Prof.univ. dr. DOINEL DINUICĂ Conf.univ. dr.

MIOARA-KETTY GUIU

TRATAT DE DREPT PENAL

Partea specială

Vol . I
Art.228-366

2015
 ABREVIERI
alin. Alineat
art. Articol
C.civ Codul civil
C.fam Codul familiei
C.pen Codul penal
C.pr.pen Codul de procedură penală
C.pr.civ Codul de procedură civilă
C.Ap. Curtea de Apel
dec. pen. decizie penală
dec. îndr. decizie de îndrumare
M. Of. Monitorul Oficial
Plen.T. S. Plenul Tribunalului Suprem
Trib. Tribunalul
CUPRINS
 INTRODUCERE

1. Distincţia între o Parte generală şi o Parte specială

O atare distincţie este proprie ramurii dreptului penal şi figurează în toate
codurile penale moderne, care separă dispoziţiile generale de dispoziţiile
speciale, de aşa-numitele „norme de incriminare”.
Partea generală cuprinde dispoziţii comune privind represiunea, respectiv
dispoziţii care stabilesc sistemul sancţiunilor de drept penal (pedepse, măsuri
educative, măsuri de siguranţă) şi condiţiile în care se aplică aceste sancţiuni.
Concomitent, Partea generală stabileşte principiile răspunderii penale (principiul
legalităţii, principiul individualizării, principiul vinovăţiei etc.), care sunt
principii comune tuturor formelor de răspundere juridică (dreptului sancţionator,
în ansamblu) şi de la care nu se poate deroga decât în mod excepţional, în
situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege. Scopul dispoziţiilor generale este
acela de a garanta că dreptul statului de a pedepsi se exercită, în mod strict, în
scopul în care a fost recunoscut, acela de a asigura prevenţia generală şi
specială, cu evitarea oricăror excese vindicative. În codurile actuale, asemenea
dispoziţii sunt grupate în jurul a două mari instituţii, infracţiunea şi pedeapsa,
dar această ordine este criticabilă, din cel puţin două motive. Mai întâi, fiindcă
în loc să acorde prioritate pedepsei, ea acordă prioritate infracţiunii, care este
doar o condiţie a pedepsirii. Iar apoi, fiindcă, din această ordine, lipseşte o a
treia mare instituţie a dreptului penal, anume infractorul. Această lipsă devine
evidentă, dacă ţinem seama că infracţiunea nu este singura condiţie a pedepsirii -
căci, pentru aplicarea pedepsei, nu este suficient să se fi săvârşit o infracţiune, ci
mai este necesar ca făptuitorul să poată fi declarat vinovat şi să poată fi tras la
răspundere penală; cu alte cuvinte, mai trebuie să existe o persoană care are
capacitate penală, adică îndeplineşte condiţii generale de existenţă a
„infractorului” sau „subiectului activ al infracţiunii”.
Partea specială cuprinde dispoziţii de incriminare. Orice asemenea
dispoziţie descrie o anumită faptă (comisiune sau omisiune) şi adaugă acestei
descrieri un precept sau imperativ specific: „se pedepseşte” – ceea ce înseamnă
că săvârşirea acelei fapte atrage aplicarea unei pedepse.
Aparent, Partea specială reprezintă un dicţionar juridic, care stabileşte
numele şi definiţia fiecărei infracţiuni1. Însă, Partea specială nu este un simplu
dicţionar; în pofida aparenţelor, ea ascunde cea mai complexă realitate
normativă.
Această complexitate devine evidentă, în măsura în care ţinem seama de
unele observaţii, cum ar fi: faptul că norma juridică nu este niciodată un simplu
precept (imperativ sau comandament), ci este întotdeauna un „precept ipotetic”
1
Denumirea infracţiunii (nomen juris) este indicată pe marginea textului: „Omorul”,
„Ameninţarea” etc.
sau un „imperativ condiţionat”2, subordonat anumitor cerinţe (ceea ce înseamnă,
în fond, că orice normă juridică se compune din două elemente: ipoteză şi
precept3); sau, faptul că dreptul este constituit din două mari categorii de
norme4: 1) norme determinatoare, care stabilesc obligaţii şi formează ceea ce
Hans Kelsen numea „ordinea normativă”; şi 2) norme sancţionatoare, care
stabilesc sancţiuni şi formează ceea ce tot Hans Kelsen numea „ordinea
coercitivă”.
Acestor observaţii trebuie să le adaugăm pe aceea că sintagmele „normă
juridică” şi „regulă de drept” nu sunt sinonime; contrar părerii comune, sintagma
„regulă de drept” este mai largă şi denumeşte unitatea a două norme, dintre care
una este determinatoare, iar cealaltă este sancţionatoare. Norma determinatoare
este o normă principală, care creează o relaţie sau un raport juridic între două
persoane. Ea stabileşte în sarcina unei persoane o obligaţie şi, concomitent,
acordă alteia un drept subiectiv, în conţinutul căruia intră, între altele,
prerogativa de a se apăra pe sine, de a împiedica violarea. Totuşi, aşa cum a
observat Hans Kelsen, prevederea explicită a normei determinatoare nu este
necesară, atât timp cât există norma secundară, cea sancţionatoare - de exemplu,
atât timp cât există norma conform căreia „cine ucide se pedepseşte”, este inutil
să se precizeze că uciderea unei persoane este interzisă, că o asemenea faptă
constituie „ilicit penal” sau „infracţiune”. Tocmai de aceea, la începuturile sale,
societatea umană nu a simţit nevoia să prevadă expres vreo normă
determinatoare (primele legi ale omenirii au cuprins exclusiv dispoziţii de
incriminare). Doar mult mai târziu, când sancţiunile juridice au început să se
diversifice, a devenit necesară formularea explicită a anumitor norme
determinatoare, dacă şi în măsura în care violarea lor atrăgea aplicarea altor
sancţiuni juridice.
Pornind de la aceste observaţii, putem desprinde patru concluzii. Prima este
aceea că dispoziţiile de incriminare nu sunt „norme”, ci sunt reguli de drept –
căci ele condensează, într-o singură formulă, atât norma determinatoare („să nu
ucizi”, „să nu furi” etc.), care este subînţeleasă, cât şi norma sancţionatoare, care
este (trebuie să fie) explicită. A doua este aceea că, deşi uzuală, denumirea de
„norme de incriminare” este improprie şi ar fi de dorit ca ea să fie înlocuită cu
aceea de „dispoziţii de incriminare”. A treia este aceea că, în societatea
2
G. Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, 1995, p.215; în acelaşi
sens, a se vedea H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000,
p.134 (după cum subliniază acest autor, chiar şi interdicţiile fundamentale - „să nu ucizi”, „să
nu furi” etc. - sunt valabile numai în anumite condiţii foarte clar delimitate; dimpotrivă, în alte
condiţii, la fel de clar delimitate, nu mai este interzis să ucizi, să furi etc.).
3
În mod greşit se susţine de unii autori că şi sancţiunea ar fi un element al normei juridice. În
realitate, aşa cum arăta profesorul M. Djuvara (Teoria generală a dreptului, Editura All,
Bucureşti, 1995, p.305), sancţiunea este „un act concret”, care trebuie deosebit de norma
corespunzătoare, care autorizează acel act. Norma respectivă se compune, la fel ca orice
normă, din ipoteză şi precept.
4
M. Djuvara, op.cit., pp.43-44.
modernă, dispoziţiile de incriminare nu mai pot cuprinde întreaga ordine juridică
a unei colectivităţi, aşa cum s-a întâmplat la începuturile organizării statale. În
orice caz, este inacceptabilă introducerea permanentă de noi obligaţii, prin
intermediul dispoziţiilor de incriminare. Într-o societate democratică, aceste
dispoziţii trebuie să se limiteze la a realiza o a doua normare, adică la a reafirma
sau detalia cele mai importante norme determinatoare. Numai aşa capătă sens
teza potrivit căreia dispoziţiile de incriminare reprezintă o ultima ratio.
Examinată în raport cu Partea generală, Partea specială prezintă şi alte
particularităţi.
În primul rând, ea a apărut cu foarte mult timp înaintea Părţii generale.
Acest fapt poate fi socotit firesc, dacă ţinem seama că orice dispoziţie generală
reprezintă concluzia unui triplu studiu al dispoziţiilor de incriminare: un studiu
exegetic, un studiu critic şi un studiu dogmatic. Indiscutabil, formularea unei
dispoziţii generale nu este posibilă fără o profundă cunoaştere şi înţelegere a
dispoziţiilor de incriminare. Totuşi, imensul interval de timp care separă
momentul apariţiei dispoziţiilor de incriminare5 de momentul apariţiei
dispoziţiilor generale6 nu se datorează exclusiv nevoilor studiului; în realitate,
apariţia dispoziţiilor generale a fost posibilă numai după abolirea monarhiilor
absolute, şi aceasta, fiindcă ele implicau reglementări şi, aşadar, limitări ale
dreptului de a pedepsi.
În al doilea rând, cele două părţi diferă sub aspectul destinatarilor: în timp
ce dispoziţiile de incriminare se adresează tuturor cetăţenilor, dispoziţiile
generale se adresează în principal statului, respectiv organelor competente să
aplice legea penală (procurori, judecători ş.a.).
În al treilea rând, cele două părţi diferă sub aspectul dinamismului. Deşi
Partea specială nu este cu totul lipsită de aşa-numitele permanenţe juridice
(reamintim că interdicţiile de a ucide, de a fura, de a calomnia etc. s-au menţinut
în toate epocile istorice), totuşi ea este într-o continuă transformare. Permanent,
dispar incriminări mai vechi şi apar altele, îndeosebi în domeniul economic şi
financiar. În schimb, dispoziţiile penale generale au un caracter oarecum static.
Ele evoluează extrem de lent, fiindcă formularea lor implică ample cunoştinţe în
materie, ca şi o muncă foarte anevoioasă de ordonare şi sistematizare a acestor
cunoştinţe, în raport cu regulile severe ale determinării logice.
În al patrulea rând, dispoziţiile de incriminare sunt cu mult mai numeroase
decât cele generale. Exceptând câteva „legi complinitoare” (de exemplu, Legea
nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Legea
nr.275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal etc.), dispoziţiile generale sunt cuprinse în

5
Reamintim că primele norme de incriminare au apărut cu peste două milenii î.Chr. - de
exemplu, Codul lui Hammurabi datează din secolul XXIII î.Chr.
6
Normele penale generale au apărut după revoluţia engleză din secolul al XVII-lea şi
revoluţia franceză din secolul al XVIII-lea, în urma instaurării regimurilor constituţionale şi
parlamentare.
Codul penal. În schimb, dispoziţiile de incriminare sunt cuprinse, în majoritatea
lor, în afara Codului penal, în aşa-numitele „legi speciale”. În România, există,
actualmente, peste 150 de legi speciale, iar numărul lor este într-o constantă
creştere, deşi această „inflanţie legislativă galopantă7” este frecvent criticată de
specialişti, care atrag atenţia asupra gravităţii unui atare fenomen.
2. Sistematizarea Părţii speciale
Spre deosebire de Codul penal anterior, care cuprindea unsprezece titluri,
noul Cod penal român (Legea nr.286/2009) grupează diferitele incriminări în
douăsprezece titluri, după cum urmează: Titlul I. Infracţiuni contra persoanei;
Titlul II. Infracţiuni contra patrimoniului; Titlul III. Infracţiuni privind
autoritatea şi frontiera de stat; Titlul IV. Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei;
Titlul V. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu; Titlul VI. Infracţiuni de fals;
Titlul VII. Infracţiuni contra siguranţei publice; Titlul VIII. Infracţiuni care aduc
atingere unor relaţii privind convieţuirea socială; Titlul IX. Infracţiuni
electorale; Titlul X. Infracţiuni contra securităţii naţionale; Titlul XI. Infracţiuni
contra capacităţii de luptă a armatei; Titlul XII. Infracţiuni de genocid, contra
umanităţii şi de război.
După cât se pare, legiuitorul român şi-a propus, iniţial, să cuprindă în noul
Cod penal toate infracţiunile prevăzute în legile speciale, ceea a condus la
apariţia multor grupuri de infracţiuni inexistente în codul anterior, cum ar fi:
„Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile” (Capitolul VII din Titlul I,
art.209-217), „Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată
electronice” (Capitolul IV din Titlul II, art.249-252), „Infracţiuni privind
frontiera de stat” (Capitolul II din Titlul III, art.262-265), „Infracţiuni contra
siguranţei circulaţiei pe drumurile publice” (Capitolul II din Titlul VII, art.334-
341), „Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor
informatice” (Capitolul VI din Titlul VII, art.360-366), „Infracţiuni electorale”
(Titlul IX, art.385-393) etc.
Pe parcurs, însă, legiuitorul român pare să fi observat că, dat fiind numărul
lor extrem de mare, este imposibilă cuprinderea tuturor infracţiunilor în cod. De
altfel, aşa cum se poate lesne constata, în cele din urmă, el a fost nevoit chiar să
renunţe la anumite grupuri de infracţiuni (de exemplu, la infracţiunile
economice, care erau înscrise în Titlul VIII din Codul penal anterior), astfel că
acestea sunt prevăzute actualmente exclusiv în legi speciale.
Totuşi, trecând peste asemenea aspecte, se pune întrebarea dacă se poate
vorbi de o sistematizare a Părţii speciale, respectiv dacă noul Cod penal a grupat
diversele grupuri de infracţiuni, urmând un anumit criteriu, bine determinat.
După părerea noastră, răspunsul la această întrebare este negativ. Dar, trebuie să
adaugăm că un atare reproş se poate aduce tuturor codurilor europene, din care
doar cu greu se poate desprinde vreun criteriu de sistematizare. De exemplu, este
greu să se identifice criteriul urmat de legiuitorul Codului penal italian (publicat

7
W. Jeandidier, Droit pénal des affaires, Dalloz, Paris, 2003, p.63.
în Gazeta oficială nr.251 din 26 octombrie 1930), care a grupat diversele
incriminări în patrusprezece titluri, după cum urmează: I. Delicte contra
personalităţii statului; II. Delicte contra administraţiei publice; III. Delicte contra
administrării justiţiei; IV. Delicte contra sentimentului religios şi contra
veneraţiei defuncţilor; V. Delicte contra ordinii publice; VI. Delicte contra
siguranţei publice; VII. Delicte contra încrederii publice; VIII. Delicte contra
economiei publice, industriei şi comerţului; IX. Delicte contra moralităţii
publice şi decenţei; IX bis. Delicte contra sentimentului pentru animale 8; X.
Delicte contra integrităţii şi sănătăţii neamului; XI. Delicte contra familiei; XII.
Delicte contra persoanei; XIII. Delicte contra patrimoniului.
Urmând exemplul doctrinei italiene, doctrina română afirmă că
sistematizarea infracţiunilor în codurile penale ar avea la bază criteriul
„obiectului juridic”9 şi, mai precis, criteriul obiectului juridic „generic”10 sau „de
grup” (din care s-ar desprinde, apoi, un obiect specific, propriu fiecărei
infracţiuni11).
Însă, noţiunea de „obiect juridic al infracţiunii” („l´oggetto giuridico del
reato” – cum spun italienii) este controversată. Nu intrăm în amănunte, ci vom
arăta doar că, în doctrina română actuală, obiectul juridic este definit ca fiind
valoarea socială şi relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestei valori,
împotriva cărora se îndreaptă fapta..12, iar valoarea socială este concepută ca un
factor sau o entitate obiectivă13 - ceea ce este greu de admis, atât fiindcă, în
realitatea obiectivă, nu există „valori” (noţiunea de „valoare” este o creaţie a
minţii umane), cât şi pentru că ceea ce interesează în drept sunt, exclusiv,
„valorile juridice”, iar nu orice valori sociale.
Totuşi, doctrina noastră mai veche dădea o cu totul altă explicaţie
obiectului juridic al infracţiunii. Aşa de pildă, profesorul Ioan Tanoviceanu
explica obiectul juridic ca fiind dispoziţiunea de lege care a fost violată14,
8
Acest titlu a fost introdus prin Legea din 20 iulie 2004.
9
V. Dongoroz, în studiul introductiv la Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea
generală, vol.I, Editura Academiei române, Bucureşti, 1969, p.28.
10
C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti,1997, pp.197-
198.
11
În raport cu obiectul lor specific, autorii italieni disting trei categorii de infracţiuni:
1) infracţiuni uniofensive – care prezintă un singur obiect juridic (de exemplu,
omorul, vătămarea corporală, insulta etc);
2) infracţiuni pluriofensive – care prezintă două obiecte juridice, dintre care unul
(cel desprins din obiectul juridic de grup) este principal, iar celălalt este
secundar (de exemplu, tâlhăria, tăinuirea etc);
3) infracţiuni obstacol – care nu au un obiect juridic determinat (de exemplu,
infracţiunile contra regulilor de circulaţie rutieră, cele contra normelor de
protecţia muncii etc.)
12
C. Bulai, op.cit., p.195.
13
Idem, pp.168-169.
14
I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924,
vol.I, p.391.
considerând că orice infracţiune presupune o normă de drept penal violată şi
care imprimă faptei caracter antisocial (pericol social). Cu alte cuvinte, în
această concepţie, obiectul juridic al infracţiunii constă tocmai în acel precept
determinator, care este subînţeles în orice dispoziţie de incriminare.
În acelaşi sens, profesorul Mircea Djuvara, arăta că normele juridice sunt
ordine, imperative sau comandamente de un fel special, întrucât consacră ideea
de obligaţie şi, implicit, ideea de valoare socială15. Norma de drept, spunea el,
stabileşte între două persoane o relaţie specifică, pe care o numim “raport
juridic” sau “raport obligaţional” şi care, deşi e o pură judecată, este esenţială
pentru viaţa dreptului, fiindcă raporturile juridice sunt acelea care dau expresie
judecăţilor de valoare ale dreptului. Prin relaţia pe care o impune între persoane,
dreptul acordă preferinţă unui anumit tip de comportament (pe care îl declară
“just”, “licit” ori “valoare socială”), separându-l net de un alt tip de
comportament (pe care îl declară “injust”, “ilicit” ori “nonvaloare socială” –
deoarece contravine unei obligaţii)16.
Prin urmare, dacă ţinem seama de diviziunea raporturilor juridice, putem
conchide că, în sistematizarea infracţiunilor, codurile penale ar trebui să urmeze,
pe cât posibil, diviziunea dreptului în ramuri (infracţiuni contra normelor
constituţionale, infracţiuni contra normelor generale de muncă, infracţiuni contra
normelor de procedură, contra mediului etc.)
3. Conţinutul incriminării şi încadrarea juridică
Orice decizie judiciară reprezintă concluzia unui silogism, în care premisa
majoră cuprinde dispoziţia legală aplicată, iar premisa minoră cuprinde faptul
concret, supus judecăţii. Însă, o atare decizie va consacra doar o eroare judiciară,
atunci când premisele sunt formulate greşit, fie pentru că s-a folosit o altă
dispoziţie decât cea care guverna faptul concret, fie pentru că acest fapt nu a fost
corect stabilit.
În materie penală, mai ales, este extrem de important să se evite asemenea
erori, motiv pentru care se impune atât respectarea cu stricteţe a regulilor
probaţiunii, cât şi cunoaşterea completă şi corectă a definiţiilor diverselor
infracţiuni, a aşa-numitelor „conţinuturi de incriminare”.
Studiul Părţii speciale a dreptului penal urmăreşte să răspundă acestui din
urmă deziderat, scopul lui fiind acela de a asigura corecta definire tehnică a
faptelor reale sau, altfel spus, corecta lor încadrare juridică. Denumirea de
„încadrare juridică” desemnează, mai exact, operaţia de stabilire a

15
M.Djuvara, op.cit., pp.215-217.
16
Deşi norma de drept poate fi redactată atât într-o formă pozitivă (ca „drept subiectiv” sau
ca posibilitate de a adopta un anumit comportament), cât şi într-o formă negativă (ca
„obligaţie” sau imposibilitate de a adopta un comportament contrar celui prevăzut de ea), din
punct de vedere logic, dreptul se constituie numai din obligaţii, „ca cel mai simplu element al
său” (M. Djuvara) – ceea ce explică binecunoscuta afirmaţie că „este permis tot ceea ce nu
este interzis”.
corespondenţei sau concordanţei dintre fapta concretă şi un anumit conţinut de
incriminare.
Întrucât acest studiu trebuie să se realizeze metodic, urmând un anumit
plan, doctrina penală a depus mari eforturi în scopul de a elabora o structură
unitară a conţinutului de incriminare. Dar, aceste eforturi nu au fost încununate
de succes, motiv pentru care, în alte doctrine, analiza conţinuturilor de
incriminare nu urmează o structură anume. Majoritatea autorilor se limitează la a
separa conţinutul de bază al incriminării (cerinţele esenţiale) de conţinutul
atenuat sau, după caz, agravat al acesteia (cerinţele accidentale).
Numai la noi, în mod paradoxal, doctrina a stabilit o structură unitară,
comună tuturor conţinuturilor de infracţiune, numită „structura conţinutului
generic”17. În virtutea acestei structuri, autorii români separă, mai întâi, factorii18
sau condiţiile preexistente ale infracţiunii (obiect, subiecţi etc.) de condiţiile care
privesc fapta interzisă, care ar forma conţinutul constitutiv al infracţiunii. Iar
apoi, pornind de la premisa că fapta interzisă ar fi cercetată atât sub aspect
obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv, autorii români împart conţinutul constitutiv
în două laturi, o latură obiectivă şi latură subiectivă, fiecare având o structură
trinomică (latura obiectivă s-ar compune din elementul material, urmarea
imediată şi raportul de cauzalitate; iar latura subiectivă s-ar compune din
elementul subiectiv, scop şi mobil).
Dar, structura menţionată ridică mari semne de întrebare. Pentru a da un
singur exemplu, sesizăm că separarea condiţiilor „preexistente” de cele
„constitutive” sau „esenţiale” apare ca nejustificată, din moment ce pornim de la
premisa că aşa-numitele „condiţii preexistente” au, de asemenea, caracter
esenţial sau constitutiv, adică nu pot lipsi, fără ca infracţiunea să decadă.
Eşecul eforturilor teoretice de a realiza o structură unitară are mai multe
cauze, printre care se numără atât faptul că doctrina nu a clarificat care sunt
„treptele imputării” (condiţiile de aplicare a pedepselor), cât şi faptul că normele
de incriminare nu prezintă o identică structură19. Cu toate acestea, pentru a nu
îngreuna înţelegerea materiei, vom urma şi noi structura menţionată, care este
deja consacrată în doctrina română.

17
C. Bulai, op.cit., p.172.
18
C. Mitrache, , Drept penal român. Partea generală, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1995, p.82.
19
Pentru amănunte privind structura incriminărilor, a se vedea M.K. Guiu, Basic Concepts of
Criminal Law and Setting up Incriminating Norms, Journal of Politics and Law, vol. 5, no.1
(2012), Canadian Center of Science and Education.
 TITLUL II

INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

CONSIDERAŢII GENERALE
Titlul II din Partea specială a noului Cod penal grupează infracţiunile
contra patrimoniului, respectiv cele mai grave fapte, comise prin violenţă sau
fraudă (aut vi aut fraude delinquitur), susceptibile să aducă atingere
patrimoniului unei persoane.
Asemenea fapte pot să afecteze un patrimoniu, în două modalităţi: fie prin
diminuarea nelegală a activului, fie prin mărirea nelegală a pasivului. Pentru a
înţelege această afirmaţie, este suficient să ţinem seama că, pe de o parte,
patrimoniul reprezintă „o universalitate juridică, ansamblul drepturilor
subiective şi obligaţiilor care se pot transforma în bani şi se pot transmite” 20, iar,
pe de altă parte, că orice patrimoniu are două componente, anume activul
patrimonial (totalitatea drepturilor reale sau de creanţă incluse în acel
patrimoniu) şi pasivul patrimonial (totalitatea obligaţiilor de plată incluse în acel
patrimoniu). De unde rezultă că un prejudiciu patrimonial poate fi produs nu
numai prin diminuarea activului, respectiv prin atingerea adusă unui drept
patrimonial, ci şi prin mărirea pasivului, respectiv prin împovărarea titularului
cu o obligaţie patrimonială nedatorată.
Spre deosebire de Codul penal anterior, în care grupul infracţiunilor
contra patrimoniului nu cuprindea diviziuni sau subdiviziuni, în noul Cod penal
apare o clasificare a acestora. Mai exact, în noul Cod penal, infracţiunile contra
patrimoniului sunt divizate în cinci capitole.
Capitolul I, intitulat ”Furtul”, include dispoziţiile înscrise în art.228-232
C.pen. Primele trei dispoziţii definesc ”Furtul” (art.228), ”Furtul calificat”
(art.229) şi ”Furtul în scop de folosinţă” (art.230). Dispoziţia din art.231 C.pen.
stabileşte o regulă de ordin procedural, potrivit căreia furtul se pedepseşte la
plângerea prealabilă a victimei, în caz că fapta s-a săvârşit împotriva unor
membrii de familie, de către un minor în paguba tutorelui, de către cel care
locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta. În ce
priveşte dispoziţia înscrisă în art.232 C.pen., aceasta incriminează tentativa la
infracţiunile de furt.
Capitolul II, intitulat ”Tâlhăria şi pirateria”, include dispoziţiile înscrise în
art.233-237 C.pen. Primele patru dispoziţii definesc ”Tâlhăria” (art.233),
”Tâlhăria calificată” (art.234), ”Pirateria” (art.235) şi ”Tâlhăria şi pirateria

20
M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura All, 1995, p. 210.
urmată de moartea victimei” (art.236). Ultima dispoziţie, cea înscrisă în art.237
C.pen. incriminează tentativa la infracţiunile prevăzute în art.233-235.
Capitolul III este intitulat ”Infracţiuni contra patrimoniului prin
nesocotirea încrederii”. În această categorie au fost incluse următoarele
infracţiuni: ”Abuzul de încredere” (art.238), ”Abuzul de încredere prin fraudarea
creditorilor” (art.239), ”Bancruta simplă” (art.240), ”Bancruta frauduloasă”
(art.241), ”Gestiunea frauduloasă” (art.242), ”Însuşirea bunului găsit sau ajuns
din eroare la făptuitor” (art.243), ”Înşelăciunea” (art.244), ”Înşelăciunea privind
asigurările” (art.245), ”Deturnarea licitaţiilor publice” (art.246) şi ”Exploatarea
patrimonială a unei persoane vulnerabile” (art.247). Ultima dispoziţie, cea
înscrisă în art.248, incriminează tentativa la infracţiunile prevăzute în art.239
alin.1, art.241 şi art.244-247.
Capitolul IV este intitulat ”Fraude comise prin sisteme informatice şi
mijloace de plată electronice”. În această categorie au fost incluse trei
infracţiuni, anume ”Frauda informatică” (art.249), ”Efectuarea de operaţiuni
financiare în mod fraudulos” (art.250) şi ”Acceptarea operaţiunilor financiare
efectuate în mod fraudulos” (art.251). Ultima dispoziţie, cea înscrisă în art.252,
incriminează tentativa la aceste infracţiuni.
Capitolul V se intitulează “Distrugerea şi tulburarea de posesie” şi
cuprinde patru infracţiuni: ”Distrugerea” (art.253), ”Distrugerea calificată”
(art.254), ”Distrugerea din culpă” (art.255) şi ”Tulburarea de posesie” (art.256).
În opinia noastră, această divizare a infracţiunilor contra patrimoniului
suscită mari discuţii. După cum se arată în expunerea de motive, legiuitorul
noului Cod penal a procedat astfel, exclusiv în considerarea faptului că şi în
codurile penale ale altor state membre ale Uniunii Europene apar asemenea
diviziuni. Însă, o clasificare se justifică numai atunci când ea are la bază un
criteriu precis şi logic, care permite integrarea fiecărei diviziuni într-un sistem
teoretic unitar, construit metodic; or, clasificarea în discuţie se bazează pe
criterii variate, fără nicio legătură între ele, astfel că diversele diviziuni nu
formează un tot unitar.
 Capitolul I - FURTUL

1. FURTUL

1.1. Concept
Potrivit art.228 alin.(1) C.pen., infracţiunea de furt constă în luarea unui
bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în
scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.
Potrivit art.228 alin.(2) C.pen., fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine
în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se
găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.
În fine, potrivit art.228 alin.(3), se consideră bunuri mobile şi înscrisurile,
energia electrică, precum şi orice alt fel de energie care are valoare economică.
În Codul penal anterior, infracţiunea de furt era prevăzută, cu un conţinut
aproape identic, în art.208. În principiu, noul Cod penal s-a limitat să reducă
limitele speciale ale pedepsei.
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic. Doctrina română actuală susţine unanim că
infracţiunea de furt asigură protecţie unor relaţii patrimoniale, anume posesiei
sau detenţiei bunurilor mobile21. În această concepţie, furtul asigură protecţie nu
doar posesiei de bună-credinţă ori detenţiei legale, ci şi, în egală măsură,
posesiei de rea-credinţă ori detenţiei ilegale. Aşa cum s-a arătat, în ultimă
instanţă, incriminarea protejează o simplă situaţie de fapt, constând în
”apartenenţa fizică a unui bun mobil la un anumit patrimoniu”22. De unde au
decurs două idei, binecunoscute, anume ideea că proprietarul poate fi tras la
răspundere pentru furt şi ideea că este hoţ şi acela care fură de la alt hoţ.
Totuşi, în alte doctrine, există mari controverse, cu privire la obiectul
juridic al infracţiunii de furt, iar asemenea idei sunt frecvent criticate.
Pentru a explica cum s-a ajuns la această situaţie, se impune să arătăm că,
în virtutea unei convingeri străvechi, primele doctrine penale au considerat că
furtul asigură protecţie dreptului de proprietate – aşa cum dovedeşte faptul că
cele dintâi coduri moderne (francez, prusian, austriac, bavarez, ungar, român
etc.) au înscris furtul printre infracţiunile contra proprietăţii.
21
A se vedea V. Dongoroz, Furtul, în ”Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea specială” de V. Dongoroz ş.a., vol. III, Editura Acadmiei Române, Bucureşti, 1971,
p.458; O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi presă
”Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, p.216 ş.a.
22
A. Filipaş, Furtul, în ”Drept penal român” de C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş,
Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1997, p.286.
 Totuşi, în secolul al XIX-lea, o parte a doctrinei (în special, doctrina
italiană) a început să critice această concepţie, susţinând că obiectul protecţiei nu
trebuie limitat la dreptul de proprietate, ci trebuie să includă orice posesie
legitimă, fără a interesa dacă posesorul este sau nu proprietar23.
Ca urmare, cu timpul, majoritatea legislaţiilor a renunţat la denumirea de
”infracţiuni contra proprietăţii”, înlocuind-o cu alte denumiri, mai puţin
restrictive – de exemplu, spre deosebire de Codul penal român din 1865, în care
furtul (art.306) era cuprins sub denumirea generică de ”Crime şi delicte contra
proprietăţilor”, Codul penal român din 1937 a cuprins furtul (art.524) sub
denumirea, mult mai largă, de ”Crime şi delicte contra patrimoniului”.
Dar, schimbările terminologice operate nu au reuşit să pună capăt
disputelor.
O primă chestiune controversată priveşte posibilitatea unui ”furt al lucrului
propriu” - furtum rei propriae. Nimeni nu neagă posibilitatea unui furt comis
între coproprietari, dar există mulţi specialişti care neagă posibilitatea unui furt
comis de un proprietar în dauna unui neproprietar. Asupra acestei chestiuni, vom
reveni ceva mai departe, atunci când vom analiza cerinţa ca bunul să aparţină
altuia.
O altă chestiune controversată priveşte posibilitatea de a proteja o ”stare de
fapt” contrară legii (posesie de rea-credinţă ori detenţie ilegală). Deşi unele
legislaţii (italiană, română etc.) au consfinţit de multă vreme această posibilitate,
totuşi, în Occident, mulţi autori contestă legitimitatea protecţiei acordate unei
simple ”stări de fapt”, susţinând că obiectul de protecţie al furtului trebuie să fie
restrâns la ”stările de drept”, care corespund unor drepturi reale (proprietate, uz
etc.) sau unor drepturi de creanţă24. În Italia, această opinie se bucură de o tot
mai largă susţinere şi, după cât se pare, singurul motiv pentru care legea nu a
fost încă modificată rezidă în temerea comună că, limitând protecţia la o ”stare
de drept” (posesie de bună-credinţă ori detenţie legală), nu s-ar mai putea
concepe un furtum rei propriae, astfel că sustragerea propriului lucru ar rămâne
nepedepsită.
Însă, în opinia noastră, temerea menţionată este nejustificată. În pofida
aparenţelor, se poate concepe un furtum rei propriae şi în caz că incriminarea ar
asigura protecţie, în mod exclusiv, ”stărilor de drept” (posesiei de bună-credinţă
sau detenţiei legale).
Concluzia contrară a fost dedusă din două premise, anume ţinând seama de
faptul că un furtum rei propriae este posibil, numai în caz că proprietarul a cedat
altuia posesia sau detenţia lucrului, ca şi de faptul că dreptul civil defineşte
posesia şi detenţia ca simple ”stări de fapt”. Aşa cum se ştie, în concepţia

23
A se vedea Tr. Pop, Comentare la art.524, în ”Codul penal Carol al II-lea adnotat.
Partea specială”, vol. III, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1937, p.401; în acelaşi sens Fr.
Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte speciale I, Giuffre Editore, Milano, 1996, p.285.
24
A se vedea G. Fiandaca, E. Musco, I delitti contro il patrimonio, în „Diritto penale.
Parte speciale”, vol. II, Zanichelli Editore, Bologna, 1996, p.50-53.
doctrinei civile majoritare, posesia, la fel ca şi detenţia, reprezintă o „stare de
fapt, constând în stăpânirea lucrului”25, iar diferenţa între posesie şi detenţie se
rezumă la un element intenţional diferit: elementul subiectiv al posesiei constă
în animus domini, adică în intenţia de a deţine pentru sine, în timp ce elementul
subiectiv al detenţiei constă în animus detinendi, adică în intenţia de a deţine
pentru altul - care ar avea drept consecinţă transformarea posesiei într-o detenţie
precară.
Dar, după cum am mai sesizat26, această teorie, cunoscută sub denumirea
de ”teoria subiectivă a posesiei”, este profund greşită. De altfel, ea a fost deja
supusă criticii. Este binecunoscut faptul că, împotriva acestei teorii, Rudolf von
Ihering a formulat ”teoria obiectivă a posesiei”, arătând că distincţia între
posesie şi detenţie decurge din lege, iar nu dintr-un element subiectiv diferit -
fiindcă voinţa personală a agentului nu poate avea o asemenea putere arbitrară.
Totuşi, explicaţiile lui Ihering nu au fost, se pare, suficient de
convingătoare, din moment ce aşa-numita ”teorie subiectivă a posesiei” se
menţine şi azi. De aceea, pentru a combate această teorie, ne vom îndrepta
criticile într-o altă direcţie, anume împotriva definiţiei posesiei şi detenţiei ca
”stări de fapt, constând în stăpânirea lucrului”.
Vom începe prin a reaminti că dreptul civil clasifică izvoarele raporturilor
juridice, în raport cu natura lor, în două categorii: evenimente (fapte naturale) şi
acţiuni omeneşti27. Or, examinată din perspectiva clasificării menţionate, o atare
definiţie lasă să se înţeleagă că posesia şi detenţia s-ar încadra în categoria
evenimentelor, a faptelor naturale – ceea ce, în mod evident, este fals. O logică
elementară ne arată că posesia şi detenţia sunt acţiuni omeneşti, nicidecum fapte
naturale sau ”stări de fapt”. În plus, aceeaşi logică ne arată că, fiind vorba de
acţiuni omeneşti, nu putem vorbi într-un mod indiferent despre posesie şi
detenţie; dimpotrivă, este necesar să facem o netă distincţie actele legale (licite)
de posesie sau detenţie şi cele ilegale (ilicite), urmând să acordăm protecţie, în
mod exclusiv, celor dintâi (actelor licite).
Ca urmare, ar fi absolut necesară o intervenţie legislativă, care să pună
capăt protecţiei pe care infracţiunea de furt o asigură actelor ilicite de posesie
sau detenţie.
În susţinerea acestei necesităţi, se pot aduce şi alte argumente. De exemplu,
se poate invoca faptul că o acţiune ilicită nu poate fi socotită o ”valoare socială”,
care să merite a fi protejată; o acţiune ilicită rămâne o non-valoare socială şi deci
nu poate să devină ”obiect juridic” al vreunei infracţiuni. Sau, se poate invoca
faptul că furtul este înscris printre infracţiunile contra patrimoniului, în timp ce
fapta aceluia care fură de la un alt hoţ nu aduce nicio atingere patrimoniului

25
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Bucureşti, 1980, p. 235.
26
K. Guiu, A. Voicu, Drept penal. Partea specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2010, p.179-181.
27
A se vedea A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil,
Universitatea din Bucureşti, 1980, p.176.
primului hoţ (niciun drept nu se poate naşte dintr-un fapt ilicit); fapta celui de-al
doilea hoţ ar putea fi pedepsită, eventual, ca o infracţiune contra înfăptuirii
justiţiei (de exemplu, tăinuire).
Cu toate acestea, este aproape sigur că legiuitorul nu va decide să excludă
din sfera protecţiei penale actele ilicite de posesie sau detenţie, atât timp cât, din
cauza confuziilor care domnesc asupra conţinutului noţiunilor juridice de
posesie şi detenţie, este foarte dificil sau chiar imposibil de a trasa cu precizie
linia care separă actele licite de cele ilicite.
Este deci necesar să încercăm a aduce unele clarificări, în această privinţă.
Vom sesiza, pentru început, că noţiunile de ”posesie” şi ”detenţie” sunt
folosite atât într-un sens comun, cât şi într-un sens juridic.
În limbajul comun, cele două noţiuni au acelaşi înţeles (sunt sinonime) şi
desemnează stăpânirea sau puterea exercitată de om asupra unui lucru oarecare,
fără a interesa dacă această stăpânire este sau nu legală, ori dacă lucrul stăpânit
are sau nu vreo valoare.
În limbajul juridic, în schimb, cele două noţiuni au suportat numeroase
modificări, atât în ce priveşte obiectul la care se referă, cât şi în ce priveşte sfera
şi conţinutul lor - de exemplu, sub aspectul obiectului, observăm că posesia şi
detenţia juridică nu mai privesc orice lucru, ci doar lucrurile care se află în
comerţ, care au o valoare economică şi care, din acest motiv, sunt calificate
drept ”bunuri”; sau, sub aspectul sferei lor, observăm că posesia şi detenţia
juridică nu se mai pot exercita oricum, la întâmplare, ci numai în condiţiile
stabilite de lege; cu alte cuvinte, în drept, prerogativele unui posesor sau
detentor nu mai sunt nelimitate, ci sunt precis stabilite de lege.
Sub aspectul conţinutului, se impune să sesizăm două aspecte.
Mai întâi, trebuie să sesizăm că există doar trei categorii de acte juridice
care pot intra în conţinutul posesiei ori, după caz, al detenţiei, şi anume: acte de
conservare (menite să preîntâmpine pierderea bunului), acte de administrare
(folosirea, exploatarea sau valorificarea bunului) şi acte de dispoziţie
(înstrăinarea bunului sau grevarea lui cu sarcini).28 Cu alte cuvinte, conţinutul
juridic al posesiei ori detenţiei se reduce la acte care joacă un anumit rol în
protecţia bunurilor ori a patrimoniului.
Iar apoi, trebuie să sesizăm că, în drept, noţiunea de ”detenţie” a devenit o
noţiune specie, în timp ce noţiunea de ”posesie” a devenit o noţiune gen
supraordinată, care o include în sine pe aceea de ”detenţie”, dar fără a se reduce
la ea - ceea ce înseamnă, în definitiv, că se poate concepe un detentor lipsit de
posesie, dar nu se poate concepe un posesor lipsit de detenţia lucrului.
Totuşi, mai înainte de a arăta în ce constă diferenţa de conţinut între
posesie şi detenţie, mai trebuie să sesizăm un fapt, anume că posesia şi detenţia
au atât un conţinut esenţial (obligatoriu şi fix), cât şi un conţinut neesenţial
(facultativ şi variabil).

28
A se vedea A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., p.196.
 În cazul detenţiei, conţinutul esenţial (obligatoriu) constă în prerogativa de
a primi şi păstra bunul, iar conţinutul neesenţial (facultativ) constă în
prerogativa de a îndeplini acte de conservare, inclusiv de transport.
În cazul posesiei, conţinutul esenţial (obligatoriu) constă în prerogativa de
a folosi, de a întrebuinţa sau de a exploata bunul – care o implică pe aceea de a
deţine bunul (posesorul poate folosi bunul, numai dacă îl deţine). În ce priveşte
conţinutul neesenţial (facultativ) al posesiei, acesta diferă de la un drept real la
altul, iar, din acest motiv, a devenit necesar să se facă distincţie între proprietate
şi dezmembrămintele acesteia (superficie, uzufruct, uz, abitaţie, servitute). În
cazul drepturilor de abitaţie şi servitute, conţinutul posesiei se rezumă la
conţinutul esenţial (obligatoriu), respectiv la prerogativa de a folosi bunul; în
schimb, în cazul drepturilor de uz, uzufruct şi superficie, apare şi un conţinut
neesenţial (facultativ şi variabil), care constă, de exemplu, în prerogativa de a
culege fructele ori în prerogativa de a înstrăina dreptul sau bunul. În cazul
dreptului de proprietate, posesia are cel mai larg conţinut – căci proprietarul are
dreptul să îndeplinească atât acte de conservare şi de administrare (folosire) a
bunului, cât şi orice acte de dispoziţie.
Prin urmare, putem reţine, în sinteză, că, în timp ce detenţia reprezintă o
prerogativă comună tuturor drepturilor patrimoniale (ea serveşte drept criteriu al
clasificării drepturilor subiective în drepturi patrimoniale şi drepturi
nepatrimoniale), posesia reprezintă o prerogativă specifică drepturilor reale.
Însă, simpla detenţie conferă titularului doar un drept de creanţă, iar nicidecum
un drept real, aşa cum se deduce din unele explicaţii teoretice (transportatorul
bunului, de exemplu, are doar un drept de creanţă, deoarece, în regulă generală,
el nu are dreptul de a se folosi de bun). Trebuie să subliniem deci că este exclusă
existenţa unui drept real, atât timp cât detentorul nu are şi prerogativa de a folosi
bunul (creditorul gajist, de exemplu, nu are dreptul de a folosi bunul, astfel că, în
mod greşit, art.916 alin.2 din noul Cod civil român defineşte gajul şi celelalte
garanţii reale ca ”drepturi reale”).
În fine, revenind la chestiunea obiectului juridic al infracţiunii de furt,
putem sesiza că, întrucât detenţia este o prerogativă comună tuturor drepturilor
patrimoniale şi întrucât ea reprezintă, totodată, o cerinţă minimă obligatorie (o
condiţie sine qua non) a posesiei, legiuitorul român ar putea să nu se mai refere,
alternativ, la posesie sau detenţie, ci să limiteze obiectul de protecţie al furtului
la detenţie, aşa cum a procedat şi legiuitorul italian (textul italian pretinde doar
ca bunul să se afle „în detenţia altuia”). Cu toate acestea, pentru considerentele
anterior expuse, legiuitorul ar trebui să prevadă, în mod expres, că este necesar
ca bunul să se afle în detenţia legitimă a altuia, renunţând astfel să mai acorde
protecţie actelor ilicite de detenţie .
b) Obiectul material
 Infracţiunea de furt are ca obiect material un bun mobil. În ce priveşte
bunurile imobile, acestea nu pot constitui obiect material al infracţiunii de furt29.
Totuşi, pot constitui obiect material al furtului părţi dintr-un imobil, devenite
bunuri mobile prin detaşare – de exemplu, uşile, ferestrele sau cărămizile
detaşate dintr-o casă; sau, arborii ori recoltele, după ce au fost desprinse de sol,
precum şi fructele, după ce au fost desprinse de tulpini.
În conformitate cu dispoziţia înscrisă în art.228 alin.(3) C.pen., furtul poate
avea ca obiect material şi orice energie care are valoare economică (energie
electrică, termică, nucleară etc.) precum şi înscrisuri (un manuscris, un act de
identitate, un registru, o chitanţă, o fotografie etc.), chiar dacă valoarea lor
economică ar fi neînsemnată, limitată la preţul materialului (hârtie, papirus,
pânză etc).
Totuşi, dispoziţia care incriminează furtul nu se poate aplica, în caz că
legea incriminează distinct sustragerea anumitor înscrisuri. Într-un asemenea
caz, trebuie să se acorde prioritate dispoziţiilor speciale, în virtutea regulii
specialia generalibus derogant – de exemplu, dacă furtul are ca obiect material
o scrisoare, fapta va constitui infracţiunea de violarea secretului corespondenţei
(art.302 C.pen.); sau, dacă furtul are ca obiect material un înscris emis sau
adresat unui organ judiciar, necesar soluţionării unei cauze, fapta va constitui
infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri (art.275
C.pen.); ori, dacă furtul are ca obiect material un înscris aflat în păstrarea sau
deţinerea unei autorităţi publice ori a altei persoane juridice de drept public,
fapta va constitui infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri (art.259
C.pen.).
Trebuie subliniat că nu pot constitui obiect material al niciunei infracţiuni
contra patrimoniului – deci, nici al furtului – două categorii de bunuri, şi anume:
a) res nullius, adică bunurile care nu aparţin nimănui (sau, mai bine spus, care
aparţin tuturor) - de exemplu, apa de izvor care nu a intrat în posesia nimănui,
albinele, păsările, peştii ori animalele aflate în habitatul lor natural, în limitele şi
condiţiile prevăzute de lege; b) res derelictae, adică bunurile abandonate de
către proprietarii lor.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de furt nu este calificat. Acesta
poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a
răspunde penal.
Subiect activ nemijlocit poate fi chiar proprietarul bunului, dacă, la
momentul săvârşirii faptei, bunul se găsea în ”posesia sau detenţia legitimă a
altei persoane” [art.228 alin.(2) C.pen.] - de unde rezultă, per a contrario, că nu
există infracţiune de furt, dacă proprietarul ia bunul din detenţia unui hoţ, fără
29
A se vedea V. Dongoroz., op.cit., p.463; în acelaşi sens, a se vedea D. Lucinescu,
Furtul, în ”Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială” de T. Vasiliu ş.a., vol.I, Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, 1975, p. 256; Gh. Diaconescu ş.a., Drept penal. Partea specială,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p.134.
să-i ceară consimţământul (fiindcă hoţul nu are detenţia legitimă a bunului, aşa
cum pretinde alin.2 al art.228 C.pen.).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv al infracţiunii de furt poate fi orice persoană, fizică sau
juridică.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. În codul nostru, elementul material al infracţiunii
de furt este descris ca luarea unui bun mobil.
Termenul ”luarea” desemnează o acţiune de schimbare sau modificare a
locului în care se află bunul mobil (bunul este ridicat, deplasat etc.)
În principiu, acţiunea de luare poate fi realizată prin orice mijloace: prin
forţa proprie, cu ajutorul unor mijloace mecanice sau a unui animal dresat. Însă,
furtul nu poate fi comis prin violenţă fizică sau psihică (ameninţare) – deoarece,
în caz contrar, fapta constituie tâlhărie.
Potrivit definiţiei înscrise în art.228 C.pen., acţiunea menţionată devine
infracţiune de furt, dacă sunt îndeplinite patru cerinţe esenţiale, şi anume:
- bunul să aparţină altuia;
- bunul să se afle în posesia sau detenţia victimei;
- bunul să fie luat fără consimţământul posesorului sau detentorului;
- bunul să fie luat în scopul însuşirii pe nedrept30.
Prima cerinţă esenţială este aceea ca bunul să aparţină altuia.
Cu privire la această cerinţă, am arătat deja că există o controversă.
O parte a doctrinei consideră că bunul aparţine altuia, atunci când el este
proprietatea altuia31. În această concepţie, este exclusă posibilitatea unui furt al
lucrului propriu, astfel că proprietarul nu poate fi făcut răspunzător pentru furt -
rei nostrae furtum facere non possumus. De la această regulă, unii autori admit
totuşi o excepţie, anume în caz că proprietarul sustrage bunul de la un
coproprietar sau comoştenitor.
O altă parte a doctrinei consideră că bunul aparţine altuia, atunci el se află
în posesia sau detenţia legitimă a altuia32. În această concepţie, dimpotrivă, este
admisă posibilitatea unui furt al lucrului propriu (furtum rei propriae) – de
exemplu, proprietarul poate fi făcut răspunzător pentru furt, dacă el sustrage
bunul dat în gaj creditorului; sau, dacă, anterior, el a constituit un drept de uz sau
de uzufruct în favoarea victimei; ori, dacă victima este un coproprietar. În acest
sens, în jurisprudenţa noastră s-a decis că răspunde pentru săvârşirea infracţiunii
de furt inculpatul care a sustras oile proprietatea sa, din oborul comunal, fiind

30
În literatura juridică străină, mulţi autori (Jescheck, Mantovani, Padovani ş.a.)
contestă afirmaţia că, în cazul furtului, scopul ar aparţine laturii subiective a infracţiunii; după
aceşti autori, scopul caracterizează acţiunea, deci aparţine laturii obiective a infracţiunii.
31
În acest sens, a se vedea A. Chaveau, F. Hélie, Théorie du Code pénal, tome
deuxième, Bruylant-Christophe, Bruxelles, 1865, p.251-252.
32
În acest sens, a se vedea Tr. Pop, op.cit., p.411.
aduse acolo întrucât fuseseră găsite păscând pe terenul unei unităţi agricole, care
urma să fie despăgubită.33 (în speţă, unitatea agricolă avea un drept de retenţie,
cu privire la animalele găsite pe terenul său şi care îi cauzaseră prejudicii).
Începând din anul 1937 (când a intrat în vigoare Codul penal Carol al II-
lea), legislaţia română consacră această din urmă concepţie, pe care o
considerăm justificată. Dar, din păcate, urmând exemplul legiuitorului italian,
legiuitorul român a adus acestei concepţii o modificare, în sensul că el a limitat
cerinţa ca posesia sau detenţia să aibă caracter legal, să fie ”legitimă” (art.228
alin.2 C.pen.) la un singur caz, acela în care furtul se săvârşeşte de însuşi
proprietarul bunului; în celelalte cazuri, această cerinţă nu mai operează (fapta
se consideră furt, chiar dacă posesia sau detenţia exercitată de victimă este
nelegală) – ceea ce, cum am arătat, constituie o eroare.
A doua cerinţă esenţială este aceea ca, la momentul infracţiunii, bunul
mobil să se afle în posesia sau detenţia victimei.
În legătură cu această cerinţă, se impun două precizări.
Mai întâi, trebuie să arătăm că, din această cerinţă, nu trebuie să se
înţeleagă că victima trebuie să aibă întotdeauna bunul lângă ea (de exemplu, în
bagajul de mână) sau să-l păstreze într-un loc asupra căruia ea are un drept real
(proprietate, abitaţie etc)34. În drept, nu interesează locul unde se află bunul, ci
doar faptul că victima exercită asupra lui prerogative specifice detenţiei sau
posesiei (păstrează bunul şi se îngrijeşte de el, îl foloseşte ori obţine un profit de
pe urma lui)35. Mai mult, jurisprudenţa a admis, uneori, că poate să existe
detenţie, chiar fără a şti acest lucru – de exemplu, s-a decis că răspunde pentru
furt şi acela care ia peştii prinşi în vârşa altuia, chiar dacă proprietarul vârşei nu
avea cunoştinţă de prinderea peştilor.36
Apoi, trebuie să arătăm că, prin această cerinţă, furtul se deosebeşte de alte
infracţiuni, având un conţinut asemănător. De exemplu, în virtutea acestei
cerinţe, putem deosebi infracţiunea de furt de infracţiunea de abuz de încredere
(art.238 C.pen.), în care se cere, dimpotrivă, ca bunul mobil să se afle, la
momentul săvârşirii faptei, în detenţia legală a făptuitorului (pentru existenţa
infracţiunii de abuz de încredere, se cere ca bunul să fie deţinut de făptuitor, în
baza unui titlu, a unui raport juridic). De unde se înţelege că va exista o
infracţiune de furt, dacă făptuitorul preia, în mod ilegal, detenţia bunului mobil;
însă, dacă făptuitorul deţine legal bunul şi converteşte, fără drept, simpla
detenţie într-o veritabilă posesie, va exista o infracţiune de abuz de încredere.

33
Trib. Mureş, dec. pen. 144/1967, publicată în”Revista română de drept” nr.4/1969 -
decizia este citată de G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, vol. III, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 109.
34
În acelaşi sens, a se vedea G. Antoniu, Ocrotirea penală a patrimoniului în dreptul
comparat, în ”Revista de Drept Penal”, nr.2/2001, p.126.
35
În acelaşi sens, a se vedea Tr. Pop, op.cit., p.411.
36
Tribunalul Suprem, S. pen., Deciziile din 1 decembrie 1855 şi 19 martie 1858 –
deciziile sunt citate de P. Pastion, M. Papadopolu, op.cit., p.544.
 Din păcate, jurisprudenţa continuă să întâmpine dificultăţi în delimitarea
acestor două infracţiuni, iar cauza acestei situaţii rezidă în faptul că, urmând
exemplul doctrinei franceze, doctrina noastră penală admite că ar exista şi o
„detenţie pur materială” (un simplu „contact material” cu bunul), concepută ca
un tertium genus, o situaţie aparte, în care detenţia făptuitorului nu ar fi nici
legală, nici nelegală.
După cum arată un autor francez37, o asemenea ”detenţie” ar corespunde
situaţiilor în care, deşi există „o încredinţare a bunului” – ceea ce înseamnă că
victima a remis, voluntar, bunul făptuitorului – totuşi, nu s-ar putea vorbi de un
veritabil contract intervenit între părţi, care să justifice răspunderea făptuitorului
pentru abuz de încredere. Drept urmare, în această concepţie, răspunde pentru
furt, iar nu pentru abuz de încredere, acela care, într-un loc public (gară,
restaurant etc.), îşi însuşeşte bunul care i-a fost încredinţat temporar de victimă,
spre pază38; sau, clientul care îşi însuşeşte bunul pe care vânzătorul i l-a
încredinţat, pentru a-l examina sau pentru a-l încerca; ori, salariatul care îşi
însuşeşte materialele ce i-au fost încredinţate de unitate, pentru a le folosi în
procesul de muncă.
Împotriva conceptului de „detenţie pur materială” („contact material”),
acelaşi autor observa, cu îndreptăţire, că acesta nu este câtuşi de puţin necesar.
Din moment ce remiterea lucrului a fost „acceptată” de victimă, în condiţiile
prevăzute de Codul civil, înseamnă că remiterea a avut loc în cadrul unui raport
juridic intervenit între victimă şi făptuitor; iar, aşa fiind, se poate afirma, fără
dificultăţi, existenţa infracţiunii de abuz de încredere în toate aceste situaţii, în
care „jurisprudenţa clasică reţine când furt, când abuz de încredere, după criterii
care nu sunt tocmai clare.”39
În ce ne priveşte, împărtăşind întrutotul această opinie, am adăuga totuşi
două observaţii. Prima observaţie este aceea că, logic, detenţia poate fi numai
licită sau ilicită şi, prin urmare, nu există decât această alternativă: fie bunul a
intrat, în mod nelegal, în detenţia făptuitorul şi, în acest caz, discutăm despre o
infracţiune de furt; fie bunul a intrat, în mod legal, în detenţia făptuitorul şi, în
acest caz, discutăm despre o infracţiune de abuz de încredere; o a treia
posibilitate este exclusă (tertium non datur). A doua observaţie este aceea că,
pentru naşterea unui raport juridic, nu este deloc necesar ca părţile să încheie un
act scris sau, în general, să acţioneze cu intenţia manifestă de a produce efecte
juridice40. Asemenea efecte se produc automat, în virtutea legii, ori de câte ori
apare o relaţie socială (între oameni) şi aceasta, deoarece nu există nicio relaţie

37
Ph. Conte, Droit pénal spécial, Litec, Paris, 2003, p. 320 – 321.
38
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa română - a se vedea, de exemplu, Trib. Bucureşti,
Dec. nr. 670/1981, publicată de V. Papadopol, Şt. Daneş, în Repertoriu de practică judiciară
în materie penală pe anii 1981-1985, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989,
p.123.
39
Ph. Conte, op.cit., p. 321.
40
A se vedea M. Djuvara, op.cit., p. 166.
socială care să scape aprecierii juridice. Aşa cum s-a sesizat deja41, o eventuală
manifestare de voinţă a părţilor nu face altceva decât să întărească voinţa
legiuitorului, conferind raportului juridic un dublu caracter voliţional.
A treia cerinţă esenţială este aceea ca bunul mobil să fie luat fără
consimţământul posesorului sau detentorului.
Cu privire la această cerinţă, se impun două serii de observaţii.
Prima serie se referă la ceea ce înţelege prin ”consimţământ” şi, respectiv,
prin ”lipsa de consimţământ”. Sub acest aspect, cea dintâi observaţie este aceea
că, pentru a fi considerat valabil, consimţământul trebuie să emane de la o
persoană care are capacitate legală. În consecinţă, nu există consimţământ (fapta
constituie furt), dacă lucrul a fost luat din detenţia unui minor ori a unui
iresponsabil, chiar cu acordul acestuia – de exemplu, s-a decis că răspunde
pentru furt acela care ia bunul, având consimţământul unui copil, fiindcă
minorul nu are capacitatea de a consimţi la luarea lucrului.42 A doua observaţie
este aceea că, pentru a fi considerat valabil, consimţământul trebuie să se refere
anume la lucrul luat de agent; un consimţământ dat pentru alte lucruri nu este
valabil şi nu înlătură existenţa infracţiunii. A treia observaţie este aceea că
pentru a fi considerat valabil, consimţământul trebuie să fie anterior sau
concomitent faptei; o ratificare subsecventă faptei nu înlătură existenţa
infracţiunii43. A patra observaţie este aceea că, pentru a fi considerat valabil,
consimţământul trebuie să emane de la posesor sau detentor; acordul dat de
proprietar nu înlătură existenţa infracţiunii (fapta constituie furt), dacă, la
momentul săvârşirii faptei, lucrul se afla în posesia sau detenţia legitimă a unui
terţ (într-un asemenea caz, proprietar poate fi făcut răspunzător, pentru instigare
ori complicitate morală la furt). A cincea observaţie este aceea că se consideră
valabil nu numai un consimţământ expres formulat, ci şi un consimţământ tacit,
care rezultă din fapte concludente - de exemplu, se poate vorbi de un
consimţământ tacit, dacă victima, fiind de faţă, nu şi-a exprimat în niciun fel
dezacordul, cu privire la luarea lucrului de către făptuitor44.
A doua serie de observaţii se referă la justificarea acestei cerinţe. Vom
începe prin a observa că definiţiile moderne ale furtului au avut ca sursă de
inspiraţie dreptul roman, în care furtul era înţeles ca o sustragere frauduloasă
(contrectatio fraudulosa). Totuşi, atunci când s-a pus problema de a explica în
ce constă caracterul ”fraudulos” al sustragerii, doctrina penală s-a împărţit. O
parte a acesteia a considerat că sustragerea are caracter fraudulos, ori de câte ori
făptuitorul acţionează cu intenţia de a-şi însuşi lucrul altuia (potrivit acestei
opinii, caracterul fraudulos al sustragerii decurgea, aşadar, din scopul ilicit
urmărit de făptuitor). O altă parte a doctrinei a considerat că sustragerea are

41
A se vedea A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., p. 97-98.
42
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. din 18 iunie 1857 - decizia este citată de P. Pastion,
M. Papadopolu, op.cit., p.544.
43
A se vedea Tr. Pop, op.cit., p.417.
44
Ibidem, p.414.
caracter fraudulos, ori de câte ori bunul mobil a fost luat pe nedrept (potrivit
acestei opinii, caracterul fraudulos al sustragerii decurgea, aşadar, din ilicitul
acţiunii). Iar, fiindcă ambele opinii păreau îndreptăţite, legiuitorul Codului penal
român din 1865 a încercat să le împace: deşi a preluat definiţia furtului din
Codul penal prusian (art.215), care consacra prima opinie, totuşi, el a adus
acestei definiţii o completare, prin care dădea satisfacţie celeilalte opinii. Codul
penal prusian (art.215) definea furtul ca luarea unui lucru mişcător al altuia, în
scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, în timp ce Codul penal român din 1865
(art.306) definea furtul ca luarea, pe ascuns, a unui lucru mişcător al altuia, în
scopul de a şi-l însuşi pe nedrept (art.306)45. Pe scurt, spre deosebire de definiţia
prusiană, definiţia română cuprindea o cerinţă în plus, aceea ca fapta să aibă
caracter clandestin, să fi fost săvârşită ”pe ascuns” şi, implicit, în mod nelegal.
Dar, din păcate, Codul penal român din 1937 a renunţat la cerinţa
clandestinităţii şi a înlocuit-o cu alta, care se menţine şi în prezent, anume ca
fapta să fie săvârşită ”fără consimţământul” posesorului sau detentorului. În
legătură cu nevoia acestei schimbări, s-a susţinut46 că vechea cerinţă, aceea ca
bunul să fie luat în mod clandestin (ocult) nu corespundea realităţii, deoarece
furtul se poate comite şi în mod manifest, la vedere, sub ochii proprietarului.
Totuşi, după părerea noastră, acest argument este discutabil. E drept că formula
”pe ascuns”, folosită în textul din 1865, era restrictivă şi de natură să înlăture,
uneori, în mod nejustificat, existenţa infracţiunii (de exemplu, existenţa
infracţiunii putea fi pusă la îndoială, în caz că hoţul fugea cu lucrul, sub privirile
proprietarului). Însă, acest impediment putea fi lesne înlăturat, înlocuind formula
”pe ascuns” cu aceea ”în mod clandestin” - care are un sens mai larg, denumind
o faptă interzisă şi care, totodată, este săvârşită în aşa fel, încât făptuitorul să-şi
poată asigura scăparea, să nu fie prins şi să scape de rigorile legii. După părerea
noastră, o atare formulă ar fi acoperit şi situaţiile anterior menţionate (când hoţul
şterpeleşte lucrul, sub privirile proprietarului).
Cât priveşte formula actuală (”fără consimţământ”), suntem de părere că
ea comportă neajunsuri mult mai mari. Pe de o parte, este evident că o atare
formulă nu acoperă şi situaţiile în care lucrul este luat împotriva voinţei
detentorului său, dar, în mod legal (de exemplu, pentru a executa un ordin legal
de sechestrare ori de confiscare). Într-un asemenea caz, existenţa infracţiunii
poate fi înlăturată, numai făcând apel la latura subiectivă, adică invocând lipsa
scopului de înşuşire pe nedrept – deşi, în realitate, aici nu există niciun scop de
înşuşire, nici dreaptă nici nedreaptă; cel care ia lucrul este un simplu funcţionar,
care urmăreşte doar să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu. Pe de altă parte, o
atare formulă poate constitui o sursă de erori judiciare, în condiţiile în care
doctrina nu subliniază îndeajuns faptul că, atunci când fapta se comite în
prezenţa detentorului, lipsa de împotrivire a acestuia echivalează cu un

45
A se vedea P. Pastion, M. Papadopolu, op.cit., p.545.
46
A se vedea Tr. Pop, op.cit., p.415.
consimţământ tacit (instanţele nu pot reţine existenţa infracţiunii de furt,
invocând, aşa cum s-a întâmplat uneori, faptul că victima nu a reacţionat,
deoarece i-a fost teamă – căci nu se poate admite ca o soluţie de condamnare să
se bazeze doar pe afirmaţiile victimei, nesusţinute de niciun alt mijloc de probă).
A patra cerinţă esenţială este aceea ca bunul să fi fost luat în scopul
însuşirii pe nedrept.
Această cerinţă ridică două chestiuni: aceea de a şti la ce se referă scopul
de însuşire pe nedrept (ce se înţelege prin însuşire nedreaptă); şi aceea de şti
prin ce se deosebeşte scopul de însuşire pe nedrept de scopul de folosire.
Cu privire la prima chestiune, explicaţiile teoretice nu sunt tocmai clare.
Cei mai mulţi autori arată că scopul de însuşire pe nedrept trebuie să însoţească
actul sustragerii, dar că nu este necesară realizarea lui efectivă, fiindcă scopul
furtului nu este îmbogăţirea, tragerea unui profit material, ci doar însuşirea sau
aproprierea lucrului47. Iar, de aici, unii autori48 trec direct la concluzii, arătând că
există furt şi în caz că făptuitorul a lăsat contravaloarea lucrului sustras
(eventual, chiar o valoare mai mare), în caz că banii sustraşi ar fi dăruiţi
săracilor etc.
Totuşi, dacă ţinem seama că termenul însuşire (sau deposedare)
desemnează trecerea posesiei de la victimă la făptuitor, putem deduce că
formula însuşire pe nedrept reprezintă doar o altă descriere a faptelor de furt,
potrivit căreia furtul este un act de preluare, fără drept, a posesiei (folosinţei)
unui lucru; iar, mergând mai departe, putem deduce că, în viziunea acestor
autori, formula scopul de însuşire pe nedrept desemnează doar faptul că agentul
a acţionat în mod conştient şi voluntar, urmărind anume să preia posesia
(folosinţa) lucrului.
Dar, într-un asemenea înţeles, cerinţa privitoare la scop nu se justifică. În
definiţia unei infracţiuni nu poate să figureze o cerinţă privitoare la scopul
imediat al faptei (în concret, acela de însuşire pe nedrept a bunului), fiindcă
existenţa scopului imediat dovedeşte un singur lucru, anume că agentul înţelege
şi voieşte ceea ce face. Cu alte cuvinte, a cuprinde în definiţia unei infracţiuni o
cerinţă privitoare la scopul imediat al faptei înseamnă a repeta, în mod inutil, o
condiţie generală de existenţă a infractorului, aceea ca agentul să fie o persoană
responsabilă. De unde se vede clar motivul pentru care, în conţinutul unei
infracţiuni, pot să figureze numai cerinţe privitoare la scopul mediat şi, implicit,
la anumite motive concrete ale acţiunii, considerate reprobabile (cum ar fi, de
exemplu, dorinţa de îmbogăţire).
Există însă şi alte argumente care se opun explicaţiilor menţionate. În
primul rând, este falsă afirmaţia că scopul furtului nu ar fi îmbogăţirea, obţinerea
unui profit material injust; în realitate, furtul a fost conceput întotdeauna ca un
mijloc de spoliere, de îmbogăţire nedreaptă, pe seama celor deposedaţi, ceea ce

47
A se vedea Tr. Pop, op.cit., p.417; în acelaşi sens, a se vedea A. Filipaş, op.cit., p.294.
48
Tr. Pop, op.cit., p.417; P. Pastion, M Papadopolu, op.cit., p.547.
şi explică de ce, în toate codurile penale, furtul este prezentat ca cea dintâi
infracţiune contra drepturilor patrimoniale. În al doilea rând, e vorba de un
argument de text: legea se referă, în mod expres, la scopul de însuşire pe
nedrept; or, explicaţiile menţionate tind să facă de prisos această cerinţă a legii
şi, totodată, să priveze instanţele de dreptul de a aprecia, de la caz la caz, dacă
însuşirea are sau nu caracter nedrept. În al treilea rând, asemenea explicaţii, cum
s-a observat, tind să absolutizeze argumentul că ”nimeni nu-şi poate face
dreptate singur”, ceea ce este greşit, fiindcă ”un asemenea argument poate
rezista numai acolo şi atunci când capacitatea de a proteja drepturile cetăţenilor
a atins un nivel care face inutilă orice intervenţie a persoanei în apărarea
propriilor interese”49.
În consecinţă, nu poate surprinde faptul că jurisprudenţa dominantă nu a
ţinut seama de asemenea explicaţii şi a interpretat cerinţa privitoare la scopul de
însuşire pe nedrept într-un sens diametral opus, considerând că făptuitorul poate
fi făcut răspunzător pentru furt, numai dacă el a urmărit obţinerea unui profit
material injust (în caz contrar, se consideră că nu există o însuşire nedreaptă şi,
aşadar, că nu există furt).
În acest sens, în jurisprudenţa noastră, s-a decis că nu există furt, dacă
inculpatul a luat lucrul spre a determina persoana vătămată să-i restituie un bun
deţinut pe nedrept50 ori să-i achite o datorie51; sau, dacă inculpatul a luat mai
multe obiecte de la persoana surprinsă cu soţia sa, pentru a le folosi ca probe în
procesul de divorţ52; ori, dacă, după ce a violat victima, inculpatul i-a luat
ceasul, spre a o determina să vină la o nouă întâlnire, când ar fi urmat să i-l
restituie53; ori, dacă ridicarea bunului comun nu s-a făcut în scopul de a-l
sustrage de la partajare şi de a păgubi astfel pe celălalt soţ, ci tocmai în vederea
împărţirii ulterioare – după cum rezultă din întocmirea, în prezenţa unor martori
asistenţi, a unui inventar al bunurilor ridicate, lăsat, cu acea ocazie, în domiciliul
comun, ca şi din acţiunea de partaj introdusă ulterior, în care sunt incluse şi
bunurile în litigiu.54
În acelaşi sens, în jurisprudenţa occidentală s-a decis că nu sunt întrunite
elementele constitutive ale infracţiunii de furt, dacă agentul a sustras o cantitate

49
A. Filipaş, op.cit., p.295- 296; în acelaşi sens Tr. Pop, op.cit., p.419.
50
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.105/1979, publicată în Repertoriu de practică
judiciară în materie penală pe anii 1976-1980 de V. Papadopol, M. Popovici, Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.165.
51
Tribunalul Suprem, S. pen., Dec. nr.1553/1969 – decizia este citată de A. Filipaş,
op.cit., p.295.
52
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 2704/1984, publicată în”Revista română de drept”
nr.12/1985, p.73.
53
Trib. Ilfov, Dec. nr. 1114/1974, publicată în”Revista română de drept” nr.4/1977, p.
51 - cu note de G. Pascu şi V. Papadopol.
54
Trib. Bucureşti, Dec. nr.1932/1983, publicată în Repertoriu de practică judiciară în
materie penală pe anii 1981-1985 de V. Papadopol, Şt. Daneş, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 118-119.
de mărfuri pe care vânzătorul, din răzbunare, nu a vrut să le vândă, lăsându-i în
schimb suma corespunzătoare mărfurilor sustrase55; sau, dacă, având nevoie de
mărunţiş, chiriaşa a sustras din casa proprietăresei mai multe monede metalice,
lăsând în schimb o bancnotă de aceeaşi valoare;56 ori, dacă agentul a sustras
capela militară a altui ostaş, deoarece o pierduse pe a sa şi era în imposibilitate
de a preda echipamentul militar complet57.
Cu privire la a doua chestiune, aceea de şti prin ce se deosebeşte scopul de
însuşire pe nedrept de scopul de folosire, trebuie să arătăm, mai întâi, că nevoia
de a răspunde la această chestiune decurge din lege. Codul penal român face
distincţie între furtul în scop de însuşire, care se pedepseşte, şi furtul în scop de
folosinţă, care nu se pedepseşte (art.230 C.pen. prevede totuşi două excepţii de
la regula nepedepsirii furtului de folosinţă, anume când el are ca obiect material
un vehicul sau un terminal de comunicaţii). Mai mult, putem observa că, în
pofida aparenţelor, furtul de folosinţă nu reprezintă doar o cauză de nepedepsire,
ci chiar o cauză de inexistenţă a infracţiunii de furt, care devine incidentă, în caz
că lipseşte scopul de însuşire. Ceea ce înseamnă că, pentru a decide dacă, într-un
caz concret, operează sau nu această cauză specială de inexistenţă a infracţiunii
de furt, ar trebui să cunoaştem foarte precis criteriul pe baza căruia putem
deosebi scopul de însuşire de scopul de folosire. Vedem însă că autorii de drept
penal nu oferă explicaţii clare, privind criteriul de distincţie. Mai mult, nici
teoria civilă a posesiei nu ne oferă vreun răspuns (în dreptul civil nu se face
distincţie între însuşire şi folosire). Totuşi, dacă reflectăm mai atent, putem
sesiza că distincţia între cele două scopuri (de însuşire şi de folosire) nu se
bazează pe vreun criteriu obiectiv. Din moment ce termenul însuşire semnifică,
cum am arătat, preluarea posesiei şi, din moment ce posesia implică folosirea
bunului, înseamnă că, departe de a fi distincte, scopul de însuşire se confundă cu
scopul de folosire. Iar, mergând mai departe şi îndreptându-ne atenţia asupra
practicii, putem sesiza că, aici, chestiunea distincţiei între furtul în scop de
însuşire şi furtul în scop de folosinţă se rezumă la aceea de a stabili dacă hoţul a
intenţionat sau nu să restituie lucrul proprietarului. Cu alte cuvinte, aici,
distincţia menţionată se bazează pe un criteriu pur subiectiv şi care, în
consecinţă, este greu sau chiar imposibil de dovedit – ceea ce înseamnă că
revine organului judiciar sarcina de a decide dacă, în raport cu împrejurările
concrete, se poate pretinde, în mod credibil, că făptuitorul nu a urmărit însuşirea
definitivă a lucrului, ci doar satisfacerea unei nevoi de moment (de exemplu,
camerista care fură rochia unei cliente a hotelului ar putea să pretindă că a avut
nevoie de acea rochie, pentru a merge la o petrecere, dar că intenţiona să o
restituie). Aşadar, în cele din urmă, furtul de folosinţă se dovedeşte a fi doar un
privilegiu acordat organului judiciar, de a decide, după bunul plac, dacă fapta
55
Decizia este citată de F. Mantovani, Diritto penale, Parte speciale, Padova, 1989,
p.19.
56
Decizia este citată de V. Krey, Strafrecht, Besonderer Teil, Berlin, 1995, p. 20-21.
57
Ibidem, p. 29-30.
concretă constituie sau nu infracţiune de furt – ceea ce este inacceptabil.
Desigur, unii autori ar putea răspunde că hoţul nu poate să invoce oricând scopul
de folosire, ci numai în caz că el avea cu victima o relaţie preexistentă,
indiferent de natura acelei relaţii (profesională, de vecinătate etc.); or, în
asemenea cazuri, nici victima nu doreşte, de regulă, să se ajungă la un proces.
De aceea, trebuie să mai arătăm că, un asemenea argument poate să justifice, cel
mult, lărgirea sferei furturilor care se pedepsesc la plângerea prealabilă a
victimei, dar, în niciun caz, el nu poate să justifice menţinerea furtului de
folosinţă, ca o cauză specială de inexistenţă a infracţiunii de furt.
b) Urmarea imediată. Cu privire la urmarea imediată a infracţiunii de furt
domnesc, de asemenea, numeroase incertitudini. Nu este sigur dacă urmarea
imediată a infracţiunii de furt constă într-o stare (pericol) sau într-un rezultat
(vătămare) şi, în consecinţă, nici dacă furtul este o infracţiune formală (de
simplă acţiune) sau o infracţiune de rezultat (materială sau de daună).
În doctrina italiană, furtul este caracterizat, de regulă, ca o infracţiune de
daună. În doctrina română, în schimb, se susţine că urmarea imediată a furtului
nu este dauna (paguba), ci schimbarea ilicită a situaţiei de fapt58
Mulţi autori români pretind că, în cazul furtului, urmarea imediată constă în
”deposedarea posesorului şi a detentorului şi împosedarea făptuitorului,
producându-se astfel un prejudiciu...chiar dacă bunul nu a fost scos din locul
unde se afla”59 - ceea ce este foarte greu de înţeles.
Alteori, explicaţiile sunt vădit contradictorii. De pildă, profesorul Oliviu
Stoica afirma, pe de o parte, că „producerea prejudiciului material ţine de însăşi
natura infracţiunii de furt”60 (ceea ce constituie un alt fel de a spune că furtul
este o infracţiune de rezultat, care se consumă în momentul producerii pagubei),
iar, pe de altă parte, că „furtul este în principiu o infracţiune momentană sau
instantanee”61. Or, asemenea afirmaţii se contrazic reciproc – fiindcă orice
infracţiune de daună este o infracţiune cu execuţie lentă, care prezintă un iter
criminis, şi care, în consecinţă, nu poate fi caracterizată niciodată ca o
infracţiune momentană, instantanee.
Cu toate acestea, suntem de acord cu afirmaţia profesorului Stoica, în
sensul că furtul este o infracţiune momentană, instantanee, care se consumă în
chiar momentul luării bunului mobil. Cealaltă afirmaţie, preluată din doctrina
italiană, potrivit căreia, consumarea infracţiunii de furt s-ar realiza treptat, în
două momente diferite (deposedare şi ”împosedare”) ni se pare extrem de
confuză şi imposibil de conciliat cu teoria generală a infracţiunii.

58
A se vedea V. Dongoroz, op.cit., p.463-466; G. Antoniu, op.cit., p.126.
59
M. Udroiu, Drept penal. Partea specială., Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p.199;
în acelaşi sens V. Dobrinoiu, Furtul, în ”Noul Cod penal comentat” de V Dobrinoiu ş.a., Vol.
II, Partea specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.227.
60
O. Aug. Stoica, Drept penal, Partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1976, p.151.
61
Ibidem, p. 151 (subsol).
 Însă, dacă admitem că furtul este o infracţiune instantanee, atunci admitem,
implicit, că furtul este o infracţiune formală, de simplă acţiune, iar nicidecum o
infracţiune de rezultat (de daună) – fiindcă, aşa cum am arătat, o infracţiune de
rezultat (de daună) nu este niciodată o infracţiune instantanee. De altfel, mai
putem observa că definiţia infracţiunii de furt se limitează la o descriere a
acţiunii, fără a pretinde apariţia unei pagube; or, din moment ce legea nu
condiţionează existenţa infracţiunii de furt de producerea unei pagube, a
caracteriza această infracţiune ca o infracţiune de rezultat (de daună) înseamnă
a-i adăuga o condiţie pe care legea nu o prevede şi a nesocoti astfel regula că
legea penală este de strictă interpretare.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Infracţiunea de furt se comite cu intenţie directă, calificată prin scopul de
însuşire pe nedrept62, ceea ce înseamnă că este necesar ca agentul să acţioneze
cu conştiinţa şi voinţa de a-şi însuşi, fără drept, bunul altuia. În consecinţă, în
mod corect, s-a decis că nu există furt, dacă agentul a crezut, în mod eronat, că
bunul îi aparţine63; ori, dacă cineva vinde lucrul altuia, iar cumpărătorul, de
bună-credinţă, şi-l însuşeşte64.
1.4. Forme. Sancţiuni
Conform art.232 C.pen, tentativa de furt se pedepseşte.
Totuşi, dacă pornim de la premisa că furtul este o infracţiune momentană
sau instantanee, atunci trebuie să conchidem că tentativa de furt nu este posibilă,
deoarece infracţiunile momentane, instantanee sau de execuţie promptă sunt
lipsite de un iter crimis.
Din păcate, opinia dominantă este în sens contrar – şi aceasta, din mai
multe cauze, printre care figurează şi o veche cotroversă, cu privire la momentul
consumativ al infracţiunii de furt. Aşa cum se arată în doctrină65, în legătură cu
acest moment, se confruntă patru teorii, şi anume: teoria aprehensiunii (fapta se
consumă în momentul în care făptuitorul a atins lucrul); teoria amoţiunii (fapta
se consumă în momentul în care lucrul a fost deplasat din locul unde se afla);
teoria illaţiunii (fapta se consumă în momentul în care lucrul a fost ascuns);
teoria apropriaţiunii (fapta se consumă în momentul în care lucrul a fost trecut
în stăpânirea făptuitorului).

62
Există şi opinia (M. Udroiu, op.cit., p.199), rămasă izolată, potrivit căreia furtul se
poate comite atât cu intenţie directă cât şi cu intenţie indirectă.
63
Tribunalul Suprem, S. pen., Dec. din 1 martie 1865 - decizia este citată de P. Pastion,
M. Papadopolu, op.cit., p.545.
64
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. din 14 mai 1858 - decizia este citată de P. Pastion, M.
Papadopolu, op.cit., p.545.
65
A se vedea Tr. Pop, op.cit., p.411-412; V. Dongoroz, op.cit., p. 467.
 În România, doctrina dominantă a adoptat teoria apropriaţiunii66, care,
indiscutabil, conduce la concluzia că furtul ar fi o infracţiune de rezultat – căci,
în această concepţie, furtul se consumă în momentul însuşirii sau aproprierii
bunului, iar acest moment coincide cu acela al apariţiei unei pagube în
patrimoniul victimei.
Cu toate acestea, în ce priveşte chestiunea delimitării tentativei de forma
consumată a infracţiunii de furt, jurisprudenţa este contradictorie. Unele instanţe
au decis că există tentativă, şi nu infracţiunea consumată de furt, dacă inculpaţii
au fost surprinşi pe terenul părţii vătămate, în timp ce încărcau, într-o căruţă,
varza recoltată şi depozitată în grămezi67; sau, dacă făptuitorul a fost surprins în
magazie, pe când îşi umplea sacul cu tărâţe68; ori, dacă făptuitorul a fost surprins
în mijlocul turmei, ţinând în braţe un miel69. Alte instanţe au decis, în schimb, că
există infracţiunea consumată de furt, iar nu tentativă la această infracţiune,
chiar dacă inculpaţii, care furaseră un radiocasetofon şi boxele dintr-un
autoturism, au fost surprinşi imediat de persoana vătămată, astfel că aceasta nu a
suferit nicio pagubă70; sau, dacă inculpaţii au sustras produse petroliere din
conductă şi au umplut mai multe butoaie, pe care le-au abandonat şi au fugit, în
momentul în care au fost surprinşi71; ori, dacă inculpatul a sustras din siloz patru
saci cu grâu, fiind surprins de paznic în timp ce arunca sacii peste gardul
unităţii72.
Actualmente, jurisprudenţa dominantă este în acest din urmă sens, iar acest
fapt constituie, ni se pare, o confirmare tacită a tezei pe care o susţinem, anume
că furtul este o infracţiune momentană, instantanee sau de execuţie promptă.
Totuşi, ar fi de dorit o recunoaştere explicită a acestei teze, având în vedere că,
pornind de aici, se pot oferi soluţii convingătoare şi în alte chestiuni care aparţin
problematicii furtului.
Cu privire la momentul consumativ, mai trebuie să arătăm că furtul poate
să îmbrace atât formă continuă (de exemplu, în cazul sustragerii de energie

66
V. Dongoroz, op.cit., p.464; în acelaşi sens I.Pascu, M. Gorunescu, Drept penal.
Partea specială, Editura Hamangiu, 2009, p.265 ş.a.
67
C. Ap. Ploieşti, S. pen., Dec. nr. 971/R/1999, publicată de Ş. Crişu, E. Crişu, Codul penal
adnotat, Editura Argesis, Curtea de Argeş, 1999, p. 97.
68
Trib.Dolj, Dec. nr.830/1970, publicată în”Revista română de drept”, nr.12/1970,
p.157.
69
Trib. Timiş, Dec.pen. nr.18/1972, publicată în”Revista română de drept”, nr.4/1973,
p.178.
70
Trib. Bucureşti, S.pen., Dec. nr.1074/1998, publicată în Culegere de jurisprudenţă
penală şi procesual penală a Tribunalului Bucureşti de N. Alexandru, V. Costiniu, R.
Găgescu, C. Jipa, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999, p.150.
71
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec. nr.1770/2002, publicată în ”Revista de Drept
Penal”, nr.3/2003, p.119.
72
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec. nr.128/1996, publicată în ”Revista de Drept
Penal”, nr.3/1996, p.125.
electrică) cât şi formă continuată (de exemplu, în cazul în care se sustrag bunuri
din mai multe autoturisme73).
Furtul simplu se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.

2. FURTUL CALIFICAT

2.1. Concept
La fel ca şi Codul penal anterior, noul Cod penal a prevăzut variantele
agravate ale infracţiunii de furt într-un articol distinct, art.229 C.pen., intitulat
„Furtul calificat”.
Noul text stabileşte 15 elemente circumstanţiale, care sunt grupate în trei
variante agravate ale infracţiunii de furt.
Prima variantă [art.229 alin.(1) C.pen.] există atunci când furtul a fost
săvârşit în una din următoarele împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în comun;
b) în timpul nopţii;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate ori a unei chei mincinoase;
e) prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere.
A doua variantă [art.229 alin.(2) C.pen.] există atunci când furtul a fost
săvârşit în una din următoarele împrejurări:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o armă.
A treia variantă [art.229 alin.(3) C.pen.] există atunci când furtul priveşte
următoarele categorii de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse
petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-
cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de
incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la
acciente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;

73
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec. nr. 403/1997, publicată în ”Revista de Drept
Penal”, nr. 4/1997, p.102.
 f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian
şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport
aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a
persoanelor pe drumurile publice.
2.2. Analiza elementelor circumstanţiale ale furtului calificat
Prima variantă [art.229 alin.(1) C.pen.]
a. Furtul săvârşit într-un mijloc de transport în comun.
Acest element circumstanţial are caracter real (el priveşte locul în care se
săvârşeşte fapta).
Furtul se consideră mai grav, datorită condiţiilor existente în mijloacele de
transport în comun: aglomeraţie, permanenta schimbare a celor care călătoresc,
starea de oboseală ori imposibilitatea călătorilor de a avea bagajele, întotdeauna,
în imediata apropiere. Toate acestea reprezintă împrejurări de care infractorii pot
profita, pentru a sustrage diferite bunuri.
Există această agravantă în cazul în care făptuitorul sustrage un lucru
aparţinând unei persoane aflate în autobuz, chiar dacă de faţă nu erau decât
şoferul şi persoana vătămată şi indiferent dacă autobuzul era în mers sau
staţiona74. Agravanta prevăzută de art.229 alin.(1) lit.a C.pen. nu se reţine, dacă
furtul s-a săvârşit într-un taxi, deoarece acesta nu se consideră mijloc de
transport în comun, fiind destinat transportului unui număr redus de persoane
între care există, de regulă, relaţii de încredere reciprocă şi, totodată, sunt
condiţii sporite de asigurare a bunurilor mobile aflate asupra pasagerilor75. De
asemenea, agravanta nu operează dacă, în momentul săvârşirii faptei, mijlocul
de transport în comun nu era folosit în acest scop (de exemplu, dacă furtul s-a
săvârşit într-un vagon CFR aflat în triaj; sau, într-un autobuz aflat la garajul ori
depoul regiei de transporturi, pentru reparaţii sau întreţinere).
b. Furtul săvârşit în timpul nopţii.
Acest element circumstanţial are caracter real (el priveşte timpul în care se
săvârşeşte fapta).
Agravarea se justifică pe considerentul că, în timpul nopţii, oamenii dorm
sau sunt obosiţi, iar întunericul reduce mult vizibilitatea, aşa încât cresc şansele
infractorilor de a nu fi descoperiţi.
La determinarea „timpului nopţii”, în sensul art.229 alin. (1) lit.b C.pen., nu
se ţine seama de criteriul astronomic (când apune sau răsare soarele), fiindcă
între zi şi noapte există o perioadă de tranziţie, în care cele două fenomene
coexistă şi se întrepătrund. Prin „timpul nopţii”, textul are în vedere noaptea
reală, adică intervalul de timp de când s-a lăsat efectiv întunericul şi până când

74
Trib. Bucureşti, S. a II-a pen., Dec. nr. 942/1981, publicată în Repertoriu de practică
judiciară în materie penală pe anii 1981-1985 de V. Papadopol, Şt. Daneş, Editura ştiinţifică
şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 123.
75
Trib. Tulcea, Dec. 191/1976, publicată în „Revista română de drept”, nr. 4/1979, p. 43, cu
notă Tr. Tuciugiu.
s-a făcut lumină. „Amurgul nu este întuneric şi nu caracterizează noaptea, după
cum zorile nu sunt încă lumină şi nu caracterizează ziua”.76 Cu alte cuvinte,
agravanta nu se aplică, dacă fapta s-a comis în amurg, dar se aplică, dacă fapta s-
a comis în zori.
Potrivit Deciziei de îndrumare nr.3/1970 a fostului Tribunal Suprem,
agravanta operează obiectiv, indiferent dacă făptuitorul a profitat ori nu de
timpul nopţii, astfel că nu interesează locul de unde a furat era luminat, la fel şi
căile de acces.
Totuşi, unele instanţe nu împărtăşesc această opinie – de exemplu, s-a decis
că agravanta nu se aplică dacă făptuitorul avea acces, datorită unei calităţi
personale, la locul unde se afla bunul şi nu a profitat de întunericul nopţii77; ori,
dacă inculpatul a comis furtul, când lucra în tură de noapte78.
c.Furtul săvârşit de o persoană mascată, deghizată sau travestită.
Acest element circumstanţial are caracter personal (e vorba, mai exact, de
o circumstanţă personală de individualizare).
Este „mascată” acea persoană care poartă o mască, pentru a nu putea fi
recunoscută. Nu interesează dacă e vorba de o mască adevărată sau falsă (de
exemplu, un ciorap de nailon).
Este „deghizată” acea persoană care, pentru a nu fi identificată, îşi schimbă
înfăţişarea, în aşa fel încât martorii să indice alte semnalmente (trăsături fizice) -
de pildă, un tânăr îşi pune ochelari, mustaţă, perucă etc., lăsând impresia că ar fi
un bătrân.
Este „travestită” acea persoană care, pentru a nu fi identificată, îşi schimbă
înfăţişarea, în aşa fel încât martorii să indice o persoană de sex opus.
Mascarea, deghizarea sau travestirea trebuie să fie aptă de a induce în
eroare victima; în caz contrar, circumstanţa nu are incidenţă79.
d.Furtul săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a
unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase.
Prin „efracţie” se înţelege înlăturarea violentă a obiectelor (uşă, încuietoare
etc.) care se interpun între făptuitor şi bunul pe care acesta voieşte să-l sustragă.
Există „efracţie”, dacă făptuitorul sparge uşa, rupe plasa de la geam ori
demontează dispozitivele de închidere care asigură securitatea bunului. În
asemenea împrejurări, doctrina dominantă consideră că furtul devine o
infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea de distrugere80.

76
G. Antoniu, C. Bulai, op.cit., vol. III, p. 117; G. Antoniu, Furtul săvârşit în timpul nopţii, în
„Revista română de drept”, nr. 6/1979, p. 107-108.
77
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. Nr. 949/1969, publicată în „Revista română de drept”,
nr.7/1969, p. 478.
78
Trib. Suceava, Dec. nr.150/1969, publicată în „Revista română de drept”, nr.12/1979, p.
180.
79
A. Filipaş, op.cit., p.362.
80
A se vedea C. Duvac, Infracţiunile contra patrimoniului din perspectiva noului Cod penal
şi a Codului penal în vigoare, în „Revista de Drept Penal”, nr.1/2013, p.58.
 Nu există efracţie, dacă inculpatul şi-a însuşit un obiect dintr-un
autoturism, introducând mâna pe geamul deschis şi acţionând astfel asupra
deschizătorului portierei81; sau, dacă a pătruns în garaj, de unde şi-a însuşit un
bun, prin înlăturarea parului care sprijinea uşa82; ori, dacă inculpatul a comis
furtul, după ce un alt inculpat spărsese lacătul şi îşi însuşise unele bunuri83 -
deoarece, în aceste cazuri, nu s-a exercitat vreo violenţă asupra lucrului.
În principiu, nu este efracţie nici ruperea unui sigiliu; aceasta este o
infracţiune distinctă, prevăzută de art.260 C.pen.. Însă, există efracţie, dacă e
vorba de „sigiliul” aplicat pe contoarele electrice, fiindcă acesta nu este un
sigiliu, ci un dispozitiv de închidere, a cărui înlăturare se consideră tentativă de
furt prin efracţie84.
Prin „escaladare” se înţelege căţărarea pe un zid, trecerea peste un gard sau
un alt obstacol înalt, pentru a ajunge la locul unde se află bunul. Trebuie precizat
că, după ce s-a realizat luarea bunului, eventuala escaladare (sau efracţie)
folosită de infractor, pentru a-şi asigura scăparea sau pentru a putea păstra bunul
sustras, nu atrage incidenţa agravantei85. În cazul escaladării, furtul nu absoarbe
infracţiunea de violare de domiciliu, ci se reţine în concurs cu aceasta86.
Folosirea unei chei adevărate înseamnă că infractorul a întrebuinţat, fără
drept, chiar cheia pe care o folosea cel îndreptăţit la aceasta, ea ajungând în
mâna făptuitorului ca urmare a sustragerii, ori fiind găsită sau încredinţată
pentru o perioadă de timp. Folosirea unei chei false înseamnă că infractorul a
întrebuinţat, fără drept, o cheie contrafăcută sau orice alt instrument, cu ajutorul
căruia se poate acţiona asupra mecanismului de deschidere, fără a fi distrus sau
degradat87.
Această agravantă se poate reţine, numai dacă făptuitorul a folosit cheia
(adevărată sau falsă), pentru a săvârşi furtul; agravanta nu se poate reţine, dacă
făptuitorul a folosit cheia după consumarea furtului.

Varianta a doua [art.209 alin.(2) C.pen.]

a. Furtul săvârşit asupra unui bun care face parte din patrimoniul

81
Trib. Braşov, Dec. nr. 90/1970, publicată în „Revista română de drept”, nr.8/1970, p. 170.
82
Trib. Bistriţa-Năsăud, Dec. nr. 225/1970, publicată în „Revista română de drept”,
nr.11/1970, p. 171.
83
Trib. Hunedoara, Dec.nr. 838/1987, publicată în „Revista română de drept”, nr.6/1988,
p.71.
84
Tribunalul Suprem, Dec.nr.2650/1983, publicată în „Revista română de drept”, nr.9/1984,
p.77.
85
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec.nr.3229/1970, publicată în Repertoriu de practică judiciară
în materie penală pe anii 1968-1975 de V. Papadopol, M. Popovici, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 182.
86
C. Mitrache, Furt şi violare de domiciliu, publicată în „Revista de Drept Penal”, nr.1/1995,
p.124-127.
87
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec.nr.1254/1998, publicată în „Revista de Drept
Penal”, nr. 3/2000, p.164.
cultural
Acest element circumstanţial are caracter real, întrucât priveşte obiectul
material al infracţiunii.
În acest caz, obiectul material constă într-un bun care face parte din
patrimoniul cultural naţional 88.
Fac parte din patrimoniul cultural naţional bunurile cu valoare istorică,
arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară,
cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi
epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale
relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei
româneşti, precum şi a minorităţilor naţionale la civilizaţia universală.
Potrivit art.3 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului
cultural naţional mobil, bunurile care alcătuiesc patrimoniul cultural naţional
mobil sunt: 1. bunuri arheologice şi istorico-documentare, precum: a)
descoperirile arheologice terestre şi subacvatice, unelte, ceramică, inscripţii,
monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentaţie şi harnasament, arme, însemne
funerare, cu excepţia eşantioanelor de materiale de construcţie, materiale din
situri, care constituie probe arheologice pentru analize de specialitate; b)
elemente provenite din dezmembrarea monumentelor istorice; c) mărturii
materiale şi documentare privind istoria politică, economică, socială, militară,
religioasă, ştiinţifică, artistică, sportivă sau din alte domenii; d) manuscrise,
incunabule, cărţi rare şi cărţi vechi, cărţi cu valoare bibliofilă; e) documente şi
tipărituri de interes social: documente de arhivă, hărţi şi alte materiale
cartografice; f) obiecte cu valoare memorialistică; g) obiecte şi documente cu
valoare numismatică, filatelică, heraldică: monede, ponduri, decoraţii, insigne,
sigilii, brevete, mărci poştale, drapele şi stindarde; h) piese epigrafice; i)
fotografii, clişee fotografice, filme, înregistrări audio şi video; j) instrumente
muzicale; k) uniforme militare şi accesorii ale acestora; l) obiecte cu valoare
tehnică; 2. bunuri cu semnificaţie artistică, precum: a) opere de artă plastică:
pictură, sculptură, grafică, desen, gravură, fotografie şi altele; b) opere de artă
decorativă şi aplicată din sticlă, ceramică, metal, lemn, textile şi alte materiale,
podoabe; c) obiecte de cult: icoane, broderii, orfevrărie, mobilier şi altele; d)
proiecte şi prototipuri de design; e) materiale primare ale filmelor artistice,
documentare şi de animaţie; f) monumente de for public, componente artistice
expuse în aer liber; 3. bunuri cu semnificaţie etnografică, precum: a) unelte,
obiecte de uz casnic şi gospodăresc; b) piese de mobilier; c) ceramică; d) textile,
piese de port, pielărie; e) alte obiecte din metal, lemn, os, piatră, sticlă; f) obiecte
de cult; g) podoabe; h) ansambluri de obiecte etnografice; i) monumente din
muzeele etnografice în aer liber; 4. bunuri de importanţă ştiinţifică, precum: a)
specimene rare şi colecţii de zoologie, botanică, mineralogie şi anatomie; b)

88
G. Antoniu, Infracţiuni prevăzute de legi speciale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1976, p. 32-35.
trofee de vânat; 5. bunuri de importanţă tehnică, precum: a) creaţii tehnice
unicat; b) rarităţi, indiferent de marcă; c) prototipurile aparatelor, dispozitivelor
şi maşinilor din creaţia curentă; d) creaţii tehnice cu valoare memorială; e)
realizări ale tehnicii populare; f) matriţe de compact-discuri, de CD-ROM, de
DVD şi altele asemenea.
b. Furtul săvârşit prin violare de domiciliu sau sediu profesional.
Acest element circumstanţial nu exista în Codul penal anterior. El a fost
introdus, în dorinţa de a pune capăt unei practici contradictorii, care privea
încadrarea juridică a faptelor, în acele situaţii în care, pentru săvârşirea furtului,
făptuitorul pătrundea, fără drept, în domiciliul unei persoane: unele instanţe
considerau că, într-o asemenea situaţie, infracţiunea de furt calificat intră în
concurs real cu infracţiunea de violare de domiciliu; alte instanţe, în schimb,
considerau că, într-o asemenea situaţie, infracţiunea de furt calificat devine o
infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea de violare de domiciliu.
Noul Cod penal a consacrat această din ultimă soluţie.
Mai mult, noul Cod penal a incriminat, sub denumirea de „Violarea
sediului profesional” (art.225 C.pen.), şi faptele de pătrundere, fără drept, în
sediile unde o persoană fizică sau juridică îşi desfăşoară activitatea profesională
– fapte care, anterior, nu erau prevăzute ca infracţiuni. Iar, ca o consecinţă a
introducerii noii infracţiuni, furtul săvârşit prin violare de domiciliu sau sediu
profesional apare, în toate situaţiile, ca o infracţiune complexă, care absoarbe
infracţiunea de violare de domiciliu (art.224 C.pen.) sau, după caz, infracţiunea
de violare a sediului profesional (art.225 C.pen.)
c. Furtul săvârşit de o persoană având asupra sa o armă.
Acest element circumstanţial are caracter personal (circumstanţă personală
de individualizare), deoarece priveşte făptuitorul.
Nu interesează scopul în care făptuitorul a deţinut arma 89 sau substanţa
narcotică, ci doar faptul că, prin deţinerea lor, acesta îşi face curaj, pentru a
săvârşi infracţiunea.
Potrivit art.179 alin. (1) C.pen., prin „arme” se înţeleg instrumentele,
dispozitivele sau piesele astfel declarate prin dispoziţii legale, iar potrivit
art.179 alin. (2) C.pen., sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a
putea fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac.
Însă, în cazul infracţiunii de furt, nu au incidenţă dispoziţiile art.179
alin.(2) C.pen., privind „armele asimiliate”. Sintagma „arme asimilate” implică
exercitarea unor acte de violenţă, iar dacă furtul este săvârşit prin violenţă, se
schimbă încadrarea juridică, din infracţiunea de furt în infracţiunea de tâlhărie.

89
Tribunalul Suprem, S. mil., Dec. 38/1987, publicată în „Revista română de drept”,
nr.10/1978, p.75 (în speţă, inculpatul avea arma asupra sa, pentru că era de serviciu şi exista
obligaţia de a purta arma); în acelaşi sens, a se vedea Gh. Voinea, Agravanta de la art.209
alin.1 lit.b din Codul penal, în „Dreptul” nr. 8/2000, p. 121-125.
 În consecinţă, există furt calificat, în varianta prevăzută de art.229 alin.(2)
lit. c) C.pen., numai dacă, în momentul săvârşirii furtului, făptuitorul avea
asupra sa un instrument sau dispozitiv care, potrivit legii, constituie „armă”.
Dacă arma a fost deţinută fără drept, furtul calificat va intra în concurs real
cu infracţiunea de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor (art.342 C.pen.)

Varianta a treia [art.209 alin.(3) C.pen.]

În varianta a treia, toate elementele circumstanţiale au caracter real (ele
privesc obiectul material al infracţiunii).
a. Furtul de ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte
produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne, ori
vagoane-cisternă.
Introducerea acestei agravante, după 1990, a fost determinată de creşterea
numărului faptelor de sustragere de ţiţei, benzină şi alte produse petroliere din
conducte, cisterne sau depozite. Au fost descoperite adevărate reţele de
infractori care se ocupau cu sustragerea unor astfel de produse, în aproape toate
judeţele ţării. Asemenea fapte, însoţite adeseori de distrugeri de conducte sau
instalaţii petroliere, au produs pagube considerabile unităţilor producătoare,
prelucrătoare sau distribuitoare de produse petroliere, iar prin scurgerile de
produse, au condus la poluarea mediului şi au creat pericolul unor incendii.
b. Furtul de componente ale sistemelor de irigaţii.
Introducerea acestei agravante a fost determinată de creşterea numărului
faptelor de sustragere a instalaţiilor de irigaţii (ţevi, piese din metale neferoase,
dispozitive de irigare etc.), care a afectat foarte mult agricultura.
În practica judiciară, s-a decis că sustragerea unor vane şi hidranţi dintr-o
coloană de irigaţii constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută în art.209
al.3 lit. b C.pen., chiar dacă sistemul de irigaţii nu era în stare de funcţionare
datorită sustragerii şi degradării altor componente90.
c. Furtul de componente ale reţelelor electrice.
În practica judiciară, s-a decis că sustragerea de cabluri electrice de pe
stâlpii de susţinere întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt
calificat prevăzută în art.209 al.3 lit.c C.pen.91
d. Furtul de dispozitive ori sisteme de semnalizare, alarmare ori alertare
în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică
Agravanta se explică prin faptul că astfel de sustrageri pot crea mari
dificultăţi sau pot chiar zădărnici intervenţia serviciilor specializate în stingerea
incendiilor.

90
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec. nr.2150/2003, publicată în „Revista de Drept
Penal”, nr.1/2005, p.161.
91
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S.pen., Dec. nr.1889/2004, publicată în „Revista de Drept
Penal”, nr.2/2005, p.146.
 e. Furtul de mijloace de transport sau alte mijloace de intervenţie la
incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de
dezastru
Pericolul social sporit decurge din faptul că, sustragerea mijloacelor de
intervenţie rapidă în cazuri de incendii sau de accidente de transport, împiedică
intervenţia serviciilor de salvare.
f. Furtul de instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier,
naval, aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale
mijloacelor de transport aferente
Pericolul social sporit este dat de împrejurarea că, în aceste condiţii, furtul
pune în primejdie siguranţa transporturilor.
g. Furtul de bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa
traficului şi a persoanelor pe drumurile publice
Gravitatea furturilor de asemenea bunuri decurge din riscul producerii unor
accidente grave, soldate cu pagube materiale, vătămări corporale sau moartea
mai multor persoane.
h. Furtul de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţie
Furtul se pedepseşte mai sever când are ca obiect cabluri, echipamente şi
alte componente ale sistemului de comunicaţii, deoarece, afectând sistemul
informaţional, el poate tulbura grav viaţa economică şi socială.
În legătură cu această agravantă, există o practică neunitară: unele instanţe
s-au pronunţat în sensul că incidenţa textului [fostul art.209 alin.(3) lit. h C.pen.]
nu poate fi înlăturată de împrejurarea că liniile, echipamentele etc. nu sunt
efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii; alte instanţe au
reţinut, dimpotrivă, că o asemenea împrejurare este de natură să înlăture
incidenţa agravantei.
Prin Decizia nr. II din 16 ianuarie 2006, pronunţându-se asupra recursului
în interesul legii declarat de procurorul general, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie au decis că aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat
corect dispoziţiile legii.
În consecinţă, textul art.229 alin.(3) lit.h C.pen. poate fi aplicat numai dacă,
la momentul săvârşirii furtului, cablurile, liniile, echipamentele etc. sunt
integrate efectiv într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii, aflat sau nu în
funcţiune (iar nu şi dacă furtul priveşte elemente componente separate,
neintegrate în sistem sau reţea)92.
2.3. Sancţiuni

92
Decizia a fost publicată în M.Of., Partea I, nr.291 din 31/03/2006.
 Pentru prima variantă a furtului calificat [art.229 alin.(1) C.pen.], pedeapsa
este închisoarea de la unu la 5 ani.
Pentru a doua variantă a furtului calificat [art.229 alin.(2) C.pen.], pedeapsa
este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Pentru a doua variantă a furtului calificat [art.229 alin.(3) C.pen.], pedeapsa
este închisoarea de la 3 la 10 ani.

3. FURTUL ÎN SCOP DE FOLOSINŢĂ

3.1. Concept
Noul Cod penal stabileşte, în art.230, două variante atenuate ale
infracţiunii de furt.
Prima variantă atenuată [art.230 alin.(1) C.pen.] există în caz că furtul are
ca obiect material un vehicul, dacă fapta a fost săvârşit în scopul de a-l folosi pe
nedrept.
A doua variantă atenuată [art.230 alin.(2) C.pen.] există în două cazuri:
dacă fapta (furtul) constă în folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii al
altuia; sau, dacă fapta constă în folosirea unui terminal de comunicaţii racordat
fără drept la o reţea, dacă s-a produs o pagubă.
3.2. Analiza circumstanţelor de atenuare a pedepsei
Prima variantă atenuată priveşte furtul care are ca obiect un vehicul. În
acest caz, textul impune organului judiciar să stabilească dacă făptuitorul a
urmărit să-şi însuşească, în mod definitiv, vehiculul altuia, sau a urmărit doar
folosinţa lui temporară. Atenuarea răspunderii operează numai în acest din urmă
caz.
A doua variantă atenuată priveşte două cazuri, şi anume: cazul în care
agentul foloseşte fără drept un „terminal de comunicaţii” (telefon fix sau mobil,
fax, staţie radio etc.), care aparţine altuia; şi cazul în care agentul se racordează,
fără drept, la o reţea de comunicaţii, dacă s-a produs o pagubă.
Cu ocazia analizei cerinţelor esenţiale ale infracţiunii de furt, am arătat că
nu există un criteriu obiectiv de distincţie între furtul în scop de însuşire şi furtul
în scop de folosinţă, astfel că s-ar impune să se renunţe la o asemenea distincţie
şi, implicit, la textul art.230 C.pen.
În acest context, trebuie să adaugăm însă alte precizări.
Cu privire la prima variantă atenuată, trebuie să precizăm, pe de o parte,
că prin „vehicul” se înţelege orice mijloc de transport, cu sau fără autopropulsie,
indiferent dacă el serveşte la transportul de persoane, de mărfuri ori de alte
obiecte (căruţă, bicicletă, barcă, automobil, buldozer etc.); iar, pe de altă parte,
că, pentru aplicarea acestei atenuante, trebuie să fie îndeplinite toate condiţiile
prevăzute în art.228 C.pen., cu excepţia scopului de însuşire pe nedrept. În acest
caz, se cere ca făptuitorul să fi urmărit doar folosinţa temporară a vehiculului,
ceea ce rezultă, de regulă, din împrejurarea că vehiculul este abandonat.
Cu privire la a doua variantă atenuată, trebuie să precizăm că, prin
folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii sau prin racordarea fără drept
la o reţea de comunicaţii, agentul săvârşeşte, de fapt, un furt de energie care are
valoare economică (radiaţie electromagnetică), astfel că, în lipsa art.230 C.pen.,
fapta ar constitui furt simplu şi s-ar sancţiona cu pedeapsa prevăzută în art.228
C.pen. În cazul folosirii fără drept a unui terminal de comunicaţii aparţinând
altuia, agentul cauzează o pagubă titularului terminalului, iar în cazul racordării
fără drept la o reţea de comunicaţii, agentul cauzează o pagubă administratorului
reţelei.
3.3. Sancţiuni
Pentru ambele variante, pedeapsa este cea prevăzută în art. 228 sau art.
229, după caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime.

4. PEDEPSIREA UNOR FURTURI LA PLÂNGEREA PREALABILĂ

Art.231 C.pen. prevede, în alin.(1), unele cazuri în care furtul se pedepseşte

numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar, în alin.(2), prevede că în
cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi
art.230, împăcarea înlătură răspunderea penală93.
Alin.(1) al art.231 C.pen. stabileşte patru cazuri în care furtul se pedepseşte
numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, şi anume: când autorul este
membru de familie cu victima; când autorul este un minor aflat sub tutela
victimei; când autorul locuieşte cu victima; sau când autorul a fost găzduit de
victimă.
Au calitatea de „membru de familie” persoanele arătate în art.177 C.pen.,
respectiv ascendenţii, descendenţii, fraţii şi surorile, precum şi persoanele
devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; soţul; persoanele care au
stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul
în care convieţuiesc. În practica judiciară, s-a decis să există furt între soţi dacă
unul dintre ei a luat din posesia celuilalt, fără consimţământul acestuia, unul sau
mai multe bunuri comune, în scopul însuşirii pe nedrept94, deoarece, pentru
existenţa infracţiunii de furt, este lipsită de relevanţă împrejurarea că soţii erau

93
Alin (2) al art.231 C.pen. a fost introdus prin Legea nr.187/2012.
94
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 2819/1983, publicată în „Revista română de drept”,
nr.8/1984, p. 66.
despărţiţi în fapt95; după cum este lipsită de relevanţă şi împrejurarea că, anterior
săvârşirii faptei, soţii au convenit asupra împărţirii bunurilor comune, iar
bunurile sustrase ar fi revenit făptuitorului – deoarece, o asemenea convenţie nu
se poate încheia, în mod valabil, în timpul căsătoriei96.
Prin „cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată” se înţelege
persoana care foloseşte aceeaşi locuinţă, în întregime sau în parte, permanent
sau o perioadă limitată. Se află în această situaţie cei care locuiesc împreună în
dormitoarele internatelor, unităţilor militare, căminelor sau dormitoarelor
comune afectate unor lucrări sezoniere97, concubinii care deţin o locuinţă
comună98, foştii soţi care, după divorţ, continuă să locuiască împreună etc. Nu se
consideră că locuiesc împreună persoanele care ocupă, întâmplător, aceeaşi
cameră la hotel ori acelaşi dormitor la o cabană99 sau militarii cazaţi, ocazional,
în aceeaşi încăpere la căminul de garnizoană100 - deoarece, în condiţiile în care
victima şi făptuitorul nu se cunosc deloc sau se cunosc prea puţin, nu mai
subzistă nici o raţiune de a lăsa la aprecierea victimei necesitatea punerii în
mişcare a acţiunii penale.
Prin „cel care este găzduit” de persoana vătămată se înţelege persoana care
primeşte adăpostire sau ospitalitate, într-un mod care relevă încrederea pe care i-
o acordă persoana vătămată – de exemplu, acela care este primit să doarmă, în
aceeaşi cameră, de către persoanele cazate într-un dormitor comun101. Nu se
consideră „găzduit” acela care se găseşte în mod întâmplător în locuinţa victimei
- de exemplu, cel invitat la o petrecere; cel care a condus victima acasă,
deoarece aceasta se afla în stare de ebrietate; cel primit, la cererea sa, să doarmă
o noapte în locuinţa victimei102 etc. Dacă fapta se săvârşeşte de gazdă în paguba
celui găzduit, dispoziţiile art.231 C.pen. nu se aplică.

95
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 1324/1981, publicată în „Revista română de drept”,
nr. 1/1982, p. 67.
96
Trib. Bacău, Dec. nr. 662/1979, publicată în „Revista română de drept”, nr.7/1980, p. 55.
97
Tribunalul Suprem, Dec. îndr. nr. 8/1971, publicată în „Revista română de drept”,
nr.8/1972, p. 134.
98
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 2593/1974, publicată în „Revista română de drept”,
nr. 3/1975, p. 62.
99
Tribunalul Suprem, Dec. îndr. nr. 8/1971, publicată în „Revista română de drept”,
nr.2/1972, p. 136.
100
Tribunalul Suprem, S. mil., Dec. 218/1972, publicată în Repertoriu de practică judiciară
în materie penală pe anii 1968-1975 de V. Papadopol, M. Popovici, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 175.
101
Trib. Galaţi, Dec. nr. 372/1970, publicată în „Revista română de drept”, nr.10/1976, p.
164.
102
Trib. Constanţa, Dec. nr. 343/1986, publicată în „Revista română de drept”, nr.9/1986, p.
74.
 Capitolul II - TÂLHĂRIA ŞI PIRATERIA

1. TÂLHĂRIA

1.1. Concept
Potrivit art.233 C.pen., infracţiunea de tâlhărie constă în furtul săvârşit
prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare
de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, precum şi furtul urmat de
întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Noul Cod penal a menţinut definiţia din Codul penal anterior (art.211),
dar, spre deosebire de textul anterior, noul text nu mai cuprinde şi variantele
agravate ale infracţiunii de tâlhărie, care au fost cuprinse într-un articol separat
(art.234, intitulat „Tâlhăria calificată”).
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic este complex: obiectul juridic principal constă în
relaţiile sociale care asigură protecţie patrimoniului; obiectul juridic secundar
(adiacent) constă în relaţiile sociale care asigură protecţie unor atribute esenţiale
ale persoanei (libertate psihică sau fizică, integritate corporală etc.)103.
La fel ca şi în doctrina italiană104, în doctrina română105 s-a remarcat faptul
că legea penală nesocoteşte vădit ierarhia constituţională a valorilor sociale
fundamentale, întrucât pune pe primul plan ocrotirea patrimoniului, iar pe plan
secund ocrotirea vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii cetăţenilor.
b) Obiectul material. Acţiunea principală (furtul) are ca obiect material
unul sau mai multe bunuri mobile. Acţiunea adiacentă (lovire, imobilizare etc.)
are ca obiect material corpul victimei. Dacă acţiunea adiacentă constă într-o
faptă de ameninţare verbală, ea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiect activ nemijlocit al infracţiunii de tâlhărie poate fi orice persoană
care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal. Subiect
activ nemijlocit poate fi însuşi proprietarul lucrului, dacă el fură lucrul, din

103
I. Pascu, S. Ivan., Tâlhăria, aspecte de teorie şi practică judiciară, Editura Ministerului de
Interne, 1992, p.22-23.
104
A se vedea G. Fiandaca, E. Musco, op.cit., p.17; în acelaşi sens F. Mantovani, op.cit., p.4.
105
A se vedea G. Antoniu, Infracţiunile contra patrimoniului, în „Revista de Drept Penal”,
nr.4/2000, p.17.
detenţia legitimă a altuia, prin întrebuinţarea mijloacelor prevăzute în art.233
C.pen.
Participaţia este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv al acţiunii principale (furtul) poate fi atât o persoană
fizică cât şi o persoană juridică. Subiectul pasiv al acţiunii secundare (actul de
violenţă fizică sau psihică) poate fi numai o persoană fizică.
Cu alte cuvinte, victima actelor de violenţă poate fi numai o persoană
fizică, în timp ce victima acţiunii de furt poate fi atât o persoană fizică cât şi o
persoană juridică106. Aceasta înseamnă că infracţiunea poate avea un subiect
pasiv multiplu (de exemplu, în caz că actele de violenţă se exercită asupra altei
persoane decât aceea vătămată prin săvârşirea furtului).
În cazul în care ameninţarea sau violenţele se îndreaptă împotriva mai
multor persoane, în scopul de a păstra bunul furat, va exista un concurs real de
infracţiuni de tâlhărie107.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material.
Tâlhăria este o infracţiune complexă, compusă dintr-o acţiune principală,
care constă într-o infracţiune de furt, şi o acţiune adiacentă, care constă într-un
act de constrângere. Altfel spus, tâlhăria reuneşte în conţinutul ei două
infracţiuni: o infracţiune de furt şi o infracţiune contra persoanei, care poate fi,
după caz, ameninţarea (art.206 C.pen.), lipsirea de libertate în mod ilegal
(art.205 C.pen.), lovirea sau alte violenţe (art.193 C.pen.) sau vătămarea
corporală (art.194 C.pen.).
La tâlhărie, ca şi la furt, bunul mobil este luat din posesia sau detenţia
victimei, fără consimţământul acesteia. Se admite însă că, în infracţiunea de
tâlhărie, „luarea” poate îmbrăca şi forma remiterii silite a bunului (sub imperiul
constrângerii, victima predă făptuitorului anumite lucruri).
Pentru existenţa acţiunii adiacente, este necesară întrebuinţarea unuia din
mijloacele enumerate de lege, şi anume: violenţă, ameninţare sau punerea
victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra. Aceste mijloace
realizează acţiunea adiacentă, numai dacă s-au săvârşit în scopurile prevăzute de
lege: pentru păstrarea bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori
pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Dacă mijloacele enumerate de lege se folosesc cumulativ, această
împrejurare nu schimbă caracterul unitar al infracţiunii108, dar va fi avută în
vedere la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei. Nu se poate

106
A se vedea V. Dongoroz, op.cit., p. 485.
107
A se vedea G. Antoniu, C. Bulai, op.cit., vol. I, p. 137; în acelaşi sens, a se vedea C.
Mitrache, Pluralitatea de victime în cazul tâlhăriei, în „Revista de Drept Penal” nr. 2/1995, p.
119-121.
108
V. Dongoroz, op.cit., p. 488.
reţine existenţa tâlhăriei, dacă ameninţarea ori violenţele s-au produs la mult
timp după ce făptuitorul şi-a însuşit bunul109.
În cazul violenţelor (fizice sau psihice), este necesar ca acestea să fie
exercitate direct asupra victimei. Totuşi, uneori, şi violenţele asupra lucrurilor
pot constitui o ameninţare - de exemplu, ruperea legăturii telefonice, spargerea
unei ambarcaţiuni pentru a o face să se scufunde, stropirea cu benzină a
încărcăturii dintr-un camion, în scopul de a-l incendia110. Violenţa săvârşită
asupra lucrurilor, dar care nu constituie o ameninţare, nu poate realiza acţiunea
adiacentă şi nu întregeşte conţinutul obiectiv al infracţiunii de tâlhărie. În acest
sens, s-a decis că smulgerea ceasului de la mâna unei persoane aflată într-o stare
avansată de ebrietate şi dormind, care nici nu a simţit că este deposedată de
bunul său, nu realizează elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, ci ale
celei de furt111. Opinia dominantă este în sensul că nu orice acţiune de smulgere
a unui bun mobil constituie o violenţă, ci numai aceea care este îndreptată către
înfrângerea unei împotriviri din partea victimei, în scopul de a o sili să
abandoneze lucrul în mâinile agresorului. Practica judiciară a promovat în mod
constant această soluţie – de exemplu, s-a decis că „deposedarea părţii vătămate
de căciula pe care o purta, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fără
exercitarea vreunei acţiuni agresive de natură să-i înfrângă opunerea, constituie
infracţiune de furt, iar nu tâlhărie, deoarece lipseşte cerinţa întrebuinţării de
violenţe la care se referă art.211 al.1 C.pen 112.
Prin „punerea victimei în stare de inconştienţă” se înţelege folosirea de
narcotice, adică a unor substanţe de natură să provoace starea de inconştienţă a
victimei.
Prin punerea victimei în „neputinţă de a se apăra” se înţelege aducerea
acesteia în imposibilitate de a se apăra, datorită acţiunii de imobilizare,
dezarmare etc.
Cu privire la momentul când trebuie să intervină acţiunea adiacentă, s-au
exprimat opinii diferite. Unii autori susţin că violenţa, ca acţiune adiacentă, nu
poate să preceadă furtul, ci trebuie să fie concomitentă sau posterioară
acestuia113. Alţi autori susţin că actele de violenţă ar putea fi săvârşite şi anterior
furtului, pentru a pregăti condiţiile sustragerii, deoarece şi în acest caz ar exista
o relaţie de conexitate între fapta de violenţă şi cea de furt114. Această din urmă
109
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 2174/1969, publicată în „Revista română de drept”,
nr.6/1970, p. 162, cu notă de S. Chivulescu.
110
V. Dongoroz, op.cit, p. 488.
111
Trib. Bucureşti, Dec. nr. 766/1976, publicată în „Revista română de drept”, nr.2/1977, p.
63.
112
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec. nr. 63/1991, publicată în „Dreptul” nr. 3/1992,
p.73; în acelaşi sens, Tribunalul Suprem, Dec. nr. 1902/1982, publicată în „Revista română
de drept”, nr.6/1982, p. 97.
113
V. Dongoroz op.cit, p.488-489.
114
O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal român. Partea specială, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1983, p.113.
opinie ni se pare întrutotul justificată – deci se poate ca violenţa să preceadă
momentul luării lucrului (de pildă, sub imperiul unei ameninţări grave, victima
caută prin casă bunurile de valoare, spre a satisface pe infractor). Totuşi, dacă
între momentul violenţei şi momentul luării bunului, agentul lasă victimei un
anumit timp de reflecţie, fapta va constitui infracţiunea de şantaj, iar nu
infracţiunea de tâlhărie115. După cum s-a observat116, în cazul tâlhăriei, există un
pericol iminent pentru viaţa, integritatea corporală, sănătatea sau libertatea fizică
a persoanei, în timp ce, în cazul infracţiunii de şantaj este vorba de un pericol
viitor; or, tocmai această distanţare în timp între momentul ameninţării şi
momentul când urmează să se traducă în fapt, serveşte ca element pentru a
deosebi şantajul de tâlhărie.
b) Urmarea imediată
În raport cu acţiunea principală (furtul), tâlhăria apare ca o infracţiune
formală, de simplă acţiune, pentru existenţa căreia nu e necesară apariţia unui
rezultat (pagubă).
În raport cu acţiunea adiacentă (constrângerea), tâlhăria apare fie ca o
infracţiune formală (dacă acţiunea adiacentă constă în ameninţare), fie ca o
infracţiune de rezultat (dacă acţiunea adiacentă constă într-o vătămare corporală,
vătămare corporală gravă etc.).
c) Raportul de cauzalitate se prezumă, atunci când furtul s-a asociat cu
ameninţarea sau lipsirea ilegală de libertate, dar trebuie dovedit, atunci când
furtul s-a asociat cu vătămarea corporală sau cu o altă infracţiune contra
integrităţii fizice a persoanei.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte cu intenţie directă, calificată prin
scop.
Latura subiectivă a infracţiunii de tâlhărie include, în afara scopului
specific furtului, şi un scop specific acţiunii adiacente. Făptuitorul foloseşte
violenţa într-unul din următoarele trei scopuri: în scopul de a păstra bunul
furat; în scopul de a înlătura urmele infracţiunii; sau, în scopul de a-şi asigura
scăparea.
În cazul în care între autor şi victimă preexistă un litigiu patrimonial, fapta
nu va constitui tâlhărie, chiar dacă s-au folosit violenţe, căci lipseşte scopul
însuşirii pe nedrept, specific furtului (de pildă, dacă agentul a folosit violenţa,
pentru a obţine o sumă de bani, pe care victima i-o datora). În acest caz, fapta va

115
C. Ap. Bucureşti, Dec. nr. 903/1997, publicată în „Revista de drept penal”, nr. 4/1998,
p.155.
116
L. Biro, Criterii distinctive între infracţiunile de şantaj şi tâlhărie, în „Revista română de
drept”, nr. 4/1971, p. 83; în acelaşi sens Curtea Supremă de Justiţie, Dec.nr.29/2001, publicată
în „Pro Lege”, nr. 3/2002, p. 172; V. Cincă, D. Ciucan, note la sentinţa penală nr. 629/1985 a
Jud. Suceava, în „Revista română de drept”, nr. 6/1986, p. 62-66.
primi o altă încadrare juridică, în raport cu natura şi gravitatea violenţei
exercitate de făptuitor117.
1.4. Forme. Sancţiuni.
Actele de pregătire nu sunt incriminate. Însă, dacă asemenea acte au fost
efectuate de o altă persoană decât autorul, ele vor fi sancţionate ca acte de
complicitate la tâlhărie.
Tentativa de tâlhărie se pedepseşte, conform art.237 C.pen. În practică, s-a
decis că există tentativă la infracţiunea de tâlhărie, dacă furtul a rămas în forma
tentativei, iar făptuitorul, pentru a-şi asigura scăparea, a lovit victima, căreia i-a
provocat o vătămare corporală118; sau, dacă făptuitorul a exercitat acte de
violenţă ori ameninţare, pentru deposedarea victimei, dar nu a intrat în posesia
lucrului, datorită intervenţiei altei persoane119.
Există ample discuţii, privind încadrarea juridică a faptei, în situaţia în care
furtul a rămas în forma tentativei, însă s-a produs moartea victimei. În doctrină,
se susţine că, din moment ce furtul a rămas în forma tentativei, iar prin acţiunea
adiacentă s-a produs moartea victimei, fapta constituie tentativă la tâlhărie care a
avut ca urmare moartea victimei120. S-a mai susţinut că tentativa de tâlhărie care
a avut ca urmare moartea victimei, fiind o infracţiune praeterintenţionată, unică
prin voinţa legiuitorului, nu poate fi descompusă în părţile sale componente,
întrucât elementul de agravare îl constituie tocmai rezultatul mai grav produs
fără intenţie, din culpă121. Această opinie a fost îmbrăţişată şi de instanţa
supremă, care a motivat că, atâta vreme cât s-a produs urmarea mai gravă
(moartea victimei), nu mai are relevanţă, sub aspectul încadrării juridice a faptei,
dacă furtul nu s-a consumat; această împrejurare va produce efecte numai pe
planul individualizării pedepsei.122 Unii autori sunt de părere că, pentru a pune
capăt controverselor în materie, s-ar impune o intervenţie legislativă, urmând ca
legiuitorul să-şi exprime voinţa şi în ce priveşte tentativa la infracţiunile
117
C. Ap. Suceava, S.pen., Dec. nr.242/1999, publicată în „Revista de Drept Penal”,
nr.2/2001, p.183-184.
118
V. Dongoroz, op.cit., p.491.
119
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.25/1977, publicată în „Revista română de drept”,
nr.2/1978, p.57.
120
D. Lucinescu, Tâlhăria, în „Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială”, p. 269; în
acelaşi sens Trib. Botoşani, sent. pen. nr. 27/1976, în Culegerea de decizii pe anul 1976,
p.274; Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.. 606/1985, publicată în „Revista română de drept”,
nr.5/1986, p. 81; H. Diaconescu, Delimitarea între tentativă şi infracţiunea consumată în
cadrul tâlhăriei care a avut ca urmare praeterintenţionată moartea victimei, publicată în
„Revista română de drept”, nr. 12/1988, p. 45.
121
A se vedea G. Antoniu, Unele reflecţii cu privire la tentativă în cazul infracţiunii
complexe, în „Revista română de drept”, nr. 10/1983, p. 38-48; în acelaşi sens V. Pătulea,
Delimitarea tentativei de infracţiunea consumată în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare
praeterintenţionată moartea victimei, publicată în „Revista română de drept”, nr.11/1988,
p.49-58.
122
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 741/1980, în Culegerea de decizii pe anul 1980, p.200-
221.
praeterintenţionate123 (în ceea ce ne priveşte, considerăm că infracţiunile
praeterintenţionate nu pot avea tentativă).
Infracţiunea de tâlhărie se consumă în momentul consumării infracţiunii
principale (furtul). Dacă făptuitorul nu a recurs la acţiunea adiacentă, fapta
constituie doar infracţiunea de furt.
Tâlhăria se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.

2. TÂLHĂRIA CALIFICATĂ

2.1. Concept
Spre deosebire de Codul penal anterior, noul Cod penal a prevăzut formele
agravate ale infracţiunii de tâlhărie într-un articol distinct, art.234 C.pen.,
intitulat „Tâlhăria calificată”.
Însă, necesitatea textului ni se pare îndoielnică. În majoritatea lor, formele
agravate ale infracţiunii de tâlhărie coincid cu cele ale furtului calificat. Or,
aceasta înseamnă că, în conţinutul tâlhăriei intră, de această dată, o infracţiune
de furt calificat şi că, în consecinţă, o identică circumstanţă determină o dublă
agravare a pedepsei, ceea ce nesocoteşte principiul non bis in idem.
Textul stabileşte trei variante agravate.
Prima variantă [art.234 alin.(1) C.pen.] există atunci când tâlhăria a fost
săvârşită într-una din următoarele împrejurări:
a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau
paralizante;
b) prin simularea de calităţi oficiale;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopţii;
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu professional.
A doua variantă [art.234 alin.(2) C.pen.] există atunci când tâlhăria a fost
săvârşită în condiţiile prevăzute de art.229 alin.(3) C.pen.
A treia variantă [art.234 alin.(3) C.pen.] există atunci când tâlhăria a avut
ca urmare vătămarea corporală.
2.2. Analiza elementelor circumstanţiale ale tâlhăriei calificate

Prima variantă [art.234 alin.(1) C.pen.]

a. Tâlhăria săvârşită prin folosirea unei arme ori substanţe explozive,
narcotice sau paralizante.

123
I. Pascu, S. Ivan, op.cit., p. 49.
 Acest element circumstanţial are caracter real, deoarece priveşte mijloacele
folosite în acţiunea adiacentă: arme, substanţe explozive, narcotice sau
paralizante.
În sensul art.179 C.pen., prin armă se înţelege orice instrument, dispozitiv
sau piesă declarată astfel prin dispoziţii legale124 (alin.1), precum şi orice obiect
folosit pentru atac [armă asimilată – alin.(2)].
Prin substanţă explozivă se înţelege un amestec sau o emulsie explozivă,
precum şi alte materii necesare, pentru a produce o explozie (mijloace de
iniţiere, fitile detonante, fitile de siguranţă, fitile de aprindere, capse electrice,
capse pirotehnice, tuburi de şoc, relee detonante, inclusiv explozivii de uz civil
şi articolele pirotehnice)125.
Prin substanţă narcotică se înţelege o substanţă care provoacă narcoză
(somn profund, fără reflexe)126.
Prin substanţă paralizantă se înţelege o substanţă care provoacă pierderea
totală sau parțială a posibilității de mișcare și a sensibilității corpului.
Acest element circumstanţial se poate reţine, numai dacă agentul a folosit
arma ori substanţa explozivă, narcotică sau paralizantă. În practica judiciară, s-a
decis că există acest element circumstanţial, dacă inculpatul, fiind surprins de
victimă în momentul în care încerca să părăsească locul cu bunurile acesteia, a
pulverizat asupra ei o substanţă paralizantă, în scopul de a păstra bunurile şi a-şi
asigura scăparea.127
În cazul în care furtul este precedat sau urmat de uciderea cu intenţie a
victimei, va exista infracţiunea de tâlhărie, în concurs cu aceea de omor calificat
(art.189 lit.d C.pen.)128.
b. Tâlhăria săvârşită prin simularea de calităţi oficiale.
Acest element circumstanţial se poate reţine, dacă făptuitorul induce în
eroare victima, atribuindu-şi o calitate oficială, pe care nu o deţine129: poliţist,
procuror, inspector sanitar etc.
În Codul penal anterior nu exista acest element circumstanţial, iar necesitatea
introducerii lui ni se pare discutabilă, deoarece creează riscul unei grave confuzii
între infracţiunea de tâlhărie şi infracţiunea de înşelăciune (art.244 C.pen.)
c. Tâlhăria săvârşită de o persoană mascată, deghizată sau travestită.
Pentru a nu repeta, trimitem la explicaţiile de la furtul calificat, în varianta
prevăzută în art.229 alin.(1) lit.c C.pen.
d. Tâlhăria săvârşităîn timpul nopţii.

124
În prezent, regimul armelor este stabilit prin Legea nr.17/1996 şi Legea nr.295/2004.
125
A se vedea Legea nr.126/1995 privind regimul materiilor explozive.
126
Regimul narcoticelor (drogurilor) este stabilit, actualmente, prin Legea nr.143/2000.
127
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S.pen., Dec.nr.2717/2004, publicată în „Revista de Drept
Penal”, nr.2/2005, p.155.
128
În acelaşi sens, a se vedea G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. III, p.34.
129
A se vedea M. Bădilă, Noua reglementare a infracţiunii de tâlhărie, în „Revista de Drept
Penal”, nr.1/1997, p.35.
 În ce priveşte acest element circumstanţial, trimitem la explicaţiile de la
furtul calificat, în varianta prevăzută în art.229 alin.(1) lit.b C.pen.
e. Tâlhăria săvârşită într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de
transport.
Acest element circumstanţial se poate reţine în două situaţii: când făptuitorul
atacă victima, iar aceasta se află într-un mijloc de transport oarecare (tren, vapor,
barcă etc.); sau, când făptuitorul atacă mijlocul de transport în care se află
victima (de exemplu, autoturismul).
În Codul penal anterior nu exista acest element circumstanţial, iar necesitatea
introducerii lui ni se pare, de asemenea, discutabilă (între altele, el creează riscul
unei confuzii cu infracţiunea de piraterie).
f. Tâlhăria săvârşită prin violare de domiciliu sau sediu profesional.
Tâlhăria săvârşită prin violare de domiciliu sau sediu profesional apare ca o
construcţie conceptuală extrem de complicată. Aşa cum am arătat, tâlhăria este o
infracţiune complexă, compusă din două infracţiuni diferite – ceea ce
nesocoteşte deja definiţia dată infracţiunii complexe în art.35 alin.(2) C.pen. Or,
în acest caz, în conţinutul tâlhăriei intră şi o a treia infracţiune, anume fie o
infracţiune de violare de domiciliu (art.224 C.pen.), fie o infracţiune de violare a
sediului profesional (art.225 C.pen.).
A doua variantă [art.234 alin.(2) C.pen.]
Această variantă se reţine, în caz că infracţiunea absorbită (furtul) îmbracă
forma calificată prevăzută în art.229 alin.(3) C.pen., respectiv în caz că obiectul
lui material constă în una din următoarele categorii de bunuri: ţiţei, gazolină,
condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze
naturale din conducte, depozite, cisterne, ori vagoane-cisternă; componente ale
sistemelor de irigaţii; componente ale reţelelor electrice; un dispozitiv ori un
sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de
urgenţă public; un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la
incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de
dezastru; instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval,
aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de
transport aferente; bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa
traficului şi a persoanelor pe drumurile publice; cabluri, linii, echipamente şi
instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de
comunicaţii.
A treia variantă [art.234 alin.(3) C.pen.]
Această variantă se reţine, în caz că tâlhăria a avut ca urmare vătămarea
corporală a victimei. În acest caz, infracţiunea de tâlhărie absoarbe şi
infracţiunea de vătămare corporală (art.194 C.pen.). Însă, absorbţia operează,
numai dacă fapta de vătămare corporală a fost săvârşită, sub aspect subiectiv, cu
praeterintenţie.
2.3. Sancţiuni
 Pentru prima variantă a tâlhăriei calificate [art.234 alin.(1) C.pen.],
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Pentru a doua şi a treia variantă a tâlhăriei calificate [art.234 alin.(2) şi
alin.(3) C.pen.], pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor
drepturi130.

3. PIRATERIA

3.1. Concept
Infracţiunea de piraterie este prevăzută în art.235 C.pen., în două variante
tip [alin.(1) şi alin.(2)] şi o variantă agravată [alin.(3)].
În prima variantă tip [alin.(1)], infracţiunea de piraterie constă în furtul
comis, prin violenţă sau ameninţare, de către o persoană care face parte din
echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor ce se
găsesc pe acel vas sau pe o altă navă.
În a doua variantă tip [alin.(2)], infracţiunea de piraterie constă în
capturarea unei nave aflate în marea liberă sau faptul de a provoca, prin orice
mijloc, naufragiul ori eşuarea acesteia, în scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau
de a tâlhări persoanele aflate la bord.
Varianta agravată [alin.(3)] există în caz că pirateria a avut ca urmare
vătămarea corporală.
Art. 235 [alin.(4)] C.pen. precizează că există piraterie şi dacă fapta s-a
comis pe o aeronavă sau între aeronave şi nave.
În Codul penal anterior, nu exista varianta asimilată [alin.(2)].
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic este complex: obiectul juridic principal constă în
relaţiile sociale care asigură protecţie patrimoniului; obiectul juridic secundar
(adiacent) constă în relaţiile sociale care asigură protecţie unor atribute esenţiale
ale persoanei (libertate psihică sau fizică, integritate corporală etc.)131.
Pirateria poate fi considerată o variantă de specie a tâlhăriei, de care diferă
prin faptul că se comite în marea liberă, pe o navă sau între nave.

130
Art.234 alin.(2) C.pen. a fost completat prin art.245 din Legea nr.187/2012.
131
I. Pascu, S. Ivan., Tâlhăria, aspecte de teorie şi practică judiciară, Editura Ministerului de
Interne, 1992, p.22-23.
 b) În raport cu fapta principală (furtul), obiectul material al infracţiunii de
piraterie constă în bunurile sustrase, aflate pe vas (încărcătură, bagaje,
combustibil, alimente, utilaje, mobilier).
În raport cu fapta adiacentă (violenţa), obiectul material îl formează corpul
persoanei (persoanelor) agresate.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este circumstanţiat. Acesta poate fi numai
numai o persoană care face parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflate
în marea liberă.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele. În cazul coautorului,
este însă necesar ca toţi făptuitorii să îndeplinească cerinţa specială relativă la
subiectul activ nemijlocit.
b) Subiectul pasiv. La fel ca şi în cazul tâlhăriei, în infracţiunea de
piraterie, persoana vătămată prin acţiunea principală (furtul) poate fi atât o
persoană fizică cât şi o persoană juridică. În ce priveşte victima acţiunii
secundare (al actului de violenţă fizică sau psihică), aceasta poate fi numai o
persoană fizică.
c) Situaţia premisă.
Existenţa infracţiunii de piraterie este condiţionată de locul săvârşirii faptei,
fiind necesar ca aceasta să se comită în marea liberă sau în apele unei regiuni de
pe glob nesupuse jurisdicţiei vreunui stat. Dacă fapta se comite în marea
teritorială, ea va constitui tâlhărie132.
3.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material. În prima variantă tip [art.235 alin.(1) C.pen.],
pirateria, la fel ca şi tâlhăria, se prezintă ca o infracţiune complexă, în conţinutul
căreia intră două acţiuni (infracţiuni): acţiunea principală (furtul) şi acţiunea
adiacentă (violenţa fizică sau psihică).
În varianta asimilată [art.235 alin.(2) C.pen.], pirateria se prezintă, de
asemenea, ca o infracţiune complexă, însă, ea nu mai absoarbe, în mod
obligatoriu, două infracţiuni.
În modalitatea „capturării” unei nave, pirateria absoarbe două infracţiuni,
anume furtul de folosinţă al navei (art.230 C.pen.) şi lipsirea de libertate în mod
ilegal (art.205 C.pen.).
În schimb, în modalitatea „provocării naufragiului sau eşuării”, pirateria
absoarbe doar infracţiunea de distrugere.
b) Urmarea imediată şi legătura de cauzalitate. Cu privire la acestea,
trimitem la explicaţiile date la infracţiunea de tâlhărie.
B. Latura subiectivă.
Întrucât pirateria este o infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea de
furt, urmează că elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei directe, calificate

132
V. Dongoroz, op.cit, p. 499.
prin scopul însuşirii pe nedrept a bunului. De altfel, în varianta asimilată, textul
pretinde, în mod expres, ca fapta să fi fost săvârşită în scopul de a însuşi
încărcătura sau în scopul de a tâlhări persoanele aflate la bord.
3.4. Varianta agravată
Varianta agravată [alin.(3)] există în caz că pirateria a avut ca urmare
vătămarea corporală. În acest caz, în conţinutul pirateriei intră o infracţiune de
vătămare corporală (art.194 C.pen.), săvârşită cu praeterintenţie.

4. TÂLHĂRIA SAU PIRATERIA URMATĂ DE MOARTEA VICTIMEI

4.1. Concept
Conform art.236 C.pen., dacă faptele prevăzute în art. 233-235 au avut ca
urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Textul citat stabileşte, aşadar, o variantă agravată comună a infracţiunilor
de tâlhărie şi piraterie.
În această variantă, fapta (tâlhăria sau pirateria) absoarbe infracţiunea de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.), ceea ce înseamnă că
moartea victimei trebuie să fie un rezultat praeterintenţionat, imputabil agentului
cu titlu de culpă.
 Capitolul III

INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI PRIN NESOCOTIREA

ÎNCREDERII

1. ABUZUL DE ÎNCREDERE

1.1. Concept
Infracţiunea de abuz de încredere este definită în art.238 C.pen. Ea constă în
însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de
către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori
refuzul de a-l restitui.
În Codul penal anterior, infracţiunea de abuz de încredere era prevăzută, cu
un conţinut asemănător, în art.213. Însă, noua definiţie a introdus o modalitate
de săvârşire a faptei care nu exista anterior, anume „folosirea”, astfel că, în
prezent, infracţiunea de abuz de încredere se poate săvârşi în patru modalităţi
alternative.
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care asigură
protecţie posesiei legitime.
b) Obiectul material îl formează un bun mobil.
Sunt asimilate bunurilor mobile şi unele lucruri care, prin destinaţia lor,
sunt considerate bunuri imobile - de exemplu, animalele pentru munca
câmpului, utilajele de muncă specifice agriculturii, ţiglele de pe casă, recoltele
de pe câmp, arborii plantaţi. De asemenea, sunt asimilate bunurilor mobile
înscrisurile care au o valoare de circulaţie133 - de exemplu, titlurile de valoare
sau înscrisurile care reprezintă o creaţie ştiinţifică, artistică etc.
Bunul mobil va constitui obiect material al abuzului de încredere, numai
dacă el aparţine altuia. În această infracţiune, spre deosebire de infracţiunea de
furt, bunul se consideră al altuia, numai dacă el este proprietatea altuia.
De asemenea, bunul mobil va constitui obiect material al abuzului de
încredere, numai dacă, la momentul săvârşirii infracţiunii, el fusese încredinţat
făptuitorului în baza unui titlu şi cu un anumit scop. Altfel spus, se cere ca
făptuitorul să deţină bunul în baza unui raport juridic (de pildă, făptuitorul a
primit bunul în gaj, în depozit, pentru transport, ori i-a fost împrumutat). Nu
interesează însă dacă bunul a fost predat făptuitorului de către însuşi proprietarul
lui, sau i-a fost predat de către un terţ, care a acţionat în numele ori în interesul
proprietarului. Constituie abuz de încredere fapta persoanei care, având în pază
şi îngrijire oile unor cetăţeni, pe baza unui contract încheiat cu aceştia, îşi

133
V. Dongoroz, op.cit., p. 509.
însuşeşte o parte din ele134; ori, fapta persoanei care, după ce raporturile sale de
muncă au încetat, refuză să predea societăţii comerciale materialele primite,
pentru a fi folosite în procesul de muncă135.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit (autorul) este calificat, în sensul că poate fi
numai persoana care deţine legal un bun mobil al altuia.
Autor al infracţiunii de abuz de încredere nu poate fi şi un coproprietar. Ca
atare, în mod greşit, s-a decis că fapta unui concubin de a înstrăina din
domiciliul comun un bun coproprietate136constituie infracţiunea de abuz de
încredere; în realitate, această faptă constituia furt şi se pedepsea la plângerea
prealabilă a celuilalt concubin.
Participaţia penală este posibilă în oricare din formele sale.
b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică, privată ori publică, de la
care autorul a primit, cu un anumit titlu, bunul mobil pe care l-a însuşit.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează în patru modalităţi alternative:
însuşirea, dispunerea, folosirea ori refuzul de a restitui un bun mobil al altuia.
Însuşirea este un termen generic şi a cărui utilizare în text nu se justifică
(legiuitorul ar fi trebuit să renunţe la această modalitate, deoarece ea le include
pe toate celelalte).
Dispunerea de bun înseamnă a efectua acte de dispoziţie, cu privire la
acesta (de exemplu, făptuitorului a primit bunul mobil pentru a-l transporta, iar
el îl vinde unui terţ).
Folosirea înseamnă întrebuinţarea bunului în interes personal (de exemplu,
mecanicul auto merge la cumpărături cu autovehiculul pe care l-a primit pentru
a-l repara şi care aparţine altuia).
Refuzul de restituire constă în manifestarea de voinţă a făptuitorului, în
sensul de a păstra bunul altuia. Refuzul restituirii poate fi expres (făptuitorul
declară explicit că nu va restitui bunul) sau implicit (de exemplu, făptuitorul
susţine, în mod mincinos, că nu a primit bunul ori că acesta i-a fost furat, distrus
etc.). Refuzul de a restitui bunul trebuie să fie cert. O amânare de scurtă durată
ori invocarea unor obiecţii serioase nu echivalează cu refuzul de restituire137.
Restituirea parţială, precum şi restituirea exclusiv a bunului, fără fructele sale,
constituie abuz de încredere, în ce priveşte diferenţa reţinută pe nedrept.

134
Trib. Hunedoara, Dec. nr. 532/1973, publicată în „Revista română de drept”, nr.11/1973, p.
161.
135
Trib. Caraş-Severin, Dec. nr. 139/1981, publicată în Repertoriu de practică judiciară în
materie penală pe anii 1976-1980 de V. Papadopol, M. Popovici, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 10.
136
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 2593/1974, publicată în „Revista română de drept”,
nr. 3/1973, p. 62.
137
D. Lucinescu, op.cit., p. 350.
 Aceste fapte realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz de
încredere, numai dacă ele sunt săvârşite pe nedrept – ceea ce înseamnă că,
potrivit legii sau potrivit convenţiei părţilor, făptuitorul nu avea dreptul să
dispună, să folosească ori să reţină bunul. Trebuie subliniat că, uneori, potrivit
legii ori uzanţelor, făptuitorul are dreptul de a folosi lucrul, dar numai în
interesul titularului dreptului real (de exemplu, mecanicul auto poate folosi
automobilul primit pentru reparaţii, dar numai în scopul de a verifica
funcţionarea acestuia; el nu ar putea folosi automobilul în interes personal).
În cazul în care făptuitorul deţine mai multe bunuri ale aceleiaşi persoane şi
îşi însuşeşte unele din acestea, dispune de altele sau refuză să le restituie, el va
răspunde pentru o singură infracţiune de abuz de încredere138.
Pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere prin refuzul restituirii
bunului este necesar ca acest refuz să fie nejustificat139. Refuzul de restituire
implică o cerere prealabilă de restituire. Cererea de restituire trebuie să fie
adresată făptuitorului de către persoana ori persoanele îndreptăţite (proprietarul
bunului, mandatarul acestuia sau persoana de la care a primit bunul)140.
b) Urmarea imediată.
La fel ca şi infracţiunea de furt, infracţiunea de abuz de încredere este o
infracţiune formală, de simplă acţiune. Pentru existenţa infracţiunii, este
suficient ca făptuitorul să fi creat pericolul apariţiei unei pagube în patrimoniul
altuia. De aceea, nu are relevanţă dacă făptuitorul a tras sau nu vreun profit din
comiterea infracţiunii. Acoperirea ulterioară a prejudiciului nu înlătură existenţa
infracţiunii.
De altfel, se poate constata că textul nu pretinde ca fapta să fi cauzat o
pagubă; pentru existenţa infracţiunii, este suficient ca agentul să fi dispus sau să
fi folosit pe nedrept un bun mobil al altuia, care îi fusese încredinţat în baza unui
titlu (textul adaugă „şi cu un anumit scop”, însă, această completare nu era
necesară, deoarece nu se poate concepe un „titlu”, adică un act juridic, fără
cauză şi, aşadar, fără scop).
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re, din însăşi săvârşirea faptei.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
1.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea are loc odată cu executarea oricăreia dintre acţiunile care
realizează elementul material.

138
V. Dongoroz, op.cit., p.511.
139
Tribunalul Suprem, Dec. îndr. nr. 9/1961, publicată în Culegerea de decizii pe anul 1961,
p. 61-62.
140
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 2534/1983, publicată în „Revista română de drept”,
nr. 8/1984, p.6; în acelaşi sens Trib. Bucureşti, Dec. nr. 2167/1984, publicată în „Revista
română de drept”, nr. 3/1986, p. 77.
 În practica judiciară s-a decis că infracţiunea de abuz de încredere, în
modalitatea refuzului de restituire, se consumă în momentul în care autorul
refuză nejustificat restituirea bunului, repetarea ulterioară a refuzului fiind lipsită
de relevanţă141. Dacă, în urma solicitării bunului împrumutat, părţile au convenit
asupra unei date de restituire, consumarea are loc la expirarea termenului astfel
stabilit142; totuşi, simpla nerestituire a bunului la termen nu echivalează cu
consumarea infracţiunii, dacă făptuitorul s-a aflat în imposibilitate de a restitui
bunul143.
Abuzul de încredere se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă.
Conform art.238 alin.(2) C.pen., acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

2. ABUZUL DE ÎNCREDERE PRIN FRAUDAREA CREDITORILOR

2.1. Concept
Infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor este prevăzută
în art.239 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art.239 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în fapta
debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte,
valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în
scopul fraudării creditorilor.
În a doua variantă tip [art.239 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în fapta
persoanei care, ştiind că nu va putea plăti, achiziţionează bunuri ori servicii
producând o pagubă creditorului.
În Codul penal anterior, nu exista această infracţiune. Ea reprezintă o
incriminatio ex novo, inspirată din practica ultimilor ani144, ca şi din
incriminările similare existente în unele coduri occidentale (Codul penal elveţian

141
Trib. Sibiu, Dec. nr. 477/1981, publicată în „Revista română de drept”, nr. 6/1982, p. 80
(cu notă de Geza Kovacs).
142
Trib. Bucureşti, Dec. pen 2316/1984, publicată în Repertoriu de practică judiciară în
materie penală pe anii 1981-1985 de V. Papadopol, Şt. Daneş, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 9.
143
Trib. Bucureşti, Dec. pen. 444/1978, publicată în Repertoriu de practică judiciară în
materie penală pe anii 1969-1975 de V. Papadopol, M. Popovici, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 11.
144
A se vedea F. Radu, O nouă infracţiune – Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor,
în „Dreptul”, nr.6/2010, p.79-88; S. Bogdan, Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor,
în volumul „Noile Coduri ale României – Studii şi cercetări juridice”, Editura Universul
juridic, Bucureşti, 2011, p.553-559.
– art.150, 164; Codul penal francez – art.314-7; Codul penal spaniol – art.257-
258 etc.)145.
2.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care asigură
protecţie drepturilor de creanţă.
b) Obiectul material. În unele modalităţi, infracţiunea poate avea şi un
obiect material (de exemplu, în cazul distrugerii unui bun, acesta va constitui
obiect material al infracţiunii).
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit (autorul) este calificat. Acesta poate fi numai
persoana care are calitatea de debitor.
Cu privire la autorul faptei prevăzută în alin. (1), s-a exprimat opinia că
acesta trebuie să se afle obiectiv în imposibilitate de plată, fără a interesa „ceea
ce ştia acesta”; el nu poate invoca eroarea de fapt (răspunderea lui penală
operează obiectiv), deoarece un agent economic care îşi ţine evidenţa afacerilor
în mod legal trebuie să ştie în orice moment situaţia sa financiară146. În ce ne
priveşte, nu împărtăşim această opinie, considerând că, pentru fapta prevăzută în
alin. (1), este suficient ca făptuitorul să fie debitor, fără a interesa dacă el se află
sau nu în imposibilitate de plată. Cerinţa ca făptuitorul-debitor să se afle în
imposibilitate de plată este prevăzută numai pentru fapta din alin. (2) al art.239
C.pen. În acest din urmă caz, într-adevăr, cunoaşterea posedată de făptuitor se
apreciază în mod obiectiv, adică ţinând seama de ceea ce ar fi putut cunoaşte un
om diligent, aflat într-o identică situaţie.
Participaţia penală este posibilă în oricare din formele sale, însă, pentru
existenţa coautoratului, este necesar ca toţi autorii să aibă calitatea de debitori, în
raport cu o identică obligaţie.
b) Subiect pasiv este persoana care are calitatea de creditor. Creditor poate
fi atât o persoană fizică cât şi o persoană juridică.
2.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material.
În prima variantă tip [art.239 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează în cinci modalităţi alternative, şi anume: înstrăinarea, ascunderea,
deteriorarea, distrugerea de valori ori bunuri, precum şi fapta de a invoca acte
sau datorii fictive.
Înstrăinarea înseamnă trecerea valorii sau bunului în patrimonial altei
persoane (de exemplu, prin vânzare, donaţie, schimb etc.).

145
A se vedea C. Duvac, Infracţiunile contra patrimoniului din perspectiva noului Cod penal
şi a Codului penal în vigoare, în „Revista de Drept Penal”, nr.1/2013, p.65.
146
G. Antoniu, Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal (II), în
„Revista de Drept Penal”, nr.1/2008, p.18 – citat de C. Duvac, op.cit., p.65.
 Ascunderea înseamnă nu numai aşezarea bunului într-un loc unde nu poate
fi găsit, ci şi omisiunea de a aduce la cunoştinţa creditorilor existenţa lui.
Deteriorarea înseamnă stricarea sau aducerea bunului în stare de
neîntrebuinţare.
Distrugerea înseamnă nimicirea bunului.
A invoca acte sau datorii fictive înseamnă a crea falsa impresie că debitorul
este în imposibilitate de a-şi achita datoriile faţă de creditori.
Nu interesează dacă valorile sau bunurile au fost înstrăinate, ascunse,
deteriorate sau distruse, în tot sau în parte. Însă, este necesar ca ele să facă parte
din patrimonial debitorului şi, de asemenea, ca fapta să fi fost săvârşită în scopul
fraudării creditorilor. Dacă debitorul nu a acţionat anume în scopul de a-i
prejudicia pe creditori (de exemplu, când bunul a fost distrus în mod fortuit),
infracţiunea nu subzistă.
În a doua variantă tip [art.239 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează prin fapta de a achiziţiona bunuri ori servicii. Cerinţa esenţială este
aceea ca făptuitorul să ştie că nu va putea plăti, respectiv să ştie că nu are
mijloace de plată, pentru a achita contravaloarea mărfurilor sau serviciilor
achiziţionate.
Incriminarea acestor fapte ni se pare totuşi discutabilă. În acest fel se
nesocoteşte un drept fundamental al omului, anume interdicţia privării de
libertate pentru datorii147 - şi aceasta, chiar fără să se dovedească reaua-credinţă
a făptuitorului, respectiv scopul de fraudare a unuia sau mai multor creditori.
Fiind un element subiectiv, scopul nu se poate dovedi direct, ci trebuie să rezulte
din acte materiale; or, simplul fapt că debitorul vinde sau distruge un lucru al
său nu dovedeşte existenţa scopului menţionat şi nu poate fi socotit ilicit. Ca
urmare, incriminarea acestor fapte nesocoteşte principiul legalităţii (nullum
crimen sine injuria). În plus, aşa cum s-a observat148, în mai multe dintre
modalităţile sale, infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor se
poate uşor confunda cu infracţiunea de bancrută frauduloasă, ceea ce
nesocoteşte iarăşi principiul legalităţii (nullum crimen sine lege certa).
b) Urmarea imediată.
În prima variantă tip [art.239 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de abuz de
încredere prin fraudarea creditorilor este o infracţiune formală, de simplă
acţiune. Pentru existenţa infracţiunii, este suficient ca făptuitorul să fi creat
pericolul apariţiei unei pagube în patrimoniul creditorilor.
În a doua variantă tip [art.239 alin.(2) C.pen.], infracţiunea de abuz de
încredere prin fraudarea creditorilor este o infracţiune de rezultat. Textul
pretinde ca fapta să fi cauzat o pagubă creditorului.

147
Art.1 din Protocolul nr.4 la Convenţia europeană prevede că „Nimeni nu poate fi privat de
libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală”.
148
N. Neagu, Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, în „Noul Cod penal comentat”
de V. Dobrinoiu ş.a., Partea specială, vol.II, Editura Universul Juridic, Bucureşri, 2012,
p.286.
 c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re, în prima variantă tip şi trebuie
dovedită, în a doua variantă tip.
B. Latura subiectivă.
În prima variantă tip, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei directe,
calificată prin scopul fraudării creditorilor.
În a doua variantă tip, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care
poate fi directă sau indirectă.
2.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu este incriminată.
În ambele variante, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
3 ani sau cu amendă.
Conform art.239 alin.(3) C.pen., acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

3. BANCRUTA SIMPLĂ

3.1. Concept
Infracţiunea de bancrută simplă este prevăzută în art.240 C.pen. şi constă
în neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori
de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni
termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă.
În Codul penal anterior nu exista această infracţiune. Ea a fost preluată din
Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, art.143.
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care asigură
protecţie drepturilor de creanţă.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit (autorul) este calificat. Acesta poate fi numai
debitorul, persoană fizică sau persoană juridică, supus procedurii insolvenţei.
Actualmente, această procedură este stabilită prin Legea nr.85/2014 (noul Cod al
insolvenţei) şi se aplică comercianţilor („profesioniştilor”).
Participaţia penală este posibilă în oricare din formele sale, însă, pentru
existenţa coautoratului, este necesar ca toţi autorii să fie comercianţi şi debitorii
unei identice obligaţii.
b) Subiect pasiv este persoana care are calitatea de creditor. Creditor poate
fi atât o persoană fizică cât şi o persoană juridică.
 3.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Infracţiunea de bancrută simplă este o infracţiune
omisivă, ceea ce înseamnă că făptuitorul nu face ceea ce legea îi impune să facă.
În concret, făptuitorul nu introduce deloc sau nu introduce în termenul legal
cererea de deschidere a procedurii insolvenţei (textul se referă la
„neintroducerea” sau „introducerea tardivă” a cererii menţionate).
Totuşi, fapta nu poate atrage răspunderea penală, în caz că există deja o
cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, introdusă de creditor. În acest caz,
cum s-a observat, o cerere introdusă de debitor ar fi lipsită de obiect149.
Potrivit art.240 C.pen., fapta constituie infracţiune, numai dacă debitorul
sau reprezentantul legal depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul legal de
introducere a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei. Prin această
precizare, textul face trimitere la legislaţia specială privind insolvenţa,
prezentându-se astfel, cum s-a observat, ca o normă incompletă150.
Termenul legal de introducere a cererii de deschidere a procedurii
insolvenţei este prevăzut în art.66 din Legea nr.85/2014. Potrivit primului
alineat din textul menţionat [art.66 alin.(1)], debitorul sau reprezentantul legal
trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii, în cel mult 30 de zile de
la momentul în care constată “starea de insolvenţă”, respectiv insuficienţa
fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile.
Însă, termenul de 30 de zile poate fi depăşit, în caz că debitorul este angrenat, cu
bună-credinţă, în negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor sale
sau în caz că el derulează negocieri în cadrul unei proceduri de mandat ad-hoc
sau de concordat preventiv. În aceste din urmă cazuri, cererea de deschidere a
procedurii insolvenţei trebuie introdusă în termen de 5 zile de la eşuarea
negocierilor.
b) Urmarea imediată.
Bancruta simplă este o infracţiune formală, de simplă acţiune.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
3.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea are loc în momentul împlinirii termenului de 6 luni, calculat
de la data la care trebuia introdusă cererea, potrivit legii.
Bancruta simplă este o infracţiune omisivă continuă, ceea ce înseamnă că
va exista şi un moment al epuizării, care coincide cu momentul în care debitorul
149
I Pascu, Bancruta simplă, în „Explicaţii preliminare ale noului Cod penal” de G. Antoniu
ş.a., Vol. III, Partea specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.473.
150
A se vedea C. Duvac, Bancruta simplă în noul Cod penal, în „Revista de Drept penal”,
nr.4/2001, p.67-81.
introduce cererea sau, în caz că el refuză să introducă cererea, cu data
pronunţării hotărârii de condamnare în primă instanţă.
Infracţiunea de bancrută simplă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
un an sau cu amendă.
Conform art.240 alin.(2) C.pen., acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate (creditorul).

4. BANCRUTA FRAUDULOASĂ

4.1. Concept
Infracţiunea de bancrută frauduloasă este prevăzută în art.241 C.pen., în
trei modalităţi normative.
În prima modalitate normativă [art.241 alin.(1) lit.a) C.pen.], infracţiunea
de bancrută frauduloasă constă în fapta persoanei care, în frauda creditorilor
falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din
activul averii acestuia.
În a doua modalitate normativă [art.241 alin.(1) lit.b) C.pen.], infracţiunea
de bancrută frauduloasă constă în fapta persoanei care, în frauda creditorilor
înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau
în situaţia financiară sume nedatorate.
În a treia modalitate normativă [art.241 alin.(1) lit.c) C.pen.], infracţiunea
de bancrută frauduloasă constă în fapta persoanei care, în frauda creditorilor
înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active.
În Codul penal anterior nu exista această infracţiune. Ea era considerată o
infracţiune din domeniul afacerilor151, fiind prevăzută în legea privind procedura
insolvenţei (actualmente, Legea nr.85/2014).
4.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care asigură
protecţie drepturilor de creanţă.
b) Obiectul material. În primele două modalităţi, infracţiunea are ca
obiect material evidenţele, registrele sau actele falsificate, sustrase sau distruse.
În a treia modalitate normativă, infracţiunea are ca obiect material activele
înstrăinate, indiferent dacă e vorba de active materiale (fizice) sau imateriale
(acţiuni, titluri de credit etc.)
B. Subiecţii

151
A se vedea D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în „Revista de Drept Penal” nr.3/2000,
p.124; C. Balaban, Bancruta frauduloasă. Controverse, în „Revista de Drept Penal”
nr.4/2002, p.108.
 a) Subiectul activ nemijlocit (autorul) este calificat. Acesta poate fi numai
debitorul, persoană fizică sau persoană juridică, supus procedurii insolvenţei.
b) Subiect pasiv este persoana care are calitatea de creditor. Creditor poate
fi atât o persoană fizică cât şi o persoană juridică.
4.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. În prima modalitate normativă [art.241 alin.(1)
lit.a) C.pen.], elementul material se realizează în patru modalităţi alternative,
anume: falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor debitorului ori
ascunderea unei părţi din activul averii acestuia. Termenii falsificare,
sustragere şi distrugere indică, după caz, o infracţiune de fals în înscrisuri, de
furt sau de distrugere de înscrisuri. Cât priveşte sintagma ascunderea unei părţi
din activul averii, aceasta reprezintă o formulă generică, prin care sunt
desemnate aceleaşi infracţiuni (fals în înscrisuri, furt, distrugere) - motiv pentru
care doctrina caracterizează bancruta frauduloasă ca o infracţiune complexă,
care absoarbe una dintre infracţiunile menţionate152. Însă, conceperea acestei
infracţiuni ca o infracţiune complexă constituie, în opinia noastră, o eroare. În
acest sens, am observa, mai întâi, că falsurile în înscrisuri sunt infracţiuni
obstacol, care îşi păstrează întotdeauna autonomia (ele nu pot nici să absoarbă,
nici să fie absorbite într-o altă infracţiune). Apoi, am observa faptul că nu se
justifică crearea unei infracţiuni complexe, ţinând seama doar de scopul urmărit
de făptuitor (în concret, scopul de fraudare a creditorilor), căci, raţionând astfel,
ar trebui să extindem la infinit sfera ilicitului penal şi să facem un lucru complet
inutil, faptele fiind deja incriminate. În fine, nu se poate accepta o asemenea
infracţiune complexă, care absoarbe mai multe infracţiuni diferite – fiindcă
astfel se nesocoteşte definiţia infracţiunii complexe [art.35 alin.(2) C.pen.] şi
devine imposibil să mai încadrăm noua construcţie într-o teorie generală a
infracţiunii (nu se mai poate preciza dacă vorbim de o infracţiune formală sau de
rezultat, dacă tentativa este sau nu posibilă etc.)
În a doua modalitate normativă [art.241 alin.(1) lit.b) C.pen.], elementul
material se realizează prin fapta de a înfăţişa datorii inexistente sau de a
prezenta în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume
nedatorate. Dar, faptele descrise aici sunt, în realitate, tot falsuri în înscrisuri,
astfel că, pentru motivele anterior expuse, nu se justifică nici această modalitate
normativă.
În a treia modalitate normativă [art.241 alin.(1) lit.c) C.pen.], elementul
material se realizează prin fapta de a înstrăina, în caz de insolvenţă a
debitorului, o parte din active. Aceasta este singura modalitate în care se
justifică existenţa infracţiunii de bancrută frauduloasă.

152
A se vedea M.A. Hotca, Bancruta frauduloasă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.96-
98; în acelaşi sens, a se vedea A. Doroftei, Infracţiunea de bancrută, în „Revista de Drept
Penal”, nr. 1/2009, p. 107-108.
 În acest caz, elementul material constă în încheierea unui act translativ de
drepturi patrimoniale (vânzare, donaţie, cesiune de drepturi etc.). Această faptă
devine infracţiune de bancrută frauduloasă, dacă sunt îndeplinite următoarele
cerinţe esenţiale: bunul înstrăinat face parte din “activele” (resursele) unei
persoane juridice cu scop lucrativ; persoana juridică care înstrăinează bunul este
debitorul unei terţe persoane, fizice sau juridice; persoana juridică care
înstrăinează bunul se află în stare de insolvenţă, adică nu dispune de mijloacele
necesare pentru a-şi achita obligaţia faţă de terţul creditor.
b) Urmarea imediată.
Bancruta frauduloasă este o infracţiune formală, de simplă acţiune.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei directe, calificată prin scopul
de a-i frauda pe creditori153.
4.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa se pedepseşte, conform dispoziţiei înscrise în art.248 C.pen.
Consumarea are loc în momentul săvârşirii faptei.
Infracţiunea de bancrută frauduloasă se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 5 ani.
Conform art.241 alin.(2) C.pen., acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate (creditorul).

5. GESTIUNEA FRAUDULOASĂ

5.1. Concept
Infracţiunea de gestiune frauduloasă este prevăzută în art.242 C.pen., într-
o variantă tip [alin.(1) C.pen.] şi două variante agravate [alin.(2) şi alin.(3)
C.pen.]
În varianta tip [art.242 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de gestiune
frauduloasă constă în pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia
administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie
să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri.

153
În acelaşi sens, a se vedea A. Avram, Procedura insolvenţei. Răspunderea organelor de
conducere, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.9; în sens contrar, N. Neagu, Bancruta
frauduloasă, în „Noul Cod penal comentat” de V. Dobrinoiu ş.a., op.cit., p.299.
 Prima variantă agravată [art.242 alin.(2) C.pen.] se reţine când fapta
prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită de administratorul judiciar, de lichidatorul
averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora.
A doua variantă agravată [art.242 alin.(3) C.pen.] se reţine când faptele
prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost săvârşite în scopul de a dobândi un folos
patrimonial.
În Codul penal anterior, această infracţiune era prevăzută, cu un conţinut
asemănător, în art.214. Spre deosebire de textul anterior, noul text a renunţat
(nejustificat) la cerinţa ca fapta să fie săvârşită “cu rea-credinţă” şi a introdus o
nouă agravantă, care este prevăzută în art.242 alin.(2) C.pen
5.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic îl formează relaţiile sociale care asigură protecţie
drepturilor patrimoniale.
b) Obiectul material constă în orice bun, mobil sau imobil, care a fost dat
făptuitorului, pentru a-l administra ori conserva.
Poate fi obiect material al acestei infracţiuni şi întreaga avere a victimei,
dacă făptuitorul a fost însărcinat să administreze sau să conserve această avere.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Acesta poate fi numai persoana
care are obligaţia de a administra sau conserva bunurile altei persoane154 - de
exemplu, tutorele, curatorul, mandatarul, executorul testamentar etc.
În varianta agravată prevăzută în art.242 alin.(2) C.pen., subiect activ
nemijlocit poate fi numai persoana care are calitatea de administrator judiciar, de
lichidator al averii debitorului sau de reprezentant sau prepus al acestora.
Administratorul judiciar este o persoană fizică sau juridică, practician în
insolvenţă, care are ca principale obligaţii pe aceea de a întocmi un raport
detaliat privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de
insolvenţă, precum şi de a elabora planul de reorganizare a activităţii debitorului
(art.58 şi urm. din Legea nr.85/2014). Lichidatorul judiciar diferă de
administratorul judiciar, numai sub aspectul atribuţiilor sale, care încep numai în
caz că judecătorul-sindic a dispus trecerea la faliment (instanţa poate desemna
ca lichidator judiciar aceeaşi persoană care a avut calitatea de administrator
judiciar – art.63 din Legea nr.85/2014).
În practică, subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de gestiune frauduloasă
se confundă adesea cu subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de delapidare,
dată fiind identitatea atribuţiilor ce revin acestora (în ambele infracţiuni,
subiectul activ nemijlocit are atribuţii de administrare sau de conservare a
anumitor bunuri). De aceea, se impune să subliniem că, în cazul infracţiunii de
delapidare, atribuţiile de administrare ori gestionare decurg dintr-un raport de
154
C.Ap. Bucureşti, Dec. nr.535 /1998, publicată în „Revista de Drept Penal”, nr. 3/1999, p.
133; C.Ap. Constanţa, Dec. nr. 108/1994, publicată în „Revista de Drept Penal”, nr. 2/1995, p.
147.
dreptul muncii, pe când, în cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă, asemenea
atribuţii decurg dintr-un raport de drept civil – de exemplu, din calitatea de
tutore, curator, notar (pe perioada cât trebuie să asigure conservarea bunurilor
moştenirii) etc. În acest sens, s-a decis că răspunde pentru săvârşirea infracţiunii
de gestiune frauduloasă tutorele care a sustras o parte din pensia de urmaş şi din
alocaţia de stat cuvenită minorilor aflaţi sub tutela sa.155
În consecinţă, în mod corect, s-a decis că răspunde pentru săvârşirea
infracţiunii de delapidare, iar nu pentru săvârşirea infracţiunii de gestiune
frauduloasă, inculpatul care, în calitate de inspector la Administraţia Financiară
Sighetu Marmaţiei, şi-a însuşit, în mod repetat, o parte din sumele încasate de la
populaţie, cu titlu de impozite şi taxe (instanţa a reţinut că, în speţă, inculpatul
avea atât calitatea de funcţionar, cât şi pe aceea de gestionar)156. Tot astfel, în
mod corect, s-a decis că răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, iar
nu pentru săvârşirea infracţiunii de gestiune frauduloasă administratorul unei
asociaţii de locatari, care şi-a însuşit o parte din banii asociaţiei157; ori, factorul
poştal care şi-a însuşit valoarea unor pensii şi alte drepturi băneşti ale unor
persoane158.
Cu privire la subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de gestiune
frauduloasă, s-a mai ridicat întrebarea dacă gerantul poate fi tras la răspundere,
pentru săvârşirea infracţiunii de gestiune frauduloasă, în caz că îşi îndeplineşte
cu rea-credinţă obligaţiile ce decurg din gestiunea de afaceri, cauzând astfel
victimei un prejudiciu. Într-o opinie159 (de altfel, singura formulată explicit) se
susţine că gerantul nu ar putea răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de
gestiune frauduloasă, deoarece acesta nu acţionează în temeiul unui contract de
mandat. Cu alte cuvinte, se susţine că existenţa infracţiunii de gestiune
frauduloasă ar fi condiţionată de preexistenţa unui contract de mandat intervenit
între făptuitor şi victimă – idee care transpare şi dintr-o altă lucrare160, mai
veche, în care se susţine că situaţia premisă a infracţiunii de gestiune
frauduloasă ar consta într-un „raport juridic preexistent, rezultat din
însărcinarea primită de făptuitor de a administra sau conserva averea altei
persoane particulare”. Or, întrucât se vorbeşte de „o însărcinare primită” de
făptuitor, pare să se excludă existenţa infracţiunii în situaţiile în care făptuitorul

155
Trib. Braşov, Dec. nr. 2/1968, publicată în „Justiţia nouă”, nr.8/1968, p.384.
156
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec.nr.1005/1998, publicată în „Revista de Drept
Penal”, nr.3/2000, p.165; în acelaşi sens, C.Ap. Bucureşti, S.I pen., Dec.nr.535/1998,
publicată în „Revista de Drept Penal”, nr.3/1999, p.133.
157
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec.nr.5312/2001, publicată în „Revista de Drept
Penal”, nr.2/2003, p.155.
158
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec.nr.2762/2000, publicată în „Revista de Drept
Penal”, nr.3/2002, p.103.
159
A. Filipaş şi colab., op. cit., p.384.
160
V. Dongoroz, Gestiunea frauduloasă, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea specială” de V. Dongoroz ş.a., vol. III, Editura Academiei Române, 1971, p.519.
şi-ar asuma, în mod voluntar, însărcinarea de a se îngriji de bunurile victimei,
aşa cum se petrec lucrurile în gestiunea de afaceri.
Totuşi, în ce ne priveşte nu împărtăşim acest punct de vedere.
În primul rând, din definiţia infracţiunii nu rezultă necesitatea preexistenţei
între părţi a unui contract de mandat, după cum nu rezultă nici necesitatea ca
făptuitorul să fi „primit” sarcina de a se îngriji de bunurile altuia. Altfel spus,
textul nu exclude posibilitatea ca făptuitorul să-şi fi asumat, în mod voluntar,
atribuţii de administrare ori de conservare a averii altuia. În plus, textul se referă
nu doar la „cel care are”, ci şi la cel care „trebuie să aibă” grija administrării sau
conservării bunurilor altuia – de unde se înţelege că obligaţia subiectului activ se
poate naşte nu numai dintr-un act juridic, ci şi dintr-un fapt juridic.
În al doilea rând, fiindcă gestiunea de afaceri determină, şi ea, naşterea unui
raport juridic161, preexistent faptei, în cadrul căruia cea dintâi obligaţie a
gerantului este să depună aceeaşi diligenţă pe care ar depune-o un bun proprietar
(art.1334 din noul C.civ). Aceasta înseamnă că, dacă gerantul îşi încalcă
obligaţiile şi pricinuieşte, cu rea-credinţă, pagube geratului, el poate fi tras la
răspundere penală, în aceleaşi condiţii ca şi acela care a „primit” însărcinarea de
a se îngriji de averea altuia, în virtutea unui act juridic.
Infracţiunea poate fi comisă şi în participaţie. În cazul coautorului,
participanţii trebuie să aibă în comun sarcina administrării sau conservării
bunurilor victimei. Instigator sau complice poate fi orice persoană.
b) Subiect pasiv este persoana fizică căreia îi aparţine patrimoniul sau
fracţiunea de patrimoniu încredinţată făptuitorului spre administrare sau
conservare.
5.3. Conţinut constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material. Întrucât definiţia nu cuprinde o descriere a
elementului material, trebuie să deducem că acesta se poate realiza prin orice
acţiune (comisiune sau omisiune), având caracter ilicit şi care, în consecinţă,
este imputabilă persoanei care avea obligaţia administrării sau conservării
bunurilor altuia.
Cerinţa ca fapta să fie ilicită ni se pare neîndoielnică, chiar dacă noul text
nu mai pretinde ca fapta să fi fost săvârşită „cu rea-credinţă”. Este evident că
agentul nu ar putea fi făcut răspunzător pentru paguba suferită de victimă
oricând şi orice condiţii, ci numai în caz că el a pricinuit această pagubă, printr-o
acţiune vădit ilicită, care face dovada relei sale credinţe – fiindcă, în caz contrar,
s-ar nesocoti atât caracterul subsidiar al dreptului penal, cât şi interdicţia privării
de libertate pentru datorii (conform art.1 din Protocolul nr.4/1963 la Convenţia
europeană, nimeni nu poate fi privat de libertate pentru singurul motiv că nu este
în măsură să execute o obligaţie contractuală). Chiar cu riscul de a ne repeta,

161
I. P. Filipescu, Drept civil, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p.92.
subliniem că, în mod nejustificat, noul Cod penal a renunţat la cerinţa relei-
credinţe.
Trebuie subliniat şi că, pentru existenţa infracţiunii, se cere ca autorul să fie
titularul unei obligaţii de administrare sau conservare a bunurilor altuia. Această
obligaţie poate să decurgă nu numai dintr-un act juridic, ci şi dintr-un fapt
juridic (de exemplu, dintr-o gestiune de afaceri). De regulă, o atare obligaţie
derivă dintr-un contract de mandat, în virtutea căruia mandatarul se obligă să
administreze sau să conserve bunurile mandantelui (nu are relevanţă dacă
mandatarul este ori nu retribuit pentru activitatea sa, ori dacă mandatul a
îmbrăcat sau nu forma scrisă).
În ce priveşte conţinutul obligaţiei, trebuie să reamintim că actele de
conservare sunt acelea care au drept scop să preîntâmpine pierderea unui bun
sau a dreptului corespunzător, în timp ce actele de administrare sunt acelea care
au drept scop folosirea normală, exploatarea sau punerea în valoare a unui bun
(de exemplu, închirierea lui, perceperea fructelor etc.) De asemenea, trebuie să
reamintim că, atunci când e vorba de administrarea unui patrimoniu, actul de
administrare „include şi acte care, raportate la un anumit bun, reprezintă acte de
înstrăinare (de dispoziţie), dar raportate la patrimoniu (în întregul său),
reprezintă măsuri de normală folosire, exploatare, valorificare a
patrimoniului.”162
b) Urmarea imediată constă într-o pagubă pricinuită persoanei vătămate.
Gestiunea frauduloasă se prezintă deci ca o infracţiune de rezultat.
Infracţiunea subzistă, indiferent dacă, ulterior, făptuitorul repară sau nu, de
bunăvoie, paguba produsă163.
c) Legătura de cauzalitate trebuie dovedită.
B. Latura subiectivă.
În varianta tip, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei (directă sau
indirectă), chiar şi atunci când fapta constă într-o omisiune164.
În varianta agravată prevăzută în art.242 alin.(3) C.pen., fapta se comite cu
intenţie directă, calificată prin scopul de a dobândi un folos patrimonial. Nu
interesează dacă acest scop a fost ori nu atins, fiind suficient să existe ca
finalitate a acţiunii făptuitorului.
5.4. Forme. Sancţiuni
Actele de pregătire şi tentativa nu sunt incriminate.
Consumarea infracţiunii are loc odată cu apariţia rezultatului (paguba).
Pentru varianta tip [art.242 alin.(1) C.pen.], pedeapsa este închisoarea de la
6 luni la 3 ani sau amenda.

162
A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din
Bucureşti, 1980, p.196.
163
D. Lucinescu, op.cit., p. 315.
164
C. Ap. Bucureşti, S.a II-a pen., Dec. nr.124/1998, publicată în „Revista de Drept Penal”,
nr.4/1999, p. 145.
 Pentru prima variantă agravată [art.242 alin.(2) C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la 1 la 5 ani.
Pentru a doua variantă agravată [art.242 alin.(3) C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani.
Potrivit art.242 alin.(4) C.pen., acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

6. ÎNSUŞIREA BUNULUI GĂSIT SAU AJUNS DIN EROARE LA

FĂPTUITOR

6.1. Concept
Infracţiunea de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor
este prevăzută în art.243 C.pen., în două variante tip (modalităţi normative).
În prima variantă tip [art.243 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în fapta
de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a
pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său.
În a doua variantă tip [art.243 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare sau în
mod fortuit în posesia făptuitorului, sau nepredarea acestuia în termen de 10 zile
din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine.
În Codul penal anterior, infracţiunea era prevăzută în art.216 C.pen., de
asemenea în două variante tip. Noul Cod penal a adus însă unele modificări, atât
cu privire la denumirea faptei (denumirea a fost lărgită, pentru a acoperi şi a
doua variantă tip – ceea ce nu era necesar), cât şi cu privire la conţinutul celei de
a doua variante tip.
6.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic specific se confundă cu cel generic, fiind constituit de
relaţiile sociale care asigură protecţie patrimoniului persoanei.
b) Obiectul material. Infracţiunea de însuşirea bunului găsit are ca obiect
material un bun mobil. Bunurile imobile nu pot constitui obiect material al
acestei infracţiuni, în nici una din modalităţile sale.
În cazul faptei prevăzute în alin. (2), textul arată explicit că ea trebuie să
aibă ca obiect „un bun mobil”, iar în cazul faptei prevăzute în alin. (1), cerinţa ca
bunul să fie mobil se deduce dintr-un argument logic, anume că bunurile imobile
nu pot fi „găsite”.
În ambele cazuri, este necesar ca bunul mobil să aparţină altuia – în
sensul că făptuitorul nu deţine nici un titlu asupra lui. Dacă făptuitorul posedă un
titlu asupra bunului, existenţa acestei infracţiuni este exclusă.
 În prima variantă tip [alin.(1)], bunul mobil trebuie să fie un bun găsit de
făptuitor.
În a doua variantă tip [alin.(2)], bunul mobil trebuie să fie un bun ajuns
din eroare sau un bun ajuns în mod fortuit în posesia făptuitorului.
În legătură cu obiectul material al infracţiunii din primul alineat (prima
variantă tip), s-a ridicat chestiunea dacă textul pretinde numai ca bunul mobil să
fi fost găsit de făptuitor, sau pretinde, în plus, ca bunul respectiv să fi fost
pierdut (rătăcit, uitat) de altcineva. În literatura noastră juridică, s-a susţinut că
nu ar fi suficient ca bunul să fi fost găsit de făptuitor, ci mai este necesar ca
altcineva să-l fi pierdut165. Cu alte cuvinte, ar trebui să se dovedească, în mod
distinct, că bunul respectiv a ieşit involuntar din stăpânirea de fapt a
proprietarului ori detentorului (în această opinie, ar trebui ca proprietarul sau
detentorul să nu ştie unde se găseşte bunul, ori de unde să-l ia, fiind în
imposibilitate de a reintra în posesia sau detenţia lui). Această opinie a fost
împărtăşită uneori şi de jurisprudenţă, care a decis că însuşirea unui obiect lăsat
temporar de posesor fără supraveghere ori uitat de acesta într-un anumit loc,
unde el ştie că l-a lăsat, constituie infracţiunea de furt, şi nu aceea de însuşire a
bunului găsit166.
În ceea ce ne priveşte, nu împărtăşim această opinie şi considerăm că,
dimpotrivă, textul instituie o singură cerinţă, anume aceea ca bunul respectiv să
poată fi caracterizat ca „bun găsit”. În acest sens, observăm, mai întâi, că, în
opinia contrară, ar urma ca încadrarea juridică a faptei să se facă, aproape
exclusiv, în raport cu declaraţiile victimei (singura care poate şti dacă a lăsat
intenţionat lucrul sau dacă l-a pierdut ori l-a uitat), cu riscul ca justiţia penală să
se transforme în contrariul ei. Şi apoi, observăm că înşişi autorii citaţi recunosc,
în cele din urmă, că esenţial este dacă, ţinând seama de ceea ce se întâmplă în
mod obişnuit, găsitorul putea crede, cu adevărat, că lucrul respectiv a fost
pierdut. De unde se înţelege că problema care se ridică nu este aceea de a stabili
intenţiile victimei, nici aceea de a stabili intenţiile făptuitorului. În realitate,
problema care se ridică este aceea de stabili poziţia subiectivă a găsitorului –
care se apreciază în abstract, în raport cu omul mediu. Mai precis, se pune
întrebarea dacă un om diligent, aflat într-o identică situaţie, putea crede, în mod
rezonabil, că bunul a fost pierdut.
Însă, poziţia omului diligent în această chestiune depinde de clarificarea
altei chestiuni, prealabile, anume dacă, nu cumva, bunul mobil a fost
„abandonat” – şi aceasta, fiindcă, aşa cum se ştie, bunurile abandonate (res

165
G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, vol.III, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1992, p.106-107.
166
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec.nr.184/1974, publicată în „Revista română de drept”,
nr.7/1974, p.62; în acelaşi sens, Tribunalul Suprem, S.pen., Dec.nr.1571/1972, publicată în
Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii
1969-1975 de Vasile Papadopol şi Mihai Popovici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977, p.74 ş.a.
derelictae) nu pot constitui obiect material al vreunei infracţiuni patrimoniale
(luarea unui lucru abandonat nu constituie infracţiune). În consecinţă, trebuie să
lămurim în ce cazuri putem vorbi de abandonarea lucrului.
Desigur, problema abandonării nu se pune în cazul lucrurilor lăsate fără
supraveghere în spaţii private – fiindcă, în lipsa consimţământului explicit sau
implicit al posesorului, luarea unui lucru aflat într-un spaţiu privat constituie,
indiscutabil, furt. În orice caz, intenţia proprietarului de a abandona lucrul nu
poate fi prezumată, ci trebuie să rezulte din împrejurări care reflectă o voinţă
neechivocă în acest sens, cum ar fi, de exemplu, împrejurarea că lucrul a fost
lăsat într-un loc destinat anume depozitării deşeurilor sau reziduurilor.
Prin urmare, problema abandonării se ridică numai atunci când lucrul este
găsit, fără supraveghere, într-un loc public – fiindcă, în acest caz, nu se ştie dacă
intenţia posesorului a fost să abandoneze lucrul, sau dacă acesta l-a lăsat acolo
din alte motive (de pildă, fiindcă a considerat că nimeni nu se va atinge de lucrul
său). Totuşi, pentru a nu greşi, omul diligent va exclude, şi în acest caz, ideea
abandonării (evident, afară de cazul că găseşte lucrul aruncat la gunoi) şi va
porni de la premisa că lucrul face parte din patrimoniul unei persoane, fiind,
eventual, „pierdut” de aceasta.
De unde urmează că, în principiu, infracţiunea prevăzută în art.243
alin.(1) C.pen. subzistă ori de câte ori cineva îşi însuşeşte un asemenea bun,
adică un bun aflat fără supraveghere într-un loc public. Însă, spunem „în
principiu”, fiindcă prezumţia că au fost pierdute nu operează în privinţa tuturor
bunurilor aflate fără supraveghere într-un loc public. Există anumite categorii
bunuri care, în mod obişnuit, sunt lăsate fără supraveghere în locuri publice şi cu
privire la care se prezumă, din contră, că proprietarii le-au lăsat anume acolo.
Aşa de pildă, în privinţa autoturismelor şi a vehiculelor de orice fel (căruţe,
biciclete etc.), se prezumă, de regulă, intenţia proprietarului de a le depozita, fie
şi numai temporar, în spaţiul public. Sau, în privinţa conductelor de apă, a
reţelelor electrice, a cablurilor de telecomunicaţii etc., se prezumă, de asemenea,
intenţia proprietarului de a le depozita, chiar definitiv, în spaţiul public.
Întrucât nu mai operează prezumţia că au fost pierdute, asemenea bunuri
nu pot fi niciodată „găsite” şi deci nu pot constitui obiect material al infracţiunii
de însuşirea bunului găsit. În acest sens, se pot invoca numeroase soluţii
jurisprudenţiale, în care s-a reţinut, în mod corect, că luarea unor asemenea
bunuri constituie infracţiunea de furt, iar nu infracţiunea de însuşirea bunului
găsit – de exemplu, s-a decis că fapta unei persoane de a sustrage de pe islazul
comunal un animal aflat, fără însoţitor, la păşune constituie infracţiunea de furt,
şi nu aceea de însuşirea bunului găsit, deoarece inculpatul şi-a putut da seama că
nu este vorba de un bun pierdut167. Cu toate acestea, nu lipsesc şi unele soluţii
jurisprudenţiale discutabile, care fac trimitere la criterii diverse, ceea ce ne

167
C. Ap. Bucureşti, Dec. nr.22/1996, publicată în „Revista de Drept Penal”, nr.2/1996,
p.114.
obligă să subliniem că, pentru delimitarea infracţiunii de însuşirea bunului găsit
(art.243 C.pen.) de infracţiunea de furt (art.228 C.pen.), nu dispunem decât de
acest unic criteriu: ceea ce plerumque fit (uzanţele). Contrar opiniei anterior
evocate, în afară de uzanţe, nu există nici un alt criteriu obiectiv, care să ne
îngăduie a face diferenţa între bunul mobil găsit de făptuitor (care constituie
obiect material al infracţiunii de însuşirea bunului găsit) şi bunul mobil luat de
făptuitor din posesia sau detenţia altuia (care constituie obiect material al
infracţiunii de furt).
În ce priveşte obiectul material al infracţiunii prevăzute în art.243 alin. (2)
C.pen., acesta îl constituie un bun ajuns din eroare în posesia făptuitorului.
Potrivit doctrinei dominante168, bunul ajuns din eroare în posesia făptuitorului
poate fi atât un bun predat făptuitorului, datorită erorii celui care a efectuat
predarea, cât şi un bun pe care făptuitorul l-a luat singur, crezând că este al său;
totuşi, dacă eroarea celui care a predat bunul a fost provocată de făptuitor, fapta
va constitui infracţiunea de înşelăciune.
Noul Cod penal a încercat să extindă sfera lucrurilor ce pot face obiectul
material al infracţiunii din art.243 alin.(2), făcând referire şi la bunul mobil
ajuns în mod fortuit în posesia făptuitorului (de exemplu, animalele domestice
care se rătăcesc şi pătrund în curtea făptuitorului). Însă, această completare nu
era necesară. Nevoia de a completa definiţia infracţiunii din alin.(2) a fost
determinată de interpretarea restrictivă pe care doctrina a dat-o textului şi, mai
precis, de neobservarea faptului că, prin eroare se înţelege şi o aparenţă
înşelătoare, iar nu doar convingerea greşită a unei persoane (victimă, terţ sau
făptuitor), cu privire la apartenenţa bunului. De altfel, această interpretare
contravine şi definiţiei din art.30 C.pen., din care rezultă, cu claritate, că
existenţa „erorii de fapt” se apreciază în raport cu convingerile (greşite) ale
făptuitorului, iar nu în raport cu convingerile altor persoane.
B. Subiecţii
a) Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană care răspunde penal,
deoarece textul nu pretinde ca autorul să aibă vreo calitate specială.
În majoritatea lor, autorii români susţin că, în această infracţiune,
participaţia penală ar fi posibilă sub toate formele169. În ceea ce ne priveşte,
considerăm însă că faptele incriminate în art.243 C.pen. nu se pot comite în
coautorat, fiindcă obligaţia de predare a lucrului găsit este o obligaţie personală
şi deci vorbim de o infracţiune cu autor unic. De asemenea, este exclusă
complicitatea, fiind vorba de o infracţiune omisivă pură.

168
V. Dongoroz, Înşelăciunea şi însuşirea bunului găsit, în „Explicaţii teoretice ale Codului
penal român. Partea specială”, de V. Dongoroz ş.a., vol.III, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1971, p.539-540.
169
A se vedea V. Dobrinoiu, Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, în
„Noul Cod penal comentat”, op.cit., p.308; în acela şi sens, V. Dongoroz, op.cit, p.538; D.
Lucinescu, Însuşirea bunului găsit, în „Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială” de
T. Vasiliu ş.a., vol.I, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975, p.328.
 b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică căreia îi aparţine bunul
găsit sau ajuns din eroare în posesia făptuitorului.
6.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material
În prima variantă tip [art. 243 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează în două modalităţi alternative, anume fie prin fapta de „a nu preda”
bunul găsit, fie prin fapta de „a dispune” de bunul găsit.
Prima modalitate alternativă, constând în nepredarea bunului găsit,
presupune omisiunea făptuitorului de a preda bunul găsit autorităţilor sau celui
care l-a pierdut (când victima este cunoscută). Omisiunea de a preda capătă
relevanţă penală, numai dacă au trecut 10 zile de la găsirea bunului (expirarea
acestui termen constituie o cerinţă esenţială de existenţă a infracţiunii).
Textul nu pretinde ca bunul să fie predat unei anume autorităţi, ceea i-a
determinat pe unii autori170 să susţină că bunul poate fi predat oricărei autorităţi.
În realitate, însă, bunul trebuie predat sub luare de dovadă, iar aceasta înseamnă
că bunul nu poate fi predat oricui, ci doar unor servicii specializate ale statului,
care sunt organizate şi care funcţionează potrivit legii (din păcate, în fapt,
organizarea unor astfel de servicii lasă mult de dorit, ceea ce reflectă un anume
dezinteres al autorităţilor faţă de modul în care cetăţenii îşi îndeplinesc obligaţia
legală de predare a bunurilor găsite).
În a doua modalitate alternativă, elementul material se realizează prin
fapta de a dispune de bunul găsit ca de al său. În acest caz, a dispune de bunul
găsit nu înseamnă doar înstrăinarea, ci şi folosirea bunului găsit, în orice mod
(inclusiv prin transformare ori prelucrare), în interes propriu sau în interesul
unui terţ. În această modalitate, infracţiunea prevăzută în art.243 alin.(1) C.pen.
se consumă la data dispunerii de bun, care poate fi anterioară termenului de 10
zile.
Uneori, textul fost greşit interpretat. De exemplu, s-a decis că termenul de
10 zile este acordat numai găsitorului de bună-credinţă; dacă cel care a găsit
bunul îşi manifestă intenţia de însuşire anterior împlinirii termenului, negând
faţă de proprietar găsirea şi deţinerea lui, infracţiunea s-a consumat171. Însă,
soluţia a fost critică, unii autori observând că simpla negare a găsirii bunului nu
realizează elementul material al infracţiunii, în nici una din variantele sale. Atâta
vreme cât termenul nu s-a împlinit şi găsitorul nici nu a dispus de bun,
infracţiunea nu există. Soluţia contrară tinde să pedepsească simpla intenţie de
însuşire, fără a ţine seama că textul acordă celui care găseşte lucrul un termen de
gândire şi că, până la epuizarea termenului de 10 zile, acesta are posibilitatea să
revină asupra hotărârii de a-şi însuşi lucrul şi de a săvârşi, astfel, infracţiunea.

170
D. Lucinescu, op. cit., p.329.
171
Trib. Braşov, Dec. nr.325/1970, publicată în „Revista română de drept”, nr.10/1970, p.165.
 În a doua variantă tip [art.243 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează prin fapta de însuşire a unui bun mobil al altuia, ajuns din eroare în
posesia făptuitorului. Doctrina nu explică semnificaţia noţiunii de „însuşire”, dar
ea subliniază că este necesar (cerinţă esenţială) ca însuşirea să fie „nedreaptă”,
adică posesorul din eroare să nu poată invoca vreo justificare temeinică a
însuşirii.172
Pentru a diminua ambiguitatea textului, în literatura noastră de specialitate
s-a propus173, cu mulţi ani în urmă, completarea textului, în sensul de a se
prevedea că elementul material se poate realiza, şi în acest caz, prin nepredarea
bunului într-un anumit termen. Dar, la momentul respectiv, propunerea a fost
criticată, împotriva ei aducându-se, în principal, argumente de drept comparat.174
În 1992, referindu-se la această veche dispută teoretică, alţi autori175 au observat
că, atât timp cât textul nu stabileşte un termen de predare a bunului, va continua
să planeze incertitudinea, cu privire la momentul consumării infracţiunii.
Aşa s-ar putea explica faptul că legiuitorul noului Cod penal a completat
alin. (2) al art.243 C.pen., prevăzând că, în a doua variantă tip, infracţiunea se
poate realiza atât prin însuşirea bunului, cât şi prin nepredarea lui în termen de
10 zile (acest termen se calculează, potrivit textului, din momentul – imposibil
de stabilit cu precizie – când făptuitorul şi-a dat seama că bunul nu îi aparţine).
Totuşi, operând această completare, noul Cod penal nu a reuşit să înlăture
incertitudinea care plana asupra momentului consumativ al acestei infracţiuni şi,
în plus, el a repetat eroarea, consacrată deja de primul alineat, de a crea o
infracţiune care este, concomitent, comisivă şi omisivă. Or, normele de
incriminare nu pot stabili laolaltă obligaţii pozitive („să predai bunul care nu-ţi
aparţine”) şi negative („să nu-ţi însuşeşti bunul care nu-ţi aparţine”), decât cu
riscul de a nesocoti principiul legalităţii; în astfel de condiţii, nu mai este
posibilă o caracterizare corectă a infracţiunii şi deci se face loc arbitrariului, în
administrarea justiţiei.
O modificare a alineatului 2 al art.243 C.pen. s-ar fi impus, numai în
măsura în care doctrina s-ar fi aplecat cu mai multă atenţie asupra textului,
făcând anumite observaţii, cu privire la semnificaţia termenilor folosiţi şi la
valabilitatea regulii de conduită pe care o instituie. În special, ar fi fost necesar
să se observe că, atât timp cât făptuitorul se află în eroare, crezând că bunul îi
aparţine, lui nu i se poate imputa faptul însuşirii (folosirii) bunului; făptuitorului
i se poate imputa doar faptul păstrării bunului, după momentul în care şi-a dat
seama că nu este al lui. În consecinţă, legea ar fi trebuit să incrimineze numai

172
V. Dongoroz, op.cit., p.539.
173
A se vedea Al. Rădulescu, Cu privire la termenul de predare în cazul infracţiunii de
însuşire a bunului găsit, în „Revista română de drept”, nr.4/1972, p.116.
174
A. Munteanu, În legătură cu însuşirea unui bun mobil ajuns din eroare în posesia
făptuitorului, în „Revista română de drept”, nr.5/1972, p.94-98.
175
G. Antoniu, C. Bulai, op.cit., p.142.
omisiunea de predare şi, totodată, la fel ca în cazul bunului găsit, să fixeze un
termen, pentru îndeplinirea acestei obligaţii.
Totuşi, în opinia noastră, ar trebui să se renunţe la acest alineat (alin.2) şi
să se completeze primul alineat (alin.1), în sensul că omisiunea de a preda poate
avea ca obiect material fie un bun găsit, fie un bun ajuns din eroare în posesia
făptuitorului – având în vedere că, din perspectiva proprietarului, în ambele
cazuri, bunul apare ca fiind „pierdut”.
Însă, o completare a primului alineat, în sensul menţionat, va fi posibilă,
numai dacă se acceptă încă o modificare, privind, de această dată, fapta de a
dispune de bunul găsit. Şi aceasta, fiindcă sintagma „a dispune de acel bun ca de
al său” [alin.(1)] este echivalentă cu „însuşirea pe nedrept a unui bun mobil”
[alin.(2)]; or, în cazul bunului dobândit din eroare, nu se justifică incriminarea
faptei de dispunere ori însuşire a bunului (eroarea înlătură ilicitul acţiunii). Ceea
ce înseamnă că trebuie să se facă o alegere: fie se incriminează distinct (în
alineatul 2) fapta de a „dispune de acel bun”, cu precizarea că această faptă
priveşte, în mod exclusiv, bunul „găsit”; fie se renunţă la incriminarea acestei
fapte şi, implicit, se admite ca infracţiunea să se consume, în toate ipotezele, la
expirarea termenului de predare.
b) Urmarea imediată.
Unii autori176 susţin că această infracţiune ar produce inevitabil o pagubă,
lăsând astfel loc ideii că e vorba de o infracţiune de rezultat.
Alţi autori susţin că, la această infracţiune, rezultatul constă într-o situaţie
nouă, „potrivit căreia bunul este trecut ilicit în sfera de stăpânire a
făptuitorului”177.
Din punctul nostru de vedere, infracţiunea de însuşire a bunului găsit, la
fel ca şi infracţiunea de furt, se prezintă ca o infracţiune formală, de simplă
atitudine (a se vedea explicaţiile de la art.228 C.pen.).
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv.
Infracţiunea de însuşire a bunului găsit se săvârşeşte cu intenţie178.
6.4. Forme. Sancţiuni. Aspecte procesuale
Actele de pregătire şi tentativa nu se pedepsesc (în cazul omisiunii de a
preda bunul, ele nici nu sunt posibile, fiind vorba de o infracţiune omisivă pură).
Infracţiunea se consumă, în principiu, la împlinirea termenului de 10 zile.
În prima variantă tip, termenul de 10 zile se calculează de la data găsirii
bunului (când termenul se împlineşte într-o zi în care autorităţile au serviciul
suspendat, predarea în ziua următoare va fi socotită în termen).
În a doua variantă tip, termenul de 10 zile se calculează de la momentul în
care făptuitorul a cunoscut că bunul nu îi aparţine.
176
A se vedea V. Dobrinoiu, op.cit., p.310; V. Dongoroz, op.cit, p.541.
177
D. Lucinescu, op.cit., p.330.
178
V. Dongoroz, op.cit, p.542.
 O consumare anticipată a acestei infracţiuni este posibilă, în situaţia în
care, în interiorul termenului de 10 zile, făptuitorul dispune de bunul găsit,
comportându-se ca şi cum ar fi al său. Într-o atare situaţie, infracţiunea se
consumă în chiar momentul dispunerii.
În ambele variante, însuşirea bunului găsit se pedepseşte cu închisoare de
la o lună la 3 luni sau cu amendă.
Dacă făptuitorul săvârşeşte atât fapta prevăzută în alin.(1), cât şi fapta
prevăzută în alin.(2), se aplică regulile de la concursul de infracţiuni.
Art.243 alin.(3) C. pen. prevede că împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală.

7. ÎNŞELĂCIUNEA

7.1. Concept
Infracţiunea de înşelăciune este prevăzută în art.244 C.pen., într-o variantă
tip şi o variantă agravată.
În varianta tip [art.244 alin.(1) C.pen.], înşelăciunea constă în inducerea în
eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau
ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau
pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
Varianta agravată [art.244 alin.(2) C.pen.] există în caz că înşelăciunea a
fost săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace
frauduloase.
7.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
patrimoniului persoanei, împotriva actelor de fraudă.
b) Obiect material. Înşelăciunea are obiect material. Acesta poate să
constea atât în bunuri mobile (inclusiv înscrisuri de valoare) cât şi în bunuri
imobile.
B. Subiecţii.
a) Subiect activ nemijlocit al infracţiunii de înşelăciune poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă în oricare dintre formele sale.
b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică al cărei patrimoniu a fost
prejudiciat, ca urmare a faptei de amăgire.
Uneori, se poate distinge un subiect pasiv principal şi un subiect pasiv
secundar. De pildă, dacă proprietarul anumitor bunuri mobile le încredinţează
altei persoane în baza unui contract de depozit, iar făptuitorul induce în eroare
pe depozitar, spunându-i că a cumpărat acele bunuri de la proprietar şi îl
determină să i le predea, va exista un subiect pasiv principal, în persoana
proprietarului bunurilor, şi un subiect pasiv secundar, în persoana depozitarului,
dacă prin fapta de înşelăciune s-au produs pagube şi în patrimoniul său.

7.3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă
a) Elementul material constă într-o acţiune de amăgire, de inducere în
eroare a victimei, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, sau ca
mincinoasă a unei fapte adevărate.
Prezentarea denaturată sau alterată a realităţii trebuie să fie aptă de a inspira
încrederea victimei şi de a o amăgi sau de a o menţine în eroare.179
Acţiunea de inducere în eroare se poate realiza prin orice mijloace (chiar
simple reticenţe, fiindcă abţinerea de a da o explicaţie poate fi un mijloc de
amăgire, în anumite condiţii). Nu are relevanţă dacă subiectul pasiv s-a lăsat
uşor indus în eroare ori mai greu. De exemplu, s-a decis180 că există înşelăciune,
dacă inculpatul a vândut apartamentul pe care îl deţinea în calitate de chiriaş,
menţionând, în mod mincinos, în contractul de vânzare-cumpărare, că este
proprietarul acestuia (în speţă, instanţa a reţinut că este irelevantă împrejurarea
că persoana vătămată, fiind de bună-credinţă, nu a făcut demersuri pentru
cunoaşterea situaţiei juridice reale a apartamentului; la fel, este irelevantă
împrejurarea că inculpatul avea vocaţia de a deveni proprietarul apartamentului
în temeiul unor prevederi legale).
În practica judiciară, s-a decis că există înşelăciune, dacă inculpatul, prin
afirmaţii mincinoase, a indus în eroare pe magazinerul CFR, reuşind astfel să-şi
însuşească bunurile lăsate de o altă persoană la magazia de bagaje181; sau, dacă
inculpatul a obţinut o sumă de bani, afirmând în mod mincinos faţă de persoana
vătămată că vine din partea fratelui acesteia, care îi solicită un împrumut; ori,
dacă inculpatul, pretinzând că a fost trimis de proprietarul unui autoturism lăsat
în incinta unui autoservice, sustrage din acel vehicul scule şi accesorii182.
b) Urmarea imediată.
Înşelăciunea se prezintă ca o infracţiune de rezultat, condiţionată de apariţia
unei pagube în patrimoniul victimei.
În practica judiciară, s-a decis că nu constituie infracţiune de înşelăciune
vânzarea unui bun provenit din furt, întrucât vânzătorul nu a produs o pagubă
cumpărătorului183 (motivarea soluţiei este eronată, fiind evident că, în speţă,
179
O. Stoica, Drept penal, Partea specială, Ed. Didactică, Bucureşti, 1976, p.169.
180
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec.nr.3845/2001, publicată în „Revista de Drept
penal”, nr.1/2003, p.173.
181
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec.nr.2068/1977, publicată în „Revista română de drept”,
nr.3/1978, p. 64; în acelaşi sens, Tribunalul Suprem, S.pen., Dec.nr. 1874/1975, publicată în
„Revista română de drept”, nr.5/1975, p.65.
182
Trib. Hunedoara, Dec. nr. 879/1976, publicată în „Revista română de drept”, nr.5/1977 - cu
notă de G. Antoniu.
183
C. Ap. Bucureşti, Dec. nr. 1458/1999, publicată în Culegere de practică judiciară în
materie penală pe anul 1999, Editura Rosetti, 2001, p. 101-102.
fapta a cauzat cumpărătorului o pagubă; în realitate, în acest caz, lipsea
elementul material, inducerea în eroare - căci, achiziţionând bunul la un preţ
modic, cumpărătorul şi-a putut da seama că bunul provine dintr-o faptă ilicită).
c) Legătura de cauzalitate dintre acţiunea de amăgire şi prejudiciul suferit
de victimă trebuie dovedită.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv. Sub aspect subiectiv, înşelăciunea se comite cu
intenţie directă, calificată prin scop. Se cere ca făptuitorul să fi acţionat în scopul
de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust. Dacă lipseşte
acest scop, fapta nu constituie înşelăciune. În consecinţă, în mod corect, s-a
decis că infracţiunea nu subzistă, dacă făptuitorul achiziţiona animale de la
populaţie, în vederea valorificării lor la abator, cu promisiunea de plată
ulterioară a preţului, dacă neplata preţului promis nu s-a datorat voinţei
achizitorului de animale184. Dimpotrivă, în mod corect, s-a decis că există
înşelăciune, dacă inculpatul induce în eroare o garderobieră, atribuindu-şi
calitatea de depunător al unor haine pentru care s-a eliberat fisă, pierdută de
depunătorul real şi găsită de inculpat.185
7.4. Varianta agravată
Varianta agravată [art.244 alin.(2)] se realizează atunci când inducerea în
eroare a victimei are loc prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de
alte mijloace frauduloase.
Conform textului, dacă mijlocul fraudulos folosit de făptuitor constituie
prin el însuşi infracţiune (de exemplu, fals material în înscrisuri oficiale, uz de
fals etc.), se vor aplica regulile de la concursul de infracţiuni.
7.5. Forme. Sancţiuni
Tentativa de înşelăciune se pedepseşte, conform art.248 C.pen.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în momentul apariţiei
pagubei, în patrimoniul victimei.
În varianta tip [art.244 alin.(1) C.pen.], înşelăciunea se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani.
În varianta agravată [art.244 alin.(2) C.pen.], înşelăciunea se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 de ani.
Conform art.244 alin.(3) C.pen., împăcarea înlătură răspunderea penală.

8. ÎNŞELĂCIUNEA PRIVIND ASIGURĂRILE

184
C. Ap. Bucureşti, Dec. nr. 1941/1999, în op.cit., p. 99-100.
185
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. nr. 40/1970, publicată în „Revista română de drept”,
nr.7/1970, p.167.
 8.1. Concept
Infracţiunea de înşelăciune privind asigurările este prevăzută în art.245
C.pen., în două variante tip [alin. (1) şi alin. (2)]186.
În prima variantă tip [art.245 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau
înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii
sau furtului, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată.
În a doua variantă tip [art.245 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în fapta
persoanei care, în scopul prevăzut în alin. (1), simulează, îşi cauzează sau
agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat.
Înşelăciunea privind asigurările apare ca o variantă de specie a infracţiunii
de înşelăciune, comisă cu ocazia executării unui contract de asigurare de bunuri
sau de persoane. Mai precis, e vorba de o înşelăciune săvârşită de asigurat în
dauna asigurătorului.
În Codul penal anterior nu exista această infracţiune, iar necesitatea ei ni se
pare discutabilă, atât timp cât infracţiunea de înşelăciune (art.244 C.pen.)
acoperă şi fapte de genul celor incriminate distinct, în art.245. Dar, ceea ce ni se
pare cu mult mai discutabil este faptul că, în prima variantă tip, această
infracţiune a fost definită ca o infracţiune complexă, care absoarbe faptele de
distrugere. Or, pe lângă alte neajunsuri, în acest fel s-au nesocotit două teze,
anume teza că înşelăciunea este o infracţiune simplă, şi teza că, în caz că
mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile
privind concursul de infracţiuni [art.244 alin. (2) C.pen.].
8.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
patrimoniului persoanei, împotriva actelor de fraudă comise în domeniul
asigurărilor.
În subsidiar, incriminarea asigură protecţie regimului legal al asigurărilor şi
reasigurărilor. În prezent, acest regim este stabilit prin dispoziţiile Codului civil
(art.2.199-2.241), ale Legii nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
România şi ale Legii nr.32/2000 privind activitatea de asigurare şi
supravegherea asigurărilor.
b) Obiect material. Dacă facem abstracţie de definiţiile legale (care ni se
par profund eronate), putem observa că, în ambele variante tip, infracţiunea are
ca obiect material suma de bani asigurată, pe care agentul o obţine efectiv sau,
cel puţin, urmăreşte să o obţină.
Cei mai mulţi autori s-au lăsat însă induşi în eroare de formularea deficitară
a textului, considerând că, în prima variantă, obiectul material constă în bunurile
186
Există opinia (N. Neagu, Înşelăciunea privind asigurările, în op.cit., p.317-318) că, în alin.
(2) ar fi prevăzută o variantă atenuată, iar nu o variantă tip a infracţiunii. Însă, după părerea
noastră, alin. (2) nu stabileşte o circumstanţă atenuantă a faptei din alin. (1), ci incriminează o
faptă distinctă.
supuse distrugerii, degradării etc., iar, în a doua variantă, obiectul material ar
putea consta în corpul persoanei asigurate187.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit.
Dacă facem abstracţie de definiţiile legale (care, repetăm, sunt profund
eronate), putem observa că, în ambele variante tip, subiect activ nemijlocit al
infracţiunii de înşelăciune în asigurări poate fi numai persoana asigurată.
Însă, dacă ţinem seama de text, atunci trebuie să conchidem, alături de alţi
autori, că, în prima variantă tip [alin.(1)], subiectul activ nemijlocit este
necircumstanţiat (acesta poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale cerute pentru a răspunde penal), în timp ce, în a doua variantă tip
[alin.(2)], subiectul activ nemijlocit este calificat, în sensul că autor poate fi
numai persoana asigurată.
b) Subiect pasiv este asigurătorul.
8.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material.
În prima variantă tip [art.245 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează în cinci modalităţi alternative, şi anume: distrugerea, degradarea,
aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun.
În această variantă, există o cerinţă specială, aceea ca bunul distrus,
degradat etc. să fi fost, în prealabil, asigurat împotriva distrugerii, degradării,
uzurii, pierderii sau furtului.
În a doua variantă tip [art.245 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează prin fapta de a simula, de a cauza sau de a agrava leziuni sau
vătămări corporale produse de un risc asigurat.
În ambele variante, cerinţa esenţială este aceea ca agentul să fi săvârşit
fapta, în scopul de a obţine suma asigurată, pentru sine sau pentru altul.
b) Urmarea imediată.
Spre deosebire de infracţiunea de înşelăciune, infracţiunea de înşelăciune în
asigurări nu mai este condiţionată de apariţia unei pagube. Ea se prezintă deci ca
o infracţiune formală, de simplă acţiune, care se consumă în chiar momentul
săvârşirii faptei, dacă şi în măsura în care se dovedeşte existenţa scopului de a
intra în posesia sumei asugurate.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv. Sub aspect subiectiv, înşelăciunea în asigurări se
comite cu intenţie directă, calificată prin scop. Se cere ca făptuitorul să fi
acţionat în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată.
8.4. Forme. Sancţiuni.
187
În acest sens, a se vedea C. Duvac, Înşelăciunea privind asigurările, în „Explicaţii
preliminare ale noului Cod penal” de G. Antoniu ş.a., Vol. III, Partea specială, Editura
Universul Juridic, bucureşti, 2013, p.52-553.
 Conform art.248 C.pen., tentativa la infracţiunea de înşelăciune în asigurări
se pedepseşte.
În prima variantă tip [art.244 alin.(1) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani.
În a doua variantă tip [art.244 alin.(2) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Conform art.245 alin.(3) C.pen., împăcarea înlătură răspunderea penală.

9. DETURNAREA LICITAŢIILOR PUBLICE

9.1. Concept
Infracţiunea de deturnarea licitaţiilor publice este prevăzută în art.246
C.pen. şi constă în fapta de a îndepărta, prin constrângere sau corupere, un
participant de la o licitaţie publică ori în înţelegerea între participanţi pentru a
denatura preţul de adjudecare.
În Codul penal din 1969 nu exista această infracţiune. Anterior, asemenea
fapte erau încadrate, după caz, în dispoziţiile referitoare la înşelăciune, abuz în
serviciu, dare şi luare de mită etc.188
9.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic. În opinia generală a doctrinei, acest obiect constă în
relaţiile sociale care asigură buna desfăşurare a concurenţei în licitaţiie
publice189, prin combaterea actelor de concurenţă neloială, susceptibile să
denatureze preţurile de adjudecare. Ar fi însă de observat că, astfel explicat,
obiectul juridic ne indică, mai degrabă, o infracţiune de serviciu, iar nu o
infracţiune contra patrimoniului. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din afirmaţia,
pe care o fac unii autori190, că această infracţiune se poate comite numai de către
executorul judecătoresc sau organul de executare fiscală.
b) Obiect material. Majoritatea autorilor consideră că această infracţiune
este lipsită de obiect material191 – ceea ce pune iarăşi sub semnul îndoielii
calificarea ei drept infracţiune contra patrimoniului.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit.

188
În acelaşi sens, a se vedea C. Duvac, Deturnarea licitaţiilor publice în noul Cod penal, în
„Dreptul”, nr.8/2012, p.85 -105.
189
T. Medeanu, Deturnarea licitaţiilor publice, în „Manual de Drept penal. Partea specială”
de P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010,
p.358; în acelaşi sens, C. Duvac, op.cit., p.87.
190
A se vedea C. Duvac, op.cit., p. 85.
191
Ibidem, p.87.
 În modalitatea îndepărtării unui participant de la o licitaţie publică,
subiectul activ nemijlocit nu este calificat (poate fi orice persoană care răspunde
penal) 192.
În modalitatea înţelegerii între participanţi, subiectul activ nemijlocit este
calificat. Autor al infracţiunii poate fi numai o persoană care participă la o
licitaţie publică, în nume propriu sau în numele altei persoane, fizice sau
juridice.
b) Subiect pasiv. Există opinia că, în această infracţiune, ar exista un
subiect pasiv principal (statul) şi un subiect pasiv secundar (persoana ale cărei
interese de afaceri au fost lezate)193. Ar fi însă de observat că această distincţie
este specifică infracţiunilor complexe, în timp ce infracţiunea de deturnare a
licitaţiilor publice este, în opinia majoritară, o infracţiune simplă.194
9.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează în două modalităţi: fie prin
îndepărtarea unui participant la o licitaţie publică, fie prin înţelegerea
intervenită între participanţii la o licitaţie publică.
Există opinia195, pe care o împărtăşim, că, în acest caz, nu e vorba de două
modalităţi alternative, ci de două modalităţi normative; cu alte cuvinte, e vorba
de două variante tip sau de două infracţiuni, care pot intra în concurs. Ar fi însă
de observat că, în aceste condiţii, se impunea înscrierea celor două modalităţi în
alineate distincte.
În prima modalitate, infracţiunea constă în fapta de a îndepărta un
participant, adică în împiedicarea sau determinarea lui să nu mai participe la o
licitaţie publică. Această faptă constituie infracţiune, numai dacă mijlocul de
îndepărtare constă într-un act de corupere sau de constrângere. Coruperea
presupune oferirea de bani sau alte avantaje material. Constrângerea presupune
folosirea violenţei fizice sau psihice (ameninţare).
O atare descriere a infracţiunii este însă discutabilă, fiindcă aici nu e vorba
de o singură faptă, ci două fapte diferite, între care ar trebui să se stabilească o
legătură etiologică (de la cauză la efect), ceea ce este de natură să genereze o
aplicare arbitrară a textului şi o practică contradictorie (de exemplu, dacă doi
participanţi se insultă şi se ameninţă reciproc, oricare dintre ei poate fi acuzat că
încercat să-l îndepărteze pe celălalt de la licitaţie).
În a doua modalitate, fapta constă în încheierea unei înţelegeri între
participanţii la o licitaţie publică. În această modalitate, deturnarea licitaţiilor
publice apare ca o infracţiune cu pluralitate naturală de făptuitori (subiect activ
plural), care se consumă în momentul în care intervenit înţelegerea.

192
Ibidem, p.88.
193
N. Neagu, Deturnarea licitaţiilor publice, în „Noul Cod penal comentat”, op.cit., p.322.
194
C. Duvac, op.cit., p.96.
195
Ibidem, p.92.
 Cerinţa esenţială este aceea ca făptuitorii să fi acţionat în scopul de a
denatura preţul de adjudecare.
b) Urmarea imediată.
Infracţiunea de deturnarea licitaţiilor publice se prezintă ca o infracţiune
formală, de simplă acţiune.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv. În ambele modalităţi, infracţiunea de deturnarea
licitaţiilor publice se săvârşeşte cu intenţie directă, calificată prin scop196.
În prima modalitate, scopul este acela de a îndepărta un participant de la
licitaţie. Pentru existenţa infracţiunii, în forma sa consumată, este necesar ca
acest scop să fie atins.
În a doua modalitate, scopul este acela de a denatura preţul de adjudecare.
9.4. Forme. Sancţiuni.
Conform art.248 C.pen., tentativa la infracţiunea de deturnare a licitaţiilor
publice se pedepseşte.
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

10. EXPLOATAREA PATRIMONIALĂ A UNEI PERSOANE

VULNERABILE

10.1. Concept
Infracţiunea de exploatare patrimonială a unei persoane vulnerabile este
prevăzută în art.247 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art.247 alin. (1) C.pen.], infracţiunea constă în fapta
creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, profitând de
starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate,
infirmităţii ori relaţiei de dependenţă în care debitorul se află faţă de el, îl face să
constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de
creanţă de valoare vădit disproporţionată faţă de această prestaţie.
În a doua variantă tip [art.247 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
punerea unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei
intoxicaţii cu alcool sau cu substanţe psihoactive în scopul de a o determina să
consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să
renunţe la un drept, dacă s-a produs o pagubă.
10.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
196
Alţi autori susţin că există intenţie calificată numai în a doua modalitate; în prima
modalitate, fapta s-ar putea săvârşi şi cu intenţie indirectă (în acest sens, a se vedea C. Duvac,
op.cit., p.97)
 a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
patrimoniului persoanelor vulnerabile.
b) Obiectul material constă în bunul mobil sau imobil primit de făptuitor
de la victimă (persoana vulnerabilă).
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit.
În prima variantă tip [art.247 alin. (1) C.pen.], subiectul activ nemijlocit
este calificat. Autor al infracţiunii poate fi numai o persoană care are, în raport
cu victima, calitatea de creditor.
În a doua variantă tip [art.247 alin.(2) C.pen.], subiectul activ nemijlocit nu
este calificat. Autor al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
b) Subiect pasiv este persoana vulnerabilă, exploatată de către făptuitor.
În prima variantă tip, subiectul pasiv (victima) trebuie să aibă, în raport cu
făptuitorul calitatea de debitor. De asemenea, victima trebuie să se afle într-o
stare de vulnerabilitate datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori relaţiei
de dependenţă faţă de creditor. În această variantă, starea de vulnerabilitate a
victimei este preexistentă faptei197.
În a doua variantă tip, victima trebuie să se afle în stare de vădită
vulnerabilitate, cauzată de o intoxicaţie cu alcool sau cu substanţe psihoactive.
În această variantă, starea de vulnerabilitate a victimei (intoxicaţia cu alcool sau
substanţe pasihoactive) este provocată de făptuitor.
10.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material.
În prima variantă tip [art.247 alin. (1) C.pen.], elementul material se
realizează prin orice faptă a creditorului, care are drept consecinţă determinarea
debitorului să constituie sau să transmită un drept real ori de creanţă.
Textul instituie două cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă este aceea ca făptuitorul (creditorul) să profite de starea de
vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori
relaţiei de dependenţă faţă de el.
A doua cerinţă este aceea ca dreptul constituit sau transmis de victimă să
aibă o valoare vădit disproporţionată, în raport cu valoarea împrumutului primit.
În a doua variantă tip [art.247 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează prin punerea unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin
provocarea unei intoxicaţii cu alcool sau cu substanţe psihoactive.
Există două cerinţe esenţiale.

197
R. Moroşanu, Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, în „Instituţii şi
infracţiuni în noul Cod penal. Manual pentru uzul formatorilor SNG” de Fl. Streteanu, R.
Moroşanu ş.a., Bucureşti, 2010, p.296 – publicată pe website-ul
http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/06_01_2011__38061_ro.pdf.
 Prima cerinţă esenţială este aceea ca autorul să fi acţionat în scopul de a o
determina victima să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real ori
de creanţă sau să renunţe la un drept.
A doua cerinţă esenţială este aceea ca fapta să fi produs victimei o
pagubă.
b) Urmarea imediată.
În ambele variante, exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile se
prezintă ca o infracţiune de rezultat, condiţionată de apariţia unei pagube în
patrimoniul victimei.
c) Legătura de cauzalitate trebuie dovedită.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv. În ambele variante, infracţiunea de exploatarea
patrimonială a unei persoane vulnerabile se comite cu intenţie directă, calificată
prin scopul de a determina victima să constituie sau să transmită un drept real ori
de creanţă.
10.4. Forme. Sancţiuni.
Conform art.248 C.pen., tentativa se pedepseşte.
Pentru prima variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Pentru a doua variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Capitolul IV -

FRAUDE COMISE PRIN SISTEME INFORMATICE ŞI MIJLOACE DE

PLATĂ ELECTRONICE

1. FRAUDA INFORMATICĂ

1.1. Concept
Infracţiunea de fraudă informatică este prevăzută în art.249 C.pen. şi
constă în introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice,
restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a
funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material
pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane.
În Codul penal anterior nu exista această infracţiune. Ea a fost preluată din
Legea nr.161/2003198, art.49 (text care a fost abrogat, prin Legea nr.187/2012).
La rândul ei, Legea nr. 161/2003 preluase definiţia fraudei informatice din
Convenţia Consiliului Europei asupra criminalităţii informatice (Budapesta,
2001), art.8. Din păcate, a fost vorba de o preluare necritică, ad litteram, fără a
ţine seama că, în convenţii, nu sunt cuprinse incriminări, ci se indică, în termeni
foarte generali, anumite fapte, revenind statelor părţi obligaţia de a se asigura că,
potrivit dreptului intern, acele fapte constituie infracţiuni şi pot atrage aplicarea
unei pedepse.
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic.
Aşa cum apare ea în legislaţia noastră, definiţia infracţiunii de fraudă
informatică lasă nelămurită o chestiune esenţială, aceea de a şti care este
obiectul juridic specific al acestei infracţiuni, respectiv care este obligaţia
impusă cetăţenilor, aceea care devine ”valoare socială lezată”, în caz că ea este
violată199.
Desigur, dacă ţinem seama de obiectul juridic generic (de grup), de faptul
că legiuitorul român a inclus frauda informatică printre infracţiunile contra
patrimoniului, putem deduce că e vorba de obligaţia generală de a proteja
patrimoniului altei persoane.
Totuşi, vedem că definiţia înscrisă în art.249 C.pen. pune accent pe
diversele modalităţi de folosire a unui sistem informatic, lăsând să se înţeleagă
că ceea ce se pretinde cetăţenilor este să păstreze integritatea datelor şi
sistemelor informatice. Or, este evident că o asemenea obligaţie specifică (de a
păstra integritatea datelor şi sistemelor informatice) nu are nicio legătură cu
obligaţia generală, comună tuturor infracţiunilor contra patrimoniului, aceea de a
proteja patrimoniul altei persoane. De unde ar urma fie că această infracţiune a
fost greşit clasată printre infracţiunile contra patrimoniului (doctrina dominantă
consideră că infracţiunea frauda informatică are un singur obiect juridic:
patrimoniul; dar, chiar pornind de la premisa că ea ar avea un obiect juridic
complex, tot nu s-ar justifica înscrierea ei printre infracţiunile contra
patrimoniului, din moment ce, ţinând seama de definiţia care i s-a dat, am fi
nevoiţi să pretindem că ea asigură protecţie, în principal, integrităţii datelor şi
sistemelor informatice şi, abia în secundar, patrimoniului).

198
Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei a fost actualizată ultima dată prin Legea nr.134/2011 (M.Of.481/10.07.2011).
199
Aşa cum arată profesorul I. Tanoviceanu, obiectul juridic al infracţiunii constă în norma
penală violată (a se vedea Tratat de drept şi procedură penală, vol. I, ediţia a II-a, Tip.
„Curierul Judiciar”, Bucureşti, 1924, p. 391).
 Această stare de incertitudine se reflectă şi în doctrină. În acest sens,
observăm că, în opinia unor autori, obiectul juridic al infracţiunii de fraudă
informatică nu se rezumă la relaţiile sociale de ordin patrimonial, ci cuprinde „şi
întregul fascicol de relaţii referitoare la încrederea în siguranţa...tranzacţiilor
informatice”200. De unde s-ar deduce, cum am arătat, că frauda informatică este
o infracţiune cu obiect juridic complex, fără a fi totuşi limpede care obiectul ei
juridic principal.
În consecinţă, trebuie să subliniem că, departe de a avea un obiect juridic
complex, infracţiunea de fraudă informatică este o infracţiune simplă, cu un
singur obiect juridic. Ea nu reprezintă altceva decât o variantă de specie a
infracţiunii de înşelăciune, în care inducerea în eroare a victimei are loc prin
folosirea unui sistem informatic. Acest fapt rezultă atât din denumirea atribuită
infracţiunii, aceea de „Fraudă informatică”, cât şi din faptul că textul pretinde
ca fapta să fi cauzat o pagubă unei persoane. De altfel, în alte doctrine se arată,
în mod explicit, că frauda informatică reprezintă varianta informatică a
escrocheriei201. Înşelăciunea clasică constă în inducerea în eroare a unei
persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca
mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru
altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă. Aceeaşi
infracţiune există şi atunci când, pentru amăgirea victimei şi atingerea scopului
menţionat, făptuitorul se foloseşte de un sistem informatic (Internet, reţea de
telefonie etc.)
Cât priveşte nevoia incriminării distincte a fraudei informatice, după cât
se pare, aceasta a fost determinată, pe de o parte, de dificultăţile pe care le
comportă proba unor asemenea acte şi care reclamă formarea unui personal
judiciar specializat, iar, pe de altă parte, de apariţia unor controverse privind
existenţa infracţiunii de înşelăciune în asemenea cazuri, în care lipseşte o
legătură directă între agent şi victimă, aceasta din urmă fiind indusă în eroare de
la distanţă, prin manipularea unor date sau sisteme informatice (unii autori sunt
de părere că textul care incriminează înşelăciunea nu se poate aplica unor
asemenea fapte, decât nesocotind interdicţia interpretării extensive a legii
penale)202.
Însă, indiferent de raţiunile care au impus incriminarea distinctă a acestei
forme de înşelăciune, trebuie subliniat că obiectul ei juridic coincide cu obiectul
juridic al înşelăciunii. În ambele cazuri, legea stabileşte o identică obligaţie

200
A se vedea I. Vasiu, Frauda informatică, în „Explicaţii preliminare ale noului Cod
penal” de G. Antoniu ş.a., vol. III, Partea specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013,
p.602.
201
A se vedea site-ul
http://www.belgium.be/fr/justice/securite/criminalite/criminalite_informatique/fraude_inform
atique/
202
A se vedea site-ul : http://www.internet-
observatory.be/internet_observatory/pdf/legislation/cmt/law_be_2000-11-28_cmt_fr.pdf
(normă de comportament), aceea de a nu aduce atingere patrimoniului altei
persoane, prin acte de viclenie.
b) Obiectul material.
Doctrina română majoritară pretinde că obiectul material al infracţiunii de
fraudă informatică ar consta în entitatea materială (hard-disk, CD, stick etc.) pe
care sunt stocate datele informatice203 sau, după caz, în „sistemele informatice
care conţin datele informatice alterate sau care sunt împiedicate să funcţioneze
ca urmare a activităţii făptuitorului”204.
Aceeaşi doctrină observă că sintagmele „date informatice” şi „sistem
informatic” sunt explicate în art.181 C.pen.: potrivit art.181 alin.(1) C.pen., prin
sistem informatic se înţelege „orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive
interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe
asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic”;
iar, potrivit art.181 alin.(2) C.pen., prin date informatice se înţelege “orice
reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi
prelucrată printr-un sistem informatic”.
În ce ne priveşte, am remarca totuşi că, din asemenea explicaţii, este
imposibil să se desprindă vreo legătură între obiectul juridic şi obiectul material
al infracţiunii de fraudă informatică. De fapt, între cele două categorii de
explicaţii există o vădită ruptură, care este însă lesne de înţeles, din moment ce,
cum am arătat deja, definiţia pe care legiuitorul român a dat-o infracţiunii de
fraudă informatică nu justifică clasarea acesteia printre infracţiunile contra
patrimoniului. Textul incriminează introducerea, modificarea sau ştergerea de
date informatice, restricţionarea accesului sau împiedicarea funcţionării unui
sistem informatic – de unde se deduce, repetăm, că frauda informatică aduce
atingere integrităţii datelor şi sistemelor informatice şi, aşadar, că obiectul ei
material constă în chiar aceste date şi sisteme.
Însă, dacă ţinem seama de faptul deja menţionat, anume că frauda
informatică nu este altceva decât varianta informatică a infracţiunii de
înşelăciune, atunci putem lesne înţelege că obiectul ei material coincide cu
obiectul material al înşelăciunii şi deci constă în bunul, mobil sau imobil, pe
care victima îl remite voluntar agentului, ca o consecinţă a inducerii sale în
eroare.
Deşi această formă de înşelăciune presupune cu necesitate folosirea unui
sistem informatic, totuşi, sistemul informatic nu poate fi considerat obiect
material al infracţiunii. Sistemul informatic este şi rămâne un lucru care serveşte
la săvârşirea infracţiunii de fraudă informatică (art.112 lit.b C.pen.). Tot astfel,
nici datele informatice şi nici suportul lor material nu pot constitui obiectul

203
A se vedea I. Vasiu, op.cit., p.602; în acelaşi sens, M. Dobrinoiu, Frauda informatică,
în „Noul Cod penal comentat” de V. Dobrinoiu ş.a., vol. II, Partea specială, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, p.330.
204
Gh. Alecu, A. Barbăneagră, Reglementarea penală şi investigarea criminalistică a
infracţiunilor din domeniul informatic, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p.82.
material al fraudei informatice, căci, la fel ca şi sistemul informatic în ansamblu,
acestea nu reprezintă decât lucruri care servesc la săvârşirea infracţiunii.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Autor al infracţiunii poate
fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde
penal.
Fapta se poate săvârşi şi în participaţie, sub oricare din formele acesteia
(coautorat, instigare sau complicitate).
b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică păgubită de către
făptuitor.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează în cinci modalităţi alternative, şi
anume: prin introducerea, modificarea, ştergerea de date informatice; prin
restricţionarea accesului la date informatice; prin împiedicarea în orice mod a
funcţionării unui sistem informatic.
Introducerea de date informatice înseamnă inserarea de noi date într-un
sistem informatic.
Modificarea de date informatice se poate realiza atât prin adăugarea, cât şi
prin ştergerea unor date informatice (de unde se înţelege că prevederea distinctă
a ştergerii, ca modalitate de săvârşire a faptei, este fără sens).
Restricţionarea accesului înseamnă blocarea accesului la anumite date
informatice. Blocarea accesului la date informatice se poate realiza prin
procedee diverse, inclusiv prin infectarea cu viruşi.
Împiedicarea funcţionării unui sistem informatic înseamnă perturbarea unui
sistem informatic, cu consecinţa că acesta devine inutilizabil, total sau parţial,
temporar sau definitiv. Împiedicarea funcţionării unui sistem informatic se poate
realiza atât prin introducerea sau modificarea de date informatice, cât şi prin
restricţionarea accesului la asemenea date. Cu alte cuvinte, această modalitate le
acoperă pe toate celelalte, ceea ce înseamnă că prevederea celorlalte modalităţi
nu se justifică.
Prin aceste modalităţi de săvârşire, infracţiunea de fraudă informatică se
confundă cu infracţiunea de alterarea integrităţii datelor informatice (art.362
C.pen.), ca şi cu infracţiunea de perturbarea funcţionării sistemelor informatice
(art.363 C.pen.) – fapt ce creează o gravă confuzie, lăsând impresia că frauda
informatică ar fi o infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunile informatice
menţionate. Or, în realitate, frauda informatică este o infracţiune simplă,
distinctă de cele două infracţiuni informatice, cu care poate intra în concurs.
Ceea ce înseamnă că identitatea celor trei infracţiuni, sub aspectul elementului
lor obiectiv (material), se analizează ca o încălcare a principiului legalităţii
(nullum crimen sine lege certa).
Pentru existenţa infracţiunii, se cer îndeplinite două condiţii (cerinţe
esenţiale): prima este aceea ca făptuitorul să fi acţionat în scopul de a obţine un
beneficiu material pentru sine sau pentru altul; a doua este aceea ca fapta să fi
cauzat o pagubă unei persoane. De exemplu, în aşa-numita “Fraudă nigeriană”,
făptuitorul transmite mesaje unor victime necunoscute, cărora le solicită ajutor
bănesc, invocând diverse împrejurări nereale (blocarea sa într-o ţară aflată în
război, incapacitatea de a plăti un tratament medical de maximă urgenţă etc.)
b) Urmarea imediată.
La fel ca şi înşelăciunea, frauda informatică se prezintă ca o infracţiune de
rezultat, condiţionată de apariţia unei pagube în patrimoniul victimei.
În jurisprudenţa franceză s-a decis că răspunde pentru fraudă informatică,
în formă consumată, persoana care, prin manopere frauduloase, introduce coduri
de acces confidenţiale, care nu îi aparţin şi trece astfel drept titularul legitim al
codurilor, determinând o societate comercială să-i furnizeze un serviciu, prin
reţeaua de Internet205.
c) Legătura de cauzalitate trebuie dovedită.
B. Latura subiectivă
Sub aspect subiectiv, infracţiunea de fraudă informatică se comite cu
intenţie directă, calificată prin scopul de a obţine un beneficiu material, pentru
sine sau pentru altul.
1.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa de fraudă informatică se pedepseşte, în conformitate cu
dispoziţia înscrisă în art.252 C.pen.
În jurisprudenţa franceză s-a decis că răspund pentru tentativă de fraudă
informatică persoanele care introduc în sistemul informatic al unei bănci o
bandă magnetică confecţionată sub denumirea de împrumut al unei societăţi
industriale, din moment ce datele apocrife tind la viramente bancare206.
Pentru forma consumată, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

205
Tribunalul de mare instanţă din Paris, decizia din 16 decembrie 1997, publicată în
Code pénal. Nouveau Code pénal. Ancien Code pénal. (Texte du code, textes
complémentaires, jurisprudence, annotations), Dalloz, Edition 2002, p.577.
206
Tribunalul de mare instanţă din Paris, decizia din 13 ianuarie 1982, publicată în op.cit,
pp.576-577.
 2. EFECTUAREA DE OPERAŢIUNI FINANCIARE ÎN MOD
FRAUDULOS

2.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.250 C.pen. , în trei variante tip.
În prima variantă tip [art.250 alin. (1) C.pen.], infracţiunea constă în
efectuarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a
unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, prin utilizarea,
fără consimţământul titularului, a unui instrument de plată electronică sau a
datelor de identificare care permit utilizarea acestuia.
În a doua variantă tip [art.250 alin. (2) C.pen.], infracţiunea constă în
efectuarea uneia dintre operaţiunile prevăzute în alin. (1), prin utilizarea
neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de
identificare fictive.
În a treia variantă tip [art.250 alin. (3) C.pen.], infracţiunea constă în
transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare, în
vederea efectuării uneia dintre operaţiunile prevăzute în alin. (1).
În Codul penal anterior nu exista această infracţiune. Ea a fost preluată din
Legea nr.365/2002 privind comerţul electronic, art.27, unde este prevăzută cu o
pedeapsă mult mai mare (maximul special este de 12 ani închisoare).
2.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic.
Incriminarea asigură protecţie drepturilor patrimoniale ale titularilor de
instrumente de plată electronică, respectiv titularilor de monedă electronică sau
de instrumente de plată cu acces la distanţă, împotriva unor furturi de bani din
conturile deschise pe numele acestora la instituţii financiare.
b) Obiectul material constă în sumele de bani sustrase, prin utilizarea
ilegală a unui instrument de plată electronică sau a datelor de identificare care
permit utilizarea acestuia.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Autor al infracţiunii poate fi
orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde
penal.
În principiu, participaţia penală este posibilă sub toate formele. Însă, în ce
priveşte complicitatea morală, trebuie precizat că, dacă aceasta se săvârşeşte
prin transmiterea (neautorizată) a unor date de identificare care servesc la
efectuarea uneia dintre operaţiunile prevăzute în alin. (1), fapta se consideră,
prin voinţa legiuitorului, act de autorat, iar nu de complicitate [ legiuitorul a
incriminat distinct această faptă, în alin. (3)].
b) Subiect pasiv este titularul instrumentului de plată electronică sau, după
caz, instituţia financiară care emis acel instrument de plată207.
2.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material este greşit descris.
Conform definiţiei, în primele două variante tip, fapta ar consta în
efectuarea, neautorizată, de operaţii cu instrumente de plată electronică
(retragere, încărcare, descărcare sau trasfer de fonduri). Or, în realitate, fapta
constă în sustragerea de bani din contul unui titular de instrument de plată
electronică, fie prin utilizarea, fără consimţământul titularului, a instrumentului
de plată real, fie prin utilizarea unui instrument de plată falsificat sau „clonat”208,
inclusiv prin utilizarea, tot fără consimţământ, a datelor de identificare ale
titularului (cod PIN şi/sau act de identitate).
În a treia variantă tip, fapta constă, cum am arătat, într-un act de
complicitate morală la sustragerea de bani din contul unui titular de instrument
de plată electronică. În acest caz, agentul, luând cunoştinţă, indiferent în ce mod,
de datele de identificare ale unui titular de instrument de plată, le transmite unui
terţ, care urmează să efectueze „operaţii” în contul titularului.
b) Urmarea imediată.
Infracţiunea de efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos este o
infracţiune formală, de simplă acţiune, care se consumă în chiar momentul
realizării, în mod ilegal, a operaţiei financiare, indiferent dacă făptuitorul a reuşit
sau nu să intre în posesia sumelor de bani.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv.
În primele două variante, infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi
directă sau indirectă.
În a treia variantă tip, infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată
prin scop. În acest caz, agentul urmăreşte efectuarea, de către altă persoană, a
unei operaţii financiare frauduloase.
2.4. Forme. Sancţiuni
Conform art.252 C.pen., tentativa se pedepseşte.
Pentru primele două variante tip, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Pentru a treia variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

207
În acelaşi sens, a se vedea M. Dobrinoiu, Efectuarea de operaţiuni financiare în mod
fraudulos, în „Noul Cod penal comentat” de V. Dobrinoiu ş.a., Partea specială, vol.II, Editura
Universul Juridic, Bucureşri, 2012, p. 337.
208
Idem, p.338.
 3. ACCEPTAREA OPERAŢIUNILOR FINANCIARE EFECTUATE ÎN
MOD FRAUDULOS

3.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.251 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art.251 alin. (1) C.pen.], infracţiunea constă în
acceptarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a
unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că
este efectuată prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau
utilizat fără consimţământul titularului său.
În a doua variantă tip [art.251 alin. (2) C.pen.], infracţiunea constă în
acceptarea uneia dintre operaţiunile prevăzute în alin. (1), cunoscând că este
efectuată prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin
utilizarea de date de identificare fictive.
În Codul penal anterior nu exista această infracţiune. Ea a fost preluată din
Legea nr.365/2002 privind comerţul electronic, art.28.
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic coincide cu obiectul juridic al infracţiunii de efectuare
de operaţiuni financiare în mod fraudulos (art.250 C.pen.). În acest caz, textul
incriminează un act de complicitate materială la infracţiunea precedentă,
transformându-l astfel, din act accesoriu, în act principal, specific unei
infracţiuni autonome.
b) Obiectul material coincide cu obiectul material al infracţiunii de
efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos (art.250 C.pen.).
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Autor al infracţiunii poate fi
numai o persoană implicată, potrivit legii, în derularea unei operaţiuni financiare
(funcţionar încadrat în instituţia financiară emitentă a instrumentului de plată
electronică, comerciantul emitent al instrumentului de plată ori comerciantul
acceptant)209.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv este titularul instrumentului de plată electronică sau, după
caz, instituţia financiară care emis acel instrument de plată210.
2.3. Conţinutul constitutiv
209
A se vedea I. Vasiu, Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos, în
„Explicaţii preliminare ale noului Cod penal” de G. Antoniu ş.a., Partea specială, Vol. III,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp.622-623.
210
În acelaşi sens, a se vedea M. Dobrinoiu, op.cit., p. 337.
 A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează, în ambele variante, prin fapta de a
accepta o operaţiune financiară efectuată prin intermediul unui instrument de
plată electronică.
Cerinţa esenţială este aceea ca făptuitorul să cunoască că operaţiunea are
caracter fraudulos. Operaţiunea se consideră frauduloasă, atunci când ea se
realizează prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau
utilizat fără consimţământul titularului său, ori atunci când ea este efectuată prin
utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date
de identificare fictive.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol. În alţi termeni, e vorba
de o infracţiune formală, de simplă acţiune, care se consumă în chiar momentul
acceptării operaţiei financiare frauduloase. Acceptarea presupune aprobarea
operaţiei.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv.
Infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată prin scop. Şi în acest
caz, agentul urmăreşte efectuarea, de către altă persoană, a unei operaţii
financiare frauduloase.
3.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa se pedepseşte, conform art.252 C.pen.
Pentru ambele variante tip, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
 Capitolul V - Distrugerea şi tulburarea de posesie

1. DISTRUGEREA

1.1. Concept
Infracţiunea de distrugere este prevăzută în art.253 C.pen., într-o variantă
tip şi trei variante agravate.
În varianta tip [art.253 alin. (1) C.pen.], infracţiunea constă în distrugerea,
degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia
ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de
bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate.
Prima variantă agravată [art.253 alin. (2) C.pen.] se reţine, dacă fapta
constă în distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau
în parte altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială,
dacă prin aceasta s-a produs o pagubă.
A doua variantă agravată [art.253 alin. (3) C.pen.] se reţine, dacă fapta
prevăzută în alin. (1) priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul cultural.
A treia variantă agravată [art.253 alin. (4) C.pen.] se reţine, dacă fapta
constă în distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui
bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă
este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.
În Codul penal anterior, infracţiunea de distrugere avea o identică
definiţie, prevăzută în art.217 alin.(1). Noul Cod penal a adus însă unele
modificări, în ce priveşte variantele agravate (de exemplu, s-a introdus, ca
variantă agravată, distrugerea care are ca obiect material un înscris sub
semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei persoane şi serveşte la
dovedirea unui drept de natură patrimonială).
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
patrimoniului persoanei.
b) Obiectul material.
În varianta tip, infracţiunea de distrugere poate avea ca obiect material atât
un bun mobil, cât şi un bun imobil.
În prima variantă agravată, este necesar ca distrugerea să aibă ca obiect
material un înscris sub semnătură privată. Înscrisurile sub semnătură privată
trebuie deosebite de înscrisurile oficiale – deoarece, în cazul înscrisurilor
oficiale, agravanta nu operează. Potrivit art.178 alin.2 C.pen, prin „înscris
oficial” se înţelege orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele
la care se referă art.176 ori de la persoana prevăzută în art.175 alin. (2) sau care
aparţine unor asemenea persoane. Cu alte cuvinte, sunt „oficiale” toate
înscrisurile înregistrate la o persoană juridică de drept public sau la o persoană
care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de
autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora.
Totuşi, în raport cu criteriul menţionat, nu este posibilă delimitarea precisă a
înscrisurilor oficiale de cele sub semnătură privată. În raport cu criteriul
menţionat, majoritatea înscrisurilor apar ca înscrisuri oficiale, în timp ce
înscrisurile sub semnătură privată se limitează la acelea, destul de puţine, care
emană de la un particular şi care nu au fost înregistrate la nicio unitate - de pildă,
o chitanţă de mână, un testament olograf etc.
În a doua variantă agravată, este necesar ca distrugerea să aibă ca obiect
material bunuri care fac parte din patrimoniul cultural. Întrucât legea nu
specifică, bunul poate să facă parte atât din patrimoniul cultural naţional, cât şi
din patrimoniul cultural mondial. Apartenenţa bunului la patrimoniul cultural
trebuie dovedită cu înscrisuri emise de autorităţile publice competente.
În principiu, infracţiunea de distrugere subzistă, numai dacă bunul distrus
aparţine altuia. Însă, art.253 alin. (5) C.pen. stabileşte două excepţii. Conform
textului, variantele agravate prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se aplică chiar dacă
bunul aparţine făptuitorului. Cu alte cuvinte, prin derogare de la regulă,
infracţiunea de distrugere subzistă, chiar dacă bunul aparţine făptuitorului, în
următoarele două cazuri: 1) în caz că obiectul material al distrugerii constă în
bunuri care fac parte din patrimoniul cultural; 2) în caz că fapta se săvârşeşte
prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură
să pună în pericol alte persoane sau bunuri.
B. Subiecţii
a) În varianta tip, subiectul activ nemijlocit al distrugerii nu este calificat;
acesta poate fi orice persoană care răspunde penal, cu excepţia proprietarului.
În variantele agravate prevăzute în alin.(3) şi (4), subiect activ al
infracţiunii poate fi chiar proprietarul bunului.
Participaţia penală este posibilă în oricare din formele acesteia.
b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică al cărei bun a fost distrus.
Infracţiunea poate avea, uneori, o pluralitate de subiecţi pasivi (de exemplu, în
caz că bunurile distruse aparţin mai multor persoane, aflate în indiviziune).
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material, în varianta tip a infracţiunii, se realizează în cinci
modalităţi alternative: distrugere, degradare, aducere în stare de neîntrebuinţare,
împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului, înlăturarea
măsurilor luate.
 Distrugerea constă în nimicirea bunului, în aşa fel încât acesta încetează să
existe (de exemplu, dărâmarea unei construcţii, uciderea unui animal, ruperea
unei cărţi, tăierea butucilor de viţă de vie aflaţi pe terenul altuia211).
Degradarea presupune stricarea bunului, în aşa fel încât acesta îşi pierde
calităţile şi devine impropriu de utilizare, potrivit destinaţiei sale iniţiale. Nu
interesează dacă bunul poate fi reparat sau dacă ar putea primi o altă
întrebuinţare.
Aducerea în stare de neîntrebuinţare constă într-o atingere adusă bunului, în
aşa fel încât, fără a fi distrus sau degradat, acesta nu mai poate fi utilizat (de
exemplu, prin sustragerea unei piese de la o maşină, fără de care aceasta nu mai
poate fi utilizată).
Împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului
constituie un mod indirect de distrugere a acestuia, întrucât făptuitorul nu
acţionează nemijlocit asupra lui, pentru a-l nimici, ci numai îl expune unei forţe
destructive externe.
Înlăturarea măsurilor de conservare sau de salvare luate constituie, de
asemenea, un mod indirect de distrugere a bunului.
Dacă se comit mai multe asemenea acţiuni asupra aceluiaşi bun, succesiv
ori simultan, va exista o singură infracţiune.
b) Urmarea imediată constă în producerea unei pagube pentru persoana
căreia îi aparţinea bunul.
c) Legătura de cauzalitate trebuie dovedită.
B. Latura subiectivă
a) Elementul subiectiv
Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie, directă sau indirectă. Dacă
fapta este comisă din culpă, va exista infracţiunea de distrugere din culpă
(art.255 C.pen.).
1.4. Variantele agravate
Prima variantă agravată [art.253 alin.(2) C.pen.] se poate reţine, dacă
sunt întrunite, cumulativ, patru condiţii:
1) fapta are ca obiect material un înscris sub semnătură. Dacă fapta are ca
obiect material un înscris oficial, se schimbă încadrarea juridică, în sustragere
sau distrugere de înscrisuri (art.259 C.pen.) ori, după caz, în sustragere sau
distrugere de probe ori de înscrisuri (art.275 C.pen.);
2) înscrisul aparţine în tot sau în parte altei persoane. Ca urmare, fapta nu
constituie infracţiune, dacă înscrisul aparţine, în totalitate, făptuitorului;
3) înscrisul serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială,
respectiv la dovedirea unui drept real sau a unui drept de creanţă. Dacă înscrisul
servea la dovedirea unui drept personal nepatrimonial, agravanta nu operează;

211
C. Ap. Bucureşti, Dec. pen. nr. 1663/2000, publicată în Culegerea de practică judiciară în
materie penală pe anul 2000, p.185.
 4) fapta a provocat victimei o pagubă. După părerea noastră, această
cerinţă este de natură să împiedice orice aplicare a textului, având în vedere că,
prin ea însăşi, fapta de a distruge un înscris nu provoacă nicio pagubă.
A doua variantă agravată [art.253 alin.(3) C.pen.] se poate reţine, cum
am arătat, dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte bunuri care fac parte din
patrimoniul cultural.
A treia variantă agravată [art.253 alin.(4) C.pen.] se poate reţine, dacă
sunt întrunite, cumulativ, două condiţii, şi anume: 1) fapta este săvârşită prin
incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc; şi 2) fapta este de natură
să pună în pericol alte persoane sau bunuri. Există această variantă, dacă
incendiul declanşat de inculpat la un imobil se putea extinde asupra locuinţelor
din jur, rezultând pericol public212.
1.5. Forme. Sancţiuni
Tentativa de distrugere se pedepseşte, numai dacă distrugerea îmbracă una
din variantele agravate prevăzute în art.253 alin.(3) sau (4) C.pen.
Infracţiunea de distrugere se consumă în momentul în care s-a produs
urmarea imediată (paguba).
În varianta tip [art.253 alin.(1) C.pen.], distrugerea se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Pentru prima variantă agravată [art.253 alin.(2) C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Pentru a doua variantă agravată [art.253 alin.(3) C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la unu la 5 ani.
Pentru a treia variantă agravată [art.253 alin.(4) C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani.
Conform art.253 alin.(6) C.pen., pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi
alin. (2) acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.

2. DISTRUGEREA CALIFICATĂ

În art.254 C.pen. este prevăzută o variantă agravată comună tuturor

faptelor prevăzute în art. 253 C.pen., denumită “Distrugerea calificată”.
Această agravantă devine aplicabilă, în caz că faptele de distrugere au
avut ca urmare un dezastru.
Noţiunea de “dezastru” este explicată în art.254 alin.(2). Potrivit textului,
dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor
lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca
urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.

212
Trib. Constanţa, Dec. pen. nr.2760/1976, publicată în „Revista română de drept”,
nr.11/1978. p.65.
 Existenţa acestei variante agravate presupune că urmarea constând în
moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane a fost cauzată
de făptuitor cu intenţie depăşită sau praeterintenţie. Făptuitorul comite actele de
distrugere cu intenţie, iar consecinţele prevăzute de art.254 C.pen. se produc din
culpa acestuia. Dacă vătămarea corporală sau moartea victimelor a fost cauzată
de autor cu intenţie, se va reţine un concurs între infracţiunea de distrugere şi
tentativă sau, după caz, infracţiune consumată de omor calificat (art.189 lit.f
C.pen).
În caz de distrugere calificată, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani
şi interzicerea exercitării unor drepturi.

3. DISTRUGEREA DIN CULPĂ

3.1. Concept
Infracţiunea de distrugere din culpă este prevăzută în art.255 C.pen., într-o
variantă tip şi o variantă agravată.
În varianta tip [art.255 alin.(1) C.pen.], distrugerea din culpă constă în
distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare, din culpă, a unui
bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită
prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de
natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.
Varianta agravată [art.255 alin.(2) C.pen.] devine aplicabilă, în cazul în
care faptele au avut ca urmare un dezastru.
În Codul penal anterior, infracţiunea de distrugere din culpă era prevăzută,
cu un conţinut similar, în art.219, unde avea însă mai multe variante agravate, la
care s-a renunţat. Ca urmare, noul text a devenit mai accesibil.
Infracţiunea de distrugere din culpă diferă de infracţiunea de distrugere, în
mod exclusiv, sub aspect subiectiv: infracţiunea de distrugere (art.253 C.pen.) se
săvârşeşte cu intenţie, în timp ce infracţiunea de distrugere din culpă (art.255
C.pen.) se săvârşeşte din culpă.
În varianta tip [art.255 alin.(1) C.pen.], distrugerea din culpă se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Pentru varianta agravată [art.255 alin.(2) C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 12 ani.

4. TULBURAREA DE POSESIE
 4.1. Concept
Infracţiunea de tulburarea de posesie este prevăzută în art.256 şi constă în
ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violenţă sau ameninţare ori
prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în
posesia altuia.
În Codul penal anterior, infracţiunea de posesie era prevăzută, cu un
conţinut asemănător, în art.220 C.pen.
4.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic este complex.
În principal, incriminarea asigură protecţie dreptului de posesie, care este
un drept patrimonial.
În subsidiar, incriminarea asigură protecţie altor drepturi subiective,
nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la libertate psihică (în cazul când fapta s-a
săvârşit prin ameninţare) sau dreptul la integritate fizică (în cazul când fapta s-a
săvârşit prin violenţă fizică).
b) Obiectul material constă într-un bun imobil (construcţie sau teren).
Când bunul imobil este o construcţie, aceasta nu trebuie să fie locuită,
fiindcă, în caz contrar, fapta va constitui infracţiunea de violare de domiciliu,
prevăzută în art.224 C.pen. (legiuitorul nu a fost totuşi preocupat să coreleze
pedepsele prevăzute pentru aceste două infracţiuni, deşi ele sunt destul de
asemănătoare).
De asemenea, imobilul nu trebuie să fie deţinut de victimă în baza unei
hotărâri judecătoreşti, fiindcă, în acest din urmă caz, fapta va constitui
infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, în modalitatea prevăzută
în art.287 alin.(1) lit.g C.pen.
B. Subiecţii.
a) Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană care răspunde penal.
Autor poate fi chiar proprietarul imobilului, dacă acesta nesocoteşte dreptul de
posesie al altei persoane. Participaţia penală este posibilă sub toate formele
(coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiect pasiv special este titularul dreptului de posesie.
Nu există tulburare de posesie dacă partea vătămată nu a avut niciodată
posesia terenului în litigiu.213
4.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează prin fapta de ocupa un imobil, în
întregime sau în parte.

213
Trib. Vaslui, Dec.pen. nr.213/1999, publicată în „Revista de Drept Penal”, nr.3/1999,
p.142; în acelaşi sens Curtea supremă de Justiţie, S.pen., Dec. nr.2650/2002, publicată în
„Revista de Drept Penal”, nr.2/2004, p.161.
 Această faptă constituie infracţiunea de tulburare de posesie, dacă sunt
întrunite trei cerinţe esenţiale, şi anume: imobilul ocupat se află în posesia
altuia; fapta s-a săvârşit fără drept; fapta s-a săvârşit prin violenţă, prin
ameninţare, prin desfiinţarea semnelor de hotar sau prin strămutarea semnelor de
hotar
Cu privire la prima cerinţă esenţială trebuie precizat că victima trebuie să
deţină imobilul (construcţie sau teren) cu un titlu (proprietate, uzufruct etc).
Această cerinţă se deduce din faptul că numai în aceste condiţii devine posibilă
o ocupare fără drept a imobilului.
Cu privire la a doua cerinţă esenţială trebuie precizat că fapta se consideră
„fără drept”, atunci când ocuparea a avut loc fără consimţământul posesorului
sau fără aprobare prealabilă, primită în condiţiile legii.
Cu privire la a treia cerinţă esenţială trebuie precizat că, atunci când fapta
se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare, tulburarea de posesie devine
infracţiune complexă şi absoarbe infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art.193
C.pen.) sau, după caz, infracţiunea de ameninţare (art.206 C.pen).
În ce priveşte desfiinţarea semnelor de hotar, majoritatea autorilor
consideră că se asimilează desfiinţării atât înfiinţarea, fără drept, a semnelor de
hotar214 cât şi strămutarea acestora215, astfel că nu era necesar ca textul să se
refere, în mod distinct, la strămutarea semnelor de hotar.
În practica judiciară s-a decis că nu există infracţiunea de tulburare de
posesie dacă inculpatele au ocupat suprafaţa de pământ moştenită de la mama
lor, ocupată anterior de o altă moştenitoare, deoarece toţi moştenitorii fiind
proprietari în indiviziune asupra aceleiaşi suprafeţe, aveau dreptul în egală
măsură să-l cultive şi să culeagă roadele.216
b) Urmarea imediată constă într-o atingere adusă dreptului de posesie.
Această atingere este însă inerentă faptei, ceea ce înseamnă că infracţiunea de
tulburare de posesie este o infracţiune formală.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei.
4.5. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată şi nici nu este posibilă, fiind vorba fie de o
infracţiune continuă permanentă (ocuparea imobilului).
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani sau amenda.
Conform art.256 alin.(2) C.pen., acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

214
Tr. Pop, comentariu în Codul penal adnotat, vol.III, Editura Socec, Bucureşti, 1937,
p.608.
215
I. Pascu, M. Gorunescu, op.cit., p.320.
216
Trib. Suceava, Dec.pen. nr.135/1996, publicată în „Revista de Drept Penal”, nr.3/1996,
p.131.
 TITLUL III

INFRACŢIUNI PRIVIND AUTORITATEA ŞI FRONTIERA DE STAT

CONSIDERAŢII GENERALE
Titlul III din Partea specială a noului Cod penal grupează infracţiunile
privind autoritatea şi frontiera de stat.
În Codul penal din 1968 exista numai grupul infracţiunilor contra
autorităţii, care era prevăzut în Titlul V. Spre deosebire de codul anterior, în
noul Cod penal apar şi unele infracţiuni privind frontiera de stat, motiv pentru
care Titlul III a fost divizat în două capitole: Capitolul I, intitulat „Infracţiuni
contra autorităţii” şi Capitolul II, intitulat „Infracţiuni privind frontiera de stat”.
Capitolul I cuprinde cinci incriminări, şi anume: „Ultrajul” – art.257
C.pen.; „Uzurparea de calităţi oficiale” – art.258 C.pen.; „Sustragerea sau
distrugerea de înscrisuri” – art.259 C.pen.; „Ruperea de sigilii” – art.260 C.pen.;
şi „Sustragerea de sub sechestru” – art.261 C.pen.
În primul capitol, a fost menţinută majoritatea infracţiunilor contra
autorităţii cuprinse în Codul penal din 1968, cu excepţia infracţiunii de ofensă
adusă unor însemne (art.236), la care s-a renunţat. În privinţa conţinutului
acestor incriminări, au fost aduse unele modificări nesemnificative. De exemplu,
în cazul infracţiunii de ultraj, fără a se renunţa cu totul la varianta agravată care
asigura o protecţie specială anumitor categorii de funcţionari (magistraţi, organe
de cercetare penală, experţi, executori judecătoreşti, poliţişti, jandarmi ori
militari), s-a optat pentru o restrângere a sferei persoanelor protejate, în sensul
că noul text pedepseşte, ca infracţiune de ultraj, numai faptele comise asupra
unui poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu; pentru
protecţia magistraţilor, a fost introdusă, în cadrul infracţiunilor contra înfăptuirii
justiţiei, o nouă incriminare („Ultrajul judiciar” - art. 279 C.pen.), care asigură
protecţie judecătorilor, procurorilor, avocaţilor şi familiilor acestora. Sau, în
priveşte infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, a fost redusă sfera calităţilor
oficiale a căror uzurpare se pedepseşte, prin excluderea acelor funcţii care, deşi
au caracter oficial, nu implică exercitarea autorităţii de stat.
Capitolul II cuprinde patru incriminări, şi anume: „Trecerea frauduloasă a
frontierei de stat” – art.262 C.pen.; „Traficul de migranţi” – art.263 C.pen.;
„Facilitarea şederii ilegale în România” – art.264 C.pen.; şi „Sustragerea de la
măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României” – art.265 C.pen.
Aceste infracţiuni au fost preluate, cu unele modificări, din legislaţia
specială în materie, anume din Ordonanţa de Urgenţă nr.105/2001 privind
frontiera de stat a României (aprobată prin Legea nr.242/2002) şi Ordonanţa de
Urgenţă nr.194/2002 privind regimul străinilor în România (aprobată prin Legea
nr.375/2003).

Capitolul I - Infracţiuni contra autorităţii

1. ULTRAJUL

1.1. Concept
Infracţiunea de ultraj este prevăzută în art.257 C.pen., într-o variantă tip,
două variante asimilate şi o variantă agravată.
În varianta tip [art.257 alin.(1) C.pen.], ultrajul constă în ameninţarea
săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte
violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori
omorul săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu
sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii.
În prima variantă asimilată [art.257 alin.(2) C.pen.], ultrajul constă în
săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor acestuia, în
scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de
serviciu.
În a doua variantă asimilată [art.257 alin.(3) C.pen.], ultrajul constă în
faptele comise în condiţiile alin. (2), dacă privesc un membru de familie al
funcţionarului public.
Varianta agravată [art.257 alin.(4) C.pen.] devine aplicabilă, în cazul în
care faptele prevăzute în alin. (1)-(3) sunt comise asupra unui poliţist sau
jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea
acestor atribuţii.
Deşi ultrajul a fost întotdeauna conceput ca o infracţiune complexă, totuşi,
ar fi de remarcat faptul că, spre deosebire de art.239 din Codul penal anterior,
art.257 din noul Cod penal include printre infracţiunile care se absorb în
infracţiunea de ultraj două infracţiuni noi, anume lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.) şi omorul, simplu sau calificat (art.188
sau, dup caz, art.189 C.pen.)217; or, o asemenea absorbţie nesocoteşte o regulă de
bază a absorbţiei, potrivit căreia infracţiunea mai uşoară se absoarbe în
infracţiunea mai gravă, iar nu invers.

217
În acest sens, a se vedea C. Duvac, Infracţiunile privind autoritatea şi frontiera de stat din
perspectiva noului Cod penal şi a Codului penal în vigoare, în „Revista de Drept Penal”,
nr.2/2013, p.27.
 De asemenea, spre deosebire de art.239 din Codul penal anterior, art.257
din noul Cod penal nu mai stabileşte limite speciale de pedeapsă pentru ultraj, ci
face trimitere la pedepsele prevăzute pentru infracţiunile absorbite, prevăzând
anumite fracţii care se adaugă la acestea. Acest fapt ridică alte semne de
întrebare, deoarece, aşa cum s-a observat déjà218, în lipsa unei pedepse proprii,
ultrajul nu mai apare ca o infracţiune autonomă, ci ca o variantă agravată a
infracţiunilor absorbite.
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic este complex.
În principal, incriminarea asigură protecţie autorităţii statului, respectiv
puterii pe care o exercită acesta asupra persoanelor aflate sub jurisdicţia sa.
În subsidiar, incriminarea asigură protecţie unor drepturi subiective
nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la libertate psihică (în cazul în care fapta s-a
săvârşit prin ameninţare – art.206 C.pen.), dreptul la integritate fizică şi sănătate
(în cazul în care fapta s-a săvârşit printr-o infracţiune de vătămare corporală –
art.194 C.pen.; ori, printr-o infracţiune de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte – art.195 C.pen.), dreptul la viaţă (în cazul în care fapta s-a săvârşit
printr-o infracţiune de omor, simplu sau calificat – art.188 sau art.189 C.pen.).
b) Obiectul material.
Atunci când infracţiunea de ultraj se săvârşeşte prin ameninţare, ea nu are
obiect material. Ea are obiect material, numai atunci când se săvârşeşte printr-o
infracţiune de lovire sau alte violenţe, de vătămare corporală, de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte ori de omor. În aceste din urmă cazuri, obiectul
material constă în corpul victimei.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare,
complicitate).
b) Subiect pasiv principal este autoritatea publică în numele căruia
acţionează funcţionarul public.
Subiect pasiv secundar este persoana agresată de către făptuitor.
Subiectul pasiv secundar este calificat. În cazul infracţiunii de ultraj, este
necesar ca persoana agresată de către făptuitor să fie un funcţionar public care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii.
Conform art.175 alin. (1) C.pen., în sensul legii penale, funcţionar public
este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:
a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul

218
G. Antoniu, Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal (II), în
„Revista de Drept Penal”, nr.1/2008, p.19-20.
realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b)
exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c)
exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome,
al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau
majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al
acesteia219. De asemenea, conform art.175 alin. (2) C.pen., în sensul legii penale,
este considerată funcţionar public şi persoana care exercită un serviciu de interes
public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă
controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului
serviciu public.
Însă, trebuie să subliniem că subiect pasiv secundar al infracţiunii de ultraj
nu poate fi orice funcţionar public, ci numai un funcţionar public care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. Această cerinţă
suplimentară nu o îndeplinesc toţi funcţionarii publici arătaţi în art.175 C.pen.,
ci numai aceia care exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii,
în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti
[art.175 alin. (1) lit.a) C.pen.], precum şi aceia care exercită o funcţie de
demnitate publică [art.175 alin. (1) lit.b) C.pen.].
De asemenea, trebuie să subliniem că atunci când victima este un poliţist
sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, va exista varianta
agravată, prevăzută în art.257 alin.(4) C.pen.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material.
Ultrajul este o infracţiune complexă, în care elementul material material se
realizează, alternativ, prin cinci infracţiuni, şi anume: infracţiunea de ameninţare
(art.206 C.pen.), infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art.194 C.pen.),
infracţiunea de vătămare corporală (art.195 c.pen.), infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.), infracţiunea de omor (art.188
ori, după caz, art.189 C.pen.).
Dat fiind caracterul său complex, în infracţiunea de ultraj, este necesar să se
verifice, mai întâi, dacă fapta concretă întruneşte toate condiţiile de existenţă ale
infracţiunii absorbite (oricare dintre infracţiunile mai sus arătate) şi, abia apoi,
dacă sunt îndeplinite cerinţele esenţiale.
Dacă o persoană săvârşeşte, cu aceeaşi ocazie, atât ameninţări cât şi loviri
contra unui funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, va
exista o singură infracţiune de ultraj220. Dacă faptele se săvârşesc faţă de
funcţionari diferiţi, vor exista tot atâtea infracţiuni de ultraj (aflate în concurs
real) câte persoane au fost vătămate221.
219
Textul înscris la lit.c) din primul alineat al art.257 a fost modificat prin Legea nr.187/2012.
220
Trib. Dolj, Dec. pen. nr.21/1973, publicată în „Revista română de drept”, nr.6/1973, p.166.
221
Trib. Botoşani, Dec. pen. nr.232/1973, publicată în „Revista română de drept”, nr.9/1973,
p.160.
 Când fapta se săvârşeşte prin ameninţare, este necesar (cerinţă esenţială)
ca fapta să fie săvârşită „nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă”.
Cerinţa se consideră îndeplinită atât în cazul în care fapta se săvârşeşte în
prezenţa funcţionarului public, cât şi în cazul în care făptuitorul se adresează
funcţionarului public prin telefon, prin scrisori, telegrame sau alte asemenea
mijloace, care pot fi caracterizate drept „mijloace de comunicare directă”. Dacă
funcţionarul public a luat cunoştinţă de ameninţare în alt mod (de exemplu, din
presă), infracţiunea de ultraj nu subzistă; în acest caz, făptuitorul va răspunde
pentru infracţiunea simplă de ameninţare.
În toate cazurile (indiferent care este infracţiunea absorbită), este necesar
(cerinţă esenţială) ca fapta să aibă legătură cu un act ce implică exerciţiul
autorităţii de stat. Această cerinţă se deduce din însăşi definiţia infracţiunii.
Textul pretinde, pe de o parte, ca funcţionarul public să îndeplinească o funcţie
ce implică exerciţiul autorităţii de stat, iar, pe de altă parte, ca fapta să fie
săvârşită în timpul în care funcţionarul public se afla în exercitarea atribuţiilor
de serviciu ori să fie săvârşită în legătură cu exercitarea acestor atribuţii. Cu alte
cuvinte, fapta constituie ultraj, numai dacă ea apare ca un act de împotrivire a
unui particular faţă de un act impus de stat, în condiţiile legii.
În consecinţă, fapta nu constituie ultraj, ci infracţiunea simplă de
ameninţare, vătămare corporală etc., dacă, deşi comisă în timpul destinat
atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, ea nu priveşte un act de autoritate (de
exemplu, nu există ultraj, ci infracţiunea simplă de ameninţare, dacă doi
funcţionari publici au neînţelegeri legate de competenţa de a îndeplini un act de
serviciu, iar, pe acest fond, unul îl ameninţă pe celălalt).
Tot astfel, fapta nu constituie ultraj, ci infracţiunea simplă de ameninţare,
vătămare corporală etc., dacă, funcţionarul public nu a acţionat în limitele
autorităţii cu care a fost investit. Jurisprudenţa română a decis în mod constant
că, pentru existenţa infracţiunii de ultraj, este necesar ca funcţionarul public,
subiect pasiv (secundar) al infracţiunii, să fie în exercitarea atribuţiilor sale de
serviciu şi să se menţină în cadrul lor legal; în cazul în care funcţionarul public,
depăşind atribuţiile sale de serviciu, le încalcă ori le exercită în mod abuziv,
actele lui nu mai pot fi considerate ca fiind ale autorităţii pe care a reprezintă,
pentru că el însuşi se situează în afara protecţiei pe care i-o acordă legea222.
Unele coduri penale europene cuprind prevederi exprese în acest sens. De
exemplu, Codul penal italian cuprinde, în capitolul „Infracţiuni contra
administraţiei publice” (art. 336 şi urm.) o prevedere intitulată „Reacţia legitimă
contra actelor arbitrare ale autorităţii publice”.
În prima variantă asimilată [art.257 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează prin orice infracţiune. Există două cerinţe esenţiale. Prima cerinţă
esenţială este aceea ca infracţiunea să fie săvârşită împotriva unui funcţionar

222
Curtea Supremă de Justiţie, Dec. pen. 1564/1999, publicată în „Dreptul. Tabla de materii
pe anul 2000”, p.153.
public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori
asupra bunurilor acestuia. A doua cerinţă esenţială este aceea ca fapta să fie
săvârşită “în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea
atribuţiilor de serviciu”.
În a doua variantă asimilată [art.257 alin.(3) C.pen.], elementul material se
realizează, de asemenea, prin orice infracţiune. Cerinţa esenţială este aceea ca
infracţiunea să fie săvârşită împotriva unui membru de familie al funcţionarului
public.
În varianta agravată [art.257 alin.(4) C.pen.], elementul material se
realizează prin oricare dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3), dacă acestea sunt
comise asupra unui poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de
serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii.
Cu privire la variantele asimilate ale infracţiunii de ultraj, ca şi cu privire la
varianta agravată a acesteia, se impune observaţia că ele nesocotesc vădit atât
definiţia infracţiunii complexe [art.35 alin.(2) C.pen.] cât şi principiul legalităţii
(nullum crimen sine lege certa). În plus, textele pot conduce la absurde, căci ele
permit organelor judiciare să reţină existenţa unei infracţiuni de ultraj, ori de
câte ori funcţionarul public sau un membru de familie al acestuia este victima
unei infracţiuni, cu singura condiţie să se poată susţine, în mod credibil, că
făptuitorul a acţionat în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu
exercitarea atribuţiilor de serviciu - de exemplu, într-o asemenea concepţie, ar
urma să răspundă pentru ultraj chiar şi escrocul care păgubeşte un funcţionar
public, dacă el l-a cunoscut pe acel funcţionar, într-un moment anterior oarecare,
mai mult sau mai puţin îndepărtat.
b) Urmarea imediată principală a infracţiunii de ultraj constă într-o stare
de pericol pentru autoritatea statului.Urmarea imediată secundară constă într-o
atingere adusă libertăţii psihice sau, după caz, integrităţii corporale, sănătăţii sau
vieţii funcţionarului public.
c) Raportul de cauzalitate.
Dacă fapta se săvârşeşte prin ameninţare, raportul de cauzalitate rezultă din
însăşi săvârşirea faptei - ex re.
Dacă fapta se săvârşeşte prin lovire sau alte violenţe, prin vătămare
corporală, prin loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ori prin omor, raportul
de cauzalitate dintre faptă şi urmarea imediată secundară trebuie dovedit.
B. Latura subiectivă. Infracţiunea de ultraj se comite numai cu intenţie; o
eventuală vătămare corporală din culpă a funcţionarului public nu realizează
conţinutul constitutiv al infracţiunii de ultraj.
1.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa de ultraj nu este incriminată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii urmării imediate
secundare.
 În varianta tip [art.257 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de ultraj se pedepseşte
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea absorbită, ale cărei limite
speciale se majorează cu o treime.
Aceeaşi pedeapsă se aplică în cazul variantelor asimilate, prevăzute în
art.257 alin.(2) şi alin.(3) C.pen.
În varianta agravată [art.257 alin.(4) C.pen.], infracţiunea de ultraj se
pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea absorbită, ale cărei
limite se majorează cu jumătate.

2. UZURPAREA DE CALITĂŢI OFICIALE

2.1. Concept
Infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale este prevăzută în art.258
C.pen., într-o variantă tip, o variantă asimilată şi o variantă agravată.
În varianta tip [art.258 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de uzurpare de calităţi
oficiale constă în folosirea fără drept a unei calităţi oficiale care implică
exerciţiul autorităţii de stat, însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat
de acea calitate.
În varianta asimilată [art.258 alin.(2) C.pen.], aceeaşi infracţiune constă în
fapta funcţionarului public care continuă să exercite o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut acest drept conform legii.
Varianta agravată [art.258 alin.(3) C.pen.] devine aplicabilă, în cazul în
care faptele prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) au fost săvârşite de o persoană
care poartă, fără drept, uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi
publice.
În Codul penal anterior, infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale era
prevăzută în art.240, numai în varianta tip, care avea un conţinut similar.
2.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
autorităţii statului împotriva faptelor de exercitare a calităţilor oficiale de către
persoane care nu au acest drept, întrucât nu au fost învestite niciodată sau nu mai
sunt învestite să exercite asemenea calităţi.
b) Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ al acestei infracţiuni este necircumstanţiat (poate fi
orice persoană care răspunde penal).
Fapta este susceptibilă de participaţie sub toate formele.
b) Subiect pasiv al infracţiunii este statul.
2.3. Conţinutul constitutiv
 A. Latura obiectivă.
a) Elementul material.
În varianta tip [art.258 alin.(1) C.pen.], elementul material se realizează
prin folosirea unei calităţi oficiale. „Folosirea unei calităţi oficiale” presupune
că făptuitorul îşi atribuie, în relaţiile cu alte persoane, o funcţie oficială.
Pentru ca această faptă să devină infracţiune de uzurpare de calităţi
oficiale, se cer întrunite trei condiţii (cerinţe esenţiale).
Prima cerinţă esenţială este aceea ca fapta să fie săvârşită „fără drept”,
ceea ce înseamnă, în definitiv, că făptuitorul minte; în realitate, el nu deţine
funcţia („calitatea oficială”) pe care şi-o atribuie.
A doua cerinţă esenţială este aceea ca funcţia („calitatea oficială”) pe care
şi-o atribuie făptuitorul să fie o funcţie „care implică exerciţiul autorităţii de
stat”, respectiv o funcţie prin care statul îşi exercită puterea legislativă,
executivă sau judecătorească – de exemplu, făptuitorul îşi atribuie calitatea de
poliţist, judecător, procuror, inspector şcolar etc. Dacă făptuitorul îşi atribuie,
fără drept, o altă calitate, care nu implică exerciţiul autorităţii de stat, nu există
uzurpare de calităţi oficiale. În acest sens, s-a decis că fapta inculpatului, de a-şi
atribui fără drept calitatea de detectiv particular, nu întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale, deoarece detectivul
particular nu desfăşoară o activitate ce implică exerciţiul autorităţii223; tot astfel,
nu constituie această infracţiune oficierea unei slujbe religioase de către un preot
caterisit224.
A treia cerinţă esenţială este aceea ca fapta (folosirea calităţii oficiale) să
fie însoţită sau urmată de îndeplinirea unui act legat de acea calitate – de
exemplu, va exista infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, dacă, după ce şi-
a atribuit, fără drept (în mod mincinos), calitatea de poliţist, făptuitorul cere unei
persoane să se legitimize, să-l urmeze într-un anumit loc, să-i prezinte toate
lucrurile pe care le are asupra sa (percheziţie corporală) etc. Dacă făptuitorul nu
îndeplineşte niciun act legat de calitatea oficială pe care şi-a atribuit-o, nu va
exista infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale.
În varianta asimilată [art.258 alin.(2) C.pen.], făptuitorul îşi atribuie, în
relaţiile cu alte persoane, o calitate oficială pe care deţinut-o cândva, dar pe care
nu o mai deţine, în momentul în care în care exercită actul legat de acea calitate.
Spre deosebire de Codul penal în vigoare, Codul penal anterior nu prevedea
expres această variantă, deoarece era inutil, având în vedere că, în varianta tip,
incriminarea acoperă şi ipotezele în care făptuitorul continuă să exercite funcţia,
după ce a pierdut acest drept.
Pentru existenţa variantei agravate [art.258 alin.(3) C.pen.], se cere ca, în
timpul cât săvârşeşte infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, făptuitorul să
poarte, fără drept, uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi publice,
223
Trib. Iaşi, Dec. pen. nr. 739/1998, publicată în „Revista de Drept Penal”, nr.3/1999. p.143.
224
Curtea Supremă de Justiţie, S. Pen., Dec. nr. 57/1994, publicată în Repertoriu de
jurisprudenţă şi doctrină română de C. Crişu şi colab., vol. II, Editura Argessis, 1995, p.522.
sporind astfel şansele de a fi crezut de persoanele în faţa cărora îşi atribuie
calitatea oficială. Sub imperiul Codului penal anterior, fapta de a purta fără
drept, uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi publice constituia o
infracţiune distinctă, aceea de port nelegal de decoraţii sau semne distinctive
(art.241), la care s-a renunţat. Aşa cum se poate constata, în prezent, o asemenea
faptă se consideră doar un element circumstanţial, respectiv o împrejurate care
atrage agravarea pedepsei, în cazul infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale.
Infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale poate intra în concurs cu o
infracţiune contra patrimoniului (înşelăciune, exploatare patrimonială a unei
persoane vulnerabile, fraudă informatică etc), dacă, prin săvârşirea ei, s-a cauzat
o pagubă unei persoane.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
autoritatea statului.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă. Uzurparea de calităţi oficiale se săvârşeşte, sub
aspect subiectiv, cu intenţie.
2.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este pedepsită.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-au săvârşit cele
două acţiuni şi s-a produs urmarea imediată.
În varianta tip şi în cea asimilată, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la
3 ani sau amenda.
În varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

3. SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA DE ÎNSCRISURI

3.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.259 C.pen., într-o variantă tip şi o
variantă agravată.
În varianta tip [art.259 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în sustragerea
ori distrugerea unui înscris care se află în păstrarea ori în deţinerea unei
persoane dintre cele prevăzute în art. 176 sau art. 175 alin. (2).
Varianta agravată [art.259 alin.(2) C.pen.] devine aplicabilă, atunci când
fapta a fost săvârşită de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
În Codul penal anterior, infracţiunea de sustragere sau distrugere de
înscrisuri era prevăzută, cu un conţinut asemănător, în art.242. Totuşi, faţă de
vechea definiţie, noua definiţie nu mai incriminează faptele săvârşite din culpă.
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
 a) Obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale care asigură securitatea
documentelor păstrate sau deţinute de persoanele prevăzute în art.176 sau 175
C.pen.
b) Obiectul material îl formează înscrisul sustras ori distrus de făptuitor.
Însă, există unele categorii de înscrisuri care nu pot constitui obiect
material al acestei infracţiuni.
De exemplu, nu pot constitui obiect material al acestei infracţiuni
monedele de hârtie, titlurile de credit sau titlurile de orice fel pentru efectuarea
plăţilor. Sustragerea sau distrugerea acestora constituie furt sau, după caz,
distrugere.
Sau, nu pot constitui obiect material al acestei infracţiuni înscrisurile
emise sau destinate unui organ de urmărire penală, unei instanţe de judecată sau
altui organ de jurisdicţie, atunci când astfel de înscrisuri sunt necesare
soluţionării unei cauze. Sustragerea sau distrugerea unui asemenea înscris
realizează conţinutul infracţiunii prevăzute în art.275 C.pen. („Sustragerea sau
distrugerea de probe ori de de înscrisuri”).
În legătură cu obiectul material al acestei infracţiune este util, poate, să
amintim şi că, sub imperiul Codului penal anterior, s-a ridicat întrebarea dacă
fapta inculpatului de a distruge declaraţia pe care procurorul i-a dat-o spre a o
semna, susţinând că nu corespunde realităţii, constituia infracţiunea prevăzută în
art.242 C.pen. sau aceea prevăzută în art.272 C.pen225. Unii autori226 au susţinut
că fapta constituia infracţiunea prevăzută în art.242 C.pen., considerând că de
existenţa infracţiunii prevăzute în art.272 C.pen. s-ar putea vorbi numai după ce
inculpatul şi-a asumat, prin semnătură, conţinutul declaraţiei. În ce ne priveşte,
considerăm că fapta constituia totuşi infracţiunea prevăzută în art.272 C.pen.,
fiindcă, în concret, era îndeplinită cerinţa ca înscrisul reţinut sau distrus să fie
necesar soluţionării unei cauze aflate în lucru la organele de urmărire penală sau
aflate pe rolul unei instanţe ori al altui organ de jurisdicţie. Or, diferenţa între
cele două infracţiuni rezidă tocmai în această cerinţă esenţială, care apare numai
în infracţiunea prevăzută în fostul art.272 C.pen. (actualmente, art.275 C.pen.).
B. Subiecţii
a) În varianta tip, subiectul activ nemijlocit este necircumstanţiat (poate fi
orice persoană care răspunde penal), iar participaţia penală este posibilă sub
toate formele.
În varianta agravată, subiectul activ nemijlocit este calificat, acesta poate fi
numai un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. În această

225
A se vedea I. Retca, Încadrarea juridică a faptei inculpatului de a distruge declaraţia dată
şi consemnată de procuror cu ocazia ascultării sale la luarea măsurii arestării preventive, în
„Dreptul”, nr.10/1997, p. 92-95.
226
A se vedea V. Dobrinoiu, N. Conea. op. cit, p.39; o opinie asemănătoare o exprimă şi T.
Teodorescu, Încadrarea juridică a faptei inculpatului de a-şi rupe propria declaraţie dată în faţa
urmăririi penale, în „Dreptul”, nr.6/2000, p.110-112.
variantă, coautoratul este posibil, numai dacă toţi participanţii sunt funcţionari şi
săvârşesc fapta în cadrul unor atribuţii comune de serviciu.
b) Subiect pasiv este statul.
3.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de sustragere ori
distrugere a unui înscris. Întrucât termenii folosiţi în descrierea elementului
material fac trimitere la două infracţiuni contra patrimoniului (furt şi distrugere),
este necesar să sesizăm că această infracţiune se prezintă ca o variantă de specie
a furtului sau, după caz, a distrugerii, iar nu ca o infracţiune complexă.
Înscrierea acestei fapte printre infracţiunile contra autorităţii se datorează,
foarte probabil, unor consideraţii relative la obiectul ei material: s-a considerat
că ceea ce primează este interesul general de păstrare a anumitor înscrisuri, iar
nu dreptul patrimonial asupra lor, care, de regulă, are o valoare nesemnificativă.
Cerinţa esenţială este aceea ca înscrisul sustras ori distrus să fie un înscris
aflat în păstrarea sau deţinerea unei persoane dintre cele prevăzute în art. 176
sau art. 175 alin. (2).
Art.175 C.pen. defineşte sintagma „Funcţionar public”, iar art.176 C.pen.
defineşte adjectivul „Public”, în înţelesul de ceva care priveşte activitatea
statului, sau care aparţine statului. Din aceste prevederi, ar trebui să deducem că
există infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, numai atunci când
înscrisul se află în păstrarea sau deţinerea unei autorităţi publice sau al altei
instituţii publice227. În realitate, însă, din aceste prevederi se deduce că există
infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri ori de câte ori fapta are ca
obiect material un înscris aflat în păstrarea sau deţinerea unei persoane juridice,
fără a interesa dacă e vorba de o persoană juridică de drept public sau de o
persoană juridică de drept privat.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
autoritatea statului.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B) Latura subiectivă.
Infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
3.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa se pedepseşte, conform art.259 alin. (3) C.pen.
Consumarea are loc în momentul săvârşirii faptei (sustragerea ori
distrugerea).
În varianta tip [art.259 alin.(1) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani.
În varianta agravată [art.259 alin.(2) C.pen.], limitele speciale ale pedepsei
se majorează cu o treime.

227
În acest sens, a se vedea I. Lascu, Înţelesul unor termeni sau expresii în noua reglementare
penală (II), în „Revista de Drept Penal”, nr.1/2013, p. 3032.
 4. RUPEREA DE SIGILII

4.1. Concept
Infracţiunea de rupere de sigilii este prevăzută în art.260 C.pen., într-o
variantă tip şi o variantă agravată.
În varianta tip [art.260 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în înlăturarea
ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat.
Varianta agravată [art.260 alin.(1) C.pen.] există atunci când fapta a fost
săvârşită de custode.
Fapta era incriminată atât în Codul penal din 1968 (art.243), cât şi în Codul
penal din 1936 (art.263), unde era prevăzută, de asemenea, într-o variantă tip şi
o variantă agravată.
4.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care protejează integritatea
sigiliilor legal aplicate şi, implicit, securitatea anumitor obiecte (aşa cum sunt,
de exemplu, mijloacele materiale de probă).
b) Obiectul material îl constituie sigiliul „aplicat”, adică amprenta
imprimată pe un material oarecare (ceară, plastilină, plumb, banderolă de hârtie
etc.), cu ajutorul unui obiect (de regulă, metalic sau din lemn) care lasă această
amprentă.
B. Subiecţii
a) În varianta tip, subiectul activ nemijlocit este necircumstanţiat; acesta
poate fi orice persoană care răspunde penal. În această variantă, participaţia
penală este posibilă sub toate formele.
În varianta agravată, subiectul activ nemijlocit poate fi numai persoana care
are calitatea de custode. Custodele este persoana căreia i s-a încredinţat paza
temporară a anumitor bunuri. Codul anterior de procedură civilă prevedea
expres posibilitatea numirii unui custode (de exemplu, în art.419 din codul
menţionat). Însă, noul Cod de procedură civilă nu se mai referă la custode, ci la
persoana căreia i se lasă în depozit bunurile sechestrate ori la administratorul-
sechestru. Numirea unui custode a rămas posibilă numai în baza unor prevederi
ale noului Cod de procedură penală - de exemplu, în baza art.252 alin.(9)
C.pr.pen. Or, în aceste condiţii, se impunea modificarea terminologiei, în aşa fel
încât agravanta să se poate aplica şi în situaţiile menţionate, reglementate de
noul Cod de procedură civilă.
b) Subiect pasiv al infracţiunii este statul.
4.3. Conţinutul constitutiv
 A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează prin fapta de a înlătura sau de a
distruge un sigiliu.
Prin înlăturarea sigiliului se înţelege modificarea poziţiei lui iniţiale
(sigiliul poate fi înlăturat, de exemplu, prin dezlipirea hârtiei pe care s-a aplicat),
astfel că nu-şi mai poate atinge scopul urmărit, acela de a asigura integritatea
obiectului.
Prin distrugerea sigiliului se înţelege desfiinţarea sau nimicirea lui (de
exemplu, sigiliul aplicat pe ceară poate fi desfiinţat prin topirea acestui
material).
Pentru ca înlăturarea sau distrugerea sigiliului să constituie element
material al infracţiunii, este necesar (cerinţă esenţială) ca sigiliul să fi fost legal
aplicat – de exemplu, conform art.737 alin. (2) din noul Cod de procedură
civilă, la cererea debitorului, executorul judecătoresc este obligat să sigileze
intrările în încăperea în care se află bunurile sechestrate; sau, conform art.739
alin.(2) din noul Cod de procedură civilă, autovehiculul poate fi sechestrat prin
aplicarea de sigilii, sau prin darea lui în depozitul unei persoane.
Caracterul legal al aplicării sigiliului se apreciază în raport cu dispoziţiile
legale care reglementează această măsură, atât cele privind competenţa şi
aspectele de ordin formal, cât şi cele privind aspectele de fond.
În jurisprudenţa noastră, s-a reţinut infracţiunea de rupere de sigilii în
sarcina inculpaţilor care au sustras mărfuri din vagoane, prin ruperea sigiliilor
aplicate pe acestea228. Având în vedere că sigiliul aplicat de organele S.N.C.F.R.
era destinat să asigure conservarea bunurilor, s-a considerat că fapta de a
înlătura acest sigiliu pentru a sustrage bunuri constituie infracţiunile de rupere
de sigilii şi furt, aflate în concurs, iar nu infracţiunea de furt calificat, săvârşit
prin efracţie, aşa cum se reţinuse iniţial.
În schimb, s-a decis229 că nu există infracţiunea de rupere de sigilii, în cazul
ruperii sigiliului de la contorul electric. Reglementările speciale privind modul
de furnizare şi utilizare a energiei electrice atribuie acestor sigilii caracterul de
dispozitive de închidere a contoarelor, ceea ce înseamnă că sustragerea de curent
electric prin îndepărtarea plombelor care se aplică la capetele de bornă ale
contoarelor constituie numai infracţiunea de furt calificat (prin efracţie).
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
autoritatea statului.

228
C. Ap. Piteşti, Dec. pen. nr. 230/R/1995, publicată în „Revista de Drept Penal”,
nr.3/1996, p.122; Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.447/1981, publicată în „Revista română
de drept”, nr.3/1982, p.6; Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 1886/1979, publicată în „Revista
română de drept”, nr.6/1980, p.62 etc.
229
Tribunalul Suprem, Dec.pen.nr.2650/1983, publicată în „Revista română de drept”,
nr.9/1984; Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr.1981/1971, publicată în Culegerea de decizii pe
anul 1971, p.336.
 c) Legătura de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Infracţiunea de rupere de sigilii se comite cu intenţie, care poate fi directă
sau indirectă.
4.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul înlăturării sau distrugerii
sigiliului.
În varianta tip [art.260 alin.(1) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
În varianta agravată [art.260 alin.(2) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

5. SUSTRAGEREA DE SUB SECHESTRU

5.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.261 C.pen., într-o variantă tip şi o
variantă agravată.
În varianta tip [art.261alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în sustragerea
unui bun care este legal sechestrat.
Varianta agravată [art.261alin.(2) C.pen.], se realizează atunci când fapta
este săvârşită de custode.
În Codul penal anterior, infracţiunea de sustragere de sub sechestru era
prevăzută, cu un conţinut identic, în art.244 (diferă doar limitele speciale ale
pedepsei).
5.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
sechestrului legal instituit.
b) Obiectul material constă în bunul sustras de sub sechestru.
În practica judiciară, s-a decis că vânzarea unui bun imobil, chiar legal
sechestrat, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de sustragere de
sub sechestru, întrucât această infracţiune nu poate avea ca obiect material decât
un bun mobil; bunurile imobile nu pot constitui obiect material al acestei
infracţiuni, fiindcă ele nu pot fi „sustrase”230.

230
Trib. Olt, Dec.pen.nr.284/2000, publicată în „Dreptul”, nr.11/2001, p.157.
 B. Subiecţii
a) În varianta tip, subiectul activ nemijlocit este necircumstanţiat (poate fi
orice persoană care răspunde penal). În acest caz, participaţia penală este
posibilă sub toate formele.
În varianta agravată, subiectul activ nemijlocit este calificat. Acesta poate fi
numai persoana care are calitatea de custode. În acest caz, coautori pot fi numai
persoanele care îndeplinesc obligaţiile de custodie (pază şi conservare)
împreună, cu privire la aceleaşi bunuri. Instigator sau complice poate fi orice
persoană.
b) Subiect pasiv al infracţiunii este statul.
5.3. Conţinut constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material constă într-o acţiune de sustragere a bunului legal
sechestrat.
În sensul art.261 C.pen., sustragerea semnifică folosirea (întrebuinţarea)
sau traficarea (vânzarea, închirierea) de către făptuitor a unor bunuri mobile
legal sechestrate.
Sustragerea de sub sechestru nu este o infracţiune complexă şi, ca atare, ea
nu poate absorbi o eventuală infracţiune de furt. Ca urmare, însuşirea pe nedrept
a unui bun mobil sechestrat conduce la reţinerea în sarcina făptuitorului a unui
concurs ideal (formal) între infracţiunea de furt şi infracţiunea de sustragere de
sub sechestru231.
Existenţa infracţiunii de sustragere de sub sechestru este condiţionată de
legalitatea aplicării sechestrului (cerinţă esenţială), atât sub aspect formal, cât şi
sub aspectul condiţiilor de fond232 .
În materie penală, sechestrul se instituie în condiţiile stabilite prin art.252 şi
urm. C.pr.pen. În materie civilă, sechestrul se poate institui fie în condiţiile
art.951 C.pr.civ. (sechestru asigurător), fie în condiţiile art.972 C.pr.civ.
(sechestru judiciar).
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
prestigiul organului care a instituit sechestrul.
c) Legătura de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
5.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea are loc în momentul sustragerii bunului de sub sechestru.

231
G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, vol. III, Partea specială, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1992, p.203-204.
232
Tribunalul Suprem, S. pen., Dec. nr. 330/1963, publicată în „Justiţia nouă” nr. 9/1963,
p.174; în acelaşi sens, a se vedea Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.1312/1964, publicată în
„Justiţia nouă”, nr.7/1965, p.171.
 În varianta tip [art.261alin.(1) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
În varianta agravată [art.261alin.(2) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

Capitolul II - Infracţiuni privind frontiera de stat

1. TRECEREA FRAUDULOASĂ A FRONTIEREI DE STAT

1.1. Concept
Infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat este prevăzută în
art.262 C.pen., într-o variantă tip şi o variantă agravată.
În varianta tip [art.262 alin.(1) C.pen.], această infracţiune constă în
intrarea sau ieşirea din ţară prin trecerea ilegală a frontierei de stat a României.
Varianta agravată [art.262 alin.(2) C.pen.] devine aplicabilă, atunci când
fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită: a) în scopul sustragerii de la tragerea
la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse ori a unei măsuri
educative, privative de libertate; b) de către un străin declarat indezirabil ori
căruia i-a fost interzis în orice mod dreptul de intrare sau de şedere în ţară.
Codul penal anterior incrimina această faptă în art.245, text care a fost
abrogat prin Decretul-lege nr.12/1990. Ulterior, incriminarea a fost reintrodusă
într-o lege specială (Legea nr.56/1992, în prezent abrogată), de unde a fost
preluată în art.70 din O.U.G. nr.105/2001 privind regimul frontierei de stat, text
care a fost abrogat, la rândul lui, prin Legea nr.187/2012 pentru punerea în
aplicare a noului Cod penal.
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
regimului frontierei de stat.
b) Infracţiunea nu are obiect material.
 B. Subiecţii
a) În varianta tip [art.262 alin.(1) C.pen.], subiectul activ nemijlocit este
necircumstanţiat, ceea ce înseamnă că acesta poate fi orice persoană care
răspunde penal233.
Art.262 alin.(4) C.pen. instituie totuşi o excepţie. Potrivit textului, nu se
pedepseşte fapta săvârşită de o victimă a traficului de persoane sau de minori.
La o primă vedere, ar părea că acest text instituie o cauză specială de
nepedepsire; dar, în realitate, aici e vorba de cauză generală de inexistenţă a
vinovăţiei (legitimă apărare, constrângere morală etc.) şi, implicit, de inexistenţă
a infractorului - ceea ce înseamnă că textul nu se justifică. Din moment ce
asemenea persoane săvârşesc fapta în mod silit, constrânse de împrejurări, se
înţelege că ele nu îndeplinesc condiţia de a fi acţionat liber, voluntar şi că,
aşadar, nefiind vinovate, nu pot fi declarate infractori sau „subiecţi activi” ai
infracţiunii.
Unii autori sunt de părere că, la această infracţiune, participaţia penală ar fi
posibilă sub toate formele234.
Alţi autori sunt de părere că, la această infracţiune, participaţia este
posibilă, numai sub forma instigării sau complicităţii; coautoratul nu este
posibil, fiind vorba de o infracţiune cu autor unic, care se săvârşeşte in persona
propria (fiecare persoană care intră sau iese fraudulos din ţară este autor al unei
infracţiuni distincte)235.
În ce ne priveşte, împărtăşim acest din urmă punct de vedere, privind
imposibilitatea coautoratului. Însă, în opinia noastră, nici actele de participaţie
secundară (instigare ori complicitate) nu sunt posibile. Dacă ne îndreptăm
atenţia asupra infracţiunii subsecvente, denumită „Traficul de migranţi”, putem
observa că faptele incriminate sub această denumire constituie de fapt acte de
instigare sau de complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei, care au fost
incriminate distinct. De unde urmează că, în realitate, participaţia nu este
posibilă sub nicio formă.
În varianta agravată [art.262 alin.(2) C.pen.], subiectul activ nemijlocit este
calificat: în ipoteza prevăzută în art.262 alin.(2) lit. a C.pen., acesta poate fi
numai persoana care se sustrage de la răspundere penală, de la executarea unei
pedepse ori a unei măsuri educative, privative de libertate; iar, în ipoteza
prevăzută în art.262 alin.(2) lit. b C.pen., acesta poate fi numai străinul declarat
indezirabil ori căruia i-a fost interzis dreptul de intrare sau de şedere în ţară.

233
A se vedea şi A. Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române, vol.
VI, Ed.Lumina Lex, Bucureşti 1996, p.345.
234
În acest sens, a se vedea M. Gorunescu, Trecerea frauduloasă a frontierei de stat, în „Noul
Cod penal comentat” de V. Dobrinoiu ş.a., op.cit., p.380, precum şi lucrările publicate pe site-
ulhttp://biblioteca.regielive.ro/referate/drept/infractiuni-privind-frontiera-de-stat-162557.html.
235
A. Ungureanu, Probleme teoretice şi practice privind infracţiunile la regimul juridic al
frontierei de stat a României, publicată în revista „Dreptul”, nr.4/1995, p.38.
Condiţiile în care un străin poate fi declarat indezirabil ori în care i se poate
interzice dreptul de intrare sau de şedere în ţară este stabilit, în prezent, prin
OUG nr.194/2002 privind regimul străinilor în România.
b) Subiect pasiv al infracţiunii este statul.
1.3. Conţinut constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de intrare sau de ieşire
din ţară.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să fie ilegală, adică trecerea frontierei
de stat să se facă în alte condiţii decât cele stabilite de dispoziţiile legale privind
desfăşurarea acestei activităţi – de exemplu, prin evitarea punctelor de control
sau prin folosirea unor documente de identitate false (în acest din urmă caz,
făptuitorul va răspunde pentru un concurs de infracţiuni, între trecerea
frauduloasă a frontierei de stat şi uz de fals).
Se impune precizarea că textul incriminează, în mod exclusiv, trecerea
frauduloasă a frontierei de stat a României. Ceea ce înseamnă că infracţiunea nu
subzistă, în caz de trecere frauduloasă a frontierei altui stat.
Varianta agravată presupune că făptuitorul este o persoană căreia i s-a
interzis ieşirea sau intrarea în ţară.
Fapta se poate săvârşi şi în formă continuată. În acest sens, s-a decis236 că
există o singură infracţiune, în formă continuată, dacă inculpatul, luând
hotărârea de a transporta benzină peste Dunăre, a trecut fraudulos frontiera de
stat, în mod repetat, la intervale relativ scurte de timp.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru autoritatea
statului.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
1.4. Forme. Sancţiuni. Cauza de nepedepsire.
Tentativa este incriminată, prin dispoziţia înscrisă în art.262 alin. (3) C.pen.
Sub imperiul Legii nr.56/1992, tentativa se pedepsea, numai dacă fapta era
săvârşită în grup. Ca urmare, s-a decis237 că fapta a două persoane de a încerca
să iasă din ţară, ascunzându-se în interiorul unui automarfar, fiind descoperite la
controlul vamal, constituie contravenţia prevăzută în art.69 lit.a din legea
menţionată, iar nu tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Însă, în prezent,
tentativa se pedepseşte în toate împrejurările, astfel că o asemenea faptă va
atrage răspunderea penală.

236
C. Ap. Timişoara, Dec. pen. nr. 159/1996, publicată în „Revista de Drept Penal”,
nr.2/1997, p.142.
237
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec. nr.149/1996, publicată în „Revista de Drept
Penal”, nr.4/1996, p.164.
 În varianta tip [art.262 alin.(1) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
În varianta agravată [art.262 alin.(2) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
În conformitate cu dispoziţia înscrisă în art.262 alin.(4) C.pen., fapta
prevăzută în alin. (1), săvârşită de o victimă a traficului de persoane sau de
minori, nu se pedepseşte.

2. TRAFICUL DE MIGRANŢI

2.1. Concept
Infracţiunea de trafic de migranţi este prevăzută în art.263 C.pen., într-o
variantă tip şi o variantă agravată.
În varianta tip [art.263 alin.(1) C.pen.], această infracţiune constă în
racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea, transferarea sau adăpostirea
unei persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României.
Varianta agravată [art.263 alin.(2) C.pen.] devine aplicabilă, dacă fapta a
fost săvârşită: a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) prin mijloace care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea migrantului;
c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante.
Această infracţiune nu exista în Codul penal român din 1968. Ea a apărut
după adoptarea, în anul 2000, a Convenției Națiunilor Unite contra criminalității
transnaționale organizate, convenţie care urmărea să promoveze cooperarea
interstatală în vederea combaterii mai eficiente a criminalității transnaționale
organizate. Ulterior, această convenţie a fost completată prin trei protocoale: 1.
Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în
special al femeilor și copiilor (2003); 2. Protocolul împotriva traficului ilegal de
migranți pe cale terestră, a aerului și pe mare (2004); și 3. Protocolul contra
fabricării și traficului ilicit de arme de foc, a pieselor și elementelor lor, și a
munițiilor (2005). În legislaţia română, infracţiunea de trafic de migranţi a fost
prevăzută, iniţial, în O.U.G. nr.105/2001, art.71.
2.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
La fel ca şi în cazul altor infracţiuni noi, a căror apariţie a fost determinată
de adoptarea unor reglementări internaţionale, obiectul juridic al acestei
infracţiuni este incert.
Dacă ne îndreptăm atenţia asupra textelor internaţionale în materie,
observăm că, în concepţia acestora, o asemenea incriminare este destinată să
protejeze drepturile migranţilor. În acest sens, în preambulul Protocolului
adiţional din 2004 se afirmă necesitatea ”de a oferi migranților tratament uman
și protecția deplină a drepturilor lor”, iar, în art.4, se prevede că „protecția
drepturilor persoanelor care au făcut obiectul traficului de migranți” este o
obligație a statului.
Însă, dacă ţinem seama de obiectul juridic generic, respectiv de faptul că
legiuitorul român a inclus infracţiunea de trafic de migranţi în grupul
infracţiunilor privind frontiera de stat, atunci nu ne rămâne decât să conchidem
că valoarea socială protejată de aceasta autoritatea statului, respectiv regimul
legal al frontierei de stat a României.
b) Infracţiunea de trafic de migranţi nu are obiect material.
Unii autori consideră că ea este lipsită de obiect material, numai în varianta
tip; în schimb, ea ar putea prezenta un obiect material, în varianta agravată şi,
mai precis, în caz că migrantul este supus la tratamente inumane238.
În ce ne priveşte, suntem de părere că această infracţiune nu are niciodată
obiect material. În caz că făptuitorul îl supune pe migrant unor tratamente
inumane sau degradante, el trebuie să răspundă pentru un concurs între această
infracţiune şi o infracţiune contra persoanei (lipsire de libertate în mod ilegal,
lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, omor etc.) sau, după caz, o
infracţiune de tortură – care, numai aceasta, poate să prezinte un obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este necircumstanţiat (poate fi orice persoană
care răspunde penal).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv al infracţiunii este statul.
2.3. Conţinut constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează în şase modalităţi alternative, anume
racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea, transferarea sau adăpostirea
unei persoane.
Aceste fapte constituie infracţiunea de trafic de migranţi, dacă sunt comise
în scopul de a asigura trecerea frauduloasă a frontierei de stat a României de
către o persoană, alta decât făptuitorul. Existenţa acestui scop reprezintă o
cerinţă esenţială, în lipsa căreia infracţiunea decade. În consecinţă, nu va exista
această infracţiune, dacă scopul urmărit de făptuitor este acela de a asigura
persoanei trecerea frauduloasă a frontierei altui stat.
Racolarea înseamnă atragerea unei persoane, în vederea trecerii ei
frauduloase peste frontieră.
Îndrumarea înseamnă pregătirea, sfătuirea, dirijarea unei persoane, în
scopul de asigura trecerea ei frauduloasă peste frontieră.

238
A se vedea M. Gorunescu, Traficul de migranţi, în „Noul Cod penal comentat” de V.
Dobrinoiu ş.a., op.cit., p. 384.
 Călăuzirea înseamnă conducerea unei persoane, în vederea trecerii ei
frauduloase peste frontieră.
Transportarea înseamnă deplasarea unei persoane (de regulă, cu un
vehicul), în scopul trecerii ei frauduloasă peste frontieră.
Transferarea înseamnă mutarea unei persoane, dintr-un loc în altul, în
scopul trecerii ei frauduloasă peste frontieră.
Adăpostirea înseamnă ascunderea, ţinerea la adăpost a unei persoane, în
scopul trecerii ei frauduloasă peste frontieră.
În varianta agravată [art.263 alin.(2) C.pen.], se cere ca fapta să fi fost
săvârşită în una din următoarele împrejurări: a) în scopul de a obţine, direct sau
indirect, un folos patrimonial; b) prin mijloace care pun în pericol viaţa,
integritatea sau sănătatea migrantului; c) prin supunerea migrantului la
tratamente inumane sau degradante.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru autoritatea
statului.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
2.4. Forme. Sancţiuni. Cauza de nepedepsire.
Tentativa este incriminată, prin dispoziţia înscrisă în art.263 alin. (3) C.pen.
În varianta tip [art.263 alin.(1) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani.
În varianta agravată [art.263 alin.(2) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 la 10 ani.

3. FACILITAREA ŞEDERII ILEGALE ÎN ROMÂNIA

 3.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.264 C.pen., într-o variantă tip, o
variantă agravată şi o variantă atenuată.
În varianta tip [art.264 alin.(1) C.pen.], această infracţiune constă în fapta
persoanei care facilitează, prin orice mijloace, rămânerea ilegală pe teritoriul
României a unei persoane, victimă a unei infracţiuni de trafic de persoane, de
minori sau de migranţi, care nu are cetăţenia română şi nici domiciliul în
România.
Varianta agravată [art.264 alin.(2) C.pen.] devine aplicabilă, atunci când
fapta a fost săvârşită: a) în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos
patrimonial; b) de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de
serviciu.
Varianta atenuată [art.264 alin.(3) C.pen.] devine aplicabilă, atunci când
faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) sunt săvârşite cu privire la un alt străin
aflat ilegal pe teritoriul României.
Această infracţiune nu exista în Codul penal român din 1968. Ea a fost
preluată din O.U.G. nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, art.141.
Sursa de inspiraţie au constituit-o însă, la fel ca şi în cazul infracţiunii
precedente, Convenția Națiunilor Unite contra criminalității transnaționale
organizate (2000) şi protocoalele adiţionale la aceasta.
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic.
Aşa cum s-a observat deja239, nu este deloc clar dacă scopul acestei
infracţiuni este acela de a combate traficul de persoane ori de migranţi, adică un
fenomen de crimă organizată, extrem de grav, îndreptat împotriva persoanei,
sau, scopul ei este doar acela de a combate migraţia ilegală, fiind vorba, aşadar,
de o simplă măsură de reducere a acesteia.
În doctrina noastră, pare să predomine opinia că această infracţiune asigură
protecţie regimului juridic privind şederea străinilor în România240.
Neîndoielnic, această opinie corespunde clasificării legale a acestei infracţiuni,
dar, din păcate, ea nu corespunde şi conţinutului acesteia – căci textul pretinde,
în mod explicit, ca persoana ajutată, a cărei şedere ilegală a fost facilitată, să fie
victimă a unei infracţiuni de trafic de persoane, de minori sau de migranţi.
b) Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit este necircumstanţiat (poate fi orice persoană
care răspunde penal).
239
Louis-Philippe Jannard, François Crépeau, La lutte contre le trafic de migrants au
Canada: un combat contre le crime organisé ou contre l’immigration irrégulière?, publicat pe
site-ul http://oppenheimer.mcgill.ca/IMG/pdf/JANNARD_CREPEAU-2.pdf.
240
A se vedea M. Gorunescu, Facilitarea şederii ilegale în România, în „Noul Cod penal
comentat” de V. Dobrinoiu ş.a., op.cit, p. 386.
 Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiectul pasiv este incert.
Dacă pornim de la premisa că infracţiunea urmăreşte să combată migraţia
ilegală, atunci trebuie să conchidem că subiect pasiv este statul ale cărui reguli
au fost violate.
Însă, dacă pornim de la premisa că infracţiunea urmăreşte să combată
traficul de persoane, de minori sau de migranţi , atunci trebuie să conchidem că
subiect pasiv este străinul (inclusiv apatridul), victimă a unei infracţiuni de trafic
de persoane, de minori sau de migranţi.
3.3. Conţinut constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează printr-o faptă de facilitare a rămânerii
ilegale pe teritoriul României a unei persoane.
Fapta se poate realiza prin „orice mijloace”. Dacă mijlocul folosit
constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de
infracţiuni [art.264, alin.(1), teza a II-a C.pen.]
Pentru existenţa infracţiunii, se cere ca persoana ajutată să fie victima unei
infracţiuni de trafic de persoane, de minori sau de migranţi, care nu are cetăţenia
română şi nici domiciliul în România.
Dacă persoana ajutată este „un alt străin aflat ilegal pe teritoriul României”,
va exista varianta atenuată, prevăzută în art.264 alin.(3) C.pen.
Dacă fapta s-a săvârşit în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos
patrimonial, ori s-a săvârşit de către un funcţionar public aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, va exista varianta agravată, prevăzută în art.264 alin.(2)
C.pen.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru autoritatea
statului.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
3.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu se pedepseşte.
În varianta tip [art.264 alin.(1) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În varianta agravată [art.264 alin.(2) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În varianta atenuată [art.264 alin.(3) C.pen.], limitele speciale ale pedepsei
se reduc cu o treime.
 4. SUSTRAGEREA DE LA MĂSURILE DE ÎNDEPĂRTARE DE PE
TERITORIUL ROMÂNIEI

4.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.265 C.pen., numai în varianta tip.
Ea constă în sustragerea de la executarea obligaţiilor instituite de
autorităţile competente, de către străinul faţă de care s-a dispus măsura
îndepărtării de pe teritoriul României ori a fost dispusă interzicerea dreptului de
şedere.
Această infracţiune nu exista în Codul penal român din 1968. Ea a fost
preluată din O.U.G. nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, art.138.
4.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic.
Această infracţiune asigură protecţie regimului juridic al străinilor în
România.
b) Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit este circumstanţiat. Acesta poate fi numai
străinul faţă de care autorităţile competente au dispus îndepărtarea de pe
teritoriul României ori interzicerea dreptului de şedere.
Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune cu autor unic
(obligaţia impusă străinului de a părăsi România este o obligaţie personală).
Participaţia rămâne posibilă sub forma instigării ori complicităţii.
b) Subiect pasiv este statul român.
4.3. Conţinut constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează printr-o faptă de sustragere de la
obligaţiile instituite de autorităţile competente.
Pentru existenţa infracţiunii, se cere ca, în prealabil, autorităţile competente
să fi dispus măsura îndepărtării străinului de pe teritoriul României ori măsura
interzicerii dreptului de şedere.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru autoritatea
statului.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
4.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu se pedepseşte.
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
 TITLUL IV

INFRACŢIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIŢIEI

CONSIDERAŢII GENERALE

În noul Cod penal, grupul acestor infracţiuni a suferit numeroase

modificări.
Sub aspectul denumirii, se poate constata că vechea denumire, aceea de
„Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei”, a fost înlocuită cu acea de
„Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei”. În expunerea de motive se arată că
nevoia acestei modificări a fost sesizată de doctrină, în opinia căreia multe dintre
aceste infracţiuni (de exemplu, denunţarea calomnioasă, încercarea de a
determina mărturia mincinoasă etc.) nu numai că nu împiedică efectiv
înfăptuirea justiţiei, dar nici măcar nu au această aptitudine; ele produc doar o
stare de pericol pentru realizarea actului de justiţie.
Sub aspectul sistematizării, se poate constata că, spre deosebire de codul
anterior, în care acest grup de infracţiuni era inclus într-un capitol (Capitolul II)
din Titlul IV, în noul Cod penal infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei se bucură
de un titlu distinct, anume Titlul IV (art.266-288) - aspect de natură să
sublinieze importanţa acordată justiţiei, care nu este doar un serviciu de utilitate
publică, ci reprezintă una dintre cele trei puteri ale statului (ea se alătură puterii
legislative şi celei executive).
În fine, sub aspectul conţinutului, se pot face două constatări.
Prima este aceea că grupul infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei s-a
lărgit considerabil, incluzând numeroase infracţiuni noi, cum ar fi:
obstrucţionarea justiţiei, răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, presiuni asupra
justiţiei, compromiterea intereselor justiţiei, încălcarea solemnităţii şedinţei,
ultrajul judiciar, asistenţa şi reprezentarea neloială precum sau neexecutarea
sancţiunilor penale.
A doua este aceea că toate vechile definiţiile au suferit modificări, iar, în
unele cazuri, s-a schimbat însăşi denumirea infracţiunii - de exemplu,
infracţiunea de denunţare calomnioasă a devenit infracţiunea de inducere în
eroare a organelor judiciare; sau, infracţiunea de încercarea de a determina
mărturia mincinoasă a devenit infracţiunea de influenţarea declaraţiilor.
 1. NEDENUNŢAREA

1.1. Concept
Infracţiunea de nedenunţare este prevăzută în art.266 C.pen. şi constă în
fapta persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu
înştiinţează de îndată autorităţile.
În Codul penal din 1968, o asemenea faptă constituia infracţiunea de
„Nedenunţarea unor infracţiuni” (art.262), care avea o sferă de aplicare diferită.
Potrivit acelui cod, obligaţia de denunţare exista nu doar pentru faptele de
omucidere, aşa cum se întâmplă în prezent, ci şi pentru alte infracţiuni de mare
gravitate (tâlhăria, pirateria, delapidarea, distrugerea, distrugerea calificată etc.).
Iar, pe lângă aceasta, în ce priveşte faptele de omucidere, obligaţia de denunţare
era limitată la infracţiunea de omor (art.174) şi la variantele ei agravate (omorul
calificat - art.175; şi omorul deosebit de grav - art.176).
Aşa cum rezultă din însăşi definiţia ei, nedenunţarea este o infracţiune
corelativă, condiţionată de preexistenţa altei infracţiuni, numită „infracţiune
principală”. În cazul nedenunţării, infracţiunea principală este infracţiunea
nedenunţată.
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic (scopul de protecţie) al infracţiunii de nedenunţare
constă în obligaţia generală (care revine oricărui cetăţean) de a înştiinţa
autorităţile, cu privire la „comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra
vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane”.
O atare obligaţie nu este prevăzută expres de lege; însă, ea se deduce din
definiţia acestei infracţiuni.
Totuşi, trebuie să sesizăm că există o contradicţie între denumirea
infracţiunii (nomen juris) şi definiţia acesteia: din denumirea infracţiunii
(„Nedenunţarea”), se deduce că e vorba de o obligaţie de a denunţa, în timp ce
definiţia infracţiunii se referă la o obligaţie de a „înştiinţa autorităţile”. Or, cele
două obligaţii nu sunt identice – fiindcă nu orice înştiinţare este un denunţ, ca
act de sesizare a organului de urmărire penală (cu privire la denunţ, legea
instituie o serie de condiţii de fond şi de formă).
b) Obiectul material. Infracţiunea de nedenunţare nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ
În principiu, subiect activ poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Cu toate acestea, nu poate fi subiect activ al infracţiunii de nedenunţare,
persoana care a participat la săvârşirea infracţiunii nedenunţate - aceasta,
deoarece există numai obligaţia denunţării, iar nu şi a autodenunţării241. În
consecinţă, în mod legal, s-a decis că participanţii la infracţiunea principală nu
au obligaţia legală de denunţare; ca atare, ei nu răspund şi pentru infracţiunea
de nedenunţare242.
Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune care se comite in
persona propria (cu autor unic). În acest sens, se impune să sesizăm că
obligaţia de a denunţa este o obligaţie personală243.
Unii autori244 consideră că, la această infracţiune, rămân posibile
instigarea şi complicitatea morală. Nu împărtăşim această opinie, deoarece
obligaţia de înştiinţare nu revine doar persoanelor care au luat cunoştinţă, în
mod direct, de infracţiunea nedenunţată. Sub acest aspect, textul nu face nicio
precizare, iar aşa fiind, înseamnă că autor al nedenunţării poate fi şi acela care a
luat cunoştinţă, în mod indirect (de exemplu, din relatările autorului
nedenunţării), de comiterea infracţiunii principale - aşa cum este cazul
instigatorului sau complicelui moral.
b) Subiect pasiv este statul.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează printr-o faptă omisivă, anume prin
omisiunea de a înştiinţa autorităţile.
Obligaţia de a înştiinţa autorităţile priveşte, în mod exclusiv, faptele de
omucidere. Prin urmare, dacă omisiunea de a înştiinţa se referă la alte fapte
decât cele de omucidere, fapta nu constituie această infracţiune.
Pentru existenţa infracţiunii, nu interesează dacă legea prevede aceste fapte
ca „infracţiuni contra vieţii” ori le prevede ca „infracţiuni contra patrimoniului”
(de exemplu, distrugerea calificată - art.254 C.pen.), ca „infracţiuni contra
securităţii naţionale” (de exemplu, atentatul care pune în pericol securitatea
naţională - art.401 C.pen.) etc. De asemenea, nu interesează dacă aceste fapte s-
au săvârşit cu intenţie sau din culpă, nici dacă e vorba de o infracţiune
consumată sau de o tentativă pedepsibilă, ori de un act de autorat, instigare sau
complicitate.
Totuşi, se pune întrebarea dacă prin „fapte de omucidere” se înţeleg numai
faptele prevăzute de legea penală, respectiv numai infracţiunile de omucidere

241
Trib. Timiş, Dec. nr. 1262/1973, publicată în „Revista română de drept”, nr. 12/1974, p.75.
242
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.1871/1968, publicată în „Revista română de drept”,
nr.2/1969, p.164.
243
În acelaşi sens, N. Iliescu, Nedenunţarea unor infracţiuni, în „Explicaţii teoretice ale
Codului penal român” de V. Dongoroz ş.a., Partea specială, vol. IV, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1972, p.199.
244
Gh. Dărângă şi D. Lucinescu, Nedenunţarea unor infracţiuni, în „Codul penal comentat şi
adnotat” de T. Vasiliu ş.a., Partea specială, vol.II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977, p.125; I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal. Partea specială, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.436.
(în sensul formal al termenului „infracţiune”) sau, se înţeleg şi alte fapte, chiar
neprevăzute de legea penală.
În legătură cu această chestiune, în expunerea de motive a noului Cod
penal se arată că motivul pentru care s-a schimbat denumirea infracţiunii, din
„Nedenunţarea unor infracţiuni” în „Nedenunţare”, a fost acela de a sublinia că
este fără relevanţă dacă fapta nedenunţată nu a fost încă pusă în executare, ori se
află în faza actelor de pregătire ori a unei tentative nepedepsite de lege245.
Însă, în ce ne priveşte, considerăm că o soluţie în acest sens ar fi nelegală,
contrară definiţiei infracţiunii şi, implicit, principiului legalităţii. Textul se
referă la o „faptă prevăzută de legea penală contra vieţii sau care a avut ca
urmare moartea unei persoane” - de unde nu rezultă nicidecum că obligaţia de
denunţare (înştiinţare) ar putea avea ca obiect şi fapte neprevăzute de legea
penală. În orice caz, formula „faptă care a avut ca urmare moartea unei
persoane” nu poate fi interpretată în sensul arătat în expunerea de motive - şi
aceasta, pentru simplul motiv că ea este deja consacrată în dreptul penal, cu o
semnificaţie aparte, complet diferită. Mai exact, aşa cum rezultă chiar dintr-o
decizie în interesul legii246, legiuitorul foloseşte această formulă, exclusiv pentru
a indica o infracţiune care se comite cu praeterintenţie.
În plus, este chiar logic exclus ca obligaţia de denunţare (înştiinţare) să
aibă ca obiect fapte neprevăzute de legea penală. Această obligaţie nu poate să
aibă ca obiect o faptă care „nu a fost încă pusă în executare” - deoarece, în caz
că executarea nu a început, nici nu se poate vorbi de o „faptă”, în sensul legii
penale (în dreptul penal, prin fapte se înţeleg numai manifestările externe, actele
materiale, iar nu şi actele gândirii). Această obligaţie nu poate să aibă ca obiect
nici actele de pregătire sau o tentativă nepedepsită - deoarece, atât timp cât legea
nu le pedepseşte, asemenea acte rămân licite, iar denunţarea lor s-ar analiza ca o
violare a dreptului la viaţă intimă şi privată. De altfel, dacă ţinem seama că
raţiunea neincriminării unor asemenea acte rezidă, de regulă, în caracterul lor
echivoc, în dubiul care planează asupra scopului în care au fost îndeplinite,
putem lesne înţelege că soluţia contrară ar conduce la consecinţe absurde - de
exemplu, vânzătorii ar fi obligaţi să depună denunţuri, ori de câte ori o persoană
cumpără un lucru care poate fi folosit pentru a provoca moartea unei persoane
(insecticid, topor, funie etc.), şi aceasta, fără a interesa că, în mod obişnuit,
vânzătorii nu cunosc identitatea cumpărătorilor şi nici nu au dreptul să-i
legitimeze.

245
A se vedea expunerea de motive publicată pe site-ul:
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:OMhRcktvXywJ:www.just.ro/Portal
s/0/Coduri/Expunere%2520motive%2520-%2520proiect%2520
%2520Codul%2520penal%2520-
%252025%2520februarie%25202009.doc+&cd=2&hl=ro&ct=clnk&gl=ro
246
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr.20/2008, publicată pe site-ul:
http://www.scj.ro/decizii_SU.asp.
 Omisiunea de a denunţa (înştiinţa) constituie infracţiunea de nedenunţare,
dacă sunt îndeplinite două cerinţe esenţiale, şi anume:
1) făptuitorul a luat cunoştinţă, în orice mod, de existenţa unei fapte
de omucidere;
2) în mod nejustificat, făptuitorul nu a înştiinţat autorităţile, de îndată,
despre comiterea acelei fapte.
Cu privire la prima cerinţă, trebuie subliniat că este necesar ca făptuitorul
să aibă cunoştinţe certe, iar nu simple bănuieli, cu privire la existenţa unei fapte
de omucidere. Totuşi, nu este necesar ca el să fi luat cunoştinţă, în mod direct,
de fapta săvârşită. El răspunde pentru nedenunţare, chiar şi atunci când a aflat
de fapta săvârşită în mod indirect - de exemplu, din relatările unui martor
ocular. Dacă făptuitorul a luat cunoştinţă de săvârşirea mai multor fapte de
omucidere şi nu le denunţă, el săvârşeşte tot atâtea infracţiuni de nedenunţare
câte fapte a omis să denunţe.
Cu privire la a doua cerinţă, trebuie subliniat că făptuitorul răspunde pentru
nedenunţare, chiar şi atunci când a înştiinţat tardiv autorităţile – ceea ce rezultă
din faptul că legea incriminează omisiunea de a înştiinţa „de îndată”. În fiecare
caz, organul judiciar va stabili dacă înştiinţarea s-a făcut sau nu „de îndată”, în
funcţie de posibilitatea făptuitorului de a-şi îndeplini obligaţia.
Deoarece legea nu precizează, urmează că făptuitorul poate înştiinţa orice
autoritate, iar nu doar autoritatea competentă.
În fine, trebuie să precizăm că nedenunţarea, fiind o infracţiune corelativă,
nu poate intra în concurs cu o altă infracţiune corelativă (aceste infracţiuni se
exclud reciproc). Ca urmare, în mod greşit, s-a decis că, inculpatul răspunde atât
pentru nedenunţare cât şi pentru favorizarea infractorului, dacă, pe lângă
nedenunţarea unui omor, el a comis şi acte concrete de favorizarea
infractorului.247 Aşa cum s-a remarcat248, în acest caz, inculpatul trebuia să
răspundă numai pentru favorizarea infractorului, iar nu şi pentru nedenunţare.
Soluţia contrară nesocotea faptul că, prin ajutorul acordat ucigaşului, inculpatul
a devenit el însuşi infractor şi că, denunţând omorul, în mod implicit, el s-ar fi
autodenunţat; or, omisiunea de a se autodenunţa nu realizează elementul
material al infracţiunii de nedenunţare (această omisiune nu constituie
infracţiune).
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
înfăptuirea justiţiei.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv. Nedenunţarea se poate comite cu intenţie.

247
Tribunalul Suprem, S. pen., Dec. nr.1877 din 1976, publicată în „Revista română de
drept”, nr.9/1977, p.65.
248
G. Antoniu, C. Bulai, comentariul 1 la art.262, în Practica judiciară penală, vol. II,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p.229.
 1.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu este incriminată. Ea nici nu este posibilă, fiind vorba de o
infracţiune omisivă pură.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul, având
posibilitatea de a înştiinţa autorităţile, nu-şi îndeplineşte această obligaţie.
Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.
1.5. Cauze speciale de nepedepsire
Există două cauze speciale de nepedepsire, prevăzute în art.266 alin.(2) şi
(3) C.pen.
Potrivit alin.(2), fapta săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
Cauza de nepedepsire îşi găseşte explicaţia în raporturile de familie care există
între membrii de familie.
Potrivit alin.(3), nu se pedepseşte persoana care încunoştinţează
„autorităţile competente”, mai înainte de a se fi pus în mişcare acţiunea penală
pentru fapta nedenunţată; sau, care a înlesnit tragerea la răspundere penală a
vinovaţilor, chiar după ce s-a pus în mişcare acţiunea penală. Cauza de
nepedepsire îşi găseşte explicaţia în interesul general de a asigura aflarea
adevărului, cu privire la fapta nedenunţată.

2. OMISIUNEA SESIZĂRII

2.1. Concept
Infracţiunea de omisiunea sesizării este prevăzută în art.267 C.pen., într-o
variantă tip şi o variantă atenuată.
 În varianta tip [art.267 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în fapta
funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile,
omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală.
Varianta atenuată [art.267 alin.(2) C.pen.] se aplică, când aceeaşi faptă a
fost săvârşită din culpă.
În Codul penal anterior, fapta era incriminată în art.263 şi purta o denumire
oarecum diferită, aceea de „Omisiunea sesizării organelor judiciare”. De
asemenea, în codul anterior, exista o variantă agravată a acestei infracţiuni
[art.263 alin.(2)] - la care s-a renunţat (după părerea noastră, în mod justificat).
În ce priveşte definiţia, ea se deosebea de cea actuală sub două aspecte: în
primul rând, ea se referea la o „infracţiune în legătură cu serviciul”, iar nu la o
„faptă prevăzută de legea penală în legătură cu serviciul”, aşa cum prevede
definiţia actuală; în al doilea rând, ea se referea la „sesizarea…procurorului sau
a organului de urmărire penală”, iar nu la „sesizarea…organelor de urmărire
penală”, aşa cum prevede definiţia actuală.
Cu privire la aceste două modificări, trebuie să arătăm că, în opinia
noastră, numai ultima este adecvată - căci, într-adevăr, era fără sens referirea la
„sesizarea…procurorului sau a organului de urmărire penală”, din moment ce
procurorul este prin excelenţă un organ de urmărire penală.
În ce priveşte înlocuirea sintagmei „infracţiune în legătură cu serviciul” cu
sintagma „faptă prevăzută de legea penală în legătură cu serviciul”, credem că
această modificare nu era necesară, având în vedere că, în concepţia formală
asupra noţiunii de infracţiune, cele două sintagme au un identic înţeles.
2.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
Infracţiunea de omisiunea sesizării asigură protecţie obligaţiei ce revine
funcţionarilor publici de a sesiza organele de urmărire penală, cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni („fapte prevăzute de legea penală”) în legătură cu
serviciul în cadrul căruia îşi îndeplinesc sarcinile.
La fel ca şi nedenunţarea, omisiunea sesizării este o infracţiune corelativă,
condiţionată de preexistenţa altei infracţiuni, numită „infracţiune principală”. În
acest caz, infracţiunea principală este o infracţiune care are legătură cu serviciul
în care făptuitorul îşi îndeplineşte sarcinile.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) La această infracţiune, subiectul activ nemijlocit (autorul) este
calificat. Autor al infracţiunii poate fi numai un funcţionar public.
În art.175 alin.1 C.pen., funcţionarul public este definit ca persoana care,
cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:
 a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în
scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau
judecătoreşti;
b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de
orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii
autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice
cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice
declarată ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate realizarea
obiectului de activitate al acesteia.
În conformitate cu alin.(2) al art.175 C.pen., se consideră, de asemenea,
funcţionar public persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care
a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului sau
supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Însă, fiind vorba de o infracţiune corelativă, această infracţiune nu se poate
reţine în sarcina funcţionarul public care a comis sau a participat la săvârşirea
infracţiunii principale - deoarece obligaţia denunţării priveşte exclusiv
infracţiunile săvârşite de alte persoane. În acest sens, s-a decis că sesizarea
organelor judiciare cu privire la propriile infracţiuni echivalează cu
autodenunţarea, iar legea nu impune autodenunţarea249.
Participaţia penală nu este posibilă, deoarece obligaţia de a sesiza organele
judiciare este o obligaţie personală, care revine oricărui „funcţionar public” -
ceea ce înseamnă că omisiunea sesizării se prezintă ca o infracţiune cu autor
unic sau, altfel spus, care se comite in persona propria.
b) Subiect pasiv este statul.
2. 3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material constă în omisiunea de a sesiza organele de
urmărire penală.
Această omisiune devine relevantă penal, dacă sunt îndeplinite trei cerinţe
esenţiale, şi anume:
- omisiunea priveşte săvârşirea unei fapte (infracţiuni) în legătură
cu serviciul în cadrul căruia funcţionarul public îşi îndeplineşte
sarcinile;
- funcţionarul public a avut cunoştinţe certe despre infracţiunea
principală;
- în mod nejustificat, funcţionarul public a omis sesizarea de îndată
a organelor de urmărire penal.
În legătură cu prima cerinţă, trebuie subliniat că omisiunea este relevantă
penal, indiferent dacă e vorba de o infracţiune săvârşită de un alt funcţionar sau

249
Trib. Timiş, Dec. pen. nr.1262/1973, publicată în „Revista română de drept” nr.12/1974,
p.75.
de o infracţiune săvârşită de o persoană din afară, dar care se răsfrânge asupra
activităţii serviciului respectiv – de exemplu, de o infracţiune de trafic de
influenţă (art.257 C.pen.). De asemenea, omisiunea este relevantă penal,
indiferent dacă e vorba de o infracţiune consumată ori de o tentativă pedepsibilă
şi, indiferent dacă e vorba de un act de coautorat, instigare sau complicitate.
Totuşi, nu se poate reţine această infracţiune, dacă omisiunea funcţionarului
public priveşte o faptă care nu are legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi
îndeplineşte sarcinile.
În legătură cu a doua cerinţă, trebuie subliniat că este necesar ca
funcţionarul public să fi avut cunoştinţe certe despre infracţiunea principală -
deoarece numai în acest caz există obligaţia sa de a sesiza organele judiciare250.
Cu toate acestea, nu se cere ca făptuitorul să fi cunoscut identitatea infractorului
- deoarece legea se referă la sesizarea organelor judiciare cu privire la fapta
săvârşită, nu şi cu privire la autorul acesteia.
În legătură cu a doua cerinţă, trebuie subliniat că sesizarea trebuie făcută
de îndată. Împrejurarea dacă sesizarea s-a făcut sau nu „de îndată” se stabileşte
în concret, în raport cu posibilitatea pe care a avut-o agentul de a-şi îndeplini
obligaţia.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea
justiţiei.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv.
În varianta tip, această infracţiune se săvârşeşte cu intenţie.
În varianta atenuată, ea se săvârşeşte din culpă.
2.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu este incriminată. Ea nici nu este posibilă, fiind vorba de o
infracţiune omisivă pură.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul, având
posibilitatea de a sesiza organele de urmărire penală, nu-şi îndeplineşte această
obligaţie.
Pentru varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau
amenda.
Pentru varianta atenuată, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an
sau amenda.

250
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.3071/1974, publicată în „Revista română de drept”
nr.8/1975, p. 71.
 3. INDUCEREA ÎN EROARE A ORGANELOR JUDICIARE

3.1. Concept
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare este prevăzută în
art.268 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art.268 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de inducere în
eroare a organelor judiciare constă în sesizarea penală, făcută prin denunţ sau
plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în
legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană,
cunoscând că aceasta este nereală.
În a doua variantă tip [art.268 alin.(2) C.pen.], infracţiunea de inducere în
eroare a organelor judiciare constă în producerea ori ticluirea de probe nereale,
în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori
săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.
În Codul penal din 1968, exista o infracţiune asemănătoare, denumită
„Denunţarea calomnioasă” (art.259), care era concepută ca o infracţiune
binomică (sub aceeaşi denumire, erau prevăzute două infracţiuni). Însă, noul
Cod penal a completat textul art.259 anterior, adăugând fiecăreia din cele două
infracţiuni câte o nouă faptă (infracţiune), astfel că noua infracţiune, aceea de
inducere în eroare a organelor judiciare, apare ca o infracţiune cvadruplă (sub
aceeaşi denumire, sunt prevăzute patru infracţiuni diferite). În opinia noastră,
această construcţie reprezintă o gravă eroare legislativă.
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
Cu privire la infracţiunea de denunţare calomnioasă, s-a observat251 că ea
avea un obiect juridic complex: obiectul juridic principal consta în obligaţia de a
nu periclita înfăptuirea justiţiei, iar obiectul juridic secundar consta în obligaţia
de a respecta demnitatea, libertatea şi siguranţa oricărei persoane împotriva unor
acuzaţii nedrepte, aduse fie în mod direct (prin plângere sau denunţ), fie în mod
indirect (prin producerea sau ticluirea de probe mincinoase).
Or, dacă ţinem seama că infracţiunea de inducere în eroare a organelor
judiciare a rezultat din adăugarea unei noi fapte (infracţiuni) la fiecare dintre
cele două modalităţi ale denunţării calomnioase, ar trebui să conchidem că noua
infracţiune stabileşte alte două obligaţii, cărora le asigură protecţie, şi anume:
obligaţia de a nu sesiza organele judiciare, cu privire la fapte nereale; şi,
respectiv, obligaţia de a nu produce sau ticlui probe nereale, cu privire la fapte
care nu există.
251
I. Ionescu - Dolj, Comentare, în „Codul penal Carol al II-lea adnotat”, Editura Socec,
Bucureşti, 1937, vol.II, p.179; în acelaşi sens Gh. Dărângă, D. Lucinescu, Denunţarea
calomnioasă, în „Codul penal comentat şi adnotat” de T. Vasiliu ş.a., Partea specială, vol. II,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.112.
 După cum se arată în expunerea de motive, faptele nou incriminate pot
determina efectuarea unor acte procedurale care presupun restrângerea
exercitării unor drepturi (de pildă, o sesizare care reclamă în mod neadevărat
existenţa unui cadavru într-o locuinţă, fără a imputa vreo faptă penală unei
anume persoane, poate duce la efectuarea unei percheziţii în acea locuinţă).
Însă, argumentele invocate în expunerea de motive nu pot justifica
completarea infracţiunii de denunţare calomnioasă cu alte două fapte. Asemenea
fapte au scopuri de protecţie diferite şi, în consecinţă, ele pretindeau o
incriminări distincte. După cum s-a observat deja, „sesizările penale nereale pot
fi de natură să declanşeze nejustificat activitatea organelor judiciare, să irosească
timpul acestora ori să îngreuneze desfăşurarea procesului penal atunci când se
aduc în atenţie probe produse sau ticluite..”.252
b) Infracţiunea nu are obiect material. Plângerea, denunţul sau probele
nereale sunt mijloace prin care se săvârşeşte infracţiunea, iar nu obiectul
material al acesteia.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat (poate fi orice persoană,
care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Dacă o persoană face o sesizare nereală, iar o altă persoană produce sau
ticluieşte probe nereale, fiecare dintre aceste persoane răspunde în calitate de
autor, cea dintâi potrivit alin.1, iar cea de a doua potrivit alin.2253.
În caz că aceeaşi persoană săvârşeşte atât fapta prevăzută în alin.1 cât şi
fapta prevăzută în alin.2, ea va răspunde pentru un concurs de infracţiuni.
b) Subiect pasiv.
Subiect pasiv principal este organul judiciar indus în eroare. Dacă
făptuitorul induce în eroare mai multe organe judiciare, vor exista tot atâtea
infracţiuni câte organe judiciare au fost induse în eroare.
Subiectul pasiv adiacent este reprezentat de persoana învinuită pe nedrept,
prin plângere, denunţ sau prin producerea ori ticluirea de probe nereale.
3.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material.
În varianta tip (alin.1), elementul material se realizează printr-o „sesizare
penală”254.
Pentru a deveni relevantă penal, această sesizare trebuie să îndeplinească
trei cerinţe esenţiale, şi anume:

252
M. Oprea, Noua reglementare a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare,
în „Revista de Drept Penal”, nr.2/2013, p. 83.
253
N. Iliescu, Denunţarea calomnioasă, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” de
V. Dongoroz ş.a., vol.IV, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972, p.179.
254
Această descriere a elementului material ni se pare inadecvată. Sintagma „sesizare penală”
este necunoscută în limbajul juridic, astfel că semnificaţia ei rămâne obscură.
 - să fie făcută prin denunţ sau plângere;
- să privească o faptă prevăzută de legea penală ori să fie în legătură cu
săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană;
- făptuitorul să cunoască faptul că sesizarea este nereală.
În ce priveşte prima cerinţă, trebuie subliniat că ea se consideră îndeplinită,
şi în caz că denunţul este anonim, deoarece şi în acest caz organele judiciare
sunt obligate să efectueze verificări, cu privire la existenţa infracţiunii255. În
schimb, cerinţa nu se consideră îndeplinită, în caz că sesizarea se referă la o
infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, deoarece, în lipsa plângerii prealabile a
victimei, organele judiciare nu pot începe vreo anchetă şi, în consecinţă, fapta nu
poate periclita înfăptuirea justiţiei256.
În ce priveşte a doua cerinţă, aceasta suscită discuţii, atât sub aspect formal,
cât şi pe fond. Sub aspect formal, se impune să observăm că enunţul
„Sesizarea….cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în
legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană” este
deficitar - căci el nu cuprinde nici un verb, iar acest fapt împiedică înţelegerea
faptului că textul instituie nu una, ci două cerinţe alternative. Pe fond, putem
face două observaţii. Prima observaţie este aceea că, în realitate, aici nu e vorba
de două cerinţe alternative, ci de două fapte complet diferite: prima fapta constă
în inducerea în eroare a organelor judiciare, cu privire la existenţa unei
infracţiuni; a doua faptă constă în învinuirea mincinoasă, cu privire la săvârşirea
unei infracţiuni de către o anumită persoană. A doua observaţie este aceea că
faptele menţionate nu diferă doar sub aspectul conţinutului constitutiv, ci şi sub
aspectul obiectului juridic şi al gravităţii, astfel că ele nu puteau fi prevăzute
laolaltă şi sub o identică denumire; dimpotrivă, se impunea ca cele două fapte să
fie incriminate distinct, sub denumiri diferite. Îndeosebi, trebuie să subliniem că
învinuirea mincinoasă, în oricare dintre modalităţile ei, apare ca o faptă
incomparabil mai gravă decât o simplă inducere în eroare a organelor judiciare,
căci, pentru autorul unei învinuiri mincinoase, inducerea în eroare organele
judiciare reprezintă doar un scop imediat sau, altfel spus, un simplu mijloc
pentru atingerea altui scop, mediat, acela de a distruge reputaţia şi viaţa
persoanei învinuite pe nedrept, expunând-o nu doar unor anchete nejustificate, ci
şi riscului de a-şi pierde aproape toate drepturile, inclusiv dreptul la libertate.
În ce priveşte a treia cerinţă, aceasta a fost greşit formulată. În orice caz,
cerinţa nu poate fi aceea care se desprinde din text, anume ca făptuitorul să
cunoască că sesizarea este nereală. Din moment ce se porneşte de la premisa că

255
Jud. Sibiu, sent. pen. nr.2161/1972, publicată în „Revista română de drept”, nr.4/1975,
p.50, cu note de I. Bleahu (I) şi T. Antoniu (II); în acelaşi sens, a se vedea A. Filipaş,
Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, p.23 şi
urm.; G. Antoniu, C. Bulai, op.cit., p.227.
256
O. Loghin, Infracţiunea de denunţare calomnioasă, în „Revista română de drept”,
nr.8/1972, p.36.
s-a făcut o sesizare, se înţelege că acea sesizare există cu adevărat, deci e reală.
Prin urmare, cerinţa logică este alta, anume aceea ca făptuitorul să ştie că fapta
care a făcut obiectul sesizării nu există, ori nu a fost săvârşită de cel învinuit.
În raport cu această cerinţă logică, se impune precizarea că făptuitorul nu
poate fi tras la răspundere, dacă se dovedeşte că el a fost de bună-credinţă. În
acest sens, s-a decis că, dacă făptuitorul a crezut, în mod eronat, că fapta există
ori că a fost săvârşită de cel acuzat, infracţiunea de denunţare calomnioasă nu
subzistă257.
În a doua variantă tip (alin.2), elementul material se realizează în două
modalităţi alternative, anume fie prin producerea de probe, fie prin ticluirea de
probe.
Producerea de probe presupune depunerea acestora la organul de cercetare
sau de urmărire penală ori la instanţa de judecată. Dacă mijlocul de probă
„produs” de făptuitor constă într-un înscris fals, infracţiunea de inducere în
eroare a organelor judiciare va intra în concurs cu infracţiunea de uz de fals şi,
eventual, chiar cu o infracţiune de fals în înscrisuri, dacă se dovedeşte
făptuitorul este acela care a întocmit înscrisul.
Ticluirea de probe presupune crearea unei aparenţe care ar putea fi luată
drept probă în acuzare - de exemplu, depunerea în locuinţa celui suspectat de
comiterea unui omor a unui obiect care aparţinuse victimei.
În această modalitate, există două cerinţe esenţiale, şi anume:
- cerinţa ca proba „produsă” ori „ticluită” să fie nereală;
- cerinţa ca făptuitorul să fi acţionat fie în scopul de a dovedi existenţa
unei fapte prevăzute de legea penală, fie în scopul de a dovedi
săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.
Totuşi, necesitatea înscrierii în text a celei de a doua cerinţe este
discutabilă. În contra ei, se poate observa că o cerinţă esenţială presupune, cu
necesitate, o probă distinctă de proba elementului material, ceea ce nu este cazul
aici. Din moment ce s-a dovedit că proba „produsă” ori „ticluită” este nereală,
singura concluzie care se impune este aceea că făptuitorul a urmărit să inducă în
eroare organul judiciar, fie cu privire la existenţa faptei, fie cu privire la
persoana sau persoanele care au comis-o. Existenţa unui al treilea scop este,
logic, exclusă - ceea ce înseamnă că organul judiciar nu mai trebuie să aducă
alte dovezi. Cu alte cuvinte, este suficient să se fi dovedit că proba este nereală
şi persoana (persoanele) care au produs-o sau au ticluit-o.
Cu toate acestea, cele două scopuri au o gravitate diferită - motiv pentru
care ele nu puteau fi prevăzute alternativ. Nu este acelaşi lucru dacă proba
nereală este produsă ori ticluită, exclusiv în scopul de a induce sau menţine în
eroare organul judiciar, cu privire la existenţa unei infracţiuni sau, dacă

257
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec. nr.2153/1995, publicată în „Dreptul” nr. 8/1996,
p.141.
făptuitorul a urmărit, în plus, să sprijine o învinuire mincinoasă, expunând
persoana învinuită unor urmări total nefaste.
b) Urmarea imediată principală constă într-o stare de pericol pentru
înfăptuirea justiţiei.
Infracţiunea poate avea şi o urmare secundară, care constă în violarea unor
drepturi personal nepatrimoniale (dreptul la demnitate, dreptul la libertate şi
siguranţă etc.).
Totuşi, având în vedere că existenţa acestei infracţiuni nu este condiţionată
de apariţia vreunui rezultat, trebuie să conchidem că inducerea în eroare a
organelor judiciare este o infracţiune formală, de simplă acţiune.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv constă în intenţie care, potrivit unei opinii258, poate fi
numai directă, iar potrivit altei opinii259, poate fi şi indirectă.
3.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul înregistrării denunţului sau
plângerii la organul competent; sau, în momentul în care se produc ori se
ticluiesc probele nereale260.
Pentru prima variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amenda.
Pentru a doua variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
3.5. Cauza de nepedepsire
Potrivit art.268 alin.(3) C.pen., făptuitorul nu se pedepseşte, dacă declară,
înainte de reţinerea, arestarea sau punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de
persoana împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au
produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.
Cauza are caracter personal şi profită numai celui care a făcut retractarea.

258
M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian, Drept penal, Partea specială, vol. I, Cluj Napoca,
1985, p.301.
259
N. Iliescu, Denunţarea calomnioasă, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” de
V. Dongoroz ş.a., vol. IV, Partea specială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972,
p.173; Gh. Dărângă, D. Lucinescu, op. cit, p.113; A. Filipaş, Consideraţii privind infracţiunea
de denunţare calomnioasă, Analele Universităţii Bucureşti, nr.2/1973, p.102.
260
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 2657/1972, publicată în Culegerea de decizii pe anul
1972, p.366.
 4. FAVORIZAREA FĂPTUITORULUI

4.1. Concept
Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este prevăzută în art.269 C.pen. şi
constă în ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării
cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei
pedepse sau măsuri privative de libertate.
În Codul penal anterior, exista infracţiunea de favorizarea infractorului,
care era prevăzută în art.264 şi era definită ca ajutorul dat unui infractor fără o
înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna
sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a
asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
Sub imperiul acelui cod, doctrina făcea distincţie, în raport cu scopul
urmărit de favorizator, între favorizarea personală şi favorizare reală: cea dintâi
urmărea să îngreuneze sau să zădărnicească urmărirea penală, judecata sau
executarea pedepsei; cea de a doua urmărea să asigure infractorului folosul sau
produsul infracţiunii.
Însă, în prezent, ca o consecinţă a modificării definiţiei, infracţiunea
cuprinde numai faptele de favorizare personală. În ce priveşte faptele de
favorizare reală, acestea cad, actualmente, sub incidenţa art.270 C.pen., care
incriminează tăinuirea.
De asemenea, noul Cod penal a adus unele modificări de ordin
terminologic, în sensul că s-a renunţat la folosirea noţiunilor de „infracţiune” şi
„infractor” în favoarea celor de „faptă prevăzută de legea penală” şi de
„făptuitor”. În ce priveşte înlocuirea noţiunii de „infracţiune” cu cea de „faptă
prevăzută de legea penală”, aceasta nu era necesară, dacă ţinem seama că, în
concepţia formală asupra noţiunii de infracţiune, prin infracţiune se înţelege o
faptă prevăzută de legea penală (în concepţia formală, cele două noţiuni,
„infracţiune” şi „faptă prevăzută de legea penală”, sunt sinonime). În schimb, se
justifică înlocuirea denumirii de „infractor” în aceea de „făptuitor” - deoarece,
pentru existenţa „infractorului” nu este suficient să se dovedească că fapta
concretă corespunde întrutotul faptei-model, ci mai trebuie să se dovedească că
făptuitorul îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal (mai
precis, trebuie să se dovedească faptul că, în concret, nu operează vreo cauză
care înlătură vinovăţia, adică o cauză justificativă sau o cauză de
neimputabilitate).
Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este, la fel şi nedenunţarea ori
omisiunea sesizării, o infracţiune corelativă, dependentă de preexistenţa altei
infracţiuni, numită „infracţiune principală”.
 Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este, de asemenea, o infracţiune
subsidiară - ceea ce înseamnă că ea se poate reţine, numai în caz că fapta nu este
susceptibilă de o altă încadrare juridică (de exemplu, mărturie mincinoasă,
înlesnirea evadării etc.)
4.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
Obiectul juridic generic constă în obligaţia pe care o are orice cetăţean de a
nu îngreuna sau împiedica înfăptuirea justiţiei penale.
Obiectul juridic special constă în obligaţia pe care o are orice cetăţean de a
nu ajuta un „făptuitor” să se sustragă de la cercetarea penală sau de la
executarea pedepsei ori a unei măsuri privative de libertate.
b) Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. În principiu, acesta poate fi
orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde
penal.
Deoarece legea nu distinge, subiect activ al infracţiunii poate fi şi persoana
vătămată prin infracţiunea principală261. De asemenea, subiect activ poate fi şi
avocatul făptuitorului, în caz că oferă ajutor acestuia, pentru a îngreuia sau
zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei262.
Însă, fiind vorba de o infracţiune corelativă, subiectul activ nu poate fi
autorul sau alt participant la infracţiunea principală - deoarece actele de
autofavorizare nu cad sub incidenţa legii penale263.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv este statul.
4.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează prin orice acţiune care poate fi
caracterizată ca un ajutor dat făptuitorului264.
Favorizatorul poate fi condamnat, chiar dacă cel căruia i-a dat ajutor nu a
fost trimis în judecată pentru fapta săvârşită265 - aceasta, deoarece, prin

261
N. Iliescu, Favorizarea infractorului, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”,
vol. IV, Partea specială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972, p.215.
262
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.13/1980, publicată în „Revista română de drept”
nr.11/1980, p.66.
263
N. Iliesccu, op.cit., p.215; S. Petrovici, Favorizarea infractorului cu specială privire la
infracţiunile contra interesului obştesc, în „Studii juridice”, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1960, p.464.
264
Dacă ajutorul constă într-o omisiune, se schimbă încadrarea juridică a faptei în
nedenunţare, omisiunea sesizării etc.
265
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 2658/1974, publicată în „Revista română de drept”
nr.10/1975, p.69.
făptuitor se înţelege o persoană care a săvârşit anterior o infracţiune266, fără a
interesa dacă el răspunde sau nu penal.
Nu interesează dacă ajutorul dat făptuitorului se referă la toate actele
comise de acesta sau numai la o parte din ele267. De asemenea, nu interesează
dacă urmărirea penală a început sau nu, nici dacă acţiunea penală a fost sau nu
pusă în mişcare268. Cu toate acestea, este necesar ca procesul penal să se afle
cel puţin în faza actelor premergătoare , fiindcă, în caz contrar, nu se mai poate
susţine că fapta ar împiedica înfăptuirea justiţiei.
Ajutorul poate fi material sau moral, direct sau indirect (prin intermediul
unei alte persoane) şi poate consta, de exemplu, în ascunderea cuţitului cu care
s-a săvârşit un omor269; în întocmirea unor acte fictive pentru ca gestionarul să
acopere delapidarea pe care a săvârşit-o270; în transportul produselor, după
săvârşirea furtului, pentru a asigura infractorilor sacii cu cafea proveniţi din
furt271; în recunoaşterea nereală a comiterii unei infracţiuni, pentru a zădărnici
urmărirea penală împotriva adevăraţilor vinovaţi272etc.
Ajutorul trebuie să fie dat fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul
săvârşirii infracţiunii – fiindcă, în caz contrar, fapta constituie complicitate la
infracţiunea principală.
Întrucât favorizatorul nu participă la producerea pagubei, el nu poate fi
obligat la plata despăgubirilor civile273
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea
justiţiei. Infracţiunea de favorizarea făptuitorului este deci o infracţiune
formală, de simplă acţiune.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv
Infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată prin scop274.

266
Curtea Supremă de Justiţie, S.pen., Dec. nr. 1072/2002, publicată în „Revista de Drept
Penal” nr.3/2003, p.117.
267
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 2526/1969, publicată în „Revista română de drept”
nr.10/1969, p.159.
268
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.1469/1973, publicată în Culegerea de decizii pe anul
1973, p.430.
269
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 3071/1974, publicată în „Revista română de drept”
nr.8/1975, p.71.
270
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.940/1982, publicată în „Revista română de drept”
nr.3/1983, p.72.
271
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr. 72/1976, publicată în Repertoriu II, p.164.
272
C.Ap. Bucureşti, Dec.pen. nr.216/1996, publicată în „Revista de Drept Penal” nr.4/1996,
p.146.
273
A se vedea L. Dincu, A. Dincu, Răspunderea penală pentru favorizarea infractorului, în
„Revista română de drept”, nr. 11/1983, p.30.
274
A se vedea N.Iliescu, op.cit., p.221; în acelaşi sens, V. Dobrinoiu, N.Conea, op.cit., p.195
ş.a.
 4.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se acordă ajutor unui
„făptuitor”. Nu interesează dacă favorizatorul a reuşit sau nu să îngreuneze sau
să zădărnicească urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani sau amenda.
Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate să depăşească pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea principală - alin.2.
4.5. Cauza specială de nepedepsire
Potrivit art.269 alin.(3) C.pen., favorizarea săvârşită de un membru de
familie pedepseşte. Raţiunea cauzei de nepedepsire se găseşte în raporturile
specifice care există între membrii unei familii.
Potrivit art.177 alin. (1) C.pen., prin membru de familie se înţeleg:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum
şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
b) soţul;
c) persoanele care stabilit relaţii asemănătoare acelora între soţi sau
dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
Potrivit art.177 alin. (2) C.pen., dispoziţiile din legea penală privitoare la
membru de familie se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori
descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.

5. TĂINUIREA

5.1. Concept.
Infracţiunea de tăinuire este prevăzută în art.270 C.pen. şi constă în
primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către
o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că
acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a
cunoaşte natura acesteia.
În Codul penal din 1968, infracţiunea de tăinuire figura printre
infracţiunile contra patrimoniului, fiind prevăzută în art.221.
În ce priveşte definiţia acestei infracţiuni, putem sesiza că noul Cod penal
român a adus două modificări: 1) a eliminat cerinţa ca făptuitorul să fi urmărit
obţinerea, pentru sine sau pentru altul, a unui folos material; 2) în ce priveşte
cerinţa ca făptuitorul să fi cunoscut că bunul provine din săvârşirea altei
infracţiuni, aceasta nu mai este obligatorie - deoarece, potrivit noii, este suficient
ca agentul să fi prevăzut că bunul tăinuit provine din săvârşirea unei infracţiuni.
La fel ca şi favorizarea infractorului, omisiunea sesizării ori nedenunţarea,
infracţiunea de tăinuire este o infracţiune corelativă, accesorie, dependentă de o
altă infracţiune, considerată „infracţiune principală”, din care provine bunul
tăinuit.
5.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
În mod corect, noul Cod penal a schimbat clasificarea infracţiunii de
tăinuire, transformând-o dintr-o infracţiune contra patrimoniului într-o
infracţiune contra înfăptuirii justiţiei.
Vechea clasificare nu avea nicio justificare, ci fusese acceptată pur şi
simplu, pentru singurul considerent că şi alţi legiuitori europeni au procedat la
fel, adică au înscris tăinuirea printre infracţiunile contra patrimoniului. Cu
timpul, însă, doctrina a observat că, departe de a fi o infracţiune contra
patrimoniului, tăinuirea este prin excelenţă o infracţiune contra justiţiei275.
Însă, trebuie să subliniem că această observaţie este valabilă pentru toate
infracţiunile corelative, iar nu doar pentru tăinuire. Cu alte cuvinte, infracţiunile
corelative sunt, toate, fără nicio excepţie, fapte care îngreuiază sau împiedică
îndeplinirea atribuţiilor judiciare - ceea ce înseamnă că obiectul lor juridic
constă într-o obligaţie generală, pe care o are orice cetăţean, de a sprijini sau, cel
puţin, de a nu împiedica înfăptuirea justiţiei.
Cât priveşte obiectul juridic al tăinuirii, acesta constă în obligaţia ce
revine oricărei persoane de a nu împiedica îndeplinirea atribuţiilor ce revin
organelor judiciare, cu privire la recuperarea prejudiciului sau, după caz, cu
privire la executarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale.
b) Obiectul material
Vreme îndelungată, doctrina a considerat că „bunurile care pot forma
obiectul material al tăinuirii sunt numai cele mobile (lucruri, animale, bani etc.),
nu şi cele imobile, care în mod firesc nu pot fi tăinuite (ascunse)”276. De
asemenea, ea a considerat că bunurile care pot forma obiectul material al
tăinuirii sunt numai cele corporale (materiale), nu şi bunurile incorporale277.
Dar, odată cu apariţia infracţiunii de spălarea banilor, această concepţie a
fost abandonată. Acest lucru rezultă, fără nici un dubiu, din prevederile art.2 lit.
c din Legea nr.656/2002, în care se precizează că „prin bunuri se înţelege
bunurile corporale sau necorporale, mobile ori imobile, precum şi actele juridice
sau documentele care atestă un titlu ori un drept cu privire la acestea”.
Însă, noua concepţie este greşită.
În ce priveşte bunurile imobile, este evident că acestea nu pot constitui
obiect material al tăinuirii. Chiar dacă dispoziţia de incriminare nu face precizări
în acest sens (ceea ce lasă loc concluziei contrare), totuşi, logic, este exclus ca

275
F. Antolisei, Diritto penale, Parte speciale, Giuffre Editore, Milano, 1996, vol. I, p.416.
276
V. Dongoroz, Tăinuirea, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” de V.Dongoroz
ş.a., vol. III, Partea specială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971, p.570.
277
M. Véron, Droit pénal spécial, Ed. Armand Colin, Paris, 1999, p. 249; Jean Pradel, Michel
Danti-Juan, Manuel de droit pénal spécial, Ed. Cujas, Paris, 2001, p.601.
tăinuirea să aibă ca obiect un bun imobil (construcţie sau teren), care este de aşa
natură, încât se află întotdeauna „la vedere”, în public - deci nu se poate „tăinui”
(ascunde). Ceea ce se poate „ascunde” sau „disimula” [art.29 alin.(1) lit.b din
Legea 656/2002] este numai persoana proprietarului sau a altui titular de
drepturi asupra unui asemenea bun. Însă, ascunderea titularului dreptului nu este
posibilă printr-o infracţiune de tăinuire, ci numai printr-un act „simulat”, adică
printr-un act fals de transfer al proprietăţii - care nu se poate pedepsi, deoarece
„simulaţia” este reglementată de Codul civil (art.1289-1294). Dar, chiar în caz
că „simulaţia” ar fi interzisă, ea tot nu ar putea fi pedepsită, repetăm, ca
infracţiune de tăinuire - fiindcă, indiferent dacă legea o admite sau nu,
„simulaţia” rămâne ceea ce este, adică un fals în înscrisuri. Pe de altă parte, nu
este posibil nici ca tăinuirea (spălarea banilor) să fie transformată într-o
infracţiune complexă, care să absoarbă falsul în înscrisuri - şi aceasta, fiindcă,
aşa cum s-a observat încă de multă vreme 278, falsurile în înscrisuri nu pot fi
analizate ca nişte mijloace oarecare de săvârşire a altei infracţiuni. Orice fals în
înscrisuri se prezintă ca o infracţiune-obstacol, care îşi păstrează întotdeauna
individualitatea (autonomia), neputând nici să absoarbă şi nici să fie absorbită
într-o altă infracţiune. Or, întrucât este inadmisibilă o asemenea absorbţie, în
mod implicit, este exclus ca tăinuirea să aibă ca obiect material un bun imobil.
În ce priveşte „bunurile incorporale”, trebuie să observăm, pe de o parte,
că această sintagmă provine din dreptul roman, în care ea desemna un drept
subiectiv279, nicidecum un lucru, şi, pe de altă parte, că înţelesul actual al acestei
sintagme este incert. Dacă pornim totuşi de la premisa că, prin „bun incorporal”,
se înţelege azi un lucru nepalpabil, atunci se impune să distingem între două
categorii de lucruri nepalpabile, şi anume: lucrurile care au o existenţă fizică,
obiectivă (cum sunt, de exemplu, diversele forme de energie) - care pot constitui
obiect material al tăinuirii (evident, cu condiţia ca ştiinţa să ofere mijloacele
necesare, pentru stocarea sau retransmiterea lor); şi lucrurile care au existenţă
ideală, subiectivă (aşa cum sunt informaţiile) - care nu pot constitui obiect
material al tăinuirii .
Cu privire la aceste din urmă „bunuri incorporale”, este, poate, util să
reamintim că jurisprudenţa franceză a decis multă vreme că tăinuirea poate avea
ca obiect material o informaţie (privind un secret de fabricaţie, un secret fiscal
etc.). Însă, după cum arată profesorul Michel Véron280, asemenea soluţii au
provocat mari dezbateri, până când, sub influenţa doctrinei, Curtea de Casaţie a
pus capăt „derivei” şi a redat tăinuirii caracterul său material, pronunţându-se,
categoric, în sensul că numai suportul material al informaţiei, iar nu şi
informaţia propriu-zisă, poate constitui obiect material al tăinuirii. În ce ne

278
D. de Vabres, Essai sur la notion de prejudice dans la théorie generale de faux
documentaire, Paris, 1943, p.31.
279
A se vedea M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, tome III, Paris,
1926, p.59-60.
280
M. Véron, op. cit., p.249.
priveşte, am adăuga în susţinerea acestui punct de vedere observaţia că, nefiind
„materiale”, informaţiile nu pot constitui „obiectul material” al niciunei
infracţiuni; ele pot constitui, cel mult, obiectul juridic al unei infracţiuni - şi,
aceasta, numai în caz că e vorba de informaţii protejate, cu caracter secret. Însă,
aşa cum bine se cunoaşte, pentru protecţia unor asemenea informaţii, există
dispoziţii de incriminare speciale (divulgarea secretului economic, divulgarea
secretului profesional, violarea secretului corespondenţei, trădarea prin
transmitere de secrete etc.), care se aplică cu prioritate - ceea ce înseamnă că, în
mod complet greşit, instanţele franceze au aplicat dispoziţia care incriminează
tăinuirea, pentru a asigura protecţie unor informaţii secrete.
În fine, tot cu privire la obiect material al tăinuirii, mai trebuie să
subliniem faptul că nu este necesar ca lucrul „primit”, „dobândit” etc. să fie
exact lucrul provenit din infracţiunea principală. Se consideră „bunuri tăinuite”
şi lucrurile care iau locul celor provenite din infracţiunea anterioară - de
exemplu, banii rezultaţi din vânzarea lucrurilor furate.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ
Subiect activ al tăinuirii poate fi, în principiu, orice persoană care
îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Cu toate acestea, nu poate fi subiect activ al tăinuirii persoana care a
participat, în orice calitate (autor, instigator, complice), la săvârşirea infracţiunii
principale. Deşi nu este expres prevăzută de lege, această regulă se impune
logic, în virtutea a cel puţin trei argumente: cel dintâi argument este acela că
auto-favorizarea (reală sau personală) nu constituie infracţiune (actele auto-
favorizare nu realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de favorizarea
infractorului); al doilea argument este acela că participantul la infracţiunea
principală devine deţinător al bunului, prin însăşi săvârşirea acelei fapte281, astfel
că pedepsirea lui şi pentru infracţiunea de tăinuire s-ar analiza ca o violare a
principiului non bis in idem, care interzice aplicarea a două pedepse, pentru o
identică faptă; în fine, al treilea argument este acela că, în Europa, această regulă
este promovată de doctrina dominantă282 şi este, de asemenea, consacrată
explicit în art.648-bis din Codul penal italian.
b) Subiectul pasiv
Subiect pasiv al tăinuirii este statul, întrucât acesta deţine monopolul
îndeplinirii serviciul public de justiţie.
5.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material

281
V. Dongoroz, Tăinuirea, în op.cit., p.571.
282
M. Veron, op.cit., p.269; Ph.. Conte, op.cit., p.376 ş.a.
 Conform definiţiei, tăinuirea se poate realiza în patru modalităţi
alternative, şi anume: primirea, dobândirea, transformarea sau înlesnirea
valorificării unui bun.
„Primirea” presupune luarea în stăpânire la bunului. De regulă, primirea
implică un contact material cu bunul. Totuşi, nu este obligatoriu să existe un
asemenea contact. De altfel, deşi majoritatea specialiştilor consideră că tăinuirea
presupune, cu necesitate, un contact material cu bunul, se poate constata că
jurisprudenţa a lărgit continuu sfera actelor de tăinuire, astfel că, în prezent, este
suficient ca agentul să fi avut, chiar şi numai pentru un timp foarte scurt, puterea
de a dispune de lucru - de exemplu, s-a decis că răspunde pentru tăinuire acela
care a pus la dispoziţia unui escroc contul său bancar, ajutându-l astfel să
transfere sumele de bani obţinute din infracţiune283; sau, acela care a intermediat
cumpărarea unui obiect de artă furat284 etc.
„Transformarea” constă fie în schimbarea înfăţişării bunului, fie într-o
modificare substanţială a lui (de exemplu, bunul este topit sau prelucrat). În
această modalitate, tăinuirea implică, întotdeauna, un contact material cu bunul.
„Înlesnirea valorificării” presupune îndeplinirea unor acte de pregătire
(materială) a tăinuirii propriu-zise - de exemplu, darea unui anunţ de vânzare, în
găsirea unui cumpărător etc.
Cât priveşte „dobândirea”, se impune să sesizăm, pentru început, că acest
termen este greşit utilizat în text şi că, tot în mod greşit, doctrina majoritară285
consideră că, în definiţia tăinuirii, termenul „dobândire” ar avea acelaşi înţeles
ca în dreptul civil, adică ar desemna un contract translativ de proprietate
(vânzare-cumpărare, schimb, donaţie etc.). În acest sens, putem face două
observaţii: prima este aceea că acordul care intervine între tăinuitor şi
participantul la infracţiunea principală apare ca un act lovit de nulitate absolută
şi care, în consecinţă, este lipsit de efecte juridice - deci nu poate nici crea şi
nici stinge vreun drept; a doua este aceea că tăinuirea nu este o infracţiune
bilaterală (cu subiect activ plural) şi, ca urmare, în definiţia ei (legală sau
doctrinală), nu ar trebui să mai figureze cuvinte sau expresii precum
„dobândirea”, „încheierea unui contract” etc. - care indică o acţiune realizată în
comun, de două sau multe persoane. Infracţiunea de tăinuire se poate săvârşi de
un singur autor, iar acest lucru ar trebui să rezulte, cu claritate, din definiţia ei.
Mai exact, din definiţie ar trebui să rezulte, cu claritate, că, în acest caz, fapta
constă într-o promisiune de tăinuire, care intervine după consumarea infracţiunii
principale şi care, din acest motiv, nu se poate pedepsi ca act de complicitate -
ceea ce înseamnă că „dobândirea” desemnează, în ultimă instanţă, un act de
pregătire morală a tăinuirii propriu-zise.

283
C.A., Paris, 13 feb. 1990 (decizia este citată de Ph. Conte, op. cit., p.370).
284
Cass. Crim., 14 feb. 1991 (decizia este citată de Ph. Conte, op. cit., p.370).
285
V. Dongoroz, op. cit., p.572; A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială,
Editura All Beck, 2005, p.265 ş.a.
 În fine, o discuţie aparte se impune cu privire la folosirea bunului. Astfel,
fiindcă printre modalităţile de săvârşire a tăinuirii nu figurează şi folosirea, unele
instanţe au considerat că fapta de a trage profit de pe urma unei infracţiuni nu se
încadrează printre acelea care realizează elementul material al tăinuirii - de
exemplu, s-a dispus achitarea inculpatului care a profitat de băutura şi ţigările
cumpărate de un alt inculpat, din banii rezultaţi din vânzarea unui bun sustras de
acesta286. Însă, o asemenea soluţie ni se pare extrem de discutabilă, ţinând seama
că folosirea lucrului (inclusiv pentru consum, ca hrană) presupune, cu necesitate,
„primirea” lui. Iar apoi, în speţă, se putea vorbi nu numai de „primirea”, dar şi
de ,,dobândirea” unor lucruri provenite dintr-o infracţiune, având în vedere că,
în conformitate cu legea civilă, posesia bunurilor mobile face să se nască o
prezumţie de proprietate. Cât priveşte faptul că bunurile consumate nu erau
exact cele furate, acest fapt nu înlătură existenţa infracţiunii de tăinuire,
deoarece, aşa cum deja am arătat, se consideră „bunuri tăinuite” şi lucrurile care
iau locul celor provenite din infracţiunea principală.
Totuşi, pentru a evita asemenea soluţii, legiuitorul nostru ar putea să
urmeze exemplul legiuitorului francez, care a incriminat distinct fapta de a folosi
un lucru provenit dintr-o infracţiune, prevăzând-o în art.321-1 alin.2 C.pen., ca o
variantă asimilată a infracţiunii de tăinuire.
Cerinţa esenţială
Printre cerinţele esenţiale de existenţă a infracţiunii de tăinuire a figurat,
multă vreme, şi aceea ca făptuitorul să fi cunoscut că bunul primit, dobândit etc.
provine din săvârşirea unei infracţiuni.
O atare cerinţă a ridicat însă trei întrebări: 1) dacă infracţiunea subzistă şi
în caz că agentul nu a cunoscut, de la început, provenienţa ilicită a bunurilor; 2)
dacă ceea ce trebuie să cunoască agentul este însuşi caracterul penal al faptei din
care provine bunul, ori este suficient ca el să cunoască că acea faptă face
obiectul unei anchete sau, în general, al unui proces penal, indiferent în ce fază
s-ar afla acesta; 3) cum se poate proba existenţa cunoaşterii necesare.
La prima întrebare, răspunsurile au fost diferite. Jurisprudenţa mai veche
considera că trebuie să răspundă pentru tăinuire şi acela care continuă să deţină
bunul, după ce a aflat că el provine dintr-o infracţiune. Această opinie a fost
împărtăşită şi de doctrina noastră287. Totuşi, începând din anii '70, s-a produs un
reviriment, unele jurisprudenţe (de exemplu, cea franceză) pronunţându-se în
sensul că, pentru existenţa tăinuirii, este absolut necesar ca agentul să fi
cunoscut, de la început, adevărata provenienţă a bunului. După părea noastră,
această din urmă soluţie se impune logic, având în vedere că cerinţele

286
C.Ap. Bacău, Dec. pen. nr.84/A/1996, publicată în „Revista de Drept Penal” nr.3/1998,
p.152.
287
A se vedea N. Iliescu, Favorizarea infractorului, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal
român” de V. Dongoroz ş.a., vol. IV, Partea specială, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1972, p. 221.
incriminării trebuie să fie îndeplinite la momentul săvârşirii faptei. În orice caz,
îndeplinirea lor ulterioară nu poate să confere faptei, retroactiv, caracter penal.
La a doua întrebare, răspunsurile au fost, de asemenea, diferite. Într-o
concepţie mai veche (Chaveau et Hélie), se considera că ceea ce trebuie să
cunoască agentul este însăşi existenţa infracţiunii principale şi că, în consecinţă,
nu ar putea să existe tăinuire, decât dacă s-a constatat, printr-o hotărâre
anterioară de condamnare, săvârşirea infracţiunii principale. Totuşi, cu timpul, s-
a observat că, raţionând astfel, se nesocoteşte scopul incriminării, care este acela
de a asigura înfăptuirea, fără imixtiuni, a justiţiei penale; or, în raport cu scopul
urmărit de legiuitor, apare ca lipsit de relevanţă faptul că autorul infracţiunii
principale nu a fost găsit vinovat sau că, în privinţa sa, operează o cauză care
înlătură răspunderea penală; în raport cu scopul incriminării, ceea ce interesează
este doar faptul că s-a deschis o anchetă cu privire la fapta principală şi că, prin
actele de tăinuire, se stânjeneşte sau se împiedică activitatea organelor judiciare.
Trebuie să subliniem însă că, această din urmă concepţie, care este în prezent
dominantă, pretinde să se facă dovada că există, cel puţin, un act oficial de
sesizare sau auto-sesizare, cu privire la infracţiunea principală.
La a treia întrebare, răspunsurile sunt, în continuare, diferite.
Jurisprudenţa mai admite şi azi că proba cunoaşterii necesare ar putea să se
rezume la o simplă prezumţie de fapt - de exemplu, la stabilirea faptului că
agentul a cumpărat bunul la un preţ foarte scăzut; sau, fără factură; ori, că a
cumpărat de la o persoană care, în mod normal, nu ar putea să posede acel bun.
Totuşi, în Europa Occidentală, o atare practică a stârnit protestele doctrinei288,
care a observat că acestea sunt doar indicii de vinovăţie şi că se impune ca
probatoriul să fie întregit prin alte mijloace de probă (mărturii, înscrisuri etc.),
fiindcă, în caz contrar, soluţia apare ca lipsită de temei. În România, însă,
doctrina dominantă nu s-a limitat să accepte o asemenea practică, dar a susţinut
chiar ridicarea ei la rang de lege.
În consecinţă, potrivit noii definiţii (art.270 C.pen.), nu mai este
obligatoriu ca tăinuitorul să fi cunoscut că bunul provine dintr-o infracţiune.
Noul text defineşte tăinuitorul ca „o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut
din împrejurările concrete că acesta (bunul - sublinierea noastră) provine din
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală” - de unde urmează că,
actualmente, cerinţa cunoaşterii provenienţei lucrului nu mai este obligatorie şi,
implicit, nici esenţială. Cu alte cuvinte, ea a devenit o cerinţă facultativă, pur
formală - aşa cum dovedeşte faptul că, actualmente, pentru existenţa tăinuirii,
este suficient ca organul judiciar să aprecieze că făptuitorul a „prevăzut”
provenienţa ilicită a bunului.
Dar, din moment ce cunoaşterea provenienţei ilicite a bunului nu mai
reprezintă o cerinţă esenţială de existenţă a tăinuirii şi, din moment ce este
288
A se vedea M. Véron, op. cit., p.251; J. Pradel, M. Danti-Juan, op. cit., p.606; în acelaşi
sens, C.Ap. Iaşi, Dec. pen.570/2000, publicată în „Revista de Drept Penal” nr.3/2001, p.150-
151.
suficient ca instanţa să aprecieze că făptuitorul putea „să prevadă” că bunul că
lucrul provine dintr-o infracţiune, singura concluzie care se poate desprinde este
aceea că, în România, tăinuirea apare, actualmente, ca un caz de răspundere
obiectivă, fără vinovăţie. O atare concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în
cazul tăinuirii, nu poate fi vorba de nicio „prevedere”. Dacă ţinem seama că
verbul „a prevedea” se poate folosi numai cu privire la fapte viitoare, iar nu şi cu
privire la fapte deja petrecute, putem lesne înţelege că, în realitate, noua definiţie
instituie o prezumţie de culpă, în sarcina oricărei persoane care dobândeşte un
bun la un preţ redus, fără factură etc.
În consecinţă, trebuie să subliniem că o atare incriminare nesocoteşte
principiului vinovăţiei (nullum crimen sine culpa), ca şi orice regulă a
probaţiunii - căci, logic, este inacceptabil să se formuleze o concluzie privind
vinovăţia, în temeiul unei singure deducţii probatorii. Probaţiunea pretinde, cu
necesitate, convergenţa unor deducţii probatorii independente, diferite ca
origine.
b) Urmarea imediată. Potrivit opiniei dominante în doctrina noastră,
tăinuirea ar avea ca urmare imediată „trecerea bunului în altă sferă
patrimonială”289 – de unde s-ar deduce că infracţiunea de tăinuire este o
infracţiune de rezultat, a cărei urmare imediată constă într-o pagubă.
Însă, această afirmaţie este greşită, aşa cum demonstrează faptul că, în
conţinutul patrimoniului, intră doar drepturile, iar nu şi bunurile asupra cărora
poartă aceste drepturi (patrimoniul, reamintim, este definit ca o universalitate
juridică). Or, din moment ce admitem că drepturile nu se pot naşte din
infracţiuni, admitem, în mod implicit, bunul rămâne în patrimoniul adevăratului
proprietar, fără a interesa cine exercită posesia asupra lui.
În realitate, tăinuirea este o infracţiune formală, de simplă acţiune, care
produce întotdeauna două urmări, şi anume: o urmare principală – care rezidă
într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei; şi o urmare secundară – care
coincide cu urmarea infracţiunii principale.
În ce priveşte urmarea secundară a tăinuirii, aceasta constă, de regulă, tot
într-o stare de pericol, având în vedere că infracţiunile principale sunt infracţiuni
formale (luare de mită, trafic de stupefiante etc.). Numai în caz că infracţiunea
principală ar fi o infracţiune de rezultat (de exemplu, înşelăciune), urmarea
secundară a tăinuirii ar putea să rezide într-o daună (o pagubă) cauzată
subiectului pasiv al infracţiunii principale.
În acest din urmă caz, tăinuitorul va răspunde civilmente, în limita valorii
bunurilor tăinuite290.

289
A se vedea V. Dongoroz, Drept penal, Editura Tirajul, Bucureşti, 1939, p.572; în acelaşi
sens, a se vedea A. Boroi, I. Nistoreanu, op. cit., p.266.
290
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.1555/1977, publicată în „Repertoriu alfabetic de
practică judiciară în materie penală pe anii
1976 -1980” de Vasile Papadopol şi Mihai Popovici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p.112.
 c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea de tăinuire se comite cu intenţie.
5.4. Forme.
Tentativa de tăinuire nu este incriminată.
Doctrina dominantă291 susţine că tentativa de tăinuire ar fi posibilă, dar că
legiuitorul ar fi considerat că nu este necesar să pedepsească tentativa de
tăinuire.
Însă, chiar de la prima vedere, devine evident că această afirmaţie nu este
întrutotul exactă.
Ea este exactă, numai dacă ne referim, în mod strict, la modalitatea
„transformării” bunului - căci, acţiunea de transformare are întotdeauna o
anumită durată (ea prezintă deci un iter criminis), astfel că, în această
modalitate, tăinuirea apare ca o infracţiune de execuţie lentă, la care tentativa
este posibilă (se poate concepe un început de transformare).
Dimpotrivă, dacă ne referim la celelalte modalităţi, afirmaţia de mai sus
devine falsă.
În ce priveşte modalitatea „primirii” bunului, putem observa că, în această
modalitate, tăinuirea se prezintă ca o infracţiune instantanee, de execuţie
promptă, la care tentativa nu este posibilă (nu se poate concepe un început de
primire).
În ce priveşte modalitatea „dobândirii”, aceasta se rezumă, cum am arătat,
la o promisiune de tăinuire - ceea ce înseamnă că, şi în acest caz, tăinuirea se
prezintă ca o infracţiune instantanee, de execuţie promptă, la care tentativa nu
este posibilă (nu se poate concepe un început de promisiune). În plus, ţinând
seama că promisiunea de tăinuire apare ca un act de pregătire morală a tăinuirii
propriu-zise, trebuie să conchidem că, în modalitatea „dobândirii”, tăinuirea se
prezintă ca o infracţiune cu consumare anticipată.
În ce priveşte „înlesnirea valorificării”, putem iarăşi observa că, în această
modalitate, tăinuirea se prezintă tot ca o infracţiune instantanee, de execuţie
promptă, la care tentativa nu este posibilă (nu se poate concepe un început de
înlesnire). În plus, ţinând seama că, în concret, fapta constă în acte de pregătire
materială a tăinuirii propriu-zise, trebuie să conchidem că, în această modalitate,
tăinuirea se prezintă, de asemenea, ca o infracţiune cu consumare anticipată.
Prin urmare, în mod greşit, se susţine că legiuitorul nu ar fi incriminat şi
formele atipice ale infracţiunii de tăinuire; în realitate, el a asimilat formei
consumate toate actele de pregătire, atât cele de pregătire materială cât şi cele de
pregătire morală.
Am adăuga totuşi că, în opinia noastră, pedepsirea simplei promisiuni de
tăinuire, făcută ulterior consumării infracţiunii principale, reprezintă o exagerare

291
V. Dongoroz, Tăinuirea, în op.cit., p.575; în acelaşi sens, G. Fiandaca, E. Musco, op.cit.,
p.231; Ph. Conte, op. cit., p.374.
inutilă şi care nesocoteşte vădit regula că simpla gândire nu se pedepseşte -
cogitationis poenam nemo patitur.
5.5. Sancţiuni. Limita maximă specială. Cauza de impunitate.
Tăinuirea se pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani sau cu amendă.
Conform art.270 alin. (2) C.pen., pedeapsa pentru tăinuire nu poate să
depăşească pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine
bunul tăinuit.
Conform art.270 alin. (3) C.pen., tăinuirea săvârşită de un „membru de
familie” nu se pedepseşte (sintagma „membru de familie” are înţelesul prevăzut
în art.177 C.pen.)

6. OBSTRUCŢIONAREA JUSTIŢIEI

6.1. Concept.
Infracţiunea de obstrucţionarea justiţiei este prevăzută în art.271 C.pen., în
două variante tip, prevăzute în alin.(1) lit.a şi b.
În prima variantă tip [art.271 alin.(1) lit.a) C.pen.], infracţiunea de
obstrucţionarea justiţiei constă în fapta persoanei care, fiind avertizată asupra
consecinţelor faptei sale, împiedică, fără drept, organul de urmărire penală sau
instanţa să efectueze, în condiţiile legii, un act procedural.
În a doua variantă tip [art.271 alin.(1) lit.b) C.pen.], infracţiunea de
obstrucţionarea justiţiei constă în fapta persoanei care, fiind avertizată asupra
consecinţelor faptei sale, refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire
penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile,
înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod explicit, în
condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze.
Conform alin.(2) al art.271 C.pen., dispoziţiile din alin.(1) nu se aplică
persoanei urmărite sau judecate pentru infracţiunea care formează obiectul
procesului penal.
Obstrucţionarea justiţiei constituie o infracţiune nouă (nu are
corespondent în Codul penal anterior).
6.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
În prima variantă tip, obiectul juridic constă în obligaţia ce revine oricărei
persoane de a nu împiedica efectuarea, în condiţiile legii, a unui act procedural.
În, obiectul juridic constă în obligaţia ce revine oricărei persoane de a
pune la dispoziţia organelor judiciare informaţiile, înscrisurile sau bunurile
necesare soluţionării unei cauze penale, civile sau de altă natură.
 b) Obiectul material
În prima variantă tip, infracţiunea nu are obiect material.
În a doua variantă tip, infracţiunea are obiect material. Acesta constă,
după caz, în înscrisul sau bunul pe care făptuitorul refuză să-l pună la dispoziţia
organului judiciar. Dacă făptuitorul refuză să pună la dispoziţia organului
judiciar anumite informaţii, infracţiunea nu are obiect material. În acest din
urmă caz, este necesar să distingem între informaţie şi suportul material
informaţiei, care numai el poate constitui obiect material al acestei infracţiuni.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Totuşi, potrivit art.271 alin.(2) C.pen., subiect activ al acestei infracţiuni
nu poate fi persoana urmărită sau judecată pentru infracţiunea care formează
obiectul procesului penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau
complicitate).
b) Subiect pasiv este statul.
6.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material
În prima variantă tip, elementul material constă în orice faptă susceptibilă
să împiedice efectuarea unui act procedural. Dacă împiedicarea se săvârşeşte
prin violenţă (fizică sau psihică), se vor aplica regulile privind concursul de
infracţiuni.
Pentru existenţa infracţiunii, în această variantă, se cer îndeplinite patru
condiţii (cerinţe esenţiale), şi anume:
1. Împiedicarea să fie „fără drept”, adică să aibă caracter ilicit. Dacă,
potrivit legii, făptuitorul avea dreptul să împiedice îndeplinirea actului,
fapta nu constituie infracţiune (de exemplu, persoana la domiciliul
căreia urmează să se efectueze o percheziţie are dreptul să împiedice
efectuarea acesteia, dacă organul judiciar nu prezintă autorizaţia dată de
judecător);
2. Împiedicarea trebuie să privească un act procedural care intră în
competenţa organului de urmărire penală sau a instanţei. În legătură cu
această cerinţă, trebuie subliniat că, în prezent, Codul de procedură
penală (art.200) face distincţie între actele procedurale (citarea şi
ascultarea unor persoane, confruntarea, cercetarea locală, percheziţia
etc.), şi actele procesuale, care constau în dispoziţii privind mersul
procesului penal (punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în
judecată, luarea măsurilor preventive etc.). În consecinţă, ţinând seama
că textul se referă în mod strict la împiedicarea unui act procedural,
urmează că nu se poate reţine această infracţiune, dacă împiedicarea
priveşte un act procesual;
 3. Actul procedural trebuie să fie efectuat strict în condiţiile legii. Dacă
organul judiciar procedează abuziv, împiedicarea actului procedural nu
constituie infracţiune (de exemplu, nu se poate reţine această infracţiune
în sarcina soţului care a împiedicat efectuarea unei percheziţii
domiciliare, dacă dosarul penal se referă la celălalt soţ, aflat în arest
preventiv, iar organul judiciar nu a asigurat aducerea la percheziţie a
soţului arestat);
4. Făptuitorul trebuie să fi fost avertizat asupra consecinţelor faptei sale.
Infracţiunea nu subzistă, dacă organul judiciar nu i-a adus la cunoştinţă
făptuitorului că fapta sa constituie infracţiune.
În a doua variantă tip, elementul material constă într-o omisiune, anume
în refuzul de a pune la dispoziţia organului de urmărire penală, a instanţei sau a
judecătorului sindic, anumite informaţii, înscrisuri sau bunuri.
Pentru existenţa infracţiunii, în această variantă, se cer îndeplinite trei
condiţii (cerinţe esenţiale), şi anume:
1. Organul judiciar trebuie să fi solicitat făptuitorului, în mod
explicit, să-i pună la dispoziţie anumite informaţii, înscrisuri sau
bunuri. Dacă nu a existat o cerere explicită, în acest sens, nu se
poate vorbi de un refuz, astfel că fapta nu există;
2. Organul judiciar trebuie să fi făcut solicitarea, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege. Dacă organul judiciar nu a
respectat condiţiile prevăzute de lege, refuzul nu realizează
conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni (de exemplu, nu există
această infracţiune, dacă făptuitorul a refuzat să predea bunurile,
pentru că organul judiciar nu a fost de acord să-i lase o copie de
pe procesul-verbal de ridicare de obiecte);
3. Făptuitorul trebuie să posede informaţiile, înscrisurile sau
bunurile care i-au fost solicitate. Nu se poate vorbi de un refuz,
dacă făptuitorul nu deţine informaţiile, înscrisurile sau bunurile
care i-au fost solicitate. În materie penală, dacă făptuitorul
tăgăduieşte existenţa sau deţinerea înscrisului ori bunului,
organul judiciar are dreptul să dispună efectuarea unei percheziţii
domiciliare sau corporale.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol. Infracţiunea de
obstrucţionarea justiţiei este o infracţiune formală, de simplă acţiune.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
În ambele variante tip, infracţiunea se comite cu intenţie.
6.4. Forme. Sancţiuni.
La această infracţiune, tentativa nu este incriminată.
În ambele variante, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau
amendă.
 7. INFLUENŢAREA DECLARAŢIILOR

7.1. Concept
Infracţiunea de influenţarea declaraţiilor este prevăzută în art.272 alin.(1)
C.pen. şi constă în încercarea de a determina sau determinarea unei persoane,
indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă
faptă cu efect vădit intimidant, săvârşită asupra sa ori asupra unui membru de
familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea
declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu
prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Conform art.272 alin.(2) C.pen., nu constituie infracţiune înţelegerea
patrimonială dintre infractor şi persoana vătămată, intervenită în cazul
infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă sau pentru care intervine împăcarea.
În Codul penal anterior, exista o infracţiune cu un conţinut asemănător,
denumită „Încercarea de a determina mărturia mincinoasă” (art.261). În raport
cu incriminarea anterioară, noua incriminare are un conţinut mai larg,
referindu-se la influenţarea oricărui participant într-o cauză penală, civilă sau
în orice altă procedură judiciară (părţi, avocaţi, martori, experţi, interpreţi ş.a.),
precum şi a membrilor de familie a unui asemenea participant.
Noua incriminare prezintă, între altele, neajunsul că echivalează
încercarea de a determina mărturia mincinoasă cu determinarea efectivă a
mărturiei mincinoase. Or, motivul pentru vechiul cod incrimina distinct
încercarea de a determina mărturia mincinoasă era acela că o atare încercare
constituie o instigare nereuşită sau neurmată de executare, adică o faptă ce nu
putea fi pedepsită ca act de participaţie (instigare) la infracţiunea de mărturie
mincinoasă292. În schimb, determinarea efectivă a mărturiei mincinoase poate fi
pedepsită ca act de participaţie şi deci nu se justifică incriminarea separată a
faptei.
7.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic.
Obiectul juridic constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea
justiţiei, relaţii care sunt incompatibile cu săvârşirea unor acte de constrângere,
corupere sau alte acte cu efect vădit intimidant asupra persoanelor care

292
N. Iliescu., Încercarea de a determina mărturia mincinoasă, în „Explicaţii teoretice ale
Codului penal român” de V. Dongoroz ş.a., vol. IV, Partea specială, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1972, p. 291.
participă, în orice calitate, într-o cauză penală ori civilă, sau în orice altă
procedură judiciară. Aşa cum se arată în expunerea de motive, scopul urmărit
prin această incriminare este acela de a garanta accesul liber la justiţie al oricărei
persoane (orice persoană are dreptul de a se adresa justiţiei, de a da declaraţii ori
de a înfăţişa probele pe care le consideră necesare în raport de interesele sale,
independent de orice formă de presiune exercitată din partea vreunui terţ, fie
asupra sa, fie asupra membrilor de familie).
b) Obiectul material.
Infracţiunea nu are obiect material. Atunci când fapta se realizează prin
constrângere fizică, ea intră în concurs cu o infracţiune de violenţă – care, doar
aceasta, are obiect material293.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal,
indiferent dacă are sau nu vreo calitate procesuală în cauză.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiectul pasiv secundar este circumstanţiat. Acesta nu poate fi decât o
persoană care participă, în orice calitate (parte vătămată, martor, expert,
interpret, avocat etc.), într-o cauză penală ori civilă, sau în orice altă procedură
judiciară.
7.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material constă fie în încercarea de a determina, fie în
determinarea unei persoane să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu
dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu
prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să fie săvârşită prin acte de
constrângere, de corupere sau prin altă faptă cu efect vădit intimidant.
Constrângerea poate fi fizică sau morală. Dacă fapta de constrângere
realizează prin ea însăşi conţinutul unei infracţiuni (de exemplu, infracţiunea de
vătămare corporală – art.194 C.pen.), răspunderea penală a făptuitorului se
stabileşte atât pentru infracţiunea prevăzută în art.272 C.pen., cât şi pentru
infracţiunea realizată prin folosirea constrângerii294.
Coruperea se realizează prin oferirea sau promiterea de bani, daruri sau
alte foloase. Este suficientă simpla oferire, indiferent dacă aceasta a fost sau nu
acceptată.

293
În sens contrar, a se vedea Gh. Diaconescu, C.Duvac, Tratat de drept penal. Partea
specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p.511; I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal.
Partea specială, Editura Hamangiu, 2009, p.431.
294
N.Iliescu, op. cit, p. 194; Gh. Dărângă, D.Lucinescu., op. cit, p. 123.
 Prin altă faptă cu efect vădit intimidant se înţelege orice faptă de natură să
sperie sau să deruteze o persoană, pentru a o determina să îşi retragă declaraţiile,
să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru activitatea de
înfăptuire a justiţiei. Infracţiunea de influenţarea declaraţiilor este o infracţiune
formală, de simplă acţiune.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv constă în intenţie directă, calificată prin scop.
Făptuitorul acţionează într-unul din cele patru scopuri mai sus arătate (să nu
sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă
declaraţiile ori să nu prezinte probe). Nu se cere ca scopul să fi fost atins.
7.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul realizează
actele de constrângere, corupere sau alte fapte cu efect vădit intimidant. Dacă
actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică
regulile privind concursul de infracţiuni [art.272 alin.(1) teza a II-a)].
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

8. MĂRTURIA MINCINOASĂ

8.1. Concept
Infracţiunea de mărturie mincinoasă este prevăzută în art.273 C.pen., într-o
variantă tip şi o variantă agravată.
În varianta tip [art.273 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de mărturie mincinoasă
constă în fapta martorului care într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot
ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este
întrebat.
În varianta agravată [art.273 alin.(2) C.pen.], aceeaşi infracţiune constă în
mărturia mincinoasă săvârşită de:
a) un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie
a martorilor;
b) un investigator sub acoperire;
c) o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un
interpret;
d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare.
 În Codul penal anterior, infracţiunea de mărturie mincinoasă era prevăzută
în art.260, numai în forma tip (nu exista varianta agravată). De asemenea,
subiect activ al acesteia putea fi numai martorul, expertul sau interpretul, iar nu
şi investigatorul sub acoperire.
8.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic este complex.
Obiectul juridic principal constă în obligaţia martorilor, experţilor,
interpreţilor sau investigatorilor sub acoperire de a spune adevărul şi de a nu
induce în eroare organele judiciare, cu privire la faptele sau împrejurările
esenţiale asupra cărora au fost întrebaţi.
Obiectul juridic secundar constă, după caz, în dreptul la demnitate, la
libertate şi siguranţă, sau într-un drept patrimonial.
b) Obiectul material. Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu are obiect
material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat.
În varianta tip (alin.1), autor poate fi numai persoana care are calitatea de
martor.
Martorul este persoana care, având cunoştinţă de o faptă sau împrejurare
de natură să servească la aflarea adevărului într-o cauză penală, civilă sau în altă
procedură, este ascultat în legătură cu aceasta. Persoana care are obligaţia de a
păstra secretul profesional (de ex., avocatul inculpatului), nu poate fi martor şi,
implicit, nu poate fi subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă. Cu toate
acestea, avocaţii pot fi ascultaţi ca martori, în legătură cu fapte şi împrejurări de
care au luat cunoştinţă înainte de a fi devenit apărătorii sau reprezentanţii
vreuneia din părţi. De asemenea, nu poate fi martor persoana care are calitatea
de parte în proces. Totuşi, dacă o persoană pierde sau renunţă la calitatea de
parte în proces, ea poate fi ascultată ca martor – de exemplu, persoana vătămată
poate fi ascultată ca martor, dacă nu s-a constituit parte civilă sau nu participă în
proces ca parte vătămată. Persoana vătămată poate fi ascultată ca martor şi în
cazul în care, după ce s-a constituit ca parte civilă sau a participat în proces ca
parte vătămată, renunţă definitiv la calitatea de parte în proces295. Legea permite
ascultarea ca martor şi a minorului, ceea ce înseamnă că şi minorul poate săvârşi
infracţiunea de mărturie mincinoasă.
În varianta agravată, autor poate fi numai un martor cu identitate protejată
sau aflat în Programul de protecţie, un expert, un interpret sau un investigator
sub acoperire.

295
Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Cugetarea, Iaşi, 1996,
p.323.
 Expertul este persoana însărcinată de organul judiciar să lămurească, în
baza cunoştinţelor de specialitate pe care le are, anumite fapte sau împrejurări
ale cauzei, în vederea stabilirii adevărului.
Interpretul este persoana la serviciile căreia recurge organul judiciar, atunci
când una din părţi sau o altă persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaşte
limba română sau nu se poate exprima, ori atunci când unele din înscrisurile
depuse la dosarul cauzei sunt redactate într-o altă limbă decât cea română.
Investigatorul sub acoperire este o persoană care acţionează sub altă
identitate decât cea reală şi care este folosită de organul judiciar, în scopul
obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma complicităţii. Coautoratul
este exclus, fiind vorba de o infracţiune cu autor unic, care se comite in propria
persona. Instigarea este exclusă, deoarece determinarea unei persoane să dea
declaraţii mincinoase constituie infracţiunea de influenţarea declaraţiilor (există
infracţiunea prevăzută în art.272 C.pen., atât atunci când instigatorul a folosit
mijloace de corupere sau constrângere, cât şi atunci când el a speriat sau a
derutat o persoană, determinând-o astfel să dea declaraţii mincinoase).
b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiect pasiv secundar este persoana ale cărei interese legitime au fost
vătămate prin mărturia mincinoasă.
8.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se poate realiza atât prin acţiune (când făptuitorul
face afirmaţii mincinoase), cât şi prin inacţiune (când făptuitorul nu spune tot ce
ştie, când ascunde un fapt sau o împrejurare).
Există trei cerinţe esenţiale.
În primul rând, este necesar ca afirmaţiile sau omisiunile făptuitorului să se
refere la fapte sau împrejurări esenţiale296. Sunt esenţiale faptele sau
împrejurările care pot servi la stabilirea adevărului şi la justa soluţionare a
cauzei.
În al doilea rând, este necesar ca făptuitorul să fi fost întrebat. Numai în
măsura în care făptuitorului i se atrage atenţia, printr-o întrebare, asupra unei
anumite fapte sau împrejurări, acesta îşi poate da seama că acea împrejurare este
esenţială şi că orice alterare a adevărului aduce atingere activităţii de înfăptuire a
justiţiei.
În al treilea rând, când fapta se săvârşeşte prin acţiune, mai este necesar ca
afirmaţia să fie mincinoasă. Nu are importanţă dacă afirmaţiile mincinoase sunt
pozitive (în sensul că făptuitorul afirmă existenţa unor împrejurări care nu au
existat) sau negative (în sensul că făptuitorul susţine inexistenţa unor
împrejurări despre care ştie că au existat).

296
Tribunalul Suprem, S.pen., Dec. nr.1661/1974, publicată în „Revista română de drept”,
nr.11/1974, p. 69.
 Martorul trebuie să fie ascultat într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură în care se ascultă martori.
Infracţiunea subzistă, indiferent dacă mărturia mincinoasă este făcută în
favoarea sau în defavoarea unei persoane.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru activitatea de
înfăptuire a justiţiei. Infracţiunea de mărturie mincinoasă este o infracţiune
formală, de simplă acţiune.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă297. Există şi opinia potrivit căreia intenţia nu poate fi decât directă298.
8.4. Varianta agravată
Varianta agravată se poate reţine, în caz că mărturia mincinoasă este
săvârşită de una dintre următoarele persoane: un martor cu identitate protejată
ori aflat în Programul de protecţie a martorilor; un investigator sub acoperire; o
persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret; în legătură
cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori
închisoarea de 10 ani sau mai mare.
Aceste persoane pot săvârşi fapta atât prin acţiune cât şi prin inacţiune.
Expertul poate altera adevărul în conţinutul unei expertize. S-a exprimat
părerea că subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă poate fi nu numai
expertul numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, ci şi
persoana care efectuează o expertiză extrajudiciară, în cadrul unui serviciu
medico-legal, laborator de expertiză criminalistică sau orice institut de
specialitate299.
Interpretul poate altera adevărul în conţinutul unei traduceri.
8. 5. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care martorul, expertul,
interpretul sau investigatorul depune la organul judiciar depoziţia, raportul de
expertiză ori traducerea, sub semnătura proprie. Chiar dacă depoziţia, expertiza
sau traducerea mincinoasă nu a influenţat cu nimic soluţia pronunţată,
făptuitorul răspunde potrivit art.273 C.pen., deoarece infracţiunea de mărturie
mincinoasă s-a consumat în momentul în care s-a făcut depoziţia300.

297
O. Loghin, Forma de vinovăţie cu care trebuie săvârşite faptele prevăzute de legea penală
pentru a constitui infracţiuni, în Analele Universităţii „Al.l.Cuza" Iaşi, seria Ştiinţe Juridice,
1990, p. 74.
298
O. A. Stoica, Drept penal. Partea specială, vol. I, Cluj, 1958, p.216; Matei Basarab, Lucia
Moldovan, Valer Suian, op. cit, vol. I, p. 303.
299
O. Loghin, Cu privire la subiectul infracţiunii de mărturie mincinoasă, în Analele
Universităţii „Al.l.Cuza" Iaşi, seria Ştiinţe Juridice, 1977, p. 99-100.
300
C. Lungu, M. Popovici, În legătură cu conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă, în
„Revista română de drept” nr.7/1971, p.74 şi urm.
 Pentru varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Pentru varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
8.6. Cauza specială de nepedepsire
Potrivit alin.(3) al art.273 C.pen., autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage
mărturia.
În cauzele penale, cauza de nepedepsire operează, numai dacă retractarea
mărturiei mincinoase intervine mai înainte de reţinere, arestare sau de punerea
în mişcare a acţiunii penale.
În celelalte cauze, cauza de nepedepsire operează, numai dacă retractarea
mărturiei mincinoase intervine mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de
a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase.
Cauza de nepedepsire nu operează, cu privire la recunoaşterea făcută de
făptuitor , în procesul penal pornit împotriva sa, în sensul că a făcut o mărturie
mincinoasă, într-o altă cauză, în care a avut calitatea de martor, expert etc. O
asemenea declaraţie nu constituie o retragere a mărturiei mincinoase şi nu
înlătură răspunderea penală301 (poziţia sinceră a făptuitorului poate constitui, cel
mult, o circumstanţă atenuantă).
Cauza de nepedepsire exprimă interesul legiuitorului ca martorul, expertul,
interpretul sau investigatorul să revină asupra depoziţiei mincinoase, respectiv
asupra expertizei sau traducerii în care a alterat adevărul.

9. RĂZBUNAREA PENTRU AJUTORUL DAT JUSTIŢIEI

Concept

În conformitate cu art.274 C.pen., intitulat „Răzbunarea pentru ajutorul

dat justiţiei”, săvârşirea unei infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui
membru de familie al acesteia, pe motiv că a sesizat organele de urmărire
penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în
orice altă procedură dintre cele prevăzute în art.273, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează
cu o treime.
Denumirea marginală (după părerea noastră, inadecvată) a acestui text a
creat impresia că el ar stabili o nouă infracţiune, care este analizată ca atare de o
parte a doctrinei302. În realitate, însă, textul nu stabileşte o nouă infracţiune, ci
instituie o circumstanţă agravantă, adică prevede o împrejurare care determină

301
N. Iliescu, op. cit, p.188.
302
În acest sens, a se vedea Fl. Radu, Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, în „Revista de
Drept Penal”, nr.2/2013, p. 59; N. Neagu, Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, în „Noul
Cod penal comentat” de V. Dobrinoiu ş.a., vol. II, p.444-446.
majorarea limitelor speciale ale pedepsei (cu o treime), pentru anumite
infracţiuni.
Potrivit textului, această circumstanţă agravantă ar trebui să opereze în
orice infracţiune săvârşită împotriva unei persoanei, dacă se dovedeşte că scopul
faptei a fost acela de răzbunare, pentru ajutorul dat justiţiei de către victimă sau
de către un membru de familie al acesteia.
Ar fi însă de observat că locul unei circumstanţe agravante nu poate fi
printre infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, ci în Partea generală a Codului
penal (Capitolul V - „Individualizarea pedepselor”).
În plus, o atare agravantă este susceptibilă de aplicaţii arbitrare, şi aceasta,
din cel puţin două motive.
În primul rând, fiindcă este neclar despre ce infracţiuni e vorba – căci
textul se referă, în general, la săvârşirea unei „infracţiuni împotriva unei
persoanei”, lăsând neclar înţelesul acestei formule (deja s-a exprimat opinia că
ar putea fi vorba nu doar de o infracţiune contra persoanei, ci şi de o infracţiune
contra patrimoniului303 sau de orice altă infracţiune304).
În al doilea rând, fiindcă o „răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei” nu
poate fi concepută oricând, ci doar atunci când făptuitorul a avut de suferit, el
sau o persoană apropiată, ca urmare a unui asemenea ajutor. Însă, textul nu face
precizări în acest sens, astfel că agravanta s-ar putea aplica, chiar în caz că
făptuitorul nu a avut nimic de suferit de pe urma ajutorului dat de victimă
justiţiei şi, ceea ce este încă mai grav, fără a interesa care este intervalul de timp
care separă momentul ajutorului dat justiţiei de momentul răzbunării. Pe scurt,
această agravantă ar putea fi reţinută în orice infracţiune, cu singura explicaţie
că, într-un trecut oarecare (eventual, cu zeci de ani în urmă), victima sau un
membru de familie al acesteia a sesizat organele de urmărire penală, a dat
declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură în care se ascultă martori – ceea ce este absurd.
Acest neajuns nu poate fi înlăturat, nici dacă am porni de la premisa că
textul stabileşte o nouă infracţiune, aşa cum pretinde doctrina dominantă. Din
contră, în acest caz, el ar fi, cu atât mai mult, susceptibil de aplicaţii arbitrare.
Pornind de la această premisă, am fi nevoiţi să observăm că noua incriminare
nesocoteşte vădit principiul legalităţii (nullum crimen sine lege certa), ca şi
principiul non bis in idem, căci ar urma ca făptuitorul să fie pedepsit de două ori,
pentru o singură faptă: deşi el săvârşeşte o singură infracţiune, aceea contra
persoanei, în virtutea art.274 C.pen., el ar urma să fie tras la răspundere pentru
un concurs, formal, de infracţiuni (infracţiunea împotriva persoanei, în concurs
cu infracţiunea de răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei).
În opinia noastră, s-ar impune ca legiuitorul să renunţe la acest text.

303
A se vedea Fl. Radu, op.cit., p.59.
304
A se vedea N. Neagu, op.cit., p.445.
 10. SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA DE PROBE ORI DE
ÎNSCRISURI

10.1. Concept
Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri este
prevăzută în art.275 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art. 275 alin.(1) C.pen.], fapta constă în sustragerea,
distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă
sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură
judiciară.
În a doua variantă tip [art. 275 alin.(2) C.pen.], fapta constă în
împiedicarea, în orice mod, ca un înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de
către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar.
În Codul penal anterior exista o infracţiune cu un conţinut asemănător,
denumită „Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri”, care era prevăzută în art.272.
10.2. Condiţii preexistente.
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic.
În ambele variante, obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură
protecţie principiului procesual al aflării adevărului.
b) Obiectul material constă în mijloacele materiale de probă sau în
înscrisurile sustrase ori distruse.
Dacă înscrisul sustras ori distrus stabileşte un drept al statului român în
raport cu o putere străină şi sunt îndeplinite şi celelalte condiţii, fapta constituie
infracţiunea de compromitere a unor interese de stat305, prevăzută, actualmente,
în art.406 C.pen.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiect pasiv special secundar este persoana fizică sau juridică ale cărei
interese au fost lezate prin comiterea faptei.
10.3. Conţinutul constitutiv.
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material.
În prima variantă tip tip [art. 275 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează în cinci modalităţi alternative, şi anume: sustragerea, distrugerea,
reţinerea, ascunderea ori alterarea.

305
N. Iliescu, Reţinerea sau distrugerea de înscrisuri, în op.cit., p.286.
 După părerea noastră, reţinerea şi ascunderea nu ar trebui să figureze
printre modalităţile alternative de săvârşire a faptei - fiindcă, în acest caz, ele se
confundă cu sustragerea.
De asemenea, după părerea noastră, nici alterarea nu ar trebui să figureze
printre modalităţile alternative de săvârşire a faptei, fiindcă, atunci când priveşte
un înscris, ea se analizează ca o infracţiune de fals în înscrisuri. Or, infracţiunea
de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri nu poate să absoarbă falsul
în înscrisuri şi să devină astfel infracţiune complexă - deoarece orice fals în
înscrisuri se prezintă ca o infracţiune-obstacol, care îşi păstrează întotdeauna
autonomia, neputând nici să absoarbă şi nici să fie absorbit într-o altă
infracţiune.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să aibă drept obiect material mijloace
materiale de probă sau înscrisuri.
Potrivit art.197 C.pr.pen., prin „mijloace materiale de probă” se înţeleg
obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, ca şi orice obiecte care
pot servi la aflarea adevărului.
În legătură cu înscrisurile care formează obiectul material al acestei
infracţiuni, există părerea306 că acestea se limitează la acelea care servesc ca
mijloace materiale de probă. Însă, noi credem că, în sensul art.275 C.pen., prin
„înscrisuri” se înţeleg nu numai înscrisurile care servesc ca mijloace de probă, ci
şi înscrisurile folosite ca acte procedurale sau procesuale.
În a doua variantă tip [art. 275 alin.(2) C.pen.], fapta constă în
împiedicarea, în orice mod, ca un înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de
către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar.
Cerinţa esenţială este aceea ca înscrisul să fie necesar soluţionării unei
cauze.
Infracţiunea prevăzută de art.275 C.pen. nu trebuie confundată cu aceea
prevăzută în art.259 C.pen. („Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri” - care
este o infracţiune contra autorităţii). În acest sens, s-a decis că există această
infracţiune, dacă făptuitorul a distrus procesele-verbale de constatare a unui
accident rutier şi probele biologice recoltate pentru analize307.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru activitatea de
înfăptuire a justiţiei. Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri este
deci o infracţiune formală, de simplă acţiune.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
În prima variantă tip, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei directe,
calificată prin scop. Se cere ca fapta să fi fost săvârşită în scopul de a împiedica
aflarea adevărului într-o procedură judiciară.
306
C. Duvac, Infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei din perspectiva noului Cod penal, în
„Revista de Drept Penal” nr.3/2013, p.58.
307
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Dec.pen.nr.159/2005, publicată în „Jurisprudenţa Secţiei
penale pe anul 2005”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.58-59.
 În a doua variantă tip, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care
poate fi directă sau indirectă.
10.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu se pedepseşte.
În ambele variante, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

11. PRESIUNI ASUPRA JUSTIŢIEI

Textul art.276 C.pen. privind infracţiunea de presiuni asupra justiţiei a fost

abrogat. Legea pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul
penal a fost adoptată de Camera Deputaților, în calitate de cameră decizională,
la data de 18 februarie 2014. Fiind sesizată, Curtea Constituţională a decis, la
data de 4 noiembrie 2014, că legea de abrogare este constituţională.

12. COMPROMITEREA INTERESELOR JUSTIŢIEI

12.1. Concept
Infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei este prevăzută în
art.277 C.pen., în trei variante tip.
În prima variantă tip [art.277 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul,
modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un
magistrat sau alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea
funcţiei, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală.
În a doua variantă tip [art.277 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o
cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de
soluţionare definitivă a cauzei, de către un funcţionar public care a luat
cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei.
În a treia variantă tip [art.277 alin.(3) C.pen.], infracţiunea constă în
dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor,
expert sau interpret, atunci când această interdicţie este impusă de legea de
procedură penală.
Conform alin.(4) al art.277 C.pen., nu constituie infracţiune fapta prin
care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activităţi vădit ilegale comise de
autorităţi într-o cauză penală.
Aceasta este o infracţiune nouă, inexistentă în legislaţia noastră anterioară.
12.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
 a) Obiectul juridic.
În prima variantă tip, această incriminare are drept scop să împiedice
divulgarea unor informaţii privitoare la urmărirea penală, care sunt susceptibile
să împiedice sau să îngreuieze administrarea unei probe (de pildă, divulgarea
unei operaţiuni sub acoperire preconizată ori aflată în desfăşurare, divulgarea
datelor din conţinutul unei autorizaţii de percheziţie care nu a fost încă efectuată,
dezvăluirea de informaţii privind data şi locul în care urmează să se realizeze o
prindere în flagrant etc.).
În a doua variantă tip, incriminarea are drept scop să întărească garanţiile
procesului echitabil şi, în mod special, prezumţia de nevinovăţie (art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale).
Textul interzice funcţionarilor publici să dezvăluie mijloace de probă, mai
înainte de a se fi dat o soluţie definitivă în cauză - deoarece odată adusă la
cunoştinţa publicului, o probă aparent incriminatoare va induce în mod
inevitabil ideea de vinovăţie, iar uneori aceasta nu mai poate fi schimbată nici
măcar prin prezentarea verdictului oficial de nevinovăţie.
Raţiuni similare au fost avute în vedere şi în ce priveşte a treia variantă
tip.
b) Obiectul material.
Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ.
În toate variantele, subiectul activ nemijlocit este calificat.
În prima variantă tip, autorul faptei poate fi numai un magistrat sau alt
funcţionar public care a luat cunoştinţă de anumite informaţii confidenţiale, în
virtutea funcţiei.
În a doua variantă tip, autorul faptei poate fi numai un funcţionar public
care a luat cunoştinţă, în virtutea funcţiei, de mijloacele de probă sau înscrisurile
dezvăluite.
În a treia variantă tip, autorul faptei poate fi numai un martor, expert sau
interpret.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele, însă coautoratul este
posibil, numai cu condiţia ca toţi făptuitorii să îndeplinească acea calitate
specială, care este cerută de text.
b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică ale cărei interese
au fost lezate prin comiterea faptei.
12.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material.
În toate variantele, elementul material se realizează printr-o acţiune de
divulgare (dezvăluire, aducere la cunoştinţa altor persoane).
 De asemenea, în toate variantele, este necesar (cerinţă esenţială) ca
divulgarea să fie făcută „fără drept”, adică este necesar ca informaţiile să fi fost
divulgate unor persoane care nu aveau dreptul să le cunoască.
În prima variantă tip [art.277 alin.(1) C.pen.], există şi o cerinţă
suplimentară, aceea ca fapta (divulgarea) să aibă ca obiect informaţii
confidenţiale privind data, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se
administreze o probă. În această modalitate, fapta constituie infracţiune, numai
dacă a îngreunat sau a împiedicat urmărirea penală.
În a doua variantă tip [art.277 alin.(2) C.pen.], există două cerinţe
suplimentare: 1) aceea ca dezvăluirea să aibă ca obiect mijloace de probă sau
înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală; 2) aceea ca dezvăluirea să se fi produs
mai înainte de soluţionarea definitivă a cauzei.
În a treia variantă tip [art.277 alin.(3) C.pen.], cerinţa suplimentară este
aceea ca dezvăluirea săvârşită de martor, expert sau interpret să fie interzisă de
legea de procedură penală.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru activitatea de
înfăptuire a justiţiei. Compromiterea intereselor justiţiei este o infracţiune
formală, de simplă acţiune.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
12.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
În toate variantele, consumarea infracţiunii are loc în momentul săvârşirii
faptei.
Pentru prima variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani
sau amenda.
Pentru a doua şi a treia variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la o lună
la un an sau amenda.

13. ÎNCĂLCAREA SOLEMNITĂŢII ŞEDINŢEI

13.1. Concept
Infracţiunea de încălcarea solemnităţii şedinţei este prevăzută în art.278
C.pen. şi constă în întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene,
de natură să perturbe activitatea instanţei, de către o persoană care participă sau
asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei.
Aceasta este infracţiune nouă, inexistentă în legislaţia noastră anterioară.
 13.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
Scopul acestei incriminări este acela de a proteja solemnitatea şi buna
desfăşurare a procedurilor judiciare în faţa instanţei de judecată şi nu neapărat
onoarea sau reputaţia reprezentanţilor autorităţii judiciare.
b) Obiectul material
Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. În principiu, acesta poate fi
orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde
penal. Însă, textul limitează sfera subiectului activ nemijlocit la persoanele care
participă sau asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei.
Prin excepţie, judecătorul care prezidează ori participă la şedinţa de
judecată nu poate săvârşi această infracţiune. Dacă el săvâşeşte asemenea fapte,
în timpul procedurii, va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de purtare
abuzivă.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiect pasiv secundar este persoana insultată (magistrat, avocat, parte în
proces etc.).
13.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează prin întrebuinţarea de cuvinte ori
gesturi.
Există două cerinţe esenţiale: 1) aceea ca gesturile ori cuvintele
întrebuinţate să aibă caracter jignitor sau obscen; şi 2) aceea ca fapta să fie de
natură să perturbe activitatea instanţei. Această din urmă cerinţă se consideră
îndeplinită ori de câte ori fapta s-a săvârşit în faţa instanţei de judecată.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru activitatea de
înfăptuire a justiţiei. Încălcarea solemnităţii şedinţei este o infracţiune formală,
de simplă acţiune.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
13.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul săvârşirii faptei.
Pedeapsa este închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda.
 14. ULTRAJUL JUDICIAR

14.1. Concept
Contrar aparenţelor, textul art.279, intitulat „Ultrajul judiciar”, nu prevede
o nouă infracţiune, ci instituie o circumstanţă agravantă generală, care determină
majorarea cu jumătate a limitelor speciale ale pedepsei.
Împrejurarea care determină această majorare a pedepsei o constituie
calitatea subiectului pasiv. Agravanta operează, în caz că victima este un
judecător, un procuror, un membru de familie al judecătorului sau procurorului,
ori un avocat.
Astfel, potrivit art.279 alin.(1) C.pen., ameninţarea, lovirea sau alte
violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori
omorul, săvârşite împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.
Aceeaşi majorare a pedepsei operează, potrivit art.279 alin.(2) C.pen., în
cazul săvârşirii unei infracţiuni împotriva unui judecător sau procuror, ori
împotriva bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură
cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Aceeaşi majorare a pedepsei operează, potrivit art.279 alin.(3) C.pen., în
cazul faptelor comise în condiţiile alin.(2), dacă privesc un membru de familie al
judecătorului sau al procurorului.
Aceeaşi majorare a pedepsei operează, potrivit art.279 alin.(4) C.pen., în
cazul faptelor comise împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.
Însă, aşa cum am observat şi în cazul art.274 C.pen., locul unei
circumstanţe agravante nu poate fi printre infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei,
ci în Partea generală a Codului penal (Capitolul V - „Individualizarea
pedepselor”). În plus, şi în acest caz, discutăm de o agravantă susceptibilă de
aplicaţii arbitrare. Observăm, de exemplu, că primul alineat limitează sfera
infracţiunilor în care operează această agravantă la câteva infracţiuni contra
persoanei (ameninţare, lovire, omor etc.), în timp ce alineatele următoare fac de
prisos această limitare – căci, potrivit alineatelor 2-4, agravanta poate să opereze
în orice infracţiune contra persoanei sau contra patrimoniului, cu două condiţii:
victima să fie judecător, un procuror, un membru de familie al judecătorului sau
procurorului, ori un avocat; fapta să se fi comis „în scop de intimidare sau de
răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu”.
În opinia noastră, s-ar impune ca legiuitorul să renunţe la acest text.
 15. CERCETAREA ABUZIVĂ

15.1. Concept
Infracţiunea de cercetare abuzivă este prevăzută în art.280, într-o variantă
tip şi o variantă asimilată.
În varianta tip [art.280 alin.(1) C.pen.], cercetarea abuzivă constă în
întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane
urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală,
un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea
declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
În varianta asimilată [art.280 alin.(2) C.pen.], cercetarea abuzivă constă în
producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de
cercetare penală, un procuror sau un judecător.
În Codul penal din 1968, infracţiunea de cercetare abuzivă era prevăzută în
art.266, sub denumirea de „Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă”. Însă,
actualmente, infracţiunea de arestare nelegală nu mai este prevăzută ca atare; în
prezent, faptele de arestare nelegală se pedepsesc ca infracţiune de „Represiune
nedreaptă” [art.283 alin.(2)]. În ce priveşte infracţiunea de cercetare abuzivă,
aceasta se putea săvârşi şi împotriva unui martor, expert sau interpret, iar nu
doar „împotriva unei persoane urmărite sau judecate” (învinuit sau inculpat), aşa
cum prevede textul actual.
15.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic.
În ambele variante, obiectul juridic este complex.
În varianta tip, infracţiunea asigură protecţie, în principal, principiului
aflării adevărului şi principiului loialităţii administrării probelor, potrivit căruia
“Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de
constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine
probe” [art.101 alin.(1) C.pr.pen]. În secundar, infracţiunea asigură protecţie
dreptului la demnitate, la libertate psihică sau la integritate corporală. Faptele de
cercetare abuzivă se confundă (cel puţin, în parte) cu faptele de tortură (art.282
C.pen.), deoarece ele contravin, de asemenea, dreptului de a nu fi supus torturii,
ori pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (art.3 din Convenţia
europeană a drepturilor omului).
În varianta asimilată, infracţiunea asigură protecţie, în principal,
principiului aflării adevărului, iar, în subsidiar, dreptului la demnitate şi
dreptului la libertate şi siguranţă.
b) Obiectul material
 În principiu, infracţiunea nu are obiect material. Un asemenea obiect poate
să apară, numai în caz că infracţiunea de cercetare abuzivă se săvârşeşte prin
violenţă fizică. În acest caz, obiectul material constă în corpul victimei.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este circumstanţiat. Acesta poate fi numai un
procuror, un judecător sau un organ de cercetare penală (organ poliţie judiciară
sau organ de cercetare specială).
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.
Coautoratul se poate reţine numai în caz că urmărirea penală ori judecata unei
cauze penale revine, în comun, mai multor persoane, iar aceste persoane
folosesc, toate, mijloace interzise de cercetare, împotriva aceleiaşi persoane.
b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiect pasiv secundar este persoana cercetată abuziv.
15.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material.
În varianta tip [art.280 alin.(1) C.pen.], cercetarea abuzivă se realizează
prin întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe, faţă de o persoană
urmărită sau judecată. Aşa cum s-a observat308, această infracţiune se prezintă
ca o variantă de specie a abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor.
Este necesar ca promisiunile să fie ilicite, contrare legii (de exemplu, o
promisiune de bani sau alte foloase necuvenite, ori de creare a unei situaţii
avantajoase în cursul urmăririi sau al judecăţii etc).
Ameninţările presupun constrângerea morală a persoanei urmărite sau
judecate. În această modalitate, infracţiunea de cercetare abuzivă devine o
infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea de ameninţare (art.206 C.pen.).
Este necesar ca ameninţarea să privească săvârşirea unei infracţiuni sau a unei
fapte păgubitoare îndreptate împotriva persoanei cercetate ori împotriva altei
persoane. De asemenea, este necesar ca ameninţarea să fie de natură să producă
victimei o stare de temere.
Violenţele presupun constrângerea fizică a persoanei urmărite sau judecate.
În această modalitate, cercetarea abuzivă devine o infracţiune complexă, care
absoarbe infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art.193 C.pen.). Dacă urmările
sunt mai grave (de exemplu, dacă se provoacă victimei o vătămare corporală),
va exista concurs între infracţiunea de cercetare abuzivă şi infracţiunea de
vătămare corporală (art.194 c.pen.).
În varianta asimilată [art.280 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează prin producerea, falsificarea ori de ticluirea de probe nereale. În
această variantă, infracţiunea de cercetare abuzivă apare ca o variantă a
infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, în modalitatea prevăzută
de art.268 alin.2 C.pen. - motiv pentru care trimitem la explicaţiile acolo

308
A. Filipaş, op.cit., p.141.
prezentate. S-a susţinut că această variantă nu putea fi inclusă la infracţiunea de
inducere în eroare a organelor judiciare, datorită faptului că, în acest caz,
subiectul activ este calificat309.
b) Urmarea imediată principală constă într-o stare de pericol pentru
desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei. În raport cu această
urmare, infracţiunea de cercetare abuzivă se prezintă ca o infracţiune formală,
de simplă acţiune.
Infracţiunea poate avea şi o urmare secundară, atunci când se săvârşeşte
prin ameninţare sau violenţă. Această urmare poate consta fie în violarea
dreptului la libertate psihică, fie în violarea dreptului la integritate fizică şi
sănătate.
c) Raportul de cauzalitate trebuie dovedit, numai dacă fapta a cauzat o
vătămare (art.193 alin.2); în celelalte cazuri, se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Infracţiunea de cercetare abuzivă poate fi săvârşită numai cu intenţie
directă, calificată prin scop. Fapta trebuie să se comită în unul din următoarele
trei scopuri: acela de a determina victima să dea ori să nu dea declaraţii; acela
de a determina victima să dea declaraţii mincinoase; acela de a determina
victima să îşi retragă declaraţiile.
15.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se realizează fapta.
Cercetarea abuzivă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

16. SUPUNEREA LA RELE TRATAMENTE

16.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.281 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art.281 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau
educative în alt mod decât cel prevăzut în dispoziţiile legale.
În a doua variantă tip [art.281 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare
de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative,
privative de libertate.

309
V. Dobrinoiu, Cercetarea abuzivă, în op.cit., p. 469.
 În Codul penal din 1968, infracţiunea de supunere la rele tratamente era
prevăzută în art.267, într-o singură variantă, aceea prevăzută actualmente în
alin.(2). Sub imperiul acelui cod, s-a propus schimbarea denumirii infracţiunii,
din „Supunerea la rele tratamente” în „Tratamente inumane sau degradante”,
pentru a satisface mai bine cerinţele Convenţiei europene a drepturilor omului
(art.3)310. Totuşi, noul Cod penal a păstrat vechea denumire şi a completat doar
conţinutul (el a introdus definiţia înscrisă în primul alineat al art.281 – text care,
după părerea noastră, suscită mari discuţii).
16.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic este complex.
În principal, infracţiunea asigură protecţie dispoziţiilor care reglementează
executarea sancţiunilor penale şi a măsurilor procesuale, privative sau
neprivative de libertate, respectiv dispoziţiilor Legii nr.253/2013 privind
executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi Legii
nr.254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
În subsidiar, infracţiunea asigură protecţie dreptului oricărei persoane de a
nu fi supusă torturii, nici pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante.
Altfel spus, această infracţiune are acelaşi obiect juridic ca şi infracţiunea de
cercetare abuzivă. Cele două infracţiuni diferă doar sub aspectul subiectului
pasiv secundar: cercetarea abuzivă are ca subiect pasiv secundar o persoană
aflată în curs de urmărire penală sau de judecată, în timp ce supunerea la rele
tratamente are ca subiect pasiv secundar o persoană aflată în stare de reţinere,
deţinere sau în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative.
b) Infracţiunea poate avea obiect material, atunci când relele tratamente se
îndreaptă împotriva corpului victimei - de exemplu, victima este periodic supusă
unor violenţe fizice sau unor acte cu potenţial vătămător.
În celelalte cazuri, infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nu este calificat în mod explicit. Totuşi, fapta nu se
poate comite decât de un funcţionar care are atribuţii de pază, supraveghere sau
îngrijire a persoanelor aflate în stare de reţinere, de deţinere sau în executarea
unei măsuri de siguranţă sau educative.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele. Însă, pentru existenţa
coautoratului, este necesar ca participanţii să aibă, toţi, identice atribuţii, cu
privire la subiectul pasiv adiacent.
b) Subiect pasiv principal este statul.

310
G. Antoniu, Implicaţii asupra legii penale române ale Convenţiei europene a drepturilor
omului, în „Studii de drept românesc” nr.1/1992, p.9.
 Subiect pasiv secundar este persoana aflată în stare de reţinere, de deţinere
sau în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, care este supusă
relelor tratamente.
16.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material
În prima variantă tip [art.281 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează prin supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de
siguranţă sau educative.
Cerinţa esenţială este aceea ca executarea pedepsei, măsurii de siguranţă
sau educative să aibă loc în alt mod decât cel prevăzut în dispoziţiile legale.
Pentru existenţa infracţiunii, este suficient să se constate că modul în care se
execută o pedeapsă, o măsură de siguranţă sau educativă nu concordă cu
prevederile legii. Regimul de executare a pedepselor, măsurilor de siguranţă şi
educative este stabilit de Codul de procedură penală, ale cărui dispoziţii se
completează cu alte dispoziţiile legale (Legea nr.254/2013, Regulamentul de
aplicare a Legii nr.254/2013 etc).
Întrucât textul pretinde doar ca modul de executare să fie diferit de cel
prevăzut de lege, urmează că infracţiunea subzistă, chiar dacă persoana
condamnată beneficiază de un regim de executare privilegiat - ceea ce nu
justifică însă denumirea acestei fapte, aceea de „Supunere la rele tratamente”.
În a doua variantă tip [art.281 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează prin supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de
reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative.
În această variantă, infracţiunea subzistă ori de câte ori persoana reţinută,
deţinută sau aflată în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative este
supusă unor suferinţe sau privaţiuni, altele decât cele care rezultă, în mod firesc,
din executarea sancţiunii.
Relele tratamente implică un ansamblu de acte care produc persoanei
suferinţe sau privaţiuni. Dacă făptuitorul săvârşeşte numai un singur asemenea
act, fapta nu constituie infracţiunea de supunere la rele tratamente, ci
infracţiunea de purtare abuzivă sau infracţiunea de abuz în serviciu contra
intereselor persoanelor311.
Suferinţele şi privaţiunile pot decurge şi din încălcarea de către făptuitor a
regimului legal de cazare, hrană, odihnă, etc.
Dacă acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează relele tratamente
constituie prin ele însele infracţiuni (vătămare corporală, vătămare corporală
gravă etc.), se aplică regulile de la concursul de infracţiuni.
Relele tratamente trebuie să fie aplicate unei persoane reţinute, deţinute
sau aflate în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative.

311
N.Iliescu, op. cit, p.250; Gh.Dărângă, D.Lucinescu, op. cit, p.138.
 b) Urmarea imediată este complexă.
Urmarea imediată principală constă în crearea unei stări de pericol
activitatea normală de înfăptuire a justiţiei.
Urmarea imediată secundară constă în atingerea adusă unor atribute
fundamentale ale persoanei.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Făptuitorul acţionează cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
16.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte. Ea nici nu este posibilă, fiind vorba de o
infracţiune cu caracter continuu.
Pentru prima variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Pentru a doua variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

17. TORTURA

17.1. Concept
Infracţiunea de tortură este prevăzută în art.282 C.pen., într-o variantă tip şi
două variante agravate.
În varianta tip [art.282 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de tortură constă în
fapta funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat sau a altei persoane care acţionează la instigarea sau cu
consimţământul expres sau tacit al acestuia de provoca unei persoane puternice
suferinţe fizice ori psihice:
a) în scopul obţinerii de la această persoană sau de la o persoană terţă
informaţii sau declaraţii;
b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terţă
persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis;
c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a
intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane;
d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare.
Prima variantă agravată [art.282 alin.(2) C.pen.] devine aplicabilă, dacă
fapta prevăzută în alin.(1) a avut ca urmare o vătămare corporală.
A doua variantă agravată [art.282 alin.(3) C.pen.] devine aplicabilă, dacă
fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare moartea victimei.
În Cod penal din 1968, tortura era prevăzută, cu un conţinut destul de
asemănător, art.2671 (definiţia din noul Cod penal reprezintă o reformulare a
vechii definiţii, făcută cu intenţia de a facilita înţelegerea textului). Ea fusese
introdusă în 1990, după aderarea României, prin Legea nr.19/1990, la Convenţia
împotriva torturii şi a altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante (New York, 1984).
17.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic este complex.
Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale care asigură înfăptuirea
justiţiei.
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
dreptului de a nu fi supus torturii, tratamentelor inumane sau degradante.
Trebuie subliniat că interdicţia torturii, a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante este o interdicţie absolută, care nu admite derogări -
ceea ce rezultă şi din prevederile art.282 alin.(5), în care se precizează că nici o
împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că e vorba de o stare de război sau
de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de oricare altă
stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura.
b) Obiectul material
În cazul în care fapta se comite prin violenţe fizice, obiectul material constă
în corpul victimei.
În celelalte cazuri, nu există obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat.
Autor al acestei infracţiuni poate fi numai un funcţionar public care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
Însă, în acest caz, noţiunea de autor nu mai are sensul arătat în art.46
C.pen., ci capătă un sens mult mai larg, în care se includ şi aşa-numiţii „autori
mediaţi” sau „autori de mână lungă” (longa manus), care acţionează în mod
indirect împotriva victimei, folosindu-se de alte persoane. Aşa se explică faptul
că, potrivit textului, autor al torturii poate fi şi un particular care acţionează la
instigarea sau cu consimţământul unui asemenea funcţionar. În această din urmă
situaţie, infracţiunea de tortură se poate reţine, numai dacă se dovedeşte că
persoana particulară a acţionat ca un simplu executor al voinţei funcţionarului
public312.
Această semnificaţie a noţiunii de autor este promovată de Convenţia ONU
împotriva torturii (intrată în vigoare la 26 iunie 1987), care concepe tortura
exclusiv ca „tortură oficială”, respectiv ca un act al autorităţii publice, ori ca un
act comis la instigarea sau cu consimţământul autorităţii publice.
Participaţia penală este posibilă, sub toate formele.
b) Subiect pasiv general este statul.
Subiect pasiv special este persoana torturată.
17.3. Conţinutul constitutiv

312
V. Dobrinoiu, N.Conea, Drept penal. Partea specială, Vol. II, Editura Lumina Lex, 2000,
Bucureşti, p.216.
 A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează prin orice faptă care provoacă unei
persoane suferinţe, fizice sau psihice.
Prin excepţie, aşa cum se precizează în art.282 alin.(6), nu se consideră
tortură durerea sau suferinţele ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi care
sunt inerente acestor sancţiuni sau sunt ocazionate de ele.
Cerinţa esenţială este aceea ca suferinţele provocate victimei să fie
puternice.
În aprecierea intensităţii suferinţelor, CEDO ia în consideraţie o serie de
factori, cum ar fi: durata tratamentului, efectele psihice şi mentale, sexul, vârsta
şi starea de sănătate a victimei, modul de execuţie. În concepţia CEDO, actele
care provoacă obiectiv o suferinţă suficient de gravă constituie acte de tortură,
indiferent de sexul sau de starea de sănătate a victimei - de exemplu, în
„Afacerea greacă”, au fost calificate drept tortură unele practici ale juntei
militare aflată la putere la acea dată, cum erau: lovirea peste tălpi cu corpuri
contondente, aplicarea de electroşocuri, lovirea brutală, simularea execuţiei etc.
Sau, au fost calificate tot astfel o serie de acte comise în sectorul „represiv”,
cum ar fi: violarea de către poliţişti a unei femei, obligarea deţinuţilor de a purta
haine murdare, detenţia timp de 23 de ore într-o celulă insalubră, neaerisită şi
fără lumină, suprapopularea celulelor, timpul prea scurt acordat pentru igienă şi
exerciţiu fizic, lipsa de calitate a îngrijirilor medicale acordate, refuzul continuu
de a autoriza accesul deţinutului la dosarul medical propriu, o detenţie lungă în
condiţii de izolare, faptul de a prezenta presei un deţinut închis într-o cuşcă etc.
b) Urmarea imediată principală constă într-o stare de pericol pentru
activitatea de înfăptuire a justiţiei.
Urmarea imediată secundară constă în încălcarea unor drepturi inerente
oricărei persoane (dreptul la demnitate, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul
la integritate fizică şi sănătate etc).
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv constă în intenţie directă, calificată prin scop.
Scopul urmărit de făptuitor poate fi:
- acela de a obţine de la persoana respectivă sau de la o persoană terţă
informaţii sau declaraţii;
- acela de a o pedepsi, pentru un act de care aceasta sau o terţă persoană l-a
comis ori este bănuită că l-a comis;
- acela de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei sau de a face
presiuni asupra unei terţe persoane.
Intenţia poate fi calificată şi prin mobil, atunci când fapta este săvârşită din
orice motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi această formă de
discriminare (socială, politică, economică etc).
 17.4. Forme. Sancţiuni
Conform art.282 alin.(4) C.pen., tentativa la infracţiunea prevăzută în
alin.(1) se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul săvârşirii faptei.
Pentru varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
unor drepturi.
Pentru prima variantă agravată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani
şi interzicerea unor drepturi.
Pentru a doua variantă agravată, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25
ani şi interzicerea unor drepturi.
17.5. Cauza specială care înlătură caracterul penal al faptei
Potrivit art.282 alin.(6), nu constituie tortură durerea sau suferinţele ce
rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi care sunt inerente acestor sancţiuni, sau
ocazionate de ele.

18. REPRESIUNEA NEDREAPTĂ

18.1. Concept
Infracţiunea de represiune nedreaptă este prevăzută în art.283 C.pen., în
două variante tip.
În prima variantă tip [art.283 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în fapta
de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativă
de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, ştiind că este nevinovată.
În a doua variantă tip [art.283 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
reţinerea, arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată.
Infracţiunea era prevăzută şi în Codul penal din 1968 (art.268), însă avea
un conţinut oarecum diferit.
18.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic este complex.
Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale care asigură
înfăptuirea justiţiei.
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale care protejează
libertatea şi demnitatea persoanei.
Faptele de represiune nedreaptă implică întotdeauna nerespectarea de
către făptuitor a unor dispoziţiile legale relative la luarea măsurilor procesuale şi
a măsurilor preventive.
b) Obiectul material.
 Această infracţiune nu are obiect material
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, în mod explicit. Totuşi, din
definiţie rezultă că acesta poate fi numai un funcţionar care are competenţa de a
pune în mişcare acţiunea penală, de a dispune trimiterea în judecată, de a
dispune măsuri preventive sau condamnarea unei persoane – ceea ce înseamnă
că fapta se poate comite numai de către un procuror sau judecător.
Instigarea şi complicitatea sunt posibile în toate cazurile. Coautoratul este
posibil, numai în cazul în care ordonanţa, rechizitoriul sau hotărârea se
semnează de doi sau mai mulţi procurori ori judecători 313.
b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiect pasiv secundar este persoana împotriva căreia s-a exercitat
represiunea nedreaptă.
18.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material
În prima variantă tip [art.283 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează în trei modalităţi alternative, şi anume:
- prin punerea în mişcare a acţiunii penale;
- prin luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate;
- prin trimiterea în judecată.
În a doua variantă tip [art.283 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează tot în trei modalităţi alternative, şi anume:
- prin reţinerea;
- prin arestarea;
- prin condamnarea unei persoane.
În ambele variante, cerinţa esenţială este aceea ca făptuitorul să ştie că
persoana în cauză este nevinovată, adică a luat cunoştinţă de inexistenţa vreunei
probe de vinovăţie.
În ce priveşte reţinerea şi arestarea ilegală, trebuie menţionat că, potrivit
art.5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi în conformitate cu căile legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un
tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru
nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un
tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de
lege;
c) dacă a fost arestat şi deţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui

313
N.Iliescu, op.cit., p.252.
 că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede
în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă
după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru
educaţia sa supravegheată sau despre deţinerea legală a unei persoane,
în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e) dacă este vorba de detenţia legală a unei persoane susceptibile să
transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui
toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba de arestarea sau detenţia legală a unei persoane, pentru
a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva
căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
De asemenea, trebuie menţionat că reţinerea sau arestarea nelegală a unei
persoane se poate realiza şi printr-o inacţiune - de exemplu, prin refuzul de a
elibera o persoană reţinută sau arestată preventiv, la expirarea termenului pentru
care s-a luat măsura.
b) Urmarea imediată principală constă într-o stare de pericol pentru
activitatea de înfăptuire a justiţiei.
Urmarea secundară constă în încălcarea unor atribute fundamentale ale
persoane (onoarea, demnitatea, libertatea).
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
Infracţiunea subzistă, numai dacă se dovedeşte că făptuitorul ştia că
persoana este nevinovată.
18.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se săvârşeşte oricare
din acţiunile sau inacţiunile care realizează elementul material.
Pentru prima variantă tip [art.283 alin.(1) C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Pentru a doua variantă tip [art.283 alin.(2) C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

19. ASISTENŢA ŞI REPREZENTAREA NELOIALĂ

19.1. Concept
Infracţiunea de asistenţă şi reprezentare neloială este prevăzută în art.284
C.pen., într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
 În varianta tip [art.284 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în fapta
avocatului sau a reprezentantului unei persoane care, în înţelegere frauduloasă
cu o persoană cu interese contrare în aceeaşi cauză, în cadrul unei proceduri
judiciare sau notariale, vatămă interesele clientului sau ale persoanei
reprezentate.
În varianta asimilată [art.284 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
înţelegerea frauduloasă dintre avocat sau reprezentantul unei persoane şi un terţ
interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză, în scopul vătămării intereselor
clientului sau ale persoanei reprezentate.
Aceasta este o infracţiune nouă, inexistentă în legislaţia noastră anterioară.
19.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură corecta
înfăptuire a justiţiei şi protecţia interesele legitime ale persoanelor împotriva
actelor de reprezentare neloială.
Aşa cum s-a observat314, incriminarea faptelor de asistenţă şi reprezentare
neloială urmăreşte să combată fraudele judiciare comise de persoanele care
asistă sau reprezintă o persoană în cadrul unei proceduri judiciare sau notariale,
prin încheierea unor înţelegeri oculte cu adversarii în proces sau cu terţii
interesaţi de soluţia ce se va pronunţa în cauză - de exemplu, în virtutea unei
asemenea înţelegeri, avocatul poate prejudicia grav interesele clientului său,
omiţând să formuleze o cerere, să depună un înscris doveditor, să uzeze de o
cale de atac etc.
b) Obiectul material.
Această infracţiune nu are obiect material.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Autor al acestei infracţiuni
poate fi numai o persoană care are mandat (delegaţie, procură) să reprezinte
interesele unei părţi, într-o procedură judiciară sau notarială.
Conform art.68 din noul Cod de procedură civilă (Legea nr.134/2010),
calitatea de reprezentant (mandatar) o poate avea un avocat, un consilier juridic
care a primit delegaţie să reprezinte unitatea la care este angajat, într-o anumită
procedură judiciară sau notarială; sau, un doctor sau licenţiat în drept care a
primit mandat să-şi reprezinte soţul sau o rudă apropiată, într-o asemenea
procedură.
Participaţia este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.
Coautoratul nu este posibil, decât în caz că două sau mai multe persoane au fost
angajate să reprezinte aceeaşi persoană, în aceeaşi cauză.

314
M. A. Hotca, Consideraţii privind impactul noilor reglementări în materie penală asupra
profesiei de avocat, lucrare publicată pe site-ul
http://webcache.googleusercontent.com/search?hl=ro&q=cache:wuEm9L9ok-
8J:http://www.inppa-cluj.ro/sites/default/files/atasamente/1-opinie%2520-
%2520Hotca%2520Mihai_0.doc%2Basistenta+si+reprezentarea+neloiala&gbv=2&&ct=clnk
 b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiect pasiv secundar este persoana reprezentată în mod neloial.
19.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material.
Atât în varianta tip, cât şi în varianta asimilată, elementul material se
realizează printr-o înţelegere frauduloasă.
Înţelegerea se consideră frauduloasă, ori de câte ori reprezentantul
acţionează cu rea-credinţă, urmărind obţinerea unui avantaj, material sau moral,
în detrimentul persoanei pe care o reprezintă.
Pentru existenţa variantei tip, se cer îndeplinite două cerinţe esenţiale, şi
anume: 1) înţelegerea să fi intervenit între reprezentant şi o persoană cu interese
contrare în aceeaşi cauză (pârât, chemat în garanţie etc.); 2) înţelegerea să fi
vătămat interesele clientului sau ale persoanei reprezentate, într-o procedură
judiciară sau notarială.
Pentru existenţa variantei asimilate, se cer îndeplinite două cerinţe
esenţiale, şi anume: 1) înţelegerea să fi intervenit între reprezentant şi un terţ
interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză; 2) înţelegerea să fi intervenit, în
scopul vătămării intereselor persoanei reprezentate.
Însă, cele două variante ale acestei infracţiuni lasă mult de dorit, atât sub
aspect formal, cât şi pe fond.
De exemplu, se poate observa că, în varianta tip, elementul material a fost
descris de două ori, în două moduri diferite: mai întâi, textul se referă la „fapta
avocatului…care…vatămă interesele clientului”; iar apoi, el se referă la
„înţelegerea frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceeaşi cauză”.
Sau, se poate observa că o înţelegere poate fi denumită „frauduloasă”,
numai atunci când o parte a fost de rea-credinţă, urmărind să inducă în eroare
cealaltă parte, pentru a o obţine un avantaj, material sau moral. Or, din moment
ce textul se referă la „înţelegerea frauduloasă cu o persoană cu interese contrare
în aceeaşi cauză”, trebuie să conchidem că, departe de a incrimina „fapta
avocatului…care…vatămă interesele clientului”, art.284 alin.(1) C.pen.
incriminează fapta avocatului (reprezentantului) care vatămă interesele
adversarului, ale persoanei cu interese contrare în aceeaşi cauză.
Ori, se poate observa că o contradicţie similară apare în varianta asimilată,
care incriminează „înţelegerea frauduloasă dintre avocat…şi un terţ interesat de
soluţia ce se va pronunţa în cauză”. Nu se poate susţine că avocatul acţionează
în scopul vătămării intereselor clientului său, atât timp cât el încheie o înţelegere
frauduloasă cu un terţ - căci o atare formulă presupune că terţul este cel înşelat,
prejudiciat.
În fine, se mai poate observa că, în mod nejustificat, infracţiunea a fost
prevăzută în două variante, fiindcă în ambele variante e vorba de acelaşi lucru,
anume de o înţelegere ocultă, încheiată direct sau indirect, cu un adversar în
aceeaşi cauză.
 b) Urmarea imediată principală constă într-o stare de pericol pentru
activitatea de înfăptuire a justiţiei.
Urmarea secundară constă în vătămarea intereselor clientului sau ale
persoanei reprezentate.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv constă în intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
19.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu se pedepseşte.
Pentru ambele variante, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau
amenda.
Conform art.284 alin.(3) C.pen., acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

20. EVADAREA

20.1. Concept
Infracţiunea de evadare este prevăzută în art.285 C.pen., într-o variantă tip,
o variantă agravată şi o variantă asimilată.
În varianta tip [art.285 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de evadare constă în
evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere.
Varianta agravată [art.285 alin.(2) C.pen.] devine aplicabilă, dacă evadarea
este săvârşită prin folosire de violenţe sau arme.
În varianta asimilată [art.285 alin.(3) C.pen.], evadarea se realizează în
două modalităţi alternative, şi anume: a) neprezentarea nejustificată a persoanei
condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în
stare de libertate; b) părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a
locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deţinere.
În Codul penal anterior, infracţiunea de evadare era prevăzută, cu un
conţinut asemănător, în art.269.
20.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic generic constă în relaţiile sociale care asigură
înfăptuirea justiţiei.
Obiectul juridic specific constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
caracterului obligatoriu al măsurilor preventive sau al pedepselor privative de
libertate.
b) Obiectul material.
În varianta tip, infracţiunea nu are obiect material.
 Când fapta s-a comis prin folosire de violenţe sau arme, evadarea devine
infracţiune complexă şi absoarbe actele de ameninţare (art.206 C.pen.) sau de
lovire ori alte violenţe (art.193 C.pen.); în acest din urmă caz, ea prezintă şi un
obiect material, constând în corpul victimei.
B. Subiecţii
a) Subiect activ este calificat. Acesta poate fi numai o persoană care se
află în starea legală de reţinere sau de deţinere.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării.
După unii autori315, a căror opinie o împărtăşim, în infracţiunea de evadare,
coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune cu autor unic, care se
comite in propria persona.
De asemenea, nici complicitatea nu este posibilă, deoarece înlesnirea
evadării constituie o infracţiune distinctă, prevăzută în art.286 C.pen.
b) Subiect pasiv principal este statul.
Dacă fapta s-a comis prin folosire de violenţe sau arme, va exista şi un
subiect pasiv secundar, reprezentat de persoana ameninţată, lovită etc.
20.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de evadare. A evada
înseamnă a părăsi starea de reţinere sau de deţinere - de exemplu, prin fugă de la
locul de deţinere ori prin fugă de sub escortă.
Cerinţa esenţială este aceea ca starea de reţinere sau de deţinere să aibă
caracter legal. Această stare se consideră legală, dacă măsura încarcerării s-a luat
în condiţiile prevăzute de lege.
Per a contrario, nu există evadare, dacă făptuitorul fuge din sediul
parchetului, mai înainte de a se emite mandatul de arestare316; sau, dacă el a fost
menţinut în locul de detenţie, după expirarea duratei legale a reţinerii sau a
deţinerii (nefiind legal încarcerat, acesta nu poate fi subiect al infracţiunii de
evadare).
În doctrină, opinia dominantă este aceea că fapta constituie infracţiunea de
evadare, chiar dacă deţinutul a fost achitat ulterior pentru infracţiunea care a
determinat privarea sa de libertate, deoarece ceea ce interesează este ca, în
momentul evadării, persoana să fi fost lipsită de libertate în mod legal317.
Însă, în opinia noastră, într-un asemenea caz, nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de evadare. Din moment ce instanţa a constatat
existenţa unuia dintre cazurile prevăzute în art.16 lit.a-e C.pr.pen. (ceea ce
înseamnă că nu exista temei legal pentru privarea persoanei de libertate), nu se
mai poate susţine că deţinutul se afla în stare legală de deţinere.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea
justiţiei.
315
M. Basarab, op.cit., p.314.
316
C. Ap. Constanţa, Dec.pen. nr.143/1998, publicată pe site-ul www.ctce.ro.
317
Gh. Dărângă, D. Lucinescu, op.cit., p.142; Gh. Diaconescu, C.Duvac, op.cit., p.581.
 Sub acest aspect, evadarea se prezintă ca o infracţiune formală, de simplă
acţiune.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv constă în intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
20.4. Conţinutul agravat
Săvârşirea evadării prin folosirea de violenţe sau arme determină
încadrarea faptei în forma agravată, prevăzută în art.285 alin.(2) C.pen.
Violenţele pot fi psihice (ameninţări) sau fizice; în acest din urmă caz, ele
trebuie folosite împotriva unei persoane, iar nu împotriva unui bun318.
Folosirea de arme este de natură să sporească şansele de reuşită. Noţiunea
de „arme” are accepţiunea arătată în art.179 alin.(1) sau (2) C.pen. Potrivit
art.179 alin.(1) C.pen., prin arme se înţeleg instrumentele, dispozitivele sau
piesele declarate astfel prin dispoziţii legale (în prezent, ne referim la dispoziţiile
Legii nr.295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor319. Potrivit art.179
alin.(2) C.pen., sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi
folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac.
În această variantă, infracţiunea de evadare devine infracţiune complexă şi
absoarbe faptele de ameninţare (art.206 C.pen.) sau cele de lovire sau alte
violenţe (art.193 C.pen.).
Dacă urmările sunt mai grave, se aplică regulile privind concursul de
infracţiuni320. Însă, dacă evadarea intră în concurs cu omorul calificat [art.189
alin.(1) lit c) C.pen.], nu se mai poate aplica şi agravanta prevăzută în art.285
alin.(2) C.pen. - deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul ne bis in idem
(o identică împrejurare nu poate determina o dublă majorare a pedepsei).
20.5. Forme. Sancţiuni
Conform art.285 alin.(5) C.pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în
alin.(1) şi alin. (2) se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc instantaneu, în momentul părăsirii stării
legale de lipsire de libertate, moment în care se produce şi urmarea socialmente
periculoasă.
Pentru varianta tip şi cea asimilitată, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni
la 3 ani.
Pentru varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Potrivit art.285 alin.(4) C.pen., pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de
evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării.
Dispoziţiile alin.(4) se aplică numai dacă evadatul a fost condamnat definitiv şi
s-a aflat în executarea pedepsei321. Dacă inculpatul a evadat din starea de arest
318
Tr. Pop, op. cit., p.232; N.Iliescu, Evadarea, în op. cit, p.261.
319
Legea nr.295/2004 a fost republicată în M. Of., Partea I, nr. 811 din 16 noiembrie 2011.
320
Gh. Dărângă, D. Lucinescu, op.cit., p.143.
321
N. Iliescu, op. cit, p.264.
preventiv, sunt aplicabile regulile din art.38-39 C.pen, privind concursul de
infracţiuni322.

21. ÎNLESNIREA EVADĂRII

21.1. Concept
Infracţiunea de înlesnirea evadării este prevăzută în art.286 C.pen., într-o
variantă tip, două variante agravate şi o variantă atenuată.
În varianta tip [art.286 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în înlesnirea
prin orice mijloace a evadării.
Prima variantă agravată [art.286 alin.(2) C.pen.] operează în trei situaţii,
prevăzute alternativ: a) dacă înlesnirea evadării s-a săvârşit prin folosire de
violenţe, arme sau substanţe narcotice sau paralizante; b) dacă s-a înlesnit
evadarea a două sau mai multor persoane în aceeaşi împrejurare; c) dacă s-a
înlesnit evadarea unei persoane reţinute, arestate sau condamnate pentru o
infracţiune sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori cu pedeapsa
închisorii de 10 ani sau mare.
A doua variantă agravată [art.286 alin.(3) C.pen.] operează în caz că
faptele prevăzute în alin.(1) sau alin.(2) au fost săvârşite de o persoană care avea
îndatorirea de a-l păzi pe cel reţinut sau deţinut.
Varianta atenuată [art.286 alin.(4) C.pen.] operează, dacă înlesnirea
evadării a fost săvârşită din culpă, de către o persoană care avea îndatorirea de
a-l păzi pe cel care a evadat.
Deşi înlesnirea evadării este o activitate de complicitate la evadare,
legiuitorul a incriminat distinct această activitate, prevăzând-o ca o infracţiune
autonomă.
În Codul penal anterior, înlesnirea evadării era prevăzută în art.270, cu un
conţinut asemănător (deosebirile privesc elementele circumstanţiale care atrag
variantele agravate).
21.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic este identic cu obiectul juridic al infracţiunii de
evadare.
b) Obiectul material
Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii

322
Curtea Supremă de Justiţie, Dec. pen. nr. 1924 /1995, publicată în „Dreptul” nr.7/1996,
p.124; în acelaşi sens, Curtea Supremă de Justiţie, Dec. pen. nr.835/1997, publicată în
„Dreptul” nr. 7/1998, p.144.
 a) În varianta tip şi în prima variantă agravată [art.286 alin. (1) şi alin.(2)
C.pen.], subiectul activ nemijlocit nu este calificat (poate fi orice persoană,
chiar şi un alt deţinut).
În a doua variantă agravată şi în varianta atenuată [art.286 alin.(3) şi
alin.(4) C.pen.], subiectul activ este calificat. Acesta nu poate fi decât o persoană
care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat. Prin „persoană care avea
îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat” se înţelege persoana oficial însărcinată
cu paza celui care a evadat, iar nu orice persoană (de exemplu, un alt condamnat
care, în cadrul sau în afara locului de deţinere, are atribuţii de pază a celor
reţinuţi sau deţinuţi323).
În opinia majoritară a doctrinei324, participaţia penală este posibilă sub toate
formele (coautorat, instigare, complicitate). Există însă şi opinia325 potrivit
căreia participaţia penală este posibilă, numai sub forma instigării şi a
complicităţii.
b) Subiect pasiv principal este statul.
Dacă fapta se săvârşeşte prin violenţe, va exista şi un subiect pasiv
secundar (adiacent), reprezentat de persoana agresată.
21.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează prin înlesnirea evadării unei
persoane, adică prin orice faptă (comisiune sau omisiune) care poate fi
caracterizată ca un sprijin dat persoanei deţinute, pentru a evada.
Înlesnirea trebuie să fie efectivă, de natură a servi celui ce evadează. Ea
poate interveni înainte sau în timpul evadării. Ajutorul dat după evadare nu
constituie infracţiunea de înlesnire a evadării, ci infracţiunea de favorizarea
făptuitorului (art.269 C.pen.)326.
b) Urmarea imediată principală constă într-o stare de pericol pentru
activitatea de înfăptuire a justiţiei. Înlesnirea evadării este o infracţiune
formală, de simplă acţiune.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
În forma tip şi în variantele agravate prevăzute în alin.2-3, infracţiunea se
săvârşeşte numai cu intenţie.
În varianta atenuată prevăzută în alin.4, infracţiunea se săvârşeşte din
culpă.
21.4. Forme. Sancţiuni

323
N.Iliescu, op.cit., p.267; Gh.Dărângă, D.Lucinescu, op.cit., pp.144-145.
324
A.Filipaş, op.cit., p.181, M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian, op.cit., p.316; Horia
Diaconescu, Drept penal.Partea specială, vol.II, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.182 ş.a.
325
O. Loghin, T. Toader, Drept penal. Partea specială, Casa de editură şi presă Şansa SRL,
Bucureşti, 2001, p.466.
326
Tr. Pop, op. cit, , p. 226.
 Conform art.285 alin.(5) C.pen., tentativa la infracţiunile prevăzute în
alin.(1) şi alin.(2) se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc, în opinia majoritară, în momentul în care
se produce evadarea sau încercarea de evadare327. Însă, în opinia noastră,
consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a săvârşit fapta calificată
drept „înlesnirea evadării”. Această soluţie se impune ca o consecinţă directă a
incriminării distincte a faptei. Din moment ce înlesnirea evadării a fost
prevăzută ca o infracţiune autonomă, de sine stătătoare, iar nu un act de
complicitate la evadare, trebuie să conchidem că momentul consumativ
coincide cu acela în care se realizează fapta.
Pentru varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Pentru prima variantă agravată, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Pentru a doua variantă agravată, pedeapsa este cea prevăzută în alin.(1) sau
alin.(2), după caz, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
Pentru varianta atenuată, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani.

22. NERESPECTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI

22.1. Concept
Infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti este prevăzută în
art.287 C.pen., în şapte variante tip, prevăzute în alin.(1) lit.a)-g).
În prima variantă tip [art.287 alin.(1) lit.a) C.pen.], infracţiunea constă în
împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de
executare.
În a doua variantă tip [art.287 alin.(1) lit.b) C.pen.], infracţiunea constă în
refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească,
prin care este obligat să îndeplinească un anumit act.
În a treia variantă tip [art.287 alin.(1) lit.c) C.pen.], infracţiunea constă în
refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de
către persoanele care au această obligaţie conform legii.
În a patra variantă tip [art.287 alin.(1) lit.d) C.pen.], infracţiunea constă în
neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a
unui salariat.
În a cincea variantă tip [art.287 alin.(1) lit.e) C.pen.], infracţiunea constă în
neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile
de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată.

327
Gh.Dărângă, D.Lucinescu, Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, în op. cit, p.146.
 În a şasea variantă tip [art.287 alin.(1) lit.f) C.pen.], infracţiunea constă în
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi
recalcularea pensiilor.
În a şaptea variantă tip [art.287 alin.(1) lit.g) C.pen.], infracţiunea constă în
împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în
baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea.
În Codul penal anterior, infracţiunea de nerespectarea hotărârilor
judecătoreşti era prevăzută în art.271, cu un conţinut sensibil diferit (textul a
suferit numeroase modificări şi completări).
22.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic este complex.
Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale care asigură autoritatea
hotărârilor judecătoreşti.
În prima variantă (lit.a), obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale
care asigură protecţie dreptului la libertate psihică ori, după caz, dreptului la
integritate fizică şi sănătate al persoanei.
În celelalte variante (lit.b-g), obiectul juridic secundar constă în relaţiile
sociale care asigură protecţie unor drepturi patrimoniale recunoscute prin
hotărâri judecătoreşti.
b) Obiectul material.
Dacă fapta se realizează prin violenţe fizice, obiectul material constă în
corpul victimei. În celelalte cazuri, infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ.
În prima variantă (lit.a), subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană.
Nu interesează dacă făptuitorul a fost sau nu parte în proces, fiind suficient să
existe un titlu executoriu şi făptuitorul să ştie că acest titlu este pus în
executare328.
În a doua variantă (lit.b), subiect activ nemijlocit poate fi numai
executorul judecătoresc sau alt organ de executare care a fost obligat, prin
hotărâre judecătorească, să îndeplinească un anumit act.
În a treia variantă (lit.c), subiect activ nemijlocit poate fi numai persoana
care, potrivit legii, are obligaţia să sprijine organul de executare în punerea în
aplicare a unei hotărâri.
În a patra variantă (lit.d), subiect activ nemijlocit poate fi numai
angajatorul, respectiv persoana care, potrivit legii, are obligaţia să execute
hotărârea judecătorească prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui
salariat.

328
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 4137/1970, publicată în „Revista română de drept”,
nr.4/1971, p.143.
 În a cincea variantă (lit.e), subiect activ nemijlocit poate fi numai
persoana care, potrivit legii, are obligaţia să execute hotărârea judecătorească
privind plata salariilor.
În a şasea variantă (lit.f), subiect activ nemijlocit poate fi numai persoana
care, potrivit legii, are obligaţia să execute hotărârea judecătorească privind
stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea pensiilor.
În a şaptea variantă (lit.g), subiect activ nemijlocit poate fi numai
persoana căreia îi este opozabilă hotărârea privitoare la un imobil.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele. În caz că subiectul activ
nemijlocit este calificat, coautoratul este posibil, numai dacă toţi făptuitorii
îndeplinesc cerinţa specială prevăzută de lege.
b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiect pasiv secundar este persoana ale cărei drepturi sau interese sunt
vătămate prin infracţiune.
22.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material.
În prima variantă (lit.a), elementul material constă în împotrivirea la
executare, prin opunere de rezistenţă faţă de organul de organul de executare.
Această descriere a faptei este eronată. Termenii împotrivire, opunere,
rezistenţă sunt sinonimi – ceea ce înseamnă că formula legii este pleonastică şi
redundantă.
Această descriere a faptei nesocoteşte, totodată, principiul legalităţii
(nullum crimen sine lege certa), deoarece, aşa cum s-a remarcat329, ea lasă
nelămurit faptul dacă împotrivirea la executare se poate realiza numai prin
violenţe fizice sau, dimpotrivă, se poate realiza atât prin violenţe fizice, cât şi
prin violenţe psihice, adică ameninţare. Codul penal anterior prevedea explicit
că această infracţiune putea fi săvârşită în ambele modalităţi, respectiv atât prin
ameninţare cât şi prin violenţă psihică. Or, deşi textul actual nu mai face
precizări, în virtutea regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus,
putem conchide că, în continuare, această infracţiune poate fi săvârşită în
ambele modalităţi.
Acţiunea de împotrivire poate să se refere la orice titlu executoriu, iar nu
doar la o hotărâre judecătorească. În materie civilă, infracţiunea subzistă, numai
dacă executorul judecătoresc porneşte executarea pe baza unui dosar de
executare, cu respectarea strictă a dispoziţiilor de procedură civilă şi numai dacă
hotărârea a fost învestită cu formulă executorie330. Nu are relevanţă dacă

329
A se vedea Al. Moldoveanu, Ce poate împiedica executarea hotărârilor judecătoreşti, pe
site-ul http://www.capital.ro/ce-poate-impiedica-executarea-hotararilor-judecatoresti.html.
330
Curtea Supremă de Justiţie, Dec. pen. nr. 3313/2000, publicată în „Dreptul”, nr. 3/2002,
p.165-166.
făptuitorul a făcut contestaţie la executare, atâta vreme cât instanţa nu a dispus
suspendarea executării331.
În a doua variantă (lit.b), elementul material se realizează prin orice faptă
care poate fi caracterizată ca un refuz al organului de executare de a pune în
aplicare o hotărâre judecătorească. Prin „organ de executare” se înţelege nu
numai executorul judecătoresc, ci orice organ cu atribuţii de punere în aplicare a
unei hotărâri judecătoreşti (poliţia, administraţia financiară, administraţia
penitenciarului etc.). Nu interesează dacă e vorba de o hotărâre penală sau civilă.
În a treia variantă (lit.c C.pen.), elementul material se realizează prin orice
faptă care poate fi caracterizată ca un refuz de a sprijini organul de executare în
punerea în aplicare a unei hotărâri, dacă fapta se săvârşeşte de o persoană care
are o obligaţie legală în acest sens. Refuzul de a sprijini organul de executare
poate îmbrăca şi forma unui refuz de a furniza informaţiile necesare executării
(de exemplu, împiedicarea accesului la datele din cartea funciară, din registrul
comerţului etc.).
În a patra variantă (lit.d C.pen.), elementul material se realizează prin
neexecutarea de către angajator a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus
reintegrarea în muncă a unui salariat.
În a cincea variantă (lit.e C.pen.), elementul material se realizează prin
neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, săvârşită de către persoana care,
potrivit legii, are obligaţia să execute hotărârea judecătorească privind plata
salariilor.
În a şasea variantă (lit.f C.pen.), elementul material se realizează prin
neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, săvârşită de către persoana care,
potrivit legii, are obligaţia să execute hotărârea judecătorească privind stabilirea,
plata, actualizarea şi recalcularea pensiilor.
În a şaptea variantă (lit.g C.pen.), elementul material se realizează prin
fapta de a împiedica folosirea, în tot sau în parte, a unui imobil, săvârşită de
persoana căreia îi este opozabilă hotărârea judecătorească privitoare la un
imobil - de exemplu, s-a decis că sunt întrunite elementele infracţiunii, dacă
inculpatul a ocupat apartamentul în care locuise cu fosta soţie şi care fusese
atribuit acesteia, prin hotărâre judecătorească332. În ce priveşte semnificaţia
noţiunii de „imobil”, există opinii diferite: într-o opinie333, acest termen s-ar
referi numai la construcţii; într-o altă opinie334, acesta ar desemna orice bun
nemişcător, inclusiv terenul, curtea sau grădina aferentă clădirilor. Instanţa
supremă a promovat această din ultimă soluţie335.

331
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 25/1977, publicată în Culegerea de decizii pe anul 1977,
p.289.
332
Trib. Bucureşti, Dec. pen. nr. 496/1989, publicată în „Dreptul”, nr. 6/1992, p. 91.
333
N.Iliescu, Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, în op. cit, p.281.
334
G. Navrot, Cu privire la conţinutul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor
judecătoreşti, în Revista română de drept, nr. 1/1974, p.86.
335
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.2482/1978, publicată în „Revista română de drept”
 b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea
justiţiei.
c) Fiind vorba de o infracţiune formală, raportul de cauzalitate se
prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv constă în intenţie.
22.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
Pentru toate variantele, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau
amenda.
În cazul faptelor prevăzute la lit.d-g, acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

23. NEEXECUTAREA SANCŢIUNILOR PENALE

23.1. Concept
Infracţiunea de neexecutarea sancţiunilor penale este prevăzută în art.288
C.pen., în trei variante tip336.
În prima variantă tip [art.288 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
sustragerea de la executare ori în neexecutarea conform legii a unei pedepse
complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzută în art.108 lit.b)
şi c) de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni.
În a doua variantă tip [art.288 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin
părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie ori prin
neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de
libertate.
În a treia variantă tip [art.288 alin.(3) C.pen.], infracţiunea constă în
neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor complementare
aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art.141.
În Codul penal anterior nu exista această infracţiune, dar unele dintre
faptele mai sus arătate erau incriminate sub o altă denumire, aceea de
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti.
23.2. Condiţii preexistente

nr.5/1979, p.60.
336
Există şi opinia, pe care nu o împărtăşim, că această infracţiune prezintă o variantă tip şi
două variante atenuate – a se vedea N. Neagu, Neexecutarea sancţiunilor penale, în „Noul
cod penal comentat” de V. Dobrinoiu ş.a., Vol. II, Partea specială, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p. 519.
 A. Obiectul
a) Obiectul juridic.
Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale care asigură respectarea
hotărârilor judecătoreşti privind executarea pedepselor complementare ori
accesorii, a anumitor măsuri de siguranţă (internarea medicală şi interzicerea
ocupării unei funcţii sau exercitării unei profesii), a anumitor măsuri educative
(cele privative de libertate) ori a anumitor pedepse complementare aplicate
persoanei juridice.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ
În toate variantele, subiectul activ nemijlocit este calificat.
În prima variantă tip, subiect activ nemijlocit poate fi numai persoana
căreia i s-a aplicat o pedeapsă complementară sau accesorie, ori o măsură de
siguranţă dintre cele prevăzute în art.108 lit. b şi c.
În a doua variantă tip, subiect activ nemijlocit poate fi numai minorul
căruia i s-a aplicat o măsură educativă privativă de libertate.
În a treia variantă tip, subiect activ nemijlocit poate fi numai mandatarul
sau administratorul care nu execută o pedeapsă complementară aplicată
persoanei juridice.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi complicităţii.
Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de infracţiuni cu autor unic, care se
comit in propria persoana.
b) Subiect pasiv este statul.
23.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material
În prima variantă tip [art.288 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează prin sustragerea de la executare ori prin neexecutarea conform legii a
unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzută
în art.108 lit.b) şi c) de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste
sancţiuni.
În această variantă, infracţiunea are caracter subsidiar, adică se poate
reţine, numai dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă - de exemplu,
trecerea frauduloasă a frontierei de stat, în scopul sustragerii de la executarea
unei pedepse [art.262 alin.(2) lit.a C.pen.].
În a doua variantă tip [art.288 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează prin sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de
libertate prin părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie
ori prin neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de
libertate.
În a treia variantă tip [art.288 alin.(3) C.pen.], elementul material se
realizează prin neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a pedepselor
complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art.141.
 b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea
justiţiei. Infracţiunea este formală, de simplă acţiune.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv constă în intenţie.
23.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
Pentru prima variantă tip , pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani
sau amenda.
Pentru a doua variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an
sau amenda.
Pentru a treia variantă tip, pedeapsa este amenda.
 TITLUL V
INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE ŞI DE SERVICIU

CONSIDERAŢII GENERALE

Titlul V din noul Cod penal este structurat în două capitole:

- Capitolul I - „Infracţiuni de corupţie” (art.289 - 294);
- Capitolul II - „Infracţiuni de serviciu” (art.296- 309).
În Codul penal anterior, aceste infracţiuni alcătuiau un singur grup, acela al
infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciu, care era înscris în primul
capitol din Titlul VI al Părţii speciale.
Odată cu schimbarea sistematizării, noul Cod penal a adus şi o serie de
modificări, privind conţinutul incriminărilor în materie.
În primul rând, noul Cod penal a renunţat la infracţiunea de primire de
foloase necuvenite (art.256 anterior).
În al doilea rând, printre infracţiunile de corupţie a fost înscrisă o nouă
infracţiune, anume infracţiunea de cumpărare de influenţă (art.292 C.pen.), care
a fost preluată din Legea nr.78/2000.
În al treilea rând, ţinând seama de Recomandările grupului de state
împotriva corupţiei al Consiliului Europei (GRECO), de Convenţia ONU
împotriva corupţiei (New York, 2004), de Convenţia penală a Consiliului
Europei privind corupţia (Strasbourg, 1999) şi de Protocolul adiţional la această
convenţie (ratificat prin Legea nr.260/2004), s-au introdus două norme de
extindere, şi anume: art.293 C.pen., potrivit căruia dispoziţiile care incriminează
luarea şi darea de mită se aplică şi faptelor săvârşite de către membrii instanţelor
de arbitraj sau în legătură cu aceştia; şi art.294 C.pen., potrivit căruia
infracţiunile de corupţie se aplică şi faptelor săvârşite de către funcţionarii
străini ori în legătură cu activitatea acestora.
În plus, infracţiunea de luare de mită a fost prevăzută în două variante tip
[art.289 alin.(1) şi (2) C.pen.], în raport cu cele două categorii de funcţionari
publici la care se referă art.175 alin.(1) şi, respectiv, art.175 alin.(2) C.pen. -
modificare realizată în scopul de a sublinia că, actualmente, notarul public,
executorul judecătoresc sau alte persoane care execută un serviciu de interes
public pentru care este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice pot fi
autori ai infracţiunii de luare de mită. De asemenea, pentru sancţionarea
infracţiunii de luare de mită, s-a prevăzut pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau
activitatea în executarea căreia s-a săvârşit fapta.

Capitolul I - INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE

1. LUAREA DE MITĂ

1.1. Concept
În noul Cod penal, infracţiunea de luare de mită este prevăzută în art.289
C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art.289 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de luare de
mită constă în fapta funcţionarului public care, direct sau indirect, pentru sine
sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori
acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea,
neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar
acestor îndatoriri337.
În a doua variantă tip [art.289 alin.(2) C.pen.], infracţiunea de luare de
mită constă în fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele
prevăzute în art. 175 alin. (2), respectiv de un funcţionar public asimilat. În
această variantă, fapta constituie infracţiune numai dacă este comisă în legătură
cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale
legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Pe lângă cele două variante tip, infracţiunea de luare de mită mai prezintă
o variantă atenuată şi o variantă agravată, care sunt prevăzute separat.
Varianta atenuată este prevăzută în art.308 alin. (1) C.pen. şi se poate
reţine, dacă fapta este săvârşită de o persoană care exercită, permanent sau
temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare în serviciul unei persoane fizice
dintre cele prevăzute în art.175 alin.(2) sau în cadrul oricărei persoane juridice.
În acest caz, potrivit art.308 alin.(2), limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o
treime.

337
Alineatul 1 al art.289 a fost modificat prin Legea nr.187/2012. Textul modificat a fost
publicat pe site-ul:
http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=Wpo7d56II%2FQ%3D&tabid=2604, însoţit de
unele adnotări ale Ministerului Justiţiei.
 Varianta agravată este prevăzută în art.7 din Legea nr.78/2000338 şi se
poate reţine, dacă fapta este săvârşită de o persoană care: a) exercită o funcţie de
demnitate publică; b) este judecător sau procuror; c) este organ de cercetare
penală sau are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor; d) este
una dintre persoanele arătate în art.293 C.pen., respectiv un membru al unei
instanţe de arbitraj. În acest caz, potrivit art.7 din Legea nr.78/2000, limitele
speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
În Codul penal anterior, infracţiunile de corupţie (luarea şi darea de mită,
traficul de influenţă şi primirea de foloase necuvenite) nu formau un grup
distinct, ci erau incluse în grupul infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu
serviciul.
În ce priveşte infracţiunea de luare de mită, aceasta era prevăzută în
art.254, într-o variantă tip [alin.(1)] şi o variantă agravată [alin.(2)]. Printre
modificările aduse de noul Cod penal, se remarcă următoarele: introducerea
celei de-a doua variante tip şi mutarea variantei agravate în legea specială (art.7
din Legea nr.78/2000), unde a fost completată cu noi elemente circumstanţiale;
introducerea, în art.308 C.pen., a unei variante atenuate comune tuturor
infracţiunilor de corupţie şi de serviciu; renunţarea la una dintre modalităţile
alternative de comitere a faptei, aceea constând în nerespingerea promisiunii de
bani sau alte foloase, precum şi introducerea sintagmei pentru sine sau pentru
altul, prin care s-a extins sfera beneficiarilor mitei (unii autori vorbesc despre
apariţia unui „beneficiar terţ al mitei”339).
În ce ne priveşte, credem că, dintre toate acestea, singura modificare
justificată o constituie renunţarea la modalitatea constând în nerespingerea
promisiunii de mită (în opinia noastră, era o exagerare să se pretindă
funcţionarului să ia atitudine împotriva simplei promisiuni de mită). Celelalte
modificări ni se par discutabile - de exemplu, fiindcă este greu să se explice
necesitatea prevederii separate, în legea specială, a variantei agravate a
infracţiunii de luare de mită sau necesitatea creerii unei variante atenuate
comune tuturor infracţiunilor de corupţie şi de serviciu.
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic. În opinia doctrinei majoritare, obiectul juridic generic
al infracţiunilor de corupţie, inclusiv al luării de mită, constă în relaţiile sociale
care asigură îndeplinirea de către funcţionari a atribuţiilor de serviciu conform
legii, cu onestitate, imparţialitate şi obiectivitate.
După părerea noastră, infracţiunile de corupţie aduc atingere unor drepturi
economice fundamentale, în special dreptului la un salariu echitabil şi la o
remuneraţie egală pentru pentru o muncă de valoare egală (art.7 din Pactul
338
Articolul 7 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie a fost modificat prin Legea nr.187/2012, art.79.
339
A se vedea V. Dabu, A.M. Guşanu, Latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită în
noul Cod penal, în „Revista de Drept Penal”, nr.1/2014, p.27.
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale). Însuşi
faptul că, în mod tradiţional, mita a fost definită ca o „retribuţie necuvenită”
arată, credem, suficient de limpede, că faptele de luare de mită contravin
dreptului la egalitate în remunerarea muncii, ca şi obligaţiei statului de a
promova bunăstarea generală într-o societate democratică.
b) Obiectul material. Este controversat faptul dacă infracţiunea de luare
de mită are sau nu obiect material.
Potrivit unei opinii, care actualmente este dominantă, infracţiunea de luare
de mită şi infracţiunile de corupţie, în general, nu au obiect material340. În
această opinie, se consideră că banii sau bunurile primite de funcţionar
constituie bunuri dobândite prin săvârşirea faptei, iar nu obiectul ei material.
Într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, se consideră că obiectul material
al infracţiunii de luare de mită îl constituie „mita”, adică banii sau alte foloase
pretinse ori primite de funcţionar341. După părerea noastră, această opinie este în
concordanţă cu definiţia mitei ca „retribuţie necuvenită”.
Pornind de la această premisă, trebuie să adaugăm unele precizări.
Astfel, trebuie să precizăm că, prin „bani” se înţeleg, în mod exclusiv,
monedele cu putere circulatorie, indiferent dacă e vorba de monedă naţională
sau străină. Banii ieşiţi din uz nu constituie „bani”, în sensul art.289 C.pen.; ei
pot constitui, cel mult, un alt folos (de exemplu, o colecţie numismatică).
Prin „alte foloase” se înţelege orice avantaj sau beneficiu, altul decât
acela constând în bani. În legătură cu formula „alte foloase” există o controversă
mai veche: o parte a doctrinei consideră că este obligatoriu ca folosul fie
material, evaluabil în bani, în timp ce o altă parte a doctrinei consideră că folosul
poate fi atât material (patrimonial), cât şi moral (nepatrimonial)342 - de exemplu,
acordarea unui titlu universitar, a unui grad militar etc. În ce ne priveşte,
considerăm că această din urmă opinie este cea corectă. Acordarea unui titlu
universitar, a unui grad militar etc. presupune nu numai existenţa anumitor
aptitudini personale, ci şi, mai ales, prestarea unei munci considerabile, de ani de

340
S. Kahane, Luarea de mită, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” de V.
Dongoroz ş.a., Partea specială, vol.IV, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972, p.130; în
acelaşi sens, A. Grigorovici, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.89; V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal
român, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995, pp.69-71; H. Diaconescu, Infracţiunile de
corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.11;
I. Pascu, V. Lazăr, Dreptul penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p.347 ş.a.
341
Tribunalul Suprem, Dec.îndr.nr.3/1973, publicată în „Revista română de drept”
nr.6/1973, p.103; în acelaşi sens, a se vedea O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.247; L. Moldovan, Luarea de mită în
Codul penal al R.S.R, în Analele Universităţii „Babeş Bolyai", Cluj-Napoca, 1970, p.88; I.
Vasiu, Drept penal român, Partea specială, vol.II, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 1997,
p.347 ş.a.
342
A se vedea P. Pastion, M. Papadopolu, Codul penal adnotat, Bucureşti, 1922, p.273.
zile; de aceea, în caz că asemenea avantaje au fost acordate nelegal, ele pot fi
definite, de asemenea, ca o „retribuţie necuvenită”.
În practica judiciară, s-a decis că există luare de mită, dacă funcţionarul a
solicitat o sumă de bani, cu titlu de împrumut, deoarece împrumutul constituie,
şi el, „un folos”343.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ.
În ambele variante tip, subiectul activ nemijlocit este calificat.
În prima variantă tip, acesta trebuie să aibă calitatea de funcţionar public,
în sensul art.175 alin.(1) C.pen. Conform acestui text, funcţionar public este, în
primul rând, persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o
remuneraţie, „exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în
scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti”
(de exemplu, judecător, procuror, organ de cercetare penală, organ cu atribuţii
de constatare şi sancţionare a contravenţiilor). Conform aceluiaşi text,
funcţionar public este, de asemenea, persoana care exercită „o funcţie de
demnitate publică” (de exemplu, ministru, secretar de stat) sau „o funcţie
publică de orice natură” (de exemplu, preşedinte de partid, sindicat, organizaţie
patronală etc.), precum şi persoana care “exercită, singură sau împreună cu alte
persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei
persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane
juridice declarată de utilitate publică, atribuţii legate de realizarea obiectului de
activitate” (în acelaşi sens, este şi art.3 din Legea nr.78/2000). Conform art.293
C.pen., subiect activ nemijlocit al infracţiunii de luare de mită poate fi şi un
membru al unei instanţe de arbitraj, respectiv o persoană care, pe baza unei
acord de arbitraj, este chemată să pronunţe o hotărâre arbitrală, în baza legii
române ori în baza altei legi.
Însă, trebuie sesizat că, în cazul infracţiunii de luare de mită, o mare parte
dintre persoanele anterior menţionate nu răspund în condiţiile primei variante
tip, ci în condiţiile variantei agravate, prevăzută în art.7 din Legea nr.78/2000.
Reamintim că există varianta agravată, dacă fapta a fost săvârşită de o persoană
care exercită o funcţie de demnitate publică, care este judecător, procuror, organ
de cercetare penală sau o persoană cu atribuţii de constatare sau de sancţionare a
contravenţiilor, ori dacă este una dintre persoanele arătate în art.293 C.pen.,
respectiv un membru al unei instanţe de arbitraj.
În a doua variantă tip, subiectul activ nemijlocit trebuie să aibă calitatea
de funcţionar public asimilat, în sensul art.175 alin.(2) C.pen. Conform acestui
text, este considerată funcţionar public şi persoana care exercită un serviciu de
interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este
supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea

343
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.2596/1971, publicată în „Revista română de drept”,
nr.6/1972, p.169.
respectivului serviciu public. Această definiţie, fiind extrem de largă, se poate
aplica unui mare număr de categorii profesionale: notari, executori judecătoreşti,
avocaţi, medici din cabinetele particulare etc.
În varianta atenuată, prevăzută în art.308 alin. (1) C.pen., subiect activ
nemijlocit este persoana care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără
remuneraţie, o însărcinare în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute
în art.175 alin.(2) sau în cadrul oricărei persoane juridice.
Din păcate, textul art.308 C.pen. este atât de larg, încât acoperă toate
categoriile de funcţionari, cu excepţia funcţionarilor publici asimilaţi, la care se
referă art.175 alin.(2) C.pen. Acest text se poate aplica inclusiv funcţionarilor
publici (căci şi aceştia exercită o însărcinare în cadrul unei persoane juridice) -
ceea ce înseamnă, în definitiv, că fapta prevăzută prima variantă tip se confundă
cu fapta prevăzută în varianta atenuată.
Infracţiunea de luare de mită se poate comite şi în participaţie. Totuşi,
coautoratul este posibil, numai dacă făptuitorii au atribuţii comune, în legătură
cu actul solicitat de mituitor.
Mituitorul nu este participant la infracţiunea de luare de mită, ci autor al
unei infracţiuni distincte, aceea de dare de mită (art.290 C.pen.).
b) Subiect pasiv este persoana juridică în cadrul căreia îşi desfăşoară
activitatea funcţionarul corupt.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) În ambele variante tip, elementul material se realizează în trei
modalităţi alternative, şi anume: pretinderea, primirea sau acceptarea
promisiunii (de bani sau alte foloase).
A pretinde înseamnă a formula o cerere (de bani sau alte foloase). În
această modalitate, iniţiativa aparţine funcţionarului. Infracţiunea subzistă, chiar
dacă pretenţia funcţionarului nu este satisfăcută ori dacă folosul a fost pretins cu
titlu de împrumut.
A primi înseamnă a lua în posesie, în stăpânire (bani sau alte foloase). În
această modalitate, iniţiativa aparţine mituitorului (acesta dă mita, iar
funcţionarul o primeşte).
A accepta promisiunea înseamnă exprimarea acordului cu privire la
promisiunea făcută de mituitor. Este suficient ca funţionarul să accepte
promisiunea făcută de acesta, indiferent dacă, ulterior, mituitorul nu-şi respectă
promisiunea344.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesar (cerinţă esenţială) ca fapta să se
refere la bani sau alte foloase care nu se cuvin funcţionarului.

344
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.1032/1968, publicată în „Revista română de drept”,
nr.9/1968, p.188.
 Totuşi, nu orice folos necuvenit, ilicit, pretins sau primit de un funcţionar
reprezintă o „retribuţie necuvenită”, respectiv „mită”. Folosul necuvenit poate fi
caracterizat astfel, numai dacă sunt îndeplinite trei cerinţe.
În primul rând, este necesar ca acel folos să reprezinte o plată (un preţ),
pentru un act precis determinat, care intră în competenţa funcţionarului
(chestiunea dacă actul intră sau nu în competenţa funcţionarului se rezolvă, în
raport cu fişa postului şi actele normative care reglementează activitatea
acestuia).
Dacă folosul nu reprezintă preţul unui act de serviciu, ci are o altă
destinaţie (de exemplu, achiziţionarea unor materiale necesare unităţii), fapta va
constitui, cum s-a observat345, abuz în serviciu, şi nu luare de mită. Prin urmare,
în mod corect, s-a decis că există abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,
şi nu luare de mită, dacă funcţionarul a pretins şi primit bani de la cei aflaţi în
subordinea sa, cu motivarea că, datorită deplasărilor pe care a trebuit să le facă
pentru procurarea materialelor, nu şi-a putut îndeplini sarcinile proprii de
producţie346; sau, cu motivarea recuperării cheltuielilor făcute de el, prin
folosirea autoturismului personal, pentru procurarea de comenzi sau materii
prime347. Dimpotrivă, în mod greşit, s-a decis că există luare de mită, în
modalitatea pretinderii, dacă administratorul unei societăţi comerciale având ca
obiect de activitate desfăşurarea de jocuri de întrajutorare a pretins sume de
bani, pentru a asigura premierea anticipată a unor persoane348.
Totuşi, ţinând seama că, potrivit noii definiţii, fapta constituie infracţiune
de luare de mită, indiferent dacă folosul a fost cerut pentru sine sau pentru altul,
trebuie să adaugăm că, în forma sa actuală, textul este contradictoriu, căci mita
este concepută, în continuare, ca o retribuţie necuvenită, ca „un contra-
echivalent al conduitei pe care făptuitorul se angajează să o aibă pentru
îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu”349. Or, o retribuţie,
fie ea şi necuvenită, nu poate fi destinată satisfacerii intereselor unităţii. A
admite soluţia contrară, înseamnă a anula orice distincţie între infracţiunea de
luare de mită şi cea de abuz în serviciu.
Cerinţa ca actul să intre în competenţa funcţionarului este îndeplinită,
chiar dacă funcţionarul are atribuţii limitate în legătură cu îndeplinirea actului –
de exemplu, făptuitorul are doar competenţa de a acorda un aviz350, fără de care
345
D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul,
în „Revista română de drept”, nr.1/1987, p. 43.
346
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 1956/1973, publicată în Culegerea de decizii pe anul
1973, p.419.
347
Trib. Suceava, dec. pen. nr.19/1985, publicată în „Revista română de drept”, nr. 7/1985,
p.73.
348
Curtea Supremă de Justiţie, Dec.pen. nr. 1117 /1998, publicată în „Dreptul”, nr.10/1999,
p.160.
349
V. Dobrinoiu, Infracţiuni de corupţie şi de serviciu, în „Noul Cod penal comentat” de V.
Dobrinoiu ş.a., vol. II, Partea specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.535.
350
Curtea Supremă de Justiţie, Dec. pen. nr. 391 /1999, publicată în „Dreptul”, nr.3/2000, p.
nu este posibilă obţinerea unei autorizaţii; sau, are competenţa de a efectua un
anumit act din dosarul de pensie351.
Dacă funcţionarul nu are competenţa îndeplinirii actului, dar l-a indus în
eroare pe cel care i-a dat banii sau foloasele, va exista o altă infracţiune, aceea
de înşelăciune. Sau, dacă funcţionarul, prevalându-se de o influenţă reală sau
imaginară pe lângă funcţionarul competent să îndeplinească actul, primeşte bani
sau alte foloase, pentru intervenţia pe care o va face la acest funcţionar, va exista
infracţiunea de trafic de influenţă.
În al doilea rând, este necesar ca folosul necuvenit să fie acceptat, pretins
sau primit de funcţionar, mai înainte de îndeplinirea actului de serviciu.
Sub acest aspect, reamintim că, sub imperiul Codului penal anterior, fapta
nu constituia infracţiunea luare de mită, ci infracţiunea de primire de foloase
necuvenite (art.256), dacă folosul necuvenit era primit de funcţionar după
îndeplinirea actului de serviciu, iar, anterior, el nu avusese nicio discuţie cu
persoana care solicitase actul. În ce priveşte fapta celui care oferea foloase
necuvenite, aceasta nu era în niciun fel incriminată.
Însă, noul Cod penal a modificat definiţia infracţiunii de luare de mită, în
sensul că a înlocuit formula „în scopul de a îndeplini…” cu formula „în legătură
cu îndeplinirea…”. Cu privire la o atare modificare, unii autori352 pretind că
scopul ei a fost acela a înlătura distincţia între infracţiunile de luare de mită şi
primire de foloase necuvenite, deoarece o atare distincţie nu făcea decât să
creeze dificultăţi în plan probator, atunci când înţelegerea a avut loc înainte de
îndeplinirea actului, dar foloasele s-au remis ulterior. Cu alte cuvinte, se susţine
că, actualmente, infracţiunea de luare de mită acoperă şi faptele care, anterior, se
pedepseau ca infracţiune de primire de foloase necuvenite.
Dar, după părerea noastră, faptele de primire de foloase necuvenite
(art.256 anterior) au fost dezincriminate. În orice caz, textul nu justifică
concluzia menţionată, căci, deşi imprecisă, noua formulă, la fel ca şi formula
anterioară, indică necesitatea unei legături între folosul necuvenit şi actul de
serviciu. În plus, mai putem observa că, între luarea de mită şi primirea de
foloase necuvenite există o diferenţă esenţială, care exclude posibilitatea ca
aceste fapte să constituie o identică infracţiune şi să fie prevăzute cu o identică
pedeapsă. În cazul luării de mită, folosul necuvenit reprezintă o retribuţie, un
contra-serviciu, pe care particularul se poate simţi chiar obligat (constrâns) să îl
ofere funcţionarului, pentru a obţine actul (serviciul) dorit. În schimb, în cazul
primirii de foloase necuvenite, folosul necuvenit reprezintă o simplă liberalitate,
un act dezinteresat, prin care particularul îşi exprimă recunoştinţa faţă de
funcţionar. Or, diferenţa între retribuţie şi liberalitate este atât de mare, încât

143-144.
351
Curtea Supremă de Justiţie, Dec. pen. nr. 1923 / 1995, publicată în „Dreptul”, nr.5/1996, p.
128-129.
352
V. Dobrinoiu, op.cit., p.527; în acelaşi sens M. Udroiu, Drept penal. Partea specială. Noul
Cod penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p.341.
este logic imposibil să se pună semnul egalităţii între faptele de luare de mită şi
cele de primire de foloase necuvenite: o retribuţie, chiar necuvenită, trebuie să
aibă o valoare comparabilă cu importanţa serviciului solicitat funcţionarului, pe
când o liberalitate poate avea o valoare pur simbolică.
În acest fel, ajungem la cea de a treia cerinţă, care constă în necesitatea
existenţei unei proporţii între importanţa actului îndeplinit de funcţionar şi
valoarea folosului necuvenit pretins ori primit de acesta. Aşa cum s-a remarcat,
„nu constituie corupţie micile daruri ocazionale...a căror oferire are caracter de
curtoazie...”353. Dacă există o vădită disproporţie între valoarea actului de
serviciu şi valoarea folosului necuvenit, nu se mai poate considera că acesta din
urmă reprezintă o retribuţie, un preţ al actului de serviciu. În acest caz, e vorba
de un gest simbolic, de politeţe, care nu necesită intervenţia legii penale, ci, cel
mult, poate să justifice sancţionarea disciplinară a funcţionarului.
O discuţie aparte se impune, credem, cu privire la situaţiile în care folosul
este pretins ori primit, pentru a nu îndeplini un act de serviciu, pentru a întârzia
îndeplinirea acestuia sau pentru a îndeplini un contrar îndatoririlor de serviciu.
Într-o asemenea situaţie, ar trebui, după părerea noastră, ca funcţionarul să
răspundă pentru un concurs real, între infracţiunea de luare de mită şi
infracţiunea de abuz în serviciu. Practica actuală, care reţine în asemenea cazuri
o singură infracţiune, aceea de luare de mită, ni se pare extrem de discutabilă –
fiindcă, pe de o parte, luarea de mită este o infracţiune simplă, iar nu complexă
(deci nu absoarbe abuzul în serviciu), iar, pe de altă parte, este nefiresc să existe
un identic tratament juridic, indiferent dacă funcţionarul acţionează legal sau
ilegal. O atare chestiune se ridică, în special, în cazul celei de a doua variante tip
[art.289 alin.(2) C.pen.], în care infracţiunea subzistă, numai dacă folosul a fost
cerut ori primit într-un scop ilicit (pentru neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii
unui act sau, pentru efectuarea unui act contrar îndatoririlor de serviciu ale
funcţionarului).
În fine, mai subliniem că, după primirea folosului, restituirea lui nu
înlătură existenţa infracţiunii.
b) Urmarea imediată. Luarea de mită este o infracţiune formală, de
simplă acţiune, în care urmarea constă într-o stare de pericol.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
a) Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
Sub imperiul Codului penal anterior, se considera354 că luarea de mită se
comite numai cu intenţie directă, calificată prin scop – ceea ce presupunea că, în
toate situaţiile, funcţionarul urmărea anume obţinerea unei retribuţii necuvenite.
În ce ne priveşte, credem însă că această opinie era greşită; în realitate, era
353
V. Manzini, Tratato di diritto penale, Vol. V, Torino, 1935, p.171 – citat după H.
Diaconescu, op.cit., p.40.
354
S. Kahane, op.cit., vol. IV, p.134.
suficient ca funcţionarul să fi acceptat această posibilitate (drept dovadă,
infracţiunea subzista şi în caz că funcţionarul nu respingea promisiunea de mită).
1.4. Forme. Sancţiuni
Aparent, tentativa de luare de mită nu se pedepseşte. În realitate, însă,
infracţiunea de luare de mită este o infracţiune cu consumare anticipată, ceea ce
înseamnă că tentativa este asimilată formei consumate (potrivit textului, există
infracţiune consumată de luare de mită, chiar dacă funcţionarul nu a primit
nimic, ci s-a limitat să pretindă ori să accepte promisiunea de bani sau alte
foloase).
Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea
în executarea căreia a fost săvârşită fapta.
1.5. Confiscarea specială
Potrivit art.289 alin.(3) C.pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite
sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea
prin echivalent.
Nu se poate dispune confiscarea specială, dacă fapta s-a săvârşit în
modalitatea pretinderii sau acceptării promisiunii.

2. DAREA DE MITĂ

2.1. Concept
Infracţiunea de dare de mită este prevăzută în art.290 alin.(1) C.pen. şi
constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile
arătate în art.289 C.pen.
Potrivit art.290 alin.(2) C.pen., fapta prevăzută în alin. (1) nu constituie
infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către
cel care a luat mita.
Potrivit art.290 alin.(3) C.pen., mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă
fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la
aceasta.
În art.308 C.pen. este prevăzută o variantă atenuată a acestei infracţiuni,
care se poate reţine, în caz că actul vizat de mituitor intră în competenţa altui
funcţionar. În acest caz, potrivit art.308 alin.(2), limitele speciale ale pedepsei se
reduc cu o treime.
În Codul penal anterior, infracţiunea de dare de mită era prevăzută în
art.255, cu un conţinut destul de asemănător.
Darea de mită se prezintă ca o infracţiune corelativă, dependentă de o alta,
anume de luarea de mită. În caz că mituitorul a dat mită, va exista, cu
necesitate, un funcţionar care a luat mită şi, implicit, o infracţiune de luare de
mită. În caz că mituitorul a promis sau a oferit bani sau alte foloase, darea de
mită poate exista autonom, dacă funcţionarul a respins promisiunea sau oferta
de mită.
2.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu în mod corect, obiectiv şi imparţial.
b) Obiectul material. Controversa privitoare la obiectul material al
infracţiunii de luare de mită priveşte, în egală măsură, şi infracţiunea de dare de
mită.
B. Subiecţii
a) Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană.
Conform art.293 C.pen., subiect activ nemijlocit al infracţiunii de dare de
mită poate fi şi un membru al unei instanţe de arbitraj, respectiv o persoană care,
pe baza unei convenţii de arbitraj, este chemată să pronunţe o hotărâre arbitrală,
în baza legii române ori în baza altei legi.
Participaţia penală este posibilă în toate formele.
b) Subiect pasiv este unitatea în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul
mituit.
2.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează în trei modalităţi alternative, anume
prin promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase.
Darea de bani sau alte foloase presupune punerea banilor ori a foloaselor
la dispoziţia funcţionarului public. Darea banilor ori a foloaselor implică, cu
necesitate, primirea lor de către funcţionarul public.
Promisiunea de bani sau alte foloase presupune asumarea obligaţiei de a
pune lucrurile la dispoziţia funcţionarului public. Promisiunea este un act
unilateral al mituitorului.
Oferirea de bani sau alte foloase este, de asemenea, un act unilateral al
mituitorului. Însă, spre deosebire de promisiune, oferirea presupune prezentarea
folosului pe care funcţionarul urmează să-l primească - ceea ce înseamnă că
oferirea precede darea.
Prima cerinţă esenţială este aceea ca lucrurile promise, oferite sau date să
reprezinte foloase necuvenite, adică o retribuţie ilegală, pe care funcţionarul
public nu are dreptul să o primească.
A doua cerinţă esenţială este aceea ca, în schimbul foloaselor necuvenite,
mituitorul să pretindă funcţionarului public să îndeplinească, să nu
îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act privitor la
îndatoririle sale de serviciu sau, să facă un act contrar acestor îndatoriri. Actul
solicitat de mituitor trebuie să fie un act care intră în atribuţiile de serviciu ale
funcţionarului. În acest sens, s-a decis că există dare de mită, dacă inculpatul,
având asupra sa bunuri sustrase dintr-o întreprindere, a oferit o sumă de bani
paznicului acesteia, pentru a nu-l preda organelor de poliţie, deoarece paznicul
are ca îndatorire de serviciu descoperirea faptelor de sustragere şi denunţarea lor
celor în drept355.
A treia cerinţă esenţială este aceea ca acţiunea mituitorului să fie anterioară
sau concomitentă îndeplinirii actului avut în vedere de mituitor; în caz contrar,
nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită.
Dacă există oferta de mituire, infracţiunea de dare de mită subzistă, chiar
dacă banii sau foloasele au fost date după îndeplinirea actului356.
Darea de mită poate fi săvârşită direct sau indirect. În primul caz, acţiunea
este săvârşită chiar de către mituitor, iar în cel de-al doilea, prin intermediul altei
persoane. Deşi persoana interpusă înfăptuieşte o acţiune incriminată (de ex.,
„darea”), totuşi, această persoană răspunde în calitate de complice, şi nu de
autor, deoarece, potrivit legii, fapta se poate săvârşi şi „indirect” – ceea ce
înseamnă că intermediarul nu poate avea decât calitatea de complice357.
Infracţiunea subzistă, chiar dacă promisiunea sau oferta de mită nu este
urmată de executare.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile de
serviciu. Cu alte cuvinte, darea de mită este o infracţiune formală, de simplă
acţiune.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
a) Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei directe, calificată prin
scop.
b) Mituitorul acţionează cu un scop special, anume în scopul îndeplinirii,
neîndeplinirii, urgentării sau întârzierii îndeplinirii unui act privitor la
îndatoririle de serviciu ale funcţionarului, ori în scopul efectuării unui act
contrar respectivelor îndatoriri.
Fapta constituie infracţiunea de dare de mită, chiar dacă scopul nu este
realizat.
2.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa este asimilată infracţiunii consumate şi pedepsită ca atare.
La fel ca şi luarea de mită, darea de mită este o infracţiune cu consumare
anticipată.
Consumarea infracţiunii are loc odată cu realizarea oricăreia din faptele
incriminate.
Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
2.5. Confiscarea specială
355
Tribunalul Suprem, Dec. pen.nr.1710/1970, publicată în Culegerea de decizii pe anul 1970,
p. 408.
356
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 5258/1971, publicată în „Revista română de drept”,
nr.3/1972, p. 165.
357
S. Kahane, op. cit, p. 141.
 Potrivit art.290 alin.(5) C.pen., banii, valorile sau foloasele oferite sau date
sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea
prin echivalent (în bani).
După părerea noastră, dispoziţiile art.290 alin.(5) C.pen. nu se justifică,
deoarece ele nu derogă în nici un fel de la dispoziţiile art.112 C.pen., care sunt
de generală aplicare.
În cazul promisiunii de mituire, nu se poate dispune confiscarea specială.
2.6. Cauza specială de inexistenţă a infracţiunii
Potrivit art.290 alin.(2) C.pen., fapta prevăzută în alin.(1) nu constituie
infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către
cel care a luat mita.
În opinia doctrinei dominante358, în acest caz, este vorba de o cauză
specială de înlăturare a caracterului penal al faptei, cu o sferă mult mai largă
decât constrângerea morală (art.46 C.pen.). Această constrângere s-ar putea
concretiza, de exemplu, în refuzul funcţionarului de a îndeplini actul solicitat,
deşi acesta este licit şi intră în atribuţiile sale de serviciu; sau, în tergiversarea
nejustificată de a îndeplini actul.
Dispoziţiile art.290 alin.(2) C.pen. nu sunt aplicabile, dacă iniţiativa dării
de mită a aparţinut mituitorului. Sub acest aspect, este fără relevanţă faptul că,
ulterior, funcţionarul a stăruit pe lângă mituitor să-i aducă bunurile oferite359.
De asemenea, dispoziţiile art.290 alin.(2) C.pen. nu sunt aplicabile, dacă
mituitorul solicită funcţionarului îndeplinirea unui act contrar atribuţiilor de
serviciu – de exemplu, să fie angajat cu prioritate, în detrimentul altor
persoane360.
2.7. Cauza specială de nepedepsire
Potrivit art.290 alin.(3) C.pen., mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă
fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
Cauza specială de nepedepsire operează, dacă sunt îndeplinite, cumulativ,
două condiţii, şi anume: 1) mituitorul a denunţat fapta; 2) denunţul a fost făcut
mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat cu privire la fapta de dare
de mită.
În practică, s-a decis că există denunţare şi în cazul în care mituitorul,
fiind urmărit pentru o altă infracţiune, face o declaraţie prin care aduce la
cunoştinţă organului de urmărire penală fapta sa de dare de mită, precum şi
fapta funcţionarului care a primit mita361. Dimpotrivă, s-a decis că nu există

358
V. Dobrinoiu, N.Conea, op.cit., p.121-122.
359
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr. 2878/1972, publicată în Culegerea de decizii pe anul
1972, p.358.
360
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.787/1977, publicată în „Revista română de drept”,
nr.11/1977, p.61.
361
Trib. Mureş, Dec. pen. nr. 169/1968, publicată în „Revista română de drept”, nr. 2/1969,
p.174.
denunţare, dacă făptuitorul a recunoscut săvârşirea faptei, după ce organul de
urmărire a constatat săvârşirea infracţiunii362.
Cauza de nepedepsire urmăreşte să prevină săvârşirea infracţiunii de luare
de mită. S-a considerat că pedepsirea mituitorului ar fi o piedică în calea
descoperirii infracţiunii de luare de mită, deoarece, dacă ar fi şi el pedepsit,
mituitorul nu ar îndrăzni niciodată să se plângă împotriva funcţionarului
incorect şi care, în felul acesta, s-ar vedea la adăpost de răspunderea penală363.
2. 8. Restituirea bunurilor
Potrivit prevederilor art.290 alin.(4) C.pen., banii, valorile sau orice alte
bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, în cazul prevăzut în alin.(2).
În cazul prevăzut în alin.(3), banii, valorile sau orice alte bunuri date se
restituie, numai dacă ele au fost date după efectuarea autodenunţului.
Sub imperiul Codului penal anterior, pronunţându-se asupra unui recurs în
interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că restituirea operează
numai în cazul infracţiunii de dare de mită, iar nu şi în cazul infracţiunii de
cumpărare de influenţă, prevăzută în art.61 din Legea nr.78/2000 – situaţie în
care restituirea se dispune în baza art.61 alin.4 din Legea nr.78/2000)364.

3. TRAFICUL DE INFLUENŢĂ

3.1. Concept
Infracţiunea de trafic de influenţă este prevăzută în art.291 alin.(1) C.pen.
şi constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de
promisiuni de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită
de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă
asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să
îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui
act ce intră în atribuţiile sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar
acestor îndatoriri.
În art.308 C.pen. este prevăzută o variantă atenuată a acestei infracţiuni,
care se reţine, în caz că traficantul de influenţă promite că va interveni pe lângă
un alt funcţionar. În acest caz, potrivit art.308 alin.(2), limitele speciale ale
pedepsei se reduc cu o treime.
În Codul penal anterior, infracţiunea de trafic de influenţă era prevăzută în
art.257. În raport cu definiţia anterioară, definiţia actuală este mai largă.
362
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.417/1970, publicată în „Revista română de drept”,
nr.4/1971, p. 138.
363
I. Ionescu - Dolj, Comentare, în „Codul penal Carol al II-lea adnotat”, vol. II, p. 137.
364
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr.LIX (59)/2007.
Anterior, infracţiunea subzista, numai în caz că traficantul promitea să-şi
folosească influenţa, pentru a-l determina pe funcţionar să facă sau să nu facă
un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu. Actualmente, traficantul poate
promite să-şi folosească influenţa, inclusiv pentru a-l determina pe funcţionar să
urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în atribuţiile sale de
serviciu, ca şi pentru a-l determina să îndeplinească un act contrar acestor
îndatoriri.
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
legalităţii, obiectivităţii şi imparţialităţii în activitatea de serviciu.
b) Obiectul material. Infracţiunea este lipsită de obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat.
Dacă fapta este săvârşită de un funcţionar, iar acesta are, şi el, atribuţii în
legătură cu actul solicitat de cumpărătorul de influenţă, va exista concurs de
infracţiuni, între luarea de mită şi traficul de influenţă365.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv special este unitatea în care lucrează funcţionarul asupra
căruia ar urma să se exercite traficul de influenţă.
3.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează în trei modalităţi alternative:
pretinderea (de bani sau alte foloase); primirea (de bani sau alte foloase);
acceptarea de promisiuni de daruri.
Termenii folosiţi de legiuitor au sensurile folosite în limbajul comun şi
deci nu necesită explicaţii suplimentare.
Fapta se poate săvârşi fie direct, fie indirect, prin intermediar (care va
răspunde în calitate de complice). Cumpărătorul de influenţă şi intermediarul
folosit de acesta răspund penal, pentru o infracţiune distinctă, anume pentru
„Cumpărarea de influenţă” – faptă prevăzută în art.292 C.pen.
Prima cerinţă esenţială este aceea ca intervenţia promisă de traficant să
vizeze un funcţionar competent să îndeplinească actul. Traficantul de influenţă
se angajează faţă de cumpărător să determine funcţionarul competent să
îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui
act ce intră în atribuţiile sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar
acestor îndatoriri.
Nu interesează dacă făptuitorul a precizat sau nu numele funcţionarului pe
lângă care va interveni, fiind suficient ca din cele afirmate de el să se desprindă
competenţa acestui funcţionar de a efectua actul366.
365
O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 351.
366
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 19/1973, publicată în Culegerea de decizii pe anul 1973,
p. 428.
 Infracţiunea subzistă, indiferent dacă intervenţia a avut sau nu loc, şi
indiferent dacă traficantul are realmente influenţă sau, doar lasă să se creadă că
are influenţă asupra unui funcţionar public. Este suficient ca influenţa sa, reală
sau presupusă, să fi constituit, pentru cumpărător, motivul determinant al
tranzacţiei.
Dacă actul nu intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, fapta
constituie infracţiunea de înşelăciune. În acest sens, s-a decis că există
infracţiunea de înşelăciune, şi nu aceea de trafic de influenţă, dacă directorul pe
lângă care inculpatul a promis că va interveni nu avea ca atribuţie de serviciu
repartizarea de locuinţe367.
Dacă făptuitorul intervine efectiv şi cumpără favoarea funcţionarului,
răspunderea sa penală se stabileşte atât pentru infracţiunea de trafic de influenţă,
cât şi pentru infracţiunea de dare de mită368.
A doua cerinţă esenţială este aceea ca traficul de influenţă să aibă loc mai
înainte ca funcţionarul competent să fi îndeplinit actul urmărit de cumpărătorul
de influenţă. Dacă fapta se comite după ce funcţionarul competent a îndeplinit
actul, ea nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă369, ci, eventual,
infracţiunea de înşelăciune.
b) Sub aspectul urmării imediate, traficul de influenţă se prezintă ca o
infracţiune formală, de simplă atitudine.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei directe. În acest caz, intenţia
este calificată prin scopul determinării funcţionarului competent să
îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui
act ce intră în atribuţiile sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar
acestor îndatoriri.
Infracţiunea subzistă, indiferent dacă scopul a fost sau nu realizat.
3.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa este asimilată infracţiunii consumate şi pedepsită ca atare. Simpla
pretindere sau acceptare a promisiunii de daruri, care constituie un început de
executare, este suficientă pentru consumarea infracţiunii370. Aşadar, traficul de
influenţă se prezintă, de asemenea, ca o infracţiune cu consumare anticipată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul pretinde,
primeşte ori acceptă promisiunea unor foloase sau daruri, adică în momentul în
care făptuitorul îşi vinde influenţa, reală sau imaginară.

367
C.Ap. Cluj, Dec. pen. nr. 213/1997, publicată în „Revista română de drept”, nr.4/1998, p.
148.
368
S. Kahane, op.cit., p. 156; Gh. Dărângă, D.Lucinescu, op. cit., p.102.
369
Tribunalul Suprem, Dec.pen.nr.309/1970, publicată în „Revista română de drept”,
nr.12/1970, p.181.
370
S. Kahane, op. cit, p. 157.
 Dacă traficul de influenţă s-a săvârşit atât prin pretinderea unei sume de
bani, cât şi prin primirea ulterioară a sumei pretinse, nu sunt aplicabile
dispoziţiile referitoare la infracţiunea continuată371.
Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
3.5. Confiscarea specială
Potrivit art.291 alin.(2), banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt
supuse confiscării, iar când acestea nu se găsesc, se dispune confiscarea prin
echivalent.
Foloasele se confiscă de la orice persoană la care s-ar găsi, inclusiv de la
cel care le-a dat, dacă i-au fost restituite de făptuitor372.

4. CUMPĂRAREA DE INFLUENŢĂ

4.1. Concept
Infracţiunea de cumpărare de influenţă este prevăzută în art.292 (1)
C.pen.373 şi constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase,
pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă
sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l
determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să
întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să
îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
În art.308 C.pen. este prevăzută o variantă atenuată a acestei infracţiuni,
care se poate reţine, în caz că actul vizat de cumpărător intră în competenţa altui
funcţionar. În acest caz, potrivit art.308 alin.(2), limitele speciale ale pedepsei se
reduc cu o treime.
În Codul penal anterior nu exista această infracţiune. Ea a fost preluată din
Legea nr.78/2000.
4.2. Condiţii preexistente

371
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr. 4049/1971, publicată în Culegerea de decizii pe anul
1971, p. 364.
372
Trib. Bucureşti, Dec.pen. nr. 723/1977, în Repertoriu II, p. 382.
373
Alineatul 1 al art. 292 a fost modificat de pct.26 al art. 245 din Legea nr.187/2012.
 A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
legalităţii, obiectivităţii şi imparţialităţii în activitatea de serviciu.
b) Obiectul material. Infracţiunea este lipsită de obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv special este unitatea în care îşi desfăşoară activitatea
funcţionarul asupra căruia ar urma să se exercite traficul de influenţă.
4.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează în trei modalităţi alternative:
promisiunea (de bani sau alte foloase); oferirea (de bani sau alte foloase);
darea (de bani sau alte foloase).
Întrucât cumpărarea de influenţă se realizează în aceleaşi modalităţi ca şi
darea de mită, trimitem la explicaţiile anterioare, privind elementul material al
infracţiunii de dare de mită.
Totuşi, trebuie să subliniem că, spre deosebire de mituitor, cumpărătorul
de influenţă nu se adresează niciodată, nici direct nici indirect, funcţionarului
care are în competenţă îndeplinirea actului. Prin definiţie, el angajează discuţii
exclusiv cu un terţ, traficant de influenţă, de la care cumpără doar influenţa,
reală sau presupusă, pe care acesta o are asupra funcţionarului competent.
În ce priveşte cerinţele esenţiale, ele sunt aceleaşi cu cele prevăzute pentru
traficul de influenţă. La fel ca şi traficul de influenţă, cumpărarea de influenţă
constituie infracţiune, numai dacă fapta s-a săvârşit mai înainte ca funcţionarul
să fi îndeplinit actul vizat şi numai dacă funcţionarul are în competenţă acel act.
b) Sub aspectul urmării imediate, cumpărarea de influenţă se prezintă ca
o infracţiune formală, de simplă atitudine, a cărei urmare constă într-o stare de
pericol pentru buna funcţionare sau prestigiul persoanei juridice la care este
încadrat funcţionarul.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei directe, calificată prin scop.
Cumpărătorul de influenţă acţionează într-unul din cele cinci scopuri alternative
prevăzute în text, anume în scopul de a-l determina pe funcţionarul public să
îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui
act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau, să îndeplinească un act contrar
acestor îndatoriri.
4.4. Forme. Sancţiuni
 Tentativa este asimilată infracţiunii consumate şi pedepsită ca atare. Simpla
oferire sau promisiune de bani sau alte foloase, care constituie un început de
executare, este suficientă pentru consumarea infracţiunii374. Cumpărarea de
influenţă se prezintă, de asemenea, ca o infracţiune cu consumare anticipată.
Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
4.5. Cauza de nepedepsire
Conform art.292 alin. (2) C.pen., făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă
fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la
aceasta.
Cauza specială de nepedepsire operează, dacă sunt îndeplinite, cumulativ,
două condiţii, şi anume: 1) făptuitorul a denunţat fapta; 2) denunţul a fost făcut
mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat cu privire la fapta de dare de
mită.
4.5. Restituirea bunurilor
Conform art.292 alin. (3) C.pen., banii, valorile sau orice alte bunuri se
restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost date după denunţul prevăzut în alin.
(2).
4.6. Confiscarea specială
Conform art.292 alin. (4), banii, valorile sau orice alte bunuri date sau
oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune
confiscarea prin echivalent.

5. FAPTE SĂVÂRŞITE DE CĂTRE FUNCŢIONARI STRĂINI SAU ÎN

LEGĂTURĂ CU ACEŞTIA

Textul art.294 C.pen., intitulat „Fapte săvârşite de către funcţionari străini

sau în legătură cu aceştia”, a fost preluat din Legea nr. 78/2000 şi cuprinde o
normă de extindere.
Potrivit textului, prevederile din Capitolul I (“Infracţiuni de corupţie”) se
aplică şi în privinţa următoarelor persoane, dacă, prin tratatele internaţionale la
care România este parte, nu se dispune altfel:
a) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza
unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare în
cadrul unei organizaţii publice internaţionale la care România este parte;
b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la
care România este parte;

374
S. Kahane, op. cit, p. 157.
 c) funcţionarilor sau persoanelor care îşi desfăşoară activitatea pe baza
unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare, în
cadrul Uniunii Europene375;
d) persoanelor care exercită funcţii juridice în cadrul instanţelor
internaţionale a căror competenţă este acceptată de România, precum şi
funcţionarilor de la grefele acestor instanţe;
e) funcţionarilor unui stat străin;
f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat
străin.
g) juraţilor din cadrul unor instanţe străine376.

375
Lit. c) a art. 294 a fost modificată de pct. 27 al art. 245 din Legea nr.187/2012.
376
Lit. g) a art. 294 a fost introdusă de pct. 28 al art. 245 din Legea nr. 187/2012.
 Capitolul II - INFRACŢIUNI DE SERVICIU

1. DELAPIDAREA

1.1. Concept
Infracţiunea de delapidare este prevăzută în art.295 (1) C.pen. şi constă în
însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar public, în interesul său
sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau
administrează.
Infracţiunea de delapidare are atât o variantă atenuată cât şi o variantă
agravată, dar acestea sunt prevăzute în texte separate: varianta atenuată este
prevăzută în art.308 C.pen.377; varianta agravată este prevăzută în art.309 C.pen.
Varianta atenuată (art.308 C.pen.) devine aplicabilă, în caz că autorul nu
este funcţionar public, ci alt funcţionar.Varianta agravată (art.309 C.pen.) devine
aplicabilă, în caz că fapta a produs consecinţe deosebit de grave.
În Codul penal anterior, delapidarea era prevăzută în art.2151, printre
infracţiunile contra patrimoniului. Noul Cod penal a schimbat însă clasificarea
infracţiunii şi i-a adus o completare, anume a adăugat adjectivul “public” lângă
substativul “funcţionar” - ceea ce înseamnă că, actualmente, infracţiunea de
delapidare nu se mai poate comite de orice funcţionar, ci numai de un funcţionar
public.
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic este complex.
Obiectul juridic principal îl constituie relaţiile sociale care asigură
desfăşurarea normală şi corectă a activităţii de serviciu.
Obiectul juridic secundar îl constituie relaţiile sociale care asigură protecţie
patrimoniului persoanelor juridice de drept public, respectiv persoanelor juridice
arătate în art.176 C.pen., intitulat „Public” (autorităţi publice, instituţii publice,
alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate
publică).
b) Obiectul material.
377
Varianta atenuată a fost introdusă prin art.245 din Legea nr.187/2012, care a completat
art.308 C.pen., în sensul includerii delapidării printre infracţiunile care prezintă şi o variantă
atenuată.
 Infracţiunea de delapidare are obiect material. Acest obiect constă
întotdeauna într-un bun mobil, respectiv în bani, valori sau alte bunuri, pe care
făptuitorul le gestionează sau administrează.
Obiectul material poate consta şi în plusurile de bani sau mărfuri, indiferent
de sursa acestora, apărute în cadrul operaţiunii de gestionare şi administrare a
bunurilor unităţii378. De asemenea, poate constitui obiect material al delapidării
bunul ajuns, din eroare, în gestiunea sau administrarea unităţii.
Pentru existenţa infracţiunii, ceea ce interesează este momentul mişcării
(preluării sau predării) fizice a bunului, iar nu transcrierea operaţiei în evidenţele
contabile ale unităţii; altfel spus, infracţiunea de delapidare se poate săvârşi,
numai în timpul cât bunul se află efectiv în patrimoniul unităţii. Dacă bunul a
fost însuşit după predarea lui, fapta nu constituie delapidare, chiar dacă predarea
nu a fost însoţită de operaţiunile scriptice respective379.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Acesta poate fi numai un
funcţionar public care gestionează sau administrează bunurile unei persoane
juridice.
Conform art.175 alin. (1) C.pen., funcţionarul public este o persoană care,
permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi
responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor
puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate
publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună
cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al
unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei
persoane juridice declarată ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate de
realizarea obiectului de activitate al acesteia.
Conform art.175 alin. (2) C.pen., este considerată funcţionar public şi
persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită
de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora
cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
În cazul delapidării, se cere, în plus, ca funcţionarul public să exercite
atribuţii de gestionare sau administrare.
Potrivit art.1 din Legea nr.22/1969380, gestionar este acel angajat al unei
persoane juridice prevăzute la art.176 din Codul penal care are ca atribuţii

378
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.501/1988, publicată în „Revista română de drept”
nr.11/1988, p.77; Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.2278/1984, publicată în „Revista română de
drept” nr.11/1985, p.74; Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.1608/1984, publicată în „Revista
română de drept” nr.9/1985, p.77.
379
V. Rămureanu, Delapidarea, în „Codul penal comentat şi adnotat” de T. Vasiliu ş.a.,
Partea specială, vol. I, p. 365.
380
Art.1 din Legea nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi
răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau
instituţiilor publice a fost modificat prin art.24 pct.1 din Legea nr.187/2012.
principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în
administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a acesteia. Legea
nr.22/1969 consacră şi noţiunea de „gestionar de fapt” - înţeles ca un funcţionar
care exercită, în fapt, atribuţii specifice acestei funcţii -, precizând, totodată, că
răspunderea specifică gestionarilor de drept se extinde asupra celor care
îndeplinesc, în fapt, atribuţii de gestionare (art.31 din lege). În doctrină, s-a emis
opinia că este necesar ca persoana juridică să aibă cunoştinţă despre exercitarea
în fapt a unei asemenea activităţi381.
Calitatea de administrator o are acel funcţionar în competenţa căruia intră
efectuarea de acte de dispoziţie, cu privire la bunurile unităţii. Asemenea acte
privesc aprovizionarea sau desfacerea mărfurilor, efectuarea plăţilor etc., şi sunt
îndeplinite de persoane cu funcţii de conducere în unitatea respectivă (directorul,
contabilul şef, inginerul şef ş.a.).
Deosebirea între gestionar şi administrator rezidă în faptul că primul vine în
contact direct cu bunurile, datorită atribuţiunilor sale de primire, păstrare sau
eliberare a acestora, pe când cel de-al doilea are numai un contact juridic cu
bunurile, concretizat în actele de dispoziţie pe care le ia cu privire la acestea.
Din păcate, noţiunile de “funcţionar public” (art.175 C.pen.), “public”
(art.176 C.pen.) şi “gestionar” (art.1 din Legea nr.22/1969) sunt extrem de
confuze şi nici nu au fost corelate, motiv pentru care ele vor genera o practică
contradictorie, care subminează dreptul fundamental la egalitate în drepturi. În
acest sens, putem observa că, potrivit definiţiei din art.1 al Legii nr.22/1969, unii
”funcţionari publici” (în sensul art.175 C.pen.) nu pot fi consideraţi gestionari,
indiferent de faptul că ei au ca atribuţii principale primirea, păstrarea şi
eliberarea de bunuri – căci art.1 din Legea nr.22/1969 trimite la dispoziţia din
art.176 C.pen., iar aceasta defineşte termenul “public” ca “tot ce priveşte
autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care
administrează sau exploatează bunurile proprietate publică”. Or, printre
persoanele juridice de drept public la care face referire art.176 C.pen. nu pot fi
incluse şi asociaţiile (ori fundaţiile), nici chiar în caz că ar fi vorba de o asociaţie
declarată de utilitate publică. Ca urmare, legal, casierul unei asociaţii nu poate fi
considerat gestionar şi nu poate fi tras la răspundere, pentru săvârşirea
infracţiunii de delapidare.
Infracţiunea de delapidare se poate comite şi în participaţie, în oricare
formă a acesteia. Totuşi, pentru existenţa coautoratului, este necesar ca toţi
participanţi să aibă calitatea de gestionari sau administratori. Dacă lipseşte
această calitate specială, nu va exista coautorat, ci complicitate materială.
b) Subiect pasiv este persoana juridică de drept public în care îşi
desfăşoară activitatea făptuitorul.
1.3. Conţinutul constitutiv

381
Gh.Voinea, Subiectul activ al infracţiunii de delapidare, în „Revista de Drept penal”
nr.4/2000, p.120.
 A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează în trei modalităţi alternative, anume
prin însuşire, folosire sau traficare.
Însuşirea constă în scoaterea bunului din posesia sau detenţia unităţii şi
trecerea acestuia în stăpânirea făptuitorului. Există delapidare, în această
modalitate, dacă inculpatul şi-a însuşit sumele achitate de beneficiari pentru
contractele de lucrări încheiate în numele unităţii382; ori, dacă sustrage bunuri
care au fost scoase din gestiunea sa numai scriptic, în fapt nefiind predate
beneficiarului383; sau, dacă sustrage din gestiune o motocicletă, pe care o
înregistrează pe numele său384.
Folosirea constă în întrebuinţarea bunului sustras, în beneficiul
făptuitorului ori al altei persoane. Există delapidare, în această modalitate, dacă
gestionarul foloseşte sume de bani din gestiune, pentru acoperirea unor lipsuri
anterioare; sau, dacă el ia din gestiune unele aparate electronice, pentru a le
folosi o perioadă de timp385. Existenţa infracţiunii nu este afectată de
împrejurarea că, prin folosirea bunului, nu s-a produs un prejudiciu evaluabil în
bani386.
Traficarea constă în specularea bunului, în vederea obţinerii unui profit.
Aceasta presupune ca, după scoaterea lui din patrimoniul unităţii, bunul să fie
dat în folosinţa altei persoane, în schimbul unui preţ. În cazul traficării, la fel ca
şi în cazul folosirii, scoaterea bunului este temporară.
În practică, s-a reţinut infracţiunea de delapidare în sarcina casierului care
şi-a însuşit sumele cuvenite persoanelor trecute pe statele de plată387; a
funcţionarului de la serviciul financiar (şeful biroului financiar) care şi-a însuşit
suma primită, pentru a o preda casierului388; a subofiţerul de poliţie care a
sustras o parte din sumele provenite din încasarea amenzilor389; a taxatorului de
la regia de transport care şi-a însuşit contravaloarea biletelor vândute390; a
mandatarului care a sustras din sumele primite de la personalul din unitate,
382
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr. 722/1986, publicată în „Revista română de drept”
nr.12/1986, p.73.
383
Trib. Timiş, Dec.pen. nr. 615/1986, publicată în „Revista română de drept” nr.11/1986, p.
71.
384
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr. 1996/1975, publicată în „Revista română de drept”
nr.6/1976, p. 51.
385
V. Rămureanu, op.cit., p.369; în acelaşi sens Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.1981/1977,
în Repertoriu I, p.399.
386
Trib. Suceava, Dec.pen. nr.171/1977, publicată în „Revista română de drept” nr.11/1977,
p.52 – cu note de I.G. Vizitiu (I) şi Doru Pavel (II).
387
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr. 6311/1970, publicată în „Revista română de drept”
nr.7/1976, p. 166.
388
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr. 670/1975, publicată în „Revista română de drept”
nr.1/1976, p. 63.
389
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr. 159/1973, în Repertoriu I, p. 191.
390
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr. 1871/1968, publicată în „Revista română de drept”
nr.2/1969, p. 162.
pentru a le depune la agenţia CEC391; a administratorului unei asociaţii de
locatari care şi-a însuşit sume de bani primite de la locatari392.
Cu privire la infracţiunea de delapidare, a existat o practică destul de
îndelungată, în care, pe baza expertizei contabile care stabilea existenţa unei
lipse în gestiune, se conchidea asupra existenţei infracţiunii. Această practică a
fost, cu deplină îndreptăţire, criticată în doctrină, arătându-se că simpla lipsă în
gestiune a unor bunuri sau valori nu poate constitui, ea singură, o dovadă a
vreunei sustrageri frauduloase, definitive sau temporare.393
b) Urmarea imediată.
Delapidarea se prezintă ca o infracţiune formală, necondiţionată de
producerea unei pagube.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea de delapidare se săvârşeşte cu intenţie directă. Pentru existenţa
infracţiunii de delapidare, este necesară o intenţie calificată prin scop. Textul
pretinde ca fapta de însuşire, folosire sau traficare să fie comisă în interesul său
ori pentru altul - ceea ce înseamnă că se cere ca autorul să fi urmărit satisfacerea
unui interes individual, al său ori al altuia.
1.4. Varianta agravată
Potrivit art.309 C.pen., limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se
majorează cu jumătate, în caz că delapidarea a avut consecinţe deosebit de
grave.
Potrivit art.183 C.pen., prin „consecinţe deosebit de grave” se înţelege o
pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei.

1.5. Forme. Sancţiuni

Tentativa de delapidare se pedepseşte, conform art.295 alin. (2) C.pen. În
practica judiciară, s-a decis că există tentativă întreruptă, dacă gestionarul a
încărcat într-un camion bunuri pe care le gestiona, dar a fost surprins în
momentul în care încerca să iasă cu ele din unitate394. Există tentativă şi atunci
când bunul a fost scos din patrimoniul persoanei juridice, în vederea folosirii sau
traficării, dar, fiind descoperit, autorul nu a reuşit să mai îndeplinească aceste
acte395.

391
Trib. Braşov, Dec.pen. nr.331/1978, în Repertoriu I, p. 99.
392
C.Ap. Bucureşti, dec.pen. nr.1935/1999, publicată în Culegere de practică judiciară penală,
1999, p. 49-50.
393
A. Filipaş, op. cit., p. 401.
394
Tribunalul Suprem, Dec. pen. 627/1982, publicată în „Revista română de drept”
nr.11/1982, p.70-71.
395
S. Petrovici, Infracţiuni contra avutului obştesc, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1963, p. 124; în acelaşi sens Trib. Supr., dec.pen. nr.1612/1981 (citată de O. Loghin, A.
Filipaş, în op.cit., p.163); în sens contrar V. Rămureanu, op.cit., p.371.
 Actele de pregătire nu se pedepsesc, afară de cazul în care ele realizează
conţinutul unei alte infracţiuni - de pildă, dacă, în vederea comiterii delapidării,
făptuitorul a falsificat documente contabile, el va fi pedepsit pentru fals
intelectual sau material, după caz.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se săvârşeşte oricare din
acţiunile care realizează elementul material.
Există opinia396, pe care o considerăm discutabilă, potrivit căreia în cazul
folosirii, sarcina probei incumbă celui acuzat, deoarece scopul însuşirii
constituie o chestiune de ordin subiectiv, pe care numai autorul o cunoaşte şi o
poate invoca. În ce ne priveşte, credem însă că ar trebui ca legiuitorul să înlăture
”folosirea” dintre modalităţile de săvârşire a faptei, deoarece, prin însăşi
existenţa ei, această modalitate este de natură să răstoarne sarcina probei – ceea
ce este inacceptabil.
Delapidarea poate fi comisă şi în formă continuată; în acest caz, ea se
epuizează odată cu efectuarea ultimului act din componenţa activităţii
infracţionale.
Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică.

2. PURTAREA ABUZIVĂ

2.1. Concept.
Infracţiunea de purtare abuzivă este prevăzută în art.296 C.pen., într-o
variantă tip şi o variantă agravată.
În varianta tip [art.296 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de purtare abuzivă
constă în întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel
aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
În varianta agravată [art.296 alin.(2) C.pen.], infracţiunea de purtare
abuzivă constă în ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe, săvârşite în
condiţiile alin.(1).
Noul Cod penal a renunţat la celelalte variante agravate, care erau
prevăzute în art.250 alin.(4) şi (5) din Codul penal anterior. În consecinţă, dacă
urmările sunt mai grave, infracţiunea de purtare abuzivă va intra în concurs cu
infracţiunea de vătămare corporală (art.194 C.pen.).
2.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic este complex.

396
O. Loghin, A. Filipaş, op.cit., p.153.
 Obiectul juridic principal constă în normele de conduită profesională şi
civică prevăzute de lege, norme care pretind funcţionarilor să se abţină de la
orice faptă care ar putea aduce prejudicii altor persoane ori prestigiului unităţii.
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
dreptului subiectiv la demnitate, libertate psihică ori integritate fizică.
b) Obiectul material.
În varianta tip, infracţiunea nu are obiect material.
În varianta agravată, infracţiunea poate avea un obiect material, dacă ea se
săvârşeşte prin lovire sau alte violenţe - situaţie în care obiectul material constă
în corpul victimei.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Potrivit art.296 alin.(1),
infracţiunea de purtare abuzivă se poate săvârşi numai de către „cel aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu” - ceea ce înseamnă că autor al infracţiunii
poate fi numai un funcţionar.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv principal este unitatea în care îşi desfăşoară activitatea
funcţionarul abuziv.
Subiect pasiv secundar este persoana fizică insultată, ameninţată, lovită etc.
2.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) În varianta tip [art.296 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează prin întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană.
Fapta realizează elementul material al infracţiunii, numai dacă făptuitorul
s-a aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu (cerinţă esenţială). Dacă
făptuitorul este funcţionar, însă nu s-a aflat în exerciţiul funcţiei, fapta nu
constituie această infracţiune.
În varianta agravată [art.296 alin.(2) C.pen.], infracţiunea de purtare
abuzivă devine infracţiune complexă şi absoarbe, după caz, infracţiunea de
ameninţare (art.206) sau infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art.193 C.pen.).
b) Urmarea imediată principală constă într-o stare de pericol pentru
desfăşurarea relaţiilor de serviciu în conformitate cu legea.
Urmarea secundară constă, după caz, în violarea dreptului la demnitate, la
libertate psihică sau la integritate corporală sau sănătate.
c) Raportul de cauzalitate trebuie dovedit, numai în caz că fapta a cauzat
o vătămare care necesită cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
2.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul săvârşirii faptei.
 Dacă făptuitorul a săvârşit atât fapta prevăzută în alin.(1), cât şi fapta
prevăzută în alin.(2), răspunderea penală a acestuia se stabileşte numai pentru
forma agravată, prevăzută în alin.(2).
Pentru varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la o lună la 6 luni sau
amenda.
Pentru varianta agravată, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită, ale cărei limite se majorează cu o treime.

3. ABUZUL ÎN SERVICIU

3.1. Concept
Infracţiunea de abuz în serviciu este prevăzută în art.297, într-o variantă tip
şi o variantă asimilată.
În varianta tip [art.297 alin.(1) C.pen.], infracţiunea de abuz în serviciu
constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor sale de
serviciu, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin
aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime
ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
În varianta asimilată [art.297 alin.(2) C.pen.], infracţiunea de abuz în
serviciu constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru
aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
Pe lângă variantele prevăzute în art.297 C.pen., infracţiunea de abuz în
serviciu mai are o variantă atenuată, prevăzută în art.308 C.pen., şi o variantă
agravată, prevăzută în art.309 C.pen.
Varianta atenuată (art.308 C.pen.) devine aplicabilă, în caz că fapta nu a
fost săvârşită de un ”funcţionar public” (art.175 C.pen.), ci de alt funcţionar.
Varianta agravată (art.309 C.pen.) devine aplicabilă, în caz că fapta a
produs ”consecinţe deosebit de grave”.
Textul art.297 alin.(1) unifică infracţiunile de „abuz în serviciu contra
intereselor persoanelor” şi „abuz în serviciu contra intereselor publice” care, în
Codul penal anterior, erau prevăzute în mod distinct, în art.246 şi, respectiv, în
art.248.
Textul art.297 alin.(2) reia, cu o formulare foarte puţin diferită,
incriminarea prevăzută anterior în art.247, intitulat „Abuzul în serviciu prin
îngrădirea unor drepturi”.
 Abuzul în serviciu se prezintă ca o infracţiune cu caracter subsidiar397,
ceea ce înseamnă că fapta va fi încadrată în dispoziţiile art.297 C. pen., numai
dacă ea nu poate fi încadrată într-o altă dispoziţie de incriminare, cu caracter
principal, cuprinsă în Codul penal sau într-o lege specială (de exemplu, ca
infracţiune de purtare abuzivă - art.296 C.pen.; ori, ca infracţiune de cercetare
abuzivă - art.280 C.pen.).
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic este complex.
Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
normelor de conduită profesională şi civică ale funcţionarilor, respectiv
desfăşurării în conformitate cu legea a activităţii de serviciu.
Obiectul juridic secundar constă relaţiile sociale care garantează respectul
drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor398.
b) Obiectul material.
În principiu, infracţiunea este lipsită de obiect material; ea poate avea un
obiect material, numai atunci când aduce atingere unui drept patrimonial.399
B. Subiecţii
a) Subiectul activ este calificat.
Potrivit art.297 C.pen., autor al acestei infracţiuni poate fi numai un
funcţionar public.
Există şi o normă de extindere, înscrisă în art.308 C.pen., potrivit căreia
dispoziţiile art.297 se aplică şi faptelor săvârşite de alţi funcţionari, în acest caz
maximul pedepsei reducându-se cu o treime. Din păcate, dispoziţiile art.175
C.pen., care definesc noţiunea de funcţionar public, sunt destul de confuze şi nu
permit delimitarea precisă a funcţionarilor publici de ceilalţi funcţionari, astfel
că aplicarea prevederii din art.308 alin.(2) C.pen., referitoare la reducerea
pedepsei, va depinde exclusiv de aprecierea organului judiciar; cu alte cuvinte,
aplicarea textului va genera o practică judiciară contradictorie, de natură să
violeze dreptul cetăţenilor la egalitate în faţa legii.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele. În cazul coautoratului,
făptuitorii trebuie să aibă calitatea specială cerută de lege. Instigator sau
complice poate fi orice persoană.
b) Subiect pasiv principal este, în toate cazurile, unitatea în care îşi
desfăşoară activitatea funcţionarul abuziv.
Subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică vătămată prin
neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a actului de serviciu.

397
C.Ap. Cluj, Dec. pen. nr.75/A/1998, publicată în „Revista de Drept Penal” nr.3/1998,
p.133; în acelaşi sens Trib. Supr., Dec.pen. nr. 3384/1971, publicată în „Revista română de
drept”, nr.10/1972, p.177; Trib. Suceava, Dec.pen. nr.526/1971, publicată în „Revista română
de drept”, nr. 10/1971, p.175.
398
Gh. Diaconescu, C. Duvac, op. cit, p. 394.
399
O. Loghin, T. Toader, op. cit, p.337.
 3.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material constă în neîndeplinirea sau în îndeplinirea
defectuoasă a unui act de serviciu.
Potrivit textului, fapta constituie infracţiune, dacă (cerinţă esenţială) ea a
cauzat o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei
persoane (fizice sau juridice).
Dacă interesul vătămat nu era un interes legitim, infracţiunea nu subzistă.
Chestiunea este că orice nerespectare a atribuţiilor de serviciu cauzează o
asemenea urmare (o „pagubă” sau o „vătămare a intereselor legitime”), tocmai
de aceea orice nerespectare a atribuţiilor de serviciu reprezintă o faptă ilicită. De
unde se înţelege că funcţionarii ar urma să răspundă pentru săvârşirea acestei
infracţiuni ori de câte ori greşesc, iar astfel s-ar nesocoti regula potrivit căreia
răspunderea penală are caracter subsidiar şi trebuie să intervină numai în mod
excepţional, atunci când alte sancţiuni juridice ar fi inadecvate, în raport cu
gravitatea faptei. După părerea noastră, textul ar trebui să cuprindă şi o altă
cerinţă esenţială, anume aceea ca funcţionarul să fi acţionat cu rea-credinţă,
cunoscând că fapta sa este de natură să prejudicieze interesele legitime altei
persoane. De altfel, practica judiciară este în acest sens - de exemplu, s-a decis
că întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni fapta inculpatului, şef
de serviciu la poliţia rutieră, de a refuza restituirea permisului de conducere
către partea vătămată, deşi cunoştea existenţa unei hotărâri judecătoreşti
definitive în acest sens; printr-o asemenea faptă, partea vătămată a fost lipsită de
posibilitatea folosirii autoturismului propriu400. De asemenea, s-a decis că
întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni fapta conducătorului
auto de a folosi în interes personal autovehiculul unităţii, paguba creată fiind
egală cu valoarea carburanţilor, lubrefianţilor şi uzurii401; sau, fapta ospătarului
de a încărca nota de consumaţie402.
b) Urmarea imediată. Abuzul în serviciu se prezintă ca o infracţiune de
rezultat. Infracţiunea subzistă, numai dacă ea a cauzat efectiv o pagubă sau
vătămare a intereselor legitime ale altei persoane.
c) Raportul de cauzalitate trebuie dovedit.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
3.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu este incriminată.

400
Curtea Supremă de Justiţie, Dec. pen. nr. 45/1997, publicată în „Dreptul”, nr. 7/1998,
p.143.
401
Tribunalul Suprem, Dec. îndr. nr.2/1974, publicată în „Revista română de drept”,
nr.6/1974, p.39; C.Ap. Bucureşti, Dec.pen. nr.193/A/1996, publicată în „Revista de Drept
Penal”, nr.3/1996, p.126.
402
Trib. Constanţa, Dec. pen. nr. 325/1992, publicată în „Dreptul”, nr. 10/1992, p.94.
 Consumarea infracţiunii are loc în momentul vătămării intereselor legale
ale unei persoane.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi în formă continuată.
Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
În conformitate cu prevederile art.308 C.pen., limitele speciale ale pedepsei
se reduc cu o treime, dacă fapta s-a comis de către un alt funcţionar, iar nu de
către un funcţionar public.
Potrivit art.309 C.pen., infracţiunea este mai gravă, dacă a produs
”consecinţe deosebit de grave”, adică o pagubă materială mai mare de 2.000.000
lei (art.183 C.pen.). În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu
jumătate.

4. NEGLIJENŢA ÎN SERVICIU

4.1. Concept.
Infracţiunea de neglijenţă în serviciu este prevăzută în art.298 C.pen. şi
constă în încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de
serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă
prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor
legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Această infracţiune are atât o variantă atenuată, cât şi o variantă agravată,
dar acestea sunt prevăzute separat, în art.308 C.pen. şi, respectiv, în art.309
C.pen.
Varianta atenuată (art.308 C.pen.) devine aplicabilă, în caz că autorul nu
este funcţionar public, ci un alt funcţionar.
Varianta agravată (art.309 C.pen.) devine aplicabilă, în caz că fapta a avut
consecinţe deosebit de grave.
În Codul penal din 1968, această infracţiune era prevăzută în art.249. Spre
deosebire de definiţia actuală, în care infracţiunea are două urmări imediate,
prevăzute alternativ, în vechea definiţie, infracţiunea avea şi o a treia urmare
alternativă, la care s-a renunţat, care consta într-o „tulburare însemnată a bunului
mers” al unei unităţi dintre cele la care se referea art.145 din acel cod.
4.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură respectarea
principiului legalităţii, în îndeplinirea atribuţiunilor de serviciu de către
funcţionarii publici sau de către alţi funcţionari.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Autor al acestei infracţiuni
poate fi numai un funcţionar public, în accepţiunea prevederilor art.175 alin.(1)
sau (2) C.pen.
 În varianta atenuată, prevăzută în art.308 C.pen., autor al acestei infracţiuni
este un alt funcţionar - situaţie în care limitele speciale ale pedepsei se reduc cu
o treime.
Participaţia penală este posibilă doar sub forma participaţiei improprii
(art.52 C.pen.).
b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică păgubită sau vătămată.
4.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material constă în încălcarea unei îndatoriri de serviciu, fie
prin neîndeplinirea acesteia fie prin îndeplinirea ei defectuoasă.
Prin îndatoriri de serviciu se înţeleg toate acele activităţi ce cad în sarcina
unui funcţionar public sau a altui funcţionar, potrivit normelor care
reglementează serviciul respectiv403.
În practica judiciară s-a decis că dispoziţia dată de organul ierarhic
superior şi care se întemeiază pe o prevedere a legii constituie o îndatorire de
serviciu pentru subordonat, aşa încât nerespectarea ei, din culpă, angajează
răspunderea penală pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu404.
De asemenea, s-a decis405 că realizează această infracţiune gestionarul care
nu a informat la timp conducerea despre riscul degradării unor bunuri din
gestiune, din care cauză unitatea a suferit o pagubă; ori, că realizează această
infracţiune inculpatul care, conducând troleibuzul cu viteză excesivă, la o
depăşire efectuată în mod imprudent, a lovit un microbuz ce se deplasa în
aceeaşi direcţie, cu consecinţa producerii unei pagube406; sau, contabilul şef de
la o cooperativă de credit, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind controlul
preventiv, înlesnind săvârşirea delapidării de către casier407 etc.
b) Urmarea imediată
Neglijenţa în serviciu se prezintă ca o infracţiune de rezultat. Pentru
existenţa acestei infracţiuni, se cere ca încălcarea atribuţiilor de serviciu să fi
cauzat o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei
persoane.
Aceste urmări sunt prevăzute alternativ.
În practica judiciară s-a decis că nu sunt îndeplinite elementele constitutive
ale acestei infracţiuni, dacă preşedintele consiliului de administraţie al unei case

403
S. Kahane., op. cit, p.104.
404
D. Pavel, Consideraţii teoretice privind infracţiunile de serviciu, în „Revista română de
drept”, nr. 10/1967, p.37 şi urm.
405
Trib. Bucureşti, Dec. pen. nr.126/1985, publicată în „Revista română de drept” nr. 2/1986,
p. 80.
406
Trib. Bucureşti, Dec. pen. nr.403/1990, în Culegere de practică judiciară penală pe anul
1990, cu note de Vasile Papadopol, Casa de Editură „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 104-
105.
407
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr.712/1982, publicată în „Revista română de drept”,
nr.5/1983, p.78.
de ajutor reciproc îşi încalcă, din culpă, îndatoririle de serviciu, producând o
pagubă patrimoniului CAR408.
De asemenea, s-a decis că infracţiunea subzistă, şi atunci când prin fapta
incriminată s-a produs o vătămare importantă intereselor legale ale unei societăţi
comerciale409.
c) Teoretic, raportul de cauzalitate trebuie dovedit. Practic, însă, acest
lucru nu este cu putinţă, fiindcă nu se poate stabili vreo legătură cauzală între
actul neîndeplinit ori îndeplinit în mod defectuos şi o consecinţă pur abstractă,
aşa cum este „paguba” ori „vătămarea intereselor legitime”. Ca urmare, este
suficient să se dovedească rezultatul (vătămarea, inclusiv cea materială) şi
caracterul ilicit al faptei.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma culpei.
4.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu este incriminată (ea nici nu este posibilă, fiind vorba de o
infracţiune din culpă).
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce urmarea
imediată.
Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda.
Dacă fapta a fost săvârşită de un alt funcţionar, limitele speciale ale
pedepsei se reduc cu o treime (art.308 C.pen.)
Dacă fapta a produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale
pedepsei se majorează cu jumătate (art.309 C.pen.).

5. FOLOSIREA ABUZIVĂ A FUNCŢIEI ÎN SCOP SEXUAL

5.1. Concept.
Infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual este prevăzută în
art.299 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art.299 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în fapta
funcţionarului public care, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori
a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în
scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri de
natură sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui
act de serviciu.
408
C. Ap. Bucureşti, Dec. pen., nr.722/1997, publicată în „Revista de Drept Penal”, nr.2/1998,
p.130-131.
409
C. Ap. Bucureşti, Dec. pen. nr.148/1995, în Culegere de practică judiciară penală pe anul
1995, cu adnotări de V. Papadopol, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1996, p.116-117.
 În a doua variantă tip [art.299 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală de către un funcţionar
public care se prevalează sau profită de o situaţie de autoritate ori de
superioritate asupra victimei, ce decurge din funcţia deţinută.
Această infracţiune are şi o variantă atenuată, prevăzută în art.308 C.pen.,
care se reţine, în caz că autor al faptei este un alt funcţionar.
Infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual este o
incriminare nouă, inexistentă anterior.
5.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic este complex.
Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale care asigură
îndeplinirea corectă de către funcţionarul public a atribuţiilor sale de serviciu.
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale care garantează
libertatea sexuală a persoanei.
Această nouă infracţiune a fost creată, pornind de la infracţiunea de
hărţuire sexuală şi cuprinde, în principal, aşa-numita „hărţuire verticală”,
realizată prin abuz de autoritate.
b) Obiectul material.
În raport cu obiectul juridic principal, infracţiunea nu are obiect material.
În raport cu obiectul juridic secundar, infracţiunea poate avea ca obiect
material corpul persoanei abuzate sexual410.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Autor al acestei infracţiuni
poate fi numai un funcţionar public, în accepţiunea prevederilor art.175 alin.(1)
sau (2) C.pen.
În varianta atenuată, prevăzută în art.308 C.pen., autor al acestei infracţiuni
este un alt funcţionar - situaţie în care limitele speciale ale pedepsei se reduc cu
o treime.
Participaţia penală este posibilă doar sub forma participaţiei improprii
(art.52 C.pen.).
b) Subiect pasiv principal este unitatea în care îşi desfăşoară activitatea
funcţionarul abuziv.
Subiect pasiv secundar este persoana fizică constrânsă să acorde favoruri
denatură sexuală.
5.3. Conţinutul constitutiv

410
În acelaşi sens, a se vedea I. Pascu, Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, în „Noul
Cod penal comentat” de V. Dobrinoiu ş.a., vol. II, Partea specială, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p.
 A. Latura obiectivă.
a) În ambele variante tip, elementul material se realizează prin
pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală.
În prima variantă tip, există două cerinţe esenţiale. În primul rând, se cere
ca fapta să fi fost săvârşită de către funcţionarul public, în scopul de a îndeplini,
a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle
sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. În al
doilea rând, se cere ca fapta să se fi realizat în raport cu o persoană care era
interesată, direct sau indirect, de efectele acelui act de serviciu.
În a doua variantă tip, cerinţa esenţială este aceea ca făptuitorul să se fi
prevalat sau să fi profitat de o situaţie de autoritate ori de superioritate asupra
victimei, situaţie ce decurgea din funcţia deţinută.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru prestigiul
unităţii în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul abuziv.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei directe, calificate prin scop.
5.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte (în modalitatea pretinderii, tentativa nici nu este
posibilă, fiind vorba de o infracţiune de execuţie promptă).
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce urmarea
socialmente periculoasă.
Pentru prima variantă tip [art.299 alin.(1) C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcţie publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia s-a
săvârşit fapta.
Pentru a doua variantă tip [art.299 alin.(2) C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la 2 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcţie publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia s-a
săvârşit fapta.
Dacă faptele prevăzute în art.299 C.pen. sunt săvârşite de către persoane
care nu îndeplinesc cerinţa de a fi funcţionari publici, limitele speciale ale
pedepsei se reduc la jumătate (art.308 C.pen.)

6. UZURPAREA FUNCŢIEI

6.1. Concept.
Infracţiunea de uzurparea funcţiei este prevăzută în art.300 C.pen. şi constă
în fapta funcţionarului public care, în timpul serviciului, îndeplineşte un act ce
nu intră în atribuţiile sale, dacă prin aceasta s-a produs una din urmările
prevăzute în art.297.
În art.308 C.pen. este prevăzută o variantă atenuată a acestei infracţiuni,
care se reţine în caz că autor al faptei este un alt funcţionar.
În art.309 C.pen. este prevăzută o variantă agravată a acestei infracţiuni,
care se reţine în caz că fapta a produs consecinţe deosebit de grave.
Uzurparea funcţiei este o incriminare nouă, care se apropie, prin conţinut,
de uzurparea de calităţi oficiale.
6.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură respectarea de
către funcţionari a normelor de competenţă materială sau teritorială.
Uzurparea funcţiei afectează relaţiile de serviciu, pentru că autorul este un
funcţionar care îndeplineşte un act ce excede atribuţiunilor sale de serviciu411.
b) În principiu, infracţiunea nu are obiect material. Totuşi, în caz că actul
îndeplinit s-a concretizat într-un înscris, acest înscris constituie obiect material
al infracţiunii.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Autor al acestei infracţiuni
poate fi numai un funcţionar public, în accepţiunea prevederilor art.175 alin.(1)
sau (2) C.pen.
În varianta atenuată, prevăzută în art.308 C.pen., autor al acestei infracţiuni
este un alt funcţionar (în această situaţie, limitele speciale ale pedepsei se reduc
cu o treime).
Participaţia penală este posibilă doar sub forma participaţiei improprii
(art.52 C.pen.).
b) Subiect pasiv principal este unitatea în care îşi desfăşoară activitatea
funcţionarul abuziv.
Subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică care a fost vătămată
prin actul îndeplinit de către funcţionar.
6.3. Conţinutul constitutiv

411
În acelaşi sens, a se vedea I. Pascu, Uzurparea funcţiei, în op.cit., p.598.
 A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune, anume prin
îndeplinirea unui act.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca această acţiune să
îndeplinească trei cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă este aceea ca fapta să fi fost săvârşită în timpul serviciului.
A doua cerinţă este aceea ca actul îndeplinit să nu intre în atribuţiile de
serviciu ale funcţionarului.
A treia cerinţă este aceea ca fapta să fi produs una din urmările prevăzute
în art.297 C.pen., respectiv o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor
legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
b) Urmarea imediată este complexă.
Urmarea principală constă într-o stare de pericol pentru prestigiul unităţii în
care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul abuziv.
Urmarea secundară constă într-o pagubă sau într-o vătămare a drepturilor
sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
c) În raport cu urmarea principală, raportul de cauzalitate se prezumă.
În raport cu urmarea secundară, raportul de cauzalitate trebuie dovedit.
B. Latura subiectivă.
Uzurparea funcţiei se comite cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
6.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce urmarea
socialmente periculoasă.
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani sau amendă.
Dacă fapta s-a comis de un alt funcţionar, limitele speciale ale pedepsei se
reduc cu o treime (art.308 C.pen.).
Dacă fapta a produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale
pedepsei se majorează cu jumătate (art.309 C.pen.). Potrivit art.183 din noul
Cod penal, prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai
mare de 2.000.000 lei.

7. CONFLICTUL DE INTERESE

7.1. Concept.
Infracţiunea de conflict de interese este prevăzută în art.301 C.pen. şi
constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu,
a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut,
direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o
rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu
care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea
căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură.
În art.308 C.pen. este prevăzută o variantă atenuată a acestei infracţiuni,
aplicabilă în caz că autor al faptei este un alt funcţionar.
Această infracţiune era prevăzută şi în Codul penal din 1968, în care a fost
introdusă prin Legea nr.278/2006.
7.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu, în mod imparţial şi obiectiv.
În cazul existenţei unui conflict de interese, funcţionarul public este obligat
să se abţină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea
deciziei şi să-l informeze de îndată pe şeful ierarhic, care va informa
conducătorul instituţiei, pentru a desemna alt funcţionar412.
b) Infracţiunea are obiect material. Acest obiect constă într-un înscris prin
care s-a constatat îndeplinirea unui act sau luarea unei decizii şi care a produs
efecte juridice, conducând la obţinerea unui folos material, fie de către
funcţionarul public care a participat la întocmirea lui, fie de către o altă persoană
dintre celelalte la care se referă art.301 C.pen.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Autor al acestei infracţiuni
poate fi numai un funcţionar public, în accepţiunea prevederilor art.175 alin.(1)
sau (2) C.pen. În această accepţiune, subiect activ al infracţiunii poate fi şi un
parlamentar.
În varianta atenuată, prevăzută în art.308 C.pen., autor al acestei infracţiuni
este un alt funcţionar (în acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o
treime).
Participaţia penală este posibilă doar sub forma participaţiei improprii
(art.52 C.pen.).
b) Subiect pasiv principal este unitatea în care îşi desfăşoară activitatea
funcţionarul public incorect.
Subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică care a fost vătămată
prin actul îndeplinit de către funcţionar.
7.3. Conţinutul constitutiv

412
Asemenea obligaţii sunt prevăzute expres în Cartea I, Titlul IV, Cap.I din Legea
nr.161/2003.
 A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează în două modalităţi alternative, anume
fie prin îndeplinirea unui act, fie prin participarea la luarea unei decizii.
Pentru existenţa infracţiunii, fapta trebuie să îndeplinească două cerinţe
esenţiale.
În primul rând, este necesar ca fapta să fi fost săvârşită în exercitarea
atribuţiilor de serviciu.
În al doilea rând, este necesar ca actul îndeplinit sau decizia luată să fi
procurat un folos patrimonial funcţionarului public care a îndeplinit actul sau a
luat decizia, soţului, unei rude ori unui afin al acestuia sau altei persoane care s-a
aflat în raporturi comerciale sau în raporturi de muncă cu respectivul funcţionar
în ultimii 5 ani.
Conform art.301 alin. (2) C.pen., nu există această infracţiune, dacă decizia
luată sau la care a participat funcţionarul priveşte emiterea, aprobarea sau
adoptarea unui act normativ. Cu alte cuvinte, organele (colective sau
unipersonale) cu atribuţii pe linia emiterii de acte normative nu pot săvârşi
infracţiunea de conflict de interese, chiar dacă ele ar obţine foloase patrimoniale
de pe urma acelor acte normative - ceea ce ni se pare extrem de discutabil.
b) Urmarea imediată este complexă.
Urmarea principală constă într-o stare de pericol pentru prestigiul unităţii în
care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul abuziv.
Urmarea secundară constă într-o pagubă cauzată unei persoane fizice sau
juridice. Textul nu pretinde expres un asemenea rezultat, însă necesitatea lui se
deduce din denumirea infracţiunii („Conflictul de interese”), din care rezultă că
este necesar ca folosul patrimonial obţinut de funcţionar, pentru sine sau pentru
altul, să fie un folos necuvenit, care nesocoteşte interesele legitime ale altei
persoane.
c) În raport cu urmarea principală, raportul de cauzalitate se prezumă.
În raport cu urmarea secundară, raportul de cauzalitate trebuie dovedit.
B. Latura subiectivă.
Conflictul de interese se comite cu intenţie, care poate fi directă sau
indirectă.
6.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce urmarea
socialmente periculoasă.
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Dacă fapta s-a comis de un alt funcţionar, limitele speciale ale pedepsei se
reduc cu o treime (art.308 C.pen.)
 7. VIOLAREA SECRETULUI CORESPONDENŢEI

7.1. Concept
Infracţiunea de violarea secretului corespondenţei este prevăzută în
art.302 C.pen., în patru variante tip şi o variantă agravată.
În prima variantă tip [art.302 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea, fără drept, a unei
corespondenţe adresate altuia, precum şi divulgarea fără drept a conţinutului
unei asemenea corespondenţe, chiar atunci când aceasta a fost trimisă deschisă
ori a fost deschisă din greşeală.
În a doua variantă tip [art.302 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin
telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicaţii.
În a treia variantă tip [art.302 alin.(4) C.pen.], infracţiunea constă în
divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană sau
către public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri sau comunicări
interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din
greşeală sau din întâmplare. În alin.(5), textul precizează că această faptă nu
constituie infracţiune: a) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni
sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni; b) dacă surprinde fapte de
interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare
prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
În a patra variantă tip [art.302 alin.(6) C.pen.]413, infracţiunea constă în
deţinerea sau confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori
de înregistrare a comunicaţiilor.
Varianta agravată [art.302 alin.(3) C.pen.] devine aplicabilă, dacă faptele
prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost săvârşite de un funcţionar public care are
obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea
informaţiilor la care are acces.
Conform art.302 alin. (7) C.pen., pentru faptele prevăzute la alin. (1),
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În Codul penal anterior, această infracţiune era prevăzută în art.195,
printre infracţiunile contra libertăţii persoanei. Noua clasificare a infracţiunii, ca
infracţiune de serviciu, ni se pare extrem de discutabilă, atât în raport cu
subiectul activ nemijlocit (care, în principiu, este necalificat), cât şi în raport cu
obiectul juridic, care constă într-un drept personal nepatrimonial, anume dreptul
la intimitate.
7.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul

413
Varianta tip prevăzută în alin.(6) al art.302 C.pen. a fost introdusă prin Legea nr.187/2012.
 a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
dreptului la viaţă intimă (art.26 din Constituţie).
b) În primele trei variante tip, infracţiunea are obiect material, numai
atunci când corespondenţa este stocată pe un suport material (scrisoare, CD
etc)414.
În ultima variantă tip [art.302 alin.(6) C.pen.], obiectul material constă în
mijloacele specifice de interceptare ori de înregistrare a comunicaţiilor, care sunt
deţinute sau confecţionate fără drept.
În celelalte cazuri, infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ
În toate variantele tip, subiect activ nemijlocit al acestei infracţiuni poate
fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde
penal.
În varianta agravată [art.302 alin.(3) C.pen.], subiectul activ nemijlocit
este calificat. Acesta poate fi numai un funcţionar public care are obligaţia
legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea informaţiilor la
care are acces. Noţiunea de funcţionar public are sensurile prevăzute în art.175
alin.(1) sau alin.(2) C.pen.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv este persoana vătămată în dreptul său la intimitate.
7.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material
În prima variantă tip [art.302 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează în cinci modalităţi alternative, şi anume: deschiderea, sustragerea,
distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe adresate altuia, precum şi
divulgarea conţinutului unei asemenea corespondenţe, chiar atunci când aceasta
a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală.
Deschiderea presupune desfacerea plicului sau altui înveliş în care se află
o corespondenţă scrisă.
Sustragerea corespondenţei presupune trecerea acesteia în stăpânirea
făptuitorului, în mod ilegal, fără drept.
Distrugerea înseamnă nimicirea, suprimarea corespondenţei. Nu
interesează dacă distrugerea este totală sau parţială, după cum nu interesează
nici mijloacele prin care a fost săvârşită fapta.
Reţinerea presupune intrarea licită în posesia corespondenţei, fie datorită
unei erori, fie datorită atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului. Această posesie
devine însă ilicită şi constituie infracţiune, dacă făptuitorul păstrează
corespondenţa şi nu o remite destinatarului.

414
În acest sens, Violarea secretului corespondenţei, pe site-ul
http://www.raspunsurijuridice.ro/tag/violarea-secretului-corespondentei/
 Divulgarea conţinutului corespondenţei înseamnă a da în vileag acest
conţinut, a-l aduce la cunoştinţa altora. Pentru existenţa infracţiunii, este
suficient ca divulgarea să se facă faţă de o singură persoană, alta decât
expeditorul sau destinatarul. De asemenea, pentru existenţa infracţiunii, nu
interesează mijloacele săvârşirii faptei, dacă divulgarea s-a făcut de îndată sau
mai târziu, după cum nu interesează dacă divulgarea este integrală sau parţială.
Fapta constituie infracţiune, chiar atunci când corespondenţa a fost trimisă
deschisă ori a fost deschisă din greşeală. În cazul divulgării, fapta constituie
infracţiune, chiar dacă făptuitorul a luat cunoştinţă de un asemenea conţinut din
greşeală sau din întâmplare.
Fapta capătă relevanţă penală, dacă sunt îndeplinite două cerinţe
esenţiale:
1. Corespondenţa să fi fost adresată altuia (fiindcă numai în cazul
deschiderii unei corespondenţe adresate unei terţe persoane, precis determinată,
se poate vorbi de violarea secretului corespondenţei). Deschiderea unei
corespondenţe fără destinatar sau fără adresă nu realizează elementul material al
infracţiunii.
2. Corespondenţa să fi fost deschisă fără drept. Această cerinţă pretinde să
se observe că, în anumite cazuri, legea permite deschiderea unei corespondenţe
adresate altuia. Astfel, părinţii, tutorii şi, în general, persoanele care au obligaţia
de a asigura educarea minorilor, pot deschide corespondenţa adresată acestora,
atunci când există indicii că, prin conţinutul ei, corespondenţa ar putea influenţa
negativ dezvoltarea lor morală. De asemenea, potrivit Codului de procedură
penală, organul de cercetare penală, cu încuviinţarea procurorului, sau instanţa
de judecată, dacă interesul urmăririi sau al judecăţii o cere, are dreptul de a
deschide corespondenţa adresată învinuitului sau inculpatului. Mai este
îndreptăţit să deschidă corespondenţa adresată altuia acela care a primit
încuviinţarea destinatarului; sau expeditorul, dacă retrage corespondenţa înainte
de a ajunge la destinatar. În literatura de specialitate este controversată
chestiunea dacă un soţ are dreptul să deschidă corespondenţa adresată celuilalt
soţ. Doctrina română consideră că deschiderea corespondenţei adresate celuilalt
soţ nu constituie infracţiune415, deoarece căsătoria implică o anumită restrângere
a libertăţii individuale. Cu toate acestea, practica Curţii Europene a Drepturilor
Omului este în sens contrar.
În a doua variantă tip [art.302 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează prin fapta de a intercepta o convorbire sau o comunicare efectuată
prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicaţii. Cerinţa esenţială
este aceea ca fapta să fie săvârşită „fără drept”. În practică s-a decis că există
infracţiunea de violare a secretului corespondenţei, în această modalitate, dacă

415
G. Antoniu, op. cit, p.197; Matei Basarab, op. cit, p.144.
inculpatul, suspectându-şi soţia de infedelitate, a confecţionat un dispozitiv de
interceptare şi a ascultat convorbirile telefonice ale acesteia416.
În a treia variantă tip [art.302 alin.(4) C.pen.], elementul material se
realizează prin divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă
persoană sau către public a conţinutului unei convorbiri sau comunicări
interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din
greşeală sau din întâmplare. Şi în acest caz, cerinţa esenţială este aceea ca fapta
să fie săvârşită „fără drept”. În alin.(5), textul precizează că această faptă nu
constituie infracţiune: a) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni
sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni; b) dacă surprinde fapte de
interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare
prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
În a patra variantă tip [art.302 alin.(6) C.pen.]417, elementul material se
realizează prin deţinerea sau confecţionarea de mijloace specifice de
interceptare ori de înregistrare a comunicaţiilor. Cerinţa esenţială este, şi în acest
caz, aceea ca fapta să fi fost săvârşită „fără drept”.
b) Urmarea imediată constă într-o violare a dreptului la intimitate.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
7.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea are loc în momentul săvârşirii faptei, în oricare dintre
modalităţile alternative prevăzute în text.
În prima variantă tip [art.302 alin.(1) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă.
În a doua variantă tip [art.302 alin.(2) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
În a treia variantă tip [art.302 alin.(4) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte
cu închisoare de la unu la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
În a patra variantă tip [art.302 alin.(6) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
În varianta agravată [art.302 alin.(3) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

8. DIVULGAREA INFORMAŢIILOR SECRETE DE STAT

416
Curtea Supremă de Justiţie, S. pen., Dec. nr.1492/2003, publicată în „Dreptul”, nr.8/2004,
p.383.
417
Varianta tip prevăzută în alin.(6) al art.302 C.pen. a fost introdusă prin Legea nr.187/2012.
 8.1. Concept
Infracţiunea de divulgarea informaţiilor secrete de stat este prevăzută în
art.303 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art.303 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de stat, de către cel care le
cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate
interesele unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 176.
În a doua variantă tip [art.303 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
deţinerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce
conţine informaţii secrete de stat, dacă poate afecta activitatea uneia dintre
persoanele juridice prevăzute în art. 176.
Art.303 alin. (3) C.pen. instituie o cauză de nepedepsire. Conform
textului, persoana care deţine un document ce conţine informaţii secrete de stat,
care poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art.176,
nu se pedepseşte dacă predă de îndată documentul la organul sau instituţia
emitentă.
Infracţiunea de divulgarea informaţiilor secrete de stat prezintă şi o
variantă agravată, prevăzută separat, în art.309 C.pen. Agravanta devine
aplicabilă, în cazul în care fapta a produs consecinţe deosebit de grave.
În Codul penal anterior, exista o infracţiune cu un conţinut asemănător,
denumită „Divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului”, care era
prevăzută în art. 169.
8.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură ocrotirea
informaţiilor secrete de stat.
Conform art.178 alin.(1) C.pen., informaţiile secrete de stat sunt
informaţiile clasificate astfel, potrivit legii.
Conform art.15 lit.d) din Legea nr.182/2002 privind protecţia
informaţiilor clasificate, informaţiile secrete de stat sunt informaţiile prin a căror
divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării. În categoria
informaţiilor secrete de stat sunt cuprinse informaţiile care se referă la: sistemul
de apărare a ţării, operaţiile militare, tehnologiile de fabricaţie şi caracteristicile
armamentului şi tehnicii de luptă utilizate în cadrul elementelor sistemului
naţional de apărare; planurile, dispozitivele militare, efectivele şi misiunile
forţelor angajate; cifrul de stat şi alte elemente criptologice stabilite de
autorităţile publice competente; activitatea de informaţii desfăşurată de
autorităţile publice stabilite prin lege pentru apărarea ţării şi siguranţa naţională;
prospecţiunile geologice şi determinările gravimetrice cu densitate mai mare de
un punct pe kilometru pătrat, prin care se evaluează rezervele naţionale de
metale şi minereuri rare, preţioase, disperse şi radioactive, precum şi datele şi
informaţiile referitoare la rezervele materiale, care sunt în competenţa
Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat etc.
b) Obiectul material.
Infracţiunea poate avea şi un obiect material, dacă fapta constă în
deţinerea fără drept a unui document ce conţine informaţii secrete de stat. În
acest caz, obiectul material constă în documentul deţinut fără drept.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat.
În prima variantă tip, autor poate fi numai persoana care a luat cunoştinţă
de informaţiile secrete de stat datorită atribuţiilor sale de serviciu.
În a doua variantă tip, autor poate fi numai persoana care deţine în afara
îndatoririlor de serviciu un document ce conţine informaţii secrete de stat.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiect pasiv este persoana juridică de drept public (în sensul art.176
C.pen.) ale cărei interese au fost sau puteau fi afectate.
8.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material
În prima variantă tip [art.303 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează printr-o acţiune de divulgare a unor informaţii secrete de stat.
Divulgarea presupune comunicarea, aducerea la cunoştinţa altor cetăţeni a
unor secrete de stat ori a altor date care interesează siguranţa statului. Dacă
făptuitorul comunică informaţiile cu caracter secret unei puteri sau organizaţii
străine ori agenţilor acestora, cunoscuţi ca atare de făptuitor, fapta nu mai
constituie această infracţiune, ci infracţiunea de trădare prin transmitere de
informaţii secrete de stat (art.395 C.pen.)
În a doua variantă tip [art.303 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează printr-o acţiune de deţinere a unui document ce conţine informaţii
secrete de stat.
Deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu presupune fie primirea sau
luarea unui document secret de către un funcţionar care nu are dreptul de a-l
deţine, fie păstrarea unui asemenea document, după încetarea oricăror atribuţii
de serviciu cu privire la acesta. Dacă documentul nu conţine informaţii secrete
de stat, deţinerea lui în afara îndatoririlor de serviciu nu constituie această
infracţiune.
În ambele variante, cerinţa esenţială este aceea ca fapta să fie săvârşită fără
drept.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru activitatea unei
persoane juridice de drept public.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
 B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie, care poate fi
directă sau indirectă.
8.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea are loc, după caz, în momentul divulgării informaţiilor
secrete de stat sau, în momentul în care a început deţinerea documentelui ce
conţine astfel de informaţii, în afara îndatoririlor de serviciu. În modalitatea
deţinerii, infracţiunea are caracter de infracţiune continuă permanentă, la care
apare şi un moment al epuizării, distinct de momentul consumării.
În prima variantă tip [art.303 alin.(1) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În a doua variantă tip [art.303 alin.(2) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Conform art.303 alin. (3), persoana care deţine un document ce conţine
informaţii secrete de stat, care poate afecta activitatea uneia dintre persoanele
juridice prevăzute în art. 176, nu se pedepseşte dacă predă de îndată documentul
la organul sau instituţia emitentă.

9. DIVULGAREA INFORMAŢIILOR SECRETE DE SERVICIU SAU

NEPUBLICE

9.1. Concept
Infracţiunea de divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice
este prevăzută în art.304 C.pen., într-o variantă tip, o variantă atenuată şi trei
variante agravate.
În varianta tip [art.304 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în divulgarea,
fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate
publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă
prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane.
În varianta atenuată [art.304 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt
destinate publicităţii, de către cel care ia cunoştinţă de acestea.
Primele două variante agravate sunt prevăzute în alin.(3), teza I şi teza a
II-a. Cea dintâi agravantă [art.304 alin.(3) teza I C.pen.] devine aplicabilă dacă,
urmare a faptei prevăzute în alin.(1) sau alin. (2), s-a săvârşit o infracţiune
împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei
incluse în Programul de protecţie a martorilor. Cea de a doua agravantă [art.304
alin.(3) teza a II-a C.pen.] devine aplicabilă, dacă s-a comis cu intenţie o
infracţiune contra vieţii.
 A treia variantă agravată este prevăzută separat, în art.309 C.pen., şi se
aplică în caz că fapta a avut ”consecinţe deosebit de grave”.
Această infracţiune nu exista în Codul penal anterior. Ea fost creată prin
combinarea unor incriminări diferite, unele preluate din Legea nr.682/2002
privind protecţia martorilor, altele de natură economică (de exemplu,
„Divulgarea secretului economic”, art.298 din Codul penal anterior)418.
9.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură ocrotirea
informaţiilor secrete de serviciu şi/sau a informaţiilor „nepublice”, care „nu sunt
destinate publicităţii”.
În ce priveşte informaţiile secrete de serviciu, acestea sunt informaţii
clasificate. La fel ca şi informaţiile secrete de stat, ele fac obiect de reglementare
al Legii nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate. Informaţiile
secrete de serviciu sunt informaţiile a căror divulgare este de natură să determine
prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat [art.15 lit.e) din
Legea nr.182/2002], iar identificarea lor este lesne posibilă, având în vedere că
legea impune ca documentele conţinând asemenea informaţii să poarte pe
fiecare pagină menţiunea „secret de serviciu” (art.2 din HG nr.781/2002 privind
protecţia informaţiilor secrete de serviciu).
În ce priveşte informaţiile „nepublice”, care „nu sunt destinate
publicităţii”, în lipsa altor precizări, trebuie să deducem că asemenea formule
desemnează informaţiile şi datele cu caracter personal (Legea nr.677/2001) -
care, fără a fi interzise accesului public, nu sunt totuşi destinate publicităţii.
b) Obiectul material.
Infracţiunea poate avea un obiect material, dacă divulgarea se realizează
prin transmiterea unui document ce conţine informaţii secrete de serviciu sau
nepublice. În acest caz, obiectul material constă în documentul cu caracter secret
de serviciu sau care nu era destinat publicităţii.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Acesta poate fi numai
persoana care a luat cunoştinţă de informaţiile secrete de serviciu sau nepublice
datorită atribuţiilor sale de serviciu. Potrivit legislaţiei în vigoare, accesul
personalului la informaţiile secrete de serviciu este permis numai în baza unei
autorizaţii scrise, emisă de conducătorul unităţii.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.
Coautoratul este posibil, numai dacă făptuitorii au luat cunoştinţă de aceleaşi
informaţii secrete de serviciu sau nepublice datorită atribuţiilor de serviciu.
b) Subiect pasiv al infracţiunii este persoana, fizică sau juridică, ale cărei
interese au fost (efectiv) sau puteau fi afectate.
418
În acelaşi sens, a se vedea şi M. A. Hotca, în lucrarea publicată pe site-ul
http://unbr.ro/ro/unele-consideratii-privind-impactul-noilor-reglementari-in-materie-penala-
asupra-profesiei-de-avocat-2/
 9.3. Conţinutul constitutiv.
A. Latura obiectivă
a) Elementul material.
Atât în varianta tip [art.304 alin.(1) C.pen.], cât şi în varianta atenuată
[art.304 alin.(2) C.pen.], elementul material se realizează printr-o acţiune de
divulgare a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate
publicităţii.
Divulgarea presupune comunicarea, aducerea la cunoştinţa altor cetăţeni,
verbal, în scris sau în alt mod, a unor secrete de serviciu sau a unor informaţii
care nu sunt destinate publicităţii.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să fie săvârşită fără drept, respectiv
în alte condiţii decât cele prevăzute de lege.
În varianta tip, este necesar, în plus, ca fapta să afecteze interesele sau
activitatea unei persoane.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru interesele
persoanei căreia îi aparţin informaţiile divulgate fără drept.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie, care poate fi
directă sau indirectă.
9.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea are loc în momentul divulgării informaţiilor secrete de
serviciu sau nepublice.
În varianta tip [art.304 alin.(1) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
În varianta atenuată [art.304 alin.(2) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
Pentru cea dintâi agravantă [art.304 alin.(3) teza I C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani. Pentru cea de a doua agravantă [art.304 alin.(3) teza
a II-a C.pen.], pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.
Dacă faptele prevăzute în art.304 au avut consecinţe deosebit de grave,
limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate,
conform art.309 C.pen.

10. NEGLIJENŢA ÎN PĂSTRAREA INFORMAŢIILOR

10.1. Concept
 Infracţiunea de neglijenţă în păstrarea informaţiilor este prevăzută în
art.305 C.pen., într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
În varianta tip [art.305 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în neglijenţa
care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui
document ce conţine informaţii secrete de stat, precum şi neglijenţa care a
prilejuit altei persoane aflarea unei asemenea informaţii.
În varianta asimilată [art.305 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă că
faptele prevăzute în art. 303 alin. (1) şi art. 304, dacă au fost săvârşite din culpă.
În Codul penal din 1968 exista o infracţiune cu un conţinut asemănător,
denumită “Neglijenţa în păstrarea secretului de stat” (art.252).
10.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) În varianta tip, obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură
buna desfăşurare a activităţii de serviciu, prin ocrotirea informaţiilor secrete de
stat.
În varianta asimilată, obiectul juridic constă în relaţiile sociale care
asigură buna desfăşurare a activităţii de serviciu, inclusiv prin ocrotirea
informaţiilor „nepublice”, care „nu sunt destinate publicităţii”.
b) Infracţiunea are obiect material, numai atunci cînd urmarea sa
imediată constă în distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui
document. În acest caz, obiectul material constă în documentul distrus, alterat,
pierdut etc.
În varianta asimilată, infracţiunea nu are obiect material, afară de cazul
în care fapta (divulgarea) s-a realizat prin transmiterea unui document ce conţine
informaţii secrete sau care nu sunt destinate publicităţii.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Deşi textul nu prevede explicit,
această infracţiune se poate comite numai de către o persoană care are obligaţia
legală de a asigura păstrarea documentelor care cuprind informaţii secrete sau
nepublice.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiect pasiv al infracţiunii este unitatea ale cărei interese au fost
(efectiv) sau puteau fi afectate.
10.3. Conţinutul constitutiv
 A. Latura obiectivă
a) Elementul material
În varianta tip [art.305 alin.(1) C.pen.], elementul material se realizează
prin orice comisiune sau omisiune care poate fi analizată ca un act de
“neglijenţă”, respectiv ca o manifestare de lipsă de grijă, de nepăsare sau de
nepricepere în păstrarea caracterului secret al anumitor informaţii.
Există două cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă esenţială este aceea ca manifestarea de neglijenţă să privească
informaţii secrete de stat. Potrivit art.178 alin.1 C.pen., informaţiile secrete de
stat sunt informaţiile clasificate astfel, potrivit legii.
A doua cerinţă esenţială este aceea ca fapta să fi avut una dintre
următoarele urmări: a) fie distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui
document ce conţine informaţii secrete de stat; b) fie să fi prilejuit altei persoane
aflarea unei informaţii secret de stat.
În varianta asimilată [art.305 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează prin faptele prevăzute în art. 303 alin. (1) sau art. 304.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru interesele
persoanei juridice căreia îi aparţin informaţiile sau documentele distruse,
pierdute etc.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv. În varianta tip, infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie,
care poate fi directă sau indirectă.
În varianta asimilată, infracţiunea se săvârşeşte din culpă.
10.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată (în varianta asimilată, tentativa nici nu este
posibilă, fiind vorba de o infracţiune din culpă).
Consumarea are loc în momentul producerii urmării imediate.
Atît în varianta tip cât şi în varianta asimilată, infracţiunea se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

11. OBŢINEREA ILEGALĂ DE FONDURI

11.1. Concept
Infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri este prevăzută în art. 306
C.pen. şi constă în folosirea ori prezentarea de documente sau date false,
inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare
acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri publice, dacă are ca
rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri.
În art.309 C.pen. este prevăzută o variantă agravată a acestei infracţiuni,
aplicabilă în caz că fapta a avut consecinţe deosebit de grave.
Această infracţiune nu are corespondent în Codul penal anterior. Ea a fost
preluată, cu unele modificări, din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr.64/2007 privind datoria publică, art.9.
11.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură buna
desfăşurare a activităţii de serviciu, prin acordarea finanţărilor publice, cu
respectarea strictă a condiţiilor legale.
b) Infracţiunea are ca obiect material fondurile obţinute pe nedrept. În ce
priveşte documentele sau datele false, inexacte sau incomplete, acestea
constituie lucruri care servesc la săvârşirea infracţiunii419.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Această infracţiune se poate
comite de orice persoană care răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiect pasiv este autoritatea sau instituţia publică care acordă ori
garantează finanţarea.
11.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de folosire ori
prezentare de documente sau date.
Există două cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă esenţială este aceea ca documentele sau datele să fie false,
inexacte ori incomplete.
A doua cerinţă esenţială este aceea ca fapta să fie săvârşită, pentru a primi
aprobările sau garanţiile necesare acordării unei finanţări din fonduri publice.
În varianta agravată, prevăzută în art.309 C.pen., se cere ca fapta să fi
produs consecinţe deosebit de grave. Sintagma ”consecinţe deosebit de grave”
este explicată în art.183 C.pen.
b) Urmarea imediată. Obţinerea ilegală de fonduri apare ca o infracţiune
de rezultat, care se poate reţine numai dacă agentul a obţinut efectiv fonduri
publice, pe nedrept. Ca urmare, dacă acest rezultat (obţinerea de fonduri) nu se
produce, va exista doar o tentativă pedepsibilă.
c) Legătura de cauzalitate trebuie dovedită. Mai exact, trebuie să se
dovedească faptul că, în lipsa documentelor sau datelor false, agentul nu putea
obţine fonduri publice.
419
Există opinia, pe care nu o împărtăşim, potrivit căreia documentele false ar constitui
obiectul material al infracţiunii (a se vedea I. Pascu, Obţinerea ilegală de fonduri, în „Noul
Cod penal comentat” de V. Dobrinoiu ş.a., Vol. II, p.630).
 B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă,
calificată prin scopul de obţinere pe nedrept de fonduri publice.
11.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa se pedepseşte, conform art.306 alin.(2) C.pen.
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
În varianta agravată, prevăzută în art.309 C.pen., infracţiunea se pedepseşte
cu închisoare de la 4 la 14 ani (căci, potrivit textului, limitele speciale ale
pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate).

12. DETURNAREA DE FONDURI

12.1. Concept
Infracţiunea de deturnare de fonduri este prevăzută în art. 307 C.pen., într-
o variantă tip şi o variantă asimilată.
În varianta tip [art.307 alin. (1) C.pen.], infracţiunea constă în schimbarea
destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate unei autorităţi
publice sau instituţii publice, fără respectarea prevederilor legale.
În varianta asimilată [art.307 alin. (2) C.pen.], infracţiunea constă în
schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor
provenite din finanţările obţinute sau garantate din fonduri publice.
În art.309 C.pen. este prevăzută o variantă agravată a acestei infracţiuni,
aplicabilă în caz că fapta a avut ”consecinţe deosebit de grave”, în sensul art.183
C.pen.
Această infracţiune îşi găseşte corespondent în art.3021 din Codul penal
anterior.
12.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) În varianta tip, obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură
buna desfăşurare a activităţii de serviciu, prin respectarea destinaţiei fondurilor
băneşti ori resurselor materiale alocate instituţiilor publice.
În varianta asimilată, obiectul juridic constă în relaţiile sociale care
asigură buna desfăşurare a activităţii de serviciu, prin respectarea destinaţiei
fondurilor provenite din finanţări publice.
b) Infracţiunea are ca obiect material fondurile băneşti sau resursele
materiale deturnate.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat.
În varianta tip, autor poate fi numai un funcţionar public sau demnitar,
respectiv o persoană care administrează fonduri ori resurse publice.
 În varianta asimilată, autor poate fi numai persoana care beneficiază de o
finanţare publică.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) În varianta tip, subiect pasiv este autoritatea sau instituţia publică căreia
i-au fost alocate fondurile sau resursele deturnate.
În varianta asimilată, subiect pasiv este autoritatea sau instituţia publică
care a acordat sau a garantat finanţarea din fonduri publice.
12.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de schimbare a
destinaţiei unor fonduri băneşti ori resurse materiale.
În varianta tip [art.307 alin. (1) C.pen.], se cer îndeplinite două condiţii
(cerinţe esenţiale). Prima condiţie (cerinţă esenţială) este aceea ca fondurile sau
resursele deturnate să facă parte dintre fondurile sau resursele alocate unei
autorităţi sau instituţii publice. A doua condiţie (cerinţă esenţială) este aceea ca
schimbarea destinaţiei să aibă loc fără respectarea prevederilor legale.
În varianta asimilată [art.307 alin. (2) C.pen.], se cer îndeplinite, de
asemenea, două condiţii (cerinţe esenţiale). Prima condiţie (cerinţă esenţială)
este aceea ca fondurile deturnate să provină din finanţări obţinute sau garantate
din fonduri publice. A doua condiţie (cerinţă esenţială) este aceea ca schimbarea
destinaţiei să aibă loc fără respectarea prevederilor legale.
Varianta agravată, prevăzută în art.309, devine aplicabilă, dacă fapta avut
consecinţe deosebit de grave. Sintagma ”consecinţe deosebit de grave” este
explicată în art.183 C.pen.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru interesele legale
ale autorităţii sau instituţiei publice vătămate.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie, care poate fi
directă sau indirectă.
12.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa se pedepseşte, conform art.307 alin.(3) C.pen.
Atît în varianta tip cât şi în varianta asimilată, infracţiunea se pedepseşte
cu închisoare de la unu la 5 ani.
Pentru varianta agravată, prevăzută în art.309, infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 10 ani (limitele speciale ale pedepsei se majorează cu
jumătate).
 TITLUL VI
INFRACŢIUNI DE FALS

CONSIDERAŢII GENERALE

Infracţiunile din acest titlu sunt sistematizate în trei capitole, după cum
urmează:
- Capitolul I – Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori (art.310 -
art.316);
- Capitolul II – Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare
(art.317-319);
- Capitolul III – Falsuri în înscrisuri (art.320-328).
În Codul penal anterior, infracţiunile de fals erau prevăzute, cu o identică
sistematizare şi sub o identică denumire, în Titlul VII din Partea specială.
Unele raţiuni, mai mult sau mai puţin îndreptăţite, au făcut ca, în noul Cod
penal, aceste infracţiuni să suporte numeroase modificări şi completări. Printre
raţiunile îndreptăţite se numără, în principal, nevoia de a transpune în dreptul
intern dispoziţiile Deciziei-cadru nr.2000/383/JAI a Consiliului Uniunii
Europene, privind întărirea, prin sancţiuni penale, a prevenirii falsificării de
monede.
Dintre numeroasele modificări operate, amintim următoarele:
- în primul capitol, a fost introdusă o nouă incriminare, denumită
„Emiterea frauduloasă de monedă” (art.315), care se aplică în caz că emiterea s-
a făcut chiar prin folosirea instalaţiilor sau materialelor destinate acestui scop,
dar fără acordul autorităţile competente ori cu încălcarea condiţiilor stabilite de
acestea (art. 4 din Decizia-cadru);
- în capitolele II şi III, s-au introdus alte două noi incriminări, denumite
„Falsificarea de instrumente de autentificare străine” (art.319 C.pen.) şi
„Falsificarea unei înregistrări tehnice” (art.324);
- în cazul infracţiunii de falsificare de monede sau de alte valori (art.282
din Codul penal anterior), s-au adus trei modificări. În primul rând, noul Cod
penal a separat faptele, în raport cu obiectul lor material: în art.310, el
incriminează „Falsificarea de monede”, iar în art.311, el incriminează
„Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată”. În doilea rând, noul
Cod penal a separat faptele de punere în circulaţie a valorilor falsificate, care
sunt prevăzute în art.313, de acelea de falsificare de monede sau de alte valori,
care sunt prevăzute în art.310 sau, după caz, în art.311 (în Codul penal anterior,
aceste fapte erau incriminate, toate, în art.282). În al treilea rând, în noul Cod
penal, repunerea în circulaţie a unei valori falsificate a fost prevăzută expres, ca
o variantă atenuată a infracţiunii de punere în circulaţie a valorilor falsificate
[art.313 alin. (3) C.pen.], punându-se astfel capăt unei vechi practici, în virtutea
căreia repunerea în circulaţie a valorilor falsificate se considera infracţiune de
înşelăciune şi, în consecinţă, se pedepsea mai grav decât punerea în circulaţie a
valorilor falsificate;
- în cazul infracţiunii de deţinere de instrumente în vederea falsificării de
valori (art.314), textul a fost completat, prin introducerea unei cauze de
nepedepsire, care se aplică în caz că făptuitorul predă aceste instrumente
autorităţilor judiciare sau încunoştinţează aceste autorităţi despre existenţa lor,
mai înainte de a se fi trecut la comiterea faptei de falsificare.
 Capitolul I - FALSIFICAREA DE MONEDE, TIMBRE SAU DE ALTE
VALORI

1. FALSIFICAREA DE MONEDE

1.1. Concept

Infracţiunea de falsificare de monede este prevăzută în art.310 C.pen., în

două variante tip.
În prima variantă tip [art.310 alin. (1) C.pen.], infracţiunea constă în
falsificarea de monedă cu valoare circulatorie.
În a doua variantă tip [art.310 alin. (2) C.pen.], infracţiunea constă în
falsificarea unei monede, emise de către autorităţile competente, înainte de
punerea oficială în circulaţie a acesteia.
În Codul penal din1968, faptele prevăzute în alin.(1) constituiau
infracţiunea de falsificare de monede constituiau infracţiunea de falsificare de
monede sau de alte valori (art.282), care avea un conţinut mult mai larg (pe de o
parte, infracţiunea avea ca obiect material nu doar monedele, ci şi titlurile de
credit, instrumentele de plată etc.; pe de altă parte, infracţiunea cuprindea şi
faptele de deţinere şi punere în circulaţie de valori falsificate - care, actualmente,
sunt incriminate în distinct, în art.313). În ce priveşte faptele prevăzute
actualmente în art.310 alin. (2) C.pen., acestea nu-şi găsesc corespondent în
Codul penal anterior (e vorba deci de o incriminare nouă).
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
încrederii publice în monedele cu valoare circulatorie sau care au fost emise de
autorităţile competente şi urmează a fi puse în circulaţie.
b) Conform unei opinii dominante în doctrina noastră420, obiectul
material diferă, după cum fapta de falsificare s-a realizat prin contrafacere sau
prin alterare: în cazul falsificării prin contrafacere, obiectul material ar consta în
materialele din care se confecţionează moneda falsă (în această concepţie,
moneda falsă ar reprezenta produsul, iar nu obiectul material al infracţiunii); în
cazul falsificării prin alterare, obiectul material ar consta în moneda adevărată,
asupra căruia s-a îndreptat acţiunea făptuitorului.
În ceea ce ne priveşte, credem însă că, atât în cazul falsificării prin
contrafacere cât şi în cazul falsificării prin alterare, obiectul material constă în
moneda adevărată, deoarece, în ambele cazuri, fapta afectează încrederea
publică în moneda adevărată.
Nu interesează dacă moneda falsificată este o monedă metalică sau o
monedă de hârtie.
De asemenea, nu interesează dacă moneda falsificată este o monedă emisă
de autorităţile competente din România sau de autorităţile competente din alte
state. În acest sens, art.316 C.pen. prevede că dispoziţiile Capitolului I din Titlul
VI se aplică şi în cazul când infracţiunea priveşte monede, timbre, titluri de
valoare ori instrumente de plată emise în străinătate.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
De regulă, fapta se comite în participaţie, care este posibilă sub toate
formele (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiect pasiv este autoritatea competentă să emită moneda adevărată,
cu putere circulatorie.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) În ambele variante, elementul material se realizează printr-o activitate
de falsificare de monede.
Falsificarea este posibilă în două modalităţi alternative, anume fie prin
contrafacere fie prin alterare.

420
V. Dongoroz, Falsificarea de monede, timbre sau alte valori, în Explicaţii teoretice, Vol.
IV, Partea specială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972, p.373; în acelaşi sens, a se
vedea P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, Manual de drept penal. Partea specială, Vol. II,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.267; I Pascu, Infracţiuni de fals, în Noul Cod
penal comentat, Vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.648.
 Contrafacerea înseamnă confecţionarea unei monede noi, care reproduce
(imită) o monedă adevărată, pusă în circulaţie de autoritatea competentă.
Alterarea înseamnă modificarea unei monede adevărate, dar care a fost
retrasă din circulaţie sau are altă valoare, în aşa fel încât să semene cu o monedă
aflată în circulaţie şi de valoare diferită (de regulă, mai mare).
În prima variantă tip [art.310 alin. (1) C.pen.], cerinţa esenţială este aceea
ca moneda falsă să corespundă unei monede adevărate, emisă de autorităţile
competente şi care se află, în mod oficial, în circuitul financiar sau monetar421.
În a doua variantă tip [art.310 alin. (2) C.pen.], cerinţa esenţială este aceea
ca fapta (falsificarea de monedă) să se săvârşească într-un anume interval de
timp, anume în intervalul de timp dintre momentul emiterii monedei adevărate
de către autorităţile competente şi momentul punerii oficiale în circulaţie a
acesteia.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru sistemul
financiar.
Falsificarea de monede este o infracţiune formală, de simplă acţiune.
c) Legătura de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă. În ambele variante, infracţiunea de falsificare de
monede se săvârşeşte cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
1.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa se pedepseşte, conform art.310 alin.(3) C.pen.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce urmarea
socialmente periculoasă.
Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.

2. FALSIFICAREA DE TITLURI DE CREDIT SAU

INSTRUMENTE DE PLATĂ

2.1. Concept
Infracţiunea de falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată este
prevăzută în art.311 C.pen., într-o variantă tip şi o variantă agravată.
În varianta tip [art.311 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în falsificarea
de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor sau a
oricăror alte titluri ori valori asemănătoare.
Varianta agravată [art.311 alin.(2) C.pen.] se aplică, dacă fapta prevăzută
în alin.(1) priveşte un instrument de plată electronică.

421
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.1019/1976, în Culegerea de decizii, 1976, p.368;
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.1159/1979, în Culegerea de decizii, 1979, p.444.
 În Codul penal din 1968, faptele de falsificare de titluri de credit
constituiau infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori (art.282).
2.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
încrederii publice în titlurile de credit sau în instrumentele de plată, emise de
instituţiile bancare ori de credit competente.
b) Obiectul material.
În principiu, rămân valabile explicaţiile privitoare la obiectul material al
infracţiunii de falsificare de monede, cu precizarea că, în acest caz, obiectul
material constă nu în monede, ci în titluri de credit sau instrumente pentru
efectuarea plăţilor.
Titlurile de credit (în care se includ şi instrumentele de plată: cecuri,
cambii, bilete la ordin etc.) sunt înscrisuri emise de instituţiile bancare sau de
credit competente, care constată că deţinătorul are un drept creanţă precis
determinat, pe care îl poate transmite altei persoane, în totul sau în parte, ori îl
poate folosi, pentru garantarea unor obligaţii personale (de exemplu, pentru a
garanta un împrumut).
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare,
complicitate).
b) Subiect pasiv este autoritatea competentă să emită titlul de credit
adevărat, cu putere circulatorie.
2.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează printr-o activitate de falsificare de
titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor sau a oricăror
alte titluri ori valori asemănătoare.
Falsificarea se poate realiza în două modalităţi alternative, anume fie prin
contrafacere fie prin alterare.
Contrafacerea înseamnă confecţionarea unui înscris, care reproduce
(imită) un titlu de credit adevărat, pus în circulaţie de autoritatea competentă.
Alterarea înseamnă modificarea unui titlu de credit adevărat, dar care a
fost retras din circulaţie sau are altă valoare, în aşa fel încât să semene cu un titlu
aflat în circulaţie şi de valoare diferită (de regulă, mai mare).
Cerinţa esenţială este aceea ca titlul fals să corespundă unui titlu de credit
adevărat, emis de autorităţile competente şi care se află, în mod oficial, în
circuitul financiar sau monetar.
Dacă fapta are ca obiect material un titlu de credit sau un instrument de
plată care circulă în format electronic, se aplică varianta agravată, prevăzută în
art.311 alin.(2) C.pen.
 b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru sistemul
financiar.
Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată este o infracţiune
formală, de simplă acţiune.
c) Legătura de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
2.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa se pedepseşte, conform art.311 alin.(3) C.pen.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce urmarea
socialmente periculoasă.
Pentru varianta tip [art.311 alin.(1) C.pen.], pedeapsa este închisoarea de
la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Pentru varianta agravată [art.311 alin.(2) C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

3. FALSIFICAREA DE TIMBRE SAU EFECTE POŞTALE

3.1. Concept
Infracţiunea de falsificare de timbre sau efecte poştale este prevăzută în
art.312 C.pen. şi constă în falsificarea de timbre de orice fel, mărci poştale,
plicuri poştale, cărţi poştale sau cupoane de răspuns internaţional.
În Codul penal din 1968, exista o infracţiune asemănătoare, denumită
„Falsificarea de timbre, mărci sau de bilete de transport” (art.283).
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
încrederii publice în imprimatele de valoare emise stat sau de furnizorii de
servicii poştale.
b) Obiectul material.
Această infracţiune diferă de precedenta prin obiectul material, care, de
această dată, constă în timbre sau efecte poştale. Faţă de explicaţiile privitoare la
obiectul material al infracţiunii de falsificare de monede, care rămân valabile,
adăugăm că, în acest caz, obiectul material constă în imprimatul de valoare
adevărat, asupra căruia s-a răsfrânt acţiunea de falsificare: timbru, marcă poştală,
plic sau carte poştală, cupon de răspuns internaţional.
 Timbrele sunt imprimate (înscrisuri) de valoare, emise de stat sau de o
unitate autorizată, folosite pentru francări fiscale (servesc la plata unor impozite
sau taxe).
Mărcile poştale sunt timbre emise de administraţia poştală. Ele au apărut
din necesitatea simplificării operaţiunilor de plată a serviciilor poştale (mărcile
poştale se lipesc pe plic de către expeditor).
Plicurile şi cărţile poştale sunt imprimate de valoare în care se poate
introduce sau pe care se poate consemna corespondenţa.
Cupoanele răspuns internaţional sunt imprimate de valoare emise de
Biroul Internaţional al Uniunii Poştale Universale, care servesc la plata
corespondenţei trimise în străinătate (aceste cupoane se distribuie numai în ţările
care au semnat Convenţia mondială poştală, încheiată la Bruxelles, la 11 iulie
1952).
Nu interesează dacă imprimatele falsificate sunt româneşti sau străine,
deoarece, potrivit art.315 C.pen., infracţiunea subzistă şi în cazul în care obiectul
material este constituit de timbre sau alte valori străine.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare,
complicitate).
b) Subiect pasiv este autoritatea competentă să emită timbrul sau
imprimatul de valoare adevărat, cu putere circulatorie.
3.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează printr-o activitate de falsificare de
timbre de orice fel, mărci, plicuri sau cărţi poştale, ori de cupoane de răspuns
internaţional.
Falsificarea se poate realiza în două modalităţi, anume fie prin
contrafacere fie prin alterare.
Contrafacerea înseamnă confecţionarea unui înscris, care reproduce
(imită) un imprimat de valoare adevărat, pus în circulaţie de autoritatea poştală
competentă.
Alterarea înseamnă modificarea unui imprimat de valoare adevărat, dar
care a fost retras din circulaţie sau are altă valoare, în aşa fel încât să semene cu
un titlu aflat în circulaţie şi de valoare diferită (de regulă, mai mare).
Cerinţa esenţială este aceea ca înscrisul fals să corespundă unui titlu de
valoare adevărat, emis de autorităţile competente şi care se află, în mod oficial,
în circulaţie.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru încrederea
publică în imprimatele de valoare menţionate anterior.
Falsificarea de timbre sau efecte poştale este o infracţiune formală, de
simplă acţiune.
 c) Legătura de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
3.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa se pedepseşte, conform art.312 alin.(2) C.pen.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce urmarea
socialmente periculoasă.
Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 sau amenda.

4. PUNEREA ÎN CIRCULAŢIE DE VALORI FALSIFICATE

4.1. Concept
Infracţiunea de punere în circulaţie de valori falsificate este prevăzută în
art.313 C.pen., în trei variante tip.
În prima variantă tip [art.313 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art.310-312, precum şi în
primirea, deţinerea sau transmiterea acestora, în vederea punerii lor în circulaţie.
În a doua variantă tip [art.313 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art.310-312, săvârşită de
către autor sau un participant la infracţiunea de falsificare.
În a treia variantă tip [art.313 alin.(3) C.pen.], infracţiunea constă în
repunerea în circulaţie a uneia dintre valorile prevăzute în art.310-312, de către o
persoană care a constatat, ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată.
În Codul penal din 1968, această infracţiune era prevăzută ca o variantă a
faptelor de falsificare de valori (de exemplu, ca variantă a infracţiunii de
„Falsificare de timbre, mărci sau de bilete de transport” - art.283).
4.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic este complex.
Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
încrederii publice în imprimatele de valoare emise de autorităţile competente.
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
drepturilor patrimoniale.
b) Obiectul material.
Potrivit doctrinei dominante, la această infracţiune, obiectul material ar fi
reprezentat de valorile false, care sunt deţinute sau puse în circulaţie 422.

422
V. Dongoroz, op.cit., p.373; în acelaşi sens I. Pascu, Infracţiuni de fals, în „Noul Cod
penal comentat”, Vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.665.
 Însă, această opinie ni se pare discutabilă. Dacă ţinem seama că
infracţiunea de punere în circulaţie de valori falsificate se prezintă ca o variantă
de specie a infracţiunii de înşelăciune, atunci trebuie să conchidem că obiectul ei
material constă în bunurile sau serviciile obţinute de făptuitor în mod nelegal, în
schimbul valorilor false.
Cât priveşte valorile false, trebuie să observăm că, dacă, în cazul
falsificării, ele reprezintă produsul infracţiunii, în schimb, în cazul punerii în
circulaţie (inclusiv în cazul primirii în vederea punerii în circulaţie), ele apar ca
lucruri care servesc la săvârşirea infracţiunii.
B. Subiecţii
a) În primele două variante tip, subiect activ nemijlocit poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
În a treia variantă tip, subiect activ nemijlocit poate fi numai persoana
care, după ce a constatat că se află în posesia unor valori falsificate, le repune în
circulaţie.
Participaţia este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare,
complicitate).
Acela care, după ce a falsificat un titlu, îl pune în circulaţie prin
intermediul unei persoane care acţionează fără vinovăţie, răspunde pentru
participaţie improprie la art.313 alin.2 C.pen.423
b) Subiect pasiv principal este instituţia care emite moneda sau titlul de
valoare adevărat.
Subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică înşelată (care a
primit moneda falsă).
4.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) În prima variantă tip [art.313 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează în patru modalităţi alternative, şi anume: prin punerea în circulaţie de
valori falsificate, prin primirea, prin deţinerea sau prin transmiterea de valori
falsificate, în vederea punerii lor în circulaţie.
După părerea noastră, aceste modalităţi suscită discuţii.
Mai întâi, observăm că termenii primirea şi deţinerea au aceeaşi
semnificaţie, adică desemnează luarea în stăpânire a valorilor false - ceea ce
înseamnă că se putea renunţa la modalitatea deţinerii, mai ales că, spre deosebire
de termenul primirea, care indică o infracţiune instantanee, termenul deţinerea
indică o infracţiune continuă, de durată.
Apoi, observăm că se putea renunţa şi la modalitatea transmiterii. Prin
transmitere se înţelege trecerea valorilor false din stăpânirea unei persoane în
stăpânirea altei persoane, iar acest lucru este posibil, numai dacă făptuitorul a
primit valorile falsificate. Or, dacă făptuitorul a primit asemenea valori, el a

423
Curtea Supremă de Justiţie, Dec.pen. nr. 829/1999, publicată în „Revista de drept penal”,
nr.1/2001, p.141.
săvârşit deja infracţiunea, în forma sa consumată, astfel că devine fără relevanţă
faptul că, ulterior, el le-a transmis altei persoane.
În fine, observăm că se putea renunţa şi la modalitatea punerii în
circulaţie a valorilor false. Această modalitate presupune că făptuitorul foloseşte
valorile false, introducându-le în circuitul civil (de exemplu, banii falşi sunt
folosiţi pentru efectuarea unor plăţi) - ceea ce presupune iarăşi că, în prealabil,
făptuitorul a primit valorile false. Or, întrucât infracţiunea s-a consumat în
momentul primirii, interesează prea puţin dacă, ulterior, el le-a transmis unui
complice sau le-a „pus în circulaţie”, adică le-a transmis unei persoane care nu
ştia că sunt false şi care, prin primirea lor, a suferit o pagubă.
De unde urmează, în concluzie, că textul cuprinde o abundenţă inutilă de
cuvinte şi că, exceptând modalitatea primirii, celelalte modalităţi nu se justifică.
În acelaşi timp, mai observăm că primirea de valori falsificate este totuna
cu primirea unui bun, cunoscând că el provine din săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală. Or, aceasta înseamnă că, în modalitatea primirii,
infracţiunea de punere în circulaţie de valori falsificate se confundă cu
infracţiunea de tăinuire şi că, în consecinţă, existenţa ei nu se justifică.
Însă, această confuzie putea fi evitată, dacă legiuitorul ar fi definit
infracţiunea numai ca punere în circulaţie de valori falsificate, fără a adăuga
vreo altă modalitate. În acest caz, ar fi devenit evident că infracţiunea de punere
în circulaţie de valori falsificate se prezintă ca o variantă de specie a înşelăciunii,
săvârşită prin folosirea de valori false.
Pentru existenţa acestei variante a infracţiunii de înşelăciune este necesar
(cerinţă esenţială) ca făptuitorul să fi săvârşit fapta (inducerea în eroare a
victimei), prin folosirea de monede false, titluri de credit false ori timbre sau
efecte poştale false.
Deşi textul nu precizează, pentru existenţa acestei variante a infracţiunii
de înşelăciune este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut că monedele sau valorile
puse în circulaţie sunt falsificate. Această cerinţă se deduce din faptul că, în
alin.3 al art.313 C.pen., este incriminată distinct fapta aceluia care a primit
valori falsificate, fiind de bună-credinţă, dar, ulterior, descoperind că sunt false,
le-a repus în circulaţie (până la intrarea în vigoare a noului Cod penal, asemenea
fapte erau pedepsite ca înşelăciune consumată sau tentativă de înşelăciune, după
caz424).
b) Urmarea imediată principală constă într-o stare de pericol pentru
încrederea publică în imprimatele de valoare la care se referă art.310-312.
Urmarea imediată secundară constă într-o pagubă cauzată unei persoane
fizice sau juridice.
c) Legătura de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
424
A se vedea V. Papadopol, Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori, în „Codul
penal comentat şi adnotat. Partea specială” de T. Vasiliu ş.a., vol.II, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.214.
 Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă, calificată prin scop.
Scopul este cerut explicit, în caz că elementul material se realizează prin
primirea, deţinerea sau transmiterea de valori falsificate. Este necesar, mai exact,
ca aceste acţiuni să săvârşite în vederea punerii în circulaţie de valori falsificate.
4.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa se pedepseşte, conform art.314 alin.(4) C.pen. Totuşi,
incriminarea tentativei nu se justifică, atât timp cât legiuitorul a asimilat
infracţiunii consumate (punerea în circulaţie de valori falsificate) fapta de a
primi valori falsificate, în vederea punerii lor în circulaţie. În orice caz, scopul
de punere în circulaţie nu se poate prezuma, ci trebuie să rezulte din acte
materiale (de exemplu, din încercarea de a plăti un serviciu sau o marfă cu
monede false). Or, o identică faptă nu poate constitui, concomitent, atât
infracţiune consumată, cât şi tentativă.
Pentru faptele prevăzute în alin.(1) şi (2), pedeapsa este cea prevăzută de
lege pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost produse valorile
falsificate.
Pentru fapta prevăzută în alin.(3), pedeapsa este cea prevăzută de lege
pentru infracţiunea de falsificare, ale cărei limite speciale se reduc la jumătate.

5. DEŢINEREA DE INSTRUMENTE ÎN VEDEREA FALSIFICĂRII DE

VALORI

5.1. Concept
Infracţiunea de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori este
prevăzută în art.314 C.pen., într-o variantă tip şi o variantă agravată.
În varianta tip [art.314 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în fabricarea,
primirea, deţinerea sau transmiterea de instrumente sau materiale cu scopul de a
servi la falsificarea valorilor sau titlurilor enumerate în art.310, art.311 alin.(1) şi
art.312.
În varianta agravată [art.314 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de echipamente, inclusiv
hardware sau software, cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de
plată electronică.
În Codul penal din 1968, exista o infracţiune cu aceeaşi denumire,
prevăzută în art.285. Însă, noul Cod penal a completat vechea definiţie,
adăugând alte două modalităţi alternative de săvârşire a faptei, anume
„primirea” şi „transmiterea”. Totodată, noul Cod penal a adăugat varianta
agravată, precum şi o cauză de nepedepsire, care este prevăzută în art.314
alin.(3).

5.2. Condiţii preexistente

A. Obiectul.
a) Obiectul juridic coincide cu obiectul juridic al infracţiunilor de
falsificare de valori prevăzute în art.310-312 C.pen.
Această incriminare apare ca o excepţie de la regula că actele de pregătire
nu se pedepsesc - căci deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori
apare ca un act de pregătire a infracţiunilor de falsificare de valori prevăzute în
art.310-312 C.pen.
b) În varianta tip, obiectul material constă în instrumentele sau materialele
deţinute cu scopul de a servi la activitatea de falsificare.
În varianta agravată, obiectul material constă în echipamentele hardware
sau software, deţinute cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată
electronică.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că această incriminare nu se justifică.
Trecând peste faptul că orice excepţie de la regula nepedepsirii actelor de
pregătire trebuie temeinic motivată (ceea ce, în acest caz, nu s-a întâmplat), ar
mai fi observat că, printr-o asemenea incriminare, se interzice deţinerea unor
lucruri, fără a se arăta expres care sunt aceste lucruri, ceea ce încalcă principiul
legalităţii incriminării.
B. Subiecţii.
a) Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană care răspunde penal.
Participaţia este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv este statul.
5.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Atât în varianta tip, cât şi în varianta agravată, elementul material se
realizează în patru modalităţi alternative, anume prin fabricarea, primirea,
deţinerea sau transmiterea de instrumente sau materiale.
În varianta tip [art.314 alin.(1) C.pen.], cerinţa esenţială este aceea ca fapta
să aibă drept scop falsificarea valorilor arătate în art.310-312 C.pen.
În varianta agravată [art.314 alin.(2) C.pen.], cerinţa esenţială este aceea ca
fapta să aibă drept scop falsificarea instrumentelor de plată electronică.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Această infracţiune se comite cu intenţie directă, calificată prin scop.
Conform definiţiei, trebuie să se dovedească că făptuitorul a fabricat sau deţinut
anumite instrumente sau materiale, în scopul de a le folosi în operaţia de
falsificare - ceea ce înseamnă că lucrul deţinut trebuie să releve, singur sau
împreună cu altele, destinaţia ilicită (de a servi la falsificare) ce i-a fost dată de
făptuitor.
5.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată.
În modalitatea primirii, infracţiunea se consumă instantaneu; în schimb, în
modalitatea deţinerii, infracţiunea are formă continuă – ceea ce constituie un alt
neajuns al acestei incriminări, fiind inacceptabil ca o identică infracţiune să fie,
într-o modalitate, infracţiune instantanee, iar în altă modalitate, infracţiune
continuă.
Pentru varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Pentru varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
5.5. Cauza de nepedepsire
Potrivit art.314 alin. (3), nu se pedepseşte persoana care, după comiterea
vreuneia dintre faptele prevăzute în alin. (1) sau alin. (2), înainte de descoperirea
acestora şi înainte de a se fi trecut la săvârşirea faptei de falsificare, predă
instrumentele sau materialele deţinute autorităţilor judiciare ori încunoştinţează
aceste autorităţi despre existenţa lor.

6. EMITEREA FRAUDULOASĂ DE MONEDĂ

6.1. Concept
Infracţiunea de emitere frauduloasă de monedă este prevăzută în art.315
C.pen., într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
În varianta tip [art.315 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de instalaţii sau materiale
destinate acestui scop, cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile
competente sau fără acordul acestora.
În varianta asimilată [art.315 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
punerea în circulaţie a monedei confecţionate în condiţiile alin. (1), precum şi
primirea, deţinerea sau transmiterea acesteia, în vederea punerii ei în circulaţie.
În Codul penal din 1968 nu exista o asemenea incriminare. Ea a fost
introdusă, ca urmare a dispoziţiei înscrisă în art.4 din Decizia-cadru nr.
2000/383/JAI a Consiliului Uniunii Europene
6.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură respectarea
condiţiilor legale, privind confecţionarea monedelor autentice.
b) Infracţiunea nu are obiect material.
 B. Subiecţii.
a) Deşi textul nu precizează, subiect activ nemijlocit al acestei infracţiuni
poate fi, în varianta tip, numai o persoană care lucrează la Regia Autonomă
Monetăria Statului - fiindcă numai o asemenea persoană are posibilitatea să
confecţioneze monedă autentică, folosind instalaţii şi materiale destinate acestui
scop.
În varianta asimilată, subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Autor
poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile legale, cerute pentru a
răspunde penal.
Participaţia este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv este statul.
6.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) În varianta tip [art.315 alin.(1) C.pen.], elementul material se realizează
prin confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de instalaţii sau materiale
destinate acestui scop.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să se fi săvârşit cu încălcarea
condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau fără acordul acestora.
În varianta asimilată [art.315 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează în patru modalităţi alternative, şi anume: prin punerea în circulaţie a
monedei confecţionate în condiţiile alin. (1), prin primirea, prin deţinerea sau
prin transmiterea acesteia, în vederea punerii ei în circulaţie.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
În varianta tip, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi
directă sau indirectă.
În varianta asimilată, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei directe,
calificată prin scopul de punere în circulaţie a monedelor confecţionate
clandestin.
6.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată.
La fel ca şi precedenta, această infracţiune prezintă neajunsul că, într-o
modalitate (primirea) este instantanee, iar, în altă modalitate (deţinerea), este
continuă – ceea ce este inacceptabil.
Pentru ambele variante, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
 Capitolul II - FALSIFICAREA INSTRUMENTELOR DE
AUTENTIFICARE SAU DE MARCARE

1. FALSIFICAREA DE INSTRUMENTE OFICIALE

1.1. Concept.
Infracţiunea de falsificare de instrumente oficiale este prevăzută în art.317
C.pen., într-o variantă tip şi o variantă atenuată.
În varianta tip [art.317 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în falsificarea
unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc
persoanele prevăzute în art.176 sau persoanele fizice menţionate în art.175 alin.
(2).
În varianta atenuată [art.317 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare de care
se folosesc alte persoane decât cele prevăzute în alin. (1).
În Codul penal din 1968, infracţiunea de falsificare de instrumente oficiale
era prevăzută în art.286, numai în varianta tip.
1.2. Condiţii preexistente.
A. Obiectul.
 a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
încrederii publice în instrumentele (sigilii, ştampile, instrumente de marcare)
care certifică provenienţa sau apartenenţa unui înscris sau a unui obiect. Cu alte
cuvinte, obiectul juridic coincide cu acela al infracţiunii subsecvente, de folosire
a instrumentelor false (art.318 C.pen.).
Această incriminare are caracter subsidiar, în sensul că ea se aplică doar
dacă nu există o altă incriminare, cu caracter principal, care se aplică cu
prioritate (aşa cum era, de exemplu, incriminarea prevăzută în art.113 din Codul
silvic adoptat prin Legea nr.46/2008 - text abrogat prin Legea 187/2012).
Totuşi, necesitatea acestei incriminări ni se pare discutabilă, mai ales că
practica judiciară nu înregistrează cazuri de aplicare a acesteia. După părerea
noastră, interesează prea puţin cine a confecţionat instrumentul (dacă artizanul
este sau nu o persoană care a fost anume desemnată de conducătorul unităţii).
Ceea ce interesează este doar dacă folosirea acelui instrument a fost sau nu
legală, respectiv dacă amprenta lăsată de el indică sau nu corect provenienţa sau
apartenenţa lucrului pe care s-a aplicat (înscris, copac etc.). Acest lucru devine
evident, dacă ţinem seama că instrumentul nu are valoare probatorie prin el
însuşi, ci capătă o asemenea valoare doar în virtutea amprentei pe care o lasă.
În acest caz, la fel ca şi în cazul infracţiunii prevăzute în art.314 C.pen.,
legea pedepseşte actele de pregătire a unei infracţiuni de fals, deşi necesitatea
derogării de la regula nepedepsirii acestor acte nu a fost justificată. De altfel,
contrar aparenţelor, textul nu incriminează un fals, ci doar confecţionarea unui
instrument apt să lase o inscripţie sau o amprentă asemănătoare cu aceea pe care
o lasă un instrument oficial (e vorba, aşadar, de un act de pregătire a unei
infracţiuni de fals).
b) Obiectul material constă în instrumentul falsificat (sigiliu, ştampilă,
instrument de marcare) 425.
Nu interesează dacă instrumentul falsificat aparţine unei autorităţi române
sau străine, deoarece potrivit art.319 C.pen., fapta constituie infracţiune şi atunci
când ea are ca obiectul material un instrument de autentificare sau de marcare
folosit de autorităţile unui stat străin.
B. Subiecţii.
a) Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană care răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv este persoana care foloseşte sigiliul, ştampila sau
instrumentul falsificat426.

425
V. Dobrinoiu, N. Conea, op.cit., p.342; Gh. Diaconescu, C. Duvac, op.cit., p.738; I. Pascu,
M. Gorunescu, op.cit., p.550-551 ş.a.
426
În acelaşi sens, a se vedea V. Dongoroz, Falsificarea de instrumente oficiale, în „Explicaţii
teoretice ale Codului penal român” de V. Dongoroz ş.a., vol.IV, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1972, p.407.
 În varianta tip, subiect pasiv poate fi numai o persoană juridică de drept
public, în accepţiunea art.176 C.pen., sau un funcţionar public asimilat, în
accepţiunea art.175 alin.(2) C.pen.
În varianta atenuată, subiect pasiv poate fi numai o altă persoană decât cele
arătate în alin.(1).
1.3. Conţinutul constitutiv.
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de „falsificare” a unui
instrument oficial (sigiliu, ştampilă sau instrument de marcare).
Falsificarea se poate realiza fie prin contrafacerea (imitarea, reproducerea)
instrumentul original, fie prin modificarea (alterarea) altui instrument oficial
(sustras sau ieşit din uz), în aşa fel încât să fie confundat cu instrumentul oficial
vizat de făptuitor.
Cerinţa esenţială este aceea ca instrumentul falsificat să lase o inscripţie
(amprentă) similară cu aceea folosită de o persoană din cele arătate în art.176
sau 175 alin.(2) C.pen.
În art.176 C.pen., legiuitorul nostru penal a încercat să delimiteze
persoanele juridice de drept public de persoanele juridice de drept privat, iar,
pornind de aici, el a încercat, în art.175, să delimiteze funcţionarii publici (care
îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei persoane juridice de drept public) de alţi
funcţionari (care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei persoane juridice de
drept privat sau în serviciul unei persoane fizice). Dar, din păcate, legiuitorul
nostru nu a observat că distincţia între persoanele juridice de drept public de
persoanele juridice de drept privat, deşi foarte veche (ea datează din dreptul
roman), este lipsită totuşi de justificare (nu există un criteriu precis de delimitare
între cele două categorii de persoane juridice) - ceea ce înseamnă că această
distincţie nu permite delimitarea funcţionarilor publici de alţi funcţionari şi că,
în consecinţă, varianta atenuată a acestei infracţiuni, prevăzută în art.317 alin.(2)
C.pen., nu are un domeniu de aplicare.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
1.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa se pedepseşte, conform art.317 alin. (3) C.pen. Însă, în opinia
noastră, acest fapt constituie un exces de prudenţă din partea legiuitorului, având
în vedere că, aşa cum am arătat, dispoziţiile art.317 C.pen. pedepsesc, de fapt,
actele de pregătire a unei infracţiuni de fals în înscrisuri.
Consumarea are loc în momentul realizării unui instrument apt să
reproducă amprenta unui instrument oficial aflat în uzul curent al unei persoane
dintre cele arătate în art.176 sau 175 alin.(2) C.pen.
 Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Limita minimă a
pedepsei pentru această infracţiune este mai mare decât cea prevăzută pentru
infracţiunea subsecventă, de folosire a instrumentelor false – ceea ce ni se pare
inacceptabil, fiindcă, în realitate, falsificarea unui sigiliu nu se realizează prin
această infracţiune, ci prin infracţiunea subsecventă, de folosire a instrumentelor
false.

2. FOLOSIREA INSTRUMENTELOR FALSE

2.1. Concept.
Infracţiunea de folosire a instrumentelor false este prevăzută în art.318
C.pen. şi constă în fapta de a folosi instrumentele false arătate în art.317 C.pen.
În Codul penal din 1968, această infracţiune era prevăzută în art.287, sub
denumirea de „Folosirea instrumentelor oficiale false”.
2.2. Condiţii preexistente.
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
încrederii publice în instrumentele oficiale (sigilii, ştampile, instrumente de
marcare) care certifică provenienţa sau apartenenţa unui înscris sau a unui
obiect.
b) Obiectul material. În opinia doctrinei dominante427, la această
infracţiune, obiectul material ar consta în instrumentele falsificate.
În opinia noastră, această infracţiune nu are obiect material. Instrumentul
fals reprezintă un lucru produs prin infracţiunea precedentă şi care serveşte la
săvârşirea acestei infracţiuni. Acest instrument este supus confiscării speciale,
conform art.112 alin.(1) lit.b C.pen.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este circumstanţiat (poate fi orice
persoană care răspunde penal).
Dacă persoana care foloseşte instrumentul fals este chiar autorul
infracţiunii de falsificare de instrumente oficiale, aceasta va răspunde pentru un
concurs de infracţiuni428.
Participaţia penală nu este posibilă sub forma complicităţii materiale,
deoarece actele de pregătire materială a acestei infracţiuni realizează elementul
material al infracţiunii precedente, de falsificare de instrumente oficiale.
b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică care are dreptul să
folosească instrument original.
427
V. Dongoroz, op.cit., vol. IV, p.415; Gh. Diaconescu, C. Duvac, op.cit., p.744; I. Pascu,
M. Gorunescu, op.cit., p.553 ş.a.
428
Idem, p.415.
 2.3. Conţinutul constitutiv.
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează prin folosirea instrumentelor false
arătate în art.317 C.pen. (sigilii, ştampile, instrumente de marcare).
Cerinţa esenţială este aceea ca instrumentul folosit să fie fals (o imitaţie),
iar nu instrumentul original, acela de care se foloseşte persoana juridică sau
fizică vătămată.
După părerea noastră, în text ar trebui să figureze cerinţa ca folosirea să fie
„fără drept” - fiindcă ceea ce interesează este tocmai faptul dacă instrumentul a
fost folosit de organul competent, în condiţiile legii, respectiv dacă amprenta
lăsată de acest instrument indică în mod corect provenienţa sau apartenenţa
lucrului pe care s-a aplicat (document, marfă etc.)
Falsificarea amprentei unei ştampile, direct pe un înscris, nu realizează
conţinutul acestei infracţiuni, ci conţinutul infracţiunii de fals material în
înscrisuri oficiale429 (art.320 C.pen.).
Conform art.319 C.pen., infracţiunea subzistă şi în caz că făptuitorul
foloseşte, fără drept, un instrument folosit de autorităţile unui stat străin.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei.
2.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată (nici nu este posibilă, fiind vorba de o
infracţiune de execuţie promptă).
Consumarea are loc instantaneu, în momentul folosirii instrumentului fals.
Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda.

429
V. Dongoroz, op.cit., p.413.
 Capitolul III - FALSURI ÎN ÎNSCRISURI

1. FALSUL MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE

1.1. Concept.
Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale este prevăzută în art.320
C.pen., într-o variantă tip şi o variantă agravată.
În varianta tip [art.320 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în falsificarea
unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea
lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice.
Varianta agravată [art.320 alin.(2) C.pen.] se reţine, dacă falsul prevăzut în
alin. (1) este săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
În Codul penal din 1968, infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale
era prevăzută, cu un conţinut similar, în art.288.
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
încrederii publice în autenticitatea înscrisurilor oficiale.
În varianta agravată, există şi un obiect juridic secundar, care constă în
relaţiile sociale care asigură protecţie principiului legalităţii, în desfăsurarea
activităţilor de serviciu.
b) Obiectul material constă în înscrisul oficial falsificat.
Potrivit art.320 alin.(3), sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele,
tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice - de
exemplu, s-a decis că realizează conţinutul infracţiunii de fals material în
înscrisuri oficiale fapta de a completa un bilet de călătorie pe căile ferate cu date
inexacte referitoare la persoana care călătoreşte, calitatea acesteia, ruta,
localitatea de destinaţie etc430; sau, s-a decis că realizează conţinutul infracţiunii
de fals material în înscrisuri oficiale fapta de a falsifica un abonament de
călătorie pe CFR, emis pe numele inculpatului431.
Înscrisul oficial trebuie deosebit de înscrisul sub semnătură privată.
Potrivit art.178 alin.(2) C.pen, prin înscris oficial se înţelege orice înscris
care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art.176 ori de la
persoana prevăzută în art.175 alin. (2) sau care aparţine unor asemenea
persoane.

430
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 657/1970, publicată în Culegerea de decizii pe anul 1970,
p. 423.
431
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 4700/1971, publicată în „Revista română de drept”,
nr.7/1972, p.158.
 Cu alte cuvinte, sunt „oficiale” toate înscrisurile înregistrate la o persoană
juridică de drept public sau la orice persoană care exercită un serviciu de interes
public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă
controlului ori supravegherii acestora. În acest sens, s-a decis că falsificarea unui
formular CEC, după ce acesta a fost înregistrat şi s-au făcut formele de
restituire, constituie infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale - fiindcă,
din moment ce formularul de restituire s-a înregistrat la CEC şi asupra lui s-au
luat măsuri de verificare a datelor înscrise, el a devenit un înscris oficial 432.
Totuşi, în raport cu criteriul menţionat, nu este posibilă delimitarea precisă
a înscrisurilor oficiale de cele sub semnătură privată. În raport cu criteriul
menţionat, majoritatea înscrisurilor apar ca înscrisuri oficiale, în timp ce
înscrisurile sub semnătură privată se limitează la acelea, destul de puţine, care
emană de la un particular şi care nu au fost înregistrate la nicio unitate - de pildă,
o chitanţă de mână, un testament olograf etc.
B. Subiecţii
a) În varianta tip, subiectul activ nemijlocit nu este circumstanţiat (poate
fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde
penal).
În varianta agravată, subiectul activ nemijlocit trebuie să aibă calitatea de
funcţionar public şi să fi săvârşit falsul în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu.
În varianta tip, participaţia penală este posibilă sub toate formele.
În varianta agravată, coautoratul este posibil, numai dacă înscrisul a fost
falsificat prin contribuţia mai multor funcţionari publici.
b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiect pasiv secundar este unitatea căreia îi aparţine înscrisul oficial autentic.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează în două modalităţi alternative:
- contrafacerea scrierii ori a subscrierii;
- alterarea înscrisului în orice mod.
Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii înseamnă
reproducerea acestuia, atribuindu-i aparenţa unui înscris oficial autentic433.
Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea subscrierii înseamnă a
executa, pe un asemenea înscris, semnătura aceluia care trebuia să-l semneze.
Nu interesează dacă se reproduce semnătura originală sau se semnează fictiv,
însă este necesar ca semnătura să aibă aparenţa unei semnături autentice,
aparţinând aceluia care trebuia să semneze înscrisul.
Alterarea înscrisului presupune modificarea unui înscris oficial, prin
ştersături, înlocuiri sau adăugiri.
432
Trib. Braşov, Dec. pen. nr. 2413/1967, publicată în „Revista română de drept”, nr.3/1968,
p.175.
433
Plenul Tribunalului Suprem, Dec. îndr. nr.1/1970, publicată în Culegerea de decizii pe anul
1970, p. 42.
 Prima cerinţă esenţială este aceea ca modificările aduse înscrisului să
constituie o alterare a adevărului. Dacă modificările aduse înscrisului nu
constituie o alterare a adevărului, fapta nu realizează elementul material al
infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale. În acest sens, s-a decis că
semnarea unui stat de plată cu numele propriu în rubrica rezervată unei alte
persoane, urmată de încasarea sumei de bani cuvenită acesteia, nu constituie
această infracţiune, deoarece, prin activitatea sa, inculpatul nu a alterat cu nimic
înscrisul oficial434.
A doua cerinţă esenţială este aceea ca înscrisul oficial falsificat să fie de
natură să producă consecinţe (efecte) juridice, având, aşadar, o valoare
probatorie435 - împrejurare care se stabileşte în concret. Nu este de natură să
producă consecinţe juridice un înscris oficial perimat436, ori un înscris oficial
lovit de nulitate absolută437 (doctrina a manifestat unele rezerve faţă de această
din urmă soluţie, observând că, atunci când cauza de nulitate nu poate fi
observată de îndată de către cel căruia i se adresează înscrisul, fapta poate
constitui infracţiunea de fals material în înscrisuri materiale438). Nu interesează
dacă s-a falsificat înscrisul original sau o copie legalizată a acestuia439; fapta
constituie infracţiune, chiar dacă nu există înscrisul original, deoarece o copie
poate produce, şi ea, consecinţe juridice440.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru încrederea
publică în înscrisurile oficiale.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei.
În practica judiciară, s-a decis că nu interesează dacă scopul urmărit de
făptuitor era sau nu legitim441. În acelaşi sens este şi doctrina, care consideră că
fapta constituie infracţiune, chiar dacă înscrisul a fost falsificat, pentru a dovedi
un fapt adevărat pentru care nu există probe442.
După cât se pare, asemenea soluţii au la bază principiul că nimeni nu-şi
poate face dreptate singur. Totuşi, ele nu sunt în afara discuţiilor. De exemplu, s-

434
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 1181/1965, publicată în „Revista română de drept”
nr.6/1966, p.172.
435
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 300/1971, publicată în „Revista română de drept”
nr.1/1072, p.155.
436
V. Dongoroz, op. cit., p.428.
437
Idem, p.428.
438
O. A. Stoica, op. cit, p. 41; V. Dongoroz, op. cit, p.428.
439
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 1337/1970, publicată în „Revista română de drept”
nr.12/1970, p.178.
440
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 411/1971, publicată în „Revista română de drept”
nr.8/1971, p.162.
441
Tribunalul Suprem, Dec. pen. nr. 3255/1971, publicată în Culegerea de decizii, 1971,
p.375.
442
V. Dongoroz, op. cit, p. 429; V. Papadopol, op. cit, p.256.
ar putea obiecta că practica în acest sens nesocoteşte prima cerinţă esenţială,
aceea ca acţiunea de falsificare să determine o denaturare a adevărului.
1.4. Forme. Sancţiuni
Potrivit art.320 alin. (4) C. pen., tentativa se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care acţiunea de falsificare
a fost dusă până la capăt.
Când constată că s-au falsificat acte oficiale, instanţa este obligată să
dispună din oficiu anularea acestora, indiferent dacă acţiunea penală a fost
soluţionată prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal443 (în acest
sens, a se vedea art.256 şi art.580 C.pr.pen. - Legea nr.135/2010 cu modificările
aduse prin Legea nr.255/2013).
Dacă înscrisul oficial fals a fost întrebuinţat de cel care l-a falsificat,
infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale intră în concurs cu infracţiunea
de uz de fals (art.323 C. pen.).
În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
În varianta agravată (alin.2), infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

2. FALSUL INTELECTUAL

2.1. Concept
Infracţiunea de fals intelectual este prevăzută în art.321 C.pen. şi constă în
falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un
funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor
fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu ştiinţă
de a insera unele date sau împrejurări.
În Codul penal din 1968, infracţiunea de fals intelectual era prevăzută, cu
un conţinut similar, în art.289.
2.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
încrederii publice în înscrisurile oficiale.
La fel ca şi celelalte falsuri în înscrisuri, infracţiunea de fals intelectual este
o infracţiune-obstacol, care îşi păstrează întotdeauna autonomia (nu absoarbe şi
nici nu poate fi absorbită într-o altă infracţiune). Ca urmare, în mod greşit, prin
decizia nr.IV din 21 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Secţiile

443
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Dec.pen. nr.5761/2003, publicată în „Revista de Drept
Penal” nr.2/2005, p.145.
Unite) a decis că infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art.9 alin.1 lit.b şi
c din Legea nr.241/2005 ar fi o infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea
de fals intelectual prevăzută de art.43 din Legea contabilităţii nr.82/1991
(evidenţierea în actele contabile a unor operaţii fictive).444
b) Infracţiunea de fals intelectual are ca obiect material „înscrisul oficial”
falsificat.
Sintagma „înscris oficial” este explicată în art.178 alin.(2) C.pen. Potrivit
textului, înscrisul oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică
dintre cele la care se referă art.176 ori de la o persoană prevăzută în art.175 alin.
(2) sau care aparţine unor asemenea persoane. Cu alte cuvinte, sunt „oficiale”
toate înscrisurile înregistrate la o unitate, indiferent de la cine emană ele.
În infracţiunea de fals intelectual, sintagma „înscris oficial” are însă o
accepţie diferită, mai restrânsă decât cea arătată în art.178 alin. (2) C.pen. -
deoarece, în acest caz, este necesar (cerinţă esenţială) ca înscrisul să emane de la
însăşi autoritatea competentă să-l emită.
În infracţiunea de fals intelectual, la fel ca în infracţiunea de fals material în
înscrisuri oficiale, se ridică chestiunea de a delimita înscrisurile oficiale de
înscrisurile sub semnătură privată. La această chestiune, nu se poate oferi un
răspuns tranşant, deoarece, aşa cum rezultă din art.178 alin.(2), această distincţie
are la bază o altă distincţie, impusă de art.176 C.pen., aceea între persoane
juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat. Or, această din urmă
distincţie a fost stabilită în mod arbitrar, ceea ce are drept consecinţă că devin
arbitrare şi distincţiile subsecvente, care se fac între funcţionari publici şi alţi
funcţionari, între înscrisuri oficiale şi înscrisuri sub semnătură privată etc.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Autor al infracţiunii de fals
intelectual poate fi numai un funcţionar public.
Trebuie menţionat că, în sensul art.175 C.pen., notarul public este
funcţionar public şi deci fi poate fi subiect activ al acest infracţiuni. În
consecinţă, în mod corect s-a decis445 că autentificarea de către notarul public a
unui act de vânzare-cumpărare în care semnăturile nu aparţin vânzătorilor
constituie infracţiunea de fals intelectual.
În principiu, participaţia penală este posibilă sub toate formele. Totuşi,
coautoratul este posibil, numai dacă întocmirea actului intră în competenţa unui
organ colegial (de exemplu, o comisie).
Instigator sau complice poate fi orice persoană.
b) Subiect pasiv este statul.
2.3. Conţinutul constitutiv

444
Decizia nr.IV din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost publicată în
M.Of. nr.866 din 22.12.2008.
445
Curtea Supremă de Justiţie, Dec.pen. nr.3378/1998, publicată în „Dreptul”, nr.1/2000,
p.158.
 A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează în două modalităţi alternative, şi
anume: prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare
adevărului; sau, prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unle date sau împrejurări.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să se realizeze cu prilejul întocmirii
înscrisului. Pentru existenţa infracţiunii de fals intelectual, este necesar ca
denaturarea adevărului are loc concomitent cu întocmirea înscrisului oficial.
Infracţiunea de fals intelectual se comite de persoana competentă să emită
înscrisul oficial, în chiar momentul întocmirii acestui înscris.
Prin această cerinţă, falsul intelectual se deosebeşte de infracţiunea de fals
material în înscrisuri oficiale, care se comite după emiterea înscrisului oficial,
Întocmirea unui act fals, în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, constituie
infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, iar nu aceea de fals
intelectual446.
Legiuitorul nu a mai prevăzut în dispoziţia de incriminare cerinţa ca
falsificarea înscrisului oficial să fie de natură a produce consecinţe juridice,
considerând că includerea acestei cerinţe ar fi fost de prisos, din moment ce, sub
aspectul condiţiilor de formă şi al competenţei celui care l-a emis, înscrisul este
valabil, iar conţinutul său nu corespunde realităţii447.
În practică, s-a decis că sunt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de fals intelectual, în modalitatea atestării unor fapte
necorespunzătoare adevărului, dacă funcţionarul trece în listele de inventar
cantităţi de produse mai mari decât cele reale448; sau, dacă funcţionarul
întocmeşte state de plată fictive449; ori, dacă directorul general al unei bănci
semnează o adresă prin care atestă, în mod nereal, că a fost rambursat integral
creditul acordat firmei unui coinculpat şi de a fi solicitat, ca urmare, scoaterea de
sub ipotecă a magazinului acestuia450.
Sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, în
modalitatea omisiunii cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, dacă
oficiantul poştal nu înregistrează mandatul poştal primit, însuşindu-şi valoarea
acestuia; sau, dacă funcţionarul omite să completeze duplicatele şi triplicatele
chitanţelor eliberate unor persoane pentru sumele încasate, în scopul de a-şi
însuşi acele sume451 (în acest din urmă caz, fapta constituie fals intelectual,
446
Tribunalul Suprem, Dec.pen., nr.1556/1970, publicată în Culegerea de decizii pe anul
1970, p. 421.
447
Gh. Dărângă, op. cit, p. 190.
448
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.1045/1975, publicată în Culegerea de decizii pe anul 1975,
p.399.
449
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.167/1981, publicată în Culegerea de decizii pe anul 1981,
p.309.
450
C.Ap.Bucureşti, Dec.pen. nr.275/A/1998, publicată în „Revista de Drept Penal”, nr.4/1999,
p.145.
451
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.466/1971, publicată în Culegerea de decizii pe anul 1971,
p. 378.
deoarece exemplarul eliberat plătitorului constituie împreună cu duplicatul şi
triplicatul un act indivizibil, înregistrat ca atare în evidenţele contabile ale
unităţii452).
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru încrederea
publică în înscrisurile oficiale.
Infracţiunea de fals intelectual se prezintă ca o infracţiune formală, de
simplă atitudine.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
Nu interesează scopul sau mobilul săvârşirii faptei453.
Fapta săvârşită din culpă nu constituie infracţiunea de fals intelectual 454.
2.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa se pedepseşte, conform art.321 alin. (2) C.pen. Însă, trebuie
remarcat că, atunci când denaturarea adevărului se realizează prin omisiunea de
a insera anumite date sau împrejurări, tentativa nu este posibilă.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care înscrisul este perfectat
prin semnare şi, eventual, prin aplicarea ştampilei sau a sigiliului455, moment în
care se produce starea de pericol pentru încrederea publică pe care trebuie să o
inspire orice înscris oficial.
Infracţiunea de fals intelectual se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5
ani.

3. FALSUL ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ

3.1. Concept
Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este prevăzută în
art.322 C.pen. şi constă în falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin
vreunul din modurile prevăzute în art.320 sau 321, dacă făptuitorul foloseşte

452
L. Fătu, Probleme de drept penal şi de procedură penală din practica T.j.Suceava,
publicată în „Revista română de drept”, nr.6/1970, p.129; D. Clocotici, notă la dec. pen.
nr.1918/1973 a Trib. Constanţa, publicată în „Revista română de drept”, nr.5/1975, p.54.
453
Tribunalul Suprem, Dec.pen. nr.4174/1973, publicată în „Revista română de drept”,
nr.5/1974, p.76.
454
Ibidem, p. 76.
455
O. A. Stoica, op. cit, p. 340.
înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea
producerii unei consecinţe juridice.
În Codul penal din 1968, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură
privată era prevăzută în art.290. Spre deosebire de definiţia anterioară a acestei
infracţiuni, noua definiţie prevede că falsificarea înscrisului sub semnătură
privată se poate realiza nu numai în modurile prevăzute în art.320, ci şi în
modurile prevăzute în art.321; cu alte cuvinte, potrivit noii definiţii, falsificarea
înscrisului sub semnătură privată ar fi posibilă nu numai prin fals material, ci
prin fals intelectual. Însă, caracterizarea falsului intelectual ca un „mod de
falsificare” constituie o gravă eroare. Departe de a desemna un mod de
falsificare, denumirea de „Fals intelectual” desemnează, în realitate, o
infracţiune cu autor unic, care se poate comite numai de către un funcţionar care
are obligaţia să constate şi să certifice anumite împrejurări, prin emiterea unui
„înscris oficial” în acest sens. De aceea, prin completarea adusă, noua definiţie
nu face altceva decât să creeze şi mai multă confuzie între „înscrisurile oficiale”
şi „înscrisurile sub semnătură privată”.
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic este acelaşi ca la infracţiunile analizate anterior.
b) Obiectul material îl constituie înscrisul falsificat, care, de această dată,
este un “înscris sub semnătură privată”.
Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art.178 alin.(2) C.pen., se
deduce că înscrisul sub semnătură privată este acel înscris care nu aparţine unei
persoane dintre cele la care se referă art.175 sau 176 C.pen. (nu este înregistrat
la o asemenea persoană).
Totuşi, art.322 C.pen. pretinde ca înscrisul să fie folosit, în vederea
producerii de consecinţe juridice, iar această condiţie nu poate fi îndeplinită,
decât dacă înscrisul respectiv a fost înregistrat la o persoană dintre cele
prevăzute în art.175-176 C.pen. Or, de aici, urmează că obiectul material al
acestei infracţiuni îl constituie, în ultimă instanţă, tot un “înscris oficial” - ceea
ce explică de ce aplicarea textului a generat o practică contradictorie. De pildă,
s-a decis că fapta de a completa cu date nereale un formular vamal întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură
privată, şi nu ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale456 – deşi, în
realitate, în acest caz, era vorba de o infracţiune de fals în declaraţii (art.326
C.pen.). Sau, s-a decis că fapta de a modifica etichetele aplicate mărfurilor
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub
semnătură privată, şi nu ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale457 –
deşi, în realitate, o asemenea faptă întrunea elementele constitutive ale
456
C. Ap. Piteşti, Dec.pen. nr.282/R/1995, publicată în „Revista de Drept Penal”, nr.3/1996,
p.124.
457
Trib. Suceava, Dec.pen. nr.598/1998, publicată în „Revista de Drept Penal”, nr.3/1999,
p.133.
infracţiunii de concurenţă neloială. Ori, s-a decis că fapta angajatului unei
societăţi comerciale de a întocmi facturi nereale de livrare a unor mărfuri şi de a
le folosi în scopul justificării unor lipsuri în gestiune ar constitui infracţiunea de
fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar nu infracţiunile de fals intelectual şi
uz de fals, prevăzute de art.289 şi 291 din acelaşi cod458 - deşi, în realitate,
încadrarea juridică corectă a faptelor era cea iniţială, anume de fals intelectual şi
uz de fals (fiindcă angajatul unui operator economic este funcţionar public, atât
în sensul art.175 alin.1 lit. c, cât şi în sensul art.175 alin.2 C.pen.).
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este circumstanţiat (poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal).
b) Subiectul pasiv este persoana, fizică sau juridică, ale cărei interese au
fost vătămate sau periclitate prin folosirea înscrisului.459
3.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează prin două acţiuni consecutive, anume
printr-o acţiune de falsificare şi o acţiune de folosire ori de încredinţare a
înscrisului falsificat altei persoane, spre folosire. Pe scurt, răspunde pentru
această infracţiune persoana care a falsificat un înscris sub semnătură privată şi,
ulterior, fie l-a folosit ea însăşi, fie l-a încredinţat altuia spre folosire.
Folosirea unui înscris sub semnătură privată falsificat de altcineva
constituie infracţiunea de uz de fals, prevăzută în art.323 C.pen.
Falsificarea se poate realiza fie prin contrafacerea scrierii sau subscrierii,
fie prin alterarea (modificarea) unui înscris preexistent.
Pentru ca acţiunea de falsificare să capete relevanţă penală, trebuie
îndeplinite două cerinţe esenţiale:
- falsificarea să privească un înscris sub semnătură privată;
- înscrisul falsificat să fie susceptibil de a produce consecinţe juridice.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol.
c) Legătura de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă. Această infracţiune se comite cu intenţie directă,
calificată prin scopul de a produce consecinţe juridice.
3.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa se pedepseşte, conform art.322 alin. (2) C.pen.
Infracţiunea se consumă în momentul în care înscrisul falsificat este
folosit sau este încredinţat altei persoane, pentru a-l folosi.460
Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă.

458
Curtea Supremă de Justiţie, Dec.pen. nr.5195/2001, publicată în „Revista de Drept Penal”,
nr.2/2003, p.157.
459
V. Papadopol, op.cit., p.275.
460
V. Dongoroz, op.cit., p.445.
 4. UZUL DE FALS

4.1. Concept
Infracţiunea de uz de fals este prevăzută în art.323 C.pen. şi constă în
folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în
vederea producerii unei consecinţe juridice.
În Codul penal din 1968, infracţiunea de uz de fals era prevăzută în art.291.
Spre deosebire de textul anterior, care prevedea o singură pedeapsă, noul text
prevede pedepse diferite, după cum înscrisul fals folosit de făptuitor este un
înscris oficial sau un înscris sub semnătură privată.
4.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Fiind vorba de o infracţiune derivată, obiectul juridic al acestei
infracţiuni coincide cu obiectul juridic al infracţiunii principale, care constă în
falsificarea unui înscris (oficial sau sub semnătură privată).
b) Obiectul material constă în înscrisul falsificat.
B. Subiecţii
a) Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care
îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Dacă falsificatorul unui înscris sub semnătură privată foloseşte acel
înscris, el nu va fi subiect activ al infracţiunii de uz de fals, ci autor al
infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (în această ipoteză,
infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată absoarbe uzul de fals).
Infracţiunea de uz de fals se poate reţine numai dacă înscrisul sub semnătură
privată este folosit de altă persoană decât cel care a falsificat un asemenea
înscris.
b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică prejudiciată sau posibil
a fi prejudiciată prin folosirea înscrisului falsificat.
4.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material constă în acţiunea de folosire a unui înscris oficial
sau sub semnătură privată, cunoscând că este fals.
Folosirea poate consta în anexarea înscrisului la o acţiune în justiţie, la o
cerere adresată unei unităţi etc. Nu interesează dacă este originalul sau o
copie.461
Cerinţa esenţială este aceea ca înscrisul falsificat să fie susceptibil de a
produce consecinţe juridice, adică de a servi ca mijloc de probă. În practică, s-a
461
Idem, p.448.
decis că nu există această infracţiune, ci numai infracţiunea de fals intelectual,
dacă inculpatul, în calitate de preşedinte al Comisiei de aplicare a Legii
nr.18/1991, i-a eliberat lui S.M. o adeverinţă din care rezulta că acesta a fost
înscris în registrul agricol cu o suprafaţă mai mare decât cea reală, pe care S.M.
a prezentat-o în instanţă, spre a servi la reconstituirea dreptului de proprietate –
aceasta deoarece, pentru existenţa infracţiunii de uz de fals, este necesar ca
făptuitorul să folosească, el însuşi, înscrisul falsificat, în timp ce, în speţă,
înscrisul a fost folosit de o altă persoană.462
Prin decizia XIX din 12 iunie 2006463, pronunţată într-un recurs în
interesul legii, Înalta Curte a statuat că există infracţiunea de uz de fals, iar nu
infracţiunea de folosire de acte falsificate prevăzută în art.273 din Legea
nr.86/2006 privind Codul vamal al României, dacă inculpatul foloseşte acte
vamale false la Registrul Auto Român, în vederea înmatriculării unui autoturism
adus din străinătate.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru aflarea
adevărului şi justa soluţionare a acţiunii sau a cererii în sprijinul căreia s-a
invocat înscrisul falsificat.
c) Legătura de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei directe, calificată prin
scopul de a produce consecinţe juridice.
Există intenţie dacă, în momentul folosirii înscrisului, făptuitorul cunoştea
că acesta este fals.
4.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul folosirii înscrisului fals.
Dacă înscrisul este folosit de mai multe ori, la diferite intervale de timp, de către
acelaşi făptuitor, infracţiunea îmbracă forma continuată, epuizându-se în
momentul ultimei acţiuni de folosire.
Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amendă, când înscrisul
folosit este un înscris oficial, şi de la 3 luni la 2 ani sau amendă, când înscrisul
folosit este un înscris sub semnătură privată.

462
C.Ap. Suceava, Dec.pen. nr.465/1999, publicată în „Revista de Drept Penal”, nr.3/2000,
p.173.
463
Decizia XIX din 12 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost publicată în
M.Of. nr.6 din 7 ianuarie 2007.
 5. FALSIFICAREA UNEI ÎNREGISTRĂRI TEHNICE

5.1. Concept
Infracţiunea de falsificare a unei înregistrări tehnice este prevăzută în
art.324 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art.324 alin. (1) C.pen.], această infracţiune constă în
falsificarea unei înregistrări tehnice prin contrafacere, alterare ori prin
determinarea atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului sau
omisiunea înregistrării unor date sau împrejurări, dacă a fost urmată de folosirea
de către făptuitor a înregistrării ori de încredinţarea acesteia unei alte persoane
spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
În a doua variantă tip [art.324 alin. (2) C.pen.], această infracţiune constă în
folosirea unei înregistrări tehnice falsificate în vederea producerii unei
consecinţe juridice.
Aceasta este o infracţiune nouă, care nu exista în Codul penal din 1968.
5.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic al acestei infracţiuni constă în relaţiile sociale care
asigură protecţie încrederii publice în autenticitatea înregistrărilor tehnice.
b) Obiectul material constă în înregistrarea originală, al cărei conţinut a
fost denaturat.
Conform art.324 alin.(3) C.pen., prin înregistrare tehnică, în sensul
acestui articol, se înţelege atestarea unei valori, greutăţi, măsuri ori a desfăşurării
unui eveniment, realizată, în tot sau în parte, în mod automat, prin intermediul
unui dispozitiv tehnic omologat şi care este destinată a proba un anumit fapt, în
vederea producerii de consecinţe juridice.
B. Subiecţii
a) Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care
îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică prejudiciată sau posibil
a fi prejudiciată prin folosirea înregistrării falsificate.
5.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) În prima variantă tip [art.324 alin.(1)], elementul material se
realizează prin două acţiuni consecutive, anume printr-o acţiune de falsificare şi
o acţiune de folosire ori de încredinţare a înregistrării falsificate altei persoane,
spre folosire. Cu alte cuvinte, răspunde pentru această infracţiune persoana care
a falsificat o înregistrare tehnică şi, ulterior, fie a folosit-o ea însăşi, fie a
încredinţat-o altuia spre folosire. În consecinţă, dacă falsificatorul înregistrării
foloseşte el însuşi acea înregistrare, răspunderea acestuia se va stabili numai
pentru infracţiunea prevăzută în art.324 alin. (1)464.
Conform definiţiei, falsificarea s-ar putea realiza în patru modalităţi
alternative, şi anume: 1) prin contrafacere (imitare, reproducere); 2) prin
alterare (modificare: ştergere, adăugire, înlocuire); 3) prin determinarea
atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului; 4) prin omisiunea
înregistrării unor date sau împrejurări. Altfel spus, în concepţia textului,
falsificarea unei înregistrări tehnice ar fi posibilă nu numai prin fals material
(contrafacerea sau alterarea unei înregistrări tehnice), ci şi prin fals intelectual,
respectiv prin determinarea dispozitivului să ateste împrejurări
necorespunzătoare adevărului, sau prin determinarea lui să omită înregistrarea
anumitor date sau împrejurări.
Însă, trecem peste formularea este defectuoasă (textul se referă la
omisiunea înregistrării, în loc de determinarea omisiunii înregistrării, aşa cum
s-ar fi impus, ţinând seama de ideea de la care s-a pornit) şi subliniem că o atare
concepţie este greşită. Falsificarea unei înregistrări tehnice nu se poate realiza
prin fals intelectual, ci numai prin fals material.
În acest sens, se impun două observaţii.
Prima observaţie este aceea că, spre deosebire de falsul material (care se
poate comite de orice persoană), falsul intelectual este conceput ca o infracţiune
cu autor unic, care se comite in propria persona, de către o persoană care, în
exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, are obligaţia să constate şi să certifice
anumite împrejurări. În consecinţă, nu se poate vorbi de vreun fals intelectual,
atât timp cât ne referim la înregistrările unui dispozitiv tehnic, iar nicidecum la
constatările personale ale unui funcţionar. Aşadar, trebuie subliniat că
infracţiunea de fals intelectual se poate comite numai de funcţionarul care are
obligaţia să constate şi să certifice personal anumite împrejurări, iar nu şi de alţi
funcţionari, aşa cum este, de exemplu, funcţionarul responsabil cu funcţionarea
corectă a unui dispozitiv de înregistrare.
A doua observaţie este aceea că există fals material nu numai atunci când
făptuitorul acţionează direct asupra înregistrării, ci şi atunci când el acţionează
doar asupra dispozitivului de înregistrare - deoarece intervenind în funcţionarea
dispozitivului, făptuitorul determină, de fapt, alterarea (modificarea)
înregistrării, adică falsificarea ei materială.
În a doua variantă tip [art.324 alin.(2)], elementul material se realizează
printr-o unică acţiune, anume prin acţiunea de folosire a unei înregistrări
falsificate.
În ambele variante, cerinţa esenţială este aceea ca acţiunea de folosire a
unei înregistrări falsificate să fie săvârşită în vederea producerii unei consecinţe
juridice - ceea ce, în concepţia legii, înseamnă prezentarea înregistrării

464
În acelaşi sens, a se vedea I. Pascu, Infracţiuni de fals, în „Noul Cod penal comentat” de V.
Dobrinoiu ş.a., op.cit., p.719.
falsificate, ca probă, în susţinerea unei cereri, pe care făptuitorul sau o altă
persoană a adresat-o unei autorităţi.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru încrederea
publică în autenticitatea înregistrărilor tehnice.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă.
În ambele variante, elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei directe,
calificate prin scop. Este necesar ca fapta să fie săvârşită în scopul de a produce
anumite efecte sau „consecinţe” juridice, diferite de cele pe care le-ar fi produs
înregistrarea originală, nefalsificată.
5.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul folosirii înregistrării false.
În ambele variante, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amenda.

6. FALSUL INFORMATIC

6.1. Concept
Infracţiunea de fals informatic este prevăzută în art.325 C.pen. şi constă în
fapta de a introduce, modifica sau şterge, fără drept, de date informatice ori de a
restricţiona, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare
adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecinţe
juridice.
Aceasta este o infracţiune nouă, care nu exista în Codul penal din 1968.
6.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
încrederii publice în autenticitatea datelor informatice. Falsul informatic este
conceput ca varianta electronică a falsului în înscrisuri465.
b) Obiectul material.
Există opinia466 că obiectul material constă în suportul tehnic pe care sunt
stocate datele informatice originale, care vor fi falsificate. În ce ne priveşte,
considerăm că obiectul material constă în chiar datele informatice originale, al
căror conţinut este denaturat.

465
A se vedea I. Vasiu, L. Vasiu, Informatică juridică şi drept informatic, Editura Albastră,
Cluj-Napoca, 1999, p.154-155.
466
Idem, p.154-155.
 Conform art.181 alin. (2) C.pen., prin date informatice se înţelege orice
reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi
prelucrată printr-un sistem informatic.
Conform art.181 alin. (1) C.pen., prin sistem informatic se înţelege orice
dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie
funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a
datelor, cu ajutorul unui program informatic.
B. Subiecţii
a) Subiect activ nemijlocit al acestei infracţiuni poate fi orice persoană
care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică prejudiciată sau posibil
a fi prejudiciată prin utilizarea datelor informatice falsificate.
5.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează în două modalităţi alternative,
anume fie modificarea (introducerea sau ştergerea) de date informatice, fie prin
restricţionarea accesului la date informatice.
Aceste fapte devin relevante penal, dacă sunt îndeplinite trei cerinţe
esenţiale.
Prima cerinţă esenţială este aceea ca fapta să fi fost săvârşită „fără drept”,
respectiv fără o autorizare expresă, decurgând din lege sau din contract.
A doua cerinţă esenţială este aceea ca, din săvârşirea faptei, să fi rezultat
„date necorespunzătoare adevărului”.
A treia cerinţă esenţială este aceea ca făptuitorul să fi urmărit utilizarea
datelor nereale în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Totuşi, este discutabil dacă fapta de a restricţiona accesul unei persoane la
anumite date informatice poate îndeplini vreodată a doua cerinţă esenţială, aceea
ca ea să determine apariţia unor date necorespunzătoare adevărului. După
părerea noastră, fapta de a restricţiona accesul la date informatice nu poate să
aibă niciodată un asemenea rezultat şi, ca urmare, nu se justifică prevederea ei
ca o modalitate a infracţiunii de fals informatic.
În plus, se poate observa că fapta de a restricţiona fără drept accesul la
date informatice a fost incriminată de încă două ori, în art.362 C.pen., intitulat
„Alterarea integrităţii datelor informatice”, ca şi în art.363 C.pen., intitulat
„Perturbarea funcţionării sistemelor informatice”, unde ea este prevăzută cu o
pedeapsă mult mai mare (închisoare de la 2 la 7 ani).
Iar apoi, dacă intrăm amănunte, putem observa că şi fapta de a modifica
fără drept date informatice a fost incriminată de încă două ori, în art.362 şi
art.363 C.pen. - ceea ce este complet inacceptabil.
Din moment ce aceste ambele fapte care realizează elementul material al
infracţiunii de fals informatic sunt prevăzute atât în art.362 cât şi în 363 C.pen.,
ca infracţiuni formale, de simplă acţiune, nu se vede motivul pentru care a mai
fost nevoie de infracţiunea de fals informatic, care apare ca o infracţiune de
rezultat, condiţionată de apariţia unor date informatice necorespunzătoare
adevărului.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru încrederea
publică în autenticitatea datelor informatice.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei directe, calificate prin scop.
Textul pretinde ca fapta să fi fost săvârşită în scopul de a utiliza datele
informatice false în vederea producerii de consecinţe juridice.
6.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul utilizării datelor informatice
false.
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

7. FALSUL ÎN DECLARAŢII

7.1. Concept
Infracţiunea de fals în declaraţii este prevăzută în art.326 C.pen. şi constă în
declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unei persoane dintre cele
prevăzute în art.175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în
vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci
când potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea
acelei consecinţe.
În Codul penal din 1968, această infracţiune era prevăzută în art.292.
7.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
încrederii publice în declaraţiile făcute în faţa unui funcţionar public sau în faţa
unei unităţi în care acesta îşi desfăşoară activitatea.
b) Obiectul material.
Dacă declaraţia se face în scris, acest înscris va constitui obiectul material
al infracţiunii467.
Dacă declaraţia se face oral, infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii

467
V. Dongoroz, op.cit., p.457.
 a) Subiect activ nemijlocit (autor) poate fi numai persoana care face
declaraţia (falsul în declaraţii este o infracţiune cu autor unic)468.
Dacă declaraţia falsă este întărită de alte persoane, care cunosc caracterul
mincinos al declaraţiei, acestea vor răspunde în calitate de complici469.
Funcţionarul care consemnează declaraţia nu poate fi autor al acestei
infracţiuni, dar el poate fi tras la răspundere, dacă este cazul, în calitate de
instigator ori de complice la această infracţiune470.
b) Subiect pasiv este unitatea care a fost indusă în eroare prin săvârşirea
faptei.
Subiect pasiv eventual este persoana fizică sau juridică asupra căreia s-au
răsfrânt consecinţele juridice ale declaraţiei false.
7.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de declarare.
Pentru existenţa infracţiunii, acţiunea de declarare trebuie să îndeplinească
trei cerinţe esenţiale:
- declararea să fie necorespunzătoare adevărului;
- declararea să fie făcută în faţa unui funcţionar public sau în faţa unei
unităţi în care acesta îşi desfăşoară activitatea (conform art.328 C.pen., această
cerinţa se consideră îndeplinită şi atunci când fapta s-a săvârşit în faţa autorităţii
competente a unui stat străin sau a unei organizaţii internaţionale la care
România este parte);
- scopul faptei să fie acela de a produce o consecinţă juridică, pentru sine
sau pentru altul.
Infracţiunea subzistă, numai dacă declaraţia falsă a devenit un mijloc de
probă contrar adevărului - de exemplu, s-a decis că există această infracţiune, în
formă continuată, dacă inculpatul, pentru a obţine o locuinţă în centru civic al
Municipiului Bucureşti, a dat mai multe declaraţii scrise la Primăria Bucureşti şi
la ICRAL Berceni, în care a arătat, în mod mincinos, că locuieşte într-o
garsonieră de 10 mp, împreună cu soţia, mama şi doi copii minori, deşi avea şi o
locuinţă proprietate personală, era divorţat, iar soţia şi copiii locuiau în altă
parte471.
Dacă declaraţia falsă se retrage, mai înainte de a se produce această
urmare, fapta nu constituie infracţiune.
Infracţiunea de fals în declaraţii are un caracter subsidiar, astfel că ea se
poate reţine, numai dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă (de
exemplu, mărturie mincinoasă) 472.

468
V. Papadopol, op.cit., p.295.
469
V. Dongoroz, op.cit., p.457.
470
V. Papadopol, op.cit., pp.296-297.
471
C.Ap. Bucureşti, Dec.pen. nr.42/1996, publicată în „Revista de Drept Penal”, nr.2/1996,
p.114.
472
V. Dongoroz, op.cit., p.458.
 Cu toate acestea, este posibil ca, într-o identică cauză, un inculpat să
răspundă pentru această infracţiune, cu caracter subsidiar, iar un alt inculpat să
răspundă pentru infracţiunea mai gravă, cu caracter principal - de exemplu, s-a
decis că există atât infracţiunea de fals în declaraţii cât şi infracţiunea de
mărturie mincinoasă, dacă prima inculpată, cu ocazia dezbaterii la notariat a
succesiunii unei mătuşi, s-a declarat unică moştenitoare, deşi ştia că defuncta
mai are o nepoată (stabilită în străinătate), iar a doua inculpată a declarat în faţa
instanţei că a fost vecină cu defuncta şi ştie că aceasta nu avea alte rude (fapta
săvârşită de prima inculpată constituie infracţiunea de fals în declaraţii, iar fapta
săvârşită de a doua inculpată constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă)473.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol.
c) Legătura de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea de fals în declaraţii se comite cu intenţie directă, calificată
prin scopul urmărit de a produce consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul.
7.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea are loc în momentul consemnării declaraţiei.
Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

8. FALSUL PRIVIND IDENTITATEA

8.1. Concept
Infracţiunea de fals privind identitatea este prevăzută în art.327 C.pen.,
într-o variantă tip, o variantă agravată şi o variantă atenuată.
În varianta tip [art.327 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în prezentarea
sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, făcută
unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei unităţi în care
aceasta îşi desfăşoară activitatea prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte
la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act
falsificat, pentru a induce sau a menţine în eroare un funcţionar public, în
vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul.
În varianta agravată [art.327 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
prezentarea sub o identitate falsă prin întrebuinţarea identităţii reale a unei
persoane.
În varianta atenuată [art.327 alin.(3) C.pen.], infracţiunea constă în
încredinţarea unui înscris care serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea
stării civile spre a fi folosit fără drept.
473
C.Ap. Bucureşti, Dec. pen. nr.562/1998, publicată în „Revista de Drept Penal”, nr.4/1999,
p.149.
 În Codul penal din 1968, infracţiunea de fals privind identitatea era
prevăzută în art.293.
8.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
încrederii publice în declaraţiile de identitate.
b) În varianta tip şi în varianta agravată, infracţiunea nu are obiect
material. Dacă făptuitorul s-a folosit de anumite înscrisuri, pentru a induce sau
menţine în eroare un funcţionar public sau o unitate, acele înscrisuri apar ca
lucruri care au servit la săvârşirea infracţiunii (art.112 lit.b C.pen.).
În varianta atenuată, prevăzută în art.327 alin.(3), infracţiunea are un obiect
material, care constă în actul încredinţat altei persoane şi care serveşte la
identificare (buletin, carte de identitate, paşaport), la legitimare (legitimaţie de
serviciu, permis de conducere, carnet de membru etc.) ori la dovedirea stării
civile (certificat de naştere, de căsătorie ori de deces).
Conform art.328 C.pen., fapta constituie infracţiune, chiar dacă actul
încredinţat a fost emis de o autoritate competentă a unui stat străin sau de o
organizaţie internaţională la care România este parte.
B. Subiecţii
a) Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană care răspunde penal.
b) Subiect pasiv este unitatea care a fost indusă în eroare prin săvârşirea
faptei.
Subiect pasiv eventual este persoana a cărei identitate a fost uzurpată.
8.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material diferă, după cum este vorba de varianta tip sau de
varianta atenuată.
În varianta tip [art.327 alin.(1) C.pen.], elementul material se realizează în
două modalităţi alternative: fie prin acţiunea de prezentare sub o identitate falsă,
fie prin acţiunea de atribuire a unei identităţi false altei persoane.
Există trei cerinţe esenţiale: 1) acţiunea de prezentare sau de atribuire a
identităţii false să aibă loc în faţa unui funcţionar public sau a unei unităţi în care
acesta îşi desfăşoară activitatea; 2) fapta să fie săvârşită prin folosirea
frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea
stării civile sau a unui astfel de act falsificat; 3) fapta să fie săvârşită pentru a
induce sau menţine în eroare funcţionarul public, în scopul producerii de
consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul.
Potrivit art.327 alin.(2) C.pen., infracţiunea este mai gravă, dacă
prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane - de
exemplu, făptuitorul, fiind prins în flagrant delict de furt, s-a legitimat cu un
paşaport emis pe numele altei persoane, dar pe care lipise propria fotografie474.
În varianta atenuată [art.327 alin.(3) C.pen.], elementul material se
realizează prin acţiunea de încredinţare a unui act care serveşte la identificare,
legitimare ori la dovedirea stării civile.
În acest caz, există două cerinţe esenţiale: 1) acţiunea de încredinţare să
aibă ca obiect material un act ce serveşte la identificare, legitimare sau la
dovedirea stării civile; 2) făptuitorul să cunoască faptul că înscrisul încredinţat
urmează să fie folosit, fără drept, de o altă persoană.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru încrederea
publică în declaraţiile privind identitatea.
c) Legătura de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată prin scop.
Făptuitorul trebuie să fi urmărit inducerea sau menţinerea în eroare a unui
funcţionar public şi, totodată, producerea unei consecinţe juridice. Prin decizia
XIX din 2007475, pronunţată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte a
statuat că există această infracţiune, dacă inculpatul, cetăţean român aflat în
străinătate, s-a prezentat sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin.
În varianta atenuată, intenţia este calificată prin scopul ca înscrisul
încredinţat să fie folosit, fără drept.
8.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea infracţiunii are loc odată cu executarea integrală a faptei.
Pentru varianta tip [alin.(1)], pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3
ani.
Pentru varianta agravată [alin.(2)], pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5
ani.
Pentru varianta atenuată [alin.(3)], pedeapsa este închisoarea de la 3 luni
la 2 ani sau amenda.

474
Trib. Bucureşti, Dec.pen. nr.585/1993, publicată de C. Sima în Codul penal adnotat cu
practică judiciară 1969-2000, Editura Lumina Lex, 2000, p.772.
475
Decizia XIX din 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost publicată în M.Of. nr.503
din 3 iulie 2008.
 TITLUL VII

INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI PUBLICE

CONSIDERAŢII GENERALE

Infracţiunile din acest titlu sunt sistematizate în şase capitole, după cum
urmează:
- Capitolul I - Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate
(art.329-333);
- Capitolul II - Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice
(art.334-341);
- Capitolul III - Nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor
nucleare şi al materiilor explosive (art.342-347);
- Capitolul IV - Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte
activităţi reglementate de lege (art.348-351);
- Capitolul V - Infracţiuni contra sănătăţii publice (art.352-359);
- Capitolul VI - Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi
datelor informatice (art.360-366).
În Codul penal din 1968 nu exista un titlu cu această denumire. Actualul
Titlu VII, intitulat “Infracţiuni contra siguranţei publice” a fost constituit, în
principal, prin reunirea unor grupuri de infracţiuni care, în codul anterior, erau
dispersate în alte titluri.
Însă, noul titlu cuprinde şi două grupuri de infracţiuni inexistente în codul
anterior, anume grupul intitulat “Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe
drumurile publice”, care este cuprins în Capitolul II din Titlul VII, şi grupul
intitulat “Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor
informatice”, care este cuprins în Capitolul VI din Titlul VII. În ce priveşte
primul grup, denumit “Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile
publice”, acesta a fost preluat din OUG nr.195/2002 privind circulaţia pe
drumurile publice. În ce priveşte al doilea grup, denumit “Infracţiuni contra
siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice”, acesta a fost preluat
din Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
Cele mai multe dintre infracţiunile cuprinse în Titlul VII existau şi în
Codul penal anterior, dar, în noul Cod penal, ele au suferit numeroase
modificări, atât în ce priveşte sistematizarea, cât şi în ce priveşte conţinutul.
 Capitolul I

INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI PE CĂILE

FERATE

1. NEÎNDEPLINIREA ÎNDATORIRILOR DE SERVICIU SAU

ÎNDEPLINIREA LOR DEFECTUOASĂ

1.1. Concept.
Infracţiunea de neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor
defectuoasă este prevăzută în art.329 C.pen., într-o variantă tip şi o variantă
agravată.
În varianta tip [art.329 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă de către
angajaţii care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport,
intervenţie sau manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei
mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată.
Varianta agravată [art.329 alin.(2) C.pen.] se aplică, dacă fapta a avut ca
urmare un accident de cale ferată.
În Codul penal din 1968, infracţiunea era prevăzută în art.274 (Titlul VI,
Cap. III), sub denumirea de „Neîndeplinirea cu ştiinţă a îndatoririlor de serviciu
sau îndeplinirea lor defectuoasă”.
1.2. Condiţii preexistente.
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură siguranţa
transportului feroviar public.
Normele care asigură siguranţa transportului feroviar sunt stabilite prin
Legea nr.55/2006, care transpune prevederile Directivei 2004/49/CE.
Transportul feroviar public constituie un sector strategic de interes naţional
şi un serviciu public esenţial pentru societate. Acest sector contribuie la libera
circulaţie a persoanelor şi a bunurilor şi îndeplineşte, totodată, sarcini specifice
pentru nevoile de apărare a ţării (art.1 din OUG nr.12/1998, republicată).
b) În varianta tip, infracţiunea nu are obiect material476.
În varianta agravată, în care această infracţiune devine o infracţiune de
rezultat, condiţionată de producerea unui accident de cale ferată, obiectul
material constă în mijloacele de transport, în materialul rulant sau în instalaţiile
de cale ferată distruse sau degradate.
476
A se vedea I. Rusu, Consideraţii referitoare la infracţiunile specifice transporturilor
feroviare în legislaţia actuală, în „Dreptul”, nr.11/2007, p.154.
 A. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Autor al infracţiunii poate fi
numai un angajat care gestionează infrastructura feroviară, ori un angajat al unui
operator de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată.
Participaţia penală este posibilă doar sub forma instigării. Coautoratul nu
este posibil, fiind vorba de o infracţiune care se comite in persona propria (cu
autor unic), iar complicitatea nu este posibilă, fiindcă nu se pot efectua acte de
pregătire la o infracţiune omisivă.
b) Subiect pasiv este unitatea de transport feroviar în care îşi desfăşoară
activitatea autorul faptei.
În varianta agravată, infracţiunea poate avea şi un subiect pasiv adiacent,
reprezentat de persoana fizică sau juridică prejudiciată prin săvârşirea faptei.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează în două modalităţi alternative, şi
anume: prin neîndeplinirea unor îndatoriri de serviciu (de exemplu, agentul nu
închide bariera, în cazul în care, potrivit normelor, era obligat să facă aceasta);
sau, prin îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu (de exemplu,
mecanicul nu respectă semnalele care îi impun să oprească trenul).
În ambele modalităţi, infracţiunea de neîndeplinirea îndatoririlor de
serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă se prezintă ca o infracţiune omisivă
(agentul nu face ceea ce legea îi impune să facă).
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să pună în pericol siguranţa circulaţiei
mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru siguranţa
circulaţiei pe calea ferată.
Infracţiunea de neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor
defectuoasă este o infracţiune formală, de simplă atitudine.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă
În ce priveşte poziţia subiectivă a agentului faţă de rezultatul constând
într-un accident de cale ferată, aceasta îmbracă forma praeterintenţiei (formula
faptă care „a avut ca urmare…” este folosită de legiuitor, pentru a indica această
formă de vinovăţie).
1.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată.
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
1.5. Conţinutul agravat.
Varianta agravantă [alin.(2)] există atunci când fapta a avut ca urmare un
accident de cale ferată. Sintagma „accident de cale ferată” este explicată în
art.333 C.pen. Potrivit textului menţionat, accidentul de cale ferată constă în
distrugerea sau degradarea adusă mijloacelor de transport, materialului rulant
sau instalaţiilor de cale ferată în cursul circulaţiei sau manevrei mijloacelor de
transport, manevră întreţinere sau intervenţie pe calea ferată. În acest caz,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
După părerea noastră, existenţa variantei agravate nu se justifică, având în
vedere că, în lipsa ei, s-ar reţine infracţiunea de distrugere calificată (art.254
C.pen.).

2. NEÎNDEPLINIREA ÎNDATORIRILOR DE SERVICIU SAU

ÎNDEPLINIREA LOR DEFECTUOASĂ DIN CULPĂ

2.1. Concept.
Infracţiunea de neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor
defectuoasă din culpă este prevăzută în art.330 C.pen., într-o variantă tip şi o
variantă agravată.
În varianta tip [art.330 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din
culpă, de către angajaţii care gestionează infrastructura feroviară ori ai
operatorilor de transport, intervenţie sau manevră, dacă prin aceasta se pune în
pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe
calea ferată.
Varianta agravată [art.330 alin.(2) C.pen.] se aplică, dacă fapta a avut ca
urmare un accident de cale ferată.
În Codul penal din 1968, infracţiunea era prevăzută în art.273 (Titlul VI,
Cap. III), sub denumirea de „Neîndeplinirea cu ştiinţă a îndatoririlor de serviciu
sau îndeplinirea lor defectuoasă, dinculpă”. Până în anul 1968, asemenea fapte
erau pedepsite numai în caz că ele produceau un rezultat material, ca infracţiuni
de distrugere, neglijenţă în serviciu etc. Codul penal din 1968 a impus
pedepsirea lor şi în caz că creau o simplă stare de pericol pentru siguranţa
transporturilor feroviare.
2.2. Condiţii preexistente.
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură siguranţa
transportului feroviar public.
b) În varianta tip, infracţiunea nu are obiect material.
În varianta agravată, obiectul material constă în mijloacele de transport, în
materialul rulant sau în instalaţiile de cale ferată distruse sau degradate.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Autor al infracţiunii poate fi
numai un angajat care gestionează infrastructura feroviară, ori un angajat al unui
operator de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată.
 Participaţia penală este posibilă doar sub forma instigării. Coautoratul nu
este posibil, fiind vorba de o infracţiune care se comite in persona propria (cu
autor unic), iar complicitatea nu este posibilă, fiindcă nu se pot efectua acte de
pregătire la o infracţiune din culpă.
b) Subiect pasiv principal este unitatea de transport feroviar în care îşi
desfăşoară activitatea autorul faptei.
În varianta agravată, infracţiunea poate avea şi un subiect pasiv adiacent,
reprezentat de persoana fizică sau juridică prejudiciată prin săvârşirea faptei.
2.3. Conţinutul constitutiv
B. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează în două modalităţi alternative, şi
anume: prin neîndeplinirea unor îndatoriri de serviciu (de exemplu, agentul nu
închide bariera, în cazul în care, potrivit normelor, era obligat să facă aceasta);
sau, prin îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu (de exemplu,
mecanicul nu respectă semnalele care îi impun să oprească trenul).
În ambele modalităţi, infracţiunea de neîndeplinirea îndatoririlor de
serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă se prezintă ca o infracţiune omisivă
(agentul nu face ceea ce legea îi impune să facă).
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să pună în pericol siguranţa circulaţiei
mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată. În practică s-a
decis că există această infracţiune, dacă inculpatul, impiegat CFR, a omis să
semnalizeze trecerea unui tren, creând astfel pericolul ca acel tren să izbească un
vehicul care traversa pasajul de nivel477.
b) Urmarea imediată. La fel ca şi infracţiunea precedentă, în varianta tip,
infracţiunea de neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor
defectuoasă din culpă este o infracţiune formală, de simplă atitudine, a cărei
urmare imediată constă într-o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei pe
calea ferată.
Dacă fapta a cauzat un accident de cale ferată, va exista varianta agravată,
prevăzută în art.330 alin. (2) C.pen.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea se comite din culpă.
În ce priveşte poziţia subiectivă a agentului faţă de rezultatul constând
într-un accident de cale ferată, aceasta îmbracă forma praeterintenţiei (formula
„faptă care a avut ca urmare…” este folosită de legiuitor, pentru a indica această
formă de vinovăţie).
2.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată. Ea nici nu este posibilă, fiind vorba de o
infracţiune din culpă.

477
Trib. Timiş, Dec.pen. nr.267/1977, publicată în „Revista română de drept”, nr.4/1978,
p.57.
 Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda.
2.5. Conţinutul agravat.
Varianta agravantă (alin.2) există atunci când fapta a avut ca urmare un
accident de cale ferată.
Sintagma „accident de cale ferată” este explicată în art.333 C.pen. Potrivit
textului menţionat, accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau
degradarea adusă mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalaţiilor
de cale ferată în cursul circulaţiei sau manevrei mijloacelor de transport,
manevră întreţinere sau intervenţie pe calea ferată.
În acest caz, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
În opinia noastră, existenţa variantei agravate nu se justifică, având în
vedere că, în lipsa ei, s-ar reţine infracţiunea de distrugere calificată (art.254
C.pen.).

3. PĂRĂSIREA POSTULUI ŞI PREZENŢA LA SERVICIU SUB

INFLUENŢA ALCOOLULUI SAU A ALTOR SUBSTANŢE

3.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.331 C.pen., într-o variantă tip, o
variantă asimilată şi o variantă agravată.
În varianta tip [art.331 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în părăsirea
postului, în orice mod şi sub orice formă, de către angajaţii cu atribuţii privind
siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea
ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei acestor mijloace.
În varianta asimilată [art.331 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către un angajat având atribuţii privind
siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea
ferată, care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80g/l alcool pur în sânge ori se
află sub influenţa unor substanţe psihoactive.
Varianta agravată [art.331 alin.(3) C.pen.] devine aplicabilă atunci când
faptele prevăzute în alin.(1) şi alin.(2) au avut ca urmare un accident de cale
ferată.
Această infracţiune exista şi în Codul penal din 1968, fiind prevăzută în
art.275. În noul Cod penal textul a suferit mai multe modificări, între care şi
aceea că s-a renunţat la urmarea constând într-o catastrofă de cale ferată.
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură siguranţa
circulaţiei pe calea ferată.
 b) În varianta tip şi în varianta asimilată, infracţiunea nu are obiect
material.
În varianta agravată, obiectul material constă în mijloacele de transport, în
materialul rulant sau în instalaţiile de cale ferată distruse sau degradate.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Autor al infracţiunii poate fi
numai un angajat cu atribuţii privind siguranţa circulaţiei mijloacelor de
transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată.
Participaţia penală este posibilă doar sub forma instigării sau
complicităţii. Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune care se
comite in persona propria (cu autor unic).
b) Subiect pasiv este unitatea de transport feroviar în care îşi desfăşoară
activitatea autorul faptei.
În varianta agravată (alin.3), infracţiunea poate avea şi un subiect pasiv
adiacent, reprezentat de persoana fizică sau juridică prejudiciată prin săvârşirea
faptei.
3.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) În varianta tip [art.331 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează prin părăsirea postului, în orice mod şi sub orice formă. Această faptă
se poate realiza atât printr-o acţiune (plecarea, fără aprobare, de la locul de
muncă), cât şi printr-o inacţiune (absentarea nemotivată).
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să pună în pericol siguranţa circulaţiei
mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată.
În varianta asimilată [art.331 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează prin îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, având o îmbibaţie alcoolică
de peste 0,80g/l alcool pur în sânge, sau fiind sub influenţa unor substanţe
psihoactive.
Fapta prevăzută în alin.(2) constituie o infracţiune distinctă, care poate intra
în concurs cu fapta prevăzută în alin.(1).
În doctrina noastră, s-a exprimat opinia478 că, pentru existenţa infracţiunii
din alin.(2), nu are relevanţă dacă intoxicaţia cu alcool sau substanţe psihoactive
este voluntară sau involuntară, atât timp cât făptuitorul şi-a dat seama de
semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor sale şi putea să le controleze. În ce ne
priveşte, nu împărtăşim această opinie, deoarece art.29 C.pen. prevede expres că
intoxicaţia involuntară cu alcool sau alte substanţe psihoactive constituie o cauză
de neimputabilitate.
b) Urmarea imediată. În varianta tip şi în cea asimilată, această
infracţiune se prezintă ca o infracţiune formală, de simplă atitudine, în care
raportul de cauzalitate rezultă ex re.

478
M. A. Hotca, Infracţiuni contra siguranţei publice, în „Noul Cod penal comentat” de V.
Dobrinoiu ş.a., Vol II, Partea specială, Editura Universul Juridic, 2012, p.752.
 În varianta agravată [alin.(3)], această infracţiune se prezintă ca o
infracţiune de rezultat, în care raportul de cauzalitate trebuie dovedit.
B. Latura subiectivă
Atât în varianta tip, cât şi în varianta asimilată, fapta se comite cu intenţie,
care poate fi directă sau indirectă.
În ce priveşte poziţia subiectivă a agentului faţă de rezultatul constând
într-un accident de cale ferată, aceasta îmbracă forma praeterintenţiei (formula
faptă care „a avut ca urmare” este folosită de legiuitor, pentru a indica această
formă de vinovăţie).
3.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată.
Pentru faptele prevăzute în alin.(1) şi alin.(2), pedeapsa este închisoarea
de la 2 la 7 ani.
3.5. Conţinutul agravat.
Varianta agravantă [alin.(3)] există atunci când faptele prevăzute în
alin.(1) şi alin.(2) au avut ca urmare un accident de cale ferată.
Sintagma „accident de cale ferată” este explicată în art.333 C.pen. Potrivit
textului, accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau degradarea adusă
mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalaţiilor de cale ferată în
cursul circulaţiei sau manevrei mijloacelor de transport, manevră întreţinere
sau intervenţie pe calea ferată. În acest caz, pedeapsa este închisoarea de la 3 la
10 ani şi interzicerea unor drepturi.
În opinia noastră, existenţa variantei agravate nu se justifică. Din moment
ce agentul părăseşte postul sau îşi îndeplineşte atribuţiile sub influenţa alcoolului
ori a altor substanţe psihoactive, el acceptă, cel puţin, posibilitatea unui
asemenea rezultat, astfel că trebuie să răspundă pentru un concurs real, între
infracţiunea-obstacol (de exemplu, părăsirea postului) şi infracţiunea de
distrugere calificată (art.254 C.pen.) sau, după caz, omor calificat (art.189 lit.f).

4. DISTRUGEREA SAU SEMNALIZAREA FALSĂ

4.1. Concept
Infracţiunea de distrugere sau semnalizare falsă este prevăzută în art.332
C.pen., într-o varianta tip [alin.(1)], o variantă asimilată [alin.(2)], o variantă
agravată [alin.(3)] şi o variantă atenuată [alin.(4)].
În varianta tip [art.332 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în distrugerea,
degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a liniei de cale ferată, a
materialului rulant, a instalaţiilor de cale ferată ori a celor de comunicaţii
feroviare, precum şi a oricăror alte bunuri sau dotări aferente infrastructurii
feroviare ori aşezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta se pune în
pericol siguranţa mijloacelor de transport, manevră sau intervenţie pe calea
ferată.
În varianta asimilată [art.332 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
săvârşirea de acte de semnalizare falsă sau săvârşirea oricăror acte care pot
induce în eroare personalul care asigură circulaţia mijloacelor de transport,
manevră sau intervenţie pe calea ferată în timpul executării serviciului, dacă prin
aceste fapte se creează un pericol de accident de cale ferată.
Varianta agravată [art.332 alin.(3) C.pen.] există atunci când faptele
prevăzute în alin.(1) şi alin.(2) au avut ca urmare un accident de cale ferată.
Varianta atenuată [art.332 alin.(4) C.pen.] există atunci când faptele
prevăzute în alin.(1) şi alin.(2) au fost săvârşite din culpă.
În Codul penal din 1968, această infracţiune era prevăzută în art.276, cu un
conţinut asemănător. Printre modificările aduse vechiului text se numără şi
aceea că s-a renunţat la urmarea constând într-o catastrofă de cale ferată. Trebuie
menţionat şi că prin Legea nr.187/2012 au fost abrogate incriminările similare
cuprinse în Legea nr.289/2005 privind unele măsuri pentru prevenirea şi
combaterea fenomenului infracţional în domeniul transportului pe calea ferată.
4.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură siguranţa
circulaţiei pe calea ferată.
b) În varianta tip [alin.(1)] şi în varianta agravată [alin.(3)], obiectul
material constă în linia de cale ferată, în materialul rulant, în instalaţiile de cale
ferată ori de comunicaţii feroviare sau în alte bunuri aferente infrastructurii
feroviare, care au fost distruse ori degradate.
În celelalte variante, infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau
complicitate).
b) Subiect pasiv este unitatea de transport feroviar prejudiciată prin actele
de distrugere sau degradare, sau al cărei personal a fost indus în eroare, prin
actele de semnalizare falsă.
În varianta agravată [alin.(3)], infracţiunea poate avea şi un subiect pasiv
adiacent, reprezentat de o altă persoană, fizică sau juridică, care a avut de suferit
de pe urma infracţiunii.
4.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) În varianta tip [alin.(1)], elementul material se realizează prin orice
faptă care cauzează distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de
neîntrebuinţare a liniei de cale ferată, a materialului rulant, a instalaţiilor de cale
ferată ori de comunicaţii feroviare etc.
De asemenea, elementul material se poate realiza şi prin aşezarea de
obstacole pe linia ferată.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să pună în pericol siguranţa
mijloacelor de transport, manevră sau intervenţie pe calea ferată.
În varianta asimilată [alin.(2)], elementul material se realizează prin acte
de semnalizare falsă sau alte acte care pot induce în eroare personalul care
asigură circulaţia pe calea ferată.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să creeze pericol de accident de cale
ferată.
b) Urmarea imediată.
În varianta tip [alin.(1)], această infracţiune se prezintă atât ca o
infracţiune de rezultat (în cazul distrugerii, degradării, aducerii în stare de
neîntrebuinţare) cât şi ca o infracţiune formală (în cazul aşezării de obstacole pe
linia ferată) – ceea ce este inacceptabil, deoarece condiţiile de existenţă a unei
infracţiuni de rezultat sunt diferite de condiţiile de existenţă a unei infracţiuni
formale.
În varianta asimilată [alin.(2)], urmarea constă într-o stare de pericol.
c) În cazul distrugerii [alin.(1)] şi în varianta agravată [alin.(3)], raportul
de cauzalitate trebuie dovedit.
În celelalte cazuri, raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
În varianta tip şi în varianta asimilată, fapta se comite cu intenţie, care
poate fi directă sau indirectă.
În varianta agravată [alin.(3)], fapta se comite cu praeterintenţie (formula
fapte care „au avut ca urmare…” indică această formă de vinovăţie).
4.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa la faptele prevăzute în alin.(1) şi alin.(2) se pedepseşte.
Pentru faptele prevăzute în alin.(1) şi alin.(2), pedeapsa este închisoarea
de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Pentru varianta atenuată [alin.(4)], limitele speciale ale pedepsei se reduc
la jumătate.
4.5. Conţinutul agravat.
Varianta agravantă [alin.(3)] există atunci când faptele prevăzute în
alin.(1) şi alin.(2) au avut ca urmare un accident de cale ferată.
Potrivit art.333 C.pen., accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau
degradarea adusă mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalaţiilor de
cale ferată în cursul circulaţiei sau manevrei mijloacelor de transport, manevră,
întreţinere sau intervenţie pe calea ferată.
În acest caz, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
 Capitolul II
INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI PE DRUMURILE
PUBLICE

1. PUNEREA ÎN CIRCULAŢIE SAU CONDUCEREA UNUI VEHICUL

NEÎNMATRICULAT

1.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.334 C.pen., în patru variante tip.
În prima variantă tip [art.334 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau
a unui tramvai neînmatriculat sau neînregistrat, potrivit legii.
În a doua variantă tip [art.334 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
sau a unui tramvai cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare.
În a treia variantă tip [art.334 alin.(3) C.pen.], infracţiunea constă în
tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals de
înmatriculare sau înregistrare.
În a patra variantă tip [art.334 alin.(3) C.pen.], infracţiunea constă în
conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci
ale cărei plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase
sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în
România.
Această infracţiune nu exista în codul penal anterior. Ea a fost preluată din
OUG nr.195/2002, art.85.
 1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice.
b) Obiectul material.
Această infracţiune nu are obiect material. Autovehiculul neînmatriculat
sau cu număr fals de înmatriculare reprezintă un lucru care serveşte la săvârşirea
infracţiunii, iar nu obiectul material al acesteia.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. În principiu, acesta poate fi
orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde
penal.
Totuşi, în modalitatea conducerii unui autovehicul, infracţiunea nu se poate
comite decât de către o singură persoană - ceea ce înseamnă că, în această
modalitate, vorbim de o infracţiune cu autor unic, la care coautoratul nu este
posibil.
Dar, nu numai coautoratul, ci, în general, participaţia penală nu este
posibilă la această infracţiune, deoarece, în modalitatea punerii în circulaţie a
unui autovehicul, legea asimilează actele de instigare sau de complicitate morală
celor de autorat.
b) Subiect pasiv este statul.
1.3. Conţinutul constitutiv
B. Latura obiectivă
a) În prima şi a doua variantă tip [alin.(1) şi (2)], elementul material se
realizează în două modalităţi alternative: prin punerea în circulaţie a unui
autovehicul sau tramvai; sau, prin conducerea pe drumurile publice a unui
autovehicul sau tramvai.
Punerea în circulaţie a unui autovehicul sau tramvai presupune dispoziţia
sau aprobarea dată altei persoane de a circula pe drumurile publice cu un
autovehicul sau tramvai. Această faptă se poate săvârşi de proprietar, de o
persoană care are atribuţii de administrare etc.
Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai înseamnă
deplasarea unui vehicul cu tracţiune mecanică proprie, pe un drum public.
În prima variantă tip [alin.(1)], cerinţa esenţială este aceea ca autovehiculul
sau tramvaiul să fie neînmatriculat sau neînregistrat. Un autovehicul sau tramvai
este neînmatriculat sau neînregistrat, atât în caz că nu a fost luat niciodată în
evidenţa organelor competente (Serviciul public de înmatriculări din cadrul
Instituţiei Prefectului), cât şi în caz că a fost radiat. În practică s-a decis că nu
există această infracţiune, dacă inculpatul a condus un autovehicul înmatriculat,
dar care nu avea montate tăbliţele cu numărul de înmatriculare (o asemenea
faptă constituie contravenţie)479.
În a doua variantă tip [alin.(2)], cerinţa esenţială este aceea ca
autovehiculul sau tramvaiul să poarte un număr fals de înmatriculare sau de
înregistrare. În practică s-a decis că există această variantă a infracţiunii, dacă
inculpatul a condus pe drumurile publice un autovehicul neînmatriculat, dar care
avea numărul de înmatriculare dinainte de radiere (numărul obţinut legal în
trecut are, după radiere, semnificaţia unui număr fals de înmatriculare)480.
În a treia variantă tip [alin.(3)], elementul material constă în fapta de a
tracta o remorcă, iar cerinţa esenţială este aceea ca remorca să nu fi fost
înmatriculată sau înregistrată, ori să poarte un număr fals de înmatriculare sau de
înregistrare.
În a patra variantă tip [alin.(4)], elementul material se realizează în două
modalităţi alternative: fie prin conducerea pe drumurile publice a unui
autovehicul; fie prin fapta de a tracta o remorcă.
Cerinţa esenţială, comună ambelor modalităţi, este aceea ca numărul de
înmatriculare al autovehiculului sau remorcii să fi fost retras, ori să fi fost emis
în alt stat şi să nu mai aibă drept de circulaţie în România (conform art.82 din
Codul rutier, un număr de înmatriculare emis în alt stat poate fi folosit de
persoanele cu sediul sau domiciliul în România cel mult 90 de zile).
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol. Aceasta este o
infracţiune formală şi, totodată, o infracţiune-obstacol, menită să prevină
săvârşirea unor infracţiuni subsecvente, cum ar fi, de exemplu, refuzul sau
sustragerea de la prelevarea de mostre biologice (art.337 C.pen.), părăsirea
locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia (art.338
C.pen.) etc.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
În toate variantele, fapta se comite cu intenţie, care poate fi directă sau
indirectă.
1.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu se pedepseşte (nici nu este posibilă, fiind vorba de infracţiuni
instantanee, de execuţie promptă).
Pentru prima variantă tip [alin.(1)], pedeapsa este închisoarea de la unu la
3 ani sau amendă.
Pentru a doua variantă tip [alin.(2)], pedeapsa este închisoarea de la unu la
5 ani sau amendă.

479
Trib. Neamţ, Dec.pen.nr.681/1983, publicată în „Revista română de drept”, nr.5/1985,
p.74.
480
Trib. Timiş, Dec.pen. nr.1222/1981, publicată de V. Papadopol, Şt. Daneş în Repertoriu
de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.154.
 Pentru a treia variantă tip [alin.(3)], pedeapsa este închisoarea de la 3 luni
la 2 ani sau amendă.
Pentru a patra variantă tip [alin.(4)], pedeapsa este închisoarea de la 6 luni
la 2 ani sau amendă.

2. CONDUCEREA UNUI VEHICUL FĂRĂ PERMIS DE CONDUCERE

2.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.335 C.pen., în trei variante tip.
În prima variantă tip [art.335 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o
persoană care nu posedă permis de conducere.
În a doua variantă tip [art.335 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei
permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care
face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori
căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are
dreptul de a conduce autovehicule în România.
În a treia variantă tip [art.335 alin.(3) C.pen.], infracţiunea constă în fapta
persoanei care încredinţează un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea
deţinerii permisului de conducere pentru conducerea pe drumurile publice unei
persoane despre care ştie că se află în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1)
sau alin. (2) sau sub influenţa alcoolului ori a unor substanţe psihoactive.
Această infracţiune nu exista în codul penal anterior. Ea a fost preluată din
OUG nr.195/2002, art.86.
2.2. Condiţii preexistente
B. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice.
b) Obiectul material.
Această infracţiune nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, în mod explicit. Teoretic,
acesta poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru
a răspunde penal.
Totuşi, prin natura lor, infracţiunile prevăzute în art.335 C.pen. apar ca
infracţiuni cu autor unic, care se comit in propria persona. În prima variantă tip
[alin.(1)], autor poate fi numai o persoană care nu posedă permis de conducere.
În a doua variantă tip [alin.(2)], autor poate fi numai o persoană care nu posedă
permis corespunzător categoriei din care face parte vehiculul ori al cărei permis
de conducere a fost retras, anulat sau suspendat. În a treia variantă tip [alin.(3)],
autor poate fi numai persoana care încredinţează altuia un vehicul, ştiind că
acesta nu posedă permis de conducere ori nu posedă permis valabil sau că se află
sub influenţa alcoolului ori a unor substanţe psihoactive.
Participaţia penală este posibilă, numai sub forma instigării sau
complicităţii. Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune cu autor
unic.
b) Subiect pasiv este statul.
2.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material
În prima variantă tip [alin.(1)], elementul material se realizează printr-o
acţiune de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui
tramvai. Cerinţa esenţială este ca autorul să nu posede permis de conducere.
În a doua variantă tip [alin.(2)], elementul material se realizează printr-o
acţiune de conducere pe drumurile publice a unui vehicul. Cerinţa esenţială este
ca autorul să se afle în una din următoarele trei situaţii: 1) autorul posedă permis
de conducere necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte
vehiculul respectiv; 2) permisul i-a fost retras, anulat sau suspendat; 3) autorul
nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.
În a treia variantă tip [alin.(3)], elementul material se realizează printr-o
acţiune de încredinţare a unui vehicul. În această variantă există două cerinţe
esenţiale: a) aceea ca vehiculul să fi fost încredinţat, pentru a fi condus pe
drumurile publice; b) aceea ca autorul că ştie că persoana căreia i-a încredinţat
vehiculul se află în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) sau,
sub influenţa alcoolului ori a unor substanţe psihoactive.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol, pentru siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectică
Infracţiunile prevăzute în art.335 C.pen. se comit cu intenţie, care poate fi
directă sau indirectă.
2.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este pedepsită.
Pentru prima variantă tip [alin.(1)], pedeapsa este închisoarea de la unu la
5 ani.
Pentru a doua variantă tip [alin.(2)], pedeapsa este închisoarea de la 6 luni
la 3 ani sau amendă.
Pentru a treia variantă tip [alin.(3)], pedeapsa este tot închisoarea de la 6
luni la 3 ani sau amendă.
 3. CONDUCEREA UNUI VEHICUL SUB SUB INFLUENŢA
ALCOOLULUI SAU A ALTOR SUBSTANŢE

3.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.336 C.pen., în două variante tip şi
o variantă agravată.
În prima variantă tip [art.336 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la
momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80
g/l alcool pur în sânge.
În a doua variantă tip [art.336 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub
influenţa unor substanţe psihoactive.
Varianta agravată [art.336 alin.(3) C.pen.] se aplică, dacă autorul uneia
dintre faptele prevăzute în alin.(1) sau alin.(2) este o persoană care efectuează
transport public de persoane, transport de substanţe sau produse periculoase ori
se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru obţinerea
permisului de conducere sau în timpul desfăşurării probelor practice ale
examenului pentru obţinerea permisului de conducere.
Textul art. 336 C.pen. nu-şi găseşte corespondent în Codul penal anterior.
El a fost preluat din O.U.G. nr.195/2002, art.87 (text abrogat prin Legea
nr.187/2012, art.121).
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice.
b) Obiectul material.
Această infracţiune nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat explicit, dar, prin natura
lor, infracţiunile prevăzute în art.336 alin.(1) şi alin.(2) C.pen. apar ca infracţiuni
cu autor unic, care se comit in propria persona. Autor poate fi numai o persoană
care conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere.
În varianta agravată, se cere, în plus, ca autorul să fie o persoană care
efectuează transport public de persoane, transport de substanţe sau produse
periculoase ori care se află în procesul de instruire practică a unor persoane
pentru obţinerea permisului de conducere sau în timpul desfăşurării probelor
practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere.
 Teoretic, participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau
complicităţii (coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune cu autor
unic). Practic însă, au existat discuţii, privind încadrarea juridică a faptei de a
încredinţa autovehiculul unei persoane care are o îmbibaţie alcoolică ce
depăşeşte limita legală. Într-o opinie481, s-a susţinut că fapta proprietarului care
încredinţează autovehiculul unei persoane având o îmbibaţie alcoolică peste
limita legală constituie complicitate la infracţiunea comisă de acea persoană, dar
numai cu condiţia ca proprietarul să fi cunoscut că acea persoană are o îmbibaţie
alcoolică peste limita legală. Într-o altă opinie482, s-a susţinut că o asemenea
faptă nu poate fi considerată ca un act de instigare sau complicitate, deoarece
legiuitorul nu a incriminat-o, aşa cum a procedat în cazul încredinţării
autovehiculului unei persoane care nu posedă permis de conducere. În ce ne
priveşte, credem că, în raport cu reglementările actuale privind participaţia
penală, prima opinie este cea corectă. Cu toate acestea, cea de a doua opinie
este, şi ea, îndreptăţită, în măsura în care sesizează faptul că reglementările
actuale privind participaţia penală permit judecătorului să extindă aplicarea legii
penale asupra unor fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, nici expres nici
implicit – ceea ce, indiscutabil, încalcă principiul legalităţii (nullum crimen sine
lege).
b) Subiect pasiv este statul.
3.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material
În ambele variante tip, elementul material se realizează printr-o acţiune
de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere.
Există două cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă esenţială priveşte vehiculul condus. Textul pretinde ca
vehiculul condus să facă parte dintre acelea pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere.
A doua cerinţă esenţială diferă de la o variantă la alta.
În prima variantă tip, se cere ca autorul să aibă o îmbibaţie alcoolică de
peste 0,80 g/l alcool pur în sânge. Această îmbibaţie alcoolică ar trebui să existe,
potrivit noii definiţii, la momentul prelevării mostrelor biologice, însă, prin
decizia nr.732 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituţională a decis că
sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul
dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională483.
În a doua variantă tip, se cere ca autorul să se afle sub influenţa unor
substanţe psihoactive.
481
V. Papadopol, Şt. Daneş, Notă, op.cit., p.153.
482
G. Antoniu, notă la decizia penală nr.284/1972 a Trib. Bihor, publicată în „Revista
română de drept” nr.12/1982, p.53.
483
Decizia CCR nr.732/2014 s-a publicat în M.Of. nr.69/27.01.2015.
 Elementul circumstanţial care atrage existenţa variantei agravate [alin.(3)]
priveşte, de asemenea, autorul faptei. Se cere, alternativ, ca autorul să fie o
persoană care efectuează transport public de persoane, de substanţe sau de
produse periculoase ori, o persoană care se află în procesul de instruire practică
a unor persoane pentru obţinerea permisului de conducere sau, în timpul
desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de
conducere.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectică
Infracţiunea prevăzută în art.336 C.pen. se comite cu intenţie, care poate fi
directă sau indirectă.
3.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu se pedepseşte.
În ambele variante tip [alin.(1) şi (2)], pedeapsa este închisoarea de la unu
la 5 ani sau amenda.
Pentru varianta agravată [alin.(3)], pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7
ani.

4. REFUZUL SAU SUSTRAGEREA DE LA PRELEVAREA DE

MOSTRE BIOLOGICE

4.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.337 C.pen., într-o singură variantă
(varianta tip).
Ea constă în refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru
care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere ori a
instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorităţii
competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru
obţinerea permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice
necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe
psihoactive.
Textul art. 337 C.pen. nu-şi găseşte corespondent în Codul penal anterior.
El a fost preluat din O.U.G. nr.195/2002, art.87.
4.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice.
b) Obiectul material.
 Această infracţiune nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Infracţiunea prevăzută în
art.337 C.pen. apare ca o infracţiune cu autor unic, care se comite in propria
persona. Autorul faptei este persoana aflată în una din următoarele trei situaţii:
este conducătorul unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii
permisului de conducere; este un instructor auto, aflat în procesul de instruire;
este examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor
practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere.
b) Subiect pasiv este statul.
4.3. Conţinutul constitutiv
B. Latura obiectivă
a)Elementul material se realizează printr-o omisiune, anume prin refuzul
ori sustragerea de la prelevarea de mostre biologice necesare în vederea
stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive.
Cerinţa esenţială este aceea ca subiectul activ nemijlocit să se afle într-una
din cele trei situaţii menţionate anterior (este conducătorul unui vehicul pentru
care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, este un
instructor auto aflat în procesul de instruire ori, este un examinator aflat în
timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului
de conducere).
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectică
Infracţiunea prevăzută în art.337 C.pen. se comite cu intenţie, care poate fi
directă sau indirectă.
4.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu se pedepseşte.
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
În literatura de specialitate s-a remarcat484 faptul că aceste limite de
pedeapsă nu sunt corelate cu cele prevăzute pentru infracţiunea precedentă,
prevăzută în art.336 C.pen., în care, pentru varianta agravată (când fapta se
săvârşeşte de un conducător auto care efectuează transport public de persoane
sau de substanţe periculoase), pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani – ceea
ce ar fi impus ca, în cazul refuzului sau sustragerii de la prelevarea de mostre
biologice, acea persoană să suporte, de asemenea, o pedeapsă mai gravă.

484
D. Paraschiv, G. Paraschiv, Conducerea unui autovehicul sub influenţa alcoolului sau a
altor substanţe. Noul Cod penal, în „Revista de Drept Penal”, nr.1/2014, p.63.
 5. PĂRĂSIREA LOCULUI ACCIDENTULUI ORI MODIFICAREA
SAU ŞTERGEREA URMELOR ACESTUIA

5.1. Concept
Infracţiunea de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau
ştergerea urmelor acestuia este prevăzută în art.338 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art.338 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care
efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de
către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul
autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale
examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident
de circulaţie.
În a doua variantă tip [art.338 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în fapta
oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a şterge urmele
accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii
corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de
cercetare la faţa locului.
Textul art. 338 C.pen. nu-şi găseşte corespondent în Codul penal anterior.
El a fost preluat din O.U.G. nr.195/2002, art.89.
5.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic este complex.
Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale care asigură siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice.
Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale care asigură
înfăptuirea justiţiei.
b) Obiectul material.
În prima variantă tip, infracţiunea nu are obiect material.
În a doua variantă tip, infracţiunea are ca obiect material mijloacele
materiale de probă aflate la locul accidentului, care sunt modificate sau distruse.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit.
Infracţiunea prevăzută în art.338 alin.(1) C.pen. apare ca o infracţiune cu
autor unic, care se comite in propria persona, de către o persoană care se află
într-una din următoarele trei situaţii: este conducătorul unui vehicul; este un
instructor auto, aflat în procesul de instruire; este examinatorul autorităţii
competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru
obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie.
Infracţiunea prevăzută în art.338 alin.(2) C.pen. se poate comite de orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
 b) Subiect pasiv este statul.
5.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) În infracţiunea de părăsirea locului accidentului [alin.(1)], elementul
material se realizează printr-o acţiune, anume prin părăsirea locului
accidentului.
Pentru a constitui infracţiune, această faptă trebuie să îndeplinească trei
cerinţe esenţiale:
- autorul să îndeplinească calitatea cerută de text, adică să fie
conducătorul unui vehicul, instructorul auto aflat în procesul de instruire sau,
după caz, examinatorul aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale
examenului pentru obţinerea permisului de conducere;
- autorul să fi fost implicat într-un accident de circulaţie;
- autorul să părăsească locul accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a
procurorului care efectuează cercetarea locului faptei.
În art.338 alin.(3) C.pen. sunt stabilite patru situaţii, în care, prin excepţie,
părăsirea locului accidentului nu se consideră infracţiune, şi anume:
a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;
b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă
el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să
acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de
identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus,
consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul
accidentului;
c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de
îndată poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie
pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii
documentelor de constatare;
d) victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă
imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie.
În infracţiunea de modificarea sau ştergerea urmelor accidentului
[alin.(2)], elementul material se realizează, alternativ, printr-o acţiune de
modificare sau de ştergerea urmelor unui accident de circulaţie.
Această faptă constituie infracţiune, dacă sunt îndeplinite două cerinţe
esenţiale:
- accidentul de circulaţie s-a soldat cu uciderea sau vătămarea integrităţii
corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane;
- modificarea sau ştergerea urmelor accidentului a avut loc fără acordul
echipei de cercetare la faţa locului.
b) În ambele variante, urmarea imediată principală constă într-o stare de
pericol pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, iar urmarea imediată
secundară constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
 B. Latura subiectică
Infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
5.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu se pedepseşte.
Pentru ambele variante, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

6. ÎMPIEDICAREA SAU ÎNGREUNAREA CIRCULAŢIEI PE

DRUMURILE PUBLICE

6.1. Concept
Infracţiunea de împiedicarea sau îngreunarea circulaţiei pe drumurile
publice este prevăzută în art.339 C.pen., în patru variante tip.
În prima variantă tip [art.339 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea poziţiilor acestora,
fără autorizaţie eliberată de autorităţile competente, de natură să inducă în eroare
participanţii la trafic ori să îngreuneze circulaţia pe drumul public.
În a doua variantă tip [art.339 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
participarea în calitate de conducător de vehicul la întreceri neautorizate pe
drumurile publice.
În a treia variantă tip [art.339 alin.(3) C.pen.], infracţiunea constă în
aşezarea de obstacole care îngreunează sau împiedică circulaţia pe drumul
public, dacă se pune în pericol siguranţa circulaţiei ori se aduce atingere
dreptului la libera circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic.
În a patra variantă tip [art.339 alin.(4) C.pen.], infracţiunea constă în
lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumului public a unui vehicul
care transportă produse sau substanţe periculoase.
Textul art. 340 C.pen. nu-şi găseşte corespondent în Codul penal anterior.
El a fost preluat din O.U.G. nr.195/2002, art.92.
6.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice.
b) Obiectul material.
Infracţiunea de împiedicarea sau îngreunarea circulaţiei pe drumurile
publice nu are obiect material. Dacă agentul foloseşte anumite lucruri, acestea
nu apar ca obiect material, ci ca lucruri care servesc la săvârşirea infracţiunii,
urmând a fi supuse confiscării speciale, în baza art.112 alin.1 lit.b C.pen.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit.
 În variantele prevăzute în art.339 alin.(2) şi alin.(4) C.pen., subiectul activ
nemijlocit este calificat: fapta incriminată în alin.(2) se poate comite numai de o
persoană care participă în calitate de conducător de vehicul la o întrecere
neautorizată pe drumurile publice; fapta incriminată în alin.(4) se poate comite
numai de o persoană care transportă pe drumurile publice produse sau substanţe
periculoase.
În variantele prevăzute în art.339 alin.(1) şi alin.(3) C.pen., subiectul activ
nemijlocit nu este calificat; acesta poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
b) Subiect pasiv este statul.
6.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) În prima variantă tip [art.339 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează, alternativ, printr-o acţiune de instalare ori de modificare a poziţiilor
unor mijloace de semnalizare rutieră. Pentru a constitui infracţiune, o asemenea
faptă trebuie să îndeplinească două cerinţe esenţiale, şi anume: 1) să fie săvârşită
fără autorizaţie eliberată de autorităţile competente; şi 2) să fie de natură să
inducă în eroare participanţii la trafic ori să îngreuneze circulaţia pe drumul
public.
În a doua variantă tip [art.339 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează printr-o acţiune de participare la întreceri. Această faptă constituie
infracţiune, dacă sunt îndeplinite trei cerinţe esenţiale: întrecerile se desfăşoară
pe drumurile publice; întrecerile sunt neautorizate; agentul săvârşeşte fapta în
calitate de conducător de vehicul.
În a treia variantă tip [art.339 alin.(3) C.pen.], elementul material se
realizează printr-o acţiune de aşezare de obstacole. Această faptă constituie
infracţiune, dacă sunt îndeplinite trei cerinţe esenţiale: obstacolele sunt aşezate
pe un drum public; obstacolele sunt de natură să îngreuneze sau să împiedice
circulaţia; fapta pune în pericol siguranţa circulaţiei ori aduce atingere dreptului
la libera circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic.
În a patra variantă tip [art.339 alin.(4) C.pen.], elementul material se
realizează printr-o omisiune, anume prin lăsarea fără supraveghere a unui
vehicul. Această faptă constituie infracţiune, dacă sunt îndeplinite trei cerinţe
esenţiale: vehiculul este lăsat pe partea carosabilă a unui drum public; vehiculul
transport produse sau substanţe periculoase.
b) În toate cazurile, urmarea imediată constă într-o stare de pericol
pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectică
Aceste infracţiuni se comit cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
6.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu se pedepseşte.
 În prima variantă tip [alin.(1)], pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă.
În a doua şi a treia variantă tip [alin.(2) şi (3)], pedeapsa este închisoarea
de la 3 luni la un an sau amenda.
În a patra variantă tip [alin.(4)], pedeapsa este închisoarea de la unu la 3
ani sau amenda.

7. NERESPECTAREA ATRIBUŢIILOR PRIVIND VERIFICAREA

TEHNICĂ ORI EFECTUAREA REPARAŢIILOR

7.1. Concept
Infracţiunea de nerespectarea atribuţiilor privind verificarea tehnică ori
efectuarea reparaţiilor este prevăzută în art.340 C.pen., în două variante tip, două
variante agravate şi o variantă atenuată.
În prima variantă tip [art.340 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea atribuţiilor de verificare tehnică ori
inspecţie tehnică periodică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor ori a
celor referitoare la efectuarea unor reparaţii sau intervenţii tehnice de către
persoanele care au asemenea atribuţii, dacă din cauza stării tehnice a vehiculului
s-a pus în pericol siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.
În a doua variantă tip [art.340 alin.(4) C.pen.], infracţiunea constă în
repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având urme de
accident, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Infracţiunea prevăzută în alin.(1) prezintă două variante agravate, ambele
prevăzute în art.340 alin.(2). Prima variantă agravată este aplicabilă, dacă,
urmare a faptei prevăzute în alin.(1), s-a produs un accident de circulaţie care a
avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia sau mai
multor persoane. A doua variantă agravată este aplicabilă, dacă s-a produs
moartea uneia sau mai multor persoane.
Varianta atenuată [art.340 alin.(3) C.pen.] este aplicabilă, dacă faptele
prevăzute în alin.(1) şi alin.(2) au fost săvârşite din culpă, limitele speciale ale
pedepsei se reduc cu o treime.
Textul art. 340 C.pen. nu-şi găseşte corespondent în Codul penal anterior.
El a fost preluat din O.U.G. nr.195/2002, art.93.

7.2. Condiţii preexistente

B. Obiectul
a) Obiectul juridic al infracţiunilor prevăzute în art.340 C.pen. constă în
relaţiile sociale care asigură siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.
Infracţiunea prevăzută în art.340 alin.4 C.pen. prezintă şi un obiect juridic
secundar, care constă în relaţiile sociale care asigură înfăptuirea justiţiei.
b) Obiectul material.
Faptele incriminate în art.340 C.pen. nu au obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. În oricare dintre variantele
sale, această infracţiune se poate comite numai de către o persoană care are
atribuţii de verificare tehnică, de inspecţie tehnică periodică sau de efectuare a
unor reparaţii sau intervenţii tehnice asupra autovehiculelor, remorcilor sau
tramvaielor.
b) Subiect pasiv este statul.
7.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) În prima variantă tip [art.340 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează prin îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea atribuţiilor de
verificare tehnică, de inspecţie tehnică periodică, de reparare ori de intervenţie
tehnică asupra autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor.
Fapta este mai gravă, dacă a avut ca urmare un accident de circulaţie
soldat cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia sau mai multor
persoane sau, care s-a soldat cu moartea uneia sau mai multor persoane.
Pentru existenţa variantei atenuate, textul pretinde ca faptele prevăzute în
alin.(1) şi alin.(2) să fi fost săvârşite din culpă.
În a doua variantă tip [art.340 alin.(4) C.pen.], elementul material se
realizează printr-o acţiune, anume prin repararea autovehiculelor, remorcilor,
tramvaielor sau mopedelor. Fapta constituie infracţiune, numai dacă repararea
are loc în alte condiţii decât cele prevăzute de lege.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectică
În principiu, infracţiunea prevăzută în art.340 C.pen. se comite cu intenţie,
care poate fi directă sau indirectă.
Prin excepţie, în varianta atenuată [alin.(3)], infracţiunea se comite din
culpă.
7.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu se pedepseşte.
În prima variantă tip [art.340 alin.(1) C.pen.], pedeapsa este închisoarea
de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Pentru prima variantă agravată [alin.(2) teza I], pedeapsa este închisoarea
de la unu la 5 ani, iar pentru a doua variantă agravată [alin.(2) teza a II-a],
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
Pentru varianta atenuată [alin.(3)], limitele speciale ale pedepsei se reduc
cu o treime.
 În a doua variantă tip [art.340 alin.(4) C.pen.], pedeapsa este închisoarea
de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

8. EFECTUAREA DE LUCRĂRI NEAUTORIZATE ÎN ZONA

DRUMULUI PUBLIC

8.1. Concept
Infracţiunea de efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public
este prevăzută în art.341 C.pen., în patru variante tip.
În prima variantă tip [alin.(1)], infracţiunea constă în efectuarea unor
lucrări de construire, modificare, modernizare sau reabilitare a drumului public
ori de amenajare a accesului rutier la drumul public, fără autorizaţie de
construcţie eliberată în condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în
autorizaţie.
În a doua variantă tip [alin.(2)], infracţiunea constă în amplasarea unor
construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără autorizaţie de
construcţie eliberată în condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în
autorizaţie, dacă prin aceasta se creează un pericol pentru siguranţa circulaţiei.
În a treia variantă tip [alin. (3)], infracţiunea constă în fapta persoanei
autorizate de administratorul căii ferate care nu ia măsurile corespunzătoare
pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată.
În a patra variantă tip [alin.(4)], infracţiunea constă în fapta persoanei
autorizate de către administratorul unui drum public sau executantul unei lucrări
pe partea carosabilă, care nu ia măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea
obstacolelor sau a lucrărilor pe drumurile publice, dacă prin aceasta s-a produs
un accident de circulaţie.
Textul art.341 C.pen. nu-şi găseşte corespondent în Codul penal anterior.
El a fost preluat din O.U.G. nr.195/2002, art.94.
8.2. Condiţii preexistente
C. Obiectul
a) Obiectul juridic al faptelor prevăzute în art.341 C.pen. constă în
relaţiile sociale care asigură siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.
b) Obiectul material.
Faptele incriminate în art.341 C.pen. nu au obiect material. Dacă fapta
constă, de exemplu, în amplasarea unor panouri în zona drumului public, fără
autorizaţie, acestea apar ca lucruri care au servit la săvârşirea infracţiunii, iar nu
ca obiect material al acesteia, respectiv ca lucruri asupra cărora se răsfrânge
acţiunea incriminată485.
B. Subiecţii
485
În sens contrar, M. A. Hotca, Efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public,
în”Noul Cod penal comentat” de V. Dobrinoiu ş.a., p.801.
 a) Subiectul activ nemijlocit.
În variantele prevăzute în art.341 alin.(1) şi (2) C.pen., subiectul activ
nemijlocit nu este calificat.
În variantele prevăzute în art.341 alin.(3) şi (4) C.pen., subiectul activ
nemijlocit este calificat. Acesta poate fi numai persoana autorizată de
administratorul căii ferate [alin.(3)] sau persoana autorizată de administratorul
unui drum public ori executantul unei lucrări pe partea carosabilă [alin.(4)].
b) Subiect pasiv este statul.
8.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) În prima variantă tip [alin.(1)], elementul material constă în
efectuarea unor lucrări de construire, modificare, modernizare sau reabilitare a
drumului public ori de amenajare a accesului rutier la drumul public. Pentru
existenţa infracţiunii, este necesar (cerinţă esenţială) ca această faptă să fi fost
săvârşită fie fără autorizaţie de construcţie eliberată în condiţiile legii, fie cu
încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie.
În a doua variantă tip [alin.(2)], elementul material constă în amplasarea
unor construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona drumului. Există două
cerinţe esenţiale: 1) este necesar ca această faptă să fi fost săvârşită fără
autorizaţie de construcţie eliberată în condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor
stabilite în autorizaţie; 2) este necesar ca această faptă să creeze un pericol
pentru siguranţa circulaţiei.
În a treia variantă tip [alin.(3)], elementul material constă în fapta de a
nu lua măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu
calea ferată. Pentru existenţa infracţiunii, este necesar (cerinţă esenţială) ca
această faptă să fi fost săvârşită de către persoana autorizată de administratorul
căii ferate.
În a patra variantă tip [alin.(4)], elementul material constă în fapta de a
nu lua măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor sau a
lucrărilor pe drumurile publice. Există două cerinţe esenţiale: 1) este necesar ca
această faptă să fi fost săvârşită de către persoana autorizată de administratorul
drumului public sau de către executantul unei lucrări pe partea carosabilă ; 2)
este necesar ca această faptă să fi produs un accident de circulaţie.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectică
Infracţiunile prevăzute în art.341 C.pen. se comit cu intenţie, care poate fi
directă sau indirectă.
8.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu se pedepseşte.
Pentru prima variantă tip [alin.(1)], pedeapsa este închisoarea de la 6 luni
la 3 ani sau amenda.
 Pentru a doua variantă tip [alin.(2)], pedeapsa este închisoarea de la 3 luni
la un an sau amenda.
Pentru variantele prevăzute în alin. (3) şi (4), pedeapsa este închisoarea de
la 3 luni la 2 ani sau amenda.

Capitolul III
NERESPECTAREA REGIMULUI ARMELOR, MUNIŢIILOR,
MATERIALELOR NUCLEARE ŞI AL MATERIILOR EXPLOZIVE

1. NERESPECTAREA REGIMULUI ARMELOR ŞI AL MUNIŢIILOR

1.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.342 C.pen., în cinci variante tip,
prevăzute în alin.(1), (3), (4), (6) şi (7)486, o variantă atenuată, prevăzută în
alin.(2) şi o variantă agravată, prevăzută în alin.(5).
În prima variantă tip [alin.(1)], infracţiunea constă în deţinerea, portul,
confecţionarea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia armelor letale, a
muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora sau funcţionarea atelierelor
de reparare a armelor letale, fără drept.
Varianta atenuată [alin.(2)] devine aplicabilă, în caz că fapta constă în
deţinerea sau portul fără drept de arme neletale din categoria celor supuse
autorizării.
În a doua variantă tip [alin.(3)], infracţiunea constă în sustragerea armelor
sau muniţiilor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2).
În a treia variantă tip [alin.(4)], infracţiunea constă în portul armelor
prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), fără drept, în sediul autorităţilor publice,
instituţiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile
rezervate desfăşurării procesului electoral.
Varianta agravată [alin.(5)] devine aplicabilă în caz că faptele prevăzute în
alin. (1) şi alin. (3) au ca obiect arme interzise sau muniţii, mecanisme ori
dispozitive ale acestora.

486
Alineatele 6 şi 7 ale art.342 din noul Cod penal au fost introduse prin Legea nr.187/2012.
 În a patra variantă tip [alin.(6)], infracţiunea constă în nedepunerea armei
şi a muniţiei la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea
perioadei de valabilitate a permisului de armă.
În a cincea variantă tip [alin.(7)], infracţiunea constă în fabricarea sau
asamblarea de arme letale, de piese sau de muniţie pentru acestea: a) din orice
componente esenţiale traficate ilicit; b) fără o autorizaţie eliberată de către o
autoritate competentă a statului membru în care are loc fabricarea sau
asamblarea; c) fără marcarea armelor letale asamblate la data producerii lor, în
conformitate cu prevederile legale.
Unele dintre variantele acestei infracţiuni erau prevăzute şi în Codul penal
din 1968 (Titlul VI, Capitolul IV, art.279).
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
regimului legal al armelor şi muniţiilor.
Actualmente, regimul armelor şi al muniţiilor este stabilit prin Legea
nr.295/2004487, care transpune în plan intern prevederile Directivei
nr.91/477/CEE privind controlul achiziţionării şi deţinerii de arme488, ale
Convenţiei europene cu privire la controlul achiziţionării şi deţinerii armelor de
foc de către particulari (Strasbourg, 1978) şi ale altor acte emise de organismele
internaţionale, în acest domeniu.
b) Obiectul material.
La această infracţiune obiectul material constă în arme, muniţii sau
componente ale acestora, după caz.
În prima variantă tip [alin.(1)], infracţiunea are ca obiect material numai
„arme letale”, muniţii, mecanisme sau dispozitive ale acestora. Potrivit art.2 din
Legea nr.295/2004, prin “arme letale” se înţeleg armele (şi muniţiile) care pot
cauza moartea ori rănirea gravă a persoanelor şi care sunt prevăzute în categoria
B din anexa la această lege. Intră în această categorie armele de foc de toate
tipurile: scurte, lungi, semiautomate, cu repetiţie, cu percuţie pe ramă, cu ţeavă
ghintuită etc.
În varianta atenuată [alin.(2)], infracţiunea are ca obiect material „arme
neletale”. Potrivit art.2 din Legea nr.295/2004, prin “arme neletale” se înţeleg
armele (şi muniţiile) cu scop utilitar, cele pentru agrement şi cele pentru
autoapărare. Intră în această categorie armele care sunt confecţionate astfel
încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor (de exemplu,
armele cu proiectile de cauciuc, armele cu proiectile umplute cu vopsea, armele
cu gaze etc.). Sunt asimilate acestei categorii arcurile şi armele vechi.

487
Legea nr.295/2004 s-a republicat, cu modificări şi completări, în M. Of. nr. 814 din 17
noiembrie 2011.
488
Directiva 91/477/CEE a fost amendată prin Directiva nr.2008/51/CE a Parlamentului
European şi al Consiliului
 În varianta agravată [alin.(5)], infracţiunea are ca obiect material „arme
interzise” sau muniţii, mecanisme ori dispozitive ale acestora. Potrivit art.2 din
Legea nr.295/2004, prin “arme interzise” se înţeleg armele (şi muniţiile) a căror
procurare, deţinere, port şi folosire sunt interzise persoanelor fizice şi juridice,
cu excepţia instituţiilor publice care au competenţe în domeniul apărării, ordinii
publice şi securităţii naţionale, a unităţilor aflate în subordonarea sau
coordonarea acestora, înfiinţate prin acte normative, precum şi a companiilor
naţionale şi societăţilor comerciale constituite prin acte normative în vederea
producerii acestui tip de armament şi muniţie. Intră în această categorie armele
prevăzute în categoria A din anexa la Legea nr.295/2004 - de exemplu,
lansatoarele militare cu efect exploziv sau incendiar, armele de foc automate,
armele de foc camuflate sub forma unui alt obiect etc.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau
complicitate).
b) Subiect pasiv este statul.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) În prima variantă tip [alin.(1)], elementul material se realizează în
două modalităţi alternative: fie prin deţinerea, portul, confecţionarea sau orice
operaţiune având ca obiect „arme letale”, muniţii sau componente ale acestora;
fie prin funcţionarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept.
Prima modalitate alternativă este defectuos formulată, deoarece
infracţiunea se consumă în momentul deţinerii de arme letale, astfel că
enumerarea altor operaţii este inutilă. Prin deţinerea armei se înţelege luarea ei
în posesie (în stăpânire). Termenul deţinerea indică o acţiune de durată şi,
implicit, o infracţiune continuă.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să fie săvârşită „fără drept”. Cerinţa
se consideră îndeplinită, dacă posesorul unei asemenea arme, al muniţiei sau al
unor componente ale unei asemenea arme nu a fost autorizat, în condiţiile legii,
să deţină arma.
În prima modalitate alternativă, infracţiunea are şi o variantă atenuată
[alin.(2)], aplicabilă în caz că obiectul ei material constă într-o armă neletală, a
cărei deţinere este posibilă numai pe bază de autorizaţie.
Prin funcţionarea unui atelier de reparat arme, fără drept se înţelege
efectuarea de reparaţii de către o persoană (fizică sau juridică) care nu a fost
autorizată, în condiţiile legii, să funcţioneze în calitate de armurier.
În a doua variantă tip [alin.(3)], elementul material se realizează printr-o
faptă de sustragere. Cerinţa esenţială este aceea ca fapta de sustragere să aibă ca
obiect material arme sau muniţii a căror deţinere este posibilă numai pe baza de
autorizaţie.
 Existenţa acestei variante nu se justifică. În virtutea ei, hoţul de arme care
nu posedă autorizaţie de deţinere ar urma să fie pedepsit de două ori pentru
aceeaşi faptă - fiindcă sustragerea unei asemenea arme înseamnă luarea ei în
posesie (în stăpânire).
În a treia variantă tip [alin.(4)], elementul material se realizează prin
fapta de a purta arme, fie letale fie neletale, în sediul oricărei persoane juridice
de interes de interes public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului
electoral. Termenul „portul” indică o acţiune de durată şi, aşadar, o infracţiune
continuă. Cerinţa esenţială este aceeaşi, anume ca fapta să fie săvârşită „fără
drept”.
În a patra variantă tip [alin.(6)], elementul material se realizează printr-o
faptă omisivă continuă, anume prin nedepunerea armei şi a muniţiei la un
armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a
permisului de armă.
În a cincea variantă tip [alin.(7)], elementul material se realizează prin
fabricarea sau asamblarea de arme letale, de piese sau de muniţie pentru acestea:
a) din orice componente esenţiale traficate ilicit; b) fără o autorizaţie eliberată de
către o autoritate competentă a statului membru în care are loc fabricarea sau
asamblarea; c) fără marcarea armelor letale asamblate la data producerii lor, în
conformitate cu prevederile legale.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol. Aceasta este o
infracţiune formală, de simplă acţiune.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
În toate variantele, fapta se comite cu intenţie, care poate fi directă sau
indirectă.
1.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa la faptele prevăzute în art.342 alin.(1) şi (2) se pedepseşte,
conform art.347 C.pen.
Pentru prima variantă tip [alin.(1)], pedeapsa este închisoarea de la unu la
5 ani.
Pentru a doua variantă tip [alin.(3)], pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Pentru a treia variantă tip [alin.(4)], pedeapsa este închisoarea de la unu la
5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Pentru a patra variantă tip [alin.(6)], pedeapsa este închisoarea de la 6 luni
la 3 ani.
Pentru a cincea variantă tip [alin.(7)], pedeapsa este închisoarea de la 2 la
7 ani.
Pentru varianta atenuată [alin.(2)], pedeapsa este închisoarea de la 3 luni
la un an sau amendă.
Pentru varianta agravată [alin.(5)], limitele de pedeapsă se majorează cu o
treime.
 2. UZUL DE ARMĂ FĂRĂ DREPT

2.1. Concept
Infracţiunea de uz de armă fără drept este prevăzută în art.343 C.pen.,
într-o variantă tip şi o variantă atenuată.
În varianta tip [art.343 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în uzul de
armă letală sau interzisă, fără drept.
În varianta atenuată [art.343 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în uzul
de armă neletală din categoria celor supuse autorizării, fără drept.
Această infracţiune nu exista în Codul penal din 1968. Ea a fost preluată
din legea specială privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor (Legea
nr.295/2004).
2.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care garantează folosirea
armelor (de orice tip), strict în condiţiile legii.
Aceasta este o infracţiune-obstacol, menită să împiedice alte infracţiuni,
subsecvente şi de rezultat, îndreptate împotriva integrităţii corporale, sănătăţii
sau vieţii.
b) Obiectul material
În varianta tip [art.343 alin.(1) C.pen.], obiectul material constă într-o
“armă letală” sau într-o “armă interzisă”.
Potrivit art.2 din Legea nr.295/2004, prin “arme letale” se înţeleg armele
(şi muniţiile) care pot cauza moartea ori rănirea gravă a persoanelor şi care sunt
prevăzute în categoria B din anexa la această lege. Intră în această categorie
armele de foc de toate tipurile: scurte, lungi, semiautomate, cu repetiţie, cu
percuţie pe ramă, cu ţeavă ghintuită etc.
Potrivit aceluiaşi text, prin “arme interzise” se înţeleg armele (şi
muniţiile) a căror procurare, deţinere, port şi folosire sunt interzise persoanelor
fizice şi juridice, cu excepţia instituţiilor publice care au competenţe în domeniul
apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale, a unităţilor aflate în
subordonarea sau coordonarea acestora, înfiinţate prin acte normative, precum şi
a companiilor naţionale şi societăţilor comerciale constituite prin acte normative
în vederea producerii acestui tip de armament şi muniţie. Intră în această
categorie armele prevăzute în categoria A din anexa la Legea nr.295/2004 - de
exemplu, lansatoarele militare cu efect exploziv sau incendiar, armele de foc
automate, armele de foc camuflate sub forma unui alt obiect etc.
În varianta atenuată [art.343 alin.(2) C.pen.], obiectul material constă într-
o “armă neletală” din categoria celor supuse autorizării.
Potrivit art.2 din Legea nr.295/2004, prin “arme neletale” se înţeleg
armele (şi muniţiile) cu scop utilitar, cele pentru agrement şi cele pentru
autoapărare. Intră în această categorie armele care sunt confecţionate astfel
încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor (de exemplu,
armele cu proiectile de cauciuc, armele cu proiectile umplute cu vopsea, armele
cu gaze etc.)
Sunt supuse autorizării armele neletale incluse în categoria C din anexa la
Legea nr.295/2004 (pistol sau revorver cu proiectile din cauciuc, arme cu aer
comprimat, arme cu gaze nocive, iritante sau neutralizante şi cele cu efect
sonor).
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, în mod explicit. Totuşi,
acesta nu poate fi decât o persoană care deţine, în mod legal, arma şi muniţia
corespunzătoare.
La această infracţiune, coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o
infracţiune cu autor unic, care se comite in propria persona.
Participaţia penală rămâne însă posibilă sub forma instigării sau
complicităţii.
b) Subiect pasiv este statul.
Dacă fapta a avut ca urmare rănirea sau uciderea unei persoane, agentul va
răspunde pentru un concurs între această infracţiune şi infracţiunea contra vieţii
sau integrităţii corporale.
2.3. Conţinutul constitutiv
B. Latura obiectivă
a) În ambele variante, elementul material se realizează printr-o acţiune
de „uz de armă”.
Sintagma uz de armă este explicată în art. 2 pct.I 7 din Legea nr.295/2004.
Potrivit textului menţionat, prin uz de armă, se înţelege executarea tragerii cu o
armă.
Cerinţa esenţială este aceea ca uzul de armă să aibă loc „fără drept”.
Această cerinţă se consideră îndeplinită ori de câte ori executarea tragerii cu o
armă a avut loc în alte condiţii decât cele stabilite de lege.
Condiţiile în care se poate face uz de armă sunt stabilite prin dispoziţiile
art.47-48 din Legea nr.17/1996489. Potrivit art. 48 din Legea nr.17/1996,
persoanele autorizate să poarte şi să folosească arme pentru pază sau autoapărare
pot face uz de armă, în legitimă apărare sau în stare de necesitate, potrivit legii.
Potrivit art. 47 din Legea nr.17/1996, persoanele care sunt dotate cu arme de foc
pot face uz de arma, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor
militare, în următoarele situaţii: a) împotriva acelora care atacă militarii aflaţi în
serviciul de gardă, pază, escortă, protecţie, menţinerea şi restabilirea ordinii de
drept, precum şi împotriva celor care, prin actul săvârşit, prin surprindere, pun în
pericol obiectivul păzit; b) împotriva acelora care atacă persoanele investite cu

489
Prin art.146 (2) din Legea nr.295/2004 a fost abrogată Legea nr.17/1996, cu excepţia
dispoziţiilor art.46-52.
exerciţiul autorităţii publice sau cărora, potrivit legii, li se asigură protecţie; c)
împotriva persoanelor care încearcă să pătrundă ori să iasa în mod ilegal în sau
din unităţile, subunitatile militare ori din perimetrele sau zonele pazite - vizibil
delimitate - stabilite prin consemn; d) pentru imobilizarea infractorilor care,
după săvîrşirea unor infracţiuni, încearcă să fugă; e) împotriva oricărui mijloc de
transport folosit de persoanele prevăzute la lit. b) şi c), precum şi împotriva
conducătorilor acestora care refuză să oprească la semnalele regulamentare ale
organelor abilitate, existind indicii temeinice că au savirsit o infracţiune ori că
este iminentă săvîrşirea unei infracţiuni; f) pentru imobilizarea sau reţinerea
persoanelor cu privire la care sunt probe ori indicii temeinice că au săvârsit o
infracţiune şi care ripostează ori încearca să riposteze cu arma ori cu alte obiecte
care pot pune în pericol viaţa ori integritatea corporală a persoanei; g) pentru a
împiedica fuga de sub escortă sau evadarea celor aflaţi în stare legală de
deţinere; h) împotriva grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care
încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităţilor şi
instituţiilor publice; i) împotriva celor care atacă sau împiedică militarii să
execute misiuni de luptă; j) în executarea intervenţiei antiteroriste asupra
obiectivelor atacate sau capturate de terorişti, în scopul reţinerii sau anihilării
acestora, eliberării ostaticilor şi restabilirii ordinii publice.
Cu privire la condiţiile în care se poate face uz de armă, trebuie să
reamintim că, potrivit art.20 alin.(2) din Constituţie, în caz de neconcordanţă
între legile interne şi reglementările internaţionale, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care legea internă ar fi mai favorabilă.
De asemenea, trebuie să reamintim că, în această materie, există
numeroase reglementări internaţionale. Între altele, putem menţiona că, în anul
2003, la Geneva, ONU a publicat un ghid (106 pagini), intitulat „Normele ONU
relative la drepturile omului şi aplicaţia lor practică”. Acest ghid cuprinde şi un
set de obligaţii ce revin poliţiştilor şi altor responsabili cu aplicarea legilor, în
caz că utilizează arme de foc. În acest sens, ghidul menţionează următoarele:
forţele publice trebuie să respecte viaţa, integritatea corporală şi siguranţa
persoanelor; forţele publice pot recurge la violenţă fizică sau la arme de foc,
numai dacă au folosit în prealabil mijloace non-violente (şi-au declinat calitatea,
au arătat clar care scopul misiunii, au avertizat că vor face uz de arme de foc
etc.), iar aceste mijloace nu au avut succes; violenţa fizică trebuie folosită cu
mare prudenţă, exclusiv într-un scop legitim (de aplicare a legilor), şi în aşa fel
încât pagubele şi vătămările să fie reduse la maxim (răniţii vor fi transportaţi
imediat la spital, vor fi anunţate familiile acestora etc.); forţele publice trebuie să
posede o pregătire adecvată, cu privire la folosirea mijloacelor violente şi non-
violente; forţele publice trebuie dotate cu echipament de protecţie şi, în special,
cu arme non-letale, neutralizante, pe care să ştie să le utilizeze; orice folosire a
armelor de foc trebuie să facă obiectul unei anchete interne; în mod obligatoriu,
cadrele ierarhic superioare devin responsabile, dacă se dovedeşte că au cunoscut
şi nu au luat măsuri concrete menite să împiedice folosirea ilegală a violenţei
sau a armelor de foc; armele de foc pot fi folosite numai în caz de legitimă
apărare sau, pentru a apăra terţe persoane împotriva unei ameninţări iminente cu
moartea sau vătămarea corporală gravă ori, pentru a proceda la arestarea unei
persoane periculoase şi care opune rezistenţă; legislaţia trebuie să prevadă ajutor
psihologic pentru toţi agenţii implicaţi în confruntări violente.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol. Aceasta este o
infracţiune-obstacol, menită să împiedice alte infracţiuni mai grave, de rezultat,
îndreptate împotriva persoanelor sau a bunurilor.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
2.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată.
Consumarea are loc instantaneu, în momentul săvârşirii faptei.
Pentru varianta tip [alin.(1)], pedeapsa este închisoarea de la unu la 3 ani.
Pentru varianta atenuată [alin.(2)], pedeapsa este închisoarea de la 6 luni
la 2 ani.

3. FALSIFICAREA SAU MODIFICAREA. ŞTERGEREA SAU

MODIFICAREA MARCAJELOR DE PE ARME LETALE

3.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.344 C.pen.490 şi constă în
falsificarea sau ştergerea, înlăturarea ori modificarea, fără drept, a marcajelor de
pe arme letale.
În Codul penal din 1968 nu exista această infracţiune. Ea a fost preluată
din Legea nr.295/2004 (art.136).
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care garantează ţinerea de
către autorităţile competente a unei evidenţe stricte a deţinerii şi circulaţiei
armelor letale.
b) Obiectul material constă în marcajul existent pe arma letală, care a
fost şters sau modificat.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.

490
Art.344 C.pen. a fost modificat prin art.245, pct.33 din Legea nr.187/2012.
 b) Subiect pasiv principal este organul de stat competent să ţină evidenţa,
cu privire la deţinerea şi circulaţia armelor letale.
În caz că fapta se comite de o altă persoană decât deţinătorul ei de drept,
acesta din urmă devine subiect pasiv secundar.
3.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Potrivit definiţiei iniţiale, la această infracţiune, elementul material se
realiza în două modalităţi alternative, anume prin ştergerea sau prin modificarea
marcajelor de pe armele letale.
În urma modificărilor aduse definiţiei prin Legea nr.187/2012, elementul
material se realizează în patru modalităţi alternative, şi anume: falsificarea,
ştergerea, înlăturarea ori modificarea marcajelor. Însă, în acest caz, falsificarea
se confundă cu modificarea, iar ştergerea se confundă cu înlăturarea - ceea ce
înseamnă că noul text abundă de cuvinte inutile, iar modificările aduse definiţiei
nu se justifică.
În realitate, elementul material se realizează, aşa cum se prevăzuse iniţial,
în două modalităţi alternative: fie prin ştergerea marcajelor, fie prin modificarea
acestora.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să fie săvârşită „fără drept”.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
Această infracţiune se comite cu intenţie, directă sau indirectă.
3.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată.
Pedeapsa este închisoarea de la un an la 3 ani sau cu amendă.

4. NERESPECTAREA REGIMULUI MATERIALELOR NUCLEARE

SAU AL ALTOR MATERII RADIOACTIVE

4.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.345 C.pen., în două variante tip
[alin.(1) şi (2)], două variante agravate [alin.(3) şi (4)] şi o variantă atenuată
[alin.(5)] 491.
În prima variantă tip [art.345 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
primirea, deţinerea, folosirea, cedarea, modificarea, înstrăinarea, dispersarea,
expunerea, producţia, procesarea, manipularea, depozitarea intermediară,
importul, exportul ori depozitarea finală, transportul sau deturnarea materialelor

491
Art.345 a fost modificat şi completat de art.245 pct.34 din Legea nr.187/2012.
nucleare ori a altor materii radioactive, precum şi orice operaţie privind
circulaţia acestora, fără drept.
În a doua variantă tip [art.345 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
sustragerea materialelor nucleare sau a altor materii radioactive.
Prima variantă agravată [art.345 alin.(3) C.pen.] devine aplicabilă, dacă
faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au pus în pericol alte persoane sau bunuri, au
produs vătămarea corporală a uneia ori mai multor persoane.
A doua variantă agravată [art.345 alin.(4) C.pen.] devine aplicabilă, în
cazul în care faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au avut ca urmare moartea uneia
sau mai multor persoane.
Varianta atenuată [art.345 alin.(5) C.pen.] devine aplicabilă, în caz că
faptele prevăzute la alin. (1), (3) şi (4) au fost săvârşite din culpă.
Această infracţiune exista şi în Codul penal din 1968 (art.279¹).
4.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
regimului materialelor nucleare ori radioactive şi, implicit, dreptului la siguranţă
al persoanelor.
b) Din denumirea şi definiţia infracţiunii, se deduce că obiectul material
ar consta în materialele nucleare sau materiile radioactive asupra cărora se
răsfrâng faptele pedepsite.
Însă, nu există „materiale nucleare”, ci doar energie nucleară, produsă prin
interacţiunea nucleilor atomici ai „materialor fisionabile”. Aceste materiale sunt,
de fapt, elemente chimice radioactive (uraniul, radiul, toriul etc.), care prezintă
proprietatea de a emite în permanenţă radiaţii alfa, beta sau gamma. Studiul
radioactivităţii şi al fisiunii a condus, după 1940, la dezvoltarea unei noi ramuri
a fizicii, denumită fizică nucleară, iar mai târziu, la constituirea reactorilor
nucleari, capabili să producă imense cantităţi de energie electrică.
Dezvoltarea activităţilor nucleare prezintă însă mari riscuri de
contaminare a solului, apei, aerului şi organismelor vii, respectiv de expunere a
acestora la o radioactivitate ridicată, în care aceasta devine toxică sau chiar
letală. De aceea, pretutindeni, desfăşurarea activităţilor nucleare este supusă
astăzi unui regim juridic strict, menit să elimine sau, cel puţin, să diminueze
riscurile de contaminare a personalului profesional, a populaţiei sau a mediului.
În România, regimul activităţilor nucleare este stabilit, în prezent, prin Legea
nr.111/1996 (această lege a intrat în vigoare în anul 2006).
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este circumstanţiat. Acesta poate fi orice
persoană care răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv este statul (subiect pasiv general).
4.3. Conţinut constitutiv
 a) În prima variantă tip [art.345 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează 17 modalităţi alternative, şi anume: primirea, deţinerea, folosirea,
cedarea, modificarea, înstrăinarea, dispersarea, expunerea, producţia,
procesarea, manipularea, depozitarea intermediară, importul, exportul ori
depozitarea finală, transportul sau deturnarea materialelor nucleare ori a altor
materii radioactive.
Enumerarea are caracter exemplificativ. De altfel, după enumerare, textul
precizează că infracţiunea poate consta şi în “orice operaţie privind circulaţia”
acestor materii.
În opinia noastră, la această infracţiune elementul material (verbum
regens) este defectuos formulat. Ar fi de remarcat, îndeosebi, inutila repetare a
unor modalităţi faptice – fiindcă „deţinerea” implică aproape toate celelalte
modalităţi alternative („primirea”, „cedarea”, „folosirea”, „modificarea”,
„înstrăinarea”, „dispersarea”, „expunerea” ori „transportul”). Pe scurt,
infracţiunea putea fi definită, pur şi simplu, ca deţinere, fără drept, de materii
radioactive.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să fie săvârşită „fără drept”,
respectiv fără autorizaţie sau permis obţinut în condiţiile legii.
În această variantă, infracţiunea de nerespectarea regimului materialelor
nucleare sau al altor materii radioactive se prezintă ca o „infracţiune obstacol”,
menită să prevină comiterea altor infracţiuni, subsecvente. Or, o asemenea
infracţiune nu poate să devină infracţiune complexă şi să absoarbă eventualele
rezultate constând în vătămarea corporală sau moartea unor persoane.
În consecinţă, se impune să sesizăm că este o greşeală prevederea unor
forme agravate ale acestei infracţiuni. Din punct de vedere logic, o asemenea
infracţiune se prezintă ca o infracţiune simplă - motiv pentru care, atunci când
este cazul, ea urmează să se reţină în concurs cu infracţiunile menţionate
(vătămare corporală sau ucidere).
De asemenea, se impune să sesizăm că este tot o greşeală prevederea celei
de a doua variante tip a acestei infracţiuni [art.345 alin.(2) C.pen.]. Acest lucru
devine evident, în măsura în care observăm că „sustragerea” de materii
radioactive este totuna cu „deţinerea… fără drept” de asemenea materii, astfel
că, în caz de sustragere, făptuitorul ar urma să fie pedepsit de două ori pentru o
identică faptă. Mai exact, el ar urma să fie pedepsit pentru un concurs, între
infracţiunea de deţinere fără drept de materii radioactive [alin.(1)] şi
infracţiunea sustragere de asemenea materii [alin.(2)].
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru siguranţa
publică.
Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii
radioactive se prezintă ca o infracţiune formală, de simplă atitudine.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă
 Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
4.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa la faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte,
conform art.347 C.pen. Însă, cel puţin în prima variantă tip [art.345 alin.(1)
C.pen.], tentativa este exclusă, fiind vorba, după caz, de o infracţiune
instantanee sau continuă (nu se poate concepe „un început de primire”, nici „un
început de deţinere”.
În prima variantă tip [art.345 alin.(1) C.pen.], pedeapsa este închisoarea
de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
În a doua variantă tip [art.345 alin.(2) C.pen.], pedeapsa este închisoarea
de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Pentru prima variantă agravată [art.345 alin.(3) C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Pentru a doua variantă agravată [art.345 alin.(4) C.pen.], pedeapsa este
închisoarea de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi.
Pentru varianta atenuată [art.345 alin.(5) C.pen.], limitele speciale ale
pedepsei se reduc la jumătate.

5. NERESPECTAREA REGIMULUI MATERIILOR EXPLOZIVE

5.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.346 C.pen., în două variante tip
(alin.1 şi alin.2) şi două variante agravate (alin.3 şi 4).
În prima variantă tip [art.346 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul ori folosirea
materiilor explozive sau în orice alte operaţiuni privind circulaţia acestora, fără
drept.
În a doua variantă tip [art.346 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
sustragerea materiilor explozive.
Prima variantă agravată [art.346 alin.(3) C.pen.] devine aplicabilă, în caz
că faptele prevăzute în alin.(1) şi alin.(2) privesc o cantitate mai mare de 1 kg
echivalent trotil sau când cantitatea explozivă este însoţită de materiale de
iniţiere.
A doua variantă agravată [art.346 alin.(4) C.pen.] devine aplicabilă, în
caz că faptele prevăzute în alin.(1) şi alin.(2) au avut ca urmare moartea uneia
sau mai multor persoane.
În Codul penal din 1968, infracţiunea de nerespectarea regimului
materiilor explozive era prevăzută, cu un conţinut asemător, în art.280.
5. 2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
 a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
regimului materiilor explozive.
Infracţiunea de nerespectarea regimului materiilor explozive este o
infracţiune obstacol, menită să prevină comiterea unor infracţiuni subsecvente,
mai grave.
În România, regimul materiilor explozive este reglementat, în prezent,
prin Legea nr.126/1995 (cu modificările aduse prin Legea nr.406/2006)
b) Infracţiunea are ca obiect material materii explozive.
În sensul Legii nr.126/1995 (art.1), prin materii explozive se înţelege
explozivii de tipul amestecuri explozive, emulsii explozive, mijloace de iniţiere,
fitile detonante, fitile de siguranţă, fitile de aprindere, capse electrice, capse
pirotehnice, tuburi de şoc, relee detonante, inclusiv explozivii de uz civil şi
articolele pirotehnice.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este circumstanţiat. Acesta poate fi orice
persoană care răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv este statul (subiect pasiv general).
5.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) În prima variantă tip [art.346 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează în şase modalităţi alternative, anume prin producerea,
experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul ori folosirea materiilor
explozive.
Enumerarea are caracter exemplificativ, aşa cum rezultă din precizarea
făcută în text, potrivit căreia infracţiunea poate consta în orice altă operaţie
privind circulaţia acestor materii.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să fie săvârşită „fără drept”.
În practică, s-a decis că există această infracţiune, dacă făptuitorul a
deţinut, fără drept, pulbere, capse şi patru focoase492 (într-un comentariu asupra
acestei soluţii, s-a arătat493 că pulberea nu poate fi asimilată cu muniţia, pentru
că este doar o componentă a muniţiei, alături de tub, cartuş, capsă).
La fel ca şi în cazul infracţiunii precedente, la această infracţiune
elementul material (verbum regens) este defectuos formulat. Textul cuprinde o
lungă enumerare, fără a ţine seama de faptul că termenul „deţinerea” acoperă
toate celelalte modalităţi alternative (producerea, experimentarea, prelucrarea
etc.)
În ce priveşte a doua variantă tip [art.346 alin.(2) C.pen.], prevederea
acesteia nu era necesară. În acest sens, putem observa că „sustragerea” implică,
cu necesitate, „deţinerea… fără drept” unor asemenea materii, astfel că
492
Tribunalul Suprem, S. pen., Dec.nr.149/1971, publicată în „Revista română de drept”,
nr.10/1972, p.178.
493
G. Antoniu, C. Bulai, op.cit., p.239.
făptuitorul ar urma să fie pedepsit de două ori pentru o identică faptă. Mai exact,
el ar urma să fie pedepsit pentru un concurs între infracţiunea de deţinere fără
drept de materii explozive [alin.(1)]şi infracţiunea sustragere de asemenea
materii [alin.(2)].
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru siguranţa
publică.
În ambele variante tip şi în prima variantă agravată [alin.(1), (2) şi (3)],
nerespectarea regimului materiilor explozive se prezintă ca o infracţiune
formală, de simplă atitudine.
În a doua variantă agravată [alin.(4)], nerespectarea regimului materiilor
explozive se prezintă ca o infracţiune de rezultat, condiţionată de producerea
morţii uneia sau mai multor persoane.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă
În variantele tip şi în prima variantă agravată [alin.(1), (2) şi (3)],
elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau indirectă.
În a doua variantă agravată [alin.(4)], fapta se comite cu intenţie depăşită
sau praeterintenţie, rezultatul mai grav (moartea uneia sau mai multor persoane)
fiind imputabil făptuitorului cu titlu de culpă.
5. 4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa la faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) se pedepseşte, conform
art.347 C.pen., intitulat „Sancţionarea tentativei”.
Totuşi, în prima variantă tip [art.346 alin.(1) C.pen.], tentativa este
exclusă, având în vedere că e vorba de o infracţiune continuă (nu se poate
concepe un „început de deţinere”).
În prima variantă tip [alin.(1)], pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
În a doua variantă tip [alin.(2)], pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani
şi interzicerea unor drepturi.
Pentru prima variantă agravată [alin.(3)], pedeapsa este închisoarea de la 5
la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Pentru a doua variantă agravată [alin.(4)], pedeapsa este închisoarea de la
10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi.

Capitolul IV
INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA REGIMUL STABILIT PENTRU ALTE
ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE DE LEGE
 1. EXERCITAREA FĂRĂ DREPT A UNEI PROFESII SAU MESERII

1.1. Concept
Potrivit art.348 C.pen., această infracţiune constă în exercitarea fără drept
a unei profesii sau a oricărei activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori
exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede
că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale.
În Codul penal din 1968, această infracţiune era prevăzută, cu un identic
conţinut, în art.281.
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic
Infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii este o infracţiune
obstacol, menită să prevină comiterea altor infracţiuni, subsecvente. Mai exact,
raţiunea incriminării faptei de a exercita fără drept o profesie sau activitate a fost
aceea de a preveni vătămarea drepturilor patrimoniale şi de altă natură ale
persoanelor, prin exercitarea unei profesii sau activităţi de către aceia care nu
posedă cunoştinţele necesare (de regulă, aceste cunoştinţe sunt atestate prin
diplome sau autorizaţii, emise în condiţiile legii).
Dar, concepţia care stă la baza acestei incriminări ni se pare discutabilă,
având în vedere că simpla îndeplinire a condiţiilor legale privind exerciţiul unei
profesii sau activităţi (de exemplu, deţinerea unei diplome sau a unei autorizaţii)
nu garantează câtuşi de puţin competenţa profesională a titularului, ci doar
dreptul lui de a ocupa un post corespunzător actelor deţinute. În opinia noastră,
nu se justifică pedepsirea unei persoane, exclusiv pe considerentul că exercitat o
profesie sau activitate fără drept, mai ales dacă rezultatele muncii sale
demonstrează că acea persoană posedă cunoştinţele şi aptitudinile necesare
exercitării acelei profesii sau activităţi.
b) Infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii nu are obiect
material. Această infracţiune poate să intre însă în concurs cu o altă infracţiune,
care are obiect material - de exemplu, ea poate să intre în concurs cu o
infracţiune de vătămare corporală, dacă făptuitorul a efectuat, fără drept, o
intervenţie chirurgicală.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este circumstanţiat. Autor al infracţiunii
poate fi orice persoană care răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării ori
complicităţii. Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune care se
comite in persona propria (infracţiune cu autor unic).
 b) Această infracţiune are numai un subiect pasiv general – statul.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material.
În opinia jurisprudenţei494, infracţiunea de exercitare fără drept a unei
profesii este o infracţiune de obicei care implică practicarea unei profesii sau a
altei activităţi calificate – de exemplu, făptuitorul a efectuat, fără drept, acte
(minim trei) specifice profesiei de avocat.
Unii autori495 contestă această caracterizare şi susţin că exercitarea fără
drept a unei profesii ar putea fi caracterizată, mai curând, ca o infracţiune
continuă succesivă. Acceptând acest din urmă punct de vedere, trebuie totuşi să
subliniem că ceea ce interesează este doar faptul că, şi într-un caz şi în altul,
infracţiunea analizată implică o pluralitate de acte.
În doctrină, s-a exprimat opinia496 că această infracţiune s-ar putea reţine
şi în situaţia în care făptuitorul săvârşeşte un singur act specific, însă cu condiţia
ca legea specială să prevadă expres că efectuarea chiar a unui singur act, fără
drept, constituie infracţiune. În ceea ce ne priveşte, socotim greşit acest punct de
vedere, având în vedere că nu se poate deroga, printr-o normă extrapenală, de la
cerinţele normei de incriminare. A admite contrariul, ar însemna să nesocotim
exigenţele principiului legalităţii, care impune ca norma de incriminare să
stabilească toate cerinţele esenţiale de care depinde existenţa unei infracţiuni.
Fapta dobândeşte caracter penal, dacă sunt întrunite două cerinţe
esenţiale: 1) activitatea respectivă a fost practicată „fără drept”, respectiv în
lipsa autorizaţiei sau a altor condiţii impuse de lege, pentru exercitarea acelei
activităţi; 2) legea specială prevede expres că săvârşirea unor astfel de fapte se
sancţionează potrivit legii penale.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru siguranţa
publică.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei.
1.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este incriminată (nici nu este posibilă, fiind vorba de o
infracţiune continuă).
Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau amenda.

494
Tribunalul Suprem, S. pen., Dec. nr.3225/1972, publicată în „Revista română de drept”,
nr.3/1973, p.162; Trib. Bucureşti, Dec.pen. nr.770/1976, publicată în „Revista română de
drept”, nr.8/1977, p.67.
495
G. Antoniu, C. Bulai, Practică judiciară penală, vol. III, p.241 (comentariul 3).
496
N. Iliescu, Exercitarea fără drept a unei profesii sau meserii, în „Explicaţii teoretice” de
V. Dongoroz ş.a., vol.IV, p.349; Gh. Diaconescu, C. Duvac, op.cit., p.683.
 2. NELUAREA MĂSURILOR LEGALE DE SECURITATE ŞI
SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ

2.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art. 349 C.pen., într-o variantă tip şi
o variantă atenuată.
În varianta tip [art.349 alin. (1) C.pen.], infracţiunea constă în neluarea
vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către
persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol
iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.
Varianta atenuată [art.349 alin. (2) C.pen.] devine aplicabilă, în caz că
fapta prevăzută în alin. (1) este săvârşită din culpă.
Această infracţiune nu exista în Codul penal din 1968. Ea a fost preluată
din Legea nr.319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă (art.37 - text abrogat
prin art.183 din Legea nr.187/2012).
2.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, în scopul reducerii riscului
de accidente de muncă şi îmbolnăviri profesionale.
b) Această infracţiune nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Autor al infracţiunii poate fi
numai persoana care are îndatorirea de a lua măsuri legale de securitate şi
sănătate în muncă.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării ori
complicităţii. Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune care se
comite in persona propria (obligaţia de a lua asemenea măsuri este o obligaţie
personală, care revine, potrivit legii, conducătorilor de unităţi şi funcţionarilor
anume desemnaţi).
b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiect pasiv secundar este persoana pusă în pericol de accident sau de
îmbolnăvire profesională.
2.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează printr-o omisiune, anume prin
omisiunea de a lua măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă.
Neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă este o
infracţiune-obstacol, menită să împiedice alte rezultate (infracţiuni) mai grave.
Această infracţiune se comite numai la locul de muncă.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol iminent de producere
a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.
 c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
Dacă s-a produs efectiv un accident de muncă (deci fapta a avut ca urmare
vătămarea sau moartea unei persoane), făptuitorul va răspunde pentru un
concurs, între această infracţiune şi infracţiunea contra persoanei.
Totuşi, trebuie subliniat că infracţiunea contra persoanei (vătămare
corporală din culpă, ucidere din culpă etc.) se poate reţine, numai dacă fapta
imputată făptuitorului a constituit o condiţie sine qua non a rezultatului. În
consecinţă, dacă se stabileşte că rezultatul (vătămare, moarte) ar fi survenit,
chiar în caz că făptuitorul ar fi luat măsurile pe care în concret le-a omis, el
răspunde numai pentru infracţiunea obstacol (neluarea măsurilor legale de
securitate şi sănătate în muncă), iar nu şi pentru infracţiunea contra persoanei.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei.
2.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este posibilă, fiind vorba de o infracţiune omisivă pură.
În varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
În varianta atenuată, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau
amenda.

3. NERESPECTAREA MĂSURILOR LEGALE DE SECURITATE ŞI

SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ

3.1. Concept
Infracţiunea de nerespectare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în
muncă este prevăzută în art.350 C.pen., în două variante tip şi o variantă
atenuată.
În prima variantă tip [art.350 alin. (1) C.pen.], această infracţiune constă
în nerespectarea de către orice persoană a obligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu
privire la securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un
pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire
profesională.
În a doua variantă tip [art.350 alin. (2) C.pen.], aceeaşi infracţiune constă
în repunerea în funcţiune a instalaţiilor, maşinilor şi utilajelor, anterior eliminării
tuturor deficienţelor pentru care s-a luat măsura opririi lor.
Varianta atenuată [art.350 alin. (3) C.pen.] devine aplicabilă, în cazul în
care faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se săvârşesc din culpă.
Această infracţiune nu are corespondent în Codul penal anterior. Ea a fost
preluată din Legea nr.319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, art.38 – text
abrogat prin art.183 din Legea nr.187/2012.
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
 a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie
măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, în scopul reducerii riscului
de accidente de muncă şi îmbolnăviri profesionale.
b) Această infracţiune nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Autor al infracţiunii poate fi
numai o persoană care are obligaţia legală de a respecta măsurile stabilite de
organul competent, cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă. Această
persoană poate fi un muncitor, un funcţionar, un patron sau administrator etc.,
chiar dacă a săvârşit fapta prin depăşirea atribuţiilor de serviciu.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării ori
complicităţii. Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune care se
comite in persona propria (obligaţia de a respecta asemenea măsuri este o
obligaţie personală, care revine, potrivit legii, conducătorilor de unităţi şi
funcţionarilor anume desemnaţi).
b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiect pasiv secundar este persoana pusă în pericol de accident sau de
îmbolnăvire profesională.
3.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. În prima variantă tip [art.350 alin. (1) C.pen.],
elementul material se realizează prin orice faptă (comisiune sau omisiune), care
poate fi analizată ca o nerespectare a măsurilor stabilite de organele competente,
cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă. Cerinţa esenţială este aceea ca
fapta (nerespectarea măsurii stabilite anterior) să fi creat un pericol iminent de
producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.
În a doua variantă tip [art.350 alin. (2) C.pen.], elementul material se
realizează printr-o acţiune de repunere în funcţiune a unei instalaţii, a unei
maşini sau a unui utilaj. Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să fi fost săvârşită
anterior eliminării defecţiunilor pentru care organul competent luase măsura
opririi acelei instalaţii, acelei maşini sau acelui utilaj.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol iminent de producere
a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
Dacă s-a produs efectiv un accident de muncă (vătămarea sau moartea
unei persoane), făptuitorul va răspunde pentru un concurs, între această
infracţiune şi infracţiunea contra persoanei.
Totuşi, infracţiunea contra persoanei (vătămare corporală din culpă,
ucidere din culpă etc.) se poate reţine, numai dacă fapta imputată făptuitorului a
constituit o condiţie sine qua non a rezultatului. Dacă se stabileşte că rezultatul
ar fi survenit, chiar în caz că făptuitorul ar fi respectat măsurile stabilite cu
privire la securitatea şi sănătatea în muncă, el răspunde numai pentru
infracţiunea prevăzută în art.350 C.pen. (nerespectarea măsurilor legale de
securitate şi sănătate în muncă).
B. Latura subiectivă.
În ambele variante tip [art.350 alin. (1) şi (2) C.pen.], elementul subiectiv
îmbracă forma intenţiei.
În varianta atenuată, [art.350 alin. (3) C.pen.], elementul subiectiv
îmbracă forma culpei.
3.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este pedepsită.
În variantele tip (alin.1), pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amenda.
În varianta atenuată (alin.2), pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un
an sau amenda.

4. CAMĂTA

4.1. Concept
Infracţiunea de camătă este prevăzută în art.351 C.pen. şi constă în darea de
bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată.
În Codul penal anterior, aceeaşi faptă era incriminată prin dispoziţiile
art.295 lit. d) C.pen. , sub denumirea de „Specula”. Dispoziţiile menţionate au
fost abrogate prin Legea nr.12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor
activităţi comerciale ilicite, iar fapta a devenit contravenţie (art.1 lit.a din Legea
nr.12/1990). Totuşi, începând cu data intrării în vigoare a Legii bancare
nr.58/1998, fapta a fost din nou incriminată, într-o manieră implicită, prin
dispoziţia art.74 din Legea nr. 58/1998 (textul interzice persoanelor fizice să
desfăşoare activităţi bancare pe teritoriul României, sub sancţiunea pedepsei
închisorii de la o lună la 2 ani sau a pedepsei amenzii; or, împrumutarea de bani
cu dobândă, ca îndeletnicire, este indiscutabil o activitate bancară, care cade sub
incidenţa art.74 din Legea nr. 58/1998).
4.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură respectarea
regimului legal al activităţii de creditare şi, implicit, protejarea populaţiei
împotriva unor activităţi speculative.
b) Această infracţiune nu are obiect material. Dobânda obţinută de
făptuitor constituie produsul infracţiunii, iar nu obiectul ei material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat.
 Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv este statul.
Dacă făptuitorul a perceput o dobândă mai mare decât cea legală, va
exista şi un subiect pasiv secundar, reprezentat de persoana împrumutată.
4.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune (comisiune), care
constă în „darea de bani”, respectiv în acordarea de împrumuturi.
Această faptă devine infracţiune, dacă sunt întrunite trei cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă esenţială este aceea ca darea de bani să fie „cu dobândă”,
adică împrumutul să fie condiţionat de plata unor dobânzi. Pentru existenţa
infracţiunii, nu interesează dacă făptuitorul a solicitat/perceput o dobândă mai
mică sau mare decât dobânda legală; însă, aceste împrejurări pot servi la
individualizarea pedepsei.
A doua cerinţă esenţială este aceea ca făptuitorul să fie o persoană
neautorizată să desfăşoare activităţi de creditare. Asemenea activităţi se pot
desfăşura numai de către instituţii bancare sau de credit, constituite potrivit legii.
A treia cerinţă esenţială este aceea ca fapta („darea de bani”) să fie
săvârşită în mod repetat (de minim 3 ori), în aşa fel încât să se poată conchide că
ea a devenit pentru făptuitor o îndeletnicire. Dacă făptuitorul a acordat unul sau
două împrumuturi cu dobândă, la mari intervale de timp, infracţiunea nu
subzistă, fiindcă, în acest caz, nu se mai poate vorbi de o îndeletnicire.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru regimului legal
al activităţii de creditare. Sub acest aspect, infracţiunea de camătă se prezintă ca
o infracţiune formală, de simplă acţiune.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, care poate fi directă sau
indirectă.
4.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu este pedepsită.
Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
 Capitolul V

INFRACŢIUNI CONTRA SĂNĂTĂŢII PUBLICE

1. ZĂDĂRNICIREA COMBATERII BOLILOR

1.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.352, într-o variantă tip şi o variantă
atenuată.
În varianta tip [art.352 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în nerespectarea
măsurilor privitoare la prevenirea şi combaterea bolilor infectocontagioase, dacă
a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli.
Varianta atenuată [art.352 alin.(1) C.pen.] devine aplicabilă, în caz că fapta
prevăzută în alin.(1) este săvârşită din culpă.
În Codul penal din 1968, această infracţiune era prevăzută în art.308 C.pen.
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură protecţie măsurilor
de prevenire şi combatere a bolilor infectocontagioase.
 Din păcate, legislaţia noastră actuală nu prevede cazurile şi condiţiile în care
se pot lua asemenea măsuri, după cum nu arată în ce constau ele sau care sunt
organele competente să dispună aceste măsuri.
Ca urmare, necesitatea acestei incriminări este îndoielnică. De altfel, practica
noastră judiciară nu înregistrează cazuri de aplicare a acestui text.
b) Infracţiunea nu are obiect material.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice persoană
care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv este statul.
Subiect pasiv secundar este persoana a cărei sănătate a avut de suferit ca
urmare a săvârşirii faptei.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează prin orice faptă contrară unei măsuri de
prevenire sau combatere a unei boli infectocontagioase - de exemplu, agentul
ajută un bolnav contagios să fugă din spitalul sau din secţia în care fusese izolat;
ori, agentul vinde lucrurile infectate, deşi fusese însărcinat să le ardă.
b) Urmarea imediată
Această infracţiune apare ca o infracţiune de rezultat, condiţionată de apariţia
unui eveniment subsecvent faptei, care constă în răspândirea bolii
infectocontagioase.
Prin răspândire se înţelege contaminarea, transmiterea bolii altor persoane56.
Potrivit doctrinei, dacă se dovedeşte că făptuitorul a urmărit anume,
săvârşind fapta, să cauzeze îmbolnăvirea sau chiar moartea unei persoane, va
exista un concurs între infracţiunea de zădărnicire a combaterii bolilor şi
infracţiunea de vătămare corporală 57.
După părerea noastră, această părere este greşită. Trecând peste faptul că nu
există argumente de text în acest sens, se mai poate obiecta că o identică
infracţiune nu poate să atragă un tratament penal diferit, după cum ea a fost
comisă cu intenţie indirectă (caz în care făptuitorul ar urma să fie pedepsit,
exclusiv, pentru această infracţiune) sau a fost comisă cu intenţie directă (caz în
care făptuitorul ar urma să fie pedepsit şi pentru una din infracţiunile prevăzute
în art.193-194 C.pen.).
Totuşi, în opinia noastră, vina majoră aparţine legiuitorului, care a conceput
această infracţiune ca o infracţiune de rezultat, condiţionată de ,,răspândirea”

56
Şt. Daneş, Ocrotirea sănătăţii publice şi protecţia mediului înconjurător, reflectare în
unele dispoziţii de drept penal, în „Revista română de drept”, nr. 2/1975, p.4.
57
Şt. Daneş, Infracţiuni contra sănătăţii publice, în „Codul penal comentat şi adnotat” de T.
Vasiliu ş.a., vol. II, Partea specială, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977,
p.398; în acelaşi sens M. Hotca, Infracţiuni contra sănătăţii publice, în „Noul Cod penal
comentat” de V. Dobrinoiu ş.a., Vol. II (Partea specială), p. 860.
bolii. În ce priveşte, credem că ar fi fost mai firesc ca această infracţiune să fie
concepută ca o infracţiune formală, de simplă acţiune şi, mai exact, ca
infracţiune-obstacol.
c) Legătura de cauzalitate dintre faptă şi urmarea imediată trebuie
dovedită.
B. Latura subiectivă
În varianta tip, infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie (directă sau indirectă) -
ceea ce presupune că agentul a urmărit sau, cel puţin, a acceptat producerea
rezultatului (răspândirea bolii).
În varianta atenuată, infracţiunea se săvârşeşte din culpă.
1.4. Forme. Sancţiuni.
Tentativa nu se pedepseşte.
Consumarea are loc în momentul când s-a produs rezultatul - răspândirea
bolii infectocontagioase.
În varianta tip, infracţiunea de zădărnicire a combaterii bolilor se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
În varianta atenuată, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la o lună la
6 luni sau amendă.

2. CONTAMINAREA VENERICĂ

2.1. Concept
Infracţiunea de contaminare venerică este prevăzută în art.353 C.pen. şi
constă în transmiterea unei boli venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale,
de către o persoană care ştie că suferă de o astfel de boală.
În Codul penal din 1968, această infracţiune era prevăzută, cu un conţinut
asemănător, în art.309 C.pen.
2.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care ocrotesc sănătatea publică
împotriva bolilor venerice.
În mod implicit, textul stabileşte în sarcina acelora care suferă de boli
venerice obligaţia de a nu întreţine relaţii sexuale cu alte persoane.
Totuşi, necesitatea acestei incriminări poate fi pusă la îndoială, dacă ţinem
seama că bolile venerice sunt boli infectocontagioase, astfel că, în lipsa ei, fapta
ar putea fi pedepsită ca infracţiune de zădărnicire a combaterii bolilor.
b) Obiectul material constă în corpul persoanei care a fost contaminată cu
o boală venerică.
B. Subiecţii
 a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Acesta poate fi numai o
persoană care ştie că suferă de o boală venerică.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării ori complicităţii.
Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune cu autor unic.
b) Subiect pasiv principal este statul, ca reprezentant al societăţii.
Subiect pasiv secundar este persoana contaminată cu o boală venerică.
2.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de transmitere a unei
boli venerice.
Elementul material nu este realizat, dacă victima era deja contaminată cu
acea boală.
Pentru existenţa infracţiunii, trebuie îndeplinite două cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă este aceea ca transmiterea bolii venerice să aibă loc fie prin
„raport sexual” (formulă care desemnează o relaţie sexuală normală, între un
bărbat şi o femeie), fie prin „alte acte sexuale” (formulă care desemnează
relaţiile sexuale nefireşti, inclusiv cele între persoane de acelaşi sex). Dacă boala
venerică a fost transmisă victimei în alt mod, fapta constituie infracţiunea de
vătămare corporală. Această cerinţă se explică prin faptul că bolile venerice se
localizează mai ales la nivelul organelor genitale.
A doua cerinţă este aceea ca făptuitorul să ştie că suferă de o boală
venerică. Per a contrario, urmează că nu se poate reţine această infracţiune,
dacă se dovedeşte că făptuitorul nu ştia că suferă de o boală venerică.
b) Urmarea imediată
Contaminarea venerică se prezintă ca o infracţiune de rezultat, condiţionată
de transmiterea unei boli venerice. Simpla expunere la contaminare venerică nu
constituie infracţiune497.
c) Legătura de cauzalitate trebuie dovedită (mai exact, trebuie să
dovedească faptul că făptuitorul este acela care a transmis victimei acea boală).
B. Latura subiectivă.
Infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
2.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
Infracţiunea se consumă în momentul contaminării victimei.
Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
Conform art.353 alin.(2) C.pen., instanţa va dispune măsura de siguranţă a
obligării la tratament medical.

497
I. Oancea, Contaminarea venerică, în „Explicaţii teoretice ale codului penal român” de V.
Dongoroz ş.a., vol. IV, Partea specială, p.568.
3. TRANSMITEREA SINDROMULUI IMUNODEFICITAR DOBÂNDIT

3.1. Concept
Această infracţiunea este prevăzută în art.354 C.pen., într-o variantă tip,
două variante agravate şi o variantă atenuată.
În varianta tip [art.354 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în transmiterea,
prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit - SIDA - de către o
persoană care ştie că suferă de această boală.
Prima variantă agravată [art.354 alin.(2) C.pen.] devine aplicabilă, în caz că
fapta a fost săvârşită de o altă persoană decât cea prevăzută în alin.(1).
A doua variantă agravată [art.354 alin.(3) C.pen.] devine aplicabilă, în caz că
prin faptele prevăzute în alin.1 şi alin.2 s-a produs moartea victimei.
Varianta atenuată [art.354 alin.(4) C.pen.] devine aplicabilă, în caz că fapta
prevăzută în alin.2 a fost săvârşită din culpă.
În Codul penal din 1968, această infracţiune era prevăzută, cu un conţinut
asemănător, în art.309 C.pen.
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care ocrotesc sănătatea
publică împotriva bolilor venerice.
b) Obiectul material constă în corpul persoanei care a fost contaminată cu
virusul imunodeficienţei umane – HIV.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit este calificat. Acesta poate fi numai o
persoană care ştie că suferă de sindromul imunodeficitar.
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării ori complicităţii.
Coautoratul nu este posibil, fiind vorba de o infracţiune cu autor unic.
b) Subiect pasiv principal este statul, ca reprezentant al societăţii.
Subiect pasiv secundar este persoana contaminată cu HIV.
3.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de transmitere a
sindromului imunodeficitar dobândit (de fapt, a virusului HIV).
Nu interesează mijloacele prin care s-a transmis boala.
Elementul material nu este realizat, dacă victima era deja contaminată cu
această boală.
În varianta tip, cerinţa esenţială este aceea ca făptuitorul să ştie că suferă de
sindromul imunodeficitar - de unde urmează, per a contrario, că nu se poate
reţine această infracţiune, dacă se dovedeşte că făptuitorul nu ştia că suferă de
această boală.
 Prima variantă agravată se aplică, în caz că boala a fost transmisă de o altă
persoană decât cea prevăzută în alin.(1), respectiv dacă sindromul
imunodeficitar a fost transmis de o persoană care nu suferă de această boală.
Această agravantă se poate reţine, numai dacă agentul a săvârşit fapta cu
intenţie. Dacă agentul a săvârşit fapta din culpă, se va reţine varianta atenuată,
prevăzută în alin. (4).
A doua variantă agravată se aplică, în caz că s-a produs moartea victimei.
b) Urmarea imediată
Infracţiunea de transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit se
prezintă ca o infracţiune de rezultat, condiţionată de transmiterea acestei boli.
Simpla expunere la contaminare cu virusul HIV nu constituie infracţiune498.
c) Legătura de cauzalitate trebuie dovedită (mai exact, trebuie să
dovedească faptul că făptuitorul este acela care a transmis victimei această
boală).
B. Latura subiectivă
Infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
3.4. Forme. Sancţiuni
Conform art.354 alin.(5) C.pen., tentativa la faptele prevăzute în alin.(1) şi
(2) se pedepseşte.
Infracţiunea se consumă în momentul contaminării victimei.
În varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
Pentru prima variantă agravată, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.
Pentru a doua variantă agravată, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.
Pentru varianta atenuată, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar
dacă fapta a cauzat moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

4. RĂSPÂNDIREA BOLILOR LA ANIMALE SAU PLANTE

4. 1. Concept.
Această infracţiune este prevăzută în art.355 C.pen., într-o variantă tip
(alin.1) şi o variantă atenuată (alin.2).
În varianta tip (alin.1), infracţiunea constă în nerespectarea măsurilor
privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase la animale
sau plante ori a dăunătorilor, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea
boli ori a dăunătorilor.
Varianta atenuată (alin.2) devine aplicabilă, dacă fapta este săvârşită din
culpă.
În Codul penal din 1968, această infracţiune era prevăzută, cu un conţinut
similar, în art.310.
4.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
498
Idem, p.568.
 a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură respectarea
măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor infectocontagioase la animale
(epizootii) sau plante (epifitii), precum şi a măsurilor de prevenire şi combatere
a dăunătorilor (lăcuste, gândaci de Colorado etc.).
Însă, din păcate, definiţia infracţiunii nu corespunde câtuşi de puţin
obiectului juridic generic. În pofida includerii ei printre infracţiunile contra
sănătăţii, se constată că norma înscrisă în art.355 C.pen. urmăreşte, mai degrabă,
un scop de protecţie a agriculturii (evitarea distrugerii recoltelor, a şeptelului
etc.), iar nu un scop de protecţie a sănătăţii publice. După părerea noastră, o
atare clasificare s-ar fi justificat, numai în caz că obiectul protecţiei penale îl
constituiau, în mod strict, măsurile de prevenire şi combatare a bolilor
transmisibile la om, iar nu orice măsuri de prevenire şi combatare a bolilor
infecţioase apărute la plante sau animale.
Pe de altă parte, se constată că norma înscrisă în art.355 C.pen. apare ca o
normă în alb, care face trimitere la legislaţia specială care stabileşte măsuri de
prevenire şi combatere a bolilor la plante şi animale.
Or, legislaţia specială nu stabileşte asemenea măsuri, ci stabileşte doar
autorităţile competente să ia asemenea măsuri, anume Direcţiile Sanitare
Veterinare (care sunt organizate în baza O.G. nr.42/2004, aprobată cu modificări
prin Legea nr.1/2008 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru
siguranţa alimentelor) şi Agenţia Naţională Fitosanitară (care este organizată în
conformitate cu O.G. nr.71/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr.206/2001
privind reorganizarea activităţii de protecţie şi carantină fitosanitară).
Mai mult, se constată că măsurile stabilite de aceste autorităţi sunt
cvasinecunoscute, iar nerespectarea lor nu a atras niciodată aplicarea de
sancţiuni penale. Textul nu s-a aplicat nici măcar atunci când Organizaţia
Mondială a Sănătăţii499 a constatat că, în România, unele boli infectocontagioase
(de exemplu, gripa porcină) nu apar pe lista epizotiilor ce trebuie urmărite de
autorităţile veterinare şi semnalate autorităţilor internaţionale.
b) Obiectul material al infracţiunii îl constituie animalele sau plantele
contaminate sau distruse, ca urmare a răspândirii bolii sau a dăunătorilor500.
Ar fi totuşi de observat că aceasta nu este o infracţiune contra
patrimoniului ori contra economiei, ci este o infracţiune contra sănătăţii publice,
iar, aşa fiind, ar trebui ca obiectul ei material să îl constituie corpul persoanelor
îmbolnăvite.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este circumstanţiat.
Participaţia este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv. Potrivit doctrinei majoritare501, subiect pasiv principal
este statul, iar subiect pasiv secundar este persoana vătămată prin săvârşirea
499
Newsin, 04/05/2009.
500
I. Oancea, Răspândirea bolilor la animale sau plante, în op.cit., p.600; Gh. Diaconescu, C.
Duvac, op.cit., p.945 ş.a.
infracţiunii - ceea ce dovedeşte că această infracţiune este concepută, în ultimă
instanţă, ca o infracţiune economică, iar nu ca o infracţiune contra sănătăţii
publice.
4.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează orice faptă care nesocoteşte măsurile
de prevenire sau combatere a răspândirii unei boli infectocontagioase la animale
sau plante, ori a dăunătorilor.
b) Urmarea imediată
Această infracţiune se prezintă ca o infracţiune de rezultat, condiţionată de
răspândirea bolii sau a dăunătorilor.
c) Legătura de cauzalitate dintre faptă şi urmarea imediată trebuie
dovedită.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie.
4.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a produs rezultatul
(răspândirea bolii sau a dăunătorilor).
În varianta tip (alin.1), pedeapsa este închisoare de la 3 luni la 3 ani sau
amendă.
Pentru varianta atenuată (alin.2), limitele speciale ale pedepsei se reduc la
jumătate.

5. INFECTAREA APEI

5. 1. Concept

Această infracţiune este prevăzută în art.356 C.pen. şi constă în infectarea

prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă apa devine dăunătoare
sănătăţii oamenilor, animalelor sau plantelor.
În Codul penal din 1968, această infracţiune era prevăzută în art.311.
5.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale care asigură protecţie
surselor şi reţelelor de apă, spre a evita ca aceasta să devină dăunătoare sănătăţii
publice.
Textul art.356 C.pen. se suprapune textului art.92 din Legea apelor
nr.107/1996 (modificată şi completată prin Legea nr.187/2012), care stabileşte

501
I. Oancea, op.cit., p.600.
infracţiunile susceptibile să determine ,,infectarea” apelor, făcându-le
dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau plantelor.
Potrivit art.92 alin.(1) din Legea nr.107/1996, constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani evacuarea, aruncarea sau injectarea
în apele de suprafaţă şi subterane, în apele maritime interioare ori în apele mării
teritoriale de ape uzate, deşeuri, reziduuri sau produse de orice fel, care conţin
substanţe, bacterii ori microbi în cantitate sau concentraţie care poate schimba
caracteristicile apei, punând în pericol viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a
persoanelor, viaţa animalelor, mediul, producţia agricolă ori industrială sau
fondul piscicol.
Potrivit art.92 alin. (2) din Legea nr.107/1996, cu aceeaşi pedeapsă se
sancţionează şi următoarele fapte: a) poluarea, în orice mod, a resurselor de apă,
dacă are un caracter sistematic şi produce daune utilizatorilor de apă din aval; b)
depozitarea în albia majoră a râurilor a combustibilului nuclear sau a deşeurilor
rezultate din folosirea acestuia; c) punerea în pericol a digurilor de contur ale
lacurilor de acumulare prin exploatările de agregate minerale din albia majoră
sau terase.
Potrivit art.92 alin. (3) din Legea nr.107/1996, constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă depozitarea sau
folosirea de îngrăşăminte chimice, de pesticide ori de alte substanţe toxice
periculoase în zonele de protecţie a apelor.
Acest paralelism de norme contravine normelor de tehnică legislativă,
fiind interzis expres de Legea nr.24/2000.
b) Obiectul material al infracţiunii îl formează sursele sau reţelele de
apă.
Prin surse de apă se înţeleg izvoarele, puţurile, lacurile şi rezervoarele.
Prin reţele se înţeleg conductele, uzinele de filtrare, canalele, jgheaburile
etc.
B. Subiecţii
a) Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică vătămată prin
infectarea apei.
5. 3. Conţinut constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material constă în „infectarea” surselor saureţelelor de apă.
Însă, termenul „infectarea” nu desemnează fapta, ci rezultatul acesteia –
ceea ce înseamnă că realizează elementul material al acestei infracţiuni orice
faptă care are drept rezultat contaminarea apei cu substanţe sau germeni
dăunători, susceptibili să provoace îmbolnăvirea oamenilor, animalelor sau
plantelor.
 Faptele susceptibile să producă un asemenea rezultat sunt incriminate în
art.92 din Legea nr.107/1996, anterior citat.
În ce priveşte cerinţa ca apa să fi devenit dăunătoare sănătăţii oamenilor,
animalelor sau plantelor, prevederea acesteia este o repetiţie inutilă (prin
infectarea apei se înţelege că aceasta a devenit dăunătoare sănătăţii).
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru sănătatea
oamenilor, a animalelor şi plantelor.
Dacă, în urma consumării apei, se produce un rezultat vătămător, fapta va
intra în concurs cu una dintre infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi
sănătăţii sau, în caz de otrăvire în masă, cu infracţiunea de atentat contra unei
colectivităţi, ori cu infracţiunea de distrugere.
c) Legătura de cauzalitate. La această infracţiune trebuie să se
dovedească, pe bază de expertiză, faptul că apa a fost infectată, adică a devenit
,,dăunătoare” pentru oameni, plante sau animale.
B. Latura subiectivă
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei.
5.4. Forme. Sancţiuni
Conform art.356 alin. (2), tentativa se pedepseşte.
Infracţiunea se consumă în momentul producerii urmării imediate şi se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

6. FALSIFICAREA SAU SUBSTITUIREA DE ALIMENTE ORI DE

ALTE PRODUSE

6. 1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.357 C.pen., într-o variantă tip
(alin.1) şi o variantă agravată (alin.2).
În varianta tip [art.357 alin.(1)], infracţiunea constă în prepararea, oferirea
sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi ori alte produse falsificate sau
substituite, dacă sunt vătămătoare sănătăţii.
În varianta agravată [art.357 alin.(2)], infracţiunea constă în prepararea,
oferirea sau expunerea spre vânzare de medicamente contrafăcute sau substituite
care sunt vătămătoare sănătăţii.
În Codul penal din 1968, această infracţiune era prevăzută, cu un conţinut
asemănător, în art.313.
6.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic se confundă cu cel generic, fiind reprezentat de
relaţiile sociale care asigură protecţie sănătăţii publice.
 b) Obiectul material. În varianta tip, infracţiunea are ca obiect material
alimentele, băuturile sau produsele falsificate ori substituite. În varianta
agravată, infracţiunea are ca obiect material medicamentele contrafăcute sau
substituite.
B. Subiecţii.
a) Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare,
complicitate).
b) Subiect pasiv principal este statul.
Subiect pasiv secundar (adiacent) este persoana fizică a cărei sănătate a
fost vătămată.
6.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material. Atât în varianta tip, prevăzută în alin. (1), cât şi în
varianta agravată, prevăzută în alin. (2), elementul material se realizează în trei
modalităţi alternative, anume prin prepararea, oferirea sau expunerea spre
vânzare de alimente, băuturi ori alte produse.
În varianta tip [art.357 alin.(1) C.pen.], există două cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă esenţială este aceea ca fapta să aibă ca obiect produse
,,falsificate” sau ,,substituite”. Sunt ,,falsificate” acele produse a căror
compoziţie a fost modificată, astfel că nu mai corespunde cu cea originală,
înscrisă pe etichetă – de exemplu, s-a decis că există această infracţiune, dacă
inculpatul a introdus într-o cantitate de lapte fosfat trisodic, făcându-l vătămător
sănătăţii502. Sunt ,,substituite” acele produse care au fost înlocuite cu altele,
diferite de cele înscrise pe etichete.
A doua cerinţă esenţială este aceea ca, în urma falsificării sau substituirii,
produsele să fi devenit vătămătoare sănătăţii.
În varianta agravată [art.357 alin.(2) C.pen.], se cere ca fapta să aibă ca
obiect material medicamente „contrafăcute” (falsificate) sau ,,substituite”, care
sunt vătămătoare sănătăţii.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru sănătatea
publică.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
B. Latura subiectivă
Infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau indirectă.
6.4. Forme. Sancţiuni

502
Trib. Suceava, Dec. pen. nr. 582/1980, publicată în Repertoriu de practică judiciară în
materie penală pe anii 1981-1985 de V. Papadopol şi Şt. Daneş, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.116.
 În raport cu oferirea şi expunerea spre vânzare, prepararea de produse
falsificate apare ca un act de pregătire. Totuşi, legiuitorul a asimilat acest act de
pregătire formei consumate a infracţiunii, astfel că infracţiunea de falsificarea
sau substituirea de alimente ori alte produse se prezintă ca o infracţiune de
consumare anticipată.
Tentativa nu se pedepseşte.
In varianta tip [art.357 alin.(1) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
In varianta agravată [art.357 alin.(2) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor
drepturi.

7. COMERCIALIZAREA DE PRODUSE ALTERATE

7. 1. Concept
Infracţiunea de comercializare de produse falsificate este prevăzută în
art.358 C.pen., în trei variante tip.
În prima variantă tip [art.358 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în
vânzarea de alimente, băuturi sau alte produse cunoscând că sunt alterate ori cu
perioada de valabilitate depăşită, dacă sunt vătămătoare sănătăţii.
În a doua variantă tip [art.358 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
punerea în consum de carne sau produse din carne, provenite din tăieri de
animale sustrase controlului veterinar, dacă sunt vătămătoare sănătăţii.
În a treia variantă tip [art.358 alin.(3) C.pen.], infracţiunea constă în
vânzarea de medicamente cunoscând că sunt contrafăcute, alterate ori cu
perioada de valabilitate depăşită, dacă sunt vătămătoare sănătăţii ori şi-au
pierdut în tot sau în parte eficienţa terapeutică.
În Codul penal anterior, asemenea fapte erau pedepsite ca infracţiune de
falsificare sau alte produse (art.313).
7.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic al acestei infracţiuni se confundă cu obiectul juridic al
infracţiunii precedente.
b) Obiectul material
În prima variantă tip, infracţiunea are ca obiect material alimentele,
băuturile sau produsele vătămătoare sănătăţii. În a doua variantă tip, infracţiunea
are ca obiect material carnea sau produsele din carne, care sunt vătămătoare
sănătăţii. În a treia variantă tip, infracţiunea are ca obiect material
medicamentele care au devenit vătămătoare sănătăţii ori şi-au pierdut în tot sau
în parte eficienţa terapeutică.
 B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv principal este statul. Subiect pasiv secundar (adiacent)
este persoana fizică a cărei sănătate a fost vătămată.
7.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) În prima variantă tip [art.358 alin.(1) C.pen.], elementul material se
realizează printr-o faptă de vânzare de alimente, băuturi sau alte produse.
Cerinţa esenţială este aceea ca făptuitorul să cunoască că produsele pe care
le vinde sunt alterate ori cu perioada de valabilitate depăşită, fiind vătămătoare
sănătăţii.
În a doua variantă tip [art.358 alin.(2) C.pen.], elementul material se
realizează printr-o faptă de punere în consum de carne sau produse din carne.
Prin punere în consum se înţelege consumarea în afara familiei, fără a interesa
dacă e vorba de o consumaţie care se asigură contra cost sau în mod gratuit; în
caz contrar, respectiv în caz că produsele sunt destinate consumului propriu,
infracţiunea decade503.
În această variantă, există două cerinţe esenţiale: prima este aceea ca produsele
puse în consum să provină din tăieri de animale sustrase controlului veterinar; a
doua este aceea produsele respective să fie vătămătoare sănătăţii. Dacă
îmbolnăvirea unei persoane s-a datorat nu aptitudinii generale a produsului de a
vătăma sănătatea, ci unei sensibilităţi particulare, unei reacţii anormale a
organismului victimei, nu se mai poate reţine în sarcina făptuitorului această
infracţiune (chiar dacă animalele au fost sustrase controlului veterinar).
În a treia variantă tip [art.358 alin.(3) C.pen.], elementul material se
realizează printr-o faptă de vânzare de medicamente. În această variantă, există,
de asemenea, două cerinţe esenţiale: prima este aceea ca făptuitorul să cunoască
că medicamentele pe care le vinde sunt contrafăcute, alterate ori cu perioada de
valabilitate depăşită; a doua este aceea medicamentele respective să fi devenit
vătămătoare sănătăţii ori să-şi fi pierdut în tot sau în parte eficienţa terapeutică.
b) Urmarea imediată. În toate variantele, infracţiunea are ca urmare
imediată o stare de pericol pentru sănătatea publică.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
7.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa nu se pedepseşte.
In prima şi a doua variantă tip [art.358 alin.(1) şi (2) C.pen.], infracţiunea
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea
exercitării unor drepturi.

503
În acelaşi sens, a se vedea M.A. Hotca, Comercializarea de produse alterate, în „Noul Cod
penal comentat” de V. Dobrinoiu ş.a., Vol.II, Partea specială, p.878.
 In a treia variantă tip [art.358 alin.(3) C.pen.], infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

8. TRAFICUL DE PRODUSE SAU SUBSTANŢE TOXICE

8. 1. Concept
Infracţiunea de trafic de produse sau substanţe toxice este prevăzută în
art. 359 C.pen. şi constă în producerea, deţinerea, precum şi orice operaţiune
privind circulaţia produselor ori substanţelor toxice, cultivarea în scop de
prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe ori experimentarea
produselor sau substanţelor toxice, fără drept.
În Codul penal anterior, asemenea fapte erau pedepsite ca infracţiune de
trafic de stupefiante (art.312).
8.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul.
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură respectarea
regimului produselor sau substanţelor toxice şi, implicit, protecţia mediului şi a
sănătăţii populaţiei.
b) Obiectul material constă în produsele sau substanţele toxice, deţinute
în mod ilegal.
Totuşi, formula folosită în text, aceea de „produse sau substanţe toxice”
nu permite identificarea precisă a lucrurilor care constituie obiectul material al
acestei infracţiuni. O atare formulă a a fost preluată din art.312 al Codului penal
anterior, dar, din păcate, fără a se observa că acel text se corela cu prevederile
extrapenale, în vigoare la acea dată. În acest sens, reamintim că, la data apariţiei
codului anterior, era în vigoare Decretul nr.496/1952 privind reglementarea
regimului substanţelor şi produselor toxice. Acel act normativ a fost abrogat prin
Decretul nr.466/1979 privind regimul substanţelor şi produselor toxice, care, la
rândului lui, a fost abrogat prin Legea nr.263/2005 pentru modificarea şi
completarea Legii nr.360/2003 privind regimul substanţelor şi preparatelor
chimice periculoase.
În aceste condiţii, se pune întrebarea dacă produsele şi substanţele
„toxice”, care constituie obiectul material al infracţiunii prevăzute în art.359
C.pen. se confundă, într-adevăr, cu substanţele şi preparatele „periculoase”, la
care se referă Legea nr.360/2003.
Deşi majoritatea penaliştilor români a exprimat, mai mult sau mai puţin
explicit, un răspuns afirmativ la această întrebare, în ce ne priveşte avem îndoieli
asupra corectitudinii acestui răspuns. În contra acestui răspuns, se impun mai
multe observaţii.
 Mai întâi, chiar cu riscul de a ne repeta, sesizăm că Legea nr.360/2003 nu
se mai referă la produse sau substanţe „toxice”, ci se referă la substanţe şi
preparate chimice „periculoase”.
Apoi, sesizăm că, spre deosebire de textul art.359 C.pen., care interzice
chiar simpla deţinere a unui produs sau a unei substanţe toxice, Legea
nr.360/2003 interzice doar comercializarea şi utilizarea. În acest sens, articolele
5-8 din Legea nr.360/2003 prevăd că anumite substanţe şi preparate chimice
periculoase sunt restricţionate sau interzise la introducerea pe piaţă şi la
utilizare, iar art.9 din aceeaşi lege prevede că importul şi exportul anumitor
substanţe şi preparate chimice periculoase sunt supuse unui control, care se face
în conformitate cu prevederile Convenţiei privind procedura de consimţământ
prealabil în cunoştinţă de cauză, aplicabilă anumitor produşi chimici periculoşi
şi pesticide care fac obiectul comerţului internaţional, adoptată la Rotterdam la
10 septembrie 1998, precum şi cu prevederile comunitare din acest domeniu.
În fine, mai sesizăm existenţa unei alte legi, prin care se interzice expres
deţinerea substanţelor chimice toxice. Ne referim aici la Legea nr.56/1997
pentru aplicarea prevederilor Convenţiei privind interzicea dezvoltării,
producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora. Potrivit
art.2 pct.4 din această lege, prin arme chimice se înţeleg, în primul rând,
substanţele chimice toxice şi precursorii lor, cu excepţia celor destinate unor
scopuri neinterzise prin convenţie, atât timp cât tipurile şi cantităţile sunt
conforme cu asemenea scopuri. Totodată, art.56 alin. (1) din această lege
prevede că dezvoltarea, producerea, dobândirea, deţinerea sau transferul, direct
ori indirect, de arme chimice constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare
de la 3 ani la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Or, în aceste condiţii, suntem nevoiţi să conchidem că infracţiunea
prevăzută în art.359 C.pen. se confundă cu infracţiunea prevăzută în art.56 din
Legea nr.56/1997 şi că obiectul ei material îl constituie, în ultimă instanţă,
armele chimice.
B. Subiecţii.
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv este statul.
8.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material se poate realiza în cinci modalităţi alternative:
producerea, deţinerea, orice operaţiune privind circulaţia produselor ori
substanţelor toxice, cultivarea plantelor care conţin astfel de substanţe,
experimentarea produselor sau substanţelor toxice.
Producerea înseamnă crearea, fabricarea de substanţe toxice. În cazul
producerii, substanţa toxică rezultată se mai numeşte „produs toxic”.
Deţinerea înseamnă primirea şi păstrarea unei substanţe toxice.
 Prin orice operaţie privind circulaţia substanţelor toxice se înţelege
vânzarea, expunerea spre vânzare, importul sau exportul de substanţe toxice.
Cultivarea plantelor care conţin astfel de substanţe înseamnă a semăna
astfel de plante, a le îngriji și a le recolta.
Experimentarea produselor sau substanţelor toxice presupune efectuarea
de teste sau verificări cu asemenea substanţe.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesar (cerinţă esenţială) ca fapta să fie
săvârşită „fără drept”, în mod ilegal. În general, autorii români evită să arate
care sunt dispoziţiile legale de referinţă, acelea care servesc la stabilirea
caracterului legal sau ilegal al faptei504 - ceea ce explică de ce practica judiciară
înregistrează multe soluţii discutabile. De exemplu, în mai 2014, presa505 relata
că poliţiştii efectuează cercetări, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de
produse sau substanţe toxice, împotriva administratorului unei societăţi
comerciale cu punct de lucru în comuna Hurezani, judeţul Gorj, care
comercializa, fără drept, produse de protecţia plantelor cu mare grad de
toxicitate. Or, potrivit art.7 pct.3 din O.G.41/2007 privind comercializarea
produselor de protecţia plantelor (text care modifică dispoziţiile art.31 din O.G.
nr.4/1995), această faptă constituie contravenţie şi deci, în mod greşit, s-a făcut
aplicarea în cauză a art.359 C.pen.
În ce ne priveşte, considerăm că, în cazul infracţiunii de trafic de produse
sau substanţe toxice, îndeplinirea cerinţei esenţiale trebuie să se aprecieze,
exclusiv, în raport cu dispoziţiile Legii nr.56/1997 şi ale Convenţiei privind
interzicea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi
distrugerea acestora (Paris, 1993)506.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru sănătatea
publică.
c) Raportul de cauzalitate se prezumă.
8.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa se pedepseşte, conform art.359 alin. (2) C.pen.
Însă, după părerea noastră, la această infracţiune, tentativa nu este
posibilă. Pe de o parte, operaţiile de orice fel cu substanţe toxice, inclusiv
experimentarea, presupun, cu necesitate, deţinerea unor asemenea substanţe
(referirea la aceste modalităţi este inutilă); or, în modalitatea deţinerii, traficul de
produse sau substanţe toxice se prezintă ca o infracţiune continuă, la care
tentativa nu este posibilă. Pe de altă parte, textul incriminează, ca infracţiune
consumată, unele acte de pregătire a deţinerii de substanţe toxice, aşa cum sunt
producerea şi cultivarea plantelor care conţin astfel de substanţe, ceea ce

504
A se vedea, între alţii, M.A. Hotca, Traficul de produse sau substanţe toxice, în „Noul Cod
penal comentat” de V. Dobrinoiu ş.a., Vol. II, p.882.
505
A se vedea articolul Cercetat pentru trafic de substanţe toxice, publicat de cotidianul
„Gorjeanul”, pe site-ul http://www.gorjeanul.ro/pulsul-zilei/cercetat-pentru-trafic-de-
substante-toxice.
506
Această Convenţie a fost ratificată de România prin Legea nr.125/1994.
înseamnă că, în aceste modalităţi, traficul de produse sau substanţe toxice se
prezintă ca o infracţiune de consumare anticipată, la care nu se mai justifică
pedepsirea tentativei.
În forma sa consumată, infracţiunea de trafic de produse sau substanţe
toxice se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.

Capitolul VI

INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI ŞI INTEGRITĂŢII

SISTEMELOR ŞI DATELOR INFORMATICE

1. ACCESUL ILEGAL LA UN SISTEM INFORMATIC

1.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.360 C.pen., într-o variantă tip
(alin.1) şi două variante agravate (alin.2 şi 3).
În varianta tip (alin.1), infracţiunea constă în accesul, fără drept, la un sistem
informatic.
Prima variantă agravată (alin.2) devine aplicabilă, când fapta prevăzută în
alin. (1) a fost săvârşită în scopul obţinerii de date informatice.
A doua variantă agravată (alin.3) devine aplicabilă, când fapta prevăzută în
alin. (1) a fost săvârşită cu privire la un sistem informatic la care, prin
intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe specializate, accesul este
restricţionat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori.
Această infracţiune nu exista în Codul penal din 1968. Ea a fost preluată din
Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei (art.42, Titlul III , intitulat “Prevenirea şi
combaterea criminalităţii informatice”).
1.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale care asigură inviolabilitatea
sistemelor şi datelor informatice.
b) Obiectul material constă în sistemul informatic accesat ilegal.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau
complicitate).
b) Subiect pasiv este proprietarul sau alt deţinător legal al sistemului
informatic accesat ilegal. Deţinătorul legal poate fi o persoană fizică sau o
persoană juridică.
1.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material
În varianta tip (alin.1), elementul material se realizează printr-o acţiune,
anume prin accesul la un sistem informatic.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să fie săvârşită „fără drept”, în mod
ilegal. Accesul la un sistem informatic se consideră fără drept sau ilegal, ori de
câte ori pătrunderea în sistemul informatic al altei persoane nu este autorizat prin
lege, contract sau prin consimţământul deţinătorului legal al acelui sistem.
Dacă fapta a fost săvârşită în scopul obţinerii de date informatice, va exista
varianta agravată prevăzută în alin.(2). În cazul în care făptuitorul accesează
aplicaţia de poştă electronică a unei persoane, în scopul de a obţine mesajele
primite ori transmise de aceasta, va existenţa concurs între infracţiunea de acces
ilegal la un sistem informatic, în varianta agravată prevăzută în alin.(2), şi
infracţiunea de violare a vieţii private, prevăzută în art.226 alin.1 C.pen. 507

507
În acest sens, a se vedea M. Dobrinoiu, Consideraţii privind încadrarea juridică a
accesului la poşta electronică a unei persoane, p.6, publicată pe site-ul http://e-
crime.ro/ecrime/site/files/47601236022163consideratiiprivindincadrareajuridicaaaccesuluiileg
allapostaelectronicaauneipersoanever2.pdf
 Dacă fapta are ca obiect un sistem informatic la care accesul este
restricţionat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori, va exista
varianta agravată prevăzută în alin.(3).
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol, pentru siguranţa datelor
stocate sau prelucrate de sistemul informatic accesat ilegal.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
În varianta tip (alin.1), infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau
indirectă.
În prima variantă agravată (alin.2), infracţiunea se comite cu intenţie directă,
calificată prin scopul de a obţine date informatice.
1.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa se pedepseşte, conform art.366 C.pen.
In varianta tip, prevăzută în alin.(1), infracţiunea se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
In prima variantă agravată, prevăzută în alin.(2), infracţiunea se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
In a doua variantă agravată, prevăzută în alin.(3), infracţiunea se pedepseşte
cu închisoare de la 2 la 7 ani.

2. INTERCEPTAREA ILEGALĂ A UNEI TRANSMISII DE DATE

INFORMATICE

2.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.361 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip (alin.1), infracţiunea constă în interceptarea, fără drept,
a unei transmisii de date informatice care nu este publică şi care este destinată
unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în
cadrul unui sistem informatic.
În a doua variantă tip (alin.2), infracţiunea constă în interceptarea, fără drept,
a unei emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic, ce conţine
date informatice care nu sunt publice.
În Codul penal din 1968, nu exista această infracţiune. Ea a fost preluată din
Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei (Titlul III - “Prevenirea şi combaterea
criminalităţii informatice”).
2.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
 a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură secretul anumitor
date informatice (acelea care nu sunt publice).
b) Obiectul material constă în fluxul energetic interceptat fără drept.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv este deţinătorul legal al datelor informatice interceptate.
2.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) În prima variantă tip (alin.1), elementul material se realizează printr-o
acţiune, anume prin interceptarea (captarea) unei transmisii de date informatice.
Cerinţa esenţială este aceea ca transmisia să nu fie publică.
Textul mai pretinde ca transmisia să fie destinată, să provină sau să se
efectueze într-un sistem informatic, dar această cerinţă este inutilă, din moment
ce el precizează, de la bun început, că este necesar ca transmisia să nu fie
publică.
În a doua variantă tip (alin.2), elementul material se realizează tot printr-o
acţiune de interceptare (captare).
Pentru existenţa acestei variante, este necesar (cerinţă esenţială) ca
interceptarea să privească o emisie electromagnetică provenită dintr-un sistem
informatic, ce conţine date informatice care nu sunt publice. În acest caz, autorul
captează, de fapt, emisiile parazite (radiaţiile electromagnetice) din jurul
calculatoarelor sau cablurilor de comunicaţii, care cuprind, şi ele, o serie de
informaţii.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol, pentru siguranţa
datelor informatice care nu sunt publice.
c) Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă
In ambele variante, infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi directă
sau indirectă.
2.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa se pedepseşte, conform art.366 C.pen.
Infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii faptei.
Pentru ambele variante, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

3. ALTERAREA INTEGRITĂŢII DATELOR INFORMATICE

 3.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.362 C.pen. şi constă în fapta de a
modifica, şterge sau deteriora date informatice ori de a restricţiona accesul la
aceste date, fără drept.
În Codul penal din 1968, nu exista această infracţiune. Ea a fost preluată din
Legea nr.161/2003, art.44 .
3.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură integritatea datelor
informatice.
b) Obiectul material constă în entităţile fizice care conţin datele informatice
alterate (cip de memorie, hardDisk etc.).
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv este deţinătorul legal al datelor informatice alterate.
3.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se realizează în două modalităţi alternative, anume fie
prin modificarea, ştergerea sau deteriorarea de date informatice, fie prin
restricţionarea accesului la date informatice.
Modificarea se poate realiza fie prin adăugarea fie prin ştergerea unor date
informatice. De aceea, prevederea distinctă a ştergerii, ca modalitate de săvârşire
a faptei, este fără sens.
Deteriorarea înseamnă stricarea, distrugerea, respectiv ştergerea, totală sau
parţială, a datelor informatice, astfel încât ele nu mai pot fi utilizate. Dar, din
moment ce deteriorarea se confundă cu ştergerea şi, din moment ce ştergerea
este tot o modificare, se înţelege că prevederea distinctă a deteriorării, ca
modalitate de săvârşire a faptei, este, de asemenea, fără sens. În realitate, în
prima modalitate alternativă elementul material se realizează, în ultimă instanţă,
printr-o singură acţiune, aceea de modificare a unor date informatice.
În a doua modalitate alternativă, elementul material se realizează printr-o
acţiune de restricţionare, adică de blocare a accesului la date informatice.
Blocarea accesului la date informatice se poate realiza prin procedee diferite,
inclusiv prin infectarea cu viruşi.
În ambele modalităţi alternative, cerinţa esenţială este aceea ca fapta să fie
săvârşită „fără drept”, în mod ilegal.
b) Urmarea imediată constă în alterarea datelor informatice şi violarea
dreptului deţinătorului legal al sistemului informatic de a folosi datele oferite de
acel sistem.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
 Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, directe sau indirecte.
3.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa se pedepseşte, conform art.366 C.pen.
Infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii faptei.
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

4. PERTURBAREA FUNCŢIONĂRII SISTEMELOR INFORMATICE

4.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.363 C.pen. şi constă în fapta de a
perturba grav, fără drept, funcţionarea unui sistem informatic, prin introducerea,
transmiterea, modificarea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice sau prin
restricţionarea accesului la date informatice.
Această infracţiune nu exista în Codul penal din 1968. Ea a fost preluată din
Legea nr.161/2003, art.45.
4.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic se confundă, în mare parte, cu cel al infracţiunii de
alterare a integrităţii datelor informatice, ceea ce înseamnă că incriminarea
asigură protecţie integrităţii datelor informatice (existenţa a două infracţiuni cu
un identic obiect juridic este însă discutabilă).
b) Obiectul material se confundă, de asemenea, cu cel al infracţiunii de
alterare a integrităţii datelor informatice508.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv este deţinătorul legal al sistemului informatic a cărui
funcţionare a fost perturbată.
4.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material se confundă, de asemenea, cu cel al infracţiunii de
alterare a integrităţii datelor informatice.
Cerinţa esenţială este aceea ca fapta să fie săvârşită „fără drept”, în mod
ilegal.
b) Urmarea imediată constă în perturbarea funcţionării unui sistem
informatic şi, aşadar, tot într-o violare a dreptului deţinătorului legal al unui
sistem informatic de a folosi datele oferite de acel sistem.
508
A se vedea M. Dobrinoiu, Criminalitatea informatică. Note de curs, Editura Academiei
Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2009, pp.20-25; I. Vasiu, Prevenirea criminalităţii
informatice, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, pp.76-82.
 c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.
Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, directe sau indirecte
4.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa se pedepseşte, conform art.366 C.pen.
Infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii faptei.
Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

5. TRANSFERUL NEAUTORIZAT DE DATE INFORMATICE

5.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.364 C.pen. şi constă, aşa cum
arată şi denumirea (nomen juris) în transferul neautorizat de date dintr-un sistem
informatic sau dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice.
Această infracţiune nu exista în Codul penal din 1968. Ea a fost preluată
din Legea nr.161/2003, art.44.
5.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură securitatea şi
confidenţialitatea anumitor date informatice.
b) Obiectul material se confundă cu cel al infracţiunilor precedente509.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv este deţinătorul legal al datelor informatice transferate
ilegal.
5.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material
Sintagma „transfer de date informatice” desemnează mutarea unor date
informatice din mediul de stocare iniţial într-un alt mediu de stocare.
Pentru existenţa infracţiunii, se cere (cerinţă esenţială) ca transferul să fie
„neautorizat”.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru confidenţialitatea
datelor transferate.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă.

509
A se vedea M. Dobrinoiu, op.cit., pp.20-25; I. Vasiu, op.cit, pp.76-82.
 Elementul subiectiv îmbracă forma intenţiei, directe sau indirecte.
5.4. Forme. Sancţiuni
Tentativa se pedepseşte, conform art.366 C.pen.
Infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii faptei.
Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

6. OPERAŢIUNI ILEGALE CU DISPOZITIVE SAU PROGRAME

INFORMATICE

6.1. Concept
Această infracţiune este prevăzută în art.365 C.pen., în două variante tip.
În prima variantă tip [art.365 alin.(1) C.pen.], infracţiunea constă în fapta
persoanei care, fără drept, produce, importă, distribuie sau pune la dispoziţie sub
orice formă: a) dispozitive sau programe informatice concepute sau adaptate în
scopul comiterii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360-364; b) parole,
coduri de acces sau alte asemenea date informatice care permit accesul total sau
parţial la un sistem informatic, în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile
prevăzute în art. 360-364.
În a doua variantă tip [art.365 alin.(2) C.pen.], infracţiunea constă în
deţinerea, fără drept, a unui dispozitiv, a unui program informatic, a unei parole,
a unui cod de acces sau a altor date informatice dintre cele prevăzute în alin. (1),
în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360-364.
Această infracţiune nu exista în Codul penal din 1968. Ea a fost preluată din
Legea nr.161/2003.
6.2. Condiţii preexistente
A. Obiectul
a) Obiectul juridic constă în relaţiile sociale care asigură utilizarea corectă
şi legală a datelor, dispozitivelor sau programelor informatice.
b) Obiectul material constă, după caz, în dispozitivele sau programele
informatice concepute sau adaptate în scopul comiterii uneia dintre infracţiunile
prevăzute în art. 360-364 C.pen., ori în dispozitivele deţinute fără drept, în
scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360-364 C.pen.
B. Subiecţii
a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat. Acesta poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale, cerute pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
b) Subiect pasiv statul.
6.3. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material
 În prima variantă tip [alin.(1)], elementul material se realizează, alternativ,
printr-o faptă de producere sau printr-o faptă de punere în circulaţie (import,
distribuţie, punere la dispoziţie sub orice formă) de dispozitive, programe
informatice, parole, coduri de acces sau alte date care permit accesul total sau
parţial la un sistem informatic.
Cerinţa esenţială este ca fapta să aibă ca obiect dispozitive sau programe
informatice concepute sau adaptate în scopul comiterii uneia dintre infracţiunile
prevăzute în art. 360-364 sau parole, coduri ori alte date care permit accesul
total sau parţial la un sistem informatic.
În a doua variantă tip [alin.(2)], elementul material se realizează printr-o
acţiune de deţinere a unui dispozitiv, a unui program informatic, a unei parole, a
unui cod de acces sau a altor date informatice dintre cele prevăzute în alin. (1).
Cerinţa esenţială este ca fapta să fie săvârşită fără drept, în scopul săvârşirii
uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360-364 C.pen.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale
protejate.
c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
B. Latura subiectivă
În ambele variante tip [alin.(1) şi alin. (2)], infracţiunea se comite cu intenţie
directă, calificată prin scop. Se cere ca făptuitorul să acţioneze în scopul
săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 360-364.
6.4. Forme. Sancţiuni
La această infracţiune, tentativa se pedepseşte, conform art. 366 C.pen. Ar fi
totuşi de observat că, în acest caz, pedepsirea tentativei este o exagerare, din
moment ce legiuitorul a incriminat, ca infracţiune consumată, fapte care
constituie simple acte de pregătire a oricăreia dintre infracţiunile prevăzute în
art. 360-364. În plus, în a doua variantă tip, tentativa nici nu este posibilă, fiind
vorba de o infracţiune continuă (termenul deţinerea indică o acţiune de durată,
care se prelungeşte în timp).
Pentru prima variantă tip [alin.(1)], pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la
3 ani sau amenda.
Pentru a doua variantă tip [alin.(2)], pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la
2 ani sau amenda.
 INDICE BIBLIOGRAFIC
Antolisei Francesco Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte
speciale, Giuffré Editore, Milano, 1995.
Antoniu George Antoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1995.
Bettiol Giuseppe Bettiol, Diritto penale. Parte generale, Cedam,
Padova, 1979.
Biro Ludovic Biro, Drept penal, Cluj, 1971.

Boroi Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal,

Partea specială, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

Bouloc Bernard Bouloc, Droit pénal général, Dalloz, Paris, 2005.

Bulai Constantin Bulai, Manual de drept penal. Partea

generală, Editura All, Bucureşti,1997.

Conte Ph. Conte, Droit pénal spécial, Litec, Paris, 2005.

Delpino L. Delpino, Diritto penale, Parte generale, Roma, 1996.

Desportes Fréderic Desportes, Francis Le Gunehec, Droit pénal

général, Economica, Paris, 2006.

Diaconescu Gheorghe Diaconescu, Costică Duvac, Tratat de drept

penal, Partea Specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2009.
Djuvara M. Djuvara, Enciclopedia juridică, Editura All, Bucureşti,
1995;

Dongoroz Vintilă Dongoroz, Drept penal, Editura Tirajul, Bucureşti,

1939; Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea,
Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica
Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea generală, vol.I (1969) şi vol. II (1970), Partea
specială, vol.III (1971) şi vol.IV (1972), Editura
Academiei Române, Bucureşti.

Drăghici Vasile Drăghici, Obiectul juridic al infracţiunii, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2004.

Fiore Carlo Fiore, Diritto penale, Parte generale, Bologna,

1995.

Garraud R. Garraud, Traité de droit pénal, Tom.II, Paris, 1913.

Giurgiu Narcis Giurgiu, Drept penal general, Editura Cantes, Iaşi,

2000.

Hoyer Andreas Hoyer, Strafrecht, Allgemeiner Teil, Berlin, 1996.

Jeandidier Wilfrid Jeandidier, Droit pénal des affaires, Dalloz, Paris,

2003.

Jescheck H.H. Jescheck, Lehrbuch des Strafrechts, Allgemeiner

Teil, Berlin, 1988.

Kelsen Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2000.

Krey Volker Krey, Strafrecht. Besonderer Teil, Berlin, 1995.

Liszt Franz von Liszt, Traité de droit pénal allemand, Paris,

1911.

Loghin Octavian Loghin, A Filipaş, Drept penal român, Partea

specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983; Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal
român, Partea specială, Casa de editură şi presă „Şansa"
SRL, Bucureşti, 2001.

Mantovani Ferrando Mantovani, Diritto penale. Parte speciale,

CEDAM, Padova, 1989.

Maurach Reinhardt Maurach, Deutsches Strafrecht, Allg. Teil, C.F.

 Müller, Karlsruhe, 1965.

Merle Merle et Vitu, Traité de droit criminel, Paris, 1998.

Mitrache C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa

de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1995.

Noll Peter Noll, Stefan Trechsel, Schweizeriches Strafrecht,

Allgemeine Teil, Zürich, 1990.

Pannain Remo Pannain, Manuale di diritto penale, parte generale,

Torino, 1962.

Pascu Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, Drept penal, Partea

specială, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

Pastion P. Pastion, M.I. Papadopolu, Codul penal adnotat, Editura

Socec, Bucureşti, 1922.

Petit Eugen Petit/Const.Gr. Zotta, Codul penal „Carol al II-

lea” adnotat, Editura ziarului „Universul”, Bucureşti,
1939.

Petrucci Rossana Petrucci, Rocco Pezzano ş.a., Compendio di

Diritto penale, Parte generale e speciale, Edizioni
Simone, Napoli, 2004.

Pop Aurel Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală,

Universitatea Bucureşti, 1980.

Pradel Jean Pradel, Droit pénal comparé, Dalloz, Paris, 2002;

Jean Pradel/Geert Corstens, Droit pénal européen, Dalloz,
Paris, 2002.

Predescu Ovidiu Predescu, Convenţia europeană a drepturilor

omului şi dreptul penal român, Editua Lumina Lex,
Bucureşti, 2006.

Rassat Michèle-Laure Rassat, Droit pénal spécial. Infractions des

et contre les particuliers, Daloz, Paris, 2006.

Robert Jacques-Henri Robert, Droit pénal général, PUF, Paris,

1988.

Sima Constantin Sima, Codul penal adnotat, Editura Atlas Lex,

Bucureşti, 1996.

Stoica Oliviu Stoica, Drept penal, Partea specială, vol.I, Cluj,

1958.
Sudre Fréderic Sudre, Drept european şi internaţional al
drepturilor omului, Editura Polirom, 2006.

Tanoviceanu Ioan Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală,

Vol.I, Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924.

Toader Tudorel Toader, Drept penal, Partea specială, Editura

Hamangiu, 2009.

Vasiliu Teodor Vasiliu, Doru Pavel, George Antoniu, Ştefan

Daneş, Gheorghe Dărângă, Dumitru Lucinescu, Vasile
Papadopol, Dumitru C. Popescu, Virgil Rămureanu, Codul
penal comentat şi adnotat. Partea generală (1972) şi
Partea specială, vol.I (1975) şi vol. II (1977), Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.

Vasiu Ioana Vasiu, Drept penal – partea specială, Editura

Albastră, 2006.

Vecchio Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Editura

Europa Nova, 1995.