activităţii respective. Astfel, instanţa va putea să dispună inter-
zicerea dreptului chiar în măsura în care profesia ori activitatea a fost exercitată sau
desfăşurată doar în fapt', sub rezerva că sunt întrunite condiţiile privind folosirea
profesiei sau activităţii în comiterea infracţiunii (spre exemplu, un student la Medicină
care pretinde că este medic şi efectuează acte medicale într-un dispensar comunal).
h) Dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme

1040. Suntem în prezenţa unei interdicţii nou-introduse în legislaţia dar pe penală,
care realitatea o impunea, de ceva vreme. De altfel, şi anterior intrării în vigoare a
Codului penal actual, Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor
conţinea unele sancţiuni contravenţionale complementare cu conţinut similar: suspen-
darea dreptului de deţinere, respectiv de port şi folosire a armelor pentru o perioadă
de 6 luni, respectiv anularea dreptului de deţinere, de port şi folosire a armelor.
În raport cu sensul termenului „armă", credem că sunt incidente dispoziţiile art.179
alin. (1) C.pen., conform cărora armele „sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele
declarate astfel prin dispoziţii legale". În acest sens, Legea nr. 295/2004 privind regimul
armelor şi al muniţiilor' defineşte arma la art. 2 pct. 1.1 ca fiind „orice obiect sau
dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile,
substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de
gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăseşte în una dintre
categoriile prevăzute în anexă". Nu credem că arma asimilată - reglementată de
art. 179 alin. (2) C.pen. (,,orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care
au fost întrebuinţate pentru atac") - va putea intra sub incidenţa interdicţiei, în
1 A se vedea M. Basarab, op. cit., voi. I, p. 242, arătându-se că în mod nelegal s-a dispus interzicerea
profesiei de medic în cazul unui medic care, în calitatea sa de şef de secţie, a luat mită - a se
exercitării
vedea Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1267/1979 (în acest caz, adăugăm noi, se impunea interzicerea
exercitării funcţiei, eventual). Tot aşa, adăugăm noi, instanţa nu va dispune interzicerea exercitării profesiei
de medic în cazul medicului care şi-a ucis prin lovire cu o bâtă vecinul cu care se certase pe tema dreptului
de proprietate asupra unui teren. Pentru decizii în acest sens, a se vedea: Trib. Suprem, s. pen., dec.
nr. 129/1978; Trib. Suprem, dec. pen. nr. 1866/1979, în Practica li, p. 35.
în acest sens, a se vedea Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 493/2010 (cu note aprobative de I. Ciolcă,
2
D.-D. Şerban, op.

cit., pp. 583-584; D.-D. Şerban, op. cit., pp. 451-453), unde instanţa a aplicat pedeapsa
complementară constând în interzicerea exercitării dreptului de a fi administrator, asociat, acţionar sau
reprezentant al unei societăţi sau altui agent economic. Precizăm că soluţia poate fi acceptată în măsura
în care instanţa a identificat o legătură cu aceste calităţi în comiterea infracţiunilor, de exemplu,
condamnatul a pretins că este administrator, asociat etc. şi, profitând de această calitate, a comis fapta.
3
Republicată în M. Of. nr. 425 din 10 iunie 2014.
condiţiile în care, teoretic, aproape orice obiect ar putea fi asimilat unei arme, dacă este
'olosit de cineva abil şi întrebuinţat la un atac'.
Revenind, interzicerea exercitării acestui drept va fi incidentă în cazul comiterii unor
·nfracţiuni prin utilizarea unor arme (indiferent dacă la momentul comiterii faptelor
' rma era deţinută legal sau ilegal 2 ), în cazul în care s-au comis infracţiuni la regimul
armelor şi muniţiilor, precum şi în alte situaţii în care instanţa o apreciază ca fiind
necesară (spre exemplu, pronunţând condamnarea inculpatului pentru comiterea unor
infracţiuni de violenţă, chiar dacă nu au fost utilizate arme de foc).
În încheiere, observăm că forma republicată a legii nr. 295/2004, deşi conţine

prevederi exhaustive în raport cu cazurile în care se suspendă sau anulează dreptul de a
deţine, purta, folosi arme de mai multe tipuri, nu face nicio referire la ipoteza dispunerii
unor pedepse complementare, consecutiv săvârşirii unor infracţiuni. Totuşi, simpla punere
în mişcare a acţiunii penale determină suspendarea dreptului; de asemenea, o condamnare
la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai mare de un an, precum şi în
cazul în care persoana prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi
integritatea corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor existente, va conduce
la anularea dreptului.
i) Dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă

1041. Observăm că interdicţia pare a se suprapune, cel puţin parţial, cu interzicerea
exercitării meseriei (situaţia şoferului profesionist) sau a anumitor activităţi (şofatul ca
hobby) de care s-a folosit inculpatul pentru comiterea infracţiunii. Interdicţia de faţă nu
ar trebui să vizeze însă exercitarea activităţii sau meseriei, ci doar limitarea categoriilor
de vehicule ce vor putea fi conduse de condamnat. În plus, această interdicţie poate fi
aplicată şi în cazul comiterii unor infracţiuni din culpă, nefiind necesar să se stabilească
folosirea conducerii drept mijloc pentru comiterea altei infracţiuni. De pildă, pedeapsa
s-ar putea dispune în cazul unui şofer profesionist, conducător auto al unui TIR ce
transporta substanţe periculoase, care abandonează nesupravegheat şi nesemnalizat
pe carosabil vehiculul. În acest caz, odată cu condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute de art. 339 alin. (4) C.pen., instanţa îi va putea interzice şi conducerea vehicu-
lelor din categoria respectivă. Tot astfel, interdicţia ar putea fi incidentă în cazul unei
persoane condamnate pentru ucidere din culpă, săvârşită în urma unui accident de
circulaţie.
În realitate, din cauza necorelării prevederilor din legislaţia rutieră (art. 114 din
O.U.G. nr. 195/2002) cu Codul penal, dispoziţia pe care o analizăm ajunge să fie lipsită
de utilitate. Aceasta deoarece, pe de o parte, în cazul infracţiunilor rutiere, dar şi al celor
1
Credem că interdicţia nu poate viza nici „armele albe cu lamă 11 , definite de art. 2 pct. IV 8 din Legea
nr. 295/2004 ca fiind „o armă ce îndeplineşte următoarele criterii: a) lama este fie solidară cu mânerul, fie
echipată cu un sistem ce îi permite să facă corp comun cu mânerul său; b) are tăiş dublu pe toată lungimea
sa; c) lungimea este mai mare de 15 cm; d) lăţimea este mai mare sau egală cu 0,4 cm; e) are un mâner
prevăzut cu gardă".
2
În acelaşi sens, C. Mitrache, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 58.
care au avut ca urmare decesul sau vătămarea unei persoane, art. 114 a!in. (1) lit. a) şi
b) din O.U.G. nr. 195/2002 prevăd că se va anula permisul de conducere. ln plus, acelaşi
text prevede la lit. d) anularea permisului de conducere ori de câte ori s-a aplicat
pedeapsa complementară cu conţinutul analizat, astfel că nu este posibilă interzicerea
conducerii doar pentru anumite categorii de vehicule, aşa cum rezultă din textul Codului
penal 1.
j) Dreptul de a părăsi teritoriul României

1042. Suntem în prezenţa unei interdicţii inedite în sistemul nostru, ce echivalează
cu o suspendare a exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate, pe durata
stabilită pentru pedeapsa complementară. Din această perspectivă, observăm că
legiuitorul nu a modificat însă şi conţinutul Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei
circulaţii a cetăţenilor români în străinătate 2 - astfel, art. 40, modificat de Legea
nr. 187/2012, enumeră exhaustiv ipotezele în care este suspendată exercitarea drep-
tului la liberă circulaţie, fără a face nicio referire la pedeapsa complementară
nou-introdusă 3 •
Odată ce am făcut referire la Legea nr. 248/2005, se pune problema dacă această
interdicţie vizează doar cetăţenii români sau orice persoane, indiferent de cetăţenia
acestora. Unii autori au considerat că interdicţia va viza doar cetăţeanul român şi va
trebui să fie dispusă „numai dacă se justifică prin comiterea unor infracţiuni în străină
tate, altfel restrângerea dreptului la liberă circulaţie nu este justificată" 4 • În opinia
noastră, ţinând seama de modul de formulare a textului de lege, nu credem că inter-
dicţia poate fi limitată la cetăţeanul român 5 • Suntem de acord, în schimb, cu criteriul în
funcţie de care instanţele, în concret, vor considera că este necesar a fi impusă această
interdicţie - ne gândim la acele cazuri în care se observă că prezenţa inculpatului în
străinătate constituie un factor care a favorizat comiterea de infracţiuni. De exemplu,
1
Mai mult, potrivit art. 116 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 195/2002, persoana în cauză se va putea
prezenta la examenul pentru obţinerea unui nou permis de conducere doar dacă interzicerea dreptului
„a expirat" sau „a fost revocată". Aşa cum vom vedea, expirarea pedepsei complementare reprezintă, de
fapt, momentul împlinirii termenului stabilit de instanţă la momentul aplicării interdicţiei; din perspectiva
„revocării", aceasta reprezintă încă o eroare de reglementare, deoarece pedeapsa complementară nu este
susceptibilă de revocare.
2
Publicată în M. Of. nr. 682 din 29 iulie 2005.
3
Conform textului de lege, ,,Exercitarea de către o persoană a dreptului la liberă circulaţie în
străinătate se suspendă numai în următoarele situaţii:
a) este învinuită sau inculpată într-o cauză penală şi a fost dispusă instituirea unei măsuri preventive
în condiţiile Codului de procedură penală;
b) a fost condamnată şi are de executat o pedeapsă privativă de libertate;
c) este internată într-un centru educativ sau într-un centru de detenţie". Se observă că legea, deşi a
fost modificată consecutiv intrării în vigoare a noii legislaţii penale, nu a fost racordată şi la dispoziţiile
noului Cod de procedură penală (fapt relevat de utilizarea termenului de „învinuit" în loc de „suspect").
4
5
C. Mitrache, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 58; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014,
p. 242.
rezenţa inculpatului în anumite ţări din America de Sud în cazul traficului internaţional
'e droguri ori prezenţa sa în zone de conflict din Orient, pentru infracţiunea de trafic de
igranţi, inculpatul fiind un cărăuş sau o călăuză etc. Dacă instanţa dispune interdicţia,
ceasta va viza părăsirea teritoriului României, şi nu doar aflarea pe teritoriul unor ţări
eterminate.
1043. Profităm de acest context pentru a atrage atenţia asupra unor probleme relativ
recent apărute în practica judiciară.
Astfel, în ipoteza liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii, pe durata
termenului de supraveghere va opera pedeapsa accesorie cu acelaşi conţinut, pedeapsa
complementară urmând a fi pusă în executare, în mod firesc, după momentul executării
pedepsei principale sau al considerării acesteia ca executată (în concret, finele termenului
liberării condiţionate).
Din altă perspectivă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la
pedeapsa închisorii, art. 555 C.proc.pen. (privind emiterea mandatului de executare a
pedepsei închisorii) prevede că, în cazul în care persoana se află în stare de libertate în
momentul emiterii acestuia, alături de mandat va fi emis şi un ordin de interzicere a părăsirii
teritoriului ţării până la executarea integrală a pedepsei. În practica recentă (ulterior intrării
în vigoare a noii legislaţii procesual penale), instanţele au interpretat că ordinul de
interzicere a părăsirii teritoriului ţării îşi păstrează valabilitatea chiar şi ulterior liberării
condiţionate, până la împlinirea termenu1ui 1. În aceste condiţii, ne întrebăm unde ar mai
avea sferă de aplicare pedeapsa accesorie cu conţinut similar. Suntem, în mod evident, în
cazul unei necorelări legislative, fiind de dorit o intervenţie a legiuitorului în materie pentru
aducerea în acord a dispoziţiilor procesual penale cu cele de drept substanţial.
k) Dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de

drept public
1044. Conform art. 191 C.civ., persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin
lege, iar prin excepţie, în cazurile anume prevăzute de lege, se pot înfiinţa şi prin acte
ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute
elege.
Astfel de persoane juridice sunt Guvernul, ministerele', instanţele judecătoreşti (până

la nivelul tribunalelor)' etc. Situaţiile de „excepţie" în care persoane juridice de drept public
sunt înfiinţate prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ajung să
1
A se vedea C. Ap. Cluj, s. pen. şi pentru cauze cu minori şi de familie, încheierea judecătorului delegat-
executări penale din data de 7 august 2014. în fapt, ulterior condamnării la o pedeapsă de 6 luni închisoare,
persoana a fost liberată condiţionat la data de 8 iulie 2014 prin sent. nr. 1040/2014 a Judec. Satu Mare.
Judecătorul delegat cu executarea din cadrul Curţii de Apel Cluj a considerat că ordinul de interzicere a
părăsirii teritoriului ţării îşi produce efectele până la executarea totală a pedepsei, în speţă 25 octombrie
2014.
2
A se vedea Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor (M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001).
3
A se vedea Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în M. Of. nr. 827 din 13
septembrie 2005.
fie regula în dreptul nostru - cu titlu de exemplu, a se vedea, la nivel central, O.U.G.
nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din
România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome „Administraţia Naţională a Drumurilor
din România"' sau H.G. nr. 51/2018 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice', iar la nivel local, H.C.l. Cluj-Napoca
nr. 85/2011 privind înfiinţarea Direcţiei Poliţia Locală (modificată prin H.C.L. nr.141/2013) 3 •
Cu titlu exemplificativ, astfel de funcţii de conducere ar fi funcţia de inspector

general dintr-un inspectorat şcolar judeţean, conducător al unei regii autonome
(transport public local, termoficare etc.), decan al unei facultăţi, director de spital sau al
unei unităţi şcolare cu personalitate juridică, director al unui muzeu. Desigur, intră în
această categorie şi conducătorii unor autorităţi sau instituţii publice care exercită
autoritatea de stat (prefect, subprefect, secretar de stat etc.), dar în cazul acestor
persoane va fi incidentă interdicţia de la lit. b).
1045. În cazul persoanelor care comit infracţiuni abuzând de poziţia lor de

conducere în cadrul acestor persoane juridice, instanţa va dispune în primul rând
interdicţia prevăzută la lit. g). Totuşi, credem că interdicţia analizată aici va putea fi
dispusă alături de cea de la lit. g) în astfel de cazuri, în măsura în care instanţa o
consideră necesară. Spre exemplu, inculpatul - de profesie economist - a fost condam-
nat pentru o infracţiune de deturnare de fonduri (art. 307 C.pen.), săvârşită în calitate
de manager al unui spital. În acest caz, instanţa va dispune interzicerea ocupării funcţiei
de manager de spital [lit. g)], dar poate să dispună şi interzicerea exercitării dreptului de
a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pentru
a evita ca persoana condamnată să devină, spre exemplu, manager al unei regii
autonome.
Nu credem că este necesar ca instanţa să individualizeze în vreun fel categoria de
persoane juridice de drept public vizate de interdicţie, aceasta putând fi dispusă la
modul general.
I) Dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă

1046. Suntem în prezenţa uneia dintre ipotezele de „conversie" a sancţiunilor
penale, interdicţia fiind reglementată în legislaţia anterioară ca măsură de siguranţă.
Ţinând seama de caracterul restrictiv de drepturi pe care îl impune, prin hotărârea
judecătorească credem că va trebui să fie expres identificată fiecare localitate, acestea
1
Publicată în M. Of. nr. 694 din 3 octombrie 2003, aprobată prin Legea nr. 47/2004 (M. Of. nr. 257
din 23 martie 2004).
2
Publicată în M. Of. nr. 152 din 19 februarie 2018.
3
Conform art. 4 din Legea nr.155/2010 a poliţiei locale (republicată în M. Of. nr. 339 din 8 mai 2014),
poliţia locală se organizează şi funcţionează, prin hotărâre a autorităţii deliberative a administraţiei publice
locale, ca un compartiment funcţional în cadrul aparatului de specialitate al primarului/primarului general
sau ca instituţie publică de interes local, cu personalitate juridică.
fiind individualizate în mod distinct. Strict teoretic, în raport cu fiecare în parte, ar trebui
ca instanţa să motiveze, în considerentele hotărârii, raţiunea pentru care persoanei i se
interzice să se afle în localitatea X. Ne îndoim însă că în practică aceasta va fi situaţia -
probabil, în varianta fericită, instanţa va motiva cu titlu general, în raport cu toate
localităţile pentru care va impune interdicţia.
Se pune problema dacă prin termenul a se afla trebuie să se înţeleagă inclusiv
tranzitarea acestor localităţi, caz în care persoana ar trebui să evite şi simpla călătorie
pe teritoriul acestora. Interpretând literal textul de lege, soluţia ar părea să fie în acest
sens, dar totuşi credem că o asemenea abordare ar fi excesivă, din mai multe
considerente. În primul rând, s-ar putea dovedi prea împovărătoare pentru persoană -
spre exemplu, dacă interdicţia vizează oraşul Cluj-Napoca, nu ar putea circula cu
avionul, deşi aeroportul local deserveşte aproape toată zona de vest a ţării. Aceeaşi
poate fi situaţia în cazul unui nod feroviar sau rutier. În al doilea rând, mai ales din
perspectiva transportului public, cu toate mijloacele de supraveghere, va fi extrem de
dificil de identificat încălcarea interdicţiei, în condiţiile în aceasta constă în simpla
tranzitare.
1047. O altă problemă priveşte posibilitatea includerii în sfera acestei interdicţii a

localităţii în care persoana respectivă are domiciliul. În doctrina mai veche s-a apreciat
că, atunci când persoana în cauză locuia anterior în una dintre localităţile vizate de
interdicţie, ea va trebui să părăsească localitatea respectivă imediat după rămânerea
definitivă a hotărârii 1 . Această orientare nu a fost, în general, împărtăşită de jurispru-
denţă, care s-a arătat reticentă în a dispune măsura interzicerii de a se afla în localitatea
în care inculpatul îşi avea domiciliul2.
În ceea ce ne priveşte, deşi nu excludem de plano posibilitatea ca interdicţia să
vizeze şi localitatea în care condamnatul îşi are domiciliul, credem că aceasta ar trebui
dispusă doar în mod excepţional. Este evident că obligarea condamnatului la schim-
barea localităţii de domiciliu constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului său la viaţă
privată sau/şi familială, a cărei justificare nu se poate face decât prin raportare la o
necesitate socială imperioasă ce nu putea fi satisfăcută altfel şi sub rezerva proporţio
nalităţii. De aceea, în măsura în care scopul pedepsei putea fi atins prin recurgerea la
alte interdicţii (de a desfăşura o anumită activitate, de a se apropia de victimă sau de
domiciliul acesteia etc.), nu se justifică interzicerea de a locui în localitatea de domiciliu.
Pentru identitate de raţiune, credem că trebuie limitat în acelaşi mod dreptul
instanţei de a include în sfera interdicţiei şi localitatea de reşedinţă, în măsura în care
condamnatul locuieşte acolo de mult timp împreună cu familia sau este bine integrat
social şi profesional în acea localitate.
V. Dongoroz, Comentariu, în Explicaţii li, p. 305.

1
Pentru o sinteză a acestei jurisprudenţe, a se vedea C. Sima, Măsurile de s;guranţă în dreptul penal
2
contemporan, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1999, p. 129.

m) Dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive

culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă '
1048. Conform Legii nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor
publice', adunările publice sunt mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, competiţii spor-
tive, procesiuni şi altele asemenea, ce urmează să se desfăşoare în pieţe, pe căile publice
ori în alte locuri în aer liber. Se observă că elementul comun din definiţia prezentată
este desfăşurarea adunării în aer liber, condiţie ce nu este însă cerută în cazul textului
din Codul penal.
Prin urmare, pornind de la definiţia din legea specială, în conţinutul interdicţiei se
vor putea găsi toate ipotezele acolo enumerate, dar şi altele, cum ar fi: competitii
sportive, evenimente culturale ori mitinguri politice, sindicale, civice etc. care sunt orga-
nizate în spaţii închise (de exemplu, săli polivalente, centre de congrese, teatre etc.).
Având în vedere că la momentul pronunţării hotărârii instanţa nu poate individualiza în
concret aceste adunări, dispoziţia de interzicere va indica o anumită categorie de
evenimente - de exemplu, mitinguri electorale, marşuri de protest etc.
Ca o critică la adresa modului de redactare a textului din Codul penal, arătăm că nu
este clar ce se înţelege prin sintagma „anumite locuri", lăsându-se, astfel, o largă marjă
de interpretare instanţelor. Analizând însă interdicţia, credem că reiese voinţa
legiuitorului de a împiedica prezenţa unor persoane în locuri publice, în măsura în care
acestea au fost găsite vinovate de comiterea unor infracţiuni în asemenea spaţii,
profitând, de regulă, de agitaţie şi aglomeraţie. Astfel, ne gândim la ipoteza unui hoţ din
buzunare care a comis asemenea fapte în gări, aeroporturi, pieţe publice etc. ori la
situaţia unui suporter, din categoria „huliganilor", care comite fapte de violenţă sau
contra patrimoniului (de exemplu, distrugeri) în timpul unor competiţii sportive pe
stadioane sau în săli polivalente.
Instanţa, când va individualiza conţinutul sancţiunii, va trebui să precizeze expres
locurile, fapt pe care legiuitorul îl impune prin sintagma „locuri (... ) manifestări (... )
stabilite de instanţă". Nu credem că va putea opera o interdicţie generală, cum ar fi
„interzice accesul pe stadioanele din România", ci vor trebui enumerate exact
stadioanele sau sălile de jocuri, fapt evident mai ales în localităţile cu mai multe astfel
de facilităţi (Bucureşti, Cluj-Napoca etc.).
În raport cu interzicerea prezenţei la anumite manifestări sportive, ţinând seama
de faptul că instanţa nu le poate determina anume (de exemplu, nu e stabilit calendarul
turului şi returului în Liga 1 de fotbal sau în Campionatul Naţional de Baschet), credem
că aceasta va face o referire generală la tipul competiţiei şi la meciurile la care prezenţa
este interzisă (spre exemplu, meciurile disputate de o anumită echipă). Deşi textul de
lege nu prevede expres, credem că instanţa va putea interzice şi prezenţa la anumite
meciuri determinate, dar şi la anumite competiţii (incluzând mai multe sau toate
meciurile), căci textul foloseşte sintagma manifestări sportive, care include atât meciul,
cât şi competiţia în sine.
1
Republicată în M. Of. nr. 186 din 14 martie 2014.
Pedepsele aplicabile persoanei fizice 347
Din perspectiva manifestărilor culturale, din nou, cerinţa previzibilităţii sancţiunii

ar sugera că instanţa va stabili precis, după un calendar determinat, care sunt
evenimentele (concerte de muzică, piese de teatru, operă etc.) care vor face obiectul
interdicţiei. Credem, în schimb, că va fi acceptată şi ipoteza în care instanţa va utiliza un
şablon de genul ,,( ... ) interzice prezenţa persoanei la toate concertele care vor fi
susţinute pe raza Municipiului Cluj-Napoca în perioada 0l.01.2016-01.01.2018".
1049. Analizând conţinutul noii pedepse complementare, în literatura de specialitate'

s-a arătat că această interdicţie - deşi nu era reglementată de Codul penal din 1969 - nu
reprezintă totuşi un element inedit pentru legislaţia noastră. Astfel, Legea nr. 4/2008
privind prevenîrea şî combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi jocurilor sportive 2
reglementa la art. 48 o sancţiune cu conţinut similar-interzicerea accesului la competiţiile
sportive-, sancţiune ce avea însă natura juridică a unei măsuri de siguranţă.
Introducerea noii sancţiuni în Cod a fost însoţită de abrogarea art. 48 din Legea
nr. 4/2008 (prin art. 200 pct. 6 din Legea nr. 187/2012), pentru a evita suprapunerile legisla-
tive inutile, precum şi soluţiile contradictorii care ar fi putut reieşi din faptul că aceeaşi
interdicţie ar fi reprezentat atât măsură de siguranţă, cât şi pedeapsă complementară.
Soluţia, firească, de altfel, urmărea să consacre reglementarea interzicerii exercitării dreptului
de acces la competiţiile sportive în Partea generală a Codului penal, iar nu într-o lege specială
(fie ea şi legea cadru pentru prevenirea şi combaterea violenţei în domeniul competiţiilor şi
jocurilor sportive), cu o natură juridică diferită şi cu un conţinut lărgit.
Totuşi, ca încă o dovadă a incongruenţei şi superficialităţii legiuitorului, prin Legea
nr. 255/2013 de punere în aplicare a Codului de procedură penală (art. 89 pct. 2), art. 48
din Legea nr. 4/2008 (abrogat, aşa cum precizam, prin Legea nr. 187/2012) a fost „readus
la viaţă", cu următorul conţinut: )n cazul în care o persoană, cu ocazia desfăşurării unei
competiţii sau a unui joc sportiv ori în legătură cu acesta 1 a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală potrivit art. 31-45, se va lua faţă de aceasta măsura de siguranţă a interzicerii
accesului la competiţiile sportive de genul celor la care fapta a fost săvârşită". Eroarea
legiuitorului - explicabilă prin faptul că s-a operat cu forma Legii nr. 4/2008 fără a fi
evidenţiate modificările survenite aduse prin Legea nr. 187/2012 (care încă nu era în
vigoare la momentul elaborării proiectului Legii nr. 255/2013) - nu este însă scuzabilă, în
condiţiile în care sancţiunea cu conţinut similar era reglementată în noul Cod penal 1
publicat în Monitorul Oficial din 2009 3 • În plus, măsura de siguranţă poate fi dispusă în mod
provizoriu, în cursul urmăririi penale, de procuror, prin ordonanţă, deşi conform Codului de
procedură penală, asupra măsurilor de siguranţă se poate pronunţa în cursul urmăririi
penale doar judecătorul de drepturi şi libertăţi, nici într-un caz procurorul.
Încercând să identificăm un criteriu în funcţie de care instanţa se va orienta în acest
context, credem că măsura de siguranţă se va dispune doar în cazul infracţiunilor unde este
expres prevăzută de legea specială (art. 48 trimite la infracţiunile din cuprinsul art. 31 şi 32
1
C. Mitrache, Comentariu, în ExpUcaţii preliminare li, p. 59.
2
Publicată în M. Of. nr. 24 din 11 ianuarie 2008.
3
Pe marginea Legii nr. 4/2008, ulterior intrării în vigoare a Codului, doctrina a considerat că mai este
necesar să trimită doar la sancţiunea contravenţională complementară cu care, eventual, s-ar mai putea
confunda noua pedeapsă complementară (C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 242). Autorii citaţi
Probabil s-au raportat la forma Legii nr. 4/2008, modificată prin Legea nr. 187/2012, bazându-se pe logica
legiuitorului ...
din Lege). În aceste ipoteze, norma specială va avea aplicare prioritară {mai mult, măsura
de siguranţă este obligatorie pentru instanţă), iar pedeapsa complementară cu conţinut
similar nu va fi incidentă. În toate celelalte situaţii, va putea fi dispusă doar pedeapsa
complementară ce face obiectul analizei. De lege ferenda, credem însă că se impune
intervenţia legiuitorului pentru a abroga dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 4/2008, regle-
mentarea pedepsei complementare fiind suficientă.
n) Dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu

persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori
de a se apropia de acestea
1050. În acelaşi sens, Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei
în familie 1 reglementează aşa-numitul „ordin de protecţie". Conform legii (art. 23-35), cu
aplicare strict la cazuri de violenţă între membri de familie, instanţa poate emite un ordin
prin care să dispună, cu caracter provizoriu, una sau mai multe obligaţii sau interdicţii pe o
durată de până la 6 luni. Obligaţiile şi interdicţiile acoperă în mare parte conţinutul
drepturilor reglementate de art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) C.pen.
În fine, de dată mai recentă, prin Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de
protecţie, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative 2 au fost
transpuse în dreptul intern prevederile Directivei 2011/99/UE a Parlamentului European şi
a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind ordinul european de protecţie'. S-a consacrat
astfel recunoaşterea între statele membre ale Uniunii a măsurilor de protecţie dispuse
într-un stat pentru a preveni săvârşirea asupra persoanei protejate a unei fapte penale care
i-ar putea pune în pericol viaţa, integritatea fizică sau psihologică, demnitatea, libertatea
personală sau integritatea sexuală 4 •
în ciuda conţinutului în mare parte similar, interdicţia care face obiectul analizei
noastre nu poate fi confundată cu obligaţia din cazul măsurilor preventive sau din
conţinutul „ordinului de protecţie", scopul pe care instituirea interdicţiei vrea să îl atingă
fiind esenţialmente diferit. Astfel, dispusă ca măsură preventivă, interdicţia urmăreşte, lato
sensu, să asigure buna desfăşurare a procesului penal, care ar putea fi împiedicată prin
contactul cu aceste persoane. În schimb, pedeapsa complementară vine să completeze
pedeapsa principală stabilită de instanţă, considerându-se necesar aceasta pentru
întregirea conţinutului pedepsei principale 5 • Din perspectiva „ordinului de protecţie 11 1
1
2
Publicată în M. Of. nr. 545 din 20 iulie 2016.
3
Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 338 din 21 decembrie 2011.
4
Printre interdicţiile sau restricţiile care sunt impuse persoanei se numără: interdicţia de a se deplasa
în anumite localităţi, locuri sau zone definite în care îşi are reşedinţa persoana protejată sau pe care le
vizitează; interdicţia sau reglementarea contactului, sub orice formă, cu persoana protejată, inclusiv la
telefon, prin mijloace electronice, prin poştă, prin fax sau orice alte mijloace; interdicţia sau regle-
mentarea apropierii de persoana protejată la o anumită distanţă.
5
Alte diferenţe care împiedică realizarea unei confuzii sunt mai degrabă de ordin procedural: în cazul
pedepsei complementare, doar instanţa de judecată (care soluţionează fondul cauzei) poate dispune
pedeapsa, iar aceasta va ajunge să fie executată doar la momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti. De cealaltă parte, din perspectiva măsurilor preventive, cu distincţiile în funcţie de măsura
preventivă incidentă, obligaţia va putea fi dispusă de procuror, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de
judecătorul de cameră preliminară sau chiar de instanţa de judecată; executarea acesteia va dura până la
finalizarea procesului penal, astfel că nicîodată nu se va putea suprapune cu eventuala pedeapsă
complementară dispusă prin hotărârea definitivă.
pedeapsa complementară nu este limitată la ipoteza membrilor de familie şi nu se caracte-

rizează prin provizorat, fiind dispusă ca urmare a finalizării procesului penal.
Credem că reglementarea unei astfel de pedepse complementare este mai mult decât
bine-venită, ea putând fi dispusă anterior, aşa cum am arătat, în ipotezele particulare ale
unei suspendări sub supraveghere 1 . Or, este evident că realîtatea ne demonstrează că în
special în cazul unor infracţiuni grave - în raport cu care nici nu ar trebui să se pună în
discuţie o astfel de modalitate de individualizare judiciară a executării pedepsei - este
necesară instituirea unei asemenea interdicţii.
1051. Analizând conţinutul interdicţiei, observăm că, în primul rând, se va putea

interzice infractorului comunicarea sau apropierea de victimă şi de membri ai familiei
acesteia'. Raţiunea ar consta, credem noi, în impactul pe care reîntâlnirea cu inculpatul
ar putea să îl producă asupra victimei şi familiei sale, respectiv asupra şanselor de a
depăşi momentul traumatizant. Credem că o astfel de interdicţie ar trebui să fie aproape
prezumată în cazul unor infracţiuni grave, ca cele referitoare la viaţa sexuală, al căror
impact asupra victimei este deosebit 3, însă şi în ipoteza săvârşirii unor infracţiuni de mai
mică gravitate, dar unde se poate constata producerea unei traume victimei şi mem-
brilor familiei prin comiterea faptei (de exemplu, ameninţare, şantaj, hărţuire• etc.). De
asemenea, interdicţia va opera şi în cazul unor infracţiuni comise cu acordul victimei,
atunci când scopul normei este tocmai protecţia acesteia - de exemplu, actul sexual cu
un minor, unde pedeapsa dispusă urmăreşte prevenirea comiterii din nou a unor astfel
de fapte.
Interzicerea poate privi însă şi apropierea sau comunicarea cu persoanele cu care
infractorul a comis fapta, caz în care argumentele care justifică dispunerea pedepsei au
o cu totul altă raţiune, şi anume prevenirea ca aceste persoane să persiste în comiterea
de infracţiuni, ce ar fi posibilă prin „regruparea" lor 5•
În fine, textul de lege permite instanţei să interzică contactarea sau apropierea şi în
raport cu alte persoane decât victima, membrii familiei sale sau alte persoane care au
1
Asupra necesităţîi impunerii unei astfel de obligaţii, în contextul suspendării sub supraveghere a
executării pedepsei, a se vedea C.-V. Ştefan, Note de jurisprudenţă, în C.D.P. nr. 4/2014, pp. 91-102, autorul
adnotând favorabil dec. nr. 2181/R/2012 a I.C.C.J., s. pen., respectiv critic soluţiile pronunţate în fond şi în
apel în acelaşi dosar (Trib. Mureş, sent. pen. nr. 89/2011, respectiv C. Ap. Târgu Mureş, s. pen., dec.
nr. 72/A/2011).
2
În astfel de cazuri, se observă că pedeapsa nu se suprapune peste conţinutul „ordinului de
protecţie". Astfel, acesta va funcţiona în mod provizoriu, pe durata procesului, până la aplicarea pedepsei
complementare.
3
Într-un astfel de dosar, concluziile raportului psihologic aflat la dosarul de urmărire penală reco-
mandau, în mod expres, evitarea întâlnirii dintre victimă şi persoanele care „au săvârşit abuzurile sexuale
orale". Pentru detalii, a se vedea C.-V. Ştefan, Note de jurisprudenţă, cit. supra, p.102.
4
Asupra traumelor suportate de victimele infracţiunii de hărţuire, în ambele sale forme, a se vedea,
în dreptul englez, J. Harris, The Protection from Harassment Act 1997 - An Evaluation of lts Use and
Effectiveness, Home Office Research Development and Statistics Directorate, 2000, Research Findings,
nr.130, pp. 1-4.
5
În acest sens, C. Mitrache, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 60.
participat la comiterea faptei. Cu titlu de exemplu, ne-am putea gândi la unii dintre
participanţii la procesul penal - magistraţi, poliţişti, avocatul părţilor civile etc., în
încercarea de a-i proteja pe aceştia de eventuale răzbunări sau şicane'.
o) Dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată
1052. Alături de interzicerea exercitării dreptului de a comunica sau de a se apropia
de victimă sau de alte persoane, interdictia . acum analizată- de a se apropia de locuinta. ,
locul de muncă, şcoală sau orice alt loc unde victima desfăşoară vreo activitate -
corespunde celebrelor restraining orders2 din common law, prin care persoanei
condamnate i se interzice să ia contact cu victima, respectiv să se afle la o anumită
distanţă faţă de ea, locuinţa ei, locul de muncă etc.
Analizând conţinutul pedepsei, observăm că aceasta vine în completarea inter-
dicţiei comunicării cu victima sau cu membrii ei de familie 3, pentru a asigura protecţia
victimei. Astfel, dacă interdicţia anterioară asigura victima că infractorul nu va lua
legătura şi nu se va apropia de ea, acum victima nu va risca să se întâlnească
„întâmplător" cu infractorul în locurile în care aceasta îşi desfăşoară o parte importantă
a vieţii: locuinţa, locul de muncă, şcoala (în sens larg, incluzând şi facultatea sau locul
unde victima desfăşoară un curs de specializare, unde studiază pentru a-şi obţine
permisul de conducere etc.) sau alte locuri stabilite expres de către instanţă.
Ţinând seama de raţiunile drepturilor reglementate la lit. n) şi o), credem că
instanţele vor dispune, de regulă, împreună interzicerea exercitării acestora, în încer-
carea de a înlătura traumele produse de infracţiune victimei şi de a-i da posibilitatea
revenirii la o viaţă normală. Prin excepţie, credem că instanţa ar putea dispune
interdicţia de la lit. n) fără a o dispune şi pe cea de la lit. o). Spre exemplu, condamnatul
şi victima sunt studenţi la aceeaşi facultate, iar instanţa apreciază că este suficientă
interzicerea contactării şi apropierii de victimă.
1053. Precizăm că o formă de protecţie cu conţinut asemănător se găseşte şi în

legislaţia civilă - astfel, conform art. 23 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi
combaterea violenţei în familie4, persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori
libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei
poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de
protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe măsuri -
obligaţii sau interdicţii (de exemplu: evacuarea temporară a agresorului din locuinţa
familiei; obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de
1
A se vedea C. Mitrache, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 60.
2
A se vedea D. Niţu, Unele consideraţii privind infracţiunea de hărţuire introdusă de noul
în C.D.P. nr. 1/2011, p. 138.
3
În acelaşi sens, considerând că se extinde interdicţia de la lit. n), a se vedea V. Paşca, op. cit., p.
4
Republicată în M. Of. nr. 205 din 24 martie 2014, cu modificările aduse de Legea nr. 351/2015
modificarea art. 27 alin. (1).
victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul
de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate; interdicţia pentru agresor de
a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le
frecventează ori le vizitează periodic; interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin
corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima etc.). Măsura din legea specială se ia însă cu
titlu provizoriu şi are o durată de maximum 6 luni. Conform art. 32 din Lege, încălcarea
măsurilor prevăzute şi dispuse prin ordinul de protecţie constituie infracţiunea de
nerespectare a hotărârii judecătoreşti şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an.
De asemenea, aşa cum am arătat, dispoziţiile Legii nr. 151/2016 permit recunoaşterea
între statele membre ale Uniunii Europene a măsurilor de protecţie dispuse într-un stat,
care includ şi interdicţia ce corespunde celei analizate.
2.5. Individualizarea judiciară a pedepsei
1054. Raportat la conţinutul efectiv al drepturilor care pot face obiectul interdic-
iilor, există unele aspecte legate de regimul acestora.
· În primul rând, trebuie menţionat că, în baza unui text similar din Codul penal din
1969, ce debuta cu precizarea că pedeapsa complementară constă în interzicerea
ixercitării unuia sau a mai multora dintre drepturile enumerate, s-a considerat că nu
or putea face obiectul interdicţiei toate drepturile enumerate de lege 1 . Niciodată nu
m înţeles raţiunea acestei interpretări majoritare, în condiţiile în care interpretarea
literală, gramaticală sau logică a textului din Codul penal din 1969 (similar cu cel actual)
nu împiedica o astfel de soluţie. Actualmente, în condiţiile paletei extrem de largi de
drepturi a căror exercitare poate face obiectul interdicţiei, credem că în concreto nu se
pot imagina ipoteze în care pentru o unică infracţiune să poată să fie necesar a fi
interzisă exercitarea tuturor drepturilor. Nimic nu împiedică însă, în opinia noastră,
istinctă de cea a instanţei supreme, ca în cazul unei pluralităţi de infracţiuni - dacă se
consideră necesar - să se ajungă la aplicarea tuturor acestor interdicţii.
În al doilea rând, există anumite limitări şi condiţionări expres impuse de lege:
astfel, în ipoteza în care legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
uncţie publică (cu alte cuvinte, aplicarea pedepsei este obligatorie), instanţa va
}nterzice exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C.pen. Este cazul
infracţiunilor de abuz în serviciu sau de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor
persoane, unde art. 297 alin. (1), respectiv art. 301 alin. (1) C.pen. prevăd pe lângă
pedeapsa principală şi ,,( ... ) interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică", situaţie în care instanţa va interzice exercitarea dreptului de a fi ales în
autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, respectiv a dreptului de a ocupa o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat2 •
1
M. Basarab, op. cit., voi. 1, p. 242.
'În acest sens, a se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 370/A/2016, în Săptămâna Juridică nr. 37/2017,
p. 22. Instanţa a arătat că „în cazul în care legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcţie publică, numai interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. {1) lit. a) C. pen. (dreptul
În al treilea rând, legat de cele mai sus expuse, cu titlu general, indiferent dacă
suntem într-un caz de aplicare obligatorie sau facultativă a pedepsei complementare
interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C.pen. se v~
dispune în mod cumulativ. Aşadar, în cazul în care aplicarea pedepsei este facultativă
instanţa va putea alege să nu interzică exercitarea niciunuia dintre drepturile de la lit. a)'
şi b) sau să interzică exercitarea ambelor.
În al patrulea rând, în raport cu aplicarea pedepselor complementare prevăzute la
art. 66 alin. (1) lit. n) şi o) C.pen., legiuitorul a precizat expres că instanţa va individualiza
continutul
, pedepsei, raportat la specificul cauzei concrete. Spre exemplu, instanta ,
trebuie să identifice persoanele cu care condamnatul nu are voie să comunice sau să

stabilească, ţinând seama de împrejurările concrete, o distanţă până la care condam-
natul se poate apropia de victimă sau de locuinţa acesteia'.
1055. În acelaşi context al ipotezelor de prevedere expresă a pedepselor com-

plementare, arătăm că sunt situaţii în care legiuitorul merge mai departe şi, trecând de
prevederea obligativităţii pedepsei, ajunge să stabilească şi dreptul sau drepturile a
căror exercitare este interzisă, operând pe conţinutul pedepsei.
Amintim, cu titlu de exemplu, aici, situaţia infracţiunii de întrerupere a cursului
sarcinii comisă de un medic, unde art. 201 alin. (4) C.pen. impune,,( ... ) şi interzicerea
exercitării profesiei de medic", infracţiunea de luare de mită, art. 289 alin. (1) C.pen.
prevăzând ,,( ... ) şi interzicerea exercitării dreptului (... ) de a exercita profesia sau
activitatea în executarea căreia (s-)a săvârşit fapta" 2, respectiv infracţiunile de abuz în
serviciu sau conflict de interese, la care am făcut referire mai sus, unde textele de lege
incidente impun,,( ... ) interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică" etc.
2.6. Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi
1056. Am văzut că durata interdicţiei poate varia între unu şi 5 ani. Începerea
executării acesteia diferă însă în funcţie de mai multe ipoteze. Maniera exhaustivă în
care legiuitorul a încercat să reglementeze aceste aspecte este datorată problemelor
apărute în practica instanţelor judecătoreşti în baza vechii reglementări, în special în
materia suspendării condiţionate şi sub supraveghere a executării pedepsei.
Astfel, executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe:
a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice) şi în art. 66 alin. (1) lit. b) c. pen. (dreptul
de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) este obligatorie".
1
Spre exemplu, când condamnatul şi victima locuiesc în apartamente situate în acelaşi imobil,
instanţa va stabili o distanţă mai mică decât atunci când ei locuiesc în cartiere diferite ale oraşului.
2
În acelaşi sens, C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 245.
c) după executarea pedepsei Închisorii, după graţierea totală ori a restului de

pedeapsă, după Împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după
expirarea termenului de supraveghere al liberării condiţionate.
1057. În cazul pedepsei cu Închisoarea, regula în materia executării pedepsei com-

plementare a interzicerii exercitării unor drepturi este că aceasta Începe să se execute
de la momentul executării sau considerării ca executată a pedepsei închisorii (prin
intervenţia graţierii, prescripţiei executării pedepsei sau prin împlinirea termenului
liberării condiţionate).
Soluţia este logică, deoarece pe durata executării pedepsei închisorii se va executa
pedeapsa accesorie (care este corespondentul pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi).
Cu titlu special, art. 68 alin. (2) C.pen. precizează, în raport cu interzicerea exercitării
dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, că aceasta se va executa la
momentul în care s-a dispus liberarea condiţionată din penitenciar. Necesitatea preve-
derii exprese a acestei dispoziţii reiese şi din explicaţiile de mai sus, căci, în mod normal,
pe durata liberării condiţionate nu operează pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi, ci pedepsele accesorii, pedeapsa principală fiind considerată a
fi în executare până la momentul împlinirii termenului liberării (a se vedea şi analiza
realizată cu ocazia instituţiei liberării condiţionate). Cum nu există o pedeapsă accesorie
cu un astfel de conţinut, devine incidentă pedeapsa complementară, care se pune
imediat în executare.
1058. În ipoteza suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, legiuitorul a

prevăzut că de la momentul rămânerii definitive a hotărârii începe executarea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, tranşând astfel o discuţie aprinsă
creată în baza legislaţiei anterioare în doctrină şi jurisprudenţă.
Durata pedepsei complementare nu are nicio legătură cu durata termenului de
supraveghere din cazul suspendării sub supraveghere, ci va fi între unu şi 5 ani, stabilită
de instanţă. Astfel, este posibil ca durata pedepsei complementare să fie mai scurtă sau
mai lungă decât cea a termenului de supraveghere şi doar din întâmplare cele două vor
coincide.
Cu titlu de excepţie, în cazul pedepsei complementare a interzicerii exercitării
dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, art. 67 alin. (3) C.pen. prevede că
aceasta nu se va aplica în cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
Explicaţia constă în aceea că aplicarea acestei pedepse complementare ar fi în
contradicţie cu premisa suspendării sub supraveghere a executării pedepsei: instanţa ar
considera că inculpatul se poate reeduca şi fără executarea efectivă a pedepsei, dar,
totodată, prezenţa acestuia pe teritoriul României prezintă pericol, motiv pentru care
s-ar impune îndepărtarea sa.
1059. în fine, în cazul pedepsei amenzii, nefiind posibile pedepse accesorii, legiui-
torul nu a mai condiţionat începerea executării pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi de executarea pedepsei amenzii. Astfel, din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, va începe executarea interzicerii
exercitării unor drepturi.
1060. În caz de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere,

respectiv de înlocuire a pedepsei amenzii cu închisoarea, în ambele cazuri pentru alte
motive decât comiterea unei noi infracţiuni, partea din durata pedepsei complementare
rămasă neexecutată se va pune în executare la finalul executării pedepsei închisorii. Cu
titlu de exemplu, ne imaginăm următoarea situaţie: autorul este condamnat la
pedeapsa amenzii, instanţa dispunând şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa
funcţia, ca pedeapsă complementară, pe durată de 2 ani. De la momentul rămânerii
definitive a hotărârii începe executarea pedepsei complementare. Să presupunem că
persoana nu achită, cu rea-credinţă, amenda aplicată, astfel că instanţa procedează
conform art. 63 C.pen. şi înlocuieşte amenda iniţială cu pedeapsa închisorii. Între mo-
mentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii şi,
respectiv, cel al rămânerii definitive a hotărârii de înlocuire au trecut 6 luni. În conse-
cinţă, după executarea pedepsei închisorii, autorului îi va fi mai fi interzisă exercitarea
dreptului de a ocupa funcţia pe o durată de un an şi 6 luni (durata iniţială stabilită de
instanţă, din care s-a scăzut intervalul de timp în care a fost executată efectiv)'.
1061. Executarea pedepselor complementare constând în interzicerea exercitării unor

drepturi este guvernată de art. 29-31 din Legea nr. 253/2013.
Astfel, art. 29 din Lege prevede că judecătorul delegat cu executarea va trimite o copie
de pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile a căror exercitare a fost interzisă, per-
soanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să supravegheze exercitarea
dreptului respectiv, după cum urmează:
a) pentru interzicerea dreptului de a fi ales În autorităţile publice sau În orice alte funcţii
publice, comunicarea se face primăriei de la domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celei de
la locuinţa persoanei condamnate şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea
Bazelor de Date;
b) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii
de stat, comunicarea se face Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, precum şi, dacă
este cazul, instituţiei în cadrul căreia cel condamnat exercită o astfel de funcţie;
c) pentru interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, comu-
nicarea se face Inspectoratului General pentru Imigrări şi Inspectoratului General al Poliţiei
de Frontieră;
d) pentru interzicerea dreptului de a alege, comunicarea se face primăriei de la
domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celei de la locuinţa persoanei condamnate, Direcţiei
pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, iar, în cazul în care persoana
1
Aşa cum am mai arătat (supra, § 1018), pe durata executării pedepsei închisorii care a înlocuit
amenda va urma să se execute pedeapsa accesorie cu conţinutul de la pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi.
'pedepsele aplicabile persoanei fizice 355
locuieşte în străinătate 1 comunicarea se face Departamentului consular al Ministerului

Afacerilor Externe. În cazul cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, comunicarea
se face Inspectoratului General pentru Imigrări;
e) pentru interzicerea drepturilor părinteşti, comunicarea se face consiliului local şi
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a căror circumscripţie îşi are
domiciliul condamnatul 1 precum şi, dacă este cazul, celor în care îşi are locuinţa condamnatul;
f) pentru interzicerea dreptului de o fi tutore sau curator, comunicarea se face
consiliului local în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul, precum şi, dacă este
cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
g) pentru interzicerea dreptului de a ocupa funcţia, de o exercita profesia sau meseria
ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, comunicarea
se face persoanei juridice în cadrul căreia persoana exercită respectiva funcţie, profesie,
meserie sau activitate, precum şi, dacă este cazul, persoanei juridice care asigură organi-
zarea şi coordonarea exercitării profesiei sau activităţii respective ori autorităţii care a
învestit-o cu exercitarea unui serviciu de interes public;
h) pentru interzicerea dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme,
comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are
domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
i) pentru interzicerea dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de
instanţă, comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie
îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
j) pentru interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României, comunicarea se face
Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, Direcţiei Generale de Paşapoarte şi
Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia cetăţenilor străini;
k) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei
persoane juridice de drept public, comunicarea se face Inspectoratului General al Poliţiei
Române;
I) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă,
comunicarea se face inspectoratelor judeţene de poliţie în a căror circumscripţie se află
localităţile vizate de interdicţie şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea
Bazelor de Date;
m) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite locuri sau la anumite
manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă, comunicarea
se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum
şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi, pentru cazurile în care s-a
dispus interdicţia pentru locuri, manifestări sau adunări în afara acestei circumscripţii,
Inspectoratului General al Poliţiei Române;
n) pentru interzicerea dreptului de a comunica cu victima ori cu membri de familie ai
acesteia, cu persoanele care au comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori de a se apropia de acestea, comunicarea se face persoanelor cu care condam-
natul nu are dreptul să intre în legătură ori de care nu are dreptul să se apropie, Direcţiei
Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti ori, după caz, inspectoratului judeţean de
poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi
are locuinţa condamnatul şi, pentru cazurile în care victima sau persoanele stabilite de
instanţă nu domiciliază în aceeaşi circumscripţie, Direcţiei Generale de Poliţie a Munici-
piului Bucureşti ori, după caz, inspectoratelor judeţene de poliţie de la domiciliul acestora.
Copia de pe dispozitivul hotărârii va fi însoţită de menţiunea că victima sau membrul de
familie al acesteia la care se referă măsura complementară poate solicita emiterea unui
ordin european de protecţie, în condiţiile legii;
o) pentru interzicerea dreptului de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau
alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de
judecată, comunicarea se face victimei, Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului
Bucureşti ori, după caz, inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are
domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi Direcţiei
Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti ori, după caz, inspectoratelor judeţene de
poliţie în a căror circumscripţie se află locurile vizate de interdicţie.
în toate cazurile, comunicarea va fi făcută în momentul în care pedeapsa comple-
mentară este efectiv pusă în executare (după distincţiile făcute în secţiunea precedentă),
menţionându-se data la care începe şi data la care ar trebui să înceteze executarea
pedepsei complementare.
1062. Profităm de această ocazie pentru a arăta că în materia interzicerii accesului la

competiţii sportive, ca măsură de siguranţă (sic/), art. 53 2 din Legea nr. 4/2008 prevede o
procedură mult mai detaliată. Astfel, în Legea nr. 4/2008 se prevede că persoanele faţă de
care s-a dispus măsura de siguranţă au obligaţia ca, pe timpul desfăşurării jocurilor sportive
pentru care s-a dispus măsura, să se prezinte la cel mai apropiat sediu al poliţieiJ jandar-
meriei sau poliţiei de frontieră, unde trebuie să rămână pe durata desfăşurării jocului
sportiv1 . În opinia noastră, reglementarea este discutabilă sub aspectul constituţionalităţii,
ea îmbrăcând de facto forma unei privări de libertate a cărei durată poate apărea ca
excesivă (în situaţia în care discutăm despre o competiţie sau un turneu sportiv care
presupune jocuri/meciuri timp de mai multe ore, pe parcursul mai multor zile).
1063. Art. 31 din Legea nr. 253/2013 prevede posibilitatea acordării unor permisiuni
în executarea pedepsei complementare a înterzicerii unor drepturi de către judecătorul
delegat cu executarea, la cererea motivată a persoanei condamnate. Cazurile în care se
permite această permisiune sunt limitativ prevăzute de lege şi constau în: a) participarea
persoanei la căsătoria, botezul sau înhumarea unui membru de familie; b) participarea la
1
În acest sens, după aplicarea măsurii de siguranţă, unitatea de jandarmi competentă teritorial îi
notifică celui în cauză această obligaţie, ocazie cu care îi sunt comunicate acestuia următoarele:
a) o prezentare a competiţiilor sau jocurilor sportive pentru care se aplică măsura de siguranţă, precum şi
a locurilor şi datelor de desfăşurare a acestora; b) o prezentare a celor mai apropiate sedii ale poliţiei,
jandarmeriei şi ale poliţiei de frontieră faţă de domiciliul sau, după caz, reşedinţa celui în cauză;
c) identitatea monitorilor de securitate care gestionează situaţia clubului sportiv al cărui susţinător este cel
în cauză şi numerele de telefon la care aceştia pot fi contactaţi; d) o prezentare a eventualelor sancţiuni
aplicabile în cazul încălcării interdicţiei sau obligaţiei. În situaţia în care cel în cauză, din diferite motive, nu
se poate prezenta la cel mai apropiat sediu al poliţiei, jandarmeriei sau polîţiei de frontieră pe timpul
desfăşurării unui joc sportiv pentru care s-a dispus măsura interzicerii accesului, acesta are obligaţia de a
contacta telefonic unul dintre monitorii de securitate, pentru a-i comunica motivul neprezentării şi locul în
care se află. În fine, se prevede că procedurile de primire efectivă a suporterilor care se prezintă la sediul
poliţiei, jandarmeriei sau poliţiei de frontieră se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şl
internelor [a se vedea Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 155/2013 privind procedurile de primire
a suporterilor faţă de care s-a dispus măsura de siguranţă a interzicerii accesului la competiţii şi jocuri
sportive care se prezintă la sediul poliţiei, jandarmeriei sau poliţiei de frontieră {M. Of. nr. 701 din
15 noiembrie 2013)].
un concurs, în vederea ocupării unui loc de muncă; c) susţinerea unui examen; d) urmarea
unui tratament sau a unei intervenţii medicale.
Permisiunea poate fi acordată pe o perioadă de maximum S zile, cu excepţia cazului
medical, când aceasta va putea fi acordată pentru durata de timp necesară pentru urmarea
tratamentului sau a intervenţiei medicale. Durata permisiunii se include în durata pedepsei
complementare.
§3. Pedeapsa complementară a degradării militare
1064. Potrivit art. 69 C.pen., degradarea militară constă în pierderea gradului şi a

dreptului de a purta uniforma militară specifică gradului.
Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari în activitate,
în rezervă sau în retragere, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare
de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă. Ea se aplică facultativ, aceloraşi categorii de per-
soane, în cazul comiterii unor infracţiuni intenţionate, dacă pedeapsa principală aplicată
este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani 1 .
Cu alte cuvinte, degradarea militară nu poate fi aplicată dacă este vorba de o
infracţiune săvârşită cu orice formă de vinovăţie, iar pedeapsa aplicată este mai mică de
5 ani. De asemenea, nu se poate aplica dacă este vorba despre o infracţiune săvârşită
din culpă sau cu praeterintenţie, iar pedeapsa aplicată este închisoarea mai mică sau
egală cu 10 ani.
Pedeapsa complementară a degradării militare se pune în executare din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Conform art. 32 din Legea nr. 253/2013,
pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul
delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii comandantului unităţii
militare în a cărei evidenţă este luată persoana condamnată, respectiv centrului militar
judeţean sau zonal de la domiciliul condamnatului.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, specific pedepsei complementare
analizate este „efectul său perpetuu, şi nu pe timp limitat, adică gradul militar se pierde
pentru totdeauna, neputând fi dobândit nici pe calea reabilitării judiciare" 2 • În acest
sens, reabilitarea, indiferent de formele ei, nu va avea ca efect redobândirea gradului
militar, sens în care sunt şi prevederile art. 169 alin. (2) C.pen. privind efectele
reabilitării 3 • Totuşi, reabilitarea având ca efect încetarea decăderilor şi interdicţiilor,
precum şi a incapacităţilor care rezultă din condamnare, va permite ca persoana să urce,
din nou, treptele ierarhiei militare conform dreptului comun în materie.
1
Nu credem că pedeapsa va putea fi dispusă în cazul intenţiei depăşite. Deşi s-ar putea susţine că
noţiunea „intenţie" poate include toate tipurile intenţieî (directă, indirectă şi depăşită), observăm că, acolo
unde legiuitorul a dorit să includă şi intenţia depăşită, a menţionat-o expres - spre exemplu, în cazul
condiţiilor recidivei, unde se face referire la săvârşirea unei infracţiuni „cu intenţie sau cu intenţie depăşită"
(s.n.) [art. 41 alin. (1) C.pen.].
2
3
În acelaşi sens: C. Mitrache, Comentariu, în Explicaţii preHminare li, p. 62; M. Udroiu, Drept penal.
Partea generală, cit. supra, 2017, p. 328.
1065. În literatura de specialitate a fost avansată ideea conform căreia, deşi regula
este pierderea cu caracter perpetuu a gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă,
este posibil ca, în cazul intervenţiei amnistiei postcondamnatorii, graţierii sau reabilitării, să
se prevadă „ridicarea restricţiilor" 1 . Astfel, se arată că, în cazul amnistiei postcondam-
natorii, fiind înlăturată răspunderea penală şi consecinţele condamnării, vor fi înlăturate
inclusiv efectele pedepsei complementare. La fel se argumentează şi în raport cu o lege de
graţiere, dacă prin lege se prevede că graţierea va produce efect şi asupra pedepsei
complementare [prin derogare de la dispoziţiile generale ale art. 160 alin. (2) C.pen., unde
se prevede că graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, decât dacă actul
de graţiere prevede expres aceasta]. În contextul reabilitării, s-a arătat că art. 169 alin. (2)
C.pen. nu instituie obligaţia redării gradului militar, dar nimic nu împiedică instanţa să
dispună, în mod facultativ, redobândirea gradului.
În opinia noastră, în raport cu legile de amnistie şi de graţiere, efectul acestora va
consta în posibilitatea avansării din nou în ierarhia militară, iar nu a redobândirii automate
a gradului militar deţinut anterior, situaţie care ar echivala cu o repunere în situaţia
anterioară (care nu operează nici chiar în ipoteza dezincriminării faptei). Similar, în cazul
reabilitării, textul de lege permite ca, urmând dreptul comun, să se avanseze până la
atingerea gradului militar avut anterior. În niciun caz însă nu credem că se poate susţine că,
prin interpretarea per a contraria a prevederilor art. 169 alin. (2) C.pen., instanţa ar putea
să repună persoana în gradul deţinut anterior. În acest sens, arătăm că dispoziţia legală
exista şi în Codul penal din 1969, iar practica judiciară şi doctrina s-au exprimat, în
unanimitate, că textul nu poate fi interpretat în sensul redării gradului anterior2 .
1066. Pentru a epuiza problema, arătăm că discuţiile au pornit de la reglementările

din legislaţia specială (în speţă, art. 72 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor
militare 3 ), unde se prevede că 11 ofiţerii 1 maiştrii militari şi subofiţerii cărora li s-a aplicat
degradarea militară şi care au fost amnistiaţi sau graţiaţi de pedeapsa complimentară a
degradării militare, precum şi cei care au fost reabilitaţi se reiau în evidenţa militară şi, în
raport cu nevoile forţelor armate, li se poate reda orice grad militar, până la gradul avut
inclusiv" (s.n.). Redarea gradului se face prin decret al Preşedintelui României, pentru
generali şi amirali, respectiv prin ordin al şefului Statului Major General, pentru ceilalţi
ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri.
Vedem, astfel 1 că, în aceste cazuri, redarea gradului va fi excepţia, motivată de
necesităţi militare, dar ea nu va fi niciodată apanajul instanţei de judecată, aşa cum s-a
susţinut în doctrină. Consecutiv intervenţiei amnistiei, graţierii sau reabilitării, motivată de
necesităţi militare, se va putea dispune - cu titlu excepţional, considerăm noi - redarea
gradului militar de către Preşedinte sau şeful Statului Major General, după distincţiile mai
sus făcute 4 •
1
2În acest sens, a se vedea D. Popescu, Comentariu, în Codul penal comentat, p. 417, unde s-a arătat
că „gradul militar se pierde pentru totdeauna, neputând fi dobândit nici pe calea reabilitării judiciare" {s.n.).
' Publicată în M. Of. nr. 155 din 20 iulie 1995.
4
Acelaşi text de lege mai prevede un caz de reluare în evidenţă. Astfel, art. 72 alin. (1) din Legea
nr. 80/1995 prevede că, ,,în cazul în care intervine o altă hotărâre judecătorească, prin care s-a pronunţat
achitarea sau prin care nu se mai aplică pedeapsa complimentară a degradării militare, cei în cauză sunt
reluaţi în evidenţa militară, cu gradul avut, prin ordinul celor care au dispus scoaterea din evidenţă. În
această situaţie, timpul cât au fost degradaţi se include în calculul stagiului în grad, iar cadrele militare
§4. Publicarea hotărârii de condamnare
1067. Este o pedeapsă complementară nouă, care nu avea corespondent în dispo-

ziţiile Codului penal din 1969 (aşa cum am arătat anterior, doar în 2006 a fost introdusă
0 pedeapsă complementară cu conţinut parţial similar, dar doar în cazul persoanei
juridice).
Pedeapsa are însă o tradiţie în dreptul nostru, fiind reglementată şi de Codul penal
din 1937 sub aceeaşi denumire şi constând în afişarea în locuri publice sau reproducerea
în diverse publicaţii a hotărârii de condamnare, ,,aşa fel, încât, cât mai multă lume să ia
cunoştinţă despre condamnarea pronunţată de Justiţie"'.
Raţiunea reintroducerii ei în dreptul nostru este legată de efectul de prevenţie
generală pe care difuzarea unor hotărâri de condamnare îl poate avea, mai ales în cazul
unor fapte a căror comitere este mai puţin mediatizată.
Potrivit art. 70 C.pen., publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate
dispune când, ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi
persoana condamnatului, instanţa apreciază că publicarea va contribui la prevenirea
săvârşirii altor asemenea infracţiuni. Din formularea explicită a textului de lege reiese
că această pedeapsă complementară este întotdeauna facultativă pentru instanţa de
judecată 2 •
Hotărârea de condamnare se publică, pe cheltuiala persoanei condamnate, în
extras şi fără a dezvălui identitatea altor persoane, în forma stabilită de instanţă, într-un
cotidian local sau naţional, o singură dată 3 •
Privită de doctrina interbelică drept o pedeapsă pur morală, efectul acesteia era
.considerat a consta în avertizarea terţilor despre comportamentul condamnatului,
respectiv putea reprezenta o formă de reparaţie morală pentru victimă. Alături de
acestea, i se recunoşteau şi unele efecte prin ricoşeu, şi anume unele posibile urmări de
ordin material (ruperea relaţiilor de afaceri între parteneri de afaceri, pierderea
clientelei etc.) 4 • Pe aceeaşi linie de idei, doctrina actuală consideră pedeapsa una
infamantă, ,,supunând oprobriului public persoana condamnată" 5 , ce poate avea un
espective pot cere prin instanţa judecătorească reparaţii morale şi materiale pentru prejudiciile ce li s-au
us". În această ipoteză, ţinând seama că degradarea militară a putut opera doar după rămânerea
finitivă a hotărârii, credem că ne găsim în prezenţa unei desfiinţări sau casări a hotărârii iniţiale ulterior
omovării cu succes a unei căi de atac extraordinare în favoarea condamnatului. Reluarea gradului militar
te, în acest caz, logică, căci aplicarea pedepsei degradării iniţiale s-a datorat, probabil, unei erori judiciare.
ispoziţiile art. 72 alin. (1) au mai fost sesizate în doctrină, fără însă a se încerca explicarea situaţiilor în
are acestea ar putea fi incidente- a se vedea I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., p. 439.
1
V. Dongoroz, op. cit., 2000, p. 506.
În acelaşi sens, C. Mitrache, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 70.
2
Punerea în executare a pedepsei este detaliată în cuprinsul art. 33 din Legea nr. 253/2013. A se
3
edea şi LV. Lefterache, Comentariu, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, LV. Lefterache, T. Manea,
. Nedelcu, F.-M. Vasile, op. cit., p. 274.
4
5
efect puternic disuasiv, prin avertizarea publicului larg despre activitatea infracţională a
condamnatului şi despre consecinţele acesteia.
Cu titlu de exemplu, trimitem la o speţă recentă de pe rolul instanţelor clujene,
unde un avocat a fost condamnat pentru comiterea unei infracţiuni în dauna clientului
(spre exemplu, o însuşire a bunului acestuia ajuns, din eroare, în posesia avocatului). în
acest caz, considerăm că pedeapsa complementară a publicării hotărârii de condam-
nare este mai mult decât indicată, pentru a avertiza viitori justiţiabili de o posibilă
„colaborare" cu un astfel de apărător al intereselor lor1, presupunând că acesta nu va fi
exclus din profesie. De asemenea, tot în domeniul avocaturii, ne imaginăm situaţia
„avocaţilor'' din barourile paralele- în cazul condamnării acestora, credem că pedeapsa
complementară în discuţie se impune de la sine, tocmai pentru a avertiza justiţiabilii de
faptul că persoana nu are calitatea de avocat dobândită în mod legal.
1068. Ne întrebăm la acest moment dacă o astfel de pedeapsă complementară poate

fi stabilită şi în cazul soluţiilor de amânare a aplicării pedepsei. Considerăm că textul de lege
nu permite stabilirea acestei pedepse complementare. În acest sens, arătăm că art. 70
C.pen. poartă denumirea marginală „Publicarea hotărârii definitive de condamnare" (s.n.),
ipoteză reluată în cuprinsul textului, care mai menţionează şi aprecierea oportunităţii
pedepsei prin raportare la „persoana condamnatulut' (s.n). Or, în atari condiţii, aplicarea
textului şi la cazurile în care instanţa se orientează spre soluţia amânării aplicării pedepsei
ar reprezenta o analogie în defavoarea inculpatului, contrar principiului legalităţii
incriminării şi pedepsei.
§5. Sancţiunea în cazul nerespectării pedepselor complementare
1069. Conform art. 288 C.pen., sustragerea de la executare ori neexecutarea

conform legii a unei pedepse complementare constituie infracţiunea distinctă de
neexecutare a sancţiunilor penale, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
Pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii în discuţie, este necesară
constatarea intenţiei în comiterea faptei 2 •
Astfel, cu titlu de exemplu, ne imaginăm următorul scenariu: instanţa a dispus
aplicarea pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare. Dacă
judecătorul delegat cu executarea constată că nu s-a efectuat publicarea hotărârii în
termenele stabilite de lege (pentru acestea, a se vedea art. 33 din Legea nr. 253/2013),
iar nepublicarea îşi are cauza în neatenţia persoanei condamnate, îi poate acorda
acesteia un termen nou pentru publicare, termen ce nu poate depăşi 15 zile. Dacă după
acest termen nu este efectuată publicarea, instanţa va sesiza organul de urmărire
1
în acest sens, a se vedea C. Ap. Cluj, s. pen. şi pentru cauze cu minori, sent. nr. 327/2015 (rămasă
definitivă prin respingerea apelului inculpatului -1.C.C.J., s. pen. 1 dec. nr. 55/2016). În acest caz, instanţa a
considerat Codul penal din 1969 ca fiind legea penală mai favorabilă, astfel că aplicarea pedepsei
complementare nou-introduse nu a fost posibilă.
2
G. Bodoroncea, Comentariu, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, LV. Lefterache, T. Manea,
I. Nedelcu, F.-M. Vasile, op. cit., p. 871.
penală pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) C.pen., la care am
făcut referire mai sus.
În schimb, în cazul unei persoane căreia i-a fost interzisă exercitarea dreptului de a
conduce vehicule, dar care este surprinsă în trafic conducând un autoturism, vor fi
incidente doar dispoziţiile art. 335 C.pen., care prevede o pedeapsă mai mare decât cea
de la art. 288 C.pen.
Secţiunea a V-a. Calculul duratei pedepselor
§1. Aspecte generale
1070. Ulterior reglementării

pedepselor, Codul penal conţine un capitol distinct ce
are ca obiectiv clarificarea unor aspecte de principiu privind durata executării acestora.
Prevederile sunt generale, ele făcând referire doar la executarea pedepselor principale
şi fiind oricum detaliate atât în cuprinsul Codului de procedură penală, cât mai ales în
legislaţia execuţional penală.
Pentru aceste motive, analiza noastră se va concentra doar asupra unor aspecte
care prezintă interes din perspectiva materiei Drept penal, partea generală.
§2. Durata executării
1071. Conform art. 71 alin. (1) C.pen., în materia pedepselor privative de libertate -
detenţiune pe viaţă sau închisoare - durata executării se calculează din ziua în care se
începe efectiv executarea. În acest sens, prezintă importanţă dispoziţiile de ordin
procesual penal privind emiterea mandatului de executare a pedepsei şi punerea lui în
executare (art. 555 şi urm. C.proc.pen.), respectiv primirea persoanei condamnate în
baza acestui mandat într-una dintre unităţile din cadrul Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor (art. 43 şi urm. din Legea nr. 254/2013).
Alin. (2) al art. 71 C.pen. stipulează că atât ziua în care începe executarea efectivă a
pedepsei, cât şi ziua în care aceasta s-ar împlini se socotesc în durata executării. Spre
exemplu, să presupunem că o persoană se predă la ora 18,00 - în acest caz, această zi
· va fi considerată integral a fi executată', deşi, temporal, mare parte a fost petrecută în
stare de libertate. De asemenea, ziua în care se împlineşte pedeapsa va fi ziua în care
persoana va fi liberată efectiv - cu alte cuvinte, dacă durata pedepsei se împlineşte în
data de 1 martie 2018, în acea zi persoana va fi pusă în libertate. Din nou, ziua respectivă
va fi considerată integral executată în contul pedepsei, chiar dacă - să ne imaginăm -
persoana ar fi eliberată în jurul orei 15,002, după efectuarea tuturor formalităţilor
1
În doctrină se face referire la „zi plină" - a se vedea Şt. Daneş, Comentariu, în Explicaţii prelimi-
nare li, p. 73.
'I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., p. 444.
ocazionate de ieşirea din penitenciar (a se vedea dispoziţiile art. 53 din Legea

nr. 254/2013). Subliniem că persoana va fi pusă în libertate în ultima zi din pedeapsă,
căci menţinerea ei ulterior acestui moment în penitenciar ar fi nelegală.
În fine, Codul penal prevede că vor fi luate în calcul în durata executării perioada în
care condamnatul se află internat în spital 1 (cu excepţia cazului în care boala a fost
provocată în mod intenţionat de condamnat, iar împrejurarea a fost descoperită în
cursul executării pedepsei'), respectiv perioada temporală ce corespunde permisiunilor
de ieşire din penitenciar3 • În acest sens, în doctrină s-a arătat că este firesc să fie luate
în considerare şi permisiunile - acestea sunt considerate recompense pentru bună
purtare, iar o soluţie contrară ar duce la o sancţionare a condamnatului, care ar vedea
momentul eliberării îndepărtându-se cu fiecare zi corespunzătoare permisiunii4 •
§3. Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate
1072. Art. 72 C.pen. prevede că măsurile preventive privative de libertate (este

vorba despre reţinere, arestare preventivă şi arest la domiciliu) se vor scădea
(,,computa") din durata pedepsei închisorii pronunţate.
Textul face referire doar la pedeapsa închisorii, iar nu şi la cea a detenţiunii pe
viaţă, deoarece aceasta din urmă nu are o durată anume, astfel că scăderea unui anumit
număr de zile nu ar părea să prezinte vreun interes. În realitate însă, computarea duratei
măsurii preventive privative de libertate va fi luat în considerare şi acum, doar că la un
alt moment. Astfel, în cuprinsul hotărârii va trebui să se indice precis perioada în care
au fost în fiinţă măsurile preventive, aceasta urmând a fi luată în considerare în vederea
deducerii la un alt moment. În primul rând, arătăm că, dacă vom avea o înlocuire a
detenţiunii pe viaţă cu închisoarea, măsura preventivă se va computa din pedeapsa
închisorii astfel obţinută. În al doilea rând, în cazul în vom discuta despre liberarea
condiţionată din executarea detenţiunii pe viaţă, zilele petrecute în arest preventiv sau
la domiciliu vor fi incluse în cei 20 de ani de detenţie prevăzuţi la art. 99 alin. (1) lit. a)
1 Precizăm că în cadrul sistemului penitenciar există spitale-penitenciare - astfel, în primul rând,

credem că persoana condamnată care suferă de anumite boli va fi internată în aceste unităţi, caz în care
nu se va „activa" textul de la art. 71 alin. (3) C.pen., căci suntem în prezenţa executării efective. în măsura
în care însă asistenţa medicală oferită în aceste unităţi medicale din reţeaua proprie a penitenciarelor nu
este suficientă [a se vedea şi art. 72 alin. (6) din Legea nr. 254/2013], se va apela la reţeaua Ministerului
Sănătăţii, caz în care se va face aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (3) C.pen. (evident, în măsura în care nu
discutăm despre o boală anume provocată de condamnat).
2 A se vedea, asupra acestei ipoteze de excepţie, Gh. Dărângă, Comentariu, în Codul penal comentat,
p.493.
3
Permisiunile de ieşire din penitenciar sunt limitativ reglementate în legea nr. 254/2013 - ele sunt
acordate fie ca recompense pentru bună conduită în timpul executării pedepsei, fie pentru a permite
participarea la anumite evenimente (de exemplu, înmormântarea unui membru de familie, participarea la
un examen etc.).
4 Şt. Daneş, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 73.
pedepsele aplicabile persaanei fizice 363
e,pen., necesar - aşa cum vom vedea în Capitolul XII - a fi executaţi efectiv pentru a se
putea dispune această măsură 1 .
1073. În cazul în care pedeapsa pronunţată de instanţă este amenda, art. 72

alin. (2) C.pen. prevede, de asemenea, computarea perioadei petrecute în stare de arest
preventiv sau la domiciliu. Textul prevede că în acest caz va opera,,( ... ) înlăturarea în tot
sau în parte a zilelor-amendă", determinând unele voci din doctrină să considere că în
acest caz „măsura preventivă privativă de libertate( ... ) va fi considerată în zile-amendă" 2 ,
urmând să se scadă un număr de zile-amendă corespunzător zilelor în care a fiinţat
măsura preventivă privativă de libertate.
în opinia noastră, deducerea nu poate opera după algoritmul bazat pe echivalarea
unei zile-amendă cu o zi închisoare. În acest sens, arătăm că mecanismul a fost impus
de legiuitor doar în anumite cazuri expres şi limitativ prevăzute (art. 63 şi art. 64 C.pen.,
la care am făcut referire deja), astfel că nu poate fi aplicat şi în alte cazuri 3 • Prin urmare,
credem că mecanismul de echivalare va putea fi folosit ca un reper în orientare, dar
ideea legiuitorului a fost ca instanţa să aibă o marjă de apreciere mai largă. Spre
exemplu, în cazul în care faţă de inculpat au fost dispuse în cursul procesului măsuri
preventive privative de libertate pe o durată totală de 90 de zile, iar apoi instanţa
'dispune condamnarea acestuia la o pedeapsă de 100 de zile-amendă. Într-o astfel de
ipoteză, ar fi absurd ca instanţa să fie obligată să menţină executarea unei amenzi cu un
număr de 10 zile-amendă. În realitate, instanţa va putea, în acest caz, să dispună
înlăturarea în tot a zilelor-amendă, astfel că pedeapsa amenzii nu se va mai executa.
În acelaşi context, în cazul amenzii ce însoţeşte pedeapsa închisorii în condiţiile
art. 62 C.pen., textul de lege nu lasă loc de interpretări: durata pentru care a fost dispusă
măsura preventivă se va scădea din durata pedepsei închisorii.
1074. În fine, art. 72 alin. (1) teza finală C.pen. prevede că scăderea va opera şi în
cazul concursului de infracţiuni, indiferent de momentul judecării acestora, chiar dacă
hotărârea de condamnare a fost pronunţată pentru altă infracţiune decât cea care a
determinat dispunerea măsurii preventive. Cu alte cuvinte, să ne imaginăm cazul unui
inculpat arestat preventiv pentru o infracţiune de tâlhărie, dar condamnarea se dispune
în final pentru o altă infracţiune concurentă, de furt calificat, căci pentru prima tâlhărie
a intervenit o soluţie de achitare sau de încetare a procesului penal. Într-o astfel de
1
În acelaşi sens, Şt. Daneş, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, pp. 74-75, propunându-se de lege
/erenda ca textul art. 72 alîn. (1) C.pen. să sune ,i{. .. ) se scade din durata pedepsei privative de libertate
pronunţate", pentru a include şi ipoteza detenţiunîi pe viaţă.
2
I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., p. 447; Şt. Daneş, Comentariu, în Explicaţii
preliminare li, p. 75.
3
De altfel, soluţia a fost avansată şi cu ocazia prezentării mecanismului de funcţionare a art. 6 C.pen.,
în cazul aplicării legii penale noi mai favorabile, ce prevede pentru infracţiunea comisă doar pedeapsa
amenzii - a se vedea supra, voi. I, § 156. Am arătat şi atunci că unîi autori au fost „seduşi" de mecanismul
de echivalare, propunându-l chiar şi acolo unde legiuitorul nu îl impunea.
364 Drept penal. Partea generală • Voi, 11
ipoteză, perioada petrecută în stare de arest preventiv se va scădea din durata pedepsei
pronunţate pentru infracţiunea de furt calificat'. Subliniem însă că soluţia este expres
prevăzută doar pentru ipoteza concursului de infracţiuni, ea neputând funcţiona în cazul
unei recidive sau pluralităţi intermediare.
1075.Arătăm că, în cazul soluţiilor de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a

aplicării
pedepsei ori de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, computarea
măsurii preventive privative de libertate nu va opera. Explicaţia rezidă în faptul că, pentru
a opera scăderea, este nevoie de o pedeapsă executabilă - or, aşa cum vom vedea în
Capitolul XII al acestui volum, în aceste cazuri fie nu avem o pedeapsă concretă, fie ea nu
se aplică, fie executarea ei este suspendată sub supraveghere.
Totuşi, şi în aceste cazuri, instanţa va trebui să menţioneze în hotărârea pronunţată
perioada în care persoana a fost supusă măsurilor preventive privative de libertate- astfel,
în cazul în care va interveni anularea ori revocarea acestora, după caz, iar pedeapsa va
deveni executabilă, prin hotărârea pronunţată la acel moment se va deduce şi măsura
preventivă executată.
§4. Computarea pedepselor şi măsurilor preventive executate în afara ţării
1076. Art. 73 C.pen. reglementează situaţia în care pentru infracţiunea comisă fie
s-a executat în afara ţării o parte din pedeapsă, fie au fost dispuse şi executate măsuri
preventive privative de libertate în străinătate.
Pe marginea textului de lege trebuie făcute punctual câteva observaţii, pornind de
la situaţia-premisă: există o hotărâre definitivă pronunţată de instanţa română prin care
s-a stabilit o pedeapsă, dar pentru aceeaşi infracţiune persoana a executat deja o parte
din pedeapsă sau a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate pe teritoriul
altui stat.
În primul rând, discutăm despre o infracţiune în raport cu care statul român are
competenţă, indiferent de principiul de aplicare în spaţiu a legii penale române
incident 2 •
1
În doctrină s-a arătat că „această soluţie este logică şi echitabilă, întrucât cei care au săvârşit un
concurs de infracţiuni urmează a executa o singură pedeapsă - pedeapsa rezultantă-, din care urmează a
se deduce reţinerea şi deţinerea preventivă executată de condamnat, indiferent ce soluţie se dă cauzei în
care s-a dispus reţinerea sau deţinerea preventivă şi chiar dacă faptele sunt judecate separat, fiindcă
această din urmă situaţie nu trebuie să se răsfrângă negativ asupra condamnatului" - Gh. Dărângă,
Comentariu, în Codul penal comentat, p. 494.
2
În acest sens, art. 73 alin. (1) C.pen. face referire la „cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 8,
art. 9, art. 10 sau art. 11 (... )", corectând textul de lege omonim din Codul penal anterior, ce excludea
ipoteza în care infracţiunea a fost comisă pe teritoriul României. Era, în mod evident, o eroare de tehnică
legislativă, căci cu uşurinţă se puteau imagina infracţiuni în raport cu care statul român să îşi poată asuma
competenţă teritorială în baza teoriei ubicuităţii, iar măsurile preventive sau o parte din pedeapsă să fle
executate pe teritoriul altui stat {care, în speţă, şi-ar fi putut asuma competenţa conform principiului
teritorialităţii sau oricărui alt principiu). În acelaşi sens, salutând modificarea din textul de lege, a se vedea
Şt. Daneş, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 78.
În al doilea rând, în raport cu măsurile preventive privative de libertate, vor fi

aplicate- pentru identitate de raţiune - dispoziţiile art. 72 C.pen. Exemplul cel mai uşor
de văzut ar fi cel în care infractorul se găseşte pe teritoriul altui stat, iar instanţa din
.România solicită extrădarea ori emite un mandat european de arestare. Intervalul de
timp petrecut în stare de arestare provizorie (în vederea extrădării sau a executării
mandatului european de arestare) pe teritoriul statului solicitat/de executare va fi
dedus din pedeapsa pronunţată de instanţa noastră'. De altfel, în acest sens sunt şi
dispoziţiile exprese din legislaţia specială, şi anume art. 15 din Legea nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală'.
În al treilea rând, credem că trebuie privită nuanţat ipoteza pedepsei executate pe
teritoriul altui stat. În acest caz, credem că se pot imagina mai multe situaţii, plecând de
la exemplul ipotetic al comiterii unei infracţiuni de tâlhărie de către un cetăţean român
(X) pe teritoriul Germaniei.
a) În măsura în care X a fost condamnat definitiv în Germania şi a executat
pedeapsa, orice formă de cooperare judiciară cu România va fi refuzată de statul
german, ca urmare a principiului ne bis in idem 3 • În măsura în care în România a fost
condamnat pentru infracţiunea respectivă la o pedeapsă mai mare decât cea din
Germania, ar părea că - teoretic-, dacă X ajunge de bunăvoie pe teritoriul nostru, ar
putea fi pus în executare pentru diferenţa pozitivă de pedeapsă, art. 73 alin. (1) C.pen.
impunând doar deducerea părţii din pedeapsă executate în străinătate. În acest caz însă
· credem că va fi recunoscută hotărârea de condamnare din Germania, ajungând să
blocheze - ca urmare a principiului ne bis in idem - executarea în România a diferenţei
pozitive de pedeapsă 4 •
b) În realitate, textul va putea funcţiona doar în cazul procedurilor de recunoaştere
a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte state. Revenind la exemplul nostru, în
măsura în care, pe parcursul executării pedepsei în Germania, se încearcă recu-
noaşterea în România a hotărârii judecătoreşti pronunţate în Germania în scopul
1
A se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2942/2009, citată de A. Popa, Transferarea persoanei
condamnate. Deducerea privării de libertate executate de condamnat. Graţiere parţială acordată de statul
străin, în 1.-C. Morar (coord.), Buletinul Reţelei Judiciare Române În materie penală, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012, pp. 101-102. A se vedea şi Judec. Gherla, sent. pen. nr. 239/2009, citată de 1.-C. Morar,
Recunoaşterea hotărârii penale străine. Deducerea perioadei de arestare, în 1.-C. Morar (coord.), op. cit.,
pp.167-168.
2
Potrivit art. 15 alin. (1), ,,durata pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei
cereri formulate de autorităţile române în temeiul prezentei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii
penale române şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române".
3
Cu titlu general în raport cu orice formă de cooperare judiciară internaţională în materie penală, a
se vedea art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/20041 iar cu titlu special, în materia mandatului european
de arestare, a se vedea art. 3 pct. 2 din Decizia-cadru din 13 iunie 2002 privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare între statele membre (2002/584/JAI).
Pentru o ipoteză în care să poată funcţiona deducerea perioadei executate în străinătate din
4
pedeapsa aplicată de instanţele române, ne imaginăm situaţia în care condamnatul evadează din
executarea pedepsei din Germania şi se întoarce în România, unde autorităţile noastre pun în executare
mandatul emis ca urmare a hotărârii române.
executării acesteia pe teritoriul statului nostru, ulterior recunoaşterii şi transferării,

partea de pedeapsă executată în Germania se va deduce din pedeapsa de executat în
România 1 .
1 De exemplu, în cazul recunoaşterii hotărârilor prin care au fost pronunţate pedepse privative de
libertate, art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 prevede că, ,,în cazul în care România este stat de
executare, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre
judecătorească, recunoscută de instanţa română, este guvernată de legea română. Din durata pedepsei
privative de libertate care trebuie executată în România se deduc durata pedepsei privative de libertate
executate în statul emitent, ca urmare a efectelor produse de amnistia sau graţierea acordată anterior,
precum şi, dacă este cazul, numărul de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror
măsuri dispuse conform legislaţîei statului emitent".
CAPITOLUL XI
INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR
§1. Preliminarii. Noţiune. Sistematizare
1077. Aşa
cum am văzut în primul volum al acestei lucrări, unul dintre principiile
fundamentale ale dreptului penal este cel al individualizării'. Astfel, potrivit principiului
individualizării, sancţiunile penale trebuie să fie astfel stabilite încât să reflecte periculo-
zitatea faptei şi făptuitorului şi să asigure realizarea scopurilor acestor sancţiuni. Cu alte
cuvinte, consecinţele angajării răspunderii penale trebuie să fie proporţionale cu
situaţiile care au antrenat această răspundere.
Principiul individualizării se impune atât legiuitorului, în procesul stabilirii sancţiu
nilor legale pentru fiecare infracţiune, cât şi organelor judiciare responsabile cu apli-
carea şi executarea acestor sancţiuni. Pornind de la aceste imperative, în doctrina
noastră se acceptă, în general, că se pot distinge trei specii ale individualizării pedepsei,
şi anume: individualizarea legală, individualizarea judiciară şi individualizarea admi-
nistrativă2.
În ordine cronologică, individualizarea legală se realizează de către legiuitor prin
stabilirea pedepselor legale pentru fiecare infracţiune în parte 3 •
În continuare, individualizarea judiciară este apanajul instanţei de judecată şi ea
constă în determinarea sancţiunii concrete pe care infractorul trebuie să o execute
pentru fapta comisă 4 •
În fine, individualizarea administrativă este cea care se realizează după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, în timpul executării sancţiunii, de către organele
administrative şi jurisdicţionale cu atribuţii în acest domeniu şi priveşte, cu titlu general,
regimul de executare, dreptul de vizite, aspecte privind procedura liberării condi-
ţionate etc.
1078. În acest context, chiar dacă anticipăm, credem că fac obiectul acestei etape şi
ipotezele ulterioare pronunţării unei hotărâri definitive de amânare a aplicării pedepsei, în
raport cu modul concret de supraveghere şi executare a măsurilor şi obligaţiilor de
supraveghere, respectiv ulterioare confirmării unei soluţii de renunţare la urmărire penală,
în raport cu executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii.
Având în vedere că legislaţia incidentă în materia executării sancţiunilor de drept
penal -fie ele privative sau neprivative de libertate - prevede în aproape toate ipotezele
1
Supra, voi. I, § 68 şi urm.
'V. Dongoroz, op. cit., 2000, p. 683 şi urm.; M. Basarab, op. cit., voi. I, pp. 18-19.
A se vedea şi C. Rotaru,
3
Criteriî orientative... , cit. supra, pp. 284-287.
4
un control jurisdicţional, exercitat/ după caz, de judecătorul de supraveghere a privării de

libertate, de judecătorul delegat cu executarea, de instanţa de executare etc., se ridică în
mod legitim întrebarea dacă mai există în realitate o etapă a individualizării administrative
sau şi aceasta constituie o faţetă a individualizării judiciare a executării pedepsei? În opinia
noastră, etapa individualizării administrative îşi păstrează în continuare caracterul auto-
nom. Astfel, deşi, într-adevăr, controlul exercitat de judecător (mai ales cel de supra-
veghere a privării de libertate) este vizibil în aproape toate etapele, intervenţia acestuia
este, în principal, una administrativă. în acest sens, trimitem la prevederile din Regula-
mentul privind organizarea activităţii judecătorului de supraveghere a privării de libertate 1,
unde sunt detaliate atribuţiile judecătorului, precizându-se că acestea sunt atribuţii cu
caracter administrativ-jurisdicţional, respectiv atribuţii cu caracter administrativ (art. 9).
1079. Dacă individualizarea legală este parţial studiată la materia Drept penal,
partea specială, cu ocazia analizei fiecărei infracţiuni în parte, iar individualizarea admi-
nistrativă face obiectul studiului unei materii distincte, şi anume dreptul execuţional
penal 2 , individualizarea judiciară este, în schimb, analizată în cadrul prezentei materii,
ulterior parcurgerii instituţiei pedepselor.
Astfel, operaţiunea juridică uzual cunoscută sub denumirea de individualizare
judiciară este atributul exclusiv al instanţei de judecată, care, pe baza criteriilor menţio
nate în art. 74 C.pen., stabileşte pedeapsa principală, complementară, accesorie, moda-
litatea de executare a pedepsei principale, precum şi eventualele măsuri de siguranţă
aplicabile. În acelaşi sens, în Expunerea de motive la Cod, se arată că „individualizarea
pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante şi sensibile operaţiuni juridice, de
a cărei acurateţe depinde în mod direct reuşita procesului de îndreptare şi recuperare
a condamnatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravităţii infracţiunii
comise şi a periculozităţii infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a
inculpatului în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa şi modul de executare
a acesteia" 3 •
1080. Pornind de la cele mai sus expuse, credem că se pot identifica două faze
distincte ale individualizării judiciare, şi anume: individualizarea judiciară a pedepsei,
respectiv individualizarea judiciară a executării pedepsei.
1 Aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 89/2014, publicată în M. Of.
nr. 77 din 31 ianuarie 2014.
2 Actualmente, în materie sunt incidente, aşa cum am mai amintit, Legea nr. 253/2013 privind execu-
tarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal, respectiv legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsu
rilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Pentru o prezentare a
acestei materii, în general, a se vedea I. Oancea, Drept execuţional penal, Ed. AII, Bucureşti, 1998, pp. 6-8.
Prin excepţie, doar instituţia liberării condiţionate este analizată în detaliu în cadrul materiei Drept penal,
partea generală, şi aceasta în considerarea faptului că reglementarea instituţiei este conţinută de Codul
penal.
3
individualizarea judiciară a pedepselor 369
În acelaşi sens, în doctrină s-a arătat 1 că individualizarea judiciară a pedepsei

presupune mai multe etape: în primul rând, atunci când legea prevede specii de
pedeapsă alternative, judecătorul va trebui, mai întâi, să aleagă una dintre aceste specii
de pedeapsă (spre exemplu, închisoare sau amendă). Odată stabilită specia de
pedeapsă, instanţa va trebui să determine durata sau cuantumul acesteia atunci când
este vorba de o sancţiune cu limite relativ determinate. Apoi, instanţa trebuie să decidă
dacă însoţeşte pedeapsa principală de o pedeapsă complementară sau, în cazul în care
aplicarea acesteia este obligatorie, să îi stabilească conţinutul.
În fine, odată pedeapsa stabilită, instanţa se va preocupa de individualizarea
executării acesteia, trebuind să se pronunţe dacă pedeapsa va fi aplicată sau nu, iar în
cazul în care decide aplicarea acesteia, va trebui indicată modalitatea de executare la
cazul concret.
Raportat la cele două faze distincte astfel identificate ale individualizării judiciare,
în cadrul prezentului capitol vom supune analizei instituţia individualizării judiciare a
pedepsei. Odată parcursă această materie, în capitolul următor vom verifica modalită
ţile de individualizare a executării pedepsei, ulterior stabilirii acesteia 2 •
§2. Individualizarea judiciară a pedepsei. Criteriile generale de individualizare

2.1. Noţiune
1081. Dacă individualizarea legală trebuie să conducă la stabilirea unei pedepse

legale care să reflecte in abstracto gravitatea atingerii aduse valorii sociale ocrotite,
individualizarea judiciară are ca misiune stabilirea unei sancţiuni concrete, care să fie o
reflectare a atingerii aduse în concret valorii sociale de către persoana care a comis
fapta.
Prin urmare, şi această etapă de individualizare este guvernată de principiul propor-
ţionalităţii. În acest sens, art. 74 C.pen., sub denumirea marginală „Criteriile generale de
individualizare a pedepsei", statuează că „stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei
se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului"
(s.n.), aspecte care vor fi evaluate după anumite criterii enumerate în cuprinsul textului.
În acest sens, raportându-se la criteriile generale de individualizare, doctrina a
arătat că ele reprezintă „categorii de date şi elemente după care instanţa de judecată
este obligată, potrivit legii, să se călăuzească în activitatea de individualizare judiciară a
pedepsei" 3 •
1n funcţie de sfera lor de incidenţă, distingem între criterii de individualizare gene-
rale, ce trebuie avute în vedere în raport cu orice situaţie la individualizarea pedepsei,
1
C. Barberger, Ega/îte et indivîdualisation de la peine, în Colectiv, e;ndividua/isation de la peine. De
Sa/ei/Ies a aujourd'hui, Ed. Eres, Ramonville Saint-Ange, 2001, pp. 211-212.
Vom vedea că, din raţiuni de sistematizare şi de ordin didactic, instituţia renunţării la aplicarea
2
pedepsei, deşi, prin natura sa, ţine de individualizarea judiciară a pedepsei, va fi tratată în capitolul
următor, dedicat individualizării executării pedepsei (infra, cap. XII).
3
respectiv criterii de individualizare speciale, incidente doar în cazurile în care sunt expres
prevăzute de lege'.
2.2. Criteriile generale de individualizare
1082. În încercarea de a ajuta instanţa de judecată să realizeze o cât mai bună

evaluare a gravităţii infracţiunii comise şi a periculozităţii infractorului, în legislaţia
actuală au fost reglementate un număr de 8 criterii generale de individualizare a
pedepsei, pe baza cărora judecătorul să poată obţine o imagine clară asupra semni-
ficaţiei sociale a infracţiunii comise şi a persoanei infractorului'. În plus, în Expunerea de
motive se arată că se instituie obligativitatea prezentării motivelor de fapt avute în
vedere în procesul de individualizare, pentru a se putea observa modul în care acestea
se reflectă în rezultatul evaluării. Aceasta credem că este util, în primul rând, pentru ca
infractorul să înţeleagă semnificaţia pedepsei concrete (specie, durată, cuantum etc.),
respectiv, în al doilea rând, pentru a putea fi mai uşor verificat şi cenzurat de instanţele
de control judiciar raţionamentul primei instanţe.
1083. Faţă de Codul penal din 1969, observăm că s-a renunţat la menţionarea explicită
drept criterii de individualizare a dispoziţiilor Părţii generale şi ale Părţii speciale a Codului,
respectiv la cauzele care atenuează şi agravează răspunderea penală, deoarece acestea
conduc la stabilirea limitelor între care se va face individualizarea judiciară şi cunosc
reglementări specifice. Ceea ce interesează în acest context sunt doar elementele ce
urmează a fi avute în vedere la stabilirea pedepsei între limitele speciale, aşa cum au fost
ele determinate prin aplicarea tuturor prevederilor legale incidente. Salutăm iniţiativa
legiuitorului, deoarece primele elemente la care făceam referire, într-adevăr, nu constituie
veritabile criterii de individualizare judiciară- ele pot constitui cel mult repere în încadrarea
juridică a faptei, ce oricum vor fi avute în vedere de instanţă 3 •
Astfel, conform art. 74 alin. (1) C.pen., instanţa se va raporta, în mod obligatoriu, la
următoarele elemente-reper:
a) Împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijlaacele folosite

1084. Trebuie să stabilim cu exactitate semnificaţia şi conţinutul noţiunilor utilizate
de legiuitor - ,,împrejurare" şi, respectiv, ,,mod" şi „mijloace" de comitere a faptei. Un
prim aspect pe care îl vom avea în vedere este că discutăm doar de elemente de ordin
obiectiv, elemente pe care le-am întâlnit deja cu ocazia prezentării laturii obiective, din
Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 91. A se vedea şi V. Paşca, op. cit., p. 522.
1
A se vedea Expunerea de motive, cit. supra, p.198. Se arată că sursa de inspiraţie a fost reprezentată
2
de reglementările în aceeaşi materie ale Codurilor penale italian (art. 133), german [§ 46 alin. (2)] şi
portughez (art. 71).
În acelaşi sens, C.-V. Ştefan, Observaţii... , cit. supra, p. 520, autorul arătând că, ,,de exemplu,
3
speciale de pedeapsă, fiind fixate de legiuitor în Partea Specială, decurg din individualizarea legală, fără
avea legătură cu individualizarea judiciară".
ndividualizarea judiciară a pedepselor 371
capitolul privind teoria generală a infracţiunii, termenii fiind utilizaţi cu aceeaşi

'semnificaţie 1 .
Am arătat la acel moment că orice infracţiune se comite într-un anumit loc, la un
anumit moment, într-un anumit mod şi folosind anumite mijloace. De asemenea, în
contextul analizei tipicităţii, am subliniat că aceste elemente interesează doar în măsura
'.în care sunt reglementate ca elemente constitutive sau ca împrejurări care modifică
răspunderea penală, de regulă, în sensul agravării acesteia 2 •
Astfel, plecând de la aceste premise, ar părea că elementele care fac obiectul
discuţiei vor putea fi luate în considerare de instanţă drept criterii de individualizare
doar în măsura în care legiuitorul nu le-a valorificat iniţial ca element constitutiv sau
circumstanţă agravantă (de regulă), fie ea generală sau specială. Un exemplu în acest
sens este cel al infracţiunii de furt calificat comis în timpul nopţii [art. 229 alin. (1) lit. b)
C.pen.], unde, odată reţinută forma agravată, momentul comiterii nu va mai putea fi
avut în vedere şi drept criteriu general.
Totuşi, credem că soluţia nu poate fi generalizată, fiind necesar a se face o distincţie
în funcţie de conţinutul elementului (împrejurare/mod/mijloace) analizat. Astfel, în
· măsura în care acesta este absolut determinat, iar soluţiile constau fie în a-l reţine, fie
nu (cazul furtului pe timp de noapte), soluţia este corectă. În măsura în care însă
elementul analizat, odată constatat, poate prezenta diverse grade de intensitate, soluţia
credem că trebuie să fie diferită, fiind justificat ca, pe lângă încadrarea juridică
determinată, aceeaşi împrejurare să poată produce efecte şi ca un criteriu general de
individualizare. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de omor calificat prin cruzimi [art. 189
alin. (1) lit. h) C.pen.], odată reţinută circumstanţa agravantă specială a cruzimilor,
instanţei îi este permis (şi chiar este indicat) să valorifice intensitatea cruzimilor din cazul
concret, pentru a se orienta spre una dintre speciile de pedeapsă prevăzute alternativ
de lege ori pentru a doza pedeapsa între limitele speciale, în ipoteza în care alege
pedeapsa închisorii 3 • La fel va fi soluţia în cazul distrugerii unui bun prin incendiere,
explozie sau orice alte asemenea mijloace, situaţie în care se reţine forma calificată a
distrugerii prevăzută de art. 253 alin. (4) şi (5) C.pen. De exemplu, în cazul declanşării
unui incendiu ori în situaţia provocării unei explozii, va putea fi avută în vedere de
instanţă drept criteriu de individualizare cantitatea de material pirotehnic sau volumul
substanţelor chimice utilizate pentru comiterea distrugerii.
1085. Atunci când locul, timpul, modul sau mijloacele de comitere a faptei nu apar
ca elemente de tipicitate, ele vor fi valorificate doar ca elemente de individualizare
judiciară, imprimând faptei o gravitate mai mare sau mai mică.
1
'Ibidem.
3
Pentru identitate de raţiune, soluţia credem că poate fi generalizată şi la alte infracţiuni, discuţia
vizând acum dubla valenţă a elementului cruzimilor, atât ca circumstanţă agravantă generală [art. 77 lit. b)
teza I C.pen.], cât şi ca un criteriu general de individualizare - spre exemplu, comiterea unei vătămări
corporale prin cruzimi.
De exemplu, din perspectiva modului de comitere, în jurisprudenţa recentă s-a

arătat, în raport cu infracţiunea de şantaj, că aceasta sugerează o gravitate sporită a
inculpatului, el trimiţând iniţial victimei poze compromiţătoare (nud) cu ea pe contul ei
de socializare. Ulterior, fiind blocat de aceasta, a trimis poze fratelui victimei, precum şi
unor cunoştinţe ale acesteia, respectiv 1-a apelat telefonic pe soţul ei, solicitându-i bani
pentru a nu posta public pozele şi filmele 1 .
Încercând să ne imaginăm un exemplu în care instanţa se va raporta la unul dintre
aceste elemente în sens favorabil inculpatului 2, ne gândim la ipoteza comiterii infrac-
ţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care
are în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală şi care a condus pe o distanţă foarte
mică sau pe un drum care nu era circulat 3 (loc) ori un timp foarte scurt, doar pentru a
parca maşina într-un loc îngust (soţia sa nereuşind din mai multe manevre). Tot aşa, ar
putea fi cazul unei infracţiuni de vătămare corporală sau ucidere din culpă în care
instanţa reţine o culpă importantă în producerea rezultatului şi în sarcina victimei 4 etc.
b) Starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită

1086. Criteriul propus trebuie analizat în paralel cu următorul, care face referire la
natura şi gravitatea rezultatului.
Astfel, acest criteriu va putea fi utilizat, în primul rând, în cazul infracţiunilor de
pericol, care se caracterizează prin faptul că nu presupun o urmare materială; în aceste
cazuri, urmarea constă într-o stare de pericol pentru valoarea socială protejată prin
norma de incriminare - de exemplu, ameninţarea, conducerea pe drumurile publice
fără permis de conducere etc. În raport cu ultimul exemplu, ne imaginăm situaţia unei
persoane care, cu câteva zile înainte de susţinerea şi promovarea examenului de
obţinere a permisului de conducere, conduce o motocicletă câteva zeci de metri, până
la locul unde trebuia să o parcheze, obosind să împingă motocicleta 5 • Aşa cum se
observă, distanţa mică parcursă poate şi trebuie să fie valorificată şiîn raport cu criteriul
privind împrejurările comiterii faptei (loc, respectiv timp), căci aceste elemente
obiective sugerează intensitatea mai redusă a stării de pericol create pentru valoarea
socială protejată prin intermediul normei de incriminare.
În al doilea rând, credem că acest criteriu este funcţional şi în materia infracţiunilor
de rezultat, caracterizate prin producerea unui rezultat material, a unei urmări fizic
perceptibile în realitatea înconjurătoare, dacă nu s-a produs rezultatul, infracţiunea
1
Judec. Jibou, sent. pen. nr. 95/2017 (nepublicată), definitivă prin respingerea apelului -C. Ap. Cluj,
s. pen. şi de minori, dec. nr.115/A/2018 (nepublicată).
2
Exemplele propuse de doctrină vizând doar ipoteze „în defavoarea" inculpatului- M. Ud roiu, Drept
penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 348; I. Ristea, Comentariu 1 în Explicaţii preliminare li, pp. 85-86,
3
Judec. Cluj-Napoca, s. pen., sent. nr. 541/2013, rămasă definitivă prin nerecurare (nepublicată). În
speţă, inculpatul a condus pe o distanţă mică şi pe un drum adiacent, de acces către şoseaua principală.
4
Pentru o cauză în care culpa victimei a fost inclusă în circumstanţa atenuantă judiciară a „împrejurărilor
legate de fapta comisă", a se vedea C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 779/A/2017 (nepublicată).
5
Judec. Cluj-Napoca, s. pen., sent. nr. 925/2013, rămasă definitivă prin nerecurare (nepublicată).
Individualizarea judiciară a pedepse/ar 373
rămânând în faza tentativei, fie ea imperfectă sau perfectă. De exemplu, autorul este
împiedicat să tragă mai multe focuri de armă asupra unui grup de persoane, respectiv a
golit întreg încărcătorul unui revolver, fără ca vreunul dintre proiectile să fi atins victima
vizată sau altă persoană ori bun.
c) Natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii

1087. Aşa cum anticipam, criteriul de faţă trebuie analizat conjugat cu cel anterior -
astfel, acesta va fi incident în cazul infracţiunilor de rezultat (fie în formă consumată, fie
tentată), sub rezerva producerii unei urmări fizic perceptibile în realitatea înconjură
toare: distrugerea unui bun, încercarea de ucidere prin împuşcare a victimei, care
supravieţuieşte, dar este grav vătămată etc.
Gravitatea rezultatului produs va fi verificată, de exemplu, în cazul unei infracţiuni
de vătămare corporală, prin raportare la criteriul terapeutic (numărul de zile de îngrijiri
medicale stabilite), prin numărul victimelor (în cazul unei infracţiuni de omor calificat
asupra a două sau mai multor persoane1, ulterior constatării deja a faptului că suntem
în prezenţa infracţiunii complexe, ca urmare a faptului că avem mai mult de două
victime), prin cuantumul prejudiciului produs în cazul infracţiunilor contra patrimoniului
(valoarea bunului distrus sau sustras etc.).
Teza finală a art. 74 alin. (1) lit. c) C.pen., ce face referire la natura şi gravitatea altor
consecinţe ale infracţiunii, priveşte - în opinia noastră - urmările indirecte ale infrac-
ţiunii2. De pildă, în cazul unei infracţiuni de furt sau de distrugere nu se are în vedere
doar valoarea patrimonială a bunului sustras sau distrus, ci şi consecinţele legate de
imposibilitatea folosirii acestuia (de exemplu, numărul persoanelor afectate de
nefuncţionarea unei reţele de apă, electricitate etc.) 3 •
d) Motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit

1088. Prin motivul săvârşirii infracţiunii se înţelege acel impuls psihic care deter-
mină o persoană să acţioneze, cu alte cuvinte, acesta este cauza internă a actului de
voinţă 4 , în timp ce scopul urmărit constă în urmărirea realizării unor consecinţe ale
În acest sens, în cazul infracţiunii de ucidere din culpă a două sau mai multor persoane, a se vedea
1
C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 779/A/2017, cit. supra, instanţa reţinând că au existat patru victime.
În acelaşi sens, M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 348.
2
Credem însă că instanţa va trebui să ia în considerare şi elementul subiectiv al inculpatului în raport

3
cu producerea urmărilor care excedează conţinutul tipic al faptei comise - astfel, conform ierarhiei
formelor de vinovăţie, se va dovedi mai periculos cel care urmăreşte ca persoanele din comunitate să nu
poată beneficia de electricitate pe timp de ger faţă de cel care doar acceptă această posibilitate. De
asemenea, criteriul analizat va releva o periculozitate mai redusă a înculpatului care a prevăzut, dar nu a
acceptat rezultatul ori nu 1-a prevăzut, deşi putea şi trebuia (spre exemplu, în cazul infracţiunii de furt,
inculpatul sustrage un cablu de alimentare, crezând că generatorul de la un punct de furnizare a energiei
electrice va continua să funcţioneze, fiind alimentat de o sursă de rezervă; în realitate, tocmai cablul sustras
făcea legătura cu această sursă).
4
acţiunii sau, altfel spus, obiectivul propus şi reprezentat de făptuitor ca rezultat al

actiunii
. sau inactiunii
. sale 1 .
Prin consacrarea motivului şi scopului urmărit prin săvârşirea infracţiunii drept
criteriu distinct de individualizare judiciară, legiuitorul recunoaşte importanţa ele-
mentului de ordin subiectiv în operaţiunea de „dozare" a pedepsei, aspect subliniat, de
altfel, în doctrină în baza Codului penal din 1969 2 •
Pe marginea acestui criteriu, în literatura de specialitate s-a arătat că „mobilul şi
scopul din structura laturii subiective a infracţiunii constituie, în acelaşi timp, elemente
de care se va ţine seama la individualizarea pedepsei" 3 • Cu alte cuvinte, în măsura în
care mobilul sau scopul sunt parte a laturii subiective a infracţiunii, înseamnă că ele sunt
prevăzute ca element constitutiv sau de agravare ori atenuare•. În aceste cazuri, se
ridică întrebarea dacă instanţa va mai putea să le valorifice şi drept criteriu de indivi-
dualizare, în condiţiile în care legiuitorul pare deja a le fi „consumat" - din cauza mobi-
lului sau scopului fapta ajunge ori să fie incriminată (ipoteza elementului constitutiv),
ori să fie sancţionată mai aspru sau mai blând (situaţia elementului circumstanţial
agravant sau atenuant) 5 • În opinia noastră, chiar şi în aceste cazuri, nu se va putea nega
valenţa de criteriu general de individualizare mobilului sau scopului infracţional. Astfel,
să ne imaginăm cazul persoanei care conduce un autovehicul sub influenţa alcoolului,
grăbindu-se spre o rudă care a anunţat-o că îi este rău 6 , situaţie în care este general
acceptat că mobilul/scopul va fi avut în vedere în individualizarea pedepsei. Nu vedem
de ce aceeaşi relevanţă nu ar putea fi dată şi în cazul unui furt, pentru simplul motiv că
norma de incriminare conţine cerinţa unui scop special. Astfel, este o diferenţă între
persoana care sustrage o sumă de bani pentru a-şi achiziţiona un telefon de ultimă
generaţie şi cea care sustrage aceeaşi sumă pentru a putea cumpăra alimente pentru
unele rude nevoiaşe, neavând posibilitatea financiară să le ajute. În acest din urmă caz,
credem că instanţa va putea valoriza (pozitiv) scopul, constând în dorinţa de ajutorare
a unor terţi.
e) Natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului

1089. Pentru corecta evaluare a periculozităţii infractorului, legiuitorul a inserat
acest criteriu, care trimite la natura şi frecvenţa infracţiunilor comise anterior. Astfel, se
1
A. Bucur, Influenţa mobilului şi a scopului asupra vinovăţiei penale, în C.D.P. nr. 2/2006, p. 112.
Pentru o prezentare detaliată a semnificaţiei noţiunilor, a se vedea V. Cioclei, Mobilu/în conduita criminală,
Ed. AII Beck, Bucureşti, 1999, pp. 254-268.
2
V. Cioclei, Mobilul ... , cit. supra, p. 287.
3
4
În acest sens, I. Ristea, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 90.
5
În acest sens, în doctrină s-a arătat că „motivul (mobilul) şi scopul pot fi valorificate cu titlu de criterii
de individualizare judiciară a pedepsei numai dacă ele nu constituie criterii de tipicitate subiectivă a
infracţiunii (elemente ale conţinutului constitutiv subiectiv)". A se vedea C.-V. Ştefan, Observaţii... , cit.
supra, pp. 520-521.
6
Judec. Cluj-Napoca, s. pen., sent. nr. 1128/2014, menţinută de C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec.
nr. 142/2015 (nepublicate).
individualizarea judiciară a pedepse/ar 375
va avea în vedere dacă sunt infracţiuni de aceeaşi natură şi dacă au fost comise la
intervale relativ scurte, ceea ce ar proba o „specializare" a infractorului'.
în acest sens, în mod judicios s-a decis în practica judiciară că, având în vedere
cazierul bogat al inculpatului, deşi acesta are doar 21 de ani, nu se justifică aplicarea
· unei pedepse la limita minimă prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă 2 • Din
nefericire, practica instanţelor noastre nu este constantă, ba dimpotrivă, sub imperiul
codului penal din 1969, când un astfel de criteriu nu era expres prevăzut, se ignora
apetenţa infracţională a inculpaţilor - cu titlu de exemplu, în ciuda cazierului
impresionat al inculpatei H.M., care demonstra specializare în comiterea de infracţiuni
de furt din mijloace de transport în comun de pe raza municipiului Cluj-Napoca, prima
instanţă a aplicat o pedeapsă de doar 6 luni închisoare, în condiţiile în care textul de lege
impunea un minim de 3 ani la acel moment3 •
Aşa cum am arătat deja 4 , credem că acest criteriu va putea fi utilizat şi în condiţiile
în care antecedentul penal ce relevă natura şi frecvenţa infracţiunilor comise constituie,
totodată, un prim termen al unei recidive. Aceasta deoarece, dacă sunt întrunite şi
condiţiile recidivei, instanţa va valorifica ulterior această cauză de agravare, fără a se
putea spune că suntem în prezenţa unei duble agravări, căci este firesc ca răspunderea
unui infractor recidivist să fie diferită de cea a unuia care nu se află în această stare,
chiar dacă şi acesta din urmă are antecedente penale.
1090. În finalul acestei secţiuni, ne arătăm sceptici în privinţa practicii reprezentanţilor

Ministerului Public prin care se invocă în faţa instanţei ca elemente de avut în vedere la
individualizarea pedepsei, sub denumirea largă de antecedente penale, condamnări pentru
care a intervenit reabilitarea. În opinia noastră, odată intervenită reabilitarea, ea şterge,
pentru viitor, orice consecinţe, interdicţii şi decăderi care ar putea rezulta din săvârşirea
infracţiunilor respective, astfel că nu ar putea fi avute în vedere nici pentru a sugera un plus
de periculozitate a infractorului trimis actualmenteînjudecată 5 . în sensul opiniei exprimate
de noi s-au pronunţat şi unele instanţe, care au refuzat să recunoască drept antecedent o
infracţiune pentru care survenise amnistia postcondamnatorîe, cu motivarea că sunt
1
2
C. Ap. Braşov, s. pen., dec. nr. 623/R/2002, apud I. Ristea, Comentariu, în Explicaţii preliminare li,
p. 91. Tot aşa, instanţa supremă „a considerat cuantumul pedepselor cu privire la care s-a ajuns la un acord
între procuror şi inculpată insuficient pentru atingerea scopului şi îndeplinirea funcţiilor de constrângere,
de reeducare şi de exemplaritate ale pedepsei, cele două pedepse orientate spre minimul special fiind mult
prea blânde în raport cu periculozitatea inculpatei. În acest sens, a constatat că inculpata a manifestat
perseverenţă infracţională, în condiţiile în care, începând cu anul 2011 şi până în anul 2014, a săvârşit fapte
similare, având acelaşi mod de operare", inculpata fiind sancţionată în mod repetat cu amenzi cu caracter
administrativ pentru fapte similare, pentru care s-au reţinut însă dispoziţiile art. 181 C.pen. 1969 [l.C.C.J.,
s. pen., dec. nr.100/A/2017 (http://www.scj.ro)].
3
A se vedea Judec. Cluj-Napoca, s. pen., sent. nr. 999/2013 (nepublicată). Hotărârea a rămas
definitivă prin respingerea ca nefondată a căii de atac promovate de Parchet - a se vedea C. Ap. Cluj,
s. pen. şi de minori, dec. nr. 1562/2013 (nepublicată).
4
Supra, cap. Vili,§ 752.
5
În acelaşi sens, M. Basarab, op. cit., voi. li, p.184. În sens contrar, Şt. Daneş, Criterii de individualizare
judiciară a pedepselor în lumina jurisprudenţei Tribunalului Suprem, în R.R.D. nr. 2/1989, pp. 49-50.
înlăturate consecinţele condamnării 1 . Soluţia a fost considerată „discutabilă" în doctrina

actuală, cu motivarea că, ,,atunci când se apreciază comportarea trecută a făptuitorului,
ceea ce interesează sunt faptele materiale de încălcare a legii penale constatate printr-o
hotărâre judecătorească, iar nu răspunderea penală care i-a fost atrasă de săvârşirea lor;
ca atare, instanţa de judecată nu poate face abstracţie de acele condamnări în privinţa
cărora a intervenit amnistia( ... ) şi chiar reabilitarea (... )" 2 •
În acest context, ne întrebăm dacă vor putea fi subsumate noţiunii de „antecedente"
hotărâri prin care s-a dispus renunţarea sau amânarea aplicării pedepsei, respectiv prin
care s-au luat măsuri educative faţă de minori infractori. Aşa cum vom vedea cu ocazia
analizei renunţării şi amânării aplicării pedepsei, în cazul dispunerii acestora, sub rezerva
întrunirii anumitor condiţii expres prevăzute de lege, persoana nu este supusă niciunei
decăderi, interdicţii sau incapacităţi. Prin urmare, comparativ cu efectul reabilitării, ar
părea că nici aceste soluţii nu vor putea fi luate în considerare. În realitate, vom observa că
renunţarea poate fi incidentă numai dacă faţă de infractor nu s-a mai dispus, în ultimii 2 ani
anteriori comiterii infracţiunii pentru care este judecat, o altă renunţare; mai mult, în
ambele ipoteze, instanţa se va orienta şi în funcţie de persoana şi conduita anterioară
săvârşirii infracţiunii pentru a decide. Prin urmare, înclinăm să credem că ele vor putea fi
subsumate noţiunii de antecedente. Aceeaşi va fi soluţia şi în cazul măsurilor educative 3 -
deşi legea prevede că infracţiunile comise în timpul minorităţii nu atrag decăderi, interdicţii
sau incapacităţi, art. 114 alin. (2) lit. a) C.pen. permite aplicarea unei măsuri educative
privative de libertate în condiţiile în care făptuitorul a mai comis anterior o infracţiune,
„pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a
Început Înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat". Cu alte cuvinte, textul
de lege prevede expres raportarea la măsura educativă anterioară.
Odată ce am ajuns la această concluzie, apare însă o altă problemă, şi anume perioada
în care hotărârea anterioară de renunţare/amânare/dispunere a unor măsuri educative va
putea funcţiona ca un „antecedent". Credem că soluţia poate fi găsită prin raportare la
dispoziţiile din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar. Astfel, în termen de 2 ani de la
data pronunţării hotărârii definitive de amânare (dacă nu s-a dispus revocarea sau
anularea), persoana este scoasă din evidenţă. Legea nu prevede nimic legat de renunţarea
la aplicarea pedepsei, astfel că nu avem un alt element temporal de reper decât durata de
2 ani precizată de art. 80 alin. (2) lit. b) C.pen. în ipoteza măsurii educative, situaţia este mai
complicată, depinzând de momentul comiterii noii infracţiuni, aşa cum vom vedea cu ocazia
analizei răspunderii penale a minorilor.
1
A se vedea C. Ap. Bucureşti, s. a li-a pen., dec. nr. 906/1997, apud I. Ristea, Comentariu, în Explicaţii
preliminare li, p. 96, respectiv C. Ap. Bucureşti, s. a li-a pen., dec. nr. 647/1998, în G. Bodoroncea, I. Kuglay,
L.V. Lefterache, I. Matei, I. Nedelcu, F. Vasile, ap. cit., p. 446.
2
1. Ristea, Comentariu, în Explicaţii prelîminare li, p. 96. Autorul citat trimite la hotărâri prin care s-a
admis ca antecedent o condamnare amnistiată postcondamnatoriu {Trib. Suprem., s. pen., dec.
nr. 106/1981), respectiv chiar una pentru care intervenise reabilitarea, citându-l pe V. Papadopol (Notă la
dec. nr. 647/1998 a C. Ap. Bucureşti).
3
Recent, în practică au fost valorificate cu titlu de antecedente ale inculpatului condamnările
pronunţate în timpul minorităţii conform Codului penal anterior, nici acestea neatrăgând, conform legii,
decăderi, interdicţii sau incapacităţi - a se vedea Judec. Jibou, sent. pen. nr. 95/2017, cit. supra, soluţie
menţinută de C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 115/A/2018, cit. supra. Instanţa a arătat că, deşi
,,această condamnare nu atrage starea de recidivă, conform prevederilor art. 74 alin. (1) lit. e) C.pen.,
natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului este un criteriu ce
trebuie avut în vedere la individualizarea pedepsei".
1091. În fine, precizăm că, în opinia noastră, nu va putea fi considerată ca ante-

cedent penal pentru o anumită infracţiune existenţa unor alte infracţiuni concurente',
chiar dacă pentru acestea există la ora judecării ultimei infracţiuni hotărâri definitive
(am fi în ipoteza judecării la momente diferite a unor infracţiuni concurente). Astfel, în
acest caz, credem că elementul de reper care trebuie verificat pentru a fi în prezenţa
antecedentului penal este existenţa hotărârii judecătoreşti definitive la momentul
comiterii infracţiunii în discuţie, iar nu la momentul pronunţării unei soluţii pentru
aceasta.
f) Conduita după săvârşirea infracţiunii şi În cursul procesului penal

1092. Comportamentul infractorului ulterior săvârşirii infracţiunii şi pe tot
parcursul procesului penal poate fi un indicator al unei schimbări în atitudinea sa care
să sugereze instanţei că acesta a înţeles gravitatea faptei, îşi asumă consecinţele
produse etc., motive pentru care şi pedeapsa va fi individualizată în consecinţă.
Sub imperiul Codului penal din 1969 exista o circumstanţă atenuantă judiciară cu
conţinut parţial similar, şi anume atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii,
rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului,
înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor. Legiuitorul actual a considerat că o
asemenea împrejurare este suficient a fi avută în vedere în cadrul criteriilor generale de
individualizare a pedepsei. În acest sens, s-a argumentat arătându-se că, prin conţinutul
ei, împrejurarea nu influenţează în mod semnificativ evaluarea periculozităţii
infractorului, astfel încât să justifice o circumstanţă atenuantă, însă poate conduce la o
atenuare a răspunderii în considerarea ajutorului pe care infractorul îl acordă
autorităţilor pe parcursul procesului penal'.
Plecând de la corespondenţa existentă între fosta circumstanţă atenuantă judiciară
şi actualul criteriu general de individualizare, în doctrină s-a arătat că se vor subsuma
acestui criteriu comportamentul infractorului după săvârşirea faptei şi înainte de
începerea procesului penal, dar şi comportamentul său în cursul procesului. Cu titlu de
exemplu, au fost enumerate autodenunţarea, încercarea de a împiedica producerea
rezultatului, restituirea bunurilor sustrase, respectiv recunoaşterea faptei, încheierea
unui acord de recunoaştere a vinovăţiei cu procurorul, sustragerea de la urmărire
penală, încercarea de a intimida martorii 3 etc. De asemenea, într-un caz recent, instanţa
a reţinut „spiritul de solidaritate avut la acţiunea de salvare a victimelor", în condiţiile
în care inculpatul a fost implicat într-un accident auto cu numeroase victime4 •
1093. De acord, în principiu, cu opiniile exprimate în literatura de specialitate, credem

că trebuie subliniat că unele dintre împrejurările enumerate nu vor putea fi valorificate
drept criterii generale de individualizare, în măsura în care există o altă normă ce le prevede
În sensul considerării acestora ca antecedente penale, a se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea
1
generală, cit. supra, 2017, p. 348, ce trimite inclusiv la pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului.
2
A se vedea Expunerea de motive, cit. supra, p. 199.
3
C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 779/A/2017, cit. supra.

4
un alt regim - de exemplu, cauză de nepedepsire, cauză de atenuare sau de agravare a

pedepsei etc. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă (art. 273 C.pen.),
odată retrasă mărturia mincinoasă anterior pronunţării unei hotărâri într-o cauză civilă,
infractorul nu va fi pedepsit. De asemenea, odată ce persoana care a comis o infracţiune
de trafic de droguri denunţă şi facilitează, în timpul urmăririi penale, identificarea şi
tragerea la răspundere penală a altor persoane care au comis infracţiuni legate de traficul
de droguri, va beneficia de cauza de atenuare prevăzută de art. 15 din Legea nr. 143/2000
privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri' (reducerea la
jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă). în acelaşi
sens, în cazul în care infractorul alege procedura simplificată de judecată, recunoscând
comiterea faptei, nu credem că, ulterior aplicării cauzei de atenuare (reducerea cu o treime
a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu o
pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute în cazul pedepsei amenzii), instanţa ar putea
valorifica elementul de recunoaştere şi ca pe un criteriu general de individualizare'. În
raport cu ultimul exemplu amintit, jurisprudenţa noastră a fost oscilantă sub imperiul
Codului penal din 1969, în sensul de a recunoaşte o dublă valenţă recunoaşterii faptei -
atât ca o cauză de atenuare a pedepsei reglementată de legea procesual penală (art. 3201
C.proc.pen. 1968), cât şi ca o circumstanţă atenuantă judiciară'. Deşi discuţia şi-a pierdut
din importanţă prin consacrarea acestei împrejurări doar ca un criteriu general de
individualizare, pierzându-şi astfel statutul de circumstanţă atenuantă judiciară, credem că
necesitatea stabilirii unei concluzii ferme se impune. Aşa cum ne-am pronunţat deja,
credem că împrejurarea avută în discuţie va putea fi reţinută drept criteriu general de
individualizare doar în măsura în care nu este reglementată de lege expres cu o altă natură
juridică. Pentru aceleaşi motive, credem că, ulterior modificărilor legislative aduse Codului
de procedură penală prin O.U.G. nr. 18/2016 în materia acordului de recunoaştere a
vinovăţiei (modificări prin care s-a precizat că limitele legale de pedeapsă vor fi diminuate
cu o treime în cazul închisorii, respectiv cu o pătrime în cazul pedepsei amenzii), nici acordul
nu va mai putea fi valorificat drept criteriu general de individualizare•.
1
2 în acelaşi sens, I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 218/R/2012, instanţa arătând că, odată valorificată atitudinea
sinceră a inculpaţilor ca o cauză de reducere a pedepsei, este „greşit ca aceleaşi împrejurări să fie avute în
vedere inclusiv pentru a proporţionaliza pedeapsa între limitele( ... )" nou-obţinute (adăugăm noi). Pentru
detalii 1 a se vedea C.-V. Ştefan, Individualizarea judiciară a pedepsei. Note de jurisprudenţă, în C.D.P.
nr. 4/2014, pp. 91-101.
3
în sensul recunoaşterii atât a efectului de cauză de atenuare, cât şi de circumstanţă atenuantă, a se
vedea C. Ap. Alba, s. pen., dec. nr. 68/2013 (nepublicată), respectiv C. Ap. Bucureşti, s. I pen., dec.
nr. 1210/2012; C. Ap. laşi, s. pen., dec. nr. 590/2011; C. Ap. Târgu Mureş, s. pen., pentru minori şi de familie,
dec. nr. 185/2012; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2067/2012, citate de V. Văduva, Judecato în cazul recunoaşterii
vinovăţiei. Art. 32a1 C.proc.pen. Jurisprudenţă comentată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.184 şi urm. în
sens contrar, considerând că nu se poate da o dublă valenţă aceleiaşi împrejurări, a se vedea: l.C.C.J.,
s. pen., dec. nr. 754/2012; C. Ap. Bucureşti, s. a li-a pen., dec. nr. 357/R/2012; C. Ap. Constanţa, s. pen.,
pentru minori şi familie, dec. nr. 84/P/2011 (definitivă prin I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 729/2012); I.C.C.J.,
s. pen., dec. nr. 1099/2012; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 393/2012; C. Ap. Ploieşti, s. pen., pentru minori şi
familie, dec. nr. 508/R/2011; C. Ap. Ploieşti, s. pen., pentru minori şi familie, dec. nr. 132/R/2012, ibidem.
În acelaşi sens, a se vedea Trib. Cluj, s. pen., sent. nr. 316/2013 (nepublicată), unde instanţa nu a dat dublă
relevanţă împrejurării în discuţie.
4
În sens contrar, dând valenţă acestuia şi ulterior modificărilor legislative amintite, a se vedea
JndiVidualizarea judiciară a pedepselor 379
1094. În acelaşi context, arătăm că, sub imperiul Codului penal din 1969, analizând
circumstanţa atenuantă judiciară, în literatura de specialitate s-a arătat, în mod corect,
că aceasta presupunea o atitudine procesuală constant corespunzătoare - astfel,,,( ... )
dacă, după prezentarea de bunăvoie în faţa organului de urmărire penală, a urmat
relatarea unor neadevăruri privitoare la aspecte esenţiale pentru corecta soluţionare a
cauzei, prima manifestare, cu caracter pozitiv, a infractorului îşi pierde orice semnifi-
caţie atenuantă"1.
Credem că soluţia îşi păstrează actualitatea şi potrivit legislaţiei actuale, dar analiza
trebuie să continue: va putea fi însă valorificată o astfel de conduită procesuală în sens
defavorabil inculpatului? Cu alte cuvinte, ne-am convins cu toţii că o astfel de conduită nu
va putea fi valorificată în favoarea inculpatului, dar va putea ea fi invocată în defavoarea
acestuia? Exemple în acest sens sunt numeroase - crearea de alibiuri false, punerea
anchetatorilor pe piste false, sustragerea de la urmărire penală, încercarea de a ascunde
urmele infracţiunii, atitudine nesinceră în tot cursul procesului, tergiversarea procesului etc.
Argumentul principal care s-ar putea aduce în sensul respingerii unor efecte ar fi că nu i se
poate imputa infractorului faptul că încearcă să îşi fundamenteze apărarea (ipoteza
alibiurilor inventate, pistele false, ştergerea urmelor înfracţiunii), ba mai mult, în raport cu
unele dintre exemple se va putea susţine că ele fac parte din deja celebra „strategie a
apărării" (obţinerea de „n" termene prin multiple amânări cu sau fără temei, invocarea
unor multiple excepţii şi formularea a şi mai multor cereri în probaţiune etc.). Soluţia facilă
ar fi să respingem orice semnificaţie acestor împrejurări, dar am contrazice voinţa
legiuitorului, care formulează criteriul în mod deschis prin trimiterea, cu titlu general, la
conduita ulterioară comiterii faptei şi din cursul procesului: or, este de domeniul evidenţei
că această conduită poate fi, după caz, una pozitivă sau negativă.
Prin urmare, asumându-ne o soluţie, credem că vor putea fi avute în vedere
împrejurări care relevă o conduită negativă a infractorului, fără a putea fi subsumate
vreunei forme legale de exercitare a dreptului la apărare (incluzând aici toate strategiile
apărării pentru tergiversare, care credem că nu vor putea fi sancţionate cu mai mult de
aplicarea unei amenzi judiciare şi eventuala sesizare a Baroului 2 ). Astfel, aşa cum am arătat,
vor putea fi incluse aici sustragerea de la urmărire penală, intimidarea martorilor,
încercarea de corupere a acestora, prezentarea unor înscrisuri false organelor de urmărire
penală sau instanţei 3 etc. În măsura în care respectivele împrejurări sunt consacrate ca
1
În acelaşi sens, Gh. Mateuţ, Dreptul la apărare şi avocatul, subiect procesual distinct În procesul
2
penal - elemente de noutate în Codul de procedură penală actual, în C.D.P. nr. 4/2014, p. 19, autorul
trimiţând la ipotezele de abuz procesual, constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale
' şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici [art. 283 alin. (4) lit. n)
C.proc.pen.]. În sens contrar, C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 779/A/2017, cit. supra, instanţa
indicând ca element negativ în contextul dispoziţiilor art. 74 C.pen. ,,atitudinea de negare a comiterii faptei,
exceptând primele declaraţii date în cursul urmăririi penale".
3
În jurisprudenţa recentă s-a dat relevanţă în sens negativ poziţiei total nesincere a inculpatului,
precum şi încercărilor de zădărnicire a aflării adevărului, instanţa considerând că se impune condamnarea,
iar nu altă soluţie procesuală mai blândă- a se vedea Trib. Cluj, s. pen., sent. nr. 257/2017 (nepublicată).
Soluţia a fost menţinută de instanţa de control judiciar, subliniindu-se „atitudinea oscilantă (a inculpatului),
încercând să construiască ipoteze nerezonabile cu scopul de a invalida actele procedurale" - C. Ap. Cluj,
s. pen. şi de minori, dec. nr. 6/A/2018 (nepublicată).
infracţiuni distincte [de exemplu, influenţarea declaraţiilor (art. 272 C.pen.), sustragerea
sau distrugerea de probe ori de înscrisuri (art. 275 C.pen.), falsuri în înscrisuri etc.], instanţa
care constată o astfel de conduită nu este împiedicată să o valorifice drept criteriu de
individualizare în procesul penal în curs. Instanţa nu este obligată să aştepte o hotărâre prin
care se va reţine infracţiunea respectivă în sarcina inculpatului. Mai mult, ne imaginăm
ipoteza în care chiar instanţa care soluţionează procesul iniţial constată, fără doar şi poate,
existenţa conduitei culpabile: spre exemplu, inculpatul este arestat preventiv în cursul
judecăţii, pe motivul de încercare de influenţare a martorilor [art. 223 alin. (1) lit. b)
C.proc.pen.}. în acest ultim caz, este evident că instanţa a reţinut împrejurarea respectivă,
astfel că apare firesc să o poată valorifica în procesul de individualizare judiciară a pedepsei
pentru infracţiunea sau infracţiunile care fac obiectul procesului în curs.
g) Nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială

1095. Dată fiind importanţa luării în considerare a particularităţilor subiectului activ
pentru o corectă individualizare a pedepsei, legiuitorul a ţinut să menţioneze expres şi
aceste elemente, impunând astfel instanţei să se raporteze la ele.
În practică, aceste informaţii vor putea fi puse la dispoziţia instanţei prin întocmirea
unui referat de evaluare de către consilieri din cadrul serviciului de probaţiune, la
solicitarea organelor judiciare. Ca regulă însă, aceste informaţii pot să fie dovedite prin
orice mijloace de probă, de cele mai multe ori prin înscrisuri.
Cu titlu de exemplu, aşa cum s-a arătat în doctrină, vor putea fi avute în vedere
abandonul şcolar, vârsta adolescenţei, starea de sănătate precară' etc. Astfel, în
practică au fost avute în vedere: situaţia şcolară bună a inculpatului'; pregătirea şcolară
minimă a incu/patului3 ; situaţia familială şi socială 4 . De asemenea, instanţa s-a raportat
în stabilirea speciei de pedeapsă la vârsta inculpatului de doar 22 ani la momentul
comiterii faptei, ajungând la concluzia că, deşi fapta este de o gravitate incontestabilă
(omor deosebit de grav conform Codului penal anterior, în concurs cu o infracţiune de
viol şi alta de violare de domiciliu), nu se justifică aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă,
în raport cu vârsta acestuia, în caz contrar acesta „nemaiîntrevăzând nicio perspectivă
socială"s. Tot aşa, instanţa a avut în vedere persoana incu/patului, acuzat de comiterea
infracţiunii de ucidere din culpă, dând relevanţă faptului că acesta nu avea antecedente
penale, avea un statut social, familial, educaţional şi profesional de înaltă ţinută, fiind
profesor universitar 6 etc.
1
M. Ud roiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 348.
2
Trib. Cluj, s. pen., sent. nr. 316/2013 (nepublicată), rămasă definitivă prin retragerea apelului -
C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 218/2013 (nepublicată). În speţă, inculpatul, trimis în judecată
pentru infracţiuni la regimul drogurilor, urma să susţină în viitorul imediat examenul de bacalaureat, având
rezultate şcolare bune.
3
C.S.J., s. pen., dec. nr. 123/2003, în G. Bodoroncea, I. Kuglay, LV. Lefterache, I. Matei, I. Nedelcu,
F. Vasile, op. cit., p. 235.
4
C.S.J., s. pen., dec. nr. 2676/2003, ibidem, p. 236, ancheta socială relevând că, în familie, minorului
de 15 ani, acuzat de comiterea unei tâlhării, nu i s-au asigurat educaţia şi supravegherea corespunzătoare.
5
1.C.C.J., s. pen., dec. nr. 487/2010 (http://www.scj.ro).
6
C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 779/A/2017, cit. supra. Legat de acelaşi criteriu, în practică
s-a arătat că, ,,în mod normal, faţă de datele existente cu privire la persoana inculpatului (integrat în
2.3. Alte criterii de individualizare
1096. Alături de criteriile generale de individualizare mai sus expuse, reglementate

expres sub această denumire, legea prevede şi alte criterii de individualizare, ce au
aplicabilitate generală, teoretic în cadrul oricărei infracţiuni, sub rezerva întrunirii
anumitor condiţii.
Astfel, asemenea criterii se regăsesc în materia participaţiei penale, unde art. 49
C.pen. stabileşte că la stabilirea pedepsei pentru participanţi se ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii. De asemenea, art. 61 alin. (3) teza a li-a
C.pen., privind stabilirea cuantumului unei zile-amendă, trimite la situaţia materială a
condamnatului şi la obligaţiile sale legale faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa. În
fine, la stabilirea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, art. 67 alin. (1)
C.pen. prevede că, în cazul în care aceasta este facultativă, instanţa se va raporta la
natura şi gravitatea infracţiunii, la Împrejurările concrete ale cauzei şi la persoana
infractorului'.
2.4. Valorificarea criteriilor de individualizare
1097. Asupra modului în care vor fi reţinute şi îşi vor produce efectele criteriile de
individualizare, în doctrină s-a arătat, în mod judicios, că raportarea instanţei la aceste
criterii este obligatorie 2 şi ele se vor lua ,,În considerare Împreună la stabilirea şi apli-
carea pedepsei" 3 • Detaliind cele expuse, credem că trebuie făcută o distincţie între
valorificarea criteriilor şi conţinutul acestora 4 : astfel, în mod cert, sub rezerva întrunirii
condiţiilor lor de existenţă, toate criteriile vor fi reţinute şi valorificate la cazul concret.
În schimb, utilizarea conjugată a criteriilor reţinute pentru a individualiza pedeapsa nu
înseamnă a le contopi, respectiv a atribui fiecăruia o importanţă egală in concreto:
astfel, de la caz la caz, unele se vor putea dovedi mai importante, iar altele mai puţin
importante, instanţa putând stabili o ierarhie a relevanţei acestora la cazul dedus
judecăţii.
Cu titlu de exemplu, reţinând şi operând cu mai multe dintre împrejurările regle-
mentate actual drept criterii de individualizare, sub imperiul Codului penal, în practica
societate, absolvent de drept1 angajat în muncă, aspirant la statutul de magistrat sau avocat)", s-ar impune
renunţarea la aplicarea pedepsei sau cel mult amânarea aplicării acesteia - Trib. Cluj, s. pen., sent.
nr. 257/2017, cit. supra (definitivă prin dec. nr. 6/A/2018 a C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, cit. supra).
În doctrină se face referire la aceste ipoteze sub titulatura de „criterii speciale" de individualizare -
1
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2014, p. 223; S. Răduleţu, Comentariu, în T. Toader
(coord.), op. cit., p. 159; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 443. În opinia noastră, criteriile
enumerate îşi păstrează însă caracterul general, căci - aşa cum am precizat deja -, chiar dacă nu sunt
expres prevăzute la art. 74 C.pen., ele se regăsesc în Partea generală a Codului şi au aptitudinea de a fi
incidente în cazul oricărei infracţiuni.
2
I. Pascu, Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., p. 452.
3
'În acest sens, ŞI. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 100.
judiciară a fost criticată soluţia primei instanţe care a luat în considerare doar „lipsa
antecedentelor penale, vârsta inculpatului, recunoaşterea faptelor şi împrejurarea că
le-a săvârşit în stare de ebrietate (... )", fără a avea însă ,,( ... ) în vedere pericolul social
sporit al faptelor inculpatului, persistenţa acestuia în arealul infracţional, împrejurările
concrete în care s-au comis infracţiunile, precum şi faptul că inculpatul nu a depus
diligenţe pentru repararea pagubelor cauzate (... )" 1 . Astfel, remarcăm - în acest
exemplu - cum instanţa de control judiciar a reţinut şi s-a raportat la numeroase dintre
actualele criterii generale de individualizare, dând importanţă mai mare unora în
detrimentul altora, pentru a ajunge, în final, operând conjugat cu ele, să stabilească 0
concluzie la cazul concret, aceasta constând în majorarea pedepsei stabilite iniţial de
prima instanţă.
1098. Din perspectiva efectelor pe care le produc criteriile generale de individua-

lizare, arătăm că, în primul rând, ele vor fi avute în vedere de instanţă- acolo unde legea
permite - pentru a decide dacă se impune stabilirea sau nu a unei pedepse 2 • În al doilea
rând, ele vor fi valorificate în ipoteze în care norma de incriminare prevede pentru fapta
comisă specii de pedeapsă alternative. Spre exemplu, în cazul săvârşirii infracţiunii de
omor calificat, pedepsit de lege cu detenţiune pe viaţă sau închisoare între 15 şi 25 ani,
instanţa, operând cu criteriile generale de individualizare, se va orienta şi va alege una
dintre speciile de pedeapsă prevăzute de lege 3 • În al treilea rând, criteriile generale vor
fi avute în vedere de instanţă întotdeauna pentru stabilirea duratei pedepsei închisorii,
respectiv pentru stabilirea numărului zilelor-amendă în cazul pedepsei amenzii
(cuantumul unei zile va fi fixat prin intermediul criteriilor speciale de individualizare la
care am făcut referire mai sus).
Atragem atenţia, în acest context, asupra unui element de maximă importanţă şi
care sugerează diferenţa esenţială faţă de efectul circumstanţelor atenuante sau
agravante, aşa cum vom vedea în secţiunile următoare. Astfel, în cazul criteriilor
generale de individualizare, instanţa va opera între limitele speciale prevăzute de lege,
pe care nu le va putea depăşi: spre exemplu, în cazul unei infracţiuni de omor simplu,
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani, criteriile generale
vor fi elementele avute în vedere pentru ca instanţa să stabilească o pedeapsă înspre
minim, înspre maxim, spre mijlocul plajei de individualizare etc. Niciodată însă prin
1
C. Ap. Oradea, s. pen., dec. nr. 146/1998, apud G. Badarancea, I. Kuglay, LV. Lefterache, I. Matei,
I. Nedelcu, F. Vasile, op. cit., pp. 241-242.
2
Asupra acestor aspecte vom insista cu ocazia prezentării renunţării la aplicarea pedepsei - infra,
cap. XII.
3
În acest sens, a se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 463/2006, citată de LV. Lefterache, Comentariu, în
G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, LV. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, op. cit., p. 281.
Astfel, sub imperiul Codului penal anterior, instanţa supremă a considerat că modalitatea de comitere a
faptei, încercarea de inducere în eroare a organelor judiciare, precum şi antecedentele penale ale
infractorului constituie criterii care pledează pentru aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, o pedeapsă cu
închisoarea nefiind în măsură să îşi realizeze rolul.
efectul criteriilor generale de individualizare nu se va putea coborî sub minimul special

şi nu se va putea depăşi maximul special prevăzut de norma de incriminare pentru
infracţiunea respectivă.
§3. Circumstanţele - noţiune şi clasificare
3.1. Noţiune
1099. În literatura de specialitate de la noi, împrejurările prin care se particula-

. rizează săvârşirea unei infracţiuni şi care pot avea efect de atenuare sau de agravare
asupra pedepsei sunt cunoscute sub denumirea de cauze de agravare sau de atenuare
a pedepsei'.
Ca o subdiviziune a cauzelor - fie ele de atenuare sau de agravare -, se distinge
între stări şi circumstanţe.
Stările desemnează împrejurările, entităţile, situaţiile care, fără a fi legate direct de
săvârşirea faptei, au influenţă asupra răspunderii penale 2 •
La ora actuală, constituie stări generale, reglementate în Partea generală a Codului
penal şi care, teoretic, au aplicabilitate în toate cazurile, sub rezerva îndeplinirii
condiţiilor cumulative de existenţă, următoarele: concursul de infracţiuni, recidiva,
pluralitatea intermediară, infracţiunea continuată şi, respectiv, tentativa.
Alături de acestea, ar mai putea fi reţinute şi alte instituţii - cum ar fi acordul de

recunoaştere a vinovăţiei sau procedura simplificată de judecată, în baza recunoaşterii de
vinovăţie- care, prin prisma condiţiilor necesar a fi întrunite pentru a putea produce efecte,
au aptitudine „generală", în principiu, la orice infracţiune, cu excepţiile expres indicate 3 •
Aceste reglementări însă au un dublu caracter: de drept substanţial şi de drept procesual
penal, astfel că nu vor face obiectul analizei la acest moment4 •
1
D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal comentat, p. 427; Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004,
p. 150; F. Ciopec, Individualizarea Judiciară a pedepselor. Reglementare. Doctrină. Jurisprudenţă, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2011, p. 255; A.C. Jipa, Individualizarea legală şijudiciară a pedepselor, Ed. Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2010, p. 84.
2
D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal comentat, p. 427; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014,
p.444.
3
Excepţiile ar fi reprezentate de situaţiile în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
comisă ar fi pedeapsa detenţiunii pe viaţă [în cazul procedurii recunoaşterii vinovăţiei, conform art. 374
alin. (4) C.proc.pen.], respectiv pedeapsa închisorii care depăşeşte 15 ani [în cazul acordului de
recunoaştere a vinovăţiei, potrivit art. 480 alin. (1) C.proc.pen.].
4
În acest sens, a se vedea C. Ap. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1210/2012, care a decis că procedura
recunoaşterii vinovăţiei (reglementată la acel moment în cuprinsul art. 320 1 C.proc.pen. 1968) constituie
:i,( ... ) o normă cu dublă natură juridică, ce produce efecte în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei, iar
efectele în cauză sunt condiţionate de momentul procesual la care intervine recunoaşterea( ... )". În acelaşi
sens, instanţa concluzionează că instituţia,,,( ... ) din punct de vedere procedural, conduce la soluţionarea
cu celeritate a cauzei, iar din punct de vedere substanţial, constituie o cauză legală de reducere a limitelor
de pedeapsă". Pentru detalii, a se vedea V. Văduva, op. cit., pp. 186-187. A se vedea şi M.A. Voiculescu,
Din categoria stărilor speciale, reglementate în Partea specială a Codului sau în alte
legi cu dispoziţii penale, ce pot fi reţinute doar în cazul infracţiunilor pentru care sunt expres
prevăzute, menţionăm, cu titlu de exemplu, acoperirea integrală a pretenţiilor părţii civile
prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii
fiscale 1, art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor', art. 15 din Legea
nr. 143/2000 sau art. 15 din 0.U.G. nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea DIICOT,
precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative 3, toate reglementând
lato sensu reducerea pedepsei în anumite limite, dacă persoana denunţă şi facilitează
identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor făptuitori'.
De cealaltă parte, circumstanţele - noţiune cu care ne-am mai întâlnit în contextul

participaţiei penale - desemnează acele stări, situaţii, calităţi sau alte date ale realităţii
care, deşi nu fac parte din elementele constitutive ale infracţiunii, au legătură cu fapta
sau cu persoana, putând conduce la atenuarea sau la agravarea pedepseis.
1100. Precizăm că, în opinia noastră, crearea unei noţiuni-gen cauze, în care sunt
incluse speciile stărilor şi circumstanţelor, reprezintă doar un alt exerciţiu doctrinar, fără
aplicabilitate practică. Credem că ar fi mult mai util să avem doar clasificarea cauze -
circumstanţe, unde cauzele desemnează toate instituţiile cunoscute în doctrină sub
denumirea ştiinţifică cel puţin curioasă de 11 stări , în practica judiciară oricum utilizându-se
11
termenul general de 11 cauze11 (de atenuare sau de agravare). Am ţinut însă să prezentăm
perspectiva tradiţională asupra clasificării - ce este preluată, probabil din automatism, şi
de majoritatea doctrinei actuale - tocmai pentru a nu crea confuzii. În cele ce urmează,
vom opera însă direct cu clasificarea simplă cauze versus circumstanţe, pe care o
considerăm mult mai pragmatică şi care, aşa cum, de altfel, am amintit, este întâlnită şi în
jurisprudenţă'.
1101. Trecând însă de opţiuni de terminologie, arătăm că diferenţa fundamentală

dintre cauzele de atenuare sau agravare şi, respectiv, circumstanţele atenuante sau
agravante priveşte modul în care acestea îşi produc efectele. Astfel, în timp ce cauzele
(de atenuare sau agravare) îşi produc efectele în mod succesiv, fiecare în parte,
circumstanţele produc o singură dată un efect de atenuare sau de agravare, indiferent
Cauzele de reducere a pedepselor. Concursul de texte. Reflecţii şi practică judiciară, în C.D.P. nr. 4/2012,
p. 41 şi urm.
1
Publicată în. M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005. în acest sens, considerând-o expres ca o stare de
atenuare cu caracter personal, a se vedea I.C.C.J. H.P., dec. nr. 9/2017, publicată în M. Of. nr. 346 din
11 mai 2017.
2
Republicată în M. Of. nr. 288 din 18 aprilie 2014.
3
Publicată în M. Of. nr. 938 din 22 noiembrie 2016.
4
Pentru un „inventar'' al acestora, a se vedea M.A. Voiculescu, op. cit., pp. 42-43.
5
V. Paşca, op. cit., p. 549; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, pp. 349-350;
6
În acelaşi sens: E. Crişan, Circumstanţele atenuante, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 15;
M.A. Voiculescu, op. cit., p. 41. A se vedea şi I.C.C.J. H.P., dec. nr. 9/2017, unde, după ce iniţial este
prezentată clasificarea doctrinară a cauzelor în stări şi circumstanţe, ulterior se face referire doar la
noţiunea de „cauză"," deşi în discuţie analiza privea o „stare" de atenuare.
Individualizarea judiciară a pedepselor 385
de numărul lor'. Spre exemplu, reţinerea mai multor cauze de atenuare (de exemplu,
tentativa şi recunoaşterea vinovăţiei) va conduce la o dublă atenuare a pedepsei, în
timp ce reţinerea a două sau mai multor circumstanţe atenuante va produce o singură
dată atenuarea specifică circumstanţelor atenuante. Eventual, numărul mai mare de
circumstanţe atenuante va putea fi valorificat şi în cadrul noilor limite de pedeapsă
obţinute ca urmare a producerii efectului legal de atenuare, cu un efect similar celui
produs de criteriile generale de individualizare (de exemplu, ulterior scăderii limitelor
de pedeapsă ca efect al provocării, circumstanţele atenuante judiciare reţinute vor
putea fi valorificate prin a determina stabilirea unei pedepse înspre noul minim de
pedeapsă).
3.2. Clasificare
1102. Literatura de specialitate 2 propune numeroase criterii de clasificare a

circumstanţelor, dar la acest moment ne vom axa, succint, doar pe acelea ce conduc la
unele distincţii între circumstanţe, cu importanţă în aplicarea lor practică.
a) Astfel, în funcţie de izvorul lor, se face distincţie între circumstanţe legale şi,
respectiv, judiciare. Ambele categorii sunt prevăzute în Codul actual, dar, dacă cele
legale sunt exhaustiv enumerate, cele judiciare sunt determinate numai generic sub
aspectul conţinutului, permiţând instanţei să reţină o serie de împrejurări care reduc
periculozitatea faptei sau a infractorului. Diferenţa de regim între cele două tipuri de
circumstanţe este că circumstanţele legale sunt obligatoriu de reţinut de instanţă, odată
ce sunt întrunite condiţiile acestora, în timp ce cele judiciare sunt întotdeauna reţinute
facultativ de instanţă, aceasta având posibilitatea de a decide în funcţie de împrejurările
concrete ale cauzei 3 •
Codul actual reglementează această distincţie doar în cazul circumstanţelor ate-
nuante, căci în materia circumstanţelor agravante nu mai este posibilă reţinerea unor
circumstanţe judiciare - astfel, legiuitorul nu a mai lăsat la latitudinea instanţei agra-
varea pedepsei pe baza unor reglementări cu caracter general, fără a fi expres descrisă
împrejurarea 4 •
1
LV. lefterache, Comentariu, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, LV. lefterache, T. Manea,
2
J. Grigoraş, op. cît., pp. 128-131; D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal comentat, pp. 427-428;
C. Buiai, Comentariu, în Explicaţii li, pp. 140-142; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, pp. 445-447;
V. Paşca, op. cit., pp. 548-550; C. Buiai, B.N. Buiai, op. cit., pp. 390-394.
3
Potrivit Codului penal anterior, diferenţa fundamentală între cele două categorii de circumstanţe
consta în faptul că circumstanţele legale erau expres prevăzute de lege, în timp ce cele judiciare erau
prevăzute doar în mod exemplificativ, instanţa putând reţîne orice alte împrejurări asemănătoare ca
circumstanţe judiciare (atenuante sau agravante), în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei. A se
vedea şi V. Paşca, op. cit., p. 556.
4
În Expunerea de motive la Cod se arăta, raportat la reglementarea anterioară a circumstanţelor
agravante, ce distingea între circumstanţe legale şi judiciare, că, ,,ţinând seama de modul imprecis al
b) în funcţie de aplicabilitatea lor, distingem între circumstanţe generale şi

circumstanţe speciale. Primele sunt reglementate în Partea generală a Codului şi au
aplicabilitate, în principiu, la orice infracţiune, în timp ce circumstanţele speciale sunt
reglementate în Partea specială a Codului sau în legislaţia specială şi sunt incidente doar
în cazurile pentru care au fost expres prevăzute.
Importanţa distincţiei rezidă în faptul că, dacă aceeaşi circumstanţă este regle-
mentată atât cu titlu general, cât şi cu titlu special, se va aplica doar circumstanta
specială, conform principiului /ex specialis derogat legi generali'. Spre exemplu, dacă ~e
comite un omor prin cruzimi, nu se va reţine circumstanţa agravantă generală de la
art. 77 lit. b) teza I C.pen., ci fapta va fi încadrată conform art. 189 alin. (1) lit. h) C.pen.'.
De asemenea, nu se va reţine circumstanţa generală în măsura în care aceasta este deja
regăsită în cadrul elementelor constitutive ale infracţiunii - spre exemplu, în cazul
reglementării şi de efectul asupra răspunderii penale, textul se situează la limita principiului previzibilităţii
legii, lăsând posibilitatea agravării răspunderii penale a unei persoane, căreia i se reproşează adoptarea
unei conduite periculoase, în condiţiile în care fapta ce atrage acest efect nu este descrisă de lege cu
claritate pentru se putea înţelege fără echivoc în ce constă împrejurarea care imprimă faptei un caracter
mai grav. Modul în care aceste circumstanţe funcţionează astăzi în practica judiciară oferă adeseori
exemple tipice de analogie în defavoarea inculpatului, procedeu prohibit în dreptul penal şi sancţionat de
jurisprudenţa CE.O.O. pe terenul art. 7 din Convenţie. Mai trebuie menţionat şi faptul că niciunul dintre
sistemele legislative de referinţă (german, italian, spaniol, portughez, olandez, elveţian, belgian, francez etc.)
nu conţine o reglementare a unor circumstanţe agravante judiciare" - Expunerea de motive, cit. supra,
p. 200. În acest sens, a se vedea şi V. Puşcaşu, Circumstanţele agravante În reglementarea din noul Cod
penal, în C.D.P. nr. 4/2014, pp. 51-52.
Pentru o soluţie din practica judiciară unde s-au reţinut circumstanţe agravante judiciare pentru fapte
comise anterior intrării în vigoare a Codului penal actual, dar judecate ulterior acestui moment, a se vedea
Trib. Ilfov, s. pen., sent. nr. 714F/2014 (nepublicată), desfiinţată prin dec. nr. 9998/2015 a C. Ap. Bucureşti,
s. a 11-a pen. (nepublicată). În cauză, prima instanţă a considerat în mod eronat că legea penală mai
favorabilă era Codul penal din 1969, deşi în concret reţinuse circumstanţe agravante judiciare (care,
evident, nu mai puteau fi reţinute conform legii noi). Trecând de flagranta greşeală a instanţei în raport cu
aprecierea legîi penale mai favorabile, în motivare s-a arătat doar în mod succint că „instanţa de fond
trebuie să aibă în vedere şi incidenţa unor circumstanţe agravante Oudiciare, adăugăm noi), faţă de
dispoziţiile art. 75 Cod penal (1969, adăugăm noi): atitudinea procesuală constantă de nerecunoaştere a
faptei, repetabilitatea elementului material - persistenţa inculpatului în mărturia mincinoasă (... )". Cu alte
cuvinte, instanţa utilizează un text de lege vădit lipsit de previzibilitate, aspect avut în vedere de redactorii
Codului penal nou şi argumentat în mod explicit în Expunerea de motive, la care am făcut referire mai sus,
ba chiar reţine drept circumstanţa agravantă faptul că inculpatul a refuzat să recunoască fapta care făcea
obiectul acuzaţiei.
1
În acest sens, a se vedea I.C.C.J., Secţiile Unite, dec. nr. IV/2005, unde instanţa a arătat că „în cazul
infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. (1), raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul
penal (din 1969 - n.n.), nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. b) din acelaşi Cod privind
circumstanţa agravantă ce se referă la săvârşirea infracţiunii «prin violenţe asupra membrilor familiei»",
Decizia şi-a pierdut efectele, conform Codului actual, deoarece nu mai există suprapunerea între
circumstanţa generală şi cea specială în noua legislaţie. În acest sens, a se vedea Colectiv, Analiza deciziilor
pronunţate în recursurile în interesul legii în materie penală şi procesual penală ... , cit. supra.
În acelaşi sens, conform Codului anterior, a se vedea D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal
2
comentat, p. 427.
ndividualizarea judiciară a pedepse/ar 387
nfracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (2) C.pen., comisă pe motiv de
iscriminare, nu se va reţine şi circumstanţa prevăzută de art. 77 lit. h) C.pen., constând
n comiterea faptei din aceleaşi motive1 .
c) În funcţie de efectul produs asupra pedepsei, există circumstanţe atenuante şi

;rcumstanţe agravante. Diferenţa este, poate, cea mai vizibilă, primele determinând
căderea pedepsei, iar cea de-a doua categorie conducând la o înăsprire a acesteia.
d) În funcţie de caracterul obligatoriu sau facultativ al efectului produs, arătăm că

circumstanţele atenuante - legale sau judiciare-, odată reţinute în cauză, vor conduce
1ntotdeauna la atenuarea pedepsei, cu efect obligatoriu. În schimb, circumstanţele
·gravante reţinute au întotdeauna un efect facultativ de agravare, lăsat de legiuitor la
atitudinea instanţei.
e) În funcţie de obiectul asupra căruia poartă, distingem între circumstanţe reale

şi circumstanţe personale, clasificare asupra căreia am insistat însă cu ocazia tratării
participaţiei penale 2 •
f) În fine, în funcţie de momentul la care survin, utilizând ca element de reper

momentul comiterii infracţiunii, distingem între: circumstanţe anterioare, circumstanţe
'concomitente şi circumstanţe ulterioare.
Codul actual a renunţat la reglementarea circumstanţelor anterioare - spre
xemplu, buna conduită înainte de comiterea infracţiunii, prevăzută de art. 74 din Codul
enal anterior -, preferând să lase aceste împrejurări în sfera criteriilor generale de
individualizare.
În categoria circumstanţelor concomitente săvârşirii faptei se vor include toate
circumstanţele atenuante legale generale [cu excepţia celei prevăzute de art. 75
.alin. (1) lit. d) C.pen.]3.
În ceea ce priveşte circumstanţele ulterioare momentului comiterii infracţiunii,
credem că se vor include aici, cu titlu exemplificativ, atenuanta de la art. 75 alin. (1)
lit. d) C.pen. privind recuperarea integrală a prejudiciului, împrejurări ca eforturile
pepuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, atitudinea faţă de
victimă etc.
În sensul că, în acest caz, elementul de discriminare nu este element constitutiv, ci circumstanţă
1
specială, a se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 351.
2
Supra, cap. IX, § 923 şi urm.
în sens contrar, considerând că provocarea este o circumstanţă anterioară, a se vedea M. Udroiu,
3
Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 351. Opinia acestui autor este însă contrazisă de
Expunerea de motive la Cod, unde se precizează, în mod expres, că „circumstanţele atenuante legale,
prevăzute expres şi evaluate de legiuitor, sunt întotdeauna concomitente momentului săvârşirii faptei"
(Expunerea de motive, cit. supra, p. 199). De asemenea, voci de certă autoritate din doctrină au enumerat
expres provocarea printre circumstanţele concomitente - a se vedea M. Basarab, op. cit., voi. li, p. 187.
§4. Circumstanţele atenuante
4.1. Terminologie
1103. în materia circumstanţelor atenuante legale, Codul actual este mai precis faţă
de reglementarea anterioară în raport cu terminologia utilizată. Astfel, ţinând seama de
clasificarea din literatura de specialitate ce distingea între circumstanţele atenuante
legale şi cele judiciare', art. 75 C.pen., sediul materiei, prevede expres în cuprinsul
alin. (1) circumstanţele atenuante legale generale, iar la alineatul următor reglemen-
tează circumstanţele atenuante judiciare.
Am arătat anterior că, trecând de izvorul lor (ce stă, de altfel, la baza distincţiei),
clasificarea are o importanţă de necontestat în practica judiciară, în considerarea
modului de reţinere a circumstanţelor, odată ce instanţa constată că în cazul concret
sunt întrunite condiţiile acestora: obligatoriu în cazul circumstanţelor legale, respectiv
facultativ în cazul circumstanţelor judiciare.
4.2. Circumstanţele atenuante legale generale
1104. Codul actual aduce două modificări faţă de reglementarea din Codul penal
din 1969, şi anume, pe formă, au fost modificate modul de structurare şi ordinea
enumerării circumstanţelor, în funcţie de incidenţa acestora în practica judiciară,
respectiv, pe fond, a fost inserată o nouă circumstanţă în categoria circumstanţelor
atenuante.
Circumstanţele atenuante legale sunt prevăzute exhaustiv în art. 75 alin. (1) C.pen.,
după cum urmează: starea de provocare, depăşirea limitelor legitimei apărări, depăşirea
limitelor stării de necesitate, respectiv acoperirea integrală a prejudiciului material
cauzat prin infracţiune.
4.2.1. Starea de provocare
1105. Este definită în art. 75 alin. (1) lit. a) C.pen. ca fiind săvârşirea infracţiunii sub
stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o provocare din partea
persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii
persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Circumstanţa atenuantă a provocării are două componente distincte: actul provo-
cator şi riposta. Prin urmare, pentru a se putea reţine circumstanţa provocării, trebuie
să fie îndeplinite condiţiile cumulative ale actului provocator şi, respectiv, ale ripostei.
Astfel, instanţa va trebui să analizeze, în primul rând, existenţa actului provocator; doar
1
A se vedea Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 152, autorii citaţi arătând că textul de lege
(art. 73-74 C.pen. 1969) ,,nu foloseşte expresiile «circumstanţe legale>> şi «circumstanţe judiciare», însă el
utilizează implicit noţiunile desemnate prin aceste expresii".
odată ce a constatat existenţa condiţiilor cumulative ale acestuia, analiza va trece la

verificarea condiţiilor ripostei. În măsura în care instanţa va considera întrunite şi
condiţiile acesteia, se va reţine circumstanţa atenuantă a provocării'.
În cele ce urmează, vom supune discuţiei, în mod succint, în ordinea la care am
făcut deja referire, condiţiile necesar a fi întrunite pentru a fi în prezenţa actului
provocator, urmând ca apoi să verificăm şi condiţiile ripostei.
A. Condiţiile actului provocator
A,. Actul provacator să constea într-o violenţă, o atingere gravă a demnităţii

persoanei sau o altă acţiune ilicită gravă
1106. Suntem în prezenţa unei condiţii obiective, cel mai uşor de constatat - actul
provocator trebuie să îmbrace, în concret, una dintre cele trei forme expres prevăzute
de lege 2 • Este unanim admis în literatura de specialitate şi în practica judiciară că
acţiunea provocatoare nu trebuie să fie îndreptată întotdeauna contra persoanei care
ripostează, aceasta putând riposta chiar şi în cazul în care o altă persoană a fost vizată
de acţiunea iniţială, cum este, de exemplu ipoteza în care o persoană apropiată a fost
„ţinta" actului provocator3• Indiferent însă dacă actul provocator a vizat persoana celui
care ripostează sau o alta, în măsura în care conduita pretins „provocatoare" nu se
încadrează obiectiv într-una dintre cele trei ipoteze enumerate de art. 75 alin. (1) lit. a)
C.pen., nu vom putea discuta despre această circumstanţă atenuantă.
Aşadar, din perspectiva violenţei, vor fi subsumate aici orice fapte contra integrităţii
corporale sau sănătăţii (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală); de asemenea, vor
putea fi incluse şi infracţiunile contra vieţii - tentativă de omor sau chiar omor ori
lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte (în ultimele ipoteze, evident, victima fiind
altă persoană decât cea care ripostează). De asemenea, se vor putea include aici şi acele
infracţiuni care absorb natural sau legal în conţinutul lor componenta violenţei atunci
când în concret sunt comise prin această modalitate: facem referire în acest caz,
exemplificativ, la viol, tâlhărie, lipsire de libertate în mod ilegal, şantaj, tulburare de
posesie, purtare abuzivă etc. Pe marginea ipotezei în care actul provocator ar îmbrăca
forma violenţei, în doctrină şi practica judiciară s-a ridicat problema dacă violenţa
psihică (de exemplu, o ameninţare sau un şantaj prin ameninţare) s-ar putea subsuma
1
Analiza este, din această perspectivă, asemănătoare cu cea de la legitima apărare {verificarea
condiţiilor atacului şi doar mai apoi ale apărării) şi de la starea de necesitate (starea de pericol, respectiv
acţiunea de salvare). Pentru o observaţie cu titlu general a paralelei dintre actul provocator şi atacul de la
legitima apărare, a se vedea Tr. Pop, op. cit., voi. li, pp. 584-585.
2
A se vedea şi C. Rotaru, Excesul neimputabil şi circumstanţa atenuantă a provocării, în C. Jud.
nr. 8/2015, p. 441.
3
în acest sens, s-a reţinut în practica judiciară circumstanţa atenuantă chiar şi atunci când inculpatul
nu a fost prezent la locul comiterii actului provocator, el aflând ulterior despre acesta - a se vedea Trib.
Suprem, col. pen., dec. nr. 81/1962, în Justiţia Nouă nr. 7/1962, p. 170.
violenţei clasice -violenţa fizică 1. În opinia noastră, textul de lege include doar violenţa
fizică, dar aceasta nu înseamnă că actele de ameninţare sau alte forme de abuz psihic
nu vor putea sta la baza unui act provocator, ele putând fi subsumate noţiunii mai largi
şi uşor echivoce de „altă acţiune ilicită gravă" 2 •
Ipoteza gravei atingeri a demnităţii persoanei se va concretiza prin manifestări
orale, scrise, gesturi etc. ce au un pronunţat caracter ofensator. Astfel de manifestări
vor putea îmbrăca forma unor fapte prevăzute de legea penală (de exemplu, purtarea
abuzivă prin întrebuinţarea de expresii injurioase, încălcarea solemnităţii şedinţei de
judecată prin întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, tulburarea
ordinii şi liniştii publice prin atingeri grave aduse demnităţii persoanelor), dar vor putea
constitui şi doar contravenţii (de exemplu, aruncarea asupra unei persoane cu o
substanţă care murdăreşte, dacă nu s-au produs vătămări ale integrităţii corporale sau
sănătăţii') sau simple delicte civile (de exemplu, insulta sau calomnia 4 ).
În fine, altă acţiune ilicită gravă poate îmbracă forma oricărei fapte ce este contrară
ordinii juridice 5 şi care prezintă o gravitate pentru persoana care ripostează 6 • Astfel, cu
titlu de exemplu, ne gândim la ipoteza furtului, când proprietarul autoturismului reac-
ţionează violent la momentul returnării acestuia; de asemenea, ne imaginăm situaţia a
doi colegi de serviciu, unul împrumutându-i autoturismul altuia, iar apoi descoperind că
acesta a condus autoturismul sub influenţa alcoolului (chiar fără a fi întrunite elemen-
tele infracţiunii) şi a acroşat un alt vehicul 7 , activând poliţa RCA, sau a condus în afara
localităţii, determinând aplicarea unei sancţiuni contravenţionale pecuniare pentru
1
Considerând că şi violenţa psihică ar trebui inclusă în sensul termenului „violenţă", a se vedea:
C. Buiai, Comentariu, în Explicaţii li, p.149; C. Buiai, B.MN. Buiai, op. cit., p. 397. În sens contrar: M. Basarab,
op. cit,, voi. li, pp. 195-196; J. Grigoraş, op, cit., p. 143.
2
în acelaşi sens, Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 168, refuzând să se pronunţe asupra
integrării ameninţării în noţiunea de violenţă, deoarece oricum ar fi acoperită de teza finală a - la acel
moment- art. 73 lit. b} C.pen. 1969.
3
Faptă contravenţională, conform art. 2 pct. 4 din legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de
încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată în M. Of. nr. 96 din
7 februarie 2014.
4
Pentru raportare la insultă, calomnie sau adulter ca infracţiuni, făcând trimitere la momentul în care
acestea erau incriminate de legea penală, a se vedea Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, pp. 168-169.
5 În acelaşi sens, profesorul Traian Pop arăta, conform Codului penal Carol al II-iea, că esenţial pentru
actul provocator este ca acesta să fie injust, nefiind obligatoriu a îmbrăca forma unei fapte prevăzute de
legea penală. A se vedea Tr. Pop, op. cit., voi. 11, p. 586. A se vedea şi D. Lucinescu, Comentariu, în Codul
penal comentat, p. 438.
6
În practica judiciară s-a arătat că lovirea, chiarîn mod repetat, cu pietre a porţii inculpatului nu poate
reprezenta o faptă ilicită gravă -Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 341/1963, în Justiţia Nouă nr. 10/1963,
p. 442. Avem rezerve faţă de această soluţie, în condiţiile în care fapta în sine ar putea întruni chiar
condiţiile unei infracţiuni.
7
În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut circumstanţa atenuantă a provocării în cazul
inculpatului care şi-a lovit o rudă apropiată, când a aflat că aceasta i-a condus autoturismul, iar apoi, din
cauza consumului de alcool, a părăsit carosabilul, răsturnându-se într-un şanţ (C.S.J., s. pen., dec.
nr. 456/1998, în R.D.P, nr, 4/1999, pp. 147-148).
. /ndiVidualizarea judiciară a pedepselor 391
lipsa rovinietei etc.; tot aşa, din sfera dreptului contravenţional, ne gândim la ipoteza în
care este întrerupt curentul electric într-o sală de spectacol, iar paznicul reacţionează
contra persoanei responsabile ori la situaţia paznicului care intervine faţă de persoana
care scrie sau desenează fără drept pe pereţii clădirilor unor instituţii publice etc.
În acest context, trebuie să facem unele precizări legate de aşa-numita provocare

putativă, ce desemnează situaţia în care inculpatul acţionează crezând în mod eronat că se
află în prezenţa unui act provocator. Aşa cum vom vedea în continuare, elementul
definitoriu al provocării este săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări
sau emoţii, cu alte cuvinte, un element care ţine de poziţia psihică a autorului şi de
reprezentarea sa asupra realităţii. Prin urmare, şi în cazurile în care actul provocator nu
există în mod obiectiv, dar autorul crede în mod eronat (indiferent dacă eroarea este
invincibilă sau vincibilă) că acţionează în prezenţa sa, dacă această reprezentare eronată a
realităţii a determinat starea de tulburare sau emoţie, se va reţine circumstanţa atenuantă,
sub rezerva îndeplinirii şi a celorlalte condiţii.
A2. Actul provocator poate fi comis cu orice formă de vinovăţie

1107. Legea nu instituie vreo restricţie sub aspectul formei de vinovăţie incidente',
astfel că oricare dintre manifestările obiective identificate mai sus poate constitui act
provocator, indiferent de poziţia intelectivă sau volitivă a autorului ei 2 •
Pe marginea actului provocator comis din culpă, s-a avansat în doctrină ideea că
acesta va putea constitui fundament pentru reţinerea atenuantei doar în măsura în care
a fost perceput ca fiind intenţionat de către persoana care ripostează 3 (de exemplu,
dacă într-un autobuz aglomerat o persoană cade peste alta, se va putea reţine actul
provocator dacă această din urmă persoană crede că prima a acţionat cu intenţie).
Credem însă că actul provocator, chiar perceput corect de către persoana care
ripostează ca fiind din culpă, va putea, în teorie, să determine reţinerea atenuantei.
Astfel, aşa cum s-a punctat, corect, în literatura de specialitate, ,,este de la sine înţeles
că o faptă comisă din culpă - în cazul în care infractorul şi-a dat seama că victima nu a
acţionat cu intenţie - este, prin firea lucrurilor, mai puţin aptă să genereze acea
tulburare sau emoţie intensă, specifică stării de provocare" 4 • Totuşi, cu toate rezervele
legate de aptitudinea unui act din culpă - perceput ca atare de către persoana care
ripostează - de a genera o stare de tulburare, aceasta nu poate fi exclusă cu caracter
absolut5 • Ne imaginăm exemplul autorului care, angajat în traversarea regulamentară a
1
În acelaşi sens, Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p.170, arătându-se că lipsa de semnificaţie a
poziţiei subiective cu care a acţionat victima, sub aspectul stării de provocare, reiese din lege. Soluţia, deşi
bazată pe prevederile Codului penal anterior, îşi păstrează valabilitatea şi actualmente.
2
V. Papadopol, Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia dreptului penal, partea
generală, în R.R.D. nr. 12/1972, p. 124.
3
M. Basarab, op. cit., voi. li, p. 198.
'Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 172.
5
În acelaşi sens: J. Grigoraş, op. cit., p. 149; Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 171 (autorii
menţionând şi Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 623/1981); G. Antoniu, Comentariu, în Practico li, pp. 55-56,
respectiv M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 352 (autorul precizează că actul
trecerii de pietoni, este lovit de autoturismul condus imprudent de victimă. În măsura

în care pietonul îi aplică mai multe lovituri conducătorului auto care coborâse din
autoturism, nu înţelegem de ce ar trebui exclusă de plano circumstanţa atenuantă a
provocării, deşi este evident că autorul a perceput fapta comisă de victimă ca fiind una
culpabilă'.
în acelaşi context, în doctrină există o discuţie privind posibilitatea actului provo-
cator comis de o persoană iresponsabilă de a produce efecte. În măsura în care poziţia
psihică a „provocatorului" nu este cunoscută, fără discuţie se va putea reţine provo-
carea, dând efect şi erorii de fapt [art. 30 alin. (1) C.pen.]2. Ce se întâmplă însă în situaţia
în care este cunoscută starea de iresponsabilitate? Nici Codul anterior, nici Codul actual
nu conţin vreo limitare în raport cu astfel de persoane, spre deosebire de Codul penal
Carol al II-iea, care la art. 155 alin. (2) prevedea că provocarea nu va fi admisă atunci
când aceasta provine din partea „unui alienat, cunoscut ca atare, unui copil sau unei
persoane care prin infirmitatea sa inspiră milă sau nevoie de ocrotire" 3 • Prin urmare, nu
există vreun impediment legal pentru a împiedica reţinerea acestei circumstanţe
atenuante - evident însă, cunoaşterea stării subiective a iresponsabilului va avea ca
efect reconsiderarea situaţiei de fapt, respectiva acţiune fiind puţin probabil să gene-
reze o stare de tulburare, victima fiind prevenită şi, în consecinţă, impactul asupra stării
sale sufleteşti fiind, evident, altul. Cu toate acestea, nu se poate afirma că provocarea
nu poate fi incidentă aici. Într-adevăr, condiţiile speciale ale tulburării persoanei care
ripostează vor trebui interpretate mai strict, dar, în măsura în care acestea sunt consi-
derate prezente, se impune, credem noi, reţinerea atenuantei 4 •
A3• Actul provocator trebuie să determine o stare de puternică tulburare sau emoţie
1108. Această condiţie
este, de fapt, cea care dă valenţa de circumstanţă atenuantă
provocării, căci în acest caz, aşa cum arăta profesorul Traian Pop, autorul nu este un
provocator poate fi comis cu orice formă de vinovăţie, fără a face vreo referire la faptul că trebuie să fie
perceput ca fiind intenţionat de persoana care va riposta). În sens contrar: O. Popescu, Comentariu, în
Codul peno/ comentat, p. 438; C. Buiai, B.-N. Buiai, ap. cit., pp. 397-398; Trib. Suprem, col. pen., dec.
nr. 2168/1967, în R.R.D. nr. 1/1968, p. 440.
Pentru un exemplu similar, care ar justifica reţinerea atenuantei, a se vedea E. Crişan, op. cit., p. 70.
1
2
Pentru detalii asupra incidenţei erorii, a se vedea: D. Niţu, Efectele erorii de fapt in cazul
circumstanţelor atenuante legale, în C.D.P. nr.1/2006, p. 73; O. Clocotici, Provocare. Lipsa de discernământ
a victimei. Consecinţe, în R.R.D. nr. 3/1977, p. 54.
3
V. Dongoroz şi colab., Noul Cod penal şi Codul penal anterior-prezentare comparativă, Ed. Politică,
Bucureşti, 1968, p. 58; C. Buiai, Comentariu, în Explicaţii li, p. 160.
4
Soluţia este susţinută şi de o parte a doctrinei - Şt. Daneş, V. Papadopol, ap. cit., 2004, p. 172;
M. Ud roiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 352. În acelaşi sens, în jurisprudenţă s-a decis
că acţiunea ilicită săvârşită de o persoană în stare notorie de beţie are aptitudinea de a constitui un act
provocator, dacă toate celelalte condiţii cerute imperativ de lege sunt îndeplinite (Trib. Suprem, s. pen.,
dec. nr.1747/1976, în Repertoriu li, p. 328). în sens contrar: J. Grigoraş, ap. cit., p.150; M. Basarab, ap. cit„
voi. li, p. 198, ultimii autori citaţi refuzând posibilitatea reţinerii atenuantei în măsura în care agentul a
cunoscut starea specială a victimei.
,, om pervers", ci „un om, care a lucrat sub explozia unei pasiuni fireşti şi obişnuite şi la
oamenii cei mai corecţi, oneşti" . 1
Este condiţia cea mai volatilă şi greu de apreciat în practică - evaluarea acesteia se
va face în concreto, în fiecare caz particular instanţa apreciind dacă acea persoană a fost
sau nu în stare de tulburare, prin raportare la toate elementele stării de fapt' care ar
putea avea vreo relevanţă 3 . Astfel, credem că instanţa va trebui să procedeze la o
analiză ex post a actului provocator, respectiv ex ante săvârşirii infracţiunii, pentru a
verifica apariţia stării de puternică tulburare sau emoţie şi, respectiv, comiterea faptei
sub imperiul acesteia. Exemplificativ, în practica judiciară s-a arătat că vor fi luate în
considerare împrejurările în care s-au comis faptele, particularităţile psihice ale
infractorului, raporturile dintre părţi 4 • De asemenea, s-a arătat că, pentru constatarea
stării sufleteşti a inculpatului la momentul comiterii infracţiunii, trebuie verificate toate
elementele şi împrejurările concrete, concluzia neputând fi trasă prin utilizarea unor
criterii obiective, şablon, apriorice (durată, distanţă etc.) 5 • Având în vedere că
provocarea poate fi reţinută şi în ipoteza în care actul provocator a vizat o altă persoană
decât cea care ripostează, se pune problema stabilirii existenţei stării de tulburare sau
emoţie atunci când inculpatul nu a fost prezent la momentul şi locul comiterii actului
provocator. În acest caz, în jurisprudenţă s-a arătat că este necesar ca gravitatea
faptelor aflate sau împrejurările în care inculpatul a aflat de săvârşirea lor să fie de
natură a produce în psihicul său o puternică tulburare sau emoţie 6 • Exemplificativ, s-a
arătat că nerecunoaşterea unei datorii băneşti, cu consecinţa refuzului de plată, nu
poate determina starea de puternică tulburare specifică provocării7, fiind necesar să se
producă o tulburare care să nu îi mai permită autorului să se abţină de la comiterea
infracţiunii".
A4. Actul provocator să nu fi fost determinat de către cel care a comis fapta în stare
de provocare
1109. Condiţia în discuţie este mai cunoscută ca regula „provocatorul nu poate
invoca provocarea" 9 , dar ea are, în realitate, o sferă mai largă de aplicabilitate.
1
Tr. Pop, op. cit., voi. li, p. 585.
A se vedea deciziile citate în Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 174.
2
În doctrină, s-a arătat că existenţa tulburării sau emoţiei, precum şi intensitatea ei nu se pot deduce
3
pe baza unei „prezumţii legale", în sensul că ele ar fi implicate, în mod necesar, de săvârşirea vreuneia
A dintre acţiunile enumerate de textul de lege, ,,ci trebuie stabilite, în mod concret, pe bază de probe, în
fiecare caz în parte" - Şt. Daneş, Consideraţii asupra circumstanţei atenuante a provocărîi, în R.R.D.
nr. 5/1984, p. 25; M. Udroiu, Drept peno/. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 353.
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 504/1981, în Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 173.
4
5
Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 2025/1968, în R.R.D. nr. 6/1969, p. 170.
'Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 228/1962, în Justiţia Nouă nr.1/1963, p.173.
7
8
În acest sens, în doctrină s-a arătat că pentru reţinerea atenuantei provocării 11 se cere însă ca cel
9
care reacţionează la provocare să nu fi avut el însuşi o atitudine provocatoare11 - M. Basarab, op. cit.,
Astfel, în cazul în care acţiunea iniţială a inculpatului constituie în sine un act

provocator, victima care reacţionează nu provoacă, la rândul său, ci ripostează. în
consecinţă, inculpatul nu va putea invoca pentru fapta sau faptele pe care le comite
ulterior circumstanţa provocării'. Explicaţia pentru refuzul reţinerii provocării pentru
ultima faptă a inculpatului rezidă în stabilirea că la originea acesteia se află tot conduita
sa iniţială, care a generat întreg episodul sau, mai simplu spus, ,,( ... ) că provocatorul
propriu-zis este el însuşi"'.
Cu atât mai mult, în situaţia în care inculpatul comite iniţial un atac în sensul art. 19
C.pen., care justifică o legitimă apărare din partea victimei, acţiunea acesteia din urmă
este o faptă licită. Prin urmare, aceasta faptă nu poate să fie considerată simultan act
provocator, căci de esenţa acestuia este caracterul „nedrept" 3 • Astfel, în momentul în
care inculpatul comite o a doua faptă ca răspuns la apărare, el continuă atacul iniţial şi
nu îi va putea fi reţinută provocarea.
Pornind de la această concluzie, credem că putem generaliza şi conchide că 0
condiţie sine qua non a actului provocator, ce se deduce din întreaga reglementare a
circumstanţei provocării, o reprezintă caracterul injust al acestuia. Prin urmare, în
măsura în care „actul provocator" este comis în condiţiile unei cauze justificative
(cunoscută de către cel provocat), nu se va putea pune problema reţinerii circumstanţei
atenuante4 •
B. Condiţiile ripostei
1110. Odată verificate toate condiţiile actului provocator, analiza se va concentra

pe condiţiile care trebuie întrunite în cazul ripostei.
voi. li, p. 205. A se vedea şi C. Ap. Braşov, s. pen., dec. nr. 48/2002, apud L.V. Lefterache, Comentariu, în
G. Bodoroncea, I. Kuglay, L.V. Lefterache, I. Matei, I. Nedelcu, F. Vasile, op. cit., p. 284.
1
Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 1528/1963, în Justiţia Nouă nr. 6/1964, p. 173; Trib. Suprem,
col. pen., dec. nr. 940/1959, în Legalitatea Populară nr. 12/1959, p. 89.
2
Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 175. în acelaşi sens, în doctrină s-a arătat că „nu se poate
recunoaşte starea de provocare pentru infractorul care, prin anumite acte, a determinat o ripostă din
partea victimei, căreia i-a răspuns cu o infracţiune {... )" - D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal
comentat, p. 439. Totuşi, în jurisprudenţă soluţia a fost nuanţată, arătându-se, în mod corect, că existenţa
unui conflict anterior sau în curs de desfăşurare trebuie apreciată de la caz la caz, nefiind un argument care
să sugereze imposibilitatea reţinerii provocării in abstracto [1.C.C.J., s. pen., dec. nr. 785/2006, unde
instanţa nu a dat relevanţă unor discuţii în contradictoriu dintre victimă şi inculpat, concentrându-se pe
verîficarea conduitei vădit agresive a victimei (http://www.scj.ro)]; C. Ap. Piteşti, s. pen., dec.
nr. 866/R/1999, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Piteşti, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, pp. 45-46.
3
Tr. Pop, op. cit., voi. li, p. 586; Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, pp. 174-175; D. Pavel, Legitima
apărare şi starea de provocare. Elemente de asemănare şi diferenţiere, în Justiţia Nouă nr. 8/1965, p. 47.
4
În acest sens, a se vedea C. Ap. Bucureşti, s. a li-a pen., dec. nr. 531/1994, în G. Antoniu, V. Brutaru
(coord.), Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară /1994-2007), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008,
p. 649. Instanţa a arătat că intervenţia organelor de poliţie pentru a pune capăt scandalului iscat de
inculpat, acţionând în sensul imobilizării inculpatului şi conducerii sale la sediul poliţiei, nu poate fi consi-
derată o provocare în sensul legii penale, acţiunea organelor de poliţie fiind licită şi conformă îndatoririlor
de serviciu.
81• Riposta trebuie să fie concomitentă sau ulterioară actului de provocare

1111. Este evident că riposta nu are cum să fie anterioară actului provocator,
eoarece aceasta presupune un răspuns la un rău produs 1 . În literatura de specialitate
-a mers însă mai departe, considerându-se că riposta trebuie să fie întotdeauna
' lterioară actului provocator, niciodată concomitentă, căci în caz contrar ne-am situa
e terenul legitimei apărări, unde actul provocator ar fi, de fapt, un atac, iar riposta o
părare 2 • Se mai arată că acesta este elementul de distincţie faţă de legitima apărare, şi
nume că apărarea nu poate interveni niciodată după consumarea atacului, moment
care însă permite apariţia binomului act provocator - ripostă. Credem că opinia expri-
ată trebuie nuanţată. Astfel, uneori este posibil ca riposta să fie concomitentă, aşa
um se întâmplă atunci când actul provocator nu are caracter material în sensul art. 19
.pen. Spre exemplu, X proferează injurii la adresa lui Y, iar acesta, tulburat, aruncă cu
piatră spre X, provocându-i o vătămare corporală 3 • Tot astfel, dacă X soseşte acasă şi
şi surprinde soţia înşelându-l cu Y, fapta acestuia de a le aplica lovituri celor doi va fi
omisă în condiţiile stării de provocare, iar nu ale legitimei apărări. Aşa cum se observă,
1n aceste ipoteze, riposta este concomitentă cu actul provocator, fără a exista riscul
confundării circumstanţei atenuante cu cauza justificativă sau de neimputabilitate.
Arătăm că acceptarea faptului că riposta poate interveni ulterior actului provocator
u poate conduce la concluzia că aceasta ar putea să intervină oricând după acest
ament. Astfel, condiţia analizată trebuie conjugată cu necesitatea ca fapta să fie
omisă sub imperiul stării de tulburare sau emoţie determinată de actul provocator, aşa
um vom vedea în continuare. Or, situarea pretinsei riposte la un timp mai lung de la
amentul săvârşirii actului provocator împiedică, de regulă, reţinerea circumstanţei
tenuante din cauza disipării eventualei tulburări sau emoţii iniţial instaurate 4 •
D. Pavel, Legitima apărare şi starea de provocare ... , cit. supra, p. 54.

1
' Ibidem. A se vedea şi Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 176. Aceleaşi argumente par a
etermina şi o parte a doctrinei actuale să considere că, ,,spre deosebire de legitima apărare, unde atacul
ste iminent, în cazul provocărîi atacul este deja consumat" - M. Udroiu 1 Drept penal. Partea generală, cit.
pra, 2017, p. 353, respectiv „excesul scuzabil presupune un atac imediat (adică iminent sau actual), pe
~nd circumstanţa atenuantă a provocării presupune un atac încheiat" - C. Rotaru, Excesul neimputabil...,
't. supra, p. 441.
3
În acelaşi sens, C. Rotaru, Excesul neimputabil... , cit. supra, p. 441, autoarea citată arătând că „pentru
eţinerea circumstanţei atenuante a provocării nici nu este necesar un atac material( ... ), fiind suficientă o
tingere gravă adusă demnităţii persoanei".
În acest sens, în jurisprudenţa mai veche s-a arătat, în mod judicios, că, indiferent de gravitatea
4
ctului provocator în sine, faptul că incidentul s-a petrecut cu câteva luni înainte ca autorul să comită fapta
u mai permite discuţii pe terenul circumstanţei atenuante - Trib. jud. Suceava, sent. pen. nr. 21/1968, în
.R.D. nr. 4/1969, p. 183. A se vedea şi Tr. Pop, op. cit., voi. li, p. 586 - autorul, citându-l pe profesorul
anoviceanu, arată că acesta considera iniţial necesară condiţia simultaneităţii „provocării şi reacţiunii",
ar totuşi admitea că această condiţie „nu se cere cu o cronometrică pedanterie,, (I. Tanoviceanu, Curs de
rept penal, voi. I, Bucureşti, 1912, p. 662). Profesorul Traian Pop precizează însă că riposta poate interveni
i ulterior actului provocator, subliniind foarte inspirat următoarele: ,,credem, că decât intervalul de timp
e mai important faptul, dacă provocarea a fost motivul determinant al infracţiunei sau nu 11 •
8 2• Riposto trebuie să fie comisă cu intenţie

1112. Aceasta cerinţă rezultă din însăşi semnificaţia termenului „ripostă", care
desemnează o acţiune de răspuns, conştientă şi voită ca urmare a actului provocator'
Prin urmare, în măsura în care autorul acţionează din culpă, chiar sub imperiul unei stări
de puternică tulburare sau emoţie determinată de actul provocator al victimei, nu se va
putea reţine circumstanţa provocării, autorul necomiţând, în realitate, o ripostă 2 • în
acest caz însă, instanţa va putea valorifica starea de tulburare a autorului drept criteriu
general de individualizare sau, aşa cum vom vedea în secţiunile următoare, ca 0
circumstanţă atenuantă judiciară.
Revenind la ripostă, trebuie subliniat că apariţia şi reţinerea circumstanţei provo-
cării nu are niciun efect asupra formei de vinovăţie, care rămâne neschimbată 3 • Singura
particularitate pe care o aduce provocarea este că intenţia (fie ea directă, indirectă) va
fi una spontană (repentină). Aşa cum am mai arătat', intenţia spontană se caracte-
rizează prin două elemente principale: luarea hotărârii într-o stare de tulburare sau
emoţie şi, respectiv, punerea în executare a hotărârii imediat. Se observă, cu uşurinţă,
că intenţia spontană se circumscrie perfect condiţiilor provocării - a se vedea starea de
tulburare sau emoţie şi momentul punerii în executare-, motiv pentru care am şi arătat
că unica circumstanţă generală ce are aptitudinea de a determina apariţia intenţiei
spontane este provocareas.
În acest context, în literatura de specialitate s-a ridicat problema dacă o infracţiune

provocată (caracterizată de intenţia repentină) poate fi simultan comisă şi cu intenţie
premeditată. Intenţia premeditată se situează pe o poziţie diametral opusă faţă de cea
spontană şi desemnează ipoteza în care autorul ia hotărârea într-o stare de relativ calm şi
o pune în executare după un timp mai îndelungat, astfel că răspunsul firesc ar trebui să fie
că cele două forme ale intenţiei se exclud reciproc 6 . Unii autori din doctrina noastră au
arătat însă că cele două forme sunt, în principiu, compatibile 7, în timp ce alţii nu exclud de
plano existenţa suprapusă a celor două forme, făcând unele distincţii de la caz la caz'.
Exemplul de la care a pornit discuţia se referă la cazul unei persoane care, prevăzând că va
fi victima unei acţiuni provocatoare, se hotărăşte ca, într-o asemenea situaţie 1 să răspundă
prin comiterea unei infracţiuni 1 sens în care chiar comite acte de pregătire. Dacă au loc
1
în acelaşi sens, Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, pp. 181-182.
2Ne gândim la ipoteza_ în care pasagerul îi adresează şoferului injurii grave1 iar acesta 1 puternic
tulburat, pierde controlul volanului. Pentru cazuri similare din practica judiciară, a se vedea: C. Ap.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr.109/1995; C. Ap. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 436/1998; Trib. Bucureşti, s. l pen.,
dec. nr. 236/1993, apud Gh. lvan, lndividualizorea pedepsei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.191, nota de
subsol 1.
3
4
5
Ibidem.
6
În acest sens, a se vedea autoriî citaţi de Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 1821 nota de
subsol 166.
7
J. Grigoraş, op. cit., p. 151.
8
A se vedea I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, citaţi de Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 182, care
îşi însuşesc şi ei opinia_acestora.
acţiunile provocatoare, iar autorul comite fapta: în măsura în care acţiunea provocatoare
nu a declanşat nicio stare de tulburare sau emoţie, se arată că autorului i se va reţine doar
premeditarea, el comiţând fapta „cu sânge rece şi în deplină luciditate" 1. Ce se întâmplă
însă în situaţia în care actul provocator a reuşit totuşi să producă în psihicul celui care
premeditase o „mânie violentă şi, sub imperiul acestei stări sufleteşti, el a săvârşit fapta în
condiţiile în care o concepuse şi o pregătise 112 ? În acest ultim caz, se arată că se vor reţine
simultan atât premeditarea, cât şi provocarea: există provocare, deoarece fără actul
provocator şi fără mânia declanşată de el nu s-ar fi comis fapta, dar există şi premeditare,
deoarece autorul şi-a conceput dinainte reacţia şi, cu toată tulburarea, a acţionat aşa cum
meditase şi hotărâse anterior.
în opinia noastră, întotdeauna şi fără excepţie, provocarea şi premeditarea se

exclud reciproc3 : una presupune o stare de puternică tulburare sau emoţie, iar cealaltă
o stare de relativ calm, astfel că nu înţelegem cum ar putea vreodată coexista cele două
stări psihice. În aceste situaţii, ,,actul provocator'' a reprezentat doar un pretext pentru
ca autorul să acţioneze, fiind o condiţionare a pretinsei sale riposte şi îndeplinind doar
condiţiile obiective. În concret, el nu generează starea de puternică tulburare, fapt
evidenţiat de calmul cu care reacţionează inculpatul, motiv pentru care am putea reţine
premeditarea.
83• Riposta trebuie comisă sub imperiul stării de tulburare

1113. Această condiţie nu permite ca riposta să aibă loc la orice moment ulterior,
chiar după trecerea unui interval mare de timp, căci, cu cât reacţia inculpatului este mai
întârziată, cu atât va fi mai dificil de reţinut că s-a acţionat în considerarea stării de
tulburare sau emoţie generată de actul provocator4 • În acest sens s-a pronunţat şi
practica judiciară, arătând că nu se cere o simultaneitate între actul provocator şi
ripostă, cu alte cuvinte, nu e necesar ca riposta să aibă loc imediat sau în timp foarte
scurt, dar trebuie să se constate că infracţiunea a fost comisă sub imperiul tulburării
produse de actul provocators. În acelaşi sens, în jurisprudenţa mai veche s-a arătat că
1
Ibidem, p. 183. Pentru o opinie similară în literatura mai veche, a se vedea M.A. Dumitrescu, Manual
de drept penal (partea generală), Bucureşti, 1920, p. 171, apud Tr. Pop, op. cit., voi. li, p. 586, autorul
arătând că „scuza provocării poate avea loc chiar şi la infracţiunile săvârşite cu premeditare sau pândire de
cel provocat".
2
Ibidem.
3
Soluţia tranşantă a fost, de altfel, întotdeauna susţinută de către şcoala de la Cluj, arătându-se că
''Cele două circumstanţe „se exclud prin definiţie" -a se vedea M. Basarab, op. cit., voi. li, p. 206. Ase vedea
şi: I. Mircea, Despre coexistenţa premeditării cu starea de provocare, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai,
Series lurisprudentia, Cluj, 1972, p. 147; M. Basarab, Aspecte teoretice şî practice privind premeditarea şi
starea de provocare, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series lurisprudentia, nr. 2/1977, p. 59. în acelaşi
sens, în practica judiciară, a se vedea Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 511/1961, în Justiţia Nouă nr. 2/1963,
p.151.
4
Ase vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr.1090/2012 (http://www.scj.ro), unde agresiunea invocată ca fiind
act provocator avusese loc cu mai bine de 6 luni înainte de săvârşirea infracţiunii pretins provocate.
'Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 604/1963, în Justiţia Nouă nr. 3/1964, p.155; Trib. Suprem, col. pen.,
dec. nr. 23/1962, în Legalitatea Populară nr. 9/1962, p. 161.
trecerea unui interval mai mare de timp nu mai permite reţinerea cauzalităţii cu actul
provocator, astfel că circumstanţa nu va fi incidentă 1 . Spre exemplu, s-a reţinut că
victima mergea de mai multe ori în barul inculpatului, iar în general relaţiile dintre cei
doi erau încordate, victima făcând glume pe seama inculpatului, susţinând că întreţine
relaţii sexuale cu mama lui. La un moment dat, într-una dintre aceste ocazii, inculpatul
a lovit victima cu un cuţit în zona abdomenului, cauzându-i decesul. Instanţa supremă a
refuzat reţinerea atenuantei provocării, arătând că „existenţa stării de puternică
tulburare invocată de inculpat trebuie verificată în raport cu momentul în care acesta a
săvârşit fapta. Astfel, nu s-a confirmat prin probele administrate susţinerea inculpatului
că era tulburat de comentariile victimei care susţinea că ar exista relaţii intime între
inculpat şi mama sa" 2 • Sub rezerva corectitudinii stării de fapt, împărtăşim opinia
instanţei supreme, dar arătăm că şi în raport cu această condiţie judecătorul trebuie să
aprecieze de la caz la caz, luând în considerare toate elementele de fapt relevante.
Astfel, chiar dacă trecerea unui interval mai mare de timp între actul provocator şi
ripostă poate fi un indicator puternic al faptului că nu s-a acţionat sub imperiul stării de
tulburare generate iniţial, nu credem că se poate generaliza 3 : raportat la psihicul
inculpatului, trecerea unui interval de timp nu a condus la atenuarea stării de tulburare,
acesta nereuşind în final să se abţină de la comiterea faptei. Spre exemplu, ne imaginăm
cazul unui elev şicanat de un coleg dintr-o clasă mai mare, care reacţionează după
trecerea orei de curs. În tot acest timp, elevul a fost într-o stare de agitaţie, fiind
tulburat, iar în momentul în care îl vede din nou pe agresor, în pauză, îi aplică o lovitură
cu pumnul în faţă.
În considerarea acestei condiţii, legate de starea psihică a autorului, subliniem că
provocarea este o circumstanţă personală subiectivă. Prin urmare, aceasta nu se poate
răsfrânge asupra participanţilor, chiar dacă o cunosc sau o prevăd 4 • În cazul partici-
panţilor la infracţiunea provocată, circumstanţa atenuantă se va reţine doar în măsura
în care şi aceştia, la rândul lor, au acţionat sub imperiul stării de puternică tulburare sau
emoţie.
84. Riposta trebuie să se îndrepte împotriva provocatorului

1114. Este de esenţa ripostei că aceasta constituie un răspuns la adresa persoanei
care a determinat starea de puternică tulburare sau emoţie; prin urmare, este necesar
ca provocatul să acţioneze vizând tocmai provocatorul.
1
Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 1900/19S8, în C.D. 1958, p. 329.
2
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4038/2005 (http://www.just.ro). Pentru detalii, a se vedea D. Niţu,
Provocare. Puternică tulburare sau emoţie. Condiţii. Notă la /CO, secţia penală, decizia nr. 4038/2005, în
C.D.P. nr. 4/2007, p. 150 şi urm.
3
În acelaşi sens, s-a arătat că trecerea unui interval de timp nu exclude provocarea, dacă se dovedeşte
că inculpatul a acţionat în stare de tulburare determinată de actul provocator al victimei - Gh. Ivan,
op. cit., p. 189.
4
Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 228/1962, în Justiţia Nouă nr. 1/1963, p. 173.
în practică s-a reţinut însă provocarea şi în cazurile în care riposta a ajuns să vizeze
alte persoane decât provocatorul, în considerarea unor forme ale erorii de fapt,
deoarece autorul acţionează aici crezând că ripostează contra acestuia, astfel că trebuie
să fie reţinută circumstanţa atenuantă 1 . Credem că soluţia poate fi acceptată fără
rezerve în caz de error in personam, când autorul, confundând pe provocator, ajunge să
reacţioneze contra unei persoane nevinovate. Astfel, trebuie să se reţină efectele
atenuantei în considerarea tulburării psihice în care se găsea autorul, care a crezut
efectiv că ripostează contra persoanei provocatoare'. Spre exemplu, autorul, fiind lovit
cu cuţitul de către o persoană, ripostează ulterior cu un ciomag, aplicând o puternică
lovitură tatălui acelei persoane, pe care 1-a confundat cu agresorul din cauza nopţii şi a
faptului că victima dormea în căruţa fiului său, cu capul acoperit de căciulă 3 • În schimb,
în ipotezele de deviere a loviturii (aberratio ictus sau delicti), credem că circumstanţa
provocării se va putea reţine doar în cazul tentativei la infracţiunea intenţionată privind
persoana provocatoare. În cazul infracţiunii comise din culpă, luând în considerare că
nfracţiunea provocată trebuie cu stringenţă să fie săvârşită cu intenţie (directă,
·ndirectă ori depăşită), nu credem că se va putea reţine provocarea, autorul urmând să
ăspundă pentru fapta din culpă, cu posibilitatea reţinerii unei circumstanţe atenuante
udiciare4 •
1115. Literatura de specialitate a fost mai puţin preocupată de tratarea unor anumite
ipoteze problematice, cum ar fi situaţîîle în care persoana acţionează contra bunurilor
provocatorului sau contra unei persoane apropiate acestuia. Pornind de la condiţia
enunţată, şi anume că riposta trebuie să vizeze persoana provocatorului, am fi tentaţi să
oferim un răspuns tranşant, în sensul că nu vom putea reţine provocarea în aceste cazuri.
Credem însă că soluţia trebuie nuanţată, având în vedere mai multe detalii.
Pentru dezvoltări pe marginea acestui subiect, a se vedea D. Niţu, Efectele erorii... , cit. supra, p. 72
1
i_ urm. în acelaşi sens s-au pronunţat literatura de specialitate şi jurisprudenţa majoritară - a se vedea:
t. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, pp.179-180; M. Basarab, op. cit., voi. li, pp. 202-203. Pentru o opinie
· gulară din practică ce, fără o argumentaţie suficientă, declamă faptul că „eroarea( ... ) nu constituie temei
ntru reţinerea provocării, căci această circumstanţă atenuantă poate fi reţinută doar când unul din
ele enumerate la art. 73 lit. b) [C.pen. 1969} există în realitate, nu şi când autorul infracţiunii, având
,eprezentări neconforme cu realitatea, crede, fără temei, că a fost provocat", a se vedea Trib. Suprem,
. pen., dec. nr. 1875/1983, în R.R.D. nr. 9/1984, p. 76. Pentru o critică a deci2iei, a se vedea G. Antoniu,
omentariu, în Practica li, p. 52. Similar, în dreptul penat englez, deciziile de bază în domeniu au fost date
cawrile Latenock (1917) şi Wordrope (1960), McCarthy (1954), în A. Asworth, Princip/es of Criminal Law,
rd
edition, Oxford University Press, Oxford, 1999, p. 241; J. Smith, Criminal Law, gth edition, Butterworths,
ndra, 1999, p. 367.
D. Lăzărescu, Unele consideraţii asupra provocării, în R.D.P. nr. 4/2004, p. 76.
2
Trib. jud. Suceava, sent. pen. nr. 27/1972, în Repertoriu I, p. 343. A se vedea şi: Trib. Suprem, s. pen.,
3
c. nr. 520/1978, în C.D. 1978, p. 345; Trib. Suprem, col. pen., dec. nr.139/1961, în C.D. 1961, p. 147.
Într-o speţă pe acest caz, practica judiciară, adoptând însă soluţia unei infracţiuni unice şi în caz de
4
berratio ictus, a reţinut starea de provocare faţă de persoana efectiv lezată. A se vedea Trib. Suprem,
'. pen., dec. nr. 522/1978, în Provocare. Act provocator provenind de la o altă persoană decât victima
fracţiunii, în R.R.D. nr. 8/1978, pp. 57-58.
400
În primul rând, ca regulă, credem că nu vom putea vorbi de o ripostă în cazul în care
conduita persoanei vizează bunuri ale provocatorului - astfel, nu vom putea reţine provo-
carea în cazul în care persoana, deşi iniţial suportă un act provocator, comite apoi un furt
în dauna provocatorului, o tâlhărie sau un abuz de încredere (ipoteza refuzului restituirii
unui bun, de exemplu). În aceste cazuri, atingerea adusă patrimoniului nu poate fi
justificată de starea de tulburare sau emoţie, fiind evident că persoana acţionează din alte
resorturi. Mai mult, nici în cazul tâlhăriei (ce absoarbe ameninţarea sau fapta de violenţă,
pentru care nu există vreun impediment teoretic în a reţine provocarea) nu credem că va
fi putea fi reţinută circumstanţa analizată 1.
Totuşi, credem că există posibilitatea reţinerii provocării în ipoteza unor anumite
infracţiuni contra patrimoniului, cum ar fi situaţia în care acţiunea care vizează bunurile are
la bază în mod evident starea de tulburare sau emoţie, fiind vizibilă intenţia persoanei de a
se răzbuna, de a reacţiona (riposta, mai exact) contra faptei iniţiale. Ne gândim la
infracţiunea de distrugere 1 iar cu titlu de exemplu ne imaginăm situaţia în care X1 un
teribilist1 tamponează cu autoturismul său maşina lui Y, în mod repetat, pentru a-şi impre-
siona prietenii. În acel moment1 Y iese din casa sa şi, cu o bâtă, sparge oglinzile autoturis-
mului lui X. În acest caz, având în vedere motivul care determină reacţia lui Y, credem că
aceasta constituie, în sine1 o ripostă, justificând incidenţa atenuantei. Din nou însă 1 pentru
motivele arătate în cazul tâlhăriei, nu credem că provocarea se va putea reţine în ipoteza
în care distrugerea este absorbită în conţinutul complex al altei infracţiuni (de exemplu,
furtul calificat prin efracţie). În acest caz, furtul în sine nu va mai permite considerarea ca
ripostă a acţiunii persoanei - spre exemplu, rămânând la speţa cu teribilistul, Y, sosit acasă,
află identitatea lui X, iar apoi sparge uşa de la garajul acestuia pentru a-i sustrage autotu-
rismul. Într-un astfel de caz, nu suntem în prezenţa unei riposte.
În al doilea rând/ credem că merită analizate unele ipoteze în care presupusa ripostă
vizează o persoană apropiată provocatorului. Spre exemplu, după ce i-au fost aplicate mai
multe lovituri, victima decide să se răzbune pe agresor1 dar, fiindu-i frică de acesta, preferă să
îi lovească pe copiii ori pe soţia agresorului. Sau, în momentul în care X află că fiul său a fost
lovit de Y, tatăl unui alt copil, decide să o lovească la fel pe fiica lui Y. Este evident că în toate
aceste ipoteze persoana acţionează ca urmare a tulburării sau emoţiei iniţiale, cu dorinţa de
a se răzbuna. Totuşi, având în vedere că o persoană nevinovată-care nu are legătură cu sursa
tulburării sau emoţiei - ajunge să sufere1 iar autorul nu s-a aflat sub incidenţa erorii, credem
că acţiunea acestuia nu poate fi catalogată drept ripostă în sensul legii penale, nefiind vorba
de o contra-reacţie la actul provocator iniţial, ci doar de o formă de 11 pedepsire11 indirectă,
prin ricoşeu, a provocatorului, ce nu se subsumează voinţei legiuitorului.
1116. În acelaşi context, o altă ipoteză discutabilă este posibilitatea reţinerii provocării
în cazul în care riposta ii prejudiciază pe provocator, dar acesta fie nu este subiectul pasiv
al infracţiunii săvârşite, fie este doar subiect pasiv secundar.
Din perspectiva ipotezei În care provocatorul nu este subiectul pasiv al infracţiunii
comise În stare de provocare, ne imaginăm ipoteza în care autorul, aflând că victima tocmai
îl insultase în faţa mai multor colegi comuni 1 o loveşte pe aceasta în mod repetat, într-o
1
În acelaşi sens, instanţa supremă a decis că 1 11 obiectiv, apare ca nefiind posibilă provocarea,
altele, în cazul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie şi, în general, a infracţiunilor îndreptate 1mnntciv,
patrimoniului". A se vedea C.S.J., s. pen., dec. nr. 841/1996, în B.J. 1996, pp. 135-137. Pentru a
astfel, instanţa a reţinut că inculpatele, aflându-se sub stăpânirea unei puternice tulburări prc,vo,:ate
manifestările victimei 1 în timp ce o loveau şi o insultau pe aceasta din urmă, au deposedat-o de mai
bijuterii purtate la gât şi pe braţe.
'tndividuafizarea judiciară a pedepse/or 401
piaţă publică. În acest caz, pentru infracţiunea de violenţă comisă se va reţine circumstanţa
provocării. În schimb, pentru infracţiunea de tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 371
C.pen.), ce ar putea fi incidentă, în speţă nu credem că se va reţine provocarea - în acest
caz se va putea, eventual, reţine circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută de art. 75
alin. (2) lit. b) C.pen. Tot aşa, în ipoteza în care autorul a fost muşcat de un câine
nesupravegheat de stăpân şi, ca urmare a şocului, loveşte animalul, nu se va reţine
circumstanţa provocării. Aceasta deoarece infracţiunea săvârşită nu este una contra
persoanei, obiectul juridic fiind legat de protecţia animalelor', iar subiectul pasiv este
societatea, nu proprietarul animalului. Totuşi, ţinând seama de circumstanţele în care a fost
comisă fapta, vom putea reţine atenuanta judiciară de la art. 75 alin. (2) lit. b) C.pen.
În fine, ipoteza în care provocatorul este door subiect pasiv secundar al infracţiunii
comise În stare de provocare este poate cel mai uşor de exemplificat cu infracţiunea de
ultraj. Astfel, autorul află că şeful de post din satul său este amantul soţiei, motiv pentru
care pleacă la postul de poliţie şi îl loveşte pe acesta. Chiar dacă infracţiunea săvârşită nu
are legătură cu funcţia sau atribuţiile de serviciu ale victimei, în condiţiile în care aceasta
era în exerciţiul atribuţiilor de serviciu la momentul comiterii faptei, se va reţine fără doar
şi poate infracţiunea de ultraj de la art. 257 alin. (1) şi (4) C.pen. În acest caz, observând că
persoana provocatorului este subiectul pasiv secundar al infracţiunii comise în stare de
provocare, credem că se va reţine circumstanţa provocării. Chiar dacă subiectul pasiv
principal este statul, ca titular al autorităţii de stat', nu putem nega faptul că autoritatea
este încorporată de fiecare funcţionar. Pentru aceste motive, în măsura în care în raport cu
unul sau mai mulţi funcţionari publici se acţionează în stare de provocare, se va reţine
circumstanţa atenuantă.
C. Alte aspecte privind provocarea

1117. Aşa cum a reieşit din analiza detaliată a condiţiilor actului provocator şi,
respectiv, ale ripostei, reţinerea circumstanţei nu este condiţionată de existenţa unei
proporţionalităţi obiective, sub aspectul gravităţii, între infracţiunea provocată şi actul
provocator. După unele discuţii în jurisprudenţă, aceasta este aproape unanimă la ora
actuală, arătându-se că de esenţa provocării este starea psihică a autorului la momentul
comiterii faptei, or, odată ce aceasta a fost constatată, elementele obiective nu mai
prezintă relevanţă 3 •
1118. În fine, un ultim aspect asupra căruia vom insista este cel legat de eventuala
răspundere civilă delictuală în raport cu fapta comisă de autor în stare de provocare. Aşa
cum am arătat în repetate rânduri, infracţiunea există, doar că pedeapsa va fi redusă ca
efect al atenuantei, motiv pentru care şi răspunderea civilă va fi atrasă, fără excepţie,
conform regulilor generale din Codul civil. Ţinând însă seama de faptul că victima, prin
conduita sa provocatoare, a determinat săvârşirea infracţiunii de către autor, instanţa va
lua în considerare şi „culpa" victimei în soluţionarea acţiunii civile, putând reduce
cuantumul pretenţiilor civile, proporţional cu contribuţia victimei la săvârşirea infracţiunii.
1
Conform art. 25 alin. (1) fit. e) din Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor (republicată în
M. Of. nr. 320 din 30 aprilie 2014), constituie infracţiune „rănirea sau schingiuirea animalelor".
2
V. Rămureanu, Comentariu, în Codul penal comentatî p.s. 2, p. 21.
3
Pentru o prezentare detaliată a oscilaţiilor din practică, a se vedea Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit.,
2004, pp. 184-185. Pentru soluţia actuală, unde instanţa nici nu mai analizează acest aspect, probabil deja
considerat o axiomă, a se vedea I.C.C.J, s. pen., dec. nr. 4038/2005 (http://www.scj.ro).
în acest sens, trimitem la dispoziţiile art. 1.371 C.civ. (,,Vinovăţia comună. Pluralitatea de
cauze"), ce prevăd că, în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la
cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o
facă, debitorul (persoana provocatului în cazul nostru) va fi ţinut să răspundă numai pentru
partea din prejudiciu pe care a pricinuit-o.
4.2.2. Depăşirea limitelor legitimei apărări
1119. Cu ocazia analizei cauzei justificative a legitimei apărări, am văzut că una

dintre condiţiile fundamentale ale apărării este proporţionalitatea acesteia cu atacul'.
În lipsa acesteia, nu vom mai avea legitima apărare ca o cauză justificativă (art. 19
C.pen.), ci, aşa cum am arătat la acel moment, vom putea fi în prezenţa fie a unei cauze
de neimputabilitate [excesu/ neimputabil de legitimă apărare - art. 26 alin. (1) C.pen.],
fie a unei circumstanţe atenuante [excesul scuzabil de legitimă apărare- art. 75 alin. (1)
lit. b) C.pen.].
Cauza de neimputabilitate a făcut obiectul studiului nostru în primul volum al pre-
zentei lucrări, moment în care am arătat că excesul neimputabil de legitimă apărare
desemnează situaţia în care depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea
atacului s-a datorat tulburării sau temerii provocate de atac 2• Am arătat atunci că,
pentru a fi în prezenţa excesului neimputabil, trebuie să fie îndeplinite toate condiţiile
atacului şi apărării, mai puţin proporţionalitatea. În plus, este necesar ca depăşirea
proporţionalităţii să fi fost cauzată de tulburarea sau temerea provocată de atac.
Prin urmare, în măsura în care depăşirea proporţiei dintre apărare şi atac este
datorată altor cauze (de pildă, dorinţa de răzbunare), nu vom avea un exces justificat, ci
excesul scuzabi/3, circumstanţa atenuantă legală generală reglementată în cuprinsul
art. 75 alin. (1) lit. b) C.pen.
1120. Pornind de la cele mai sus expuse, pentru a fi în prezenţa circumstanţei

atenuante în discuţie trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) săvârşirea faptei să constea într-o apărare în faţa unui atac material, direct,
imediat, injust şi care să pună în pericol persoana sau drepturile ei.
Premisa reţinerii circumstanţei atenuante este că sunt îndeplinite toate condiţiile
atacului de la legitima apărare, respectiv toate condiţiile apărării, aşa cum prevede
art. 19 alin. (2) C.pen. 4, mai puţin proporţionalitatea în raport cu atacul;
1
2
Ibidem,§ 471 şi urm.
3
În acelaşi sens, în doctrină s-a arătat, pe marginea prevederilor corespondente din Codul penal
anterior, că ce este caracteristic acestei circumstanţe este absenţa stării de tulburare sau temere a celui
care exercită apărarea - pentru detalii, a se vedea A. Roman, Unele particularităţi referitoare la depăşirea
limitelor legitimei apărări, în Dreptul nr. 11/2013, p. 195.
4
Pentru analiza condiţiilor, a se vedea prezentarea realizată în cadrul legitimei apărări - supra, voi. I,
§ 375-383. Pentru o analiză in concreto a condiţiilor atacului, cu predilecţie a condiţiei atacului imediat,
i!ndividualizarea judiciară a pedepselor 403
b) fapta infractorului să constea într-o apărare disproporţionată.

Disproporţia dintre apărare şi atac poate privi doar intensitatea atacului, aşa cum
arn arătat şi cu ocazia analizei cauzei de neimputabilitate. În consecinţă, aşa-numitul
exces extensiv de legitimă apărare - existent atunci când apărarea a intervenit înainte
ca atacul să devină iminent ori s-a prelungit şi după încetarea atacului - nu va putea fi
calificat ca un exces scuzabil de legitimă apărare';
c) excesul de apărare să nu se datoreze stării de tulburare sau temere în care s-a

aflat infractorul [caz în care ne-am afla în prezenţa excesului neimputabil, prevăzut la
art. 26 alin. (1) C.pen.].
Prezenţa sau absenţa stării de tulburare se va stabili pe baza circumstanţelor
concrete în care s-a comis fapta, având în vedere şi eventualele particularităţi ale
atacatorului şi victimei. În practica judiciară s-a decis, de pildă, sub imperiul Codului
penal anterior, că fapta unei persoane în vârstă şi bolnave de a se apăra în faţa atacului
violent cu palma şi picioarele, dezlănţuit de un tânăr viguros şi cunoscut ca fiind o fire
agresivă, prin lovirea atacatorului cu cuţitul într-o zonă vitală a corpului, corespunde
ipotezei de exces neimputabil, iar nu scuzabil'. Într-o altă cauză, s-a reţinut circumstanţa
excesului scuzabil în cazul inculpatului care, fiind tăiat la mâna dreaptă cu un cuţit de
către unchiul său, a reacţionat lovindu-l pe acesta cu o secure atât cu muchia, cât şi cu
tăişul, provocându-i grave leziuni cranio-cerebrale şi toracice 3 • Pentru a ajunge la
această concluzie, instanţa a stabilit existenţa disproporţiei între atacul victimei (rănirea
. superficială cu cuţitul) şi apărarea repetată şi extrem de violentă a inculpatului, fără a fi
identificată vreo stare de tulburare.
Astfel, premisa circumstanţei atenuante - care o şi distinge de cauza de neimputa-
bilitate - este că, fără a fi afectat de o stare de emoţie sau tulburare din cauza atacului 4,
făptuitorul depăşeşte limitele proporţiei 5 •
respectiv a distincţiei exces neimputabil - exces scuzabil - provocare, a se vedea l.C.C.J., s. pen., dec .
. nr. 1430/2014, citată de C. Rotaru, Excesul neimputabil... , cit. supra, pp. 439-440.
1
A se vedea şi: Tr. Pop, op. cit., voi. li, p. 528; M. Basarab, op. cit., voi. li, p. 132. Opinia privind
admisibilitatea excesului extensiv a fost susţinută izolat de doctrină, dar nu a avut ecou în practica judiciară.
Ase vedea J. Grigoraş, op. cit., p. 134.
'C.S.J., s. pen., dec. nr. 3594/2001, în R.D.P. nr. 1/2003, p. 176.
3
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1954/1999, în Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei. Culegere
de decizii pe anul 1999, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1999, pp. 187-189.
4
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 3356/1970, în R.R.D. nr. 7/1971, p. 155; Trib. Suprem, s. pen., dec.
nr. 78/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, p. 63.
5
A se vedea şi I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 686/2008 (http://www.scj.ro), unde instanţa punctează în mod
corect elementele care disting excesul scuzabil de cauza de neimputabilitate. Raportându-ne însă la
considerentele instanţei, este discutabil dacă în cauză apărarea nu era chiar proporţională cu atacul -
pentru dezvoltări, a se vedea D. Niţu, Eroare gravă de fapt care a condus la pronunţarea unei hotărâri
greşite de achitare. Depăşirea limitelor legitimei apărări. Circumstanţă atenuantă legală. Legitima apărare.
Cauză care Înlătură caracterul penal al faptei. Distincţie. Notă critică la /CG, secţia penală, decizia nr. 686
din 26februarie 2008, în C.D.P. nr.1/2009, pp.107-113.
404
Depăşirea proporţiei se poate realiza atât cu intenţie, cât şi din culpă . De exemplu,
1
în cazul culpei, autorul se poate găsi sub imperiul unei erori de fapt cu privire la natura
sau gravitatea atacului'. Cu alte cuvinte, în ipoteza culpei, această disproporţie se poate
datora atât unei erori de percepţie, când făptuitorul consideră pericolul mai grav decât
în realitate şi acţionează în consecinţă, cât şi unei erori în dozarea efectivă a reacţiei, în
ipoteza în care persoana atacată realizează în mod corect gravitatea pericolului, dar
urmarea fizică produsă este totuşi mai mare decât cea anticipată de autor3 • De cealaltă
parte, depăşirea proporţiei se poate realiza chiar cu intenţie (în oricare dintre formele
sale), când autorul, ştiindu-se atacat, profită de această situaţie pentru a se răzbuna'.
Cu referire la excesul de apărare intenţionat, persoana nu se găseşte sub influenţa unei
erori, ci, sub pretextul unei apărări, animată de o vo!untas sce/eris, comite fapta,
ştiindu-se protejată de efectele unei atenuante legale obligatorii •
5
1121. Odată constatate condiţiile cumulative mai sus expuse, instanţa va reţine, în
mod obligatoriu, circumstanţa atenuantă, în considerarea caracterului său legal,
dându-i efectul de atenuare a pedepsei. De altfel, această obligativitate de reţinere şi
atenuare a determinat unele voci din doctrină să se întrebe care este sensul reţinerii
unei circumstanţe atenuante în cazul persoanei care acţionează cu sânge rece în scopul
răzbunării, sugerând, sub imperiul Codului penal din 1969, consacrarea, de legeferenda,
a atenuantei în discuţie ca una judiciară 6 • În opinia noastră, reglementarea circumstan-
ţei ca una legală este justificată, chiar şi în cazul în care autorul acţionează cu „sânge
rece", căci nu se poate nega că fapta comisă este un răspuns (o apărare) în faţa unui
atac ce îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. 19 alin. (2) C.pen.
1122. Pornind de la condiţiile cumulative necesar a fi îndeplinite pentru a fi în

prezenţa acestei circumstanţe - deduse prin interpretarea per a contraria a condiţiei
tulburării sau temerii de la excesul neimputabil de legitimă apărare-, în literatura de
specialitate s-a arătat că suntem în prezenţa unei circumstanţe personale subiective.
Prin urmare, s-a arătat că această circumstanţă nu se va răsfrânge asupra participan-
ţilor, indiferent dacă a fost cunoscută sau prevăzută de aceştia 7 •
1 L. Biro, Consideraţii referitoare la depăşirea limitelor legitimei apărări, în R.R.D. nr. 3/1970,
pp. 112-113; V. Ionescu, Depăşirea limite/ar legitimei apărări, în R.R.D. nr. 11/1969, pp. 69-71.
2 V. Oongoroz, Comentariu, în Explicaţii I, p. 357.
3
V. Ionescu, op. cit., p. 70.
4
L. Biro, op. cit., p. 112; V. Ionescu, op. cit., p. 65.
5
6 Ibidem; A. Maxim, Unele consideraţii privind condiţiile apărării în cazul legitimei apărări, în C.D.P.
nr. 1/2010, p. 73; I. Ristea, Regimul circumstanţelor în dreptul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009,
p. 235.
7 D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal comentat, p. 436; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014,
p. 449; M. Basarab, op. cit., voi. li, p. 192; M. Ud roiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 358.
Jndividua/izarea judiciară a pedepselor 405
Credem însă că tocmai condiţiile cumulative ale circumstanţei ne permit să avan-

săm soluţia diametral opusă, şi anume că, în realitate, suntem în prezenţa unei circum-
stanţe reale. Astfel, analiza verifică întrunirea condiţiilor atacului (toate obiective), ale
apărării, mai puţin proporţia (toate obiective), şi deja, la acest moment, fără a fi necesar
să atingem vreun element de ordin subiectiv, constatăm că sunt îndeplinite condiţiile
cumulative pentru a fi în prezenţa atenuantei. Verificarea elementului subiectiv este
necesară, aşadar, nu pentru reţinerea acestei atenuante, ci pentru eventuala reţinere a
cauzei de neimputabilitate. Condiţia privind inexistenţa stării de tulburare sau temere
determinată de atac este menită doar să delimiteze sfera de incidenţă a atenuantei faţă
de cea a cauzei de neimputabilitate, şi nicidecum să imprime un element subiectiv
specific circumstanţei analizate.
4.2.3. Depăşirea limitelor stării de necesitate
1123. La fel ca în cazul legitimei apărări, legiuitorul a consacrat şi în materia stării

de necesitate o cauză justificativă, respectiv o cauză de neimputabilitate în măsura în
care se depăşesc limitele acesteia [art. 26 alin. (2) C.pen.]. Spre deosebire însă de
ipoteza depăşirii proporţiei dintre apărare şi atac, legiuitorul a preferat să lase o marjă
mai mare de apreciere în favoarea celui care invocă starea de necesitate în ceea ce
priveşte aprecierea proporţionalităţii. Astfel, numai în măsura în care s-au produs
urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs în urma intervenţiei nu vom mai fi
pe terenul stării de necesitate - cauză justificativă.
În măsura în care salvatorul nu şi-a dat seama că produce astfel de urmări, va exista
cauza de neimputabilitate a excesului neimputabil de la art. 26 alin. (2) C.pen.
În situaţia în care autorul acţiunii de salv2re şi-a dat seama de faptul că produce
urmări vădit mai grave decât cele pe care le-ar fi produs pericolul, se va reţine în sarcina
'sa o simplă circumstanţă atenuantă, potrivit art. 75 alin. (1) lit. c) C.pen., şi anume
depăşirea limitelor stării de necesitate.
1124. Astfel, circumstanţa atenuantă a excesului scuzabil de stare de necesitate se

va reţine sub rezerva îndeplinirii, în mod cumulativ, a următoarelor condiţii:
a) fapta trebuie să constea într-o acţiune de salvare în faţa unui pericol iminent şi
care nu putea fi înlăturat altfel.
Aşadar, premisa este că sunt întrunite toate condiţiile stării de pericol şi ale acţiunii
de salvare, conform dispoziţiilor art. 20 alin. (2) C.pen., cu excepţia urmărilor salvării,
care în acest caz sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul
nu era înlăturat';
Pentru o prezentare amplă a condiţiilor stării de pericol şi ale acţiunii de salvare, în contextul stării
1
de necesitate, a se vedea supra, voi. I, § 389-398.

b) urmarea cauzată de acţiunea de salvare să fie vădit disproporţionată faţă de

urmarea pe care ar genera-o pericolul.
Aşa cum am arătat deja, în materia depăşirii limitelor stării de necesitate, legiuitorul
este mai generos, considerând că vom fi în prezenţa unei disproporţii doar dacă se poate
constata o diferenţă vădită între urmarea cauzată prin intervenţia autorului şi urmarea
care s-ar fi putut produce dacă starea de pericol nu era înlăturată.
În doctrină s-a arătat că vom fi în prezenţa unei depăşiri a limitelor stării de
necesitate şi atunci când, deşi, în ansamblu, urmarea produsă nu e mai gravă decât cea
care s-ar fi produs, este însă vădit mai gravă decât cea care era strict necesară pentru
salvare 1 . Spre exemplu, în condiţiile în care în barca de salvare s-au urcat prea mulţi
naufragiaţi şi aceasta era pe cale de a se scufunda, vor fi în stare de necesitate cei care
îi aruncă în apă pe unii dintre cei aflaţi în barcă. Dacă însă pentru menţinerea bărcii pe
linia de plutire era suficientă aruncarea în apă a unei persoane - şi cei din barcă şi-au
dat seama de acest lucru -, dar au fost aruncate mai multe, suntem în prezenţa unei
depăşiri a limitelor stării de necesitate, cu toate că urmarea produsă era mai puţin gravă
decât cea care s-ar fi produs (înecarea tuturor celor din barcă);
c) făptuitorul să-şi fi dat seama că există această disproporţie.

Această condiţie este esenţială în realizarea distincţiei faţă de excesul neimputabil,
acesta din urmă fiind incident în măsura în care autorul nu conştientizează, nu prevede
existenţa sau probabilitatea disproporţiei vădite. Practic, în cazul circumstanţei
atenuante, făptuitorul prevede în momentul comiterii faptei că pricinuieşte urmări vădit
mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în lipsa înlăturării pericolului'. Totuşi,
cerinţa expresă a prevederii de către autor în momentul săvârşirii acţiunii de salvare a
urmării mai grave ne îndreptăţeşte să considerăm că, în ipoteza comiterii faptei din
culpă fără prevedere, fapta nu se va încadra în cuprinsul art. 75 alin. (1) lit. c) C.pen., ci
va fi inclusă în conţinutul excesului neimputabil de la art. 26 alin. (2) C.pen. 3 •
1125. Odată constatată întrunirea tuturor condiţiilor de existenţă, circumstanţa

atenuantă în discuţie se va reţine obligatoriu. În baza unui raţionament în mare parte
similar cu cel expus în cazul depăşirii cu intenţie a limitelor legitimei apărări, doctrina
s-a arătat critică faţă de obligativitatea reţinerii acestei circumstanţe. Astfel, soluţia
reţinerii atenuantei indiferent de elementul volitiv al autorului în raport cu urmarea mai
gravă produsă este considerată ilogică. S-a arătat că este inechitabilă plasarea pe
aceeaşi poziţie a celui care a depăşit limitele stării de necesitate din cauza tulburării,
temerii sau constrângerii cauzate de pericol (ipoteză când atenuarea ar fi „meritată") şi
1V. Dongoroz, Comentariu, în Explicaţii/, p. 368; V. Ionescu, op. cit., p. 107; G. Antoniu, Vinovăţia
penală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2002, pp. 308-309.
'C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 449.
3
În acelaşi sens, conform Codului penal anterior, a se vedea Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004,
p. 164. Soluţia este susţinută însă, în doctrină, şi în baza Codului actual - C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit.,
2014, p. 337.
a celui care, ,,păstrându-şi cumpătul în situaţia arătată, a acţionat cu sânge rece,

rofitând de ocazia ivită ca să aducă mari pagube acelui pe care pretindea să-l salveze
de exemplu, un vecin răzbunător, folosind prilejul unui incendiu la o aripă a casei unei
ersoane, demolează intenţionat, pentru stingerea incendiului, o mare parte din
ocuinţa acesteia, lăsându-şi victima ruinată)"'. Prin urmare, autorul citat se pronunţă şi
J pentru consacrarea de /egeferenda a ipotezei în discuţie ca o circumstanţă atenuantă
udiciară, lăsată la aprecierea instanţei. Pentru identitate de raţiune cu ipoteza excesului

cuzabil de legitimă apărare, considerăm oportună reglementarea actuală a circumstan-
ei ca una legală, obligatoriu de reţinut de instanţă, odată ce sunt constatate condiţiile
umulative.
1126. Pentru motivele expuse în cazul excesului scuzabil în materia legitimei

părări, şi prezenta circumstanţă este, în opinia noastră, una reală, astfel că efectele ei
e vor putea răsfrânge asupra participanţilor la fapta comisă'. Partizanii teoriei
ircumstanţei subiective vor putea invoca aici faptul că interpretarea per a contraria a
ispoziţiei de la art. 26 alin. (2) C.pen. sugerează că agentul trebuia să îşi fi dat seama că
ricinuieşte urmări vădit mai grave decât dacă s-ar fi produs pericolul. În realitate,
.redem că suntem în aceeaşi situaţie ca la excesul scuzabil de legitimă apărare, evident
ranspus pe terenul stării de necesitate, cu diferenţa că disproporţia trebuie să fie
ădită: astfel, odată ce agentul demonstrează că nu şi-a dat seama de disproporţia
ădită, suntem în prezenţa excesului neimputabil. În toate celelalte situaţii, plecând de
premisa îndeplinirii condiţiilor obiective menţionate, vom fi în prezenţa excesului
cuzabil: elementul subiectiv nu mai trebuie să fie demonstrat, căci, în mod normal,
cesta corespunde cu realitatea obiectivă, disproporţia vădită fiind prezumată
unoscută.
4.2.4. Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune
1127. Reglementată la art. 75 alin. (1) lit. d) C.pen., ultima circumstanţă atenuantă
egală generală a fost introdusă prin Legea nr. 187/2012, ea neregăsindu-se în forma
niţială a Codului.
Opţiunea legiuitorului este fundamentată, cel mai probabil, pe aceleaşi motive care
au justificat introducerea în cuprinsul Codului penal din 1969 a controversatului art. 74 1,
care se pare că a fost utilizat ca model (acesta, la rându-i, plecând de la prevederile art. 10
din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în forma în
vigoare la acel moment). Ţinând seama de controversele create de art. 741 C.pen. 1969,
1
A se vedea G. Antoniu, Vinovăţia penală, cit. supra, pp. 309-310.
În sens contrar, considerând - în mod consecvent, de altfel - că suntem în prezenţa unei
2
·rcumstanţe personale subiective, a se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017,
. 359.
precum şi de faptul că a fost declarat neconstituţional la scurt timp după apariţia sa 1 , avem
unele rezerve faţă de modul în care această circumstanţă va funcţiona în practica judiciară,
mai ales ţinând seama şi de condiţiile restrictive impuse de legiuitor pentru ai se putea da
aplicare.
1128. Pentru a fi incidentă circumstanţa atenuantă analizată este necesar să fie

întrunite mai multe condiţii:
a) infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material.

Prima condiţie care se deduce din formularea art. 75 alin. (1) lit. d) C.pen. este că a
fost săvârşită o infracţiune care a cauzat în concret un prejudiciu material. Spre
exemplu, a fost comis un furt ori o infracţiune de distrugere, prejudiciul material fiind
valoarea bunurilor sustrase sau distruse.
Prin urmare, circumstanţa nu are vocaţie de aplicare în cazul infracţiunilor care
produc doar prejudicii morale (de exemplu, o infracţiune de cercetare abuzivă prin
ameninţări);
b) prejudiciul material cauzat prin comiterea infracţiunii să fie integral acoperit.

Pe marginea acestei condiţii, în literatura de specialitate s-a arătat, în mod corect,
că modul de redactare a textului, care nu face referire şi la prejudiciul moral, permite
incidenţa circumstanţei şi dacă prejudiciul moral invocat şi constatat de instanţă nu a
fost reparat, esenţială fiind repararea daunelor de ordin material'.
Ne limităm aici la semnalarea unor probleme ridicate de această condiţie: cum se va

repara, spre exemplu, în cursul urmăririi penale prejudiciul, mai ales în condiţiile în care nu
există un raport de constatare sau de expertiză financiar-contabilă. Ne vom raporta la suma
solicitată de partea civilă, care va putea abuza de poziţia sa privilegiată, cunoscând că
infractorul va fi astfel presat să achite tot cei se impută? Credem că soluţia ar putea consta
fie în solicitarea de către inculpat a unei expertize, fie în consemnarea la dispoziţia părţii
civile a sumei considerate de către acesta ca reprezentând nivelul real al prejudiciului 3 •
în acelaşi context, ne întrebăm ce se va întâmpla în ipoteza comiterii faptei în
participaţie, caz în care se va discuta de angajarea răspunderii solidare pe latura civilă a
cauzei. Astfel, ne imaginăm ipoteza în care un coautor repară integral prejudiciul produs
prin infracţiune: se va putea reţine circumstanţa şi în raport cu ceilalţi coautori, căci aceştia
nu mai pot acoperi prejudiciul, odată ce acesta a fost recuperat 4 ? Problema continuă să
1C. Const., dec. nr. 573 din 3 mai 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 741 din Codul penal din 1969, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011.
2
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017 1 p. 359; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit.,
2014, p. 450.
3 Desigur, în acest din urmă caz, infractorul îşi asumă riscul ca, la finalul procesului, instanţa să ajungă
la o altă
concluzie privind cuantumul prejudiciului (în sensul că acesta este mai mare decât suma
consemnată), caz în care circumstanţa nu va fi reţinută.
4
Probleme există şi în raport cu celebrul art.10 din legea nr. 241/2005. Astfel, relativ recent s-a arătat
că nici măcar plata pretenţiilor de către partea responsabilă civilmente nu va putea fi acceptată, fiind
subziste şi în materia textului-model, căci, deşi, foarte recent, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a stabilit că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 constituie o cauză cu caracter
personal, nu a continuat analiza (nefăcând obiectul întrebării prealabile) şi nu a arătat care
va fi impactul produs asupra celorlalţi participanţi, în condiţiile în care cauza devine
incidentă la plata integrală a prejudiciului, iar, de regulă, acesta este reţinut în solidar în
raport cu toţi inculpaţii 1 . În opinia noastră, credem că plata integrală făcută de un coin-
culpat nu poate răpi celorlalţi posibilitatea de a se bucura de efectul circumstanţei. Ceea ce
este necesar este să se poată demonstra că şi aceştia au restituit codebitorului solidar care
a făcut plata partea ce le revenea. Spre exemplu, când fapta a fost comisă în participaţie,
cei doi inculpaţi fiind ţinuţi solidar la plata prejudiciului, dacă unul a făcut plata integral,
celălalt va putea beneficia de efectul atenuant în măsura în care consemnează jumătate
din valoarea sumei achitate, la dispoziţia celuilalt inculpat;
c) repararea prejudiciului să aibă Joc în cursul urmăririi penale sau cel mai târziu la
primul termen de judecată.
Credem că prin sintagma „primul termen de judecată" se înţelege primul termen
cu procedura legal îndeplinită al judecăţii în primă instanţă, în şedinţă publică, iar nu
primul termen în procedura de cameră preliminară;
d) făptuitorul să nu mai fi beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5

ani anterior comiterii faptei.
Suntem în prezenţa unui termen de regresiunez, ce se calculează pornind de la
momentul zero (momentul comiterii faptei pentru care se analizează incidenţa
circumstanţei atenuante) şi se porneşte „înapoi, în timp", verificându-se astfel un
interval de 5 ani. În măsura în care se stabileşte că circumstanţa în discuţie a mai fost
aplicată în raport cu persoana autorului, instanţa nu va putea să reţină circumstanţa în
cauza dedusă judecăţii;
e) infracţiunea care face obiectul acuzaţiei să nu fie una dintre cele exceptate în mod
expres de legiuitor.
Dorind, probabil, să evite posibila cenzură a instanţei de contencios constituţional pe

terenul previzibilităţii, cum a fost cazul defunctului art. 74 1 C.pen. 1969, legiuitorul a recurs
la maniera descriptivă, preferând să enumere exhaustiv infracţiunile şî categoriile de
infracţiuni care nu permit, prin excepţie, reţinerea circumstanţei atenuante în discuţie.
Astfel, acestea sunt infracţiunile contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie,
fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar,
necesar ca plata să fie efectuată direct de către inculpat. În motivare s-a arătat că „ceea ce creează
inculpatului o situaţie mai favorabilă este atitudinea sa ulterior comiterii faptei, constând în stăruinţa
depusă în repararea pagubei. Ca urmare, acesta nu poate beneficia de plata făcută de o altă persoană" [a
se vedea Minuta întâlnirii reprezentanţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu preşedinţii secţiilor penale
ale curţilor de apel, Braşov, 4-5 iunie 2015, p. 9 (http://www.inm-lex.ro)].
1
Ase vedea I.C.C.J. H.P., dec. nr. 9/2017.
2
purtare abuzivă, infracţiunile contra siguranţei publice, infracţiunile contra sănătăţii

publice, infracţiunile contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate,
contra securităţii naţionale, contra capacităţii de luptă a forţelor armate, infracţiunile de
genocid, contra umanităţii şi de război, infracţiunile privind frontiera de stat a României,
infracţiunile la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, infracţiunile de
corupţie, infracţiunile asimilate infracţiuni/ar de corupţie, cele împotriva intereselor finan-
ciare ale Uniunii Europene, infracţiunile privitoare la nerespectarea regimului materiilor
explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al
drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, cele privind spălarea banilor,
privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune În pericol siguranţa zborurilor şi
securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor, privind interzicerea organizaţiilor şi
simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor
vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, cele privind traficul de
organe, ţesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea şi combaterea pornografiei
şi cele la regimul adopţiilor.
Astfel, ne întrebăm de ce era nevoie să se precizeze că nu va putea fi reţinută
circumstanţa în cazul, de exemplu, al infracţiunilor privind frontiera de stat a României. Este
evident pentru oricine că aceste infracţiuni (trecerea frauduloasă a frontierei de stat,
facilitarea şederii
ilegale etc.) nu au aptitudinea de a produce un prejudiciu material, astfel
că circumstanţa nu avea cum să fie incidentă ab initio. Prin urmare, prevederea listei de
infracţiuni exceptate este inutilă şi demonstrează doar că legiuitorul nu a înţeles de la bun
început cum ar putea funcţiona circumstanţa şi în ce cazuri.
În fine, arătăm că enumerarea instituie o excepţie şi este de strictă interpretare,

astfel că, în cazul oricărei infracţiuni care nu se regăseşte în listă, instanţa va fi obligată
să reţină circumstanţa atenuantă, odată ce s-a reparat prejudiciul material şi celelalte
condiţii sunt întrunite. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de furt, reglementate de
art. 228 C.pen., circumstanţa este incidentă, legiuitorul excluzând doar furtul calificat în
mod expres'.
De asemenea, arătăm că circumstanţa nu va fi incidentă în cazurile în care există

dispoziţiiexprese, cu titlu special, care au acelaşi conţinut - spre exemplu, în cazul
infracţiuniide evaziune fiscală se vor aplica doar dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea
nr. 241/2005, limitele speciale reducându-se cu ½ dacă pretenţiile părţii civile sunt stinse
până la primul termen de judecată.
1129. Din perspectiva caracterului circumstanţei, credem că sunt incidente

concluziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din recenta decizie nr. 9/2017 pronunţată
în dezlegarea unor probleme de drept în raport cu caracterul cauzei din art. 10 din Legea
evaziunii fiscale. Astfel, argumentând caracterul personal al acesteia, instanţa supremă
a arătat că aceasta „priveşte conduita făptuitorului după momentul comiterii faptei,
1
LV. Lefterache, Comentariu, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, LV. Lefterache, T. Manea,
hdividualizarea judiciară a pedepselor 411
nturând atitudinea psihică, de căinţă activă manifestată de făptuitor până la acel

ament procesual, conduită în raport cu care se poate aprecia asupra periculozităţii
ale". Prin urmare, fără doar şi poate, şi prezenta circumstanţă va fi interpretată în
celaşi sens, mai ales în condiţiile în care instanţa supremă a făcut unele aprecieri şi
aportat la circumstanţa generală în discuţie, considerând că şi în cazul acesteia „sursa
iminuării periculozităţii faptei este aceeaşi, şi anume acoperirea prejudiciului", sens în
are a explicat că cele două texte nu se vor putea reţine în raport cu aceeaşi faptă.
4.3. Circumstanţele atenuante judiciare
1130. În materia circumstanţelor atenuante judiciare, Codul penal aduce o regle-

.mentare mai restrictivă în raport cu dispoziţiile anterioare.
Astfel, Codul penal din 1969 prevedea cu titlu exemplificativ unele împrejurări care
puteau constitui circumstanţe atenuante, şi anume: conduita bună a infractorului înainte
de săvârşirea infracţiunii, stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul
infracţiunii sau a repara paguba pricinuită, atitudinea infractorului după săvârşirea
infracţiunii, rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul
procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor. De aceea, instanţa putea
reţine ca circumstanţe atenuante judiciare şi orice alte împrejurări care, deşî neprevăzute
expres în lege, sugerau instanţei că pericolul social al faptei sau al făptuitorului este mai
redus, justificând reducerea pedepsei 1 .
Actualmente, art. 75 alin. (2) C.pen. prevede că pot constitui circumstanţe ate-
nuante judiciare:
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţe/or
infracţiunii;
b) împrejurările legate de fapta comisă, core diminuează gravitatea infracţiunii sau
periculozitatea infractorului.
Două observaţii prealabile pot fi făcute în raport cu această reglementare.
1
Se pare că deja unele instanţe au uitat că circumstanţele atenuante judiciare erau exemplificativ
reglementate în fosta legislaţie. Astfel, într-o cauză recentă, instanţa de apel {C. Ap. Cluj, s. pen. şi de
minori, dec. nr. 779/A/2017, cit. supra) a considerat că legea nouă este mai favorabilă, deoarece permite
reţinerea circumstanţei atenuante judiciare a împrejurărilor în care a fost comisă fapta. Considerând că
doar conform noii legislaţii se poate reţine această circumstanţă, instanţa a identificat Codul penal ca lege
mai favorabilă, ajungând să facă individualizarea judiciară între 2 ani şi 7 ani {în condiţiile în care reţinerea
atenuantei conform C.pen. 1969, cu efectele acolo produse, arfi condus la realizarea individualizării între
15 zile şi 2 ani), aplicându-se în final o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare {vădit nelegală în condiţiile în
care s-ar fi identificat corect legea penală mai favorabilă). De altfel, erorile instanţei de apel au avut ca
urmare admiterea în parte {latura penală) a recursului în casaţie promovat, cu consecinţa trimiterii cauzei
spre rejudecare la această instanţă - a se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 496/RC/2017 (nepublicată),
instanţa considerând că pedeapsa a fost aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege.
în primul rând, sub aspectul conţinutului, au fost înlăturate circumstanţele privitoare

la conduita bună a infractorului anterior săvârşirii infracţiunii, respectiv conduita ulterioară
comiterii faptei, constând în prezentarea infractorului în faţa autorităţii, comportarea
sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor. Aceste
împrejurări vor putea fi avute însă în vedere în cadrul criteriilor generale de individualizare
a pedepsei [conduita după săvârşirea faptei fiind expres prevăzută ca un criteriu general de
individualizare distinct - art. 74 alin. (1) lit. f) C.pen. -, în timp ce conduita anterioară
săvârşirii faptei, deşi neprevăzută expres, va putea fi analizată în contextul criteriului
general de la lit. g), privind periculozitatea infractorului].
Tn al doilea rând, potrivit noii reglementări, enumerarea circumstanţelor ate-

nuante, deşi rămâne deschisă, nu mai poate fi completată decât prin referire la criteriul
de la lit. b), adică prin reţinerea unor împrejurări legate de fapta comisă (spre exemplu,
o eroare culpabilă asupra caracterului justificat al faptei). În consecinţă, nu mai este
posibilă reţinerea unor împrejurări legate exclusiv de persoana infractorului (conduita
bună până la comiterea faptei, situaţia familială etc.), împrejurări care, sub imperiul
Codului penal din 1969, au fost utilizate nepermis de mult în practica judiciară.
1131. Analizând conţinutul circumstanţei judiciare de la lit. a), constând în eforturile

depuse de infractor pentru a înlătura sau a diminua consecinţele infracţiunii comise,
observăm că aceasta acoperă situaţiile în care, ulterior comiterii faptei, autorul încearcă
„să repare răul produs" prin comiterea faptei. Cu titlu exemplificativ, ne imaginăm aici
ipoteza unei încercări de împiedicare a producerii rezultatului de la tentativă, care însă
nu este efectivă, iar rezultatul se produce, infracţiunea consumându-se 1 . De asemenea,
menţionăm, în cazul infracţiunii de distrugere, situaţia în care, după deteriorarea unui
aparat electrocasnic, autorul încearcă să îl repare sau ipoteza unei tulburări de posesie
prin strămutarea sau desfiinţarea semnelor de hotar, când ulterior autorul repune în :
locul iniţial semnele etc.
Ţinând seama de similitudinea dintre această atenuantă judiciară şi circumstanţa
legală prevăzută la art. 75 alin. (1) lit. d) C.pen., se ridică întrebarea dacă circumstanţa
judiciară ar putea fi reţinută de instanţă în cazurile în care nu sunt întrunite condiţiile -
pentru circumstanţa legală. Ne gândim la ipoteze în care prejudiciul material a fost --
acoperit parţial, în care acoperirea prejudiciului (totală sau parţială) a intervenit după
primul termen de judecată pe fond sau la cazul în care inculpatul a mai beneficiat de ·
circumstanţa atenuantă legală în ultimii 5 ani anteriori comiterii infracţiunii deduse
judecăţii. De asemenea, se ridică întrebarea dacă atenuanta judiciară s-ar putea reţine.
în raport cu una dintre infracţiunile pentru care legiuitorul nu permite, în mod expres,
reţinerea atenuantei legale. În opinia noastră, răspunsul la toate aceste întrebări este ·
1
În ipoteza în care sunt întrunite condiţiile cauzelor de nepedepsire a tentativei {desistarea sau, după
caz, împiedicarea producerii rezultatului), în doctrină s-a arătat că ar putea fi incidentă această circumstanţă "
dacă până la momentul cauzei de nepedepsire sunt întrunite elementele unei alte infracţiuni - a se vedea
J. Grigoraş, op. cit., p.157, respectiv, în doctrina actuală, C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 451.
afirmativ, căci condiţiile restrictive impuse de art. 75 alin. (1) lit. d) C.pen. vin şi stabilesc
cadrul în care apare circumstanţa atenuantă legală, obligatoriu de reţinut pentru
instanţă. Nimic nu împiedică însă instanţa să reţină, în mod facultativ, circumstanţa
judiciară, în măsura în care consideră că sunt întrunite condiţiile de existenţă, având
latitudinea de a aprecia conduita ulterioară a infractorului ca un factor care sugerează
că pedeapsa trebuie diminuată 1 .
În acelaşi timp, incidenţa circumstanţeî analizate ar trebui verificată mai ales în

situaţiile în care eforturile infractorului sunt îndreptate spre înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor principale ale faptei comise. Din această perspectivă, apare ca vădit eronată
soluţia instanţei de apel care a reţinut circumstanţa în cazul inculpaţilor care au violat în
mod repetat o fată de 14 ani dîntr-un centru de plasament, îar apoi, în cursul procesului,
au consemnat pe numele victimei câte 2.000 lei fiecare. În motivarea hotărârii, a fost
criticată soluţia primei instanţe, pe motivul omisiunîi reţinerii „în favoarea inculpaţilor a
circumstanţei judiciare prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) din Codul penal faţă de faptul că
ambii inculpaţi au achitat parţial prejudiciul material" 2. În opinia noastră, plata integrală
sau parţială a prejudiciului material ori a daunelor morale solicitate de partea civilă în cazul
infracţiunîlor de acest gen nu este suficientă pentru a determina reţinerea circumstanţei,
urmarea infracţiunii fiind preponderent de ordin moral.
În schimb, circumstanţa ar putea fi reţinută în cazul autorului unei tentative de omor
care alege să suporte toate costurile materiale necesare pentru recuperarea fizică a
şi le-ar fi putut permite.
victimei, costuri pe care aceasta nu
În fine, din perspectiva caracterului acestei circumstanţe, în decizia nr. 9/2017,

pronunţată în dezlegarea unor probleme de drept, la care am făcut referire mai sus,
înalta Curte a atins, chiar dacă doar tangenţial, şi prezenta circumstanţă, concluzionând
că aceasta are un caracter personal. Astfel, s-a arătat că „legiuitorul a înţeles să includă
şi alte situaţii, împrejurări care pot fi apreciate de instanţă drept circumstanţe
1
În acelaşi sens, C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 451. în sens contrar, LV. Lefterache, Drept
penal. Partea generală. Note de curs, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 249; autoarea arată că, în
cazul acestor infracţiuni, nu se va putea valorifica repararea prejudiciului nici ca o circumstanţă atenuantă
judiciară ce ţine de eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii,
deoarece, în caz contrar, s-ar,,( ... ) eluda voinţa legiuitorului de a exclude caracterul atenuant al acestei
împrejurări prin includerea sa într-o altă circumstanţă". Acceptând soluţia ultim citată, credem că am fi în
prezenţa unei analogii în defavoarea inculpatului - prin instituirea excepţiei de la art. 75 alin. (1) lit. d)
C.pen., legiuitorul a prevăzut doar interdicţia reţinerii obligatorii a circumstanţei în cazurile în care nu sunt
întrunite condiţiile. Nu a prevăzut însă, la niciun moment, interdicţia pentru instanţă de a-i da o altă
'semnîficaţie juridică, în măsura în care, conjugând-o cu alte împrejurări, consideră că sugerează un pericol
mai redus al infractorului.
C. Ap. Alba, s. pen., dec. nr. 102A/2017 (nepublicată). În realitate, hotărârea criticată de instanţa de
1
apel reprezintă un adevărat „manual de individualizare, modul în care prima instanţă analizează criteriile
11
generale de individualizare şi posibila incidenţă a circumstanţelor atenuante judiciare fiind exhaustiv

[Judec. Sibiu, s. pen., sent nr. 656/2016 (nepublicată)]. Astfel, instanţa arată că nu poate fi reţinută
circumstanţa atenuantă judiciară de la art. 75 alin. (2) lit. a) C.pen. ,,doar pentru simplul motiv că aceştia în
cursul etapei Camerei Preliminare au achitat fiecare persoanei vătămate suma de 2.000 lei pentru
acoperirea prejudiciului moral suferit".
atenuante judiciare, cu caracter personal, printre care la lit. a) a inclus şi «eforturile

depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii» (acea
căinţă activă)" (s.n.).
1132. În legătură cu cea de-a doua circumstanţă judiciară regăsită în cuprinsul

art. 75 alin. (2) lit. b) C.pen., ce trimite la împrejurările legate de fapta comisă, care dimi-
nuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului, arătăm că legiuitoru\ a
lăsat conţinutul acesteia în formă deschisă. Astfel, pornind de la criteriul expres
menţionat - împrejurări legate de fapta comisă -, respectiv de la efectul acestora -
diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului-, credem că instanţa
va putea reţine o multitudine de împrejurări.
Dacă iniţial am fi tentaţi să credem că vor putea fi reţinute doar anumite împrejurări
obiective, în considerarea faptului că acestea trebuie să ţină de fapta comisă, soluţia
credem că este însă alta: vor fi reţinute acele împrejurări legate de făptuitor
(circumstanţe personale) sau de faptă (circumstanţe reale), în măsura în care acestea
sunt concomitente cu comiterea infracţiunii. Prin urmare, am putea reţine cuantumul
redus al prejudiciului produs în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului (furt,
distrugere), comiterea faptei în stare de intoxicaţie voluntară completă sau incom-
pletă', mobilul sau scopul infracţional, o eroare vincibilă asupra caracterului ilicit al
faptei etc. Aşa cum se observă, unele dintre împrejurările expres prevăzute drept criterii
generale de individualizare vor putea fi valorificate de instanţă ca circumstanţe
judiciare, în măsura în care, aşa cum aminteam, sunt concomitente cu săvârşirea faptei,
strâns legate de aceasta şi conving instanţa în sensul că diminuează gravitatea
infracţiunii şi/sau periculozitatea infractorului.
Pe aceeaşi linie de idei, subliniem că, şi acceptând această formă deschisă, gene-
roasă chiar, a atenuantei analizate, nu se vor putea subsuma aici împrejurări de genul
conduitei anterioare a infractorului sau al atitudinii sincere, cooperante a acestuia după
săvârşirea infracţiunii etc. Contrar unor opinii exprimate în acest sens în literatura de
specia\itate 2, voinţa expresă a legiuitorului - dedusă din Expunerea de motive la Cod -
a fost în sensul excluderii acestora din conţinutul circumstanţelor atenuante judiciare.
În plus, din modul în care este formulată circumstanţa în care se doreşte includerea
acestor împrejurări reiese în mod evident că atitudinea ulterioară comiterii faptei sau
conduita anterioară comiterii faptei, nefiind concomitente temporal cu săvârşirea
acesteia, nu vor putea fi subsumate circumstanţei în discuţie.
De asemenea, relativ recent, în doctrină s-a susţinut că durata excesivă a procesului

penal ar putea să capete relevanţa juridică a circumstanţei atenuante judiciare în discuţie,
,,( ... ) dat fiind că perioada lungă de timp scursă de la momentul săvârşirii infracţiunii poate
să producă consecinţe care diminuează gravitatea infracţiunii şi periculozitatea
1 Spre exemplu, la un majorat, unul dintre invitaţi consumă prea mult alcool şi, în stare de intoxicaţie,
distruge un bun din apartamentul în care avea loc petrecerea.
'C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 452.
infractorului raportat la împrejurările legate de fapta comisă"'. Pentru exemplificare, se

trimite la o cauză în care,,( ... ) o perioadă de timp faţă de inculpata acuzată de comiterea
unor infracţiuni de evaziune fiscală şi delapidare a fost luată măsura arestării preventive,
fapt ce i-a provocat ulterior un accident vascular cerebral şi paralizie pe partea stângă a
corpului, după mai bine de 14 ani în care au fost dispuse 3 casări cu trimitere spre
rejudecare la instanţele de fond", situaţie în care se ajunge la concluzia că „se poate susţine
că scopul pedepsei poate fi atins prin atenuarea tratamentului sancţionator, în conside-
rarea faptului că durata excesivă a procesului penal a diminuat periculozitatea infractorului
raportat la împrejurările cauzei1' 2 • Cu toate argumentele pertinente şi situaţia din starea de
fapt, aşa cum am arătat mai sus, nu putem împărtăşi o astfel de opinie, căci în niciun caz
textul de lege nu poate fi interpretat - nici chiar pe calea unei analogii în favoarea
inculpatului-în acest sens3 .
4.4. Efectele circumstanţelor atenuante
1133. Trebuie să facem, întâi, unele distincţii între reţinerea şi, respectiv, efectele
ircumstanţelor atenuante, în funcţie de caracterul lor - legale sau judiciare.
Astfel, în cazul circumstanţelor atenuante legale, odată verificate condiţiile lor de
istenţă, reţinerea lor este obligatorie pentru instanţă. În schimb, în cazul circumstan-
, lor atenuante judiciare, reţinerea lor este, întotdeauna, facultativă pentru instanţă.
Odată reţinute, circumstanţele - indiferent că sunt legale sau judiciare - produc
elaşi efect, şi anume atenuarea obligatorie a pedepsei. În fapt, acesta este şi motivul
ntru care am şi ales să tratăm în mod unitar efectele circumstanţelor atenuante,
diferent de caracterul lor legal sau judiciar.
Art. 76 alin. (3) C.pen. prevede în mod expres că efectul de atenuare va opera o
ngură dată, indiferent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute in concreto,
luţie similară celei regăsite în reglementarea Codului penal anterior. În schimb, regle-
entarea efectelor circumstanţelor atenuante diferă faţă de vechea reglementare: sunt
strânse efectele produse asupra pedepselor principale (cunoscând o diminuare
,mnificativă în cazul pedepsei închisorii şi amenzii) şi este refuzat orice efect asupra
tor sancţiuni de drept penal în afara pedepselor principale (pedepse complementare,
ăsuri educative etc.).
A se vedea L. Criste, Necesitatea instituirii unor remedii eficiente in cazul depăşirii duratei rezonabHe
1
procesului penal. Contestaţia privind durata procesului penal - remediu efectiv sau improvizaţie
is/ativă?, în C.D.P. nr. 1/2015, p. 25.
2
C. Ap. Oradea, s. pen., dec. nr. 319/2014, ibidem, pp. 25-26.
De altfel, jurisprudenţa a mers mai departe şi a dispus achitarea inculpaţilor în baza fostului art. 181
3
en.1969, motivând lipsa pericolului social tocmai în considerarea duratei lungi a procesului (în condiţiile
are soluţionarea cauzei în faţa primei instanţe a durat 5 ani, obiectul cauzei fiind infracţiunea de ultraj)
timpului scurs de la momentul comiterii faptelor - Judec. Cluj-Napoca, s. pen., sent. nr. 1184/2014
publicată), menţinută sub aceste aspecte de C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 387/2015
publicată). În mod evident, astfel de soluţii reprezintă derapaje care ar trebui evitate în viitor în
isprudenţă.
a) Efectele în cazul detenţiunii pe viaţă

1134. Potrivit art. 76 C.pen., atunci când există circumstanţe atenuante în cazul unei
pedepse cu detenţiunea pe viaţă, instanţa este obligată să înlocuiască această
pedeapsă cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 10 şi 20 de ani. Practic, suntem în
prezenţa unei comutări sau înlocuiri a speciei de pedeapsă prevăzute de lege pentru
infracţiunea comisă.
Precizăm că, în ipoteza în care suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni sau a
unei recidive postcondamnatorii, nimic nu împiedică instanţa ca, în măsura în care sunt
întrunite condiţiile art. 39 alin. (2) sau ale art. 43 alin. (3) C.pen., să dispună în final aplicarea
pedepsei detenţiunii pe viaţă pentru pluralitatea de infracţiuni'. Acesta deoarece efectul
circumstanţei atenuante a fost valorificat odată cu individualizarea pedepsei pentru fiecare
infracţiune în parte, iar detenţiunea pe viaţă este incidentă în final ca urmare a unei noi
înlocuiri. Astfel, pedeapsa închisorii rezultantă se înlocuieşte cu detenţiunea pe viaţă atunci
când periculozitatea concretă depăşeşte în mod semnificativ ceea ce ar corespunde unei
sancţionări în limita maximului general al pedepsei închisorii.
b) Efectele asupra pedepsei închisorii

1135. Spre deosebire de reglementarea anterioară, ce prevedea un algoritm destul
de complex de scădere obligatorie a pedepsei sub minimul special în caz de
circumstanţe atenuante, art. 76 C.pen. prevede un mecanism simplu, aplicabil cu titlu
general în cazul pedepsei închisorii, indiferent de limitele de pedeapsă prevăzute de
norma de incriminare. Astfel, în cazul circumstanţelor atenuante (fie ele legale sau
judiciare), se prevede reducerea cu a treime a limitelor legale ale pedepsei. Spre
exemplu, dacă în cazul unei fapte de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
sancţionată de art. 195 C.pen. cu închisoarea de la 6 la 12 ani, se reţine o circumstanţă
atenuantă, pedeapsa aplicabilă va fi închisoarea între 4 ani şi 8 ani.
Art. 76 C.pen. trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 186 alin. (2) şi (3) C.pen., privind
modalitatea de calcul al termenelor stabilite pe luni sau pe ani, care nu sunt divizibile cu
fracţia de reducere.
Astfel, conform art. 186 alin. (2) C.pen., în cazul unui termen stabilit pe luni care nu
este divizibil cu fracţia de reducere, fracţia se va aplica asupra termenului transformat
în zile, după care durata obţinută se transformă în luni. În acest caz, luna se socoteşte
de 30 de zile şi se vor lua în calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea fracţiei. La
fel prevede şi art. 186 alin. (3) C.pen. în cazul termenului stabilit în ani, dacă acesta nu
divizibil la 3: transformarea operează între ani şi luni.
Spre exemplu, să ne imaginăm situaţia unei infracţiuni pentru care legea nr,,ve,1e
pedeapsa închisorii de la 4 luni la un an. În cazul reţinerii circumstanţelor ateinu1a1
noul maxim va fi uşor de obţinut (prin transformare în luni fiind întotdeauna divizibil
cifra 3): acesta va fi 12 luni -1/3 x 12 luni= 12 luni - 4 luni= 8 luni. În schimb,
de doar 4 luni nu este divizibil cu cifra 3, astfel că va trebui să aplicăm
1
Asupra acestor cazuri, a se vedea supra, cap. VIII,§ 701-702, respectiv§ 765.
art. 186 alin. (2) C.pen., şi anume: 4 luni vor fi 120 de zile (4 x 30 de zile), iar 1/3 x 4 luni
= 1/3 x 120 zile= 40 zile. Prin urmare, noul minim va fi 120 zile - 40 zile = 80 zile. Acum
va trebui să aplicăm din nou prevederile art. 186 alin. (2) C.pen., în sens invers, adică să
transformăm termenul în luni, ţinând minte că o lună are 30 de zile. Prin urmare, 80 de
zile vor fi echivalate cu 2 luni şi 20 de zile 1 . În final, prin aplicarea efectului circumstanţei
atenuante asupra pedepsei iniţiale de 4 luni - un an, am obţinut un termen de 2 luni şi
20 de zile - 8 luni, limite între care instanţa va individualiza judiciar pedeapsa.
Pentru a mai da un exemplu, strict raportat la art. 186 alin. (3) C.pen., să plecăm de
la cazul unei infracţiuni sancţionate de lege cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Ambele cifre
vor fi transformate în luni, obţinând 2 x 12 luni (24 luni) şi 7 x 12 luni (84 luni). Prin
urmare, aplicând reducerea cu 1/3, aceasta va fi de 8 luni (1/3 x 24 luni) în cazul
minimului, respectiv de 28 de luni (1/3 x 84 luni în cazul maximului). În final, noile limite
vor fi de 16 luni - 56 luni. Transformându-le în ani, vom avea pedeapsa închisorii de la
1 an şi 4 luni la 4 ani şi 8 luni.
c} Efectele asupra pedepsei cu amenda

1136. Diferenţa de reglementare constatată în cazul pedepsei cu închisoarea se
menţine şi în cazul amenzii. Astfel, art. 76 C.pen. prevede doar o reducere cu o treime a
limitelor legale ale amenzii, spre deosebire de reglementarea anterioară, ce prevedea o
coborâre obligatorie a pedepsei sub minimul special.
În cazul Codului penal actual, în condiţiile aplicării sistemului zilelor-amendă,
reducerea va opera doar asupra numărului de zile-amendă, iar nu şi asupra sumei
corespunzătoare unei zile-amendă. Raportându-ne la prevederile art. 61 alin. (4) C.pen.
privind limitele speciale ale zilelor-amendă, observăm că suntem tot timpul în prezenţa
multiplilor de „trei", astfel că aplicarea fracţiei nu va produce dificultăţi. Spre exemplu,
în cazul infracţiunii de furt, prevăzută de art. 228 C.pen., pentru care legea prevede
închisoarea între 6 luni şi 3 ani sau amenda, dacă instanţa se orientează spre pedeapsa
amenzii, limitele vor fi de la 120 la 240 de zile-amendă. Ca efect al reducerii cu 1/3 drept
urmare a reţinerii unei circumstanţe atenuante, individualizarea judiciară va fi, în final,
realizată între 80 şi 160 de zile-amendă.
d} Efectul asupra altor sancţiuni

1137. Noua reglementare nu mai prevede dispoziţii privind efecte asupra
pedepselor complementare, aşa cum era cazul în Codul penal anterior. În schimb, aşa
cum vom vedea în capitolul distinct dedicat minorităţii în volumul următor al prezentei
lucrări, în art. 128 C.pen. se prevede că, în cazul măsurilor educative, cauzele de
atenuare (deci inclusiv circumstanţele atenuante) vor fi avute în vedere la alegerea
măsurii educative, producând efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare
O altă variantă, mai simplă din punctul de vedere al aritmeticii, este să nu se transforme în zile întreg
1
numărul de luni nedivizibil, ci doar excedentul multiplului de 3. Spre exemplu, în cazul anterior, cele 4 luni
sunt 3 luni şi 30 de zile, iar limita ca efect al atenuantei va consta în 2/3, adîcă în 2 luni şi 20 de zile.
măsură educativă. Sintetizând, în acest caz efectul circumstanţelor atenuante va fi, în

primul rând, cel de reper pentru alegerea măsurii educative, iar în al doilea rând, ulterior
alegerii măsurii educative, va fi valorificat doar în cadrul limitelor prevăzute de lege, care
nu vor putea fi depăşite, similar efectelor produse de criteriile generale de indivi-
dualizare.
§5. Circumstanţele agravante
5.1. Aspecte generale
1138. În materia circumstanţelor agravante, aşa cum am mai amintit în debutul

acestui capitol, Codul penal aduce câteva modificări, cea mai importantă fiind dispariţia
clasificării care distingea între circumstanţele agravante legale, respectiv judiciare, căci
instituţia circumstanţelor agravante judiciare nu mai este reglementată.
Astfel, potrivit art. 75 alin. (2) C.pen. 1969, instanţa putea reţine ca circumstanţe
judiciare şi alte împrejurări care conferă faptei un caracter grav, fără ca ele să fie prevăzute
nici măcar exemplificativ de legea penală. în Expunerea de motive la Cod se arată, pe
marginea renunţării la categoria circumstanţelor agravante judiciare, că,,,(. .. } ţinând seama
de modul imprecis al reglementării şi de efectul asupra răspunderii penale, textul se
situează la limita principiului previzibilităţii legii, lăsând posibilitatea agravării răspunderii
penale a unei persoane, căreia i se reproşează adoptarea unei conduite periculoase, în
condiţiile în care fapta ce atrage acest efect nu este descrisă de lege cu claritate pentru se
putea înţelege fără echivoc în ce constă împrejurarea care imprimă faptei un caracter mai
grav. Modul în care aceste circumstanţe funcţionează astăzi în practica judiciară oferă
adeseori exemple tipice de analogie în defavoarea inculpatului, procedeu prohibit în
dreptul penal şi sancţionat de jurisprudenţa CEDO pe terenul art. 7 din Convenţie"'.
În consecinţă, potrivit Codului penal actual, nu mai există decât circumstanţe agra-
vante legale, acestea fiind reglementate, exhaustiv, în cuprinsul art. 77 C.pen. Legiui-
torul, atent la problemele apărute în practica judiciară sub imperiul Codului penal
anterior, a procedat, sub aspectul conţinutului circumstanţe/or agravante, la „o
reevaluare a împrejurărilor care au aptitudinea de a evidenţia un grad de pericol ridicat
astfel încât să justifice reţinerea acestora ca circumstanţe legale" 2 •
5.2. Conţinutul circumstanţelor agravante legale generale
a) Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună

1139. Condiţia esenţială pentru reţinerea circumstanţei este ca trei sau mai multe
persoane să comită împreună o faptă prevăzută de legea penală. Plecând de la acest
1 Ca un argument suplimentar, se trimite la sistemele legislative de referinţă din dreptul comparat

(german, italian, spaniol 1 portughez, olandez, elveţian, belgian, francez etc.), unde nu se prevede posibi-
litatea reţinerii unor circumstanţe agravante judiciare (Expunerea de motive, cit. supra, pp. 199-200).
2
Ibidem, p. 200.
imperativ, circumstanţa va fi reţinută dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoa
rele condiţii:
- la comiterea faptei să participe cel puţin trei persoane

1140. Observăm că legea face referire la noţiunea de „faptă", iar nu la cea de
„infracţiune", ceea ce conduce la ideea că pentru reţinerea elementelor circumstanţei
este suficient ca minimum trei persoane să fi avut o oarecare contribuţie la comiterea
acesteia. Prin urmare, nu are importanţă dacă toate persoanele răspund penal (spre
exemplu, complicele este un major, iar coautorii sunt minori care acţionează fără
discernământ') ori dacă unele beneficiază de efectul unei cauze de nepedepsire 2 ; de
asemenea, nu interesează dacă unii făptuitori au o contribuţie esenţială, iar alţii o
participare extrem de redusă 3 etc.
- contribuţia concomitentă cu activitatea autorului sau a coautorilor

1141. Prin utilizarea sintagmei „săvârşirea (... ) împreună", legiuitorul impune o
legătură materială specifică, ce implică acte de participaţie simultane la comiterea
faptei. Prin urmare, alături de autor şi coautori, vor fi luaţi în considerare doar
participanţii concomitenţi. Astfel, va fi cazul complicilor concomitenţi 4 , dar şi al
instigatorului, în măsura în care acesta comite şi acte de complicitate concomitentă (ce
vor fi absorbite în conţinutul formei de participaţie mai grave a instigării 5 ).
Aşa cum vom arăta în continuare, condiţia concomitenţei intervenţiei nu se cere în
cazul coautorilor, aceştia putând acţiona şi succesiv.
Utilizarea termenului „împreună" în cuprinsul circumstanţei nu trebuie să conducă
la ideea că este necesar ca cel puţin trei persoane să fie prezente la locul săvârşirii
infracţiunii. Este necesară şi suficientă „conlucrarea" temporală, aceasta putând fi
realizată şi de la distanţă 6 (de exemplu, complicele care ţine paznicul la telefon' sau
1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 2279/1996, în V. Puşcaşu, op. cit., p. 58.
' S. Bogdan, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 169; C. Buiai,
Comentariu, în Explicaţii li, p. 152; M. Basarab, op. cit., voi. li, p. 217; C. Buiai, B.-N. Buiai, op. cit., p. 405;
G. Antoniu, Comentariu, în Practica li, p. 63.
3
C. Buiai, B.-N. Buiai, op. cit., p. 405; C. Ap. Suceava, s. pen., dec. nr. 125/2003, în 1.-A. Stoia, Unele
consideraţii privind circumstanţele agravante prevăzute de art. 75 alin. (1) fit. a), b) teza I şi fit. c) C.pen., în
C.D.P. nr. 4/2010, pp. 50-51.
4
În acest sens: Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p.197; D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal
comentat, p. 452; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 254; J. Grigoraş, op. cit., pp.174-175; D. Andrei,
Probleme ale participaţiei penale în lumina reglementării din noul Cod penal, în R.R.D. nr. 12/1968, p. 130;
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 13/1965, în C.D. 1965, p. 67.
5
În acest sens, Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 197, autorii arătând că actele de complicitate
concomitentă, ,,având o existenţă materială, obiectivă, nu-şi pierd fiinţa datorită sus-menţionatei absorbţii".
în acest sens, a se vedea Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 13/1965, cit. supra. Instanţa a
6
'arătat că o conlucrare simultană se poate realiza şi de la distanţă, nefiind esenţial ca toţi făptuitorii să fie
,prezenţi la locul săvârşirii infracţiunii.
D. Pavel, Aspecte ale pluralităţiî de infractori şi de infracţiuni în materie de furt, în Justiţia Nouă
7
nr. 2/1961, pp. 354-355; V. Paşca, op. cit., p. 558. În sens contrar, considerând neapărat necesară
complicele care ghidează coautorii prin indicarea în timp real a unor obstacole pe care
le observă pe monitoare prin intermediul unor camere de supraveghere online etc.).
1142. Soluţia raportării doar la participanţii concomitenţi şi la autor sau coautori s-a
impus atât în doctrina, cât şi în jurisprudenţa majoritară sub imperiul Codului penal
anterior1 . Cu toate acestea, deşi Codul actual nu aduce modificări de substanţă
circumstanţei analizate, s-a susţinut, în mod izolat, în literatura de specialitate 2 şi în practica
judiciară recentă 3 , ideea luării în considerare a tuturor participanţilor, indiferent de calita-
tea lor. în aceste condiţii, credem că trebuie să insistăm asupra raţiunii avute în vedere de
legiuitor prin reglementarea acestei circumstanţe, dezvoltând argumentele pentru care,
alături de autor şi coautori, doar participanţii concomitenţi au relevanţă pentru reţinerea
circumstanţei.
Astfel, pe de o parte, acţiunile participanţilor anteriori - instigatori sau complici ante-
riori - nu amplifică prin ele însele periculozitatea faptei autorului. De exemplu, este mai
puţin periculos autorul care a fost determinat la comiterea infracţiunii de o singură
persoană (instigator) faţă de cel care a fost instigat de două persoane aflate în înţelegere
conlucrarea şi spaţială a cel puţin trei persoane pentru a se putea reţine circumstanţa, a se vedea I. Ristea,
Analiza circumstanţe/or agravante reglementate de noul Cod penal, în Dreptul nr. 4/2012, p. 76.
1 Pentru o opinie contrară, a se vedea C. Buiai, B.N. Buiai, op. cit., p. 405. Profesorul C. Buiai revine
astfel asupra opiniei exprimate iniţial - C. Buiai, Comentariu, în Explicaţii li, p. 162, unde nu doar că
excludea posibilitatea ca instigatorii şi complicii anteriori să fie luaţi în calcul pentru aplicarea agravantei,
dar părea să limiteze la autori şi coautori sfera persoanelor care ar determina reţinerea acesteia. Opinia nu
a fost împărtăşită de alţi autori exponenţi ai şcolii de la Bucureşti, care, atât sub imperiul Codului anterior
(C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2006, p. 385), cât şi în contextul legislaţiei actuale (C. Mitrache,
C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 254), se raportează doar la participanţii concomitenţi.
2 Considerând explicit că prin adverbul „împreună" Codul presupune atât coautoratul, cât şi
instigarea, complicitatea anterioară sau concomitentă, a se vedea LV. Lefterache, Drept penal... , cit. supra,
2016, p. 436. Opinia este reluată în LV. Lefterache, Comentariu, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay,
LV. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, op. cit., p. 290, unde se arată că circumstanţa nu poate
fi restrânsă doar la coautori.
3
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 123/A/2017 (http://www.scj.ro), a cărei motivare este susceptibilă de
serioase obiecţiuni:
(i) ,,literatura de specialitate şi practica judiciară au statuat, În marea lor majoritate, că această circumstanţă
agravantă are în vedere participaţia penală" (s.n.), lucru neadevărat, în doctrină ideea fiind minoritară;
(ii) ,,termenul «împreună» defineşte, din perspectiva normei penale, atât coautoratul, cât şi
instigarea, complicitatea concomitentă sau anterioară săvârşirii faptei. Interpretarea decurge din modul în
care norma penală defineşte participanţii ca fiind persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte în
calitate de autori, instigatori sau complici. În consecinţă, participaţia descrisă de circumstanţa agravantă
nu poate fi limitată la coautorat" (s.n.). Subliniem că doctrina majoritară nu a susţinut vreodată limitarea
la forma coautoratului, ci la participanţii concomitenţi;
(iii) ,,nu are relevanţă prezenţa concomitentă la locul faptei, această circumstanţă există atunci când
se probează voinţa comună de a acţiona, chiar şi în ipoteza în care nu se poate vorbi de prezenţa concomi-
tentă la locul faptei a făptuitorilor''. Într-adevăr, prezenţa concomitentă nu este necesară, dar stabilirea
voinţei comune de a acţiona condiţionează existenţa participaţiei, şi nu a agravantei analizate;
(iv) ,,( ... ) în cauză, raportat la împrejurările faptice reţinute în cele ce preced, a existat cel puţin o
concomitenţă În ce priveşte scopul unic pentru care a acţionat fiecare dintre inculpaţi" (s.n.). Nu înţelegem,
din nou, ce înseamnă (şi ce relevanţă ar avea) stabilirea unui scop unic, căci -în cele din urmă - aceasta
este, de regulă, o condiţie generală a participaţiei penale.
(coinstigatori)? Cu certitudine, nu; în al doilea caz, cel mai probabil, autorul s-a lăsat mai
greu convins să comită fapta, ceea ce exclude ideea unei periculozităţi mai accentuate, care
să justifice incidenţa agravantei. Prin urmare, reţinerea circumstanţei agravante legale a
comiterii faptei de trei sau mai multe persoane împreună nu îşi poate găsi locul în situaţia
în care există un autor şi doi instigatori. Tot astfel, nu se poate susţine că autorul care îşi
procură toate mijloacele sau instrumentele necesare comiterii faptei de la aceeaşi
persoană (complice anterior) ar fi mai puţin periculos decât cel care a obţinut aceste
mijloace de la două persoane diferite.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că, în sistemul nostru de drept, compli-
citatea este o formă secundară de participaţie şi îşi extrage caracterul ilicit din fapta
autorului, fiind, de regulă, lipsită de relevanţă penală până în momentul comiterii infrac-
ţiunii de către acesta. Prin urmare, ar fi ilogic ca un act de complicitate anterioară, lipsit cel
mai adesea de o periculozitate proprie şi care dobândeşte caracter infracţional doar dacă
şi când autorul trece la executare, să determine prin el însuşi o amplificare a periculozităţii
faptei sau persoanei autorului. Situaţia este însă diferită în cazul complicităţii conco-
mitente, deoarece, în acest caz, actele de ajutor se integrează de la început în contextul
unei acţiuni sancţionabile penal, a cărei periculozitate era suficientă pentru a justifica o
represiune penală. În măsura în care intervenţia complicelui concomitent se suprapune
peste această activitate, ea va determina în mod necesar o amplificare a periculozităţii
iniţiale a faptei autorului, căci va creşte siguranţa acestuia în săvârşirea faptei, va spori
şansele de reuşită ori va facilita rămânerea autorului în posesia produsului infracţiunii.
Nuîn ultimul rând, arătăm din nou că trebuie avută în vedere formularea textului, care
vorbeşte de comiterea faptei de trei sau mai multe persoane Împreună. Dacă legiuitorul ar
fi dorit să acopere toate formele de participaţie, s-ar fi mărginit la a menţiona comiterea
faptei de trei sau mai multe persoane. O asemenea formulare, coroborată cu dispoziţiile
art. 174 C.pen., care arată că prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege atât săvârşirea în
calitate de autor, cât şi participarea la comitere în calitate de instigator sau complice, nu ar
fi lăsat nicio îndoială cu privire la includerea tuturor participanţilor în categoria celor care
determină incidenţa agravantei. De altfel, sub imperiul Codului penal de la 1937, deşi legea
nu folosea cuvântul Împreună, interpretarea dată de doctrină şi jurisprudenţă era în sensul
condiţionării reţinerii agravantei de concomitenţa intervenţiei participanţilor 1 . Trebuie
Chiar dacă în Codul penal din 1937 nu erau regrupate în Partea generală circumstanţe agravante
1
generale, multe dintre circumstanţele regrupate în art. 77 C.pen. se regăseau în Partea specială a Codului
penal de la 1937, în cadrul formelor agravate ale unor infracţiuni, exemplul cel mai cunoscut fiind acela al
infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 525 alin. (1) pct. 4 lit. c) - furtul săvârşit de două sau mai
multe persoane. În legătură cu condiţiile de reţinere a acestei agravante, este relevantă opinia exprimată
chiar de autorii codului respectiv, în magistralul comentariu pe marginea acestuia, publicat imediat după
intrarea lui în vigoare. Astfel, profesorul Traian Pop arăta că „se cere ca cele două sau mai multe persoane
să fie de faţă şi să participe la comiterea infracţiunii. (... ) Nu se socoteşte între persoanele vizate de lit. c)
din p. 4 al art. 525 instigatorul care, mai Înainte şi în alt loc, determinase pe alţii la săvârşirea furtului
precum nici complicele care mai înainte şi în alt loc (... ) dăduse instrumente sau instrucţiuni pentru
comiterea furtului, dar nu a asistat cu ocazia furtului" -a se vedea Tr. Pop, Comentare, în C.G. Rătescu ş.a.,
op. cit., voi. lll, p. 438. Această poziţie a doctrinei române, urmată fără ezitare de jurisprudenţă, era în
consonanţă şi cu orientarea practicii judiciare a vremii din statele a căror legislaţîe influenţase noua legiuire
penală română. Astfel, în aceeaşi perioadă, Curtea de Casaţie italiană statua că, ,,pentru ca să existe
circumstanţa agravantă a furtului săvârşit de două sau mai multe persoane, trebuie să se constate în actul
operativ, adică în faza de executare propriu-zisă, dacă au cooperat mai multe persoane, chiar dacă unii din
ei au dat numai un sprijin moral. A admite că această circumstanţă se aplică şi în cazul când în faza
complicele care ghidează coautorii prin indicarea în timp real a unor obstacole pe care
le observă pe monitoare prin intermediul unor camere de supraveghere online etc.).
1142. Soluţia raportării doar la participanţii concomitenţi şi la autor sau coautori s-a
impus atât în doctrina, cât şi în jurisprudenţa majoritară sub imperiul Codului penal
anterior1. Cu toate acestea, deşi Codul actual nu aduce modificări de substanţă
circumstanţei analizate, s-a susţinut, în mod izolat, în literatura de specialitate 2 şiîn practica
judiciară recentă 3 , ideea luării în considerare a tuturor participanţilor, indiferent de calita-
tea lor. în aceste condiţii, credem că trebuie să insistăm asupra raţiunii avute în vedere de
legiuitor prin reglementarea acestei circumstanţe, dezvoltând argumentele pentru care,
alături de autor şi coautori, doar participanţii concomitenţi au relevanţă pentru reţinerea
circumstanţei.
Astfel, pe de o parte, acţiunile participanţilor anteriori - instigatori sau complici ante-
riori - nu amplifică prin ele însele periculozitatea faptei autorului. De exemplu, este mai
puţin periculos autorul care a fost determinat la comiterea infracţiunii de o singură
persoană (instigator) faţă de cel care a fost instigat de două persoane aflate în înţelegere
conlucrarea şi spaţială a cel puţin trei persoane pentru a se putea reţine circumstanţa, a se vedea I. Ristea,
Analiza circumstanţelor agravante reglementate de noul Cod penal, în Dreptul nr. 4/2012, p. 76.
1 Pentru o opinie contrară, a se vedea C. Buiai, B.N. Buiai, op. cit., p. 405. Profesorul C. Buiai revine
astfel asupra opiniei exprimate iniţial - C. Buiai, Comentariu, în Explicaţii li, p. 162, unde nu doar că
excludea posibilitatea ca instigatorii şi complicii anteriori să fie luaţi în calcul pentru aplicarea agravantei,
dar părea să limiteze la autori şi coautori sfera persoanelor care ar determina reţinerea acesteia. Opinia nu
a fost împărtăşită de alţi autori exponenţi ai şcolii de la Bucureşti, care, atât sub imperiul Codului anterior
(C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2006, p. 385), cât şi în contextul legislaţiei actuale (C. Mitrache,
C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 254), se raportează doar la participanţii concomitenţi.
2 Considerând explicit că prin adverbul „împreună" Codul presupune atât coautoratul, cât şi
instigarea, complicitatea anterioară sau concomitentă, a se vedea l.V. lefterache, Drept penal... , cit. supra,
2016, p. 436. Opinia este reluată în LV. Lefterache, Comentariu, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay,
L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, op. cit., p. 290, unde se arată că circumstanţa nu poate
fi restrânsă doar la coautori.
3 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 123/A/2017 (http://www.scj.ro), a cărei motivare este susceptibilă de
serioase obiecţiuni:
(i) ,,literatura de specialitate şi practica judiciară au statuat, în marea lor majoritate, că această circumstanţă
agravantă are în vedere participaţia penală" (s.n.), lucru neadevărat, în doctrină ideea fiind minoritară;
(ii) ,,termenul «împreună» defineşte, din perspectiva normei penale, atât coautoratul, cât şi
instigarea, complicitatea concomitentă sau anterioară săvârşirii faptei. Interpretarea decurge din modul în
care norma penală defineşte participanţii ca fiind persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte în
calitate de autori, instigatori sau complici. În consecinţă, participaţia descrisă de circumstanţa agravantă
nu poate fi limitată la coautorat" (s.n.). Subliniem că doctrina majoritară nu a susţinut vreodată limitarea
la forma coautoratului, ci la participanţii concomitenţi;
(iii) ,,nu are relevanţă prezenţa concomitentă la locul faptei, această circumstanţă există atunci când
se probează voinţa comună de a acţiona, chiar şi în ipoteza în care nu se poate vorbi de prezenţa concomi·
tentă la locul faptei a făptuitorilor". Într-adevăr, prezenţa concomitentă nu este necesară, dar stabilirea
voinţei comune de a acţiona condiţionează existenţa participaţiei, şi nu a agravantei analizate;
(iv) ,,( ... ) în cauză, raportat la împrejurările faptice reţinute în cele ce preced, a existat cel puţin o
concomitenţă în ce priveşte scopul unic pentru care a acţionat fiecare dintre inculpaţi" (s.n.). Nu înţelegem,
din nou, ce înseamnă (şi ce relevanţă ar avea) stabilirea unui scop unic, căci - în cele din urmă - aceasta
este, de regulă, o condiţie generală a participaţiei penale.
(coinstigatori)? Cu certitudine, nu; în al doilea caz, cel mai probabil, autorul s-a lăsat mai
greu convins să comită fapta, ceea ce exclude ideea unei perîculozităţi mai accentuate, care
să justifice incidenţa agravantei. Prin urmare, reţinerea circumstanţei agravante legale a
comiterii faptei de trei sau mai multe persoane împreună nu îşi poate găsi locul în situaţia
în care există un autor şi doi instigatori. Tot astfel, nu se poate susţine că autorul care îşi
procură toate mijloacele sau instrumentele necesare comiterii faptei de la aceeaşi
persoană (complice anterior) ar fi mai puţin periculos decât cel care a obţinut aceste
mijloace de la două persoane diferite.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că, în sistemul nostru de drept, compli-
citatea este o formă secundară de participaţie şi îşi extrage caracterul ilicit din fapta
autorului, fiind, de regulă, lipsită de relevanţă penală până în momentul comiterii infrac-
ţiunii de către acesta. Prin urmare, ar fi ilogic ca un act de complicitate anterioară, lipsit cel
mai adesea de o periculozitate proprie şi care dobândeşte caracter infracţional doar dacă
şi când autorul trece la executare, să determine prin el însuşi o amplificare a periculozităţîi
faptei sau persoanei autorului. Situaţia este însă diferită în cazul complicităţii conco-
mitente, deoarece, în acest caz, actele de ajutor se integrează de la început în contextul
unei acţiuni sancţionabile penal, a cărei periculozitate era suficientă pentru a justifica o
represiune penală. În măsura în care intervenţia complicelui concomitent se suprapune
peste această activitate, ea va determina în mod necesar o amplificare a periculozităţii
iniţiale a faptei autorului, căci va creşte siguranţa acestuia în săvârşirea faptei, va spori
şansele de reuşită ori va facilita rămânerea autorului în posesia produsului infracţiunii.
Nu în ultimul rând, arătăm din nou că trebuie avută în vedere formularea textului, care
vorbeşte de comiterea faptei de trei sau mai multe persoane Împreună. Dacă legiuitorul ar
fi dorit să acopere toate formele de participaţie, s-ar fi mărginit la a menţiona comiterea
faptei de trei sau mai multe persoane. O asemenea formulare, coroborată cu dispoziţiile
art. 174 C.pen., care arată că prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege atât săvârşirea în
calitate de autor, cât şi participarea la comitere în calitate de instigator sau complice, nu ar
fi lăsat nicio îndoială cu privire la includerea tuturor participanţilor în categoria celor care
determină incidenţa agravantei. De altfel, sub imperiul Codului penal de la 1937, deşi legea
nu folosea cuvântul Împreună, interpretarea dată de doctrină şi jurisprudenţă era în sensul
condiţionării reţinerii agravantei de concomitenţa intervenţiei participanţilor 1 • Trebuie
1
Chiar dacă în Codul penal din 1937 nu erau regrupate în Partea generală circumstanţe agravante
generale, multe dintre circumstanţele regrupate în art. 77 C.pen. se regăseau în Partea specială a Codului
penal de la 1937, în cadrul formelor agravate ale unor infracţiuni, exemplul cel mai cunoscut fiind acela al
infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 525 alin. (1) pct. 4 lit. c) - furtul săvârşit de două sau mai
multe persoane. În legătură cu condiţiîle de reţinere a acestei agravante, este relevantă opinia exprimată
chiar de autorii codului respectiv, în magistralul comentariu pe marginea acestuia, publicat imediat după
intrarea lui în vigoare. Astfel, profesorul Traian Pop arăta că „se cere ca cele două sau mai multe persoane
să fie de faţă şi să participe la comiterea infracţiunii. (... ) Nu se socoteşte între persoanele vizate de lit. c)
din p. 4 al art. 525 instigatorul care, mai Înainte şi În alt loc, determinase pe alţii la săvârşirea furtului
precum nici complicele care mai Înainte şi În alt loc (... ) dăduse instrumente sau instrucţiuni pentru
comiterea furtului, dar nu a asistat cu ocazia furtului" - a se vedea Tr. Pop, Comentare, în C.G. Rătescu ş.a.,
op. cit., voi. III, p. 438. Această poziţie a doctrinei române, urmată fără ezitare de jurisprudenţă, era în
consonanţă şi cu orientarea practicii judiciare a vremii din statele a căror legislaţie influenţase noua legiuire
penală română. Astfel, în aceeaşi perioadă, Curtea de Casaţie italiană statua că, ,,pentru ca să existe
circumstanţa agravantă a furtului săvârşit de două sau mai multe persoane, trebuie să se constate în actul
operativ, adică în faza de executare propriu~zisă, dacă au cooperat mai multe persoane, chiar dacă unii din
ei au dat numai un sprijin moral. A admite că această circumstanţă se aplică şi în cazul când în faza
menţionat însă faptul că în Codul penal de la 1937 nu exista un text similar celui din art. 174
C.pen. (sau în art. 144 C.pen. 1969). De aceea, credem că adăugarea adverbului împreună
nu a fost întâmplătoare, ci a fost menită tocmai să evite o extindere nejustificată a aplica-
bilităţii agravantei, fundamentată pe dispoziţiile art. 174 C.pen., şi să asigure menţinerea
orientării raţionale încetăţenite sub imperiul reglementării anterioare.
1143. Având însă în vedere şi cele expuse mai sus, supunem discuţiei alte două ipoteze
ce pot genera discuţii în practică, şi anume posibilitatea reţinerii circumstanţei (i) in cazul
infracţiunilor cu durată de consumare în timp (continuă, continuată, obicei}, respectiv (ii) în
situaţia
în care infracţiunea este comisă de trei sau mai mulţi coautori ce nu acţionează
concomitent.
(i) în prima ipoteză, circumstanţa se va reţine chiar dacă, spre exemplu, autorul este
ajutat la o acţiune din structura continuatei de un complice, iar la altă acţiune de un alt
complice. Nu este necesar ca la fiecare acţiune sau inacţiune (sau nici măcar la una singură)
să acţioneze toţi trei împreună, căci infracţiunea este unică. La fel, în cazul unei infracţiuni
continue de lipsire de libertate în mod ilegal, dacă la momentul privării de libertate a
victimei autorul este ajutat de un complice, iar ulterior complicele respectiv trebuie să
plece şi este înlocuit de un altul pentru restul activităţii, vom reţine circumstanţa.
(ii) Legat de cea de-a doua ipoteză, ne imaginăm exemplul unui fals material în înscri-
suri, comis în varianta contrafacerii scrierii, adică plăsmuirea unui înscris, atribuindu-i-se
aparenţa unui înscris oficial, autentic. În acest caz, fapta este comisă de trei persoane,
fiecare fiind specializată în falsificarea unor componente ale înscrisului (un sigiliu, o
banderolă de siguranţă, o semnătură etc.)- crearea unui înscris fals „de succes" implică, să
presupunem, necesitatea ca fiecare coautor să intervină ulterior finalizării actului de
executare al celuilalt (spre exemplu, reproducerea sigiliului urmează după plăsmuirea
banderolei de siguranţă, iar semnătura este realizată la final). Se pune întrebarea dacă
putem reţine circumstanţa comiterii faptei de trei sau mai multe persoane împreună, în
condiţiile în care cei trei, prin ipoteză, nu acţionează concomitent (mai mult, adăugăm noi,
ceilalţi doi coautori care nu erau prezenţi când al treilea realiza falsul, pentru a se converti
în complici). în opinia noastră, răspunsul trebuie să fie afirmativ, nu doar pentru că, prin
specificul lor, actele de executare nu puteau fi realizate concomitent, dar mai ales în
preparatorie au cooperat mai multe persoane, darfurtul s-a consumat de o singură persoană ar însemna
a nesocoti raţiunea de a fi a acestei agravante, care constă în sporirea pericolului ca infracţiunea să
consume atunci când executarea se face de mai mulţi inşi" - C. Cas. italiană, dec. din 13 februarie
citată de V. Papadopol, I. Stoenescu, G.V. Protopopescu, Codul penal al R.P.R. adnotat, Ed. de
Bucureşti, 1948, pp. 573-574. Această interpretare a agravantei privind comiterea faptei de două sau
multe persoane a fost promovată constant de jurisprudenţă, chiar şi după modificările aduse Codului
începând cu anul 1948. Astfel, Plenul fostului Tribunal Suprem statua pe calea unei decizii de îndrumare
furtul este calificat în considerarea acestei agravante atunci când „două sau mai multe persoane să,,ârs;esc
infracţiunea în calitate de coautori, precum şi în cazurile în care autor al furtului este o singură oe,rso,ana.
însă la activitatea acesteia participă şi complici care ajută, înlesnesc sau uşurează activitatea autorului,
acţiuni simultane, de natură să întărească hotărârea acestuia de a săvârşi infracţiunea ori de a micşora
anihila posibilităţile de apărare ale victimei" (s.n.) - Plenul Trib. Suprem., dec. de îndrumare nr. ,,,,,,,,,
în Justiţia Nouă nr. 9/1965, p. 121. Este de subliniat faptul că această decizie de îndrumare a fost
pentru că unele instanţe considerau că agravanta se aplică doar în cazul existenţei a doi sau mai
coautori, şi nicidecum pentru că o parte a practicii ar fi apreciat că trebuie luaţi în calcul toţi
indiferent de calitatea lor.
considerarea faptului că săvârşirea în acest mod era menită să sporească şansele de succes,
înscrisul realizat având aparenţă de autenticitate.
- să existe o legătură subiectivă Între făptuitori

1144. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, condiţia
va fi întotdeauna
îndeplinită în cazurile în care suntem în prezenţa unei participaţii proprii'.
Probleme pot însă să se ivească în ipoteza participaţiei improprii, când unul sau mai
mulţi participanţi acţionează din culpă, fără vinovăţie sau în prezenţa unei cauze de
neimputabilitate. Credem însă că şi în aceste cazuri va putea fi îndeplinită condiţia, căci
este suficient ca unul dintre făptuitori să acţioneze cu intenţie, fiind lipsită de relevanţă
reprezentarea pe care ceilalţi participanţi ar avea-o referitor la fapta efectiv comisă.
Evident însă, în cazul participanţilor improprii, circumstanţa nu va fi incidentă, aceştia
putând invoca, după cum vom arăta mai jos, eroarea.
- pluralitatea de participanţi să nu fie cerută de natura infracţiunii sau de conţinutul

legal
1145. În literatura de specialitate au existat, de-a lungul timpului, numeroase discuţii
în raport cu posibilitatea reţinerii circumstanţei în cazul infracţiunilor caracterizate de
pluralitate naturală sau constituită (autorat colectiv).
Opinia majoritară este în sensul imposibilităţii reţinerii circumstanţei, deoarece aceste
infracţiuni impun fie prin natura lor (cazul pluralităţii naturale), fie prin voinţa legiuitorului
(cazul pluralităţii constituite) existenţa mai multor persoane ce acţionează în calitate de
autor2 • În opinia noastră, nu credem că se poate generaliza, fiind necesar a se verifica, de
la caz la caz, chiar şi în ipoteza infracţiunilor caracterizate de pluralitate naturală sau
constituită. Astfel, specificul pluralităţii naturale este că avem cel puţin două persoane care
comit acte de executare. Prin urmare, din perspectiva circumstanţei analizate, discuţia se
poarte purta cu uşurinţă pe ipoteza mai multor complici concomitenţi - spre exemplu, în
cazul unei încăierări (doi trecători aleg să ajute o persoană implicată în conflictul gene-
ralizat, aruncându-i un spray paralizant şi o bâtă 3 ) ori în cazul infracţiunii de incest (punerea
la dispoziţie a apartamentului pentru întreţinerea relaţiilor incestuoase) sau bigamie (mai
multe persoane aleg să semneze în registrul de stare civilă ca martori la încheierea
căsătoriei) 4 •
De asemenea, în raport cu pluralitatea constituită, credem că, în condiţiile în care
definiţia grupului infracţional organizat (art. 367 C.pen.) prevede cel puţin trei persoane,
1
1.-A. Stoia, op. cit., p. 60.
2
În acest sens: V. Puşcaşu, op. cit., p. 59; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017,
p. 366.
3
În sens contrar, excluzând posibilitatea reţinerii circumstanţei în cazul infracţiunii de încăierare:
1.-A. Stoia, op. cit., p. 61; Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 202. Autorii din urmă citaţi arată că
incidenţa agravantei este exclusă, deoarece incriminarea implică pluralitate de infractori - se pierde însă
din vedere că incriminarea face referire doar la persoane care comit acte de executare, iar nu şi la cele care
oferă sprijin moral sau material (complici).
4
În acelaşi sens, D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal comentat, p. 451, arătându-se că aceasta a
fost raţiunea introducerii minimului de trei persoane, tocmai pentru că există infracţiuni care, prin natura
lor, impun participarea a două persoane. A se vedea şi: 1.-A. Stoia, op. cit., p. 61; Şt. Daneş, V. Papadopol,
Op. cit., 2004, p. 202.
circumstanţa agravantă nu va putea fi reţinută 1 . În schimb, odată ce se comit infracţiu

nile-program ale grupului infracţional organizat (spre exemplu, trafic de droguri, de
migranţi etc.), nimic nu împiedică reţinerea circumstanţei agravante în raport cu aceste
infracţiuni, în măsura în care avem cel puţin trei participanţi concomitenţi. De altfel, aşa
cum am arătat şi cu ocazia tratării participaţiei penale, pentru infracţiunile-program se
aplică regulile generale în materia participaţiei, astfel că şi circumstanţa va urma regimul
de drept comun'.
1146. Circumstanţa analizată este una reală, deoarece priveşte modul de comitere
a faptei, ceea ce se înseamnă că ea se va răsfrânge asupra tuturor participanţilor
(inclusiv complici anteriori sau instigatori), în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau
au prevăzut-o, în condiţiile art. 50 alin. (2) C.pen. Atragem aici atenţia asupra următoa
relor probleme: este posibil ca o persoană să fie „numărată" pentru a fi în prezenţa celor
cel puţin trei persoane care comit fapta împreună, fără ca în cazul acesteia să se reţină
circumstanţa (exemplul unei persoane care comite fapta cunoscând doar că mai are
alături un coautor, fără a şti că acesta din urmă are în ureche o cască miniaturizată, de
unde primeşte informaţii esenţiale de la un complice concomitent; tot aşa, ne gândim
la exemplul unei persoane care acţionează fără discernământ, fiind un participant
impropriu), respectiv este posibil ca circumstanţa să se răsfrângă asupra unui parti-
cipant care nu este concomitent, în măsura în care a cunoscut sau a prevăzut faptul că
vor participa cel puţin trei persoane la săvârşirea ei (în exemplul de mai sus, să ne
imaginăm că există o a patra persoană, un instigator, care a planificat întreaga desfă
şurare a faptei).
Din perspectiva infracţiunilor cu durată de consumare în timp, în măsura în care
pentru una dintre acţiunile sau inacţiunile din componenţa lor se va reţine această
circumstanţă, ea va fi incidentă în cazul întregii forme de unitate infracţională 3 (spre
exemplu, în cazul unui furt comis în formă continuată, este suficient ca la una dintre
acţiunile componente să reţinem circumstanţa agravantă pentru a o reţine, în mod
obligatoriu, la întreaga infracţiune; faptul că toate celelalte acţiuni din componenţa
continuatei nu au mai fost comise de trei sau mai multe persoane împreună va putea fi
luat în considerare doar la individualizarea judiciară a pedepsei).
Circumstanţa ar putea fi reţinută în teorie în cazul infracţiunilor caracterizate de pluralitate consti-

1
tuită, dar ale căror elementele constitutive pot să fie întrunite şi fără contribuţia a cel puţin trei persoane.
Un exemplu în acest sens arfi dispoziţiile art. 8 alin. (2) din legea nr. 241/2005. În realitate însă, o înţelegere
între două persoane rar ar putea să fie considerată „asociere infracţională", astfel că înclinăm să credem
că circumstanţa analizată nu este în sine compatibilă cu pluralitatea constituită. În acelaşi sens, refuzând
de plano această posibilitate, raportat la art. 323 C.pen. 1969, a se vedea 1.-A. Stoia, ap. cit., p. 61.
2
Supra, cap. IX,§ 846. în acelaşi sens: Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 203; D. Ciuncan, Unele
consideraţii privind săvârşirea infracţiunii de mai multe persoane, în R.R.D. nr. 6/1983, p. 34.
3
în raport cu infracţiunea în formă continuată, a se vedea M. Basarab, op. cit., voi. li, p. 217; pentru
exemplificare, în cazul infracţiunii complexe, a se vedea LV. Lefterache, Drept penal... , cit. supra, 2014,
p. 250.
'individualizarea judiciară a pedepselor 425
b) Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degra-

dante
1147. În realitate, suntem în prezenţa a două circumstanţe agravante distincte: co-
miterea faptei prin cruzimi, respectiv prin supunerea victimei la tratamente degradante.
Raţiunea circumstanţei săvârşirii infracţiunii prin cruzimi rezidă în ferocitatea de
care dă dovadă infractorul, care alege să supună victima unor chinuri inutile pentru
comiterea faptei. Pentru a se reţine circumstanţa, atât jurisprudenţa, cât şi literatura de
specialitate consideră necesar a fi întrunite două condiţii: în primul rând, prin comiterea
faptei să se cauzeze victimei suferinţe inutile pe o perioadă îndelungată de timp,
suferinţe care nu erau necesare pentru a fi consumată fapta, respectiv, în al doilea rând,
fapta, prin natura ei, să cauzeze un sentiment de oroare victimei şi altor persoane care
. află de săvârşirea ei'. În acest sens, în doctrină s-a arătat că este indiferent dacă actele
au dus prin ele însele la producerea rezultatului infracţiunii sau dacă făptuitorul le-a
comis doar pentru a chinui victima 2 •
Raportat la condiţiile mai sus amintite, arătăm că, în opinia noastră, actele de
cruzime nu se vor reţine dacă ele intervin după producerea rezultatului, în măsura în
care nu mai poate fi îndeplinită condiţia producerii de suferinţe inutile victimei - spre
exemplu, în cazul infracţiunii de omor, când, după uciderea victimei, autorul ar decapita
victima şi i-ar secţiona membrele (în realitate, aici am discuta mai degrabă despre o
posibilă profanare de cadavre3 ). De asemenea, considerăm că a doua condiţie cerută de
doctrină - oroarea produsă terţilor- este mai degrabă o consecinţă firească a condiţiei
producerii de suferinţe inutile o perioadă îndelungată de timp. Prin urmare, credem că,
pentru a fi în prezenţa cruzimilor, este suficientă îndeplinirea primei condiţii.
Circumstanţa este una reală, deoarece priveşte modul de comitere a infracţiunii.
Ase vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 84/2014 (http://www.scj.ro), unde instanţa a reţinut circumstanţa
1
comiterii faptei prin cruzimi în ipoteza în care planul a fost conceput de către autor astfel încât victimei să
i se producă suferinţe vădit mai mari, prelungite în timp şi care depăşeau cu mult suferinţele inerente
acţiunii de ucidere. Astfel, autorul a aruncat un proiectil inflamabil prin geamul unui imobil, provocând
arsuri persoanei aflate înăuntru, iar instanţa a ajuns la concluzia că utilizarea unei substanţe inflamabile a
cauzat victimei suferinţe suplimentare, întrucât, în caz de incendiere, decesul nu sUJvine instantaneu sau
la scurt timp, ci după o suferinţă prelungită, de intensitate deosebită, determinată de arsurile corporale. În
acelaşi sens, s-a reţinut circumstanţa comiterii faptei prin cruzimi în cazul inculpatului care a imobilizat un
copil în vârstă de 4 ani şi a turnat apă clocotită peste corpul acestuia, în zone vitale şi nevitale, mai întâi cu
o cană de 250 ml, iar ulterior cu un cazan de 15 litri, cauzându-i suferinţe prelungite, de mare intensitate-
acţiune întreruptă prin intervenţia unei persoane [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2033/2010 (http://www.scj.ro)].
în alt caz, instanţa a reţinut comiterea faptei prin cruzimi, în condiţiile în care victima a decedat în chinuri
groaznice ca urmare a loviturilor aplicate în mod repetat pe tot corpul cu coada unui topor, suferinţele
create de lovituri fiind amplificate de gerul existent (minus 9 grade), de legarea victimei şi de stropirea
acesteia cu apă în mod constant de către inculpat [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2836/2013 (http://www.scj.ro)].
2
V. Paşca, Curs de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 531,
citându-l pe A. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 86.
3
în acelaşi sens: Gh. Mateuţ, Drept penal special. Sinteză de teorie şi practică judiciară, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1999, voi. I, p. 103; 1.-A. Stoia, op. cit., p. 67; S. Bogdan, op. cit., 2009, p. 52.
Circumstanţa agravantă generală nu se va reţine în măsura în care împrejurarea se

regăseşte fie ca element constitutiv1 fie ca circumstanţă agravantă specială -spre exemplu,
omorul comis prin cruzimi [art. 189 alin. (1) lit. h) C.pen.] sau infracţiunile de război contra
persoanelor prin aplicarea de tratamente cu cruzime sau inumane [art. 440 alin. (1) lit. c)
C.pen. 1]. De asemenea, în doctrină s-a arătat că nu se va reţine circumstanţa în cazul
infracţiunilor al căror element material impune, prin sine însuşî, existenţa unor acte de
cruzime, chiar dacă textul legal nu foloseşte această noţiune în mod expres, în aceste cazuri
actele de cruzime făcând parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii şi fiind indispen-
sabile pentru realizarea tipicităţii -de exemplu, infracţiunea de tortură (art. 282 C.pen.), ce
implică în mod necesar „provocarea unor puternice suferinţe fizice ori psihice" •
2
1148. Conform reglementării actuale, circumstanţa a fost completată cu o teză

nouă, distinctă, şi anume comiterea faptei prin supunerea victimei la tratamente degra-
dante. Pe marginea textului nou-introdus, în doctrină s-a arătat că vom fi în prezenţa
acestei circumstanţe atunci când sunt utilizate mijloace sau procedee care umilesc
victima, fiind de natură a provoca suferinţe fizice ori psihice3, importându-se sensul
cristalizat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 3 din
Convenţie 4 •
Astfel, în doctrină s-a arătat că, în jurisprudenţa Curţii Europene, tratamentul degra-
dant a fost definit ca fiind un act care produce victimei, în ochii săi sau ai altora, o umilire
sau o punere într-o situaţie de inferioritate ori obligarea unei persoane să acţioneze contra
voinţei şi conştiinţei sale, act care atinge un minim de gravitates. Un alt autor subliniază că
expresia „tratament degradant11 are în vedere atingerile grave ale demnităţii umane, vizând
măsurile care sunt de natură să coboare statutul social al persoanei, situaţia sau reputaţia
sa, ori când îi sunt create acesteia sentimente de teamă, nelinişte, inferioritate, de natură
a o umili, înjosi şi, eventual, a-i înfrânge rezistenţa fizică şi psihică 6 •
5-a arătat că pentru existenţa tratamentului degradant nu este necesar niciun element
de publicitate, fiind suficient că umilirea este resimţită de către persoana vătămată. De
asemenea, s-a mai subliniat că, deşi, de regulă, tratamentul degradant presupune existenţa
intenţiei de a umili victima, totuşi acesta va putea fi reţinut atunci când actul comis, chiar
lipsit de acest scop special, conduce la umilirea gravă a persoanei 7 •
în acest sens, a se vedea explicaţiile din Elements of Crimes, p. 34 (https:/fw~,w.icc··cp,i.int/NR/

1
rdonlyres/336923D8-A6AD-40EC-AD7B-45BF9DE73D56/0/ElementsOfCrimesEng.pdf), unde se arată,

marginea reglementării similare din conţinutul infracţiunilor de război de la art. 8 din Statutul Curţii
Internaţionale, că este necesar ca „autorul să producă grave suferinţe fizice sau psihice asupra uneia
mai multor persoane". A se vedea şi M. Bassiouni, lntroduction to lnternational Criminal Law,
Nijhoff Publishers, Leiden - Boston, 2014, p. 187.
2
V. Puşcaşu, op. cit., p. 60.
3
4
5 R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii,
Bucureşti, 2008, p. 97; M. Udroiu, O. Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi

procesual penal român. Tratat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 106.
6 C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ed. C.H.
Bucureşti, 2010, p. 149.

7
R. Chiriţă, op. cit., p. 97; C. Bîrsan, op. cit., pp. 149-150.
.· tndiVidualizarea judiciară a pedepse/ar 427
De exemplu, s-a reţinut existenţa unor tratamente degradante în cazul unei corecţii
corporale aplicate unei eleve de 16 ani de către un cadru didactic de sex masculin1, în
situaţia administrării unor substanţe vomitive fără consimţământul persoanei şi fără a
exista vreo raţiune terapeutică 2 , ori în cazul unor pedepse fizice, degradante în sine, cum
este biciuirea 3•
Pornind de la această jurisprudenţă, doctrina noastră a exemplificat prin ipoteze ca:

expunerea victimei spre batjocură publică, tunderea părului acesteia, dezbrăcarea ei în
public etc. 4 • Alături de aceste exemple, credem că pot intra în aceeaşi categorie cazuri
de genul stropirii victimei cu diverse substanţe care murdăresc sau sunt urât
mirositoare, al băgării victimei cu capul în vasul de toaletă, al raderii sprâncenelor
acesteia, al ruperii sau sustragerii hainelor victimei pentru o umili, determinând-o să se
expună în public parţial sau total dezbrăcată etc.
Şi această circumstanţă este una reală, ţinând de mijloacele şi procedeele de
comitere a faptei, urmând a se răsfrânge asupra tuturor participanţilor, în măsura în
care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
1149. Şi în acest caz, când norma de incriminare include în conţinutul constitutiv-de

bază sau agravat- comiterea infracţiunii prin tratamente degradante, nu mai este posibilă
reţinerea circumstanţei agravante: este cazul infracţiunilor de trafic de migranţi în formă
calificată [art. 263 alin. (2) lit. c) C.pen.], de supunere la rele tratamente, în formă calificată
[art. 281 alin. (2) C.pen.], sau al infracţiunilor de război contra persoanelor [art. 440 alin. (1)
lit. h) C.pen.].
În raport cu noua circumstanţă, opiniile exprimate în literatura de specialitate tind să
considere că aceasta este compatibilă doar cu intenţia directă, autorul prevăzând şi urmă
rind umilirea victimei 5 • Suntem de părere că este excesivă restricţionarea circumstanţei
agravante la ipoteza în care autorul urmăreşte să umilească victima prin aceste procedee,
fiind suficientă pentru existenţa acesteia şi acceptarea unui astfel de rezultat. În fond, prin
consacrarea circumstanţei s-a dorit protejarea victimei prin agravarea sistemului sancţio
nator în ipoteza în care aceasta este pusă într-una dintre situaţiile umilitoare mai sus
imaginate1 neprezentând importanţă dacă situaţia victimei reprezintă obiectivul urmărit de
autor sau este simpla consecinţă a indiferenţei sale.
c) Săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte
persoane ori bunuri
1150. Suntem din nou în prezenţa unei circumstanţe reale, caracterul agravant al
circumstanţei fiind justificat aici de metodele sau mijloacele de comitere a faptei, care,
1
Comisia, cauza Warwick c. Marii Britanii, 18 iulie 1986, citată de C. Bîrsan, op. cit., p. 151.
2
C.E.D.O., cauza Jalloh c. Germaniei, 11 iulie 2006, § 82, citată de C. Bîrsan, op. cit., p. 155. În sens
contrar, nu a fost reţinut tratamentul degradant în cazul unei endoscopii forţate, căci raţiunea aplicării
acestei măsuri a fost preîntâmpinarea dispersării în organismul persoanei a drogurilor ingerate (C.E.D.0.,
cauza Bogumil c. Portugaliei, 7 octombrie 2008, § 68-82, ibidem, pp. 155-156).
3
M. Udroiu, O. Predescu, op. cit. 1 p. 106.
4
V. Paşca, Curs... , cit. supra, p. 531.
5
A se vedea: V. Paşca, Curs... , cit. supra, p. 531; I. Ristea, Analiza... , cit. supra, p. 81.
prin ele însele, sunt extrem de vulnerante, având aptitudinea de a leza alte persoane
sau bunuri decât cele direct vizate prin comiterea faptei (de exemplu, incendiere
explozii, inundaţii, utilizare de substanţe toxice, chimice, asfixiante, inflamabile, infec'.
tarea surselor de apă etc. 1 ).
Pentru reţinerea circumstanţei agravante este suficient ca metodele sau mijloacele
folosite să fie susceptibile să producă un pericol pentru alte valori sociale, nefiind
necesar să se fi produs şi urmarea potenţială în raport cu acestea.
Pe marginea acestui aspect, în literatura de specialitate s-a arătat, cu referire la
infracţiunea de omor, că circumstanţa va fi reţinută doar atunci când s-a produs
moartea unei singure persoane, deoarece, dacă se reţine moartea a două sau mai
multor persoane, se va reţine numai infracţiunea de omor calificat, fără a putea fi
reţinută şi agravanta în discuţie'. În opinia noastră, nu există vreo incompatibilitate în a
reţine circumstanţa agravantă generală chiar în situaţia omorului calificat, în forma
prevăzută de art. 189 alin. (1) lit. f) C.pen. -spre exemplu, cazul uciderii a două persoane
prin incendierea apartamentului în care se aflau, incendiul provocat generând o stare
de pericol şi pentru celelalte apartamente din imobil 3 •
1151. Circumstanţa agravantănu va fi reţinută atunci când starea de pericol pentru

alte bunuri sau persoane constituie un element constitutiv al infracţiunii - de exemplu,
natura obiectului material al infracţiunii, cum se întâmplă în cazul furtului calificat care
are ca obiect material bunuri prin care se pune în pericol siguranţa traficului şi a
persoanelor pe drumurile publice, prevăzut de art. 229 alin. (3) lit. g) C.pen., ori urmarea
acesteia, în cazul diversiunii (art. 403 C.pen.) 4 • Aceeaşi va fi soluţia şi în ipoteza în care
împrejurarea care face obiectul analizei este reglementată ca o circumstanţă agravantă
specială, cum se întâmplă în cazul distrugerii calificate prevăzute de art. 253 alin. (4)
C.pen. sau al cei din culpă [art. 255 alin. (1) C.pen.].
d) Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă

împreună cu un minor
1152. Circumstanţa urmăreşte înăsprirea tratamentului sancţionator pentru
infractorii majori, care demonstrează un pericol social sporit, manifestat prin faptul că
atrag în câmpul infracţional minori, cu discernământ lipsă sau parţial format, afectând
dezvoltarea acestora pe viitor5• Va fi incidentă circumstanţa şi dacă minorul este cel care
1
C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 455; C. Buiai, B.N. Buiai, op. cit., p. 407; V. Paşca, Curs... ,
cit. supra, p. 531; D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal comentat, p. 453.
2
3
4
I. Ristea, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 142.
5 D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal comentat, p. 453; J. Grigoraş, op. cit., p. 177; Şt. Daneş,
V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 208; 1.-A. Stoia, op. cit., p. 73; Şt. Daneş, Individualizarea pedepselor în unele
cazuri speciale, în Dreptul nr. 5/1997, p. 58.
a avut iniţiativa infracţională 1 (el fiind instigatorul, de exemplu), deoarece infractorii

majori sunt la fel de responsabili în acest caz prin menţinerea minorului în activitatea
infracţională'.
Ţinând seama de raţiunea care fundamentează circumstanţa agravantă în discuţie,
aceasta credem că poate subzista doar în cazul infracţiunilor care au la bază un element
intenţional, majorul având reprezentarea că antrenează sau menţine în câmpul
infracţional un minor3•
Pentru aceleaşi considerente, arătăm că este necesar ca majorul să fi cunoscut
starea de minoritate a persoanei cu care a comis infracţiunea sau să o fi prevăzut•.
Circumstanţa agravantă este incidentă indiferent de vârsta minorului, respectiv
indiferent dacă minorul răspunde sau nu penal 5 - ipoteză în care, în funcţie de existenţa
sau nu a discernământului acestuia şi de forma sa de participaţie, ne vom putea situa
pe terenul participaţiei penale proprii sau, după caz, improprii 6 •
Nu are relevanţă nici forma de participaţie a minorului, aceasta putând îmbrăca
oricare dintre formele reglementate de lege. Aşa cum s-a arătat în mod corect în
doctrină, în acest caz nu ne mai aflăm în situaţia de la circumstanţa agravantă a comiterii
faptei de trei sau mai multe persoane împreună, când se cerea condiţia concomitenţei
participanţilor 7 • În cazul de faţă sancţionăm mai drastic majorii care atrag şi menţin în
câmpul infracţional minori (persoane fără discernământ sau cu discernământ parţial
format), astfel că nu mai are importanţă care este forma de participaţie pe care o
îmbracă la cazul concret contribuţia minorului 8 •
1
C. Buiai, Comentariu, în Explicaţii li, p. 164, arătându-se că circumstanţa există chiar atunci când se
constată că minorul însuşi prezintă o stare de periculozitate deosebită sau că el a avut un rol tot aşa de
important în săvârşirea infracţiunii ori a avut chiar iniţiativa săvârşirii faptei penale.
2
Unii autori fac referire la această ultimă ipoteză ca la o formă de încurajare a minorilor la săvârşirea
de infracţiuni - Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 208.
3
în acest sens, 1.-A. Stoia, op. cit., p. 76.
4
D. lucinescu, Comentariu, în Codul penal comentat, p. 453; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014,
p. 456; Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 211.
5
Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 210; I. Ristea, Comentariu, în Explicaţii preliminare li,
p.142.
6
7
Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 211; V. Puşcaşu, op. cit., p. 62; C. Buiai, Comentariu, în
Explicaţii li, p. 164, arătându-se că „nu interesează deci calitatea în care minorul contribuie la săvârşirea
infracţiunii".
În acest sens, a se vedea Nota critică la dec. nr. 3666/2004 a I.C.C.J., s. pen. (apud G. Bodoroncea,
8
I. Kuglay, LV. Lefterache, I. Matei, I. Nedelcu, F. Vasile, op. cit., p. 264), unde instanţa a refuzat reţinerea
circumstanţei agravante la o infracţiune cu autor unic, considerând că aceasta este posibilă doar în caz de
coautorat, or, în cauză, infracţiunea nu putea fi comisă în coautorat. Aşa cum se arată, critic la adresa
deciziei instanţei supreme, termenul „împreună" presupune atât coautoratul, cât şi instigarea, complî-
citatea anterioară sau concomitentă săvârşirii faptei, astfel că instanţa ar fi trebuit să o reţină, în
considerarea formelor de participaţie secundară, adăugăm noi.
1153. Circumstanţa este incidentă nu doar pentru cazurile de pluralitate ocazională

de făptuitori, ci şi pentru ipotezele de pluralitate naturală, respectiv constituită'.
Din perspectiva pluralităţii naturale, exemplul cel mai facil este cel al infracţiunii de
incest, unde un minor ajută doi fraţi majori să întreţină raporturi sexuale.
în fine, raportat la pluralitatea constituită (de exemplu, constituirea unui grup
infracţional organizat, prevăzută de art. 367 C.pen.), se va reţine circumstanţa agravantă,
atât pentru infracţiunea de constituire a grupului, cât şi pentru infracţiunile-program, în
măsura în care acestea vor fi comise împreună de membriî grupului (format din majori şi
cel puţin un minor)'.
1154. Săvârşirea infracţiunii de un infractor major cu un infractor minor este 0

circumstanţă reală, ea referindu-se la modul de comitere a infracţiunii. Circumstanţa nu
trebuie confundată cu cauza (starea) personală subiectivă a minorităţii, căci aici nu
discutăm despre răspunderea minorului, ci de faptul obiectiv că acesta participă la
comiterea unei infracţiuni, împreună cu un major.
Odată catalogată această circumstanţă ca fiind una reală, ea se va răsfrânge asupra

tuturor participanţilor, în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o. În aceste
condiţii, se pune întrebarea dacă circumstanţa se va reţine şi asupra celorlalţi participanţi
minori - spre exemplu, la săvârşirea infracţiunii au participat un minor de 13 ani, altul de 17
ani şi un major, fiecare dintre aceştia cunoscând vârsta celorlalţi. Contrar regulii generale
reglementate în cuprinsul art. 50 C.pen. privind modul de producere (răsfrângere) a efectelor
circumstanţelor reale asupra participanţilor în situaţia cunoaşterii sau prevederii acestora, în
acest caz circumstanţa nu îşi va produce efectul asupra participanţilor minori: explicaţia rezidă
în conţinutul reglementării, care impune calitatea de major a infractorului 3 •
e) Săvârşirea infracţiunii
profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei
vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze
1155. Este o agravantă nou-introdusă, care nu are un corespondent direct în vechea
reglementare, introducerea ei fiind justificată de periculozitatea ridicată a infracţiunii,
dar şi a infractorului, pe care o asemenea împrejurare o evidenţiază 4 •
Analizând conţinutul circumstanţei, în literatura de specialitates s-a arătat că pentru
existenţa acesteia este necesară îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor
condiţii:
1 I. Ristea 1 Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 142; 1.-A. Stoia, op. cit., p. 75. În sensul că
circumstanţa ar avea incidenţă doar în cazurile de participaţie şi de pluralitate naturală, fără a face vreo
referire la cea constituită, a se vedea V. Paşca, Curs... , cit. supra, p. 531.
2
În acelaşi sens, V. Puşcaşu, op. cit., pp. 62-63.
3
În acelaşi sens, C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 456. Fără a argumenta excepţia de la modul
de operare a efectului circumstanţei reale, autorii arată că circumstanţa, fiind reală, se va răsfrânge
,,( ... ) asupra tuturor participanţilor majori care au cunoscut împrejurarea că la săvârşirea infracţiunii
participă şi un minor' (s.n.).
1
4
5
V. Puşcaşu, op. cit., pp. 64-66.
- persoana vătămată să fie, la momentul comiterii infracţiunii, într-o stare de vădită

vulnerabilitate
1156. Prin sintagma „vădită vulnerabilitate" se înţelege situaţia specială a persoanei
vătămate, care este expusă în raport cu comiterea unor infracţiuni', fiind în
. imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, implicând o stare de neputinţă
fizică sau psihică, stare ce nu îi permite să reacţioneze, să se apere în faţa agresorului,
înlesnind astfel comiterea infracţiunii 2 • În doctrină s-a considerat că aceasta poate reieşi
şi din disproporţia vădită din punct de vedere fizic dintre victimă şi agresor 3•
Starea de vulnerabilitate vădită se va evalua de instanţă întotdeauna in concreto,
prin raportare la toate circumstanţele speţei şi punându-se accent pe particularităţile
persoanei vătămate şi ale infractorului.
Modul de formulare a textului de lege impune ca starea persoanei vătămate să
existe la momentul comiterii infracţiunii. În cazul unei infracţiuni cu durată de
consumare în timp, este suficient ca una dintre componente acesteia să fie săvârşite în
condiţiile circumstanţei, pentru ca aceasta să se reţină în raport cu întreaga infracţiune
(de exemplu, autorul sustrage bunuri în mod repetat din apartamentul victimei,
profitând de neatenţia acesteia, iar într-o ocazie sustrage bunuri profitând de faptul că
aceasta era imobilizată la pat ca urmare a unei afecţiuni medicale).
- starea de vulnerabilitate să se datoreze vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau

altor cauze
1157. În raport cu ipoteza vârstei, aceasta poate fi fie fragedă4, fie una înaintată, în
ambele cazuri trebuind însă să se constate că vârsta a determinat o stare de
vulnerabilitate de care a profitat infractorul în comiterea faptei.
În situaţiile în care sursa stării de vulnerabilitate este generată de starea de
sănătate a victimei, aceasta poate fi reprezentată, în concret, de unele afecţiuni
psihice 5 , dar şi de unele probleme de ordin fizic 6 •
Infirmitatea reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a consecinţelor posttrau-

matice, care constă într-o vătămare corporală gravă, totală sau parţială, cu caracter
1
V. Paşca, Curs ... , cit. supra, p. 532.
2
I. Ristea, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 143.
3
C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 456; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra,
2017, p. 368.
4
Sub acest aspect, s-a reţinut în practică, sub imperiul Codului penal anterior, ipoteza văditei
vulnerabilităţi (neputinţe) în cazul în care: părintele a aplicat copilului în vârstă de 2 ani şi 11 luni lovituri cu
palma peste cap, provocându-i fracturi de boltă craniană; victima în vârstă de 3 ani a fost ţinută în condiţii
de exterminare în încăperi neîncălzite pe timp friguros, insuficient alimentată şi îmbrăcată; victima în vârstă
de 9 ani, care nu ştia să înoate, a fost aruncată de pe un pod plutitor de inculpat {Trib. Suprem, s. pen., dec.
nr.1016/1989; Trib. Suprem, c7, dec. nr. 44/1978; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 227/1978; Trib. Suprem,
s. pen., dec. nr. 3846/1973; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1033/1981, toate citate în Practica III, p. 29).
Spre exemplu, ar putea fi cazul unor afecţiuni ca schizofrenia, Alzheimer, sindromul Oown,
5
narcolepsia, alcoolismul etc.

6
De exemplu, obezitate, diverse forme de artroză - gonartroză, coxartroză, spondilartroză etc.
permanent, ce presupune existenţa unei urmări de natură morfologică, marfo-funcţională

sau doar funcţională, care produce un handicap fizic şi/sau psihic şi care generează
persoanei respective o stare de inferioritate 1 . Infirmitatea poate fi fizică (de exemplu,
pierderea unui organ şi/sau încetarea ori diminuarea semnificativă şi permanentă a
funcţionării acestuia, pierderea sau reducerea semnificativă şi permanentă a unui simţ,
lipsa unui segment corporal şi/sau paralizia etc.) sau psihică (când, indiferent de forma sau
intensitatea sub care se manifestă, trebuie să aibă un substrat organic, care să poată fi
obiectivabil - de exemplu, cicatricea meningo-cerebrală 2 ).
Din categoria altor cauze, ne gândim aici la ipoteza somnului, hipnozei, consumului
de alcool sau substanţe psihoactive 3 ori la situaţia unei epuizări fizice a persoanei
vătămate 4 •
- starea de vulnerabilitate să nu fie cauzată de inculpat sau de vreunul dintre

participanţii la infracţiune, pentru a facilita comiterea faptei
1158. Condiţia propusă în doctrină în raport cu noua circumstanţă îşi are
fundamentul în practica judiciară formată în aplicarea prevederilor art. 175 alin. (1)
lit. d) C.pen. 1969, în materia infracţiunii de omor profitând de neputinţa victimei de a
se apăras. Astfel, pentru a fi incidentă circumstanţa agravantă în discuţie, este necesar-
ca o condiţie negativă de existenţă - ca autorul sau oricare dintre participanţi să nu fi
provocat (indus) starea de vulnerabilitate a persoanei vătămate, pentru a putea comite
infracţiunea 6 • în caz contrar, răspunderea autorului se va putea antrena fie pentru
infracţiunea ce se dorea a fi comisă, inducerea stării de vulnerabilitate fiind doar un act
de pregătire (absorbit în infracţiune), fie pentru o formă calificată a infracţiunii iniţial
propuse (de exemplu, în loc să se reţină o tâlhărie simplă, se va reţine o tâlhărie în formă
V. lftene, D. Dermengiu, Medicină legală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 164.
1
2Ibidem. Printre astfel de exemple, a se vedea modificările de personalitate, encefalopatia

posttraumatică a boxerilor, epilepsia posttraumatică - pentru detalii, H. Jung, M. Ardelean, Infirmitatea
permanentă psihică: criteriologie medico~legală psihiatrică, în Romanian Journal of legal Medicine, 2007,
pp. 300-301.
3 Circumstanţa specială cu conţinut similar din conţinutul omorului calificat prevăzut de Codul penal
anterior a fost reţinută în cazul în care inculpatul a aruncat victima de la etaj, pe când aceasta, aflată în
stare de ebrietate profundă, dormea profund, sau o ucide prin lovirea în mod repetat cu toporul în cap, în
timp ce aceasta dormea-Trib. Suprem, s. milit., dec. nr. 94/1976; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.1802/1975;
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2085/1975; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 280/1974, în Practica III, p. 29.
4 A se vedea, pentru prezentarea mai multor hotărâri relevante în domeniu, în materia circumstan-
ţelor agravante speciale cu conţinut parţial similar din Codul penal din 1969: V. Puşcaşu, op. cit., p. 65;
O. Loghin, T. Toader, op. cit., pp. 99-100.
5 A se vedea: Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 55/1982, în Practica III, p. 29; l.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 88/2007 (http://www.scj.ra).

6
A se vedea C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 456. În acelaşi sens, se arată că, în cazul în care
starea de vulnerabilitate a fost indusă din alte motive, anterioare şi independente de comiterea faptei, se
va putea reţine totuşi circumstanţa agravantă generală -V. Puşcaşu, op. cit., p. 65. Autorul exemplifică prin
ipoteza în care autorul infracţiunii a provocat starea de infirmitate a victimei, dar aceasta la un moment
anterior comiterii infracţiunii şi fără vreo legătură cu aceasta {de exemplu, printr-un accident rutier).
agravată, prin utilizarea unei substanţe narcotice sau paralizante), fie pentru o altă
infracţiune distinctă (de exemplu, lovind victima, care ajunge în stare de inconştienţă,
pentru a-i putea sustrage telefonul, dintr-un furt, fapta se transformă într-o tâlhărie).
- infractorul să fi cunoscut şi să fi profitat efectiv de acea stare vulnerabilă a

persoanei vătămate.
1159. O ultimă condiţie necesar a fi îndeplinită este ca autorul să cunoască starea
de vulnerabilitate a victimei şi, mai mult, să fi profitat de aceasta în comiterea
infracţiunii. În cazul în care aceste două elemente nu sunt întrunite, starea de
:vulnerabilitate - deşi existentă obiectiv - nu se va putea reţine, autorul aflându-se în
ipoteza unei erori de fapt asupra circumstanţei agravante [art. 30 alin. (3) C.pen.]. În
acest sens, în raport cu prima cerinţă, doctrina a exemplificat cu ipoteza unui hoţ care
pătrunde în locuinţă crezând că proprietarul este plecat şi sustrage bunuri din holul de
la intrare, fără a cunoaşte că, în realitate, proprietarul se afla în imobil, însă dormea
profund'. În raport cu cea de-a doua cerinţă, ne imaginăm uciderea unei persoane care
suferă de un handicap fizic (de exemplu, ambele picioare i-au fost amputate sau se
găseşte într-o stare de paralizie totală) prin împuşcare cu o armă de la distanţă.
1160. Ţinând seama că face referire la situaţia specială a subiectului pasiv,

circumstanţa este unanim recunoscută în jurisprudenţă şi în doctrină ca fiind una reală.
Circumstanţa nu se va reţine, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile mai sus expuse, în
măsura în care norme de incriminare din Partea specială a Codului sau din legi speciale
includ această împrejurare ca element constitutiv sau de agravare. Astfel, nu va fi posibilă
reţinerea agravantei generale în cazul infracţiunilor de viol sau de agresiune sexuală comise
prin profitarea de imposibilitatea victimei de a s~ apăra sau a-şi exprima voinţa [art. 218
alin. (1) C.pen., art. 219 alin. (1) C.pen.], lipsirea de libertate prin răpirea unei persoane
aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra [art. 205 alin. (2)
C.pen.] etc.
f) Săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte

ubstanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii
1161. Circumstanţa agravantă se regăsea şi în reglementarea anterioară, art. 75
lin. (1) lit. e) C.pen. 1969 reglementând comiterea infracţiunii în stare de beţie anume
rovocată în vederea comiterii faptei, aşa-numita circumstanţă a beţiei preordinate.
Conform Expunerii de motive la Cod, sfera de aplicare a circumstanţei a fost extinsă,
eglementând actualmente intoxicaţia preordinată: astfel, la cauzele care determină
·· ceastă stare au fost adăugate, pe lângă alcool, şi alte substanţe psihoactive, a căror
onsumare reprezintă o încălcare a unei interdicţii legale sau medicale, consecinţă a
onstatărilor practicii judiciare din ultimii ani conform cărora numeroase infracţiuni
ontra persoanei şi contra patrimoniului, dar nu numai, se comit pe fondul consumului
1
434 Drept penal. Partea generală• Voi, li
de alcool, de droguri sau de alte substanţe interzise ori cu regim special'. În ceea ce
priveşte noţiunea de substanţe psihoactive, art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a noului Cod penal arată că „prin substanţe psihoactive se înţelege
substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii".
1162. Analizând conţinutul circumstanţei,

reiese că, pentru a se putea reţine, este
necesar a fi întrunite mai multe condiţii, după cum urmează:
- infracţiunea să fie comisă sub imperiul unei stări de intoxicaţie cu alcool sau cu alte
substanţe psihoactive.
În cazul infracţiunilor cu durată de consumare în timp, este suficient să se constate
că starea de intoxicaţie a existat la una dintre componentele unităţii de infracţiune (act
de executare la unitatea naturală colectivă, acţiune sau inacţiune din structura
continuatei, act de la infracţiunea de obicei, odată probată obişnuinţa, una dintre
infracţiunile absorbite în cazul infracţiunii complexe) pentru a se reţine circumstanţa
agravantă în raport cu infracţiunea comisă;
- intoxicaţia să fie una voluntară, indiferent dacă este completă sau incompletă.
În acest sens, în doctrină s-a arătat că este irelevant pentru existenţa agravantei
dacă intoxicaţia este completă sau incompletă, ceea ce prezintă însă importanţă este ca
infractorul să fi consumat o cantitate de alcool sau de substanţe psihoactive „care să-i
fi creat climatul psihic necesar săvârşirii infracţiunii" 2 ;
- intoxicaţia să fie comisă în scopul săvârşirii infracţiunii.

Pentru a se putea reţine circumstanţa, este esenţial necesar a se demonstra scopul
consumului, care nu poate fi prezumat. În cazul în care nu se va putea proba acest scop,
starea de intoxicaţie va putea avea, eventual, semnificaţia unui criteriu general de
individualizare (legat de împrejurările comiterii faptei sau de starea de sănătate a
inculpatului, în măsura în care discutăm de o posibilă dependenţă de alcool sau alte
substanţe interzise) sau chiar a unei circumstanţe atenuante judiciare, în sensul art. 75
alin. (2) lit. b) C.pen., constituind o împrejurare legată de infracţiune care poate diminua
periculozitatea acesteia sau a infractorului.
De regulă, doctrina considera că se va reţine circumstanţa din art. 75 alin. (1) lit. e)
C.pen. 1969 [actualul art. 77 lit. f) C.pen.] în condiţiile în care infractorul consumă
băuturile alcoolice pentru a-şi face curaj să comită fapta sau pentru a putea invoca
ulterior starea de beţie (intoxicare acum) ca o împrejurare care ar putea să conducă la
excluderea sau atenuarea răspunderii penale 3 •
1
Expunerea de mOtive, cit. supra, p. 200.
2
D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal comentat, p. 215.
3
C. Buiai, Comentariu, în Explicaţii li, pp. 166-167; Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 215;
ndividua!izarea judiciară a pedepse/ar 435
1163. Circumstanţa intoxicaţiei preordinate este o circumstanţă personală subiec-

tivă, ea ţinând de psihicul infractorului, motiv pentru care ea se poate reţine în cazul
'participanţilor doar în ipoteza în care se constată, în cazul fiecăruia în parte, toate
'ondiţiile cumulative necesar a fi îndeplinite. Prin urmare, nu înţelegem opinia majoritar
xprimată în literatura de specialitate care consideră că circumstanţa se poate
obiectiva" sau „converti", răsfrângându-se asupra participanţilor exact ca o circum-
tanţă reală, în măsura în care „aceştia cunosc existenţa şi finalitatea urmărită de autor
rin provocarea stării"'.
Cu sinceritate, ne scapă subtilitatea unei astfel de construcţii şi nu vedem cum, prin
obiectivare - convertire etc., se va putea reţine circumstanţa agravantă a comiterii
faptei în stare de intoxicaţie în cazul unei persoane care nu este, la momentul comiterii
infracţiunii, sub influenţa unor astfel de substanţe.
În realitate, aşa cum am mai arătat şi cu ocazia tratării distincte a clasificării
circumstanţelor în contextul participaţiei penale, clasificarea în sine nu mai are nicio
relevanţă în ipoteza în care circumstanţele personale (subiective - nota bene!) se pot
;,obiectiva" sau „converti". O circumstanţă personală subiectivă nu se poate converti,
nu se poate obiectiva şi ea va rămâne mereu una personală subiectivă, urmând regimul
prevăzut de art. 50 alin. (1) C.pen.
1164. O altă discuţie care a apărut în practica judiciară şiîn literatura de specialitate
a vizat o posibilă suprapunere între această circumstanţă şi agravanta specială a
premeditării. Opinia majoritară este în sensul soluţiei de a nu reţine circumstanţa agra-
vantă analizată atunci când infracţiunea comisă are, ca formă agravată, premeditarea,
iar această premeditare s-a materializat prin consumul de alcool sau substanţe
psihoactive - de exemplu, în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzut de art. 189
alin. (1) lit. a) C.pen. 2 •
În opinia noastră, nu se poate vorbi de o suprapunere între circumstanţa intoxicaţiei
preordinate şi premeditare. Astfel, se poate reţine circumstanţa intoxicaţiei preordinate
ără a fi automat întrunite şi condiţiile premeditării, ba din contră, putem să fim în
prezenţa intenţiei repentine. Ne gândim la exemplul de şcoală al soţului care soseşte
mai repede acasă din delegaţie şi îşi surprinde soţia întreţinând relaţii sexuale cu
actorul poştal. În această situaţie, cuprins de o puternică tulburare sau emoţie, incul-
patul consumă repede câteva pahare de tărie sau consumă substanţe psihoactive
pentru a-şi face curaj să îi ucidă pe cei doi amanţi, faptă pe care o şi comite peste câteva
minute. E o speţă-şablon, prototipul exemplului de infracţiune provocată, omor comis
intenţie repentină sau spontană, ca urmare a actului provocator constând în
V. Dongoroz, Comentariu, în Explicaţii I, p. 222; Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 216. Soluţia
1
este preluată şi de doctrina care analizează dispoziţiile Codului actual -1. Ristea, Comentariu, în Explicaţii
preliminare li, p.144; V. Paşca, Curs ... , cit. supra, p. 532; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra,
2017, p. 369; C. Mitrache, C. Mitrache, ap. cit., 2014, p. 457.
C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 457; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra,
2
2017, p. 369; I. Ristea, Analiza... , cit. supra, p. 85; C. Buiai, B.-N. Buiai, op. cit., p. 409.
436
adulterul soţiei (calificat ca acţiune care atinge grav demnitatea sau faptă ilicită gravă).
Cu alte cuvinte, e posibil, fără doar şi poate, să existe circumstanţa agravantă a intoxi-
caţiei preordinate grefate pe fondul unei intenţii spontane. Prin urmare, în condiţiile în
care intoxicaţia preordinată apare consecutiv unei intenţii premeditate (luarea hotărârii
de a comite fapta într-o stare de relativ calm şi punerea ei în executare după un interval
mai lung), nu vedem de ce nu ar putea fi valorificat acest plus de pericol social, evident
'
prin reţinerea ambelor circumstanţe, atât a celei agravante generale, cât şi a celei
agravante speciale.
g) Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de

o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă
1165. Circumstanţa avea un corespondent parţial în Codul penal din 1969, care
prevedea ca circumstanţă agravantă comiterea infracţiunii „de către o persoană care a
profitat de situaţia prilejuită de o calamitate". În forma actuală, se extinde sfera de
aplicare a circumstanţei, legiuitorul adăugând şi starea de asediu şi starea de urgenţă ca
situaţii-premisă, considerându-se că toate aceste ipoteze reflectă gradul crescut de
pericol social al infractorului, care, pentru comiterea de infracţiuni, profită de aceste
evenimente.
1166. Din analiza conţinutului circumstanţei reiese că aceasta trebuie reţinută de

către instanţa de judecată în măsura în care sunt întrunite următoarele condiţii:
- să se fi produs o calamitate sau să fi fost decretată starea de urgenţă ori starea de
asediu.
Calamitatea a fost definită de doctrină' ca semnificând o nenorocire, un flagel, un

dezastru provocat, de regulă, de un eveniment natural de proporţii, care loveşte o comu-
nitate (cutremur, inundaţie, incendiu de mari dimensiuni), sau un alt incident de asemenea
amploare (spre exemplu, cazul unei ciocniri violente între două trenuri de călători, pline de
pasageri, care au deraiat).
Starea de asediu şi starea de urgenţă privesc situaţii de criză ce impun măsuri excep-
ţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa
apărării ţării şi securităţii naţionale, a democraţiei constituţionale ori pentru prevenirea,
limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre (art. 1 din O.U.G. nr. 1/19992). Starea de
asediu desemnează, conform art. 2 din O.U.G. nr. 1/1999, ansamblul de măsuri excep·
ţionale de natură politică, militară, economică, socială şi de altă natură aplicabile pe întreg
teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea
capacităţii de apărare a ţării la pericole grave 1 actuale sau iminente, care ameninţă suvera-
nitatea, independenţa, unitatea ori integritatea teritorială a statului (măsura se poate
institui pe o durată de maximum 60 de zile). La rândul ei, starea de urgenţă reprezintă
1 Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 217; V. Paşca, Curs ... , cit. supra, p. 532; I. Pascu,
Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., p. 480.
2 O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stăriî de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în M. Of.
nr. 22 din 21 ianuarie 1999.
ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, economică şi de ordine publică

aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi administrativ-teritoriale care se
instituie în următoarele situaţii: a) existenţa unor pericole grave actuale sau iminente
privind securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale; b) iminenţa
producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau
înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre (măsura se poate institui pe o durată de
cel mult 30 de zile);
- infracţiunea este comisă în timpul cât durează starea de urgenţă, de asediu sau
cât mai există situaţia specifică provocată de calamitate.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, prezintă relevanţă momentul
comiterii actului de executare, iar nu cel al producerii efective a rezultatului - astfel, în
cazul unei infracţiuni cu durată de consumare în timp, se va considera îndeplinită
această condiţie chiar dacă rezultatul social mente periculos s-a produs ulterior stării de
calamitate ori după expirarea duratei stării de asediu sau de urgenţă 1 (spre pildă, un
pompier - profitând de intervenţia la stingerea unui incendiu de pădure de mari
proporţii-loveşte cu o piatră un coleg în zona capului, pentru a-l ucide, abandonându-l
apoi în speranţa că trupul îi va fi mistuit de flăcări; în realitate, victima este descoperită
de alţi salvatori, dar decedează la spital câteva zile mai târziu, ca urmare a rănilor şi
arsurilor suferite);
- infractorul să fi profitat de situaţia creată de calamitate sau de starea de asediu

ori de urgenţă la comiterea infracţiunii.
Cu alte cuvinte, se cere ca infractorul să fi folosit efectiv respectiva situaţie în
avantajul său, pentru comiterea infracţiunii, nefiind suficient doar ca temporal fapta să
fie comisă în intervalul respectiv. De exemplu, condiţia este verificată în cazul în care
infractorul, profitând de evacuarea locuitorilor dintr-o localitate afectată de inundaţii,
sustrage bunuri dintr-o gospodărie. În schimb, nu se va reţine circumstanţa în cazul
soţului care îşi ucide soţia în timpul stării de asediu sau de urgenţă, pe fondul unor
certuri conjugale.
Circumstanţa are un caracter real2, toate cele arătate mai sus, cu ocazia analizei
circumstanţei privind vădita vulnerabilitate a victimei, păstrându-şi însă, pentru
identitate de raţiune, actualitatea.
h) Săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,

religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială,
1
I. Ristea, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 146; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014,
2
p. 457; V. Paşca, Curs... , cit. supra, p. 533; Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 217. Pentru o opinie
curioasă, care admite că circumstanţa este reală, dar consideră că se va putea răsfrânge doar asupra
infractorilor majori, a se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 370.
vârstă, dizabi/itate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte
împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei
persoane în raport cu celelalte
1167. Suntem în prezenţa unei circumstanţe personale subiective, ţinând de
mobilul care îl determină pe autor să treacă la săvârşirea faptei, şi anume unul dintre
criteriile discriminatorii enumerate expres.
în literatura de specialitate s-a arătat că circumstanţa, ţinând de mobilul comiterii

infracţiunii, 11
( ••• } nu se poate obiectiva, devenind o circumstanţă reală, chiar dacă ceilalţi
participanţi au cunoscut sau au prevăzut motivul pentru care infractorul a acţionat,

acceptând, în aceste împrejurări, să îi acorde asistenţa necesară, fără, însă, a-şi însuşi
mobilul respectiv (de exemplu, circumstanţa agravantă nu va fi incidentă şi cu privire la
complicele care a ajutat la comiterea unei vătămări corporale asupra unei persoane de altă
etnie, dacă nu şi-a însuşit mobilul infracţiunii care îl anima pe autor, vizând aspectele legate
de etnia diferită a persoanei vătămate, ci era animat de dorinţa de a-i administra acestei
persoane o corecţie, pentru nerestituirea unui împrumutY, 1 . În consecinţă, pentru a putea
fi reţinută circumstanţa agravantă cu privire la toţi participanţii, este necesar ca fiecare
dintre ei să fi acţionat animat de acest mobil discriminatoriu.
Pentru a reţine circumstanţa nu este suficient să se constate că, obiectiv, victima se

încadrează într-unul dintre grupurile identificate prin criteriile de discriminare
enumerate în textul de lege (de exemplu, persoană cu o anumită etnie, de o anumită
rasă etc.), ci trebuie să se probeze că între comiterea infracţiunii şi această apartenenţă
există o legătură motivaţională 2 • Împrejurarea obiectivă va putea constitui însă un
indiciu, pentru a se stabili, pe baza altor probe coroborate, dacă infractorul a acţionat
animat de unul dintre temeiurile de discriminare.
Ţinând seama de caracterul esenţialmente personal al circumstanţei, împărtăşim
opinia exprimată în doctrină conform căreia circumstanţa va incidentă chiar şi în cazul
în care, obiectiv, subiectul pasiv nu aparţine unuia dintre grupurile minoritare, dar
infractorul, din eroare, crede că există această situaţie 3 • Argumentul care sprijină
această soluţie ţine de raţiunea circumstanţei, legiuitorul alegând să îl sancţioneze mai
drastic pe infractor în considerarea mobilului care l-a determinat să treacă la săvârşirea
faptei, or, acesta este prezent chiar şi în ipoteza unei erori de fapt asupra calităţii
subiectului pasiv4 (spre exemplu, infractorul crede, în mod eronat, că victima aparţine
unui alt grup etnic şi îi vatămă integritatea corporală, atât el, cât şi victima aparţinând,
în realitate, aceluiaşi grup etnic).
1 V. Puşcaşu, op. cit., pp. 69-70; I. Ristea, Comentariu, în G. Antoniu, T. Toader, op. cit., voi. li, p. 145.
2 M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, c. Butiuc, Codul penal comentat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007,
voi. I, p. 433; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 457.
3
V. Puşcaşu, op. cit., p. 71
4 De altfel, soluţia nu este nouă, ea fiind promovată în jurisprudenţă şi în doctrină - a se vedea ipoteza
de error in persana raportată la cazul omorului calificat din interes material, când s-a reţinut forma
calificată-Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1721/1981, în O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 97.
Existenţa mobilului special care este valorificat în conţinutul circumstanţei i-a deter-
minat pe numeroşi autori să considere că aceasta se poate reţine doar în cazul infracţiunii
comise cu intenţie directă, căci, în ipoteza celorlalte forme de vinovăţie (intenţie indirectă
sau culpă), mobilul acţiunii, deşi există, nu este relevant penal 1 . În opinia noastră, soluţia
este susceptibilă de rezerve: astfel, în mod evident, autorul trebuie să acţioneze urmărind
(intenţie directă) o anumită lezare a intereselor subiectului pasiv în considerarea unuia
dintre criteriile menţionate. În măsura în care se produce însă o urmare mai gravă,
prevăzută şi acceptată de către autor (ipoteza intenţiei indirecte) sau una pe care o
prevede, dar nu o acceptă ori nu o prevede, deşi trebuia şi putea (culpa, suprapusă peste
intenţia directă, deci o intenţie depăşită), nu credem că mobilul existent iniţial în raport cu
rezultatul de mai mică intensitate îşi pierde relevanţa, acesta fiind în continuare incident.
Exemplificând, ne gândim la ipoteza autorului care doreşte să aplice o serioasă corecţie
corporală victimei, în considerarea religiei acesteia, dar acceptă, raportat la numărul şi
intensitatea loviturilor, că victima ar putea deceda, fapt care însă îi este indiferent. Dacă
victima decedează în final, fiind în prezenţa unui omor comis cu intenţie eventuală, nu
vedem de ce nu trebuie reţinută agravanta iniţială, reprezentată de mobilul care l-a
determinat pe autor să treacă la executare. Soluţia este aceeaşi şi în ipoteza praeterin-
tenţiei: în acelaşi exemplu, autorul - animat de acelaşi mobil -doreşte doar aplicarea unei
corecţii corporale de mică intensitate şi nu prevede, deşi trebuia şi putea, că victima ar
putea să decedeze, lucru care se şi întâmplă. Pentru infracţiunea de lovituri sau vătămări
cauzatoare de moarte din speţă trebuie, fără doar şi poate, reţinută şi circumstanţa
agravantă de la art. 77 lit. h) C.pen.
În fine, subliniem că, şi în cazul întrunirii tuturor condiţiilor impuse de conţinutul

circumstanţei, aceasta va fi reţinută doar dacă norma de incriminare nu include în
conţinutul constitutiv-de bază sau agravat- împrejurarea comiterii infracţiunii din motive
care vizează discriminarea victimei pe vreunul dintre criteriile menţionate. Cu titlu de
exemplu, circumstanţa nu se va reţine în cazul infracţiunii de abuz în serviciu în forma
prevăzut de art. 297 alin. (2) C.pen.
5.3. Efectele circumstanţelor agravante
1168. Aşa cum am arătat deja, Codul penal actual mai prevede doar circumstanţe
agravante legale. Odată întrunite condiţiile de existenţă în cazul fiecăreia, acestea sunt
obligatoriu de reţinut de instanţă. Sub aspectul reţinerii circumstanţelor, situaţia este
identică cu ipoteza circumstanţelor atenuante legale.
În schimb, în privinţa efectelor produse de aceste circumstanţe, situaţia este
diferită: astfel, dacă în cazul circumstanţelor atenuante efectul era de atenuare
obligatorie, în cazul circumstanţelor agravante se păstrează soluţia tradiţională a
legislaţiei noastre, şi anume: acestea atrag o agravare facultativă a pedepsei 2 •
1
V. Paşca, Curs ... , cit. supra, p. 534; M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, op. cit., p. 433.
2
Soluţia a fost criticată de o parte a doctrinei, care a arătat că legiuitorul este lipsit de consecvenţă,
deoarece nu a urmat logica aplicată cauzelor de agravare a răspunderii penale {concurs, recidivă,
pluralitate intermediară), care ar fi impus agravarea obligatorie a pedepsei, şi, mai mult, s-ar fi aplicat şi
440 Drept penal. Partea generală• Voi. 11
Efectele produse de circumstanţele agravante sunt reglementate în cuprinsul

art. 78 alin. (1) C.pen., ce prevede, lapidar, că instanţa paate aplica o pedeapsă până fa
maximul special, iar în cazul în care acesta este neîndestulător, se mai poate adăuga un
spor de până la 2 ani în cazul pedepsei închisorii (spor care nu poate depăşi însă
niciodată o treime din maximul special}, iar în cazul amenzii un spor de cel mult o treime
din maximul special. Conform alin. (2), majorarea limitelor pedepsei se va face o singură
dată, indiferent de numărul circumstanţelor agravante reţinute.
Textul de lege ne permite să facem câteva observaţii.
În primul rând, circumstanţele agravante pot avea efect doar asupra pedepselor
principale, mai exact, doar asupra închisorii şi amenzii, nu şi a detenţiunii pe viaţă.
Observăm că legiuitorul nu a prevăzut vreun efect în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă,
deşi ar fi putut exista variante, ce ar fi privit însă mai degrabă dreptul execuţional penal:
modalitatea de executare (sistem celular, de exemplu), restricţii la liberarea condiţi
onată etc. Pe marginea acestui aspect, în doctrină s-a arătat că, în marea majoritate a
cazurilor, detenţiunea pe viaţă este prevăzută alternativ cu închisoarea, situaţii în care
efectul circumstanţelor agravante, evaluate în procesul de individualizare, poate consta
tocmai în faptul că instanţa se va orienta înspre pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în detri-
mentul pedepsei cu închisoarea'.
În al doilea rând, observăm că efectul agravantei vizează doar maximul special al
pedepsei, nu şi minimul, care va rămâne neschimbat.
În al treilea rând, indiferent de numărul agravantelor reţinute, majorarea limitelor
speciale de pedeapsă va putea avea loc o singură dată. Faptul că sunt mai multe
circumstanţe agravante reţinute va putea fi valorificat de instanţă în cadrul indivi-
dualizării judiciare, optând pentru stabilirea unei pedepse înspre limita maximală deja
obţinută prin efectul agravantei.
În al patrulea rând, subliniem că nu există posibilitatea înlocuirii speciilor de
pedeapsă: spre exemplu, nu va fi posibilă stabilirea pedepsei închisorii dacă norma de
incriminare prevede doar pedeapsa amenzii, indiferent de numărul circumstanţelor
agravante. Soluţia este aceeaşi şi în cazul pedepsei închisorii în raport cu detenţiunea
pe viaţă.
1169. Analizând modul în care vor fi reţinute agravantele, credem că în consi-

derentele hotărârii judecătoreşti va trebui să se motiveze incidenţa fiecărei
circumstanţe agravante în parte, chiar dacă ulterior instanţa va alege să nu agraveze
deloc pedeapsa pe care o va stabili.
principiul simetriei, câtă vreme, în cazul circumstanţelor atenuante, reducerea limitelor de pedeapsă
obligatorie, şi nu facultativă, în aplicarea art. 76 C.pen. - a se vedea V. Paşca, Curs ... , cit. supra, p. 534.
sprijinul tezei contrare, arătăm că nu toate cauzele de agravare au caracter obligatoriu, cum este
infracţiunii continuate.
1
Din perspectiva efectelor, observăm că, şi în cazul în care se doreşte agravarea

pedepsei, nu este necesar a se depăşi maximul special prevăzut de lege. Astfel, art. 78
alin. (1) C.pen. este explicit în sensul că instanţa va aplica un spor doar dacă maximul
special nu este îndestulător, de cele mai multe ori aplicarea unei pedepse până la
maximul special fiind suficientă. Soluţia este firească, deoarece plaja de individualizare
judiciară este semnificativă la cele mai multe infracţiuni (spre exemplu, la omor, între
minim şi maxim este o diferenţă de 10 ani), astfel că instanţa are, fără doar şi poate,
posibilitatea să stabilească pedeapsa, chiar în considerarea efectului agravantei, fără a
se simţi obligată să depăşească maximul special. În măsura în care însă gravitatea faptei
şi a agentului impune depăşirea maximului special, acesta nefiind suficient, legiuitorul
nu face distincţie, în funcţie de specia de pedeapsă, operând la comun, cu aceeaşi
„unitate de măsură", şi anume fracţia de 1/3, pe care am întâlnit-o şi în cazul
circumstanţelor atenuante.
Astfel, în cazul închisorii, există o dublă limitare a sporului: acesta este de maximum
2 ani, fără însă a putea depăşi 1/3 din maximul special prevăzut de norma de incriminare
incidentă. Evident, instanţa se va raporta la limita mai favorabilă inculpatului. Spre
exemplu, în cazul infracţiunii de lovire sau alte violenţe, pentru care art. 193 alin. (1)
C.pen. stabileşte pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani, instanţa nu va putea aplica un
spor mai mare de 8 luni (1/3 x 24 luni). În schimb, în cazul infracţiunii de vătămare
corporală, pentru care art. 194 alin. (1) C.pen. prevede închisoarea de la 2 la 7 ani, va fi
incidentă limitarea de 2 ani, căci 1/3 din 7 ani ar permite un spor de 2 ani şi 4 luni.
În cazul pedepsei amenzii, se prevede doar că se poate aplica un spor de cel mult
1/3 din maximul special. Aplicând şi prevederile art. 61 alin. (4) C.pen., ce arată că, în
cazul pedepsei amenzii, fracţiile stabilite de lege pentru cauze de atenuare sau de
agravare se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă, rezultă că sporul nu poate viza
cuantumul unei zile-amendă, care va rămâne r.eschimbat. Spre exemplu, în acelaşi caz
al lovirii sau altor violenţe, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 3 luni la
2 ani sau amenda, să ne imaginăm că instanţa se orientează spre pedeapsa amenzii. În
acest caz, conform art. 61 alin. (4) lit. b) C.pen., limitele speciale ale zilelor-amendă vor
fi cuprinse între 120 şi 240. Astfel, maximul special este de 240 de zile, conducând la un
spor aplicabil în teorie de maximum 80 de zile (1/3 x 240), presupunând că maximul
special iniţial nu este considerat îndestulător de instanţă. Aşadar, instanţa va putea
stabili un număr de zile-amendă între 120 şi 320.
§6. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei
1170. Noua legislaţie aduce o reglementare detaliată a ordinii de valorificare a

cauzelor de atenuare şi agravare.
Astfel, în cuprinsul art. 79 C.pen., sub denumirea marginală „Concursul între cauze
de atenuare sau de agravare", legiuitorul a reglementat expres concursul de cauze de
atenuare, apoi concursul de cauze de agravare, iar în final ipoteza mai complexă, în care
coexistă atât cauze de agravare, cât şi de atenuare.
6.1. Precizări terminologice. Cauze. Stări. Circumstanţe. Forme
1171. Înainte de a trece la analiza, în parte, a fiecărei ipoteze, observăm, din

perspectiva terminologiei utilizate, că legiuitorul pare să se ralieze tendinţei majoritare
din literatura de specialitate de la noi, care consideră noţiunea „cauze" drept
noţiunea-gen, în care se includ speciile stări, respectiv circumstanţe.
6.1.l. Stări şi circumstanţe
1172. În cadrul stărilor de atenuare, vom include tentativa şi cazurile speciale de

atenuare. Cu titlu exemplificativ, în rândul cazurilor speciale de atenuare putem aminti:
acordul de recunoaştere a vinovăţiei [cu efectul reglementat de art. 480 alin. (4)
C.proc.pen., constând în reducerea cu 1/3 a limitelor prevăzute de lege în cazul închisorii
sau cu 1/4 a limitelor prevăzute de lege în cazul amenzii]; procedura în cazul recu-
noaşterii învinuirii (cu un efect similar acordului); recuperarea integrală a prejudiciului
în cazul evaziunii fiscale [art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu efectul de reducere
cu jumătate a limitelor speciale]; denunţarea şi facilitarea identificării şi tragerii la
răspundere penală a o/tor persoane (art. 15 din Legea nr. 143/2000, art. 19 din Legea
nr. 682/2002, art. 15 din O.U.G. nr. 78/2016, toate cu efectul reducerii cu jumătate a
limitelor); înlesnirea aflării adevărului şi tragerii Io răspundere penală a membrilor unui
grup infracţional organizat sau a persoane/or care comit infracţiuni contra securităţii
naţionale [art. 367 alin. (5) C.pen., respectiv art. 411 C.pen., cu reducerea limitelor la
jumătate].
Incluse în cazul stărilor de agravare, vom găsi infracţiunea continuată,
concursul de
infracţiuni, recidiva postcondamnatorie şi postexecutorie, respectiv pluralitatea
intermediară. Discutăm, în realitate, de toate ipotezele în care legiuitorul a reglementat
un tratament sancţionator distinct, în sensul agravării pedepsei. Vom vedea că, faţă de
ipoteza concursului de cauze de atenuare, unde legiuitorul face referire în mod expres
la cauze speciale de reducere a pedepsei, nu avem o precizare în raport cu eventualele
cauze speciale de agravare a pedepsei. Ne întrebăm însă dacă este o omisiune a
legiuitorului sau această lacună este, de fapt, una intenţionată, în condiţiile în care în
legislaţia noastră nu există astfel de cauze speciale de agravare. Pentru a fi extrem de
scrupuloşi, precizăm că dispoziţiile art. 61 alin. (5) C.pen. privind posibilitatea acordată
instanţei de a majora limitele prevăzute de lege pentru pedeapsa amenzii în cazul
obţinerii unui folos patrimonial au fost interpretate uneori în literatura de specialitate
ca fiind o veritabilă cauză (stare) de agravare a pedepsei 1 . Ce este discutabil este
caracterul ei de cauză generală sau specială, efectul de agravare fiind evident, precum
şi aparenta „scăpare" a legiuitorului de a face referire la ea în cuprinsul art. 79 C.pen.
Însă, analizând cu atenţie dispoziţiile art. 61 alin. (6) C.pen. - unde se precizează că
1
L.V. Lefterache, Drept penal... , cit. supra, 2016, p. 244.
'I
.! f'
I
fracţiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se vor
aplica limitelor speciale ale zilelor-amendă determinate ulterior producerii efectului de
agravare-, observăm că legiuitorul a dorit doar să evite o repetiţie. Astfel, aşa cum vom
arăta în cadrul concursului de cauze de agravare, art. 61 alin. (5) C.pen. va face „corp
comun" cu limitele speciale prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, ulterior
acestei etape devenind incident art. 79 C.pen.
1173. În fine, în cadrul acestei secţiuni, facem unele scurte referiri şi la circumstanţe,
pentru a permite abordarea directă în cadrul secţiunilor ce urmează a aspectelor de ordin
practic. Deşi circumstanţele nu pun probleme din perspectivă terminologică, merită
menţionat în acest context că noţiunea include atât circumstanţele generale (atenuante
sau agravante), cât şi pe cele speciale. În mod firesc, analizând concursul de cauze, atenţia
noastră se va concentra pe circumstanţele generale; fără a nega relevanţa celor speciale,
acestea sunt deja valorificate prin reţinerea în mod corect a infracţiunii din Partea specială
a Codului sau din legislaţia specială, efectul fiind valorificat prin raportarea la noile limite
de pedeapsă. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de omor, dacă se reţine agravanta
cruzimilor, automat încadrarea va fi făcută prin raportare la prevederile art. 189 alin. (1)
lit. h) C.pen. (omorul calificat), iar „efectul" agravantei este vizibil în noile limite de
pedeapsă incidente: detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani, faţă de
închisoarea de la 10 la 20 de ani (pedeapsa prevăzută de lege pentru omorul simplu).
6.1.2. Forme atenuate şi forme calificate ale infracţiunilor
1174. În procesul de individualizare judiciară a pedepsei este foarte importantă

distincţia între formele atenuate sau agravate ale infracţiunii şi stările (cauzele) de atenuare
sau agravare 1 .
Aşa cum s-a arătat în doctrină, formele (variantele) infracţiunii, fie atenuate, fie
agravate, au fost „ridicate de legiuitor la rangul de elemente ale infracţiunii( ... ) şi au încetat
prin aceasta să mai stea în afara conţinutului, fiind incluse în acesta" 2 . Cu alte cuvinte,
forma atenuată sau calificată a infracţiunii este determinată de un element specific, ce se
grefează pe o normă de incriminare, făcând corp comun cu aceasta.
Astfel, aceste forme nu trebuie confundate cu stările (cauzele) de atenuare sau
agravare, căci formele atenuate sau calîficate ajung, în final, să facă partţ din conţinutul
incriminării, în vreme ce stările rămân exterioare conţinutului infracţiunii şi privesc, de
regulă, o conduită ulterioară comiterii faptei. Spre exemplu, stările de atenuare la care am
făcut referire mai sus valorifică o conduită procesuală ulterioară faptei (denunţarea,
ajutarea la aflarea adevărului etc.).
Identificarea corectă a formelor atenuate sau agravate ale infracţiunii determină
corecta încadrare juridică a faptei şi are ca efect imediat stabilirea corectă a limitelor legale
ale pedepsei, de la care se va porni în individualizarea judiciară.
A se vedea: M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 534;
1
R. Ciauşu, în M. Udroiu (coord.), Minispeţe. Drept penal, Ed. Solomon, Bucureşti, 2016, voi. III, p. 133.
'C. Buiai, B.-N. Buiai, op. cit., p. 390.
1175. Pentru o mai bună înţelegere a acestor aspecte vom recurge la câteva exemple,
începând cu o formă atenuată, prin prezentarea dispoziţiilor art. 308 C.pen. privind
infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane. Deşi exterioare conţinutului
normelor de la art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 C.pen., la care fac trimitere, aceste dispo-
ziţii constituie, în fond, o formă atenuată, determinată de o altă calitate a subiectului activ
(funcţionar „privat", iar nu public), aspect ce conduce la reducerea limitelor speciale ale
pedepsei cu o treime. În acelaşi sens s-a pronunţat şi instanţa supremă, care a statuat -
prin decizia nr. 1/2015, având ca premisă infracţiunea de delapidare (art. 295 C.pen.) - că
„dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de
delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal" 1 . În motivare, instanţa a arătat că „regle-
mentarea din art. 308 din Codul penal funcţionează pe structura normei de incriminare
prevăzute de art. 295 din Codul penal, pe care o extinde în ceea ce priveşte calitatea
subiectului activ, şi, ca o consecinţă a acestei modificări, legiuitorul a adaptat limitele de
pedeapsă la gradul de pericol social abstract rezultat din schimbarea intervenită cu privire
la acest termen al infracţiunii". În mod similar, credem că reprezintă forme atenuate
prevederile art. 191 alin. (4) C.pen., art. 202 alin. (4) C.pen., art. 264 alin. (3) C.pen., art. 313
alin. (3) C.pen., art. 332 alin. (4) C.pen. etc.
Rămânând în aceeaşi sferă, credem că exemplul cel mai uşor de vizualizat al unei
forme calificate este norma de la art. 309 C.pen., ce stabileşte că, în cazul producerii unor
consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepselor prevăzute de lege în cazul
infracţiunilor reglementate în art. 295, 297, 298, 300, 303, 304, 306 sau 307 se majorează
cu jumătate. Pe marginea acestui text, instanţa supremă s-a pronunţat prin decizia
nr. 12/2015 dată în dezlegarea unor probleme de drept', arătând că „dispoziţiile art. 309
din Codul penal nu reprezintă o cauză legală de majorare a pedepsei, ci o variantă agravată
(calificată) a infracţiunilor enumerate în cuprinsul acestui text". În motivare, Înalta Curte a
făcut distincţia între variante (forme) şi stări (cauze), arătând că dispoziţiile art. 309 C.pen.
instituie o „variantă agravată a infracţiunii" la care trimite, încadrarea juridică a faptei în
forma calificată fiind făcută „în raport cu pragul valoric al consecinţelor deosebit de grave
de la momentul pronunţării soluţiei definitive de condamnare".
Alături de acest exemplu, mai trimitem la alte câteva variante calificate, regăsite în
cuprinsul art. 192 alin. (3) C.pen. 3 , art. 193 alin. (2) C.pen., art. 196 alin. (4) C.pen., art. 198
alin. (3) C.pen., art. 199 C.pen., art. 213 alin. (3) C.pen., art. 256 1 C.pen., art. 257 alin. (4)
C.pen., art. 259 alin. (2) C.pen., art. 286 alin. (3) C.pen., art. 342 alin. (5) C.pen., art. 374
alin. (31) lit. c) C.pen., art. 420 alin. (3) C.pen. sau chiar art. 257, art. 274 ori art. 279 C.pen.,
în aceste din urmă cazuri fiind însă reglementate ca infracţiuni de sine stătătoare.
În încheiere, odată făcută în mod corect distincţia între forme (variante) şi stări
(cauze), observăm că formele (variantele) nu vor fi incluse în concursul de cauze ce va fi
prezentat în secţiunile următoare. Astfel, forma (varianta), fie ea atenuată sau calificată, va
fi avută în vedere la încadrarea juridică a infracţiunii, fiind valorificată de legiuitor, care îi
asociază alte limite de pedeapsă decât cele prevăzute pentru infracţiunea în forma de bază,
limite de la care se va porni în operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei4 .
1 A se vedea I.C.C.J. H.P., dec. nr. 1/2015 (publicată în M. Of. nr. 105 din 10 februarie 2015).
2
1.C.C.J. H.P., dec. nr.12/2015 (publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2015).
3 În acelaşi sens, considerând că suntem în prezenţa unei forme agravate a infracţiunii, iar nu a unei
cauze de majorare a pedepsei, a se vedea: S. Bogdan, D.A. Şerban, G. Zlati, op. cit., p. 42; A. Rîşniţă, I. Curt,
op. cit., p. 24.
4 Pentru o opinie similară, a se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, cit. supra, p. 534,
6.2. Concursul de cauze de atenuare
1176. Potrivit art. 79 alin. (1) C.pen., când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente
două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale
pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea
succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri spe-
ciale de reducere a pedepsei, în această ordine.
Legiuitorul a preferat să reglementeze expres ordinea în care aceste cauze vor
opera, şi anume: în primul rând, îşi va produce efectele tentativa [prin reducerea la
jumătate a limitelor închisorii şi zilelor-amendă în cazul acestor specii, respectiv prin
înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii între 10 şi 20 de ani, conform
art. 33 alin. (2) C.pen. şi art. 61 alin. (6) C.pen.]; în al doilea rând, plecând de la limitele
obţinute ca efect al tentativei, vor interveni circumstanţele atenuante [prin reducerea
cu 1/3 a limitelor, conform art. 76 alin. (1) C.pen.]; în fine, raportat la limitele obţinute
ca urmare a parcurgerii pasului (2), va interveni eventuala cauză specială de reducere a
pedepsei, cu efectul pe care i-l conferă norma specială.
Observăm că, faţă de soluţia tradiţională cu care ne obişnuise doctrina şi practica
judiciară în baza Codului penal anterior, circumstanţele atenuante îşi produc efectele
înaintea cauzelor speciale de reducere a pedepsei. Credem că soluţia legiuitorului este
una oportună şi uşor explicabilă: astfel, efectul produs de circumstanţele atenuante în
noua reglementare - ce constă în reducerea cu 1/3 a limitei minime şi a celei maxime -
permite valorificarea acesteia imediat după efectul produs de tentativă. Mai mult, este
logică valorificarea cauzei speciale de atenuare la final, deoarece efectul ei este diferit,
în funcţie de prevederea normei speciale. Astfel, dacă efectul cauzei speciale ar consta
în reducerea cu până la 2 ani a maximului, ar fi greu, dacă nu imposibil, de valorificat
efectul circumstanţei atenuante.
1177. Pentru a exemplifica modul în care va funcţiona art. 79 alin. (1) C.pen., ne
imaginăm următoarea situaţie: o persoană este trimisă în judecată pentru săvârşirea unei
tentative la infracţiunea de tâlhărie, pentru care art. 233 C.pen. prevede închisoarea de la
2 la 7 ani. În cauză, instanţa reţine, pe lângă existenţa tentativei, cauza de reducere a
pedepsei determinată de faptul că inculpatul a recunoscut în faţa instanţei comiterea
faptei, ipoteză în care limitele pedepsei prevăzute de lege se vor reduce cu 1/3. În fine,
instanţa reţine în speţă şi o circumstanţă atenuantă judiciară.
În acest caz, potrivit art. 79 alin. (1) C.pen., pentru stabilirea limitelor de pedeapsă în
care va opera stabilirea pedepsei în concret, instanţa va aplica următorul algoritm:
(1) plecând de la limitele speciale prevăzute de lege pentru forma consumată, şi
anume închisoare de la 2 la 7 ani, va da efect tentativei, obţinând, prin reducerea cu
jumătate a limitelor de pedeapsă, o pedeapsă de la un an la 3 ani şi 6 luni;
(2) apoi va da efect circumstanţei atenuante, obţinând, prin reducerea cu 1/3 a
limitelor de pedeapsă de la pct. (1), o pedeapsă între 8 luni şi 2 ani şi 4 luni;
(3) în fine, va da efect cauzei speciale de reducere a pedepsei, reducând limitele de la

pct. (3) cu 1/3, astfel că limitele speciale finale între care se va stabili pedeapsa vor fi
cuprinse de la 5 luni şi 10 zile' la un an, 6 luni şi 20 de zile 2 •
în încheiere, ţinând seama de efectul de atenuare (1/2 la tentativă, 1/3 la circumstanţe
atenuante 1 1/3 la cauza de atenuare din exemplul mai sus imaginat), arătăm că, indiferent
de ordinea în care acestora li s-arfi dat efectele, soluţia matematică finală ar fi fost aceeaşi
în privinţa limitelor între care s-ar stabili pedeapsa'.
6.3. Concursu/ de cauze de agravare
1178. Conform art. 79 alin. (2) C.pen., dacă sunt incidente două sau mai multe
dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin
aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare fa circumstanţe agravante, infracţiune
continuată, concurs sau recidivă.
Soluţia propusă de legiuitor este consecventă cu reglementarea din cadrul art. 43
alin. (2) C.pen. privind ordinea de valorificare a concursului şi a recidivei.
În aceste condiţii, în enumerarea din cuprinsul art. 79 alin. (2) C.pen., este clar că
ultimul element de valorificat va fi recidiva postcondamnatorie, dar se ridică întrebarea
unde se va situa recidiva postexecutorie. Credem că ordinea stabilită de textul legal nu
poate fi acceptată, căci ar conduce la imposibilitatea valorificării efectelor recidivei
postexecutorii.
Astfel, recidiva postexecutorie îşi produce efectele asupra limitelor legale de pe-
deapsă, în vreme ce circumstanţele agravante şi infracţiunea continuată se valorifică
într-o singură etapă, cu ocazia determinării pedepsei concrete. Prin urmare, după
stabilirea unei pedepse concrete în considerarea acestor din urmă împrejurări, nu ar
mai fi posibilă valorificarea recidivei postexecutorii.
Luând toate acestea în considerare, credem că recidiva postexecutorie îşi va
produce prima efectele, minimul şi maximul special prevăzute de lege majorându-se cu
jumătate, în mod obligatoriu. În ipoteza unui furt simplu (pentru care legea prevede
închisoarea de la 6 luni la 3 ani), am obţine astfel o pedeapsă cu închisoarea între 9 luni
şi 4 ani şi 6 luni. Apoi vom da efect circumstanţei agravante, majorând facultativ
maximul special cu cel mult 18 luni (1/3 din 4 ani şi 6 luni), obţinând astfel o pedeapsă
de la 9 luni la 6 ani. În fine, vom da efect şi formei continuate, putând adăuga facultativ
1
Având în vedere că cele 8 luni nu sunt divizibile la 3, se va apela la prevederile art. 186 alin. {2) C.pen.
Astfel, vom avea 8 x 30 zile, iar reducând din cele 240 de zile astfel obţinute 1/3, vom obţine 160 de zile,
adică 5 luni şi 10 zile.
Din nou, 2 ani şi 4 luni (28 luni) nu sunt divizibile la 3, dar avem, de fapt, 27 de luni şi 30 de zile.
2
Astfel, prin aplicarea art. 186 alin. (2) C.pen., ulterior reducerii cu 1/3, vom avea 18 luni şi 20 de zile, adică
un an, 6 luni şi 20 de zile.
3
Aşa cum am arătat anterior, soluţia nu ar mai fi aceeaşi dacă efectul cauzei speciale nu ar consta în
reducerea cu o anumită fracţie a limitelor de pedeapsă.
a 447
un spor de cel mult 3 ani 1 . Prin urmare, ţinând seama de efectul conjugat al tuturor celor
trei cauze de agravare, pedeapsa va putea fi individualizată în limitele 9 luni - 9 ani 2•
Suplimentar, în sprijinul soluţiei noastre arătăm că - aşa cum s-a şi observat în
literatura de specialitate 3 - legiuitorul nu este la fel de exigent în raport cu ordinea în
care cauzele de agravare îşi vor produce efectele ca în ipoteza concursului de cauze de
atenuare. Astfel, în situaţia de faţă legiuitorul nu a stabilit la fel de exact poziţia cauzelor
speciale de agravare a pedepsei, lipsind şi teza finală de la art. 79 alin. (1) C.pen.,
incidentă în materia cauzelor de atenuare, unde se precizează expres că acestea îşi vor
produce efectele „în această ordine".
Precizând că este puţin probabil ca toate cauzele să se regăsească în aceeaşi stare
de fapt, ba chiar unele se exclud reciproc - cazul recidivei postcondamnatorii faţă de
pluralitatea intermediară-, în concluzie, arătăm că valorificarea cauzelor de agravare a
pedepsei va trebui realizată în următoarea ordine: majorarea ca urmare a prevederilor
art. 61 alin. {5} C.pen. (cazul amenzii sancţiune unică şi s-a urmărit obţinerea folosului
patrimonial), recidivă postexecutorie, circumstanţe agravante, infracţiune continuată 4,
pluralitate intermediară, concurs, recidivă postcondamnatorie 5•
6.4. Concursul de cauze de atenuare sau de agravare
1179. În ipoteza în care în cauză suntem în prezenţa atât a unor cauze de atenuare,
cât şi a unora de agravare, art. 79 alin. (3) C.pen. prevede că se va da aplicare în primul
rând cauzelor de atenuare, iar apoi celor de agravare.
1
De acord cu alte voci exprimate în literatura de specialitate, credem şi noi că nu poate fi acceptată o
„interpretare strict textuală a art. 36 alin. (1) C.pen.'1, vizând efectul infracţiunii continuate, care, prin utilizarea
expresiei „pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită", noţiune definită în art. 187 C.pen., ar
putea conduce la ideea că nu se vor avea în vedere ca element de pornire limitele de pedeapsă deja majorate
ca efect al altor cauze de agravare, ci cele iniţiale - a se vedea V. Puşcaşu, op. cit., p. 74, cu rezerva că autorul
face referire la ordinea expres enumerată de legiuitor în cuprinsul art. 79 alin. (2) C.pen. 1 raportându-se la
efectul circumstanţei agravante, ce ar fi ignorat prin aplicarea formală a dispoziţiilor art. 187 C.pen. În acest
sens, autorul citat arată că soluţia nu ,,( ... ) poate fi acceptată, în primul rând deoarece textul art. 79 alin. (2)
C.pen. instituie, în sine, prin voinţa expresă a legiuitorului, o excepţie de la incidenţa art. 187 C.pen., impunând
o agravare succesivă şi separată a răspunderii penale, iar, pe de altă parte, deoarece, în acest fel, s-ar pune
pe picior de egalitate persoanele care au comis infracţiuni continuate, fără incidenţa vreunei circumstanţe
agravante, cu acelea care prezintă un pericol social crescut, comiţând infracţiuni continuate în împrejurări
care, potrivit voinţei legiuitorului, constituie şi circumstanţe agravante, ştergându-se, astfel, nepermis, orice
efect al acestor circumstanţe în dinamica răspunderii penale".
2
Reamintim că, ulterior valorificării recidivei postexecutorii, pedeapsa concretă se va stabili într-o
singură etapă, algoritmul prezentat mai sus fiind util doar pentru determinarea limitei maxime la care se
poate ajunge, atunci când instanţa apreciază că maximul special (majorat în condiţiile recidivei
postexecutorîi) este insuficient.
3
4
Unii autori au propus recent o inversare a ordinii stabilite de legiuitor între efectul circumstanţelor
agravante şi al continuatei (C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2016, p. 474).
5
În sens contrar, raliindu-se soluţiei legiuitorului, fără a sesiza vreo dificultate în majorarea cu
jumătate a limitelor de pedeapsă ca efect al recidivei postexecutorii, a se vedea V. Puşcaşu, op. cit., p. 74.
Reluând cele mai sus expuse şi încercând să imaginăm câţiva paşi, pentru a fi mai
uşor de urmărit, ordinea de valorificare a tuturor acestor cauze va fi:
Pasul 1: stabilirea corectei încadrări juridice (ipoteză în care se valorifică circumstantele

agravante şi atenuante speciale, respectiv formele/variantele de atenuare sau calificare),
având ca efect determinarea limitelor speciale de pedeapsă;
Pasul 2: cauza de agravare prevăzută la art. 61 alin. (5) C.pen., în ipoteza particulară
a amenzii ca unică pedeapsă prevăzută de norma de incriminare, soluţie impusă de
dispoziţiile art. 61 alin. (6) C.pen. 1;
Pasul 3: cauzele de atenuare-tentativă, circumstanţe atenuante, cauze speciale de

reducere a pedepsei;
Pasul 4: cauzele de agravare - recidivă postexecutorie, circumstanţe agravante,

infracţiune continuată, pluralitate intermediară, concurs, recidivă postcondamnatorie.
1180. Pentru a exemplifica, ne imaginăm următoarea situaţie de fapt: X- administra-

torul unei persoane juridice - este trimis în judecată pentru comiterea în concurs a trei
infracţiuni: /1 (o delapidare în formă continuată), t, (tentativă fa infracţiunea de omor
calificat, comis prin cruzimi) şi t, (o vătămare corporală din culpă comisă în traficul rutier).
Toate infracţiunile au fost comise ulterior liberării condiţionate din executarea unei pedepse
de 3 ani, aplicate pentru comiterea unei infracţiuni de furt calificat (rest de executat: un an,
termenul de supraveghere nefiind împlinit la acest moment). În cazierul lui X mai apare o
condamnare anterioară la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru comiterea unei tâlhării,
pedeapsă integral executată cu câteva luni anterior comiterii furtului calificat, pentru care
s-a aplicat pedeapsa din a cărei executare a fost liberat condiţionat.
Conform pasului 1, vom proceda la corecta încadrare juridică a celor trei infracţiuni
nou-comise, pentru a identifica limitele de pedeapsă prevăzute de legea specială. Astfel:
► li - delapidare (pentru care art. 295 C.pen. prevede închisoare de la 2 la 7 ani),
comisă de un funcţionar „privat", fiind, astfel, incidentă forma atenuată de la art. 308
C.pen., conform căruia limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime. Prin urmare,
limitele pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru li vor fi de la un an şi 4 luni la 4 ani şi
8 luni;
► 12 - omor calificat prin cruzimi, pentru care art. 189 C.pen. prevede detenţiunea pe
viaţă sau Închisoarea Între 15 şi 25 de ani;
1 Din nou, pentru o opinie contrară, a se vedea C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2016, pp. 473-474.
Autorii citaţi consideră că, în cazul în care vom avea concurs de circumstanţe agravante, formă continuată şi,
respectiv, ipoteza cauzei de la art. 61 alin. (5) C.pen., ordinea va fi: continuată, circumstanţe agravante,
respectiv cauza de la art. 61 alin. (5) C.pen. Autorii citaţi omit însă să facă referire la dispoziţiile art. 61 alin. (6)
C.pen., ce precizează expres că „fracţiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei
(inclusiv forma continuată - n.n.) se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin. (4) şi
alin. (5)''. Cu alte cuvinte, expressis verbis, legiuitorul a precizat că forma continuată- la fel ca toate celelalte
cauze de atenuare sau agravare - va fi valorificată ulterior cauzei particulare a amenzii ca unică pedeapsă
prevăzută de norma de incriminare pentru o infracţiune unde s-a constatat existenţa scopului special.
► la - vătămare corporală din culpă, art. 196 alin. (3) C.pen. prevăzând pedeapsa
Închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Următorul pas constă În valorificarea cauzelor de atenuare. Obseivăm că ele sunt

incidente doar în cazul infracţiunH b, şi anume tentativa. în acest caz, instanţa va trebui să
aleagă o specie de pedeapsă dintre cele două prevăzute alternativ. Să ne imaginăm că
instanţa optează pentru închisoare şi, aplicând dispoziţiile art. 33 alin. (2) C.pen., plaja de
individualizare va fi închisoarea între 7 ani şi 6 luni şi 12 ani şi 6 luni.
Pasul final va fi reprezentat de aplicarea cauzelor de agravare, ipoteză ce prezintă un

grad de dificultate ridicat, deoarece suntem în prezenţa mai multor astfel de cauze: recidivă
postexecutorie, infracţiune continuată, pluralitate intermediară, recidivă postcondam-
natorie şi concurs. Prin urmare:
► li - vom valorifica recidiva postexecutorie. Astfel, se majorează cu ½ limitele
speciale de pedeapsă (atât minimul special, cât şi maximul special). Pornind de la limitele
de un an şi 4 luni - 4 ani şi 8 luni, acestea vor deveni acum 2 ani - 7 ani. Presupunând că
maximul special nu este considerat îndestulător de instanţă, ca efect al infracţiunii
continuate, noul maxim special se poate majora cu încă 3 ani (pedeapsa maximă putând fi
de 10 ani). Instanţa stabileşte, să presupunem, pedeapsa P1, 5 ani.
► 12 - avem de aplicat doar efectul agravant al recidivei postexecutorii. Plecând de la
limitele de 7 ani şi 6 luni -12 ani şi 6 luni, în final individualizarea se va realiza între 11 ani
şi 3 luni-18 ani şi 9 luni. Să presupunem că instanţa stabileşte P,. cu o durată de 15 de ani.
► I, - vătămare corporală din culpă, pentru care legea prevede închisoarea între 6
luni şi 3 ani sau amenda. Să ne imaginăm că instanţa se orientează spre pedeapsa amenzii
(puţin probabil, dar nu imposibil, căci - să nu uităm - stabilirea pedepsei pentru 1, se face
ţinând seama doar de această infracţiune, nu şi de celelalte concurente, respectiv de
existenţa altor forme de pluralitate), caz în care va avea de stabilit un număr de zile-amendă
cuprins între 180 şi 300, respectiv un cuantum al zilei-amendă. Instanţa stabileşte 200 de
zile-amendă, cu un cuantum de 30 lei/zi, ajungând astfel la P,, o amendă în cuantum de
6.000 lei.
Mai departe, va trebui să aplicăm tratamentul sancţionator atras de formele de
pluralitate de infracţiuni identificate. Recidiva postexecutorie existentă între pedeapsa
executată de 2 ani pentru tâlhărie (termenul I), pe de o parte, şi, respectiv, de cealaltă
parte, h (delapidarea) şi I, (tentativa la omorul calificat) a fost deja valorificată cu ocazia
stabilirii pedepselor P1 şi P2. Prin urmare, ne rămâne să valorificăm recidiva postcondam-
natorie existentă între pedeapsa aferentă condamnării pentru furt calificat (pedeapsa din
a cărei executare s-a dispus liberarea condiţionată), pluralitatea intermediară (existentă
între furtul calificat şi 1,), respectiv concursul. Observăm că sunt însă incidente dispoziţiile
art. 43 alin. (2) C.pen., astfel că pedeapsa finală se va obţine după cum urmează:
► Se va face aplicarea tratamentului sancţîonator atras de concursul de infracţiuni
între P1 (5 ani), P2 (15 ani) şi P3 (6.000 lei), obţinând o pedeapsă rezultantă de 16 ani şi 8
luni, plus 6.000 lei.
► Pedeapsa rezultantă astfel obţinută se va adăuga la restul rămas neexecutat din
pedeapsa de 3 ani pentru furtul calificat (un an), ulterior revocării liberării condiţionate.
► În final, pedeapsa de executat va fi de 17 ani şi 8 luniînchisoare şi 6.000 lei amendă.
CAPITOLUL XI I
INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSELOR
Secţiunea I. Preliminarii. Precizări terminologice. Natură juridică. Definiţie
§1. Preliminarii
1181. În cadrul Capitolului X am prezentat, în detaliu, reglementarea pedepselor

din sistemul nostru. Odată înţelese în ansamblu noţiunea de pedeapsă, funcţiile,
caracterele, clasificările şi elementele particulare ale fiecărei specii, următorul capitol a
fost dedicat analizei individualizării judiciare a pedepsei. Cu alte cuvinte, am văzut
„resorturile" şi „pârghiile" prin care instanţa de judecată individualizează pedeapsa în
fiecare caz în parte, ţinând seama de toate particularităţile speţei, prin raportare la
criteriile, cauzele şi circumstanţele atent indicate de legiuitor.
În mod firesc, odată parcurse aceste capitole, ajungem la ipoteza în care pedeapsa
este deja stabilită {cu excepţia, aşa cum vom vedea, a renunţării la aplicarea pedepsei)
şi urmează să vedem dacă va fi amânată aplicarea ei sau, în caz contrar, modul în care
aceasta se va executa. Ca regulă, am arătat, cu ocazia prezentării fiecărei specii de
pedeapsă în parte, modul în care aceasta se execută, făcând succinte trimiteri la
legislaţia execuţional penală. Prin urmare, prezentul capitol nu va supune atenţiei
prevederi de drept execuţional penal, ci va fi dedicat analizei instituţiilor pe care
legiuitorul le pune la dispoziţia instanţei în raport cu pedeapsa, permiţându-i acesteia
să facă distincţii la fiecare caz concret, având în vedere toate datele speţei şi
raportându-se la anumite criterii expres indicate, aşa cum vom vedea în cele ce
urmează. Având în vedere aceste aspecte, doctrina dezvoltată sub imperiul Codului
penal anterior definea individualizarea judiciară a executării pedepsei' ca fiind opera-
ţiunea prin care instanţa de judecată, ulterior individualizării judiciare a pedepsei,
decide asupra modalităţii de executare a acesteia, prin raportare la un set de criterii
vizând atât infracţiunea comisă, cât şi persoana infractorului. Repetiţia, poate uşor
1
Arătăm că noţiunea ca atare a fost propusă în doctrina mai veche - C. Buiai, Comentariu, în Explicaţii li,
p.176- cu ocazia analizei naturîi juridice a suspendării condiţionate a executării pedepsei conform Codului
penal din 1969. Cei mai mulţi autori utilizează cu titlu general noţiunea de „individualizare judiciară a
pedepsei", având în vedere că atât în vechea reglementare, cât şi în cea actuală există un unic capitol- cu
această titulatură - ce acoperă întreaga materie expusă de noi în capitolul anterior şi cel de faţă. Pentru
alte voci din doctrină care recent fac distincţia între individualizarea judiciară a pedepsei şi indîvidualizarea
judiciară a executării pedepselor, a se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017,
p. 378, autorul citat adăugând chiar în titlul secţiunii precizarea că este vorba despre „Alte modalităţi de
stabilire a regimului sancţionator''.
tndividualizarea judiciară a executării pedepselor 451
obositoare, a termenului „individualizare" nu a fost evitată în mod intenţionat, tocmai

pentru a sublinia că, în mod firesc, individualizarea executării pedepsei urmează
individualizării pedepsei.
Definiţia astfel propusă acoperea totalitatea modalităţilor de individualizare judiciară

a executării pedepsei reglementate de Codul penal anterior, şi anume: suspendarea
executării pedepsei (condiţionată şi, respectiv 1 sub supraveghere), închisoarea militară,
executarea pedepsei la locul de muncă şi liberarea condiţionată. în toate aceste cazuri,
situaţia-premisă era existenţa unei pedepse, urmând a fi decis doar modul concret de
executare a acesteia, altul decât executarea efectivă, respectiv fie executarea urma să fie
suspendată, fie urma să fie aibă loc într-o închisoare specială (militară) sau la locul de
muncă, fie un rest de pedeapsă urma să fie executat în stare de libertate.
1182. Codul actual prevede o nouă reglementare în contextul instituţiei modalită

ţilor de individualizare a executării pedepsei, fiind, aşa cum se arăta chiar în Expunerea
de motive la Cod, în prezenţa uneia „dintre instituţiile fundamentale revizuite"'.
fn primul rând, nu mai sunt reglementate executarea pedepsei într-o închisoare

militară şi executarea pedepsei la locul de muncă 2 . Dispare, de asemenea, instituţia suspen-
dării condiţionate a executării pedepsei, una dintre modalităţile predilecte de individua-
lizare a executării pedepsei din practica noastră judiciară - aceasta, aşa cum vom vedea,
este însă înlocuită de o altă modalitate, axată pe aceeaşi idee a reeducării fără executarea
efectivă a pedepsei.
În al doilea rând, luând în considerare realităţile existente în practica instanţelor,
legiuitorul a decis introducerea unui set suplimentar de criterii pentru a fi avute în vedere
de instanţă în realizarea individualizării executării pedepsei. Astfel, aceste criterii sunt axate
pe conduita infractorului pe tot parcursul procesului penal, respectiv atitudinea sa în
general faţă de realizarea actului de justiţie. În atari condiţii, ,,infractorul care s-a sustras de
la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identi-
ficării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor nu poate beneficia de
renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei ori de suspendarea execu-
tării pedepsei sub supraveghere întrucât între conduita acestuia pe parcursul procesului
penal şi natura şi scopul acestor măsuri există o vădită incompatibilitate"' (s.n.).
În al treilea rând1 după cum am anticipat deja, prin valorificarea conduitei procesuale
a infractorului, legiuitorul a dorit să confere instanţei o mai mare flexibilitate: au fost intro-
duse noi instituţii, precum renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei,
respectiv a fost regândită instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere4 .
1
În acest sens, a se vedea Expunerea de motive/ cit. supra, p. 201.
Renunţarea la reglementarea închisorii militare - ce viza doar militarii în termen - s-a impus
2
-_deoarece aceasta a rămas fără obiect după abandonarea serviciului militar obligatoriu pe timp de pace; de
asemenea, executarea pedepsei la locul de muncă a devenit revolută în condiţiile economiei de piaţă şi ale
,Operatorilor economici privaţi-pentru detalii, a se vedea F. Streteanu, R. Moroşanu 1 Instituţii şi infracţiuni
noul Cod penal. Manual pentru uzul formatorilor SNG, Bucureşti, 2010, p. 196.
3
4
Toate acestea reprezintă încercări ale legiuitorului de a găsi alternative la pedeapsa închisorii cu
xecutare, o gravă problemă a sistemului penitenciar fiind suprapopularea carcerală. De altfel, această
Alături de acestea, vom regăsi - cu unele modificări de detaliu - liberarea condiţionată din
executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii.
1183. Noile instituţii ale renunţării şi amânării - regăsite, de altfel, în sisteme

moderne de drept comparat, ce au servit parţial şi ca model de inspiraţie legiuitorului
nostru - ne vor ridica însă dificultăţi pe două „fronturi". În primul rând, natura juridică
a acestor noi instituţii va fi greu de decelat, iar în a/ doilea rând, pornind exact de la
aceste dificultăţi, vom întâmpina unele probleme de ordin didactic şi metodologic, în
conturarea cadrului prezentului capitol, respectiv al oferirii definiţiei „actualizate" a
individualizării judiciare a executării pedepsei.
Vom reveni asupra acestor chestiuni ulterior prezentării unor aspecte de ordin
terminologic, uşurându-ne astfel - sperăm noi - sarcina decelării naturii juridice a
fiecărei instituţii în parte.
§2. Terminologie
1184. Plecând de la ordinea enumerării lor în Cod, distingem între instituţia

renunţării la aplicarea pedepsei, a amânării aplicării pedepsei, respectiv a suspendării
executării pedepsei sub supraveghere.
Instituţiile sunt concepute într-o succesiune progresivă - renunţarea fiind cea mai
favorabilă soluţie, urmată de amânare, iar apoi de suspendare, situaţie vizibilă prin
efectele şi regimul fiecăreia, corelativ cu condiţiile impuse pentru dispunerea fiecărei
soluţii (renunţarea prezentând condiţiile cumulative cele mai restrictive, urmată de
amânare, iar apoi de suspendarea executării pedepsei). Astfel:
A) În cazul renunţării la aplicarea pedepsei, sub rezerva îndeplinirii mai multor

condiţii cumulative, instanţa decide să nu stabilească o pedeapsă infractorului, aflat, cel
mai probabil, la primul contact cu legea penală. Aşadar, în acest caz pedeapsa nu este
individualizată judiciar între minimul şi maximul prevăzut de lege.
B) În cazul amânării aplicării pedepsei, instanţa stabileşte o pedeapsă în concret

(amendă sau închisoare de cel mult 2 ani), iar apoi amână aplicarea acesteia - în acest
sens, art. 83 alin. (1) lit. a) C.pen. vorbeşte despre „pedeapsa stabilită".
Cu alte cuvinte, în acest caz pedeapsa a fost individualizată judiciar de instanţă,
între limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege, având o pedeapsă concretă.
problemă este general recunoscută la nivelul multor sisteme europene - pentru detalii, a se vedea
M. Bernardi, The development of alternative sanctions in Europe and the issue of prison overcrowding, în
M. Bernardi, A. Martufi (coord.), Prison overcrowding and alternatives to detention. European sources and
national legal systems, Jovene Editare, Milano, 2016, p. VII şi urm. Pentru o sinteză a principalelor
reglementări la nivel internaţional şi european, a se vedea A.V. lugan, Individualizarea judiciară a executării
pedepsei. Alternative la pedeapsa închisorii, teză de doctorat, Bucureşti, 2016, pp. 19-39.
individualizarea judiciară a executării pedepselor 453
Totuşi, aceasta nu va urma să fie executată efectiv sau executarea acesteia nu va fi

suspendată sub supraveghere - instanţa, sub rezerva întrunirii mai multor condiţii,
dispunând amânarea aplicării ei pe durata unui termen de supraveghere fix de 2 ani.
C) În fine, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, instanţa

stabileşte o pedeapsă şi o aplică- în acest sens, art. 91 alin. (1) lit. a) C.pen. menţionează
,,pedeapsa aplicată".
Aşadar, în acest caz, instanţa a parcurs operaţiunea de individualizare judiciară -
avem o pedeapsă stabilită şi, mai mult, pedeapsa este aplicată, având premisele unei
pedepse executabile. Totuşi, sub rezerva îndeplinirii mai multor condiţii cumulative,
instanţa dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe un termen de
supraveghere stabilit judiciar.
1185. De la bun început, observăm că legiuitorul a fost neinspirat cu titulatura

primei instituţii în progresia imaginată, şi anume „renunţarea la aplicarea pedepsei". În
realitate, în acest caz, nu se stabileşte o pedeapsă, astfel că ar fi fost, poate, mai indicat
ca denumirea să fie „renunţarea la stabilirea unei pedepse"'. Din perspectivă practică,
chiar şi o titulatură mai simplă, de genul „renunţarea la pedeapsă", ar fi fost mai fericită,
corespunzând esenţei instituţiei 2 •
Credem că o corectă utilizare a terminologiei este esenţială, fiind necesară înţele
gerea diferenţelor dintre termenii „stabilit" şi „aplicat" 3 • De altfel, secţiunile viitoare vor
demonstra că imprecizia utilizării acestor termeni de către legiuitor conduce la unele
probleme care cu greu îşi pot găsi soluţii de lege lata.
Revenind, soluţia renunţării este alternativă cu cea a stabilirii pedepsei. În măsura
în care nu se doreşte (sau nu este posibilă) renunţarea la aplicarea pedepsei, primul pas
va fi stabilirea pedepsei - avem o amendă într-un cuantum determinat sau o închisoare
cu o anumită durată. De la acest moment, sunt posibile două soluţii: fie se amână
aplicarea pedepsei, fie, dacă instanţa nu doreşte (sau nu poate) aceasta, va dispune
aplicarea pedepsei. De la acest punct, mai sunt posibile doar două soluţii - executarea
efectivă a pedepsei (prin plata amenzii sau prin executarea închisorii într-un
penitenciar), respectiv suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii.
1186. Inovaţiile pe planul dreptului material au fost continuate şi pe planul dreptului

procesual penal. Astfel, deşi de mică importanţă la acest moment, arătăm că art. 17
D. Niţu, Anularea renunţării şi amânării ap/îcării pedepsei. Incongruenţe În aplicarea practică, în

1
C.Jud. nr. 3/2014, p.164; A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p.16; A.V. lugan, op. cit., p. 61; C. Mitrache, C. Mitrache,
op. cit., 2014, pp. 463-464; C. Mitrache, Consideraţii privind amânarea aplicării pedepsei, în Analele
Universităţii din Bucureşti, Seria Drept, Supliment 2014, p. 68; I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei În
teoria şi practica dreptului penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 30.
2
În acest sens, A.V. Jugan, op. cit., p. 61.
3
în sens contrar, V.-R. Gherghe, op. cit., p. 119. Deşi autorul arată, în mod corect, că „renunţarea la
, aplicarea pedepsei include şi renunţarea la stabilirea pedepsei", ajunge la final la concluzia că distincţia
dintre acestea este irelevantă.
C.proc.pen. prevede: ,,În cursul judecăţii acţiunea penală se stinge prin rămânerea defi-
nitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea
aplicării pedepsei1 achitare sau încetare a procesului penal (s.n.). Pe aceeaşi linie de idei,
11
art. 396 C.proc.pen., sub denumirea marginală „Rezolvarea acţiunii penale

11
1 prevede:
,,Instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condam-
narea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau înce-
tarea procesului penal" {s.n.).
Se observă astfel că ineditul instituţiilor analizate este şi mai pregnant pe componenta
dreptului procesual penal: ele reprezintă noi soluţii procesuale ce pot fi pronunţate de către
instanţă, ulterior stabilirii că persoana în cauză a comis o faptă prevăzută de legea penală
(tipică), cu vinovăţia prevăzută de lege, nejustificată şi imputabilă 1 . Aşadar:
- în cazul renunţării la aplicarea pedepsei, când instanţa nici nu stabileşte/individua
lizează judiciar pedeapsa, se va pronunţa o hotărâre de „renunţare";
- în caz de amânare a aplicării pedepsei, având o pedeapsă stabilită, dar nu şi aplicată,
suntem în prezenţa unei hotărâri de „amânare";
-doar în cazul în care avem o pedeapsă aplicată de instanţă vom putea discuta despre
o hotărâre de „condamnare", indiferent dacă discutăm despre o executare efectivă (regula)
sau de o suspendare a executării pedepsei sub supraveghere (excepţia)'.
§3. Natură juridică
1187. Fără discuţie, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei şi libe-

rarea condiţionată reprezintă veritabile modalităţi de individualizare judiciară a execu-
tării pedepsei.
În schimb, în cazul renunţării şi al amânării, situaţia trebuie privită nuanţat: în primul
caz nu avem o pedeapsă concretă, iar în cel de-a/ doilea pedeapsa - deşi stabilită
(individualizată)- nu este aplicată. În aceste condiţii, la o primă vedere, pare impropriu
să catalogăm şi aceste instituţii drept modalităţi de individualizare a executării,
înţelegând raţiunea pentru care cei mai mulţi autori din literatura de specialitate
tratează sub cupola generoasă de „individualizare judiciară a pedepsei" toate aceste
prevederi. Din nou, pentru a fi scrupuloşi până la capăt, în cazul renunţării nici această
titulatură generoasă nu pare a fi suficientă, căci (nu e aşa?) nu avem o pedeapsă 3 •••
1
A se vedea şi D. Niţu, Anularea renunţării şi amânării aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 163.
2 A se vedea şi C.-V. Ştefan, Observaţii ... , cit. supra, pp. 521-522. Pe marginea unei prime forme a
Codului penal, autorul citat considera că natura juridică a instituţiilor nou-introduse este circumscrisă
măsurilor de individualizare judiciară a pedepsei - C.-V. Ştefan, Stingerea acţiunii penale, în R.D.P.
nr. 3/2013, pp. 115-135. Observaţia autorului este corectă, căci, într-adevăr, la momentul iniţial
proiectului de Cod, nu se întrezărea reglementarea distinctă a acestor instituţii şi pe plan procesual penal
prin urmare, odată cu consacrarea acestora în Codul de procedură penală, natură duală a instituţiilor,
planul dreptului substanţial şi procesual, nu mai poate fi contestată.
3
În acelaşi sens, M. Ud roiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 378. Autorul co11siclera
că renunţarea „nu constituie propriu-zis o modalitate de individualizare a pedepsei şi, pe cale deco11secin.ţă,
nici o modalitate de individualizare a executăriî pedepsei, întrucât în acest caz nu dispune o soluţie
condamnare şi nici nu stabileşte o pedeapsă". De acord cu soluţia propusă, nu credem însă că
argument - de ordin procesual penal - poate fi acceptat, discuţia fiind una strict de drept material.
individualizarea judiciară a executării pedepse/ar 455
La acest moment, având în vedere mai ales specificul instituţiei renunţării, soluţia
nu poate fi însă atât de uşor decelată.
1188. În raport cu renunţarea la aplicarea pedepsei, opiniile deja exprimate în

literatura de specialitate sunt mai mult decât eterogene.
Astfel, unii autori consideră că nu suntem în prezenţa unei modalităţi de

individualizare a pedepsei şi cu atât maî puţin a executării acesteia, fără a avansa alte
propuneri1, alte voci consideră că suntem în prezenţa unei forme de înlocuire a răspunderii
penale cu una admînistrativă 2 , în timp ce alţii se hazardează în a afirma că suntem în
prezenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al fapteî 3•
Într-o altă opinie, pornind de la o analiză atentă a terminologiei, ce distinge între
„stabilîre", ,,aplicare" şi „dispunere a executării pedepsei", se identifică trei faze de
individualizare judiciară: a stabilirii pedepsei, a aplicării acesteia şi, respectiv, a executării 4 •
În consecinţă, în condiţiile în care, în ipoteza renunţării şi a amânării, nu a fost aplicată o
pedeapsă, nu se poate discuta despre executarea acesteia, astfel că nu este acceptată
includerea renunţării sau a amânării în categoria modalităţilor de individualizare a
executării pedepsei. Autorul citat-după o incursiune în unele sisteme de drept comparat,
în principal cel german - arată că doctrina germană a creat o noţiune distinctă de sancţiuni
autonome, în cadrul cărora sunt regrupate renunţarea, amânarea şi suspendarea. Totuşi,
deşi soluţia inventării unei noţiuni sui-generis este atât de facilă pentru jurist, refuză
tentaţia şi preferă să pledeze pentru includerea atât a renunţării, cât şi a amânării în
categoria modalităţilor de individualizare a aplicării pedepsei 5 •
altfel, uşor contradictoriu, în cazul amânării aplicării pedepsei, acelaşi autor arată că aceasta este o măsură
de individualizare a pedepsei, dar nu şi de individualizare a executării pedepsei, întrucât „instanţa nu
dispune o soluţie de condamnare, ci doar stabileşte pedeapsa şi amână aplicarea ei" (ibidem, p. 386). Or,
nici în acest caz nu avem o condamnare, deci impedimentul ar trebui să subziste.
1
Ibidem, p. 378.
2
V. Paşca, Drept penal... , cit. supra, p. 431. Fără a aduce argumente, autorul face, probabil, legătură
cu dispoziţiile art. 90 C.pen. 1969, caz în care soluţia propusă putea fi acceptată. Pentru o critică a soluţiei
astfel avansate, a se vedea A.V. lugan, op. cit., p. 61.
3
F. Radu, op. cit., p. 88. Autorul încearcă să realizeze o construcţie conform căreia pericolul social-
deşi nu mai este reglementat în definiţia infracţiunii- continuă să constituie una dintre trăsăturile esenţiale
_ale infracţiunii, iar prin renunţarea la aplicarea pedepsei instanţa admite implicit că fapta este lipsită de
pericol social. Credem că o astfel de soluţie nu poate fi susţinută din mai multe motive: (1) nu mai există
pericol social; (2) oricum, lipsa pericolului social nu era o cauză care înlătura caracterul penal al faptei nici
în reglementarea anterioară; (3) cauzele care înlătură caracterul penal al faptei conform Codului penal sunt
exhaustiv prevăzute (sub titulatura de cauze justificative şi de cauze de neimputabilitate), neputându-se
adăuga la ele etc. De altfel, autorul supune atenţiei şi alte soluţii - cauză de nepedepsire, reală dezincri-
minare, cauză de înlocuire sau înlăturare a răspunderii penale - pentru o critică argumentată a tuturor
acestor propuneri, a se vedea A.V. lugan, op. cit., pp. 57-58.
4
1. Borlan, Individualizarea judiciară a aplicării pedepselor-consecinţa intrării În vigoare a noului Cod
penal, în C.D.P. nr. 1/2013, p. 17.
5
Ibidem, p. 19. Aparent în acelaşi sens, a se vedea LV. Lefterache, Drept penal... , cit. supra, 2016,
p. 438 şi urm., autoarea operând cu sintagma „individualizarea aplicării şi executării pedepsei", categorie
în care include renunţarea, amânarea, suspendarea şi liberarea.
în opinia noastră, trebuie din start să ne abţinem să creăm noţiuni teoretice

suplimentare, în condiţiile în care noile instituţii nu sunt asimilate încă în practica
judiciară ce este în plină cristalizare. Prin urmare, ne vom feri atât de „entitătile
sui-generis", cât şi de „disecarea" între individualizarea judiciară a stabilirii/aplică~ii/
executării pedepsei. Considerăm că viziunea actuală din doctrina noastră, ce distinge
între individualizarea judiciară a pedepsei şi cea a executării pedepsei, este mai mult
decât suficientă şi ne permite, chiar dacă cu unele eforturi, să tratăm noile instituţii fără
a „sufoca" practicianul cu o altă creaţie doctrinară.
Prin urmare, rămâne să vedem unde am putea integra renunţarea la aplicarea
pedepsei. în acest sens, în doctrină, remarcându-se caracterul de noutate al instituţiei,
care nu a avut un precursor veritabil în vechea reglementare, se avansează ideea că
renunţarea este o „prelungire în faza de judecată a principiului oportunităţii urmăririi",
reprezentând „singura măsură de individualizare judiciară ce se poate valorifica înaintea
etapei stabilirii pedepsei"1. Astfel, înclinăm să considerăm că renunţarea la aplicarea
pedepsei reprezintă, în realitate, una dintre componentele individualizării judiciare a
pedepsei. În motivarea opţiunii noastre, reamintim că am arătat, cu ocazia analizei
individualizării judiciare a pedepsei, că instanţa va avea un prim pas de făcut în cazul în
care speciile de pedeapsă sunt prevăzute alternativ de norma de incriminare (de
exemplu, detenţiunea pe viaţă cu închisoarea sau închisoarea cu amenda), şi anume să
aleagă specia de pedeapsă. Doar apoi urmează să stabilească durata sau cuantumul
pedepsei (atunci când vorbim de pedepse cu limite relativ determinate). Pornind de la
aceste precizări, credem că, pe acelaşi algoritm, în cazurile în care sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege 2, instanţa va trebui să treacă printr-un pas iniţial (un filtru)
în care să cerceteze - pe baza unui examen de oportunitate 3 - dacă este cazul să
determine/dozeze pedeapsa între minimul şi maximul special sau dacă situaţia concretă
impune să se renunţe la această etapă subsecventă 4 • Un argument suplimentar în acest
sens este şi faptul că legiuitorul enumeră printre condiţiile avute în vedere de instanţă
pentru a decide dacă se impune renunţarea [art. 80 alin. (1) lit. a) şi b) C.pen.] majo-
ritatea criteriilor generale de individualizare a pedepsei prevăzute la art. 74 alin. (1)
C.pen.
Pentru toate aceste motive, concluzionăm că renunţarea la aplicarea pedepsei
(mai corect, renunţarea la stabilirea pedepsei sau poate direct renunţarea la pedeapsă)
reprezintă o componentă a individualizării judiciare a pedepsei, instanţa hotărând - în
baza aceloraşi criterii în funcţie de care stabileşte o pedeapsă concretă - că nu este
oportun să se stabilească pedeapsa 5•
1
A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp. 20-21.
2
Este vorba de condiţiile de „legalitate", ,,obiective", aşa cum vom vedea mai departe.
3
Etapă în care vor fi valorificate condiţiile de „temeinicie", de „oportunitate", ,,subiective".
4
În acest sens, în doctrină s-a arătat că, în cazul renunţării, instanţa pune în balanţă periculozitatea
scăzută a infractorului cu efectele negative pe care le implîcă o pedeapsă - a se vedea V.-R. Gherghe,
op. cit., p. 123.
5
în acelaşi sens, A.V. lugan, op. cit., p. 61. Autorul precizează că „renunţarea la aplicarea pedepsei
constituie un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei, reprezentând prerogativa conferită de lege
tndiVidualizarea judiciară a executării pedepse/ar 457
Din considerente ce ţin însă mai degrabă de metodologie didactică decât de ordin
juridic, am optat totuşi să analizăm in extenso instituţia în cadrul acestui capitol. Natura ei
juridică, condiţiile, efectele şi toate consecinţele produse credem că vor fi mai uşor de
înţeles la acest moment, ulterior parcurgerii integrale în capitolul anterior a individualizării
judiciare a pedepsei înţelese în sens „clasic" 1.
1189. În cazul amânării aplicării pedepsei, considerăm că aceasta îşi găseşte locul
printre modalităţile clasice ale individualizării executării pedepsei'. Credem că argu-
mentele unor autori - bazate pe interpretare literală - care susţin că este necesar să
avem o pedeapsă aplicată 3 pentru a fi în prezenţa acestei etape pot fi răsturnate. În
realitate, pentru a fi în prezenţa acestei operaţiuni de individualizare este suficient să
avem o pedeapsă concretă, ceea ce în cazul amânării există, pedeapsa fiind deja
individualizată judiciar. În cazul amânării aplicării pedepsei, după cum reiese şi din
denumirea acesteia, suntem în prezenţa unei „amânări" pentru un termen de 2 ani a
executării pedepsei, sub rezerva întrunirii anumitor condiţii pe parcursul termenului
menţionat. În caz contrar, amânarea - aşa cum vom vedea -va fi revocată (caz în care
se impune executarea efectivă) sau va fi anulată (ipoteze în care doar prin excepţie mai
putem discuta despre amânare).
Prin urmare, discutăm despre o veritabilă modalitate de individualizare a executării
pedepsei, ,,un substitutiv al executării acesteia" 4, asemănător suspendării executării
instanţei de Judecată de a renunţa la stabilirea vreunei pedepse în sarcina inculpatului, în cazul în care
_apreciază că reintegrarea socială a acestuia şi restabilirea ordinii de drept perturbată ca urmare a comiterii
infracţiunii se pot realiza prin avertizarea sa" (s.n.). Opinia este împărtăşită şi de un alt autor care s-a
aplecat cu atenţie asupra instituţiei, acesta revenind asupra opţiunii sale iniţiale - astfel, se arată că
'renunţarea la aplicarea pedepsei „reprezintă un mijloc de individualizare judiciară a pedepselor în sens
restrâns, având în vedere că nu presupune stabilirea unei pedepse, fiind alternativa acesteia din urmă"
Jl. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 46).
Parţial în acelaşi sens, în doctrină s-a arătat, tratând la comun atât renunţarea, cât şi amânarea, că,
1
deşi cele două instituţii nu constituie în realitate „modalităţi de individualizare a executării pedepsei"
propriu-zise, ,,topografia dispoziţiilor legale" impune analiza acestora în cadrul capitolului „Individualizarea
judiciară a' pedepsei" - M. Ud roiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2014, p. 246.
De altfel, soluţia propusă este împărtăşită şi de instanţa de contencios constituţional, care tratează
2
,
la comun atât renunţarea, cât şi amânarea aplicării pedepsei ca modalităţi de individualizare a executării
'pedepsei (C. Const., dec. nr. 462/2015, § 13, în M. Of. nr. 604 din 10 august 2015), În acelaşi sens, I.C.C.J.,
. pen., dec. nr. 470/2015 (http://wwwscj.ro). Instanţa - făcând trimitere la motivele de apel ale
archetului -tratează amânarea aplicării pedepsei în cadrul „modalităţilor de individualizare a executării
edepselor aplicate inculpaţilor" (s.n.)- este, evident, o eroare de terminologie, în cauză pedeapsa nefiind
plicată de instanţa de fond. A se vedea şi I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 289/RC/2014, şi C. Ap. Cluj, s. pen, şi de
inori, dec nr. 1098/A/2015, apud I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 46.
I. Borlan, Individualizarea judiciară ... , cit. supra, p. 19; A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 143; S. Răduleţu,
3
amentariu, în T. Toader (coord.), op. cit., p. 172. Precizăm că iniţial şi noi am împărtăşit această opinie-
. Streteanu, Aspecte privind aplicarea În timp a legii penale În condiţiile intrării În vigoare a Noului Cod
,enal, în C.D.P. nr. 3/2013 1 p. 28; D. Niţu, Anularea renunţării şi amânării aplicării pedepsei... , cit. supra,
• 163 -, dar credem că ea trebuie reconsiderată, pentru motivele mai sus expuse. în sensul încadrării
rnânării în cadrul individualizării judiciare a aplicării pedepsei, a se vedea A.V. Jugan, op. cit., p. 129.
V. Paşca, Drept penal... , cit. supra, p. 564. Concluzia autorului pare a fi susţinută de tratarea amânării
4
Plicării pedepsei în cadrul secţiunii privind individualîzarea judiciară a executării pedepsei; totuşi, deşi o
pedepsei sub supraveghere, diferenţele fiind că într-un caz se suspendă executarea

pedepsei, iar într-un caz se amână aplicarea ei 1 .
§4. Definiţie
1190. într-un mod atipic, ajungem ca doar la finalul acestei prime secţiuni să defi.
nim operaţiunea de individualizare judiciară a executării pedepsei, cu componentele
sale actuale - amânarea aplicării pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executării
şi liberarea condiţionată din executarea pedepsei 2 •
Astfel, considerăm că individualizarea judiciară a executării pedepsei reprezintă
operaţiunea prin care instanţa de judecată, ulterior individualizării judiciare a pedepsei,
decide dacă este necesară aplicarea acesteia şi, în caz afirmativ, stabileşte dacă şi în ce
modalitate urmează a fi executată. Aşa cum vom vedea, cu mici completări, definiţia
corespunde şi liberării condiţionate dispuse ca urmare a unei hotărâri distincte, ulterior
executării unei fracţiuni din pedeapsa închisorii sau a unui număr de ani în cazul
detenţiunii pe viaţă.
consideră un „substitutiv al executării pedepsei", acelaşi autor o consideră simultan şi o „instituţie comple-
mentară pedepsei".
1
De altfel, legiuitorul ar fi putut opera cu sintagma „amânarea executării pedepsei", dar nu s-a dorit,
pentru a nu se crea o confuzie cu instituţia omoloagă din dreptul procesual penal - confuzie care oricum
se face şi acum de către instanţe. A se vedea, de exemplu, C. Ap. Oradea, s. pen., sent. pen. nr. 159/2014
{nepublicată), prin care instanţa a dispus condamnarea inculpaţilor, iar apoi a dispus „amânarea executării
pedepsei", indicând în dispozitiv textele de lege din materia amânării aplicării pedepsei (hotărârea a fost,
evident, desfiinţată în apel de către instanţa supremă - a se vedea 1.C.C.J., s. pen., dec. nr. 470/2015, cit.
supra-, instanţa arătând că hotărârea atacată este contradictorie din acest punct de vedere, având în
vedere că, pe de o parte, s-a dispus condamnarea inculpaţilor, iar, pe de altă parte, amânarea aplicării
pedepselor, în condiţiile în care cele două soluţii se exclud reciproc). În acelaşi sens, instanţa supremă a
arătat că „instituţia amânării aplicării pedepsei este incompatibilă cu pronunţarea unei soluţii de
condamnare şi, în consecinţă, în cazul în care reţine incidenţa dispoziţiilor art. 83 C.pen., instanţa nu
pronunţă o soluţie de condamnare, ci stabileşte pedeapsa şi dispune amânarea aplicării acesteia" [a se
vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 17/A/2015 (http://www.scj.ro}]. Pentru o confuzie recentă în doctrină,
autorul analizând dispoziţiile art. 83 C.pen., dar făcând referire aleatoriu fie la amânarea aplicării pedepsei,
fie la amânarea executării pedepsei, a se vedea V.V. Rădoi, Amânarea executării pedepsei- aplicarea
pedepse inculpatului concomitent cu amânarea aplicării pedepsei nu are efectele unei condamnări. Studiu
de caz: poate fi membru fondator un inculpat căruia instanţa i-a aplicat o pedeapsă, dispunând amânarea
aplicării pedepsei?, 15 martie 2017 (http://www.juridice.ro). Pentru alte confuzii, făcute atât de instanţa
supremă, cât şi alte voci din doctrină, a se vedea I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 39,
autorul criticând explicit incorecta înţelegere şi utilizare a terminologiei.
2
În acelaşi sens, C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 462. Suplimentar, autorii citaţi includ în
cadrul acestei etape şi procedura înlocuirii amenzii cu închisoarea. În opinia noastră, ţinând seama
algoritmul clar de echivalare a unei zile-amendă cu o zi de închisoare, nu credem că instanţa realizează
reală „individualizare" a executării, motiv pentru care am preferat să tratăm această ipoteză în
executării pedepsei amenzii (supra, cap. X, § 1001 şi urm.), şi acolo cu rezerva că discuţiile privesc
degrabă materia dreptului execuţional penal, iar nu pe cea a dreptului penal, partea generală.
Individualizarea judiciară a executării pedepselor 459
Secţiunea a li-a. Renunţarea la aplicarea pedepsei
§1. Definiţie
1191. Instituţie nouă, fără corespondent în Codul penal din 1969, renunţarea la
aplicarea pedepsei trebuie văzută în contextul principiului minimei intervenţii a
dreptului penal. Chiar dacă la acest moment suntem, deja, pe terenul dreptului penal,
instanţa, în considerarea principiului minimei intervenţii, pune în balanţă necesitatea şi
mijloacele represiunii penale faţă de gravitatea faptei şi periculozitatea persoanei.
Astfel, ulterior constatării că persoana a comis infracţiunea, sub rezerva îndeplinirii mai
multor condiţii cumulative, legea permite instanţei să aleagă o soluţie mai puţin
,,invazivă" din perspectiva pedepsei'.
În cadrul secţiunii anterioare, am ajuns la concluzia că, din perspectiva naturii
juridice a instituţiei, suntem în prezenţa unei forme a individualizării judiciare a
pedepsei. Prin urmare, ne rămâne la acest moment să încercăm definirea renunţării la
aplicarea pedepsei. Astfel, credem că aceasta presupune renunţarea de către instanţă
la stabilirea unei pedepse în cazul persoanei găsite vinovată de comiterea unei
infracţiuni, atunci când, în considerarea particularităţi/ar infracţiunii şi infractorului, se
apreciază că pedeapsa nu este necesară, fiind suficientă aplicarea unei avertisment'.
1192. Necesitatea reglementării renunţării la aplicarea pedepsei a fost determinată şi

de modificarea arhitecturii infracţiunii, prin abandonarea criteriului material al pericolului
social ca trăsătură generală a infracţiunii, cu consecinţa dispariţiei reglementării conţinute
în art. 181 C.pen. 1969 şi a consacrării principiului oportunităţii urmăririi penale în Codul de
procedură penală în vigoare 3 •
În doctrină, unii autori tratează renunţarea integrând-o în ansamblul alternativelor propuse de

1
legiuitor în încercarea de a gestiona suprapopularea carcerală. A se vedea A.V. Jugan, op. cit., p. 55. Modelul
de inspiraţie provine din sistemele evoluate din dreptul comparat, reglementări similare fiind regăsite în
dreptul german (§ 60 C.pen.), portughez (art. 60 şi 74 C.pen.), francez (art. 132-58 C.pen.) sau elveţian
(art. 53-54)- a se vedea Expunerea de motive, cit. supra, p. 202; I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.),
op. cit., p. 493. Pentru o incursiune în dreptul comparat, privind atât renunţarea la aplicarea pedepsei, cât
şi amânarea aplicării acesteia, a se vedea I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, pp. 21-28.
Potrivit Expunerii de motive la Cod, renunţarea la aplicarea pedepsei constă în dreptul recunoscut
2
instanţei de judecată de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită
vinovată de comiterea unei infracţiuni, pentru îndreptarea căreia, ţinând seama de infracţiunea săvârşită,
de persoana infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi ulterior comiterii faptei, este suficientă
aplicarea unui avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau executarea unei pedepse ar risca să producă
mai mult rău decât să ajute la recuperarea inculpatului. Aşa cum vom vedea în continuare, caracterul
„definitiv'' al renunţării trebuie privit cu rezervă, deoarece există posibilitatea anulării renunţării, ca urmare
a modificărilor operate prin legea nr.187/2012 (la momentul redactării Expuneriî de motive, anularea nu
era reglementată, niotiv pentru care termenul „definitiv" este utilizat într-o manieră atât de tranşantă).
F. Streteanu, R. Moroşanu, op. cit., p.184; A.V. Jugan, op. cit., p. 55. De altfel, tocmai această legătură
3
i-a determinat pe unii autori să considere că în acest caz suntem în prezenţa unei forme de răspundere
administrativă - V. Paşca, Drept penal... , cit. supra, p. 431. în acest sens, arătăm că, potrivit Codului penal
din 1969, în cazul în care faptei îi lipsea gradul de pericol social al unei infracţiuni, i se putea aplica una
Pe plan procesual penal, aşa cum am arătat, renunţarea la aplicarea unei pedepse are
valenţa unei noi soluţii procesuale. De asemenea, tot pe plan procesual penal, la latitudinea
procurorului de caz, sub rezerva îndeplinirii mai multor condiţii cumulative, există posibi-
litatea dispunerii unei soluţii de renunţare la urmărirea penală, soluţie supusă confirmării
judecătorului de cameră preliminară. Această soluţie reprezintă, în realitate, veritabila
exprimare a principiului oportunităţii 1 , constituind 11 surogatul" fostului art.18 1 C.pen.1969,
în condiţiile în care, de regulă, în vechea reglementare, constatarea absenţei pericolului
social constituia apanajul aproape exclusiv al procurorului, mai rar ajungându-se în faţa
instanţei cu asemenea cazuri, de regulă de gravitate mică. Precizăm că nu vom insista
asupra renunţării la urmărire penală (art. 318 C.proc.pen.), aceasta fiind, în principal, o
instituţie de ordin procesual penal.
§2. Condiţii
1193. Măsura renunţării nu va putea fi dispusă de instanţă decât la finalul pro-

cesului, ulterior constatării că persoana în cauză a comis infracţiunea, sub rezerva
întrunirii mai multor condiţii.
în doctrină, analiza acestor condiţii s-a făcut prin realizarea unei clasificări ce
distinge între condiţii pozitive şi condiţii negative', respectiv condiţii privind infracţiunea
şi condiţii privind infractorul3 , distincţie din urmă pe care, de altfel, înţelegem să o
urmăm şi noi.
înainte să trecem însă la analiza în detaliu a fiecărei condiţii în parte, considerăm
necesar să subliniem o altă distincţie, şi anume între condiţii de „legalitate" şi condiţii
de „oportunitate"4 . În cazul primelor, discutăm despre prevederi legale imperative,
obiective, ce nu lasă loc de apreciere pe criterii de oportunitate etc. - cel mai facil
dintre sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 C.pen. 1969 (în cadrul titlului intitulat
,,Înlocuirea răspunderii penale").
1
Aceste realităţi i-au determinat pe unii autori - F. Streteanu, R. Moroşanu, op. cit., p. 184 - să
considere, în mod corect, că renunţarea „reprezintă o prelungire în faza de judecată a principiului
oportunităţii urmăririi" (s.n.), respectiv că instituţia nou-introdusă oferă „posibilitatea nesancţionării unor
infracţiuni de gravitate redusă, pentru care acţiunea penală nu ar fi trebuit exercitată încă din faza de
urmărire penală" (s.n.). Statistic, s-a arătat că, la nivelul anului 2014, soluţiile de renunţare la urmărire
penală au fost dispuse faţă de 49.135 suspecţi sau inculpaţi, iar în 2015 faţă de 49.479, un număr relativ
egal cu numărul inculpaţilor trimişi în judecată- a se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială,
cit. supra, 2017, p. 105.
2
1. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., pp. 490-491.
3
A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 21 şi urm.; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017,
p. 379 şi urm.
4
Clasificarea pare a fi regăsită şi la alţi autori, care utilizează însă terminologia condiţii „obiective" -
„subiective" (M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, respectiv, în materia amânării
aplicării pedepsei, V. Paşca, Drept penal... , cit. supra, p. 564; I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cît.
supra, p. 92). În realitate însă, autorii se raportează la condiţiile obiective ca fiind tot ce priveşte
infracţiunea, iar la condiţiile subiective ca fiind tot ce priveşte persoana, deşi criteriul legalitate-temeinicie
propus de noi se întâlneşte atât în cazul condiţiilor privind infracţiunea, cât şi în cazul celor privind
infractorul.
,:f
fitndividuafizarea judiciară a executării pedepselor 461
<~-
(exemplu este prima condiţie ce va fi analizată, care nu mai permite soluţia renunţării
t"dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiune este închisoarea mai mare de 5 ani.
~, De cealaltă parte, condiţiile de „oportunitate" presupun evaluarea de către instanţă a
; necesităţii stabilirii pedepsei în cazul concret - spre exemplu, condiţia privind persoana
s\nfractorului, conduita acestuia avută anterior săvârşirii infracţiunii, eforturile depuse
i.pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, respectiv posibilităţile sale
\] de îndreptare.
· În cele ce urmează, aşa cum am anticipat, vom analiza distinct condiţiile necesar a
':fi întrunite pentru a se putea dispune renunţarea. Vom urma clasificarea care distinge
;'între condiţii privind infracţiunea şi condiţii privind infractorul, identificând însă în cazul
&fiecăreia caracterul acesteia de condiţie de „legalitate" sau de „oportunitate".
, Precizăm la acest moment că instituţia este incidentă doar în cazul persoanei fizice
!(pentru persoana juridică există reglementări speciale, aşa cum vom vedea în volumul III).
, Mai mult, în cazul persoanei fizice, renunţarea la aplicarea pedepsei vizează doar
[ persoana care a comis infracţiunea ulterior împlinirii vârstei de 18 ani-discutăm despre
{renunţarea la stabilirea unei pedepse, iar pedepsele sunt incidente, conform legii, doar
;iîn cazul persoanelor care au cel puţin 18 ani la momentul comiterii infracţiunii'.
2.1. Condiţiile cu privire la infracţiune
a) Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este amenda sau

Îînchisoarea de cel mult 5 ani
1194. Suntem, fără doar şi poate, în prezenţa „prototipului" unei condiţii de lega-
Ilitate, căci primul pas pe care trebuie să îl facă instanţa este să verifice norma de
; incriminare pentru a stabili dacă maximul special al pedepsei pentru infracţiunea comisă
reste de cel mult 5 ani. În măsura în care această condiţie este îndeplinită, analiza poate
'avansa spre verificarea celorlalte condiţii; în caz contrar, renunţarea la aplicarea pedep-
:sei nu este incidentă pentru infracţiunea respectivă. Fără îndoială, condiţia va fi înde-
;Plinită şi atunci când pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani este alternativă cu amenda
;sau amenda este prevăzută de lege ca sancţiune unică 2 , căci am arătat deja că această
ţspecie de pedeapsă este întotdeauna (indiferent de cuantumul ei) mai blândă decât
,chiar minimul general al pedepsei închisorii 3 •
Verificarea maximului special prevăzut de norma de incriminare pentru infracţi
:unea care face obiectul acuzării, deşi elementul cel mai facil de efectuat, trebuie totuşi
jrealizată cu atenţie.
,
1
În cazul infracţiunilor cu durată de consumare în timp (cu excepţia infracţiunii progresive), elementul
&reper va fi epuizarea infracţiunii ulterior împlinirii vârstei de 18 ani de către infractor.
· 'în acelaşi sens: A.V. lugan, op. cit.. p. 67; A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp. 22-23; M. Udroiu, Drept peno/.
iPartea generală, cit. supra, 2017, p. 379. În sens contrar, considerând că în cazul pedepsei amenzii ca
!-sancţiune unică nu este îndeplinită condiţia analîzată, a se vedea T. Dima, Drept penal. Partea generală,
'Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, pp. 596-597.
:_
3
A se vedea: supra, cap. X, § 963; N.T. Buzea, Executarea hotărârilor penale după legiuirea penală
'Caro/ fi, cit. supra, p. 89.
În primul rând, trebuie să facem referire la dispoziţiile art. 187 C.pen. privind
semnificaţia sintagmei „pedeapsă prevăzută de lege", sintagmă utilizată de legiuitor în
cadrul art. 80 alin. (2) lit. d) C.pen. Astfel, conform art. 187 C.pen., ,,prin pedeapsă
prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează
fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere
sau de majorare a pedepsei". Prin urmare, chiar dacă fapta rămâne în faza tentativei ori
se reţine o circumstanţă atenuantă sau o cauză de atenuare a pedepsei, ne vom raporta
la maximul special din normă, fără luarea în considerare a cauzelor de atenuare 1 . Spre
exemplu, în cazul unei tentative la tâlhărie simplă, pentru care art. 233 C.pen. prevede
închisoarea de la 2 la 7 ani, renunţarea nu va fi incidentă, chiar dacă in concreto pe-
deapsa maximă nu va putea depăşi 3 ani şi 6 luni. Similar, din perspectiva cauzelor de
agravare, tot maximul special din normă va fi luat în considerare, chiar dacă avem
reţinute circumstanţe agravante generale ori dacă fapta a fost comisă în formă
continuată sau întruneşte condiţiile termenului al II-iea al unei recidive postexecutorii.
Spre exemplu, suntem în prezenţa infracţiunii de şantaj de la art. 207 alin. (1) C.pen.,
pentru care legea prevede închisoarea de la unu la 5 ani. Chiar dacă se reţine forma
continuată, iar maximul special poate fi majorat cu cel mult 3 ani, în cauză renunţarea
la aplicarea pedepsei este posibilă (evident, din perspectiva condiţiei acum analizate)'.
În al doilea rând, având în vedere şi prevederile art. 187 C.pen., trebuie să ne rea-
mintim discuţiile din capitolul anterior privind distincţiile între formele agravate/ate-
nuate şi cauzele de atenuare sau de agravare 3 • Astfel, după identificarea formelor sau
variante/or de atenuare sau calificare, vor fi determinate limitele speciale de pedeapsă,
cu alte cuvinte, pedeapsa prevăzută de lege. Cu titlu de exemplu, în cazul unei delapidări
prevăzute de art. 295 alin. (1) C.pen. (pentru care legea prevede închisoarea de la 2 la 7
ani), comise de un „funcţionar privat" în condiţiile art. 308 alin. (1) C.pen. (formă
atenuată ce are ca efect reducerea pedepsei prevăzute de lege cu o treime), limitele de
pedeapsă la care se va raporta instanţa vor fi închisoarea de la un an şi 4 luni la 4 ani şi
8 luni. Prin urmare, se observă că, raportându-ne la maximul special prevăzut de lege,
soluţia renunţării este posibilă pentru instanţă, în măsura în care şi celelalte condiţii vor
fi întrunite 4 • Tot aşa, în cazul unei infracţiuni de lovire sau alte violenţe pentru care legea
prevede închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau amenda [art. 193 alin. (2) C.pen.], observăm
că renunţarea ar fi incidentă. În măsura în care însă victima şi infractorul sunt membri
de familie, devin incidente dispoziţiile art. 199 C.pen. privind violenţa în familie.
1
În acelaşi sens, a se vedea l. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, pp. 87-89, care citează
şi C. Ap. Craiova, s. pen. şi pentru cauze cu minori, dec. nr. 1254/2016, respectiv C. Ap. Braşov, s. pen., dec.
nr. 503/A/2016.
2
În acelaşi sens: M. Ud roiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 379; A.V. lugan, op. cit.,
pp. 65-66.
3
Supra, cap. XI,§ 1174.
4
În acelaşi sens: A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 24; I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra,
pp. 86-87, precum şi jurisprudenţa acolo citată, soluţiile -deşi emise în materia amânării aplicării pedepsei-
fiind incidente, pentru identitate de raţiune, şi aici.
Jndividualizarea judiciară a executării pedepselor 463
Conform acestui text, maximul special se majorează cu o pătrime, astfel că limitele

prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă sunt închisoarea între 6 luni şi 6 ani şi 3
luni. Prin urmare, noul maxim special nu mai permite instanţei să se orienteze spre
soluţia renunţării.
Ca o concluzie pe marginea acestei condiţii, arătăm că instituirea unei limite maximale

de către legiuitor este bine-venită. Aşa cum am precizat cu ocazia realizării distincţiei între
condiţiile de „legalitate" şi cele de „oportunitate", era necesar să fie trasată in abstracto o
linie de demarcaţie de către legiuitor, prin indicarea de către acesta a gravităţii infracţiu
nilor pentru care instituţia renunţării ar putea fi incidentă.
Doctrinal deşi salută, în majoritatea sa, introducerea unei limite obiective privind
durata pedepsei, nu este la fel de aprobativă în privinţa duratei indicate, existând voci care
consideră că limita este prea generoasă 1 în timp ce alţii consideră că este prea restrictivă 1 .
De asemenea, în mod unanim a fost criticat faptul că în faza de urmărire penală procurorul
poate alege să renunţe la urmărire penală pentru infracţiuni pentru care legea prevede
până la 7 ani închisoare, dar instanţa este „ţinută" de limita de 5 ani 2 • Credem şi noi că, de
lege ferenda, ar trebui corelate cele două instituţii.
b) Infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi

întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările În care a fost
comisă, motivul şi scopul urmărit
1195. Suntem în prezenţa unei condiţiile de „oportunitate", implicând o apreciere
de ordin subiectiv din partea instanţei de judecată. Astfel, instanţa trebuie să ajungă la
concluzia că in concreto infracţiunea comisă nu prezintă o gravitate care să impună
stabilirea unei pedepse. Legiuitorul a indicat criteriile în funcţie de care instanţa trebuie
să facă analiza, şi anume: unele de ordin obiectiv - natura şi întinderea urmărilor pro-
duse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea -,
respectiv unele elemente de ordin subiectiv - motivul care 1-a determinat pe infractor
să treacă la executare, respectiv scopul urmărit de acesta pentru comiterea infracţiunii.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, dacă prima condiţie analizată,
privind durata maximului special, reprezintă gravitatea abstractă a faptei, condiţia de
faţă mută discuţia pe gravitatea concretă a faptei, care se stabileşte la fiecare caz în
parte, ţinând seama de criteriile expres indicate 3 •
1
Astfel, dacă în forma iniţială a proiectului de Cod durata maximală era de 3 ani, în cele din urmă s-a
căzut de acord asupra limitei de 5 ani, soluţie care nici ea nu este la adăpost de critici. Totuşi, unii autori au
dezaprobat ca fiind prea generoasă inclusiv forma anterioară, ce făcea referire la pedeapsa de 3 ani
(Şt. Daneş, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 161), în timp ce alţi autori par a considera că limita
actuală de 5 ani este corectă, dacă nu chiar prea severă. A se vedea I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.),
op. cit., p. 491, respectiv A.V. lugan, op. cit., p. 63 {în cazul autorului respectiv nefiind foarte clar dacă acesta
critică durata pedepsei sau faptul că este indicată o limitare anume).
2
V. Paşca, Drept penal... , cit. supra, p. 433; A.V. Jugan, ap. cit., p. 109.
3
A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 25; A.V. lugan, op. cit., p. 68. Astfel, într-o cauză recentă, instanţa a
arătat că „infracţiunea comisă de inculpat - conducerea unui vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice -
are o gravitate concretă mare, în raport cu pericolul produs", ajungând la concluzia că stabilirea şi aplicarea
464 Drept penal. Partea generală • Voi. 1J
Din această perspectivă, arătăm că natura şi întinderea urmărilor produse corespunde

criteriilor stării de pericol pentru valoarea socială protejată [art. 74 alin. (1) lit. b) C.pen.] şi,
respectiv, naturii şi gravităţii rezultatului produs [art. 74 alin. (1) lit. c) C.pen.], mijloacele,
modul şi împrejurările corespund criteriului constând în „împrejurările şi modul de
comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite" [art. 74 alin. (1) lit. a) C.pen.], în timp
ce motivul şi scopul sunt expres menţionate de legiuitor drept criteriu de individualizare
[art. 74 alin. (1) lit. d) C.pen.]1. Cu alte cuvinte, operând în realitate cu aceleaşi criterii
reglementate la art. 74 C.pen., instanţa ajunge la concluzia că nu e necesar să treacă la
stabilirea pedepsei.
Reamintim că am „pledat" în favoarea includerii renunţării la aplicarea pedepsei în

cadrul individualizării judiciare a pedepsei tocmai în considerarea faptului că elementele
care în concret sunt utilizate de instanţă în adoptarea acestei soluţii sunt regăsite printre
criteriile generale de individualizare a pedepsei de la art. 74 C.pen. (a se vedea,
suplimentar, şi infra, § 1205 şi urm.).
1196. Observăm că există o oarecare diferenţă între elementele obiective enumerate

în cadrul acestei condiţii şi criteriile generale de individualizare de la art. 74 C.pen. Astfel,
aici legiuitorul regrupează sub noţiunea gen de „natura şi întinderea urmărilor produse"
criteriile generale privind starea de pericol şi rezultatul produs [74 alin. (1) lit. b) şic) C.pen].
Ţinând seama de clasificarea promovată de o mare parte a doctrinei române ce distinge
între genul 11 urmare" (vătămarea adusă valorii sociale) şi specia 11 rezultat" (modificarea
perceptibilă a realităţii înconjurătoare)', credem că legiuitorul indică aici noţiunea-gen a
11 urmării'1 în încercarea de a fi mai sintetic .
3
Încercând să exemplificăm câteva cazuri în care credem că aceste elemente obiective

ar putea susţine o soluţie de renunţare, ne gândim la o infracţiune de lovire, unde nici nu
sunt necesare zile de îngrijiri medicale sau sunt necesare puţine astfel de zile (rezu/tatu/)4,
o infracţiune de conducere pe drumurile publice fără permis de conducere doar pentru a
parca autoturismul în condiţiile în care soţia nu reuşea aceasta (starea de pericol ce
unei pedepse este oportună. A se vedea 1.C.C.J., s. pen., dec. nr. 347/2017, în Săptămâna Juridică
nr. 3/2018, pp. 9-10.
1 în acelaşi sens, sesizând simiHtudinile cu criteriile generale de individualizare, a se vedea:
L.V. Lefterache, Drept penal... , cit. supra, 2016, p. 441; S. Răduleţu, Comentariu, în T. Toader (coord.),
op. cit., p. 168.
2
3 Credem că opţiunea legiuitorului de a face referire la „urmare" este însă mai indicată, fiind evident
că renunţarea va fi putea fi dispusă atât în cazul infracţiunilor de rezultat, cât şi al celor de pericol. Subliniem
aceasta deoarece existau instanţe care, conform Codului penal anterior, făceau confuzii între noţiunea de
pericol (social) al faptei şi cea de infracţiune de pericol (parte a clasificării infracţiune de pericol -
infracţiune de rezultat), ajungând la concluzia că nu se poate considera că faptele de pericol nu prezintă
gradul de pericol social al unei infracţiuni (sic!) - a se vedea C. Ap. Piteşti, s. pen., dec. nr. 450/2005, în
G. Bodoroncea, I. Kuglay, L. Lefterache, I. Matei, I. Nedelcu, F. Vasile, op. cit., p. 23.
4 Instanţa supremă a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în cazul unei infracţiuni de vătămare
corporală din culpă [art. 196 alin. (3) C.pen.], invocând, printre altele, intensitatea redusă a leziunilor
survenite direct ca urmare a impactului cu autoturismul {restul leziunilor survenind ca urmare a
dezechilibrării şi căderii victimei de pe bicicletă). A se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 356/A/2015
(http://www.scj.ro).
sugerează o urmare de gravitate redusă)1, furtul unei folii de protecţie a cortului de unîî
turişti surprinşi de ploaie (împrejurări)' etc. Tot din perspectiva împrejurărilor comiterii
faptei, credem că ipoteze în care nu s-ar putea reţine starea de necesitate (spre exemplu,
nu era singura soluţie pentru înlăturarea stării de pericol sau pericolul nu era imediat) vor
putea fi avute în vedere de instanţă pentru a dispune o astfel de soluţie. Se observă, exact
ca în exemplul anterior, că în aceste ipoteze se valorifică mobilul sau scopul- la fel de bine
s-ar putea susţine că acesta este, de fapt 1 elementul definitoriu (elementul determinant
este motivul de a preveni sau înlătura un pericol viitor sau potenţial etc.) 3 • La fel, în cazul
provocării, trecând de valenţa acesteia de circumstanţă atenuantă, odată reţinută de
instanţă, ea poate fi, fără discuţie, adusă ca argument în raport cu criteriul împrejurării
comiterii faptei, respectiv al mobilului ori scopului pentru a susţine alternativa renunţării la
pedeapsă.
în fine, menţionăm că în literatura de specialitate 4 şi în practica judiciară s-a arătat că
elementele indicate de legiuitor trebuie apreciate în concret, în ansamblul lor, condiţia
analizată privind doar fapta comisă (,,condiţie intrinsecă faptei"), iar nu comportamentul
infractorului înainte sau după comiterea faptei 5 • Profitând de cadrul discuţiei, arătăm că
natura de „oportunitate" a condiţiei este uşor de relevat printr-o trecere în revistă a
soluţiilor pronunţate în materia infracţiunii de conducere pe drumurile publice sub
1
A se vedea şi C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 896/2015 (citată de A.V. lugan, op. cit., p. 77)-
instanţa a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile
publice fără permis de conducere, în cazul concret inculpatul conducând o distanţă scurtă (300 metri) pe
un drum comunal şî la o oră când nu era circulaţie.
2
În cazul unei infracţiuni de vătămare corporală din culpă, gradul de culpă reţinut victimei (25% în
cazul respectiv) a fost un argument legat de împrejurările comiterii faptei care au determinat instanţa
supremă să dispună renunţarea la aplicarea pedepsei {I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 356/A/2015, cit. supra). De
asemenea, relaţia de amiciţie care a condus la comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă a fost
considerată în jurisprudenţă o împrejurare favorabilă inculpatului, care a şi condus la soluţia renunţării la
aplicarea pedepsei-Trib. Sălaj, s. pen., sent. nr. 12/2014, apud A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp. 26-27. Autorii
citaţi, adnotând favorabil soluţia, exprimă rezerva că elementul evocat de instanţă priveşte mai degrabă
motivul săvârşirii infracţiunii, subsumându-se elementului mobilului.
3
A se vedea şi A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp. 26-27.
4
Astfel, în mod corect s-a arătat că instanţa de judecată are obligaţia de a analiza global toate
criteriile, fără a crea ierarhii abstracte, dar „cu toate acestea nu se poate exclude ca, în urma analizării
întregii situaţii, particularităţile unui anumit criteriu să releve o anumită gravitate a infracţiunii,
independent de analiza ce reiese din ceilalţi factori" -A.V. lugan, op. cit., p. 68. Autorul citat critică o opinie
exprimată în doctrină (Şt. Daneş, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 162), care pare să sugereze
crearea unor ierarhii între elementele enumerate. în realitate însă, şi aici se susţine o posibilă ierarhie mai
degrabă la cazul concret, ceea în realitate se şi întâmplă, instanţa dând prevalenţă unor elemente faţă de
altele, pentru a ajunge la o soluţie, în măsura în care unele sugerează gravitatea faptei, iar altele nu {spre
exemplu, modul de comitere ar fi în defavoarea inculpatului, dar mobilul în favoarea lui, el acţionând în
stare de provocare etc.).
5
A se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 343/A/2015, cit. supra, citată şi de M. Udroiu, Drept penal. Partea
generală, cit. supra, 2017, p. 380. Aprecierea globală a criteriilor este bine evidenţiată într-o hotărâre unde
se argumentează soluţia renunţării „având în vedere infracţiunea săvârşită, care prezintă o gravitate redusă -
raportat la tipul vehiculului condus, faptul că aceasta nu a produs nicio urmare materială în afara pericolului
social prezumat de lege, mijloacele folosite, modul şi Împrejurările în care fapta a fost comisă - în timpul
nopţii, când traficul nu este intens, motivul şi scopul urmărit( .... )" - Judec. Sector 1 Bucureşti, sent. pen.
nr. 1353/2015, citată de A.V. lugan, op. cit., p. 77.
influenţa alcoolului. Astfel, dacă unele instanţe ar fi tentate în astfel de cauze ca, ţinând
seama de valoarea îmbibaţiei alcoolice în sânge, să încline spre soluţia renunţării, la nivelul
instanţelor clujene s-a format o practică judiciară mai severă, ce refuză să admită că aceste
fapte prezintă o „gravitate redusă" 1 . Aşadar, se poate observa cum cauze extrem de
asemănătoare (concentraţia alcoolică identică, dar persoane diferite) beneficiază de soluţii
diferite, ca urmare a elementului de oportunitate.
1197. Conform art. 80 alin. (3) C.pen., în caz de concurs de infracţiuni, renunţarea
la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt
întrunite toate condiţiile prevăzute de lege (condiţiile privind infracţiunea, mai sus
expuse, şi cele privind infractorul, ce vor fi analizate în continuare).
Cu alte cuvinte, fie se va dispune renunţarea pentru toate infracţiunile concurente,
fie - dacă pentru cel puţin una legea nu permite sau instanţa consideră că nu este
oportun - se va stabili câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune în parte, ele urmând
a fi apoi contopite conform sistemului sancţionator specific concursului. Într-o formu-
lare „plastică", pentru inculpat este un caz de „totul sau nimic": renunţare pentru toate
infracţiunile sau pentru niciuna.
Dacă în raport cu aceste aspecte nu există disensiuni în literatura de specialitate21 nu la

fel de unanimă este opinia dacă într-un astfel de caz se vor pronunţa atâtea soluţii de
renunţare câte infracţiuni concurente sunt deduse judecăţii 3 sau o unică soluţie 4 • Precizăm că
discuţia este mai degrabă de ordin procesual, toţi autorii citaţi fiind de acord că în consi-
derentele hotărârii renunţarea va trebui motivată în raport cu fiecare infracţiune în parte.
Argumentele partizanilor unei unice renunţări constau în faptul că oricum se va aplica un
singur avertisment', respectiv într-o interpretare gramaticală a dispoziţiilor art. 80 alin. (3)
C.pen. 6 • În opinia noastră, argumentul avertismentului ca unică sancţiune nu are acoperire
întotdeauna, deoarece în cazul soluţionării faptelor concurente la momente diferite, evident,
vom avea două avertismente (în contra textului legal) şi, fără discuţie, două hotărâri distincte
de renunţare. Totuşi, subliniem că renunţarea la aplicarea pedepsei este, aşa cum arătam,
consacrată legislativ ca o soluţie procesuală distinctă. Prin urmare, întocmai ca în cazul celor-
lalte soluţii procesuale (achitare, condamnare, încetare, amânare), instanţa va trebui să
pronunţe.o soluţie distinctă de renunţare pentru fiecare infracţiune în parte, fără excepţie.
1 A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 29, autorii considerând că nu poate fi exclus de plano „beneficiul
renu~ţării la aplicarea pedepsei" în cazul unor astfel de infracţiuni. În opinia noastră, este atributul instanţei
să îşi formeze o practică judiciară, iar merltul Judecătoriei Cluj-Napoca este de a da un semnal de relativă
severitate în domeniu, în condiţiile în care flagelul acestor infracţiuni rutiere este în continuă expansiune
(precizăm că „semnalul" a fost dat încă sub imperiul Codului penal anterior, când reţinerea dispoziţiilor
art. 181 C.pen. 1969 pentru astfel de fapte a devenit extrem de rară).
2 Pentru o opinie contrară, singulară, după cunoştinţele noastre, a se vedea V.-R. Gherghe, op. cit,
p. 32, considerându-se că s-ar putea face o separaţie între infracţiunile concurente pentru care se impune
amânarea aplicării pedepsei şi altele pentru care se impune renunţarea la aplicarea pedepsei.
3
4
A se vedea: A. Rîşniţă, 1. Curt, op. cit., p. 32, precum şi soluţiile din practica judiciară acolo citate;
A.V. lugan, op. cit., pp. 115-116.
5
6
A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 32.
1198. Plecând de la textul de lege, ne putem imagina mai multe ipoteze, simplificate
la situaţia comiterii a două infracţiuni concurente de furt simplu ('1 şi !,).
Aşa cum am mai arătat', de regulă, infracţiunile concurente sunt judecate conco-
mitent, dar apar uneori şi situaţii în care ele sunt judecate la date diferite sau chiar de
instanţe diferite. În prima ipoteză, instanţa fie va dispune renunţarea pentru fiecare
infracţiune, fie va stabili pedepse pentru ambele. În cea de-a doua situaţie, a judecării
la momente diferite, putem întâlni două cazuri:
(i) dacă pentru 11 s-a dispus renunţarea, nimic nu împiedică instanţa să dispună şi
pentru 1, renunţarea (vom vedea în continuare că nu există vreun impediment din
perspectiva condiţiilor privind infractorul);
(ii) dacă pentru I, nu s-a dispus renunţarea, ci a fost stabilită o pedeapsă, instanţei
care soluţionează 1, îi sunt limitate prerogativele de individualizare. Astfel, renunţarea
nu mai poate fi dispusă, deoarece pentru o infracţiune concurentă s-a stabilit o
pedeapsă'.
2.2. Condiţiile cu privire la infractor
a) Infractorul să nu mai fi suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor

prevăzute În art. 42 fit. a) şi fit. b) C.pen. sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a
Împlinit termenul de reabilitare
1199. Suntem în prezenţa unei alte condiţii de „legalitate", căci, în măsura în care
persoana a suferit o condamnare (cu alte cuvinte, a fost aplicată o pedeapsă) anterior
săvârşirii infracţiunii deduse judecăţii, aceasta va funcţiona ca un impediment (condiţie
negativă, după unii autori). Nu prezintă importanţă forma de vinovăţie cu care a fost
săvârşită infracţiunea, gravitatea acesteia, pedeapsa aplicată sau modalitatea de
individualizare a executării acesteia - executare efectivă sau suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere.
Legiuitorul a indicat în mod exhaustiv şi excepţiile de la această limitare: este vorba
despre condamnările pentru fapte în raport cu care a intervenit dezincriminarea,
amnistia, reabilitarea sau împlinirea termenului de reabilitare prevăzut de /ege 3 • În
1
Supra, cap. VIII,§ 703 şi urm.
Prin urmare, pentru 12 se va stabili o pedeapsă, iar apoi va urma foarte probabil contopirea cu
2
pedeapsa care fusese stabilită pentru 11 .

Pentru o critică a opţiunii legiuitorului, care nu a inclus şi culpa în cadrul excepţiilor, a se vedea:
3
V.-R. Gherghe, op. cit., p.128; A.V. lugan, op. cit., pp. 85-86. Autorul ultim citat consideră că se poate ajunge
la situaţii absurde, iar crearea unui impediment absolut pe temeiul antecedentelor nu se justifică. În acest
sens, trimite inclusiv la jurisprudenţa fostului Tribunal Suprem, în aplicarea art. 181 C.pen. 1969, instanţa
arătând că „existenţa antecedentelor penale nu exclude aplicarea art. 181, însă instanţa trebuie să
analizeze această situaţie în ansamblul împrejurărilor în care fapta a fost comisă, al rezultatelor produse şi
al celorlalte date privind pe făptuitor" (Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1613/1074). Nu împărtăşim opiniile
astfel exprimate, considerând, de acord cu alte voci din doctrină, că impunerea unor condiţii severe este
_justificată faţă de efectele produse de soluţia renunţării {în acest sens, A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp. 32-33).
aceste cazuri, impedimentul nu funcţionează, iar analiza poate continua cu verificarea

celorlalte condiţii.
1200. Dacă până la acest moment am stabilit cu acurateţe semnificaţia noţiunii de

condamnare 1 intrând inevitabil chiar şi pe terenul dreptului procesual penal, acum trebuie
să trimitem la o dispoziţie specială din cuprinsul Legii nr. 187/2012. Astfel, art. 239
precizează: ,,Termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal
se referă şi la hotărârile prin care, faţă de inculpat, s-a luat În timpul minorităţii, o măsură
educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puţin 2 ani de la data executării sau
considerării ca executată a acestei măsuri" (s.n.). Formularea legiuitorului este uşor
deficitară, deoarece pare a lega „timpul minorităţii" de momentul pronunţării hotărârii prin
care s-a luat măsura educativă, ceea ce nu poate fi acceptat, incidenţa măsurii educative
fiind condiţionată de minoritatea infractorului la momentul comiterii infracţiunii - a se
vedea dispoziţiile art. 134 alin. (1) C.pen. 1 . Trecând de aceste mici inconveniente de redac-
tare, voinţa legiuitorului este de a crea un impediment obiectiv în dispunerea unei
renunţări timp de 2 ani de la momentul executării măsurii educative. Suntem în prezenţa
unui termen de regresiune care se calculează începând de la momentul comiterii infrac-
ţiunii prezente retroactiv pe o durată de 2 ani (un termen substanţial, calculat conform
art. 186 C.pen.). Exemplificând, să ne imaginăm că infractorul (devenit major) a comis, la
15 decembrie 2017, o infracţiune care acum este dedusă judecăţii. Condiţia va fi verificată
dacă măsura educativă dispusă pentru o altă infracţiune, comisă în minorat, a fost execu-
tată sau considerată ca executată până la data de 15 decembrie 2015 (moment din care ar
curge un termen de 2 ani, împlinit la 14 decembrie 2017).
în fine, de acord cu opiniile exprimate în literatura de specialitate pe marginea acestui
subiect2, credem şi noi că textul vizează doar măsurile educative dispuse conform Codului
penal actual - argumentul principal rezidă în faptul că art. 239 este regăsit în cuprinsul
titlului din lege intitulat „Dispoziţii referitoare la Codul penal"' (s.n.), mai exact, capitolul
privind „dispoziţii interpretative".
1201. Din perspectivă tranzitorie, având în vedere succesiunea Codurilor, în art. 9

alin. (2) din Legea nr. 187/2012 se prevede că „infracţiunile comise în timpul minorităţii,
pentru care s-au aplicat pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal din 1969, nu constituie
impedimente pentru dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pe-
depsei sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune comisă
ulterior condamnării definitive" (s.n.). Precizăm că, potrivit Codului anterior, în cazul mino-
rilor infractori puteau fi dispuse anumite măsuri educative sau, în cazuri mai grave, aplicate
pedepse (închisoare sau amendă), în limite înjumătăţite faţă de majori. Prin urmare, textul
de faţă vine şi reglementează, cu titlu de excepţie, că aceste condamnări la pedepse nu vor
împiedica renunţarea· pentru· infracţiuni comise ulterior acestor hotărâri. Poziţionarea
excepţiei în cuprinsul Legii nr. 187/2012 (în cadrul titlului „Dispoziţii privind aplicarea în
timp a legii penale") este firească, vizând o problemă tranzitorie ce nu mai poate surveni
conform noii legislaţii. Prin urmare, nu putea fi inserată alături de celelalte excepţii, în
1
Pentru dezvoltări, a se vedea A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp. 34-35.
2
A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp. 35-36; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017,
p. 380; A.V. lugan, op. cit., p. 84.
3
Mai mult, conform art. 1 din Legea nr. 187/2012, prin sintagma „Codul penal" se înţelege Codul
actual.
cuprinsul art. 80 alin. (2) C.pen., în condiţiile în care pentru minorii infractori pot fi dispuse
doar măsuri educative 1 .
În doctrină s-a arătat în mod corect că, a fortiori, măsurile educative pronunţate
conform Codului penal din 1969 vor beneficia de acelaşi tratament' (măsurile educative
fiind mai puţin severe faţă de pedepse, conform vechii reglementări, în cazul minorilor
infractori). Astfel, nici măsurile educative dispuse conform Codului penal anterior nu vor
împiedica dispunerea renunţării pentru o infracţiune comisă ulterior rămânerii definitive a
acestor hotărâri de către persoana devenită, între timp, major.
b} Faţă de infractor să nu se mai fi dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii

2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat
1202. Suntem din nou în prezenţa unei condiţii de „legalitate", obiective, uşor de
verificat de instanţă prin consultarea cazierului actualizat al inculpatului 3• Legiuitorul a
prevăzut această condiţie pentru a împiedica dispunerea renunţării în situaţii în care
persoana comite noi infracţiuni, la scurt timp după ce a beneficiat de o soluţie
favorabilă, ca urmare a clemenţei instanţei 4 •
La fel cum am arătat analizând situaţia asemănătoare a măsurii educative dispuse
conform Codului actual pentru fapte comise în minoritate, suntem în prezenţa unui
termen de regresiune. Elementul-reper temporal este momentul comiterii infracţiunii
deduse judecăţii, moment de la care instanţa va verifica retroactiv dacă s-au scurs 2 ani
fără a exista o altă renunţare.
În situaţia particulară a infracţiunilor cu durată de consumare În timp, ce cunosc un

moment al consumării şi al epuizării, la o primă vedere am fi tentaţi să afirmăm că ne vom
raporta la momentul epuizării (evident, cu excepţia infracţiunii progresive, ce se consideră
săvârşită la momentul consumării). Aceasta deoarece, atât la momentul analizării aplicării
legii penale în timp, cât şi la momentul analizei formelor de unitate de infracţiune, am
stabilit că momentul care prezintă relevanţă este cel al epuizării, moment în care infrac-
ţiunea îşi dobândeşte fizionomia definitivă, prin producerea ultimei urmări. În doctrină au
fost exprimate deja mai multe opinii în sensul că, în ceea ce priveşte condiţia analizată, va
trebui să ne raportăm la momentul consumării, iar nu la cel al epuizării'. Plecând de la
1
A se vedea voi. lll al acestei lucrări.
'A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 34; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 381;
lugan, op. cit., p. 81.
3
În acest sens, un autor arată că verificarea acestei condiţii se va face prin consultarea cazierului
sens în care trebuie modificată Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar prin înscrierea şi a
acestei soluţii- V. Paşca, Drept penal... , cit. supra, p. 432. Aşa cum vom vedea analizând efectele renunţării,
legea a fost modificată în acest sens în anul 2013, dispoziţiile producând efecte de la momentul intrării în
Vigoare a noii legislaţii penale şi procesual penale, la 1 februarie 2014.
4
Chiar dacă unii autori critică interdicţia legală (A.V. lugan, op. cit., p. 88; I. Borlan, Amânarea aplicării
pedepsei... , cit. supra, p. 205), credem că ea este justificată. Astfel, această condiţie va împiedica formarea
unei jurisprudenţe similare celei cristalizate sub imperiul Codului penal anterior, când se abuza de fostul
art. 181 C.pen., tocmai în considerarea faptului că acesta nu prevedea o asemenea condiţie. De lege
Jerenara. credem că ar trebui modificat şi textul din Codul de procedură penală în materia renunţării la
urmărire penală, inserându-se o condiţie similară cu cea analizată.
5
A. Rîşniţă, I. Curt, ap. cit., pp. 37-38; V.-R. Gherghe, op. cit., p. 129; A.V. lugan, ap. cit., p. 90.
aceste „semnale", arătăm şi noi că termenul de 2 ani este unul de 11graţie pentru inculpat:
11
legiuitorul îi permite instanţei să demonstreze din nou clemenţă dacă, cel puţin 2 ani de la
momentul rămânerii definitive a primei renunţări (când a fost avertizat asupra conduitei
sale şi a consecinţelor atrase de comiterea unor noi infracţiuni), persoana a avut o conduită
ireproşabilă din perspectiva legii penale. Or, cu titlu de exemplu, comiterea unor acţiuni
sau inacţiuni din structura unei continuate pe perioada acestui termen demonstrează exact
contrariul. Ca un alt argument, precizăm că legiuitorul face referire la „comiterea infrac-
ţiunii"; or, nu putem nega că de la momentul consumării infractorul săvârşeşte în timp real
infracţiunea, chiar dacă aceasta se consideră comisă în întregul ei la momentul epuizării. în
fine, interpretând textul de lege prin referire la momentul „epuizării", s-ar putea ajunge la
situaţii absurde în care infractorul să continue săvârşirea activităţii infracţionale, pentru a
deplasa momentul epuizării ulterior împlinirii termenului de 2 ani, în speranţa că astfel ar
avea o şansă să obţină renunţarea 1 . Pentru aceste argumente, credem şi noi că nu ne vom
raporta la momentul epuizării; totuşi, ce prezintă relevanţă nu este atât momentul consu-
mării (important în sine, deoarece de la acest moment conduita are conotaţie penală), ci
faptul că persoana supravegheată comite un act cu relevanţă penală în perioada „de
graţie"'. Subliniem că soluţia are suport şi în decizia de îndrumare nr. 1/1987 a fostului
Tribunal Suprem, la care am mai făcut referire în capitolele anterioare'. Astfel, s-a arătat că
nu se poate considera,,( ... ) că fapta penală nu există în toate momentele ce urmează celui
care marchează întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi până la epuizarea ei;
în tot acest timp, trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (... ) subzistă, iar făptuitorul este
infractor, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta 11 • Pentru aceste motive, s-a consi-
derat că, din momentul în care răspunderea penală a făptuitorului se poate angaja conform
legii, se vor produce consecinţe juridice, iar acestea 11 ( ... ) se referă, în primul rând, la
11
întreruperea unor termene care curg în favoarea sa •
1203. Legat atât de această condiţie, cât şi de cea anterioară, a condamnării,

supunem atenţiei o altă problemă, şi anume ipotezo În care pentru o primă infracţiune
(1 0) s-a dispus prin hotărâre definitivă amânarea aplicării pedepsei. Ulterior, se comite
11, în prezent dedusă judecăţii, pentru care instanţa verifică incidenţa renunţării la
aplicarea pedepsei.
În literatura de specialitate care a analizat această problemă, răspunsul oferit a fost
negativ, cu argumentul că, dacă pentru o primă renunţare funcţionează o interdicţie
absolută pentru 2 ani, a fortiori, din perspectiva ierarhiei soluţiilor, cu atât mai mult nu
ar trebui permisă în cazul în care prima hotărâre este una de amânare4 • În acest caz,
arată un alt autor, se va dispune revocarea (obligatorie sau facultativă) a amânării ori se
va menţine amânarea, în măsura în care şi pentru I, se va pronunţa tot o soluţie de
amânares. Dacă însă hotărârea de amânare a rămas definitivă cu mai mult de 2 ani faţă
1
în acelaşi sens, a se vedea şi A.V. Jugan, op. cit., p. 90.
2
Argumentul este utilizat în doctrină şi în raport cu alte aspecte - cu titlu exemplificativ, a se vedea
A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 183, în materia revocării amânării aplicării pedepsei.
3
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 1/1987, în R.R.D. nr. 8/1987, pp. 45-48. Ase vedea şi supra,
cap. VII, § 638, respectiv cap. VIII, § 750.
4
A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp. 36-38; A.V. lugan, op. cit., p. 89; V.-R. Gherghe, op. cit., p. 129.
5
M. Udroiu, Drept peno/. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 381.
de momentul comiterii 11, se va putea dispune renunţarea pentru aceasta, în măsura în

care sunt întrunite şi celelalte condiţii prevăzute de lege 1 •
1204. Precizăm de la bun început că suntem de acord cu soluţia autorilor citaţi, dar
pentru alte argumente.
Astfel, nu credem că argumentul a fortiori invocat nu poate fi răsturnat, tocmai cu
acelaşi argumente ale autorilor care îl invocă: o renunţare (soluţia cea mai generoasă
pentru infractor) blochează timp de 2 ani o altă renunţare, acesta nemaiputând legal să
beneficieze de clemenţa maximă a instanţei în acest interval. Prin urmare, în măsura în
care pentru prima infracţiune s-a dispus doar amânarea aplicării pedepsei, observăm că
infractorul nu a beneficiat de clemenţa maximă în intervalul de referinţă, astfel că nici
condiţiile nu ar trebui să fie interpretate atât de restrictiv'.
În opinia noastră, argumentul care susţine fără discuţie soluţia este dat de dispo-
ziţiile art. 80 alin. (3) C.pen.: în caz de concurs de infracţiuni, renunţarea va fi incidentă
fie pentru toate infracţiunile, fie pentru niciuna. În cazul de faţă, nu putem să negăm că
între Io şi li forma pluralităţii de infracţiuni este concursul - or, pentru o infracţiune (Io în
exemplul nostru) o instanţă a apreciat deja că nu se poate dispune renunţarea. Prin
urmare, nici pentru cea de-a doua (li) nu se va putea dispune această soluţie 3 •
De asemenea, împărtăşim soluţia autorilor citaţi în sensul că, dacă au trecut 2 ani
de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de amânare pentru Io şi, respectiv, data
comiterii li, se va putea dispune renunţarea pentru li, dar pentru alte motive. Astfel, în
cazul de faţă, împlinirea termenul de supraveghere de 2 ani al amânării dispuse pentru
Io conduce la producerea efectelor definitive ale acesteia, infracţiunea neputând atrage
vreo decădere, interdicţie sau incapacitate4 • Prin urmare, analiza instanţei se va concen-
tra doar pe 11, fără referiri la pluralitatea de infracţiuni, astfel că dispoziţiile art. 80
alin. (3) C.pen. nu vor fi incidente. În consecinţă, în măsura în care celelalte condiţii sunt
întrunite, se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei pentru această infracţiune.
1
Ibidem.
Soluţia este criticată şi de alte voci în doctrină, însă se arată că, deşi raţionamentul a fortiori (sicl)
2
,
'_este deplin justificat, am fi în prezenţa unei analogii în defavoarea inculpatului - I. Borlan, Amânarea
_aplicărU pedepsei... , cit. supra, p. 204.
În sens contrar, se arată că este „evidentă soluţia {... ), respectiv că nu există niciun impediment legal
3
ca instanţa de judecată să dispună renunţarea la aplicarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită în cursul
termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei" -1. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit.
_supra, p. 204. Autorul nu face însă conexiunea cu prevederile art. 80 alin. (3) C.pen., ci face analiza
unidirecţionat din perspectiva condiţiilor amânării aplicării pedepsei, deşi la un alt moment observă
rnpedimentul legal (ibidem, p. 233).
De altfel, am arătat cu ocazia prezentării condiţiilor concursului de infracţiuni că acesta, deşi existent
4
"
armai, nu are cum să „activeze" tratamentul sancţionator specific, căci pedeapsa stabilită pentru 10 nu mai
ste executabilă, producându~se efectele definitive ale amânării aplicării pedepsei, potrivit art. 90 alin. (1) .
.pen. Pentru detalii, a se vedea supra, cap. VIII, § 655.
c) Infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată şi să nu fi încercat

zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a
autorului sau a participanţi/or
1205. Revenim la condiţiile de „oportunitate", căci condiţia analizată implică faptul
că instanţa ajunge la concluzia că în cazul concret au existat încercări de sustragere de
la proces sau de zădărnicire a aflării adevărului etc. Condiţia corespunde parţial
criteriului general de individualizare a pedepsei de la art. 74 alin. (1) lit. f) C.pen., şi
anume „conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal" - pentru
identitate de raţiune, toate cele acolo expuse îşi păstrează relevanţa, astfel că vom fi
mai sintetici, pentru a evita repetiţiile.
Observăm că se conturează tot mai clar viziunea noii legislaţii penale, ce conferă o
importanţă mai mare evaluării conduitei infractorului pe parcursul procesului penal şi
atitudinii acestuia faţă de actul de justiţie'.
în concret, condiţia impune verificarea de către instanţă a conduitei inculpatului,
ulterior comiterii infracţiunii şi în cursul procesului'.
în acord cu opiniile exprimate în doctrină 3 , nu credem că ar trebui dată relevanţă
unei conduite fireşti a inculpatului, cum ar fi participarea la toate termenele de jude-
cată, răspunsul pozitiv la solicitările organelor de urmărire penală sau orice conduite
identificate prin interpretarea per a contraria a textului de lege - infractorul nu s-a
sustras de la urmărire sau judecată, nu a încercat să zădărnicească aflarea adevărului 4 etc.
Acestea reprezintă simple faţete ale unei conduite fireşti, normale a fiecărui cetăţean
confruntat cu rigorile unui proces, ce nu au relevanţă nici măcar drept criteriu general
de individualizare. În schimb, autodenunţarea, denunţarea, recunoaşterea faptei,
încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, cooperarea cu organele judiciare în
sensul indicării unor mijloace de probă suplimentare etc. vor trebui luate în mod
obligatoriu în considerare - efectul lor pozitiv va fi reprezentat tocmai de „indiciul"
oferit instanţei că stabilirea pedepsei nu este oportună, căci la acest moment alt efect
1 Expunerea de motive, cit. supra, p. 201. Salutând introducerea acestei condiţii, în doctrină s-a arătat
că infractorul „nu merită clemenţa instanţei de judecată dacă nu conştientizează situaţia sa şi nu are o
conduită în conformitate cu normele procesuale" -A.V. Jugan, op. cit., p. 90.
2 De acord cu o opinie exprimată în literatura de specialitate {ibidem, p. 93), credem şi noi că
momentul de la care începe temporal analiza este cel imediat ulterior săvârşirii infracţiunii, nefiind necesar
să fi început urmărirea penală sau ca persoana să fi dobândit calitatea de suspect sau inculpat. Fără doar
şi poate, sustragerea poate avea loc chiar anterior acestor momente, în măsura în care este evident pentru
persoana în cauză că a comis o infracţiune şi ea va urma să fie cercetată (spre exemplu, infractorul ucide
victima şi în aceeaşi zi încearcă să părăsească ţara, fiind oprit de poliţia de frontieră ca urmare a faptului că
îi expirase valabilitatea paşaportului). În sens contrar, A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 39.
3
4 De altfel, într-o cauză a fost solicitat nici mai mult, nici mai puţin decât reţinerea unei circumstanţe
atenuante judiciare pe motiv că „inculpatul( ... ) a permis accesul poliţiei în casă pentru cercetări". Evident,
instanţa a respins această solicitare, arătând că şi din perspectiva criteriilor generale de individualizare va
lua în seamă aceste aspecte doar coroborându-le cu „negarea comiterii faptei" şi „atitudinea nesinceră"
pe tot parcursul procesului (Judec. Sibiu, s. pen., sent. nr. 653/2016, cit. supra).
nu pot produce (cauzele de atenuare reduc pedeapsa, or, aici discuţia este tocmai să nu
avem o pedeapsă).
În schimb, arătăm că nu vor putea fi interpretate în defavoarea inculpatului aspecte
legate de exercitarea dreptului la apărare, chiar dacă aceasta are loc prin manopere şi
într-o manieră de-a dreptul tendenţioasă (formulări de cereri de amânare ilogice,
recuzări inadmisibile, cereri de strămutare etc.) 1 . Vor putea fi luate însă în calcul ca
elemente negative neprezentarea la chemările organului de urmărire penală, lipsa de la
termenele de judecată, deşi a fost citat în mod repetat, încercările de a intimida sau
influenţa martori sau părţi din proces, propunerea unor martori mincinoşi' etc. Aceste
situaţii, trecând de consecinţele pe care le pot avea pe alt plan (întrunirea elementelor
unei alte infracţiuni, abatere judiciară etc.), vor constitui un indicator puternic al
necesităţii stabilirii unei pedepse pentru infracţiunea dedusă judecăţii 3 •
1206. Adăugăm însă că este necesar ca manoperele să fie comise în propriul proces şi
să vizeze chiar infracţiunea de care este acuzat cel în cauză. Astfel, într-un caz s-a dispus
trimiterea în judecată a unui inculpat acuzat de săvârşirea infracţiunii de omor, precum şi
a unui alt inculpat, acuzat de mărturie mincinoasă, ca urmare a unor declaraţii date în
dosarul de urmărire penală privind infracţiunea de omor. În fond a fost dispusă renunţarea
la aplicarea pedepsei pentru inculpatul acuzat de mărturie mincinoasă4, dar în apel s-a
considerat că nu se putea dispune soluţia renunţării la aplicarea pedepsei, deoarece
11 mărturia inculpatului a fost de natură să Îngreuneze aflarea adevărului în prezenta
cauză"s. Credem că motivarea instanţei de apel privind îngreunarea adevărului este
eronată, deoarece încercarea de zădărnicire a aflării adevărului constituie fapta tipică
1
În literatura de specialitate s-a concluzionat în mod justificat că trebuie corelată cu drepturile
inculpatului verificarea condiţiei, iar „exercitarea acestor drepturi nu poate fi în niciun fel cenzurată şi nu
poate constitui un impediment pentru a se dispune renunţarea la aplicarea pedepsei" -A.V. lugan, op. cit.,
p. 91. De acord cu autorul citat, arătăm că discutăm despre exercitarea dreptului la apărare, iar cenzura
acestuia nu poate fi făcută din perspectiva analizei instituţiei renunţării, existând însă alte mecanisme
(amenzi judiciare, sesizarea Baroului etc.).
2
Exemplificativ, în practică s-a arătat că, ,,în mod normal, faţă de datele existente cu privire la
"persoana inculpatului (integrat în societate, absolvent de drept, angajat în muncă, aspirant la statutul de
2- magistrat sau avocat), precum şi la cantitatea extrem de redusă de canabis găsită asupra sa, instanţa ar fi
z: _considerat potrivită soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau, cel mult, cea de amânare a aplicării
:;:-pedepsei. Însă, faţă de încercarea de zădărnicire a aflării adevărului şi poziţia total nesinceră a inculpatului
;_:( ... )", s-a dispus condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de risc în vederea
tconsumului propriu -Trib. Cluj, s. pen., sent. nr. 257/2017, cit. supra. Soluţia a fost menţinută în apel -
1c. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 6/A/2018, cit. supra.
,,-,
3
În acest sens, A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp. 40-41. Apare, astfel, inexplicabilă lejeritatea cu care în
;:'practică s-a considerat că acţiunile inculpatului (de a reveni asupra declaraţiei de recunoaştere, de a coopta
fon martor mincinos - condamnat pentru mărturie mincinoasă la o pedeapsă de 8 luni închisoare, a cărei
/executare a fost suspendată condiţionat conform C.pen. 1969-de a denunţa mincinos un terţ) constituie
'_Q simplă „măsură de protecţie", dispunându-se renunţarea la aplicarea pedepsei pentru comiterea
"/_nfracţiunii de conducere pe drumurile publice având o îmbibaţie alcoolică peste limita legală - a se vedea
{Judec. Brăila, sent. pen. nr. 829/2014, apud A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 41.
·
4
Trib. Sălaj, s. pen., sent. nr. 12/2014, cit. supra.
5
C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 299/2014, apud A.V. lugan, op. cit., p. 97.
pentru care persoana a fost trimisă în judecată, distinctă de infracţiunea principală de omor
cu privire la care s-a încercat ascunderea adevărului 1 .
d} Aprecierea instanţei că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza conse-

cinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei inculpatului
1207. Suntem în prezenţa unei condiţii subiective, de „oportunitate", ce subliniază
şi că soluţia renunţării nu reprezintă un drept al inculpatului, ci doar o facultate pentru
instanţa de judecată 2 • Din nou, legiuitorul este inexact în formularea textului de lege,
căci face referire la oportunitatea „aplicării unei pedepse" (s.n.), deşi discuţia vizează,
fără doar şi poate, stabilirea pedepsei 3 •
Observând elementele enumerate de textul de lege în funcţie de care instanţa îşi
formează convingerea oportunităţii stabilirii sau nu a pedepsei - şi anume: persoana
infractorului, conduita anterioară comiterii infracţiunii, eforturile depuse pentru
înlăturarea sau diminuarea consecinţelor, posibilităţile de îndreptate -, constatăm că
acestea corespund parţial criteriilor generale de individualizare de la art. 74 alin. (1)
C.pen., respectiv unor circumstanţe atenuante judiciare sau legale.
Din perspectiva persoanei infractorului, o trecere în revistă a soluţiilor din practică
ne arată că instanţele verifică şi, de regulă, conferă o semnificaţie pozitivă faptului că
inculpatul este încadrat în muncă4, că este în desfăşurarea studiilor5, că are o anumită
profesie (cadru militar 6, avocat' etc.). Alături de aceste elemente, prezintă relevanţă
integrarea în societate a inculpatului, relaţiile sale de familie şi profesionale, caracterul,
personalitatea inculpatului, sens în care considerăm că instanţa poate să solicite
întocmirea unui referat de evaluare de către serviciul de probaţiune•, dacă un astfel de
referat nu se găseşte deja la dosarul cauzei.
1
Elocvent, s-a arătat că maniera de interpretare a instanţei clujene ar conduce la inaplicabilitatea
renunţării la aplicarea pedepsei (dar şi a amânării şi a suspendării) la mai toate infracţiunile contra
înfăptuirii justiţiei-A.V. lugan, op. cit., pp. 97-98.
1
3
A se vedea şi A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 43.
4
În cauză, inculpatul era taximetrist-C. Ap. Mureş, s. pen., dec. nr. 31/A/2014, ibidem, p. 44.
5
Într-o cauză s-a dat relevanţă faptului că inculpatul era student (C. Ap. Ploieşti, s. pen., dec.
nr. 141/2014). Lipsa studiilor, pe fondul vârstei fragede, a demonstrat instanţei imaturitatea inculpatului
în luarea unei decizii responsabile, determinând-o să dispună renunţarea aplicării pedepsei -Trib. Sălaj,
s. pen., sent. nr.12/2014, cit. supra, ibidem. Aşa cum am văzut, decizia a fost desfiinţată în apel (C. Ap. Cluj,
s. pen. şi de minori, dec. nr. 299/2014, cit. supra).
6
Judec. Brăila, sent. pen. nr. 829/2014, în A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 44.
7
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 356/2015, în A.V. lugan, op. cit., p. 78. Pentru o altă soluţie, în care calitatea
de avocat de peste 15 ani a fost interpretată în defavoarea inculpatului, căci acesta trebuia să cunoască
rigorile legii şi procedura de urmat în cazul recoltării probelor biologice, a se vedea l.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 343/A/2015, cit. supra, p. 80, instanţa considerând că nu este oportună renunţarea, deşi inculpatul nu
avea antecedente penale. Tot aşa, dar în raport cu calitatea de executor judecătoresc, instanţa a considerat
că „tocmai calitatea şi profilul moral al inculpatului trebuia să-l determine la un comportament de abţinere
şi respect al legii, neputând invoca în niciun mod necunoaşterea prevederilor acesteia" - I.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 347/2017, cit. supra, p. 10.
8
În acelaşi sens, M. Ud roiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 382.
Conduita anterioară comiterii faptei priveşte, în principal, antecedentele penale 1 .

Aşa cum am arătat deja, condamnarea anterioară (mai puţin excepţiile expres
prevăzute de legiuitor), precum şi soluţiile de renunţare sau de amânare pronunţate cu
cel mult 2 ani anterior comiterii infracţiunii vor constitui impedimente obiective pentru
pronunţarea unei renunţări. Prin urmare, condiţia de faţă a fost interpretată de doctrină
în sensul că ar putea fi incluse aici condamnările pentru care a intervenit reabilitarea
sau s-a împlinit termenul de reabilitare, infracţiunile amnistiate postcondamnatoriu,
soluţiile de renunţare sau de amânare, dacă a fost depăşit termenul de 2 ani 2 • Autorii
citaţi adaugă că acestea nu vor fi „raportate" la categoria „antecedente penale", dar,
„cu maximă prudenţă şi cu o motivare corespunzătoare, vor putea fi analizate sub forma
unor indicii privind conduita infractorului înainte de comiterea infracţiunii" 3 • Credem
însă că, în cazul intervenţiei reabilitării, a amnistiei, a producerii efectelor definitive ale
renunţării sau ale amânării, aceste aspecte nu vor mai putea fi luate în considerare,
deoarece toate interdicţiile, decăderile şi incapacităţile care ar fi putut fi legate de
infracţiunea sau infracţiunile respective au fost înlăturate în mod definitiv4 •
Alte elemente care credem că pot fi avute în vedere de instanţă sunt contravenţiile
ori delictele civile comise de inculpat 5 - spre exemplu, în cazul infracţiunii de simplă
repetare din Codul forestier, existenţa unor contravenţii privind fapte asemănătoare
poate fi un bun indicator pentru instanţă că nu se impune renunţarea la aplicarea
pedepsei pentru infracţiunea comisă.
1
Precizăm că lipsa antecedentelor penale va constitui un argument în favoarea inculpatului, dar
instanţa va trebui să valorifice acest aspect conjugându-l cu toate elementele din starea de fapt - spre
exemplu, s-a arătat că „împrejurările că inculpatul nu are antecedente penale, a avut o conduită pozitivă
în societate, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse în apel, caracterizările, precum şi că este executor
judecătoresc nu sunt de natură să diminueze gravitatea faptei", astfel că instanţa a respins solicitarea de a
se dispune, în apel, renunţarea la aplicarea pedepsei (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 347/2017, cit. supra, p.10).
'A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 45.
3
Ibidem. Soluţia este parţial susţinută şi de alţi autori -A.V. lugan, op. cit., p. 102.
Soluţia este împărtăşită doar în ipoteza reabilitării de unul dintre autorii anterior citaţi - a se vedea
4
A.V. lugan, op. cit., p. 102. Consecvenţi, de altfel, subliniem că am „militat" în acest sens şi cu ocazia tratării
criteriilor generale de individualizare (supra, cap. XI,§ 1090), argumentele acolo invocate fiind aceleaşi şi
aici, pentru identitate de raţiune: orice altă soluţie ar contrazice însăşi raţiunea şi esenţa acestor instituţii.
Adoptând soluţia contrară, ar urma să ţinem seama de fapte dezincriminate, căci- nu e aşa ?-la momentul
comiterii lor erau infracţiuni.
5
în acest sens: A.V. lugan, op. cit., p. 103; A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp. 44-45. Credem că ar putea fi
luate în considerare şi soluţiile pronunţate în baza art. 181 C.pen. 1969. în acest sens, a se vedea I.C.C.J.,
s. pen., dec. nr. 109/2014 (http://www.scj.ro), unde instanţa a respins apelul inculpatului care solicita
renunţarea la aplicarea pedepsei, în motivare făcându-se referire inclusiv la existenţa în cazierul judiciar a
unei soluţii dispuse în baza art. 181 C.pen. 1969. Precizăm însă că, odată scoase din evidenţa cazierului
referirile la soluţia în baza art.18 1 C.pen. 1969 [conform art. 15 alin. (1) lit. i) din Legii nr. 290/2004 privind
cazierul judiciar, aceasta are loc la 5 ani de la momentul aplicării sancţiunii administrative], instanţele nu
ar mai trebui să se raporteze la aceste soluţii. În acelaşi sens, în raport cu individualizarea judiciară a
pedepsei, a se vedea şi I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 100/A/2017 (http://www.scj.ro), unde instanţa a considerat
prea blânde pedepsele stabilite în acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile în care inculpata
beneficiase în trecut de dispoziţiile art. 181 C.pen. 1969 pentru fapte similare.
Categoria eforturilor depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea conse-

cinţelor infracţiunii corespunde parţial circumstanţei atenuante legale de la art. 75
alin. (1) lit. d) C.pen. şi celei atenuante judiciare de la art. 75 alin. (2) lit. a) C.pen. Prin
urmare, toate cele acolo arătate îşi păstrează valabilitatea. În măsura în care aceste
eforturi sunt reţinute ca circumstanţe atenuante, fie ele legale sau judiciare, de către
instanţă, evident, vor fi valorificate şi în analiza oportunităţii renunţării la stabilirea
pedepsei, deoarece este posibil ca exact aceste circumstanţe să determine instanţa să
nu mai ajungă la stabilirea in concreto a pedepsei 1 . În plus, chiar dacă eforturile
întreprinse de infractor nu au determinat instanţa să le reţină ca circumstanţe ate-
nuante, ele vor putea fi valorificate în stabilirea oportunităţii renunţării la pedeapsă.
Pentru exemplificare, vor putea fi avute în vedere de instanţă elemente ca încercarea
de a împiedica producerea rezultatului, restituirea bunurilor sustrase, repararea
integrală sau parţială a prejudiciului. În schimb, suntem de acord cu unele voci din
literatura de specialitate 2 care au arătat că, în principiu, nu se poate discuta despre
înlăturarea sau diminuarea pe cale patrimonială a consecinţelor unor infracţiuni privi-
toare la viaţa sexuală, deşi în practică, aşa cum am arătat, au apărut astfel de soluţii 3 ,
Aprecierea instanţei asupra posibilităţii de îndreptare a infractorului vine să
sublinieze încă o dată oportunitatea pe care o implică această condiţie. Credem că, în
evaluarea acestui aspect, instanţa va trebui să se bazeze pe concluziile şi recomandările
consilierului de probaţiune care a întocmit referatul de evaluare în cauză 4 • Pe marginea
acestor aspecte, s-a arătat că nu se poate formula o regulă generală, dar contează
gradul de inserţie socială al inculpatului, concretizat prin anturajul său, posibilitatea
dobândirii în mod licit a mijloacelor de trai, susţinerea familiei etc. 5 •
1 În procesul individualizării judiciare, reţinerea circumstanţelor atenuante şi agravante este

prealabilă verificării condiţiilor pentru renunţarea la aplicarea pedepsei.
2
Supra, cap. XI, § 1131, instanţa reţinând consemnarea sumei de 2.000 de lei ca circumstanţă
3
atenuantă judiciară, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de viol de două sau mai multe persoane asupra unei
victime minore (C. Ap. Alba, s. pen., dec. nr.102/A/2017).
4 De altfel, referatul conţine o rubrică distinctă privind „riscul de săvârşire a unor infracţiuni" - a
vedea anexele (privind structura referatelor de evaluare) la Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii
nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune [H.G. nr. 1079/2013 (publicată
în M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014), modificată şi completată de H.G. nr. 603/2016 (publicată în M.
nr. 695 din 7 septembrie 2016)].
5 A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp. 47-48, precum şi hotărârile acolo citate. În acelaşi sens, un alt
arată că „reintegrarea socială a unei persoane care a comis o infracţiune se poate realiza mult mai
dacă inculpatul beneficiază de sprijinul familiei, dacă persoanele din anturajul său au o influenţă
asupra comportamentului său, decât atunci când inculpatul nu are familie şi se învârte într-un
dubios. De asemenea îndreptarea unei persoane are mult mai mari şanse de reuşită dacă aceasta are
loc de muncă stabil, care-i asigură venituri constante, sau dacă datorită nivelului de educaţie, are
reale de a se angaja. În schimbe greu de a vorbi de posibilităţi de îndreptare, chiar şi în condiţiile unei
mărunte, în cazul unui inculpat care nu are studii, nu are loc de muncă, nu a lucrat niciodată şi
consumator de droguri" (A.V. lugan, op. cit., pp. 101-102).
În fine, dacă toate elementele mai sus tratate conduc instanţa la convingerea că nu
este oportună o pedeapsă la cazul concret, sub rezerva îndeplinirii în mod cumulativ a
tuturor celorlalte condiţii, instanţa va dispune renunţarea la aplicarea pedepsei.
1208. În legislaţia specială sunt reglementate şi cazuri distincte, speciale, în care, prin
excepţie, se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei fără întrunirea condiţiilor
prevăzute în art. 80 C.pen. Astfel, conform art. 20 din Legea nr.143/2000 privind prevenirea
şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, dacă inculpatul acuzat de comiterea
infracţiunii de la art. 4 din Lege (cultivare, producere, fabricare, experimentare, extragere,
preparare, transformare, cumpărare sau deţinere de droguri, dar în vederea consumului
propriu) respectă protocolul programului integrat de asistenţă a persoanelor consuma-
toare de droguri, instanţa de judecată poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei,
chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile generale din Codul penal. Astfel de ipoteze sunt
cazuri de excepţie şi, ca orice excepţii, sunt de strictă interpretare şi aplicare.
§3. Avertismentul
1209. Odată ce dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, prin aceeaşi hotărâre

instanţa aplică infractorului un avertisment. În acest sens, art. 81 alin. (2) C.pen. prevede
că avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea
la aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni.
Aşa cum am arătat deja, în caz de concurs de infracţiuni fie se va dispune renun-
ţarea pentru toate infracţiunile, fie pentru niciuna. Legiuitorul a reglementat expres
ipoteza concursului de infracţiuni şi în raport cu aplicarea avertismentului, stipulând
. expres că în acest caz se va aplica un singur avertisment, indiferent de numărul infracţi
' unilor concurente.
1210. În materia executării avertismentului, art. 575 alin. (1) C.proc.pen. prevede că
executarea acestuia are loc de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, chiar dacă
aceasta nu este definitivă 1 . Or, ne imaginăm ipoteza în care s-ar declara apel de către
parchet, iar în rejudecare instanţa de control judiciar ar dispune amânarea aplicării
pedepsei sau condamnarea. În acest caz, avertismentul fiind deja „executat", s-ar putea
pune în discuţie dacă nu suntem în prezenţa unei încălcări a principiului ne bis in idem,
infractorul ajungând să fie sancţionat de două ori pentru aceeaşi faptă. Vom vedea însă,
verificând natura juridică a avertismentului, că acest principiu nu este încălcat, în condiţiile
în care avertismentul nu poate fi asimilat unei sancţiuni 2 •
1211. Am arătat deja cu altă ocazie' că similitudinile avertismentului cu categoria

sancţiunilor cu caracter administrativ din Codul penal anterior (mustrare, mustrare cu
1
l. Postelnicu (Cojocaru), C. Meceanu, Comentariu, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală.
2Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 2305.
2
În acelaşi sens, A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 60.
3
Supra, cap. X, § 944.
avertisment, respectiv o amendă cu caracter administrativ) i-au determinat pe unii autori

săconsidere că natura juridică a avertismentului este tot de sancţiune administrativă\ în
timp ce alţii au avansat ideea unei sancţiuni sui-generis, fără a avea o natură penală sau
administrativă 2 •
Într-o altă optică, avertismentul nu este o sancţiune, unicul său rol fiind acela de a-l
informa pe infractor asupra conduitei sale viitoare şi asupra consecinţelor la care se poate
expune prin comiterea în viitor a altor infracţiuni'. O situaţie similară se întâlneşte şiîn cazul
amânării şi suspendării, unde infractorul este „atenţionat" asupra conduitei sale, într-un
mod similar, dar fără a se preciza că suntem în prezenţa unui „avertisment'' 4 • Alte argu-
mente invocate constau în faptul că principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal (art. 2
C.pen.) reglementează exhaustiv doar pedepsele, măsurile educative şi măsurile de
siguranţă în categoria sancţiunilor de drept penal, nu şi avertismentul. De asemenea, spre
deosebire de sancţiunile administrative dispuse în baza Codului penal din 1969, care se
înscriau în cazierul judiciar, avertismentul nu se înscrie.
În concluzie, de acord fiind cu opinia ultima exprimată, credem şi noi că avertismentul
nu reprezintă o sancţiune (penală, administrativă etc.), ci are doar rolul informării
infractorului de clemenţa de care a beneficiat din partea instanţei, acesta fiind atenţionat,
totodată, asupra consecinţelor la care se poate expune în măsura în care mai încalcă legea
penală.
§4. Efectele renunţării la aplicarea pedepsei
1212. După cum am arătat în secţiunea introductivă privind terminologia, instanţa

are de ales între a renunţa la aplicarea pedepsei şi a stabili pedeapsa.
Odată ce instanţa dispune renunţarea, este evident că tot ce înseamnă individua-
lizare judiciară a pedepsei (principale, complementares şi accesorii) este abandonat', cu
titlu definitiv, de regulă (unica excepţie o va constitui situaţia anulării renunţării).
În schimb, soluţia de renunţare -fiind consecutivă stabilirii cu certitudine că fapta
există, constituie infracţiune şi că a fost comisă de către inculpat-va permite angajarea
răspunderii civile, respectiv dispunerea măsurilor de siguranţă, acestea (cu excepţia
1
V.-R. Gherghe, op. cit., p. 131; V. Paşca, Drept penal... , cit. supra, p. 433; F. Radu, op. cit., p. 90.
2
A.V. lugan, op. cit., p. 119; Şt. Daneş, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 166.
3
Pentru detalii, a se vedea A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 62.
4
Ibidem. Pe plan procesual, art. 403 alin. (3) şi (4) C.proc.pen. constituie alte argumente în favoarea
tratării la comun a „atenţionării" de la renunţare - amânare - suspendare, deşi, într-adevăr, doar în cazul
avertismentului de la renunţare există prevederi exprese privind modul de punere în executare. În sens
contrar, neacceptând comparaţia cu amânarea şi cu suspendarea, în doctrină s-a arătat că doar în cazul
renunţării se face referire la „avertisment" şi doar în acest caz se prevede că „instanţa aplică (... ) un
avertisment" - pentru detalii, a se vedea A.V. lugan, op. cit., p. 119.
5
De altfel, inclusiv din simpla lecturare a textelor de lege în materia pedepselor complementare
rezultă că acestea nu vor fi stabilite: astfel, la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi, art. 67 alin. (1) C.pen. trimite la „pedeapsa principală stabilită (... ) închisoarea sau amenda";
degradarea militară este condiţionată de o pedeapsă principală aplicată a închisorii (art. 69 C.pen.), în timp
ce publicarea hotărârii de condamnare este de lege lata incidentă doar în cazul condamnării (art. 70
C.pen.).
6
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 383; A.V. lugan, op. cit., p. 110.
confiscării extinse') fiind subsumate doar condiţiilor comiterii unei fapte tipice şi nejusti-
ficate, condiţii evident îndeplinite.
Vom vedea în secţiunea imediat următoare că legiuitorul a reglementat un termen
de 2 ani în care, teoretic, se poate „reveni" asupra renunţării, în măsura în care este
incident un caz de anulare.
Prin urmare, efectul definitiv al renunţării este situat temporal doar după trecerea
acestui termen, moment în care, potrivit art. 82 alin. (1) C.pen., ,,persoana faţă de care
s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii
sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită". Cu toate acestea, atât
timp cât renunţarea nu a fost anulată, nici pe termenul de 2 ani nu vor opera astfel de
decăderi sau interdicţii.
În condiţiile în care renunţarea la aplicarea pedepsei nu atrage decăderi, interdicţii
sau incapacităţi, reabilitarea (fie ea de drept sau judiciară) nu ar avea cum să intervină,
fiind lipsită de obiect. De altfel, legiuitorul a prevăzut expres cu privire la reabilitare că
aceasta poate interveni doar în cazul hotărârilor de condamnare (art. 165 C.pen. pentru
reabilitarea de drept, respectiv art. 166 C.pen. pentru cea judecătorească).
1213. Prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură
penală, legiuitorul a inserat în legislaţia specială unele efecte atipice (diferite faţă de cele
reglementate de dreptul comun), cu titlu de excepţie. Facem aici referire la dispoziţiile
art. 65 alin. (1) lit. f 1 ) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor',
unde se prevede că „judecătorii şi procurorii sunt eliberaţi din funcţie în următoarele cazuri:
(... ) renunţarea la urmărirea penală şi renunţarea fa aplicarea pedepsei dispuse printr-o
hotărâre definitivă, dacă s-a apreciat că nu se impune menţinerea în funcţie" (s.n.).
Conform art. 63 alin. (3), ,,menţinerea în activitate se dispune de către Consiliul Superior al
Magistraturii, dacă se apreciază că infracţiunea săvârşită nu aduce atingere prestigiului
profesiei" 3 . Precizăm că situaţia se prezintă radical diferit în cazul altor categorii
profesionale - spre exemplu, cazul funcţionarilor publici', al poliţiştilor 5 ori al cadrelor
1
Pentru care, vom vedea în volumul III al prezentei lucrări, legea impune condiţia pronunţăriî unei
hotărâri de condamnare (art. 1121 C.pen.).
2 Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
3
în aceste condiţii, nu putem achiesa la opinia exprimată în literatura de specialitate care, fără a face
vreo referire la acest text de lege, arată că „nu se va dispune excluderea din magistratură pentru acest
motiv'' - a se vedea A.V. lugan, op. cit., p. 111.
4
Art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici (M. Of. nr. 365 din 29 mai
2007) prevede că: ,,în cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori achitarea sau
renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal,
suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia
publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare" (s.n.).
5
Art. 27 29 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului (publicată în M. Of. nr. 440 din 24 iunie
2002), cu modificările aduse de O.U.G. nr. 21/2016 (M. Of. nr. 459 din 21 iunie 2016), prevede că, ,,atunci
când s-a dispus clasarea, renunţarea la urmărirea penală, achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, poliţistul este repus în funcţia
deţinută şi în toate drepturile avute la data punerii la dispoziţie sau suspendării, inclusiv de compensare
a celor de care a fost privat pe perioada punerîi la dispoziţie sau suspendării" (s.n.).
militare', unde renunţarea la aplicarea pedepsei este pusă pe acelaşi plan cu achitarea,
persoana în cauză fiind reintegrată pe funcţia deţinută, acolo unde este cazul cu plata
drepturilor salariale restante (cauzate ca urmare a suspendării raporturilor de muncă, în
consecinţa trimiterii în judecată).
1214. Discuţii privind buna reputaţie pot apărea în raport cu accesul în profesiile
pentru care legea impune expres o astfel de condiţie, cum este cazul magistraturii. Astfel,
conform art. 12 din Legea nr. 303/2004, ,,admiterea în magistratură a judecătorilor şi
procurorilor se face prin concurs, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a
bunei reputaţii" (s.n.). Într-o cauză, o persoană a fost admisă la Institutul Naţional al
Magistraturii, dar Plenul Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) a constatat neînde-
plinirea condiţiei bunei reputaţii, cu motivarea că, în urma verificărilor efectuate, s-a
constatat că persoana în cauză „figurează în evidenţele operative ale poliţiei" (era vorba
despre o condamnare pentru care intervenise reabilitarea de drept anterior înscrierii la
concurs'). Ulterior, instanţa de contencios a dispus desfiinţarea hotărârii CSM şi a validat
rezultatul obţinut3, soluţie menţinută de instanţa supremă în recurs 4 • Motivarea instanţelor
a privit cazul concret şi s-a legat inclusiv de timpul îndelungat scurs de la momentul
comiterii infracţiunii, astfel că este interesant de văzut modul în care vor interpreta
instanţele de contencios noua instituţie a renunţării, în măsura în care vor exista iniţiative
ale CSM de invalidare a unor concursuri.
1215. Însă, din perspectiva renunţării, alături de problema bunei reputaţii există şi alte
consecinţe pe viitor pentru persoana faţă de care s-a pronunţat o astfel de soluţie. Conform
1 Art. 89 alin. (7) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare (publicată în M. Of. nr. 155
din 20 iulie 1995) prevede: ,,în cazul în care s-a dispus achitarea, încetarea procesului penal, renunţarea la
aplicarea pedepsei1 clasarea ori renunţarea la urmărirea penală, cadrele militare care au fost suspendate
din funcţie în condiţiile alin. (2) şi care s-au aflat la dispoziţie în condiţiile alin. (4) şi (5) sunt repuse în
drepturile avute la data suspendării din funcţie sau la data punerii la dispoziţie, după caz, inclusiv în funcţia
deţinută anterior sau în una echivalentă, şi vor primi toate drepturile ce li s-ar fi acordat în perioada cât
s-au aflat suspendate, respectiv puse la dispoziţie, potrivit normelor legale în vigoare la data reîncadrării în
funcţie" (s.n.).
2 În condiţiile în care unii autori {M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 383)
asimilează efectele renunţării cu cele ulterioare intervenţiei reabilitării pentru o condamnare, reiese
relevanţa discuţiei în acest context.
3
C. Ap. laşi, s. cont. adm. fisc., sent. nr. 115/CA/2010 (nepublicată).
4
I.C.C.J., s. cont. adm. fisc., dec. nr. 1031/2011 (nepublicată). În motivare, instanţa a arătat că
„reputaţia unei persoane se construieşte în timp, printr-un întreg ansamblu de elemente care concură la
conturarea profilului său uman şi profesional, care nu pot fi luate în evaluare în mod izolat, scoase din
context. Prin urmare, Consiliul Superior al Magistraturii trebuia să ia în considerare intervalul îndelungat
de timp scurs de la data presupusei fapte, conduita ulterioară a recurentului-reclamant, aprecierile
favorabile asupra activităţii desfăşurate {... ) şi inexistenţa, in concreto, a unor ecouri publice ale faptei
reţinute( ... ). Or, în cauză,{ ... ) nu a {fost) reliefată nici existenţa unor ecouri publice cu privire la fapta pentru
care reclamantul a fost condamnat în anul 2001 şi nici faptul că în percepţia opiniei publice ar fi ştirbită
buna reputaţie". Totodată, instanţa de recurs constată că instanţa de fond a analizat în concret şi a oferit
o motivare detaliată în sensul că nu se poate reţine neîndeplinirea de către reclamant a condiţiei
referitoare la „buna reputaţie", prin prisma conduitei sale ulterioare condamnării în privinţa căreia a
intervenit reabilitarea de drept.
art. 9 lit. b) din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar', în cazier se vor trece şi soluţiile
de renunţare la aplicarea pedepsei. Nimic greşit până aici, soluţiile dispuse în baza art. 18 1
C.pen. 1969 fiind, de asemenea, înscrise în cazierul judiciar. Sub imperiul reglementării
anterioare a apărut însă o problemă, şi anume faptul că nu exista în Legea cazierului nicio
referire la cauza sau momentul care va duce la scoaterea din evidenţă a acestor înscrieri.
Omisiunea legiuitorului a fost corectată doar prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în
aplicare a Codului de procedură penală, stipulându-se că aceste înscrieri se vor scoate din
evidenţă în termen de 5 ani de la data aplicării sancţiunii cu caracter administrativ. În
schimb, legiuitorul a uitat - din nou - să precizeze momentul în care se vor scoate din
evidenţă înscrierile privitoare la renunţarea la aplicarea pedepsei'.
Credem că în aceste cazuri înscrierea din cazier nu va putea constitui în sine un
impediment pentru înscrierea la concursurile unde legea impune candidaţilor să nu aibă
antecedente penale, deoarece nu subzistă vreo decădere, interdicţie sau incapacitate. În
schimb, aceste înscrieri vor fi avute în vedere atunci când se analizează condiţia bunei
reputaţii.
§5. Anularea renunţării la aplicarea pedepsei
5.1. Condiţii pentru dispunerea anulării
1216. Anularea renunţării la aplicarea pedepsei nu era prevăzută în forma iniţială a

;codului, ea fiind introdusă prin Legea nr. 187/2012, respectiv în Codul de procedură
)penală prin Legea nr. 255/2013.
Conform art. 82 alin. (3) C.pen., anularea renunţării la aplicarea pedepsei poate
kinterveni dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
I a) Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea a săvârşit anterior rămânerii

Îrlefinitive a hotărârii o altă infracţiune
1217. Observăm că elementul de reper temporal este momentul rămânerii
[definitive a hotărârii de renunţare, situaţia-premisă fiind că persoana a mai comis
?anterior acestui moment o altă infracţiune. Nu interesează forma de vinovăţie care
'.faracterizează infracţiunea, natura ori gravitatea acesteia, forma de participaţie a
·persoanei etc.
În cazul infracţiunilor cu durată de consumare în timp, va prezenta relevanţă aici
.momentul epuizării acestora (cu excepţia infracţiunii progresive), când infracţiunea îşi
~obândeşte complet fizionomia legală. Chiar dacă momentul consumării este situat
· nterior rămânerii definitive a hotărârii de renunţare, este alegerea persoanei să
kersiste în conduita infracţională, supunându-se astfel condiţiilor mai restrictive ce vor
incidente pentru noua infracţiune, în considerarea hotărârii anterioare privind
1
Republicată în M. Of. nr. 777 din 13 noiembrie 2009.
2
De lege ferenda, în doctrină s-a propus completarea art. 15 alin. (1) lit. h) din Legea cazierului, în
"'ensul menţionării că renunţarea se va scoate din evidenţă, ulterior împlinirii unui termen de 2 ani de la
"mânerea definitivă a hotărârii şi dacă nu s-a dispus anularea-pentru detalii, a se vedea A. Rîşniţă, I. Curt,
cit., p. 56.
renunţarea (spre exemplu, nu va mai putea beneficia de renunţare pentru această

infracţiune, existând renunţarea anterioară)'.
Odată stabilite elementul-reper (rămânerea definitivă a hotărârii de renunţare) şi,

respectiv, momentul săvârşirii infracţiunîi (inclusiv în cazul infracţiunii cu durată de
consumare în timp), înţelegem să supunem atenţiei mai multe ipoteze care se pot imagina
în acest context. Să presupunem că avem infracţiunea 11, pentru care la momentul R
(renunţare) rămâne definitivă hotărârea de renunţare, şi discutăm despre o altă infracţiune
Io, comisă anterior R:
Ipoteza 1: persoana a comis Io, de care nimeni nu are cunoştinţă la R (spre exemplu,
într-un masiv montan, ucide un turist, cadavrul acestuia fiind ascuns în pădure)2. Precizăm
este posibil ca Io să fie comisă chiar anterior 11,
Ipoteza 2: persoana a comis 10, fiind în curs procesul penal pentru aceasta. Instanţa
care soluţionează I,, în mod normal, află despre Io (cel puţin de la momentul punerii în
mişcare a acţiunii penale, care se înscrie în cazierul judiciar), dar nu are „pârghiile" legale
să dispună reunirea cauzelor, astfel că procesul pentru li continuă, instanţa având posi-
bilitatea să dispună renunţarea (eventual, pentru criterii de oportunitate, nu va dispune
soluţia, observând că infractorul este implicat şi într-un alt proces, deşi soluţia este discu-
tabilă în raport cu prezumţia de nevinovăţie').
Ipoteza 3: persoana a comis Io, pentru care a fost şi pronunţată definitiv o soluţie
anterior momentului R.
b) Infracţiunea
este descoperită cel târziu în termen de 2 ani de la rămânerea
definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei
1218. Analizând această condiţie, trebuie făcute câteva precizări.
În primul rând, durata de 2 ani a termenului nu are nicio raţiune în sine, fiind
stabilită de legiuitor probabil prin preluarea de la instituţia cea mai apropiată, şi anume,
aşa cum vom vedea, amânarea aplicării pedepsei. Din perspectiva naturii acestui
„termen", arătăm că acesta este unul de drept substanţial, urmând a se calcula conform
art. 186 alin. (1) C.pen., cu alte cuvinte, termenul se va ca calcula începând din ziua în
care rămâne definitivă hotărârea de renunţare (inclusiv), respectiv se va împlini cu o zi
înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă.
În al doilea rând, trebuie să stabilim semnificaţia sintagmei „se descoperă că per-
soana (... )săvârşise( ... ) o altă infracţiune" din cuprinsul art. 82 alin. (3) C.pen. Alături de
alte voci din doctrină, credem că noţiunea „descoperire" se referă la simpla informare -
1
Dacă infracţiunea se consumă anterior dispunerii renunţării şi se epuizează ulterior celor 2 ani de la
momentul dispunerii în mod definitiv a renunţării, am arătat că pentru această infracţiune nu se va putea
dispune renunţarea (supra,§ 1202). Motivul rezidă în faptul că, pe „termenul de graţie" de 2 ani indicat de
legiuitor, persoana a comis acte cu relevanţă penală.
2
Este vorba de ipoteza „clasică" de anulare, acceptată şi exemplificată unanim în doctrină-A. Rîşniţă,
I. Curt, op. cit., p. 65; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 384.
3
în acest sens, unii autori merg mai departe şi arată tranşant că informaţia nu poate fi valorificată,
nici chiar din perspectiva condiţiilor de oportunitate, deoarece prezumţia de nevinovăţie planează în cauză -
din orice sursă - a autorităţilor că poate a fost comisă o faptă prevăzute de legea
penală 1 . Revenind la exemplul cu turistul ucis, momentul anunţării autorităţilor de către
alţi turişti sau de către salvamont corespunde noţiunii de „descoperire" din cuprinsul
textului: nu este necesar să fie efectuaţi paşi procedurali (începerea urmăririi penale in
rem) ori să existe indicii că fapta a fost comisă de inculpat 2 •
Revenind la ipotezele de mai sus, ipoteza clasică este cea în care persoana a comis
infracţiunea, dar nimeni nu a cunoscut existenţa ei, cu alte cuvinte, după rămânerea
definitivă a hotărârii de renunţare pentru li, dar nu mai târziu de 2 ani, se descoperă Io (este,
practic, ipoteza 1).
Într-o optică strictă, ar părea că toate discuţiile imaginate la ipotezele a 2-a şi a 3-a vor
ieşi din discuţie, deoarece autorităţile aveau cunoştinţă despre săvârşirea infracţiunii.
Credem însă că soluţia trebuie privită nuanţat: chiar dacă autorităţile (şi chiar instanţa care
dispune renunţarea pentru li) au aflat despre Io, aceasta nu înseamnă că nu este îndeplinită
condiţia analizată: descoperirea trebuie să intervină 11 cel târziu" la 2 ani de la R, nefiind,
astfel, interzis ca descoperirea să intervină anterior acestui moment3 • Pentru a putea purta
discuţia mai departe, este însă necesar ca la momentul R să nu existe deja o hotărâre
definitivă pentru Io (practic, este ipoteza 2, când la momentul R instanţa poate dispune
reunirea cauzelor, dacă legea permite; în cazul în care reunirea cauzelor nu este posibilă,
deşi Io este cunoscută instanţei, orice raportare la aceasta ar conduce la încălcarea
principiului prezumţiei de nevinovăţie, care există până la momentul unei hotărâri
definitive pentru această infracţiune').
Continuând analiza, ajungem la ipoteza 3: la R există deja o hotărâre definitivă pentru
Io. În acest caz, discuţia poate fi purtată doar dacă instanţa care a dispus renunţarea nu avea
cunoştinţă despre hotărârea pentru Io (lipseau informaţiile de la dosar'). În măsura în care
aceste informaţii existau, dar instanţa, dintr-o eroare de judecată, a dispus renunţarea
pentru li, soluţia poate fi, eventual, remediată prin intermediul căilor de atac prevăzute de
lege 6, nu prin intermediul instrumentului juridic al anulării, care este intrinsec legat de lipsa
informaţiei privind existenţa infracţiunii anterioare, respectiv de imposibilitatea valorificării
informaţiei, deoarece pentru Io nu există o hotărâre definitivă.
1
A.V. lugan, op. cit., p. 123.
2
În acela.şi sens, în raport cu revocarea suspendării condiţionate sub imperiul Codului penal anterior,
în jurisprudenţă s-a arătat că este suficient că organele judiciare au fost sesizate în termen, chiar dacă nu
existau informaţii despre identitatea infractorului (Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 3988/1970), respectiv că,
dacă denunţul privind comiterea faptei a avut loc după împlinirea termenului, condiţia nu va fi îndeplinită
(Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 36/1970) - pentru detalii, a se vedea A.V. lugan, op. cit., p. 123. în sens
contrar, tot în contextul revocării suspendării condiţionate sub imperiul Codului anterior, a se vedea:
Gh. Dărângă, Comentariu, în Codul penal comentat, p. 482; Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 331-
autorii arată că, în „pofida rezultatului interpretării literale a textului - care se referă la «descoperirea
infracţiunii»", înclină să considere că este necesar să se cunoască nu numai 1 ,că s-a săvârşit infracţiunea 11 ,
ci şi „cine a săvârşit-o".
3
A se vedea şi A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp. 66-67 (autorii citaţi văd anularea ca un remediu .şi
consideră că ar fi inechitabil să nu i se poată aplica şi inculpatului a cărui faptă a fost descoperită de
organele de urmărire penală înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de renunţare).
4
Ibidem, p. 65.
5
Ibidem.
'Ibidem; A.V. lugan, op. cit., p. 122.
c) Pentru această infracţiune se stabileşte a pedeapsă chiar după expirarea

termenului de 2 ani
1219. Conform acestei condiţii, pentru infracţiunea descoperită este necesară
stabilirea unei pedepse, chiar ulterior împlinirii termenului de 2 ani.
Cu alte cuvinte, în măsura în care pentru noua infracţiune se dispune renunţarea la
aplicarea pedepsei (presupunând că aceasta ar fi posibilă), nu se va dispune anularea
renunţării. Vom avea două renunţări, pentru două infracţiuni concurente, fiecare cu
propriul „avertisment", ca excepţie de la art. 80 alin. (3) C.pen. privind situaţia infracţiu
nilor concurente deduse judecăţii deodată.
După cum am anticipat în rândurile de mai sus, este posibil ca pentru infracţiunea
„nouă" pedeapsa să fie stabilită chiar anterior comiterii infracţiunii pentru care s-a
dispus renunţarea, anterior dispunerii renunţării sau în termenul de 2 ani, legiuitorul
precizând că pedeapsa poate fi stabilită chiar şi după expirarea termenului de 2 ani,
acest termen fiind esenţial doar pentru descoperirea infracţiunii.
Plecând de la ipotezele imaginate mai sus, credem că putem avansa următoarele

soluţii:
Ipotezo 1: 10 (uciderea turistului), comisă anterior R. În acest caz, indiferent care
infracţiune este prima comisă, pentru 10 nu poate funcţiona ca un impediment renunţarea
anterioară pentru li(ar fi fost necesar ca I 0 să fie comisă în următorii 2 ani de la R, ceea ce
nu este cazul). Evident, discutând despre un omor în exemplul nostru, pentru 10 nu este
incidentă ab initîo renunţarea din cauza maximului special, astfel că se va stabili o
pedeapsă, iar renunţarea dispusă pentru li va fi anulată. În măsura în care Io ar fi o altă
infracţiune, de mică gravitate, teoretic, instanţa ar putea dispune renunţarea şi pentru
aceasta, neexistând vreun impediment legal.
Ipotezo 2: 10, aflată într-un alt stadiu procesual faţă de li, ajunge la momentul pro-
nunţării hotărârii definitive. Soluţia va diferi aici, din nou, în funcţie de soluţia procesuală
aleasă de instanţă pentru Io - dacă şi pentru aceasta se dispune renunţarea (nu există
impediment din cauza renunţării dispuse pentru li, pentru aceleaşi motive ca la ipoteza 1)1
prima renunţare nu va putea fi anulată. Dacă pentru Io se stabileşte o pedeapsă, se va
dispune anularea renunţării.
Ipotezo 3: pentru 10 exista o hotărâre definitivă la momentul R. Aici soluţiile pot să
difere, în funcţie de momentul comiterii li (practic, în funcţie de forma de pluralitate de
infracţiuni dintre li şi 10 ) şi, respectiv, de soluţia pronunţată iniţial pentru Io. Încercând să
sintetizăm:
a) Hotărârea pentru lo rămâne definitivă ulterior comiterii li, dar la R instanţa nu are
informaţii despre ea. În acest caz, infracţiunile sunt concurente şi:
a,) Dacă pentru 10 s-a dispus renunţarea, renunţarea pentru li nu poate fi anulată (nu
avem pentru li o pedeapsă stabilită).
a2) Dacă pentru Io s-a dispus amânarea aplicării pedepsei sau o condamnare, suntem
în prezenţa unei pedepse stabilite, respectiv aplicate, astfel că se impune anularea
renunţării pentru li.
b) Hotărârea rămâne definitivă pentru 10 anterior comiterii 11 1 dar la R instanţa nu are
informaţii despre ea. În acest caz, în funcţie de soluţia dispusă pentru Io şi de momentul
comiterii li, putem avea următoarele soluţii:
b,) Pentru Io s-a dispus renunţarea.
a executării
Dacă li este comisă în următorii 2 ani, hotărârea de renunţare pentru 11 este nelegală
[fără respectarea condiţiei prevăzute de art. 80 alin. (2) lit. b) C.pen.J, dar aceasta nu mai
poate fi corectată acum - anularea renunţării pentru h nu poate interveni, deoarece nu
avem o pedeapsă stabilită pentru Io.
Dacă 11 este comisă la mai mult de 2 ani de la hotărârea de renunţare pentru Io, chiar
dacă instanţa nu a cunoscut existenţa Io, aceasta nu atrage vreun impediment- soluţia de
renunţare este legală, iar anularea oricum nu ar fi incidentă.
b,) Pentru Io s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, stabilindu-se o pedeapsă.
Dacă h este comisă în următorii 2 de ani de la amânarea aplicării pedepsei pentru Io,
se va anula renunţarea (avem o pedeapsă stabilită pentru Io). În funcţie de soluţia dispusă
pentru h ca urmare a anulării renunţării, este posibil să urmeze şi revocarea amânării apli-
cării pedepsei pentru Io,
Dacă 11 este comisă la mai mult de 2 ani de la hotărârea de amânare a aplicării
pedepsei pentru 10, chiar dacă instanţa nu a cunoscut existenţa 10, nu va interveni anularea.
Aceasta deoarece amânarea aplicării pedepsei şi-a produs efectul definitiv, iar, chiar dacă
instanţa cunoştea existenţa Io la momentul R, acesta nu ar fi fost un impediment obiectiv
pentru dispunerea renunţării pentru I, [art. 80 alin. (2) lit. a) C.pen. menţionează doar
,,condamnările"].
b,) Pentru Io s-a dispus condamnarea, aplicându-se o pedeapsă.
Dacă li este comisă anterior executării pedepsei pentru Io, se va dispune anularea, fiind
în prezenţa recidivei postcondamnatorii sau a pluralităţii intermediare. Dacă 11 este comisă
ulterior executării pedepsei pentru Io, se va dispune anularea renunţării, fiind în prezenţa
recidivei postexecutorii sau a pluralităţii nenumite (spre exemplu, 10 era o infracţiune din
culpă sau pedeapsa aplicată nu a fost mai mare de un an). Credem că anularea va interveni
chiar dacă suntem în prezenţa pluralităţii nenumite, deoarece avem toate condiţiile
cumulative întrunite, iar renunţarea iniţială a fost dispusă nelegal (printre excepţiile
enumerate exhaustiv de legiuitor de la condamnările care nu funcţionează ca impediment
nu se numără şi culpa).
În fine, dacă li este comisă după intervenţia reabilitării sau doar a împlinirii termenului
de reabilitare pentru Io, credem că anularea nu va mai interveni. Chiar dacă formal avem
toate condiţiile întrunite, observăm că, şi dacă instanţa arfi cunoscut existenţa condamnării
pentru 10 la momentul R, nu ar fi existat vreun impediment pentru renunţare. Pentru
identitate de raţiune, soluţia îşi păstrează valabilitatea şi în cazul intervenţiei amnistiei
postcondamnatorii pentru Io şi, fără discuţie, în cazul dezincriminării acesteia.
5.2. Efectele anulării renunţării la aplicarea pedepsei
1220. În cazurile în care sunt îndeplinite condiţiile cumulative mai sus expuse, se va
renunţarea la aplicarea pedepsei.
Pasul imediat următor va consta în stabilirea unei pedepse pentru infracţiunea
care iniţial s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei.
În continuare, va fi identificată forma pluralităţii de infracţiuni incidente în speţă şi
fi aplicat tratamentul sancţionator specific': după cum am arătat, vom putea fi în
:or,e>F>nt~ concursului (regula), a recidivei postcondamnatorii, a pluralităţii intermediare,
Pentru o prezentare similară a „paşilor" pe care îi parcurge instanţa, a se vedea L. Postelnicu (Cojocaru),
1
Meceanu, Comentariu, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală ... , cit. supra, p. 2325.
a recidivei postexecutorii şi chiar a pluralităţii nenumite (o menţionăm, chiar dacă nu
există alt tratament decât stabilirea pedepsei pentru infracţiune în limitele de pedeapsă
prevăzute de lege).
1221. Se pune problema în acest context dacă pedeapsa rezultantă obţinută în caz
de concurs de infracţiuni ar putea să facă obiectul unei amânări a aplicării pedepsei. Doar
în acest caz se ridică problema teoretică, deoarece în celelalte cazuri, de regulă,
condamnarea anterioară va conduce tot la condamnare, fiind discutabil - în funcţie de
elementele speţei-dacă pedeapsa va fi cu executare efectivă sau îi va putea fi suspendată
executarea sub supraveghere.
Revenind la situaţia concursului, ne imaginăm ipoteza în care faptele ar fi concurente,

iar pedeapsa stabilită arfi închisoarea de cel mult 2 ani. Precizăm că legiuitorul nu ne oferă
niciun indiciu în acest sens (spre deosebire de ipotezele de anulare a amânării şi, respectiv,
a suspendării sub supraveghere). Teoretic, nu vedem niciun impediment pentru ca
instanţa, sub rezerva întrunirii condiţiilor prevăzute la art. 83 şi urm. C.pen., să poată
dispune în acest sens. Soluţia ar fi logică, deoarece, dacă infractorul ar fi judecat deodată
pentru ambele infracţiuni 1 nu ar exista niciun inconvenient pentru instanţă să dispună
amânarea aplicării pedepsei. În acest sens au fost, de altfel, exprimate şi opinii în doctrină,
avansându-se chiar soluţia că în acest caz „termenul de supraveghere se calculează de la
data rămânerii definitive a hotărârii prin care instanţa s-a pronunţat asupra pluralităţii de
infracţîuni 11 1, după modelul impus de legiuitor în cazul anulării amânării sau a suspendării.
1222. Din nefericire, această soluţie - deşi corectă din punctul de vedere al logicii
juridice- nu poate fi acceptată'. Astfel, art. 581 1 C.proc.pen., intitulat „Anularea renunţării
la aplicarea pedepsei", prevede la alin. (2) că, ,,dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile
art. 82 alin. (3) din Codul penal, instanţa, anulând renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune
condamnarea inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea
pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire
la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară" (s.n.).
Suntem în prezenţa unei evidente necorelări legislative - dacă, anulând renunţarea,
instanţa dispune condamnarea pentru această infracţiune, reiese cu puterea evidenţei că
pedeapsa finală obţinută nu va putea fi amânată'. Eventual, instanţa va putea încerca să
corecteze din severitatea (sau superficialitatea!) legiuitorului şi să dispună o soluţie de
condamnare, suspendând sub supraveghere executarea pedepsei, în măsura în care legea
permite aceasta 4 •
1
M. Ud roiu, Drept peno/. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 385; A.V. lugan, op. cit., p. 125.
în sens contrar, L. Postelnicu (Cojocaru), C. Meceanu, Comentariu, în M. Udroiu (coord.), Codul de
dură penală ... , cit. supra, p. 2325, autorii considerând că ultimul pas (pe drept material al instanţei)
aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de infracţiuni, ceea ce ar sugera că amânarea aplicării pedepsei
ar mai fi incidentă pentru pedeapsa rezultantă.
2
A se vedea D. Niţu, Anularea renunţării şi amânării aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 165.
3
Ibidem. A se vedea şi A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 70.
4
în acelaşi sens, C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 467, respectiv A. Rîşniţă, I. Curt, op.
p. 70.
De lege ferenda, credem că ar trebui modificat Codul de procedură penală după cum
urmează: în primul rând, titlul Secţiunii 1 din Capitolul III din Titlul V al Părţii speciale să fie
intitulat „Anularea renunţării la stabilirea unei pedepse. Anularea sau revocarea amânării
aplicării pedepsei". Denumirea actuală - 11 Condamnarea în cazul anulării sau revocării
renunţării la aplicarea pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei" - este absurdă, obligând
la condamnare. În al doilea rând, trebuie modificat art. 581 1 C.proc.pen. - credem că ar fi
suficientă abrogarea alin. (2), care generează problema. În textul de procedură penală este
suficientă indicarea instanţei competente şi a moduluî de sesizare a acesteia (exact cum
prevede în mod corect art. 583 C.proc.pen. în materia anulării şi revocării suspendăriî sub
supraveghere a executării pedepsei, text care funcţionează perfect; instanţa nu are nevoie
să i se explice cum să aplice legea, aceasta rezultând în mod clar din dispoziţiile de drept
material-prevăzute, cume şi normal, în Codul penal). Astfel, instanţa anulează renunţarea
şi stabileşte pedeapsa şi pentru infracţiunea pentru care iniţial se renunţase la aplicarea
pedepsei. Apoi pedepsele stabilite pentru cele două infracţiuni se vor contopi, iar instanţa
va decide în privinţa pedepsei rezultante, putând, aşa cum arăta doctrina (în teorie, la ora
actuală!), să dispună inclusiv amânarea aplicării pedepsei pentru rezultantă, dacă legea
permite.
Secţiunea a III-a. Amânarea aplicării pedepsei
§1. Definiţie
1223. Alături de renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei vine

să completeze inovaţia legiuitorului în materia individualizării judiciare a pedepsei, mai
exact, în acest caz, a individualizării executării pedepsei, căci, aşa cum am arătat deja,
în opinia noastră, suntem acum în prezenţa unei veritabile modalităţi de individualizare
a executării pedepsei 1 .
Dacă în ipoteza renunţării la aplicarea pedepsei am văzut că, sub rezerva întrunirii
mai multor condiţii, instanţa ajunge la concluzia că nu este necesară stabilirea unei
pedepse, în cazul amânării instanţa apreciază că este necesară stabilirea unei pedepse
in concreto, dar aplicarea acesteia va fi amânată pe durata unui termen de supra-
veghere2.
Din perspectiva definiţiei instituţiei, arătăm că amânarea aplicării pedepsei cores-
punde situaţiei în care, după ce ajunge la concluzia că persoana este vinovată de comi-
terea infracţiunii, instanţa stabileşte pedeapsa, dar, în considerarea particularităţilor
infracţiunii şi infractorului, consideră că aplicarea ei nu este necesară, fiind suficientă
supravegherea persoanei pe un termen de 2 ani.
1
În sens contrar: M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 386; A. Rîşniţă, I. Curt,
op. cit., p. 143.
2
Instituţia trebuie să nu fie confundată cu „amânarea executării pedepsei", reglementată de art. 589
C.proc.pen. - a se vedea, pentru mai multe detalii, A.V. lugan, op. cit., p. 129. Pentru alte confuzii, făcute
atât de instanţa supremă, cât şi de alte voci din doctrină, a se vedea I. Borlan, Amânarea aplicării
pedepsei... , cit. supra, p. 39.
§2. Condiţii
1224. Întocmai ca în cazul renunţării la aplicarea pedepsei, legiuitorul a prevăzut

mai multe condiţii necesar a fi întrunite pentru a se putea dispune această modalitate
de individualizare.
Clasificarea condiţiilor se poate face după aceleaşi criterii, şi anume condiţii pozitive-
negative, condiţii privind infracţiunea - condiţii privind infractorul, condiţii de „legalitate" -
condiţii de „oportunitate", iar pentru identitate de raţiune cu ipoteza renunţării, vom urma
acelaşi şablon. Astfel, vom supune analizei în primul rând condiţiile privind infracţiunea, iar
mai apoi pe cele privind infractorul, precizând în fiecare caz în parte natura acesteia, din
perspectiva clasificării condiţii de legalitate-temeinicie.
Vom vedea că, într-o oarecare măsură, condiţiile sunt similare cu cele de la renunţare,
astfel că cititorul va înţelege de ce nu vom insista în mod deosebit asupra lor, toate cele
precizate cu ocazia analizei acestora în secţiunea anterioară privind renunţarea păstrându-şi
valabilitatea. În schimb, vom observa că avem condiţii noi, respectiv elemente particulare
în cazul unor condiţii, explicabile ca urmare, În primul rând, a faptului că amânarea, deşi
aduce numeroase avantaje pentru infractor, este o măsură mai severă. Astfel, avem o
pedeapsă, măsuri de supraveghere şi obligaţii impuse de instanţă, precum şi posibilitatea
revocării, fiind firesc ca şi criteriile (condiţiile) să fie mai puţin restrictive. În al doilea rând,
condiţiile vor diferi în mod logic ca urmare a faptului că situaţia-premisă a amânării este
reprezentată de existenţa unei pedepse stabilite (concrete).
În fine, arătăm că amânarea este incidentă doar în cazul pedepselor, astfel că o vom
întâlni doar în cazul infracţiunilor comise de persoane ulterior împlinirii vârstei de 18
ani. De asemenea, amânarea este posibilă doar în cazul persoanei fizice, nu şi al celei
juridice.
a) Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai

mică de 7 ani
1225. Am arătat semnificaţia sintagmei „pedeapsă prevăzută de lege", astfel că la
acest moment atragem atenţia asupra faptului că legiuitorul indică un maxim special de
sub 7 ani în cazul amânării.
Majorarea limitei - de la 5 ani (cazul renunţării) la 7 ani (cazul amânării) este
firească, căci amânarea reprezintă treapta următoare în ierarhia gravităţii soluţiilor,
motiv pentru care condiţia trebuia să fie mai „generoasă". Ce apare inexplicabil este
raţiunea legiuitorului de a nu permite in abstracto incidenţa amânării în cazul unui
maxim special de exact 7 ani.
O trecere în revistă a mai multor norme de incriminare din Partea specială ne

demonstrează că legiuitorul operează cu „trepte" de pericol social abstract (3 luni - 1 an,
6 luni - 3 ani, 1-5 ani, 2-7 ani etc.)1. Se observă că, de regulă, nu avem situaţii în care
1
Pentru o abordare similară, a se vedea A.V. lugan, op. cit., pp.136-137.
maximul special să fie mai mare de 5 ani, dar mai mic de 7 ani. De lege ferenda, credem că
textul ar trebui modificat, urmând sistemul de la renunţare, prevăzând că amânarea nu se
poate dispune „dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este
Închisoarea mai mare de 7 ani" 1•
b) Pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau

închisoarea de cel mult 2 ani
1226. În condiţiile în care am parcurs etapa individualizării judiciare a pedepsei',
având o pedeapsă stabilită, legiuitorul - în mod firesc - a valorificat pedeapsa astfel
obţinută ca o condiţie suplimentară privind gravitatea infracţiunii. Astfel, condiţia
privind pedeapsa prevăzută de lege verifică pericolul abstract al infracţiunii (avut în
vedere de legiuitor), iar condiţia de faţă pericolul concret, aşa cum a fost determinat de
instanţa de judecată prin stabilirea pedepsei.
Plecând de la aceste distincţii, ne întrebăm dacă suntem în prezenţa unei condiţii de

„legalitate" sau a unei condiţii de „oportunitate". Iniţial, am fost tentaţi să considerăm că
este vorba despre o condiţie de „legalitate", obiectivă. Totuşi, în condiţiile în care limita
pedepsei este strict şi exclusiv opera individualizării judiciare a pedepsei, credem că suntem
totuşi în prezenţa unei condiţii de oportunitate" 3 •
11
Legiuitorul prevede expres o limită de 2 ani închisoare, incidentă atât în cazul unei
pedepse stabilite pentru o singură infracţiune, cât şi în cazul în care discutăm despre o
pedeapsă rezultantă obţinută ca urmare a existenţei mai multor infracţiuni concurente 4 •
Cu alte cuvinte, amânarea se va putea dispune în cazul în care s-a stabilit doar pedeapsa
amenzii (indiferent de numărul zilelor-amendă şi de cuantumul unei zile-amendă), doar
pedeapsa închisorii, respectiv pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii. Plecând de la
ultima situaţie, aceasta corespunde atât cazului în care avem o pedeapsă rezultantă
pentru un concurs de infracţiuni, cât şi celui în care alături de închisoare se dispune şi
pedeapsa amenzii în condiţiile art. 62 C.pen.s. În ambele ipoteze însă instanţa se va
raporta doar la durata pedepsei închisorii pentru a verifica îndeplinirea condiţiei
analizate , având fie opţiunea de a dispune amânarea aplicării pedepsei în întregul ei,
6
1
în acelaşi sens, A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p.152. Un autor merge mai departe şi propune ca limita să
fie închisoarea de până la 9 ani-A.V. lugan, op. cit., p. 138.
2
3
În sens contrar, considerând că este vorba despre o condiţie „obiectivă", a se vedea: I. Borlan,
Amânarea aplicării pedepsei..., cit. supra, p. 92; V. Paşca, Drept penal..., cit. supra, p. 564.
Din nou, voinţa legiuitorului este clară, în ciuda art. 39 alin. (1) C.pen., care prevede că se stabilesc
4
pedepse pentru infracţiunile concurente, iar pedeapsa pentru rezultantă se aplică. Utilizarea greşită a
terminologiei a mai fost 1 de altfel, sesizată în doctrină - A.V. lugan 1 op. cit. p. 133; I. Borlan, Amânarea
1
aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 96.

Art. 62 alin. (1) C.pen. utilizează noţiunea de pedeapsă „aplicată" a amenzii, dar este vorba despre
5
:-o eroare de redactare. Este evident că voinţa legiuitorului este de a se putea dispune amânarea aplicării
· acestei pedepse, aşa cum rezultă fără echivoc din dispoziţiile art. 83 alin. (3) C.pen.
6
în acelaşi sens, pe marginea amenzii dispuse conform art. 62 C.pen., a se vedea A.V. lugan, op. cit.,
133. Autorul arată că nu are relevanţă (la acest moment) că teoretic s-ar putea ajunge la o înlocuire a
§2. Condiţii
1224. Întocmai ca în cazul renunţării la aplicarea pedepsei, legiuitorul a prevăzut

mai multe condiţii necesar a fi întrunite pentru a se putea dispune această modalitate
de individualizare.
Clasificarea condiţiilor se poate face după aceleaşi criterii, şi anume condiţii pozitive-
negative, condiţii privind infracţiunea - condiţii privind infractorul, condiţii de „legalitate'" -
condiţii de 11 oportunitate , iar pentru identitate de raţiune cu ipoteza renunţării, vom urma
11
acelaşi şablon. Astfel, vom supune analizei în primul rând condiţiile privind infracţiunea, iar
mai apoi pe cele privind infractorul, precizând în fiecare caz în parte natura acesteia, din
perspectiva clasificării condiţii de legalitate - temeinicie.
Vom vedea că, într-o oarecare măsură, condiţiile sunt similare cu cele de la renunţare,
astfel că cititorul va înţelege de ce nu vom insista în mod deosebit asupra lor, toate cele
precizate cu ocazia analizei acestora în secţiunea anterioară privind renunţarea păstrându-şi
valabilitatea. În schimb, vom observa că avem condiţii noi, respectiv elemente particulare
în cazul unor condiţii, explicabile ca urmare, în primul rând, a faptului că amânarea, deşi
aduce numeroase avantaje pentru infractor, este o măsură mai severă. Astfel, avem o
pedeapsă, măsuri de supraveghere şi obligaţii impuse de instanţă, precum şi posibilitatea
revocării, fiind firesc ca şi criteriile (condiţiile) să fie mai puţin restrictive. Tn al doilea rând,
condiţiile vor diferi în mod logic ca urmare a faptului că situaţia-premisă a amânării este
reprezentată de existenţa unei pedepse stabilite (concrete).
În fine, arătăm că amânarea este incidentă doar în cazul pedepselor, astfel că o vom
întâlni doar în cazul infracţiunilor comise de persoane ulterior împlinirii vârstei de 18
ani. De asemenea, amânarea este posibilă doar în cazul persoanei fizice, nu şi al celei
juridice.
a) Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este Închisoarea mai

mică de 7 ani
1225. Am arătat semnificaţia sintagmei „pedeapsă prevăzută de lege'", astfel că la
acest moment atragem atenţia asupra faptului că legiuitorul indică un maxim special de
sub 7 ani în cazul amânării.
Majorarea limitei - de la 5 ani (cazul renunţării) la 7 ani (cazul amânării) este
firească, căci amânarea reprezintă treapta următoare în ierarhia gravităţii soluţiilor,
motiv pentru care condiţia trebuia să fie mai „generoasă". Ce apare inexplicabil este
raţiunea legiuitorului de a nu permite in abstracto incidenţa amânării în cazul unui
maxim special de exact 7 ani.
O trecere în revistă a mai multor norme de incriminare din Partea specială ne

demonstrează că legiuitorul operează cu „trepte de pericol social abstract (3 luni -1 an,
11
6 luni - 3 ani, 1-5 ani, 2-7 ani etc.)1. Se observă că 1 de regulă, nu avem situaţii în care
1
Pentru o abordare similară, a se vedea A.V. Jugan, op. cit.1 pp. 136-137.
individualizarea judiciară a executării pedepse/ar 489
maximul special să fie mai mare de S ani, dar mai mic de 7 ani. De legeferenda, credem că
textul ar trebui modificat, urmând sistemul de la renunţare, prevăzând că amânarea nu se
poate dispune „dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este
închisoarea mai mare de 7 ani111 •
b) Pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul cancursului de infracţiuni, este amenda sau

închisoarea de cel mult 2 ani
1226. În condiţiile în care am parcurs etapa individualizării judiciare a pedepsei',
având o pedeapsă stabilită, legiuitorul - în mod firesc - a valorificat pedeapsa astfel
obţinută ca o condiţie suplimentară privind gravitatea infracţiunii. Astfel, condiţia
privind pedeapsa prevăzută de lege verifică pericolul abstract al infracţiunii (avut în
vedere de legiuitor), iar condiţia de faţă pericolul concret, aşa cum a fost determinat de
instanţa de judecată prin stabilirea pedepsei.
Plecând de la aceste distincţii, ne întrebăm dacă suntem în prezenţa unei condiţii de

)egalitate" sau a unei condiţii de „oportunitate". Iniţial, am fost tentaţi să considerăm că
este vorba despre o condiţie de „legalitate obiectivă. Totuşi, în condiţiile în care limita
11
,
pedepsei este strict şi exclusiv opera individualizării judiciare a pedepsei, credem că suntem
totuşi în prezenţa unei condiţii de „oportunitate" 3 •
Legiuitorul prevede expres o limită de 2 ani închisoare, incidentă atât în cazul unei
pedepse stabilite pentru o singură infracţiune, cât şi în cazul în care discutăm despre o
pedeapsă rezultantă obţinută ca urmare a existenţei mai multor infracţiuni concurente4.
Cu alte cuvinte, amânarea se va putea dispune în cazul în care s-a stabilit doar pedeapsa
amenzii (indiferent de numărul zilelor-amendă şi de cuantumul unei zile-amendă), doar
pedeapsa închisorii, respectiv pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii. Plecând de la
ultima situaţie, aceasta corespunde atât cazului în care avem o pedeapsă rezultantă
pentru un concurs de infracţiuni, cât şi celui în care alături de închisoare se dispune şi
pedeapsa amenzii în condiţiile art. 62 C.pen. 5 • În ambele ipoteze însă instanţa se va
raporta doar la durata pedepsei închisorii pentru a verifica îndeplinirea condiţiei
analizate 6, având fie opţiunea de a dispune amânarea aplicării pedepsei în întregul ei,
1
În acelaşi sens, A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 152. Un autor merge mai departe şi propune ca limita să
fie închisoarea de până la 9 ani -A.V. lugan, op. cit., p. 138.
2
3
În sens contrar, considerând că este vorba despre o condiţie „obiectivă", a se vedea: I. Borlan,
Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 92; V. Paşca, Drept penal... , cit. supra, p. 564.
4
Din nou, voinţa legiuitorului este clară, în ciuda art. 39 alin. (1) C.pen., care prevede că se stabilesc
pedepse pentru infracţiunile concurente, iar pedeapsa pentru rezultantă se aplică. Utilizarea greşită a
terminologiei a mai fost, de altfel, sesizată în doctrină - A.V. Jugan, op. cit., p. 133; I. Borlan, Amânarea
aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 96.
5
Art. 62 alin. (1) C.pen. utilizează noţiunea de pedeapsă „aplicată" a amenzii, dar este vorba despre
o eroare de redactare. Este evident că voinţa legiuitorului este de a se putea dispune amânarea aplicării
acestei pedepse, aşa cum rezultă fără echivoc din dispoziţiile art. 83 alin. (3) C.pen.
6
În acelaşi sens, pe marginea amenzii dispuse conform art. 62 C.pen., a se vedea A.V. lugan, op. cit.,
p. 133. Autorul arată că nu are relevanţă (la acest moment) că teoretic s-ar putea ajunge la o înlocuire a
fie opţiunea aplicării acesteia, neputând „disocia" pedeapsa, chiar dacă este compusă
din specii diferite 1 .
1227. Alături de aceste condiţii, în doctrină au mai fost propuse şi alte condiţii, în
cadrul categoriei celor privind infracţiunea, şi anume ca pedeapsa stabilită „să nu constituie
o rezultantă generată de anularea renunţării la aplicarea pedepsei ori de anularea sau
revocarea amânării aplicării pedepsei pentru săvârşirea unei noi infracţiuni'\ respectiv
„pedeapsa să nu se fi stabilit potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (2) lit. b)" C.pen. (cazul
contopirii măsurilor educative cu pedepse, pentru ipoteza comiterii unor infracţiuni în
minoritate, iar a altora după împlinirea vârstei de 18 ani)'. Fără a critica pe fond soluţiile
propuse, nu credem că are sens crearea unor noi condiţii, dincolo de textul de lege.
într-adevăr, cazurile menţionate de lege lata nu vor permite amânarea aplicării pedepsei,
dar aceasta în considerarea unor impedimente ce decurg din incidenţa altor instituţii
(sistem deficitar reglementat pentru anularea renunţării şi amânării, condiţiile impuse de
lege pentru revocarea amânării) sau care privesc persoana infractorului [minoritatea
acestuia la momentul comiterii a cel puţin unei infracţiuni, activându-se astfel dispoziţiile
art. 129 alin. (2) şi (5) C.pen.]. De altfel, această ultimă ipoteză va fi tratată în cadrul condi-
ţiilor privind persoana infractorului, în secţiunea următoare 3 •
a) Infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia

cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi fit. b) C.pen. sau pentru care a intervenit reabilitarea
ori s-a împlinit termenul de reabilitare
1228. Observăm că funcţionează ca impediment pronunţarea unei hotărâri de
condamnare, dar numai dacă hotărârea de condamnare priveşte o pedeapsă cu
închisoarea (evident, şi pentru detenţiunea pe viaţă soluţia va fi aceeaşi). Prin urmare,
o pedeapsă aplicată cu amenda nu va „activa" condiţia negativă de „legalitate" ana-
lizată4. Din nou, excepţiile ce vor permite totuşi amânarea aplicării pedepsei pentru
infracţiunea ce face obiectul judecăţii privesc situaţiile de dezincriminare, amnistie
(postcondamnatorie), respectiv intervenţia reabilitării sau simpla împlinire a termenului
de reabilitare.
amenzii cu pedeapsa închisorii care să conducă la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani. Analizând
ipoteza pedepsei rezultante stabilite în caz de concurs de infracţiuni, s-a arătat că elementul de reper este
reprezentat de pedeapsa închisorii din structura rezultantei - a se vedea: M. Udroiu, Drept penal. Partea
generală, cit. supra, 2017, p. 388; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 467.
1
A se vedea şi: A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp. 149-150; A.V. lugan, op. cit., p. 132. Autorii trimit şi la
jurisprudenţa cristalizată sub imperiul legislaţiei anterioare, când, în materia suspendării condiţionate şi
sub supraveghere a executării pedepsei rezultante în caz de concurs de infracţiuni, s-a conturat aceeaşi
soluţie (de exemplu, C.S.J., s. pen., dec. nr. 110/1997, apud 1.-C. Morar, op. cit., pp. 2-3).
2
3
Analiza detaliată se va regăsi însă în cadrul capitolului privind minoritatea, cuprins în volumul 111 al
acestei lucrări.
4
În acelaşi sens, I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 99.
a executării 491
În măsura în care hotărârea iniţială este de renunţare la aplicarea pedepsei sau de

amânare a aplicării pedepsei, ea nu constituie un impediment pentru dispunerea unei
noi amânări. Eventualele impedimente se vor crea în măsura în care sunt întrunite
condiţiile anulării renunţării iniţiale (cu efectele tratate pe larg în secţiunea anterioară),
respectiv ale anulării sau revocării amânării iniţiale (ipoteze ce urmează a fi analizate).
Din perspectivă tranzitorie, trebuie să trimitem din nou la art. 9 alin. (2) din Legea
nr. 187/2012 ce prevede că „infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru care s-au
aplicat pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal din 1969, nu constituie impedimente
pentru dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspen-
dării executării pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune comisă ulterior condam-
nării definitive" {s.n.). Pentru aceleaşi argumente expuse cu ocazia tratării condiţiei similare
din cazul renunţării, excepţia va viza şi măsurile educative dispuse conform Codului penal
anterior1 .
1229. O altă problemă priveşte ipoteza condamnării fa pedeapsa amenzii. Iniţial am fi

tentaţi să considerăm că aceasta nu va avea relevanţă, în condiţiile în care textul prevede
ca impediment doar condamnarea la pedeapsa închisorii 2 . Situaţia însă trebuie tratată mai
atent, pornind de la următorul exemplu: infractorul este condamnat definitiv pentru o
infracţiune (h) la pedeapsa amenzii, obţine eşalonarea plăţii acesteia, iar în acest interval
comite infracţiunea (1,), care face obiectul analizei instanţei la acest moment. La o primă
vedere, teoretic, pentru b este incidentă amânarea, deoarece condamnarea anterioară
este la pedeapsa amenzii. Însă între cele două infracţiuni există pluralitate intermediară,
art. 44 alin. (2) C.pen. impunând ca pedeapsa stabilită pentru I, să fie contopită potrivit
dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni cu pedeapsa pentru 11 . Or, în condiţiile în care
pentru li deja s-a aplicat pedeapsa amenzii (ca urmare a hotărârii de condamnare), este
evident că pentru rezultantă nu se poate pune problema decât a unei pedepse aplicate.
Mai mult, în condiţiile în care amenda aplicată pentru 11 a fost cu executare (vom vedea în
secţiunea viitoare că amenda ca pedeapsă unică nu poate face obiectul suspendării
executării pedepsei sub supraveghere), pedeapsa rezultantă obţinută va fi cu executare
efectivă.
Pentru toate aceste motive, credem că nu va împiedica dispunerea amânării aplicării
pentru I, doar ipoteza în care pedeapsa amenzii aplicată pentru li a fost integral executată
sau considerată ca executată până la momentul comiterii b (ipoteză ce ar corespunde unei
pluralităţi nenumite, fără tratament sancţionator distinct, astfel că analiza s-ar putea
concentra doar pe pedeapsa stabilită pentru 1,). În fine, ca un argument în sprijinul teoriei
noastre, arătăm că şi sub imperiul Codului penal anterior, în materia suspendării condiţio
nate a executării pedepsei, constituia impediment existenţa unei condamnări la pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni. Or, s-a arătat că această pedeapsă trebuia să fie executată
sau considerată ca executată. În cazul contrar, în care pedeapsa nu era executată {indife-
rent dacă era vorba de o pedeapsă cu închisoarea de până la 6 luni ori amendă), trebuiau
făcute operaţiunile de contopire, iar rezultanta astfel obţinută era cu executare efectivă, o
1
Incidenţa amânării aplicării pedepsei în ipoteza concursului de infracţiuni, dintre care unele comise
în timpul minorităţii şi altele după majorat, va fi analizată în capitolul dedicat minorităţii din volumul
următor.
2
În acest sens, I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 99.
soluţie contrară aducând atingere autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri de

condamnare 1 .
b} Infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată În fa/osul

comunităţii
1230. O condiţie „de legalitate" necesar a fi îndeplinită pentru ca instanţa să poată
lua în calcul varianta amânării aplicării pedepsei este exprimarea consimţământului
infractorului în sensul disponibilităţii sale să presteze o muncă neremunerată în folosul
comunităţii. În acest sens, art. 378 alin. (3) C.proc.pen. dispune că, ,,în situaţiile în care
legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci
neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în
acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat".
Cu alte cuvinte, în cazurile în care instanţa constată îndeplinirea condiţiilor
obiective, de „legalitate" (pedeapsa prevăzută de lege, condamnările anterioare înscrise
în cazierul judiciar), este obligatorie consultarea infractorului pentru a obţine din partea
acestuia un răspuns în privinţa executării muncii neremunerate 2 ; doar astfel, în măsura
în care instanţa va ajunge la finele procesului la concluzia că inculpatul se face vinovat
de comiterea infracţiunii, respectiv că amânarea aplicării pedepsei este oportună, va
putea dispune această soluţie 3 • În literatura de specialitate s-a arătat că este vorba de
un acord, ce poate fi exprimat direct, prin mandatar special sau chiar consemnat într-un
înscris autentic depus în faţa instanţei din care să rezulte manifestarea expresă de
voinţă a infractorului 4 , acord ce poate interveni inclusiv în soluţionarea în apel a cauzei 5.
Necesitatea obţinerii acordului este însă imperativă, fiind justificată de legislaţia la nivel
naţional şi internaţional în materia combaterii muncii forţate sau obligatorii, o soluţie
contrară neputând fi acceptată 6 •
1
1.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei - şansă sau capcanei, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pp. 81-83.
2
I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, pp. 105-106.
3
În literatura de specialitate s-a arătat, în mod justificat, că, dacă instanţa, dintr-o eroare, omite să
verifice existenţa acordului inculpatului, deşi erau întrunite condiţiile legale, va trebui să repună cauza pe
rol, pentru a parcurge această procedură - pentru detalii, a se vedea A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 159.
4
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 389; A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 159.
A.V. lugan, op. cit., p. 144. Credem că trebuie făcute unele distincţii pe marginea acordului în calea
5
de atac a apelului. Astfel, dacă în faţa primei instanţe inculpatul a refuzat în mod explicit prestarea muncii,
nu credem că va putea reveni în apel asupra acestei poziţii. în schimb, dacă nu a fost prezent în faţa primei
instanţe, neavând astfel ocazia să îşi exprime poziţia, credem şi noi că acordul ar putea fi exprimat chiar şi
în apel. în fine, dacă acordul a fost exprimat în faţa primei instanţe, nu vedem impedimente ca persoana
să revină asupra acestei poziţii, cu ocazia judecării în apel.
6
A se vedea supra, cap. X, § 1007. Credem că nu vor fi incidente aici considerentele Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 1354/2008 (publicată în M. Of. nr. 887 din 29 decembrie 2008) prin care s-a statuat că
sintagma „cu acordul acestuia" {art. 9 din O.G. nr. 2/2001), precum şi alte formulări similare din legislaţia
contravenţională, necesare pentru ca instanţa să poată dispune înlocuirea amenzii contravenţionale cu
sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, sunt neconstituţionale. În acest sens, arătăm că
premisele de la care a pornit această decizie {prin condiţionarea de acordul contravenientului a prestării
Individualizarea judiciară a executării pedepse/ar 493
În măsura în care un astfel de acord nu există la dosarul cauzei (într-o formă sau
alta), instanţa nu va putea dispune în mod legal soluţia amânării aplicării pedepsei',
chiar dacă impunerea executării muncii este facultativă pentru instanţă în conţinutul
„ u··2
amanarn .
Credem că soluţia se impune chiar şi dacă la dosarul cauzei există înscrisuri medicale ce
atestă că nu este posibil din motive medicale pentru infractor să presteze o astfel de activitate -
ce este important este ca instanţa să poată constata disponibilitatea infractorului3•
În fine, împărtăşim opiniile exprimate în literatura de specîalîtate 4 în sensul că incul-
patul trebuie citat de instanţă în vederea manifestării voinţei sale 1 dar arătăm că aceasta
este o facultate, iar nu o obligaţie pentru instanţă, mai ales dacă acesta are termen în
unei activităţi în folosul comunităţii este lipsită de eficienţă sancţiunea amenziî contravenţionale aplicate)
nu sunt întrunite acum, dat fiind că, în lipsa consimţământului, inculpatului i se va aplica pedeapsa, care va
urma să fie executată în regim de drept comun.
1
A se vedea şi I.C.C.J. H.P., dec. nr. 27/2017 (M. Of. nr. 65 din 22 ianuarie 2018), unde instanţei
supreme i s-a cerut să stabilească dacă manifestarea acordului reprezintă o condiţie imperativă pentru a
se putea dispune amânarea aplicării pedepsei, în condiţiile în care instanţa fondului apreciază că nu se
impune stabilirea unei asemenea obligaţii. Deşi sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, considerentele
deciziei prezintă importanţă, căci atât Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din
cadrul instanţei supreme, cât şi Ministerul Publîc şi specialiştîi consultaţi au subliniat că, în absenţa
exprimării acordului, nu va putea fi dispusă soluţia amânării.
2
În acest sens, a se vedea opinia Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din
_cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie regăsită în considerentele Deciziei nr. 27/2017, mai sus amintită,
_arătându-se, în mod judicios: ,,caracterul facultativ al impuneriî obligaţiei de a presta o muncă
neremunerată( ... ) nu transformă manifestarea acordului( ... ) într-o condiţie facultativă a amânării aplicării
pedepsei". În acelaşi sens, 1.C.C.J., s. pen., dec. nr. 470/2015, cit. supra, unde instanţa de apel a considerat
întemeiat motivul de apel al parchetului fundamentat pe faptul că „acuzaţii nu şi-au exprimat acordul de a
"presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii", iar totuşi prima instanţă (C. Ap. Oradea, s. pen., dec.
nr. 159/2014) a dispus amânarea aplicării pedepsei. A se vedea şi întâlnirea preşedinţilor secţiilor penale
ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, Curtea de Apel laşi, 18-19 mai 2017, p. 18
(http://inm-lex.ro/Jisiere/d_ 1913/Minuta%20intalnire%20presedinti%20sectii%20penale%20/asi%2018-1
%20maî%202017.pdf), unde s-a arătat că „manifestarea acordului de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii de către inculpat reprezintă una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca
· stanţa să dispună amânarea aplicării pedepsei, chiar dacă, în concret, nu va opta pentru stabilirea acestei
bligaţii".
3
În acelaşi sens, C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 470 (autorii arată că acordul este necesar
hiar dacă inculpatul prezintă un handicap fizic grav, ce nu permite desfăşurarea muncii, deoarece „acordul
a presta o muncă în folosul comunităţii pune în evidenţă dorinţa acestuia de a desfăşura o activitate, de
se reintegra printr-o activitate pe care o poate face"), respectiv V. Paşca, Drept penal... , cit. supra, p. 565,
ătând că disponibilitatea persoanei „prezintă un indiciu important privind posibilităţile de amendare a
omportamentului condamnatului (inculpatului - n.n.) şi fără aplicarea pedepsei". în sens contrar,
. Udroîu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 389. Autorul arată că, dacă starea medicală a
fractorului ar determina instanţa să constate că „obligarea inculpatului la o muncă în folosul comunităţii
echivala cu supunerea acestuia la un tratament inuman sau degradant în sensul art. 3 din Convenţia
ropeană, lipsa acordului inculpatului nu ar trebui să constituie un impediment la dispunerea măsurii
ânării aplicării pedepsei; chiar şi în ipoteza în care ar fi existat acordul inculpatului, instanţa nu ar fi putut
pune munca în folosul comunităţii".
4
cunoştinţă. Mai mult, nu credem că instanţa ar trebui să acorde numeroase termene în

speranţa că inculpatul în cele din urmă îşi va exprima -într-o formă sau alta -voinţa 1 .

zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală 0
autorului sau a participanţilor
1231. Sunt enumerate aceleaşi elemente analizate cu ocazia prezentării renuntării
motiv pentru care nu insistăm asupra lor. Precizăm doar că şi incidenţa amânării aplicării
pedepsei este condiţionată de evaluarea conduitei infractorului pe parcursul procesului
penal şi a atitudinii sale faţă de actul de justiţie.
d} Instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se

impune supravegherea conduitei infractorului pentru o perioadă determinată
1232. Elementele la care se raportează instanţa în verificarea acestei condiţii (de
„oportunitate") sunt identice cu cele din cuprinsul condiţiei similare de la renunţarea la
aplicarea pedepsei'. Diferenţa rezidă în concluzia la care ajunge instanţa la finele ana-
lizei, şi anume că nu este indicată aplicarea pedepsei, ci mai degrabă amânarea acesteia
'
pe un interval de timp în care infractorul va fi supravegheat.
Încercând să fim cât mai concişi, arătăm că aceleaşi criterii vor fi verificate de
instanţă, care va putea însă să fie mai puţin exigentă faţă de cazul renunţării, căci soluţia
spre care se orientează în final este totuşi mai severă: se va stabili o pedeapsă, va exista
un termen de supraveghere, doar că aplicarea pedepsei va fi amânată.
1233. Odată ce instanţa ajunge la concluzia că infracţiunea a fost comisă de

inculpat, va urma ca pedeapsa să fie individualizată judiciar, instanţa stabilind pedeapsa
(în caz de concurs de infracţiuni, pedepsele stabilite pentru fiecare infracţiune în parte
1 în acest sens a se vedea Judec. Turda, sent. pen. nr. 410/2016 (nepublicată), cu referire la posibila
1
suspendare sub supraveghere a executării pedepsei. În cauză, după două termene consecutive acordate
pentru ca inculpatul să-şi precizeze poziţia cu privire la munca neremunerată în folosul comunităţii,
instanţa a dispus condamnarea inculpatului, cu executarea pedepsei în regim de detenţie, argumentând
(în mod corect) că absenţa acordului privind executarea muncii nu îi permite să se raporteze la alte
modalităţi de individualizare a executării pedepsei (în speţă, ca urmare a pedepsei prevăzute de lege,
discuţia putea viza doar suspendarea executării pedepsei sub supraveghere), deşi, pe criterii de oportu-
nitate, executarea efectivă a pedepsei poate părea excesivă. Precizăm că hotărârea a rămas definitivă prin
dec. nr. 833/A/2017 a C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori (nepublicată), prin care s-a respins apelul inculpatului.
2
Pentru o opinie care identifică diferenţe şi între criteriile enumerate de legiuitor între amânare şi
renunţare, a se vedea A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp.161-162, autorii considerând că există „aspecte ce nu
prezentau importanţă în planul renunţării la aplicarea pedepsei, deoarece sunt intrinseci procesului de
stabilire a unei pedepse", exemplul oferit fiind raportul dintre criteriul „eforturilor depuse de inculpat
pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii" şi circumstanţa judiciară omonimă. Nu împăr
tăşim o astfel de opinie, căci, aşa cum am arătat cu ocazia analizei renunţării, şi aceste criterii prezintă
importanţă pentru instanţă când se orientează spre renunţare - criteriul general de individualizare sau
circumstanţa atenuantă (legală sau judiciară, după caz) reţinută putând să fie valorificată la acest nivel (pas)
tocmai spre a forma convingerea instanţei că stabilirea pedepsei nu este oportună.
Î1ndividualizarea judiciară a executării pedepselor 495
vor fi contopite conform regulilor de la art. 39 C.pen., având o pedeapsă rezultantă).

'" Ulterior parcurgerii acestui pas, sub rezerva că toate condiţiile mai sus prezentate sunt
':întrunite,formând convingerea instanţei că nu este necesară aplicarea pedepsei, se va
~. dispune soluţia amânării aplicării acesteia.
Conform art. 83 alin. (4) C.pen., în cazul dispunerii soluţiei amânării aplicării pedepsei
sunt obligatorii prezentarea motivelor care au condus la adoptarea soluţiei 1 respectiv
atenţionarea infractorului asupra consecinţelor conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la
care se va expune dacă va mai comite infracţiuni ori dacă nu va respecta măsurile de
supraveghere sau nu va executa obligaţiile impuse de instanţă pe durata termenului de
supraveghere. Dacă putem înţelege teza finală, privind atenţionarea infractorului (un
corespondent al „avertismentului" de la renunţare, chiar fără a fi denumit astfel 1 ), de acord
cu opiniile exprimate în doctrină, credem că prima teză este uşor excesivă - legiuitorul
impune instanţei să motiveze hotărârea pe care o pronunţă, o obligaţie care există oricum
şi decurge din alte norme juridice [de exemplu, art. 403 alin. (4) C.proc.pen. privind
conţinutul expunerii hotărârii]2. Încercând să găsim o explicaţie acestei reglementări
nou-introduse, credem că legiuitorul a dorit să prevină jurisprudenţa anterioară, când
instanţele dispuneau suspendarea condiţionată sau sub supraveghere a executării pe-
depsei în momentul în care erau întrunite condiţiile „legale fără a se mai preocupa să
11
,
găsească totuşi o explicaţie pentru care consideră că infractorul se poate reeduca şi

reintegra fără executare efectivă (ce constituia regula şi conform legislaţiei anterioare, şi
potrivit celei prezente)'. Or, nu trebuie uitat niciodată că îndeplinirea tuturor condiţiilor
analizate nu creează dreptul inculpatului la amânarea aplicării pedepsei, ci doar facultatea
instanţei de a dispune în acest sens4 •
1234. Şi în cazul amânării există câteva ipoteze de excepţie, în care această soluţie va
putea fi dispusă fără întrunirea condiţiilor de drept comun prevăzute de art. 83 C.pen.
Un prim caz ar fi cel al infracţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, în aceleaşi condiţii în care
se poate dispune şi soluţia renunţării'.
1
De altfel, în doctrină - I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., p. 503 - s-a arătat că
„atenţionarea are chiar un conţinut mai sever decât avertismentul, deoarece instanţa trebuie să atragă
şi asupra consecinţelor la care se expune" prin nerespectarea măsurilor de supraveghere ori
exe,cutare,a obligaţiilor.
2
3
Suntem totuşi sceptici că această prevedere suplimentar introdusă va putea conduce, în sine, la
limitarea soluţiilor de amânare (renunţare şi suspendare), căci, după Cum am amintit, obligaţia generală a
motivării hotărârii judecătoreşti în fapt şi în drept nu pare să fi avut vreun efect asupra jurisprudenţei
sub imperiul legislaţiei penale şi procesual penale anterioare. În acest sens, doctrina a semnalat
apariţia unor hotărâri judecătoreşti lipsite de vreo motivare cu privire la oportunitatea amânării
aplicării pedepsei - a se vedea Trib. Arad, s. pen., sent. nr. 357 /2014, apud A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 164.
4
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 390. În acelaşi sens, alţi autori arată că
amânarea aplicării pedepsei constituie „o vocaţie a infractorului, şi nicidecum un drept" - C. Mitrache,
C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 470; A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 163. În schimb, odată ce toate condiţiile,
inclusiv cele de oportunitate, sunt constatate a fi întrunite de către instanţă, credem că aceasta nu va putea
refuza dispunerea soluţiei. Problema prezintă însă doar un interes teoretic, fiind puţin probabil ca instanţa
să motiveze că sunt îndeplinite toate condiţiile, iar mai apoi să aplice pedeapsa.
5
În jurisprudenţă s-a arătat că, în cazul în care mai există şi alte infracţiuni în concurs, altele decât
cele de la art. 4 din Legea nr. 143/2000, amânarea nu va putea fi dispusă în condiţiile din legea specială, ci,
Un alt caz este cel al infracţiunii de abandon de familie, art. 378 alin. (5) C.pen.
prevăzând că, ,,dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul îşi
îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau sus-
pendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru aceasta". De asemenea, în cazul infracţiunii de Împiedicare a
accesului la învăţământul general obligatoriu, art. 380 alin. (3) C.pen. prevede că, ,,dacă
până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul asigură reluarea frec-
ventării cursurilor de către minor, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei
sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta".
Pe marginea ultimelor două ipoteze, arătăm că, în măsura în care inculpatul îşi înde-
plineşte obligaţia până la momentul stipulat de lege, soluţia amânării sau, în cel mai rău
caz, a suspendării sub supraveghere va fi obligatorie pentru instanţă (practic, aceasta are
doar drept de „opţiune" între amânare şi suspendare, pedeapsa nu poate fi cu executare
efectivă)'.
în fine, în raport cu toate cele trei cazuri de excepţie se ridică întrebarea dacă instanţa
va putea dispune amânarea aplicării pedepsei dacă nu există acordul infractorului de a
presta munca neremunerată. Precizăm că am inclus aici şi situaţia de la art. 20 din Legea
nr. 143/2000, deoarece discuţia este aceeaşi, cu rezerva că instanţa are facultatea de a
dispune amânarea, amânare însă pe care, la fel ca în celelalte ipoteze, o poate dispune şi
fără îndeplinirea condiţiilor legale. Unele voci din doctrină au arătat că instanţa nu va putea
face ,,rabat" de la această condiţie, căci în caz contrar s-ar legifera pe cale de excepţie
munca forţată sau obligatorie 2 • Soluţia a fost nuanţată, alţi autori considerând că amânarea
se va putea dispune şi fără acord, însă doar în situaţia în care instanţa nu va individualiza ca
obligaţie prestarea muncii în folosul comunităţii 3 • Credem că analiza trebuie dusă mai
departe, căci este posibil ca o astfel de interpretare să fie prea „în avantajul" infractorului.
Spre exemplu, în cazurile de la art. 378 alin. (5) şi art. 380 alin. (3) C.pen., instanţa este
obligată să dispună fie amânarea aplicării pedepsei, fie suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei. Or, în cazul în care infractorul refuză să presteze muncă, urmând linia
de idei avansată de ultimii autori citaţi, se ajunge, practic, ca instanţa să fie obligată să
eventual, în bazadispoziţiîlor de drept comun din Codul penal - a se vedea C. Ap. Bucureşti, s. I pen., dec
nr. 831/A/2015, apud I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 127.
1
Nu este clar ce va determina instanţa să aleagă între amânare şi suspendare (precizăm că, potrivit
Codului anterior, într-o ipoteză asemănătoare, în cazul infracţiunii de abandon de familie, instanţa
dispunea suspendarea condiţionată a executării pedepsei, legiuitorul nedându-i drept de opţiune). În
doctrină (A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 169) s-a arătat că instanţa va alege între amânare şi suspendare
plecând de la dezideratul „să nu genereze crearea unor instituţii noi" - spre exemplu, dacă s-a stabilit
pedeapsa amenzii, atunci se va putea dispune doar amânarea, iar nu şi suspendarea sub supraveghere
(vom vedea în secţiunea următoare că doarînchisoarea poate face obiectul suspendării sub supraveghere).
Tot aşa, se arată că, dacă nu există acordul inculpatului pentru prestarea muncii neremunerate, se va putea
dispune doar amânarea, căci aceasta nu implică per se şi muncă în folosul comunităţii. Credem că alegerea
de către instanţă a uneia dintre cele două opţiuni posibile va urma ierarhia gravităţii lor, iar, în măsura în
care instanţa va considera - luând în calcul toate condiţiile şi elementele de fapt din cauză - că este
suficientă stabilirea pedepsei, se va orienta spre amânare. În măsura în care va considera că gravitatea
concretă a faptei şi persoanei sugerează totuşi o măsură mai fermă, se va orienta spre suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei.
2
3
A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 169; A.V. lugan, op. cit., pp. 144-147.
j; individualizarea judiciară a executării pedepselor 497
dispună amânarea aplicării pedepsei, mai mult, fără posibilitatea includerii prestării muncii
ca o obligaţie în conţinutul acesteia (în cazul suspendării, vom vedea că prestarea muncii
este obligatorie) 1 . Pentru toate aceste motive, credem că instanţa va putea dispune
amânarea aplicării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere inclusiv
în cazul în care nu există acordul pentru prestarea muncii neremunerate, situaţii în care, în
mod excepţional, nu se va impune şi prestarea unei munci în folosul comunităţii (chiar dacă,
în cazul amânării, instanţa ar considera necesar aceasta, respectiv dacă, în cazul suspendării
sub supraveghere, ar fi obligată de textul general). În fond, aceste cazuri reprezintă ipoteze
de excepţie- instituţia este dispusă în condiţii de excepţie, inclusiv în privinţa regimului.
§3. Regimul amânării aplicării pedepsei
, 1235. Spre deosebire de renunţare, amânarea aplicării pedepsei impune necesi-

t tatea supravegherii infractorului, pe o durată stabilită de legiuitor.
. Elementul suplimentar al supravegherii, ce constituie esenţa instituţiei, impune o
· reglementare exhaustivă - măsuri de supraveghere, obligaţii, autorităţi şi organe de
supraveghere, termene şi condiţii suplimentare etc. În continuare, vom încerca
prezentarea cât mai sintetică a tuturor acestor aspecte, în considerarea faptului că, în
mare parte, ele ţin mai degrabă de zona dreptului execuţional penal.
Reglementările din Codul penal sunt completate şi dezvoltate în legislaţia secundară,

şi anume: Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a
altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal', Legea nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune,
H.G. nr. 604/2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 253/2013, H.G.
nr. 1079/2013 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 252/2013.
3.1. Termenul de supraveghere
1236. Conform art. 83 alin. (1) C.pen., odată ce dispune amânarea aplicării pe-
depsei, instanţa stabileşte şi un termen de supraveghere. Formularea este parţial
corectă, deoarece instanţa nu are nicio facultate în stabilirea duratei termenului, ce
decurge din art. 84 C.pen. În fapt, instanţa menţionează în hotărâre doar existenţa
termenului şi durata acestuia, pentru ca infractorul să fie în deplină cunoştinţă de cauză.
Termenul de supraveghere este definit în cadrul art. 2 lit. b) din Legea nr. 253/2013,
precizându-se că „termen(ul) de supraveghere sau durata supravegherii desemnează
intervalul de timp în care persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei,
1
Doarîn cazul de la art. 20 din Legea nr.143/2000 instanţa ar avea posibilitatea să dispună executarea
efectivă a pedepsei în măsura în care nu există acordul infractorului, putând astfel să gestioneze absenţa
acestui acord.
2 în acest sens, art. 1 lit. d) din Lege prevede că: ,,Prezenta lege reglementează modul şi condiţiile în
care sunt executate: (... ) măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse de instanţă în cazul amânării
aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi liberării condiţionate".
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, liberarea condiţionată ori 0

măsură educativă neprivativă de libertate, în cazul minorilor, trebuie să respecte
obligaţiile ori măsurile de supraveghere dispuse de instanţă în sarcina sa". Aşadar, se
observă că noţiunea va fi întâlnită cu acelaşi înţeles şi la alte instituţii, în fiecare caz în
parte prezentând particularităţi pe care le vom prezenta la momentul tratării institutiei
respective.
Revenind la cazul amânării aplicării pedepsei, art. 84 C.pen. prevede că durata
termenului va fi una fixă, de 2 ani, indiferent de specia de pedeapsă stabilită. Durata
termenului se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei - este un termen substanţial, conform art. 186 alin. (1)
C.pen., astfel că ziua în care începe să curgă, precum şi ziua în care se împlineşte (cu 0
zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă) vor fi luate în
considerare'.
Aşa cum vom vedea în cele ce urmează, pe durata termenului de supraveghere,
persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte
măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin.
3.2. Măsuri de supraveghere
1237. Modul de formulare a art. 85 alin. (1) C.pen. nu lasă loc de interpretare: pe
durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea este
obligată să respecte toate măsurile de supraveghere prevăzute de lege, şi anume:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte
5 zile, precum şi întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor
sale de existenţă.
Precizăm că în hotărârea instanţei se vor regăsi aceste măsuri, precum şi obligaţia

persoanei de a le respecta. În niciun caz nu trebuie însă interpretat că instanţa ar avea vreo
facultate în dispunea acestora - respectarea în integralitate a măsurilor decurge direct din
lege, menţionarea lor în hotărâre are doar rolul de a asigura o formă de aducere la
cunoştinţă pentru infractor.
1238. Conform art. 47 din Legea nr. 253/2013, în cazul dispunerii amânării aplicării
pedepsei, judecătorul delegat cu executarea transmite o copie a hotărârii serviciului de
probaţiune, făcându-se menţiunea că toate măsurile de supraveghere se execută integral.
De altfel, art. 86 alin. (1) C.pen. prevede că datele prevăzute la art. 85 alin. (1) lit. c)-e) C.pen.
se vor comunica serviciului de probaţiune.
1
Spre exemplu, dacă termenul de supraveghere începe la data de 28 aprilie 2016, el se va împlini la
27 aprilie 2018.
Coordonarea întregului proces de supraveghere este în sarcina consilierului manager
de caz (desemnat ca atare de şeful serviciului de probaţiune), consilier care, în termen de
5 zile de la primirea copiei hotărârii, convoacă persoana (art. 51-52 din Legea nr. 252/2013)
pentru a o informa cu privire la procesul de supraveghere, pentru a o supune evaluării
iniţiale şi pentru a planifica procesul de supraveghere. Conform art. 57 din Legea
nr. 252/2013, în exercitarea controlului respectării măsurilor de supraveghere, consilierul
stabileşte şi derulează întrevederi cu persoana supravegheată la sediul serviciului de
probaţiune, efectuează vizite anunţate sau inopinate la locuinţa persoanei sau în alte locuri,
în funcţie de specificul situaţiei, solicită documente privind structura familiei, a persoanelor
care se află în întreţinerea sa sau în a căror întreţinere se află, documente privind situaţia
locativă, a locului de muncă şi a mijloacelor de existenţă, verifică periodic datele furnizate
de persoana supravegheată şi îndeplineşte orice alte măsuri de control adaptate cazului.
Acelaşi consilier manager de caz are ca atribuţii şi colaborarea cu judecătorul delegat
cu executarea, precum şi cu alte instituţii ori autorităţi implicate în derularea procedurii,
respectiv emiterea de avertismente sau sesizarea instanţei dacă nu sunt respectate
măsurile de supraveghere.
3.3. Obligaţii
1239. Suplimentar măsurilor de supraveghere, instanţa poate impune persoanei

faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute una sau mai multe dintre
următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă
între 30 şi 60 de zile, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu
poate presta această muncă;
c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de
către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele
cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane ori să nu se apropie de acestea;
f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la
alte adunări publice;
g) să nu conducă anumite vehicule;
h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
i) să nu părăsească teritoriul României;
j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care
s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii.
După cum se poate observa, impunerea abligaţiilorestefacu/tativă pentru instanţă,
fiind la latitudinea acesteia impunerea uneia sau a mai multor obligaţii, pentru a asigura
„succesul" reeducării şi reintegrării sociale a infractorului, chiar în absenţa aplicării
pedepsei'.
1
în acest sens, în doctrină s-a subliniat faptul că instituirea unor obligaţii are la bază principiul
oportunităţii, fiind la latitudinea instanţei, în funcţie de particularităţile cauzei, reprezentând una dintre
500
Din perspectiva conţinutului obligaţiilor, Codul prevede expres că, atunci când
stabileşte obligaţia prevăzută la art. 85 alin. (2) lit. e)-g), instanţa individualizează, în
concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei. Spre
exemplu, în cazul comiterii unei infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile
publice, va fi oportună impunerea obligaţiei să nu conducă anumite vehicule; de
asemenea, în cazul unei infracţiuni de ameninţare, şantaj, hărţuire etc. credem că
probabil s-ar justifica dispunerea obligaţiilor de a nu comunica cu victima sau cu
membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte
persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea'.
Precizăm că, deşi textul prevede că persoana va executa „una sau mai multe"
obligaţii, nu credem că instanţa nu ar putea (în teorie) să impună executarea tuturor
obligaţiilor reglementate în cuprinsul art. 85 alin. (2) lit. a)-j) C.pen., în măsura în care
toate ar fi necesare în concret'. Având în vedere însă paleta extrem de largă şi variată a
obligaţiilor ce pot fi impuse persoanei, nu credem că în practică se vor ivi cazuri în care
chiar să fie necesar a fi executate toate acestea - eventual, în măsura în care am discuta
despre mai multe infracţiuni concurente, fiecare cu specificul ei.
Subliniem corespondenţa dintre unele obligaţii de supraveghere din conţinutul
amânării aplicării pedepsei [art. 85 alin. (2) lit. e)-j) C.pen.] şi, respectiv, unele drepturi
a căror exercitare poate fi interzisă, ca pedeapsă complementară [art. 66 alin. (1)
lit. h)-o) C.pen.]. Corespondenţa aproape perfectă dintre cele două texte de lege nu este
deloc întâmplătoare: stabilind pedeapsa principală, instanţa stabileşte şi pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, dar aceasta nu se va executa,
nefiind aplicată. Prin urmare, legiuitorul a permis instanţei ca, pe durata termenului de
supraveghere, să impună unele obligaţii de supraveghere 3 • De exemplu, amânând
aplicarea pedepsei pentru o infracţiune de hărţuire, se amână şi aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării dreptului de a comunica cu victima, dar credem
că instanţa va trebui să impună obligaţia de supraveghere cu conţinut similar, pentru a
putea proteja efectiv victima infracţiunii.
Din perspectiva duratei pe care se execută, ca regulă, odată dispuse de instanţă,
obligaţiile se vor executa toate pe durata întregului termen de supraveghere, cu excep-
ţia cazului în care obligaţia în sine are o durată determinată (de exemplu, prestarea
muncii neremunerate în folosul comunităţii, cursurile de formare profesională etc.) ori
se dispune modificarea sau încetarea obligaţiilor, în condiţiile legii.
diferenţele esenţiale (aşa cum vom vedea în secţiunea viitoare) faţă de suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere. Pentru detalii, a se vedea I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 146.
1 A se vedea Judec. Dej, sent. pen. nr. 1717/2015, citată de I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... ,
cit. supra, p. 153, instanţa interzicând infractorului să se apropie de victimă, fosta sa soţie. Instanţa a reţinut
că inculpatul s-a deplasat în altă localitate şi, bănuind că victima se află într-un imobil, a escaladat gardul,
a urmărit-o printr-o fereastră, iar apoi a comis infracţiunile de violare de domiciliu şi de violenţă contra
victimei, prinzând-o de gât şi lovind-o cu pumnii în zona feţei.
2
În acelaşi sens, A.V. lugan, op. cit., p.151.
3
A se vedea şi I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 156.
1240. În doctrină, obligaţiile au fost clasificate în obligaţii de „a face" şi obligaţii de „a
nu face 111 • Încercând să sintetizăm unele aspecte privind modalitatea de executare a
obligaţiilor, arătăm că în cazul obligaţiilor pozitive [obligaţiile de „a face": lit. a)-d)] suprave-
gherea executării revine în sarcina serviciului de probaţiune competent, în timp ce în cazul
obligaţiilor negative [obligaţiile de „a nu face": lit. e)-j)] competenţa de supraveghere revine
altor organe, care vor sesiza serviciul de probaţiune dacă se constată încălcări ale
obligaţiilor'.
În toate cazurile, procesul de supraveghere va fi cel indicat cu ocazia prezentării
măsurilor de supraveghere. Astfel, la prima întrevedere, consilierul de probaţiune manager
de caz va informa persoana supravegheată cu privire la măsurile de supraveghere şi obli-
gaţiile pe care trebuie să le execute şi cu privire la consecinţele respectării sau nerespectării
acestora; în cazul în care există oblîgaţii a căror îndeplinire este verificată de către alte
organe abilitate decât serviciul de probaţiune, consilierul va informa persoana despre
acestea (art. 54 din Legea nr. 252/2013 3 ). Suplimentar, în cazul dispunerii uneia sau mai
multora dintre obligaţiile de la lit. e)-j), judecătorul delegat cu executarea va trimite o copie
de pe dispozitivul hotărârii, după caz, autorităţilor, instituţiilor sau persoanelor cu atribuţii
în supravegherea obligaţiei sau obligaţiilor impuse, după caz (art. 55 din Legea
nr. 253/2013) 4 •
Precizăm că nu insistăm în prezentarea modului de executare in concreto a acestor
obligaţii, în condiţiile în care aceste aspecte privesc mai degrabă dreptul execuţional penal
decât dreptul penal, partea generală'.
1 M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 393. A se vedea şi C. Sima, Comentariu,
in Explicaţii preliminare li, pp. 172-173, şi A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 173, cei din urmă autori citaţi
adăugând că obligaţiile de „a face" sunt obligaţii „formative", iar obligaţiile de „a nu face" sunt „obligaţii
prohibitive".
2 Aici există o neconcordanţă între dispoziţiile codului penal şi legislaţia specială. Astfel, conform
art. 86 alin. (2) C.pen., serviciul de probaţiune verifică executarea obligaţiilor de la art. 85 alin. (2) Iii. a)-c),
iar cele de la lit. d)-j) revin organelor abilitate. Conform art. 54 din Legea nr. 253/2013, supravegherea
obligaţiei de la lit. d) revine în mod expres serviciului de probaţiune, doar cele de la lit. e)-j) revenind altor
organe şi instituţii. Consîderăm că dispoziţia din legea specială este cea aplicabilă (în acelaşi sens,
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 396, respectiv I. Borlan, Amânarea aplicării
pedepsei... , cit. supra, p. 152, fără ca autorii citaţi să insiste asupra contradicţiilor dintre textele de lege),
mai ales în condiţiile în care art. 54 din Lege detaliază modul de supraveghere de către consilierul de
probaţiune a executării obligaţiei de la art. 85 alin. (2) lit. d) C.pen. De altfel, art. 86 alin. (3) C.pen. revine
şi precizează că serviciul de probaţiune va lua măsurile necesare pentru asigurarea executării obligaţiilor
prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. a)-d) C.pen.
3
în mod nefericit, textul-tratând la comun supravegherea atât în cazul amânării aplicării pedepsei,
cât şi al suspendării pedepsei sub supraveghere-face referire la „persoana condamnată", deşi, evident, în
cazul amânării nu există o astfel de soluţie.
4 Textul de lege trimite la art. 29 din Legea nr. 253/2013, unde sunt indicate autorităţile, instituţiile
sau persoanele care pun în executare pedepsele complementare constând în interzicerea exercitării unor
drepturi.
5 De altfel, aceste aspecte au fost semnalate de alţi autori în literatura de specialitate - pentru o
prezentare sintetică, dar suficientă, a dispoziţiilor legale incidente, a se vedea: M. Udroiu, Drept penal.
Partea generală, cit. supra, 2017, pp. 393-398; LV. Lefterache, Comentariu, în G. Bodoroncea, V. Cioclei,
I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, op. cit., pp. 301-305; I. Chiş, Comentariu, în
I. Pascu (coord.), op. cit., pp. 509-517.
1241. În cele ce urmează, vom face doar scurte referiri la executarea muncii neremu-
nerate în folosul comunităţii, având în vedere, pe de o parte, elementul de noutate pe care
îl presupune şi, pe de altă parte, importanţa instituţiei (am văzut că ea poate fi incidentă şi
în cazul executării pedepsei amenzii). În acest sens, art. 43 din Legea nr. 253/2013 pre-
cizează că, în vederea stabilirii de către instanţă a acestei obligaţii, serviciile de probaţiune
transmit Direcţiei de probaţiune informaţii specifice, în scopul centralizării acestora şi al
publicării pe pagina de internet a Ministerului Justiţiei şi a curţilor de apel a listei privind
posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune 1 .
Lista astfel comunicată cuprinde instituţiile din comunitate 2 în cadrul cărora poate fi
prestată muncă neremunerată în folosul comunităţii şi tipurile de activităţi care pot face
obiectul acesteia.
În hotărârea instanţei prin care se stabileşte această obligaţie se nominalizează două
instituţii în care urmează a se executa munca. Instituţia unde se va presta munca şi tipul de
activitate prestată vor fi stabilite prin decizie a consilierului de probaţiune, pe baza evaluării
iniţiale a persoanei. Dispoziţiile legale prevăd o procedură detaliată în raport cu cazul în
care nu mai este posibilă executarea muncii în instituţiile indicate de instanţă, actele
medicale solicitate persoanei pentru stabilirea capacităţii de muncă 1 gestionarea modifi-
cărilor privind starea de sănătate a persoanei în cursul executării obligaţiei {art. 51 din
Legea nr. 253/2013). Efectuarea muncii are loc într-un termen de cel mult 6 luni de la data
începerii prestării muncii 3 • Două ore de activitate prestată presupune o zi de muncă
(art. 52 din Legea nr. 253/2013 4 ).
Ca o ultimă observaţie, este evident că indicarea în cuprinsul hotărârii judecătoreşti a
două instituţii din comunitate, respectiv selectarea uneia de către consilierul de probaţiune
ar trebui să se facă în funcţie de persoana care va urma să desfăşoare munca. Spre exemplu 1
în cazul unei persoane cu studii superioare ar trebui - în teorie - identificată o activitate
care să se preteze cu cunoştinţele sale şi aptitudinile profesionale, aceasta fiind atât în
avantajul societăţii, cât şi al persoanei {spre exemplu, nu vedem unde ar fi beneficiul
societăţii dacă un inginer IT de excepţie ar desfăşura o activitate de natură fizică în cadrul
societăţii care gestionează spaţiile verzi din raza municipiului Cluj-Napoca, când aceeaşi
persoană ar putea identifica erorile unor programe informatice care rulează în instituţii
publice, corectându-le fără a fi necesară angajarea unor cheltuieli suplimentare pentru
bugetul public)'.
1
Baza de date la nivel naţional poate fi accesată pe portalul Curţii de Apel Cluj- 11 Baza instituţiilor din
comunitate (https://www.curteadeapelcluj.ro/utile.html). A se vedea şi I. Borlan, Amânarea aplicării
11

Conform art. 2 din Legea nr. 253/2013, prin instituţii din comunitate se înţelege autorităţile şi
2
instituţiile publice, organizaţiile neguvernamentale şi alte persoane juridice care participă la executarea
pedepselor sau măsurilor neprivative de libertate prin colaborare la nivelul comunităţii locale cu
autorităţile direct responsabile de asigurarea executării acestor pedepse sau măsuri.
Excepţia este reprezentată de situaţia în care persoana nu mai este aptă pentru prestarea unei sau
3
unor activităţi dintre cele stabilite de consilierul de probaţiune ori starea de incapacitate temporară de
muncă deja constatată încetează, ipoteze în care munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi
prestată până la expirarea termenului de supraveghere.
Textul conţine informaţii detaliate şi despre numărul maxim de ore care pot fi prestate zilnic, făcând
4
distincţie în funcţie de mai multe ipoteze (persoana mai desfăşoară şi alte activităţi, zilele şi intervalele
orare în care sunt desfăşurate activităţile etc.).
Din nefericire, la ora actuală instanţele nu au foarte multe opţiuni, de multe ori persoane
5
supracalificate ajungând să facă exact activităţi de salubrizare şi igienizare. Lecturând lista la care am trimis
1242. Ţinând seama că pe parcursul celor 2 ani de supraveghere pot să apără

modificări atât în privinţa persoanei supravegheate, cât şi în raport cu alte elemente ale
stării de fapt care au determinat instanţa să dispună anumite obligaţii, legea prevede şi
posibilitatea modificării sau încetării obligaţiilor.
În primul rând, este posibilă modificarea conţinutului unei sau unor obligaţii
impuse, atât în sensul sporirii, cât şi în sensul diminuării condiţiilor de executare. Spre
exemplu, infractorul a fost găsit vinovat de comiterea unei infracţiuni la regimul rutier,
instanţa interzicându-i să conducă vehicule pentru care este necesară categoria B, C sau
D. Între timp, persoana dobândeşte permisul pentru categoria A, astfel că instanţa
poate considera necesar să dispună interzicerea conducerii şi a acestei categorii de
vehicule. Sau a fost stabilită obligaţia de a nu se afla la manifestări sportive, persoana
supravegheată fiind un ultras violent. Pe parcursul termenului de supraveghere,
consilierul de probaţiune realizează că, absent de la manifestări sportive, dar animat de
aceeaşi violenţă, persoana s-a reorientat spre „zona politicului", participând la mai
multe mitinguri ale unor partide politice pentru a provoca scandal. Într-un astfel de caz,
plecând de la specificul infracţiunii iniţial comise (o faptă de violenţă, pe fondul
animozităţii sportive, persoana fiind cunoscută ca extrem de colerică şi agresivă),
instanţa ar putea spori conţinutul obligaţiei, interzicând participarea la orice adunări
publice. În sens invers, ne imaginăm situaţia unei persoane căreia instanţa i-a impus
obligaţia să nu comunice cu persoanele cu care a comis infracţiunea, pentru a nu fi
influenţată de anturaj. Credem că, în măsura în care se demonstrează că una dintre
aceste persoane are probleme medicale şi are nevoie de sprijinul persoanei
supravegheate, instanţa va putea modifica obligaţia, înlăturând-o din rândul celor
pentru care există interdicţia.
În al doilea rând, este posibil ca instanţa să dispună încetarea executării unei
obligaţii dispuse iniţial. Ne gândim la ipoteza unei persoane faţă de care s-a impus
obligaţia de a nu comunica cu victima şi de a nu se apropia de aceasta, ca urmare a
comiterii infracţiunii de ameninţare a acesteia (fosta sa prietenă). Ulterior acestui
moment, persoana vătămată dă naştere unui copil, provenit din fosta relaţie, astfel că
pare mai mult decât justificată înlăturarea obligaţiei, mai ales în condiţiile în care poate
chiar victima solicită aceasta'. În sens invers, ulterior dispunerii amânării aplicării
mai sus, observăm că, de exemplu, la nivelul judeţului Cluj există doar activităţi de genul „curăţenie,
întreţinere, igienizare" [excepţie fiind primăria Huedin, unde e posibilă şi,,( ... ) desfăşurarea unor activităţi
în folosul creşei, grădiniţelor, şcolilor, al spitalului şi al Casei de cultură"], în timp ce în judeţul Alba -deşi
acelaşi tip de activitate predomină - putem găsi şi activităţi de genul „arhivare", ,,îngrijire persoane în
vârstă" etc.
1
În doctrină s-a imaginat un caz similar în ipoteza infracţiunii de hărţuire sexuală la locul de muncă,
persoanei supravegheate fiindu-i impusă obligaţia să nu se apropie de persoana vătămată (nu şi să nu
comunice cu aceasta), iar cele două persoane decid să se căsătorească {I. Borlan, Amânarea aplicării
pedepsei... , cit. supra, p. 166). Tot aşa, în practică s-a decis înlăturarea obligaţiei de la lit. a), în concret un
curs şcolar, în condiţiile în care persoana era însărcinată şi avea în îngrijire un copil de 9 luni. Instanţa s-a
bazat pe referatul consilierului de probaţiune, care a arătat că, date fiind sarcina iminentă şi faptul că
persoana supravegheată este singura disponibilă să stea la domiciliu pentru a îngriji copilul, ,,obligaţia de a
pedepsei pentru o infracţiune de hărţuire, instanţa nu a dispus obligaţia infractorului să

nu comunice cu victima (fosta sa prietenă) ori să nu se apropie de aceasta, infractorul
regretând fapta comisă, iar persoana vătămată mutându-se în altă localitate. Pe
parcursul supravegherii, din raportul consilierului de probaţiune reiese că infractorul a
dezvoltat o „obsesie" faţă de persoana vătămată, pe care acum o învinovăţeşte pentru
problemele sale cu legea penală, ,,obsesie" ce iniţial lipsea, fiind doar dorinţa inculpa-
tului de a relua legătura cu ea. Or, în ciuda distanţei fizice dintre infractor şi victimă,
existenţa mijloacelor de comunicare la distanţă ar putea permite infractorului să
contacteze victima, prin urmare, instanţa poate impune această obligaţie'.
În acest sens, art. 48 din Legea nr. 253/2013 subliniază importanţa consilierului de
probaţiune în procesul supravegherii. Foarte probabil, acesta va constata că se impune
modificarea conţinutului unora dintre obligaţiile stabilite în sarcina persoanei suprave-
gheate, impunerea unor noi obligaţii sau încetarea executării unora dintre cele dispuse, caz
în care va sesiza direct instanţa de executare. Sesizarea instanţei poate fi făcută şi de către
judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei supravegheate 2 sau a persoanei
vătămate. În acest caz, judecătorul delegat cu executarea va solicita în prealabil întocmirea
unui raport de evaluare de către consilierul de probaţiune. În acest raport, consilierul va
consemna constatările sale cu privire la existenţa unor motive care justifică fie modificarea
obligaţiilor prin impunerea de noi obligaţii, sporirea sau diminuarea condiţiilor de
executare a celor existente, fie încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le are
de executat persoana supravegheată (art. 66 din Legea nr. 252/2013) 3 •
urma cursuri şcolare este imposibil de pus în executare" - Judec. Sector 4 Bucureşti, sent. pen.
nr. 836/2015, în A.V. Jugan, op. cit., p. 154.
1 Precizăm, în raport cu obligaţiile de la lit. e) şi f), că în legislaţia specială este reglementată şi
posibilitatea acordării unor permisiuni În executarea obligaţiilor (art. 45 din Legea nr. 253/2013), ipoteză
ce nu trebuie confundată cu modificarea sau încetarea obligaţiilor, de la art. 87 C.pen. Permisiunea se
acordă de către consilierul de probaţiune, în situaţii de excepţie expres reglementate, decizia sa putând fi
contestată la judecătorul delegat cu executarea, a cărui hotărâre este definitivă. De asemenea, există o
procedură distinctă pentru încuviinţarea părăsirii teritoriului ţării de către persoana care are instituită
obligaţia de la art. 85 alin. (2) lit. i) C.pen. - competenţa aparţine instanţei de executare, care poate
încuviinţa părăsirea pe o durată de maximum 30 de zile într-un an, această durată incluzându-se în
termenul de supraveghere.
2 în practica judiciară există opinii neunitare în cazul în care persoana supravegheată sesizează direct
instanţa, iar nu judecătorul delegat cu executarea. În timp ce unele instanţe resping solicitarea ca
inadmisibilă, altele o soluţionează pe fond, arătând că oricum judecătorul delegat cu executarea este
obligat să sesizeze instanţa odată ce, la rândul său, primeşte o cerere din partea persoanei supravegheate.
Pentru o prezentare a mai multor soluţii din jurisprudenţa instanţelor din raza Curţii de Apel Bucureşti, a
se vedea A.V. Jugan, op. cit., pp. 157-159, respectiv I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei..., cit. supra,
pp. 168-169.
3
Din ciclul „derapajelor" din practica judiciară, într-o cauză, persoana supravegheată a solicitat
înlăturarea obligaţiei de la lit. g), arătând, în principal, că atribuţiile la serviciu (agent imobiliar) îi impun să
circule cu autovehiculul. Instanţa a respins solicitarea sa, arătând că fişa postului nu prevede aceasta
(Judec. Sector 5 Bucureşti, sent. pen. nr. 1917/2015). Însă, la nici 3 săptămâni, cererea a fost reiterată, iar
o altă instanţă i-a înlăturat obligaţia, arătând că de la prima hotărâre au trecut aproape 4 luni - aceasta în
condiţiile în care soluţionarea cauzei în faţa celei de-a doua instanţe a durat 3 luni (Judec. Sector 5
3.4. Obligaţiile civile
1243. Art. 85 alin. (5) C.pen. impune ca infractorul să îndeplinească integral obli-
gaţiile civile care au fost stabilite prin hotărâre cel mai târziu cu 3 luni înainte de
expirarea termenului de supraveghere. Ţinând seama că termenul are durată fixă de 2
ani, putem conchide că obligaţiile civile trebuie achitate în maximum un an şi 9 luni de
momentul rămânerii definitive a hotărârii. Depăşirea acestui termen permite părţii
să solicite instanţei revocarea amânării aplicării pedepsei, în anumite condiţii
prevăzute, după cum vom vedea în continuare.
În acest sens, art. 49 din Legea nr. 253/2013 prevede obligaţia persoanei supra-
vegheate de a depune la consilierul de probaţiune dovada îndeplinirii obligaţiilor civile, cu
cel puţin 3 luni înainte de împlinirea termenului de supraveghere. Dacă nu se depune
această dovadă, consilierul - din oficiu sau la cererea judecătorului delegat cu executarea -
va solicita informaţii persoanei, iar dacă se constată că nu au fost achitate integral obliga-
ţiile, consilierul sesizează instanţa pentru a dispune revocarea amânării aplicării pedepsei.
Instanţa poate fi sesizată şi de către procuror sau de către judecătorul delegat cu execu-
tarea, la cererea părţii civile, după consultarea raportului întocmit de consilierul de
probaţiune.
1244. Precizăm că prin sintagma „obligaţii civile" vom înţelege modalitatea stabilită
instanţă pentru încetarea încălcării drepturilor afectate prin săvârşirea infracţiunii şi
recuperarea prejudiciului cauzat prin această încălcare, conform legii civile.
Astfel, subsumat ipotezelor ce corespund răspunderii delictuale din dreptul civil, în

funcţie de cauza concretă, obligaţiile civile vor putea consta în reparaţia în natură sau,
atunci când victima nu este interesată sau repararea în natură nu este posibilă, în plata unei
despăgubiri (art. 1.386 şi urm. C.civ.) 1. Dar ne putem imagina şi alte situaţii, cum ar fi cazul
unei tulburări de posesie, în care instanţa obligă inculpatul la refacerea hotarului iniţial, sau
cazul unui furt, instanţa obligând inculpatul la restituirea bunului sustras (ipoteze ce,
conform legii civile, ar corespunde acţiunilor petitorii sau posesorii, soluţionate de instanţa
penală în cadrul procesului penal)'.
Bucureşti, sent. pen. nr. 308/2016) - pentru o prezentare în detaliu a speţelor, a se vedea A.V. lugan,
op. cit., pp. 154-157, autorul criticând într-o manieră argumentată soluţia ultimei instanţe.
1
În acest sens, pornind de la prevederile în materia acţiunii civile din Codul de procedură penală
anterior, în doctrină s-a arătat că oblîgaţiile civile se pot referi la restabilirea situaţiei anterioare, restituirea
lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, plata unei despăgubiri băneşti sau la orice alt mod
de reparare a pagubei cauzate prin săvârşirea infracţiuniî - 1.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a
executării pedepsei - şansă sau capcană, cit. supra, p. 201; J. Grigoraş, op. cit., p. 320. Aşa cum se poate
observa, autorii citaţi circumscriu discuţia strict în sfera răspunderii delictuale, pierzând însă din vedere
faptul că e posibil ca izvorul obligaţiei civile să nu se găsească pe terenul răspunderii delictuale - de
exemplu, o discuţie legată de opozabilitatea drepturilor reale, în cazul obligaţiei de restituire a bunului
sustras ca urmare a exercitării acţiunii în revendicare.
2 Plecând de la aceste exemple, sperăm că cititorul înţelege modalitatea în care tratăm noţiunea de
„obligaţii civile", necantonând-o în sfera răspunderii delictuale (repararea prejudiciului prin echivalent), ci
Prin urmare, vom include în primul rând aici daunele materiale şi morale stabilite de
instanţă pentru recuperarea prejudiciului provocat ca urmare a comiterii infracţiunii. În al
doilea rând, alături de alt autor\ credem şi noi că trebuie incluse şi cheltuielile de judecată
ale persoanei vătămate sau ale părţii civile (spre exemplu, cu angajarea apărătorilor, cu
onorariul unui expert-parte etc.) în noţiunea de ,,obligaţii civile", ele având natura juridică
a unor drepturi de creanţă şi fiind guvernate tot de legea civilă.
Nu vom include însă în categoria obligaţiilor civile şi cheltuielile judiciare avansate de
stat şi pe care acesta trebuie să le recupereze de la infractor (cheltuielile necesare pentru
efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor mate-
riale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfă
şurarea procesului penal), acestea având natura juridică a creanţelor bugetarei fiind guver-
nate de legislaţia specială şi Codul de procedură fiscală'.
§4. Efectele amânării aplicării pedepsei
1245. Spre deosebire de renunţarea la aplicarea pedepsei, care, odată dispusă,

produce, în principiu, efectul definitiv, în cazul amânării aplicării pedepsei situaţia se
prezintă diferit. Aceasta deoarece efectele depline ale amânării intervin doar la împli-
nirea termenului de supraveghere de 2 ani şi sub rezerva îndeplinirii unor condiţii.
Pentru aceste motive, în continuare vom face referire în mod distinct la efectele
imediate ale amânării, respectiv efectele definitive ale amânării aplicării pedepsei.
incluzând şi modalitatea concretă stabilită de instanţă pentru încetarea încălcării dreptului ca urmare a
comiterii infracţiunii. A se vedea, pentru detalii, M. David, Eseu asupra cunoaşterii în dreptul civil. Aparenţă.
Opozabilitate. Formalism. Publicitate, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, § 364-367.
1 I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 159. Nu împărtăşim însă argumentele
exprimate, conform cărora cheltuielile judiciare ar fi fundamentate tot pe răspunderea civilă delictuală; în
opinia noastră 1 ele pot fi 1 eventual 1 considerate un accesoriu al răspunderii delictuale {în cazurile în care
aceasta a fost angajată în procesul penal), fiind legate de răspunderea pentru comiterea infracţiunii şi
implicând o culpă procesuală din partea inculpatului 1 care nu a stins obligaţia din proprie iniţiativă. În
contrar soluţiei propuse, a se vedea Judec. laşi, s. pen., sent. nr. 114/2010 (citată de I. Borlan, An1âmarea
aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 159), unde instanţa a considerat că „suma bănească pe care cor1damnatui
o datorează persoanei vătămate cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de aceasta nu reprezintă o
civilă, ci are o cu totul altă natură juridică, respectiv cheltuieli judiciare".
2 Ibidem, p. 158. În acelaşi sens, a se vedea Întâlnirea preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi
Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, Curtea de Apel laşi 1 18-19 mai 2017, cit. supra, pp.14-15, unde
majoritară a participanţilor a fost în sensul că „pot fi considerate obligaţii civile doar cheltuielile '"""ciaJe
la plata cărora a fost obligat condamnatul către părţi/subiecţi procesuali, nu şi cele la plata cărora
obligat către stat acest aspect privind soluţionarea laturii penale" {s.n.), pp. 14-15. În sens contrar, a
1
exprimată şi opinia conform căreia în noţiunea de "obligaţii civile" se includ şi cheltuielile judiciare
stat, în motivarea soluţiei reţinându-se statuarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din considerentul 52
Deciziei nr. 3/2016, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, conform căreia, 11 potrivit
nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, (... ) obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
damnare pot fi despăgubirile civile, cheltuielile judiciare cuvenite părţilor, cheltuielile judiciare avansate
stat, amenzile judiciare şi sumele de bani confiscate şi care nu au fost consemnate la unităţi bancare"
4.1. Efectele imediate ale dispunerii amânării aplicării pedepsei
1246. Efectele imediate ale amânării sunt cele care intervin odată cu rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune amânarea aplicării pedepsei şi
constau, în principal, în neaplicarea pedepsei stabilite.
Din perspectiva pedepsei, am arătat în mai multe rânduri că amânarea aplicării
pedepsei intervine ulterior parcurgerii individualizării judiciare a pedepsei: evident, în
această etapă discutăm nu doar de stabilirea pedepsei principale, ci - acolo unde este
cazul - a pedepsei complementare şi a pedepselor accesorii. Or, amânarea aplicării
pedepsei principale va conduce invariabil şi la amânarea aplicării pedepsei comple-
mentare a interzicerii exercitării unor drepturi' şi a pedepsei accesorii. Legiuitorul nu a
făcut o precizare expresă în acest sens, considerând - pe drept cuvânt - că soluţia este
logică şi decurge şi din specificul aplicării şi executării pedepselor complementare
constând în interzicerea exercitării unor drepturi, respectiv a pedepselor accesorii 2 • S-a
precizat însă expres - în cadrul art. 83 alin. (3) C.pen. - că „amânarea aplicării pedepsei
închisorii atrage şi amânarea aplicării amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii în
condiţiile art. 62".
În doctrină s-a arătat că Jn cazul dispunerii amânării aplicării pedepsei nu pot fi

stabilite pedepse accesorii şi nici nu se poate dispune pedeapsa complementară a
degradării militare sau a publicării hotărârii de condamnare; poate fi însă stabilită pe lângă
pedeapsa principală pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, care Însă nu
se va executa pe durata termenului de supraveghere" 3 . Avem câteva observaţii faţă de
1
Discuţia priveşte doar pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, nu şi
degradarea militară sau publicarea hotărârii de condamnare. Astfel, degradarea militară este condiţionată
de o pedeapsă principală aplicată a închisorii (art. 69 C.pen.) şi doar dacă durata acesteia depăşeşte 5 ani
sau 10 ani, după distincţiile făcute de art. 69 C.pen. De asemenea, publicarea hotărârii de condamnare
este, de lege lata, incidentă doar în cazul condamnării {art. 70 C.pen.). În doctrină {A.V. lugan, op. cit.,
p. 182) a fost exprimată şi opinia că pedeapsa complementară a interzicerii exercitărîi dreptului străinului
de a se afla pe teritoriul României nu va fi dispusă, fiind invocat argumentul a fortiori prin raportare la
dispoziţiile art. 67 alin. (3) C.pen., ce susţin că nu va fi aplicată această interdicţie în cazul suspendării
executării pedepsei sub supraveghere. Nu împărtăşim opinia astfel exprimată, căci textul de lege invocat
are caracter de normă de excepţie, fiind de strictă interpretare şi aplicare, în considerarea regimului de
executare a pedepselor complementare în cazul în care se dispune suspendarea executării pedepsei (vom
vedea că pedepsele complementare se execută de la momentul rămânerii definitive a hotărârii în acest
caz), regim care creează incompatibilităţi ce nu se întâlnesc în materia amânării aplicărîi pedepsei.
2
În acest sens, în doctrină s-a arătat că soluţia neaplicării pedepsei complementare şi accesorii este
„implicită" - a se vedea: C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 473; I. Borlan, Amânarea aplicării
3
M. Ud roiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 402. Aparent în sens contrar, un alt
autor (C. Mitrache, Consideraţii privind amânarea ... , cit. supra, p. 76) consideră că „în cazul în care instanţa
pronunţă amânarea aplicării pedepsei nu va aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi chiar dacă legea o prevede pentru infracţiunea săvârşită. În caz de revocare sau de anulare a
amânării aplicării pedepsei, instanţa va pronunţa o hotărâre de condamnare [art. 582 C.proc.pen.], ocazie
cu care va putea dispune şi aplicarea pedepsei complementare". Pe marginea ultimei opinii, precizăm că
aceste concluzii: în primul rând, în unele cazuri pedeapsa complementară a interzicerii

exercitării unor drepturi este obligatoriu de stabilit (de exemplu, în cazul infracţiun11 de
folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane de la art. 301 C.pen.), situaţie în care,
chiar dacă dispune amânarea, instanţa nu are drept de opţiune, fiindu-i impus de lege să
stabilească pedeapsa complementară. În al doilea rând, odată ce s-a stabilit pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, credem că este relativ impropriu să
spunem că ea nu se va executa pe durata termenului de supraveghere - în realitate, se va
amâna aplicarea ei întocmai ca în cazul pedepsei principale. În al treilea rând, credem că
pedepsele accesorii se vor stabili de către instanţă - astfel, odată ce a fost stabilită
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, pedeapsa accesorie cu
conţinut similar se stabileşte ape legis, instanţa amânând aplicarea acesteia, ca urmare a
amânării aplicării pedepsei principale (accesoriul urmând soarta principalului). Prin urmare,
chiar dacă discuţia este strict teoretică, neavând consecinţe practice, credem că în
hotărârea de amânare (inclusiv in dispozitiv) trebuie să se facă referire la pedepsele
accesorii şi complementare, persoana supravegheată fiind astfel avertizată cu privire la
existenţa şi conţinutul lor, respectiv la faptul că, în caz de anulare sau de revocare, acestea
vor urma să se execute.
La fel ca în cazul renunţării la aplicarea pedepsei, art. 90 alin. (2) C.pen. prevede că
amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă
şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare. Soluţia este firească,
argumentele fiind prezentate deja cu ocazia renunţării, motiv pentru care nu mai
insistăm asupra acestora.
În fine, suplimentar faţă de cazul renunţării, acum există un termen de supra-
veghere, pe a cărui durată de 2 ani vor urma să se execute măsurile de supraveghere
prevăzute de lege, respectiv obligaţiile pe care le-a impus instanţa.
4.2. Efectele definitive ale amânării aplicării pedepsei
1247. Potrivit art. 90 alin. (1) C.pen., persoanei faţă de care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi,
interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, dacă nu a
săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a
dispus revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză de anulare.
Plecând de la acest text de lege, reiese că efectele definitive ale amânării se produc
la momentul împlinirii termenului de supraveghere, sub rezerva că nu s-a dispus
revocarea, nu s-a descoperit o cauză de anulare ori nu a fost comisă o infracţiune până
la expirarea acestui termen. Cu alte cuvinte, efectul deplin al amânării intervine la
împlinirea termenului de supraveghere dacă nu este incident unul sau mai multe dintre
nu ne este clar dacă autorul exclude stabilirea pedepsei complementare odată cu stabilirea pedepsei
principale, respectiv nu înţelegem cum, într~un caz de aplicare obligatorie a pedepsei complementare a
interzicerii exercitării unor drepturi (căci legea o prevede), pedeapsa complementară va „putea" fi dispusă
de instanţă odată ce intervine revocarea ori amânarea aplicării pedepsei, iar nu la momentul iniţial al
individualizării judiciare a pedepsei.
cele trei cazuri asupra cărora vom insista în mod distinct în secţiunile ce urmează. Efectul
definitiv al amânării aplicării pedepsei constă în faptul că nu se mai poate aplica
pedeapsa stabilită, iar persoana nu va putea fi supusă niciunei decăderi, interdicţii sau
incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită.
În acest sens, art. 15 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar
prevede că persoana fizică va fi scoasă din evidenţele cazierului dacă „au trecut 2 ani de la
data când s-a pronunţat o hotărâre definitivă de amânare a aplicării pedepsei şi nu s-a
dispus revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei conform art. 88 sau 89 din Codul
penal".
Subliniem aici o diferenţă faţă de reabilitare, care priveşte persoana, iar nu fapta, aşa
cum vom avea ocazia să vedem atunci când vom analiza această instituţie. Astfel, în cazul
amânării, odată îndeplinite condiţiile din Legea cazierului, se va dispune scoaterea din
evidenţă a acestei înscrieri, indiferent dacă există alte înscrieri în cazier - spre exemplu,
avem două amânări care „curg în paralel sau o amânare şi o suspendare a executării
11
pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune din culpă comisă în termen. La împlinirea
termenului de 2 ani, amânarea se va I/şterge" din cazier, indiferent de existenţa celeilalte
amânări, respectiv a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea din culpă.
1248. De altfel, tocmai similitudinile cu efectele produse de incidenţa reabilitării i-au

determinat pe unii autori să considere că „efectele sunt similare cu cele ale reabîlitării" 1 . În
realitate, aşa cum am arătat şi cu ocazia tratării efectelor renunţării la aplicarea pedepsei,
voinţa legiuitorului a fost în sensul că amânarea aplicării pedepsei nu va atrage interdicţii,
decăderi sau incapacităţi (altele decât cele care decurgeau din executarea măsurilor de
supraveghere şi a obligaţiilor dispuse); prin urmare, credem că nu este tocmai corect să
punem pe acelaşi plan efectul definitiv al amânării cu intervenţia reabilitării, deoarece în
ultimul caz situaţia-premisă a constat în existenţa unor astfel de incapacităţi, interdicţii,
decăderi atrase de o hotărâre de condamnare.
Această intenţie a legiuitorului a fost însă contrazisă de intervenţiile subsecvente
realizate în materia dreptului procesual penal. În primul rând, am arătat că, la momentul
redactării proiectului de Cod, comisia de specialişti nu întrevedea că renunţarea şi,
respectiv, amânarea vor urma să fie consacrate şi drept soluţîi procesuale distincte în
cuprinsul Codului de procedură penală. În al doilea rând, prin Legea nr. 255/2013 de punere
în aplicare a Codului de procedură penală au fost modificate numeroase legi speciale,
inserându-se, din nefericire, interdicţii, decăderi şi incapacităţi ca urmare a rămânerii
definitive a unei hotărâri de amânare a aplicăriî pedepsei, în mod evident neînţelegându-se
natura, fundamentele şi modul de funcţionare a instituţiei pe planul dreptului penal
substanţial.
Astfel, aşa cum am avut ocazia să arătăm în contextul efectelor renunţării, calitatea
de notar sau de magistrat va înceta, în caz de amânare a aplicării pedepsei 2, în timp ce, în
1
2
În cazul notarilor e vorba de 11 infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârşirea
cu intenţie a unei alte infracţiuni" [art. 41 alin. (1) din Legea nr. 36/1995], în timp ce în cazul magistraţilor
ipoteza priveşte orice infracţiune [prin excepţie, se prevede că, în cazul comiterii infracţiunii de vătămare
corporală din culpă de la art. 196 alin. (2)-(4) C.pen., magistratul va putea fi menţinut în activitate de către
Consiliul Superior al Magistraturii, dacă se apreciază că infracţiunea săvârşită nu aduce atingere prestigiului
profesiei].
510
cazul cadrelor militare, acestea vor putea fi trecute în rezervă sau retragere 1 . Conclu-
zionând, în cazul unui notar sau magistrat1 o hotărâre de amânare a aplicării pedepsei va
avea ca efect (sub rezerva întrunirii anumitor condiţii) excluderea din profesie. În cazul
militarilor, va putea avea ca efect trecerea în rezervă sau retragere, decizia aparţinând unor
factori care nu au nicio legătură cu justiţia 2 •
în plus, după cum am mai arătat, în cazul funcţionarilor publici şi al poliţiştilor', amâ-
narea aplicării pedepsei este pusă pe acelaşi plan cu achitarea din perspectiva efectelor:
persoana este repusă în funcţie, iar drepturile salariale aferente perioadei suspendării
dispuse ca urmare a trimiterii în judecată îi vor fi achitate.
1249. În fine, arătăm că efectul definitiv al amânării intervine la împlinirea termenului

de supraveghere dacă nu suntem în prezenţa uneia dintre cele trei ipoteze: revocarea, anu-
larea sau săvârşirea unei infracţiuni din nou până la expirarea termenului de supraveghere.
Având în vedere că revocarea şi anularea vor fi in extenso analizate în cuprinsul
secţiunilor ce vor urma, înţelegem să supunem atenţiei la acest moment cel din urmă caz
distinct de „limitare" a efectelor amânării, şi anume comiterea unei noi infracţiuni până la
împlinirea termenului de supraveghere.
În primul rând, subliniem că textul din Cod nu este corelat cu Legea cazierului - astfel,
aşa cum am arătat deja, art.15 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar
prevede că persoana fizică va fi scoasă din evidenţele cazierului dacă „au trecut 2 ani de la
data când s-a pronunţat o hotărâre definitivă de amânare a aplicării pedepsei şi nu s-a
dispus revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei conform art. 88 sau 89 din Codul
penal". Cu alte cuvinte, nu se face nicio referire la ipoteza ce va fi tratată.
În al doilea rând, se ridică întrebarea când trebuie comisă această infracţiune, căci
textul precizează expres doar 11 până la expirarea termenului", lăsând astfel loc de inter-
pretare că ar putea fi săvârşită oricând anterior acestui moment, inclusiv anterior rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei. Ţinând
seama însă că legiuitorul face referire la faptul că persoana ,a săvârşit din nou o infracţiune"
1
(s.n.), credem că trebuie interpretat că această infracţiune este comisă ulterior rămânerii
definitive a hotărârii de amânare. Pentru ipoteza distinctă a infracţiunilor cu durată de
consumare În timp 1 precizăm că, prin excepţie, nu ne vom raporta la momentul epuizării,
fiind suficient ca în termenul de supraveghere să se comită cel puţin un act cu relevanţă
penală'.
1
Art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 prevede: ,,Cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării
Naţionale condamnate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie la pedeapsa amenzii penale sau cu
închisoare, cu suspendarea executării ori graţiate, înainte de începerea executării pedepsei sau cu privire
la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, pot fi trecute În rezervă sau direct in retragere ori pot fi
menţinute în activitate, pe baza propunerilor înaintate ierarhic comandanţilor/şefilor care au stabilite
competenţe în acest sens, prin ordin al ministrului apărării naţionale" (s.n.).
2
Pentru o prezentare a acestor consecinţe, în special cu privire la magistraţi, a se vedea 1. Borlan,
Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, pp. 256-257. Autorul tratează discuţiile în cadrul „efectelor
imediate", ceea ce, teoretic, este corect, în condiţiile în care efectele se produc automat la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti. Precizăm însă că am ales să le tratăm la final, tocmai pentru a înţelege
mai bine problematica analizată.
'Supra, § 1213.
4
Ne asumăm această soluţie pentru aceleaşi argumente expuse cu ocazia prezentării condiţiei ca faţă
de infractor să nu se mai fi dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii
infracţiunii pentru care este judecat, din cazul renunţării la aplicarea pedepsei (supra,§ 1202). Precizăm că
În al treilea rând, plecând de la această concluzie, observăm că poate apărea o supra-
punere cu situaţia revocării pentru cazul comiterii unei noi infracţiuni - art. 88 alin. (3)
C.pen.: comiterea unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere, descoperită în termen,
pentru care se pronunţă o condamnare chiar după împlinirea acestuia. Cu riscul de a
anticipa discuţiile privind revocarea, precizăm că, în cazurile în care infracţiunea astfel
comisă este intenţionată sau praeterintenţionată, revocarea este obligatorie, iar în cazul în
care fapta este comisă din culpă, sub rezerva întrunirii tuturor celorlalte condiţii, revocarea
amânării este facultativă pentru instanţă.
Pentru a evita suprapunerile cu revocarea, credem că ipoteza analizată se poate
circumscrie cazului în care (i) infracţiunea nu este descoperită În termen ori {ii) este desco-
perită În termen, dar nu se pronunţă condamnarea pentru aceasta, ori {iii) infracţiunea este
comisă din culpă. În cele ce urmează vom supune atenţiei toate cele trei sub-ipoteze,
pentru a stabili consecinţele produse.
(i) Infracţiunea nu este descoperită În termen: automat, nu poate interveni revocarea
amânării. între infracţiunea nou-comisă (11) şi cea pentru care s-a dispus amânarea (Io),
forma de pluralitate este concursul de infracţiuni, dar aceasta nu va putea fi valorificată din
perspectiva tratamentului sancţionator 1 odată ce nu se poate dispune revocarea amânării.
Prin urmare, rămâne doar să vedem ce impedimente poate produce Io pentru h, odată ce
efectul definitiv al amânării pare să nu se fi realizat. În primul rând, pentru 11 nu se va putea
dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, căci există o altă infracţiune concurentă, pentru
care instanţa nu a dispus renunţarea (iar h e comisă anterior împlinirii termenului de
supraveghere'). Din perspectiva condiţiilor de legalitate pentru dispunerea amânării
aplicării pedepsei sau a suspendării sub supraveghere pentru h, în opinia noastră, nu există
impedimente legate de amânarea iniţială pentru Io, căci legea o condiţionează doar de
inexistenţa unei condamnări anterioare la pedeapsa închisorii [art. 83 alin. (1) lit. b) C.pen.
în cazul amânării}, respectiv a unei condamnări anterioare la pedeapsa închisorii mai mare
de un an [art. 91 alin. (1) lit. b) C.pen. în cazul suspendării]. Prin urmare, eventual, instanţa
se va putea raporta la aceasta ca un impediment din perspectiva „antecedentelor'' -
persoana şi conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii 2 • Recent însă, instanţa supremă
s-a pronunţat asupra acestei probleme, ajungând la concluzia că „în ipoteza săvârşirii unei
noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse
(... ) pronunţarea soluţiei de condamnare (... )" (s.n.) este obligatorie'. Trecând de critica
argumentelor invocate de instanţă în susţinerea acestei soluţii, aspecte asupra cărora vom
insista cu ocazia prezentării revocării amânării aplicării pedepsei, nu putem contesta
caracterul obligatoriu pentru viitor al concluziei.
aceleaşi argumente vor fi reiterate, cu ocazia tratării revocării amânării aplicării pedepsei (infra,§ 1259).
În sprijinul soluţiei noastre trimitem, din nou, la concluziile fostului Trib. Suprem, în dec. de îndrumare
nr. 1/1987, cit supra, unde s-a arătat că ne vom raporta la momentul săvârşirii faptei (iar nu la cel al
epuizării), de câte ori putem identifica posibilitatea producerii unor consecinţe ori a „luării altor măsuri,
potrivit reglementării proprii fiecărei instituţii de drept în discuţie". Or, raportându-ne la faptul că
infracţiunea a fost comisă în termenul de 2 ani, nu au intervenit efectele definitive ale amânării.
1
A se vedea şi supra,§ 1203, în contextul analizei condiţiilor renunţărîi la aplicarea pedepsei.
2
în acest caz însă discutăm de o condiţie de „temeinicie", iar suplimentar există şi o necorelare cu
Legea cazierului, aşa cum am arătat, art. 15 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 290/2004 necondiţionând scoaterea
din evidenţă decât de absenţa revocării sau anulării. Astfel, s-ar putea susţine că nici „antecedentele" nu
vor putea fi privite ca un impediment, în condiţiile în care nu mai există înscrierea amânării în cazierul
judiciar.
3
1.C.C.J. H.P., dec. nr. 24/2017 (M. Of. nr. 860 din 1 noiembrie 2017).
Prin urmare, pentru a concluziona, credem că limitarea efectelor va consta în impo-

sibilitatea dispunerii unei soluţii de renunţare (indiferent de forma de vinovăţie cu care a
fost săvârşită infracţiunea) sau de amânare a aplicării pedepsei pentru 11 (în cazul în care
discutăm despre o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată ).
1
(ii) /1 este descoperită În termen, dar nu se pronunţă condamnarea pentru ea: automat,
nu se poate dispune revocarea amânării. În această situaţie, instanţa care a soluţionat
cauza privind ha optat fie pentru renunţare, fie pentru amânarea aplicării pedepsei.
Aşa cum am văzut, legal nu se putea dispune renunţarea (ca urmare a existenţei
amânării pentru lo), astfel că, dacă nu existau informaţii despre Io, vom putea dispune
anularea renunţării dispuse pentru h, iar ca efect, mai apoi (în funcţie de soluţia ce se va
pronunţa pentru h), se va putea dispune revocarea amânării pentru Io, În măsura în care
instanţa a avut informaţii despre h, dar în mod nelegal a dispus renunţarea, aceasta poate
fi, eventual, cenzurată doar prin exercitarea căilor de atac, nu prin anularea renunţării.
De asemenea, din perspectiva amânării, am văzut că, potrivit instanţei supreme,
aceasta nu este posibilă în cazul infracţiunii comise cu intenţie, respectiv cu intenţie
depăşită (am adăugat noi). Dacă această soluţie a fost dispusă de instanţă, care nu a
cunoscut existenţa amânării iniţiale, a doua amânare va fi anulată, iar prima revocată,
pedeapsa astfel obţinută urmând a fi executată efectiv. Din nou, dacă instanţa avea
informaţii la dosar despre prima amânare, dar a dispus soluţia în mod nelegal, soluţia va
putea fi modificată doar în cadrul căilor de atac.
Concluzionând, pentru ipoteza infracţiunii săvârşite din culpă rămâne deschisă
posibilitatea dispunerii amânării aplicării pedepsei (evident, sub rezerva întrunirii celorlalte
condiţii). În măsura în care instanţa a dispus amânarea aplicării pedepsei pentru h, vom
avea două amânări, fiecare cu termenul ei de supraveghere, care vor merge în paralel.
(iii) 11 este descoperită în termen, se pronunţă condamnarea, dar infracţiunea este
comisă din culpă: forma de vinovăţie permite instanţei să nu dispună revocarea. Vom
reveni asupra acestei ipoteze cu ocazia analizei revocării, dar considerăm că, în măsura în
care pedeapsa pentru 11 este închisoarea cu executare, revocarea devine aproape
obligatorie. Prin urmare, doar o condamnare la amendă pentru h, respectiv o eventuală
suspendare sub supraveghere a executării pedepsei închisorii ar determina instanţa să nu
revoce amânarea. În acest caz, la împlinirea termenului de supraveghere al amânării, se va
face aplicarea art. 15 alin. (1) lit. h) din Legea cazierului, dar persoana va rămâne în evidenţe
până la momentul în care va interveni reabilitarea pentru condamnarea dispusă pentru 11.
Sintetizând cele mai sus expuse, considerăm că:
- doar prima sub-ipateză [{i}J merită a fi tratată ca o „limitare" a efectelor amânării,
restul fiind gestionate de noua soluţie dispusă pentru /1;
- de lege ferenda, textul ar trebui modificat, prin menţinerea în art. 90 alin. /1) C.pen.
doar a ipotezelor anulării şi revocării. Textul ar fi, astfel, în acord cu dispoziţiile Legii
cazierului, respectiv nu ar conduce la complicaţii inutile în raport cu o a treia ipoteză
distinctă, ce, în realitate, are un minim impact din perspectiva efectelor produse2 •
1 Precizăm că instanţa supremă a făcut referire doar la infracţiunea „intenţionată", astfel că s-ar putea
susţine că automat ipoteza comiterii infracţiunii din culpă sau cu intenţie depăşită este exclusă. Suntem
convinşi că aceasta va fi soluţia în cazul culpei, dar, pentru identitate de raţiune, ţinând seama de
considerentele deciziei instanţei, credem că şi intenţia depăşită va trebui să aibă acelaşi regim cu intenţia.
2
În acest sens, în doctrină s-a arătat că efectele definitive nu vor interveni doar dacă „noua infracţiune
comisă este de natură a determina revocarea amânării" (A.V. lugan, op. cit., p. 183). În acelaşi sens,
i
§5. Revocarea amânării
1250. Pentru a se dispune amânarea aplicării pedepsei, instanţa

a ajuns la concluzia
că aplicarea pedepsei nu este oportună, iar inculpatul se poate reintegra în societate,
sub rezerva supravegherii sale pentru un interval de timp şi în măsura în care acesta
respectă măsurile şi obligaţiile impuse. Cu alte cuvinte, hotărârea de amânare a aplicării
pedepsei reprezintă un vot de încredere acordat de instanţă, revocabil în cazul în care
persoana supravegheată demonstrează prin conduita sa ulterioară acestui moment că
nu a înţeles consecinţele la care se va expune dacă nu respectă întocmai planul de
supraveghere ori dacă va comite alte infracţiuni.
Astfel, ca natură juridică, revocarea reprezintă o sancţiune' dispusă faţă de per-
soana supravegheată, fiind condiţionată - aşa cum vom vedea în continuare - de
demonstrarea relei sale credinţe.
Art. 88 C.pen. reglementează distinct trei cazuri de revocare obligatorie a amânării
aplicării pedepsei, respectiv un caz de revocare facultativă a acesteia.
5.1. Revocarea obligatorie
1251. Revocarea se dispune obligatoriu în următoarele trei cazuri:
a) Persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere

sau nu execută obligaţiile impuse potrivit art. 85 C.pen.
1252. Controlul modului în care sunt executate măsurile de supraveghere şi obligaţiile

aparţine consilierului de probaţiune manager de caz. Astfel, şi în cazul obligaţiilor a căror
supraveghere incumbă altor organe, instituţii şi autorităţi [este vorba despre cele de la
lit. e)-j) de la art. 85 alin. (2) C.pen.], consilierul va fi informat despre neexecutarea acestora.
De asemenea, persoana vătămată sau orice altă persoană interesată poate să informeze
serviciul de probaţiune ori să se adreseze judecătorului delegat cu executarea. în măsura
în care se adresează judecătorului delegat cu executarea, acesta va solicita consilierului de
probaţiune întocmirea unui raport de evaluare a situaţiei, iar apoi, în funcţie de concluziile
acestuia, va sesiza instanţa.
Conform art. 56 din Legea nr. 253/2013, odată constatat faptul că unele măsuri de
supraveghere sau obligaţii impuse de instanţă nu sunt respectate, consilierul de probaţiune
va verifica motivele care au determinat nerespectarea. Dacă el constată reaua-credinţă din
partea persoanei, va redacta un raport de evaluare şi va sesiza instanţa pentru revocarea
amânării aplicării pedepsei.
Precizăm că, în măsura în care sunt constatate încălcări minore, care nu aduc atingere
scopului pentru care au fost dispuse măsurile de supraveghere sau obligaţiile, consilierul
I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 250, propunând de /egeferenda abandonarea acestui
caz distinct.
1
1. Borlan,Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p.170, respectiv, în contextul suspendării dispuse
sub imperiul Codului penal anterior, a se vedea Şt. Daneş, V. Papadopol, op. cit., 2004, p. 328.
de probaţiune manager de caz poate emite avertismente 1 . Revocarea va fi solidtată

instanţei doar în măsura în care sunt încălcări grave ale programului de supraveghere şi se
apreciază că există rea-credinţă din partea persoanei 2, cu alte cuvinte, că aceasta nu
respectă cu intenţie şi fără vreun motiv întemeiat programul de supraveghere. În acest
sens, în doctrină s-a arătat că „nerespectarea măsurilor de supraveghere sau neexecutarea
obligaţiilor impuse de instanţă trebuie să fie făcută cu intenţie calificată de către persoana
supravegheată, arătând astfel că măsura de clemenţă acordată de instanţă nu este
suficientă" 3 (s.n.). Deşi nu înţelegem exact în acest context ce ,1 califică" intenţia4, credem-
în dezacord cu unele opinii 5 - că inclusiv grava delăsare şi indolenţă a persoanei supra-
vegheate, care, fără nicio explicaţie, nu respectă planul de supraveghere, este asimilată
relei-credinţe (denotă rea-credinţă). Într-un astfel de caz1 se poate afirma că sarcina probei
se răstoarnă, persoana supravegheată putând aduce, cu ocazia soluţionării cererii de
revocare, argumentele privind nerespectarea planului de supraveghere, respectiv motivele
care nu au permis comunicarea acestora din timp. Spre exemplu, există rea-credinţă dacă
persoana părăseşte teritoriul ţării imediat după pronunţarea hotărârii, demonstrând că nu
a avut vreodată intenţia să respecte programul de supraveghere, dacă îşi schimbă locuinţa
şi 1 deşi a trecut timp îndelungat, nu anunţă aceasta, dacă în mod repetat nu se prezintă la
întâlnirile cu consilierul de probaţiune, dacă nu respectă programul pentru prestarea
muncii neremunerate în folosul comunităţii ori nu urmează cursul de calificare profesională
stabilit etc. În schimb, persoana supravegheată nu este de rea-credinţă dacă demonstrează
că a fost împiedicată obiectiv să respecte programul de supraveghere - spre exemplu 1
anunţă că se va deplasa câteva zile în străinătate, iar acolo este arestată preventiv pentru
o infracţiune comisă în trecut 6 •
1253. Precizăm că în literatura de specialitate' a fost identificat şi un caz atipic de

revocare a amânării, reglementat în Legea nr. 143/2000, în cazul persoanelor consu-
matoare de droguri pentru care s-a dispus, conform legii speciale, amânarea aplicării
pedepsei. Astfel, conform art. 20 alin. (2) din Lege, nerespectarea, pe durata termenului de
supraveghere, a programului integrat de asistenţă a persoanelor consumatoare de droguri
va atrage revocarea amânării, conform art. 88 alin. (1) C.pen. În opinia noastră, suntem în
prezenţa unei obligaţii speciale 1 impuse tocmai în considerarea cazului expres reglementat
de amânare a aplicării pedepsei. Odată însă impusă această obligaţie 1 executarea ei
1
Conform art. 67 alin. (3) din Legea nr. 252/2013, condiţiile de emitere şi modalităţile de aplicare a
avertismentelor se stabilesc prin Regulamentul de aplicare a legii.
2
În literatura de specialitate s-a exemplificat cu schimbarea locuinţei în străinătate fără anunţarea
serviciului de probaţiune 1 echivalând cu încălcarea măsurii de supraveghere prevăzute de art. 85 alin. (1)
lit. c) C.pen. şi putând conduce la revocare-Judec. Târgu Mureş, s. pen., sent. nr. 599/2016 1 apud I. Borlan,
Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra 1 p. 145.
3
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra 1 2017, p. 406.
4
Pe aceeaşi linie de idei, în doctrină s-au imaginat chiar unele construcţii tehnice pe baza ipotezei de
actio libera in causa -1. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, pp. 180-181.
5
A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 180, autorii considerând că 11 datoria de a proba reaua-credinţă manifestată
de persoana supravegheată le revine reprezentanţilor Ministerului Public şi nicidecum contrariul' ,
1
Suplimentar, precizăm că nu înţelegem de ce se cere parchetului să demonstreze reaua-credinţă, în condiţiile

în care consilierul de probaţiune apreciază iniţial existenţa acesteia şi sesizează instanţa.
6
Pentru mai multe exemple din practica recentă, a se vedea: A.V. lugan, op. cit., pp.165-166; I. Borlan,
Amânarea aplicării pedepsei... 1 cit. supra, pp. 1451 179.
7
urmează regimul de drept comun din Codul penal, motiv pentru care şi legea specială
trimite expres la cazul de revocare de drept comun de la art. 88 alin. (1). Prin urmare, nu
credem că este necesar ca această ipoteză să fie tratată distinct ca un caz special de
revocare (obligatorie), el subsumându-se cazului general tratat, într-adevăr, cu luarea în
considerare a caracterului special al obligaţiei impuse.
b) Infractorul nu-şi îndeplineşte integral, până la finalul termenului de supra-

veghere, obligaţiile civile stabilite de instanţă prin hotărârea judecătorească
1254. Aşa cum am arătat cu ocazia prezentării modului de executare a obligaţiilor
civile, persoana supravegheată trebuie să îndeplinească în integralitate obligaţiile civile
cel târziu cu 3 luni înainte de împlinirea termenului de supraveghere, respectiv să
depună dovada îndeplinirii obligaţiilor. În caz contrar, consilierul de probaţiune va face
demersurile pentru a afla de ce nu au fost depuse dovezile, iar în momentul în care
acesta constată că nu au fost îndeplinite integral obligaţiile, este obligat să sesizeze
instanţa în vederea revocării'.
Revocarea intervine însă doar dacă obligaţiile nu sunt îndeplinite până la expirarea
termenului de supraveghere, astfel că pare să existe o contradicţie între dispoziţiile
art. 85 alin. (5) C.pen. şi art. 88 alin. (2) C.pen. În realitate, legiuitorul a corectat doar
unele probleme întâmpinate în practica judiciară sub imperiul Codului penal anterior,
unde reglementarea permitea îndeplinirea obligaţiilor până la împlinirea termenului de
supraveghere (,,încercare") sub sancţiunea revocării. Or, în măsura în care se solicita
revocarea pentru neîndeplinire anterior împlinirii termenului, persoana se apăra că nu
a expirat termenul legal pentru plată (afirmaţie corectă), iar în cazul în care sesizarea în
vederea revocării intervenea ulterior împlinirii termenului, chiar dacă se constata
încălcarea obligaţiei, simpla împlinire a termenului nu mai permitea revocarea 2 • Prin
urmare, actualmente, în ultimele 3 luni din termenul de supraveghere poate fi sesizată
instanţa în vederea revocării, căci deja persoana supravegheată şi-a încălcat obligaţia 3 •
1
în acelaşi sens, I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, pp. 184-185, arătându-se că
sesizarea instanţei are loc imediat, odată ce consilierul constată că nu au fost executate integral obligaţiile
civile. Autorul subliniază că doar instanţa este în măsură să cerceteze situaţia materială a persoanei
supravegheate, consilierul neavând o astfel de competenţă.
2
Aceste aspecte au condus la formarea unei practici neunitare în jurisprudenţă sub imperiul Codului
penal din 1969, determinând în cele din urmă pronunţarea unei decizii în soluţionarea unui recurs în
interesul legii (I.C.C.J., Secţiile Unite, dec. nr. 14/2011, publicată în M. Of. nr. 821 din 21 noiembrie 2011).
Instanţa supremă a arătat că „sesizarea instanţei în vederea revocării suspendării condiţionate a executării
pedepsei sau a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul neîndeplinirii de către
condamnat a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, trebuie făcută înainte de expirarea
termenului de încercare, indiferent dacă Judecarea cauzei are loc anterior sau ulterior expirării acestui
termen".
3
Problema a fost sesizată în literatura de specialitate, chiar anterior deciziei nr. 14/2011. Astfel,
observând „inadvertenţele generate de redactarea deficitară" a textelor de lege în materia executării
obligaţiile civile şi revocării suspendării pentru neîndeplinirea acestora, s-au propus mai multe soluţii de
Totuşi, ţinând seama că revocarea amânării reprezintă un mijloc cominatoriu pentru a

asigura părţii civile respectarea drepturilor civile, odată ce, până la împlinirea
termenului de supraveghere, instanţa constată că au fost stinse în integralitate toate
pretenţiile civile, revocarea nu va mai interveni. În acest sens, art. 49 alin. (5) din Legea
nr. 253/2013 stipulează expres că „îndeplinirea obligaţiilor civile de către persoana
supravegheată după sesizarea instanţei (... ) nu atrage revocarea amânării aplicării
pedepsei, dacă s-a făcut înainte de împlinirea termenului de supraveghere".
în fine, considerăm şi noi că este necesar ca sesizarea în vederea revocării să aibă
loc în termenul de supraveghere (evident, ulterior depăşirii termenului pentru plata
obligaţiilor), hotărârea prin care instanţa dispune revocarea putând interveni oricând
după împlinirea termenului de supraveghere'.
1255. Subliniem că revocarea nu va surveni dacă persoana dovedeşte că nu a avut

nicio posibilitate să îndeplinească obligaţiile civile'. Aşadar, în măsura în care instanţa
constată că persoana supravegheată nu are în mod obiectiv posibilităţi de plată, nu va
dispune revocarea, iar obligaţiile, fiind guvernate de legea civilă, vor fi îndeplinite
ulterior sau - în cel mai rău caz - îndeplinirea lor nu va mai putea fi obţinută prin
executare silită ca urmare a intervenţiei prescripţiei. Precizăm că, în măsura în care alte
persoane-obligate împreună sau pentru persoana supravegheată-aveau posibilitatea
să îndeplinească aceste obligaţii (un coinculpat, partea responsabilă civilmente,
asigurătorul etc.), dar nu au făcut-o, nu i se va putea imputa aceasta persoanei
supravegheate 3 •
lege ferenda, printre care „introducerea în cuprinsul art. 84 C.pen. (1969) [echivalentul actualului art. 88
alin. (2) C.pen., adăugăm noi] a unui termen de promovare a cererii de revocare a suspendării, anterior
expirării termenului de încercare (cu circa 30-60 de zile), sau chiar a unui termen fixat de instanţă în
vederea achitării despăgubirilor civile cu ocazia pronunţării hotărârii de condamnare" - a se vedea
1.-C. Morar, Comentariu la C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 338/R/2005, în 1.-C. Morar, Suspendarea
condiţionată a executării pedepsei. Culegere de practică judiciară, cit. supra, p, 93 (pentru alte soluţii
propuse, a se vedea şi 1.-C. Morar, Revocarea suspendării condiţionate în cazul neexecutării obligaţiilor
civile, în C. Jud. nr. 2/2006, p. 46 şi urm.). După cum se observă, legiuitorul a optat pentru reglementarea
implicită a unui termen pentru promovarea cererii de revocare, nu indicându-l expres între 30 şi 60 de zile
anterior împlinirii termenului de supraveghere, ci prin raportare la momentul stabilit pentru îndeplinirea
obligaţiilor civile.
1
A.V. lugan, op. cit., p. 168; A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 180.
2
În acest sens, art. 49 alin. (4) din Legea nr. 253/2013 precizează că, pentru stabilirea motivelor ce au
dus la neexecutarea obligaţiilor civile, instanţa va solicita date privind situaţia materială a condamnatului
de la autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul acestuia şi, dacă apreciază necesar, angaja-
torului sau organelor fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi
sau instituţii publice care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială a condamnatului. De asemenea,
după cum am mai arătat (supra, cap. X,§ 983), credem că instanţa poate să obţină informaţiile şi direct din
sistemul informatic PatrîmVen,
3
În acelaşi sens, 1. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 186. Autorul arată că, ,,pentru
a se putea dispune revocarea, important este ca persoana supravegheată să fie aceea care dispune de
posibilităţi financiare şi nu îndeplineşte obligaţiile civile".
1256. Deşi textul de la art. 49 alin. (4) din Legea nr. 253/2013 indică modul în care
instanţa îşi va forma o opinie în raport cu posibilităţile materiale ale persoanei, se pot ivi
numeroase situaţii discutabile. Spre exemplu, în măsura în care persoana nu are venituri
din salarii sau alte activităţi, dar instanţa are informaţii că aceasta are în proprietate un
apartament, se ridică întrebarea dacă se poate constata reaua-credinţă a acesteia. Astfel,
am fi tentaţi să spunem că o persoană diligentă ar vinde bunul, pentru a obţine resursele
financiare necesare plăţii. Totuşi, în măsura în care se constată că apartamentul este
proprietate comună cu soţul sau soţia şi în el locuiesc inclusiv copiii minori, i-am putea
solicita persoanei să îşi vândă imobilul? Pe de altă parte, odată cu vânzarea, aceasta s-ar
putea muta, împreună cu familia, într-un imobil închiriat.
De asemenea, e posibil ca persoana să nu aibă bunuri imobile sau mobile în pro-
prietate, să aibă statut de şomer, să nu mai beneficieze nici de indemnizaţia de şomaj, dar
să nu poată face nici măcar dovada încercării de angajare. Indolenţa sa (de altfel, sunt
mediatizate numeroase cazuri în care persoanele preferă să beneficieze de ajutorul social
oferit de stat decât să se angajeze} nu ar justifica oare revocarea?
Încercând să tragem o concluzie, revenim la textul de la art. 88 alin. (2) teza finală
C.pen., ce impune ca persoana supravegheată să facă dovada că nu a avut nicio posibilitate
să îşi îndeplinească obligaţiile. Aşadar, sarcina probei incumbă persoanei supravegheate şi
aceasta trebuie să demonstreze că nu a avut nicio posibilitate concretă de a-şi îndeplini
obligaţiile stabilite prin hotărârea judecătorească 1.
Revenind la exemplele mai sus descrise, cu siguranţă, instanţa va trebui să stabilească
de la caz la caz, luând în considerare toate elementele cauzei concrete, însă suntem de
părere că aspecte ca imposibilitatea demonstrării încercărilor de angajare, de vânzare a
unor bunuri mobile sau chiar imobile ar trebui să conducă instanţa spre ideea revocării. În
fond, amânarea reprezintă un beneficiu acordat persoanei supravegheate, iar pentru a se
bucura de acest beneficiu până la capăt, trebuie să facă eforturi extrem de serioase inclusiv
pe palierul îndeplinirii obligaţiilor civile'. Astfel, prin excepţie, în cazul unei persoane care
nu are literalmente bunuri pe care poate să le valorifice (ori bunurile, deşi valorificate, au
stins doar o mică parte din obligaţii), respectiv a făcut dovada încercărilor repetate de
angajare fără succes3, instanţa va putea ajunge la concluzia că nu există rea-credinţă.
1257. O altă problemă în materia obligaţiilor civile priveşte ipoteza în care mai multe
persoane supravegheate au fost obligate în solidar la îndeplinirea unor obligaţii civile4 • Să
1
În acelaşi sens, unii autori arată că legea instituie chiar o prezumţie a relei-credinţe, pe care -
adăugăm noi - persoana trebuie să o răstoarne prin proba contrară. în acest sens, în materia suspendării
condiţionate conform Codului penal anterior, a se vedea Gh. Dărângă, Comentariu, în Codul penal
comentat, p. 485, respectiv I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6788/2005, apud I. Borlan, Amânarea aplicării
2
În acelaşi sens, un autor consideră că „neplata niciunei sume de bani în contul despăgubirilor civile
ar trebui să ducă de cele mai multe ori la revocarea amânării. E greu de crezut că într-un termen de 2 ani
o persoană nu ar fi avut posibilitatea să achite nicio sumă de bani în contul datoriei" - pentru detalii, a se
vedea A.V. lugan, op. cit., p. 167.
3
Credem că reaua-credinţă va fi prezentă şi în cazul persoanei care, motivată de studiile superioare
deţinute, nu acceptă un post ce presupune doar activităţi de natură fizică (de exemplu, muncitor la o
societate în domeniul construcţiîlor, vânzător la un hipermarket etc.). În schimb, soluţia este diferită dacă
angajarea este respinsă de virtualul angajator, pe temei de supracalificare profesională a persoanei,
aceasta exprimându-şi disponibilitatea de a lucra, chiar pe postul respectiv.
4
Precizăm că discuţia nu priveşte şi cheltuielile judiciare, care nu se stabilesc în solîdarîntre inculpaţi,
conform art. 276 alin. (4) C.proc.pen. raportat la art. 274 alin. (2) C.proc.pen. -în acelaşi sens, I. Borlan,
Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 189.
ne imaginăm că, pentru o infracţiune de violenţă, instanţa a dispus amânarea aplicării

pedepsei pentru X, Y şi Z, obligându-i în solidar la plata sumei de 10.000 de lei către partea
civilă. Conform răspunderii solidare, într-o astfel de cauză, partea civilă poate solicita
fiecăreia dintre persoanele supravegheate plata întregii sume, urmând ca cel care face
plata să se îndrepte în regres împotriva celorlalţi codebitori solidari. Pornind de la
prevederile legii civile, se pot imagina mai multe ipoteze, în măsura în care expiră perioada
pentru îndeplinirea obligaţiilor civile fără ca acestea să fi fost executate. În primul rând,
credem că sesizarea pentru revocarea amânării va trebui să vizeze toate persoanele - X, Y
şi Z. În al doilea rând, instanţa va trebui să verifice în cazul fiecăreia motivele pentru care
nu s-au îndeplinit obligaţiile, putând să dispună revocarea în cazul unora, iar în cazul altora
nu. Spre exemplu, să ne imaginăm că X are resurse financiare, iar Y şi Z nu. X a achitat 1/3,
convins că aceasta este datoria sa. În faţa instanţei, sesizată cu cererea de revocare, X are
termen să achite toţi cei 10.000 de lei până la împlinirea termenului de supraveghere. în
caz contrar, se va dispune revocarea amânării în cazul său (nu a făcut dovada că se află în
imposibilitate de a plăti, respectiv, cu siguranţă, a aflat că obligaţiile civile nu au fost stinse
de către Yşi Z, astfel că este obligat la plata restului ca urmare a răspunderii civile solidare),
în timp ce pentru Y şi Z nu se va dispune revocarea. Soluţia va fi aceeaşi, chiar şi dacă Y şi Z
aveau resurse, aspect cunoscut de către X. Astfel, ca urmare a răspunderii solidare, oricare
dintre debitori trebuie să se asigure că întreaga sumă a fost achitată, în caz contrar fiind
posibilă revocarea. În acest ultim caz, revocarea se va dispune faţă de toate cele trei
persoane 1 .
În acelaşi context, ne putem imagina o altă ipoteză, şi anume cazul în care persoana
supravegheată nu face plata, deoarece aceasta a fost deja efectuată integral de către o
alta. Persoana care face plata poate fi una obligată împreună cu persoana supravegheată
(de exemplu, ipoteza participanţilor obligaţi în solidar din exemplul de mai sus), una care
intervine pentru persoana supravegheată (partea responsabilă civil mente) ori chiar un terţ
care alege să execute obligaţia din orice alt motiv.
În doctrină s-a arătat că trebuie făcută o distincţie după cum obligaţiile civile au fost
îndeplinite de o persoană obligată, la rândul ei (partea responsabilă civilmente sau un alt
coinculpat), sau au fost îndeplinite de o persoană fără nicio calitate în proces (spre exemplu,
mama persoanei supravegheate, care încearcă să împiedice astfel revocarea). În primul caz,
dacă persoana responsabilă civilmente sau un alt coinculpat efectuează plata, este stinsă
creanţa părţii civile, astfel că nu mai există interes în revocarea amânării aplicării pedepsei.
În al doilea caz însă, dacă persoana supravegheată refuză categoric îndeplinirea obligaţiilor,
1 Pentru un caz asemănător în materia suspendării condiţionate a executării pedepsei conform
Codului penal anterior, a se vedea C. Ap. Suceava, s. pen., dec. nr. 135/2002, citată de 1.-C. Morar, Suspen-
darea condiţionată a executării pedepsei. Culegere de practică judiciară, cit. supra, p. 97. Aici, partea civilă
a sesizat instanţa în vederea revocării suspendării doar pentru condamnatul care achitase 1/3 din
cuantumul total al obligaţiilor. După ce iniţial instanţa de fond (Judec. Rădăuţi, sent. pen. nr. 642/2001) şi
instanţa de apel (Trib. Suceava, s. pen., dec. nr. 665/2001) au dispus revocarea, instanţa de recurs a admis
recursul condamnatului. Instanţa a arătat că: (1) în cazul obligaţiei solidare, partea civilă nu poate cere
decât revocarea suspendării condiţionate a executării tuturor pedepselor, în caz contrar, ne,,m;t;\ndu-HE
să aleagă între condamnaţi, i s-ar acorda dreptul de individualizare a modului de executare a pedepselor,
atribut exclusiv al instanţei, respectiv (2) condamnatul a plătit 1/3 din suma totală, dând dovadă
bună-credinţă. Dacă cu prima constatare a instanţei suntem întru totul de acord, avem rezerve în
cu cea de-a doua concluzie, privind buna-credinţă a condamnatului, dar lipsa mai multor informaţii de
dosar nu ne permite să dezvoltăm.
iar un terţ stinge creanţa (de exemplu, părinţii), ar trebui să opereze revocarea, deoarece
persoana supravegheată nu a dat dovadă de „căinţă şi regret" faţă de comiterea infrac-
ţiunii1. Ulterior, autorul revine şi arată în ultima ipoteză că, dacă, din cauza plăţii terţului,
persoana supravegheată - care nu ştia de terţ - nu poate să facă plată, nu se va revoca
amânarea.
Credem că pentru ipotezele analizate trebuie stabilite criterii clare (idei directoare),
căci concluziile la ipotezele de mai sus par să se contrazică, deşi situaţiile imaginate se
întrepătrund.
În consecinţă, încercând să fim cât mai sintetici, credem că trebuie să distingem după
cum executarea obligaţiei civile de către terţa persoană stinge în sine obligaţia civilă ori
operează o subrogare legală în drepturile persoanei vătămate sau ale părţii civile.
Astfel, dacă terţul intervine şi face plata cu intenţia de a gratifica persoana suprave-
gheată (donaţie, remitere de datorie etc.), credem că nu mai subzistă temeiul de revocare
constând în faptul că nu sunt îndeplinite 11 integral" obligaţiile civile. În acest caz, nu mai
prezintă relevanţă căinţa sau regretul persoanei supravegheate, interesul fundamental
fiind aici executarea obligaţiilor, iar acestea au fost stinse definitiv2.
În schimb, în situaţia în care terţul intervine fără intenţia gratificării persoanei
supravegheate, ci doar pentru a face o simplă plată (la care poate este chiar el obligat, la
rându-i, cum arii partea responsabilă civil mente sau un debitor obligat în solidar), obligaţia
va fi stinsă doar în raport cu partea civilă, însă cel care face plata se subrogă legal în
drepturile acesteia 3 • Totuşî, credem că, deşi operează subrogaţia, aceasta priveşte doar
posibilitatea terţului care a făcut plata să se îndrepte, în faţa instanţei civile, împotriva
persoanei supravegheate. Astfel, terţul nu se subrogă şi în dreptul părţii civile de a solicita
revocarea, aspect ce ţine esenţialmente de latura penală a cauzei şi este strâns legat intuitu
personae de calitatea procesuală de parte civilă în procesul penal.
c) Tn termenul de supraveghere persoana săvârşeşte o nouă infracţiune comisă cu

intenţie sau cu intenţie depăşită, care este descoperită în termenul de supraveghere şi
pentru care instanţa dispune condamnarea
1258. Revocarea operează în acest caz sub rezerva îndeplinirii în mod cumulativ a
următoarelor condiţii:
1
1. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, pp. 188-189.
2
De altfel, această ipoteză ar corespunde exemplului de mai sus în care părinţii fac plata pentru
copilul lor. Deşi, în teorie, autorul citat consideră că ar fi incidentă revocarea, ulterior - revenind la
aspectele practice- se arată că (în cazul în care obligaţiile sunt executate integral) ,,în practică, în ipotezele
de mai sus, de cele mai multe ori, nu se va ajunge la revocarea anulării 11 a se vedea, pentru dezvoltări,
-
I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 190.

3
Soluţia nu este însă incidentă, de regulă, în cazul asigurătorului. Astfel, în cazul asigurării obligatorii
de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are
obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de
asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă [I.C.C.J., complet R.I.L.,
dec. nr.1/2016 (publicată în M. Of. nr. 258 din 6 aprilie 2016)]. Prin excepţie, art. 25 din Legea nr.132/2017
privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de
vehicule şi tramvaie (publicată în M. Of. nr. 431 din 12 iunie 2017) reglementează expres unele ipoteze în
care asigurătorul RCA are dreptul de a solicita recuperarea sumelor plătite, regresând-se faţă de asigurat
{persoana supravegheată).
(i) comiterea în termenul de supraveghere a unei infracţiuni.

Aşadar,este necesar ca infracţiunea să fie comisă ulterior rămânerii definitive a
hotărâriiprin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei. De altfel, aceasta este dife-
renţa esenţială faţă de instituţia anulării amânării aplicării pedepsei;
(ii) infracţiunea să fie comisă cu intenţie sau praeterintenţie (intenţie depăşită).

Revocarea vine să sancţioneze conduita persoanei supravegheate, care - ulterior
obţinerii unui beneficiu procesual - înşală încrederea instanţei şi „revine" în mediul
infracţional, prin comiterea unei noi infracţiuni. Prin urmare, este firesc ca revocarea
obligatorie să fie condiţionată de existenţa unui element intenţional aflat la bază. Astfel,
orice infracţiune, indiferent de gravitate, în măsura în care este comisă cu intenţie
directă, indirectă sau depăşită, verifică această condiţie;
(iii) infracţiunea să fie descoperită în termenul de supraveghere.

Toate cele prezentate cu ocazia tratării anulării renunţării la aplicarea pedepsei îşi
păstrează valabilitatea şi aici, motiv pentru care trimitem la analiza acolo făcută;
(iv) pentru această infracţiune să se aplice o pedeapsă (să se pronunţe o hotărâre

de condamnare}, chiar după expirarea termenului de supraveghere.
Ultima condiţie necesar a fi îndeplinită este ca pentru infracţiunea nou-comisă să
se aplice o pedeapsă. Nu contează specia de pedeapsă, durata sau cuantumul ei, fiind
important doar ca instanţa să se orienteze spre soluţia condamnării.
1259. Din perspectiva infracţiunilor cu durată de consumare în timp, trebuie făcute

anumite precizări. Astfel, în măsura în care fapta este consumată anterior rămânerii
definitive a hotărârii prin care se dispune amânarea aplicării pedepsei, dar este epuizată
ulterior acestui moment, va prezenta relevanţă momentul epuizării, aplicându-se regula
generală (evident, cu excepţia infracţiunii progresive)', căci la acest moment infracţi
unea îşi dobândeşte fizionomia definitivă.
Se ridică însă întrebarea ce se întâmplă dacă suntem în prezenţa unei infracţiuni cu

durată de consumare în timp {spre exemplu, o infracţiune continuă sau continuată) care se
consumă în termenul de supraveghere, dar se epuizează ulterior împlinirii acestuia. O astfel
de soluţie pare iniţial să nu prezinte relevanţă pentru revocare, având în vedere că este
necesar şi ca aceasta să fie descoperită în termen. Or, descoperirea infracţiunii, de regulă,
conduce la o întrerupere de fapt a acesteia, determinând epuizarea ei 2 • Totuşi, ipoteze -
deşi rarisime în realitate - se pot imagina: spre exemplu, ne gândim la ipoteza unei
persoane supravegheate, despre care în termenul de supraveghere se află că a răpit o
1
I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 196; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală,
cit. supra, 2017, p. 404, arătându-se că în acest caz suntem în prezenţa revocării amânării, iar nu a anulării
acesteia.
2
Pentru detalii, a se vedea supra, cap. Vil,§ 576.
persoană, pe care o privează de libertate într-un loc necunoscut, cu ajutorul unei alte
persoane, a cărei identitate este necunoscută. Într-un astfel de caz, prin excepţie, infrac-
ţiunea continuă este consumată în termen, descoperită în termen, dar nu putem nega că
nu suntem în prezenţa unei întreruperi de fapt-chiar dacă se dispune arestarea preventivă
faţă de persoana supravegheată, lipsirea de libertate continuă să se săvârşească în timp
real, iar infractorul nostru continuă să fie participant la aceasta. O variantă ideală ar fi să
intervină condamnarea definitivă a acestuia pentru infracţiunea continuă de lipsire de
libertate în mod ilegal până la împlinirea termenului de supraveghere, ceea ce ar repre-
zenta o întrerupere de drept şi ar conduce la epuizarea la acel moment a infracţiunii. în
cazul foarte probabil în care însă aceasta nu se reuşeşte, credem că, prin excepţie, trebuie
să dăm relevanţă faptului că în termenul de supraveghere persoana a avut totuşi o conduită
cu conotaţie penală (ulterior consumării, actul prelungit în timp are, fără doar şi poate,
caracter infracţional)'. Astfel, nu putem nega că infractorul a comis un act cu relevanţă
penală în termenul de supraveghere - orice altă interpretare ar putea conduce la soluţii
absurde, în care infractorul să pretindă că fapta a fost săvârşită şi ulterior împlinirii terme-
nului de supraveghere 1 pentru a nu mai permite revocarea amânării aplicării pedepsei 2 •
În măsura în care infracţiunea nu este descoperită în termen, aşa cum am arătat deja 31
ne menţinem opinia în privinţa identificării momentului săvârşirii acesteia 1 doar că nu va
prezenta relevanţă pentru revocare, ci doar pentru „limitarea" efectelor definitive ale
amânării.
1260. Se observă că revocarea nu poate interveni decât dacă se pronunţă

condamnarea pentru noua infracţiune (1,), cu alte cuvinte, se aplică pedeapsa pentru
aceasta. Per a contraria, în cazul în care s-ar dispune renunţarea la aplicarea pedepsei
sau amânarea aplicării pedepsei pentru li, amânarea aplicării pedepsei (pentru Io)
rămâne neafectată. Pentru argumentele expuse cu ocazia analizei condiţiei renunţării,
nu credem că se poate dispune legal renunţarea la aplicarea pedepsei pentru 11 (prin
ipoteză, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, căci este concurentă cu Io şi a fost
comisă înainte de împlinirea termenului de supraveghere 4 ).
1
În acelaşi sens, A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 183 (autorii arătând că revocarea va opera fără a mai
interesa momentul epuizării, 1 ,esenţial fiind ca un act cu relevanţă penală să se fi comis înăuntrul acestui
termen"). Ase vedea şi M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 404, respectiv I. Borlan,
Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 196. A se vedea şi supra, § 1202, § 1249. în acelaşi sens,
concluziîle Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 1/1987, cit. supra, unde s-a arătat, pe marginea revocării
suspendării în cazul comiterii infracţiunii continue sau continuate, că termenele care curg în favoarea
infractorului 1,( ... ) neîndoielnic nu pot curge în favoarea lui, cât timp este infractor, când comite fapte ce îi
angajează 1 potrivit legii, răspunderea penală".
2
Un autor prezintă şi ipoteza în care fapta a fost consumată anterior rămânerii definitive a hotărârii
de amânare, dar epuizată după acest moment, pronunţându-se în favoarea revocării amânării- I. Borlan 1
Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p.198 {exemplul pleacă de la o speţă din jurisprudenţa instanţei
supreme-C.S.J., s. militară, dec. nr. 19/1995 (citată de 1.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a executării
pedepsei. Culegere de practică judiciară, cit. supra, pp.132-133)-, în care instanţa a reţinut că infracţiunea
de tâlhărie comisă în formă continuată s-a consumat anterior deciziei de condamnare, dar s-a epuizat după
rămânerea definitivă a acesteia].
'Supra, § 1249.
4
În sens contrar, I. Borlan, Amânarea aplicărîi pedepsei..., cit. supra, pp. 203-204, autorul făcând
referire doar la condiţiile de dispunere a amânării, fără a se raporta la prevederile art. 80 alin. (3) C.pen.,
520

Aşadar, este necesar ca infracţiunea să fie comisă ulterior rămânerii definitive a
hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei. De altfel, aceasta este dife-

obligatorie să fie condiţionată de existenţa unui element intenţional aflat la bază. Astfel,
orice infracţiune, indiferent de gravitate, în măsura în care este comisă cu intenţie


de condamnare), chiar după expirarea termenului de supraveghere.


durată de consumare în timp (spre exemplu, o Infracţiune continuă sau continuată) care se
conduce la o întrerupere de fapt a acesteia, determinând epuizarea ei 2 • Totuşi, ipoteze -
1
1. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... 1 cit. supra, p. 196; M. Udroiu, Drept penal. Partea generată,
acesteia.
2
Pentru detalii, a se vedea supra, cap. Vil,§ 576.

hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei. De altfel, aceasta este dife-

obligatorie să fie condiţionată de existenţa unui element intenţional aflat la bază. Astfel
orice infracţiune, indiferent de gravitate, în măsura în care este comisă cu intenţi~


de condamnare), chiar după expirarea termenului de supraveghere.


durată de consumare în timp (spre exemplu, o infracţiune continuă sau continuată) care se
conduce la o întrerupere de fapt a acesteia, determinând epuizarea ei 2 . Totuşi, ipoteze -
1 I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 196; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală,
acesteia.
2
Pentru detalii, a se vedea supra, cap. VII,§ 576.
persoană, pe care o privează de libertate într-un loc necunoscut, cu ajutorul unei alte
persoane, a cărei identitate este necunoscută. Într-un astfel de caz, prin excepţie, infrac-
ţiunea continuă este consumată în termen, descoperită în termen, dar nu putem nega că
nu suntem în prezenţa unei întreruperi de fapt-chiar dacă se dispune arestarea preventivă
faţă de persoana supravegheată, lipsirea de libertate continuă să se săvârşească în timp
real, iar infractorul nostru continuă să fie participant la aceasta. O variantă ideală ar fi să
intervină condamnarea definitivă a acestuia pentru infracţiunea continuă de lipsire de
libertate în mod ilegal până la împlinirea termenului de supraveghere, ceea ce ar repre-
zenta o întrerupere de drept şi ar conduce la epuizarea la acel moment a infracţiunii. În
cazul foarte probabil în care însă aceasta nu se reuşeşte, credem că, prin excepţie, trebuie
să dăm relevanţă faptului că în termenul de supraveghere persoana a avut totuşi o conduită
cu conotaţie penală (ulterior consumării, actul prelungit în timp are, fără doar şi poate,
caracter infracţional)1. Astfel, nu putem nega că infractorul a comis un act cu relevanţă
penală în termenul de supraveghere - orice altă interpretare ar putea conduce la soluţii
absurde, în care infractorul să pretindă că fapta a fost săvârşită şi ulterior împlinirii terme-
nului de supraveghere, pentru a nu mai permite revocarea amânării aplicării pedepsei 2 •
În măsura în care infracţiunea nu este descoperită în termen, aşa cum am arătat deja 3,
ne menţinem opinia în privinţa identificării momentului săvârşirii acesteia, doar că nu va
prezenta relevanţă pentru revocare, cî doar pentru „limitarea" efectelor definitive ale
amânării.
1260. Se observă că revocarea nu poate interveni decât dacă se pronunţă

condamnarea pentru noua infracţiune (h), cu alte cuvinte, se aplică pedeapsa pentru
aceasta. Per a contraria, în cazul în care s-ar dispune renunţarea la aplicarea pedepsei
sau amânarea aplicării pedepsei pentru h, amânarea aplicării pedepsei (pentru 10 )
rămâne neafectată. Pentru argumentele expuse cu ocazia analizei condiţiei renunţării,
nu credem că se poate dispune legal renunţarea la aplicarea pedepsei pentru 11 (prin
ipoteză, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, căci este concurentă cu 10 şi a fost
comisă înainte de împlinirea termenului de supraveghere 4 ).
1
În acelaşi sens, A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 183 (autorii arătând că revocarea va opera fără a mai
teresa momentul epuizării, ,,esenţial fiind ca un act cu relevanţă penală să se fi comis înăuntrul acestui
ermen"). Ase vedea şi M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 404, respectiv I. Borlan,
mânarea aplicărH pedepsei... , cit. supra, p. 196. A se vedea şi supra, § 1202, § 1249. În acelaşi sens,
oncluziile Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 1/1987, cit. supra, unde s-a arătat, pe marginea revocării
spendării în cazul comiterii infracţiunii continue sau continuate, că termenele care curg în favoarea
nfractorului ,,( ... ) neîndoielnic nu pot curge în favoarea lui, cât timp este infractor, când comite fapte ce îl
ngajează, potrivit legii, răspunderea penală".
2
Un autor prezintă şi ipoteza în care fapta a fost consumată anterior rămânerii definitive a hotărârii
e amânare, dar epuizată după acest moment, pronunţându-se în favoarea revocării amânării -1. Borlan,
mânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 198 [exemplul pleacă de la o speţă din jurisprudenţa instanţei
upreme-C.S.J., s. militară, dec. nr. 19/1995 (citată de 1.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a executării
edepsei. Culegere de practică judiciară, cit. supra, pp. 132-133)-, în care instanţa a reţinut că infracţiunea
e tâlhărie comisă în formă continuată s-a consumat anterior deciziei de condamnare, dar s-a epuizat după
ămânerea definitivă a acesteia].
3
Supra, § 1249.
4
În sens contrar, l. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, pp. 203-204, autorul făcând
eferire doar la condiţiile de dispunere a amânării, fără a se raporta la prevederile art. 80 alin. (3) C.pen.,
În schimb, posibilitatea dispunerii amânării aplicării pedepsei pentru 11 era contro-

versată în doctrină, fiind exprimate opinii în favoarea ambelor soluţii 1 . În opinia noastră,
teoretic, se putea dispune soluţia amânării aplicării pedepsei pentru h, neexistând vreun
impediment din perspectiva condiţiilor de „legalitate" (obiective) de dispunere, acestea
făcând referire doar la condamnare - or, situaţia-premisă consta în faptul că pentru 10 nu
s-a pronunţat condamnarea, ci amânarea aplicării pedepsei. însă existenţa hotărârii
anterioare de amânare, cumulată cu elementul intenţional cu care a fost comîsă cea de-a
doua infracţiune, determina de cele mai multe ori instanţa să ajungă la concluzia că pentru
cea de-a doua infracţiune nu era oportun/temeinic/fondat să dispună o nouă soluţie de
amânare, pronunţând condamnarea. Din punct de vedere legal însă, nu credeam că exista
o obligaţie în acest sens strict prin raportare la existenţa hotărârii de amânare anterioare.
1261. Relativ recent însă, aşa cum am precizat deja, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a pronunţat o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unei probleme de drept', stabilind
că, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere a/
amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua
infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt ob/igatorii3•
Fără a insista, arătăm că argumentele instanţei rezidă într-o pretinsă interpretare

gramaticală a sintagmei „dacă sunt întrunite următoarele condiţii" din cuprinsul art. 83
alin. (1) C.pen. Astfel, s-a considerat că „nu poate fi interpretată în mod unilateral condiţia
prevăzută la art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal", ci doar conjugat cu cea de la art. 83
alin. (1) lit. d) C.pen. - ,,or, săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate sau cu intenţie
depăşită tocmai pe parcursul perioadei determinate pentru care s-a impus supravegherea
conduitei persoanei conduce la neîndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. d)
din Codul penal". Fără a contesta corectitudinea acestei afirmaţii, observăm însă că
instanţa supremă face o confuzie între condiţiile de )egalitate" şi cele de „oportunitate".
Este (era) doar atributul instanţei care judecă noua infracţiune să stabilească, ţinând seama
de dispoziţiile de la art. 83 alin. (1) lit. d) C.pen., dacă persoana se poate îndrepta fără
aplicarea imediată a pedepsei.
În fine, în considerarea caracterului obligatoriu pentru viitor al soluţiei instanţei
supreme 1 simpla comitere a unei infracţiuni ce are la bază un element intenţional va
determina instanţa să dispună condamnarea 1 iar, odată dispusă această soluţie, revocarea
va interveni obligatoriu şi fără discuţie 4 • Precizăm că instanţa, sesizată fiind doar în raport
deşi nu neagă că infracţiunile sunt concurente (cu toate că, aşa cum am arătat, într-un alt context sunt
observate şi consecinţele textului amintit-ibidem, p. 233).
1
A se vedea şi: A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp. 185-185; I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit.
supra, p. 203 (deşi autorul se pronunţă de lege ferenda în sensul revocării dacă s-a stabilit pedeapsa). În
sens contrar, considerând că nu s-ar putea dispune amânarea aplicării pedepsei pentru noua infracţiune,
2
1.C.C.J. H.P., dec. nr. 24/2017, precit.
3
Precizăm că opinia Facultăţii de Drept din Cluj trimisă la dosarul cauzei a fost fermă în favoarea
posibilităţii teoretice a instanţei de a dispune amânarea aplicării pedepsei şi pentru această infracţiune.
4
Doar în cadrul unei note de subsol, arătăm că un autor tratase in extenso problema analizată de
instanţa supremă, arătându-se că cerinţa suplimentară a condamnării reprezintă o „reminiscenţă" a
Codului anterior, fiind în prezenţa unei formulări nefericite a legii. Cu toate acestea, autorul - deşi critică
cu ipoteza infracţiunii intenţionate, a făcut referire doar la aceasta. Pentru identitate de

raţiune, credem însă că soluţia va trebui să fie aceeaşi şi în cazul infracţiunii săvârşite cu
intenţie depăşită. În acest sens, arătăm că în considerente instanţa a tratat la comun
ipoteza infracţiunii intenţionate cu cea a infracţiunii săvârşite cu intenţie depăşită.
5.2. Revocarea facultativă
1262. Există un singur caz de revocare facultativă a amânării aplicării pedepsei, şi

anume ipoteza comiterii unei infracţiuni din culpă, în termenul de supraveghere. Practic,
acest caz de revocare este „grefat" cu totul pe ultimul caz de revocare obligatorie mai sus
prezentat, al comiterii unei infracţiuni, cu unica excepţie că forma de vinovăţie ce caracte-
rizează infracţiunea nou-comisă este culpa. Acest element de diferenţiere permite
instanţei să aibă drept de opţiune în privinţa revocării, deoarece elementul de rea-cre-
dinţă sau de perseverenţă infracţională a persoanei supravegheate se estompează în
considerarea formei de vinovăţie a culpei, reţinute în cazul noii infracţiuni.
Astfel, potrivit art. 88 alin. (4) C.pen., ,,dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din
culpă, instanţa poate menţine sau revoca amânarea aplicării pedepsei". Plecând de la acest
text, ţinem să facem câteva precizărî, pentru a încerca să dăm unele indicii instanţei. Astfel„
deşi textul sugerează că s-ar putea menţine amânarea aplicării pedepsei chiar şi în cazul în
care instanţa dispune condamnarea la o pedeapsă cu închisoare în regim de executare
pentru infracţiunea săvârşită din culpă1, soluţia nu poate fi acceptată 2 • În realitate, credem
că instanţa va decide menţinerea amânării aplicării pedepsei în cazul în care dispune
amânarea aplicării pedepsei şi pentru infracţiunea din culpă (ca în cazul infracţiunii
intenţionate sau praeterintenţionate) sau în măsura în care dispune aplicarea unei pedepse
cu amenda 3 ori o pedeapsă cu închisoarea, a cărei executare este suspendată sub
textul de lege- arată în mod corect că dispoziţiile legale permit, de lege lata, amânarea aplicării pedepsei
pentru infracţiunea comisă în termenul de supraveghere, respectiv că, de lege ferenda, ar trebui modificat
, textul de lege în sensul că simpla stabilire a pedepsei va conduce la revocarea amânării - pentru detalii, a
se vedea I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 203. În acelaşi sens, un alt autor propune
de lege ferenda modificarea art. 88 C.pen. prin înlăturarea condiţiei condamnăriî - A.V. lugan, op. cit.,
p. 171. În mod evident, instanţa supremă a considerat însă că şi de lege lata poate oferi o soluţie pretoriană -
deşi corectă, poate, din punctul de vedere al oportunităţii, din punctul de vedere al legalităţiî, soluţia
reprezintă un exemplu prototipic de analogie în defavoarea inculpatului, obligatorie acum pentru instanţe
(sic!).
1
C. Mitrache, Consideraţii privind amânarea... , cit. supra, p. 72; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit.,
2014, p. 474.
2
În acelaşi sens: M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 409; V. Paşca, Drept
penal..., cit. supra, p. 569, autorul ultim citat arătând că, dacă instanţa apreciază că pentru noua infracţiune
din culpă „se impune aplicarea unei pedepse privative de libertate în regim penitenciar, revocarea amânării
aplicării pedepsei este obligatorie, neexistând varianta nerevocării acesteia şi executarea doar a pedepsei
aplicate pentru infracţiunea săvârşită din culpă, deoarece executarea în regim penitenciar a celei de-a doua
pedepse face inaplicabile măsurile de supraveghere şi obligaţiile stabilite de instanţă".
3
În acelaşi sens, A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 186. Admiţându-se soluţia, în doctrină se arată însă că
este posibil ca şi amenda aplicată să conducă la probleme, în măsura în care aceasta nu este executată cu
supraveghere 1 . Executarea amenzii (care, în sine, nu implică privare de libertate), respectiv

suspendarea executării pedepsei aplicate sub supraveghere sunt modalităţi de executare
compatibile cu menţinerea primei amânări 2 •
În fine, arătăm că, trecând de regimul facultativ al revocării în acest caz, infracţiunea
comisă din culpă nu prezintă niciun alt element particular: dacă instanţa alege să revoce
amânarea, aceasta va urma regimul de drept comun în privinţa efectelor (a se vedea
secţiunea de mai jos).
5.3. Efectele revocării
1263. În materia efectelor revocării, va trebui să facem distincţie în funcţie de

motivele revocării: nerespectarea măsurilor de supraveghere, neexecutarea obligaţiilor
sau neîndeplinirea integrală a obligaţiilor civile, respectiv comiterea unei noi infracţiuni
(indiferent de forma de vinovăţie 3 ) în termenul de supraveghere.
1264. Dacă revocarea se dispune din alte cauze decât comiterea unei noi infracţiuni,
instanţava dispune revocarea amânării aplicării pedepsei (pasul 1), respectiv aplicarea
pedepsei (pasul 2). Pedeapsa astfel aplicată [indiferent că este vorba de amendă,
închisoare sau închisoare pe lângă care apare şi amenda (fie ca urmare a sistemului de
la concursul de la infracţiuni, fie că este vorba despre amenda de la art. 62 C.pen.)l va
rea-credinţă, persoana nu îşi dă consimţământul la executare prin prestarea unei munci neremunerate în
comunităţii sau nu prestează munca în condiţiile stabilite de instanţă -1. Borlan, Amânarea aplicării
folosul
pedepsei... , cit. supra, pp. 209-210. Totuşi, se arată că incompatibilitatea nu este generată de hotărârea de
condamnare la pedeapsa amenzii per se, ci de cauze subsecvente acesteia {sunt date şi alte exemple, cum
ar fi revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere dispuse pentru infracţiunea din culpă),
impunându-se de lege ferenda intervenţia legiuitorului pentru reglementarea clară a acestor cazuri,
existând un vid legislativ în materie.
1
Opinăm în sensul menţinerii amânării iniţiale în cazul în care se dispune suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere pentru infracţiunea din culpă, căci, în cazul în care instanţa ar revoca amânarea
iniţială a pedepsei, nu mai este posibilă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante,
ca urmare a prevederilor de la art. 91 alin. (3) lit. b) C.pen., potrivit cărora nu se poate dispune suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere dacă 11 aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior
amânarea a fost revocată".
2
A se vedea şi: I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, pp. 207-208; M. Udroiu, Drept
penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 408; V. Paşca, Drept penal... , cit. supra, p. 569. Autorul preci-
zează că, ,,deşi legea nu prevede, considerăm că, în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă în termenul de
încercare al amânării aplicării pedepsei, nerevocarea pedepsei anterioare se justifică numai în măsura în
care şi pentru infracţiunea din culpă se dispune amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea pedepsei sub
supraveghere". În realitate, în măsura în care pentru infracţiunea din culpă se amână aplicarea pedepsei,
instanţa nu are posibilitatea să revoce amânarea iniţială, discuţia purtându-se doar pe ipoteza suspendării
sub supraveghere. În acelaşi sens, a se vedea A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp.186-187.
3
Efectele sunt similare, odată ce intervine revocarea, astfel că ipoteza va fi tratată unitar, fără a mai
face distincţii în funcţie de forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită noua infracţiune - a se vedea şi
I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 216.
fi, obligatoriu şi fără excepţie, cu executare efectivă. Nu va fi posibilă dispunerea

suspendării executării pedepsei sub supraveghere cu privire la această pedeapsă, dat
fiind că art. 88 alin. (1)-(2) C.pen. prevede expres că „instanţa revocă amânarea şi
dispune aplicarea şi executarea pedepsei" (s.n.). În acelaşi sens, art. 91 alin. (3) lit. b)
c.pen., incident în materia condiţiilor în care se poate dispune suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, prevede imperativ că aceasta nu se va putea dispune dacă
,,aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată".
Subliniem că instanţa care soluţionează revocarea amânării aplicării pedepsei nu
realizează o operaţiune de individualizare judiciară: pedeapsa aplicată şi care se va pune
în executare este exact pedeapsa iniţial individualizată judiciar de instanţa care a dispus
amânarea aplicării acesteia. Pedepsele complementare ale interzicerii exercitării unor
drepturi şi pedepsele accesorii care se vor executa sunt cele care au fost stabilite iniţial
pe lângă pedeapsa principală, neputându-se stabili altele în mod suplimentar, respectiv
înlătura unele dintre cele iniţial dispuse.
Insistăm asupra acestor aspecte deoarece este posibil ca până la intervenirea revocării
să fi trecut o durată relevantă din termenul de supraveghere, timp în care este posibil să fi
fost executate mare parte a obligaţiilor. Or, aşa cum am arătat, acestea, practic, au
conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi iniţial stabilite,
venind să complinească faptul că această pedeapsă nu este aplicată, ca urmare a amânării
aplicării pedepsei principale. Invariabil, ca urmare a revocării amânării, se va ajunge ca, pe
lângă executarea obligaţiei pe durata termenului de supraveghere (până la momentul
revocării), să
se execute apoi şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi, pe durata expres stabilită de instanţă la momentul iniţial, prin hotărârea de
amânare a aplicării pedepsei.
1265. Atunci când revocarea e determinată de săvârşirea unei noi infracţiuni,

premisa revocării o reprezintă faptul că o instanţă, judecând persoana supravegheată
pentru comiterea acestei infracţiuni, a dispus aplicarea pedepsei pentru infracţiunea
nou-comisă (soluţie procesuală de condamnare). Ulterior, această instanţă va trebui să
soluţioneze şi pluralitatea de infracţiuni, luând în considerare şi infracţiunea pentru care
s-a dispus iniţial amânarea aplicării pedepsei.
Prin urmare, instanţa care soluţionează noua infracţiune parcurge următorii paşi:
Pasul 1: ulterior constatării că persoana supravegheată a comis infracţiunea nouă,
se stabileşte şi aplică o pedeapsă pentru aceasta (soluţie de condamnare);
Pasul 2: se dispune revocarea amânării aplicării pedepsei iniţiale, cu consecinţa
plicării pedepsei pentru prima infracţiune {soluţie de condamnare);
Pasul 3: se vor contopi pedepsele pentru infracţiuni, întotdeauna conform
sistemului sancţionator de la concursul de infracţiuni (unica formă de pluralitate de
infracţiuni ce poate exista între cele două infracţiuni');
1
Ca urmare a faptului că nu avem o hotărâre de condamnare, ci una de amânare a aplicării pedepsei
Pentru infracţiunea pentru care la acest moment intervine revocarea amânării (a se vedea şi C. Mîtrache,
Pasul 4: rezultanta astfel obţinută va fi executată efectiv1 .
1266. o ipoteză ce merită analizată în acest context priveşte cazul în care avem o
amânare a aplicării pedepsei dispusă pentru h, iar în termenul de supraveghere se comite
o nouă infracţiune, săvârşită din culpă (C,). Instanţa dispune amânarea aplicării pedepsei
pentru C2, astfel că nu intervine revocarea amânării aplicării pedepsei pentru li, termenele
de supraveghere pentru cele două amânări curgând în paralel.
Să presupunem că se comite o altă infracţiune, I,, intenţionată şi de mare gravitate. în
funcţie de momentul în care se săvârşeşte această infracţiune, soluţiile vor fi diferite
(presupunem că celelalte condiţii ale revocării ar fi îndeplinite). Astfel:
a) dacă I, este săvârşită după împlinirea termenului de supraveghere pentru li, dar în
termenul pentru C2, se va revoca doar această amânare, urmând să valorificăm concursul
de infracţiuni existent între aceste două infracţiuni;
b) dacă I, este comisă anterior împlinirii ambelor termene de supraveghere, vom
revoca ambele amânări. Pedeapsa rezultantă finală va fi obţinută ca urmare a aplicării
tratamentului sancţionato, de la concurs între pedepsele aplicate pentru toate cele trei
infracţiuni.
§6. Anularea amânării aplicării pedepsei
6.1. Preliminarii
1267. Cu ocazia prezentării anulării renunţării la aplicarea pedepsei am insistat

asupra condiţiilor, efectelor şi problemelor care se pot ivi în jurisprudenţă, evident,
având în vedere specificul instituţiei acolo tratate.
C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 474). În sens contrar, s-a arătat că nici în ipoteza în care pedeapsa a cărei
aplicare a fost amânată este mai mare de un an şi infracţiunea este intenţîonată sau praeterintenţionată
nu vom fi în prezenţa recidivei, deoarece legiuitorul a prevăzut „că în acest caz pedeapsa se stabileşte
potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni" (V. Paşca, Drept penal... , cit. supra, p. 569). De altfel,
încercând săidentifice o formă de pluralitate în acest caz, acelaşi autor ajunge la concluzia că suntem în
prezenţa 1,unei pluralităţi intermediare, între cele două infracţiuni existând o hotărâre definitivă de
condamnare". Evident, nu putem împărtăşi această opinie, căci forma pluralităţii de infracţiuni nu decurge
din indicaţia legiuitorului privind tratamentul sancţionator incident, ci din faptul că nu avem condiţiile
recidivei sau ale pluralităţii intermediare, lipsindu-ne condiţia hotărârii de condamnare de la termenul 1.
Prin urmare, fără discuţie, aceasta nu poate fi decât concursul de infracţiuni. Eroarea este reluată şi de alţi
autori [C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci, op. cit., p.148, care susţin că, ,,în opinia legiuitorului
noului Cod penal, nu suntem deci în prezenţa unui caz de recidivă postcondamnatorie, deşi s-a pronunţat
o hotărâre de condamnare prin care s-a stabilit o pedeapsă (chiar dacă s-a dispus amânarea aplicării z
pedepsei)"].
1
A se vedea şi M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 404. Autorul arată că"
rezultanta finală va urma „a fi executată în regim de detenţie" - soluţia este corectă în măsura în care-i;
discutăm despre pedeapsa închisorii aplicată măcar în cazul unei infracţiuni. Totuşi, este posibil ca ţ
rezultanta să fie pedeapsa cu amenda (revocarea amânării aplicării pedepsei amenzii iniţiale intervine dacă"
se dispune condamnarea pentru noua infracţiune, nu obligatoriu condamnarea la pedeapsa închisorii), caz {
în care- evident-aceasta se va executa prin plată, conform regimului de drept comun al pedepsei amenzii.::,
În cele ce urmează, ţinând seama de faptul că raţiunea anulării şi condiţiile pentru
dispunerea acesteia sunt parţial similare, analiza noastră va fi mai sintetică, axându-ne
în principal pe elementele reglementate în mod diferit, respectiv pe problemele
practice ce se pot ivi în jurisprudenţă.
6.2. Condiţii pentru dispunerea anulării
1268. Potrivit art. 89 C.pen., anularea se dispune dacă sunt îndeplinite condiţiile
următoare, în mod cumulativ:
a) Persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să fi săvârşit

anterior rămânerii definitive a hatărârii o altă infracţiune
1269. Elementul-reper temporal este momentul rămânerii definitive a hotărârii de
amânare, situaţia-premisă fiind reprezentată de săvârşirea unei alte infracţiuni anterior
acestui moment.
Stabilirea momentului comiterii infracţiunii, în special în cazul infracţiuni/ar cu

durată de consumare în timp, rămâne, de regulă, momentul epuizării acesteia. Astfel,
aşa cum s-a arătat în doctrină, dacă momentul consumării este anterior rămânerii
definitive a hotărârii de amânare, iar cel al epuizării ulterior acestui moment, ne situăm
pe terenul revocării'.
La acest moment însă, odată ce am înţeles raţiunea, condiţiile şi mecanismul revocării,

revenim asupra unui posibil exemplu. Este cazul unei infracţiuni continue sau continuate
(Io) care se consumă anterior săvârşirii infracţiunii (1,) pentru care la momentul A (amânare)
o instanţă dispune prin hotărâre definitivă amânarea aplicării pedepsei.
În măsura în care Io se epuizează în termenul de supraveghere, fără doar şi poate,
acesta va fi momentul luat în calcul, antrenând - sub rezerva îndeplinirii celorlalte condiţii -
revocarea amânării.
Ce se întâmplă însă dacă momentul epuizării pentru 10 survine ulterior împlinirii
termenului de supraveghere, dar fapta a fost descoperită în termen (exemplul lipsirii de
libertate în mod ilegal, când infractorul nu eliberează victima 2)? În acest caz, ne menţinem
opinia că ne vom raporta nu atât la momentul consumării ori la cel al epuizării, ci la faptul
că ulterior dispunerii amânării a fost comis 1 în termenul de supraveghere, un act cu
relevanţă penală. Prin urmare, se va revoca amânarea aplicării pedepsei 3 •
În măsura în care Io nu este descoperită în termenul de supraveghere, nu se poate
pune problema de revocare (nici de anulare, de altfel), astfel că rămâne doar să dăm
relevanţă faptului că în termenul de supraveghere a fost comisă o infracţiune, motiv pentru
care efectele amânării sunt „limitate 114, conform art. 90 alin. (1) C.pen.
1
I. Borlan, Amânarea aplicării pedepseL., cit. supra, p. 223.
2
Supra, § 1259.
3
Pentru o soluţie similară, dar în cazul revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a
se vedea A.V. lugan, op. cit., pp. 253-254.
4
Supra, § 1249.
b) Infracţiunea să fie descoperită în termenul de supraveghere

1270. Din perspectiva descoperirii infracţiunii, toate elementele prezentate cu
ocazia anulării renunţării îşi păstrează valabilitatea: prezintă importanţă descoperirea
faptei, în mod real, iar nu identitatea (fie ea probabilă) a persoanei care a comis-o1 . Mult
mai coerent, acum însă textul de lege limitează descoperirea infracţiunii la durata
termenului de supraveghere, soluţie corectă, căci ulterior împlinirii acestui termen, în
principiu, amânarea aplicării pedepsei şi-a produs efectele definitive.
Ne menţinem opinia expusă în privinţa infracţiunilor despre care autorităţile au

cunoştinţă, dar juridic nu au „pârghii" legale pentru a le valorifica. Facem referire la ipoteza
în care instanţa care dispune amânarea aplicării pedepsei pentru h are informaţii la dosar
despre faptul că persoana este suspectată de comiterea unei alte infracţiuni (Io) ori poate
este trimisă deja în judecată sau poate chiar s-a pronunţat deja o primă hotărâre, dar
procesul în care discutăm despre amânare se află în faţa instanţei de apel, nefiind legal
posibilă reunirea cauzelor. în schimb, în măsura în care informaţiile erau la dosar, iar
acestea puteau fi valorificate, existând deja o hotărâre definitivă pentru 10, iar instanţa a
omis, din diverse motive, să le analizeze, suntem în prezenţa unei greşeli de judecată ce
poate fi cenzurată doar prin intermediul căilor de atac, iar nu al instituţiei anulării.
În acest context, arătăm doar că între cele două infracţiuni se vor putea imagina toate
formele pluralităţii de infracţiuni-concurs, pluralitate intermediară, recidivă postcondam-
natorie sau postexecutorie2 -, cu precizarea foarte importantă că, în toate cazurile în care
nu vom fi în prezenţa concursului, termenul I va fi reprezentat de hotărârea pronunţată
pentru Io, adică infracţiunea ce „declanşează" mecanismul anulării.
c) Pentru această infracţiune se aplică o pedeapsă cu închisoarea chiar după

Împlinirea termenului de supraveghere
1271. Această ultimă condiţie necesar a fi îndeplinită pentru a se putea dispune
anularea amânării este cea care aduce elementul specific ipotezei analizate 3 •
Conform art. 89 alin. (1) C.pen., pentru infracţiunea comisă anterior dispunerii
amânării şi care a fost descoperită în termenul de supraveghere este necesar să se aplice
o pedeapsă cu Închisoarea, chiar după împlinirea termenului de supraveghere. Teza
finală, privind momentul în care poate interveni hotărârea pentru această infracţiune,
corespunde anulării de la renunţarea aplicării pedepsei, motiv pentru care nu insistăm.
1
în sens contrar, I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, pp. 225-226, autorul făcând
distincţii între formularea textelor de lege de la revocare şi anulare, concluzionând că la anulare este
necesară şi descoperirea infractorului. Fără a relua discuţiile purtate la anularea renunţării, considerăm că,
de lege ferenda, ar fi indicată reformularea textelor de la anularea renunţării/amânării/suspendării/ ,
liberării, astfel încât reiasă clar necesitatea descoperirii faptei.
2
Ibidem, pp. 226-227, autorul revenind asupra unei opinii anterior exprimate şi admiţând că inclusiv
în caz de recidivă postexecutorie se va dispune anularea.
3
Precizăm că va fi incidentă anularea chiar dacă s-a luat o măsură educativă privativă de libertate
pentru infracţiunea nou-descoperită, conform art. 130 C.pen. Asupra acestei ipoteze vom reveni însă cu
ocazia analizei instituţiei măsurilor educative, în următorul volum al lucrării.
tndividualizarea judiciară a executării pedepselor 529
Lecturând însă cu atenţie textul de lege, ar părea că voinţa legiuitorului este ca doar
o hotărâre de condamnare, ba mai mult, una la pedeapsa închisorii, să conducă la
anularea amânării. Astfel, în măsura în care s-ar aplica o pedeapsă cu amenda sau s-ar
dispune o soluţie de amânare a aplicării pedepsei pentru noua infracţiune', ar reieşi că
nu se va putea dispune anularea amânării. În realitate, aşa cum vom vedea cu ocazia
analizei efectelor, suntem în prezenţa unei necorelări în utilizarea terminologiei. De
fapt, voinţa legiuitorului este de a interveni anularea în măsura în care se stabileşte o
pedeapsă cu închisoarea pentru infracţiunea nou-descoperită', aspect care rezultă fără
echivoc din dispoziţiile art. 89 alin. (2) C.pen.3.
Subliniem că nu prezintă relevanţă forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită

infracţiunea ce atrage anularea ori gravitatea acesteia. Mecanismul de declanşare a anulării
este reprezentat de stabilirea pedepsei închisorii pentru această infracţiune (în schimb, nu
există nicio incompatibilitate între executarea efectivă a pedepsei amenzii, simultană cu
existenţa unui termen de supraveghere pendinte, amenda neimplicând privare de
libertate). De altfel, întreaga raţiune a anulării este nu de a sancţiona persoana care persistă
în activitatea infracţională ulterior acordării unui beneficiu de către instanţă (ipoteză ce
corespunde revocării, de unde şi diferenţele făcute la regimul revocării în funcţie de forma
de vinovăţie incidentă), ci de a încerca să corecteze unele erori în realizarea actului de
justiţie.
1272. Încercând să sintetizăm cele mai sus expuse, anularea va interveni dacă
autorităţile judiciare află - cel târziu până la împlinirea termenului de supraveghere -
că mai există o altă infracţiune, comisă anterior dispunerii definitive a amânării.
Suplimentar, pentru această infracţiune trebuie să fie stabilită pedeapsa închisorii.
Acest ultim element al pedepsei închisorii poate interveni printr-o hotărâre rămasă
efinitivă la orice moment temporal: (i) anterior comiterii infracţiunii pentru care s-a
1
în principiu, renunţarea nu s-ar putea dispune pentru 10, deoarece pentru o altă infracţiune
oncurentă - li - s-a stabilit deja o pedeapsă {în acelaşi sens, I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit.
pra, p. 233). Ipotezele în care pentru Io ar putea exista o hotărâre de renunţare ar fi cele în care aceasta
fost dispusă de o instanţă fără ca aceasta să cunoască existenţa lui h {ceea ce ar putea conduce, de fapt,
anularea renunţării) ori în care Io este comisă temporal anterior lui li, iar renunţarea a fost dispusă
terier comiterii h,
În acelaşi sens, M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 411; A.V. lugan, op. cit.,
2
. 177 (autorul ultim citat arată că există şi jurisprudenţă care de lege lata interpretează textul în acest
ns, tocmai pentru a putea produce efecte). În sens contrar, A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 189.
Din textul de lege rezultă că, în măsura în care pentru infracţiunea descoperită s-a dispus renunţarea
3
aplicarea pedepsei, nu va interveni anularea. Soluţia este corectă, însă şansele de a o întâlni în realitate
nt reduse: dacă infracţiunea este dedusă judecăţii ulterior amânării, nu se va putea dispune renunţarea,
arece pentru cealaltă infracţiune concurentă instanţa a stabilit pedeapsa. Dacă renunţarea a fost decisă
ră ca instanţa să cunoască existenţa infracţiunii pentru care a fost dispusă amânarea, e posibil să fim în
_ezenţa anulării renunţării, iar ulterior anulării se va stabili o pedeapsă pentru această infracţiune,
nducând la anularea amânării. Astfel, singura ipoteză viabilă ar fi cea în care s-a dispus renunţarea pentru
rncţiunea descoperită acum, iar apoi s-a comis infracţiunea pentru care s-a dispus amânarea, a cărei
_sibîlă anulare o cercetăm la acest moment.
Partea •
dispus amânarea; (ii) ulterior comiterii infracţiunii, dar anterior rămânerii definitive a
hotărârii de amânare; (iii) ulterior rămânerii definitive a hotărârii de amânare, în
termenul de supraveghere; respectiv (iv) ulterior împlinirii termenului de supraveghere.
Plecând de la aceste posibilităţi, reiese că între infracţiunea pentru care s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei şi cea care declanşează anularea amânării se poate imagina
orice formă a pluralităţii de infracţiuni. De altfel, mai jos, cu ocazia analizei efectelor
anulării, vom vedea că legiuitorul a menţionat explicit acest lucru.
6.3. Efectele anulării
1273. Conform art. 89 alin. (1) teza finală C.pen., în cazul anulării,
pedeapsa pentru
infracţiunea judecată iniţial şi pedeapsa pentru infracţiunea nou-descoperită se vor
contopi, ,,aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni,
recidivă sau pluralitate intermediară" (s.n.).
De regulă, forma de pluralitate de infracţiuni va fi concursul, ce corespunde ipotezei
„clasice", în care infracţiunea ce atrage anularea este judecată ulterior dispunerii
amânării aplicării pedepsei, săvârşirea ei fiind descoperită efectiv de autorităţi doar în
cursul termenului de supraveghere.
Într-o astfel de ipoteză „clasică", instanţa care dispune stabilirea pedepsei pentru
noua infracţiune va anula amânarea aplicării pedepsei, iar apoi va dispune contopirea
pedepselor, în cazul nostru conform sistemului sancţionator specific concursului de
infracţiuni, obţinând astfel o pedeapsă rezultantă.
1274. Însă, aşa cum menţionează şi legiuitorul, se poate să fim şi în prezenţa

recidivei sau a pluralităţii intermediare - în aceste cazuri, aşa cum am arătat deja 1,
termenul I al pluralităţii de infracţiuni va fi infracţiunea care atrage anularea.
Spre exemplu, am fi în prezenţa recidivei postcondomnatorii dacă, ulterior condam-

nării definitive pentru o infracţiune de furt (Io) la pedeapsa închisorii de 2 ani, inculpatul se
sustrage de la executare. Aflat în libertate, comite o altă infracţiune de furt (li), pentru care
o altă instanţă dispune amânarea aplicării pedepsei, neavând informaţii despre prima
condamnare. În termenul de supraveghere se descoperă existenţa condamnării pentru 10,
forma de pluralitate fiind recidiva postcondamnatorie. În măsura în care, în exemplul mai
sus imaginat, pedeapsa pentru Io ar fi fost de un an sau mai mică, am fi în prezenţa unei
pluralităţi intermediare, cu aceleaşi consecinţe din perspectiva anulării amânării aplicării
pedepsei pentru I,.
În schimb, să ne imaginăm că pentru 10 am fi avut o pedeapsă de 3 ani, integral
executată, iar imediat după executarea pedepsei se comite h. în acest caz, am fi în prezenţa
unei recidive postexecutorii2. Profităm de acest ultim exemplu şi arătăm că, dacă h ar fi
1
Supra, § 1270.
2
Caz în care, ulterior anulării amânării, instanţa va reindividualiza pedeapsa stabilită iniţial
limitele majorate de pedeapsă, conform art. 43 alin. (5) C.pen. De altfel, acest caz corespunde dt„atiilor
comisă după împlinirea termenului de reabilitare pentru Io, chiar dacă instanţa care a dispus
amânarea aplicării pedepsei pentru h nu a avut cunoştinţă de condamnare (ce încă era
menţionată în cazier, ştergerea din evidenţă realizându-se doar ulterior dispunerii reabili-
tării judecătoreşti, ceea ce nu este cazul în exemplul nostru), totuşi nu se va dispune
anularea. Aceasta deoarece oricum amânarea aplicării pedepsei ar fi putut fi dispusă în
mod legal, conform art. 83 alin. (1) lit. b) C.pen. Suplimentar, arătăm că, odată anulată
amânarea, nu am mai avea posibilitatea aplicării vreunui tratament sancţionator, deoarece
h nu există starea de recidivă 1 •
între Io şi
1275. În cazul în care se obţine o pedeapsă ulterior valorificării dispoziţiilor din

materia recidivei sau a pluralităţii intermediare, în mod automat, această pedeapsă este
aplicată efectiv, consecinţă a faptului că primul termen era deja o condamnare, fiind
exclusă soluţia amânării aplicării pedepsei.
În schimb, ne întrebăm dacă ar fi, eventual, posibilă suspendarea executării sub

supraveghere a pedepsei rezultante. Evident, discuţia pleacă de la ipoteza în care pentru 10
a fost dispusă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Dacă pedeapsa pentru
Io este cu executare efectivă, orice discuţii îşi pierd relevanţa, căci am încălca autoritatea de
lucru judecat a primei hotărâri dacă ne-am orienta spre o altă modalitate de individualizare
a executării pedepsei. Astfel, să ne imaginăm situaţia unei pluralităţi intermediare: pentru
Io a fost dispusă condamnarea la o pedeapsă de un an, dispunându-se suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei. În termen se comite 11, pentru care instanţa dispune
amânarea aplicării pedepsei, fără a cunoaşte de existenţa 10 • Aflând de 10, se va dispune
anularea amânării şi aplicarea pedepsei pentru 11 [ceea ce va antrena revocarea suspendării
pentru Io, potrivit art. 96 alin. (4) C.pen.]. Odată revocată suspendarea însă, pedeapsa
rezultantă este, în mod obligatoriu, cu executare efectivă 2 • În schimb, în măsura în care h
este o infracţiune comisă din culpă, revocarea suspendării este facultativă -în acest caz, şi
doar în acest caz, credem că instanţa va putea dispune, ulterior anulării amânării, aplicarea
unei pedepse pentru h şi suspendarea sub supraveghere şi a executării acesteia, fără a mai
revoca suspendarea iniţială dispusă pentru Io, În acest caz, vom avea două suspendări în
paralel, fiecare cu propriul termen de supraveghere.
de descoperire ulterioară a recîdivei, prevăzute de art. 43 alin. (6) C.pen. -pentru detalii, a se vedea supra,
cap. VIII,§ 794 şi urm.
1
O altă situaţie o întâlnim în cazul unei condamnări pentru o infracţiune din culpă sau chiar
intenţionată, pentru care s-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea de cel mult un an. Dacă h este comisă după
executarea integrală a acestei pedepse, am fi în prezenţa unei pluralităţi nenumite, ce nu atrage un
tratament sancţionator anume. Totuşi, art. 83 alin. (1) lit. b) C.pen ar funcţiona ca un impediment
„obiectiv'' pentru dispunerea amânării aplicării pedepsei pentru 11, dacă ar fi cunoscut de instanţă. Prin
urmare, pe acelaşi raţionament, odată descoperită situaţia reală a persoanei supravegheate, ar trebui
dispusă anularea amânărîi 1 căci aceasta nu putea fi dispusă în mod legal prima dată.
2
În sens contrar, în doctrină s-a arătat că într-un astfel de caz ar fi posibilă dispunerea suspendării
sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, soluţie ce s-ar impune a fortiori ca urmare a
prevederilor art. 97 alin. (2) C.pen - a se vedea A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 191. Autorii citaţi pierd însă din
vedere faptul că textul indicat face referire la anularea suspendării, iar în prezenta cauză am fi simultan în
Prezenţa anulărîi amânării, dar şi a revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere dispuse
pentru prima infracţiune.
1276. În materia concursului de infracţiuni, alin. (2) al art. 89 C.pen. prevede că,
dacă pedeapsa rezultantă îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 83 C.pen., se poate
dispune amânarea aplicării pedepsei, caz în care termenul de supraveghere s-ar calcula
de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea
aplicării pedepsei'.
Soluţia este logică, deoarece legiuitorul încearcă şi în ipoteza particulară a amânării
aplicării pedepsei să respecte principiul consacrat în materia sancţionării concursului la
art. 40 C.pen., şi anume că persoanei judecate la momente diferite pentru infracţiunile
concurente trebuie să i se aplice acelaşi regim ca persoanei judecate deodată pentru
toate infracţiunile concurente. Or, dacă persoana ar fi fost judecată deodată pentru
infracţiunile concurente şi erau întrunite condiţiile prevăzute de art. 83 C.pen., se putea
dispune amânarea aplicării pedepsei rezultante stabilite pentru concursul de infracţiuni.
Prin urmare, nu ar trebui ca, în cazul atipic al judecării la momente diferite (ipoteză ce
nu îi poate fi reproşată inculpatului), acesta să nu mai poată beneficia de instituţia
amânării. Mai mult, legea prevede că, în cazul în care se va dispune amânarea aplicării
pedepsei rezultante, termenul de supraveghere se va calcula de la momentul dispunerii
primei amânări a aplicării pedepsei (exact cum ar fi fost cazul dacă ar fi fost judecat
deodată pentru toate infracţiunile concurente) 2 •
1277. Subliniem însă că această ipoteză este posibilă doar în cazul în care nu s-ar
încălca astfel autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pentru Io. De exemplu,
soluţia funcţionează perfect în ipoteza clasică în care instanţa care judecă Io, ulterior
stabilirii pedepsei pentru aceasta, anulează amânarea pentru 11, stabileşte rezultanta şi
dispune asupra modalităţii de individualizare a executării pedepser.<au să ne imaginăm
cazul în care două instanţe diferite, necunoscând una de alta, au dispus amânarea aplicării
pedepsei pentru Io, respectiv I,. În acest caz, sunt întrunite condiţiile anulării ambelor
amânări, iar pedeapsa rezultantă obţinută ulterior contopirii va putea face obiectul
amânării aplicării pedepsei, termenul de supraveghere calculându-se de la momentul
primei amânări a aplicării pedepsei.
În schimb, este posibil ca Io, deşi concurentă cu I,, să fi fost judecată definitiv de o
instanţă, care, fără a cunoaşte de li, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării
1Ca un alt efect, s-a arătat că, în cazul în care persoana supravegheată a executat în parte obligaţia
de a presta munca neremunerată în folosul comunităţii din conţinutul amânării ce a făcut obiectul anulării,
chiar dacă nu va opera deducerea, instanţa va ţine seama cu ocazia dispunerii noii amânări de aceasta.
Astfel, se va stabili un număr mai mic de zile-muncă, respectiv nu va fi posibilă depăşirea numărului
maximal prevăzut de lege, în condiţiile în care în final vom avea o unică soluţie de amânare, chiar dacă
dispusă pentru un concurs de infracţiuni - pentru detalii, I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit.
supra,pp.244-245.
2
Evident, nimic nu împiedică instanţa să dispună suspendarea sub supraveghere a executării ,
pedepsei rezultante - spre exemplu, dacă pedeapsa pentru infracţiunea care atrage anularea a fost nu
doar stabilită, ci şi aplicată, automat pedeapsa rezultantă va fi, la rândul său, aplicată. În acest caz, trecând
de incongruenţele generate de unele texte din Codul de procedură penală, instanţa are libertate de alegere
între a dispune executarea efectivă a pedepsei rezultante şi a dispune suspendarea executării acesteia sub
supraveghere -în acelaşi sens, A.V. lugan, op. cit., pp. 179-180, precum şi jurisprudenţa acolo citată.
pedepsei pentru Io. În acest caz, se va dispune anularea amânării aplicării pedepsei pentru
h1 dar anularea suspendării pentru 10 intervine doar dacă pentru !ieste aplicată o pedeapsă
cu închisoarea (dacă pentru h se stabileşte o pedeapsă cu amenda, aceasta se va executa
efectiv, neputând afecta suspendarea iniţială). în măsura în care avem aceste condiţii, se
va dispune anularea suspendării pentru 10 , iar sub rezerva întrunirii condiţiilor de la
suspendare, se va putea dispune suspendarea pedepsei rezultante, sub supraveghere,
termenul de supraveghere calculându-se de la momentul dispunerii suspendării iniţiale
pentru Io (chiar dacă pentru 11 termenul de supraveghere a început să curgă mai repede,
prezintă relevanţă aici doar termenul de supraveghere al suspendării, iar nu cel amânăriî 1 ).
În fine, dacă pentru Io a fost aplicată o pedeapsă cu închisoarea cu executare (readu-
cem aminte că pedeapsa amenzii nu poate conduce la anularea amânării), odată anulată
amânarea aplicării pedepsei pentru h şi stabilită rezultanta, este de domeniul evidenţei că
întreaga rezultantă se va executa în regim de detenţie.
1278. Ca o concluzie, precizăm că, din nefericire, soluţia propusă de legiuitor are şanse
reduse de a funcţiona în practica judiciară. Am arătat mai sus că formularea „s-a aplicat
pedeapsa închisorii" (s.n.) din cuprinsul art. 89 alin. (1) C.pen. este doar o eroare de
terminologie. Însă din prevederile art. 89 alin. (2) C.pen. privind posibilitatea dispunerii
amânării aplicării pedepsei rezultante stabilite în caz de concurs ulterior anulării amânării
aplicării pedepsei rezultă fără echivoc voinţa legiuitorului, motiv pentru care am operat la
anulare cu condiţia pedepsei închisorii stabilite.
Totuşi, trecând peste acest mic „artificiu menit a permite să funcţioneze textul de
11
lege, identificăm alte incongruenţe pe planul dreptului procesual penal. Astfel, art. 582
C.proc.pen. (,,Revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei") prevede la alin. (3) că,
,,dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 88 sau 89 din Codul penal, instanţa,
anulând( ... ) amânarea aplicării pedepsei, dispune condamnarea incu/potului şi executarea
pedepsei stabilite prin hotărârea de amânare, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire
la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară" (s.n.). Aşadar, instanţa,
după ce anulează amânarea aplicării pedepsei, condamnă persoana supravegheată, ba mai
mult, dispune executarea pedepsei stabilite prin hotărârea iniţială de amânare. Constatăm
în acest caz că: (1) odată ce dispune soluţia de condamnare pentru una dintre infracţiunile
concurente 1 este evident că nu mai există alternativa amânării aplicării pedepsei pentru
pedeapsa rezultantă de la concurs; (2) la modul în care textul prevede expres că instanţa
va dispune executarea pedepsei stabilite prin prima hotărâre, ar părea că, în acest caz 1
pedeapsa rezultantă va fi obligatoriu cu executare! Nu va fi posibilă suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei, odată ce una dintre pedepse se va executa 2 •
În sens contrar, I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra, p. 241, autorul considerând că
1
rmenul de supraveghere al suspendării dispuse pentru pedeapsa rezultantă se va calcula de la momentul

otărâriî de amânare, dacă aceasta a fost prima dispusă temporal. În motivare 1 autorul trimite la criterii de
portunitate, în sensul că, dacă prima hotărâre ar fi fost de condamnare, dispunându-se suspendarea, iar
u amânarea, termenul s-ar fi calculat de la acel moment.
În sens contrar, unii autori - sesizând necorelările legislative - arată că, până la corectarea acestora
2
rintr-o intervenţie legislativă, practica judiciară urmează să aplice dispoziţiile în materie în spiritul lor,
trucât intenţia legiuitorului nu poate fi decât ca instituţiile reglementate să-şi producă efectele
ecifice" - în acest sens1 a se vedea L. Postelnicu (Cojocaru), C. Meceanu, Comentariu, în M. Udroiu
oord.), Codul de procedură penală... , cit. supra, p. 2334. Aceeaşi soluţie este propusă şi de un alt autor,
re încearcă găsească şi unele argumente plecând de la raportul dintre dispoziţiile de drept procesual
Din 11 ciclul" propuneri de lege ferenda în cazul amânării, credem că este necesară de
urgenţă o intervenţie atât pe planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual. Astfel, în
primul rând, propunem modificarea sintagmei „pentru care i s-a aplicat pedeapsa
închisorii" din cuprinsul art. 89 alin. (1) C.pen. cu „pentru care i s-a stabilit pedeapsa
închisorii" 1 . Tn al doilea rând, din perspectiva art. 582 C.proc.pen., soluţia credem că ar
consta în abrogarea integrală a alin. (3). Iar alin. (1) ar putea fi modificat în sensul
introducerii la început a trimiterilor la anulare sau revocare, după modelul art. 583
C.proc.pen., ce este perfect funcţional. Astfel, sugerăm următoarea formă a textului:
,,(1) Asupra revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei prevăzute la art. 88 sau 89 din
Codul penal, se pronunţă instanţa, din oficiu( ... )".
1279. O ultimă problemă asupra căreia

ne aplecăm priveşte ipoteza în care sunt
întrunite simultan atât condiţiile anulării, cât şi condiţiile revocării amânării aplicării
pedepsei. Spre exemplu, se descoperă în termenul de supraveghere al amânării aplicării
pedepsei faptul că persoana a comis anterior amânării o altă infracţiune, dar şi că a
săvârşit în termen o a treia faptă.
În acest caz, credem că mecanismul de urmat pentru a determina pedeapsa
rezultantă este următorul:
► se vor stabili pedepse pentru cele două infracţiuni deduse judecăţii;
► se va dispune anularea amânării aplicării pedepsei iniţiale;
► se vor contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, toate cele trei
pedepse;
► pedeapsa rezultantă, astfel determinată, va urma să fie aplicată şi executată. În
sprijinul acestei soluţii, arătăm că, deşi s-a dat prevalenţă anulării, nu se poate face
abstracţie de comiterea în termenul de supraveghere a unei infracţiuni care ar fi atras -
revocarea şi ar fi condus la aplicarea şi executarea pedepsei rezultante'.
penal de la art. 582 C.proc.pen. (ce ar constitui norma generală) şi cele de drept material [art. 89 alin. (2)
C.pen.], ce ar reprezenta norma specială - a se vedea 1. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei... , cit. supra,
p. 242 (autorul citează şi soluţii favorabile amânării, chiar de lege lata).
1
În acelaşi sens, A.V. lugan, op. cit., p. 178. în sens contrar, A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 189, ~
arătându-se că forma actuală a textului, ce trimite la aplicarea pedepsei, este de preferat celei care ar
trimite la stabilirea pedepsei. În sprijinul soluţiei, se arată că anularea este o instituţie-remediu, pentru
ipoteza în care instanţa, cunoscând pe deplin situaţia juridică a infractorului, nu ar fi putut dispune ab initio
amânarea. Or, existenţa unei alte amânări anterioare „nu incomodează în niciun fel instanţa", aspecte
relevate atât de condiţiile pentru dispunerea amânării (ce au ca impediment condamnarea), cât şi de
revocarea amânării pentru cazul comiterii unei noi infracţiuni, ce inteivine doar dacă se dispune
condamnarea pentru aceasta. Totuşi, autorii citaţi admit că soluţia promovată intră în conflict cu
dispoziţiile art. 89 alin. (2) C.pen., criticând „tehnica de legiferare" şi arătând că soluţia alternativă (propusă
de noi) ar conduce la o funcţionare „sănătoasă" a textului de la art. 89 alin. (2) C.pen. Din perspectiva
noastră, instituţia anulării este, într-adevăr, un remediu, dar un remediu inclusiv pentru infractor,
încercând să îl aducă pe acelaşi plan cu situaţia celui care ar fi fost judecat deodată pentru toate
infracţiunile concurente: or, într-o astfel de ipoteză, pedepsele ar fi stabilite şi am avea (eventual) o unică
amânare a pedepsei, iar nu două sau mai multe, ce, eventual, ar coexista (conducând până la urmă la o
situaţie împovărătoare pentru persoana supravegheată şi, fără excepţie, diferită de cea a persoanei care
este judecată deodată pentru toate infracţiunile concurente comise).
2
A se vedea şi I.C.C.J. H.P., dec. nr. 24/2017, la care am mai făcut referire.
Secţiunea a IV-a. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
§1. Definiţie
1280. Conform Expunerii de motive a Codului penal, suspendarea executării pe-

depsei sub supraveghere constă în stabilirea şi aplicarea unei pedepse cu închisoarea
de cel mult 3 ani, dacă instanţa apreciază că, ţinând seama de persoana infractorului şi
de conduita avută de acesta anterior şi ulterior comiterii infracţiunii, aplicarea pedepsei
este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte
infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă deter-
rninată1.
În aceste condiţii, instanţa, ulterior verificării condiţiilor de legalitate, ajunge la
concluzia că infractorul se poate reeduca şi reintegra în societate chiar fără executarea
efectivă a pedepsei (regula), fiind însă necesară supravegherea conduitei sale pentru o
perioadă de timp anume determinată de instanţă. Prin urmare, credem că putem defini
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ca fiind modalitatea de individua-
lizare judiciară a executării pedepsei ce constă în suspendarea executării pedepsei
închisorii aplicate, sub rezerva că persoana condamnată va respecta pe durata unui
termen de supraveghere măsurile de supraveghere prevăzute de lege, respectiv va
îndeplini obligaţiile impuse de instanţă.
După cum am anticipat şi în secţiunea introductivă a acestui capitol, spre deosebire
de renunţare, în cazul suspendării, instanţa individualizează judiciar pedeapsa, având
astfel o pedeapsă concretă stabilită (obligatoriu închisoarea). Spre deosebire de
amânare, acum pedeapsa astfel stabilită este şi aplicată. Corelativ, pe plan procesual
penal, soluţia procesuală va fi una de condamnare, motiv pentru care am şi făcut
referire în definiţia mai sus propusă la persoana condamnată.
§2. Condiţii
1281. Urmând fidel şablonul de la renunţarea şi amânarea aplicării pedepsei,

legiuitorul a reglementat mai multe condiţii necesar a fi îndeplinite pentru a se putea
dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Odată parcurse în detaliu condiţiile de la renunţarea la aplicarea pedepsei şi de la
amânarea aplicării pedepsei, la acest moment analiza se va concentra doar asupra
aspectelor ce implică anumite elemente de noutate sau care sunt diferite, trimiţând -
în celelalte situaţii - la discuţiile deja făcute în cadrul secţiunilor dedicate renunţării
şi/sau amânării, după caz.
1 A se vedea Expunerea de motive, cit. supra, pp. 203-204, cu rezerva că forma de proiect iniţială
permitea suspendarea executării pedepsei închisorii de cel mult 3 ani în cazul infracţiunii unice şi de cel
mult 4 ani dacă discutam de o pedeapsă rezultantă obţinută ca urmare a existenţei concursului de
infracţiuni sau a pluralităţii intermediare.
Sintetizând, elementele de noutate sau diferite vor apărea, în mod firesc, ca urmare
a locului suspendării executării pedepsei într-o ierarhie a gravităţii, alături de amânare
şi renunţare. Deşi aduce cu sine numeroase elemente benefice pentru persoana
condamnată, suspendarea sub supraveghere este cea mai severă măsură, comparativ
cu renunţarea şi amânarea, din perspectiva regimului şi a efectelor. Prin urmare, în mod
logic, condiţiile necesare pentru dispunerea suspendării, respectiv impedimentele la
dispunerea acesteia vor fi mai puţin restrictive decât la renunţare şi amânare.
În fine, subliniem că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este posi-
bilă doar în cazul persoanei fizice care împlinise 18 ani la momentul comiterii infracţiunii
în raport cu care analizăm incidenţa instituţiei. Aceasta rezultă atât din poziţionarea
instituţiei în Cod, cât şi din faptul că pedeapsa ce poate face obiectul suspendării este
închisoarea.
a) Pedeapsa aplicată, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este închisoarea de

cel mult 3 ani
1282. O primă condiţie (obiectivă, ,,de legalitate) priveşte durata pedepsei stabilite
de către instanţa de judecată - indiferent că suntem în prezenţa unei unice infracţiuni
sau a unui concurs de infracţiuni, suspendarea sub supraveghere nu va putea fi dispusă
dacă pedeapsa concretă depăşeşte 3 ani.
Pe marginea acestui text de lege pot fi făcute mai multe observaţii punctuale.
În primul rând, spre deosebire de renunţare şi de amânare, unde o condiţie viza şi
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, în cazul de faţă prezintă
relevanţă doar pedeapsa concret stabilită de instanţă. Aşadar, nu prezintă importanţă
din perspectiva acestei condiţii maximul special al pedepsei, suspendarea putând fi
dispusă - teoretic - în cazul oricărei infracţiuni, în măsura în care pedeapsa concretă
permite aceasta. Însă periculozitatea abstractă ridicată a faptei comise va putea,
eventual, determina instanţa să considere, pe criterii de oportunitate, că scopul
pedepsei nu poate fi atins fără executare efectivă.
În al doilea rând, legiuitorul a prevăzut că durata maximă a pedepsei ce admite
suspendarea sub supraveghere a executării este aceeaşi - 3 ani -, indiferent dacă
discutăm despre o pedeapsă aplicată pentru o singură infracţiune sau de o pedeapsă
rezultantă, obţinută ca urmare a tratamentului sancţionator de la concursul de
infracţiuni.
În al treilea rând, plecând şi de la ipoteza unei pedepse rezultante, arătăm că unicul
element ce va împiedica instanţa să dispună suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere este faptul că închisoarea aplicată depăşeşte 3 ani. Aşa cum arătat şi cu
ocazia analizei amânării aplicării pedepsei1, condiţia se verifică doar prin raportare la
1
Supra, § 1226.
durata pedepsei închisorii, fiind irelevant dacă pe lângă această pedeapsă avem şi
pedeapsa amenzii (dispusă în condiţiile art. 62 C.pen. sau ca urmare a tratamentului
sancţionator de la concursul de infracţiuni)'.
b} Pedeapsa aplicată să nu fie numai amenda

1283. Legiuitorul este explicit în sensul că doar pedeapsa închisorii va putea face
obiectul suspendării executării.
Prin urmare, dacă instanţa stabileşte doar pedeapsa amenzii (indiferent dacă discu-
tăm despre o infracţiune unică sau despre o pedeapsă rezultantă pentru un concurs de
infracţiuni, toate pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente constând în
amenzi), vor exista două posibilităţi legale în raport cu individualizarea executării, şi
anume: fie instanţa dispune amânarea aplicării pedepsei amenzii, fie instanţa dispune
executarea acesteia.
În cazul în care instanţa aplică pedeapsa închisorii, dar aceasta este însoţită de
pedeapsa amenzii, conform art. 62 C.pen., legiuitorul a prevăzut în mod expres în
cuprinsul art. 91 alin. (2) C.pen. că amenda astfel aplicată se va executa, chiar dacă
executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere. Opţiunea legiuito-
rului este motivată, aşa cum am mai arătat, de necesitatea sancţionării patrimoniale
efective a persoanei care a pătruns în câmpul infracţional în vederea obţinerii unor
asemenea foloase 2 •
Precizăm că, în ipoteza în care discutăm despre o pedeapsă rezultantă a unui
concurs de infracţiuni, iar în structura pedepsei avem închisoare şi amendă, obţinută
conform art. 39 alin. (1) lit. d) sau e) C.pen., suspendarea sub supraveghere priveşte
pedeapsa rezultantă în întregime (închisoarea şi amenda).
1284. În niciun caz nu poate fi acceptată teza relativ recent lansată conform căreia
instanţava (putea) dispune suspendarea executării pedepsei închisorii, dar va trebui să
1
În acelaşi sens, în literatura de specialitate s-a arătat, pe marginea suspendării condiţionate
eglementate în Codul penal anterior, că textul legal (exact ca în reglementarea actuală, adăugăm noi) face
eferire doar la durata pedepsei închisorii, amenda neconstituind un impediment - pentru detalii, a se
edea: R. Lupaşcu, Condiţiile În care se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei in
azu/ concursului de infracţiuni, în Dreptul nr. 1/1999, pp. 79-80; 1.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a
xecutării pedepsei - şansă sau capcană, cit. supra, pp. 48-49; M. Zolyneak, Unele aspecte teoretice şi
ractice privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în Analele Universităţii „Al.I. Cuza", laşi,
. 989, p. 52; C. Mitrache, Suspendarea executării pedepsei ca formă a probaţiunii în dreptul penal român,
d. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 77-78. Pentru o opinie recentă contrară, a se vedea I. Chiş,
omentariu, în I. Pascu {coord.), op. cit., p. 528, unde se susţine că, dacă în structura pedepsei rezultante
· entificăm închisoarea cu durată de 3 ani şi o pedeapsă cu amenda, iar aceasta din urmă nu s-ar executa,
-ar depăşi durata de 3 ani. Autorul consideră că problema este rezolvată prin faptul că amenda respectivă
va executa obligatoriu, neputând face obiectul suspendării. În realitate, instanţa nu ia în calcul zilele
chisoare care ar corespunde zilelor-amendă, deoarece această echivalare apare doar în cazul neexe-
tării amenzii - or, aşa cum vom arăta în continuare, inclusiv executarea amenzii integrate în pedeapsa
zultantă va face obiectul suspendării.
'Supra, cap. X, § 998.
538 Drept penal. Partea generală • Vol.11
dispună obligatoriu executarea pedepsei amenzii 1 . În acest sens, arătăm că pedeapsa rezul-
tantă este unică şi nu poate avea decât un singur regim de executare 2 : admiterea soluţiei
contrare echivalează cu posibilitatea suspendării parţiale a pedepsei - spre exemplu,
executarea unei pedepse de 2 ani ar putea să fie parţial suspendată pentru un an şi 6 şi luni
şi executată pentru restul. Promotorii soluţiei, pe care o respingem în mod ferm, au fost,
probabil, induşi în eroare de faptul că pedeapsa rezultantă are în structura sa două specii
de pedeapsă, dar aceasta nu îi răpeşte caracterul de pedeapsă unică. De asemenea,
probabil a contat şi prevederea expresă conform căreia pedeapsa amenzii care însoţeşte
pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62 C.pen. se va executa. Însă am arătat că aceasta este
o dispoziţie de excepţie instituită strict pentru această amendă, iar orice excepţie este de
strictă interpretare şi aplicare, prin urmare, nu poate să fie extinsă şi la situaţia amenzii
„clasice" regăsite în structura unei pedepse rezultante de la concurs, alături de pedeapsa
închisorii 3 • În fine, în sprijinul soluţiei noastre, arătăm că şi în Expunerea de motive la Cod
se precizează că un „element de noutate costă în faptul că executarea pedepsei amenzii,
aplicată fie ca pedeapsă principală unică, fie ca pedeapsă principală pe lângă pedeapsa
închisorii atunci când prin infracţiunea comisă s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial,
iar instanţa optează pentru o pedeapsă cumulativă, nu este susceptibilă de suspendare" 4
(s.n.). Prin urmare, reiese per a contraria că în orice altă ipoteză decât cele două expres
enunţate (amenda pedeapsă unică, respectiv amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii)
1
În acest sens: M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 413; A. Vlăşceanu,
Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 184; I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., p. 528.
2
Sub imperiul Codului penal anterior, în doctrină s-a arătat că este vorba de purtarea unică a
infractorului respectiv, faţă de care nu se poate ajunge cu aceeaşi ocazie decât tot la o concluzie unică: fie
va executa pedeapsa, fie aceasta va fi suspendată( ... )" - a se vedea M. Basarab, op. cit., val. li, p. 232. De
altfel, exact acest argument a fost avansat şi de instanţa supremă - C.S.J., s. pen., dec. nr. 110/1997, în
1.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Culegere de practică judîciară, cit. supra,
pp. 2-3. Deşi pronunţată în contextul suspendării condiţionate a executării pedepsei din Codul penal
anterior, hotărârea îşi păstrează relevanţa în privinţa caracterului unic al pedepsei rezultante. Astfel 1
instanţa a arătat că, ,,în cazul când pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit pedeapsa închisor'·
şi pentru cealaltă pedeapsa amenzii, pedeapsa rezultantă aplicată fiind pedeapsa închisorii la care s-a
adăugat amenda, nu se poate dispune suspendarea condiţionată numai a pedepsei închisorii; într-un atare
caz, suspendarea executării se dispune pentru ambele componente ale pedepsei rezultante". În acelaşi
sens, a se vedea şi Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2854/1982, respectiv C.S.J., s. pen., dec. nr. 174/1997
apud C. Mitrache, Suspendarea executării pedepsei ca formă a probaţiunii... , cit. supra, pp. 77-78, unde s-
arătat că 1,nu este posibilă suspendarea condiţionată a uneia dintre pedepsele stabilite pentru una di
infracţiunile concurente şi executarea alteia", impunându-se suspendarea executării pedepsei rezultant
,,ce are două componente".
3
Pentru o abordare similară, la fel de fermă, a se vedea A.V. lugan, op. cit., pp.197-198, autorul arătâ
că soluţia contrară ar reprezenta o analogie în defavoarea înculpatului. În sens contrar, A. Vlăşcean
Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 184, unde se arată că permiterea suspendării executării pedeps
amenzii integrate în pedeapsa rezultantă a unui concurs „ar conduce la consecinţe greu de acceptat", că
persoana care a comis o infracţiune, dar în privinţa căreia s-a aplicat închisoarea şi amenda care însoţeşt
pedeapsa închisorii1 ar fi într-o situaţie mai grea decât persoana care a comis mai multe infracţiu
concurente. în opinia noastră, o astfel de interpretare denotă neînţelegerea raţiunii introducerii cazul
special al amenzii ce însoţeşte pedeapsa închisorii, respectiv ignoră dispoziţiile exprese ale legii, ce preved
clar ipotezele în care executarea pedepsei amenzii nu va putea face obiectul suspendării, iar caz
concursului nu apare menţionat.
4
se va putea dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei amenzii ce apare
alături de cea a închisorii 1 .
c) Aplicarea pedepsei să nu fi fost iniţial amânată, iar ulterior amânarea să fi fost

revocată
1285. Textul de la art. 91 alin. (3) lit. b) C.pen. prevede că nu se poate dispune
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă aplicarea respectivei pedepse
a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată.
De altfel, imposibilitatea dispunerii soluţiei suspendării sub supraveghere în raport
cu o pedeapsă faţă de care iniţial s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, iar apoi a
intervenit revocarea acesteia, reiese şi din dispoziţiile art. 88 C.pen. privind revocarea
amânării aplicării pedepsei. Indiferent de motivul revocării amânării aplicării pedepsei,
se prevede obligaţia pentru instanţă de a aplica pedeapsa, respectiv de a dispune
executarea acesteia. Or, executarea pedepsei nu poate avea altă semnificaţie decât
executare efectivă, fiind exclusă posibilitatea suspendării executării.
a) Infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de

un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 C.pen. sau pentru care a intervenit
reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare
1286. Faţă de reglementările similare în cazul renunţării la aplicarea pedepsei,
respectiv al amânării aplicării pedepsei, observăm că legea este mai puţin strictă în
materia antecedentelor inculpatului.
Astfel, nu orice condamnare (cazul renunţării) la pedeapsa închisorii (cazul
amânării) funcţionează ca impediment, ci este, în plus, necesar ca aceasta să privească
o pedeapsă mai mare de un an. De asemenea, în enumerarea situaţiilor de excepţie ce
otuşi permit suspendarea, pe lângă ipotezele dezincriminării, amnistiei (postcondam-
natorii), intervenţiei reabilitării sau simplei împliniri a termenului de reabilitare, apare
ici în mod suplimentar cazul infracţiunii săvârşite din culpă, legiuitorul rămânând fidel
modelului instituit în materia suspendării din Codul penal anterior, ce prevedea, la
rându-i, că o astfel de condamnare nu va constitui un impediment.
1287. Sintetizând, pentru a fi în prezenţa impedimentului (a condiţiei „negative"

pentru dispunerea suspendării), sunt necesare mai multe elemente cumulative, şi anume:
În acelaşi sens, a se vedea LV. Lefterache, Comentariu, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay,

1
V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, op. cit., p. 313, respectiv A.V. lugan, op. cit., p. 199,
torul ultim citat aducând şi un argument suplimentar de text: faptul că legiuîtorul nu a prevăzut
osibilitatea revocării suspendării ca urmare a neexecutării pedepsei amenzii în caz de concurs de
fracţiuni, de unde reiese că premisa este că şi executarea acestei amenzi va fi suspendată. Tot aşa, un alt
Utor - V. Paşca, Drept penal... , cit. supra, p. 571- arată că „regimul disociat de executare" este posibil
oarîn cazul amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62 C.pen., voinţa legiuitorului fiind
primată în acest sens.
să avem pedeapsa închisorii, aceasta să aibă o durată mai mare de un an, respectiv ca
infracţiunea care a dus la aplicarea acestei pedepse să fie săvârşită cu intenţie sau intenţie
depăşită.
Plecând de la aceste considerente, arătăm că, în cazul uneî pedepse rezultante,
condiţia va fi verificată prin raportare la durata acesteia, iar nu a pedepselor aplicate pentru
fiecare infracţiune în parte. în ipoteza în care în structura rezultantei avem şi pedepse
aplicate pentru infracţiuni comise din culpă, verificarea condiţiei privind forma de vinovăţie
se va face prin calcularea ipotetică a pedepsei rezultante în absenţa infracţiunilor săvârşite
din culpă. în măsura în care rezultanta (teoretică) astfel obţinută ar depăşi durata de un an,
vom fi în prezenţa condiţiei negative prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. b) C.pen. 1.
1288. Raportându-ne la condiţia existenţei unei condamnări pentru infracţiu

nea-,,impediment", reiese că soluţiile de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amâ-
nare a aplicării pedepsei nu vor conduce la „activarea" condiţiei negative. În schimb, în
cazul în care, în considerarea săvârşirii infracţiunii ce face obiectul judecăţii (şi în raport
cu care verificăm posibilitatea incidenţei suspendării), sunt întrunite condiţiile anulării
renunţării ori ale anulării sau revocării amânării, discuţia se translatează la efectele
specifice acestora. La acest moment, se vede clar că opţiunea legiuitorului (fără a face
referire la incongruenţele amintite din legislaţia procesual penală) a fost ca, în caz de
revocare a amânării, suspendarea sub supraveghere să fie ab initio exclusă.
1289. Din perspectivă tranzitorie, trimitem din nou la art. 9 alin. (2) din Legea
nr. 187/2012, ce prevede că „infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru care s-au
aplicat pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal din 1969, nu constituie impedimente
pentru dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau
suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune comisă ulterior
112
condamnării definitive (s.n.}. Pentru aceleaşi argumente expuse cu ocazia tratării
condiţiei similare din cazul renunţării şi amânării, arătăm că excepţia va viza şi măsurile
educative dispuse conform Codului penal anterior3 •
1290. O problemă asupra căreia înţelegem să atragem atenţia este cazul în care
condamnarea anterioară priveşte pedeapsa amenzii sau pe cea a închisorii care nu
depăşeşte un an. Cu alte cuvinte, situaţia-premisă constă în existenţa unei condamnări
anterioare momentului comiterii infracţiunii deduse judecăţii în prezent (1,), gravitatea
pedepsei aplicate excluzând-o însă din sfera condiţiei negative analizate4 •
1
De altfel, este soluţia pe care am propus-o şi pentru verificarea condiţiilor termenului I al recidivei,
în cazul în care acesta este compus dintr-un concurs de infracţiuni - pentru detalii, supra, cap. Vili, § 742.
2
A se vedea şi A.V. lugan, op. cit., p. 204, arătându-se că nu prezintă importanţă cuantumul sau durata
pedepsei.
3
Ipoteza măsurilor educative dispuse conform Codului actual va fi prezentată în capitolul dedicat
minorităţii, din volumul următor al lucrăriî.
4
Ce a fost tratată în doctrină şi sub denumirea ca „infractorul să fie recidivist" (M. Ud roiu, Drept penat.
Partea generală, cit. supra, 2017, p. 413), pornind tocmai de la elementul de gravitate impus pedepsei
închisorii aplicate, ce corespunde cu cel de la termenul I al recidivei.
Evident, tentaţia iniţială este să admitem că aceste condamnări nu vor prezenta rele-
vanţă, în condiţiile în care textul prevede ca impediment doar condamnarea la pedeapsa
închisorii mai mare de un an.
Situaţia însă credem că trebuie privită mai atent, în funcţie de următoarea distincţie:
(1) dacă la momentul comiterii /1 pedeapsa amenzii sau cea a închisorii de cel mult un
an era integral executată, între cele două infracţiuni nu există o formă de pluralitate de
infracţiuni reglementată legal (doctrinar suntem în prezenţa aşa-numitei „pluralităţi
nenumite"). Prin urmare, în acest caz, raportându-ne la textul de la art. 91 alin. (1) lit. b)
C.pen., considerăm că nu există un impediment legal din perspectiva antecedentelor;
(2) dacă la momentul comiterii /1 pedeapsa amenzii sau cea a închisorii de cel mult un
an nu a fost încă executată integral, forma de pluralitate de infracţiuni corespunde art. 44
C.pen. (pluralitatea intermediară). Prin urmare, instanţa este obligată să dea aplicare
art. 44 alin. (2) C.pen., cu alte cuvinte, să contopească pedeapsa aplicată pentru I, cu
pedeapsa pentru Io, în condiţiile concursului de infracţiuni, obţinând o pedeapsă rezultantă
(din care ulterior se va deduce tot ce s-a executat la zi). Ţinând seama că pentru 10 pedeapsa
amenzii sau a închisorii era cu executare efectivă (pentru amendă ca pedeapsă unică am
văzut că nu e posibilă suspendarea executării), pedeapsa rezultantă obţinută va fi
obligatoriu cu executare efectivă, căci în caz contrar s-ar încălca autoritatea de lucru
judecat a primei hotărâri din perspectiva modalităţii de individualizare judiciară a executării
pedepsei'. Subliniem că soluţia este aceeaşi indiferent dacă la momentul contopirii
pedeapsa pentru Io era integral executată, relevant fiind faptul că la momentul comiterii I,
aceasta era încă în curs de executare, fiind astfel în prezenţa pluralităţii intermediare (în
acest caz, se va deduce din pedeapsa rezultantă pedeapsa aplicată pentru 10 în întregime)'.
Pentru a epuiza problema, în măsura în care pentru Io am fi discutat de o pedeapsă cu
închisoarea a cărei executare să fie suspendată sub supraveghere, comiterea lui har fi putut
atrage revocarea acestei suspendări, caz în care pedeapsa rezultantă va fi executată efectiv
(aşa cum vom vedea cu ocazia analizei efectelor revocării). În măsura în care h este o infrac-
ţiune comisă din culpă, revocarea suspendării anterioare are caracter facultativ-soluţia este
1
În acelaşi sens: C. Mitrache, Suspendarea executării pedepsei ca formă a probaţiunii... , cit. supra,
p. 84; 1.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei - şansă sau capcană, cit. supra, p. 82.
De acord în măsura în care pedeapsa pentru Io este închisoarea, un alt autor (A.V. lugan, op. cit.,
pp. 209-210) are însă o optică diferită în ipoteza particulară a pedepsei amenzii, considerând că în acest
caz instanţa ar putea dispune suspendarea executării pedepsei închisorii aplicate pentru li, în măsura în
care nu mai face contopirea cu amenda aplicată pentru Io. Invocându-se şi unele opinii exprimate în acelaşi
sens în doctrină în baza Codului penal anterior (R. Lupaşcu, Notă apreciativă la sentinţa penală nr. 514 din
27.02.1976, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 200, respectiv R. Lupaşcu, Pedepse cu regim diferit de executare.
Contopire, în Dreptul nr. 7/1998, pp.116-118), se arată că actualmente există argumente şi mai puternice
m sprijinul acestei soluţii, şi anume faptul că revocarea suspendării nu intervine dacă pentru noua
i_nfracţiune instanţa aplică pedeapsa amenzii, ceea ce subliniază dorinţa legiuitorului de a permite
spendarea executării pedepsei închisorii în paralel cu a executării amenzii. Nu putem achiesa la această
pinie, din cel puţin două motive: În primul rând, contopirea pedepsei amenzii neexecutate cu închisoarea
plicată pentru noua infracţiune este o obligaţie de la care instanţa nu poate deroga fără text expres; or,
dată ce avem o pedeapsă rezultantă, regimul acesteia va fi obligatoriu executare efectivă, opinie
părtăşită, de altfel, fără rezerve şi de autorii citaţi, în măsura în care se ajunge la o pedeapsă rezultantă.
al doilea rând, argumentul privind intervenţia revocării doar dacă intervine o condamnare la pedeapsa
chisorii reprezintă o normă de excepţie; or, ca orice excepţie, este de strictă interpretare şi aplicare,
putând fi translatată în acest caz, chiar dacă ar funcţiona analog în favoarea inculpatului.
2
542 Drept penal. Partea generală •Voi.I\
incidentă, vom vedea mai încolo, doar dacă şi pentru h se dispune suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere. în acest caz, vom fi în prezenţa a două suspendări, fiecare cu
termenul propriu de supraveghere şi cu anumite obligaţii impuse, ce 11 curg" în paralel.
b} Infractorul şi-a manifestat acordul de a presta a muncă neremunerată in folosu/

comunităţii
1291. Condiţia cu conţinut similar a fost analizată în secţiunea dedicată amânării
aplicării pedepsei, toate discuţiile acolo făcute păstrându-şi relevanţa, mutatis mutandis,
şi în cazul de faţă.
Suplimentar însă, în cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei
„prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii este o caracteristică ce ţine
de esenţa acestei instituţii" 1 (s.n.). Făcând paralela cu instituţia amânării, în ambele
cazuri o condiţie „de legalitate" constă în obligativitatea exprimării acordului infracto-
rului în faţa instanţei (element de asemănare, cu alte cuvinte). Totuşi, la amânare, aşa
cum am arătat, instanţa putea să nu impună prestarea muncii neremunerate, ce era
reglementată doar ca o altă obligaţie pe care instanţa avea facultatea să o stabilească.
Acum însă, instanţa este obligată de legiuitor să impună condamnatului prestarea unei
munci neremunerate, aşa cum reiese din prevederile art. 93 alin. (3) C.pen., cu unica
excepţie a situaţiei în care starea de sănătate a inculpatului nu îi permite acestuia să
presteze munca.
Şi în acest caz, este obligatoriu ca la dosarul cauzei să existe (într-o formă sau alta)
acordul inculpatului, căci în caz contrar instanţa nu va putea dispune suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere. Consimţământul este necesar şi în cazul în care
starea de sănătate a inculpatului nu ar permite efectuarea unei activităţi, existând
documente medicale justificative în acest sens 2 • În această situaţie, instanţa este cea
care va stabili, pe baza acestor documente medicale, dacă va putea fi prestată vreo
activitate.
1292. Relaţia indisolubilă dintre suspendarea sub supraveghere şi prestarea unei

munci neremunerate este criticată de unele voci din doctrină, arătându-se că această
condiţie poate conduce la situaţii absurde, în care instanţele vor dispune executarea
efectivă a pedepsei închisorii în cazuri în care, în mod evident, acest lucru nu se impune. Se
exemplifică cu unele cazuri în care inculpaţii nu se prezintă în faţa instanţei, fără a se
sustrage însă de la judecată - instanţa a fost sesizată la mult timp după comiterea faptei,
perioadă în care inculpatul a plecat în străinătate să muncească, unde, poate, s-a şi
stabilit etc. Din aceste considerente, de /egeferenda, se propune eliminarea acestei condiţii
pentru a se putea dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei 3.
În opinia noastră, criticile aduse nu sunt susţinute. În primul rând, în privinţa acordului,
am arătat şi cu ocazia tratării amânării aplicării pedepsei că acesta poate fi exprimat direct
1
2
În opinia noastră, soluţia se impune pentru ca instanţa să poată constata disponibilitatea infr·acto· I
rului, aspect important în evaluarea posibilităţii acestuia de reîndreptare fără executarea efectivă
pedepsei (a se vedea supra, § 1230).
3
ori prin mandatar special sau chiar consemnat într-un înscris autentic depus în faţa
instanţei, fiind doar necesar să rezulte manifestarea expresă de voinţă a infractorului 1. În
al doilea rând, în raport cu prestarea efectivă a muncii, ce ar putea pune probleme reale în
privinţa persoanelor care nu locuiesc în România, subliniem că există o procedură în
vederea recunoaşterii şi executării hotărârii pronunţate de către instanţa din România de
instanţa din statul străin pe al cărui teritoriu locuieşte condamnatul 2 • Aşadar, persoana
condamnată va putea presta munca pe teritoriul statului unde locuieşte efectiv, nefiind
adusă atingere vieţii sale familiale şi profesionale. Mai mult, criticile ar trebui să privească -
nu e aşa? -şi măsurile şi obligaţiile de supraveghere, căci în cazul persoanelor rezidente în
străinătate vom întâmpina aceleaşi dificultăţi, ipoteză în care, practic, atât amânarea apli-
cării pedepsei, cât şi suspendarea executării acesteia ar ajunge să fie inaplicabile 3 •

zădărnicireo oftării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a
autorului sau a participanţi/or
1293. Condiţia este comună cu instituţiile renunţării la aplicarea pedepsei şi amâ-
nării aplicării pedepsei, motiv pentru care trimitem la analiza acolo făcută.
d} Instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chior fără executarea
acesteia, condamnatul nu vo mai comite alte infracţiuni, însă este necesară suprave-
gherea conduitei sale pentru o perioadă determinată
1294. Criteriile avute în vedere de către legiuitor (persoana infractorului, conduita
avută anterior săvârşirii infracţiunii, eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţe/or infracţiunii, precum şi posibilităţile sale de îndreptare) sunt
cele de la renunţarea la aplicarea pedepsei şi de la amânarea aplicării pedepsei, astfel
că nu vom insista în mod deosebit asupra fiecăruia în parte, cele expuse cu ocazia
analizei renunţării şi amânării fiind incidente şi aici, pentru identitate de raţiune.
Ce trebuie însă subliniat este că instanţa, ulterior unei analize a tuturor elementelor
ce se subsumează acestor criterii, trebuie să ajungă la concluzia că gravitatea faptei şi a
persoanei nu permite (condiţii de legalitate, obiective) sau nu justifică (condiţii de
oportunitate, subiective) renunţarea sau amânarea. Totuşi, aceleaşi elemente formează
convingerea instanţei că nu este necesară privarea de libertate a inculpatului 4, acesta
1
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 389; A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., p. 159.
2
în acest sens, art. 17035 din legea nr. 302/2004 _prevede condiţiile pentru recunoaşterea hotărârilor
judecătoreşti care stabilesc măsuri de probaţiune sau sancţiuni alternative date în România în scopul
executării lor în alte state membre ale Uniunii Europene, făcând referire expresă la hotărârile prin care s-a
dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Ca urmare a recunoaşterii, art. 17040 din lege
prevede că executarea măsurilor de probaţiune va fi guvernată de legea statului de executare, iar art. 17020
lit. i) prevede expres printre măsurile de probaţiune „obligaţia de a presta muncă în folosul comunităţii".
3
în realitate, legea nr. 302/2004 prevede modalitatea de executare şi a acestora în cazul recu-
noaşterii hotărârii.
4
C. Buiai, Comentariu, în Explîcaţii li, p. 179. într~un caz recent, instanţa a ajuns la concluzia că doar
executarea efectivă poate conduce la atingerea scopurilor pedepsei, în condiţiile în care recunoaşterea
faptei (vătămare corporală) de către inculpat a fost doar formală (căci ulterior s-au contestat concluziile
actelor medicale întocmite), respectiv, deşi fapta a fost comisă de aproximativ 2 ani, în tot acest interval
putându-se reeduca şi îndrepta şi fără executarea efectivă a pedepsei, în măsura în care

va fi sub supraveghere pe o durată determinată 1.
1295. Relativ recent s-a arătat, preluându-se concluziile dintr-o hotărâre mai veche a
fostului Tribunal Suprem, că nu se vor include în cadrul condiţiei de faţă antecedentele
penale ale persoanei 2, acestea fiind incluse într-o condiţie distinctă, de sine stătătoare.
Credem că această condiţie are caracter general, incluzându-se aici toate ipotezele care nu
sunt subsumate condiţiei speciale reglementate de art. 91 alin. (1) lit. b) C.pen., şi anume
condamnările la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor de la art. 42
C.pen. sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. Prin
urmare, instanţa se va raporta la condamnările anterioare la pedeapsa amenzii ori la cele
cu închisoarea de până la un an 3; de asemenea, credem că inclusiv condamnările pentru
infracţiunile din culpă vor putea fi valorificate, căci, deşi nu „activează" condiţia „de lega-
litate" de la art. 91 alin. (1) lit. b) C.pen., vor putea da indicii instanţei în raport cu conduita
inculpatului în societate (superficialitatea în traficul rutier, neluarea măsurilor de protecţie
în muncă etc.). Mai mult, vor putea fi avute în vedere condamnările anterioare pentru care
s-a împlinit termenul de reabilitare, în măsura în care nu s-a dispus reabilitarea. Tot aşa,
eventualele sancţiuni administrative dispuse conform Codului penal anterior vor putea fi
avute în vedere de către instanţă4, respectiv existenţa unor procese-verbale de sancţionare
contravenţională' ori delicte civile stabilite prin hotărâri judecătoreşti'.
nu a despăgubit civil victima -C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 833/A/2017 (nepublicată). Tot aşa,
în cazul condamnării pentru infracţiunea de şantaj, instanţa a respins apelul inculpatului ce solicita, între
altele, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, arătând că „nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. d) C.pen., având în vedere antecedentele penale ale infractorului, chiar
dacă acestea nu atrag starea de recidivă (fusese condamnat în minoritate pentru o infracţiune de omor-
n.n.) (... ) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, precum şi de
posibilităţile sale minime de îndreptare, acesta perseverând în activitatea infracţională, deşi suferise
anterior o condamnare, instanţa apreciază că executarea pedepsei în regim de detenţie este necesară
pentru reeducarea acestuia" - C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, dec. nr. 115/A/2018, cit. supra.
1
Pentru o prezentare a mai multor hotărâri din jurisprudenţă pe marginea acestei condiţii, a se vedea:
A.V. \ugan, op. cit., pp. 217-223; 1.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Culegere de
practică Judiciară, cit. supra, pp. 33-34.
2
A.V. lugan, op. cit., pp. 217-218, citând Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1320/1969.
3
Pentru o opinie similară, exprimată prin raportare la prevederile Codului penal anterior, a se vedea
4
în acest sens, a se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 109/A/2014 (http://www.scj.ro), unde existenţa
unei sancţiuni administrative în cazierul judiciar al inculpatului a determinat instanţa să îi aplice acestuia
pedeapsa minimă prevăzută de lege (6 luni), dar să considere că este necesară executarea efectivă a
pedepsei.
5
Ne gândim, în principiu, la sancţionări contravenţionale în acelaşi domeniu cu actuala infracţiune:
regimul silvic, traficul rutier etc. Spre exemplu, în raport cu traficul rutier, sancţiunile contravenţionale
numeroase la regimul circulaţiei pe drumurile publice au format convingerea instanţei că inculpatul (acuzat
de comiterea unei ucideri din culpă având o îmbibaţie alcoolică peste limita legală) prezintă un pericol
social ridicat, impunându-se executarea efectivă a pedepsei (Judec. Cluj-Napoca, s. pen., sent. nr. 3079/2013
(nepublicată), considerându-se că se impun „2 ani cu executare efectivă", respectiv C. Ap. Cluj, s. pen. şi de
minori, dec. nr. 897/R/2013 (nepublicată), unde s-a decis că este necesară o pedeapsă de „5 (cinci) ani
închisoare prin privare de libertate").
6
A se vedea şi: A.V. lugan, op. cit., p. 103; A. Rîşniţă, I. Curt, op. cit., pp. 44-45.
În schimb, nu credem că instanţa ar trebui să se raporteze la condamnările pentru care
a intervenit sau s-a dispus reabilitarea, pentru care este incidentă amnistia ori în cazul în
care s-au produs efectele definitive ale renunţării sau ale amânării anterior comiterii noii
infracţiuni. Aceste elemente nu vor mai putea fi luate în considerare, deoarece toate
interdicţiile, decăderile şi incapacităţile care ar fi putut fi legate de infracţiunea sau
infracţiunile respective au fost înlăturate în mod definitiv.
1296. În fine, dacă analiza tuturor elementelor reglementate drept condiţii (pozitive
sau negative) formează convingerea instanţei că nu este necesară executarea efectivă
a pedepsei, atunci aceasta va dispune suspendarea executării pedepsei sub supra-
veghere.
Întocmai ca în cazul amânării aplicării pedepsei, art. 91 alin. (4) C.pen. stipulează că
„este obligatorie prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat condamnarea, precum şi
a celor ce au determinat suspendarea executării pedepsei şi atenţionarea condam-
natului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai
comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa
obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere".
1297. Şi în cazul suspendării sub supraveghere există ipoteze de excepţie, în care

aceasta se va dispune fără întrunirea condiţiilor de drept comun prevăzute de art. 91 C.pen.
Este vorba de cazul infracţiunii de abandon de familie [art. 378 alin. (5) C.pen.
prevăzând că, ,,dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul îşi
îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru aceasta" (s.n.)], respectiv al infracţiunii de împiedicare a accesului
la învăţământul general obligatoriu [art. 380 alin. (3) C.pen. prevăzând că, ,,dacă până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul asigură reluarea frecventării
cursurilor de către minor, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru aceasta" (s.n.)]1.
Pentru a nu relua discuţiile similare purtate cu ocazia analizei incidenţei amânării în
raport cu cele două infracţiuni, ne limităm la a arăta că instanţa va alege între amânarea
aplicării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în funcţie de
gravitatea concretă a infracţiunii şi a inculpatului (existând o ierarhie şi între cele două
modalităţi de individualizare). Având în vedere caracterul de excepţie al suspendării în cazul
acestor două infracţiuni, măsura suspendării va putea fi incidentă indiferent de gravitatea
condamnărilor anterioare. Prin urmare, pe aceeaşi linie de idei, credem că suspendarea va
putea fi dispusă şi dacă inculpatul nu îşi dă acordul pentru prestarea muncii neremunerate
în folosul comunităţii, excepţia funcţionând şi în raport cu regimul suspendării astfel
dispuse, în sensul că instanţa nu va institui prestarea unei munci în conţinutul suspendării.
După cum am mai arătat, o interpretare contrară ar obliga instanţa să se orienteze spre
amânare (unde prestarea muncii nu este obligatoriu de instituit), lăsând astfel infractorul
să îşi aleagă modalitatea de individualizare a executării pedepsei'.
Pentru o prezentare de detaliu a acestor ipoteze de excepţie, a se vedea A.V. Jugan, op. cit.,
1
p, 304-312.
2
În sens contrar: M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 415; A.V. lugan, op. cit.,
P, 308~309; A. Vlăşceanu, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 192; I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu
în fine, precizăm la acest moment că nu vom mai reveni asupra acestor cazuri de
excepţie, căci elementele de atipicitate faţă de cadrul general al suspendării constau în (1)
caracterul obligatoriu al soluţiei (alternativ cu amânarea) pentru instanţă, (2) chiar fără
îndeplinirea condiţiilor generale, şi, respectiv, (3) posibilitatea dispunerii suspendării
executării pedepsei chiar fără a dispune prestarea muncii neremunerate. Pentru toate
celelalte efecte ale suspendării astfel dispuse, cazurile de anulare sau revocare, sunt
incidente normele generale.
§3. Regimul suspendării executării pedepsei sub supraveghere
1298. Similar cu ipoteza amânării aplicării pedepsei, şi în cazul

sub suspendării
supraveghere premisa este că infractorul (acum persoana condamnată, iar nu persoana
supravegheată) se află în stare de libertate, sub supraveghere, pe un interval de timp
anume stabilit de instanţa de judecată, totul în scopul garantării reeducării şi reintegrării
sale depline în societate.
Procesul de supraveghere implică aceleaşi coordonate de la amânare -termen de
supraveghere, măsuri de supraveghere, obligaţii, respectiv presupune implicarea
aceloraşi autorităţi şi instituţii 1, motiv pentru care în cele ce urmează vom insista doar
asupra elementelor de noutate sau diferite. Pentru toate celelalte informaţii, trimitem
la analiza pe care am făcut-o cu ocazia tratării regimului amânării aplicării pedepsei.
1299. Singurul element diferit în cazul termenului de la supraveghere este că în

cazul suspendării acesta nu are o durată fixă, prevăzută de lege, cum era în cazul
amânării. În acest caz, s-a preferat ca legea să prevadă doar limitele termenului, lăsând
instanţei posibilitatea „dozării" perioadei de timp considerate necesară pentru
supravegherea condamnatului.
Astfel, conform art. 92 alin. (1) C.pen., termenul de supraveghere are o durată .
cuprinsă între 2 şi 4 ani, durată care însă nu va putea fi niciodată inferioară duratei
pedepsei aplicate (pedeapsa concretă). Exemplificativ, dacă instanţa a aplicat pedeapsa
închisorii de 3 ani şi a dispus suspendarea executării acesteia, termenul va putea fi
cuprins între 3 şi 4 ani. Prin urmare, ar fi legal un termen de exact 3 ani, dar nu şi unul
(coord.}, op. cit., p. 530 - se consideră că nu se va putea face excepţie de la condiţia existenţei acordului,
căci în caz contrar am fi în prezenţa muncii forţate. Soluţia este corectă, dar autorii citaţi nu îşi pun
problema dacă din conţinutul suspendării astfel dispuse ar putea - prin excepţie- să lipsească obligaţia de
a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii.
1
În acest sens, în art. 57 alin. (2) din Legea nr. 253/2013 se face referire, în materia punerii în
executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă în cazul suspendării executării
pedepsei sub supraveghere, la textele din lege în privinţa executăriî măsurilor de supraveghere şi a
obligaţiilor din cazul amânării aplicării pedepsei [art. 24 alin. (2), respectiv art. 47-54 şi art. 56]. A se vedea
şi Expunerea de motive, cit. supra, p. 2041 unde se arată că „sistemul de supraveghere la care este supus
condamnatul este asemănător cu cel prevăzut în cazul amânării aplicării pedepsei".
de 2 ani şi 6 luni. De asemenea, dacă pedeapsa este de un an, termenul nu va putea fi

totuşi mai mic de 2 ani 1 . În fine, subliniem că în hotărârea judecătorească durata terme-
nului trebuie să fie precis determinată.
În fine, dacă pedeapsa aplicată este rezultanta unui concurs de infracţiuni, stabilirea
termenului va trebui să se raporteze la durata pedepsei rezultante, iar nu a pedepselor
individuale stabilite pentru infracţiunile concurente 2 • De asemenea, în măsura în care
discutăm despre o pedeapsă rezultantă în a cărei structură intră închisoare şi amendă
(ca urmare a sistemului sancţionator de la concurs), termenul de supraveghere se va
raporta doar la componenta pedepsei închisorii, nu şi a numărului de zile-amendă 3 •
1300. Subliniem că din durata termenului de supraveghere nu se va deduce durata

măsurilor preventive privative de libertate (reţinerea, arestarea preventivă şi arestul la
domiciliu). Aceasta deoarece durata termenului de supraveghere este fixată de către
instanţă în funcţie de intervalul de timp necesar pentru supravegherea condamnatului,
pentru a asigura reeducarea şi reintegrarea sa socială cu succes4 •
În schimb, arătăm că este obligatoriu ca în cuprinsul hotărârii să fie menţionată durata
în care persoana condamnată a fost sub imperiul măsurilor preventive privative de
libertate. Aceasta deoarece, în ipoteza anulării sau revocării suspendării, pedeapsa va
deveni executabilă, astfel că se va impune deducerea respectivei perioade, iar instanţa
competentă la acel moment va avea reprezentarea clară a intervalului de timp care trebuie
scăzut.
1301. Conform art. 93 alin. (1) C.pen., pe durata termenului de supraveghere, con-
damnatul va respecta toate măsurile de supraveghere prevăzute de lege, şi anume:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5
zile, precum şi întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor
sale de existenţă.
După cum se observă, şi în acest caz dispunerea măsurilor de supraveghere este
obligatorie şi priveşte totalitatea acestora.
1
' Trib. Cluj, s. pen., dec. nr. 890/2000, respectiv Trib. Cluj, s. pen., dec. nr. 831/2000, citate de
1.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Culegere de practică judiciară, cit. supra,
pp. 77-81.
'în acelaşi sens, A.V. lugan, op. cit., p. 225, făcând referire la C.S.J., s. pen., dec. nr.10/1997.
4
În acest sens: M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 416; A. Vlăşceanu,
Comentariu, în ExpficaţU preliminare li, pp.194-195; C. Mitrache, Suspendarea executării pedepsei ca formă
a probaţiunii... , cit. supra, p. 251. În sens contrar, M. Basarab, op. cit., voi. li, p. 240.
3.3. Obligaţii
1302. Dacă sfera măsurilor de supraveghere este identică cu cea din cazul amânării
aplicării pedepsei, obligaţiile ce se pot impune pe durata termenului de supraveghere
în cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei sunt mai restrânse. Astfel,
art. 93 alin. (2) C.pen. prevede că instanţa va impune condamnatului să execute una sau
mai multe dintre următoarele obligaţii:
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de
c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.
De asemenea, alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că, pe parcursul termenului de
supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe
o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de
cazul în care starea de sănătate a persoanei nu permite prestarea acestei munci. Şi în
acest caz, două ore de activitate prestată efectiv echivalează cu o zi de muncă, potrivit
legii speciale (art. 52 din Legea nr. 253/2013).
Cu titlu general, observăm că, spre deosebire de amânarea aplicării pedepsei, avem
un număr semnificativ mai redus de obligaţii, toate regăsindu-se însă şi în cazul amâ-
nării. De asemenea, acum prestarea muncii neremunerate apare reglementată distinct,
deşi natura juridică a acesteia rămâne, în opinia noastră, tot cea a unei obligaţii.
În continuare, vom încerca, în mod punctual, să identificăm şi explicăm diferenţele
de reglementare faţă de amânare, respectiv raţiunea care a stat în spatele acestei
abordări, aparent neunitare.
În primul rând, sfera obligaţiilor este vizibil mai restrânsă, deoarece, în cazul suspen-
dării executării pedepsei, pe durata termenului de supraveghere se execută pedepsele
complementare constând în interzicerea exercitării unor drepturi. Astfel, reamintim că,
potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) C.pen., executarea pedepsei complementare a interzicerii
unor drepturi începe de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Prin urmare, nu
a mai fost nevoie să fie reglementate - ca în cazul amânării - o mare parte dintre obli-
gaţii, în condiţiile în care acestea apar enumerate printre drepturile a căror exercitare
poate fi interzisă, ca pedeapsă complementară [art. 66 alin. (1) lit. h)-o) C.pen.]. Cu alte
cuvinte, dacă instanţa consideră că este necesară interzicerea exercitării unui drept, o
va individualiza în conţinutul pedepsei complementare1. Or, în condiţiile în care
1
A se vedea şi Expunerea de motive, cit. supra, p. 204, unde se precizează că, ,,sub aspectul
conţinutului, sistemul de supraveghere în cazul suspendării este mai redus întrucât o parte din obligaţiile
întâlnite în cazul amânării aplicării pedepsei sunt executate în cazul suspendării cu titlu de pedeapsă
complementară".
Jndividualizarea judiciară a executării pedepselor 549
pedeapsa complementară se va executa efectiv, nu mai era necesară dublarea acesteia

prin prevederea ei ca o obligaţie 1 .
În al doilea rând, o altă diferenţă faţă de amânare o reprezintă faptul că acum este
obligatorie pentru instanţă impunerea a cel puţin uneia dintre obligaţii. Astfel, în cazul
suspendării textul de lege precizează că „instanţa impune condamnatului să execute
una sau mai multe( ... ) obligaţii" (s.n.), în timp ce la amânare formularea era „instanţa
poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei (... )" (s.n.).
Consecvenţi cu abordarea din cazul amânării, trecând de caracterul obligatoriul al
impunerii a cel puţin unei obligaţii, credem că nimic nu împiedică instanţa să impună
executarea tuturor obligaţiilor reglementate în cuprinsul art. 93 alin. (2) lit. a)-d) C.pen.,
în măsura în care toate ar fi necesare în concret'.
Tn al treilea rând, mai degrabă formal, obligaţia prestării muncii în folosul comunităţii
este reglementată distinct în ca,ul suspendării. Fără a-i nega caracterul de obligaţie în
conţinutul suspendării, credem că, procedând astfel, legiuitorul a dorit să sublinieze
importanţa acesteia în arhitectura suspendării sub supraveghere (caracteristică ce ţine de
esenţa instituţiei, ca să cităm din Expunerea de motive la Cod). Tot astfel, prin prevederea
distinctă a muncii, legiuitorul s-a asigurat de faptul că cel puţin una dintre obligaţiile de la
art. 93 alin. (2) lit. a)-d) C.pen. va fi întotdeauna impusă de instanţă, căci în ca, contrar s-ar
fi putut interpreta că obligaţia pentru instanţă se referă (doar) la munca neremunerată.
În fine, alte diferenţe faţă de cazul amânării privesc numărul de zile în care trebuie
prestată munca neremunerată (între 60 şi 120 de zile acum, faţă de 30-60 de zile în cazul
amânării) 3 , respectiv faptul că se prevede intervalul maxim de timp în care trebuie
prestată, şi anume cel mult un an de la momentul în care începe executarea acesteia
[art. 57 alin. (1) Legea nr. 253/2013].
1303. Şi în cazul suspendării sub supraveghere, art. 95 C.pen reglementează

posibilitatea modificării sau încetării obligaţii/or. Textul de lege este similar cu cel din
cazul amânării aplicării pedepsei, astfel că trimitem la discuţiile acolo avute, inclusiv la
procedura privind sesizarea instanţei 4 • Subliniem însă şi la acest moment, pentru a nu
exista confuzii, că, aşa cum reiese şi din denumirea marginală a art. 95 C.pen., instanţa
1
în acelaşi sens, M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 422. Reamintim că, în
cazul amânării, aceasta era necesar, deoarece amânarea aplicării pedepsei avea ca efect nu doar amânarea
aplicării pedepsei principale, ci şi a celei complementare.
2
în acelaşi sens, A.V. lugan, op. cit., p. 151. în sens contrar, M. Udroiu, Drept penal. Partea generală,
cit. supra, 2017, p. 420.
3
A se vedea C. Ap. Cluj, s. pen. şi de minori, sent. nr. 190/2017 (nedefinitivă şi nepublicată), unde
i_nstanţa a dispus ca inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de
80 de zile la Primăria municipiului Alba Iulia sau Biblioteca Judeţeană Alba - observăm că munca va fi
Prestată la una dintre cele două instituţii din comunitate precizate în hotărâre, iar instanţa a identificat
instituţii care să valorifice educaţia superioară a inculpatei.
4
De altfel, art. 57 alin. (2) din Legea nr. 253/2013 trimite expres la dispoziţiile din cazul modificării sau
încetării obligaţiilor în materia amânării aplicării pedepsei.
are posibilitatea să dispună modificarea sau încetarea doar a obligaţiilor, nu şi a măsu

rilor de supraveghere, ce decurg direct din lege1 .
Insistăm însă asupra unui aspect pe care l-am tratat succint în cazul amânării, şi anume
posibilitatea ca instanţa să îşi dea acordul ca persoana condamnată să părăsească teritoriul
ţării. Conform art. 46 din Legea nr. 253/2013, în cazul în care s-a impus obligaţia să nu
părăsească teritoriul ţării, condamnatul se poate adresa instanţei de executare pentru a-i
solicita permisiunea părăsirii teritoriului. Durata părăsirii nu poate depăşi 30 de zile într-un
an, iar această durată se include în termenul de supraveghere. Subliniem că în acest caz nu
suntem în prezenţa ipotezei reglementate de art. 95 C.pen., nefiind în discuţie modificarea
sau încetarea obligaţiilor, ci a unei simple permisiuni în executarea acestora.
3.4. Obligaţii civile
1304. Pentru înţelesul sintagmei trimitem la precizările făcute cu ocazia prezentării

noţiuniiîn contextul amânării aplicării pedepsei. Şi aici, legiuitorul precizează expres că
îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare trebuie
să survină cel mai târziu cu 3 luni înainte de împlinirea termenului de supraveghere.
§4. Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere
1305. În considerarea existenţei termenului de supraveghere, pentru raţiuni în

mare parte similare cu cele din cazul amânării aplicării pedepsei, şi în cazul suspendării
sub supraveghere vom discuta de două categorii de efecte: imediate, respectiv
definitive.
4.1. Efectele imediate ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere
1306. Efectele imediate ale suspendării - cunoscute şi

sub denumirea de efecte
provizorii (ca urmare a monitorizării conduitei persoanei pe durata termenului de
supraveghere)' - intervin odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, se
produc pe durata termenului de supraveghere şi, în principal, constau în suspendarea
executării pedepsei închisorii 3 •
1
În acelaşi sens: I. Chiş, Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., p. 544; A.V. lugan, op. cit., p. 242.
2
C. Buiai, Comentariu, în Explicaţii li, p. 183; A. Vlăşceanu, Comentariu, în Explicaţii preliminare Iii
p. 229; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra 1 20171 p. 425; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit.,
2014, p. 482; A.V. lugan, op. cit., p. 295. Unii autori fac referire la ele sub denumirea de 11efecte tra,izit,,rii"
a se vedea I.MC. Morar, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei - şansă sau capcană, cit.
p. 121.
V. Paşca/ Drept penal... , cit. supra, p. 576; A. Vlăşceanu, Comentariu, în Explicaţii preliminare 111
3
p. 230; A.V. lugan, op. cit., p. 295.

La momentul la care instanţa analizează posibilitatea suspendării executării pe-

depsei, etapa individualizării judiciare a pedepsei a fost deja parcursă în integralitate.
Prin urmare, sunt aplicate pedeapsa principală (închisoare şi, eventual, amendă -fie în
considerarea concursului, fie în condiţiile art. 62 C.pen.), respectiv, dacă este cazul,
pedepsele complementare constând în interzicerea exercitării unor drepturi şi publi-
carea hotărârii de condamnare1, pedeapsa accesorie şi, eventual, măsurile de siguranţă.
Plecând de la aceste coordonate, efectul imediat va consta în suspendarea exe-
cutării pedepsei principale. În cazul în care discutăm despre o pedeapsă rezultantă ca
urmare a sistemului de la concursul de infracţiuni, iar în structura acesteia apare şi
amenda, subliniem că suspendarea va viza pedeapsa rezultantă în întregime. Ea este o
unică pedeapsă (chiar dacă înglobează două specii de pedeapsă) şi va avea un unic regim
execuţional2. ,,Disocierea" regimului de executare este incidentă într-o singură ipoteză,
ca urmare a normei de excepţie de la art. 91 alin. (2) C.pen., ce prevede că, atunci când
pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii aplicate în condiţiile art. 62
C.pen., aceasta din urmă se va executa efectiv.
Ca urmare a regimului pedepsei accesorii - ce se execută pe durata pedepsei
privative de libertate, făcând, practic, ,,corp comun" cu ea-, în mod firesc, va fi suspen-
dată şi executarea pedepsei accesorii. Soluţia credem că se impunea şi în absenţa unui
text de lege expres în acest sens (cum era în reglementarea anterioară), în considerarea
regimului „accesoriu" (de unde şi denumirea) al acestor pedepse, ele urmând regimul
de executare al pedepsei principale.
În privinţa pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, legiui-
torul a prevăzut în mod expres regimul acesteia în cazul suspendării executării pedepsei
principale, pentru a evita discuţiile din vechea reglementare. Astfel, conform art. 68
alin. (1) lit. b) C.pen., pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi se
va executa de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a
dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Prin urmare, la acest
moment va începe executarea efectivă a respectivei pedepse pe durata anume stabilită
de instanţă prin hotărârea de condamnare [de la unu la 5 ani, conform art. 66 alin. (1)
C.pen.] 3 • Observăm astfel că durata pe care se execută pedeapsa complementară nu
este legată în vreun mod de termenul de supraveghere, fiind autonomă faţă de acesta.
Prin urmare, este posibil ca durata pedepsei complementare să fie mai scurtă decât cea
a termenului de supraveghere (caz în care condamnatul va putea să exercite drepturile
respective în plenitudinea lor, chiar în termenul de supraveghere) sau să depăşească
1
Discuţia priveşte doar pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi şi publicarea
hotărârii de condamnare, nu şi degradarea militară. Reamintim că degradarea militară este condiţionată
de gravitatea pedepsei concrete - de cel puţin 5 ani sau mai mare de 10 ani, după distincţiile făcute de
art. 69 C.pen., astfel încât nu are cum să fie incidentă în ipoteza analizată, unde pedeapsa închisorii nu
poate să depăşească 3 ani (în acelaşi sens, A.V. lugan, op. cit., p. 296).
2
În acelaşi sens, A.V. lugan, op. cit., p. 295. În sens contrar, M. Udroiu, Drept penal. Partea generală,
cit. supra, 2017, p. 426, considerând că amenda din structura pedepsei rezultante se va executa efectiv.
3
această durată (ipoteză în care, ulterior expirării termenului, va subzista interdicţia

exercitării drepturilor anume interzise, până la împlinirea duratei prevăzute prin
hotărârea de condamnare). Prin excepţie, art. 67 alin. (3) C.pen. prevede că interzicerea
dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se va aplica în cazul în care s-a
dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere'. Raţiunea acestui text este
clară, căci, dacă această interdicţie ar fi pusă în executare la momentul rămânerii defi-
nitive a hotărârii de condamnare, practic nu s-ar mai putea derula procesul de supra-
veghere pe teritoriul ţării noastre.
Arătăm că nu există nicio dispoziţie expresă care să gestioneze regimul pedepsei
complementare a publicării hotărârii de condamnare. Totuşi, pornind de la raţiunea
acestei pedepse, precum şi de la specificul regimului său, credem că aceasta nu va fi
afectată de suspendarea executării pedepsei principale. În argumentare, arătăm că
executarea efectivă a acestei pedepse complementare nu contrazice raţiunea şi
efectele suspendării executării pedepsei închisorii, respectiv că o soluţie contrară ar lipsi
de efecte instituţia nou-introdusă, deşi aplicarea acesteia la cazul concret de către
instanţă demonstrează necesitatea executării ei în speţă. Prin urmare, aceasta se va
executa, conform dreptului comun, după momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti 2 •
În fine, art. 98 alin. (2) C.pen. prevede că suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile
regăsite în hotărârea de condamnare3 •
În doctrină' au fost identificate şi alte efecte imediate, pe plan procesual penal, şi

anume încetarea de drept a măsurilor preventive privative de libertate. Avem unele rezerve
în a încadra aceste consecinţe în cadrul „efectelor imediate", deoarece momentul de la
care începe să se producă efectul ,,imediat" al suspendării este cel al rămânerii definitive a
hotărârii de suspendare. Or1 în raport cu încetarea măsurilor preventive, elementul
declanşator este dat de pronunţarea unei hotărâri chiar nedefinitive de condamnare prin
care se dispune suspendarea executării pedepsei, aşa cum precizează, de altfel, chiar şi
autorii care fac referire la aceste posibile efecte5 .
1307. Tot ca un efect imediat al dispunerii suspendării sub supraveghere, persoana

condamnată va trebui să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile
1
2
Pentru o opinie similară, A.V. lugan, op. cit., p. 296.
3
LV. Lefterache, Comentariu, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L.V. lefterache, T. Manea,
I. Nedelcu, F.-M. Vasile, op. cit., p. 322. Pentru o discuţie privind compatibilitatea instituţiei suspendării cu
măsurile de siguranţă, a se vedea 1.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei -şansă sau
capcană, cit. supra, p. 123.
4
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 426; 1.-C. Morar, Suspendarea condiţia~
nată a executării pedepsei -şansă sau capcană, cit. supra, p. 122.
5
Pentru aceleaşi rezerve, a se vedea A.V. lugan, op. cit., p. 296, autorul citat aducând mai multe
argumente de ordin procesual penal. A se vedea şi C. Buiai, Comentariu, în Explicaţii li, p. 184.
impuse de instanţă. Aşa cum am arătat, măsurile de supraveghere şi obligaţiile se vor

executa pe durata termenului de supraveghere, iar pentru prestarea muncii neremu-
nerate există dispoziţii exprese care impun executarea acesteia în maximum un an de
la momentul începerii ei efective.
4.2. Efectele definitive ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere
1308. Potrivit art. 98 alin. (1) C.pen., în cazul în care condamnatul nu a săvârşit o
nouă infracţiune descoperită până fa expirarea termenului de supraveghere, nu s-a
dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi nu s-a descoperit
o cauză de anulare, pedeapsa se va considera executată.
Aceste dispoziţii reglementează ceea ce literatura de specialitate consideră a fi
efectele definitive ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere, efecte ce vor
interveni la împlinirea termenului de supraveghere şi constau în considerarea ca
executată a pedepsei.
Cu alte cuvinte, odată intervenite aceste efecte „definitive", persoana condamnată
va fi exact în aceeaşi situaţie ca o persoană liberată din penitenciar după executarea
integrală a pedepsei. Prin urmare, este definitiv stinsă executarea pedepsei principale
(suspendate iniţial) şi a pedepselor accesorii. În măsura în care pedeapsa aplicată iniţial
a depăşit un an, iar infracţiunea a fost comisă cu intenţie sau cu intenţie depăşită, odată
cu împlinirea termenului de supraveghere şi respectarea condiţiilor prevăzute de art. 98
alin. (1) C.pen., vom fi în prezenţa termenului I al unei recidive postexecutorii 1 .
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi - în măsura în care
durata acesteia o depăşeşte pe cea a termenului de supraveghere - rămâne să se exe-
cute însă în continuare. Spre exemplu, să presupunem că instanţa a dispus interzicerea
exercitării dreptului de a conduce vehicule pe o durată de 5 ani, iar termenul de supra-
veghere a avut o durată de 4 ani. În acest caz, pedeapsa complementară se va executa
în continuare, pe durata a încă unui an (diferenţa).
Tot aşa, odată intervenit efectul definitiv al suspendării, de la acel moment va
începe să curgă termenul reabilitării de drept. Subliniem că vom discuta întotdeauna de
termenul reabilitării de drept (chiar în ipoteza în care durata pedepsei închisorii
.considerate ca executată depăşeşte 2 ani). Aceasta deoarece legiuitorul a prevăzut, în
mod excepţional, că în cazul pedepsei închisorii a cărei executare a fost suspendată sub
supraveghere va interveni întotdeauna reabilitarea de drept2, ulterior împlinirii
A. Vlăşceanu, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 231; A.V. lugan, op. cit., p. 300.
1
2
în acest sens, a se vedea Expunerea de motive, cit. supra, p. 204, unde se arată că, ,,in privinţa
ifecte/or, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu mai are ca efect intervenirea reabilitării
drept la expirarea termenului de supraveghere. Condamnarea va fi susceptibilă de reabilitare conform
eptului comun, al cărei termen va curge de la împlinirea termenului de supraveghere". în sens contrar,
observând intenţia legiuitorului, a se vedea I. Chiş, Comentariu, în l. Pascu (coord.), op. cit., p. 552, unde,
pă ce se menţionează (în mod corect) că „suspendarea executării pedepsei nu desfiinţează condam-
rea, care va fi susceptibilă de reabilitare de drept" (s.n.), se încheie prin precizarea (lacunară) că
reabilitarea judecătorească urmează a se face conform art. 166 C.pen.".
termenului de reabilitare de drept şi în măsura în care nu se comite altă infracţiune

(art. 165 C.pen.), aspecte asupra cărora vom insista în volumul următor al acestei lucrări.
1309. Per a contraria, din condiţiile art. 98 alin. (1) C.pen. reiese că efectele definitive
ale suspendării nu vor interveni dacă suntem în prezenţa a cel puţin uneia dintre următoa
rele ipoteze: a intervenit anularea suspendării, a intervenit revocarea acesteia ori a fost
săvârşită o nouă infracţiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere.
Având în vedere că revocarea şi anularea vor fi analizate în cuprinsul secţiunilor ce vor
urma 1 înţelegem să supunem atenţiei acum acest ultim caz distinct de „limitare" a efectelor
suspendării, şi anume comiterea unei noi infracţiuni ce este descoperită până la împlinirea
termenului de supraveghere. Precizăm că vom încerca să fim consecvenţi cu soluţiile
propuse cu ocazia prezentării cazului similar de „limitare11 a efectelor definitive ale amânării
aplicării pedepsei. Faţă de acel caz, observăm acum din start că textul de lege este uşor
diferit, făcândreferire la descoperirea infracţiunii înaintea împlinirii termenului de supra-
veghere, iar nu la săvârşirea acesteia anterior acestui moment.
Pornind de la aceste constatări, arătăm că, în primul rând, se pune întrebarea când
trebuie comisă această infracţiune, căci textul indică, aşa cum am văzut, doar momentul
descoperirii acesteia -în termenul de supraveghere. Cu alte cuvinte, s-ar putea interpreta
că infracţiunea poate fi comisă oricând anterior acestui moment, inclusiv anterior rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei.
Atragem atenţia însă că
legiuitorul impune ca persoana condamnată să săvârşească 11 0
nouă infracţiune" (s.n.), motiv pentru care credem că trebuie interpretat în sensul că
această infracţiune este comisă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de suspendare
(elementul-reper)'. Pentru ipoteza distinctă a infracţiunilor cu durată de consumare în
timp, precizăm că, prin excepţie, nu ne vom raporta la momentul epuizării, fiind suficient
ca în termenul de supraveghere să se comită cel puţin un act cu relevanţă penală'.
În al doilea rând, plecând de la această concluzie, observăm că ne putem suprapune
cu situaţia revocării pentru cazul comiterii unei noi infracţiuni- art. 96 alin. (4) şi (6) C.pen.:
comiterea unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere, descoperită în termen, pentru
care se pronunţă o condamnare la pedeapsa închisorii chiar după împlinirea acestuia.
Precizăm că, în cazurile în care infracţiunea astfel comisă este intenţionată sau praeterinten-
ţionată, revocarea este obligatorie, iar în cazul în care fapta este comisă din culpă, sub rezerva
întrunirii tuturor celorlalte condiţii, revocarea este totuşi facultativă pentru instanţă.
Pentru a evita suprapunerile cu revocarea, credem că ipoteza analizată s-ar putea
circumscrie următoarelor cazuri: (iJ pedeapsa aplicată ca urmare a condamnării este amenda;
(ii) pedeapsa aplicată este închisoarea, dar infracţiunea nou-comisă este din culpă.
în cele ce urmează vom supune atenţiei ambele sub-ipoteze, pentru a stabili conse-
cinţele produse.
1
În acelaşi sens, în doctrină se interpretează că infracţiunea trebuie comisă în termenul de
supraveghere şi, respectiv, descoperită înainte de expirarea acestuia - M. Udroiu, Drept penal. Partea
generală, cit. supra, 2017, p. 426.
2
Ne asumăm această soluţie pentru aceleaşi argumehte expuse cu ocazia prezentării condiţiei „ca
faţă de infractor să nu se mai fi dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori dat
comiterii infracţiunii pentru care este judecat" din cazul renunţării la aplicarea pedepsei (supra, § 1202
Precizăm că aceleaşi argumente au fost avute în vedere şi cu ocazia tratării revocării amânării aplicăr
pedepsei-supra,§ 1259.
{i} li este descoperită în termen, dar se aplică pedeapsa amenzii\ prin urmare, nu va
putea interveni revocarea suspendării (e necesară aplicarea pedepsei închisorii, după cum
vom vedea în secţiunea următoare).
În acest caz, amenda va urma să se execute efectiv 2•
(ii) l1 este o infracţiune săvârşită din culpă, caz în care - vom vedea în secţiunea
următoare - revocarea suspendării este facultativă pentru instanţă. în cazul în care se va
dispune revocarea, efectele vor fi aceleaşi, motiv pentru care le vom trata în secţiunea
respectivă. În cazul în care instanţa alege să nu revoce suspendarea, vom vedea că în
această situaţie se va dispune suspendarea executării pedepsei aplicate şi pentru această
din urmă infracţiune (evident, discutăm despre pedeapsa închisorii).
Plecând de la dispoziţiile art. 98 alin. (1) C.pen., în aceste cazuri - deşi nu intervine
revocarea sau anularea- nu se va produce efectul definitiv al suspendării executării pedep-
sei, şi anume considerarea ca executată a acesteia. Prin urmare, semnalăm următoarele
probleme:
- deşi între Io şi 11 pluralitatea de infracţiuni corespunde unei recidive postcondam-
natorii sau pluralităţi intermediare (li fiind comisă pe parcursul termenului de supra-
veghere), tratamentul sancţionator nu se poate aplica, deoarece pedeapsa pentru Io nu
este executabilă, în condiţiile în care nu este incidentă revocarea sau anularea;
- presupunând că efectul nu se produce ca urmare a comiterii lui 11, ne întrebăm -
retoric - când se va produce acest efect. Când va ajunge pedeapsa a cărei executare a fost
suspendată sub supraveghere să fie considerată executată? La momentul executării
pedepsei pentru noua infracţiune (1,), deşi nu există nicio dispoziţie legală în acest sens sau
vreun argument de logică? Mai mult, dacă înainte ca pedeapsa pentru l1să fie executată se
comite o a treia infracţiune, care va fi forma de pluralitate de infracţiuni cu 10 ? Strict formal,
având în vedere că efectul definitiv nu s-a produs, am fi în prezenţa unei recidive postcon-
damnatorii sau pluralităţi intermediare, dar fără niciun impact, în condiţiile în care nu ar fi
incidentă revocarea sau anularea. Se pierde raţiunea modificărilor aduse de Codul penal
actual (în sensul înlăturării reabilitării de drept survenite automat la împlinirea termenului
de supraveghere şi al considerării doar ca executată a pedepsei, permiţând astfel reţinerea
unei recidive postexecutorii, cu tratamentul său sancţionator distinct).
Încercând să conduzionăm, credem că menţinerea acestei ipoteze distincte ca
,,limitare" a efectelor definitive ale suspendării a fost„importată" din Codul penal din 1969,
fără însă a se verifica exact repercusiunile produse. Astfel, în vechea reglementare ipoteza
avea logică, deoarece această nouă infracţiune (deşi nu ducea la revocare sau anulare)
împiedica producerea efectului definitiv care consta în intervenţia de drept a reabilitării la
Precizăm că, drept urmare a condamnării anterioare la pedeapsa închisorii pentru prima infracţiune
1
{Io), chiar dacă executarea acesteia a fost suspendată sub supraveghere, nu se va putea dispune renunţarea
la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei pentru această nouă infracţiune (li). În măsura în
care instanţa a pronunţat o soluţie de renunţare sau de amânare pentru aceasta, neavând la dosar
informaţii despre existenţa condamnării anterioare (situaţie puţin probabilă, dar nu imposibilă), odată ce
informaţiile vor fi cunoscute, vom fi în prezenţa anulării renunţării sau a amânării. În măsura în care
pedeapsa stabilită va fi sau este amenda, nu se va putea revoca suspendarea, amenda urmând să se
execute. În măsura în care pedeapsa stabîlită este închisoarea, se va activa revocarea suspendării
(condiţiile cumulative fiind îndeplinite, aşa cum vom vedea), aspecte care vor fi tratate distinct.
După cum vom arăta în secţiunea următoare, în cazul în care amenda nu va fi executată cu
2
rea-credinţă şi va opera înlocuirea pedepsei amenziî cu cea a închisorii, se va revoca suspendarea executării
Pedepsei sub supraveghere.
momentul împlinirii termenului. Prin urmare, reabilitarea era gestionată de dreptul comun,
în funcţie inclusiv de noua condamnare. În lumina reglementării actuale însă, această
ipoteză distinctă nu îşi mai găseşte locul, ea producând doar dificultăţi în gestionarea
situaţiei de cazier a persoanei.
Pentru toate aceste motive, considerăm că, de /egeferendo, textul ar trebui modificat,
prin menţinerea în art. 98 alin. (1) C.pen. doar a ipotezelor anulării şi revocării'.
1310. În acelaşi context, atragem atenţia asupra unei alte probleme discutabile, şi
anume ipoteza comiterii unei infracţiuni în termenul de supraveghere, dar care nu a fost
descoperită până la împlinirea acestuia. Ne imaginăm un furt calificat, infracţiune instan-
tanee, pentru a nu complica (la acest moment) şi mai mult discuţia. fn primul rând, e clar
că nu vom putea discuta despre revocare. Tn of doilea rând, dat fiind că forma de pluralitate
de infracţiuni se stabileşte în raport cu momentul comiterii infracţiunii, în cazul de faţă
suntem în prezenţa recidivei postcondamnatorii sau a pluralităţii intermediare (pedeapsa
a cărei executare era suspendată nefiind executată la momentul comiterii infracţiunii
subsecvente). Tn of treilea rând, deşi în acest caz suntem în prezenţa recidivei postcon-
damnatorii sau a pluralităţii intermediare, nu vom putea aplica tratamentul sancţionator
specific: imposibilitatea revocării suspendării nu aduce în sfera „executabilului" pedeapsa
respectivă, astfel că aceasta nu poate face obiectul contopirii. Prin urmare, în acest caz, va
rămâne doar să se execute pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune. Subliniem că nu se
încalcă
astfel dispoziţiile art. 98 alin. (1) C.pen. privind efectele definitive ale suspendării,
deoarece efectele acolo prevăzute (considerarea ca executată a pedepsei) vor urma să se
producă în raport cu infracţiuni săvârşite ulterior împlinirii termenului. Spre exemplu, dacă,
în ipoteza imaginată, pe lângă furtul calificat (comis în termen, dar nedescoperit) se mai
comite o tâlhărie, ulterior împlinirii termenului, infracţiunea de tâlhărie va fi în recidivă
postexecutorie sau pluralitate nenumită cu prima condamnare (apoi, pedeapsa astfel
aplicată pentru infracţiunea de tâlhărie -în limitele majorate cu 1/2, dacă suntem în pre-
zenţa recidivei postexecutorii - se va contopi, conform regulilor de la concursul de infrac-
ţiuni, cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de furt calificat).
În fine, pentru a epuiza problema, arătăm că, în cazul infracţiunilor cu durată de
consumare În timp {prezintă relevanţă aici infracţiunea continuă, continuată, respectiv cea
de obicei), credem că ne vom raporta la momentul epuizării. Precizăm că soluţia noastră
este consonantă cu decizia de îndrumare nr. 1/1987 a fostului Tribunal Suprem, la care am
făcutreferire în mai multe rânduri până acum. Astfel, în decizie se arată că ne vom raporta
la momentul întrunirii elementelor infracţiunii, iar nu la cel al epuizării, în măsura în care
pot astfel să fie întrerupte termenele care curg în favoarea condamnatului L,şi anume
1
În acest sens, în doctrină s-a exprimat deja opinia conform căreia 11 pedeapsa va fi considerată ca
executată chiar dacă în termenul de supraveghere se comite o infracţiune pentru care se aplică pedeapsa
amenzii sau o infracţiune din culpă pentru care instanţa dispune din nou suspendarea sub supraveghere
11
(A.V. lugan, op. cit., p. 301). Tot aşa, s-a arătat că ,,săvârşirea unei noi infracţiuni, în sine, nu împiedică
producerea efectului definitiv, ci numai săvârşirea unei infracţiuni care determină revocarea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere", respectiv că „săvârşirea unei noi infracţiuni până la expirarea
termenului de supraveghere, dar care a fost descoperită după expirarea acestui termen, săvârşirea unei
noi infracţiuni pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa amenzii sau săvârşirea unei noi
infracţiuni din culpă pentru care instanţa a menţinut suspendarea executării pedepsei nu împiedică
producerea efectului definitiv al suspendării" (A. Vlăşceanu, Comentariu, în Explicaţii preliminare li,
pp. 231-232).
termenul (... ) a cărui încălcare duce la revocarea suspendării (... ) executării pedepsei"],
respectiv dacă sunt „îndeplinite toate cerinţele prevăzute de lege pentru a se putea dispune
revocarea suspendării". Or, ţinând seama că elementul de la care am pornit în această
secţiune este că nu se pune problema de revocare a suspendării, credem că trebuie să
valorificăm faptul că, şi după împlinirea termenului de supraveghere, condamnatul persistă
în conduita sa infracţională. Prin urmare, vom putea valorifica tratamentul recidivei
postexecutoriî, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege 1.
§5. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
1311. Cauzele revocării suspendării

sub supraveghere sunt în mare parte similare
cu cele întâlnite în materia revocării amânării aplicării pedepsei, motiv pentru care le
vom trata mai succint, concentrându-ne în principal pe aspectele reglementate diferit.
În privinţa tratamentului sancţionator aplicabil ca urmare a revocării pentru ipoteza
comiterii unei infracţiuni, vom vedea că acesta este însă diferit, consecinţă a faptului că
nu mai suntem în prezenţa concursului de infracţiuni, ci a recidivei postcondamnatorii
ori a pluralităţii intermediare, după caz.
Din perspectiva cazurilor de revocare, după modelul art. 88 C.pen. în materia
revocării amânării, art. 96 C.pen. reglementează distinct patru cazuri de revocare
obligatorie a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv un caz de
revocare facultativă a acesteia. Astfel, se observă de la bun început că, suplimentar faţă
de situaţia amânării aplicării pedepsei, avem încă un caz de revocare ce intervine în mod
obligatoriu, odată întrunite condiţiile prevăzute de lege.
5.1. Revocarea obligatorie
1312. Revocarea se dispune în mod obligatoriu în următoarele patru cazuri:
a) Condamnatul, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu

· execută obligaţiile impuse potrivit art. 93 C.pen.
1313. Aşa cum am arătat cu ocazia prezentării măsurilor de supraveghere şi a
obligaţiilor ce pot fi impuse odată cu dispunerea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, art. 57 alin. (2) din Legea nr. 253/2013 trimite la dispoziţiile corespon-
dente în materia amânării aplicării pedepsei.
Astfel, toate discuţiile şi concluziile propuse la acel moment cu privire la punerea în
executare a măsurilor şi obligaţiilor, la modificarea sau încetarea lor, la supravegherea
espectării şi executării acestora (inclusiv în cazul prestării muncii neremunerate),
espectiv la sesizarea instanţei în vederea revocării suspendării şi stabilirii elementului
e/ei-credinţe sunt incidente şi aici 2 •
1
în acelaşi sens: A.V. lugan, op. cit., p. 254; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017,
-427.
2
Pentru o solutie de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru neînde-
Hnirea obligaţiei de· a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, a se vedea Judec. Sector 5
b) Condamnatul nu îndeplineşte integral, până la finalul termenului de supra-

veghere, obligaţiile civile stabilite de instanţă prin hotărâre
1314. Şi în materia îndeplinirii obligaţiilor civile, acelaşi art. 57 alin. (2) din legea
specială trimite la textele de la amânare, şi anume art. 49 din Legea nr. 253/2013,
privind verificarea îndeplinirii sau neîndeplinirii obligaţiilor civile la scadenţă, respectiv
sesizarea instanţei de către consilierul de probaţiune în vederea revocării suspendării
executării pedepsei sub supraveghere. Din nou, pentru identitate de raţiune, concluziile
la care am ajuns cu ocazia analizei făcute la amânare sunt incidente şi aici (ne referim în
special la existenţa unei prezumţii legale a relei-credinţe ce decurge din simpla
neîndeplinire a obligaţiei, prezumţie ce poate fi răsturnată prin proba contrară de către
condamnat', la criteriile în funcţie de care instanţa va stabili dacă persoana a avut sau
nu posibilitatea să îndeplinească obligaţiile', dar şi la situaţia particulară a obligaţiilor
solidare şi a plăţii efectuate pentru altul etc.).
c) Condamnatul nu execută pedeapsa amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii

1315. După cum am arătat cu ocazia prezentării condiţiilor şi regimului suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, dacă instanţa aplică pe lângă pedeapsa închisorii
şi pedeapsa amenzii în condiţiile art. 62 C.pen., aceasta din urmă nu va face obiectul
Bucureşti, sent. pen. nr. 2386/2014 (nepublicată), citată de A.V. lugan, op. cit., pp. 269-270: instanţa a
considerat că explicaţiile condamnatului sunt,,( ... ) absolut halucinante. Astfel, acesta a arătat că nu s-a
prezentat( ... ) deoarece nu a putut să se trezească (în condiţiile în care stă mult la televizor noaptea, până
la 2,00, 3,00 sau chiar 5,00 şi în această perioadă l-a ajutat pe un băiat (... ) să muncească la construirea
în faţa instanţei, condamnatul a invocat şi alte motive 11temeinice", şi anume că „nu
11
casei sale • s-a
prezentat la muncă pentru că nu avea bani de cartelă de metrou".
1
A se vedea, în acest sens: C. Buiai, Comentariu, în Explicaţii 1/1 p. 188; C. Mitrache, Consideraţii privind
amânarea ... , cit. supra, p. 103; 1.-C. Morar1 Suspendarea condiţionată a executării pedepsei - şansă sau
capcană, cit. supra/ p. 201; Şt. Daneş, V. Papadopo1, op. cit., 2004, p. 339, arătându-se că „reaua-credinţă
este prezumată până la proba contrară şi, deci, nu trebuie dovedită; condamnatul este acel căruia -dacă
pretinde că nu şi-a putut îndeplini acele obligaţii -îi incumbă sarcina de a dovedi această împrejurare".
Recent, în literatura de specialitate s-a arătat că, ,,spre deosebire de regula generală din dreptul civil, unde
buna-credinţă se prezumă, în cazul revocării suspendării, prezumţia este inversată. Revine persoanei ,
condamnate să facă dovada faptului că s-a aflat în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile civile. Simplul
fapt că ea nu a avut un loc de muncă nu este de natură a o exonera de obligaţiile sale în lipsa dovezii faptului
că a avut nişte eforturi minime de a achita măcar o parte din despăgubiri" (A.V. lugan, op. cit., p. 264).
2
De exemplu, în practica judiciară s-a decis revocarea suspendării în considerarea: faptului că
persoana condamnată nu a achitat obligaţiile civile, deşi s-a făcut dovada că avea două autoturisme
proprietate personală [Judec. Sector 5 Bucureşti, sent. pen. nr. 2238/2013 (nepublicată), apud A.V. lugan,
op. cit., pp. 264-265]; a dezinteresului în achitarea sumei de 100 de lei către partea civilă, deşi, la întrebarea
procurorului cât a costat telefonul mobil pe care îl avea asupra sa, condamnatul a recunoscut că a plătit
300 de lei recent [Judec. Sector 1 Bucureşti, sent. pen. nr. 148/2018 (nedefinitivă şi nepublicată)]. A se
vedea şi Trib. Botoşani, s. pen., dec. nr. 141/2005 (citată de 1.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a
executării pedepsei. Culegere de practică judiciară, cit. supra, p. 95), unde instanţa a revocat suspendarea
condiţionată a executării pedepsei dispuse conform Codului penal anterior, constatând că persoana
condamnatului nu a efectuat niciun demers pentru executarea obligaţiilor civile.
suspendării. Conform art. 91 alin. (2) C.pen., ea va urma să fie executată, regimul său
fiind guvernat de dreptul comun în materia executării pedepsei amenzii.
Potrivit art. 96 alin. (3) C.pen., dacă pedeapsa amenzii nu a fost executată şi a fost
înlocuită cu închisoarea, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei,
la care se adaugă pedeapsa închisorii care a înlocuit amenda.
Observăm că revocarea intervine doar ulterior înlocuirii amenzii cu închisoarea,

consecutiv stabilirii unui element de rea-credinţă a persoanei condamnate, care explică şi
raţiunea obligativităţii acestui caz de revocare'. Astfel:
(i) în cazul înlocuirii cu închisoarea conform art. 63 alin. /2) C.pen., instanţa a stabilit că
persoana nu a executat amenda cu rea-credinţă, deşi avea posibilităţile financiare concrete;
(ii) în cazul înlocuirii cu închisoarea potrivit art. 64 alin. /5) C.pen., instanţa a dispus
iniţial executarea amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii,
dar aceasta nu a fost executată în condiţiile stabilite de instanţă 2 sau persoana a comis o
nouă infracţiune descoperită anterior îndeplinirii obligaţiei;
/iii) în cazul înlocuirii cu închisoarea potrivit art. 64 alin. /6) C.pen., instanţa a constatat
că persoana nu este de rea-credinţă, neavând resursele financiare, dar aceasta nu îşi dă
acordul pentru prestarea unei munci neremunerate. Prin urmare, aşa cum am arătat cu
ocazia prezentării acestei ipoteze particulare 3, ca urmare a refuzului prestării muncii apare
o doză de rea-credinţă. În absenţa prevederii legale, nicio persoană nu ar executa munca
neremunerată, ştiind că nu se expune la vreo consecinţă.
d) În termenul de supraveghere, condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune comisă

cu intenţie sau cu intenţie depăşită, care este descoperită în termenul de supraveghere
şi pentru care instanţa a pronunţat condamnarea la pedeapsa închisorii, chiar după
împlinirea termenului de supraveghere
1316. Revocarea operează în acest caz sub rezerva îndeplinirii în mod cumulativ a
următoarelor condiţii:

hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. De
altfel, aceasta este diferenţa esenţială faţă de instituţia anulării suspendării;
Pe marginea acestui caz, s-a arătat că revocarea va interveni doar în cazul neexecutării amenzii ce
1
însoţeşte pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62 C.pen., iar nu şi a amenzii aplicate ca urmare a
tratamentului sancţionator de la concurs - A. Vlăşceanu, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 216.
Conform acestei opinii, se propune modificarea de lege ferenda a acestui text de lege pentru a include în
cazul de revocare şi neexecutarea amenzii aplicate ca urmare a concursului. Aşa cum am mai arătat, în
acest caz suspendarea operând asupra pedepsei rezultate în integralitate, nu se poate imagina revocarea
pentru neplata respectivei amenzi, în condiţiile în care executarea este suspendată.
2
în acest caz, în doctrină (A.V. lugan, op. cit., p. 249) s-a arătat în mod corect că revocarea suspendării
va interveni pe acest temei [art. 96 alin. (3) C.pen.], iar nu pentru neîndeplinirea unei obligaţii impuse de
instanţă (munca), potrivit art. 96 alin. (1) C.pen. Identificarea în mod judicios a cazului de revocare are
importanţă, aşa cum vom vedea în continuare, în efectele diferite produse în fiecare caz în parte.
3
Supra, cap. X,§ 1007.
(ii} infracţiunea să fie comisă cu intenţie sau praeterintenţie (intenţie depăşită).

Raţiunea care stă în spatele revocării vizează sancţionarea condamnatului care
înşală încrederea instanţei şi „revine" în mediul infracţional, prin comiterea unei noi
infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate. Severitatea legiuitorului, care nu lasă
instanţei drept de opţiune, este dată de reaua-credinţă a condamnatului, căci revocarea
intervine în mod obligatoriu doar dacă fapta este comisă cu intenţie sau intenţie
depăşită;
(iii} infracţiunea să fie descoperită în termenul de supraveghere.

Semnificaţia noţiunii „descoperire" este cea regăsită la anularea renunţării, respec-
tiv la revocarea şi anularea amânării aplicării pedepsei, motiv pentru care nu mai
revenim asupra acestor aspecte;
(iv) pentru această infracţiune instanţa a dispus condamnarea la pedeapsa

închisorii, chiar după expirarea termenului de supraveghere.
Această ultimă condiţie este cea care aduce şi elementul de distincţie faţă de revo-
carea amânării aplicării pedepsei, condiţiile fiind, până la acest moment, comune.
Astfel, revocarea intervine doar dacă prin hotărârea de condamnare pentru noua
infracţiune instanţa aplică pedeapsa închisorii {a fortiori, şi în cazul aplicării detenţiunii
pe viaţă condiţia va fi îndeplinită).
În măsura în care instanţa aplică pedeapsa amenzii pentru noua infracţiune {renun-
ţarea şi amânarea nu sunt posibile, ca urmare a condamnării anterioare la pedeapsa
închisorii), amenda se va executa conform dreptului comun, iar suspendarea dispusă
iniţial nu va fi afectată. Prin excepţie, în acest caz- indiferent de forma de pluralitate de
infracţiuni incidentă {recidivă postcondamnatorie sau pluralitate intermediară) - nu se
va putea aplica tratamentul sancţionator specific, în considerarea faptului că prima
pedeapsă nu este executabilă {ca urmare a suspendării executării, care rămâne în
fiinţă). În ipoteza în care însă condamnatul nu execută cu rea-credinţă pedeapsa
amenzii, aceasta va fi înlocuită, conform art. 63 C.pen., cu pedeapsa închisorii. Ne
întrebăm dacă pedeapsa astfel înlocuită va determina revocarea suspendării.
Raportându-ne la toate celelalte condiţii necesar a fi întrunite, nu credem că există
vreun impediment să opereze revocarea. Ar fi, de altfel, ilogic ca persoana condamnată
să execute pedeapsa închisorii ca urmare a înlocuirii, dar să subziste suspendarea
iniţială. În plus, înlocuirea amenzii cu închisoarea are loc doar ulterior constatării
relei-credinţe a condamnatului, care, deşi are resurse financiare, nu face plata. Prin
urmare, discutăm de o rea-credinţă ce trebuie sancţionată inclusiv prin revocarea
beneficiului iniţial al suspendării, pe care condamnatul l-a nesocotit, în primul rând, prin
comiterea infracţiunii şi, în al doilea rând, prin sustragerea de la executarea pedepsei
amenzii 1 .
1
în acelaşi sens, A.V. Jugan, op. cit., p. 255.
1317. Din nou, trebuie făcute unele precizări

privind situaţia particulară a infracţiu
nilor cu durată de consumare în timp. Dacă fapta este consumată anterior momentului
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, dar se epuizează ulterior, în termenul de supraveghere, va prezenta
relevanţă momentul epuizării (evident, cu excepţia infracţiunii progresive).
În cazul infracţiunii cu durată de consumare în timp ce se consumă anterior rămânerii

definitive a hotărârii de suspendare (sau chiar în termenul de supraveghere), dar momentul
epuizării este situat după împlinirea acestui termen, prezintă importanţă faptul că În
termenul de supraveghere a fost comisă În parte infracţiunea. Prin urmare, infracţiunea va
fi considerată a fi comisă în termen, chiar dacă epuizarea intervine ulterior împlinirii
acestuia.
În măsura în care infracţiunea nu este descoperită în termen, aşa cum am arătat deja1,
ne vom raporta la momentul epuizării, pentru a putea sancţiona astfel mai aspru conduita
infractorului, prin aplicarea tratamentului sancţionator al recidivei postexecutorii, dacă
sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege (reamintim că, în situaţia în care ne-am raporta
la momentul comiterii infracţiunii -în termen - 1 nu am putea revoca suspendarea, astfel
că persoana va rămâne să execute doar pedeapsa stabilită între limitele prevăzute de lege
pentru noua infracţiune, fără a putea da aplicare sistemului sancţionator de la recidiva
postcondamnatorie ori pluralitatea intermediară).
5.2. Revacarea facultativă
1318. Similar amânării, există un singur caz de revocare facultativă a suspendării

executării pedepsei sub supraveghere, şi anume ipoteza comiterii unei infracţiuni din
culpă în termenul de supraveghere. Condiţiile în care survine revocarea acum sunt
,,grefate" pe cazul de revocare obligatoriu constând în comiterea unei infracţiuni inten-
ţionate sau praeterintenţionate. În mod evident, unica excepţie o constituie forma de
vinovăţie ce caracterizează infracţiunea nou-comisă, în acest caz culpa, de unde şi facul-
tatea conferită de lege instanţei în raport cu revocarea suspendării executării pedepsei.
Potrivit art. 96 alin. (6) C.pen., ,,dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă,
instanţa poate menţine sau revoca suspendarea executării pedepsei sub supra-
veghere( ... )".
Într-o interpretare literală a textului, ar reieşi că, indiferent de modalitatea de indivi-
dualizare a executării pedepsei, întotdeauna menţinerea sau revocarea suspendării exe-
cutării pedepsei va fi la latitudinea instanţei.
Pentru motivele expuse cu ocazia prezentării revocării facultative a amânării aplicării
pedepsei, credem că se va putea decide menţinerea suspendării executării pedepsei iniţiale
doar în măsura în care, odată cu aplicarea pedepseiînchisorii 2 pentru infracţiunea săvârşită
1
Supra, § 1310.
2
Reamintim că, dacă instanţa aplică pedeapsa amenzii, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege
Pentru revocare (ce trimit doar la pedeapsa aplicată a închisorii), astfel că nici nu se pune în discuţie
Posibilitatea revocării suspendării executării pedepsei. În acest caz, se va executa efectiv pedeapsa amenzii
din culpă, instanţa dispune şi suspendarea executării acesteia (evident, presupunând că

toate condiţiile prevăzute de art. 91 C.pen. sunt îndeplinite şi ne referim aici în principal la
impedimentul legat de existenţa unei condamnări la pedeapsa închisorii care depăşeşte un
an). În măsura în care, din varii motive (nu consideră oportun sau nu poate, ca urmare a
neîntrunirii condiţiilor legale), instanţa aplică o pedeapsă cu închisoarea cu executare
efectivă pentru infracţiunea comisă din culpă, credem că nu mai există altă cale decât
revocarea suspendării executării 1 . O altă soluţie ar duce la situaţii absurde: instanţa ar
ajunge la concluzia că aceeaşi persoană se poate reeduca şi îndrepta doar prin executare
efectivă (motiv pentru care nu a dispus suspendarea executării pedepsei pentru infrac-
ţiunea comisă din culpă), dar şi fără executare efectivă (argument pentru menţinerea
suspendării). Tot aşa, aceeaşi persoană ar putea ajunge să fie simultan şi în executarea
pedepsei în penitenciar, dar şi în termenul de supraveghere, cu măsurile de supraveghere
şi obligaţiile aferente.
În fine, arătăm că, trecând de regimul facultativ al revocării, ipoteza infracţiunii

comise din culpă nu prezintă niciun alt element distinct. Astfel, dacă instanţa alege să
revoce suspendarea, revocarea va urma regimul de drept comun în privinţa efectelor'.
5.3. Efectele revocării
1319. În materia efectelor revocării, va trebui să facem distincţie în funcţie de

motivele revocării: (i) nerespectarea măsurilor de supraveghere, neexecutarea obliga-
ţiilor sau neîndeplinirea integrală a obligaţiilor civile, (ii) neexecutarea amenzii dispuse
în condiţiile art. 62 C.pen., respectiv (iii) comiterea unei noi infracţiuni (indiferent de
forma de vinovăţie) în termenul de supraveghere.
1320. Dacă revocarea se dispune ca urmare a nerespectării măsurilor de supra-

veghere, a neexecutării obligaţiilor impuse de instanţă ori a neîndeplinirii integrale în
termen a obligaţiilor civile, instanţa va dispune revocarea suspendării executării pedep-
sei sub supraveghere şi executarea efectivă a pedepsei iniţiale. În acest sens, arătăm că
în art. 96 alin. (1) şi (2) C.pen. se prevede expres că, ulterior revocării suspendării,
instanţa dispune executarea pedepsei.
Ca urmare a începerii executării pedepsei principale, va începe şi executarea pedep-
selor accesorii, respectiv se va „activa" regimul de drept comun privind executarea
pedepselor complementare constând în interzicerea exercitării unor drepturi. Astfel,
conform art. 68 alin. (1) lit. c) C.pen., acestea se vor executa după executarea sau
considerarea ca executată a pedepsei închisorii. În cazul nostru particular însă trebuie
ţinut seama de faptul că pe durata termenului de supraveghere, până la momentul
revocării suspendării, s-au executat pedepsele complementare. Prin urmare, art. 68
aplicată pentru infracţiunea din culpă 1 regimul de executare efectiv al acesteia neintrând în contradicţie cu
menţinerea suspendării dispuse iniţial-în acelaşi sens, A.V. Jugan, op. cit. 1 p. 275.
1
2
A se vedea şi A. Vlăşceanu, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 222.
alin. (3) C.pen. precizează expres că, în cazul revocării suspendării executării pedepsei
sub supraveghere pentru orice alt motiv decât săvârşirea unei infracţiuni', va urma să
se execute după executarea pedepsei închisorii doar partea neexecutată la momentul
revocării suspendării.
1321. Dacă revocarea intervine ca urmare a neexecutării pedepsei amenzii ce

însoţea pedeapsa închisorii, art. 96 alin. (3) C.pen. prevede că instanţa revocă suspen-
darea executării pedepsei, dispunând executarea acesteia, la care se va adăuga
pedeapsa închisorii ce a înlocuit amenda neexecutată.
Astfel, credem că paşii de urmat de către instanţă vor fi următorii. În primul rând,
de regulă, competentă va fi chiar instanţa care dispune înlocuirea pedepsei amenzii
(pasul 1). Acest pas 1 se poate circumscrie ipotezelor prezentate cu ocazia analizei
acestui motiv de revocare: astfel,
(i) amenda iniţială nu se execută cu rea-credinţă, caz în care va opera înlocuirea
numărului de zile-amendă cu un număr corespunzător de zile cu închisoare;
(ii) iniţial s-a dispus înlocuirea cu un număr corespunzător de zile de muncă în
folosul comunităţii, dar fie nu a fost executată munca, fie condamnatul a mai comis o
infracţiune anterior executării integrale a muncii neremunerate;
(iii) persoana nu îşi dă acordul pentru prestarea muncii neremunerate, caz în care
se ajunge la înlocuirea cu un număr corespunzător de zile cu închisoarea.
În toate aceste cazuri, la pasul 2, instanţa dispune revocarea suspendării executării
pedepsei sub supraveghere, fiind întrunite toate condiţiile prevăzute de lege. La pasul 3,
pedeapsa amenzii înlocuită cu închisoarea se va adăuga la pedeapsa închisorii, suma
astfel obţinută urmând a se executa efectiv în penitenciar. Ulterior executării acestei
pedepse, vor urma să se execute pedepsele complementare constând în interzicerea
exercitării unor drepturi - pentru restul de durată în toate situaţiile, mai puţin ipoteza
comiterii unei infracţiuni, când va deveni incident art. 45 C.pen.
1322. Legat de ipotezele (i) şi (iii) mai sus prezentate, nu este dificil de cuantificat
numărul zilelor de închisoare, deoarece acesta corespunde numărului zilelor-amendă
individualizate judiciar iniţial de instanţă.
Câteva observaţii se pot face pe marginea celor două situaţii incluse în ipoteza (ii). În
primul rând, în cazul în care instanţa constată că munca neremunerată nu se execută în
condiţiile prevăzute, va stabili numărul de zile de muncă neexecutate (restul neexecutat
efectiv sau care a fost executat în condiţii necorespunzătoare), ce urmează să fie înlocuite
cu un număr corespunzător de zile cu închisoarea 2•
în cazul în care revocarea survine pentru comiterea unei noi infracţiuni, se va face contopirea
1
pedepselor aplicate pentru infracţiuni, în funcţie de forma de pluralitate de infracţiuni incidentă. Prin
urmare, situaţia pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi va urma să fie soluţionată
conform regulilor de drept comun prevăzute la art. 45 C.pen.
în acest caz, competenţa aparţine direct instanţei de executare, sesizată de consilierul de probaţiune
2
{din oficiu sau la înştiinţarea instituţiei din comunitate unde trebuia să fie executată munca neremunerată),
conform procedurii prevăzute de art. 106 alin. (2) din Legea nr. 252/2013.
În cazul comiterii unei infracţiuni anterior executării integrale a obligaţiei de a presta

munca, situaţia se complică. Astfel, dacă infracţiunea nouă îndeplineşte condiţiile pentru a
atrage revocarea, instanţa va urma regimul sancţionator prevăzut pentru respectivul caz
de revocare. Spre exemplu, noua infracţiune este intenţionată, iar instanţa aplică pentru
aceasta pedeapsa închisorii. În acest caz se va revoca suspendarea, se va calcula rezultanta
(conform recidivei postcondamnatorii sau pluralităţii intermediare), iar apoi se va adăuga
un număr de zile de închisoare corespunzător zilelor-amendă prin muncă în folosul
comunităţii la momentul condamnării pentru noua infracţiune. În ipoteza în care infracţiu
nea nou-comisă nu atrage prin ea Însăşi revocarea (de exemplu, se aplică amenda), se va
face aplicarea textului de lege special. Astfel, instanţa va face înlocuirea zilelor de muncă
neremunerată neexecutate la momentul condamnării definitive pentru noua infracţiune cu
un număr corespunzător de zîle cu închisoarea. În continuare, observăm că există două
texte de lege care prevăd că aceste zile vor fi cumulate, atât la pedeapsa iniţială a cărei
executare fusese suspendată [art. 96 alin. (3) C.pen., în materia revocării suspendării], cât
şi la pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune [art. 64 alin. (5) lit. b) C.pen.]. Prin urmare,
din punct de vedere sancţionato,, pedeapsa finală de executat va consta în pedeapsa
închisorii (iniţial suspendată) la care se adaugă zilele cu închisoarea (rămase neexecutate la
momentul condamnării pentru noua infracţiune) şi pedeapsa aplicată pentru aceasta 1.
Pedeapsa astfel obţinută se va executa obligatoriu conform dreptului comun.
1323. Atunci când revocarea e determinată de săvârşirea unei noi infracţiuni,

premisa revocării o reprezintă faptul că o instanţă, judecând persoana supravegheată
pentru comiterea acestei infracţiuni, a dispus condamnarea şi a aplicat o pedeapsă cu
închisoarea. Ulterior, această instanţă va trebui să soluţioneze şi pluralitatea de infrac-
ţiuni, ca urmare a existenţei primei infracţiuni, pentru care s-a dispus iniţial suspendarea
Prin urmare, în cazul de faţă instanţa care soluţionează noua infracţiune parcurge
următorii paşi:
Pasul 1: ulterior constatării că
persoana supravegheată a comis infracţiunea nouă,
aplică o pedeapsă cu închisoarea pentru aceasta (soluţie de condamnare};
Pasul 2: se dispune revocarea suspendării executării pedepsei iniţiale, cu consecinţa
că această pedeapsă devine executabilă şi poate face obiectul contopirii cu noua
pedeapsă;
Pasul 3: se vor contopi pedepsele pentru infracţiuni, întotdeauna conform siste-
mului sancţionator de la recidiva postcondamnatorie sau, după caz, pluralitatea
intermediară;
1
În doctrină s-a considerat că acest mecanism operează ori de câte ori se comite o infracţiune 1 fără a
face distincţie după cum noua infracţiune poate atrage în mod direct revocarea suspendării. A se vedea:
A.V. lugan, op. cit., p. 249, respectiv A. Vlăşceanu, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 219; M. Udroiu,
Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 432. Tratamentul sancţionator prezentat va fi incident,
adăugăm noi, indiferent de forma de pluralitate de infracţiuni care există între prima infracţiune (pentru
care s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere) şi noua infracţiune (comisă în
termenul executării muncii neremunerate pentru amenda ce însoţea pedeapsa închisorii a cărei executare
era suspendată)- recidivă postcondamnatorie sau pluralitate intermediară.
Pasul 4: pedeapsa rezultantă astfel obţinută va urma să fie executată efectiv în

penitenciar.
1324. La finalul prezentării revocării suspendării, încercăm să expunem sintetic unele

ipoteze mai dificile întâlnite în practica judiciară.
a) Ipoteza a două suspendări in paralel: spre exemplu, situaţia-premisă constă în
săvârşirea unei infracţiuni din culpă în termenul de supraveghere al unei suspendări, iar
instanţa decide să menţină suspendarea, dispunând suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei închisorii aplicate pentru infracţiunea din culpă. În acest caz, cele două
suspendări vor „curge" în paralel, fiecare cu specificul ei. în măsura în care se săvârşeşte o
a treia infracţiune, se pot imagina următoarele ipoteze:
-dacă a treia infracţiune e săvârşită din culpă, teoretic se poate dispune suspendarea
executării pedepsei şi acum, având trei suspendări în paralel;
- dacă se decide revocarea ca urmare a comiterii infracţiunii ultime, trebuie să distingem
în funcţie de momentul săvârşirii acesteia. Dacă infracţiunea e comisă anterior împlinirii
termenelor de supraveghere, se vor revoca ambele suspendări. În acest caz, credem că se vor
contopi conform pluralităţii intermediare pedepsele stabilite pentru primele două infracţiuni,
iar apoi rezultanta astfel obţinută se va contopi cu pedeapsa aplîcată pentru cea de-a treia
infracţiune (conform recidivei postcondamnatorii sau pluralităţii intermediare). În măsura în
care infracţiunea e comisă după împlinirea termenului primei suspendări, dar în cursul
termenului celei de-a doua suspendări, se va revoca doar a doua suspendare. Se va aplica
pedeapsa pentru a treia infracţiune (valorificând recidiva postexecutorie existentă, eventual,
cu prima pedeapsă), iar apoi se va contopi cu pedeapsa pentru infracţiunea a doua, conform
recidivei postcondamnatorii sau pluralităţii intermediare1 .
b) Ipoteza săvârşirii mai multor infracţiuni concurente: în acest caz, dacă cel puţin una
dintre infracţiuni este intenţionată sau praeterintenţionată, revocarea devine obligatorie.
În funcţie de forma de pluralitate de infracţiuni care se poate identifica, sunt posibile mai
multe soluţii:
- dacă prima condamnare (cu suspendare) îndeplineşte condiţiile termenului I al
recidivei şi avem cel puţin o infracţiune care îndeplineşte condiţiile termenului al II-iea, se
va revoca suspendarea, iar apoi vom da aplicare prevederilor art. 43 alin. (2) C.pen. Se va
stabili pedeapsa rezultantă pentru toate infracţiunile concurente, iar apoî aceasta se va
contopi, conform recidivei postcondamnatorii, cu prima pedeapsă, a cărei executare era
iniţial suspendată;
- dacă nu sunt întrunite condiţiile recidivei postcondamnatorii faţă de prima suspen-
dare, atunci paşii sunt următorii: se va revoca suspendarea, devenind executabilă pedeapsa
iniţial suspendată, iar apoi se va proceda conform ipotezei clasice în care termenul al II-iea
al unei pluralităţi intermediare este compus din mai multe infracţiuni concurente. Aşadar,
se va aplica sistemul de la concurs între prima pedeapsă şi fiecare dintre pedepsele aplicate
1 Pentru dezvoltări, a se vedea A.V. lugan, op. cit., pp. 275-276. Autorul îşi imaginează şi o ultima
ipoteză -deşi mai greu de întâlnit în practică, nu imposibil - infracţiunea 3 să fie comisă după împlinirea
termenului de supraveghere pentru a doua infracţiune (cea din culpă), dar încă în termenul de
supraveghere al primei suspendări. În acest caz, se va revoca suspendarea, urmând a se stabili o pedeapsă
,'rezultantă conform recidivei postcondamnatorii ori pluralităţii intermediare. Cea de-a doua suspendare nu
va putea fi revocată, iar ţinând seama de faptul că infracţiunea săvârşită era din culpă, nici nu există un
tratament sancţionatorîn raport cu infracţiunea 3 (am fi în prezenţa pluralităţii nenumite de infracţiuni).
pentru infracţiunile nou-comise, iar apoi rezultantele parţiale astfel obţinute se vor contopi,
din nou, conform regulilor de la concurs 1 .
c) Ipoteza comiterii unei infracţiuni în termenul de supraveghere şi a unei infracţiuni
ulterior împlinirii termenului: astfel, avem Io (infracţiunea pentru care s-a dispus
suspendarea), 11 (infracţiunea comisă în termen) şi Iz (infracţiunea comisă după împlinirea
termenului).
în măsura în care 11 conduce la revocarea suspendării dispuse pentru 10, pedeapsa
devine executabilă, fiind astfel în prezenţa unei recidive postcondamnatorii sau pluralităţi
intermediare, al cărei termen al II-iea este format dintr-un concurs de infracţiuni (h şi I,).
Dacă h este săvârşită din culpă, iar instanţa apreciază că nu se impune revocarea, va
face contopirea cu pedeapsa aplicată pentru I,. Dacă instanţa decide suspendarea execu-
tării pedepsei rezultante, prima suspendare se va menţine. în cazul în care rezultanta nu
este susceptibilă de suspendare, instanţa va trebui să revoce prima suspendare, urmând a
aplica tratamentul impus de forma pluralităţii de infracţiuni existentă.
în fine, să ne imaginăm că h nu este descoperită în termen. Prin urmare 1 suspendarea
nu va putea fi revocată. În acest caz, dacă între h şi lo există o recidivă postexecutorie, se va
aplica pentru Iz o pedeapsă în limitele majorate. h, ţinând seama de momentul comiterii,
se află în stare de recidivă postcondamnatorie sau pluralitate intermediară cu 10, dar nu
putem aplica tratamentul sancţionator specific, căci suspendarea nu poate fi revocată. Prin
urmare, ne rămâne doar să aplicăm o pedeapsă pentru h în limitele prevăzute de lege, iar
apoi să facem contopirea cu pedeapsa pentru Iz, conform sistemului de la concursul de
infracţiuni.
§6. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
6.1. Preliminarii
1325. Instituţia anulării suspendării executăriipedepsei sub supraveghere a

zentat „sursa de inspiraţie" a legiuitorului în reglementarea anulării renunţării la
carea pedepsei şi, mai ales, a anulării amânării aplicării pedepsei.
În condiţiile în care raţiunea anulării şi condiţiile pentru dispunerea acesteia
parţial similare cu cele din cazul anulării renunţării şi a amânării aplicării pedepsei,
acest moment vom fi mai sintetici, concentrându-ne pe elementele particulare
anulării suspendării sub supraveghere.
1
În acelaşi sens, M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 429. Având în vedere
astfel de soluţii au fost criticate în baza reglementării sîmilare dîn Codul penal anterior, arătăm că nu se
dispune revocarea suspendării de mai multe ori (câte infracţiuni concurente sunt comise), cum s-a sus""'"'
respectiv aplicat în practică uneori (a se vedea C. Ap. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 1038/1998, citată
1.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Culegere de practică judiciară, cit.
pp. 130-131, unde s-a criticat faptul că înstanţa a revocat de trei ori suspendarea). Revocarea va int,,rv,,ni
o singură dată, în considerarea primei infracţiuni comise care îndeplineşte condiţiile pentru re,,oc;are,
având ca efect faptul că pedeapsa a cărei executare era iniţial suspendată devine acum executabilă şi
poate face obiectul contopirii cu pedepsele aplicate pentru infracţiunile nou-comise.
6.2. Condiţii
1326. Potrivit art. 97 C.pen., anularea se dispune dacă sunt îndeplinite condiţiile
următoare, în mod cumulativ:
a) Persoana condamnată săvârşise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă

infracţiune
1327. Din nou, elementul-reper temporal este momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare prin care a fost dispusă suspendarea executării pedepsei,
săvârşirea infracţiunii anterior sau ulterior acestui moment conducând la anulare,
respectiv la revocare.
În cazul particular al infracţiuni/ar cu durată de consumare în timp ne vom raporta
la momentul epuizării - întocmai ca în cazul anulării renunţării şi amânării aplicării
pedepsei. Astfel, dacă momentul consumării este anterior rămânerii definitive a
hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, iar cel al epuizării ulterior acestui moment,
ne situăm pe terenul revocării. Soluţia este valabilă pentru infracţiunea continuă,
continuată, de obicei sau de simplă repetare, căci în cazul infracţiunii progresive fapta
este săvârşită la momentul comiterii acţiunii.
Aşa cum am mai arătat, soluţia de principiu de mai sus poate prezenta unele nuanţări,
în cazuri mai rare, dar care totuşi se pot ivi în practica judiciară. Exemplul imaginat este cel
al unei infracţiuni continue (Io) care se consumă anterior săvârşirii infracţiunii (li) pentru
care la momentul C (condamnare) instanţa dispune prin hotărâre definitivă suspendarea
În măsura în care Io se epuizează în termenul de supraveghere, acest moment va fi
momentul luat în considerare, antrenând - sub rezerva îndeplinirii celorlalte condiţii -
revocarea suspendării.
Dacă însă momentul epuizăriî pentru Io survine ulterior împlinirii termenului de
supraveghere, iar fapta a fost descoperită în termen (exemplul lipsirii de libertate în mod
ilegal, când infractorul nu eliberează victima'), prezintă relevanţă faptul că în termenul de
supraveghere condamnatul a comis un act cu relevanţă penală. Prin urmare, credem că în
acest caz se va dispune revocarea suspendării executării pedepsei, evident, sub rezerva
întrunirii celorlalte condiţii.
În măsura în care 10 nu este descoperită în termenul de supraveghere, nu se poate
pune problema de revocare (nici de anulare, de altfel). Vom da relevanţă faptului că Io a
fost comisă şi ulterior acestui moment, astfel că va putea subzista o recidivă postexe-
cutorie, în măsura în care sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.
1328. În doctrină s-a arătat că vom fi în prezenţa anulăriî şi dacă nu s-a comis anterior
suspendării o altă infracţiune, ci doar acţiuni sau inacţiuni din structura infracţiunii conti-
nuate pentru care s-a dispus suspendarea 2 • Spre exemplu, se dispune suspendarea exe-
cutării pedepsei pentru o infracţiune de furt, comisă prin „n" acţiuni, iar ulterior se
1
Supra, § 1269.
'A.V. lugan, op. cit., p. 286, citând C. Ap. Constanţa, s. pen .• dec. nr. 47/1996.
descoperă că unele acţiuni au fost omise de instanţă. Problema se poate pune şi pentru
infracţiunea continuă, infracţiunea de obicei, de simplă repetare sau complexă.
în opinia noastră, discuţia nu se poartă aici în raport cu instituţia anulării, ci cu cea a
recalculării pedepsei, conform art. 37 C.pen. Instanţa va pronunţa o nouă hotărâre în raport
cu toate elementele componente ale acţiunii (acte materiale, acţiuni sau inacţiuni, infrac-
ţiuni absorbite etc., în funcţie de specificul unităţii de infracţiune identificate), raportându-se
la hotărârea anterioară doar prin aşa-numita „autoritate de lucru judecat parţială", în
sensul că pedeapsa finală nu poate să fie mai mică decât cea pronunţată iniţial 1 . ,,Recal-
culând" pedeapsa, instanţa va putea să revină inclusiv asupra modalităţii de individualizare
a executării pedepsei - mai mult, e posibil ca pedeapsa obţinută în final să nu fie suscep-
tibilă de suspendare (de exemplu, depăşeşte 3 ani), astfel că va urma să fie executată
efectiv. Evident, în măsura în care condiţiile legale sunt întrunite şi instanţa consideră
oportun, nimic nu o împiedică să dispună suspendarea executării pedepsei finale, caz în
care termenul de supraveghere se va calcula, credem noi, de la momentul suspendării
iniţiale, căci, în fond 1 discutăm de una şi aceeaşi infracţiune.
b} Infracţiunea este descoperită în termenul de supraveghere

ocazia anulării renunţării şi amânării aplicării pedepsei îşi păstrează valabilitatea:
prezintă importanţă descoperirea faptei, în mod real, iar nu identitatea persoanei care
a comis-o.
Pentru identitate de raţiune, ne menţinem opinia în privinţa infracţiunilor despre care

autorităţile au cunoştinţă la momentul rămânerii definitive a hotărârii iniţîale de dispunere
a suspendării, dar juridic nu există „pârghii" legale pentru a valorifica aceasta. Facem
referire la ipoteza în care instanţa care dispune suspendarea executării pedepsei pentru h
are informaţii la dosar despre faptul că persoana este suspectată de comiterea unei alte
infracţiuni (1 0 ) ori este trimisă deja în judecată sau poate chiar s-a pronunţat deja o primă
hotărâre, dar cauza în care discutăm despre suspendare se află în faţa instanţei de apel,
nefiind legal posibilă reunirea cauzelor. În schimb, în măsura în care informaţiile erau la
dosar, iar acestea puteau fi valorificate, existând deja o hotărâre definitivă pentru Io, iar
instanţa a omis, din dîverse motive, să le analizeze, suntem în prezenţa unei greşeli de jude-
cată ce poate fi cenzurată doar prin intermediul căilor de atac, iar nu al instituţiei-remediu
a anulării2.
în acest context, arătăm doar că între cele două infracţiuni se vor putea imagina toate
formele pluralităţii de infracţiuni - concurs, pluralitate intermediară, recidivă postcondam-
natorie sau postexecutorie -, cu precizarea foarte importantă că, în toate cazurile în care
nu vom fi în prezenţa concursului, termenul I va fi reprezentat de hotărârea pronunţată
pentru 10, adică infracţiunea ce 11 declanşează mecanismul anulării.
11
1
În acest sens, arătăm că, potrivit Coduluî de procedură penală anterior, soluţia era şi mai uşor de
văzut, existând text de lege expres care prevedea că instanţa care judecă noile acte pronunţă 0 nouă 11
hotărâre în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii, şi desfiinţează hotărârea anterioară"
[art. 335 alin. {2) C.proc.pen. 1968]. Actualmente, credem că 1 procedural 1 soluţia va interveni conform
art. 585 C.proc.pen., în faza de executare.
2
În acelaşi sens: A.V. \ugan, op. cit., p. 285; C. Buiai, Comentariu, în Explicaţii li, p. 177.
c) Pentru această infracţiune se aplică o pedeapsă cu închisoarea, chiar după

împlinirea termenului de supraveghere
1330. Art. 97 alin. (1) C.pen. prevede că anularea intervine doar dacă pentru infrac-
ţiunea comisă anterior dispunerii suspendării s-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea,
chiar după împlinirea termenului.
Aşadar, prezintă relevanţă din punct de vedere temporal momentul comiterii
infracţiunii (anterior suspendării) şi momentul descoperirii (în termenul de supra-
veghere), iar nu momentul pronunţării hotărârii pentru această infracţiune, moment ce
poate surveni şi după împlinirea termenului de supraveghere.
Observăm însă că anularea intervine doar dacă prin această hotărâre a fost aplicată
pedeapsa închisorii, mecanismul anulării fiind declanşat doar de o sancţiune a cărei
executare este incompatibilă cu menţinerea suspendării executării pedepsei iniţiale.
Pentru aceste motive, legiuitorul a precizat că anularea suspendării executării pe-

depsei va interveni şi dacă infracţiunea nou-descoperită este una comisă în timpul mino-
rităţii, iar instanţa a luat o măsură educativă privativă de libertate pentru aceasta art. 130
C.pen.). Acest caz va fi însă analizat în detaliu cu ocazla prezentării măsurilor educative.
1331. Sintetizând cele mai sus expuse, anularea va interveni dacă autorităţile
judiciare află - cel târziu până la împlinirea termenului de supraveghere - că mai există
o altă infracţiune, comisă anterior dispunerii definitive a suspendării executării.
Suplimentar, pentru această infracţiune trebuie să fie aplicată pedeapsa închisorii.
Acest ultim element al aplicării pedepsei închisorii poate interveni printr-o hotărâre
rămasă definitivă la orice moment temporal: (i) anterior comiterii infracţiunii pentru
care s-a dispus suspendarea; (ii) ulterior comiterii infracţiunii, dar anterior rămânerii
definitive a hotărârii de suspendare; (iii) ulterior rămânerii definitive a hotărârii de
suspendare, în termenul de supraveghere; respectiv (iv) ulterior împlinirii termenului de
supraveghere.
Plecând de la aceste posibilităţi, reiese că între infracţiunea pentru care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei şi cea care declanşează anularea se poate imagina
absolut orice formă a pluralităţii de infracţiuni. De altfel, cu ocazia analizei, mai jos, a
efectelor anulării, vom vedea că legiuitorul a şi menţionat acest lucru.
1332. Per a contraria, urmează să stabilim în ce cazuri nu ar interveni anularea şi,

respectiv, să vedem care vor fi consecinţele:
- în primul rând, dacă pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune este amenda,
anularea nu va putea interveni. în acest caz, neputând anula suspendarea, nu vom
putea face contopirea între pedeapsa amenzii şi cea a închisorii, astfel că rămâne să se
execute pedeapsa amenzii, conform dreptului comun. Precizăm că specificul pedepsei
amenzii a permis menţinerea suspendării iniţiale, deoarece nu există o contradicţie între
executarea efectivă a pedepsei pecuniare şi suspendarea executării pedepsei privative
de libertate'.
1
În schimb, în măsura în care în termenul de supraveghere intervine înlocuirea pedepsei amenzii cu
inchisoarea în condiţiile art. 63-64 C.pen., credem că va opera anularea, menţinerea suspendării
- În al doilea rând, dacă nu avem o pedeapsă aplicată, cu alte cuvinte, o hotărâre de

condamnare, nu vor fi întrunite condiţiile anulării suspendării. Aşadar, o hotărâre de renun-
ţarela aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării acesteia nu ar avea aptitudinea de a
declanşa mecanismul anulării. Plecând de la cele mai sus expuse privind momentul la care
ar putea interveni hotărârea pentru această infracţiune, pot fi propuse unele soluţii. Să
presupunem că h este infracţiunea pentru care s-a dispus suspendarea, iar Io este infrac-
ţiunea nou-descoperită.
a) În cazul În care se comit /0 şi /1 anterior pronunţării vreunei hotărâri, iar instanţa
soluţionează acum 10, nu se poate dispune renunţarea, ca urmare a dispoziţiilor art. 80
alin. (3) C.pen. - suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni, iar pentru o infracţiune
concurentă s-a aplicat deja o pedeapsă.
Atunci când o instanţă, fără a cunoaşte deh, a dispus renunţarea, aceasta va fi anulată,
dacă sunt întrunite condiţiile de la art. 82 C.pen. (în măsura în care condamnarea pentru I,
este descoperită ulterior termenului de 2 ani, nu se va putea anula renunţarea, astfel că
nici suspendarea nu va fi afectată). Odată anulată renunţarea, dacă instanţa stabileşte o
amendă, nu va fi afectată suspendarea, dar dacă se stabî\eşte închisoarea, suspendarea va
fi anulată, urmând a se face contopirea cu pedeapsa iniţial suspendată.
De asemenea, nici amânarea nu va putea fi dispusă, căci, dacă infracţiunile ar fi fost
judecate la acelaşi moment, soluţia nu era posibilă legal.
Dacă instanţa a dispus amânarea, neavând cunoştinţă de h, se va dispune anularea
amânării şi, invariabil, aplicarea unei pedepse - căci pentru o altă infracţiune concurentă
s-a dispus condamnarea. Dacă pedeapsa astfel aplicată este amenda, suspendarea se va
menţine, iar dacă pedeapsa aplicată pentru Io este închisoarea, va urma să anulăm
suspendarea.
b) În cazul în care a fost dispusă o soluţie de renunţare pentru Io, iar apoi se comite /1,
pentru care instanţa a dispus suspendarea, observăm că renunţarea iniţială nu poate fi
afectată. Prin urmare, suspendarea dispusă pentru h va rămâne neafectată. Mai mult,
instanţa, chiar dacă avea informaţii despre 10, nu era împiedicată să dispună suspendarea,
eventual, se putea orienta spre o pedeapsă cu executare efectivă doar ca urmare a
criteriilor de oportunitate, privind persoana infractorului.
c) Dacă pentru Io a fost pronunţatli în mod definitiv o soluţie de amânare, iar apoi se
comite li, pentru care instanţa dispune suspendarea, fără a cunoaşte de Io, vom revoca
amânarea aplicării pedepsei, apoi vom anula suspendarea. Ca urmare a revocării amânării
aplicării pedepsei, pedeapsa rezultantă obţinută va fi, în mod obligatoriu, cu executare. în
măsura în care nu este revocată amânarea (de exemplu, h este comisă din culpă),
suspendarea va rămâne neafectată.
1333. Conform art. 97 alin. (1) teza finală C.pen., în cazul anulării, pedeapsa pentru
infracţiunea judecată iniţial şi pedeapsa pentru infracţiunea nou-descoperită se vor
contopi, ,,aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni,
recidivă sau pluralitate intermediară" (s.n.}.
contrazicând raţiunea înlocuirii amenzii cu pedeapsa privativă de libertate - a se vedea şi A.V. lugan,
op. cit., p. 289.
De regulă, vom fi în prezenţa concursului de infracţiuni, ce corespunde ipotezei

„clasice" în care infracţiunea ce atrage anularea este judecată ulterior dispunerii
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, săvârşirea ei fiind descoperită
efectiv de autorităţi doar în cursul termenului de supraveghere. În acest caz, după
aplicarea pedepsei închisorii pentru noua infracţiune (pasul 1), instanţa va anula
suspendarea executării pedepsei (pasul 2), iar apoi va dispune contopirea pedepselor,
conform sistemului sancţionator specific concursului de infracţiuni, obţinând astfel o
pedeapsă rezultantă (pasul 3).
1334. Însă, aşa cum menţionează şi legiuitorul, se poate să fim şi în prezenţa

recidivei sau a pluralităţii intermediare - în aceste cazuri, aşa cum am mai arătat deja',
termenul I al pluralităţii de infracţiuni va fi infracţiunea care atrage anularea.
Reluând exemplele propuse cu ocazia prezentării anulării amânării, dar translatate la

specificul instituţiei de faţă, am fi în prezenţa recidive; postcondamnatorii dacă, ulterior
condamnării definitive pentru o infracţiune de furt (1 0 ) la pedeapsa închisorii de 2 ani,
inculpatul se sustrage de la executare. Aflat în libertate, comite o altă infracţiune de furt
(1 1 ), pentru care o altă instanţă dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
neavând informaţii despre prima condamnare. În termenul de supraveghere se descoperă
existenţa condamnării pentru Io, forma de pluralitate fiind recidiva postcondamnatorie. În
măsura în care în exemplul mai sus imaginat pedeapsa pentru Io ar fi fost de un an, am fi în
prezenţa unei pluralităţi intermediare, cu aceleaşi consecinţe din perspectiva anulării
suspendării executării pentru '1.
În schimb, să ne imaginăm că pentru 10 am fi avut o pedeapsă de 3 ani, integral
executată, şi, imediat după executarea pedepsei, se comite h. În acest caz, am fiîn prezenţa
unei recidive postexecutorii. Profităm de acest ultim exemplu şi arătăm că, dacă li ar fi
comisă după împlinirea termenului de reabilitare pentru 10, chiar dacă instanţa care a dispus
suspendarea executării pedepsei pentru 11 nu a avut cunoştinţă de condamnare (ce încă era
menţionată în cazier, ştergerea din evidenţă făcându-se doar ulterior dispunerii reabilitării,
ceea ce nu este cazul), totuşi nu se va dispune anularea. Aceasta deoarece oricum suspen-
darea executării pedepsei ar fi putut fi dispusă în mod legal, conform art. 91 alin. (1) lit. b)
C.pen., ce prevede ca excepţie de la impedimente simpla împlinire a termenului de reabi-
litare. În plus, arătăm că, odată anulată suspendarea, nu am mai avea posibilitatea aplicării
vreunui tratament sancţionator, deoarece între Io şi 11 nu mai există starea de recidivă. La
fel, nu credem că va fi dispusă anularea în cazul în care se descoperă existenţa unei
condamnări pentru o infracţiune intenţionată la o pedeapsă cu amenda sau cu închisoarea
de până la un an ori pentru o infracţiune comisă din culpă, indiferent de pedeapsă, în toate
cazurile în care pedeapsa era executată integral sau considerată ca executată la momentul
comiterii infracţiunii în raport cu care s-a dispus suspendarea. Aceasta deoarece la acel
moment nu exista un impediment legal pentru dispunerea noii suspendări 2 şi, în plus, nu
1
Supra,§ 1270, 1274.
2
Această interpretare pare să aibă şi alţi susţinători în doctrină - a se vedea A.V. lugan, op. cit.,
p. 287, arătându-se că nu va opera anularea în cazul unei măsuri educative privative de libertate dacă
aceasta fusese executată la data comiterii noii infracţiuni, ,,deoarece acest lucru nu constituie un
impediment pentru acordarea suspendării sub supraveghere".
există un tratament sancţionator incident ca urmare a anulării suspendării (am fi în pre-

zenţa „pluralităţiinenumite" aici).
1335. În materia concursului de infracţiuni şi a pluralităţii intermediare, alin. (2) al

art. 97 C.pen. prevede că, dacă pedeapsa rezultantă îndeplineşte condiţiile prevăzute
de art. 91 C.pen., se poate dispune suspendarea executării pedepsei rezultante, caz în
care termenul de supraveghere s-ar calcula de la data rămânerii definitive a hotărârii
prin care s-a pronunţat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere 1 •
Aşadar, în caz de recidivă - postcondamnatorie sau postexecutorie -, legiuitorul
exclude orice posibilitate de suspendare a executării pedepsei rezultante 2, nepermiţând
instanţelor să facă aprecieri de la caz la caz pe criterii de oportunitate.
1336. În materia concursului, soluţia era consacrată şi în Codul penal anterior, se

întâlneşte şi în cazul amânării aplicării pedepsei, astfel că raţiunea sa este relativ uşor
de înţeles: legiuitorul încearcă să respecte principiul consacrat în materia sancţionării
concursului la art. 40 C.pen., şi anume: persoana judecată la momente diferite pentru
infracţiunile concurente (excepţia) trebuie să beneficieze de acelaşi regim cu persoana
judecată deodată pentru toate infracţiunile concurente (regula). Or, dacă persoana ar
fi fost judecată deodată pentru infracţiunile concurente şi erau întrunite condiţiile
prevăzute de art. 91 C.pen., se putea dispune suspendarea executării pedepsei rezul-
tante stabilite pentru concursul de infracţiuni. Prin urmare, nu ar trebui ca, în cazul atipic
al judecării la momente diferite (ipoteză ce nu îi poate fi reproşată inculpatului), acesta
să nu mai poată beneficia de această modalitate de individualizare a executării
pedepsei.
Aşadar, textul de lege permite instanţei să opteze între executarea efectivă şi
suspendarea executării pedepsei, urmând a fi făcută o nouă analiză a tuturor condiţiilor
prevăzute la art. 91 C.pen., dar acum din perspectiva tuturor infracţiunilor concurente3 •
Dacă alege să dispună suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei
rezultante, instanţa va trebui să stabilească termenul de supraveghere - acesta nu
poate avea o durată inferioară celui iniţial, putând fi mai mare, uneori chiar obligatoriu
1
Pentru motivele arătate cu ocazia prezentării anulării amânării aplicării pedepsei (supra, § 1276), şi
în acest caz, dacă persoana supravegheată a executat în parte obligaţia de a presta munca neremunerată
în folosul comunităţii din conţinutul suspendării anulate, chiar dacă nu va opera deducerea, instanţa va
ţine seama de aceasta cu ocazia dispunerii noii suspendări. Astfel, se va stabili un număr mai mic de zile de
muncă, respectiv nu va fi posibilă depăşirea numărului maxim prevăzut de lege, în condiţiile în care, în final,
vom avea o unică soluţie de suspendare a executării pedepsei rezultante.
2
A.V. Jugan, op. cit., p. 292.
3
Pentru un exemplu din practica judiciară unde analiza criteriilor privind persoana condamnatului a
determinat instanţa să considere, ulterior anulării, că nu se impune suspendarea executării pedepsei
rezultante, a se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1258/2006, apud 1.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a
executării pedepsei. Culegere de practică judiciară, cit. supra, pp. 105-107. Astfel, s-a considerat că
„clemenţa manifestată a avut un efect contrar celui dorit de legiuitor, întărindu-i convingerea inculpatului
că poate încălca legea penală fără a suporta consecinţele acesteia".
(ipoteza în care durata pedepsei rezultante ajunge să depăşească termenul de supra-

veghere stabilit iniţial). în toate cazurile, termenul de supraveghere va fi calculat de la
momentul dispunerii primei suspendări, tocmai pentru a încerca să repună persoana
condamnată în situaţia în care ar fi fost dacă infracţiunile ar fi fost judecate la acelaşi
moment. De asemenea, instanţa va trebui să stabilească şi numărul de zile de muncă
neremunerată în folosul comunităţii. În acest caz, credem că instanţa va avea libertatea
stabilirii numărului de zile, având o unică interdicţie, şi anume: numărul de zile nu va
putea fi inferior celui stabilit în prima hotărâre de suspendare. De asemenea, în cazul în
care discutăm despre două sau mai multe suspendări ce se anulează reciproc, instanţa
nu va face o „contopire" a zilelor de muncă stabilite pentru fiecare infracţiune, prin
hotărârile distincte, ci va trebui să se raporteze la fiecare hotărâre în parte, pentru a nu
stabili un număr de zile de muncă inferior celui stabilit prin hotărârile iniţiale. În fine,
arătăm că din numărul de zile de muncă final stabilit nu se vor deduce zilele deja
muncite, căci nu există un text în acest sens, după modelul celor de la art. 72-73 C.pen.
Totuşi, chiar fără a deduce efectiv, prin hotărâre instanţa va constata că un număr de
zile de muncă au fost executate, astfel că munca va fi prestată doar pentru restul zilelor.
Subliniem însă că ipoteza dispunerii suspendării sub supraveghere a executării pedep-

sei rezultante este posibilă doar în cazul în care nu s-ar încălca astfel autoritatea de lucru
judecat a hotărârii judecătoreşti pentru Io.
Soluţia funcţionează perfect, de exemplu, în ipoteza clasică în care instanţa care
judecă 10, ulterior aplicării pedepsei închisorii, anulează suspendarea pentru li, stabileşte
rezultanta şi dispune suspendarea executării pedepsei rezultante.
Să ne imaginăm cazul în care două instanţe diferite, necunoscând una de alta, au
dispus suspendarea executării pedepsei pentru Io, respectiv '1. În acest caz, sunt întrunite
condiţiile anulării ambelor suspendări, iar pedeapsa rezultantă obţinută ulterior contopirii
va putea fi, la rândul ei, suspendată sub supraveghere, termenul de supraveghere
calculându-se de la momentul primei suspendări a executării pedepsei (pentru I, sau pentru
Io, în funcţie de care hotărâre a rămas prima definitivă).
în schimb, este posibil ca Io, deşi concurentă cu li, să fi fost judecată definitiv de o
instanţă, care, fără a cunoaşte de existenţa lui 11, a dispus executarea efectivă a pedepsei
închisorii pentru aceasta, considerând că nu este oportună suspendarea executării. În acest
caz, sunt întrunite condiţiile anulării suspendării executării pedepsei dispuse pentru 11, dar,
ulterior obţinerii pedepsei rezultante, aceasta nu va putea face obiectul suspendării
executării sub supraveghere. Astfel, dacă pentru o infracţiune concurentă o instanţă a
considerat că se impune executarea efectivă a pedepsei, soluţia va trebui să fie aceeaşi
pentru pedeapsa rezultantă.
1337. Elementul de noutate este posibilitatea conferită de textul de lege instanţei

ca, ulterior anulării, să dispună suspendarea executării pedepsei rezultante şi în caz de
pluralitate intermediară.
Aparent, soluţia este logică, deoarece condamnarea anterioară la pedeapsa
rnenzii sau la pedeapsa închisorii de până la un an ori pentru săvârşirea unei infracţiuni
in culpă nu constituie, în sine, un impediment pentru dispunerea în viitor a unei
uspendări.
Totuşi, credem că nu va fi posibilă suspendarea sub supraveghere a pedepsei

rezultante astfel obţinute, ulterior anulării suspendării'. Pentru a fi mai uşor de urmărit,
reamintim că situaţia-premisă constă în faptul că pedeapsa închisorii aplicată pentru
infracţiunea I, a făcut obiectul suspendării sub supraveghere, suspendare ce este
anulată, ca urmare a descoperirii existenţei unei alte infracţiuni, Io. În condiţiile exis-
tenţei pluralităţii intermediare, dar şi ale anulării suspendării, unica soluţie este că ter-
menul I este reprezentat de pedeapsa pentru această Io. Pornind de aici, pot exista doar
două ipoteze:
Ipoteza 1: pentru Io a fost aplicată o pedeapsă cu închisoarea 2 , indiferent de durată,
dar cu executare efectivă. În acest caz, sunt întrunite condiţiile anulării suspendării
dispuse pentru I,, se face contopirea conform regulilor de la concurs (fiind întrunite
condiţiile pluralităţii intermediare), dar pedeapsa rezultantă astfel obţinută trebuie
obligatoriu să fie cu executare efectivă. În caz contrar, s-ar aduce atingere autorităţii de
lucru judecat a primei hotărâri, în raport cu modalitatea de individualizare a executării
pedepsei pentru Io.
Ipoteza 2: pentru Io a fost aplicată o pedeapsă cu închisoare, să spunem, de 6 luni,
instanţa dispunând suspendarea sub supraveghere a executării acesteia. Ulterior, se
comite I, (termenul al II-iea al pluralităţii intermediare), iar instanţa dispune suspen-
darea executării pedepsei aplicate, necunoscând de existenţa primei condamnări. În
acest caz, vom dispune anularea suspendării dispuse pentru I,, dar, totodată, şi revo-
carea suspendării dispuse pentru Io, iar mai apoi vom contopi pedepsele aplicate pentru
cele două infracţiuni, ce acum sunt executabile, obţinând o pedeapsă rezultantă.
Observăm că, în ciuda dispoziţiei exprese de la art. 97 alin. (2) C.pen., ce permite suspen-
darea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, art. 96 alin. (4) C.pen.,
incident în cazul revocării suspendării dispuse pentru Io, impune cu forţă obligatorie ca
pedeapsa rezultantă să fie executată.
Pentru aceste considerente, credem că pedeapsa rezultantă astfel obţinută nu va
putea face obiectul suspendării sub supraveghere, în niciuna dintre cele două ipoteze
imaginate. În a doua ipoteză, în măsura în care 11 ar fi comisă din culpă, s-ar putea,
eventual, discuta despre caracterul facultativ al revocării suspendării dispuse pentru 10 -
1
Imposibilitatea funcţionării textului de lege a mai fost semnalată în doctrină - A.V. \ugan, op. cit.,
p. 292. Majoritatea doctrinei consideră însă, raportându-se doar la textul de lege, că soluţia poate
funcţiona - M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 436; A. Vlăşceanu, Comentariu, în
Explicaţii preliminare li, p. 227; LV. Lefterache, Drept penal... , cit. supra, 2016, p. 461; C. Mitrache,
C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 485. Alţi autori omit să facă orice referire la ipoteza pluralităţii intermediare,
deşi - după cum am arătat - reprezintă un element de noutate faţă de vechea reglementare - I. Chiş,
Comentariu, în I. Pascu (coord.), op. cit., p. 550; V. Paşca, Drept penal..., cit. supra, p. 575.
2
Obligatoriu discutăm despre o pedeapsă aplicată, pentru a fi în prezenţa hotărârii de condamnare,
singura care poate duce la existenţa unei alte forme de pluralitate de infracţiuni decât concursul în raport
cu \i. De asemenea, este exclusă ipoteza pedepsei amenzii, deoarece atunci nu ar fi întrunite condiţiile
pentru anularea suspendării dispuse pentru h.
totuşi, şi aici facultatea acordată instanţei credem că trebuie privită cu rezervă' şi, în
varianta cea mai optimistă, vom avea două suspendări care îşi vor produce fiecare
efectele în paralel, cu propriul termen de supraveghere, fiind exclusă contopirea pedep-
selor şi suspendarea executării pedepsei rezultante.
1338. O problemă care a generat numeroase dezbateri doctrinare sub imperiul

Codului penal anterior vizează ipoteza în care sunt întrunite simultan atât condiţiile
anulării, cât şi condiţiile revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei 2 •
Spre exemplu, se descoperă în termenul de supraveghere al suspendării executării
pedepsei atât că persoana condamnată a comis anterior suspendării o altă infracţiune,
cât şi că a săvârşit în termen o a treia infracţiune.
Ca urmare a practicii neunitare, instanţa supremă s-a pronunţat printr-un recurs în
interesul legii, care -deşi face referire la dispoziţiile în materia suspendării condiţionate
din Codul penal anterior- îşi păstrează valabilitatea şi la acest moment'. Astfel, instanţa
a concluzionat că, în cazul În care instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu
judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una
anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspen-
darea condiţionată a executării pedepsei, sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile din materia
anulării. S-a stabilit chiar mecanismul de urmat pentru determinarea pedepsei rezul-
tante, şi anume:
- se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii;
- se va dispune anularea suspendării executării pedepsei pronunţate anterior;
- se va contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, pedeapsa a cărei exe-
cutare a fost iniţial suspendată condiţionat cu pedeapsa care a atras anularea acesteia;
- pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi, după caz, conform regu-
lilor prevăzute la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară, cu cea
stabilită pentru fapta săvârşită în termenul de încercare, putându-se adăuga un spor de
pedeapsă 4 •
1
Astfel, chiar dacă h este săvârşită din culpă şi permite instanţei să aleagă revocarea sau menţinerea
suspendării dispuse în cazul lui lo, nu trebuie să uităm că premisa este că suspendarea dispusă pentru h va
fi anulată. Prin urmare, vom avea o pedeapsă executabilă pentru li(ca urmare a descoperirii condamnării
pentru Io), iar instanţa nu va revoca suspendarea pentru Io? Credem că un astfel de scenariu este puţin
probabil, iar singurele ipoteze ar fi, poate, cele în care pedeapsa aplicată pentru Io arfi de mică gravitate
(de cel mult un an) sau infracţiunea ar fi comisă din culpă. În aceste cazuri, practic nu există un impediment
legal conform art. 91 alin. (1) lit. b) C.pen. pentru dispunerea suspendării executării pedepsei pentru li,
astfel că instanţa ar putea recurge la artificiul următor: anulează suspendarea pentru 11, menţine suspen-
darea pentru Io, constată că nu există impedimente legale şi concrete pentru suspendarea executării
pedepsei pentru h şi dispune, prin aceeaşi hotărâre, din nou, suspendarea executării pedepsei pentru h,
2 Ipoteză cunoscută sub denumirea de „concurs între anularea şi revocarea suspendării" -
C. Mitrache, Consideraţii privind amânarea ... , cit. supra, pp.116-117. A se vedea şi: M. Udroiu, Drept penal.
Partea generală, cit. supra, 2017, p. 436; A. Vlăşceanu, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 227.
3
I.C.CJ., Secţiile Unite, dec. nr. 42/2008, publicată în M. Of. nr. 204 din 31 martie 2009.
4
În opinia noastră, soluţia propusă de instanţa supremă în privinţa mecanismului de contopire este
susceptibilă de rezerve, întrucât nesocoteşte formele de pluralitate existente între infracţiuni. În realitate,
Secţiunea a V-a. Liberarea condiţionată
§1. Definiţie. Natură juridică
1.1. Definiţie
1339. Liberarea condiţionată este o modalitate de individualizare a executării pe-

depsei privative de libertate constând în executarea acesteia în regim de libertate din
momentul în care sunt îndeplinite condiţiile legale.
În doctrină s-a arătat că instituţia reprezintă o măsură de politică penală vitală
pentru îndeplinirea scopurilor pedepsei, ,,fiind concepută ca un stimulent pentru con-
damnaţii care dau dovezi de îndreptare, şi constă în reducerea perioadei de privare de
libertate, fiind destinată să accelereze procesul de reeducare şi de reinserţie socială"'.
Cu rezerva că ne raportăm la una dintre funcţiile pedepsei, şi anume cea de reeducare',
subliniem şi noi că raţiunea instituţiei vizează întocmai recompensarea conduitei avute
pe durata executării pedepsei, permiţând punerea în libertate anterior împlinirii
efective a pedepsei, în momentul în care instanţa ajunge la concluzia că sunt întrunite
condiţiile privind reeducarea persoanei, respectiv că aceasta se poate integra în
societate3 •
1.2. Natură juridică
1340. Din perspectiva naturii juridice, liberarea condiţionată reprezintă o moda-

litate de individualizare a executării pedepsei, prezentând însă particularitatea că ea
operează post iudicium, ulterior şi distinct de hotărârea de condamnare, pe parcursul
executării acesteia 4 •
infracţiunea care atrage anularea este, prin ipoteză, concurentă atât cu cea a cărei pedeapsă a fost suspen-
dată, cât şi cu cea comisă în termenul de supraveghere. în consecinţă, credem că pedeapsa rezultantă ar
trebui calculată astfel: mai întâi se contopesc pedepsele pentru infracţîunea comisă în termenul de
supraveghere şi cea iniţial suspendată, iar apoi rezultanta parţială astfel obţinută se va contopi în condiţiile
concursului cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea care a atras anularea.
1
C. Buiai, B.N. Buiai, op. cit., p. 586.; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 487. Din altă perspec-
tivă, s-a arătat că legitimitatea instituţiei o reprezintă faptul că dispare necesitatea executării pedepsei în
penitenciar în cazul persoanelor pentru care există deja indicii suficiente că pedeapsa şi-a atins deja scopul-
a se vedea: O. Popescu, Comentariu, în Codul penal comentat, p. 398; I. Fodor, Comentariu, în Explicaţii fi,
p. 44.
2
Supra, cap. X, § 950.
3
În acest sens, s-a arătat că liberarea presupune punerea în libertate a condamnatului mai înainte de
executarea integrală a pedepsei şi reintegrarea socială a condamnatului prin implicare activă şi calificată a
statului, un rol esenţial revenind consilierilor de probaţiune - LV. lefterache, Comentariu, în
G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, op. cit., p. 322.
4
A se vedea şi: M. Bălăşescu, Liberarea condiţionată în reglementarea noului Cod penal şi a Legii
nr. 254/2013, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 2; LV. Lefterache, Comentariu, în G. Bodoroncea,
V. Cioclei, I. Kuglay, LV. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, op. cit., p. 322.
Poate şi din acest motiv, unii autori consideră că liberarea condiţionată reprezintă
o formă de individualizare administrativă a executării pedepsei'. Deşi am fi şi noi tentaţi
să împărtăşim acest punct de vedere, mai ales în condiţiile în care am admis că liberarea
condiţionată reprezintă unul dintre instrumentele predilecte ale etapei individualizării
administrative a pedepselor, credem totuşi că nu putem nega natura de modalitate de
individualizare judiciară a executării pedepsei. Astfel, deşi până la acordarea liberării se
parcurg mai multe etape administrative (reglementate de Legea nr. 254/2013), totuşi
doar instanţa, într-o procedură judiciară distinctă, poate decide în privinţa liberării.
În acest context, precizăm că liberarea condiţionată poate fi dispusă de către
instanţa competentă, şi anume judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul
în care se execută pedeapsa [art. 587 alin. (1) C.proc.pen.]. Acordarea liberării este
întotdeauna facultativă pentru instanţă- astfel, ulterior verificării îndeplinirii condiţiilor
prevăzute de lege, instanţa va decide, ţinând seama de toate împrejurările din cauza
concretă, dacă se impune liberarea. Prin urmare, aşa cum s-a arătat în Expunerea de
motive la Codul penal, ,,liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut
condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin
care instanţa de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării
pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite cu ocazia
condamnării, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării,
dovedeşte că a făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale şi
convinge astfel instanţa că nu va mai comite infracţiuni, iar liberarea sa anticipată nu
prezintă niciun pericol pentru colectivitate" 2 •
1341. Dispoziţiile în materia liberării condiţionate se găsesc, în primul rând, în

cuprinsul Codului penal, Partea generală. În al doilea rând, în cadrul Legii nr. 254/2013,
în Titlul 111, privind executarea pedepselor privative de libertate, există un capitol distinct
intitulat „Liberarea condiţionată", ce conţine atât dispoziţii privind procedura liberării
(aspecte asupra cărora vom insista mai puţin), cât şi dispoziţii ce detaliază condiţiile
privind acordarea liberării, aşa cum sunt ele reglementate în Codul penal. De asemenea,
prevederile din Lege sunt completate de Regulamentul de aplicare a acesteia. În fine,
dispoziţii se regăsesc şi în cuprinsul Codului de procedură penală, în materia executării,
dar acestea se rezumă la precizarea instanţei competente, respectiv a unor detalii cu
privire la procedura de urmat.
Luând în considerare cele mai sus arătate, putem afirma că liberarea condiţionată
este o instituţie mixtă, atât de drept penal, cât şi de drept execuţional penal. La acest
1
V. Dongoroz, op. cit., 2000, p. 555; M. Udroiu, Drept peno/. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 437.
2
Expunerea de motive, cit. supra, pp. 204-205, preluată de M. Bălăşescu, op. cit., p. 20. în acelaşi sens,
în doctrină s-a arătat că liberarea condiţionată nu constituie un drept al persoanei condamnate, ci doar o
vocaţie generală a acesteia (M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 437, autorul
trimiţând şi la concluziile C.E.D.O. în cauza Kalan c. Turciei, din 2 octombrie 2001, respectiv L.V. Lefterache,
Comentariu, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, LV. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile,
op. cit., p. 322).
moment însă analiza noastră se va concentra doar asupra aspectelor specifice materiei
dreptului penal, partea generală.
§2. Condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate
1342. Expunerea de motive a Codului arată că „instituţia liberării condiţionate

cunoaşte modificări semnificative atât sub aspectul condiţiilor de acordare, cât şi al
procesului de reintegrare socială a condamnatului prin implicarea activă şi calificată a
statului, în acest sens un rol esenţial revenind consilierilor de probaţiune".
Având în vedere că liberarea condiţionată se poate dispune din executarea pe-
depsei detenţiunii pe viaţă sau a pedepsei închisorii, în cele ce urmează vom urma
modelul propus de legiuitor - ce tratează distinct cele două ipoteze - şi vom analiza
condiţiile necesar a fi întrunite în fiecare caz în parte.
2.1. Liberarea condiţionată din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă
1343. Pentru a se putea dispune liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă,

trebuie îndeplinite, conform art. 99 C.pen., în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) Cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune

1344. Din perspectiva duratei care trebuie executată, facem următoarele precizări:
În primul rând, ne vom raporta doar la pedeapsa efectiv executată prin privare de
libertate. Aşadar, nu vom lua în calcul eventualele zile considerate ca executate în baza
muncii prestate, căci - vom vedea în continuare - acestea au relevanţă doar în cazul
pedepsei închisorii 1 . În schimb, vor fi luate în considerare măsurile preventive privative
de libertate (reţinerea, arestarea preventivă, arestul la domiciliu), pentru acelaşi motiv
pentru care se şi deduc din pedeapsa aplicată. Tot aşa, vor fi luate în considerare şi zilele
considerate ca executate ca măsură compensatorie (aşa-numitul „recurs compen-
satoriu"). Reamintim că, potrivit art. 55 1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 (introdus prin
Legea nr.169/2017), la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent
de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei
în condiţii necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile exe-
cutate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se
consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată (s.n.).
În al doilea rând, subliniem că durata indicată de legiuitor este cea minimă, necesar
a fi împlinită, persoana devenind propozabilă pentru liberare condiţionată doar după
1 în măsura în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii,
zilele considerate ca executate în baza muncii prestate vor fi luate în considerare, căci în acest caz instanţa
se va raporta la pedeapsa închisorii, din a cărei executare se dispune liberarea condiţionată. Pentru o critică
a reglementării, considerând că nu se justifică neluarea în considerare a muncii prestate în penitenciar, a
se vedea V. Paşca, Drept penal... , cit. supra, p. 579.
executarea celor 20 de ani (vom vedea, în raport cu procedura liberării, că persoana

condamnată nu va fi audiată în faţa comisiei pentru liberarea condiţionată din peni-
tenciar anterior împlinirii duratei).
b) Cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei

1345. Condiţia se verifică, de regulă, prin consultarea dosarului persoanei condam-
nate şi, de regulă, prin raportare la abaterile disciplinare, respectiv la recompensele
dispuse conform Legii nr. 254/2013. Cu siguranţă, în cazul executării unei pedepse
pentru o perioadă de aproximativ 20 de ani, nu va fi surprinzător dacă la dosar se va
constata existenţa unor abateri disciplinare. Instanţa va trebui însă să facă o verificare
in concreta, ţinând seama de toate elementele de la dosar - spre exemplu, abaterile
disciplinare sunt consemnate cu mult timp în urmă, sunt în număr mult mai redus faţă
de recompense etc. Suntem în prezenţa unei condiţii de „oportunitate", astfel că
aprecierea condiţiei ca fiind verificată rămâne la latitudinea instanţei, în funcţie de toate
elementele cazului concret.
Vom vedea în secţiunea următoare, dedicată liberării condiţionate din executarea

pedepsei închisorii, că legea impune ca o condiţie suplimentară includerea în cele mai
blânde regimuri de executare (semideschis sau deschis). În cazul detenţiunii pe viaţă o
astfel de condiţie nu se cere, deşi este foarte probabil ca, după executarea a 20 de ani,
condamnatul să poată progresa până la unul dintre aceste regimuri' (astfel, deşi persoana
condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă este inclusă iniţial în cadrul regimului de
maximă siguranţă, după executarea a minimum 6 ani şi 6 luni, sub rezerva îndeplinirii
condiţiilor prevăzute de lege - bună conduită şi altele asemenea -, regimul poate fi
schimbat în următorul mai puţin blând, respectiv cel închis; după alţi 6 ani şi 6 luni, teoretic,
regimul poate corespunde deja celui semideschis). În condiţiile în care însă legea nu face
vreo referire la includerea deţinutului într-un anume regim, reiese că -teoretic-liberarea
condiţionată poate fi dispusă indiferent de regimul de executare a pedepsei în care este
încadrată persoana condamnată, orice altă interpretare reprezentând o analogie în
defavoarea persoanei condamnate 2• Nu credem însă că instanţele vor dispune liberarea în
situaţiile în care i s-a refuzat trecerea într-un sistem de executare mai blând, căci vor
aprecia, pe criterii de oportunitate, că nu este verificată condiţia privind buna conduită.
c) Cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de

condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le înde-
plinească
1346. Condiţia analizată este similară cu cea întâlnită în cazul revocării amânării
aplicării pedepsei, respectiv a revocării suspendării executării pedepsei sub supra-
veghere, astfel că toate concluziile acolo propuse sunt aplicabile şi aici, pentru identitate
de raţiune. Credem că instanţele vor trebui să fie extrem de exigente - neîndeplinirea
integrală a obligaţiilor civile conduce la existenţa unei prezumţii de rea-credinţă a
1 A se vedea şi I. Molnar, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 237.

2 în acelaşi sens, M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 438.
persoanei condamnate, care trebuie să facă dovadă absenţei oricărei posibilităţi. Ca un

argument suplimentar, arătăm că suntem în prezenţa unei condiţii nou-introduse,
demonstrând preocuparea legiuitorului de a ajuta respectarea drepturilor civile ale
părţii civile, aşa cum au fost ele stabilite prin hotărârea de condamnare. Or, odată
acordată liberarea condiţionată, este clar că tot mijlocul cominatoriu care (mai) exista
asupra condamnatului va dispărea, şansele ca obligaţiile civile să mai fie îndeplinite fiind
iluzorii. Astfel, să nu uităm că instanţa va analiza îndeplinirea obligaţiilor civile la mai
bine de 20 de ani de la momentul pronunţării hotărârii, situaţie în care recurgerea la
procedura executării silite din dreptul civil este exclusă. În acelaşi context, trebuie să nu
fie pierdut din vedere faptul că persoana a fost totuşi privată de libertate în toată
această perioadă, astfel că posibilitatea îndeplinirii obligaţiilor va trebui analizată şi în
raport cu acest aspect.
Ca ipoteze particulare care ar putea pune probleme în practica judiciară, ne imaginăm

situaţia în care obligaţiile civile au fost îndeplinite, dar nu benevol de către persoana
condamnată, ci prin intermediul executării silite civile, de către creditori (spre exemplu, în
perioada încarcerării, au fost vândute prin executor judecătoresc unele bunuri imobile ale
condamnatului, fiind stinse integral pretenţiile persoanei vătămate/părţii civile). în acest
caz, credem că nu maî prezintă relevanţă condiţia analizată, deoarece nu mai subzistă
premisa acestei condiţii negative, şi anume neîndeplinirea obligaţiilor civile - acestea au
fost executate integral, ba chiar din patrimoniul condamnatului, singurul element lipsă fiind
caracterul benevol. Raportându-ne la caracterul benevol (ce demonstrează disponibilitatea
condamnatului), credem că vom fi în prezenţa unui impediment la liberare atunci când
obligaţiile civile nu au fost achitate integral, dar creditorii nu mai pot recurge la executarea
silită (spre exemplu, a intervenit prescripţia sau perimarea etc.). În acest caz, independent
de faptul că, potrivit legii civile, condamnatul nu mai poate fi obligat la plata obligaţiilor
civile, instanţa trebuie să constate faptul că există posibilităţi (financiare), dar condamnatul
este de rea-credinţă, refuzând îndeplinirea obligaţiilor'.
d) Instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate

reintegra în societate
1347. Suntem în prezenţa unei condiţii de oportunitate, instanţa trebuind să
stabilească, în funcţie de cazul concret, faptul că persoana poate fi pusă în libertate,
1
O problemă semnalată de unii judecători de supraveghere a privării de libertate din penitenciar în
contextul condiţiei analizate priveşte cazurile în care informaţiile puse la dispoziţie (spre exemplu, informări
de la instituţiile publice privind bunurile mobile şi imobile din patrimoniul condamnatului) sugerează că
persoana condamnată nu are posibilităţi de îndeplinire a obligaţiilor financiare, dar totuşi condamnatul
primeşte sume importante pe cartela folosită în penitenciar. Se va putea constata aici reaua-credinţă a
persoaneî, care pare să aibă posibilităţi, chiar în urma unor donaţii de la aparţinători? În opinia noastră,
răspunsul este afirmativ, la fel ca în situaţia în care persoana reuşeşte să strângă unele sume de bani ca urmare
a muncii prestate în penitenciar. În ipotezele în care din sumele astfel acumulate {donaţii, muncă etc.) nu se
încearcă îndeplinirea măcar parţială a obligaţiilor, instanţa va trebui să pornească de la premisa existenţei
posibilităţilor, fiind din nou în sarcina condamnatului să demonstreze că nu aşa se prezintă situaţia (spre
exemplu, sumele de bani donate sunt destinate achiziţionării unor medicamente sau alimente, ca urmare a
situaţiei de sănătate care impune un anume tratament sau regim etc.).
funcţiile pedepsei fiind deja atinse prin executarea de până la acest moment. Cu
siguranţă, instanţa se va raporta la dosarul condamnatului din penitenciar, iar de cele
mai multe ori se va raporta (acolo unde există) şi la propunea în acest sens făcută de
comisia de liberare din penitenciar. După cum s-a arătat în doctrină, vor fi avute în
vedere programele şi activităţile educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică şi asistenţă socială, de instruire şcolară şi formare profesională în
care a fost implicată persoana condamnată'. Rezultatele obţinute ca urmare a
parcurgerii unor programe sau a implicării în unele activităţi, observaţiile personalului
de specialitate care coordona toate aceste programe sau activităţi vor forma convin-
gerea instanţei în sensul posibilităţii reale de reintegrare socială. În contextul analizat al
pedepsei detenţiunii pe viaţă, ce are ca premisă executarea efectivă a minimum 20 de
ani, analiza instanţei va trebui să fie foarte atentă, căci, din punct de vedere psihologic
şi social, reintegrarea în societate a persoanei condamnate nu va fi, cu siguranţă, facilă.
2.2. liberarea condiţionată din executarea pedepsei închisorii
1348. Pentru a se putea dispune liberarea condiţionată

în cazul pedepsei închisorii,
trebuie îndeplinite, conform art. 100 alin. (1) C.pen., în mod cumulativ, următoarele
condiţii:
a) Cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul
închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu
mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani
1349. La calcularea acestor fracţiuni de pedeapsă nu se ia în considerare doar
timpul petrecut efectiv în detenţie, ci şi perioada considerată ca executată în baza
muncii prestate, conform dispoziţiilor în materie din Legea nr. 254/2013.
Astfel, conform art. 96 din Legea nr. 254/2013, strict în vederea acordării liberării
condiţionate (aspect evidenţiat de poziţionarea acestui text de lege în capitolul intitulat
11 Uberarea condiţionată"), pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii
prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale, În vederea acordării liberării

condiţionate, se calculează după cum urmează:
a) În cazul În care se prestează o muncă remunerată, se consideră 4 zile executate
pentru 3 zile de muncă;
b) În cazul În care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 3 zile executate
pentru două zile de muncă;
c) În cazul În care munca este prestată pe timpul nopţii, se cons;deră două zile
executate pentru o noapte de muncă;
d) în cazul participării la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ general
obligatoriu, se consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an şcolar;
e) în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se consideră
20 de zile executate pentru absolv;rea unui curs de calificare ori recalificare profesională;
1
f) în cazul elaborării de lucrări ştJYnţifice publicate sau invenţii brevetate, se consideră

20 de zile executate, indiferent de numărul lucrărilor ştiinţifice sau al invenţiilor realizate,
pentru întreaga durată a executării pedepsei, inclusiv în cazul pedepselor contopite1 .
Pentru a nu se ajunge la executarea efectivă a unei perioade nerelevante raportat

la durata pedepsei efectiv aplicate, legiuitorul a stabilit nişte fracţiuni de pedeapsă care
trebuie executate efectiv în penitenciar. Astfel, fracţiunea este de 1/2 din pedeapsă
atunci când aceasta este mai mică de 10 ani şi de 2/3 din pedeapsă când aceasta
depăşeşte 10 ani. În aceste fracţii (mai mici) se vor include zilele executate efectiv prin
privare de libertate (în penitenciar, ulterior condamnării definitive, respectiv măsurile
preventive privative de libertate - reţinere, arestare preventivă şi arest la domiciliu),
respectiv zilele considerate ca executate ca urmare a condiţiilor improprii de detenţie
(aşa-numitul „recurs compensatoriu") 2 •
Practic, instanţa va verifica, în primul rând, îndeplinirea „fracţiei mari", iar, în al
doilea rând, dacă din informaţiile de la dosar rezultă că persoana condamnată a prestat
şi muncă în timpul executării, se va trece la verificarea numărului exact de zile executate
efectiv în penitenciar (aşa-numita „fracţie mică") 3 • Cu titlu de exemplu, să ne imaginăm
că pedeapsa este de 12 ani, astfel că liberarea condiţionată se poate dispune după
executarea a minimum 3/4 (,,fracţia mare", 9 ani aici), respectiv după executarea
efectivă a minimum 2/3 (,,fracţia mică", 8 ani aici). Astfel, presupunând că avem peste
9 ani consideraţi ca executaţi (inclusiv cu munca prestată în penitenciar), dar
condamnatul nu a executat efectiv 8 ani în penitenciar (incluzând măsurile preventive
privative de libertate şi recursul compensatoriu), condiţia de faţă nu va fi îndeplinită.
În fine, arătăm că, în ipoteza în care condamnatul nu a prestat nicio muncă în
penitenciar, instanţa se va raporta numai la „fracţiunea mare" 4 • Astfel, raportându-ne
la exemplul de mai sus, liberarea condiţionată va putea fi pusă în discuţie doar după
executarea efectivă a minimum 9 ani.
1
Textul a fost modificat succesiv, încercând să se contracareze aşa-numita practică a „condamnaţilor
scriitori", care, aflaţi în executarea pedepselor, reuşeau - în mod miraculos - să redacteze numeroase
lucrări „ştiinţifice", beneficiind de 30 de zile considerate ca executate pentru fiecare astfel de „lucrare" în
parte. Astfel, actualmente (ca urmare a modificării survenite prin O.U.G. nr. 24/2016, publicată în M. Of.
nr. 486 din 29 iunie 2016), a fost introdus un art. 961, care, sub denumirea marginală „Procedura elaborării
de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii brevetate", reglementează: (i) modalitatea de redactare de către
deţinuţi a acestor lucrări, (ii) calculul numărului de zile în cazul coautorilor; (iii) procedura de stabilire a
caracterului ştiinţific al lucrări (de către Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, cu sprijinul logistic al
Unităţii Executive pentru Finanţarea Învăţământului Superior, a Cercetărîi, Dezvoltării şi Inovării), respectiv
de brevetare a invenţiilor (potrivit dispoziţiilor legale, de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci).
2
În acest sens, arătăm că art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 prevede că măsura compensatorie va fi
avută în vedere „la calcularea pedepsei executate efectiv" (s.n.).
3
În realitate, toate aceste informaţii se regăsesc, de regulă, în propunerea comisiei de liberare
condiţionată din cadrul penitenciarului. Oricum, în toate cazurile, datele provin din aplicaţia informatică
Prison Management, funcţională în cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
4
În acest sens, a se vedea I.C.C.J., Secţiile Unite, dec. nr. 25/2009 pronunţată în soluţionarea
recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010.
Subliniem că, în toate cazurile, instanţa se va raporta la durata pedepsei ce se

execută, neavând relevanţă dacă aceasta a fost dispusă pentru o singură infracţiune ori
pentru o pluralitate de infracţiuni, prin aplicarea sistemului sancţionator de la concurs
sau recidivă.
b) Cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis

1350. Un element de noutate faţă de reglementarea anterioară, o condiţie supli-
mentară pentru acordarea liberării condiţionate este reprezentată de includerea per-
soanei condamnate în regimul de executare semi deschis sau deschis.
Conform Legii nr. 254/2013, în ordinea descrescătoare a gravităţii, regimurile de exe-

cutare a pedepselor sunt:
a) regimul de maximă siguranţă - aplicat iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă şi persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani,
precum şi celor care prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului;
b) regimul închis - aplicat iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai
mare de 3 ani, dar care nu depăşeşte 13 ani;
c) regimul semideschis - se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa
închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 3 ani;
d) regimul deschis-se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de
cel mult un an.
Odată încadrată într-unul dintre aceste regimuri 1 persoana condamnată are posibi-
litatea să evolueze sau să involueze dîn perspectiva regimului de executare. În acest sens,
Legea nr. 254/2013 prevede că regimurile de executare a pedepselor privative de libertate
sunt bazate pe sistemele progresiv şi regresiv, persoanele condamnate trecând dintr-un
regim în altul, în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, conform art. 40 din Lege, schimbarea
regimului de executare a pedepselor privative de libertate se dispune de comisia pentru
stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de
libertate. Comisia are obligaţia ca, după executarea a 6 ani şi 6 luni, în cazul pedepselor cu
detenţiunea pe viaţă, şi a unei cincimi din durata pedepsei cu închisoarea, să analizeze
conduita persoanei condamnate şi eforturile pentru reintegrare socială.
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în regimul
imediat inferior ca grad de severitate se poate dispune, ţinându-se seama de natura şi
modul de săvârşire a infracţiunii, dacă persoana condamnată:
a) a avut o bună conduită, stabilită prin raportare la recompensele acordate şi sancţiu
nile aplicate, şi nu a recurs la acţiuni care indică o constantă negativă a comportamentului;
b) a întreprins eforturile necesare în cadrul muncîi prestate sau s-a implicat activ în
activităţile stabilite în Planul individualizat de evaluare şi intervenţie educativă şi
terapeutică.
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate într-unul mai
sever se poate dispune, în orice moment al executării pedepsei, dacă persoana condam-
nată a comis o infracţiune sau a fost sancţionată disciplinar pentru o abatere disciplinară
foarte gravă sau pentru mai multe abateri disciplinare grave.
Aşadar, ţinândseama de modul în care persoana condamnată ajunge să fie înca-

drată în regimul semideschis sau deschis (fie, iniţial, ca urmare a pedepsei mici
pronunţate, fie ca urmare a executării unei durate din pedeapsă, respectiv a progresului
său în executare), legiuitorul ajunge ca, în mod implicit, să condiţioneze liberarea con-
diţionată de buna conduită din timpul executării pedepsei, respectiv de eforturile şi
implicarea deţinutului în prestarea muncii ori în realizarea activităţilor'.
c) Cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de

condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le înde-
plinească
1351. Condiţia este similară celei tratate în cazul detenţiunii pe viaţă, astfel că
trimitem la concluziile formulate acolo.
d} Instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate

reintegra în societate
1352. Condiţia este similară celei analizate la detenţiunea pe viaţă, astfel că nu
credem că necesită precizări suplimentare.
2.3. Liberarea condiţionată în cazul condamnaţilor de peste 60 de ani
1353. În cazul persoanelor care în timpul executării pedepsei împlinesc vârsta de 60

de ani, legea prevede un tratament preferenţial. Precizăm că discutăm doar despre
liberarea din executarea pedepsei închisorii (nu şi a detenţiunii pe viaţă 2 ), respectiv că
tratamentul mai blând priveşte doar condiţia fracţiilor de pedeapsă care trebuie
executate.
Astfel, conform art. 100 alin. (2) C.pen., în cazul acestor persoane, se poate dispune
liberarea condiţionată „după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în
cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei,
în cazul închisorii mai mari de 10 ani" (s.n.). Totuşi, art. 100 alin. (4) C.pen., prevede că
„în calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din
durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii
prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea
efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte
10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani" (s.n.). Observăm
o inadvertenţă legislativă, căci, în cazul ambelor alineate, legiuitorul face referire la
pedeapsa executată efectiv. Suntem în prezenţa unei simple erori, astfel că la alin. (2)
regăsim aşa-numita „fracţie mare" (ce include şi zilele considerate ca executate în baza
1
Prin urmare, devine astfel explicabilă aparenta omisiune a legiuitorului de a reglementa drept
condiţie şi „buna conduita pe toată durata executării pedepsei", ca în cazul detenţiunii pe viaţă.
2
în cazul însă în care condamnatul împlineşte în executare vârsta de 65 de ani, se va putea dispune-
conform art. 58 C.pen. - înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii. în acest caz,
ulterior înlocuirii, liberarea condiţionată se va raporta la pedeapsa închisorii astfel înlocuită, iar nu la cea a
detenţiunii pe viaţă.
muncii prestate, a elaborării lucrărilor ştiinţifice sau a brevetelor de invenţie), în timp ce

la alin. (4) se face, de fapt, referire la pedeapsa executată efectiv (,,fracţia mică")', ce
include zilele petrecute în executare în penitenciar, respectiv măsurile preventive
privative de libertate şi, de dată mult mai recentă, zilele acordate ca urmare a „recursu-
lui compensatoriu" (art. 55 1 din Legea nr. 254/2013)2.
În fine, arătăm că, dacă persoana condamnată - indiferent de motive (nu doreşte
sau nu poate etc.) - nu prestează vreo muncă în timpul executării pedepsei, instanţa se
va orienta doar în funcţie de „fracţia mare".
2.4. Procedura acordării liberării condiţionate
1354. Art. 97 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 prevede că liberarea condiţionată se
acordă potrivit procedurii prevăzute în Codul de procedură penală, la cererea persoanei
condamnate sau la propunerea comisiei pentru liberare condiţionată. Astfel, procedura
implică două paliere: unul administrativ, reglementat de dispoziţiile art. 97 din Legea
nr. 254/2013, şi unu/judiciar', reglementat de art. 587 C.proc.pen.
Odată ce sunt întrunite fracţiile prevăzute de lege (aspect semnalat de aplicaţia
înformatică), persoana condamnată este programată în cadrul comisiei pentru liberare
condiţionată din penitenciarul respectiv", comisie ce se întâlneşte, de regulă, o dată pe
săptămână. În cazul în care persoana condamnată nu poate să fie prezentă {pe motive de
sănătate confirmate de medic), se vor putea prezenta din partea acesteia înscrisuri (spre
exemplu, documente privind plata obligaţiilor civile, respectiv a cheltuielilor judiciare
pentru a demonstra buna-credinţă etc.).
Analizând fracţiunea din pedeapsă efectiv executată şi partea din durata pedepsei
care este considerată ca executată, regimul de executare a pedepsei, îndeplinirea
obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare (respectiv motivul pentru care
acestea nu au fost îndeplinite), conduita persoanei condamnate şi eforturile acesteia
pentru reintegrare socială (în special în cadrul muncii prestate, al activităţilor educative,
moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, al
instruirii şcolare şi al formării profesionale), precum şi responsabilităţile încredinţate,
recompensele acordate şi sancţiunile disciplinare aplicate, respectiv antecedentele penale
ale persoanei condamnate, Comisia poate decide:
a) în sensul formulării propunerii de liberare condiţionată, propunere ce va fi consem-
nată într-un proces-verbalsînaintat instanţei competente împreună cu toată documentaţia
suport pentru a dispune asupra acordării liberării; respectiv
1
în acelaşi sens, arătând că de lege ferenda se impune corectarea alin. (2) al art. 100 C.pen., a se
vedea I. Molnar, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 247.
2
începând cu ziua în care persoana împlineşte în cursul executării pedepsei vârsta de 60 de ani,
aplicaţia informatică Prison Management lucrează automat cu noile fracţii.
3
Pentru o abordare similară, a se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017,
pp. 442-446.
4
Comisia este alcătuită din judecătorul de supraveghere a privării de libertate, care este şi
preşedintele comisiei, directorul penitenciarului, directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim
penitenciar, directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială şi un consilier de probaţiune din
cadrul serviciului de probaţiune competent potrivit legii în circumscripţia căruia se află penitenciarul.
5
Conform art. 97 alin. (7) din legea nr. 254/2013, la procesul-verbal de propunere se anexează, prin
grija consilierului de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune, recomandările cu privire la măsurile
b) că persoana condamnată nu întruneşte condiţiile pentru a fi liberată condiţionat,

fixând în procesul-verbal întocmit în acest sens un termen pentru reexaminarea situaţiei
acesteia, termen care nu poate fi mai mare de un an 1 .
în ambele cazuri, un exemplar din procesul-verbal se comunică şi condamnatului1 care-
pentru ipoteza secundă - are posibilitatea ca, în termen de 3 zile, să se adreseze cu cerere
de liberare condiţionată direct instanţei.
Odată sesizată, instanţa verifică întrunirea condiţiilor prevăzute de lege la momentul
prezent (nu la introducerea cererii de liberare', dacă liberarea este solicitată de
condamnat). Potrivit art. 587 alin. (2) C.proc.pen., dacă respinge liberarea, instanţa fixează
prin aceeaşi hotărâre un termen după împlinirea căruia va putea fi reînnoită cererea-legea
nu prevede un anumit termen, stipulând doar că acesta nu va putea depăşi în niciun caz un
an 3 (spre exemplu, dacă nu e îndeplinită fracţia, credem că termenul fixat de instanţă se va
raporta obligatoriu cel puţin la momentul împlinirii acesteia). Indiferent de soluţie,
hotărârea poate fi atacată cu contestaţie la instanţa superioară.
2.5. Examinarea condiţii/or de oportunitate pentru acordarea liberării

condiţionate
1355. Credem că jurisprudenţa trebuie să se elibereze de uzanţele formate sub

imperiul Codului penal anterior. Astfel, aşa cum s-a arătat în mod corect şi în Expunerea
de motive, ,,practica judiciară din ultimul deceniu a transformat liberarea condiţionată
(... ) într-un drept al condamnatului de a fi liberat după executarea fracţiei de pedeapsă
prevăzute de lege" 4 • Or, aceasta nu este, cu siguranţă, soluţia corectă şi o mai bună
de supraveghere şi obligaţiile prevăzute la art. 101 C.pen. care pot fi aplicate de către instanţa de judecată,
în cazul în care restul de pedeapsă rămas neexecutat la data \iberăriî persoanei condamnate este de 2 ani
sau mai mare [textul nu se aplică cetăţenilor străini faţă de care s-a dispus pedeapsa complementară
prevăzută la art. 66 alin. (1) lit. c) C.pen.].
1
Potrivit art. 97 alin. (11) din Legea nr. 254/2013, dacă cererea de liberare condiţionată este formulată
înainte de îndeplinirea condiţiei privind îndeplinirea fracţiunii, iar perioada rămasă de executat până la
împlinirea acesteia este mai mare de un an, termenul stabilit de comisie va fi data împlinirii fracţiunii. În cazul
în care perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei fracţiuni este mai mică de un an, termenul
fixat de comisie poate depăşi data împlinirii fracţiunii, dar nu poate fi mai mare de un an.
2
1.C.C.J., Secţiile Unite, dec. nr. LXVII {67)/2007 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legi,
publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008.
3
în sens contrar, considerând că, dacă fracţiunea rămasă de executat depăşeşte un an, instanţa va
fixa termenul de reînnoire după împlinirea acesteia, a se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală,
cit. supra, p. 445. Deşi soluţia propusă este logică {fără împlinirea fracţiei oricum va fi respinsă cererea nouă
de liberare), nu credem că ea poate fi acceptată în condiţiile în care textul de la art. 587 alin. {2) teza finală
C.proc.pen. stipulează că „termenul nu poate fi mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a
hotărârii" {s.n.). Încercând să găsim şi o raţiune textului, credem că ar fi posibil ca cererea să fie reînnoită
în termenul maximal de un an, anterior împlinirii fracţiunii, iar la momentul so\uţionărîi cererii de instanţă
fracţiunea să se fi împlinit, aplicându-se concluziile din decizia în interesul legii mai sus amintit, potrivit
căreia condiţiile se verifică de instanţă la momentul soluţionării cererii, iar nu la momentul introducerii
acesteia {sau reînnoirii acum, ca să fim mai exacţi).
4
Expunerea de motive, cit. supra, pp. 204-205. Tot aici este prezentată critic şi maniera instanţelor de
a proceda: ,,( ... ) în ceea ce priveşte condiţia existenţei dovezilor temeinice de îndreptare, aceasta a fost
aplecare asupra dosarului persoanei condamnate ar trebui să identifice persoanele care

merită, într-adevăr, să fie liberate condiţionat (totuşi, soluţia de excepţie) şi pe cele care
trebuie să continue executarea pedepsei pe durata iniţial stabilită de instanţa
(surprinzător, regula)'.
În acest sens, trimitem la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza
Maiorano c. Italiei'. Pe fondul problemelor privind suprapopularea penitenciarelor,
practica instanţelor italiene s-a format în sensul celei de la noi. Astfel, s-a dispus libe-
rarea unei persoane condamnate pentru uciderea prin cruzimi a două femei, violarea şi
lipsirea lor de libertate, iar după liberare aceasta a mai ucis alte două persoane. Curtea
a reţinut că, având în vedere personalitatea condamnatului, antecedentele sale nume-
roase şi elementele care dădeau de gândit că ar fi putut fi social mente periculos, lăsarea
acestuia în libertate - combinată cu omisiunea de a informa tribunalul cu privire la
încălcările măsurilor şi obligaţiilor impuse - constituie o violare a obligaţiei de diligenţă
ce decurge din imperativul protejării dreptului la viaţă, impus de art. 2 din Convenţie
(§ 121 din hotărâre).
§3. Regim
1356. Odată ce hotărârea prin care instanţa dispune liberarea condiţionată din
executarea pedepsei rămâne definitivă, condamnatul este pus de îndată în libertate.
Totuşi, persoana este considerată a fi încă în executarea pedepsei până la împlinirea
duratei acesteia, interval expres reglementat de lege sub denumirea de termen de
supraveghere. De asemenea, aşa cum vom arăta cu ocazia analizei efectelor liberării,
vom vedea că există şi anumite particularităţi, în cazul executării anumitor pedepse
complementare.
1357. În cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, art. 99 alin. (3) C.pen. prevede că ter-
menul de supraveghere are o durată fixă de 10 ani.
În cazul închisorii, art. 100 alin. (6) C.pen. dispune că „intervalul cuprins între data
liberării condiţionate şi data împlinirii pedepsei constituie termen de supraveghere
pentru condamnat".
socotită ca fiind îndeplinită atâta timp cât condamnatul nu a fost sancţionat disciplinar pentru abateri
comise în perioada încarcerării".
1
Anticipând succinta descriere a procedurii liberării descrise mai jos, credem că şi comisia de liberare
condiţionată din cadrul fiecărui penitenciar trebuie să îşi asume responsabilitatea, iar raportul acesteia să
nu fie un simplu barometru al verificării fracţiunilor de pedeapsă (pentru aceasta există sistemul infor-
matic), respectiv un compendiu al abaterilor disciplinare de la dosarul deţinutului.
2
C.E.D.O., Maiorano c. /to/iei, 15 decembrie 2009 (http://www.hudoc.echr.coe.int). A se vedea şi
opinia separată la Choreftakis şi Choreftaki c. Greciei, 17 ianuarie 2012 (http://www.hudoc.echr.coe.int).
în aceste condiţii, supunem atenţiei două probleme: durata termenului de supra-

veghere În cazul pedepsei închisorii (a), respectiv, atât în cazul detenţiunii pe viaţă, cât
şi al închisorii, denumirea de „termen de supraveghere" (b}.
a) Durata termenului de supraveghere

1358. În cazul pedepsei închisorii, durata termenului de supraveghere va fi repre-
zentată de diferenţa dintre pedeapsa iniţial aplicată de instanţă şi, respectiv, ,,fracţia
mare" sau, după caz, ,,mică" (compusă din zilele efectiv executate în penitenciar, măsu
rile preventive privative de libertate şi zilele considerate ca executate în compensarea
cazării în condiţii necorespunzătoare - recursul compensatoriu). De altfel, chiar textul
de lege indică momentul împlinirii termenului, şi anume ziua împlinirii duratei pedepsei.
În sprijinul acestei soluţii, arătăm că zilele considerate ca executate în baza muncii
prestate în timpul executării, respectiv a realizării de lucrări ştiinţifice ori de brevete de
invenţie au relevanţă doar pentru acordarea liberării condiţionate 1 . Prin urmare,
revenim la exemplul unei pedepse de 12 ani închisoare, unde liberarea condiţionată a
fost dispusă luând în calcul o perioadă considerată ca executată de 9 ani şi 4 luni
(incluzând şi zilele considerate ca executate în baza muncii prestate), dintre care însă
numai 8 ani şi 3 luni executaţi efectiv prin privare de libertate. În acest caz, durata
termenului de supraveghere va fi de 3 ani şi 9 luni {12 ani, din care scădem cei 8 ani şi 3
luni).
b) Denumirea „termen de supraveghere"

1359. Deşi termenul se va numi întotdeauna „termen de supraveghere", un regim
de supraveghere va interveni doar în măsura în care durata acestuia este de 2 ani sau
mai mare.
Sintetizând, în cazul liberării condiţionate din pedeapsa detenţiunii pe viaţă (când
durata termenului este de 10 ani}, respectiv în cazul liberării din pedeapsa închisorii
dacă restul rămas de executat efectiv este de minimum 2 ani, persoana va fi supusă unui
regim de supraveghere pe o durată anume prevăzută. Regimul supravegherii - asupra
căruia vom insista în continuare - este, în mare parte, similar celui din cazul amânării
aplicării pedepsei, respectiv al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
În cazul în care termenul de supraveghere este inferior duratei de 2 ani, persoana
nu va fi supusă supravegherii.
1360. Măsurilede supraveghere sunt cele regăsite şi în conţinutul instituţiei amâ-

nării aplicării pedepsei, respectiv al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
1
în sens contrar, C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 490, autorii considerând că termenul va fi
calculat prin luarea în considerare inclusiv a muncii prestate în penitenciar (cu alte cuvinte, ar fi diferenţa
dintre durata pedepsei şi fracţia „mare").
Şi aici, măsurile urmează acelaşi regim: se vor aplica în mod obligatoriu şi în integra-
litatea lor, în măsura în care, aşa cum am arătat, termenul de supraveghere este de 2
ani sau mai mare.
Durata pe care se impun măsurile de supraveghere nu coincide însă cu durata
termenului de supraveghere. Astfel, art. 101 alin. (5) C.pen. prevede că acestea se
execută din momentul acordării liberării, pe o perioadă egală cu 1/3 din durata
termenului de supraveghere, dar fără a depăşi 2 ani. Aşadar, dacă restul pedepsei ar fi
de 3 ani, măsurile de supraveghere vor fi incidente pe o durată de un an. Dacă restul
pedepsei ar fi, să spunem, de 7 ani, atunci măsurile de supraveghere vor avea o durată
de 2 ani.
3.3. Obligaţii
1361. Raportat la obligaţii, acestea se regăsesc, în mare parte, în conţinutul institu-

ţiilor mai sus amintite, sub aceeaşi titulatură de obligaţii, ce se pot impune în mod
facultativ de către instanţă. În cazul de faţă, instanţa poate impune condamnatului să
execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de
c) să nu părăsească teritoriul României;
d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori
la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii
la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie
de acestea;
f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Art. 101 alin. (3) C.pen. prevede că obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c)-g) pot fi
impuse în măsura în care nu au fost aplicate în conţinutul pedepsei complementare a
interzicerii exercitării unor drepturi. Soluţia e firească, deoarece, aşa cum am arătat, pe
durata termenului de supraveghere pedeapsa este considerată a fi în executare, astfel
că se vor executa, de asemenea, pedepsele accesorii. Or, în considerarea noului regim
al pedepselor accesorii, acestea vor avea acelaşi conţinut cu cel al pedepsei comple-
mentare a interzicerii exercitării unor drepturi.
În fine, alin. (5) al art. 101 C.pen. stipulează, întocmai ca în cazul măsurilor de
supraveghere, că obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. a) şi lit. b) se execută din momentul
acordării liberării, pe o perioadă egală cu o treime din durata termenului de supra-
veghere, dar nu mai mult de 2 ani.
În schimb, obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c)-g) se execută pe toată durata
termenului de supraveghere, indiferent care arfi aceasta. Observăm că legiuitorul îi lasă
doar o marjă de individualizare parţială instanţei ce acordă liberarea: astfel, impunerea

obligaţiilor este facultativă pentru instanţă; mai mult, aplicând obligaţiile de la lit. d)-f),
instanţa va trebui să individualizeze în concret conţinutul acestora, ţinând seama de
împrejurările cauzei. Totuşi, odată dispuse unele dintre obligaţiile de la lit. c)-g) şi în
forma anume individualizată de instanţă [pentru obligaţiile de la lit. d)-f)], durata
acestora este invariabil egală cu cea a termenului de supraveghere.
3.4. Supravegherea condamnatului
1362. Serviciul de probaţiune este instituţia care va supraveghea sau, după caz, va
coordona supravegherea în cazul persoanei liberate condiţionat, dacă suntem în pre-
zenţa unor măsuri de supraveghere şi a unor obligaţii'.
Astfel, art. 102 C.pen. stabileşte că:

a) datele privind schimbarea locuinţei, orice deplasare care depăşeşte 5 zile, schim-
barea locului de muncă, respectiv informaţiile şi documentele privind mijloacele de exis-
tenţă ale condamnatului se vor comunica serviciului de probaţiune;
b) supravegherea obligaţiilor de la lit. a) şi b) se va face direct de către serviciul de
probaţiune 2;
c) supravegherea obligaţiilor de la lit. c)-g) se va face de organele abilitate, care însă
vor sesiza tot serviciul de probaţiune dacă nu sunt respectate'.
Conform art. 58 din Legea nr. 253/2013, ulterior dispunerii liberării condiţionate,
instanţa transmite o copie a hotărârii serviciului de probaţiune. Se va menţiona expres
faptul că toate măsurile de supraveghere se execută integral, fiind indicată perioada de
executare. De asemenea, se va face referire şi la obligaţiile impuse, cu precizarea duratei
de executare în cazul fiecăreia. Dacă în conţinutul supravegherii au fost dispuse şi obligaţii
de la art. 101 alin. (2) lit. c)-g) C.pen., o copie a hotărârii va fi comunicată şi persoanelor sau
instituţiilor abilitate să supravegheze îndeplinirea acestor obligaţii'. •
3.5. Modificarea sau încetarea obligaţii/or
1363. Întocmai ca în cazul supravegherii din conţinutul amânării aplicării pedepsei,

respectiv al suspendării executării acesteia sub supraveghere, legea prevede posibi-
litatea modificării obligaţiilor iniţial dispuse, respectiv a încetării executării lor, dacă
acest lucru se dovedeşte necesar pentru sprijinirea reintegrării sociale a condamnatului.
1
A se vedea şi art. 32 alin. (1) lit. c) şi art. 49 lit. c) din Legea nr. 252/2013.
2
Procedura efectivă este prevăzută în cuprinsul art. 59-60 din Legea nr. 253/2013.
' Potrivit art. 102 alin. (3) C.pen., supravegherea obligaţiilor de la lit. d) şie) poate fi realizată şi prin
utilizarea sistemului electronic de supraveghere, în condiţiile legii speciale. Din informaţiile noastre însă,
infrastructura nu permite actualmente aplicarea efectivă a acestei dispoziţii. A se vedea şi V. Paşca, Drept
penal... , cit. supra, p. 584, autorul arătând că nu există nici cadrul legislativ privind reglementarea supra-
vegherii electronice a persoanelor aflate într-un program de supraveghere.
4
Este vorba despre persoanele şi autorităţile de la art. 29 alin. (1) lit. h)-j), m şi n) din Legea
nr. 253/2013 (a se vedea supra, cap. X,§ 1061).
Din perspectiva procedurii privind sesizarea instanţei, art. 61 din Legea nr. 253/2013
arată că, dacă se consideră de către consilierul de probaţiune necesară modificarea conţi
nutului unora dintre obligaţii, stabilirea unor noi obligaţii sau încetarea executării unora
dintre cele iniţial dispuse, acesta va sesiza instanţa. De asemenea, sesizarea instanţei poate
fi făcută şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei liberate condi-
ţionat sau a persoanei vătămate, după consultarea raportului întocmit în acest sens de
către consilierul de probaţiune.
§4. Efectele liberării condiţionate
1364. Odată dispusă liberarea condiţionată, există două categorii de efecte: ime-
diate şi definitive, distincţia fiind făcută în funcţie de momentul în care acestea intervin -
la momentul liberării efective din executarea pedepsei, respectiv la momentul la care
se împlineşte termenul de supraveghere, sub rezerva întrunirii unor condiţii anume
prevăzute de lege.
4.1. Efecte imediate
1365. Efectul imediat constă în punerea în libertate a persoanei care beneficiază de

liberarea condiţionată.
Persoana va fi considerată în continuare ca aflându-se în executarea pedepsei, dar
fără privare de libertate efectivă, până la momentul împlinirii termenului de supra-
veghere. Astfel, pe durata acestui termen, se vor executa pedepsele accesorii iniţial
aplicate prin hotărârea de condamnare. În mod excepţional, aşa cum am arătat cu
ocazia prezentării pedepselor complementare, conform art. 68 alin. (2) C.pen., de la
data liberării din executarea pedepsei închisorii se va pune în aplicare pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul
României. Soluţia legiuitorului este firească, deoarece nu există o pedeapsă accesorie
cu un astfel de conţinut, motiv pentru care devine incidentă pedeapsa complementară,
care se pune imediat în executare. În cazul liberării din executarea pedepsei detenţiunii
pe viaţă, se va aplica dispoziţia de excepţie de la art. 65 alin. (4) C.pen., ce prevede că
pedeapsa accesorie având conţinutul de la art. 66 alin. (1) lit. c) C.pen. se va pune în
executare la momentul liberării condiţionate.
4.2. Efecte definitive
1366. Potrivit art. 106 C.pen., în cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă
infracţiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus
revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se
consideră executată.
Aceste dispoziţii reglementează aşa-numitele efecte definitive ale liberării condi-

ţionate, care-sub rezerva întrunirii condiţiilor prezentate- intervin la împlinirea terme-
nului de supraveghere şi constau, în principiu, în considerarea pedepsei ca executată.
Aşadar, odată ce intervin aceste efecte „definitive", persoana condamnată va avea
exact aceeaşi situaţie ca în cazul în care ar fi executat integral în penitenciar pedeapsa
pe durata stabilită de instanţă'. Prin urmare, este definitiv stinsă executarea pedepsei
principale (detenţiune pe viaţă sau închisoare) şi a pedepselor accesorii. În plus, sub
rezerva întrunirii condiţiilor, pedeapsa executată va putea constitui termenul I al unei
viitoare recidive postexecutorii.
De la momentul intervenţiei efectelor definitive va începe să se execute pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi (cu excepţiile menţionate, ce se
execută de la momentul acordării liberării). De asemenea, tot de la momentul împlinirii
termenului de supraveghere, va începe să curgă termenul reabilitării de drept sau
judecătoreşti, după caz, în funcţie de specia de pedeapsă, respectiv de durata pedepsei
închisorii din care a fost dispusă liberarea 2 •
1367. Unele dificultăţi vor fi generate de dispoziţiile nou-introduse în art. 55 1 din Legea
nr. 254/2013, privind recursul compensatoriu 3 . Astfel, conform alin. (8), ,,perioado pentru
care se acordă zile considerate ca executate in compensarea cazării În condiţii necorespun-
zătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012 11 • Prin urmare, în toate aceste cazuri, în
măsura în care sunt întrunite condiţiile textului de lege, pedeapsa considerată ca executată
efectiv va fi mai mare, motiv pentru care automat termenul de supraveghere al liberării va
fi redus corespunzător. În consecinţă, cu titlu general, pentru toate aceste persoane,
efectele definitive ale liberării se vor împlini mai repede, aspect ce pare aparent benefic-
va începe să curgă termenul de reabilitare etc.
Se ridică mai multe probleme: În primul rând, din punct de vedere procedural, cum se
vor putea valorifica noile dispoziţii legale de către cei liberaţi condiţionat anterior intrării în
vigoare a noului text 4 ?
1 în sens contrar, C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 494, autorii considerând că, ,,dacă în
calculul fracţiunii de pedeapsă executată a intrat şi durata considerată ca executată în baza muncii
prestate, atunci pedeapsa închisorii s-a redus cu această perioadă". Nu împărtăşim soluţia, căci,
urmându-se această logică, s-ar ajunge ca în raport cu persoana care a fost liberată condiţionat să se
împlinească mai repede durata pedepsei decât dacă ar fi executat pedeapsa efectiv în penitenciar.
2 LV. Lefterache, Comentariu, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, LV. Lefterache, T. Manea,

3 De altfel, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul instanţei supreme a fost
deja sesizat pe marginea acestui text de lege de către Curtea de Apel Bucureşti - a se vedea dosarul
nr. 436/1/2018, cu termen în data de 26 aprilie 2018 (http://www.scj.ro).
4
Credem că două ar putea fi soluţiile:
(a) introducerea unei contestaţii la executare, întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d)
C.proc.pen., şi anume existenţa unei cauze de stingere sau micşorare a pedepsei. Soluţia credem însă că
poate fi promovată doar în cazul persoanelor pentru care actualmente nu s-a împlinit termenul liberării,
căci doar în cazul lor discutăm despre o hotărâre care încă se execută;
{b) invocarea reducerii pedepsei, cu toate consecinţele, odată cu introducerea cererii de reabilitare
judecătorească. Avantajul soluţiei este că poate funcţiona general, inclusiv pentru persoanele pentru care
---,,,
În al dai/ea rând, din punctul de vedere al dreptului substanţial, dispoziţiile

nou-introduse pot să apară in concreto ca fiind defavorabile: spre exemplu, ne imaginăm
ipoteza comiterii unei noi infracţiuni, care, fără existenţa „recursului compensatoriu", ar fi
condus la o recidivă postcondamnatorie (cu revocarea liberării), iar odată cu aplicarea
mecanismului de compensare pedeapsa va fi considerată ca executată la o dată anterioară,
conducând la existenţa unei recidive postexecutorii.
În acest caz, trebuie să distingem după cum infracţiunea (12) este comisă ulterior sau
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017. În cazul în care 12 este comîsă ulterior intrării
în vigoare a dispoziţiilor art. 55 1, acesta şi-a produs efectul, conducând la considerarea ca
executată a pedepsei mai repede pentru h. Prin urmare, se va reţine că pedeapsa a fost
integral executată, nu se mai pune problema de revocare a liberării, reţinându-se recidiva
postexecutorie, cu toate consecinţele sale. Soluţia este logică - forma de pluralitate de
infracţiuni se stabileşte la momentul comiterii termenului al II-iea, or, la acest moment,
pedeapsa era deja executată, art. 55 1 producându-şi efectele.
în cazul în care li este comisă anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 55 1, consta-
tăm că prima pedeapsă nu era executată, fiind, astfel, în prezenţa recidivei postcondam-
natorii. Prin raportare însă la efectul produs de art. 55 1, matematic, prima pedeapsă ajunge
să fie considerată ca executată anterior momentului săvârşirii li. Având în vedere aceste
aspecte, putem concluziona: (1) forma de pluralitate rămâne recidiva postcondamnatorie
(dacă sunt întrunite condiţiile); (2) tratamentul sancţionator va consta aici doar în aplicarea
şi executarea pedepsei pentru noua infracţiune; (3) nu se va revoca liberarea (pedeapsa
fiind integral executată), urmând să se execute doar pedeapsa stabilită pentru I,, în limitele
prevăzute de lege.
1368. Per a contraria, din condiţiile art. 106 C.pen. reiese că efectele definitive ale
liberării condiţionate nu vor interveni dacă suntem în prezenţa a cel puţin uneia dintre
următoarele ipoteze: a intervenit anularea liberării, a intervenit revocarea acesteia ori
a fost
săvârşităo nouă infracţiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere.
Revocarea şi anularea vor fi analizate în cuprinsul secţiunilor ce vor urma, astfel că
analiza se va concentra asupra acestui ultim caz distinct de 11 limitare" a efectelor definitive
ale liberării, şi anume comiterea unei noi infracţiuni ce este descoperită până la împlinirea
termenului de supraveghere. Pentru consecvenţă, vom încerca să ne raportăm la conclu-
ziile propuse cu ocazia analizei efectelor amânării, respectiv suspendării sub supraveghere
a executării pedepsei.
Pornind de la aceste constatări, arătăm că:
- această infracţiune trebuie comisă ulterior rămânerii definitive a hotărârii prin care
s-a dispus liberarea condiţionată (elementul-reper)';
termenul liberării se împlinise anterior intrării în vigoare a art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 (vor exista însă
discuţii în raport cu intervenţia reabilitării de drept, caz în care credem că va trebui să se recurgă la
procedura prealabilă prevăzută de legislaţia în materia cazierului judiciar şi doar în ipoteza unui răspuns
defavorabil va fi sesizată instanţa).
1
Pentru ipoteza distinctă a infracţiunilor cu durată de consumare În timp, precizăm că nu ne vom
raporta la momentul epuizării, fiind suficient ca în termenul de supraveghere să se comită cel puţin un act
cu relevanţă penală. în acest sens, a se vedea şi considerentele deciziei de îndrumare nr. 1/1987 a fostului
Tribunal Suprem, la care am mai făcut referire. Astfel, instanţa a precizat expres că termenele nu pot fi
interpretate în favoarea infractorului cât timp acesta comite fapte ce îi antrenează răspunderea penală,
motiv pentru care termenele vor fi întrerupte de la momentul întrunirii elementelor constitutive ale
- pentru a evita suprapunerile cu revocarea, ipoteza analizată se poate circumscrie

doar cazului în care pedeapsa aplicată ca urmare a condamnării este amenda1;
- în acest caz, se va executa pedeapsa amenzii, aceasta nefiind incompatibilă cu
menţinerea liberării iniţiale.
Se pune problema, în aceste condiţii, în ce constă totuşi împiedicarea intervenţiei
efectelor liberării. Credem că, în măsura în care amenda este achitată până la momentul
împlinirii termenului de supraveghere, nu există vreo raţiune pentru a interveni efectele
definitive. În măsura în care hotărârea de condamnare pentru noua infracţiune intervine
ulterior împlinirii termenului sau pedeapsa amenzii (deşi aplicată înainte de împlinirea
termenului) nu a fost integral executată, ,,limitarea" efectului liberării constă în faptul că
nu va începe să curgă termenul de reabilitare. Dar această )imitare" intervenea oricum în
caz de condamnări succesive. Pentru toate aceste motive, credem că menţinerea acestei
ipoteze în cuprinsul art. 106 C.pen. este inutilă, astfel că, de lege ferenda, textul ar trebui
modificat, făcând referire doar la ipotezele anulării şi revocării'.
1369. Tot aici, plecând de la condiţiile revocării, expunem următoarea ipoteză: în

termenul de supraveghere se comite o infracţiune (furt, de exemplu), dar care nu este
descoperită până la împlinirea acestuia. încercând să sintetizăm, arătăm că:
- nu se va revoca liberarea condiţionată;
- forma de pluralitate de infracţiuni se stabileşte în raport cu momentul comiterii
infracţiunii, astfel că în cazul de faţă ar trebui să fim în prezenţa recidivei postcondamnatorii
sau a pluralităţii intermediare (la momentul comiterii furtului, termenul de supraveghere
al liberării nefiind împlinit);
- deşi în acest caz suntem în prezenţa recidivei postcondamnatorii sau a pluralităţii
intermediare, nu vom putea aplica tratamentul sancţionator specific: imposibilitatea
revocării liberării nu aduce în sfera 11 executabilului" pedeapsa respectivă, astfel că aceasta
nu poate face obiectul contopirii. Prin urmare, în acest caz, va rămâne să se execute doar
pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.
Subliniem că soluţia noastră nu încalcă dispoziţiile art. 106 C.pen. privind efectele
definitive ale liberării, deoarece efectele acolo prevăzute (considerarea ca _executată a
pedepsei) vor urma să se producă în raport cu infracţiuni săvârşite ulterior împlinirii
termenului de supraveghere. Spre exemplu, dacă, în ipoteza imaginată, pe lângă furt (comis
în termen, dar nedescoperit) se mai comite o tâlhărie, ulterior împlinirii termenului,
infracţiunea de tâlhărie va fi în recidivă postexecutorie sau pluralitate nenumită cu prima
condamnare (apoi, pedeapsa astfel aplicată pentru infracţiunea de tâlhărie - în limitele
majorate cu 1/2, dacă suntem în prezenţa recidivei postexecutorii - se va contopi, conform
regulilor de la concursul de infracţiuni, cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de furt).
infracţiunii (nu de la momentul epuizării), inclusiv în ceea ce priveşte condiţiile necesare pentru a se
dispune revocarea liberării condiţionate.
1
Soluţia renunţării la aplicarea pedepsei, respectiv cea a amânării aplicării pedepsei nu pot fi dispuse
legal pentru noua infracţiune, în considerarea pedepsei iniţiale, din a cărei executare persoana a fost
liberată condiţionat. în măsura în care instanţa a pronunţat o soluţie de renunţare sau de amânare pentru
aceasta, neavând la dosar informaţii despre existenţa condamnării anterioare (situaţie puţin probabilă1
persoana fiind totuşi liberată condiţiol1at 1 dar teoretic posibîlă), odată ce informaţiile vor fi cunoscute, vom
fi în prezenţa următoarelor operaţii: anularea renunţării sau a amânării; în măsura în care, ulterior acestor
operaţii, instanţa aplică pedeapsa amenzii pentru noua infracţiune, nu se va putea revoca liberarea; în
măsura în care instanţa aplică pedeapsa închisorii, se va revoca liberarea condiţionată.
2
În acelaşi sens, I. Molnar, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 274.
În fine, arătăm că, în cazul infracţiunilor cu durată de consumare În timp (prezintă

relevanţă aici infracţiunea continuă, continuată şi de obicei), ne vom raporta la momentul
epuizării. Ţinând seama că elementul de la care am pornit în această secţiune este că nu se
pune problema revocării suspendării, credem că trebuie să valorificăm faptul că, şi după
împlinirea termenului de supraveghere, condamnatul persistă în conduita sa infracţională 1 .
Prin urmare, vom putea valorifica tratamentul recidivei postexecutorii 1 dacă sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege2 •
§5. Revocarea liberării condiţionate
1370. Art. 104 C.pen. reglementează două cazuri distincte în care operează revo-
carea liberării condiţionate, în ambele ipoteze revocarea liberării fiind obligatorie
pentru instanţă, odată ce sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de lege.
a) Persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu respectă pe durata supravegherii

măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse
1371. Potrivit art. 62 din Legea nr. 253/2013, în cazul în care constată nerespectarea
uneia sau a unora dintre măsurile de suprav~ghere sau obligaţiile stabilite de instanţă
pe durata termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune verifică motivele care
au determinat această nerespectare şi întocmeşte un raport 3 • Dacă apreciază că
nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă, sesizează instanţa, în vederea revocării liberării
condiţionate.
După cum se observă, atribuţia consilierului de probaţiune (persoana care cunoaşte

cel mai bine situaţia condamnatului) constă doar în identificarea motivelor care au condus
obiectiv la nerespectarea supravegherii, respectiv în sesizarea instanţei, în măsura în care
apreciază că acestea îi sunt imputabile condamnatului. Stabilirea relei-credinţe este doar
atributul instanţei de judecată. Din nou, arătăm că simpla nerespectare a măsurilor de
supraveghere, respectiv neexecutarea obligaţiilor impuse duce la prezumţia unei
rele-credinţe a persoanei condamnate, care va trebui să demonstreze contrariul- în prima
etapă în faţa consilierului de probaţiune (determinându-l, poate, să nu sesizeze instanţa'),
respectiv în a doua etapă (dacă nu a reuşit convingerea consilierului de probaţiune) în faţa
instanţei de judecată.
1
Credem că pot fi aplicate, mutatis mutandis, argumentele similare în materia aplicării în timp a legii
penale, când, de exemplu, comiterea unei acţiuni sau inacţiuni din structura continuatei după intrarea în
vigoare a legii noi (mai severe, să spunem) atrage incidenţa acesteia, inculpatul expunându-se rigorilor
acesteia.
2
în acelaşi sens, M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 453.
3
Consilierul de probaţiune va fi sesizat de organele abilitate însărcinate cu verificarea modului de
îndeplinire a obligaţiilor prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. c)-g). De asemenea, sesizarea serviciului de
probaţiune poate fi făcută, după caz, şi de persoana vătămată sau de altă persoană interesată.
4
Precizăm că sesizarea instanţei va putea fi făcută şi în cazul în care consilierul de probaţiune
(indiferent de motive) crede că aceasta nu este necesar. Astfel, art. 62 alin. (4) din Legea nr. 253/2013
precizează că instanţa va putea fi sesizată şi direct de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea
persoanei vătămate sau a altei persoane interesate, după ce va consulta raportul întocmit în acest sens de
consilîerul de probaţiune.
1
în cazul în care instanţa decide că persoana condamnată a acţionat cu rea-credinţă,

va revoca liberarea condiţionată, dispunând executarea restului de pedeapsă (în cazul
pedepsei închisorii, pedeapsa de executat va consta în diferenţa dintre pedeapsa iniţială
şi fracţia executată efectiv, iar în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă se va dispune din
nou încarcerarea în vederea executării aceleiaşi pedepse absolut determinate).
În acest context, trebuie să facem referire la dispoziţiile art. 96 alin. (2) din Legea
nr. 254/2013, conform cărora „reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca
executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate
fi revocată". Credem că textul de lege prevede doar că, indiferent de conduita persoanei
condamnate în penitenciar (abateri disciplinare şi altele asemenea), zilele considerate ca
executate în baza muncii prestate nu pot fi înlăturate (,,revocate"). Premisa este însă că
discutăm despre aceeaşi unică pedeapsă, iar zilele astfel considerate ca executate nu au
fost deja valorificate în procedura liberării condiţionate. În cazul nostru, discutăm despre
un nou mandat de executare a pedepsei (pentru restul rămas neexecutat efectiv din prima
pedeapsă), iar situaţia persoanei condamnate este identică cu cea a unei persoane care
intră pentru prima dată în executarea unei pedepse. Astfel, ziua încarcerării efective
coincide cu prima zi executată efectiv, iar din momentul în care va începe să lucreze în
penitenciar, vor fi contabilizate şi aceste zile considerate ca executate pentru o eventuală
nouă liberare, odată ce vor fi întrunite condiţiile pentru aceasta 1 .
b} Persoano condamnată a săvârşit o nouă infracţiune, ulterior acordării liberării,

descoperită în termenul de supraveghere, iar pentru această infracţiune s-a pronunţat
o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen
1372. Revocarea pentru comiterea unei noi infracţiuni intervine dacă sunt înde-
plinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:
(i) infracţiunea să fie săvârşită ulterior dispunerii liberării condiţionate.

Elementul-reper din punct de vedere temporal este reprezentat acum de mo-
mentul rămânerii definitive a hotărârii instanţei prin care s-a dispus liberarea. În cazul
în care infracţiunea este comisă anterior acestui moment, vom fi, eventual, în prezenţa
anulării liberării condiţionate.
Subliniem că nu are relevanţă forma de vinovăţie ce caracterizează infracţiunea
nou-comisă, fiind în prezenţa unei diferenţe semnificative faţă de revocarea amânării
aplicării pedepsei ori revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei,
unde, aşa cum am văzut, în cazul infracţiunilor comise din culpă revocarea era
facultativă;
1
În sens contrar, C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 495 - autorii consideră că, şi dacă a fost
revocată liberarea, ,,durata pedepsei considerată ca executată în baza muncii prestate se ia în considerare".
Aceeaşi soluţie este susţinută şi de I. Molnar, Comentariu, în Explicaţii preliminare li, p. 268, bazându-se pe
dispoziţiile similare ale art. 76 alin. (2) din fosta lege privind executarea pedepselor.
(ii) infracţiunea să fie descoperită în termenul de supraveghere.

Semnificaţia noţiunii
„descoperire" este cea deja expusă cu ocazia analizei renun-
ţării şi amânării aplicării
pedepsei, respectiv a suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei, motiv pentru care nu mai revenim asupra acestor aspecte;
(iii) pentru această infracţiune instanţa a dispus condamnarea la pedeapsa închi-

sorii, chiar după expirarea termenului de supraveghere.
Revocarea intervine doar dacă prin hotărârea de condamnare (care poate interveni
chiar şi după expirarea termenului de supraveghere) pentru noua infracţiune instanţa
aplică pedeapsa închisorii (ori, cu atât mai mult, detenţiunea pe viaţă). Nu contează
durata închisorii, ci specia de pedeapsă - astfel, elementul care declanşează revocarea
ţine de faptul că ar fi contradictoriu ca aceeaşi persoană să execute restul din prima
pedeapsă în stare de libertate (varianta menţinerii liberării condiţionate), dar să execute
în regim privativ de libertate pedeapsa pentru noua infracţiune'.
În măsura în care instanţa aplică pedeapsa amenzii pentru infracţiunea nou-comisă 2 ,
liberarea condiţionată va fi menţinută, urmând a se executa efectiv doar pedeapsa
amenzii. În acest caz - indiferent de forma de pluralitate de infracţiuni incidentă (recidivă
postcondamnatorie sau pluralitate intermediară) - nu se va putea aplica tratamentul
sancţionator specific, în considerarea faptului că nu se poate revoca liberarea. însă, dacă
persoana nu va executa cu rea-credinţă pedeapsa amenzii, aceasta va fi înlocuită, conform
art. 63 C.pen., cu pedeapsa închisorii. Pentru motivele expuse şi cu ocazia revocării
suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, credem că revocarea liberării va
opera.
1373. În cazul infracţiunilor cu durată de consumare în timp (infracţiunea continuă,

continuată şicea de obicei), dacă fapta este consumată anterior liberării condiţionate,
dar se epuizează ulterior, în termenul de supraveghere, va prezenta relevanţă mo-
mentul epuizării (evident, cu excepţia infracţiunii progresive) 3 •
1
Plecând de la aceste considerente, se ridică întrebarea dacă revocarea va interveni şi în cazul în care
pentru noua infracţiune instanţa a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, fără să
cunoască de liberarea condiţionată. Credem că răspunsul este afirmativ: se va revoca liberarea şi anula
suspendarea, forma de pluralitate va fi obligatoriu recidiva postcondamnatorie ori pluralitatea inter-
mediară, iar pentru pedeapsa rezultantă este obligatorie executarea efectivă (căci deja una dintre
pedepsele aplicate pentru o infracţiune din cadrul pluralităţii era cu executare efectivă).
2
Am arătat deja că soluţia renunţării la aplicarea pedepsei, respectiv cea a amânării aplicării pedepsei
nu pot fi dispuse ca urmare a condamnării anterioare la pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, din
a cărei executare a fost dispusă liberarea condiţionată. În măsura în care aceste soluţii au fost pronunţate,
ca urmare a lipsei informaţiilor de la dosar, va fi incidentă anularea renunţării sau amânării aplicării
pedepsei, iar apoi se va revoca liberarea condiţionată.
3
A.V. lugan, op. cit., p. 253; M. Udroiu, Drept peno/. Partea generală, cit. supra, 2017, pp. 427-428. A
se vedea şi C.S.J. 1 s. militară, dec. nr. 19/1995 (citată de 1.-C. Morar, Suspendarea condiţionată a executării
pedepsei. Culegere de practică judiciară, cit. supra, pp.132-133).
în cazul infracţiunii cu durată de consumare în timp care se consumă anterior liberării

sau ulterior dispunerii acesteia (dar în termenul de supraveghere), iar momentul epuizării
este situat după împlinirea acestui termen, credem că are importanţă faptul că în termenul
de supraveghere persoana a avut o conduită cu conotaţie penală. Astfel, fapta va fi
considerată a fi comisă în termen, conducând la revocarea liberării 1 1 dacă celelalte condiţii
sunt întrunite.
Dacă infracţiunea nu este descoperită în termen, aşa cum am arătat deja 2 cu altă
ocazie, ne vom raporta la momentul epuizării, pentru a putea sancţiona astfel mai aspru
conduita infractorului, prin posibilitatea aplicării tratamentului sancţionato, al recidivei
postexecutorii, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.
1374. Odată ce toate condiţiile mai sus prezentate sunt întrunite, se dispune revo-
carea liberării condiţionate de către instanţă. Practic, paşii de urmat de către instanţă
sunt următorii:
Pasul 1: ulterior constatării că persoana supravegheată a comis noua infracţiune,
aplică o pedeapsă cu închisoarea pentru aceasta (soluţie de condamnare};
Pasul 2: se dispune revocarea liberării condiţionate, fiind identificat restul de
pedeapsă de executat [diferenţa dintre pedeapsa iniţială şi „fracţia mică", respectiv„
fracţia mare" (în cazul în care persoana nu a prestat nicio muncă în penitenciar}];
Pasul 3: se va contopi pedeapsa pentru noua infracţiune cu restul rămas neexecutat
din prima pedeapsă, conform sistemului sancţionator de la recidiva postcondam-
natorie3 sau, după caz, pluralitatea intermediară;
Pasul 4: pedeapsa rezultantă astfel obţinută va urma să fie executată efectiv în
penitenciar.
În acest caz, se va emite un nou mandat de executare a pedepsei, iar persoana va trece
din nou prin toată procedura prevăzută de legislaţia execuţional penală (includerea într-un
regim de executare, în funcţie de pedeapsă etc.). O altă liberare condiţionată va putea fi
dispusă doar raportat la noua pedeapsă, plecând de la premisa că, odată cu reîncarcerarea,
avem prima zi de executare efectivă (cu excepţia cazurilor în care au fost dispuse măsuri
preventive privative de libertate), respectiv că zilele de muncă prestate în penitenciar cu
ocazia executării primei pedepse nu vor mai putea fi luate în considerare (acestea au fost
raportate şi 11 consumate11 cu ocazia primei liberări), neavând nicio legătură cu noua speţă.
în acest context, trebuie să facem referire la dispoziţiile art. 96 alin. (2) din Legea
nr. 254/2013, conform cărora „reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca
executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate
1
În acelaşi sens, M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 427 {cu rezerva că
autorul ultim citat face referîre la momentul consumării; or, aşa cum am arătat, nu contează în sine
momentul consumării, soluţia impunându~se şi dacă acest moment este situat anterior rămânerii definitîve
a hotărârii de suspendare, relevantă fiind comiterea faptei ulterior acestui moment, în timpul termenului
de supraveghere). A se vedea şi supra,§ 1202, § 1249, § 1309-1310.
'Supra,§ 1309-1310.
3
A se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2000/2014 (http://www.scj.ro), citată şi de L.V. Lefterache,
Comentariu, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, LV. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.~M. Vasile,
op. cit., p. 330.
revocată •
11
fi Credem că este mai evident acum -faţă de celălalt caz de revocare - că acest
text este inaplicabil în raport cu o nouă liberare, fiind în prezenţa unei cu totul alte pedepse
şi a unei noi proceduri care tocmai debutează.
1375. În sfârşit, la finalul secţiunii dedicate revocării încercăm să expunem sintetic

unele ipoteze întâlnite în practica judiciară şi care se pare că au ridicat unele probleme:
/1) Ipoteza comiterii mai multor infracţiuni concurente în termenul de supraveghere
Într-o astfel de ipoteză, plecând de la premisa că sunt întrunite condiţiile revocării
liberării, vor trebui identificate formele de pluralitate de infracţiuni şi tratamentul sancţio
nator corespunzător.
Astfel, presupunând că prima condamnare (la o pedeapsă din a cărei executare a fost
dispusă liberarea) întruneşte condiţiile termenului I al recidivei', iar cel puţin una dintre
infracţiunile concurente îndeplineşte condiţiile termenului al II-iea al recidivei postcon-
damnatorH, se va face concursul între pedepsele aplicate pentru infracţiunile concurente
[aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (2) C.pen.], iar pedeapsa rezultantă se va adăuga la restul
rămas neexecutat2.
În măsura în care nicio infracţiune de la termenul al II-iea nu îndeplineşte condiţiile
recidivei (sau condamnarea de la primul termen nu constituie termenul I), credem că, după
ce dispune condamnarea pentru noile infracţiuni, instanţa revocă liberarea, contopeşte în
parte fiecare pedeapsă aplicată pentru noile infracţîuni concurente cu restul rămas
neexecutat din prima pedeapsă, conform regulilor de la pluralitate intermediară. Apoi
rezultantele parţiale astfel obţinute se vor contopi din nou, conform regulilor de la concurs,
obţinând pedeapsa rezultantă finală, pentru care se va emite mandatul de executare a
pedepsei'. Subliniem două aspecte: în primul rând, procedând astfel, nu vom revoca de mai
multe ori liberarea, ea se revocă o singură dată, în consecinţa primei infracţiuni comise şi
pentru care sunt întrunite condiţiile 4 • În al doilea rând, credem că - atipic faţă de trata-
mentul sancţionator general incident în cazul pluralităţii intermediare, ce trimite la concurs
şi stabileşte că se contopesc pedepsele integrale, scăzându-se tot ce s-a executat la zi-, în
cazul de faţă pedepsele aplicate pentru noile infracţiuni se vor contopi, conform
concursului, cu restul rămas neexecutat din prima pedeapsă. Ca argument, arătăm că se va
aplica dispoziţia specială de la art. 104 alin. (2) C.pen., ce stipulează că, ulterior revocării
liberării, ,,instanţa( ... ) dispune executarea restului de pedeapsă" (s.n.), fără a face distincţii
în funcţie de forma de pluralitate infracţională'.
1 Subliniem că verificarea se va face prin raportare la durata pedepsei aplicate prin hotărârea iniţială
de condamnare, iar nu la restul rămas de executat. Spre exemplu, dacă pedeapsa iniţială era de un an şi 2
luni, iar liberarea a fost dispusă după executarea efectivă a 7 luni, vor fi întrunite condiţiile termenului I al
recidivei postcondamnatorii, dar pedeapsa care va fi luată în considerare pentru tratamentul sancţionator
va fi doar restul de executat, şi anume 5 luni.
2 în acelaşi sens: C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, pp. 495-496; M. Udroiu, Drept penal. Partea
generală, cit. supra, 2017, pp. 454-455.

3
în acelaşi sens, M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, pp. 455. În sens contrar,
C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 496, autorii considerând că se va face doar aplicarea concursului
între toate pedepsele.
4
Insistăm asupra acestor aspecte, deoarece discuţiile privind imposibilitatea revocării „în cascadă" a
liberării (sau suspendării condiţionate ori sub supraveghere) au condus la soluţii diferite în jurisprudenţa
formată sub imperiul Codului penal anterior, instanţele fiind tentate şi acum să aplice prima dată sistemul
de concurs, deşi nu există o dispoziţie de excepţie cum este actualmente la art. 43 alin. (2) C.pen.
5 în acelaşi sens, a se vedea C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 496. în sens contrar, M. Udroiu,
Drept penal. Partea generală, cit. supra, 2017, p. 149. Autorul, după ce propune şi el ordinea corectă (în
/2) Ipoteza comiterii mai multor infracţiuni concurente, unele în termenul de supra-
veghere, iar altele ulterior împlinirii termenului de supraveghere
Pentru a simplifica, ne imaginăm următorul exemplu: în termenul liberării condiţio
nate pentru o tâlhărie (1 0), se comite un furt calificat (11), descoperit în termen, iar ulterior
împlinirii termenului de supraveghere un omor (Iz). Toate infracţiunile îndeplinesc condiţiile
termenelor I şi al II-iea ale recidivei. în acest caz, între h şi b există un concurs de infracţiuni,
iar între 11 şi Io o recidivă postcondamnatorie. Se pune întrebarea care este forma de
pluralitate existentă între Io şi b, în condiţiile în care he comisă ulterior împlinirii termenului
de supraveghere. Am fi tentaţi, la o primă vedere, să considerăm că este o recidivă postexe-
cutorie, dar, în realitate, situaţia este alta: ca urmare a revocării liberării din cauza lui 11 ,
reiese clar că pedeapsa pentru Io nu a fost niciodată executată integral (nici la momentul
comiterii 11, nici la momentul comiterii 12, nici la momentul contopirii, de altfel). Prin urmare,
şi între aceste infracţiuni există tot o recidivă postcondamnatorie 1 , iar aparent „complicata"
speţă devine simplă: ulterior aplicării pedepselor pentru h şi 1,se revocă liberarea pentru
Io, se dă aplicare tratamentului sancţionator de la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa
rezultantă se adaugă aritmetic la restul rămas neexecutat din pedeapsa aplicată pentru Io,
conform art. 43 alin. (2) C.pen.
sensul contopirii fiecărei pedepse pentru noua infracţiune cu pedeapsa iniţială, iar apoi aplicarea
concursului între rezultantele parţiale), consideră că în contopire se va lucra cu pedeapsa iniţială (iar nu cu
restul rămas neexecutat), urmându-se regulile generale în materia tratamentului sancţionator de la
concurs. Din rezultanta finală obţinută se scade apoi tot ce s-a executat, inclusiv perioada de timp
11
executată în regim de detenţie înainte de dispunerea liberării condiţionate • Din păcate, analiza nu merge
11
mai departe pentru a arăta dacă e dată vreo relevanţă zilelor considerate ca executate în baza muncii
prestate pentru o nouă liberare condiţionată (raportat la rezultanta finală a cărei executare debutează
acum), aceasta mai ales în contextul art. 96 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, la care am făcut referire deja.
1
În sens contrar, consîderând că suntem în prezenţa recidivei postexecutorii, a se vedea soluţia
propusă la întâlnirea trimestrială pentru dezbaterea unor probleme de practică neunitară a judecătorilor
din cadrul Curţii de Apel Cluj din 24 martie 2015 (citată de A.V. lugan, op. cit., p. 259). Astfel, într-o speţă
similară cu cea descrisă de noi mai sus, dar având ca element suplimentar că implica săvârşirea a,,( ... ) două
infracţiuni înainte de împlinirea termenului de liberare condiţionată şi a altor două infracţiuni ulterior
împlinirii acestui termen", cu prilejul întâlnirii, s-a stabilit că în acest caz:
- se stabîlesc pedepsele pentru cele două infracţiuni aflate în stare de recidivă postcondamnatorie Pl
şi P2, potrivit art. 43 alin. (2) C.pen. Astfel, cele 2 pedepse se contopesc conform regulilor de la concursul
de infracţiuni,
iar la pedeapsa rezultantă se adaugă restul de pedeapsă neexecutat, stabilind astfel Rl;
- se stabilesc pedepsele pentru infracţiunile săvârşite în stare de recidivă postexecutorie, într-o
singură etapă, în limitele de pedeapsă majorate potrivit art. 43 alin. (5) C.pen., stabilind P3 şi P4;
- se regulile concursului de infracţiuni între Rl, P3 şi P411 •
aplică
Soluţia evident că nu poate fi acceptată - simultan, aceeaşi pedeapsă este considerată şi a fi
executată, şi a fi încă în executare, pierzându-se din vedere faptul că efectele definitive ale liberării nu
intervin, ca urmare a revocării acesteia. În plus, soluţia propusă nu poate fi acceptată şi prin prisma
propunerii vizând tratamentul sancţionator: chiar dacă ar exista recidivă postexecutorie (ceea ce nu este
cazul), am arătat - supra, cap. VIII, § 789 - că în acest caz ar trebui să se aplice tratamentul sancţionator
de la concurs pentru toate pedepsele aplicate pentru infracţiuni concurente (inclusiv cele majorate deja în
considerarea recidivei postexecutorii), iar rezultanta astfel obţinută să se adauge la restul rămas
neexecutat. În varianta propusă, ajungem să aplicăm de două ori sporul de la concurs, agravând artificial
şi nejustificat situaţia inculpatului.
Individualizarea judiciară a executării pedepse/or 601
§6. Anularea liberării condiţionate
1376. Codul penal aduce în materia instituţiei liberării condiţionate un element de

noutate, şi anume posibilitatea anulării liberării condiţionate, pentru ipoteza în care se
descoperă săvârşirea unei noi infracţiuni, necunoscute instanţei care a dispus liberarea.
6.1. Condiţiile anulării
1377. Potrivit art. 105 C.pen., anularea liberării se dispune dacă sunt îndeplinite
condiţiile următoare, în mod cumulativ:
a) Persoana condamnată mai săvârşise anterior dispunerii liberării o altă infracţiune

1378. Momentul la care ne raportăm acum este cel al acordării liberării condiţio
nate. Cu alte cuvinte, este necesar ca persoana liberată să fi săvârşit o infracţiune - de
care instanţa care a dispus liberarea nu a avut cunoştinţă - anterior ieşirii efective din
penitenciar. Plecând de la aceste considerente, observăm că infracţiunea (Io) poate fi
comisă anterior condamnării pentru infracţiunea (li) la o pedeapsă din a cărei executare
condamnatul tocmai a fost liberat, respectiv ulterior condamnării, anterior începerii
executării pedepsei sau în timpul executării acesteia.
Astfel, între cele două infracţiuni credem ar putea exista următoarele forme de
pluralitate de infracţiuni: concurs (Io e comisă anterior condamnării pentru 11),
pluralitate intermediară sau recidivă postcondamnatorie (loe comis după condamnarea
pentru 11, anterior liberării).
În plus, s-ar putea imagina existenţa unei pluralităţi intermediare sau recidive
postcondamnatorii unde Io să fie primul termen. Aşa ar fi cazul în care he comisă ulterior
condamnării definitive pentru Io, dar instanţa nu a avut cunoştinţă de aceste aspecte,
persoana a început executarea pedepsei pentru 11, ba chiar a fost liberată condiţionat din
executarea acesteia. Pe acelaşi calapod, ar fi posibil să avem chiar şi o recidivă
postexecutorie, dacă pedeapsa pentru Io a fost deja integral executată anterior săvârşirii lui
li.Aceste scenarii sunt totuşi puţin probabile, având în vedere că ar trebui să fim în prezenţa
unui lanţ de erori (situaţia condamnatului nu s-a descoperit nici la momentul condamnării
pentru h, nici pe parcursul executării pedepsei, nici chiar la momentul liberării condiţionate
din executarea acestei pedepse). Totuşi, inclusiv art. 43 alin. (6) C.pen. privind recalcularea
pedepsei pentru descoperirea ulterioară a stării de recidivă acoperă aceste ipoteze, astfel
că am considerat că ele merită măcar succint prezentate.
1379. În cazul particular al infracţiunilor cu durată de consumare în timp, ne vom

raporta la momentul epuizării. Astfel, dacă momentul consumării este anterior
dispunerii liberării (ori chiar condamnării pentru o infracţiune la pedeapsa din a cărei
executare este ulterior liberat), iar cel al epuizării ulterior acestui moment, ne situăm
pe terenul revocării liberării condiţionate, cu un regim mai dur, tocmai în considerarea
faptului că persoana continuă săvârşirea infracţiunii şi după liberare. Soluţia este
valabilă pentru infracţiunea continuă, continuată, de obicei sau de simplă repetare, căci
în cazul infracţiunii progresive fapta este săvârşită la momentul comiterii acţiunii.
Aşadar, în măsura în care infracţiunea se epuizează în termenul de supraveghere,

acest moment va fi momentul luat în considerare pentru săvârşirea infracţiunii, antrenând -
sub rezerva îndeplinirii celorlalte condiţii - revocarea liberării.
Dacă momentul epuizării survine ulterior împlinirii termenului de supraveghere, dar
fapta a fost descoperită în termen (exemplul lipsirii de libertate în mod ilegal, când infrac-
torul nu eliberează victima 1), prezintă relevanţă faptul că, ulterior liberării, condamnatul a
comis în termenul de supraveghere un act cu relevanţă penală, persistând astfel în
comiterea infracţiunii şi încălcând încrederea acordată de instanţă iniţial prin dispunerea
liberării. Prin urmare, se va dispune revocarea liberării, evident, sub rezerva întrunirii
celorlalte condiţii.
în măsura în care infracţiunea nu este descoperită în termenul de supraveghere, nu
se poate pune problema de revocare (nici de anulare, de altfel)- astfel, ne rămâne doar să
dăm relevanţă faptului că această infracţiune a fost comisă şi ulterior respectivului
moment, putându-se reţine o recidivă postexecutorie, în măsura în care sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege.
b) Infracţiunea să fie descoperită pe parcursul termenului de supraveghere

ocazia anulării renunţării, amânării aplicării pedepsei şi suspendării sub supraveghere a
executării pedepsei rămân valabile.
Pentru identitate de raţiune, ne menţinem opinia în privinţa infracţiunilor despre care

autorităţile au cunoştinţă la momentul dispunerii liberării, dar juridic nu există „pârghii"
legale pentru a valorifica aceasta. Facem referire la faptul că la dosarul de liberare
condiţionată apare faptul că împotriva persoanei este pusă în mişcare acţiunea penală
într-un alt dosar. Aici, eventual, instanţa va putea să considere că nu sunt întrunite
condiţiile de oportunitate pentru acordarea liberării (spre exemplu, dacă fapta a fost
comisă în timpul executării), dar va fi dificil de motivat ca atare, căci s-ar isca discuţii în
raport cu prezumţia de nevinovăţie. Cu atât mai mult, în cazul în care, conform acuzaţiei
formulate, fapta arfi fost comisă anterior condamnării pentru o infracţiune la pedeapsa din
a cărei executare se analizează eventuala liberare, credem că instanţa nu va putea - nici
chiar pe condiţii legate de temeinicie - să respingă cererea de liberare condiţionată. în
schimb, în măsura în care informaţiile erau la dosar, iar acestea puteau fi valorificate (spre
exemplu, exista o hotărâre definitivă de condamnare, nu doar o punere în mişcare a acţiunii
penale pentru „noua" infracţiune), iar instanţa a omis, din diverse motive, să le analizeze,
suntem în prezenţa unei greşeli de judecată, ce poate fi cenzurată doar prin intermediul
căilor de atac, nefiind incidentă anularea.
c) Pentru infracţiunea nou-descoperită să se aplice pedeapsa închisorii, chiar după

expirarea termenului de supraveghere
1381. Art. 105 alin. (1) C.pen. prevede expres că anularea intervine doar dacă se
aplică pedeapsa închisorii pentru infracţiunea descoperită, hotărârea de condamnare
1
Supra, § 1202, § 1249, § 1309-1310.
pentru aceasta putând interveni chiar după împlinirea termenului de supraveghere -

aşadar, prezintă relevanţă momentul comiterii infracţiunii (anterior liberării) şi mo-
mentul descoperirii (în termenul de supraveghere).
Observăm însă că anularea intervine doar dacă prin această hotărâre a fost aplicată
pedeapsa închisorii: soluţia este logică, neputându-se accepta soluţia contrară, de
menţinere a liberării condiţionate şi, respectiv, de executare a pedepsei pentru noua
infracţiune.
Pentru aceste motive, legiuitorul - consecvent - a precizat că anularea liberării

condiţionate va interveni şi dacă infracţiunea nou-descoperită este una comisă în timpul
minorităţii, iar instanţa a luat o măsură educativă privativă de libertate pentru aceasta
(art. 130 C.pen.). Acest caz va fi însă analizat în detaliu cu ocazia prezentării măsurilor
educative.
1382. Pornind de la condiţiile necesare pentru a se dispune anularea liberării,

urmează să stabilim în ce cazuri nu ar interveni anularea şi, respectiv, care vor fi
consecinţele:
- în primul rând, dacă pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune este amenda,
anularea nu va putea interveni. În acest caz, neputând anula liberarea, nu vom putea
face contopirea între pedeapsa amenzii şi cea a închisorii, astfel că rămâne să se execute
pedeapsa amenzii, conform dreptului comun, indiferent de forma de pluralitate de
infracţiuni care se poate imagina între cele două infracţiuni. Dacă însă amenda se va
înlocui cu închisoarea, credem că se va impune anularea liberării, fiind incidente toate
argumentele din cazul pedepsei închisorii1;
- În al doilea rând, dacă nu avem o pedeapsă aplicată, cu alte cuvinte, o hotărâre de

condamnare, nu vor fi întrunite condiţiile anulării liberării. Aşadar, o hotărâre de renunţare
la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării acesteia nu ar avea aptitudinea de a
declanşa mecanismul anulării. Plecând de la cele mai sus expuse privind momentul la care
ar putea interveni hotărârea pentru această infracţiune, pot fi propuse unele soluţii-cri
teriu. Să presupunem că I, este infracţiunea pentru care s-a aplicat pedeapsa din a cărei
executare s-a dispus liberarea, iar Io este infracţiunea nou~descoperită:
a) În cazul În care se comit Io şi l1 anterior pronunţării vreunei hotărâri de condamnare,
iar instanţa soluţionează acum Io, nu se poate dispune renunţarea, ca urmare a dispoziţiilor
art. 80 alin. (3) C.pen. - suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni, iar pentru o
infracţiune concurentă s-a aplicat deja o pedeapsă.
Dacă o instanţă, fără a cunoaşte de h, a dispus renunţarea, aceasta va fi anulată, în
măsura în care sunt întrunite condiţiile de la art. 82 C.pen. (în măsura în care condamnarea
pentru h este descoperită ulterior termenului de 2 ani, nu se va putea anula renunţarea,
astfel că nici liberarea nu va fi afectată). Odată anulată renunţarea, dacă instanţa stabileşte
o amendă, liberarea va fi menţinută, dar dacă se stabileşte închisoarea, se va dispune
anularea.
1
în acelaşi sens, C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2014, p. 496.
De asemenea, nici amânarea nu va putea fi dispusă, căci, dacă infracţiunile ar fi fost

judecate la acelaşi moment, soluţia nu era posibilă legal. Dacă instanţa a dispus amânarea,
neavând cunoştinţă de h, se va dispune anularea amânării şi, invariabil, aplicarea unei
pedepse - căci pentru o altă infracţiune concurentă s-a dispus condamnarea. Dacă
pedeapsa astfel aplicată este amenda, se menţine liberarea, iar dacă pedeapsa aplicată
pentru Io este închisoarea, va urma să anulăm liberarea;
b) în cazul în care a fast dispusă o soluţie de renunţare pentru Io, iar apoi se comite 11,
observăm că renunţarea iniţială nu poate fi afectată. Prin urmare, hotărârea de condam-
nare pronunţată pentru h şi, cu atât mai mai mult, liberarea dispusă ulterior nu vor suferi;
c) dacă pentru Io a fost pronunţată în mod definitiv o soluţie de amânare, iar apoi se
comite '1, pentru care instanţa dispune condamnarea, iar apoi liberarea, fără a cunoaşte de
Io, se va revoca amânarea aplicării pedepsei (dacă sunt întrunite condiţiile), iar apoi, având
o pedeapsă executabilă, dacă aceasta este închisoarea, se va anula liberarea.
1383. Potrivit art. 105 alin. (1) C.pen., ulterior anulării liberării, se vor aplica, după
caz, dispoziţiile de la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Plecând de la acest text, credem că se pot imagina trei ipoteze.
1384. Ipoteza 1: vom fi în prezenţa concursului de infracţiuni, căci infracţiunea

nou-descoperîtă a fost comisă anterior condamnării pentru o infracţiune la pedeapsa din a
cărei executare a fost dispusă liberarea.
În acest caz, după aplicarea pedepsei închisorii pentru noua infracţiune (pasul 1),
instanţa va anula liberarea (pasul 2), iar apoi va dispune contopirea pedepselor, conform
sistemului de la concursul de infracţiuni, obţinând astfel o pedeapsă rezultantă (pasul 3).
Subliniem că, în acest caz, se vor contopi pedepsele stabilite în întregime, scăzând tot
ce s-a executat la zi (astfel, se va scădea toată perioada executată efectiv anterior liberării
condiţionate).
1385. Ipoteza 2: vom fi în prezenţa recidivei postcondamnatorii ori a pluralităţii

intermediare, dar termenul I este chiar condamnarea dispusă pentru infracţiunea din a
cărei pedeapsă condamnatul (liberat, în acest din urmă caz) a fost liberat condiţionat, noua
infracţiune fiind comisă fie înaintea începerii executării pedepsei, fie în cursul executării
pedepsei'.
În acest caz, după aplicarea pedepsei închisorii pentru noua infracţiune (pasul 1),
instanţa va anula liberarea (pasul 2), iar apoi va dispune contopirea pedepselor, conform
sistemului sancţionator specific concursului de infracţiuni (în caz de pluralitate interme-
diară) ori recidivei postcondamnatorii, obţinând astfel o pedeapsă rezultantă (pasul 3).
Întocmai ca la concurs, în cazul pluralităţii intermediare, se vor contopi pedepsele
stabilite în întregime, scăzându-se tot ce s-a executat la zi (astfel, se va scădea toată
perioada executată efectiv anterior liberării condiţionate).
Un alt autor prezintă ipotezele de recidîvă şi pluralitate intermediară doar în situaţia în care
1
infracţiunea pentru care s-a dispus liberarea condiţionată ar fi termenul al II-iea - M. Udroiu, Drept penal.
Partea generală, cit. supra, 2017, p. 458.
În cazul recidivei postcondamnatorii aici imaginate, pedeapsa aplicată pentru noua

infracţiune se va contopi cu restul rămas neexecutat la momentul comiterii ei (iar nu cu
restul rămas la momentul liberării). Importanţa rezidă în faptul că tot ce s-a executat de la
momentul comiterii în executare a celei de-a doua infracţiuni este considerat a fi executat
în contul recidivei, scăzându-se din rezultanta astfel obţinută.
1386. Ipoteza 3: aşa cum am anticipat, am putea însă să fim şi în ipoteza recidivei
postcondamnatorii, a recidivei postexecutorii sau a pluraUtăţii intermediare în cazul în care
infracţiunea pentru care s-a dispus liberarea ar fi termenul al II-iea.
În acest caz, instanţa va sări peste pasul 1, căci la ambii termeni pedepsele au fost
aplicate prin hotărâri de condamnare definitive, şi va ajunge direct la pasul 2, anulând
liberarea. Ulterior acestui moment, va aplica tratamentul sancţionator de la pluralitate
intermediară, recidivă postcondamnatorie sau chiar postexecutorie.
În caz de pluralitate intermediară se vor contopi pedepsele integrale pentru cele două
infracţiuni, scăzându-se tot ce s-a executat (toată fracţia până la momentul liberării
condiţionate, eventual, arestul preventiv executat pentru prima condamnare etc.).
În caz de recidivă postcondamnatorie, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea din care
s-a dispus liberarea se va adăuga integral la eventualul rest neexecutat din prima pedeapsă,
iar apoi se va scădea tot ce s-a executat până la momentul liberării (practic, starea de
recidivă ia naştere la momentul comiterii infracţiunii pentru care s-a dispus liberarea, astfel
că tot ce se execută de la acel moment va trebui scăzut din pedeapsa obţinută pentru
pluralitatea de infracţiuni).
În caz de recidivă postexecutorie, premisa ar fi că persoana a fost condamnată şi a
executat integral o pedeapsă ce întruneşte condiţiile termenului I al recidivei. Apoi, a comis
infracţiunea pentru care s-a dispus pedeapsa din a cărei executare a fost liberată con-
diţionat. În acest caz, va opera anularea şi se va reindividualiza pedeapsa pentru infracţiune
în limitele majorate cu ½ ca urmare a tratamentului de la recidiva postexecutorie.
Observăm că ipotezele de recidivă postcondamnatorie şi postexecutorie se pliază
perfect pe dispoziţiile art. 43 alin. (6) C.pen. privind descoperirea ulterioară a stării de
recidivă, recalcularea putând opera cât timp starea de recidivă este descoperită anterior
executării pedepsei de la termenul al II-iea. Or, termenul al II-iea este aici infracţiunea
pentru care s-a dispus liberarea condiţionată, iar termenul I este descoperit în termenul de
supraveghere, cu alte cuvinte, în cursul executării pedepsei.
1387. Conform art. 105 alin. (2) C.pen., în cazul în care, în raport cu pedeapsa
rezultantă obţinută, sunt întrunite condiţiile pentru acordarea liberării, instanţa poate
acorda liberarea condiţionată, caz în care termenul de supraveghere se calculează de la
momentul primei liberări.
În primul rând, credem că textul a fost gândit pentru ipoteza concursului (ipoteza 1
imaginată de noi), respectiv a recidivei şi pluralităţii intermediare în care infracţiunea
pentru care s-a dispus liberarea este termenul al II-iea (ipoteza 3). În cazul în care chiar
infracţiunea pentru care s-a acordat liberarea este termenul I (ipoteza 2) şi suntem în
prezenţa recidivei postcondamnatorii, este puţin probabil ca fracţiile minimale să fie
întrunite, căci partea din pedeapsă executată până la momentul comiterii termenului al
II-iea nu ar trebui luată în calcul la executarea pedepsei rezultante, ci doar partea de la
momentul comiterii termenului al II-iea. De asemenea, şi pe criterii de oportunitate,
avem rezerve în privinţa faptului că instanţa va considera în acest caz că persoana mai
poate beneficia, atât de repede după momentul calculării rezultantei, de liberare
condiţionată.
În al doilea rând, presupunând că toate condiţiile sunt îndeplinite, instanţa poate
dispune liberarea condiţionată din pedeapsa rezultantă. În acest caz, urmând modelul
de la anularea amânării aplicării pedepsei şi a suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei, legiuitorul a precizat că termenul de supraveghere se va calcula de la
momentul dispunerii primei liberări. Cu siguranţă, este posibil ca termenul de
supraveghere să aibă o durată mai mare (căci el se va calcula după aceleaşi reguli),
respectiv ca instanţa să instituie noi obligaţii pe durata termenului, ţinând seama şi de
infracţiunea nou-apărută în structura rezultantei.
1388. În fine, ulterior anulării, în toate cazurile în care nu sunt întrunite condiţiile
pentru acordarea liberării, pedeapsa rezultantă va trebui să se execute. Având în vedere
tratamentul sancţionator incident chiar şi în cazul concursului (precum şi faptul că, şi
actualmente, liberarea se dispune foarte aproape de momentul executării fracţiilor
minimale), este mai mult decât probabil ca noile fracţii minimale să nu fie îndeplinite,
astfel că liberarea condiţionată să poată fi acordată doar după executarea încă a unei
fracţiuni din pedeapsă.
În acest sens, art. 105 alin. (3) C.pen. prevede că partea din durata pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării
liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii. Având în vedere că pe durata
termenului de supraveghere se execută pedepsele accesorii, se ridică întrebarea
utilităţii acestui text - credem însă că el este bine-venit, căci, până la anulare, este
posibil ca termenul de supraveghere să se împlinească, astfel că va începe executarea
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
Cuprins
ABREVIERl ...................................................................................................................... 5
CAPITOLUL VII. UNITATEA DE INFRACŢIUNE ................................................................. 9

§1. Consideraţii generale ........................................................................................... 9
§2. Infracţiunea simplă ............................................................................................ 10
§3. Unitatea naturală colectivă ............................................................................... 11
3.1. Aspecte generale .......................................................................................... 11
3.2. Unitatea de acţiune ...................................................................................... 12
3.3. Omogenitatea juridică .................................................................................. 15
3.4. Unitatea subiectului pasiv ............................................................................ 17
3.4.1. Jurisprudenţa şi doctrina sub imperiul Codului penal din 1969 ............ 17
3.4.2. Soluţia Codului penal actual- unitatea de subiect pasiv ...................... 22
3.4.3. Decizia Curţii Constituţionale. Efecte .................................................... 24
3.5. Forme de vinovăţie. Tratament sancţionator .............................................. 27
§4. Infracţiunea continuă ........................................................................................ 28
4.1. Definiţie ........................................................................................................ 28
4.2. Condiţiile de existenţă a infracţiunii continue .............................................. 28
4.2.1. Existenţa unui act de executare care se prelungeşte în timp ................ 29
4.2.2. Unitatea elementului subiectiv .............................................................. 36
4.3. Clasificarea infracţiunilor continue: infracţiuni continue permanente
şi infracţiuni continue succesive .......................................................................... 37
4.4. Consumarea şi epuizarea infracţiunii continue. Sancţionarea
infracţiunii continue ............................................................................................ 38
§5. Infracţiunea continuată ..................................................................................... 39
5.1. Definiţie şi natură juridică ............................................................................ 39
5.2. Condiţiile de existenţă a infracţiunii continuate .......................................... 41
5.2.1. Pluralitate de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite intervale
de timp ............................................................................................................. 42
5.2.2. Omogenitatea juridică a acţiunilor sau inacţiunilor .............................. 44
5.2.3. Unitatea de subiect activ ....................................................................... 47
5.2.4. Unitatea de subiect pasiv în cazul infracţiunilor contra persoanei ....... 49
5.2.5. Unitatea de rezoluţie infracţională ........................................................ 51
5.3. Infracţiuni care nu pot fi comise în formă continuată .................................. 55
5.3.1. Infracţiunile săvârşite din culpă ............................................................. 55
5.3.2. Infracţiunile cu rezultat indivizibil (definitiv) ......................................... 57
5.3.3. Infracţiunile de obicei ............................................................................ 58
5.4. Tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate .................................... 59
§6. Infracţiunea complexă ....................................................................................... 61
6.1. Noţiune ......................................................................................................... 61
6.2. Structură şi formă de vinovăţie .................................................................... 62
6.3. Condiţiile de existenţă a infracţiunii complexe ............................................ 63

6.3.1. Caracterul necesar al absorbţiei ............................................................ 63
6.3.2. Caracterul determinat sau determinabil al infracţiunii absorbite ......... 64
6.3.3. Diferenţa de pericol social între cele două fapte .................................. 66
6.4. Formele infracţiunii complexe ...................................................................... 66
6.5. Sancţionarea infracţiunii complexe .............................................................. 71
§7. Infracţiunea de obicei ........................................................................................ 74
7.1. Definiţia şi condiţiile de existenţă ale infracţiunii de obicei ......................... 74
7.1.1. Pluralitate de acte omogene comise în timp ......................................... 75
7.1.2. Irelevanţa penală individuală a actelor comise ..................................... 76
7.1.3. Unitatea manifestării de voinţă ............................................................. 77
7.1.4. Unitatea subiectului.. ............................................................................. 78
7.2. Consumarea şi epuizarea infracţiunii de obicei ............................................ 79
7.3. Sancţionarea infracţiunii de obicei ............................................................... 80
7.4. Infracţiunile de simplă repetare ................................................................... 81
§8. Infracţiunea progresivă ..................................................................................... 82
CAPITOLUL VIII. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI ....................................................... 86

Secţiunea I. Definiţia şi formele pluralităţii de infracţiuni ........................................... 86
Secţiunea a li-a. Concursul de infracţiuni .................................................................... 88
§1. Definiţia şi condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni ..................... 88
1.1. Comiterea a două sau mai multor infracţiuni .............................................. 88
1.2. Săvârşirea infracţiunilor de către aceeaşi persoană ..................................... 89
1.3. Comiterea infracţiunilor înainte de a fi intervenit o hotărâre definitivă
de condamnare pentru vreuna dintre ele ........................................................... 90
1.4. Cel puţin două dintre infracţiuni să poată atrage aplicarea unei
pedepse ............................................................................................................... 94
§2. Formele concursului de infracţiuni. Concursul formal (ideal) şi concursul
rea\ ........................................................................................................................... 96
2.1. Unitatea de acţiune - criteriu de delimitare între concursul real
şi concursul formal (ideal) ................................................................................... 97
2.2. Concursul formal (ideal) ............................................................................. 102
2.3. Concursul real ............................................................................................. 108
2.3.1. Concursul real simplu .......................................................................... 108
2.3.2. Concursul real caracterizat .................................................................. 110
§3. Sancţionarea concursului de infracţiuni .......................................................... 115
3.1. Sisteme de sancţionare a concursului de infracţiuni ................................. 115
3.1.1. Sistemul cumulului aritmetic ............................................................... 115
3.1.2. Sistemul absorbţiei .............................................................................. 117
3.1.3. Sistemul cumulului juridic.................................................................... 119
3.2. Aplicarea pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni în
dreptul penal român .......................................................................................... 119
Cuprins
3.2.1. Stabilirea pedepselor pentru faptele concurente ............................... 120

609 "I
I
3.2.2. Determinarea pedepsei rezultante ...................................................... 121

3.2.3. Aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă în locul pedepsei
închisorii ......................................................................................................... 130
3.2.4. Aplicarea pedepsei principale în caz de judecare separată a
infracţiunilor concurente ............................................................................... 132
3.2.5. Recalcularea pedepsei în cazul concursului de infracţiuni .................. 136
3.3. Aplicarea pedepselor complementare, accesorii şi a măsurilor de
siguranţă în caz de concurs de infracţiuni ......................................................... 138
3.3.1. Aplicarea pedepselor complementare şi accesorii .............................. 138
3.3.2. Aplicarea măsurilor de siguranţă ......................................................... 141
Secţiunea a III-a. Recidiva .......................................................................................... 142
§1. Definiţia, structura şi formele recidivei ........................................................... 142
§2. Recidiva postcondamnatorie ........................................................................... 145
2.1. Definiţie ...................................................................................................... 145
2.2. Condiţiile de existenţă a recidivei postcondamnatorii ............................... 145
2.2.1. Condiţiile primului termen .................................................................. 145
2.2.2. Condiţiile celui de-al doilea termen ..................................................... 151
2.3. Sancţionarea recidivei postcondamnatorii ................................................. 154
2.3.1. Determinarea pedepsei rezultante atunci când termenul al doilea
este format dintr-o singură infracţiune ......................................................... 156
2.3.2. Determinarea pedepsei rezultante atunci când termenul al doilea
este format dintr-un concurs de infracţiuni .................................................. 159
§3. Recidiva postexecutorie .................................................................................. 164
3.1. Definiţie ...................................................................................................... 164
3.2. Condiţiile de existenţă a recidivei postexecutorii ...................................... 164
3.2.1. Condiţiile primului termen .................................................................. 164
3.2.2. Condiţiile celui de-al doilea termen ..................................................... 167
3.3. Sancţionarea recidivei postexecutorii ........................................................ 171
§4. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă .................................................... 177
§5. Recalcularea pedepsei pentru recidivă în cazul detenţiunii pe viaţă .............. 179
Secţiunea a IV-a. Pluralitatea intermediară .............................................................. 179
§1. Definiţia, structura şi condiţiile de existenţă ale pluralităţii intermediare ..... 179
§2. Sancţionarea pluralităţii intermediare ............................................................ 181
CAPITOLUL IX. AUTORATUL ŞI PARTICIPAŢIA ............................................................ 188

Secţiunea I. Autoratul ................................................................................................ 188
§1. Consideraţii introductive ................................................................................. 188
§2. Formele autoratului ......................................................................................... 194
2.1. Autoratul individual .................................................................................... 194
2.2. Coautoratul ................................................................................................. 199
2.2.1. Condiţiile de existenţă a coautoratului. ............................................... 199
2.2.2. Limitele domeniului de incidenţă al coautoratului. ............................. 208

2.3. Autoratul colectiv ....................................................................................... 211
2.3.1. Pluralitatea naturală ............................................................................ 211
2.3.2. Pluralitatea constituită ........................................................................ 214
2.4. Autoratul concomitent ............................................................................... 216
Secţiunea a li-a. Participaţia ..................................................................................... 217
§1. Aspecte generale ............................................................................................. 217
1.1. Definiţia participaţiei .................................................................................. 217
1.2. Fundamentul incriminării participaţiei ....................................................... 218
1.3. Caracterul accesoriu al participaţiei ........................................................... 219
1.4. Condiţiile generale de existenţă a participaţiei. ......................................... 220
1.4.1. Comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală
şi nejustificate ................................................................................................ 221
1.4.2. Participarea ocazională a uneia sau mai multor persoane cu acte
care excedează sferei acţiunii tipice .............................................................. 221
1.4.3. Existenţa unei legături subiective între autor şi participanţi .............. 223
1.5. Formele participaţiei. Clasificări ................................................................. 223
§2. Instigarea ......................................................................................................... 225
2.1. Definiţie şi sferă de aplicare ....................................................................... 225
2.2. Condiţiile instigării ...................................................................................... 226
2.2.1. Să existe o activitate de determinare la comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală ............................................................................. 226
2.2.2. Activitatea de determinare să fie realizată cu intenţie ....................... 231
2.2.3. Săvârşirea faptei tipice de către autor ................................................ 232
2.3. Forme ale instigării ..................................................................................... 234
§3. Complicitatea ................................................................................................... 235
3.1. Definiţie şi sferă de aplicare ....................................................................... 235
3.2. Condiţiile complicităţii ................................................................................ 236
3.2.1. Să existe o activitate de înlesnire sau ajutor la comiterea, de
către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală .................... 236
3.2.2. Activitatea complicelui să fie intenţionată .......................................... 240
3.2.3. Săvârşirea faptei tipice de către autor ................................................ 242
3.3. Formele complicităţii .................................................................................. 242
3.3.1. Complicitate materială şi complicitate intelectuală ............................ 243
3.3.2. Complicitate anterioară şi complicitate concomitentă ....................... 249
3.3.3. Complicitate prin acţiune şi complicitate prin inacţiune ..................... 250
3.3.4. Complicitate nemijlocită (directă) şi complicitate mijlocită
(indirectă) ...................................................................................................... 252
§4. Participaţia improprie ...................................................................................... 253
4.1. Aspecte generale ........................................................................................ 253
4.2. Modalităţile participaţiei improprii ............................................................ 254
4.2.1. Modalitatea intenţie şi culpă ............................................................... 254
Cuprins 611
4.2.2. Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie ........................................... 257

Secţiunea a /li-a. Sancţionarea autoratului şi a participaţiei .................................... 260
§2. Sancţionarea participaţiei proprii .................................................................... 262
§3. Influenţa circumstanţelor reale şi personale în sancţionarea autorului şi
a participanţilor ..................................................................................................... 265
§4. Sancţionarea participaţiei improprii ................................................................ 271
§5. Împiedicarea de către un participant a consumării infracţiunii ...................... 272
5.2. Condiţiile reţinerii cauzei de ne pedepsire .................................................. 273
5.3. Efectele împiedicării consumării infracţiunii .............................................. 276
CAPITOLUL X. PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI FIZICE ......................................... 278

Secţiunea I. Aspecte generale ................................................................................... 278
§1. Consideraţii generale. Sancţiunile de drept penal .......................................... 278
§2. Pedeapsa. Definiţie .......................................................................................... 280
§3. Funcţiile pedepsei ............................................................................................ 281
3.1. Funcţia retributivă ...................................................................................... 282
3.2. Funcţia de intimidare .................................................................................. 282
3.3. Funcţia de reeducare .................................................................................. 283
§4. Caracterele pedepsei ....................................................................................... 284
4.1. Caracterul legal al pedepsei. ....................................................................... 284
4.2. Caracterul personal al pedepsei ................................................................. 285
4.3. Caracterul adaptabil al pedepsei ................................................................ 285
4.4. Caracterul egal al pedepsei ........................................................................ 285
4.5. Caracterul uman al pedepsei ...................................................................... 286
§5. Clasificarea pedepselor ................................................................................... 287
5.1. Pedepse principale, complementare şi accesorii ....................................... 287
5.2. Pedepse determinate şi nedeterminate ..................................................... 288
5.3. Pedepse unice şi alternative. Pedepse cumulative .................................... 290
Secţiunea a li-a. Pedepsele principale ....................................................................... 291
§1. Preliminarii ...................................................................................................... 291
§2. Detenţiunea pe viaţă ....................................................................................... 291
2.1. Definiţie. Regim .......................................................................................... 291
2.2. Neaplicarea detenţiunii pe viaţă ................................................................ 293
2.3. Înlocuirea detenţiunii pe viaţă .................................................................... 294
2.4. Pedeapsa în caz de comutare sau înlocuire a detenţiunii pe viaţă ............ 296
§3. Închisoarea ...................................................................................................... 297
3.1. Definiţie. Limite .......................................................................................... 297
3.2. Regimul de executare ................................................................................. 299
§4. Amenda ........................................................................................................... 299
4.1. Definiţie. Mod de determinare ................................................................... 299
4.2. Numărul zilelor-amendă. Limite generale. Limite speciale. Stabilire

în concret ............................................................................................................ 300
4.3. Suma corespunzătoare unei zile-amendă .................................................. 302
4.4. Posibilitatea majorării limitelor speciale în cazul urmăririi obţinerii
unui folos patrimonial ....................................................................................... 306
4.5. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii ............................................... 307
4.5.1. Preliminarii. Istoric ............................................................................... 307
4.5.2. Raţiunea reglementării. Sfera infracţiunilor ........................................ 308
4.5.3. Stabilirea amenzii ................................................................................. 309
4.6. Executarea pedepsei amenzii ..................................................................... 311
4.7. Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii .................................. 312
4. 7 .1. Raţiunea reglementării actuale ........................................................... 312
4.7.2. Condiţiile pentru a opera înlocuirea .................................................... 313
4. 7.3. Cazul amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii. Cazul amenzii
aplicate în condiţiile unei pluralităţi de infracţiuni ........................................ 316
4.8. Executarea amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în
folosul comunităţii ............................................................................................. 317
4.8.1. Raţiunea instituţiei .............................................................................. 317
4.8.2. Condiţiile dispunerii executării amenzii prin prestarea muncii
neremunerate ................................................................................................ 317
4.8.3. Cazul amenzii care a însoţit pedeapsa închisorii ................................. 320
4.8.4. Încetarea obligaţiei de a presta muncă neremunerată în folosul
comunităţii ..................................................................................................... 320
4.8.5. Înlocuirea zilelor-amendă neexecutate prin muncă în folosul
comunităţii cu pedeapsa închisorii ................................................................ 320
Secţiunea a III-a. Pedepsele accesorii ........................................................................ 323
§1. Preliminarii ...................................................................................................... 323
§2. Condiţii de dispunere ...................................................................................... 324
2.1. Pedeapsa închisorii ..................................................................................... 325
2.2. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă .................................................................... 326
2.3. Cazul pedepsei amenzii înlocuite cu închisoarea ....................................... 327
§3. Durata executării pedepsei accesorii .............................................................. 327
§4. Executarea pedepsei accesorii ........................................................................ 329
§5. Sancţiunea în cazul nerespectării pedepselor accesorii .................................. 330
Secţiunea a IV-a. Pedepsele complementare ............................................................ 330
§2. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi .................. 331
2.1. Regim de aplicare ....................................................................................... 331
2.2. Pedeapsa principală pe lângă care se aplică .............................................. 332
2.3. Durata executării ........................................................................................ 333
2.4. Conţinutul pedepsei ................................................................................... 333
2.5. Individualizarea judiciară a pedepsei ......................................................... 351
Cuprins 613
2.6. Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor

drepturi .............................................................................................................. 352
§3. Pedeapsa complementară a degradării militare ............................................. 357
§4. Publicarea hotărârii de condamnare ............................................................... 359
§5. Sancţiunea în cazul nerespectării pedepselor complementare ...................... 360
Secţiunea a V-a. Calculul duratei pedepse/ar ............................................................ 361
§2. Durata executării ............................................................................................. 361
§3. Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate ................... 362
§4. Computarea pedepselor şi măsurilor preventive executate în afara ţării ...... 364
CAPITOLUL XI. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR ................................. 367

§1. Preliminarii. Noţiune. Sistematizare ................................................................ 367
§2. Individualizarea judiciară a pedepsei. Criteriile generale de
individualizare ....................................................................................................... 369
2.1. Noţiune ....................................................................................................... 369
2.2. Criteriile generale de individualizare .......................................................... 370
2.3. Alte criterii de individualizare ..................................................................... 381
2.4. Valorificarea criteriilor de individualizare .................................................. 381
§3. Circumstanţele- noţiune şi clasificare ............................................................ 383
3.1. Noţiune ....................................................................................................... 383
3.2. Clasificare .................................................................................................... 385
§4. Circumstanţele atenuante ............................................................................... 388
4.1. Terminologie ............................................................................................... 388
4.2. Circumstanţele atenuante legale generale ................................................ 388
4.2.1. Starea de provocare ............................................................................. 388
4.2.2. Depăşirea limitelor legitimei apărări ................................................... 402
4.2.3. Depăşirea limitelor stării de necesitate .............................................. .405
4.2.4. Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin
infracţiune ...................................................................................................... 407
4.3. Circumstanţele atenuante judiciare .......................................................... .411
4.4. Efectele circumstanţelor atenuante ........................................................... 415
§5. Circumstanţele agravante ............................................................................... 418
5.2. Conţinutul circumstanţelor agravante legale generale .............................. 418
5.3. Efectele circumstanţelor agravante .......................................................... .439
§6. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei. .................... 441
6.1. Precizări terminologice. Cauze. Stări. Circumstanţe. Forme ..................... .442
6.1.1. Stări şi circumstanţe ............................................................................ 442
6.1.2. Forme atenuate şi forme calificate ale infracţiunilor .......................... 443
6.2. Concursul de cauze de atenuare ................................................................ 445
6.3. Concursul de cauze de agravare ................................................................. 446
6.4. Concursul de cauze de atenuare sau de agravare ...................................... 447
CAPITOLUL XII. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSELOR ............ 450

Secţiunea I. Preliminarii. Precizări terminalogice. Natură juridică. Definiţie ............ 450
§1. Preliminarii ...................................................................................................... 450
§2. Terminologie .................................................................................................... 452
§3. Natură juridică ................................................................................................. 454
§4. Definiţie ........................................................................................................... 458
Secţiunea a li-a. Renunţarea la aplicarea pedepsei .................................................. 459
§1. Definiţie ........................................................................................................... 459
§2. Condiţii ............................................................................................................ 460
2.1. Condiţiile cu privire la infracţiune .............................................................. 461
2.2. Condiţiile cu privire la infractor .................................................................. 467
§3. Avertismentul .................................................................................................. 477
§4. Efectele renunţării la aplicarea pedepsei. ....................................................... 478
§5. Anularea renunţării la aplicarea pedepsei ...................................................... 481
5.1. Condiţii pentru dispunerea anulării. ........................................................... 481
5.2. Efectele anulării renunţării la aplicarea pedepsei. ..................................... 485
Secţiunea a III-a. Amânarea aplicării pedepsei ......................................................... 487
§1. Definiţie ........................................................................................................... 487
§2. Condiţii ............................................................................................................ 488
§3. Regimul amânării aplicării pedepsei ............................................................... 497
3.1. Termenul de supraveghere ........................................................................ 497
3.2. Măsuri de supraveghere ............................................................................. 498
3.3. Obligaţii ....................................................................................................... 499
3.4. Obligaţiile civile ........................................................................................... 505
§4. Efectele amânării aplicării pedepsei. ............................................................... 506
4.1. Efectele imediate ale dispunerii amânării aplicării pedepsei. .................... 507
4.2. Efectele definitive ale amânării aplicării pedepsei. .................................... 508
§5. Revocarea amânării ......................................................................................... 513
5.1. Revocarea obligatorie ................................................................................. 513
5.2. Revocarea facultativă ................................................................................. 523
5.3. Efectele revocării ........................................................................................ 524
§6. Anularea amânării aplicării pedepsei .............................................................. 526
6.1. Preliminarii ................................................................................................. 526
6.2. Condiţii pentru dispunerea anulării. ........................................................... 527
6.3. Efectele anulării .......................................................................................... 530
Secţiunea a IV-a. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere .................... 535
§1. Definiţie ........................................................................................................... 535
§2. Condiţii ............................................................................................................ 535
Cuprins 615
§3. Regimul suspendării executării pedepsei sub supraveghere .......................... 546

3.3. Obligaţii ....................................................................................................... 548
3.4. Obligaţii civile .............................................................................................. 550
§4. Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere .......................... 550
4.1. Efectele imediate ale suspendării executării pedepsei sub
supraveghere ..................................................................................................... 550
4.2. Efectele definitive ale suspendării executării pedepsei sub
supraveghere ..................................................................................................... 553
§5. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere ...................... 557
5.1. Revocarea obligatorie ................................................................................. 557
5.2. Revocarea facultativă ................................................................................. 561
5.3. Efectele revocării ........................................................................................ 562
§6. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere ......................... 566
6.1. Preliminarii .................................................................................................. 566
6.2. Condiţii ........................................................................................................ 567
Secţiunea a V-a. Liberarea condiţionată ................................................................... 576
§1. Definiţie. Natură juridică ................................................................................. 576
1.1. Definiţie ...................................................................................................... 576
1.2. Natură juridică ............................................................................................ 576
§2. Condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate .......................................... 578
2.1. Liberarea condiţionată din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă ...... 578
2.2. Liberarea condiţionată din executarea pedepsei închisorii ....................... 581
2.3. Liberarea condiţionată în cazul condamnaţilor de peste 60 de ani ........... 584
2.4. Procedura acordării liberării condiţionate ................................................. 585
2.5. Examinarea condiţiilor de oportunitate pentru acordarea liberării
condiţionate ....................................................................................................... 586
§3. Regim ............................................................................................................... 587
3.3. Obligaţii ....................................................................................................... 589
3.4. Supravegherea condamnatului .................................................................. 590
3.5. Modificarea sau încetarea obligaţiilor ........................................................ 590
§4. Efectele liberării condiţionate ......................................................................... 591
4.1. Efecte imediate ........................................................................................... 591
4.2. Efecte definitive .......................................................................................... 591
§5. Revocarea liberării condiţionate ..................................................................... 595
§6. Anularea liberării condiţionate ........................................................................ 601
6.1. Condiţiile anulării ........................................................................................ 601
La mai bine de trei ani de la apariţia
volumului I, vede lumina tiparului şi volumul li
al lucrării Drept penal. Partea generală.
Răbdarea cititorilor este răsplătită cu o
lucrare analitică, · ce aduce în discuţie
numeroase probleme controversate şi oferă
soluţii argumentate pentru acestea. De
asemenea, s-a menţinut şi de această dată
un echilibru între prezentarea pe baze
comparatiste a instituţiilor abordate şi analiza
doctrinei şi jurisprudenţei naţionale .
Urmând programa disciplinei Drept penal,
partea generală de la Facultatea de Drept a
Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca,
volumul li supune analizei: · unitatea şi
pluralitatea de infracţiuni , autoratu l şi
participaţia, pedepsele aplicabile persoanei
fizice, individualizarea judiciară a acestor
pedepse, precum şi individualizarea judiciară
a executării pedepsei. Ultimele şase capitole
din programă îşi vor găsi locul într-un al
treilea volum, ce va fi publicat în viitorul
apropiat.
Chiar dacă lucrarea de faţă se adresează
în primul rând studenţilor, lectura acesteia
oferă, deopotrivă, provocări şi soluţii tuturor
celor interesaţi de dreptul penal, fie că este
vorba despre cei care se pregătesc pentru
examenele de admitere în profesiile juridice
sau de practicienii dreptului.
ISBN general 9784>6-673-526-1
Ai tot DREPTUL să alegi!

www.ujmag.ro iilll1llI1'\1i1!1IB~i~iii
9 786063 9 0 2468

Streteanu Scanata

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Streteanu Scanata

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL X

PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI FIZICE

Secţiunea I. Aspecte generale

§1. Consideraţii generale. Sancţiunile de drept penal

943. La ora actuală, încercând să asigure atât sancţionarea efectivă a persoanei

944. Alături de aceste categorii de sancţiuni de drept penal, recunoscute în mod

§2. Pedeapsa. Definiţie

946. Raportându-ne atât la opiniile exprimate în doctrină', cât şi la dispoziţiile

§3. Funcţiile pedepsei

947. Legiuitorul nu face referire la funcţiile pedepsei, lăsând doctrinei sarcina de a

3.1. Funcţia retributivă

948. Reprezentând cea mai veche funcţie a pedepsei şi pornind de la premisa că

3.2. Funcţia de intimidare

3.3. Funcţia de reeducare'

950. Funcţia de reeducare vine ca un corolar al funcţiei retributive, urmărind ca,

§4. Caracterele pedepsei

952. Dispoziţiile legale în materia pedepselor cuprinse în Codul penal permit

4.1. Caracterul legal al pedepsei

4.2. Caracterul personal al pedepsei

4.3. Caracterul adaptabil al pedepsei

4.4. Caracterul egal al pedepsei

4.5. Caracterul uman al pedepsei

957. Aflat în strânsă legătură cu principiul umanismului dreptului penal, acest

§5. Clasificarea pedepselor

5.1. Pedepse principale, complementare şi accesorii

959. În funcţie de rolul şi gradul de autonomie al acestora, pedepsele aplicabile

Pedepsele principale reprezintă „centrul de greutate" 1 în realizarea funcţiilor

5.2. Pedepse determinate şi nedeterminate

determinată degradarea militară, instanţa neputând interveni sub nicio formă în

În dreptul nostru nu există la ora actuală pedepse nedeterminate sub aspectul

5.3. Pedepse unice şi alternative. Pedepse cumulative

961. Din perspectiva pedepselor principale, în Partea specială a Codului şi în

noutate, explicat în Expunerea de motive prin necesitatea de a consacra mijloace de

Secţiunea a li-a. Pedepsele principale

963. Potrivit art. 53 C.pen., în ordinea descrescătoare

§2. Detenţiunea pe viaţă

2.1. Definiţie. Regim

964. Conform art. 56 C.pen., detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe

966. Ca un element inedit adus de noua legislaţie penală, detenţiunea

967. În privinţa executării detenţiunii pe viaţă, sunt incidente dispoziţiile Legii

2.2. Neaplicarea detenţiunii pe viaţă

968. Ca o consecinţă a principiului umanismului dreptului penal, pedeapsa deten-

Precizăm că, într-o variantă iniţială a proiectului4, se renunţase la interdicţia absolută

Penitenciarelor pe anul 2014, p. 7 (http://89.32.46.17/documents/10180/4605968/Raport+de+activi

2.3. Înlocuirea detenţiunii pe viaţă

nr.187/2012, a se vedea S. Răduleţu, Comentariu, în T. Toader (coord.), op. cit., p.137.

eliberarea condamnatului pentru executarea pedepsei închisorii la termen, deşi este

2.4. Pedeapsa în caz de comutare sau înlocuire a detenţiunii pe viaţă

973. Precizarea expresă a scăderii (deducerii) perioadei executate în penitenciar ca

cu pedeapsa închisorii de 30 de ani, se observă că persoana mai are de executat un rest de

3.1. Definiţie. Limite

974. Legiuitorul defineşte în cuprinsul art. 60 C.pen. pedeapsa închisorii, arătând

3.2. Regimul de executare

978. Elementul de noutate adus de Codul penal actual constă în introducerea

4.2. Numărul zilelor-amendă. Limite generale. Limite speciale. Stabilire în concret

Numărul concret al zilelor-amendă se va stabili între limitele astfel determinate

a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea

4.3. Suma corespunzătoare unei zile-amendă

Criteriul situaţiei materiale a condamnatului şi al obligaţiilor sale legale a fost introdus

Dacă în raport cu stabilirea numărului zilelor-amendă ne-am arătat încrezători că

în vedere situaţia materială efectivă a persoanei în cauză. La fel se va proceda şi în cazu[

983. În fine, atât în demonstrarea situaţiei materiale, cât şi a obligaţii/or legale,

984. Mai trebuie precizat că determinarea cuantumului corespunzător unei

1012. Restul zilelor-amendă neexecutate se vor înlocui cu închisoarea, în următoa